Michael Baigent, Richard Leigh şi Henry Lincoln Sîngele sfânt şi Sfintul Graal Traducere din limba engleză şi note

ana-veronica mircea Henry Lincoln s-a născut la Londra, în 1930. Francofon pătimaş, a fost, pentru mult timp, extrem de interesat de limba, istoria şi cultura franceză, încă din copilărie, s-a angrenat în studiul egiptologiei şi a învăţat singur să descifreze hieroglifele. Misterele care înconjoară Egiptul antic l-au condus, în scurt timp, către alte enigme ale istoriei. Astfel a avut prilejul de a explora mitologia, religiile şi o serie de aspecte ezoterice. Este autorul a peste o sută de scenarii pentru televiziune. Cu toate că, de peste douăzeci de ani, cercetează enigmele istoriei şi o serie de subiecte ezoterice, Richard Leigh este, în primul rînd, romancier şi nuvelist. Născut în 1943, în New Jersey, şi-a făcut studiile la Universitatea Tuffs, la Universitatea din Chicago şi la Universitatea din New York, de unde şi-a obţinut diploma, începînd de atunci, a ţinut numeroase prelegeri la colegii şi universităţi din Statele Unite, Canada şi Marea Britanie. Născut în Noua Zeelandă, în 1948, Michael Baigent este licenţiat în psihologie şi s-a pregătit pentru cariera de profesor, în acelaşi timp şi-a menţinut activ interesul pentru istorie, religie şi ezoterism. În 1973 a devenit fotograf profesionist, în această calitate, a călătorit în zone îndepărtate, cum ar fi Laos şi Bolivia, în 1976 a revenit în Anglia pentru a face cercetări în vederea unui studiu asupra Cavalerilor Templieri. După un foarte scurt timp, i-a întîlnit pe Richard Leight şi pe Henry Lincoln şi s-a
1

implicat în investigaţiile legate de misterul de la Rennes-le-Chateau. INTRODUCERE În 18 ianuarie 1982, The Holy Blood and the Holy Grail a fost lansată în Marea Britanie. Cinci săptămîni mai tîrziu, în 26 februarie, a apărut şi în Statele Unite, în lunile care au urmat apariţiei cărţii în aceste ţări ne-am trezit prinşi într-un adevărat vîrtej. Scrisesem o carte care ne aşteptasem să stîrnească controverse. Dar ne aşteptam să fie criticată aşa cum se procedează de obicei - în recenzii, de exemplu, scrise de cei cărora le înfruntasem concepţiile teologice şi istorice -, dar nu credeam că i s-ar fi putut acorda mai mult decît atenţia cuvenită oricărei alte apariţii editoriale. Spre consternarea noastră, am devenit tot atît de celebri (sau, mai corect spus, notorii) ca nişte conspiratori care ar fi plănuit o lovitură de stat la Vatican. Nu am avut parte doar de recenzii. Am căpătat statutul protagoniştilor unui reportaj şocant, ai unui adevărat scandal de presă care umplea prima pagină a tuturor ziarelor. Era, sîntem de acord, o perioadă lipsită de evenimente: în Polonia se instaurase un calm relativ; nici o personalitate politică nu fusese recent împuşcată; Argentina încă nu invadase insulele Falkland. În lipsa a ceva cît de cît catastrofal care să electrizeze cititorii, am devenit favoriţii presei. Răspunsurile şi reacţiile publicului s-au trasformat într-un torent care se prăvălea nu numai în paginile ziarelor, ci şi asupra noastră, asupra editorilor şi a agenţilor noştri. Spectrul acestor opinii era atît de variat, încît aveai impresia că se referă la cărţi diferite. La o extremitate se situau laudele, care culminaseră cu o scrisoare ce considera
2

volumul nostru „cea mai importantă lucrare a secolului" - o apreciere cu care nu avem cum să fim de acord. La polul opus, se situau afirmaţii care, deşi mai succinte, sugerau tot ce poate fi mai rău. În cazul nici unui alt eveniment editorial recent nu se mai iviseră atîtia Don Quijote care să se repeadă cu atîta înverşunare asupra unei singure biete mori de vînt. Scandalul a luat amploare mai ales în urma emisiunii Omnibus de la BBC, în cadrul căreia Barry Morman ne-a invitat împreună cu episcopul de Birmingham, Hugh Montefiore, şi istoricul Marina Warner. Dînd întru cîtva dovadă de naivitate, noi am acceptat invitaţia de a participa la emisiune, încrezători ca un miel care nu ştie că e dus la tăiere. Pe un ton convingător, producătorul ne-a asigurat că era vorba de o „discuţie" care ar fi oferit ocazia unei cercetări amănunţite a ipotezelor lansate de cartea noastră. Definiţia dată de el termenului „discuţie" ni se pare azi cît se poate de nepotrivită. Pentru noi, „ambuscada organizată de urmaşii Inchiziţiei" descrie mult mai fidel cele ce au urmat. După ce Barry Norman a prezentat, în grabă, ceva care avea doar o vagă asemănare cu lucrarea noastră, Marina Warner şi episcopul au început să lanseze acuzaţii de pe o listă deja întocmită şi atît de stufoasă încît nu mai era nevoie de nimic altceva pentru ca, atît cartea noastră, cît şi noi înşine, să fim arşi pe rug fără întîrziere. Ca să continuăm metafora, eram victimele unui blitzkrieg. Generalităţi banale şi trivialităţi pedante erau lansate împotriva noastră de o adevărată flotilă aeriană. Le-am fi putut respinge pe toate, aşa cum am şi făcut cu o bună parte dintre ele. Dar unei voci care îşi atribuie
3

autoritatea deplină îi este suficientă o clipă pentru a stigmatiza o carte eti-chetînd-o drept iresponsabilă, neverosimilă, nedocumentată sau, pur şi simplu, proastă. Şi e nevoie de ceva mai mult timp ca să respingi astfel de acuzaţii. Aşa ceva se face punct cu punct, enu-merînd exemple adecvate. Trebuie să te adînceşti în detalii şi în subtilităţi academice, ceea ce nu se face la o televiziune care se respectă, care îşi desfată telespectatorii mai degrabă cu un măcel sîngeros decît cu un schimb sec de informaţii. Pentru fiecare jumătate de duzină de obiecţii ridicate de criticii noştri din studio ni s-a permis să dăm câte o singură replică; iar cînd emisiunea a fost difuzată în 17 ianuarie, chiar şi puţinele noastre intervenţii au fost trunchiate. Contribuţia fiecăruia dintre noi a fost redusă la unul sau două comentarii superficiale. Şi asta a fost tot. Ca urmare, „discuţia" la care au asistat cei ce au văzut emisiunea era cît se poate de diferită de aceea care avusese loc în studio. Au fost mulţi cei care, ulterior, au remarcat că, după toate aparenţele, nu prea ni se oferise ocazia să ne exprimăm punctul de vedere, în realitate, am avut ceva mai multe şanse de a ne apăra, dar cele mai multe dintre vorbele noastre s-au pierdut în camera de montaj. Fireşte, astfel de lucruri se întîmplă des în lumea televiziunii - o lume care ne era destul de familiară pentru ca să nu putem spune că am fost surprinşi. Dar, din păcate, s-au pierdut momente extraordinar de comice. De exemplu, la un moment dat, Barry Norman l-a întrebat pe episcopul de Birmingham dacă lucrările de genul celei publicate puteau fi considerate „periculoase". „Indiscutabil", a răspuns
4

prelatul, care nu citise decît ultimele două capitole. Cartea noastră, a afirmat el, era o exploatare neruşinată a sexului, o goană după senzaţional. O linişte împietrită a cuprins studioul. Sex? Scrisesem o carte despre sex? Stupefiaţi, ne-am uitat unul la altul, fiind pe punctul să ne întrebăm dacă nu cumva vreun tipograf cu mintea rătăcită ne inserase în volum cîteva pagini din Kama Sutra. Ori poate înlocuise una dintre ilustraţii cu nudul unui templier. După aprecierea noastră, pe o scară a sexualităţii, cartea se afla undeva sub Giulgiul de la Torino care, la urma urmelor, deşi reprezintă un bărbat dezbrăcat, nu a atras niciodată prea mult interes din acest punct de vedere. Capul lui Barry Norman a zvîcnit - exact mişcarea pe care o faci cînd încerci să-ţi scoţi apa din urechi. Chiar şi Marina Warner părea vădit stînjenită. Noi am fost tentaţi ca, mai degrabă la modul ironic, să-l întrebăm pe episcop ce carte citise de fapt. Dar, înainte de a apuca să o facem, Cel de Sus a intervenit sub forma unui tehnician care a dat buzna în studio şi ne-a cerut să reluăm scena. Ceva mersese anapoda, ne-a explicat el, poate că vreun gremlin dereglase aparatura. Ca urmare, Barry Norman şi-a repetat întrebarea. Episcopul, care între timp îşi dăduse seama că o făcuse de oaie, s-a grăbit să profite de ocazie. Cartea noastră putea fi considerată „periculoasă"? Cîtuşi de puţin, a replicat el, cu o seninătate îngerească. Dimpotrivă, era convins că lumea creştină avea puterea de a ignora provocarea noastră. Şi, pentru că intenţia noastră nu era să demolăm creştinătatea, nu ne-am permis să-i punem la îndoială optimismul.

5

Dar, aşa cum am spus, această secvenţă, ca şi multe altele, a fost tăiată în întregime. Totuşi, pentru lovitura nu tocmai onorabilă care ne fusese dată în emisiunea Omnibus, existau circumstanţe atenuante: tipul programului, puţinul timp alocat, exigenţele specifice televiziunii. Şi, la urma urmei, ne aşteptam ca lucrarea noastră să fie atacată şi răstălmăcită, însă ceea ce nu se poate trece cu vederea este încercarea vădită a BBC -ului de a-l prezenta pe ducele de Devonshire într-o lumină ridicolă, ceea ce pare să fi fost principala intenţie a producătorului, în cartea noastră, exprimîndu-ne fără echivoc, am stabilit că este posibil ca unii membri ai familiei Devonshire să fi fost singurii deţinători ai unor informaţii semnificative. Declaraţia este bazată pe anumite dovezi datînd din secolul al optsprezecelea ca şi pe comentariile făcute, în zilele noastre, de un membru al unei ramuri colaterale a familiei, care nu poate fi asociată, în mod direct, chiar cu ducele. Cu răbdare şi cu conştiinciozitate, i-am dat aceste explicaţii producătorului, care ne presa, insistînd asupra subiectului. Dar el era hotărât să dezgroape cîteva aspecte senzaţionale legate de Marea Britanie, aşa că, din exces de zel, a ajuns la Chatsworth ca să-l intervieveze personal pe duce. Pentru ca totul să pară cît mai dramatic, l-a pus pe acesta în faţa unei afirmaţii pe care noi nu am făcut-o niciodată. Excelenţei Sale i s-a relatat că, într-un volum în curs de apariţie, se menţiona că familia Devonshire ar fi descins direct din Isus. Cum era de aşteptat, ducele s-a simţit ofensat. „Ce infamie!", a exclamat, indignat. Pentru că nu ne aparţinea, afirmaţia căreia el îi dădea replica a fost tăiată din forma finală a
6

emisiunii. Telespectatorii l-au văzut doar pe duce, care exclama „Ce infamie!", referindu-se la nu se ştie ce. Răspunsul ar fi putut fi dat unei întrebări legate de tactica francezilor în bătălia navală de la Quiberon Bay din 1759 sau de calitatea tweed-ului englezesc de azi. Pe parcursul emisiunii Omnibus, episcopul de Birmingham a susţinut că existau nu mai puţin de „şaptezeci şi nouă de mistificări" în doar două capitole - singurele două capitole pe care le citise. O astfel de acuzaţie, făcută de un personaj atît de ilustru, părea să fie autentică - o judecată de necontestat, rostită de însuşi Vocea Adevărului; ca urmare eram definitiv osîndiţi. Ştire pe care ziarele, radioul şi televiziunea au preluat-o ca atare şi au răspândit-o pe întreg mapamondul. „Aţi fost criticaţi de un episcop", ne-a spus, îngrijorat, un cunoscut care ne-a sunat tocmai din Statele Unite. „Sînteţi cumva în pericol?" Nu era cazul să ne alarmeze perspectiva de a fi atacaţi de un detaşament de episcopi - un comando de terorişti cu mitre, cu cîrjele episcopale transformate în aruncătoare de flăcări şi cu măşti de ski a la SAS peste patrafirele şi mantiile fluturînde. Dar, prima oară cînd am fost învinuiţi pentru existenţa a şaptezeci şi nouă de erori, am rămas, pe moment, înmărmuriţi. Era oare posibil să fi greşit de şaptezeci şi nouă de ori? Mărturisim că a existat o nelinişte pasageră, o clipă în care ne-am îndoit de noi înşine. Dar, în săptămîna următoare, la solicitarea noastră, episcopul a binevoit să ne transmită lista dactilografiată a „erorilor" pe care pretindea că le-am fi comis. Era un document întru totul original. Admitem că episcopul descoperise
7

într-adevăr patru greşeli minore. Afirmaserăm, în mod eronat că, în epoca lui Isus, Palestina era împărţită în două provincii. Aşa cum prelatul observase în mod corect, era, de fapt, formată dintr-o provincie şi două tetrarhii. Spuseserăm şi că informaţia că Isus ar fi fost dulgher provine din Evanghelia după Luca. Episcopul avea şi aici dreptate, e vorba de Evanghelia după Marcu. De asemenea, un zeţar neatent, a cărui eroare ne scăpase printre degete, plasase existenţa lui Iulius Africanul în secolul al treilea în loc de secolul întîi; iar un redactor scrisese, probabil din greşeală, în manuscris „cetatea Efes din Grecia", în loc de „cetatea grecească Efes". Efes se află, desigur, în Asia Minor. În aceste patru privinţe, nu puteam decît să ne recunoaştem vinovăţia. Episcopul avea dreptate, căzuserăm în greşeală şi se cuvenea să-i acceptăm corecturile. Dar ce era cu celelalte şaptezeci şi cinci de mistificări pentru care mass-media, citîndu-l pe înaltul prelat, cerea sus şi tare să fim traşi la răspundere? Efectiv, toate s-au dovedit a nu fi denaturări ale faptelor, ci doar erori de interpretare sau, mai exact, aspecte controversate, pentru că modul în care ar trebui înţelese este încă obiectul unor dezbateri. Noi „păcă-tuisem" doar neprivindu-le prin prisma tradiţiilor existente. De exemplu, episcopul listase drept „erori" o serie de afirmaţii asupra cărora „se mai poate discuta", iar explicaţiile oferite de noi nu erau „susţinute de majoritatea specialiştilor" - spunea el, referindu-se, bineînţeles, la cercetătorii tradiţionalişti care îi împărtăşeau părerile, în aceeaşi listă indusese şi menţionarea unui text apocrif, pe care el nici nu îl
8

cunoştea, nici nu îl avea în biblioteca personală, cu toate că este uşor de procurat, atît în ediţie cartonată cît şi în ediţie broşată. Cu alte cuvinte, eram greşeala noastră că textul lipsea din propria lui bibliotecă. Totodată, episcopul etichetase drept greşeală o referinţă care i se părea lipsită de sens explicaţia se afla în primele capitole ale cărţii, pe care el nu citise, în sfirşit, noi susţineam că „Evangheliile nu sînt altceva decît nişte documente istorice, ca oricare altele", iar el considera asta o altă eroare. „Nu, a afirmat, sînt documente unice, prin care veştile bune aduse de Hristos ne sînt redate sub forma unor cronici." Orice ar putea însemna asta, nu putem fi încriminaţi pentru mistificare. Dacă păcătuim cumva, o facem doar prin faptul că părerea noastră despre Evanghelii nu coincide cu a episcopului. Iată deci pentru ce anume ne încriminase episcopul de Bir-mingham. În lumina celor de mai sus, condamnarea noastră pentru „şaptezeci şi nouă de mistificări" apare ca fiind cel puţin puerilă, ca să nu spunem eronată. Totuşi, cele mai multe critici venite din partea instituţiei bisericeşti, sînt, în esenţă, de aceeaşi natură, în cartea noastră, ne referim la ceea ce este posibil şi probabil din punct de vedere istoric şi, ori de cîte ori faptele sînt cunoscute, la realităţi istorice. Criticii noştri teologi, dintre care cei mai mulţi nu sînt specialişti în istorie, ne puteau ataca doar din punctul de vedere al credinţei religioase. Credinţa nu oferă cea mai bună perspectivă asupra istoriei, dar mulţi dintre criticii noştri nu aveau de ales. Aveau impresia că atacasem anumite interese pe care ei se simţeau obligaţi să le apere, apelînd la argumente oricît de şubrede.
9

„Cartea dumneavoastră nu s-a bucurat de o primire favorabilă din partea autorităţilor bisericeşti", puteau să ne spună acum reporterii de radio şi televiziune şi ar fi fost sinceri - deşi totul era stupid. Ca şi cum lucrurile s-ar fi putut petrece şi altfel. Ca şi cum ar fi fost de aşteptat ca oricare episcop creştin să spună „Aveţi dreptate" şi să ne predea mitra. Eram, de asemenea, blamaţi pentru că făcusem speculaţii. Dar noi recunoscusem asta. Am cerut să fie luat în consideraţie faptul că declarasem explicit că nu era vorba decît de nişte ipoteze, iar ipotezele nu se pot baza decît pe nişte speculaţii. Raritatea informaţiilor demne de încredere referitoare la problemele ridicate de Biblie îl obligă pe orice cercetător al domeniului să recurgă la speculaţii, dacă nu cumva preferă să păstreze tăcerea. Desigur, speculaţiile nu trebuie făcute la întîmplare, este necesar să fie încadrate în contextul informaţiilor istorice existente. Dar ideea este că nu poţi decît să faci presupuneri - să interpretezi mărturiile insuficiente şi de multe ori neclare. Studiile biblice implică speculaţia, la fel şi teologia. Evangheliile sînt documente sumare, ambigue şi adeseori contradictorii, în ultimele două mii de ani, oamenii au purtat nu numai discuţii aprinse, ci şi războaie, fără să se pună de acord asupra sensului anumitor pasaje, în coagularea tradiţiei creştine, un singur principiu a fost stabilit definitiv: în trecut, de cîte ori se confruntau cu una dintre numeroasele ambiguităţi din scriptură, autorităţile ecleziastice făceau speculaţii legate de sensul acesteia. Concluziile la care s-a ajuns astfel, odată acceptate, au fost păstrate cu sfinţenie, devenind dogme şi - în
10

mod eronat - după cîteva secole au ajuns să fie considerate fapte dovedite. Dar aceste concluzii nu sînt cîtuşi de puţin fapte. Sînt speculaţii şi interpretări adunate într-o tradiţie; şi, permanent, greşim considerînd tradiţia adevăr. Un singur exemplu ar trebui să fie suficient pentru a ilustra acest proces. Conform celor patru Evanghelii, Pilat se referă la Isus numindu-l „regele iudeilor" şi o inscripţie cu această titulatură este fixată de cruce. Dar nu ni se relatează nimic mai mult. Evangheliile nu povestesc dacă titulatura este justificată sau nu. La un moment dat, în trecut, cineva pur şi simplu a presupus că titlul fusese dat în bătaie de joc, iar cei mai mulţi dintre creştinii de astăzi acceptă, orbeşte, ca dovedit faptul că Isus a fost numit astfel în derîdere. Dar nu există absolut nici o dovadă în acest sens. Citind Evangheliile fără nici o idee preconcepută, nu poţi găsi nimic care să sugereze că titulatura nu ar fi fost folosită cu toată seriozitatea, că nu ar fi fost perfect justificată. Din punctul de vedere al Evangheliilor, Isus poate să fi fost regele evreilor şi să fi fost recunoscut ca atare de către contemporanii săi, inclusiv de Pilat. Doar tradiţia ne spune că nu ar fi aşa. Acest raţionament li se pare dubios comentatorilor de astăzi ai Bibliei numai datorită tradiţiei creştine. Cînd am sugerat că Isus ar fi putut fi, în realitate, „regele iudeilor", nu am contrazis faptele, ci numai o veche tradiţie, un sistem de credinţe încetăţenit şi bazat pe interpretarea speculativă făcută de cineva. „Nu vă puteţi dovedi concluziile", este un alt cap de acuzare ridicat împotriva noastră de reporteri şi de teologi - ca şi cum s-ar fi aşteptat să le oferim o declaraţie dată sub jurământ, semnată de Isus
11

însuşi şi corespunzător atestată de martori şi de un notar. Bineînţeles că nu ne puteam „dovedi" concluziile. Aşa cum am tot repetat şi subliniat chiar în carte, am prezentat o simplă ipoteză. Dacă am fi putut să o dovedim, nu ar mai fi fost o ipoteză, ar fi fost o realitate; şi nu ar mai fi existat nici o controversă, ci doar o dezvăluire senzaţională, un fapt împlinit. Dar, în contextul existent, ce ai constitui o „dovadă" autentică? Din tot ce ni se relatează în Noul Testament, poate fi ceva astfel „dovedit"? Evident, răspunsul este „nu". Cînd e vorba de Noul Testament, nimic nu poate fi demonstrat fără drept de apel. Dacă noi nu ne putem „dovedi" concluziile, tot aşa nu poate fi dovedit că Isus s-a născut din fecioară, că a păşit peste ape, că a înviat din moarte, într-adevăr, nu putem „dovedi" nici măcar că Isus a fost un personaj istoric. De fapt, numeroşi autori de ieri şi de azi au adus argumente convingătoare că nu a fost aşa. În ultimă instanţă, problematica „dovezilor" iese din discuţie. Dată fiind lipsa mărturiilor, atît documentare cît şi arheologice, aproape nimic - sau chiar nimic - legat Isus nu poate fi „dovedit". Ceea ce au la dispoziţie majoritatea cercetătorilor este evidenţa, iar „evidenţă" nu înseamnă „dovadă". Cînd ne referim la studiul Noului Testament, evidenţa nu poate „demonstra" nimic, poate doar sugera gradul de plauzibilitate al relatărilor sau probabilitatea, mai mare sau mai mică, ca acestea să corespundă adevărului. Această evidenţă trebuie studiată, evaluată şi interpretată pentru a trage nişte concluzii demne de încredere: de exemplu, că o anumită succesiune a evenimentelor este mult mai verosimilă decît alta. Dacă se procedează astfel,
12

problema se reduce la una de bun-simţ şi de cunoaştere a condiţiei umane. Este evident mult mai verosimil ca un om să se fi căsătorit, să fi procreat şi să fi încercat să cîştige un tron decît să fi fost născut de o fecioară, să fi mers pe apă şi să se fi ridicat din morţi. În ciuda afirmaţiilor teologilor şi reporterilor, declaraţia de mai sus nu constituie „un atac asupra însăşi esenţei creştinătăţii şi a etosului creştin". Pentru că acestea rezidă în învăţăturile lui Isus. Învăţături care, din cele mai multe puncte de vedere, sînt unice, însăşi exprimarea acestora este „noua învăţătură", ele sînt „veştile bune" destinate umanităţii şi sînt justificate prin ele însele. Nu trebuie să fie susţinute de detaliile unei biografii miraculoase şi mai ales nu de acel tip de amănunte supranaturale care caracterizează rivalităţile dintre divinităţile lumii antice. Dacă învăţăturile au nevoie de asemenea detalii, asta conduce la o altă concluzie: fie că învăţăturile au serioase imperfecţiuni, fie că, ceea ce este mai plauzibil, credinţa creştinilor lasă de dorit. Un creştin adevărat ar trebui să înţeleagă că adevărata însemnătate a lui Isus stă în învăţăturile pe care s-a străduit să le răspîndească. Iar acestea nu pot fi anulate dacă se dovedeşte că au fost elaborate de un om care a fost soţ şi tată. Şi nici nu sînt mai întemeiate dacă provin de la un bărbat cast. Cei mai mulţi dintre teologii şi clericii de rang înalt care ne-au criticat erau protestanţi. De fapt, majoritatea erau anglicani, ca episcopul de Birmingham, în timp ce biserica catolică a păstrat tăcerea asupra subiectului. Dar un fost important funcţionar ne-a mărturisit că - deşi nu se va face
13

niciodată o declaraţie oficială în acest sens -, la nivele superioare ale ierarhiei catolice, a fost recunoscută, în cadru restrîns, dacă nu absoluta veridicitate, cel puţin plauzibilitatea concluziilor noastre. Şi, în timpul unei discuţii radiodifuzate din cadrul campaniei de promovare din Statele Unite, am evaluat implicaţiile cărţii împreună cu dr. Malachi Martin, unul dintre reprezentanţii de vîrf ai Vaticanului şi un fost membru al Institutului Pontifical, în final, concluzia domniei sale a fost că, din punct de vedere teologic, nu există obiecţii legate de supoziţia că Isus s-ar fi căsătorit şi ar fi procreat. Puţini dintre istoricii reputaţi au binevoit să ne acorde atenţia lor. În lumina unor consideraţii ulterioare, ne-am dat seama că acest lucru nu este chiar atît de surprinzător. Savanţii, ca şi politicienii, sînt prudenţi. Condamnarea noastră definitivă ar fi putut genera, în viitor, o serie de complicaţii - s-ar fi putut întîmpla să iasă la iveală documente care să vină în sprijinul concluziilor noastre. Iar să ne susţină ar fi putut fi încă şi mai riscant - se punea problema deplasării reputaţiei profesionale în prima linie a unei controverse potenţial explozive, în concluzie, pentru istorici era mult mai înţelept să se eschiveze, să nu-şi facă cunoscută părerea, păstrînd tăcerea cu sfinţenie sau, după caz, să adopte o atitudine condescendent olimpiană, superioară şi ironică. Prin astfel de mijloace, lucrarea noastră putea fi minimalizată pînă la proverbialul statut de furtună într-un pahar cu apă, evitîndu-se cu abilitate orice confruntare cu materialele pe care le aduce în discuţie.

14

ne loveam de o împotrivire stranie. ci şi în recenzia semnată de ea în The Sunday Times (ediţia londoneză). Comparate cu standardele cercetării academice consacrate. neobişnuite şi chiar 15 . în această recenzie (care a fost etichetată de un comentator drept „cea mai grosolană recenzie a anului". Jonathan Sumption ne-a blamat din aceleaşi motive. Unele. ipotezele şi concluziile noastre. Aceştia au susţinut că nu am procedat „ca la carte". titluri nobiliare. da’te. noi nici nu apelasem. Astfel. incontestabil valide şi de valoare. o referinţă pe care nu ştia că o găsisem chiar într-o lucrare a Marinei Warner. Criticile istorice întemeiate de care am avut parte pot fi încadrate în două categorii. doamna Warner ne-a criticat cu asprime şi pentru că ne-am încrezut în anumite surse de informare îndoielnice surse la care. metodele noastre nu respectau regulile. iar un altul a considerat-o.Cu toate acestea. El a citat. ca exemplu de utilizare a unei surse nedemne de încredere. Marina Warner nu ne-a atacat doar în Omnibus. în The Times Literary Supplement. terminologii şi alte amănunte într-adevăr eronate. erau cît se poate de neortodoxe. ne-au corectat în ceea ce priveşte anumite aspecte specifice statistici. pur şi simplu. Sumption a devenit brusc foarte vag. de fapt. Au fost totuşi şi istorici care au pus la îndoială metodele noastre generale de abordare a subiectului. dr. Cînd reporterul de la Telegraph l-a rugat să menţioneze cîteva astfel de erori. cînd şi cînd. alimentată de înfrigurata disperare a unui bastion asediat de barbari sălbatici. Doctor Sumption ne-a taxat cu o medie de o eroare pe pagină. isterică). dar care nu afectau argumentele.

aceasta să fie accesibilă marelui public. ci într-o istorisire captivantă. am dorit ca. ştiam destul de bine cum să le punem în practică. spuneau ei. Materialul nostru documentar a acoperit un spectru diversificat. de precauţii dogmatice de abordare. Dar am decis să-i prezentăm rezultatele sub forma unei lecturi cît se poate de antrenante. a fost impus de specificul subiectului abordat.şi care ar fi putrezit pe rafturile bibliotecilor. nu am intenţionat să scriem o carte care să li se adreseze. Nu ne-am străduit să scriem un bestseller. în consecinţă. literalmente. specialiştilor . efectiv.eretice. nu puteam fi priviţi decît cu o serioasă şi îndreptăţită dezaprobare. Dimpotrivă. ca ei am fi procedat. Studiasem temeinic tehnicile „oficiale" de cercetare academică şi. (La urma urmelor. De fapt. încălcîndu-le teritoriul. Am fost 16 . de mare anvergură. nişte diletanţi care nu prezentau nici o garanţie şi care nu trebuiau luaţi în consideraţie.) Am făcut eforturi pentru ca cercetarea noastră să respecte cele mai riguroase criterii. aşa cum credeau. Totodată. aveam de spus o poveste foarte interesantă şi nu am vrut să o transformăm într-o comunicare seacă. în ceea ce priveşte provenienţa. Demostrasem astfel. fără să compromitem integritatea lucrării noastre. Dacă n-am fi recurs la metodele noastre. că nu eram decît nişte amatori. fundamentaliştii creştini. săvîrşisem infracţiunea de a nesocoti suveranitatea „experţilor". modul nostru de lucru a fost dictat de cu totul alţi factori. În ultimă instanţă. Nu ţinusem cont de anumite proceduri ştiinţifice conservate cu sfinţenie. mult mai importanţi. tipul şi cronologia. Mai mult. în exclusivitate.

dar irelevant. de exemplu. neesenţiale. să le excludă. periferice. de la Noul Testament pînă la o societate pe jumătate secretă din Europa zilelor noastre şi de la Evanghelii şi de la legendele Graalului pînă la reportajele de actualitate din ziarele contemporane. Cînd sînt confruntaţi cu astfel de evenimente. erau considerate suspecte. Pentru o astfel de întreprindere. bazat mai degrabă pe sinteze decît pe tradiţionalele analize. este imposibil să nu întîlneşti o serie de aparente anomalii . are statutul unui personaj straniu. istoricii cei mai ortodocşi preferă să le igno’re.incidente.) O astfel de tehnică a fost bine-venită mai ales din cauză că metodele tradiţionale îşi demonstraseră deja ineficienţa în ceea ce priveşte cercetarea unor domenii atît de vaste precum cele acoperite de materialul nostru. şi nu i se acordă suficientă atenţie cînd se studiază istoria Franţei din secolul al şaisprezecelea. (Această abordare este explicată pe larg chiar în carte. dar care lasă impresia că nu s-ar încadra în fluxul acceptat al evenimentelor istorice. investigaţiile noastre pătrundeau în sfere care. De aceea Nostradamus. în acelaşi mod sînt tratate majoritatea problemelor 17 . tehnicile academice de lucru erau extrem de inadecvate. grupuri sau indivizi care îţi atrag atenţia asupra lor. fenomene.nevoiţi să-l sintetizăm într-o succesiune coerentă de informaţii. considerîndu-le anomalii ocazionale. în subcapitolul „Nevoia de a sintetiza". Orice perioadă a unei epoci trecute ai examina. Necesitatea interconectării aspectelor atît de diversificate ale subiectului atacat ne-a obligat să adoptăm şi să perfecţionăm un mod de abordare comprehensibil. în plus. în cercurile academice.

psihologice. numerologia şi geometria sacră . societăţile secrete îi pun adesea în încurcătură pe istorici. Misterioşii şi evazivii rozicrucieni pot fi acum percepuţi ca avînd un rol crucial în desfăşurarea evenimentelor care au condus la declanşarea Războiului de Treizeci de Ani şi la întemeierea Societăţii Regale din Anglia. alchimia. Pînă nu demult. fiind consideraţi o sectă de lunatici. etichetate ca nesemnificative şi puse sub interdicţie. culturale şi politice ale istoriei Europei din secolul al optsprezecelea.erau. aceştia preferă să minimalizeze importanţa subiectului. care apar doar ca note de subsol în relatările despre cruciade. Pare să fie o tactică implicită . majoritatea manualelor nici măcar nu o pomenesc. datorită activităţii desfăşurate de regretata Frances Yates.referitoare la Ordinul Cavalerilor Templieri. cu toate acestea. neavînd intenţia să-şi mărturisească ignoranţa. de colegii săi de la Warburg Institute. Cabala.tot ceea ce nu este complet şi satisfăcător atestat se consideră irelevant şi.pentru a cita un singur astfel de exemplu . iar spectrul disciplinelor cunoscute sub apelativul „ezoterice" astrologia. nu merită să fie luat în discuţie. ca şi pentru întemeierea Statelor Unite. Francmasoneria . rozicrucienii din secolul al şaptesprezecelea nu erau luaţi în seamă. în consecinţă. în prezent. asemenea subiecte pot fi privite în perspectivă şi astfel ele devin într-adevăr importante.este de o importanţă vitală pentru tot ce ţine de aspectele sociale. Multe dintre cele mai importante evenimente istorice nu se regăsesc în documentele existente. Prin însăşi specificul lor. tarotul. Iar disciplinele ezoterice nu mai sînt considerate simple 18 . de asemenea.

de obicei.de exemplu de la scriitori ca Anthony Burgess sau Anthony Powell şi Peter Vansittart. O mare parte dintre materialele folosite de noi erau. Şi a trebuit să cercetăm lucrările unor scriitori ocultişti şi mistici şi să le plasăm în adevăratul lor cadru istoric. Dar este demn de subliniat. Spre deosebire de istoricul profesionist. romancierul este familiarizat cu modul 19 . aceste „aberaţii" se încadrează în curentul principal al istoriei mai bine decît subiectele de obicei etichetate ca atare. A fost necesar să stabilim conexiuni noi.ciudăţenii cu vagi tangenţe la istoria occidentală. din punct de vedere academic. istoricii tradiţionalişti le ignoră. modul nostru de abordare a materialului cercetat a fost impus chiar de acesta: de necesitatea de a fi sintetizat. Am fost deci forţaţi să desţelenim noi terenuri. să readucem anumite subiecte tabu la statutul lor iniţial. în urma unei abordări comprehensive. con-fruntîndu-ne cu anomaliile şi chiar reconsiderîndu-le cu suficientă flexibilitate. De aceea nu am fost surprinşi că aceşti istorici au pus la îndoială stilul nostru de lucru. nu doar ca o coincidenţă. dar fără a ne lăsa atraşi în capcanele destinate credulilor. să găsim adevăratele legături către domenii astăzi uitate. Oricum. motiv pentru care numai cîţiva istorici le-au luat în discuţie. Aşadar. Existau puţine cărţi demne de încredere şi foarte puţine conexiuni relevante fuseseră făcute. de a investiga şi integra în istoria cunoscută „anomaliile" pe care. că cele mai favorabile reacţii faţă de cartea noastră au venit din partea personalităţilor vieţii literare . suspecte de „ezoterism" sau de un pretins rozi-crucianism. ci o cheie vitală pentru înţelegerea Epocii Renaşterii.

dimpotrivă. cel mai important aspect al cărţii pare să fie dezbaterea asupra creştinismului şi implicaţiile pe 20 . istoria nu este îngheţată. cunoaşterea nu se împarte în compartimente rigid demarcate. legende şi tradiţii. Aceste reacţii favorabile şi categoria de interese pe care le reflectă sînt extrem de diferite în Marea Britanie faţă de Statele Unite. capitolele referitoare la Isus.în care noi am tratat subiectul. El însuşi sintetizează diferite materiale pentru a face conexiuni mai flexibile decît cele menţionate în mod explicit în documente. ci adesea poate fi descoperită în zone mult mai puţin palpabile . prin care psihologia.în realizările în plan cultural. un proces fluid. Au existat şi reacţii favorabile. sociologia. „dinastia Graalului". de la reporterii din mass-media şi din rîndurile publicului larg. Istoria este. originea creştinismului şi istoria bisericii timpurii. El ştie că istoria nu se reduce doar la faptele intrate în cronici. În America. a fost aceea care ne-a călăuzit de-a lungul strădaniilor de a ne duce cartea la bun sfirşit. nu există nici tabuuri. atenţia s-a concentrat pe ultimele patru capitole ale cărţii. înrudită cu a romancierului. în mituri. Pentru publicul american. nici „subiecte rău famate". pentru ca fiecare să poată fi izolată şi supusă cîte unui experiment de laborator riguros controlat. perioadele şi epocile nu sînt blocuri de piatră precis delimitate. Pentru un romancier. în trăirile psihice ale personalităţilor şi chiar ale oamenilor simpli. Viziunea noastră. Pentru el. Poate că am pus prea mult accentul pe reacţiile ostile la cartea noastră. organic şi dinamic. artele şi tradiţia se întrepătrund într-o aceeaşi unică ţesătură. venite de la recenzenţi. politica.

care le pot avea teoriile noastre. Mulţi erau fascinaţi de procedura birocratică prin care anumite lucrări au fost inserate în Noul Testament. implicaţii considerabile asupra unor probleme contemporane extrem de controversate. erezia catară. situaţia era oarecum diferită. gata să discute multe dintre adevărurile religioase considerate înainte ca imuabile. în plus. Fusesem conştienţi de aceste implicaţii. argumentele noastre au fost însuşite imediat de feministele din America. Controversele legate de Isus s-au aprins şi s-au stins imediat. ele înţelegînd rapid implicaţiile celor spuse de noi. În Marea Britanie. rozicrucianismul şi francmasoneria. ca şi asupra unor aspecte culturale. Interesul britanicilor s-a concentrat asupra unor subiecte precum cavalerii templieri şi cruciadele. Ce a rămas a fost interesul de lungă durată în latura istorică ale lucrării noastre. descifrarea codurilor şi a cifrurilor. Pe parcursul circuitului de promovare întreprins în Statele Unite am descoperit un public viu şi entuziast. Iar cele trei filme produse la BBC stârniseră deja în rîndurile publicului televiziunii 21 . precum celibatul preoţilor şi rolul femeii în biserică şi în societate. iar altele au fost excluse. dar eram surprinşi de buna primire făcută de mişcarea feministă. des întîlnită în lucrare. aspect în general ignorat în Statele Unite. cum ar fi semnificaţia lui Poussin şi a altor personalităţi artistice sau criptografia. Şi era bine Primită dezvăluirea noastră referitoare la faptul că Noul Testament este mai puţin un tablou al Ţării Sfinte în timpul lui Isus cît o imagine a valorilor şi atitudinilor bisericii din secolul al patrulea.

PREFAŢĂ În 1969. dar antrenantă. doar deschide drumul.britanice interesul asupra misterului de la Rennes-le-Chateau. 22 . o carte. Considerăm că lucrarea noastră a amorsat suficient fiecare din aceste trei teme. în drum spre Cevennes. Aşa cum se întâmplă de obicei cu astfel de lecturi. „dinastia Graalului" sau legătura de sînge. unde trebuia să-mi petrec concediul în acea vară. aşa cum am tot spus în interviuri. am cumpărat. Dacă noi o să mai abordăm sau nu aceste subiecte. era o carte din zona enigmelor dezvăluite: o poveste uşurică. dacă nu aş fi fost frapat de o omisiune ciudată şi greu de ignorat. Fiecare dintre subiectele de mai sus ar fi putut furniza material pentru o carte. trei rămân de cel mai mare interes: misterul de la Rennes-leChateau. cu totul întîmplător. În timpul lunilor care au trecut de la apariţia cărţii. din Evul Mediu şi pînă azi. iar subiectul este departe de a fi fost epuizat. cel puţin un lucru este clar: cartea noastră este numai un preludiu. după vacanţă aş fi dat-o uitării. Le Tresar Maudit (Comoara blestemată). un amalgam de fapte istorice. considerăm că lucrarea noastră doar deschide drumul. De la apariţie. Şi este loc şi se simte nevoia scrierii acestor cărţi pentru fiecare subiect în parte şi. Dincolo de toate celelalte teme. această societate secretă care. ne-am întîlnit cu numeroase persoane şi am obţinut noi informaţii relevante şi valoroase. şi Prioria din Sion. este greu de spus. de Gerard de Sede. a avut un rol central în povestea noastră. am primit numeroase scrisori. mister autentic şi presupuneri.

De ce Gerard de Sede nu îl publicase oare? În timpul lunilor care au urmat. Atracţia pe care o exercita asupra mea era similară cu aceea a unui joc incitant de cuvinte încrucişate . producătorul executiv al 23 . Ca urmare. sporind astfel cifra vînzărilor unei cărţi de succes. am descoperit că.la care se adăuga curiozitatea stîrnită de tăcerea autorului. Deşi erau reproduse textele a două dintre aceste documente. în plus. mesajele se pierduseră din nou. Deoarece întrezăream noi înţelesuri care păreau să fie ascunse pe mai multe niveluri în spatele acelor documente.Comoara „blestemată" despre care era vorba părea să fi fost descoperită în anii 1890 de un preot de ţară care descifrase nişte documente criptate. De aceea. ca pe un posibil subiect de documentar. i-am prezentat povestea. atît stranietatea povestirii. o readuceau. Deci nu avea cum să nu afle ceea ce descoperisem eu însumi. cît şi posibilitatea ca ea să fi fost punctul de pornire spre alte descoperiri. Nu ar fi putut scrie cartea dacă şi-ar fi aruncat asupra documentelor doar o privire superficială. din cînd în cînd. Nu aveam dubii asupra faptului că şi autorul îl descifrase. Totuşi. în urma unui studiu relativ superficial al celor cuprinse în carte. în gîndurile mele. mesajul era exact tipul de citat care intrigă. „mesajele secrete" care se ascundeau în spatele lor nu erau publicate. am început să-mi doresc să pot dedica cercetării enigmei din Rennes-le-Chateau ceva mai mult decît nişte momente furate din timpul meu de lucru ca scenarist pentru televiziune. lui Paul Johnstone. cel puţin unul dintre mesajele tăinuite ieşea la iveală. spre sfirşitul toamnei anului 1970. dezgropate în biserica în care slujea.

am început să pregătesc. ca să discut cu autorul cărţii şi să analizez posibilităţile de realizare a unui scurt-metraj. „De ce nu aţi publicat mesajul ascuns în pergamente?" Replica lui m-a uluit: „Care mesaj?" Nu-mi venea să cred că nu avea habar de existenţa acelui mesaj atît de uşor de descifrat. Trebuia să fie un doar un episod de douăzeci de minute dintr-un program tip magazin. Replica aceea. m-am întîlnit cu de Sede la Paris. Dar. aşa că am fost trimis în Franţa. împreună cu regizorul Andrew MaxwellHyslop. un film din seria Chronicle. Mai 24 . tot atît de criptică precum misterioasele hrisoave ale preotului. Chiar de la prima întrevedere. de Sede a început să ne furnizeze noi informaţii. De ce încerca să se eschiveze? Brusc. lipsit de dorinţa de a dezvălui întocmai ceea ce descoperisem. ne-am tatonat unul pe celălalt până cînd a devenit evident faptul că mesajul ne era cunoscut amîndurora. a fost primul indiciu clar că enigma din Rennes-le-Chateau avea să se dovedească a fi mult mai mult decît o simplă poveste despre comori ascunse. în timpul sărbătorilor de Crăciun. În primăvara anului 1971. în următoarele minute. am devenit eu însumi reticent. În acelaşi an. Paul a întrevăzut perspective tentante. Mi-am repetat întrebarea: „De ce nu l-aţi publicat?" De data asta răspunsul lui a fost bine chibzuit: „Am considerat că oamenii de talia dumneavoastră vor prefera să îl descifreze singuri şi să îl păstreze pentru ei înşişi". realizat de BBC. în timp ce lucram. i-am pus întrebarea care nu-mi dădea pace de mai bine de un an.serialului istoric şi arheologic Chronicle.

Apoi. referitor la pictorii Poussin şi Teniers. Ni s-a povestit că fusese „spart". trebuie să o fi avut. Codul era de nedescifrat fără o cheie pe care cineva. Astfel aveam mai mult timp pentru cercetări şi. Ne-a anunţat că fusese descoperit un mormînt care semăna cu cel reprezentat în faimosul tablou al lui Poussin. cîndva. le-am primit peste doar cîteva zile şi atunci ne-a fost clar că filmuleţul nostru despre un mister de importanţă locală începea să capete conotaţii neaşteptate. într-adevăr. Paul a decis să-l abandoneze şi ne-am asumat obligaţia de a realiza un film Chronicle integral. Am studiat eu însumi meandrele cifrului şi am ajuns la concluzia că explicaţia care ni se oferise era cel puţin suspectă. totodată. Am realizat că dădusem peste un subiect de mare interes . Şi a promis să ne pună la dispoziţie fotografiile acestuia imediat ce „avea să intre în posesia lor". Les Bergers d'Arcadie (Pastorii din Arcadia). Şi ei mi-au dat dreptate: „Un computer nu poate rezolva problema. cu ajutorul computerelor. Iar difuzarea a fost amînată pînă în primăvara anului următor.întîi a adus textul complet al unui mesaj cifrat de o importanţă majoră. Mi-am verificat supoziţiile apelînd la ajutorul experţilor în codificare din Serviciul de Spionaj Britanic. Mi s-a părut fascinant. de specialiştii din Serviciul de Decodificări al Armatei Franceze. mai mult timp de emisie pentru a prezenta toată povestea. Codul folosit era incredibil de complex.nu 25 . datele sînt insuficiente". acelaşi de Sede a aruncat o a doua bombă. Filmul The Lost Treasure of Jerusalem? (Tezaurul pierdut al Ierusalimului?) a fost transmis în februarie 1972 şi a provocat reacţii puternice.

care mai întîi îmi pusese întîmplător totul în cârcă. Apăruseră prea multe conexiuni care trebuiau urmărite. am petrecut multe ore abordînd subiecte de interes comun. Lucra de cîţiva ani ca lector universitar în Canada. în această conjunctură descurajantă. în 1974 aveam o mulţime de materiale noi şi Paul l-a desemnat pe Roy Davies ca producător al celui de-al doilea film din ciclul Chronicle. The priest. încă o dată. Erau necesare noi cercetări. cu atît deveneam mai conştient de marea masă de materiale pe care le neglijam. Cît au durat acele cursuri. pictorul şi diavolul). reacţia publicului a demonstrat cît de mult înflăcărase povestea imaginaţia spectatorilor. Statele Unite şi Marea Britanie. Cu cît mă axam mai mult pe una dintre direcţiile investigaţiei. ci şi pentru un public foarte larg. a avut grijă să nu mă prăbuşesc sub greutatea ei. absolvent al unor cursuri postuniversitare de literatură comparată şi un foarte bun cunoscător al istoriei.numai pentru mine. Eu am adus în discuţie cavalerii templieri. care. jucau un rol 26 . psihologiei şi al disciplinelor ezoterice. pe fundalul enigmei de la Rennes-le-Chateau. şansa. În 1975 am avut marele noroc de a-l întîlni pe Richard Leigh la nişte cursuri de vară la care ţineam amîndoi prelegeri legate de diverse aspecte ale literaturii. Dar povestea devenise deja atît de complexă şi ramificaţiile sale se întinseseră atît de departe încît o cercetare detaliată depăşea posibilităţile unei singure persoane. the Painter and the Devii (Preotul. Richard este romancier şi autor de proză scurtă. Se punea problema realizării unei a doua părţi a filmului. filozofiei. mult mai riguroase.

După anii în care muncisem singur. era fascinat de proiectul de cercetare pe care eu îl demarasem şi căruia el îi sesiza toate semnificaţiile. S-a oferit să mă ajute în lămurirea aspectelor legate de templieri. pînă la urmă. nu aş fi reuşit să-mi găsesc coechipieri atît de competenţi şi de care să mă simt atît de apropiat datorită afinităţilor noastre comune. am scăpat de luni întregi de munca pe care le crezusem aşternute înaintea mea. cu mult mai important. mai semnificativ şi a cărui importanţă 27 . care îi captase de mult atenţia. Primul rezultat palpabil al colaborării noastre a fost cel de-al treilea film Chronicle despre Rennes-le-Chateau. faţă în faţă cu eşafodajul pe care se ridicase misterul din Rennes-le-Chateau. Oricît de mult aş fi căutat. un licenţiat în psihologie care tocmai renunţase la o carieră de fotoreporter de succes pentru a-şi putea dedica tot timpul studiului templierilor. Richard putea răspunde la majoritatea întrebărilor mele şi era la fel de intrigat ca mine de o serie de aparente anomalii pe care le scosesem la lumină. Dar în scenariu nu am putut include decît aluzii la ceea ce tocmai începusem să desluşim. cu intenţia de a finaliza un proiect cinematografic. am descoperit că el aprofundase temeinic studiul istoriei misteriosului ordin al călugărilor-răz-boinici. Cercetările destinate realizării peliculei ne-au adus. Şi. Şi tot el l-a cooptat pe Michael Baigent. produs de Roy Davies în 1979. Spre încîntarea mea. mă reînsufleţea apariţia neaşteptată a altor două minţi care se alăturau proiectului meu. se afla ceva mult mai senzaţional. The Shadow of the Templars (Umbra templierilor). Dincolo de cele prezentate publicului. Dintr-o singură lovitură.important.

Pur şi simplu.depăşea tot ce ne imaginasem cînd începusem să cercetăm „mica enigmă interesantă" legată de descoperirea făcută de un preot într-un sat de munte. dar a cărui semnificaţie era minoră şi care nu putea stîrni nici un fel de interes în afara graniţelor unui sătuc din sudul Franţei. încercam să găsim o explicaţie pentru o enigmă bizară. ci şi modul neobişnuit în care a fost descoperit. deşi încîlcită în multe iţe fascinante ale istoriei. încheiam primul film spunînd: „Ceva extraordinar aşteaptă să fie descoperit. Şi nici măcar nu am visat că ceea ce urma să descoperim ar fi putut trezi interesul contemporanilor noştri . şi asta se va întîmpla într-un viitor destul de apropiat". de la sfirşitul secolului al nouăsprezecelea. Cartea de faţă descrie nu numai acel „ceva". nu porneam de la nici o ipoteză. Nu aveam nici o teorie. Nu ştiam unde 28 . am crezut că ne confruntăm cu un mister de importanţă strict locală . nu că urmau să le rescrie pe de-a-ntregul. nu puteam preciza ce anume vroiam să demonstrăm. În 1972. ne-ar fi fost greu să definim obiectul cercetărilor noastre.. era de interes în primul rînd academic. fără îndoială.şi încă un interes fulminant. Ne-am închipuit că investigaţiile noastre ar fi putut ajuta la clarificarea anumitor aspecte ale istoriei Occidentului.unul incitant. Am avut impresia că acea taină. Semnează: henry lincoln 17 ianuarie 1981 PARTEA ÎNTÎI MISTERUL CAPITOLUL 1 Cătunul misterios La început. La începutul investigaţiilor. dar lipsită de importanţă..

către un anume rezultat. chipeş.ne conduceau. adică aşa cum a fost publicată în anii 1960.pentru că a fost vorba într-adevăr de o investigaţie . extrem de inteligent. după toate aparenţele. Numele preotului era Berenger Sauniere. Cu certitudine. La o primă privire. Vom începe prin a reda povestea în forma în care am auzit-o prima oară. 29 . în seminar fiind. însă era o versiune în care existau destule erori . un nou preot paroh. căzuse în dizgraţie. dar dovezile pe care le adunam . Nu cu mult timp în urmă. Era un bărbat de treizeci şi trei de ani. a sosit. pas cu pas. Dorind probabil să se descotorosească definitiv de el. păruse să aibă înainte o carieră clericală promiţătoare.după cum aveam să aflăm mai tîrziu. dar după cîte ştiam noi la acel moment . aceasta nu era prea diferită de celelalte „poveşti cu comori" sau „mistere nerezolvate" care nu lipsesc din folclorul şi din legendele specifice fiecărei zone rurale. Investigaţia noastră . robust. Una dintre versiunile ei fusese chiar publicată în Franţa şi stîrnise într-o oarecare măsură interesul. parcă prin propria lor voinţă. Nu se ştie cu ce anume greşise. Cu toate acestea. energic şi.trebuia să ajungem. la un moment dat.a pornit de la o poveste mai mult sau mai puţin lipsită de complicaţii. era destinat unui loc mult mai important decît un sat izolat printre dealurile răsăritene de la poalele Pirineilor.fiecare fiind în perfectă concordanţă cu cele ce o precedau . la 1 iunie 1885. dar e limpede că îşi zădărnicise toate planurile de avansare. RENNES-LE-CHATEAU ŞI BERENGER SAUNIERE Într-un cătun din Franţa. numit în Rennes-leChateau.nu i se acordase o importanţă deosebită.

o lovitură dată ambiţiilor lui Sauniere. a învăţat greaca. Regiunea aceea era locul său de baştină. se simţea acolo ca acasă. şi-a perfecţionat latina. Din această sumă şi din darurile primite de la enoriaşi îşi putea asigura supravieţuirea. abatele Henri Boudet. în franci. la echivalentul a şase lire sterline. Pe atunci. avea doar două sute de locuitori. I-a făcut. o ţărăncuţă de optsprezece ani. lipsit de perspective. înconjurat de toate cele care îi fuseseră familiare în copilărie. A citit cu lăcomie. departe de confortul oferit de civilizaţia timpului său. care i-a devenit confidentă şi i-a fost alături pînă la sfirşitul zilelor.superiorii săi îl numiseră paroh în Rennes-leChateau. la patruzeci de kilometri de Carcassonne. aflat doar la cîţiva kilometri depărtare. A vînat în munţii în care se născuse şi a pescuit în apele pe care le ştia din primii ani ai vieţii. Nu era bogat. A angajat-o ca menajeră pe Marie Denarnaud. de tot ce ar fi putut stimula o minte ageră şi iscoditoare. fără îndoială. Aşadar. dar nu-şi putea permite nici o extravaganţă. în acest răstimp de şase ani a dus o viaţă plăcută şi liniştită. Şi. vizite prietenului său. preot în Rennes-leş-Bains. existau cîteva compensaţii. oricîte defecte ar fi avut Rennes-le-Chateau. Între 1885 şi 1891. satul alăturat. a început să studieze ebraica. dar cîştiga cam cît era de aşteptat pentru un preot de ţară din Franţa ultimelor decenii ale secolului al nouăsprezecelea. Totuşi. 30 . cu regularitate. Era. Sauniere se născuse şi crescuse în satul Montazels. venitul anual lui Sauniere se ridica. acel cătun situat pe o pantă abruptă. Oricine altcineva s-ar fi considerat exilat pe viaţă într-un loc îndepărtat. După toate aparenţele.

Pe un al treilea pisc. încurajat de prietenul său Boudet.o istorie ale cărei vestigii erau permanent prezente în jurul său.sub tutela acestui Boudet. Consacrat Mariei Magdalena în 1059. Şi toată regiunea era bântuită de legende şi de ecourile unui spectaculos trecut tumultuos. cu o mică sumă de bani împrumutată din rezervele satului. din moşi-strămoşi. Sauniere dorea de mai mult timp să restaureze biserica satului Rennes-le-Chateau. acoperit de ruinele unei fortăreţe medievale. Nu e de mirare că. Rennes-le-Chateau şi împrejurimile se aflau pe vechiul drum al pelerinilor. edificiul dărăpănat în timp fusese construit pe fundaţia unei şi mai vechi construcţii vizigote. la circa doi kilometri către est faţă de Rennes-le-Chateau. care pornea din Nordul Europei pentru a ajunge în Spania. se află ruinele castelului Blanchefort. s-a implicat în istoria agitată a regiunii . al patrulea mare maestru al Cavalerilor Templieri. Unul dintre aceştia s-a dovedit a fi gol pe dinăuntru şi. se afla într-o stare atît de proastă încît părea de nerecuperat. De exemplu. care i-a aparţinut. Bezu. la doar cîţiva kilometri spre sud-est faţă de Rennes-le-Chateau. parohul s-a încumetat să facă nişte reparaţii modeste. a îndepărtat piatra altarului. în timpul lucrărilor. care a fost cîndva un pretorat al cavalerilor templieri. care era sprijinită pe doi pilaştri arhaici. din vremea vizigoţilor. la sfirşitul secolului al nouăsprezecelea. în interiorul lui. datînd din veacul al şaselea. la Santiago de Compostela. cel care a condus acest faimos ordin la mijlocul secolului al doisprezecelea. adeseori însîngerat. se conturează un alt pisc. lui Bertrand de Blanchefort. În 1891. preotul a 31 .

sigilate. La prima vedere. cuvintele nu sînt despărţite de spaţii şi au fost inserate o serie de litere cu totul de prisos.uneori chiar în mijlocul unui cuvînt -. unul dintre cei care îl precedaseră pe Sauniere ca preot în Rennes-le-Chateau. Se spune că două dintre ele conţineau genealogii. Celelalte două documente păreau să fi fost redactate pe la 1780 de abatele Antoine Bigou. pe unul dintre ele. PACE 681 PRIN CRUCE ŞI ACEST CAL AL Lui DUMNEZEU Eu DESĂVÎRŞESC „sau DISTRUG” ACEST DEMON AL PROTECTORILOR LA AMIAZĂ MERE ALBASTRE) 32 . în realitate.descoperit patru pergamente păstrate în tuburi de lemn. cealaltă din 1644. Cel puţin asta este prima impresie. în zorii Revoluţiei Franceze. în timp ce este uşor de observat că anumite litere sînt scrise mai sus decît celelalte. pun în încurcătură chiar şi un computer şi nu pot fi descifrate fără cheia potrivită. aceste pergamente conţin o înşiruire de mesaje foarte ingenios cifrate. una datînd din 1244. Unele dintre ele sînt extrem de complexe şi de imprevizibile. pergamentele din vremea lui Bigou par să conţină texte sacre în limba latină. se număra încă printre cele mai importante familii de latifundiari din regiune. însă. Iar pe al doilea rîndurile sînt trunchiate. Însă Bigou fusese şi capelanul personal al nobilei familii Blanchefort care. Descifrarea care urmează a apărut într-o lucrare dedicată de un francez satului Rennes-le-Chateau şi în două dintre filmele despre acest subiect realizate de noi pentru BBC: (CIOBĂNIŢĂ NICI O ISPITĂ Că POUSSIN TENIERS DEŢINEA CHEIA. parcă la în-tîmplare . fragmente din Noul Testament.

(ACEASTĂ COMOARĂ APARŢINE REGELUI DAGOBERT AL II-LEA ŞI SIONULUI ŞI EL ESTE ACOLO MORT) Deşi mesajele de acest gen trebuie să fi fost pe înţelesul preotului. Ajunsese astfel să pătrundă într-un cerc cultural ilustru. Printre acestea se numărau abatele Bieil. alcătuiesc un mesaj coerent. din care făceau parte atît literaţi ca Stephane Mallarme şi Maurice Maeterlinck. Printre cunoştinţele sale se număra. episcopul din Carcassonne. Cît de multe a înţeles episcopul. Emma Calve. se ştia că era interesat de ezoterism şi că avea relaţii cordiale cu diverse grupuri de orientare ocultă. chiar flagrant. citite la rînd. Dar Sauniere a fost trimis imediat la Paris. Dar el a realizat că dăduse peste ceva extrem de important şi. criptografia şi paleografia.Dar. pe cheltuiala episcopului. altele sînt extrem. dacă dificultatea unora dintre cifruri este descurajantă. cu secte şi cu societăţile secrete care împînzeau capitala Franţei. de exemplu. mai ales în ceea ce priveşte lingvistica. la vremea apariţiei lui 33 . i-a arătat cele descoperite superiorului său. literele scrise mai sus decît celelalte. care. şi nepotul său Emile Hoffet. La vremea aceea. În cel de-al doilea pergament. în ciuda vocaţiei sale pastorale. de asemenea. cu ordinul de a duce pergamentele unor importante autorităţi bisericeşti. cît şi compozitori precum Claude Debussy. directorul general al Seminarului Saint Sulpice. după ce a obţinut aprobarea primarului satului. avea deja reputaţia unui erudit. Deşi nu cu mult trecut de douăzeci de ani. este greu de crezut că putea descifra codurile mai complexe. Hoffet îşi desăvîrşea pregătirea preoţească. nu se ştie. de simple şi sar în ochi.

era un portret al Papei Celestin al V-lea. s-au putut desluşi. Nu se ştie ce s-a întîmplat în timpul întîlnirii sale cu cei doi clerici. înainte de plecare. După întoarcerea sa în Rennes-le-Chateau. tatăl sau fiul.dar nu se ştie despre care David Teniers este vorba. probabil cel mai cunoscut tablou al lui Nicolas Poussin. Al treilea era Les Bergers d'Arcadie (Păstorii din Arcadia). Se pare că primul. tocmai revenise în ţară după o serie de spectacole de succes la Londra şi Windsor. în orice caz. Pe de altă parte. Emma Calve era Maria Callas a acelor timpuri. Al doilea era o operă a lui David Teniers . Ca divă. S-a bîrfit pe seama legăturii lor amoroase şi o cunoştinţă a cîntăreţei a descris-o ca fiind „obsedată" de preot. la sfirşitul secolului al treisprezecelea. Sauniere a reluat restaurarea bisericii satului. realizat de un artist necunoscut. Dar ce se ştie este că preotul de ţară a fost imediat şi călduros primit în cercul sele’ct frecventat de Hoffet. Sauniere a petrecut trei săptămîni în Paris. acolo unde. ea l-a vizitat adesea la Rennes-le-Chateau. Putem lega asta de faptul că. între cei doi a existat o prietenie trainică. era şi una dintre marile preotese ale culturii ezoterice pariziene şi avea legături amoroase cu mai mulţi ocultişti influenţi.Sauniere. S-a afirmat chiar şi că ar devenit amantul Emmei Calve. în 34 . pe stîncile din împrejurimi. a cumpărat reproducerile a trei tablouri. în anii care au urmat. pînă nu demult. După ce s-a prezentat la Bieil şi Hoffet. Sauniere şi-a petrecut o parte a timpului la Luvru. care a fost capul bisericii pentru o scurtă vreme. În timpul şederii sale la Paris. romantice inimioare scrijelite cu iniţialele lor.

De asemenea. în curtea bisericii se afla cavoul marchizei Maria d'Hautpoul de Blanchefort. Elveţia. a început să facă drumeţii lungi prin împrejurimi. De exemplu. a dezgropat o lespede ciudată. Şi această profanare a fost doar una dintre manifestările comportamentului său straniu. Şi a iniţiat tranzacţii secrete cu diverse bănci.predecesorul lui Sauniere cu un secol în urmă. Sauniere le-a răzuit. sculptată. Austria şi Spania. Literele puteau fi rearanjate astfel încît să formeze fraza criptată. Însoţit de menajera sa credincioasă. cel care se presupunea că ar fi compus două dintre pergamentele misterioase.timpul lucrărilor. s-a angajat şi în realizarea mai multor proiecte. adunînd pietre aparent lipsite de orice valoare şi care nu ar fi stîrnit interesul nimănui. Iar inscripţia funerară care cuprindea un număr de erori premeditate în ceea ce privea departajarea şi ortografierea cuvintelor .era o anagramă perfectă a mesajului cifrat referitor la Poussin şi Teniers. unele mai degrabă bizare. datînd din secolul al şaptelea sau al optulea. Pe de altă parte. greşelile fiind strecurate în text cu acest scop anume. citată anterior. Italia. Neştiind că inscripţiile de pe cavoul marchizei fuseseră deja copiate. ci şi din Germania. sub care se pare că se afla o criptă. Lespezile care îl alcătuiau fuseseră proiectate şi realizate de abatele Antoine Bigou . Una dintre ele 35 . S-a apucat şi să colecţioneze o grămadă de timbre poştale fără nici un fel de valoare. o cameră mortuară în care se spune că ar fi găsit nişte schelete. a început un schimb masiv de scrisori cu corespondenţi necunoscuţi nu numai din toată Franţa.

o sumă substanţială. Turnul Magdala. a fost înălţată o statuie hidoasă. Iar biserica nu numai că a fost redecorată. a început să cheltuiască masiv. numai în timbre. în 1917. Apoi. la o scară fără precedent. Pe portalul de deasupra intrării a fost gravată o inscripţie în limba latină: TERRIBILIS EST LOCUS ISTE (ÎNFRICOŞĂTOR ESTE LOCUL ACESTA ) În interior. Pe pereţii bisericii au fost montate lespezi pe care Drumul Crucii era pictat într-o manieră ţipătoare.chiar şi-a trimis un reprezentant care a bătut tot drumul de la Paris la Rennes-le-Chateau doar pentru a se îngriji de afacerile lui Sauniere. în 1896. paznicul comorilor ascunse şi. dar a fost redecorată în cel mai straniu mod posibil. chiar lîngă intrare. în care el însuşi nu a locuit niciodată. Dar au fost şi investiţii mai fanteziste. care domina partea abruptă a muntelui. ce depăşea cu mult venitul său anual de pînă atunci. un drum modern care ajungea pînă în sat sau facilităţi legate de canalizare. vila Bethania. o reprezentare vulgară a demonului Asmodeus păstrătorul secretelor. constructorul templului lui Solomon. investiţiile sale reprezentau cel puţin echivalentul a mai multe milioane de lire sterline.de exemplu. de-a dreptul uluitoare.fiecare etapă era caracterizată de o ciudată lipsă de armonie. de prost gust . O parte a inexplicabilei sale averi a fost cheltuită pentru realizarea unor lucrări publice demne de toată lauda . de deviaţii flagrante sau subtile de la 36 . Preotul a investit. Şi a construit o casă opulentă. A înălţat un tu’rn. La sfirşitul vieţii sale. conform unei vechi legende iudaice. de detalii suplimentare inexplicabile.

în îndepărtata şi aproape inaccesibila sa fortăreaţă. Colecţiona porţelanuri rare. care înfăţişează trupul lui Isus dus către mormînt. aşadar cu cîteva ore mai tîrziu decît ni se istoriseşte în Biblie? Sau că trupul nu este cărat în mormînt. Altul a fost secretarul de stat francez pentru Cultură. bineînţeles. există un copil înveşmîntat într-un kilt scoţian. mai multe conturi. Cu puţin timp înainte de a muri. în care cel de-al doilea a depus ulterior sume importante în favoarea primului.normele acceptate de Scriptură. vărul lui Franz-Iosif. Dar probabil că cel mai nobil şi mai de seamă vizitator al neînsemnatului preot de ţară a fost arhiducele Johann von Habsburg. planifica construcţia unui tu’rn similar Turnului Babei. în aceeaşi zi. Dar ce anume? Că înmormîntarea lui Isus ar fi avut loc după căderea nopţii. 37 . a găzduit o serie de oaspeţi de vază. trăind de parcă ar fi fost stăpînul medieval al unui inexpugnabil ţinut muntos. la Oprirea a VIII-a. De pildă. A construit o seră cu portocali. fundalul este cerul unei nopţi întunecate. ţesături scumpe. Sauniere i-a distrat oferindu-le banchete somptuoase şi şi-a manifestat în fel şi chip dărnicia. parohul continua să cheltuiască în mod extravagant. a deschis o grădină zoologică. dominat de luna plină. Ulterior s-au descoperit extrase de cont care demonstrează că parohul şi arhiducele au deschis. A înfiinţat o bibliotecă magnifică. La Oprirea a XIV-a. din care intenţiona să predice. sculpturi antice. ci din mormînt? În timp ce se ocupa de această decorare stranie. Nici enoriaşii nu au fost neglijaţi. Emma Calve. Ca şi cum Sauniere ar fi vrut să sugereze ceva. căptuşit cu cărţi. Unul a fost. împăratul Austriei.

Acesta a sosit în timp util şi s-a retras în camera bolnavului. După un martor. 38 . Dar atacul lui Sauniere din 17 ianuarie este suspect mai ales pentru că. Totuşi. A refuzat să dezvăluie provenienţa bogăţiei sale şi nu a acceptat transferul ordonat de episcop. Pe 17 ianuarie este şi praznicul lui Saint Sulpice. Marie Denarnaud comandase un sicriu pentru stăpînul ei. aşadar cu numai cinci zile înainte. un preot dintr-o parohie vecină a fost chemat ca să-i asculte spovedania şi să-l împărtăşească. În 17 ianuarie 1917. Deoarece Sauniere zăcea pe patul de moarte. faţă de care Sauniere dezvoltase un adevărat cult. O dată ce dă de gîndit. episcopul l-a acuzat de simonie vînzarea ilicită a liturghiilor . chiar în data de 12 ianuarie. fapt certificat de o chitanţă în a cărei posesie ne aflăm. Martorii oculari au povestit că a ieşit de acolo extrem de repede şi vizibil şocat. Dar parohul a făcut apel la Vatican. la vîrsta de şaizeci şi cinci de ani.La început. pentru un om de vîrsta lui. autorităţile ecleziastice au închis ochii. enoriaşii săi au afirmat că. se bucura de o sănătate demnă de invidiat. Iar la seminarul Saint Suplice eroul nostru îşi încredinţase pergamentele abatelui Bieil şi lui Emile Hoffet. după ce fostul superior al lui Sauniere din Carcassonne a murit. pe 12 ianuarie. care l-a exonerat şi l-a reinstalat în funcţie. în inscripţia pe care el o răzuise.şi un tribunal local l-a suspendat. pentru că apărea şi pe piatra de mormînt a marchizei d'Hautpoul de Blanchefort. noul episcop a încercat să-l cheme pe acesta la ordine. în lipsa unor învinuiri mai substanţiale. Sauniere a suferit un atac subit de apoplexie. Preotul i-a răspuns sfidîndu-l cu o uluitoare neobrăzare. Cu toate acestea.

Sau poate că cea mai mare parte a acestei averi fusese trecută pe numele menajerei de la bun început. Actualii locuitori din Rennes-le-Chateau sînt la fel de nedumeriţi ca oricine altcineva. Confruntată cu perspectiva unei explicaţii. spre surprinderea şi mîhnirea tuturor. care a durat cîteva luni. ca amintire. Nu se ştie cît de exagerate sînt aceste relatări. probabil din cauza celor mărturisite de Sauniere la spovedanie. Sauniere a murit pe 22 ianuarie. Cert este că. trupul său a fost aşezat într-un fotoliu de pe terasa Turnului Magdala. a căzut într-o depresie acută. Ca metodă de a-i demasca pe evazionişti. cea alături de care trăise şi căreia. noul guvern al Franţei a emis monedă nouă. la schimbarea francilor vechi cu cei noi. înveşmîntat într-o sutană împodobită cu ciucuri purpurii. Marie a dus o viaţă tihnită în vila Beta-nia până în 1946. toţi cetăţenii erau obligaţi să-şi justifice veniturile. Marie a 39 .de atunci „nu a mai zîmbit niciodată". vreme de treizeci şi doi de ani. Prin faţa lui s-au perindat necunoscuţi îndoliaţi şi mulţi au smuls. cîte unul din ciucurii de pe veşmîntul răposatului. După moartea stăpînului ei. Citirea testamentului lui Sauniere a fost aşteptată cu mari speranţe. Dar. fără să i se fi acordat iertarea păcatelor. în dimineaţa următoare. pe colaboraţionişti şi pe profitorii de război. îi împărtăşise toate secretele. el s-a declarat ca fiind din cale afară de sărac. Dar. După altul. după al Doilea Război Mondial. Se pare că. înainte de a muri. preotul a refuzat să-i administreze ultima împărtăşanie. îi donase întreaga avere Mariei Denarnaud. A fost o ceremonie pentru care nu a existat niciodată o explicaţie.

pentru că istoria satului şi a împrejurimilor pledează în favoarea existenţei multor bogăţii ascunse. În următorii şase ani. spre marea dezamăgire a domnului Corbu. în linii mari. A murit în scurt timp. A fost văzută în propria sa grădină arzînd teancuri groase de bancnote vechi. însă. întreţinîndu-se din banii obţinuţi din vînzarea vilei Bethania. Era o presupunere destul de plauzibilă. a suferit un surprinzător atac subit . în final. ducîndu-şi secretul în mormînt. ca şi stăpînul ei. aşa că n-am rezistat impulsului de a o face pe detectivii. Şi i-a promis cumpărătorului. aur şi nestemate deopotrivă. Am început prin a lua în consideraţie explicaţiile sugerate de alţi investigatori. Este vorba de prima versiune pe care am auzit-o şi care ne-a făcut să ne punem o serie de întrebări. o asemenea avere imensă? Oare.ales sărăcia.care i-a luat graiul şi a trîntit-o pe patul de moarte. pe 29 ianuarie 1953. îi va destăinui un „secret" care îl va face nu numai bogat. ceea ce li s-a întîmplat şi celorlalţi investigatori ai acestei enigme. Erau mulţi cei care susţineau că Sauniere ar fi descoperit într-adevăr un fel de comoară. Bănuitele comori Am relatat. peste noapte. că. aveam să ajungem la o explicaţie banală? Sau era vorba de ceva extrem de interesant? Gîndul că un astfel de secret ne-ar fi putut aluneca printre degete ne chinuia. 40 . ci şi „puternic". povestea publicată în Franţa în anii 1960. înainte de moartea ei. Care a fost sursa banilor lui Sauniere? De unde putea veni. Marie. Marie a dus o viaţă austeră. Prima întrebare este cît se poate de evidentă. domnul Noel Corbu.

Arheologii au descoperit recent vestigiile mai multor temple păgîne. aşezarea din creierii munţilor nu era un cătun. şi. îi destrămase imperiul. Printre toate aceste vicisitudini ale istoriei se întrepătrund poveşti despre comori fabuloase. prin anii 1360. Cu un secol şi un sfert mai tîrziu. Şi pentru romani teritoriul era sacru. trecuse Pirineii şi îşi întinsese acolo propria stăpînire. Rennes-le-Chateau a fost capturat şi a devenit o feudă ce a trecut din mînă în mînă. îndreptîndu-se către apus. regiunea era locuită de o comunitate numeroasă şi prosperă şi era renumită pentru minele şi izvoarele sale fierbinţi. oraşul a rămas centrul unui district sau comitat important. de pildă. în veacul al şaselea.poporul teutonic care. prădase Roma. cu calităţi terapeutice. De 41 . o armată de cavaleri nordici a descins în Languedoc pentru a pune capăt ereziei catarilor sau albigenzilor şi a adunat prăzi bogate din toată regiunea. care cîndva era Rennes-le-Chateau şi împrejurimile Rhedae. ci un oraş cu treizeci de mii de locuitori. a fost preluat de la unul din acele triburi. Pentru încă cinci sute de ani. Se presupune că.În antichitate. Apoi. la un moment dat. triburile celtice care trăiau în zonă o considerau un tărîm sacru. străbătuse Europa Centrală. nu după mult timp. numit Comitatul Razes. fusese capitala nordică a imperiului vizigot . în timpul atrocităţilor săvârşite sub masca acestei aşa-numite cruciade împotriva albigenzilor. la începutul secolului al treisprezecelea. bandiţii catalani care cutreierau zona au distrus satul. Chiar numele cătunului. în timpul stăpî-nirii romane. populaţia locală a fost decimată de ciumă. Se pare chiar că.

Dagobert al II-lea. Catarii. Dacă un fel de comoară a templierilor a fost într-adevăr ascunsă în împrejurimile satului Rennes-le-Chateau. Rennes-leChateau era un bastion vizigot. Există documente care menţionează marea avuţie strînsă de acest rege în scopul finanţării campaniilor militare şi ascunsă în împrejurimile bastionului. s-ar explica pomenirea lui Dagobert în însemnările cifrate. Bertrand de Blanchefort. o mare parte a Franţei de azi era condusă de dinastia merovingiană. trupele germane au făcut numeroase dar inutile excavaţii în vecinătatea satului. chiar Sfintul Graal după cum istorisesc mai multe legende. Dacă Sauniere ar fi descoperit un astfel de depozit. pornind pe urmele lui Wagner. în vremea ocupaţiei din anii 1940-1945. Templierii. Toate dovezile atestă că era vorba de nişte săpături clandestine. s-ar explica referirea la „Sion" din pergamentul descoperit de Sauniere. între secolele al cincilea şi al optulea. În timpul său.exemplu. Richard Wagner a venit în pelerinaj la Rennes-le-Chateau înainte de a compune Parsifal. efectuate de un contingent de mineri aduşi anume din Germania. al căror mare maestru.prăzile bogate adunate 42 . cea din care făcea parte regele Dagobert al II-lea. Nu trebuie uitat nici tezaurul dispărut al cavalerilor templieri. îmboldit de astfel de zvonuri. Dar acestea nu sînt singurele comori demne de luat în seamă. Şi ar mai putea fi încă un alt tezaur . se presupunea că ereticii catari ar fi stăpînit un obiect sacru de o valoare inestimabilă. ultima sa operă. a fost iniţiatorul unei serii de lucrări misterioase în împrejurimi. Localitatea ar fi putut fi un fel de trezorerie regală. iar el însuşi avea drept soţie o prinţesă vizigotă.

şi. au ras Ierusalimul de pe suprafaţa pământului. în timpurile străvechi. chiar şi Chivotul Legii. în decursul veacurilor. ci la anumite obiecte semnificative . printre comorile furate se aflau imensul candelabru de aur cu şapte braţe. După cum relatează istoricul Procopius. s-ar putea ca vizigoţii să fi intrat în posesia legendarului tezaur al Templului din Ierusalim . Este aşadar foarte posibil ca un tezaur să fi fost sursa bogăţiei lui Sauniere. Patru ani mai tîrziu. Templul a fost jefuit şi conţinutul Sfintei Sfintelor a fost transportat la Roma. demne de a fi admirate. ori poate a dat doar peste aceea care. probabil. în anul 70 după Hristos. cu smaralde. legiunile aflate sub comanda lui Titus. au luat drept pradă toate avuţiile Oraşului Etern. realmente. în cea mai mare măsură. S-ar putea ca preotul să fi descoperit una dintre aceste comori.pentru tradiţiile religioase din vestul continentului. fuseseră luate din Ierusalim de către romani". Nu ne referim la nişte capturi obişnuite. În anul 66 după Hristos. a fost rîndul Romei să fie jefuită de invadatorii vizigoţi conduşi de Alaric cel Mare. Conform reprezentărilor de pe monumentul triumfal al lui Titus. în anul 410 după Hristos.atît la figurat cît şi la propriu .ceea ce ar justifica referirea la „Sion" în şi mai mare măsură decît comorile cavalerilor templieri. care. atît de scump iudeilor. Pe scurt. pentru că erau împodobite. şi. Alaric a furat „comorile lui Solomon. regele evreilor. în Palestina a izbucnit revolta împotriva stă-pînirii romane.de vizigoţi în timpul invaziei lor sălbatice în Europa. a 43 . fiul împăratului. După trei secole şi jumătate.

Şi nu pot justifica nici interesul intens al bisericii faţă de întreaga istorie.chiar şi în cazul în care se referă la tezaurul Templului din Ierusalim . Numai banii. unul exploziv. Nu am nesocotit argumentul că Sauniere a găsit o comoară. politică sau de altă natură. dramatice şi misterioase.trecut din mînă în mînă .sînt. Sauniere a aflat şi o taină . sînt descoperiri captivante. apoi. cu o poveste despre comori. în ultimă instanţă. asupra prezentului . probabil. puţin relevante. Oamenii găsesc. Dar sînt extrem de puţine cele care exercită o influenţă directă. nu mai pentru epoca lui. a cărei importanţă este enormă. de exemplu. tot felul de comori. iar multe dintre ele scot la iveală aspecte necunoscute ale trecutului. Până aici. Dacă s-a întîmplat într-adevăr aşa. ci poate şi pentru a noastră. aurul sau giuvaierurile nu sînt o justificare satisfăcătoare pentru multiple faţete ale poveştii sale. în esenţă. acceptarea parohului în cercul lui Hoffet. în permanenţă.din Templul din Ierusalim la romani. la catari şi/sau la cavalerii templieri. odată cu tezaurul. sau legătura sa amoroasă cu Emma Calve. Desigur. nici siguranţa de sine cu care Sauniere şi-a sfidat episcopul şi nici faptul că a fost ulterior exonerat de 44 . în acelaşi timp nu am avut nici un dubiu asupra faptului că. sau prietenia sa cu Debussy.ceea ce se întîmplă doar atunci cînd. Ele nu pot explica. indiferent ce altceva ar mai fi descoperit. s-ar explica de ce comoara în cauză le „aparţinea" atît lui Dagobert al II-lea cît şi Sionului. apoi la vizigoţi.o taină cu semnificaţie istorică. Iar semnificaţiile şi importanţa unei astfel de istorisiri . iese la lumină şi un anume secret. se părea că aveam de-a face.

care a reacţionat rapid la solicitarea lui. într-un cătun îndepărtat. Pe deasupra. era bine cunoscută cordialitatea relaţiilor sale cu 45 . de un preot din secolul al nouăsprezecelea. unul controversat. „secretul" preotului. începînd cu mesajele codificate şi culminînd cu bancnotele moştenite şi apoi arse de Marie Denarnaud. aveam impresia că misterul nu se limita la agitaţia iscată.către Vatican. Aceeaşi Marie care promisese să dezvăluie o „taină" ce nu oferea doar bogăţia. Comorile nu pot explica. dacă era într-adevăr aşa. părea mai degrabă de natură religioasă decît de natură politică. pentru a şantaja pe cineva? Era averea parohului preţul tăcerii sale? Ştim că primise bani de la Johann von Habsburg. nici vizita unui arhiduce de Habsburg într-un sat pierdut din Pirinei. Orice ar fi fost. Totuşi. ci dintr-un anume fel de cunoaştere? Şi. de asemenea. că se referea la un anume secret. fără doar şi poate.în lumea de dincolo de Rennes-le-Chateau.sau poate chiar un tsunami . cum se putuse transforma această cunoaştere într-un cont bancar? Ar fi putut fi folosită. nici aurul şi nici giuvaerurile nu ar fi putut genera impresia de mistificare ce înconjoară ca un nimb întreaga afacere. Oare bogăţia lui Sauniere provenea nu din ceva cu valoare financiară intrinsecă. Cu alte cuvinte. Toate acestea ne-au sporit convingerea că în povestea lui Sauniere era vorba de ceva mai mult decît de o comoară. conform tuturor relatărilor. părea să se reverse şi să stârnească valuri . Nici banii. ci şi „puterea". oricare ar fi fost. nici refuzul unui preot de a acorda ultima împărtăşanie unui muribund. de exemplu.

Dar. Altele erau doar nişte aiureli. Altele erau laudative.arhiducele.Vaticanul. a avut loc în februarie 1972. Nici nu conţinea speculaţii despre vreun „secret exploziv" sau despre vreun şantaj la nivel înalt. aşa cum a fost redată în paginile precedente. în ultima parte a vieţii lui Sauniere se temuse de acesta şi chiar îl tratase cu menajamente . al cărei autor a preferat să nu-i facem cunoscut numele. iar banii pe care îi plasase în contul lui Sauniere proveneau din visteria Romei? INTRIGA Premiera filmului The Lost Treasure of lerusalem? (Tezaurul pierdut al Ierusalimului?). tînărul cleric şi cărturar căruia Sauniere i-a încredinţat pergamentele cifrate. Filmul nu făcea afirmaţii controversate.Emile Hoffet. Merită menţionat şi faptul că în film nu era amintit . ci doar istorisea „povestea de bază". după toate aparenţele. părea să merite o 46 . se bucurase de ajutorul şi de sprijinul unor persoane al căror rang le-ar fi asigurat.după nume . dintre toate acestea. una. intangibilitatea nişte persoane precum secretarul de stat pentru Cultură al Franţei sau precum Habsburgii? Dacă arhiducele Johann era doar un intermediar. Pe de altă parte. faţă de Biserică. primul dintre cele trei dedicate de noi lui Sauniere şi misterului din Rennes-le-Chateau. Era oare posibil ca preotul să fi şantajat Vaticanul? Un astfel de şantaj pare o acţiune prea îndrăzneaţă şi primejdioasă pentru un singur om. oricît de elaborate ar fi precauţiile sale. Probabil nu este surprinzător faptul că am primit apoi un adevărat potop de scrisori. în această întreprindere. exista o instituţie care. Dar dacă. Unele ne sugerau anumite speculaţii surprinzătoare.

am folosit prima ocazie ivită pentru a-l întîlni şi a încerca să-l intervievăm. ce să mai vorbim de una „incontestabilă". din proprie iniţiativă. „Dovada" sau. fiindcă autorul scrisorii îşi indicase adresa pe plic. o „dovadă incontestabilă" că Isus supravieţuise Răstignirii? Nu eram în stare să ne imaginăm ceva care nu ar fi părut de necrezut şi care nu ar fi fost respins . Venea de la un preot anglican pensionat şi era o concluzie care nu se poate demonstra pornind de la datele iniţiale) bizar şi provocator.ceva care să fi fost măcar o simplă „dovadă". chiar şi pentru un ateu. 47 . îi fusese dezvăluită de un alt cleric anglican. Corespondentul nostru scria pe un ton categoric şi autoritar. regreta că ne scrisese. A refuzat să ne dea amănunte despre „dovada incontestabilă". canonicul Alfred Leslie Lilley. în primul rînd. în acelaşi timp. stilul nu era elaborat şi lăsa impresia că nu-i pasă dacă avea să fie crezut sau nu. Afirmaţiile sale erau directe şi irevocabile. însăşi absoluta extravaganţă a afirmaţiei solicita explicaţii şi o redactare minuţioasă a acestora. Ea nu era altceva decît „dovada incontestabilă" a faptului că Răstignirea era o înşelătorie şi că Isus murise de abia în anul 45 după Hristos Teoria părea. Dar s-a dovedit cu mult mai reticent decît fusese în scrisoare şi ne-a lăsat impresia că. Ne-a oferit. absurdă. „Comoara". nu trebuia să ne ducă cu gîndul la aur sau la pietre preţioase. Ce anume ar fi putut reprezenta. Aşadar. declara el cu convingere. existenţa ei. oricum. doar o informaţie suplimentară. în mod flagrant.atenţie deosebită.

după spusele lui. cînd îl cunoscuse pe Emile Hoffet. încă mai mult de atît. s-ar putea să nu mai fie redescoperite de nimeni în veacurile care vor urma. a primit vizita abatelui Louis Fouquet. regele Franţei. fondată la Paris. publicase mult şi nu era un necunoscut. acum. ţinuse legătura cu Mişcarea Catolică Modernistă. la Saint Sulpice.lucruri ce îţi vor oferi. Mare parte din viaţa sa. acestea sînt lucruri ce se găsesc cu atît de mare greutate încît. care nu era altul decît fratele lui Nicolas Fouquet. În 1656. Poussin. Socotim că un anumit fragment din această scrisoare merită să fie redat: Am discutat cu el despre anumite lucruri. Odată făcută legătura dintre Lilley şi Hoffet. O altă mărturie despre existenţa unui secret de proporţii avea să apară imediat după începerea cercetărilor legate de viaţa lui Nicolas Poussin. Şi.Lilley. pe care îmi va fi lesne să ţi le explic în detaliu . superintendentul finanţelor lui Ludovic al XIV-lea. nu mai putea fi respinsă cu uşurinţă. nici biografii lui Poussin sau Fouquet nu au reuşit vreodată să dea o explicaţie 48 . De la Roma. prin intermediul domnului Poussin. cercul se închidea. Şi tot la Paris lucrase. afirmaţia preotului. Nici istoricii. renumitul pictor din secolul al şaptesprezecelea al cărui nume se repetă de-a lungul poveştii lui Sauniere. Aşadar. în anii tinereţii. nimic altceva nu se poate dovedi de mai mare preţ şi nici nu le poate sta alături. avantaje pe care nici regii nu le-ar putea obţine ) de la el fără mare bătaie de cap şi care. pe acest pămînt. deşi părea ilogică. abatele a descris întîlnirea într-o scrisoare adresată fratelui său. care murise în 1940. care la vremea aceea locuia la Roma.

Les Bergers d'Arcadie. în apartamentele sale particulare de la Versailles. care a studiat-o personal. trei păstori şi o păstoriţă. în prim plan. tabloul pare inocent. în mod evident. i s-a interzis cu stricteţe orice fel de comunicare .cîţiva istorici îl identifică cu Omul cu Masca de Fier. a fost descoperit un mormînt real. După părerea lui Anthony Blunt. Nu l-a mult timp după ce a primit-o. identic cu cel din tablou. Conform unor anumite relatări. toată corespondenţa sa a fost confiscată de Ludovic al XIV-lea. Iar în anii ce au urmat. admiră inscripţia de pe piatra sa tocită de vreme: „ET IN ARCADIA EGO". are în faţa ochilor o panoramă efectiv identică cu aceea pictată. forma.satisfăcătoare acestei scrisori. vegetaţia înconjurătoare. Totuşi. caracteristic lui Poussin. la începutul anilor 1970. fiind rezultatul imaginaţiei artistului. la nişte fapte de o importanţă enormă. regele s-a străduit din răsputeri să obţină originalul unuia dintre tablourile lui Poussin. adunaţi în faţa unui imens mormînt antic. Fouquet a fost arestat şi întemniţat pentru tot restul vieţii sale. Acest mormînt real se află la periferia satului numit Arques .la aproximativ zece kilometri de Rennes-le-Chateau şi la cinci kilometri de castelul Blanchefort. ca şi a altor experţi în pictura acestuia. În fundal se conturează un peisaj cu munţi colţuroşi. care se referă. proporţiile. Într-un tîrziu a reuşit şi l-a ascuns la loc sigur. Dacă cineva stă în faţa monumentului funerar. chiar şi aflorimentul circular de piatră pe care unul din păstorii lui Poussin îşi sprijină piciorul. Sînt identice poziţia. Şi apoi devine evident 49 . Oricît de mare i-ar fi valoarea artistică. peisajul este în întregime mitic. dimensiunile. Între timp.

acolo au fost înhumate soacra şi soţia sa. idilicul paradis pastoral din legendele clasice. un oarecare domn Louis Lawrence din Boston.Moartea ne anunţă că este prezentă pînă şi în Arcadia. Ulterior. pînă la moartea sa în anii 1950. În timpul absenţei noastre. scurgerea necruţătoare a timpului a şters-o de multă vreme.faptul că unul dintre piscurile din fundal este Rennes-le-Chateau. Massa-chusetts. Conform înregistrărilor din arhiva satului Arques. în mod convenţional. 50 . ne-am petrecut o dimineaţă filmînd mormîntul. Ţăranii din împrejurimi susţin că mormîntul a fost acolo de cînd se ştiu ei. Şi se spune că acelaşi mormînt este menţionat şi în nişte memorii datînd din anul 1709. părinţii şi bunicii lor. se poate spune că este. Nimic nu indică vechimea mormîntului. elegiacă. Este desigur posibil să fi fost înălţat la o dată mai recentă . La ora prînzului am făcut o pauză şi ne-am întors cu vreo trei ore mai tîrziu. pare să fi rămas neschimbat din vremea lui Poussin. iar Les Bergers d'Arcadie pare o redare fidelă a realităţii. Cît despre cea de pe mormîntul din tabloul lui Poussin. Pe cînd pregăteam primul nostru film despre Rennes-le-Chateau din seria realizată de BBC. cineva făcuse o încercare grosolană de a pătrunde cu forţa înăuntru. pămîntul pe care se află monumentul i-ar fi aparţinut. . Dacă vreodată a existat vreo inscripţie pe mormîntul real. unui american. Totuşi.dar cum au reuşit constructorii să-l amplaseze cu atîta precizie încît poziţia să coincidă cu cea din tablou? De fapt. Acesta a deschis mormîntul în anii 1920 şi a descoperit că era gol.

pentru că nu există nici un verb. ar suna astfel: ŞI EU.pentru a exclude timpul verbului. eliminînd orice ar putea indica prezentul. 51 . catarii erau una din componentele misterului ţesut în jurul lui Sauniere şi al parohiei sale. pe strămutarea şi rearanjarea literelor. la vremea aceea.. De ce trebuia să lipsească verbul? Poate din raţiuni filozofice . Şi. într-un fel sau altul. eram deja destul de bine familiarizaţi cu un anumit subiect .. sugerînd astfel eternitatea? Sau poate dintr-un motiv de natură mult mai practică. Tradus cuvînt cu cuvînt.erezia catară sau albigendă şi cruciada pe care aceasta a provocat-o în secolul al treisprezecelea. trecutul sau viitorul. dar şi intrigaţi de rezultatul acestei dovezi de ingeniozitate. Acesta a fost rezultatul: I TEGO ARCANA DEI (PLEACĂ! ASCUND TAINELE DUMNEZEULUI Tău) Am fost plăcut surprinşi. nu ne-am dat seama cît de aproape era de adevăr. În ARCADIA. În primul rînd.mesajul este neobişnuit. Fragmentele cifrate de pe pergamentele găsite de Sauniere se bazează mai ales pe anagramare. CAPITOLUL 2 CATARI ŞI MAREA EREZIE În momentul în care ne-am început cercetările. Ştiam deja că. sugerîndu-ne că acesta ar putea fi chiar adevărul Şi apoi a rearanjat literele astfel încît să formeze o propoziţie coerentă în limba latină. Oare nu ar fi posibil ca „ET IN ARCADIA EGO" să fie tot o anagramă? Nu s-ar putea ca verbul să fi fost omis tocmai pentru ca inscripţia să conţină doar anumite litere? Unul dintre telespectatorii noştri ne-a scris.

În plus. motiv pentru care regiunea a avut mult de suferit în timpul cruciadei. a vizitat într-adevăr Rennes-le-Chateau. În 1898 a fost chiar ales secretar al acesteia. Societatea de Arte şi Ştiinţe din Carcassonne. istoria locului este îmbibată de sînge catar. Iar dacă Richard Wagner. toate zvonurile care îi legau de un obiect fabulos. în Rennes-le-Chateau şi în împrejurimi aceşti eretici se aflau în număr mare. pornit în căutarea a orice ar fi putut aminti de Graal. Rennes-leChateau fusese un oraş important şi un fel de bastion al albigenzilor. în 1890. iar în 1896 a devenit unul dintre membrii marcanţi ai unei organizaţii culturale locale. Din societate făceau parte şi destui cunoscuţi de-ai lui 52 . care a locuit în satul Arques pînă în 1978. de Sfintul Graal. într-adevăr. Ştiam că Sauniere era pătruns de istoria şi de folclorul locurilor sale natale. mulţi dintre ţăranii din zonă nu se sfiiesc să recunoască că sînt simpatizanţi ai albigenzilor. Şi chiar există o biserică catară şi un aşa-numit „papă catar". aşa că este imposibil ca el să nu fi venit în contact cu ideile şi cu tradiţiile catare. cînd a încetat din viaţă. pînă în zilele noastre. Şi nu se poate să nu fi ştiut că. fără inchizitori pe capul lor. Acum. Doinei a scris foarte mult pe marginea ideilor catare. alături de amărăciunea acelor timpuri.în epoca medievală. desigur. De asemenea. un bărbat numit Jules Doinei a ajuns bibliotecar în Carcassonne şi a înfiinţat o biserică neocatară. în secolele al doisprezecelea şi al treisprezecelea. Cunoştea. nu se poate ca parohul satului să nu fi aflat acest lucru. ale cărui urme au persistat. lui Sauniere trebuie să-i fi fost familiare numeroasele legende despre catari.

recoltele au fost distruse. fără nici o îndoială. Mai există un indiciu. tot ceea ce îi defineşte: credinţele şi tradiţiile. opt litere . Şi pot fi citite doar în ordinea în care alcătuiesc două cuvinte: „REX MUNDI". Luînd în consideraţie cele de mai sus.mai exact. oraşele şi cetăţile au fost rase din temelii şi toată populaţia a fost trecută prin foc şi sabie. istoria şi mediul în care trăiau. Iar printre apropiaţii lui Doinei se număra şi Emma Calve. ni s-a părut destul de justificată ideea de a ne începe investigaţiile pornind de la catari. celelalte cinci în partea de jos.Sauniere. inclusiv cel mai bun prieten al său. un termen specific catarilor. Trei dintre ele se află în partea de sus a paginii. Este aşadar foarte posibil ca Doinei şi Sauniere să se fi cunoscut. De aceea am studiat.care au fost scrise altfel decît celelalte în mod intenţionat. CRUCIADA ÎMPOTRIVA ALBIGENZILOR În 1209. chiar mult mai incitant. uşor de identificat pentru toţi cei familiarizaţi cu concepţiile acestora. în războiul ce a urmat ţinutul a fost prădat. o armată formată din circa treizeci de mii de călăreţi şi pedestraşi din nordul Europei a năvălit în trombă asupra Langue-doc-ului . Cercetarea noastră a dezvăluit noi dimensiuni ale misterului şi a ridicat o serie de întrebări obsedante. Este. Prin textul unuia dintre cele două pergamente găsite de Sauniere sînt presărate cîteva litere mici . Au fost exterminaţi atît de mulţi oameni încît acel măcel cumplit poate fi socotit cel dintâi "genocid" din 53 . care îi leagă pe catari de misterul din Rennes-le-Chateau.acea zonă deluroasă de la poalele de nord-est ale Pirineilor aflată acum în sudul Franţei. abatele Henri Boudet. în detaliu.

Perpignan a căzut. Acest citat. ispăşirea pedepselor. este reprezentativ pentru zelul fanatic şi sîngele rece cu care s-au săvîrşit atrocităţile. pornită la îndemnul Papei însuşi..presupunînd. printr-o misivă trimisă la Roma.istoria modernă a Europei. este acum cunoscut drept „cruciada împotriva albigenzilor". în plus. în această cruciadă nimeni nu a trebuit nici niăcar să traverseze marea. Iar recompensele nu s-au deosebit de cele dobîndite în urma cruciadelor de pe Pămîntul Sfint . că nimeni nu ar fi fost interesat de pradă. armata invadatoare a măturat întregul Languedoc. A fost o cruciadă în adevăratul sens al cuvîntului. nici poziţia socială nu au fost motive de cruţare". După Beziers. de exemplu. că. care a durat aproape patruzeci de ani. Cînd un ofiţer l-a întrebat pe reprezentantul Papei cum i-ar putea deosebi pe eretici de adevăraţii credincioşi. Şi. participanţii au purtat crucea pe veşmintele lor. nimeni nu era obligat să lupte mai mult de patruzeci de zile .iertarea tuturor păcatelor. îl anunţa pe Inocenţiu al IlIlea. deşi foarte cunoscut. Numai în oraşul Beziers. Narbonne a căzut. Dumnezeu va şti să-i deosebească". răspunsul a fost: „Ucideţi-i pe toţi. bineînţeles. Carcassonne a căzut. Acelaşi reprezentat papal. nici sexul. Aidoma cruciaţilor din Palestina. femei şi copii au fost Masacraţi la întîmplare . cel puţin cincisprezece mii de bărbaţi. pretutindeni. învingătorii au lăsat în urmă numai sînge.nici vîrsta. un loc asigurat în Rai şi tot ce putea jefui fiecare. moarte şi măcel. 54 .mulţi chiar în acel sanctuar care ar fi trebuit să fie biserică. Toulouse a căzut. conform legilor feudale. Şi. Cu toate acestea. s-ar putea să fie apocrif. Acest război. cu mîndrie.

de exemplu. în Languedoc domnea. de această devastare? La începutul secolului al treisprezecelea. de această brutalitate. la vremea la care cei din Nord nu erau în stare nici măcar să-şi scrie numele. Chiar şi nobilii aveau ştiinţă de carte şi erau oameni de litere. Languedoc-ul era pe deplin transformat. Aragon şi Castilia. Ca şi în Bizanţ.cu excepţia. iar şcolile Lunel şi Narbonne. cufundat iar în barbaria deasupra căreia se ridicase şi care caracteriza restul Europei. Filozofia şi celelalte activităţi intelectuale erau în plină ascensiune.cu regatele Leon. în care limba. prosperau. dedicate Cabalei . a Bizanţului. existau multe asemănări între Languedoc şi Bizanţ. în acea epocă. De fapt. ceea ce nu se întîmpla în nordul Europei. în mod oficial. De ce? De ce a fost nevoie de acest prăpăd. era cea mai avansată şi mai sofisticată din întreaga creştinătate .străvechea tradiţie ezoterică a iudaismului -. greaca. toleranţa religioasă .La vremea încheierii cruciadei. Educaţia. araba şi ebraica erau aprofundate cu entuziasm. Principatul era condus de o mînă de familii nobile. se bucura de o deosebită consideraţie. cultura şi instituţiile politice aveau mai puţine lucruri în comun cu nordul decît aveau cu Spania . zona pe care o numim acum Languedoc nu reprezenta. o parte a Franţei. civilizată şi nepăsătoare. poate. Iar între graniţele acestui principat a înflorit cultura care. Era un principat independent. în fruntea cărora se aflau conţii de Toulouse şi puternicul clan Trencavel.în contrast cu zelul fanatic ce caracteriza celelalte regiuni ale 55 . poezia şi dragostea romantică erau proslăvite.

zona era „infectată" de erezia albigendă. ei reprezentau o ameninţare serioasă pentru autoritatea Romei. înainte de toate. sau veneau din Spania. Iar în Languedoc nu înflorea doar cultura. să îndepărteze populaţia. Languedoc ajunsese pe o culme a culturii ce nu avea să mai fie atinsă în Europa pînă în vremea Renaşterii. mai presus de toate. Biserica de la Roma nu se bucura de Prea multă consideraţie. Cu toată corupţia bisericii. ci şi altceva . în ciuda faptului că adepţii acestei erezii detestau. Mulţi preoţi îşi neglijau enoriaşii. croindu-şi drum peste Pirinei. Anumite curente ale gândirii islamice şi iudaice erau împrumutate prin intermediul unor centre maritime comerciale. Şi. De pildă. autoritatea sa în regiune lăsa de dorit. Iar Biserica avea propriile ei motive. violenţa. La un moment dat. existau biserici în care nici o liturghie nu mai fusese spusă de mai bine de treizeci de ani. „lepra molipsitoare din Sud". După spusele autorităţilor bisericeşti. preoţii acesteia din Languedoc. ca şi în Bizanţ. În acelaşi timp. cea mai serioasă cu care avea să 56 . Un arhiepiscop de Narbone nici măcar nu-şi vizitase vreodată dioceza. ca Marsilia. decadenţa şi o nefastă moliciune.cea mai importantă erezie din lumea creştină medievală. în primul rînd. se făceau simţite automulţumirea. Dar.Europei. fiind preocupaţi doar de afaceri şi de sporirea propriilor averi. a căror corupţie era bine cunoscută. reuşeau. Nobilimea nordică invidia de mulţi ani bogăţia şi luxul din Languedoc. care au lăsat dezarmată regiunea în faţa atacurilor violente ce urmau să se dezlănţuie asupra ei. atît nobilimea din nordul Europei cît şi Biserica de la Roma au sesizat această vulnerabilitate şi au dorit să o exploateze.

multe dintre ele fiind conduse de cîte un lider independent. în ochii Bisericii. nu se refereau la o biserică. în esenţă. ceea ce. cum ar fi Inchiziţia. ai cărui discipoli îi preluau numele. denumiri generice. fuseseră condamnaţi de un conciliu ecleziastic din Albi. sau chatares. începea deja să se răspândească şi în alte părţi ale Europei. Şi. o dată pentru totdeauna. „Albigend" şi „catar" erau. Din acest motiv sau poate fiindcă Albi continua să fie unul din nucleele lor. avînd o doctrină şi o teologie bine puse la punct. Şi. În 1165. Să ne formăm o imagine despre ei pornind de la astfel de informaţii ar fi similar cu a descrie Rezistenţa Franceză pe baza rapoartelor SS -ului sau Gestapo-ului. ca aceea a Romei. erezia catară avea mari şanse de a lua locul romano-catolicismului în Languedoc. în plus. învăţăturile lui Martin Luther aveau să declanşeze Reforma. unică şi bine definită. nu tocmai rar. De aceea este realmente 57 .se confrunte până cînd. Cu alte cuvinte. În alte rînduri erau numiţi catari. Sub aceste denumiri erau reunite o serie de secte . un oraş din Languedoc. în ceea ce priveşte detaliile. marcioniţi şi maniheeni. sectele erau în mod radical diferite unele de altele. reprezenta o adevărată ameninţare. Ereticii erau cunoscuţi sub diverse nume. erau stigmatizaţii atribuindu-li-se numele unor erezii mai vechi: arieni. cu toate că aveau anumite concepţii comune. trei secole mai tîrziu. În plus. erau adesea numiţi albigenzi. mai ales în zonele urbane din Germania. Finlanda şi Cham-pagne. sau chatari. multe dintre informaţiile noastre despre eretici provin din surse ecleziastice. La 1200.

catarii erau dualişti. 58 . Pentru ei. cunoscuţi sub numele de parfaits („perfecţi").bine şi rău. Iar pentru că dădeau o atît de mare importanţă contactului direct şi personal cu Dumnezeu. erau bărbaţi şi femei deopotrivă. Această experienţă era numită gnosis (gnoză). preoţii şi propovăduitorii din congregaţia catară. Iar esenţa acestei poziţii consta într-un principiu catar de mare importanţă .cel puţin a acelei „credinţe" pe care Biserica punea accentul. catarii preferau o cunoaştere directă. fără ca cineva să poată desluşi cum erau mînuite. în ultimă instanţă. în acelaşi timp. iar catarii o puneau mai presus decît orice crez sau dogmă. oamenii erau săbiile cu care se înfruntau spiritele.respingerea „credinţei" . catarii nu recunoşteau biserica catolică tradiţională şi contestau validitatea întregii ierarhii clericale. În general. preoţii. o experienţă religioasă sau mistică percepută „la prima mînă". catarii erau de acord cu teoria reîncarnării şi acceptau principiul feminin în religie. de la cuvîntul grecesc însemnînd „cunoaştere". într-adevăr. înălţător şi josnic. personală. toate credinţele creştine pot fi.dintre om şi Dumnezeu. Totodată. în locul unei „credinţe" primite „la mîna a doua".imposibil să alcătuim o sinteză coerentă şi definitivă a celor ce constituiau de fapt „doctrina catară". adică a intermediarilor oficiali şi hirotonisiţi. deoarece insistă asupra conflictului dintre două principii opuse . considerate dualiste. suflet şi trup. Pentru ei. Dar catarii duceau această dihotomie mai departe decît erau catolicii tradiţionalişti dispuşi să o facă. Desigur. episcopii şi orice alte autorităţi ecleziastice erau consideraţi de prisos.

Catolicismul se bazează pe ceea ce am putea numi „dualism etic". După unii.lumina şi întunericul. nepătată de atingerea materiei. Răul. de la diavol (în traducere. termen care. Catolicismul recunoaşte existenţa unui singur Dumnezeu suprem.exista un război perpetuu. îi este. Pentru catari.diavol). aşa cum îl numeau catarii. în ultimă instanţă. Pe scurt. probabil. inferior. catarii susţineau un „dualism cosmogonic". După alţii. era un principiu sau ° fiinţă pur spirituală. o lucrare a Răului. se manifestă. Dar iubirea era considerată incompatibilă cu puterea. în linba engleză. al cărui adversar. dar fiecare sectă o dezvolta într-un mod aparte. sensul vieţii omului pe Pămînt era transcenderea materiei. în primul rînd. Era un Dumnezeu al iubirii.era cu totul lipsit de trup. iar creaţia materială era o manifestare a puterii. purtat. universul nostru era făurit de un „Dumnezeu uzurpator". „Rex Mundi".era. Aceasta era premiza de la care porneau cu toţii. în ultimă instanţă.lumea însăşi . Unul dintre aceştia . al căror statut era mai mult sau mai puţin comparabil.cel „bun" . un dualism prezent în întreaga realitate. Prin contrast. încă de la începutul Creaţiei. Diavolul. în transformarea acesteia prin 59 . iar devii . evil înseamnă rău. menirea omului consta în înfrînarea şi mîntuirea părţii materiale. spiritul şi materia. binele şi răul. în schimb. această creaţie . Dumnezeul Răului sau. în întregime. între două principii ireconciliabile . catarii susţineau că nu exista un singur Dumnezeu. derivă. ci doi. renunţarea perpetuă la tot ce avea legătură cu principiul puterii şi aşadar contopirea cu principiul iubirii. prin om şi prin acţiunile sale. De aceea. „Regele Lumii".

spiritualizare. Este important să se ţină cont de absenţa oricărei dogme, doctrine sau teologii prestabilite. Ca în majoritatea abaterilor de la dreapta credinţă consacrată şi în cazul de faţă este vorba numai de anumite devieri de la punctele de vedere predefinite, iar obligaţiile morale ce derivă din acestea devin subiectul unor interpretări specifice. În ochii Bisericii Romano-Catolice, adevărata erezie a catarilor consta în faptul că priveau creaţia materială, pentru apărarea căreia se presupune că s-a jertfit Isus, ca fiind întru totul demonică, şi că sugerau că Dumnezeu, din al cărui „cuvînt" se zămislise „la început" lumea, era un uzurpator. Dar cea mai cumplită parte a acestei erezii era atitudinea lor faţă de însuşi Hristos. Deoarece materia se confunda cu demonicul, catarii contestau că Isus avusese o formă materială fiind în acelaşi timp şi Fiul lui Dumnezeu. Unii dintre ei îl considerau o entitate totalmente imaterială, o „fantasmă", un „spirit pur", care, bineînţeles, nu putea fi răstignit, însă se pare că majoritatea catarilor îl priveau ca pe un profet, ca pe oricare altul - un simplu muritor care se jertfise, murind pe cruce în numele principiului iubirii. Pe scurt, răstignirea nu avea nimic mistic, sau supranatural, sau divin - dacă, într-adevăr, acest episod era relevant, fapt de care cei mai mulţi păreau să se îndoiască, în orice caz, toţi catarii negau cu vehemenţă semnificaţia răstignirii şi a crucii - poate pentru că simţeau că aceste crezuri erau irele-vante, sau poate pentru că Roma le proslăvea atît de des, sau din cauză că detaliile violente ale morţii unui profet nu meritau să fie idolatrizate. Iar crucea - cel puţin în asociere cu
60

calvarul şi cu răstignirea, era privită ca un simbol al lui Rex Mundi, stăpînul lumii materiale, fiind întocmai opusul principiului răscumpărării păcatelor. Muritor sau nu, Isus fusese un profet al principiului iubirii, AMOR. AMOR care, inversat, pervertit şi preschimbat în putere, însemna ROMA - luxul şi opulenţa Bisericii Romei, o instituţie în care catarii vedeau întruparea tangibilă a lui Rex Mundi şi manifestarea suveranităţii acestuia asupra Pămîntului. Ca urmare, nu numai că refuzau să venereze crucea, dar nici nu recunoşteau taina botezului şi a împărtăşaniei. În ciuda acestor poziţii teologice subtile, complexe, abstracte şi, poate, lipsite de importanţă pentru contemporanii noştri, catarii nu erau nişte apărători fanaticii ai credinţei lor. Astăzi, este apreciată drept dovadă de rafinament intelectual opinia conform căreia catarii erau o congregaţie de înţelepţi, o elită mistică iniţiată într-un cult tainic, ai cărei membri cunoşteau, cu toţii, un important secret cosmic, în cele din urmă, cei mai mulţi dintre ei erau oameni mai mult sau mai puţin „obişnuiţi", bărbaţi şi femei care găseau în credinţa lor un refugiu împotriva stricteţii cultului catolic - o întrerupere a nesfirşitelor dijme, penitenţe, funeralii, condamnări şi tot felul de alte obligaţii impuse de biserică. Pe cît de abstractă era teologia lor, pe atît de realişti erau catarii în viaţa de toate zilele. De exemplu, condamnau actul procreării, de vreme ce înmulţirea trupească nu era un serviciu adus principiului iubirii, ci lui Rex Mundi. Dar nu erau atît de naivi încît să pledeze pentru abolirea sexualităţii. E adevărat, exista un „jurămînt solemn", specific catarilor, numit Consolamentum, care impunea
61

castitatea. Totuşi, cu excepţia preoţilor, care erau, de obicei, bărbaţi şi femei fără familie, Consolamentum nu le era impus decît muribunzilor; şi nu e greu să fii cast atunci cînd eşti pe moarte, în ceea ce privea întreaga congregaţie, sexualitatea era tolerată, nefiind sancţionată în mod explicit. Dar cum poate fi blamată procrearea fără a fi condamnată sexualitatea? Există dovezi care sugerează că erau practicate de către catari atît controlul natalităţii cît şi avorturile. Cînd, în secundar, Roma i-a acuzat pe eretici şi de „practici sexuale împotriva firii", aceasta a fost considerată o referire la sodomie, însă catarii, conform mărturiilor care ne-au parvenit, interziceau cu stricteţe homosexualitatea. Este foarte posibil ca prin „practici sexuale împotriva firii" să se fi înţeles diferitele metode de control al naşterii şi avorturile. Cunoaştem care este, astăzi, poziţia Romei în aceste privinţe. Aşadar ne putem imagina, cu uşurinţă, energia şi stăruinţa vindicativă cu care îşi impunea punctul de vedere în Evul Mediu. În general, se presupune că albigenzii îşi aleseseră un mod de viaţă extrem de simplu şi plin de devoţiune. Pentru că nu agreau bisericile, toate ritualurile şi serviciile religioase se desfăşurau sub cerul liber sau în orice clădire disponibilă - un hambar, o casă, o sală municipală. De asemenea, practicau ceea ce astăzi am numi meditaţie. Şi erau absolut vegetarieni, deşi consumul de peşte era permis. Iar cînd călătoreau prin ţinut, perfecţii o făceau întotdeauna cîte doi, ceea ce a dat credibilitate zvonurilor despre sodomie răspîndite de duşmanii lor.
62

ASEDIUL MONTSEGUR-ULUI Aceasta era credinţa care se răspîndise în Languedoc şi în zonele învecinate - ameninţînd să înlocuiască însuşi catolicismul. Dintr-o serie de motive lesne de înţeles, mulţi nobili o considerau atractivă. Unii erau încîntaţii de toleranţa ei. Alţii erau oricum porniţi împotriva clericilor. Alţii erau deziluzionaţi de corupţia bisericii. Alţii nu mai puteau suporta sistemul de taxe, din cauza căruia veniturile aduse de proprietăţile lor dispăreau în îndepărtata vistierie a Romei. De aceea, spre bătrîneţe, foarte mulţi nobili deveneau perfecţi. Se estimează că treizeci la sută dintre aceştia proveneau din rîndurile nobilimii din Languedoc. În anul 1145, cu o jumătate de secol înaintea cruciadei împotriva albigenzilor, Sfintul Bemard, în acele timpuri un purtător de cuvînt al bisericii catolice tradiţionaliste, a străbătut el însuşi ţinutul cu intenţia de a predica împotriva ereticilor, însă, de la bun început, a fost mai puţin îngrozit de eretici decît de corupţia propriei sale biserici. De cei dintâi, Bernard a fost, pur şi simplu, impresionat. „Nu există morală mai creştină decît a lor", a declarat, „iar principiile lor sînt pure". Nu mai e nevoie să spunem că, pe la 1200, Roma era din ce în ce mai alarmată de situaţie. Dar nu ignora nici invidia cu care baronii din nordul Europei priveau cetăţile şi pămînturile bogate din sud. Această invidie putea fi exploatată fără întîrziere, iar nobilii nordici puteau deveni oastea bisericii. Nu mai era nevoie decît de o provocare, de o justificare, de ceva care să stîrnească indignarea generală. O astfel de provocare nu s-a lăsat mult aşteptată. Pe 14 ianuarie 1208, Pierre de Castelnau, unul
63

dintre legaţii papali din Languedoc, a fost ucis. După toate aparenţele, ucigaşul era un răzvrătit împotriva clericilor, fără a fi un adept al credinţei catare. Cu toate acestea, Roma a considerat că justificarea aşteptată fusese găsită şi nu a ezitat să dea vina pe albigenzi. Imediat, Papa Inocentul al III-lea a ordonat o cruciadă. În secolul precedent, ereticii fuseseră persecutaţi de mai multe ori, însă, de data aceasta, biserica şi-a mobilizat, cu hotărâre, toate forţele. Erezia trebuia stârpită o dată pentru totdeauna. O armată imensă a fost reunită sub comanda abatelui de Citeaux. Majoritatea operaţiunilor militare au fost lăsate în seama lui Simon de Montfort - tatăl celui care avea să joace un rol crucial în istoria Angliei. Sub comanda lui Simon, cruciaţii Papei au pornit să distrugă cea mai avansată cultură din Europa Evului Mediu, transformînd-o în mormane de moloz, în această sacră întreprindere, de mare ajutor le-a fost noul lor aliat, Dominic Guzman, un spaniol fanatic, îmboldit de o ură dementă împotriva ereziei, Guzman a fondat, în 1216, un ordin monahal care, ulterior, i-a preluat numele: dominicanii. Iar în 1233, dominicanii au născut o instituţie şi mai infamă - Sfinta Inchiziţie. Catarii nu aveau să fie singurele victime ale acesteia, înainte de cruciada împotriva albi-genzilor, mulţi dintre nobilii din Languedoc - cu precădere influentele case Trencavel şi Toulouse fuseseră extrem de prietenoşi cu numeroasa populaţie evreiască din regiune. După aceea, însă, nobilimea şi-a retras protecţia, respectînd ordinele primite. Simon de Montfort şi-a pierdut viaţa în 1218, în timpul asediului cetăţii Toulouse. Cu toate acestea,
64

pustiirea Languedoc-ului a continuat, cu scurte întreruperi, pentru încă un sfert de secol. Abia în jurul anului 1243 a încetat efectiv orice rezistenţă organizată - în măsura în care se poate spune că aşa ceva ar fi existat. Pînă în acel an, toate oraşele şi bastioanele catare importante fuseseră cucerite de invadatorii nordici, cu excepţia cîtorva puncte întărite, îndepărtate şi izolate. Dintre acestea, cel mai de seamă era Montsegur, ce trona majestuos pe înălţimile muntoase, părînd o arcă celestă plutind deasupra văilor din jur. Invadatorii l-au asediat vreme de zece luni, timp în care a ţinut piept numeroaselor atacuri opunînd o rezistenţă dîrză, neîntreruptă. În sfirşit, în martie 1244, fortăreaţa a capitulat şi astfel erezia catară a dispărut din sudul Franţei, cel puţin în aparenţă. Dar ideile nu pot fi niciodată stîrpite cu desăvârşire. De exemplu, în bestsellerul său Montaillou, Emmanuel Le Roy Ladurie, pornind în exclusivitate de la documente din acea epocă, face cronica activităţilor desfă şurate de catarii supravieţuitori vreme de aproape o jumătate de secol după căderea Montsegur-ului. În munţi au continuat să existe mici enclave ale ereticilor, care trăiau în peşteri, îşi păstrau cu fidelitate convingerile religioase şi continuau să ducă un război de gherilă împotriva persecutorilor lor. Este cunoscută persistenţa credinţei catare în multe zone din Languedoc - printre care şi împre jurimile localităţii Rennes-le-Chateau. Şi mulţi scriitori au urmărit o serie de erezii apărute ulterior în Europa ca mlădiţe ale învăţăturii catare - de pildă, waldensienii, buşiţii, adamiţii sau Frăţia Spiritului

65

Liber, anabaptiştii şi ciudaţii camisarzi, dintre care o parte s-au refugiat în Londra la începutul veacului al optsprezecelea. TEZAURUL CATARILOR În timpul cruciadei împotriva albigenzilor şi după aceea, în jurul catarilor s-a ţesut un mit care persistă şi în zilele noastre, în parte, existenţa acestuia se datorează fastului romantic ce înconjoară orice cauză pierdută în mod tragic - ca, de exemplu, cea a lui Bonnie Prince Charlie (Carol Eduard Stuart) - cu o strălucire miraculoasă, cu o perpetuă nostalgie şi cu o aură de legendă. Dar am descoperit că, în acelaşi timp, pot fi asociate cu catarii şi cîteva mistere extrem de reale. Oricît de exalate şi de romanţate s-ar dovedi legendele, cîteva enigme rămîn în picioare. Una dintre acestea se referă la originea catarilor şi, chiar dacă la început ni s-a părut a fi de natură academică, ulterior ne-am dat seama de deosebita ei importanţă. Recent, istoricii au susţinut, adu-cînd argumente, că ereticii catari erau o ramificaţie a bogomililor, o sectă activă în Bulgaria în secolele al zecelea şi al unsprezecelea, ai cărei misionari s-au deplasat către vest. Nu poate fi pus la îndoială faptul că, printre ereticii din Languedoc, se aflau şi bogomili. Un cunoscut predicator al acestora a jucat un rol de seamă în afacerile politice şi religioase ale vremii. Totuşi, cercetările noastre au scos la lumină dovezi materiale ce demonstrează că albigenzii nu s-au desprins din secta bogomililor. Dimpotrivă, ei par să reprezinte rodul a ceva ce prinsese rădăcini în Franţa cu cîteva secole mai înainte. Se pare că provin, aproape direct, am putea spune, din ereticii

66

stabiliţi şi înrădăcinaţi în Franţa încă de la începuturile erei creştine. Se mai pot enumera şi alte mistere, cu mult mai uluitoare, asociate cu catarii. De pildă, Jean de Joinville, un bătrîn care, în secolul al treisprezecelea, a scris despre întîlnirea sa cu Ludovic al IX-lea, relatează: „Regele (Ludovic al IX-lea) mi-a povestit cum mai mulţi bărbaţi albigenzi s-au dus la Contele de Montfort şi i-au cerut să vină să vadă trupul Domnului Nostru, care, în mîinile preotului lor, s-a transformat în carne şi sînge". Conform istorisirii, invitaţia l-a luat pe Montfort prin surprindere. Mai degrabă furios, a afirmat că anturajul său poate merge oriunde doreşte, dar el va continua să-şi păstreze credinţa în dogmele „Sfintei Biserici". Nu există alte amănunte şi explicaţii legate de acest incident. Chiar şi Joinville îl aminteşte doar în treacăt. Dar la ce concluzii ne-ar putea conduce acea invitaţie misterioasă? Ce anume făceau catarii? Despre ce fel de ritual era vorba? Dacă ignorăm liturghia în care ei oricum nu credeau, ce altceva ar fi făcut ca „trupul Domnului Nostru” să se transforme în carne şi sînge"? Indiferent despre ce ar fi fost vorba, ceva este de-a dreptul tulburător în afirmaţia lor. O altă taină înconjoară legendara „comoară" a catarilor. Extraordinara lor bogăţie este bine cunoscută. Practic, credinţa lor nu le permitea să poarte arme; şi, cu toate că erau destui cei care ignorau această interdicţie, se ştie că angajau foarte mulţi mercenari, ceea ce reprezenta o cheltuială serioasă. În acelaşi timp, sursele bogăţiei albigenzilor - de exemplu, supunerea pe care o pretindeau de la o serie de feudali influenţi - erau
67

evidente şi explicabile. Dar, încă din timpul cruciadei, au început să se răspândească zvonuri despre o presupusă comoară mistică a catarilor ceva mult mai presus decît orice bogăţie materială. Se spune că această comoară, oricare ar fi fost ea, era păstrată în Montsegur. Totuşi, după căderea fortăreţei, nu a fost descoperit nimic de acest fel. Însă au existat cîteva incidente extrem de neobişnuite legate atît de asediu cît şi de capitulare. Numărul atacatorilor Montsegur-ului s-a ridicat la aproape zece Inii- Era o forţă uriaşă, pe care asediatorii intenţionau să o folosească pentru a înconjura muntele, făcînd imposibile intrarea şi ieşirea din cetate şi sperînd să-i înfometeze astfel pe cei asediaţi. Dar, în ciuda forţei lor numerice, nu au avut suficienţi oameni pentru ca încercuirea să fie impenetrabilă. În plus, o parte a trupelor era alcătuită din localnici, care erau simpatizanţi ai catarilor. Iar în alţii, pur şi simplu, nu se putea avea încredere. Ca urmare, nu era dificil să traversezi, fără a fi observat, linia atacatorilor. Erau multe spărturi prin care se putea trece în ambele sensuri, aşa că proviziile aveau cale deschisă către fortăreaţă. Catarii au profitat de aceste lacune. În ianuarie 1244, cu aproape trei luni înaintea înfrîngerii, doi perfecţi au evadat. Conform unor relatări demne de încredere, cei doi au luat cu ei grosul avuţiei catare o încărcătură de aur, de argint şi de monede, pe care au depozitat-o mai întîi în munţi, într-o grotă fortificată, şi apoi într-o fortăreaţă. După care comoara a dispărut şi nimeni nu a mai auzit vreodată de ea.
68

În sfirşit, pe 1 martie, Montsegur a capitulat. La acea dată, numărul apărătorilor nu depăşea patru sute. Perfecţii erau între o sută cincizeci şi o sută optzeci, restul fiind cavaleri, scutieri, oşteni şi familiile lor. Cu toţii au fost trataţi cu o surprinzătoare îngăduinţă. Combatanţilor li s-a promis iertarea deplină a „crimelor" precedente. Li s-a permis să plece luîndu-şi armele, bagajele şi toate darurile primite de la stăpînii lor, inclusiv banii. Perfecţii au avut parte de aceeaşi neaşteptată bunăvoinţă. Pentru a fi supuşi doar unor pedepse uşoare şi eliberaţi, nu li se cerea decît să dovedească că s-au lepădat de credinţele lor eretice şi să-i mărturisească Inchiziţiei „păcatele" săvîrşite. Învinşii au cerut un răgaz de două săptămîni, cu încetarea completă a ostilităţilor, pentru a cîntări condiţiile ce le fuseseră impuse. Continuînd să dea dovadă de o generozitate ce nu-i caracteriza, atacatorii au fost de acord, în schimb, învinşii au oferit, de bună voie, ostatici. Şi s-a căzut de acord ca aceştia să fie executaţi dacă cineva ar fi încercat să evadeze din fortăreaţă. Să fi fost perfecţii atît de devotaţi credinţei lor încît să aleagă, nesiliţi de nimeni, martiriul în locul convertirii? Sau exista ceva ce nu puteau - ori nu cutezau - să mărturisească Inchiziţiei? Oricare ar fi fost motivul, niciunul dintre ei nu a acceptat condiţiile asediatorilor - sau cel puţin nu există dovezi că ar fi făcut-o. Dimpotrivă, cu toţii au preferat martirajul. Mai mult, cel puţin douăzeci dintre ceilalţi ocupanţi ai fortăreţei, şase femei şi circa cincisprezece oşteni, au primit, din propria lor voinţă, Consolamentum şi au intrat în rîndul

69

perfecţilor, condamnîndu-se astfel la o moarte sigură. Pe 15 martie, răgazul a luat sfirşit. În zorii zilei următoare, perfecţii, în număr de peste două sute, au fost târâţi, cu brutalitate, în josul pantei. Nici unul nu a abjurat. Pentru că nu era timp pentru înălţarea unor ruguri individuale, la poalele muntelui au fost adunaţi cu toţii într-un ţarc încăpător, umplut cu lemne, şi au fost arşi laolaltă, închişi în castel, ceilalţi membri ai garnizoanei au fost siliţi să privească. Au fost avertizaţi că încercarea de evadare a oricăruia dintre ei ar fi atras moartea tuturor celorlalţi şi a ostaticilor deopotrivă. Asumîndu-şi riscurile, garnizoana a hotărât să ascundă în rîndu-rile ei patru perfecţi, în noaptea de 16 martie, a avut loc evadarea plină de cutezanţă a acestor patru oameni, însoţiţi de un ghid - iarăşi cu ştiinţa şi cu consimţământul garnizoanei. Fugarii au coborît pe peretele abrupt din partea de vest a muntelui suspendaţi de frînghii şi coborînd în gol mai bine de o sută de metri. Ce au urmărit, de fapt, aceşti fugari? Care a fost scopul evadării lor riscante, care a pus în pericol atît garnizoana cît şi ostaticii? în ziua următoare, ar fi fost eliberaţi şi ar fi putut părăsi nestingheriţi cetatea, pentru a-şi continua liniştiţi traiul. Dar, dintr-un motiv necunoscut, ei au preferat să se angajeze într-o periculoasă evadare nocturnă, care ar fi putut atrage după sine nu numai moartea lor, ci şi pe a camarazilor lor. Conform legendei, cei patru oameni purtau cu ei legendara comoară a catarilor. Numai că aceasta fusese scoasă din Montsegur cu trei luni înainte. Şi, chiar dacă ar fi fost aşa, cît de multe „comori" - aur,
70

argint sau monede - ar fi putut să care în spate trei sau patru oameni în vreme ce se bălăbăneau, atîrnaţi de frînghii, de-a lungul peretelui abrupt al unui munte? Dacă fugarii au transportat într-adevăr ceva, e cît se poate de limpede că acel ceva nu era o avuţie materială. Totuşi, ce ar fi putut să aibă asupra lor? Poate doar obiecte de cult catare - cărţi, manuscrise, învăţături secrete, relicve, un anume tip de obiecte religioase care, dintr-un motiv sau altul, nu trebuia în nici un chip să încapă pe mîini ostile. Astfel ar putea fi justificată evadarea - o evadare extrem de riscantă, pentru toţi cei implicaţi. Dar, dacă era vorba de ceva atît de preţios încît nici un risc nu era prea mare pentru a-l feri de răuvoitori, atunci de ce acest ceva nu fusese scos din Montsegur mai înainte? De ce nu fusese dus la loc sigur cu trei luni înainte, odată cu grosul avuţiilor? De ce fusese păstrat în fortăreaţă pînă în acel ultim şi periculos moment? Data precisă a armistiţiului ne permite să deducem un posibil răspuns pentru toate aceste întrebări. Data fusese stabilită de învinşi, care oferiseră ostatici pentru a o obţine. Dintr-un motiv anume, consideraseră acest lucru necesar - chiar dacă nu însemna decît amînarea, cu doar două săptămîni, a inevitabilului. Am ajuns la concluzia că, probabil, era nevoie de o astfel de amînare pentru a cîştiga timp. Nu pentru a cîştiga timp la modul general, ci o anumită perioadă de timp - pentru a ajunge la o anumită dată. Aceasta coincidea cu echinocţiul de primăvară - iar echinocţiul ar fi putut avea, pentru catari, o anumită importanţă rituală. De asemenea, aceeaşi dată coincidea şi cu Paştile. Dar catarii, care puneau sub
71

semnul întrebării importanţa răstignirii, nu atribuiau sărbătorii Paştilor o semnificaţie deosebită. Totuşi, se ştie că o anumită festivitate s-a desfăşurat pe 14 martie, cu o zi înainte de încheierea armistiţiului. Nu ne îndoim asupra faptului că acel răgaz ar fi fost solicitat tocmai pentru ca evenimentul să aibă loc. Şi nici asupra faptului că data acestuia nu fusese aleasă la întîmplare. Se pare că trebuia să fie 14 martie. Orice ar fi însemnat sărbătoarea, e limpede că a avut o influenţă deosebită asupra mercenarilor, dintre care unii s-au convertit la credinţa catară, sfidînd moartea inevitabilă. Ar putea fi acest fapt un indiciu, ne-ar putea ajuta să aflăm ce anume a fost scos din Montsegur două nopţi mai tîrziu? Fusese acel ceva, într-un anume fel, necesar pentru evenimentul din 14 martie? îi putuse acel ceva convinge pe cel puţin douăzeci dintre apărători să devină, în ultimul moment, perfecţii Putuse acel ceva convinge întreaga garnizoană să-şi rişte viaţa fiind de acord cu evadarea? Răspunzînd afirmativ tuturor acestor întrebări, am putea explica de ce acel ceva, orice ar fi fost, trebuia scos pe furiş din fortăreaţă în data de 16 şi nu mai devreme - de exemplu, nu în ianuarie, cînd tezaurul monetar fusese transportat într-un loc sigur. Obiectul misterios era necesar în Montsegur în ziua evenimentului. Şi nu trebuia să încapă pe mîini ostile. TAINA CATARILOR În tot timpul În care am meditat asupra acestor concluzii, gîndul ne-a purtat şi către legendele care leagă numele catarilor de cel al Sfintului Graal. Graalul era pentru noi doar un mit, nu eram
72

pregătiţi să-l privim altfel. Nici nu eram pregătiţi să afirmăm că ar fi existat vreodată. Şi, chiar dacă am fi acceptat că fusese un obiect real, nu ne-am fi putut imagina că o cupă sau un potir, fie el sau nu cel în care se scursese sîngele Mîntuitorului, ar fi fost atît de preţios pentru catari - în ochii cărora Isus era, în mare măsură, lipsit de importanţă. Cu toate acestea, legendele continuau să ne obsedeze şi să ne dezorienteze. Era derutantă ideea că, după toate aparenţele, exista într-adevăr o legătură între catari şi întregul cult al Graalului, în forma sa din secolele doisprezece şi treisprezece. Un mare număr de autori au susţinut că romanele cavalereşti ale Graalului - de pildă, cele scrise de Chretien de Troyes şi Wolfram von Eschenbach - sînt o interpolare a ideilor catare, mascate printr-un simbolism complex şi infiltrate în esenţa creştinismului dogmatic. Această afirmaţie este, într-o anumită măsură, exagerată, dar conţine şi un sîmbure de adevăr, în timpul cruciadei împotriva albigenzilor, clericii au tunat şi fulgerat împotriva romanelor cavalereşti ale Graalului, susţinînd că erau, dacă nu chiar eretice, cel puţin dăunătoare. Iar în acestea există pasaje izolate care nu sînt cîtuşi de puţin ortodoxe, ci, fără dubiu, dualiste - cu alte cuvinte, catare. Mai mult, într-una din istorisirile sale despre Graal, Wolfram von Eschenbach susţine că citadela Graalului s-ar fi aflat în Pirinei - o afirmaţie pe care Richard Wagner, cel puţin, a interpretat-o ad litte-ram. După Wolfram, numele castelului ar fi fost Munsalvaesche - ceea ce se poate considera o versiune germanizată a denumirii Montsalvat, adică
73

a unui termen catar. De asemenea, într-unul din poemele lui Wolfram, stăpînul acestui castel este numit Perilla. Interesant este faptul că seniorul de Montsegur era Raimon de Pereille, al cărui nume apare în documentele vremii sub forma latinizată Perilla. Cum aceste coincidenţe frapante au tot continuat să ne urmărească, am ajuns la concluzia că ele trebuie să-l fi urmărit şi pe Sauniere, care trăia în mijlocul legendelor şi al folclorului din regiune. Şi, ca toţi ceilalţi locuitori ai zonei, preotul trebuie să fi fost permanent apăsat de vecinătatea Montsegur-ului, a cărui soartă tragic zguduitoare continuă să le influenţeze conştiinţa. Dar, pentru el, traiul în apropierea fortăreţei ar fi putut avea, la fel de bine, şi anumite implicaţii practice. Ceva fusese strecurat afară din Montsegur exact după încheierea răgazului acordat. Conform legendei, cei patru oameni evadaseră din citadela condamnată purtînd cu ei comoara catarilor. Dar tezaurul monetar fusese dus în afara zidurilor cu trei luni mai devreme. Oare această „comoară" a catarilor, ca şi „comoara" descoperită de Sauniere, consta, de fapt, într-un anume secret? Oare acel secret ar fi putut fi legat, într-un mod greu de imaginat, de ceva ce a devenit cunoscut sub numele de Sfintul Graal? Ni se părea de neconceput ideea că legendele Graalului ar fi putut fi luate ad litteram. În orice caz, indiferent ce fusese scos din Montsegur, acel ceva fusese ascuns în altă parte. Conform legendei, ascunzătoarea era în grotele fortificate ale Ornolac-ului, în Ariege, unde un grup de catari a fost măcelărit la scurt timp după aceea. Dar niciodată nu a fost găsit vreun schelet la
74

Ornolac. Pe de altă parte, de la Montsegur la Rennes-le-Chateau nu era decît o jumătate de zi de mers călare. Acel ceva strecurat afară din fortăreaţă ar fi putut fi adus la Rennes-le-Chateau sau, mai degrabă, în grotele care ciuruiesc munţii din jur. Şi este evident că, pornind de la premisa că ceea ce a descoperit Sauniere este „secretul" din Montsegur, putem explica foarte multe. Atît în cazul său, cît şi în al catarilor, în spatele cuvîntului „comoară" pare să se ascundă cu totul altceva - un anume tip de cunoştinţe sau informaţii. Date fiind credinţa religioasă de nestrămutat a catarilor şi antipatia lor militantă faţă de Roma, ne întrebăm dacă aceste cunoştinţe sau informaţii (presupunînd că ar exista) nu sînt cumva legate de creştinism - de dogme şi de teologie, de istoria şi de originea sa. Pe scurt, este posibil ca aceşti catari (sau cel puţin anumiţi catari) să fi ştiut ceva - ceva ce a stîrnit fervoarea sălbatică cu care Roma le-a cerut exterminarea? Preotul care ne scrisese se referise la o „dovadă incontestabilă". Este posibil ca această „dovadă" să le fi fost cunoscută catarilor? La vremea aceea, nu puteam face decît speculaţii neîntemeiate. Iar informaţiile despre catari erau atît de insuficiente, încît făceau imposibilă chiar şi formularea unei ipoteze de lucru. Pe de altă parte, cercetările despre catari ne duceau, în mod repetat, către un alt subiect, mult mai enigmatic şi mai tainic, înconjurat şi evocat de legende: cavalerii templieri. Aşadar, ne-am îndreptat investigaţiile către aceştia. Astfel, cercetările noastre au început să aibă drept rezultat descoperirea unor documente

75

concrete, iar amploarea misterului a început să depăşească tot ceea ce ne imaginasem. CAPITOLUL 3 CĂLUGĂRII RĂZBOINICI Cavalerii Templieri sînt un subiect a cărui cercetare s-a dovedit o întreprindere descurajantă. Enorma cantitate de materiale scrise pe această temă era intimidantă şi, la început, nici măcar nu puteam fi siguri cît de multe dintre acestea erau demne de încredere, în vreme ce catarii dăduseră naştere unui vălmăşag de legende contrafăcute şi romantice, mistificarea care îi înconjura pe templieri era cu mult mai amplă. Ne erau destul de familiari dintr-un anumit punct de vedere - în calitate de călugări-războinici fanatici şi sălbatici, de cavaleri misterioşi, înveşmîntaţi în mantii albe cu cruce roşie, care au jucat un rol decisiv în epoca Cruciadelor, într-un sens, ei sînt arhetipul cruciaţilor - înspăimîntătorii oşteni din Ţara Sfintă, care, în numele lui Hristos, au luptat eroic şi au pierit cu miile, însă mulţi autori, chiar şi în zilele noastre, îi consideră, în mult mai mare măsură, o instituţie misterioasă, un ordin prin excelenţă secret, preocupat de intrigi complicate, de maşi-naţiuni clandestine, de conspiraţii şi proiecte obscure, în plus, un fapt rămâne uluitor şi inexplicabil. După o existenţă de două secole, aceşti imaculaţi apărători ai lui Hristos au fost acuzaţi de negarea şi repudierea acestuia, de călcarea în picioare şi de scuiparea crucii. În romanul său Ivanhoe, Scott îi descrie pe templieri ca pe nişte semeţi şi aroganţi, ca pe nişte despoţi ipocriţi şi hrăpăreţi abuzînd fără ruşine de putere, ca pe nişte manipulatori orchestrînd, fără
76

scrupule, afaceri personale şi de stat. Alţi scriitori din secolul al nouăsprezecelea îi înfăţişează drept satanişti abjecţi, drept închinători ai diavolului sau drept practicanţi ai unor ritualuri obscene, abominabile şi sau eretice. Istoricii mai apropiaţi de vremea noastră înclină să-i considere victime nefericite, pioni de sacrificiu în manevre politice de cel mai înalt nivel ale bisericii şi ale statelor. Dar mai există şi autori, mai ales cei de formaţie francmasonică, care îi privesc drept adepţi ai misterelor şi iniţiaţi în acestea, drept păstrători ai unei înţelepciuni secrete, ce transcende însuşi creştinismul. Indiferent de simpatiile şi de orientarea acestor scriitori, nici unul dintre ei nu neagă zelul eroic al templierilor sau influenţa lor asupra istoriei. Şi, în mod unanim, ordinul lor este considerat cea mai fascinantă şi cea mai enigmatică instituţie din analele culturii occidentale. Templierii nu lipsesc din nici o relatare despre cruciade - sau, din acest punct de vedere, despre Europa secolelor al doisprezecelea şi al treisprezecelea, în epoca lor de glorie, poate doar cu excepţia papalităţii, au fost cea mai puternică şi mai influentă organizaţie din întreaga creştinătate. Rămîne totuşi o anumită întrebare obsedantă. Cine şi ce erau cavalerii templieri? Erau exact ceea ce păreau să fie sau erau cu totul altceva? Erau simpli soldaţi asupra cărora a fost ulterior grefată o mistificatoare aură de legendă? Şi, dacă aşa s-a întîmplat, care a fost motivul? Au avut, totuşi, şi o legătură cu un mister adevărat? Alura de mit pe care povestea lor a căpătat-o de-a lungul timpului ar fi putut avea o bază reală?
77

La început, am luat în consideraţie doar relatările convenţionale despre templieri - cele oferite de istoricii respectaţi şi demni de încredere. Dar întrebările ridicate de fiecare punct al acestor relatări erau mai numeroase decît cele cărora le dădeau răspuns. La o cercetare atentă, argumentaţiile nu numai că se prăbuşeau, dar chiar sugerau o încercare de „acoperire". Nu am reuşit să ne alungăm bănuiala că ceva fusese ascuns în mod deliberat, fiind ticluită o poveste „acoperitoare" pe care, ulterior, istoricii au repetat-o iarăşi şi iarăşi. CAVALERII TEMPLIERI - VERSIUNEA OFICIALĂ Este arhicunoscut faptul că prima informaţie despre templieri a fost furnizată de un cronicar franc, Guillaume de Tyre, care a scris între anii 1175 şi 1185. Aceasta a fost epoca de glorie a cruciadelor, cînd armatele Occidentului cuceriseră deja Ţara Sfintă şi întemeiaseră Regatul Ierusalimului - sau, aşa cum a fost numit chiar de templieri, „Outremer", „Ţinutul de Dincolo de Mare". La vremea cînd Guillaume de Tyre şi-a început cronica, Palestina era de şaptezeci de ani în mîinile cavalerilor apuseni, iar Ordinul Templierilor fiinţa de mai bine de cincizeci. Aşadar Guillaume relata evenimente petrecute înainte de venirea sa pe lume, evenimente la care nu fusese martor, pe care nu le trăise, şi despre care aflase nu din izvoare directe, ci la a doua sau la a treia mînă. La mîna a doua sau a treia, şi, în plus, din surse îndoielnice. Pentru că, între 1127 şi 1144, în Outremer nu a fost nici un cronicar apusean, motiv pentru care nu există înregistrări scrise despre evenimentele din acea epocă crucială.

78

Pe scurt, nu ştim prea multe despre sursele de informaţii ale lui Guillaume, ceea ce ne poate îndreptăţi să ne îndoim de o parte a afirmaţiilor sale. S-ar putea să fi obţinut informaţii din gura lumii, iar tradiţia orală nu este tocmai demnă de încredere. Pe de altă parte, s-ar putea să fi discutat chiar cu templierii înşişi şi apoi să fi repovestit istorisirile acestora, în acest caz, înseamnă că a consemnat doar ceea ce au dorit ei să se consemneze. Fără îndoială, Guillaume ne-a furnizat cîteva informaţii de bază şi acestea sînt cele de la care au pornit toate relatările ulterioare despre templieri, toate explicaţiile legate de fondarea ordinului, toate istorisirile despre activitatea acestuia. Dar, datorită caracterului vag şi sumar, din cauza datei la care au fost scrise, după dispariţia martorilor bine documentaţi, cronicile lui Guillaume constituie un fundament precar, nu pot fi punctul de plecare al unei imagini definitive a templierilor. Desigur, ele sînt folositoare. Dar este o eroare - o capcană în care au căzut mulţi istorici - să le consideri incontestabile şi extrem de precise. După cum a subliniat Sir Steven Runciman, chiar şi datele istorice consemnate de Guillaume „sînt confuze şi se poate demonstra că sînt eronate". După Guillaume de Tyre, Ordinul Cavalerilor Săraci ai lui Hris-tos şi ai Templului lui Solomon a fost creat în 1118. Se spune că fondatorul său a fost un oarecare Hugues de Payen, un nobil ce se număra printre vasalii contelui de Champagne. Într-o bună zi, fără să fi fost invitat, Hugues, însoţit de opt dintre camarazi săi, s-a Prezentat la palatul lui Baudouin I, regele Ierusalimului, al cărui frate mai vîrstnic, Godfroi de Bouillon, cucerise Cetatea Sfintă cu
79

nouăsprezece ani înainte. Se pare că Baudouin i-a întîmpinat cu multă cordialitate, ca şi patriarhul Ierusalimului - liderul religios al noului regat şi emisarul special al Papei. Scopul declarat al templierilor, continuă Guillaume de Tyre, era ca, „atît cît le va sta în puteri, să vegheze asupra drumurilor, avînd în vedere, în mod special, siguranţa pelerinilor". Obiectivul a fost considerat atît de important, încît o întreagă aripă a palatului regal a fost evacuată şi pusă la dispoziţia cavalerilor. Şi, în ciuda jură-mîntului lor de sărăcie, aceştia au acceptat adăpostul luxos care le fusese oferit cu generozitate. Conform legendei, clădirea fusese construită pe fundaţia străvechiului Templu al lui Solomon, de aici derivînd numele ordinului. Vreme de nouă ani, ne povesteşte Guillaume de Tyre, cei nouă cavaleri nu au admis candidatura nici unui nou membru, încă se credea despre ei că trăiau în sărăcie - o sărăcie atît de accentuată, încît pe sigiliile oficiale erau înfăţişaţi doi cavaleri călărind pe un singur cal, ceea ce sugera nu numai frăţia, ci şi lipsurile care îi împiedicau să aibă fiecare propriul său bidiviu. Acest tip de sigiliu este adesea considerat cea mai renumită şi mai specifică emblemă a templierilor, provenind încă de la începuturile ordinului, însă el datează, de fapt, din secolul următor, cînd aceştia nu mai erau cîtuşi de puţin săraci - presupunînd că într-adevăr fuseseră vreodată. Conform celor relatate de Guillaume de Tyre cu o jumătate de veac mai tîrziu, ordinul a fost înfiinţat în 1118 şi cavalerii s-au mutat în palatul regelui - de unde, probabil, plecau pentru a proteja pelerinii de pe drumurile şi potecile Ţării Sfinte, însă, la acea
80

dată, exista şi un istoric oficial al Curţii, aflat în slujba regelui. Numele acestuia era Fulk de Chartres, iar el nu scria la cincizeci de ani după pretinsa înfiinţare a Ordinului, ci chiar în vremea aceea. Este destul de ciudat că Fulk de Chartres nu a făcut nici o menţiune despre Hugues de Payen, despre camarazii săi sau despre orice altceva care ar fi putut avea o legătură, oricît de îndepărtată, cu cavalerii templieri, într-adevăr, în primii ani ai existenţei acestora, activităţile lor au fost ţinute sub tăcere. Este cert că nicăieri nu s-a consemnat - nici măcar ulterior - că ar fi întreprins ceva pentru a ocroti pelerinii. Şi oricine se poate întreba cum puteau spera acei cîţiva oameni să se achite de misiunea colosală pe care şi-o auto-impuseseră. Nouă oameni să protejeze pelerinii de pe toate drumurile din Ţara Sfintă? Doar nouă? Şi toţi pelerinii? Dacă acesta ar fi fost obiectivul lor, era de aşteptat să-i întîmpine cu braţele deschise pe noii membri, însă, după cum susţine Guillaume de Tyre, vreme de nouă ani nu a fost acceptat nici un nou candidat. Cu toate acestea, în numai un deceniu, faima templierilor a ajuns şi s-a răspîndit în Europa. Autorităţile ecleziastice aveau despre ei numai cuvinte de laudă şi le ridicau în slăvi activităţile creştineşti, în 1128 sau la puţin timp după aceea, un opuscul care le evidenţia virtuţile şi calităţile a fost scris chiar de Sfintul Bernard, abate de Clairvaux şi cel mai de frunte purtător de cuvînt al creştinătăţii din acele vremuri. Opusculul lui Bernard, „Spre lauda noii împărăţii", îi considera pe templieri chintesenţa şi apoteoza valorilor creştine.

81

încă o dată. Existau prevederi stricte legate de dietă.. Şi. în 1127. care explica şi semnificaţia 82 . tunici şi cape. Cavalerilor lui Hristos. vestimentaţie Şi de alte aspecte ale vieţii de zi cu zi. suzeranul lui Payen . „Nimănui nu-i este îngăduit să poarte veşminte şi mantii albe. castitate şi supunere. Toţi membrii ordinului erau obligaţi să poarte veşminte albe. soldaţi mistici. cei mai mulţi dintre cei nouă cavaleri s-au reîntors în Europa. toate fiind în concordanţă cu uzanţele monastice şi militare. care s-au transformat curînd în acele mantii albe pentru care templierii erau renumiţi.reşedinţa contelui de Champagne." Astfel stipula regulamentul ordinului. un conciliu s-a reunit la Troyes .ocazie cu care Bernard s-a dovedit.. Iar subordonaţii săi au fost consacraţi drept călugări luptători. combinînd disciplina austeră a mînăstirii cu zelul războinic dus pînă la fanatism. entuziast prefaţat. cum li s-a spus adeseori în acea epocă. . La acest conciliu. decît doar.După nouă ani. în mare parte. în care Bernard însuşi deţinea o poziţie influentă. În ianuarie 1128. Templierii făceau legământ de sărăcie. iarăşi. un adevărat spirit călăuzitor. ceea ce îi scotea în evidenţă în acea vreme în care bărbaţii obişnuiau să se bărbierească. pe care cavalerii urmau să-l adopte. Li se impunea să-şi tundă părul. Hugues de Payen a primit titlul de mare maestru. organizată de Sfintul Bernard. Regulamentul se baza pe cel al ordinului monastic cistercian. dar li se interzicea să-şi taie barba.o „oaste a lui Hristos". fiind consemnaţi ca un ordin militar religios. primirea lor triumfală fiind. templierii au fost recunoscuţi în mod oficial. Sfintul Bernard a contribuit la întocmirea unui regulament.

atunci cînd erau capturaţi. a fost primit cu „mare pompă" de regele Henric I. spre sfirşitul anului 1128. templierii nu datorau supunere nici unei puteri laice sau ecleziastice.fost călugăr cistercian din Clairvaux şi protejat al Sfintu-lui Bernard -. bunuri şi terenuri .în bani.soseau din toate colţurile lumii creştine. Pe tot cuprinsul Europei. Hugues de Payen a vizitat Anglia.simbolică a acestei vestimentaţii: „Tuturor cavalerilor investiţi le hărăzim. De pildă. regulamentul stabilea ierarhia şi aparatul administrativ. În cele două decenii de după Conciliul de la Troyes. veşminte albe. devenind un imperiu internaţional autonom. fiii mai tineri ai familiilor nobile se grăbeau să se înroleze în rîndurile templierilor şi imense donaţii . însuşi Hugues de Payen şi-a 83 . erau absolut independenţi faţă de orice rege. Erau astfel supuşi doar propriilor lor legi. Conform Bulei Papale emise în 1139 de către Papa Inocenţiu al II-lea . ordinul s-a dezvoltat cu o extraordinară rapiditate şi la o scară extraordinară. Cînd. iarna şi vara deopotrivă. li se impunea să lupte pînă la moarte. Şi nici nu le era îngăduit să se retragă. Iar comportamentul pe cîmpul de luptă era precizat cu stricteţe. templierilor nu li se permitea să ceară îndurare sau să se răscumpere. în afara cazului în care şansele de a fi învinşi erau mai mari de trei la unu. pentru ca aceia ce s-au lepădat de o viaţă neguroasă să ştie că de acum se cuvine să se facă plăcuţi creatorului lor printr-un trai pur şi imaculat". şi faţă de orice imixtiune a vreunei autorităţi politice sau religioase. cu excepţia însuşi a Suveranului Pontif. Cu alte cuvinte. de va fi cu Putinţă. Pe lîngă aceste detalii. principe sau prelat.

în custodia noilor recruţi. nu dădea nimic. însuşi regele Franţei scria că numai şi numai templierii împiedicaseră A 84 .cea mai disciplinată forţă combatantă din epocă. Templul primea din abundenţă. La numai douăsprezece luni după Conciliul de la Troyes.donat proprietăţile şi tuturor noii recruţi li s-a cerut să facă acelaşi lucru. templierii au adoptat faimoasa lor cruce roşie cu braţe egale. Austria. Scoţia. un bărbat era obligat să renunţe la toate bunurile sale. niciodată. ordinul deţinea proprietăţi substanţiale în Franţa. în 1130. În 1146. Toate darurile erau bine-venite. în Ţara Sfintă şi în spaţiul răsăritean. dar şi pentru aroganţa lor sălbatică.chiar şi pentru a-şi răscumpăra conducătorii. cînd Hugues de Payen a revenit în Palestina.circa trei sute de cavaleri. Ungaria. nu e de mirare că posesiunile ordinului s-au înmulţit. aşa cum impunea stricta politică adoptată. stăpînea teritorii şi în Italia. Aici au devenit reputaţi pentru zelul lor războinic şi pentru curajul lor aproape nebunesc. Deşi fiecare cavaler în parte trebuia să-şi respecte legămîntul de sărăcie. Germania. Ca urmare a unei astfel de politici. în ansamblu. Flandra. Anglia. După un deceniu. Odată admis în ordin. ordinului i se interzicea să folosească bogăţiile . o mare întindere a teritoriului european. Totuşi. erau extraordinar de disciplinaţi . În acelaşi timp. Spania şi Portugalia. cavalerii l-au însoţit pe regele Ludovic al VII-lea al Franţei în cea de A Doua Cruciadă. a lăsat în urmă. Cu mantiile împodobite cu acest blazon. dar. cu o suită de-a dreptul impresionantă La acea dată . acesta nu împiedica ordinul să adune avuţii şi încă la o scară fără precedent.

se obişnuia ca maestrul Templului să fie chemat în Consiliul Regal şi era privit ca un conducător al tuturor ordinelor religioase.greşit planificată şi prost condusă cum fusese . în secret. Păstrînd permanent contactul atît cu Henric al II-lea cît şi cu Thomas Becket. La aproape toate nivelurile politice. o sectă de militanţi fanatici. ordinul păstra. În următoarea sută de ani. templieri au devenit o putere influentă. autoritatea sa fiind recunoscută chiar şi de capetele încoronate.să degenereze într-un dezastru total.aflată adeseori de cealaltă parte a baricadei pe cîmpul de luptă . O serie de regi consecutivi ai Angliei. Henric al III-lea al Angliei a cutezat să îi 85 .iar conducătorii sarazinilor le acordau templierilor un respect pe care nici un alt european nu reuşise să-l cîştige. în plan internaţional. templierii au fost indispensabili în încercarea de reconciliere a suveranului cu acest episcop rătăcit. legătura cu Hasisimii sau Asasinii. Asasinii le plăteau tribut templierilor şi se zvonea că erau în slujba acestora. Erau continuu implicaţi în toate negocierile la nivel înalt dintre nobilii şi monarhii din întregul Occident şi din Ţara Sfintă. printre care şi regele Ioan. De asemenea. consideraţi echivalentul templierilor din lumea islamică. Au fost crea’te conexiuni la fel de strînse şi cu lumea musulmană . iar maestrul Ordinului a stat alături de monarh cînd acesta a semnat Magna Carta.Doua Cruciadă . avînd întîietate faţă de toţi abaţii şi stareţii. De exemplu. Nu se poate spune că ordinul se implica numai în problemele creştinătăţii. în Anglia. în 1252. au locuit în pretoratul Templului din Londra. ordinul acţiona ca un arbitru oficial al disputelor.

aveţi atît de multe libertăţi şi privilegii încît averile voastre enorme vă umplu de trufie şi de semeţie.provoace. prin intermediul unor poliţe pe care erau înscrise coduri extrem de complexe. contra unor dobînzi modeste. Dar de o vei încălca. Astfel. transferul banilor rezultaţi din tranzacţiile comerciale. iar pretoratul din Paris a devenit centrul finanţelor europene. maestrul lua asupra sa şi a ordinului o putere pe care nici măcar Papa nu îndrăznea să o revendice în mod explicit ." Unui om modern îi este greu să accepte aroganţa monstruoasă a acestei declaraţii. şi ceea ce vi s-a acordat fără cugetare se cuvine a fi retras cu luare aminte. interesele templierilor s-au extins dincolo de războaie. În acelaşi timp. diplomaţie şi intrigi politice. o rege?" a replicat maestrul ordinului. totodată. ceea ce vi s-a dăruit cu nechibzuinţă se cade a vă fi luat cu prudenţă. tagma negustorilor a devenit din ce în ce mai dependentă de reţeaua lor de pretorate răspîndite atît în Europa cît şi în Orientul Mijlociu. Ei sînt cei care au creat şi organizat instituţia bancară modernă. vei înceta a mai fi rege. prin care organizau. banii depuşi într-un oraş putea fi solicitaţi şi retraşi în altul. Implicit. De asemenea. De exemplu. Vei domni atîta vreme cît vei judeca cu dreptate. au devenit bancherii tuturor tronurilor din Europa . Este foarte 86 . ai anumitor potentaţi musulmani. templierii au devenit primii bancheri ai epocii. „Departe fie vorbele atît de respingătoare şi prosteşti pe care buzele tale le vor fi rostit.puterea de a investi şi de a detrona monarhii. Întru aceasta.şi. ameninţînd că va confisca o parte a domeniilor lor." „Ce spui tu. templierii. împrumutînd bani regilor lipsiţi de mijloace. „Voi.

Au contribuit la dezvoltarea topografiei. Se poate afirma că deţineau monopolul asupra celor mai performante şi mai avansate procedee tehnologice ale vremii . cum ar fi curăţenia şi igiena. au ajuns să acţioneze ca un birou de cliring pentru noile idei. pentru noile dimensiuni ale cunoaşterii şi pentru noile ştiinţe. Şi. să fi fost inventat tot de ordin. Datorită contactului lor susţinut şi amiabil cu culturile islamică şi iudaică.prin aceasta înţelegîndu-se cele mai bune tehnologii utilizabile de făuritorii de armuri. Deoarece erau soldaţi. nu priveau epilepsia ca pe o posesiune demonică. puternic şi 87 . în Europa. mai puternic şi mai mulţumit de sine. Şi. propriile lor şantiere navale şi propria lor flotă . ordinul a devenit din ce în ce mai bogat. Aveau propriile lor porturi Maritime. care a fost printre primele ce au folosit busola magnetică. Le erau familiare şi unele principii moderne. de arhitecţii militari şi de ingineri. Dar templierii făceau tranzacţii nu numai cu bani. ci ca pe o afecţiune controlabilă. de ţesători. Ca efect al propriilor sale realizări.atît co-mercială cît şi militară -. avea propriii săi medici şi chirurgi .care foloseau pulberi de mucegai. a cartografiei. Ordinul întreţinea propriile sale spitale.probabil ca şi cecul. probabil cîtuşi de puţin surprinzător. avînd un nivel de înţelegere atît de avansat pentru epoca lor. de zidari. aşa cum îl cunoaştem şi îl folosim astăzi. a devenit arogant. ceea ce demonstrează că proprietăţile antibioticelor le erau cunoscute. a construcţiei drumurilor şi a navigaţiei. nevoia de a-şi lecui rănile Şi de a-şi trata bolile i-a transformat pe templieri în adepţi ai utilizării medicamentelor. ci şi cu idei.

aducînd astfel comunitatea europeană din Palestina în pragul războiului civil. Apoi. Forţele creştine au fost realmente anihilate şi. Dar. au fost 88 . a continuat să lupte pînă la moarte. Anumite surse afirmă chiar că ordinul transformase în regulă recrutarea cavalerilor excomunicaţi. după cum s-a dus vestea. Şi aceasta nu a fost singura acţiune discutabilă a lui Ridefort. în timp ce în Europa templierii prosperau şi deveneau celebri. dezastruoasă de la Hattin. Marele maestru. deşi grav rănit. întregul Outremer a fost pierdut. Apărînd citadela condamnată. Pînă în 1291. în Ţara Sfintă situaţia lor se deteriora tot mai mult. situaţia a devenit din ce în ce tot mai lipsită de speranţă. În timpul gîlcevilor dinastice care s-au stîrnit. în iulie 1187. „A bea ca un templier" era un clişeu al acelor timpuri. Ierusalimul .a recăzut în mîinile sarazinilor. templierii au dat dovadă de tot eroismul de care erau capabili. regele Baudouin al Ierusalimului a încetat din viaţă. greşit desfăşurată şi. În secolul următor. ultima rămasă. acelaşi Ridefort a condus atît cavalerii săi. cît şi restul armatei creştine. Gerard de Ridefort. în bătălia imprudentă.corupt. sub control musulman. aproape în întregime. Atitudinea sa trufaşă în relaţiile cu sarazinii a grăbit întreruperea unui armistiţiu de lungă durată. În 1185. provocînd un nou ciclu al ostilităţilor. Fortăreaţa Acra. marele maestru al Templului. două luni mai tîrziu. a fost şi ea pierdută în mai 1291. iar Ţara Sfintă a ajuns. Deoarece pe galerele ordinului spaţiul era limitat.care fusese cucerit cu aproape o sută de ani înainte . a încălcat un jurămînt solemn pe care i-l făcuse monarhului decedat.

nestingheriţi. şi-au îndreptat atenţia asupra frontierelor de nord-est ale creştinătăţii. au ales să rămînă în luptă. în acest ţinut .numit Ordenstaat sau Ordensland. dar. templierii nu erau interesaţi de regiunile sălbatice şi pustii din estul Europei. După căderea Ţării Sfinte. dar. spre deosebire de aceştia. deveniseră deja 89 . Aceştia din urmă erau prezenţi în număr redus în Orientul Mijlociu. cel al Cavalerilor Teutoni. Acolo şi-au făurit un principat . în care să-şi poată exercita. Cu un veac înainte.care se întindea din Prusia pînă în Golful Finlandei şi care acum este pămînt rusesc . Nemaiavînd alte pămînturi de cucerit. îngropîndu-i sub zidurile năruite pe atacatori şi pe apărători deopotrivă. a făcut-o cu o violenţă apocaliptică.Cavalerii Teutoni se bucurau de o suveranitate necontestată. care acoperea aproape tot estul Peninsulei Baltice. pe la mijlocul secolului al treisprezecelea. chiar şi cei răniţi. au fost lipsiţi de însăşi raţiunea lor de a exista. Până la acea dată. în timp ce cavalerii. căci alte ţări păgîne nu erau accesibile. Templierii şi-au stabilit noul cartier general în Cipru. templierii au invidiat independenţa şi imunitatea ordinului înrudit. ordinul a început să-şi îndrepte atenţia asupra Europei. atît suveranitatea necontestată cît şi autonomia. aidoma cavalerilor teutoni. odată cu pierderea Ţării Sfinte. templierii prezidaseră întemeierea unui alt ordin cavaleresc religios-militar. departe atît de controlul laic cît şi de cel ecleziastic. Totuşi.evacuate doar femeile şi copiii. sperînd să descopere acolo o justificare pentru a continua să existe. Cînd ultimul bastion din Acra a căzut. au început să se gîndească tot mai des la un stat propriu. Încă de la întemeierea Ordenstaat-ului.

visau să-şi întemeieze statul pe un teren mai accesibil şi mai atrăgător . al patrulea mare maestru al ordinului.aceea împotriva sarazinilor. provenea dintr-o familie catară. Templul păstrase raporturi cordiale cu catarii. În primii săi ani. În plus. Ceea ce pare destul de puţin probabil. marele maestru din acea vreme a vrut să clarifice poziţia Templului declarînd că. Listele Ordinului din acea perioadă demonstrează că o mare parte din demnitarii acestuia de rang înalt proveneau din familii catare. Totodată. exista o singură cruciadă autentică . urmaşii săi luptau umăr la umăr cu ceilalţi seniori catari împotriva invadatorilor din nord conduşi de Simon de Montfort. în consecinţă. limitîndu-se doar la rolul de martori. neutri. se pare că îşi ridicau armele de partea acestora. dar este deasupra oricărei îndoieli faptul că Bertrand de Blanchefort. mai ales cu cei din Languedoc. Mulţi feudali bogaţi . templierii au rămas. cel puţin unul dintre fondatorii Templului era catar.prea obişnuiţi cu luxul şi cu opulenţa. Totodată. în mod ostentativ.donaseră ordinului întinderi vaste de teren.catari sau simpatizanţi ai catarilor .cel al Languedoc-ului. de fapt. o trecere în revistă a evidenţelor ordinului din perioada de început a cruciadei împotriva albigenzilor relevă o masivă înscriere a catarilor în rîndurile templierilor . La patruzeci de ani după moartea sa. Cînd se ivea prilejul. Conform unui autor modern. În timpul cruciadei împotriva albigenzilor.unde nici măcar cruciaţii lui Simon de Montfort nu îndrăzneau să-i atace. Printre oficialii 90 . o examinare atentă a relatărilor de la acea dată relevă faptul că templierii s-au dovedit un adevărat rai pentru refugiaţii catari.

Templierii fuseseră astfel expuşi multor idei cu care Roma nu era de acord. Totodată. templierii îşi însuşiseră deja multe idei străine credinţei romano-catolice. maeştrii templierilor îşi angajau adesea secretari arabi. În virtutea contactelor lor cu culturile islamică şi iudaică.dacă nu cumva le era deja familiară. De exemplu. bazată pe interesele financiare şi scolastice. Ei figurează ca fiind prezenţi în Languedoc în cea mai mare parte a timpului. erau bine statorniciţi pe întreg teritoriul Franţei. Erau o forţă militară profesionistă. De asemenea. fusese obligat să ceară. Datorită influxului de recruţi catari. fugind de o gloată rebelă de parizieni. iar mulţi dintre cavaleri vorbeau fluent limba arabă. erau acum expuşi şi gnozei dualiste . creînd astfel în regiune o bază a Ordinului stabilă pentru un timp îndelungat. În 1306. căruia îi datora bani.Templului din Languedoc se numărau mai mulţi catari decît catolici. Filip al IV-lea al Franţei . În plus. iar supunerea lor faţă de Papă era doar formală. pe care o învăţaseră în captivitate. Aceştia erau aroganţi şi nesupuşi. adăpost în pretoratul Templului. în 91 . exista o relaţie strînsă cu comunităţile evreieşti. cu disperare. se poate constata că templierii care aparţineau nobilimii catare au călătorit prin lume mult mai puţin decît confraţii lor catolici.Filip cel Frumos era extrem de preocupat de ideea de a-şi curăţa teritoriul de templieri. Filip nu avea nici un fel de control asupra ordinului. Mai mult decît atît. se simţise umilit cînd. eficientă şi foarte bine antrenată şi mult mai puternică şi mai bine organizată decît orice trupe pe care le-ar fi putut recruta el însuşi.

Filip şi-a plănuit totul cu grijă. Fiindu-i îndatorat lui Filip. regele a trimis tuturor seneşalilor din ţară ordine secrete. perspectiva alarmantă a existenţei unui stat templier în coasta sa . otrăvirea altuia (Benedict al XI-lea). Şi. Toate acestea . Apoi. care a fost neaşteptată. între 1303 şi 1305. pe care începuse să le rîvnească. Iar erezia era o scuză convenabilă.au fost suficiente pentru a-l împinge pe rege să acţioneze. observase enormele avuţii ale templierilor. foarte probabil. în cadrul unei operaţiuni demne de SS sau de Gestapo. căruia. pe scaunul papal vacant. iar pe de alta mulţumită mărturisirilor voluntare făcute de un pretins templier renegat. Filip a trebuit să fie sigur de cooperarea Papei.la care se alătura. Filip şi miniştri săi au pus la cale răpirea şi omorîrea unui Papă (Bonifaciu al VIII-lea) şi. Filip a reuşit să asigure instalarea candidatului său. cel puţin teoretic. sigilate. desigur.timpul şederii sale îndelungate în acel refugiu. eficientă şi letală. toţi templierii din Franţa trebuiau capturaţi şi arestaţi de oamenii regelui. pretoratele lor trecute 92 . Mai întîi. rapidă. Aceste ordine trebuiau deschise simultan şi executate fără întîrziere. Filip a făcut ultima mişcare. în 1305. Noul pontif şi-a luat numele de Clement al V-lea. suferise insulta de a fi fost respins cu aroganţă. pe de-o parte cu ajutorul spionilor regelui infiltraţi în ordin. templierii îi erau loiali şi îi datorau supunere. 13 octombrie 1307. dorind să se alăture ordinului în calitate de postulant. În zorii zilei de vineri. arhiepiscopul de Bordeaux. Iar printre aceste cereri era inclusă şi suprimarea Cavalerilor Templieri. înarmat cu aceste acuzaţii. i-ar fi fost greu să-i refuze cererile. A fost întocmită o listă cu acuzaţii.

e sigur că au fost luate unele precauţii. ţinînd cont de iminenţa Catastrofei. De fapt. s-a retras din ordin. De exemplu. anumite avertizări. probabil. cavalerii capturaţi nu s-au împotrivit. cu puţin timp înaintea arestării. Există destul de multe dovezi care sugerează s-ar fi Primit. indiferent dacă templierii au fost preveniţi sau doar au dedus ceea ce li se pregătea. a adunat multe dintre cărţile şi regulamentele ordinului. în al doilea rînd. istoricii. că proceda extrem de „înţelept". cu toate că acţiunea surpriză planificată de Filip a părut să fi fost dusă la bun sfirşit. în prealabil. Iar o notă oficial a circulat prin toate pretoratele din Franţa. subliniind faptul că nu trebuia dezvăluită nici o informaţie referitoare la uzanţele şi ritualurile ordinului. apoi le-a ars. Jacques de Molay. la vremea respectivă. nu putem fi siguri că atacul surpriză al lui Filip asupra Ordinului a fost chiar atît de neaşteptat cum a crezut el sau. aşa că ceea ce s-a întîmplat cu fabuloasa „comoară a templierilor" rămîne un mister. averile imense ale ordinului. există o mărturie convingătoare despre un fel de fugă organizată a unui anumit grup de cavaleri . Nicăieri nu se consemnează faptul că ordinul din Franţa ar fi opus rezistenţă seneşalilor regelui. însă. marele maestru. mai tîrziu.sub sechestru regal şi bunurile lor confiscate. În orice caz.în realitate a tuturor celor care aveau legături cu trezorierul ordinului. Trezorierul i-a spus unui cavaler care. ca şi 93 . care îl interesau în mod deosebit. nu este surprinzătoare dispariţia tezaurului Templului. i-au scăpat printre degete. ca şi cum ar fi primit instrucţiuni să nu o facă. În primul rînd. De aceea. Nu au fost găsite niciodată.

a tuturor documentelor şi înregistrărilor. corăbiile par să fi dispărut pur şi simplu. de a fi învăţat femeile cum să avorteze. cu puţin timp înaintea arestărilor. se prosternau în faţa unui cap bărbătesc bărbos. Se spunea că. S-a presupus că templierii venerau un demon numit Baphomet. Este vorba de nerecunoaşterea şi lepădarea rituală de 94 .şi apoi încărcat pe optsprezece galere. Conform zvonurilor. acesta ar fi fost transportat. care le vorbea şi îi investea cu puteri oculte. vorbesc despre scoaterea tezaurului din pretoratul din Paris pe furiş. cu mult mai neclare: de infanticid. Templierii arestaţi în Franţa au fost interogaţi şi mulţi au fost supuşi torturilor. către coastă . la adăpostul nopţii. Zvonuri repetate. despre săruturi obscene la admiterea postulanţilor. în cadrul ceremoniilor. Fie că acesta este sau nu adevărul. de homosexualitate. se pare că flota templierilor a scăpat din ghearele regelui. în căruţe. una iese în evidenţă ca fiind cea mai bizară şi aparent improbabilă. dar acuzaţiile au fost şi mai ciudate. indiferent care ar fi fost aceea. Au fost obţinute mărturisiri ciudate. de care apoi nu s-a mai auzit niciodată. Prin ţară au început să circule zvonuri înfiorătoare. pentru că nu există nici un raport care să menţioneze capturarea vreunei corăbii a ordinului. Dar dintre toate învinuirile aduse acestor soldaţi care luptaseră pentru Hristos fără să-şi precupeţească viaţa.probabil spre baza navală a ordinului din La Rochelle . Dimpotrivă. dar nefundamentate. cu tot cu încărcătura lor. Şi mai erau o serie de alte acuzaţii. Martorii neautorizaţi ai acestor ceremonii nu mai erau văzuţi niciodată.

Să 95 . într-adevăr. de pretutindeni. cerîndu-i să ia măsuri încă şi mai severe împotriva ordinului. ar fi fost surprinzător dacă aşa ceva s-ar fi întîmplat. soarta templierilor arestaţi a fost definitiv pecetluită. şi nu e uşor să-ţi imaginezi că un monarh care pusese la cale moartea a doi papi ar fi fost într-adevăr deranjat de nerespectarea credinţei. Probabil că i-am putea înţelege dorinţa de a scăpa de prezenţa ordinului pe domeniile sale. pe întreg teritoriul creştin. marele maestru. pe foc încet. În sfirşit. de călcarea în picioare şi de scuiparea crucii. în acelaşi timp. Papa a cedat în 1312 şi Ordinul Cavalerilor Templieri a fost desfiinţat -fără să fi fost pronunţat un verdict final de vinovăţie sau de nevinovăţie. cercetările şi investigaţiile au continuat încă doi ani. Mulţi au fost arşi pe rug. în martie 1314. el însuşi nu era un model de virtute. Filip i-a ucis fără milă şi cu sălbăticie. Geoffroi de Charnay.Hristos. încercînd să se asigure că.Şi mai rău! au fost întemniţaţi şi torturaţi. pînă la moarte. Cu toate acestea. Ţinînd cont de numărul mare de cavaleri care au evadat. Dar e mai puţin limpede de ce intenţiona să extermine toţi templierii. După ce a rezistat o vreme. cel puţin aparent. şi pretorul Normandiei. templierii au dispărut de pe scena istoriei. pe domeniile lui Filip. care au rămas în libertate sau care au fost achitaţi. Dar. nici un templier nu avea să fie cruţat. zelul regelui în această privinţă este destul de dubios. în mod sigur. regele a continuat să-l preseze pe Papă. au fost arşi. ordinul nu a încetat să existe. Odată cu execuţia lor. procesele. Filip s-a străduit să-i influenţeze pe ceilalţi monarhi. Jacques de Molay. Cel puţin în Franţa.

fiind presat atît de Papă cît şi de regele Franţei. au dus o viaţă confortabilă. de răzbunarea ordinului. în haosul ce a urmat.şi se spune că. dar numai parţial şi fără să facă exces de zel. la început. pentru încă 96 . în acel moment. în Scoţia ordinul nu a fost niciodată dizolvat. însă. practic. un contingent de mărime considerabilă ar fi luptat de partea lui Robert Bruce în bătălia de la Bannockburn. De exemplu. Scoţia se afla. dacă acesta rămînea intact dincolo de graniţele Franţei? Sau era la mijloc cu totul altceva? În orice caz. dar ei înşişi nu au avut parte de cumplitele persecuţii abătute asupra confraţilor lor francezi. Cei mai mulţi dintre templierii din Anglia au reuşit să fugă. în cele din urmă. în 1314. a luat. dintre aceştia. Mulţi dintre templierii englezi şi francezi şi-au găsit acolo un refugiu . implementarea subtilităţilor legislative avea puţine şanse. a fost de acord cu cerinţele lor. apărarea templierilor. înlăturarea templierilor s-a făcut cu şi mai mare dificultate. În alte părţi.aşadar. pur şi simplu. cei mai mulţi au primit pedepse foarte uşoare uneori nu mai mult de cîţiva ani de penitenţă în abaţii sau mănăstiri. De pildă. dar cîţiva au fost totuşi arestaţi. ca un organism bine închegat.şi există mărturii care o susţin . Eduard al II-lea al Angliei. în general. Conform legendei .se fi temut. Aşa se face că bula papală de dizolvare a ordinului nu a fost niciodată proclamată în Scoţia . în cele din urmă. propriul său ginere.ordinul a continuat să existe în Scoţia. în război cu Anglia şi. încercarea sa de a elimina templierii din afara ţării nu a fost întru totul încununată de succes. pămînturile lor le-au fost da’te în folosinţă Cavalerilor Ospitalieri ai Sfintului Ordinn. unde.

Sub această titulatură. ordinul a fost purificat în urma unei investigaţii şi pur şi simplu şi-a schimbat numele. templierii şi-au înfruntat persecutorii şi şi-au găsit refugiul în alte ordine. mulţi templieri germani au fost primiţi în rîndurile Ospitalierilor Sfintului Ioan şi în cel al Teutonilor. În Lorena. Corăbiile Cavalerilor lui Hristos au navigat sub pavilionul familiarei cruci 97 . În Scoţia. să îmbrace veşminte laice şi să se amestece printre localnici.dar se presupune că nu era o contrafacere recentă. John Claverhouse. aceştia i-au declarat nevinovaţi. Intimidaţi. Cîţiva au fost cercetaţi şi exoneraţi. Cînd trupul lui a fost recuperat. devenind Cavalerii lui Hristos. după cum se spune. ci o cruce datînd dinainte de 1307. în Spania. După luptele din 1688-1691. Vasco da Gama a fost cavaler al lui Hristos. ameninţînd să pună mîna pe arme. de asemenea. nu a Franţei. dedicîndu-se activităţilor maritime. Iacob al II-lea Angliei a fost detronat de William de Orania. templierii şi-au înfruntat făţiş judecătorii. iar prinţul Henric Navigatorul a fost mare maestru al ordinului. a continuat să fiinţeze. în bătălia de la Killiecrankie din 1689. În Germania propriu-zisă. pînă în secolul al şaisprezecelea. În Portugalia. care în acea epocă era o parte a Germaniei. susţinătorii monarhului Stuart asediat s-au revoltat şi.patru secole. în bune condiţiuni. s-a consemnat faptul că purta Marea Cruce a Ordinului Templului . templierii au fost susţinuţi de ducele principatului. viconte de Dundee. a fost ucis pe cîmpul de luptă. însă se pare că cei mai mulţi i-au dat ascultare pretorului lor care. i-a sfătuit să-şi taie bărbile. iar cînd ordinul a fost dizolvat în mod oficial.

Columb însuşi era însurat cu fiica unui fost cavaler al lui Hristos şi a avut acces la hărţile şi jurnalele de bord ale socrului său. în diverse moduri. mai provocatoare şi mai speculativă. încă din timpul existenţei lor. Papa Inocenţiu al III-lea i-a admonestat pe templieri pentru comportarea necreştinească şi s-a referit în mod explicit la necromanţie. cel mai important romancer. aşa cum a fost acceptată şi prezentată de cronicari şi aşa cum am întîlnit-o în cercetările noastre. La sfirşitul secolului al doisprezecelea. s-au lepădat de alianţa cu Roma şi i-au acordat sprijinul lor rebelului impertinent şi eretic numit Martin Luther. s-au laicizat. Unii spuneau că erau vrăjitori şi magicieni. la începutul cruciadei împotriva albigenzilor. La două secole după dizolvarea lor. o revanşă aspră asupra bisericii care îi trădase.MISTERELE Într-o formă cît se poate de prescurtată. în mod indirect. Astfel. Sub aceeaşi cruce. templierii şi-au luat. Dar am descoperit destul de repede că această istorie mai are o dimensiune . aceasta este istoria Cavalerilor Templieri. existau persoane care îi lăudau cu un entuziasm ieşit din comun. templierii au supravieţuit atacului din 13 octombrie 1307. cavalerii teutoni. Wolfram von Eschenbach. crezîndu-i în legătură cu puterile necurate. Pe de altă parte. urmaşii templierilor prusaci. Chiar în 1208. cavalerii au fost înconjuraţi de o aură mistică. iniţiaţi ai misterelor şi alchimişti. cele trei caravele ale lui Cristofor Columb au traversat Atlanticul către lumea nouă. Mulţi dintre contemporanii lor îi ocoleau. Iar în 1522.roşii.una mult mai derutantă. a făcut în mod special o vizită în 98 . CAVALERII TEMPLIERI .

Şi erau destul de mulţi aceia . în poemul lui Wolfram. blestemul rostit de el s-ar fi înălţat deasupra flăcărilor. Şi astfel. Aura mistică a Templului a dăinuit şi după dispariţia sa. simpatizanţi ai ordinului sau rude ale cavalerilor persecutaţi care doreau o răzbunare pe măsură. în viitor. cetatea Graalului şi familia Graalului sînt în paza Cavalerilor Templieri. Oricum. Desigur. Papa era mort. aparenta îndeplinire a blestemului marelui maestru a întărit credinţa în puterile oculte ale ordinului.Outremer. căci. Jacques de Molay. din cauze rămase necunoscute pînă în zilele noastre. ecouri ale presupusei puterii oculte a templierilor au reverberat de-a lungul veacurilor. în martie 1314. în timp ce fumul acelui foc molcom îi gonea viaţa din trup. Se povesteşte că. Iar Filip a murit la sfirşitul anului. După o lună. prin care le conferă templierilor un statut înălţător. Wolfram a compus poemul său epic Parzival. Sfintul Graal. Templierii aveau o mare experienţă în folosirea otrăvurilor. între 1195 şi 1220. Conform legendei şi-a chemat prigonitorii . 99 . spre a da socoteală la judecata Celui de Sus. aruncase un linţoliu asupra descendenţei regale pînă departe. Apoi.să i se alăture. Ultima acţiune înregistrată în istoria ordinului a fost arderea pe rug a ultimului mare maestru.pe Papa Clement şi pe regele Filip . în cel mult un an. conform legendei. nu este nevoie să căutăm explicaţii supranaturale.cavaleri refugiaţi călătorind incognito. Iar blestemul nu s-a încheiat atunci. ca urmare a cea ce se presupune că ar fi fost un atac brusc şi violent de dizenterie. pentru a putea fi martor la acţiunile templierilor.

atît în calitate de precursori cît şi în calitate de iniţiaţi în mistere. chiar şi într-un înveliş contrafăcut. Pînă în 1789. S-a consemnat faptul că.ar putea conţine un sîmbure de adevăr. ca maeştri masoni şi mari iniţiaţi . de exemplu. consideraţi eroi şi martiri. Erau priviţi ca adepţi ai ocultismului.În secolul al optsprezecelea. ridicole. ca magi şi înţelepţi. conspirînd împotriva lui Ludovic al XVI-lea. aveau impresia că ajutau la îndeplinirea blestemului aruncat de Jacques de Molay asupra dinastiei franceze. Cel puţin trei organizaţii contemporane se consideră 100 . Mulţi francmasoni din acea vreme pretindeau că îi au drept înaintaşi. de asemenea. vestitori ai spiritului anticlerical al epocii. iar adevărata lor istorie era ascunsă de o aură de confuzie şi romantism. Şi-a înmuiat mîna în sîngele monarhului. eşti răzbunat!" De la Revoluţia Franceză şi pînă în zilele noastre.referitoare. Altele . legendele care îi înconjurau pe templieri căpă taseră proporţii indiscutabil fabuloase. la posibila supravieţuire a ordinului în Scoţia . Unele dintre aceste pretenţii erau. în mod evident. diverse fraternităţi secrete şi semi-secrete îi preamăreau pe templieri. aura din jurul templierilor nu s-a diminuat.ca adevăraţi supraoameni înzestraţi cu un arsenal copleşitor de puteri şi cunoştinţe secrete. Anumite „ritualuri" şi „ceremonii" ale masonilor revendicau descendenţa directă din ordin şi custodia autorizată a secretelor acestuia. şi-a scuturat-o asupra gloatei din jur şi a stri gat: „Jacques de Molay. Erau. în momentul cînd capul regelui a căzut sub ghilotină. un necunoscut a sărit pe eşafod. ca alchimişti iluminaţi. iar mulţi francmasoni.

în Statele Unite. ca pretutindeni în Occident. aceasta 101 . un sinistru Ordin al Noilor Templieri. Dar trebuie să fie impresionat şi de trăinicia şi vitalitatea moştenirii sale. probabil. în ultima vreme. P. Această moştenire se face remarcată mai ales în Franţa. Către sfirşitului secolului al nouăsprezecelea. În Marea Britanie. Blavatsky. în Marea Britanie. a luat fiinţă în Germania şi Austria. fondatorul antropozofiei. Din împărăţia cerească pe care a încercat să o cucerească cu sabia. vorbesc despre o ezoterică „tradiţie a înţelepciunii". Anumite loji masonice au adoptat atît gradul de „templier".templieri. coborînd pe firul căreia ajungem de la rozicrucieni la catari şi templieri aceştia fiind depozitarii semnificaţiilor multor alte secrete antice. care folosea zvastica drept una dintre emblemele sale. băieţii la vîrsta adolescenţei sînt admişi în Societatea De Molay. templierii fiind acolo o adevărată industrie. Personalităţi ca H. către ochelariştii burduhănoşi şi lipsiţi de veşminte fastuoase cărora le-a dat naştere. aşa cum. gazonul sau monstrul din Loch Ness. cît şi ritualuri şi apelative ce se presupune că provin de la ordinul iniţial. fondatoarea teozofiei. În Paris. fără ca ei sau mentorii lor să înţeleagă prea bine de unde provine acest nume. cluburile secrete îşi acordă numele de „templier" şi includ personalităţi publice remarcabile. librăriile abundă în istorii şi prezentări ale ordinului unele autorizate. pretind că au genealogii pornind din 1314 şi hrisoave a căror autenticitate nu a fost însă niciodată confirmată. Hugues de Payen îşi coboară. şi Rudolf Steiner. altele trecînd cu entuziasm în tărîmul ideilor nebuneşti. privirea uimită către cavalerii zilelor ce i-au urmat. sînt Glastonbury.

nu putea fi separată de astrologie şi era chiar puţin „ezoterică". indiferent ce ar fi putut să fie acest Sfint Graal. cu templierii sînt asociate atît mistere incontestabile cît şi. Cele susţinute sînt adesea ridicole. în acelaşi timp. pe seama templierilor au fost făcute o serie de afirmaţii bizare. rase şi religii . În mod frecvent. aşa cum o făcuse Wolfram von Eschenbach cu aproape opt secole mai înainte. geometria sacră şi numerologia. ca şi. un anumit tip de secrete. în mod sistematic. o politică de fuzionare între învăţăturile islamismului. cel puţin în parte. dintre care unele s-ar putea să nu fie complet neîntemeiate.însemnînd aproximativ un sfert de secol. cu construirea catedralelor gotice -sau cel puţin cu imboldul care a provocat această explozie de genială energie arhitecturală. iarăşi şi iarăşi.care. că trecuseră la islamism. s-a susţinut. unele gravuri din pretoratele templiere sugerează ca o anumită parte a conducătorilor ordinului era familiarizată cu discipline ca astrologia. 102 . Unii autori i-au creditat. în secolele al doisprezecelea şi al treisprezecelea. De exemplu. creştinismului şi iudaismului. Şi. că templierii erau păzitorii Sfintului Graal. bineînţeles. s-a afirmat că templierii ar fi cunoscut un secret legat de originile creştinătăţii. Şi este limpede că unele dintre aceste secrete ţin de ceea ce numim acum „ezoteric". că erau eretici. S-a declarat că urmăreau realizarea unei uniuni de popoare.că duceau. Alţi autori au susţinut că ordinul ar fi stabilit contacte comerciale cu locuitorii Americii încă din 1269 şi că o mare parte a bogăţiilor s-ar fi datorat argintului importat din Mexic. alchimia. sîntem convinşi. cu astronomia . S-a spus că erau gnostici.

unii dintre cavaleri s-au referit la ceva numit „Baphomet" . nici rezidurile ezoterice. S-au scris o sumedenie de cărţi care cercetează şi evaluează posibilul adevăr al acestor acuzaţii şi. în ceea ce îi priveşte. Pe de altă parte. după toate aparenţele. fiind interogaţi de Inchiziţie. şi altceva a mai fost ascuns . cu prăbuşirea ordinului şi cu acuzaţiile ce i-au fost aduse. În altele este legat de apariţia unui cap bărbos. Acesta a fost nivelul la care am întreprins cele mai multe dintre cercetările noastre. Dimpotrivă. pare să fie limpede ca Baphomet nu era o stîlcire a numelui Muhammad. numele este asociat cu sculpturile demonice de tip gargui găsite în multe pretorate. S-ar părea că acest Baphomet era privit cu o veneraţie care mergea pînă la idolatrie. mult mai prozaic amalgamul de contradicţii şi „perdelele de fum" din istoria autorizată. în ciuda afirmaţiilor din trecut ale anumitor istorici. ele erau întrucîtva întemeiate.prea mulţi cavaleri şi în prea multe locuri. De pildă. În acelaşi timp. şi noi. s-ar putea să fi fost o denaturare a arabului abufihamat. aidoma majorităţii investigatorilor. am fost fascinaţi de ceva mult mai lumesc.ceva înrădăcinat în curentele politice şi religioase ale epocii lor. nu există nici o indicaţie care să sugereze cine sau ce ar fi putut fi acest Baphomet.Dar nu ne-au intrigat nici afirmaţiile bizare. Este foarte probabil ca templierii să fi avut secrete ezoterice. pentru ca să fi fost vorba de scorneala unui singur individ sau a unui singur pretorat. ce anume reprezenta sau de ce anume avea o semnificaţie deosebită. Dar. Am început cu sfirşitul poveşti. am dedus că. a cărui pronunţie în maura 103 . în anumite cazuri. pornind de la mărturiile existente.

părea să nu fie altceva decît un cap. fondatorul ordinului şi primul mare maestru. care se presupune că ar fi fost în posesia templierilor între 1204 şi 1307 şi care. conform altor mărturii. am descoperit dovezi indiscutabile pentru acuzaţia legată de ceremoniile în care era implicat un anume fel de cap. sensul de. ce i-a determinat pe fraţii templieri să-i schimbe numele? Iar dacă nu era nici Dumnezeu. şi al cărui înţeles este părintele înţelegerii" sau „Părintele înţelepciunii". însă. iar în limba arabă cuvîntului „părinte" i se atribuie. Într-adevăr. împăturit. de asemenea. în pretoratul Templecombe din Somerset a fost descoperită reproducerea unui cap a cărui asemănare cu cel de pe Giulgiul de la Torino este izbitoare. ce sau cine putea fi? În orice caz. Dumnezeu sau Allah. semnificaţia numelui Baphomet rămîne obscură. Într-adevăr. Totuşi.spaniolă este bufihimat.obîrşie". oricum. existenţa acestuia s-a dovedit a fi una din temele dominante din rapoartele Inchiziţiei. nici Alah. capul i-ar fi aparţinut lui Hugues de Payen. Dacă Baphomet era. Dar nu este clar ce anume îl deosebea de orice alt principiu de acest fel. pur şi simplu. în acelaşi timp. De asemenea. am putea presupune că era legat de un principiu supranatural sau divin. ar putea exista o conexiune cu faimosul Giulgiu de la Torino.acea „Nigredo" sau „înnegrire" care s-ar fi produs înainte de precipitarea Pietrei Filozofale. şi este sugestiv faptul că pe blazonul lui Hugues apăreau trei capete negre pe fond auriu. speculaţii recente 104 . Dacă aceasta este într-adevăr provenienţa numelui Baphomet. Este posibil să ţină de domeniul alchimiei. în procesele alchimice exista o fază numită „Caput Mortum" sau „Capul Mort" .

A fost descris după cum urmează: Un cap de proporţii mari. a declarat că nu avea nici o legătură cu cel al bărbatului bărbos folosit în ritualurile ordinului.încearcă să facă legătura cu capul retezat al Sfintului Ioan Botezătorul. în timpul şederii lor în Orientul Mijlociu. în interior erau două oase ale capului. din argint aurit. iar posibilitatea apariţiei unor tendinţe ioanite în sînul ordinului nu este întru totul exclusă. înfăşurate în pînză albă de în. cu o altă pînză roşie în jurul lor. iar unii autori susţin că templierii erau „contaminaţi" de erezia ioanită sau mandeeană . foarte frumos şi reprezentînd imaginea unei femei. templierii intraseră în contact cu sectele ioanite. Oasele din interior erau cele ale unei femei de talie mai degrabă mică. printre bunurile confiscate din pretoratul de la Paris. CAPUT LVIIIm . a fost găsit un relicvariu avînd forma capului unei femei.mai ales pentru instituţia monastică şi militară rigidă a templierilor. căruia i s-a arătat acest cap feminin. (58 em).care îl denunţa pe Isus ca pe un fals profet şi admitea că Ioan ar fi fost adevăratul Mesia. însă unul din cavalerii interogaţi. Dar nimeni nu poate afirma că aceste tendinţe şi-ar fi pus amprenta asupra întregului ordin sau că ar fi devenit obiectul politicii sale oficiale.rămîne o enigmă derutantă. Conform înregistrărilor Inchiziţiei. capul a fost menţionat în alte două ipostaze. Era articulat în partea superioară şi părea o relicvă de un tip aparte. Bineînţeles că nu există dubii asupra faptului că.„Capul 58m" . O relicvă bizară . Dar merită să menţionăm că acel „m" 105 . În timpul interogatoriilor de după arestările din 1307. Era ataşată o etichetă pe care era scris CAPUT LVIII M.

din 1307. pentru că el va fi aducătorul tuturor lucrurilor bune". nici alt autor. cum este aceea citată mai sus. întîmplarea a fost strîns asociată cu ordinul. i-a dezgropat trupul şi l-a violat. acesta a trecut în posesia ordinului. Aceeaşi voce i-a poruncit „păzeşte-l cu străşnicie. în relatările ulterioare. la timpul sorocit. în mod tradiţional. de aceea a plecat luîndu-l cu sine.s-ar putea să nu fie litera alfabetului latin. ale cărui scrieri datează de la sfirşitul secolului al doisprezecelea. pur şi simplu. simbolul astrologic al Fecioarei. Apoi o voce venind de niciunde i-a cerut să se întoarcă peste nouă luni. de templieri. Această istorisire macabră poate fi identificată ca fiind suficient de veche pentru a-i aparţine lui Walter Map. nu specifică dacă acel violator necrofil era un templier. Dar nici el. ci. Este menţionată în mod repetat în înregistrările Inchiziţiei şi cel puţin doi dintre cavalerii interogaţi au mărturisit că le era familiară. El s-a supus acelei porunci şi. care a relatat aceeaşi poveste cu un secol mai tîrziu. Totuşi. iubitul ei păcătos s-a strecurat pînă la mormânt. Obiectul a devenit duhul său protector şi îşi putea învinge duşmanii arătîndu-le. Considerăm că merită a fi menţionată una dintre numeroasele sale variante: O mare doamnă din Maraclea era iubită de un templier. acel cap miraculos. Capul apare. într-o altă poveste misterioasă legată. un lord al Sidonului. din nou. cînd avea să-şi găsească acolo fiul. dar ea a murit de tînără şi. în consecinţă. violatorul este identificat drept templier şi aşa 106 . în noaptea înmormîntării ei. a deschis din nou mormîntul şi a găsit un cap pe oasele picioarelor scheletului (tigvă şi oase încrucişate).

Şi. cu siguranţă.. Pe o listă de acuzaţii întocmită pe 12 august 1308 găsim următoarele: Aşişderea. totodată. căruia i s-a azvîrlit capul în râul Căii Lactee. Pe de altă parte.. 107 .Yse. Pe de-o parte. că (îi putea) îmbogăţi. din Isis. ca şi pe cele ale lui Tammuz sau Adonis.. Inchiziţia l-a considerat ca avînd o mare importanţă. Aşişderea. însuşirile magice ale capului evocă. că putea face pămîntul să încolţească.. Aşişderea. că ei spuneau că acel cap îi putea salva. că adorau aceşti idoli. al cărui cap a fost aruncat în mare.. că ei înconjurau sau atingeau fiecare dintre capetele mai înainte pomeniţilor idoli cu micile şnururi pe care le purtau lipite de cămaşă sau de piele. că putea face pomii să înflorească. ar putea trece drept o înregistrare trunchiată a unui ritual iniţiatic. Aşişderea. Aşişderea. capul lui Bran cel Binecuvîntat din mitologia celtică şi din Mabinogion. că în fiecare provincie aveau idoli şi anume capete. fără dubiu. Aşişderea.. drept o precursoare păgînă a Sfintului Graal. Iar căldarea alegorică a lui Bran a fost considerată. ceea ce pare să derive.. Aşişderea. Un cronicar menţionează numele femeii din istorisire . care implică o moarte metaforică şi o reînviere.rămîne în versiunile păstrate de francmasonerie care a adoptat tigva şi oasele încrucişate şi le-a plasat adesea ca emblemă pe pietrele de mormînt.. relatarea pare a fi o parodie grotescă a Imaculatei Concepţiuni. povestea evocă ecouri ale misterelor zeiţei Isis. Indiferent de semnificaţia atribuită „cultului capului". de mulţi autori. sau ale lui Orfeu.

dar nu în el". pur şi simplu. călcarea în picioare şi scui-parea crucii. un cavaler a declarat. pentru că este prea tînăr". Iar un alt templier a declarat că a fost sfătuit: „Să nu crezi că omul Isus pe care evreii l-au răstignit în Outremer este Dumnezeu şi că te poate mîntui". că. de a face pomii să înflorească şi de a fertiliza ogoarele. care. nu se poate preciza de ce anume se lepădau de fapt templierii. ce anume preamăreau în schimb? Nimeni nu a putut răspunde în mod mulţumitor la aceste întrebări. Semnificaţia acestui presupus ritual nu este foarte clară . doar de răstignire? Şi. sub jurămînt. cele mai frapante menţiuni de pe listă sînt cele referitoare la Presupusa capacitatea a capului de a genera bogăţii. Astfel de relatări sînt frecvente şi destul de legate pentru a face acuzaţiile credibile. erau bănuiţi că ar fi purtat un anume fel de şnur sacru. dar pare limpede că avea loc un fel de lepădare şi că aceasta constituia o regulă esenţială a ordinului.cu alte cuvinte. Un al treilea cavaler a pretins. i s-a spus: „Credinţa ta este greşită. De exemplu. asemenea. Se cuvine să crezi în Dumnezeu şi în Rai.la respingerea. Aceste însuşiri coincid întru totul cu cele pomenite în legendele despre Sfintul Graal. de asemenea. Se lepădau de Hristos? Sau.Şnururile menţionate la ultimul punct amintesc de catari. de 108 . Apoi i s-a arătat un crucifix şi i s-a spus: „Să nu ai mare credinţă în acesta. indiferent de ce s-ar fi lepădat. la admiterea în ordin. Sînt. Dintre acuzaţiile aduse templierilor. ci doar într-un „cu mult mai presus Dumnezeu". pentru că el (Hristos) este într-ade-văr un fals profet. că a fost învăţat să nu creadă în falsul profet Hristos. cele mai grave se refereau la blasfemie şi erezie .

căruia existenţa lor trebuie să-i fi fost cunoscută! Cum a putut fi posibil.călcarea în picioare şi scuiparea crucii a fost practicat. de exemplu. De aceea sînt puţine dubii asupra faptului că atitudinea ordinului faţă de Isus nu coincidea cu aceea a drept credincioşilor catolici. dacă Inchiziţia ar fi dorit să inventeze fapte. nici măcar din partea lui Fulk de Chartres. mai incriminator. cronicarul oficial al regelui.ar fi apărat. întemeierea şi istoria lor timpurie chiar îl depăşesc în această privinţă.care nu admiteau nici un recrut care să le îngroaşe rîndurile . Nouă cavaleri. nouă cavaleri „săraci". există certitudinea că ritualul atribuit templierilor . Am fost deja chinuiţi de o serie de inconsecvenţe şi improbabilităţi. Circumstanţele în care se desfăşura sînt neclare. mai demn de osîndă. dar nu se poate preciza care anume era această atitudine diferită. toate drumurile din Palestina! Şi lipsa oricărei înregistrări care să le ateste activitatea.încartiruiţi cu promptitudine în palatul regal! Plus presupunerea că aceşti nouă cavaleri „săraci" . apăruţi ca din senin şi . în orice caz. ne întrebăm acum. deplasările lor prin palatul regal. ca acţiunile lor. destul de moderate. dar este menţionat în corespondenţă cu cea de a Şasea Cruciadă. ce a avut loc în 1249. ar fi ticluit ceva cu mult mai dramatic. înainte de 1307. cel puţin vreme de o jumătate de secol.LATURA ASCUNSĂ Dacă sfirşitul Cavalerilor Templieri abundă în enigme greu de elucidat. numai şi numai ei. CAVALERII TEMPLIERI .asemenea.tocmai ei din întreg furnicarul de cruciaţi din Ţara Sfântă . cronicarul nu relatează nimic în această 109 . să fi fost omise din observaţiile lui Fulk? Deşi pare incredibil.

a făcut acelaşi lucru. dar asta nu s-a putut întîmpla în primii nouă ani în existenţa ordinului. în număr de nouă şi. Pentru că celor nouă cavaleri li s-au alăturat curînd doi nobili extrem de iluştri. vreme de nouă ani. în schimb. contele de Champagne. dar. cel mai tîrziu. de fapt. Guillaume se înşeală susţinînd că. Iar în 1124. în 1111 sau 1112. contele de Anjou a devenit templier. pînă în 1126. a căror prezenţă ar fi fost imposibil să treacă neobservată. în 1120. înseamnă că fondarea acestuia nu a avut loc în 1118. pînă în 1127 nu ar trebui să nu apară nici un nou membru.privinţă. cu o jumătate de secol mai tîrziu. ci aceea referitoare la anul întemeierii ordinului? Dacă. nu au fost primiţi noi recruţi. Totuşi. în rîndurile templierilor au fost primiţi. încă patru cavaleri. Aşadar. 110 . ci. erau implicaţi într-o activitate atît de tainică încît nu-i era cunoscută nici măcar cronicarului oficial? Sau că acelui cronicar i se impusese tăcerea? Ultima supoziţie pare să fie cea mai plauzibilă. nimeni nu relatează nimic înainte de a o face Guillaume de Tyre. Ce concluzii puteam trage de aici? Că aceşti cavaleri nu erau angajaţi în acele lăudabile servicii publice care le-au fost atribuite? Că. timp de nouă ani. nu a fost admis nici un nou membru? Sau poate. unul dintre cei mai bogaţi nobili din Europa. acestuia i s-a alăturat contele de Anjou . După Guillaume de Tyre. nu aceasta este greşită. la numai doi ani după presupusa fondare a ordinului. o altă înregistrare menţionează în mod limpede că în 1120. membrii săi au fost. dintre afirmaţiile sale. Ordinul Templului a fost înfiinţat în 1118. Dacă afirmaţiile lui Guillaume de Tyre ar fi corecte. De fapt.tatăl lui Geoffrey Plantagenet. pentru început.

În contextul scrisorii episcopului. De exemplu. cu patru ani înainte de data oficial recunoscută a fondării. deoarece ordinul acestora avea să fie înfiinţat abia peste patru ani. ceva ce încă nu exista? La această 111 . de hotărîrea contelui de Champagne de a deveni cruciat. să spună altceva. apelativul nu se poate referi la nici o altă instituţie. „din greşeală". încă din acel an. cel puţin ca proiect. contele de Champagne se pregătea pentru o călătorie în Ţara Sfintă. în 1118. Şi. Însă un istoric care consemnează această scrisoare ajunge la o concluzie mai degrabă bizară: episcopul vroia. în 1114. „Oastea lui Hristos" este numele sub care au fost cunoscuţi iniţial templierii şi pe care Sfintul Bernard l-a folosit referindu-se la ei. nu ştia în ce an al Domnului îşi redacta scrisoarea? Cum ar fi putut.. de fapt.În favoarea acestei concluzii. Un astfel de legămînt nu putea să-i fie cerut unui cruciat obişnuit.. pledează un fapt foarte concludent. din scrisoarea episcopului de Chartes reiese limpede că templierii existau. argumentează respectivul istoric. deoarece episcopul continuă pomenind de legămîntul de castitate pe care îl implica respectiva decizie. să menţioneze. Printre altele. nu poate fi vorba. probabil. dornic fiind să vă număraţi printre aceşti soldaţi ai Evangheliei". Aşadar. a primit o scrisoare din partea episcopului de Chartres. cu zece ani mai tîrziu. Nu intenţiona să se refere la templieri. La scurt timp după plecare. care a şi murit în 1115. în 1114. aţi făgăduit să vă alăturaţi «Oastei lui Hristos». acesta scria: „Am aflat că. pur şi simplu. contele de Champagne intenţiona să intre în rîndul lor . încă din 1114.ceea ce a făcut. Sau poate că înalta faţă bisericească. Înainte de a porni către Ierusalim.

Apoi. jurîndu-i supunere propriului său vasal! în 1115. se cunoşteau dinainte şi erau vasalii aceluiaşi senior. Acesta nu era nimeni altul decît contele de Champagne. Se pare că cel puţin trei dintre cei nouă cavaleri fondatori. zona împădurită de lîngă oraş este numită Foret du Temple (Pădurea Templului). o influentă academie de studii cabalistice şi ezoterice. aveau legături de rudenie. printre care şi Hugues de Payen. În plus. patronul templierilor. reşedinţa contelui de Champagne. Şi tot la Troyes. ca şi a tuturor istoricilor care i-au urmat şi care continuă să-l privească ca pe o incontestabilă autoritate în domeniu. Şi tot din Troyes. localitatea a continuat să fie unul dintre centrele statornice ale ordinului. începînd din 1070. cel căruia îi era adresată scrisoarea din 1114 a episcopului de Chartres şi care a devenit templier în 1124. chiar şi astăzi. proveneau din regiuni învecinate. ci a lui Guillaume de Tyre. Andre de Montbard. contele a donat terenul pe care Sfintul Bernard. reşedinţa contelui de Champagne. iar unul dintre cei nouă cavaleri fondatori. vreme de două secole. în Conciliul din 1128. a înălţat renumita Abaţie Clairvaux.întrebare nu se poate da decît un singur răspuns plauzibil şi acela este cît se poate de evident greşeala nu este a episcopului. Ordinul Templierilor a fost oficializat şi organizat. era unchiul Sfintului Bernard. la Troyes. Data mai timpurie a înfiinţării Ordinului Templierilor nu trebuie neapărat să ne creeze suspiciuni. a înflorit. a pornit unul din primele poeme ale Graalului . Acestea sînt însă cu siguranţă generate de alte circumstanţe şi coincidenţe ciudate.după toate 112 .

o structură ce părea să însemne mai mult decît o simplă coincidenţă. se numără şi cel numit acum Manuscrisul de Aramă. nu puteam face decît presupuneri referitoare la natura acelei activităţi. Speculaţiile noastre porneau de la locul statornicit ca reşedinţă a templierilor . face referiri explicite la mari cantităţi de lingouri.probabilităţile. de alte obiecte nespecificate şi „comori" de un tip nedeterminat. Dar dacă în Templu se mai aflase şi altceva .ceva cu mult mai important decît comoara capturată de romani? Este cu siguranţă posibil ca preoţii Templului. menţionează douăzeci şi patru de depozite diferite aflate sub Templu. sub Templu. Iar dacă mai exista şi altceva. 113 . oferită lor atît de inexplicabil. chiar primul.acea aripă a palatului regal numită Muntele Templului -. am început să întrezărim o reţea subtilă de conexiuni . de vase sacre. în anul 70 după Hristos. De pildă. compus de Chretien de Troyes. Tezaurul furat a fost dus la Roma şi a ajuns în Pirinei cînd aceasta a fost jefuită la rîndul ei. În mijlocul acestei învălmăşeli de fapte. confruntaţi cu apropierea falangei de centurioni. Printre manuscrisele de la Marea Moartă. Templul aflat în acel loc a fost prădat de legiunile romane conduse de Titus. De asemenea. ea nu putea decît să ne întărească suspiciunea că templierii erau implicaţi într-o activitate secretă. să le fi lăsat acestora prada pe care se aşteptau să o găsească. care a fost descifrat la Universitatea din Manchester în 19551956. Dacă o astfel de structură există. Acesta. descoperite la Qumram. Cu toate acestea. fusese probabil ascuns undeva în apropiere.

Printre cei prezenţi la întrunire se numărau reprezentanţii unor familii Brienne. instalarea lor în palatul regal şi tăcerea cronicarului. aveam să descoperim mai tîrziu. cavalerii ar fi început să facă săpături în subsolul Templului. acesta din urmă fiind unul dintre fondatorii Ordinului Templierilor şi unchiul Sfintului Bernard. situate chiar sub Templu.La mijlocul secolului al doisprezecelea. Ne-ar putea chiar sugera că fuseseră trimişi în Ţara Sfintă cu misiunea specială de a descoperi ceva. Johann von Wiirzburg. sînt încă vizibile. cu sârguinţă. dacă fuseseră trimişi în Palestina. de exemplu. însuşi contele de Champagne a plecat către Ţara Sfântă.care. Dar. a consemnat Johann. La scurt timp după conclav. unul dintre pelerinii din Ţara Sfintă. De aceea ni se pare verosimilă ipoteza că. ceva anume. Era de asemenea prezent seniorul lui Andre de Montbard.ca. Sînt suficient de spaţioase. Aceste grajduri. ea poate explica o serie de anomalii . cine îi trimisese? Într-un conclav ţinut în anul 1104. pentru a adăposti două mii de cai. contele de Champagne se întîlnise cu anumiţi nobili de rang foarte înalt. dintre care cel puţin unul se întorsese recent de la Ierusalim. au un rol semnificativ în povestirea noastră. unde a 114 . Dacă această supoziţie este validă. cînd se presupune că ordinul nu număra mai mult de nouă membri. le foloseau chiar şi în anul 1124. iar templierii îşi ţineau armăsarii chiar în aceste grajduri. Conform relatărilor a cel puţin încă unui istoric. Desfăşurarea unei astfel de activităţi ne sugerează că templierii căutau. scria despre o vizită în aşa-numitele „Grajduri ale lui Solomon". Joinville şi Chaumont . aproape imediat după înfiinţare.

Sfintul Bernard. până în 1108. Apoi. apropiindu-se în mod periculos de faliment. În 1112. Sîntem de părere că este util să reluăm această succesiune complicată de evenimente.rămas vreme de patru ani. Imediat după întoarcere. În 1114. a cărui expansiune a fost similară şi s-a petrecut în aceeaşi perioadă. în următorii cîţiva ani.care fusese fondat. cu intenţia de a deveni membru al Ordinului Templului . cu intenţia de a se alătura „Oastei lui Hristos". Pe terenul respectiv. după ce se întîlnise cu anumiţi nobili. contele de Champagne a pornit într-o a doua călătorie spre Ţara Sfintă. numărul acestora a ajuns la trei sute. dintre care şaizeci şi nouă au fost întemeiate de însuşi Sfintul Bernard. s-a alăturat ordinului cister-cian. nepotul lui Andre de Montbard. au înfiinţat o jumătate de duzină de abaţii. Sfintul Bernard a construit Abaţia din Clairvaux. unde şi-a stabilit propria reşedinţă. au avut parte de o spectaculoasă întoarcere a norocului. Această extraordinară dezvoltare a avut loc în paralel cu cea a Ordinului Templului. Înainte de 1112. Până în 1153. al cărui reprezentant proeminent era Sfintul Bernard. în plus. dar s-a răzgîndit şi a revenit un an mai tîrziu în Europa. În 1114. pentru a trece apoi la consolidarea ordinului cistercian. aşa cum am mai menţionat. unul dintre aceştia fiind asociat cu Andre de Montbard. contele de Champagne a plecat către Ţara Sfintă. Andre de Montbard. printre 115 . unul dintre co-fondatorii Ordinului Templierilor a fost unchiul Sfintului Bernard. în 1104. cistercienii erau în decădere. a donat un teren ordinului cistercian. a făcut o a doua călătorie în Palestina. sub îndrumarea Sfintului Bernard.

fiind aşadar vorba atît de ordinul Sfintului Bernard cît şi de cel al lui Andre de Montbard . care a stîrnit interesul unora dintre cei mai influenţi nobili ai Europei. şi care. Am presupus că. cît şi.au devenit fabulos de bogaţi şi au intrat într-o etapă de uluitoare dezvoltare. am devenit din ce în ce mai convinşi de existenţa unei structuri subterane ce guvernează o reţea complexă de legături.alţii. contele de Champagne a revenit în Europa. am mai 116 . atît cistercienii cît şi templierii . la data respectivă fie exista deja. de unde lipsise mai puţin de un an. că ne confruntăm cu vestigiile unui proiect complex şi ambiţios. şi a donat terenul destinat ridicării Abaţiei din Clairvaux. ceva de altă natură. ceva ce trebuia să rămînă o taină. Examinînd această secvenţă de evenimente. de vasalul său şi de Andre de Montbard. în 1115. fie întîmplător. care. Am presupus. direct sau indirect. Şi. al cărei abate a fost nepotul lui Andre de Montbard. dimpotrivă. că. de asemenea. după cum o atestă scrisoarea episcopului de Chartres.sau. În anii care au urmat. Cu scopul reconstituirii acestor detalii. altfel spus. nu sînt nici aleatoare. probabil. ale cărui detalii au fost pierdute pentru istorie. descoperirea implica atît posibilitatea dobîndirii unei bogăţii imense. Se pare. neputînd fi divulgat decît unui număr redus de seniori de rang foarte înalt.ceva extrem de important. în Ţara Sfintă a fost descoperit ceva . nici simple coincidenţe. cu siguranţă. un „scenariu" în care s-ar putea încadra faptele cunoscute. în sfirşit. am elaborat un s’et de ipoteze provizorii . fie era pe cale să fie întemeiat. fie în urma unei cercetări planificate.

Sub Hugues de Payen şi Andre de Montbard. indicînd configuraţia palidă a unei structuri ascunse.de exemplu. autoritatea militară şi pe aceea administrativă. poate pentru a verifica personal cele auzite sau poate pentru a implementa un mod de acţiune . fondarea a ceea ce urma să devină Ordinul Templului. ajutîndu-l să capete credibilitate. conduşi de Sfintul Bernard şi de pe noua lor poziţie de forţă. către Europa. care. cît şi o organizare extrem de meticuloasă. cistercienii au obţinut autoritatea spirituală în Europa. ajungînd în visteria cistercienilor. probabil cel de mentor spiritual şi de sponsor. 117 . au sprijinit abia înfiripatul Ordin al Templului. minuţios elaborate.presupus că respectiva descoperire fusese anunţată şi discutată în conclavul din 1104. templierii au dobîndit. prezenţa unchiului şi a nepotului. ambele făcîndu-se rapid simţite şi în Europa. Dimpotrivă. banii se scurgeau deja înapoi. Par repere ivite la suprafaţa istoriei. dacă ipoteza noastre este corectă. Dacă un asemenea plan a existat într-adevăr. căci. în spatele ascensiunii ambelor ordine se întrevedeau. Ca urmare. probabil. cuvîntul cheie. ca şi bogăţia. Aceste trei personalităţi formează o verigă de importanţă vitală. este de la sine înţeles că nu le poate fi atribuit doar acestor trei bărbaţi. în umbră. ordinul a fost înfiinţat. contelui de Champagne fiindu-i rezervat un rol crucial. în Ţara Sfintă. Sub Bernard. Organizare este. însuşi contele de Champagne a plecat imediat în Ţara Sfintă. în 1114 sau chiar mai înainte. în 1115. ducerea lui la bun sfirşit trebuie să fi impus atît cooperarea multor altor persoane. influenţa şi protecţia contelui de Champagne.

ne-am concentrat atenţia asupra ipoteticei „descoperiri" din Ţara Sfintă . aflat în umbra celor cunoscute şi înregistrate. Pe moment. rezultă concluzia că templierii aveau în custodie cu totul altceva şi nici măcar tortura nu a reuşit să smulgă de pe buzele lor vreo aluzie la acest altceva atît de preţios.de exemplu. toţi templierii de pe teritoriul Franţei au fost arestaţi de seneşalii lui Filip cel Frumos. dovezile existenţei acestui al treilea ordin au început să apară. La 13 octombrie 1307. templierii au dispărut de pe scena istoriei păstrînd neatinsă taina amplasamentului şi a naturii comorii. Cavalerii din cel puţin un pretorat au reuşit să se strecoare nevătămaţi afară din capcana regelui . Nu după mult timp. învecinat cu Rennes-le-Chateau. în ce anume ar fi putut consta aceasta? În ce anume ar fi putut fi implicaţi atît templierii. cît şi Sfintul Bernard şi contele de Champagne? în plus. Cum anume au reuşit să scape? 118 . ale cistercienilor şi templierilor. Dacă respectiva comoară ar fi fost. Nici un document nu le-a supravieţuit.cei din pretoratul Bezu. de natură financiară .precum atitudinea ordinului faţă de Isus. Această afirmaţie nu este pe deplin adevărată.baza teoretică pornind de la care a fost construit „scenariul" nostru. toate regulamentele. Nici o avuţie materială nu ar fi putut impune o discreţie atît de unanim absolută. lingouri . toate arhivele.un al treilea ordin secret. în mod explicit. pur şi simplu. Acel orice altceva trebuie să fi fost de altă natură .aceasta presupune o organizare atît de avansată încît poate fi considerată ea însăşi un ordin .nu ar fi fost nevoie să distrugă sau să ascundă toate înregistrările.

S-a aflat în fruntea ordinului din 1153 pînă în 1170 şi se poate spune că a fost. bine organizată şi cu o magnifică disciplină ierarhică de mai tîrziu. în zonă erau încă o jumătate de duzină de pretorate şi alte proprietăţi. care acopereau douăzeci de mile pătrate. a fost. Nu le era 119 .Pentru a răspunde la această întrebare. în cel mai bun caz. Bertrand a fost cel care a transformat Cavalerii Templieri în instituţia extraordinar de eficientă. în timp ce Bertrand era mare maestru. dar le-a şi donat terenuri în împrejurimile localităţilor Rennes-le-Chateau şi Bezu. conform dovezilor care s-au păstrat. Bertrand nu numai că li s-a alăturat. Andre de Montbart.şi anume un simpatizant al catarilor . am fost nevoiţi să cercetăm activităţile desfăşurate de ordin în împrejurimi. cel mai important dintre toţi marii maeştri templieri. doar la cîteva mile depărtare atît de Bezu cît şi de Rennes-le-Chateau. În cei cîţiva ani de integrare în rîndurile templierilor. într-ade-văr. De asemenea. Şi tot Bertrand le-a creat sfera de interes major din Europa şi mai ales din Franţa.a devenit al patrulea mare maestru al Ordinului Templului. confuze. ordinul a adus în regiune un contingent de mineri de limbă germană. iar sălaşul său strămoşesc era situat pe un pisc muntos. şi predecesorul său în funcţia de mare maestru. cu adevărat militară. activităţi care s-au dovedit a fi cît se poate de extensive. un nobil din regiune . după cum menţionează unii istorici. ierarhia şi structura administrativă a ordinului erau. În 1153. Pînă la el. se spune că în 1156. Se presupune că acestor lucrători li s-a impus o disciplină rigidă. Numele său era Bertrand de Blanchefort. Iar mentorul şi. probabil.

unul dintre aceştia. Oricare ar fi dezlegarea acestei enigme. Apoi. Pierre de Voisins. la Blanchefort . senior de Bezu şi Rennes-leChateau.permis să fraternizeze în nici un fel cu populaţia locală şi erau izolaţi cu stricteţe de comunităţile înconjurătoare. Noua trupă s-a stabilit pe culmea muntelui Bezu.poate de topire. a invitat în zonă şi un alt detaşament de templieri. Bine. în cadrul raportului său. Iar presupusa îndatorire a minerilor era să lucreze în minele de aur aflate. inginerul a declarat că acei lucrători nu păreau să se fi ocupat de minerit. un detaşament special din provincia aragoneză Roussillon. la Champagne-sur-Aude. cert este că prezenţa templierilor se făcuse simţită în vecinătatea localităţii Rennes-le-Chateau începînd cel puţin de la jumătatea secolului al doisprezecelea.mine ce fuse-seră total secătuite de către romani cu aproape o mie de ani înainte. o serie de ingineri au fost însărcinaţi să cerceteze perspectivele mineralogice ale zonei şi să întocmească rapoarte detaliate. pe pantele muntelui. dar atunci cu ce se ocupaseră? Cesar d'Arcons nu era sigur . în baza cercetărilor sale. către sfirşitul secolului al treisprezecelea. la ruinele pe care le găsise şi care erau vestigiile activităţii minerilor germani. „la Judicature des ^llemands". În secolul al şaptesprezecelea. care se ocupa de problemele legale referitoare la aceştia. s-a referit. în 1285 exista un pretorat important la cîteva mile de Bezu. şi poate chiar săpaseră un fel de criptă subterană şi construiseră un anumit tip de depozit. A fost chiar înfiinţat un organism judiciar special. Cesar d'Arcons. topiseră ceva în timp ce realizau o structură metalică. unde a construit un post de 120 .

se numise Bertrand de Goth înainte de a deveni Papa Clement al V-lea. în a cărei păstrare a rămas pînă în secolul al optsprezecelea. seneşalii lui Filip cel Frumos i-au ignorat. Aparent.pionul şovăitor al regelui Filip .observare şi o capelă. în sfirşit. este limpede că se bucurau de un soi de imunitate specială. templierii din Roussillon au fost chemaţi la Bezu pentru a menţine securitatea regiunii şi pentru a proteja traseul pelerinilor. în al doilea rînd. mama noului pontif era Ida de Blanchefort. sau ca să păzească un anumit fel de comoară. cînd abatele Antoine Bigou. Indiferent de natura misiunii lor secrete. care. parohul din Rennes-le-Chateau şi confesorul lui Marie de Blanchefort. nu puteau fi prea numeroşi nu suficient de mulţi pentru ca diferenţa să fie semnificativă. contingentul de templieri din Bezu se afla sub comanda unui senior de Goth. sau ca să îngroape. Dintre toţi templierii din Franţa. în data de 13 octombrie 1307. împreună cu templierii deja aflaţi în zonă. a redactat pergamentele descoperite 121 . În plus. făcea parte din aceeaşi familie ca Bertrand de Blanchefort. Iar arhiepiscopul de Bordeaux . Pierre de Voisins avea propriile sale trupe. deja mai existau templieri în vecinătate. Însă motivul chemării acestor alţi cavaleri dă de bănuit. în acea zi fatală. în primul rînd. Să fi cunoscut Papa un secret care fusese încredinţat acestei familii. Şi ca să cerceteze. au făcut-o ca să spioneze. Şi. au fost singurii pe care. Atunci de ce au venit templierii din Roussillon în Bezu? Conform legendei. Santiago de Compostela. putea garanta siguranţa împrejurimilor. care străbăteau valea îndreptîndu-se către ţinta lor din Spania.

Şi nu a fost nevoie să căutăm confirmarea prezenţei unei astfel de organizaţii. Însă. Dacă. Istoria cavalerilor templieri din zona Rennes-leChateau este la fel de bogată în mistere năucitoare ca şi istoria ordinului în ansamblul său. Părea să provină dintr-o sursă prea nesigură. Însă. Şi există o serie de factori .mult prea numeroase pentru a fi acceptate ca atare.ce par să reprezinte legătura vizibilă dintre enigmele din planul general şi cele din planul local. CAPITOLUL 4 DOCUMENTE SECRETE Confirmarea existenţei celui de-al treilea ordin aflat atît în spatele templierilor cît şi al cistercienilor . şi fiind probabil reunite tot într-un fel de organizaţie.s-a ivit de la sine. Toate dovezile la care aveam acces păreau să indice o planificare meticuloasă şi o organizare minuţioasă .de exemplu. la început. nu am putut să o luăm în serios.de Sauniere? Dacă într-adevăr aşa s-au petrecut lucrurile. rolul lui Bertrand de Blanchefort . pentru moment. este foarte posibil ca Papa să fi asigurat imunitatea rudei sale aflate la comanda templierilor din Bezu.într-o asemenea măsură încît am început să bănuim existenţa unui grup de persoane acţionînd cu asiduitate şi din umbră. era evident că trebuia să ne întrebăm cine o concepuse. Confirmarea s-a ivit singură. aveam de-a face cu o structură bine pusă la punct? în acest caz. ne confruntăm cu un şir intimidant de coincidenţe . de fapt. pentru că ceva atît de complex nu se realizează de la sine. Nu ne puteam încrede în informaţiile 122 .

Conţinutul lor constă în informaţii 123 . se străduiesc să scoată în lumină anumite aspecte în timp ce ele însele se menţin cu scrupulozitate în umbră. De-a lungul anilor. se pare că cineva doreşte doar să facă propagandă . însă materialul originar pare să provină dintr-o singură sursă. să atragă atenţia publicului asupra Poveştii. în Franţa au început să apară o serie de cărţi. Dinpotrivă. iar lucrările acestora s-au adăugat fondului de documentaţie disponibilă. atestă. Începînd din 1956. să-i facă reclamă şi să provoace noi investigaţii. Iar persoanele responsabile pentru această propagandă. oricine ar fi ele. Cantitatea totală a acestor materiale. broşuri şi alte documente care relatau despre Berenger Sauniere şi despre enigma din Rennes-le-Chateau. numărul lor a tot crescut şi acum sînt extrem de multe. ca şi eforturile şi resursele implicate în producerea şi difuzarea lor. în mod treptat. Multe dintre acestea lasă.furnizate de această sursă înainte de a-i stabili veridicitatea. implicit sau explicit. Stă la baza unei adevărate „industrii".o Propagandă menită să sprijine credibilitatea cuiva. impresia că ar proveni din surse „privilegiate" sau „interioare". dar inexplicabilă. printre care ne numărăm şi noi înşine. că este vorba de ceva de o importanţă considerabilă. În 1956. dar nu de unul de natură financiară. articole. în mod implicit. fragment cu fragment. E limpede că există cineva într-adevăr interesat să „promoveze" Rennes-leChateau. o serie de materiale relevante „s-au scurs". Poate fi vorba de orice fel de interes. De aceea nu este surprinzător faptul că a fost stîrnit apetitul multor cercetători independenţi.

din concluzie în concluzie.ceea ce ar putea fi un truc care să mascheze faptul că ştie mai puţine decît pretinde. mai mult sau mai puţin încifrate. dinastia merovingiană. Şi. în mod constant. cu timiditate. Dar cărţile lui conţin suficient de multe detalii verificabile pentru a crea o legătură între temele pe care le tratează. cititorul poate avea la fel de bine impresia că este manipulat sau că momelile succesive ce i se flutură în faţa ochilor îl conduc. Materialele difuzate începînd din 1956 au luat o multitudine de forme. Uneori sînt cuprinse în cărţi destinate marelui public sau chiar în bestseller-uri mai mult sau mai puţin senzaţionale. care completează cele deja ştiute. Iar printre rînduri este permanent sugerată existenţa unui mister . nici semnificaţia acestui joc. Totuşi. Confruntîndu-se cu multitudinea de da’te disponibile.suplimentare. aducîndu-şi astfel contribuţia la rezolvarea jocului de puzzle în ansamblul său. de proporţii monumentale. Sauniere şi Rennes-leChateau. templierii. Rezultatul este o reţea auto-proliferantă de aluzii seducătoare. el 124 . Mai mult. tonul său sugerează că nu dezvăluie tot ce ştie . încă nu au fost clarificate nici importanţa.a unui secret exploziv. Gerard de Sede este autorul unei succesiuni de lucrări cu teme aparent divergente. rozicrucienii. indiferent ce altceva s-ar mai putea crede despre de Sede. cu ingeniozitate şi îndemînare. de sugestii incitante. cum ar fi catarii. Astfel. Domnul de Sede abordează adesea aceste subiecte cu viclenie. cu fiecare nouă frântură de informaţie misterul se intensifică în loc să se risipească. în mod voit mistificator şi evaziv. de referinţe încrucişate şi de conexiuni sugestive.

Pe de altă parte. pe spatele fiecăreia dintre ele era imprimat „Plantard". la vremea respectivă. domnul de Sede recunoaşte el însuşi. Este o carte stresant de anti-senzaţională. Dar anexa uneia din cărţile domnului de Sede consta dintr-un interviu cu un anume Pierre Plantard. Şi. nu putem ignora suspiciunea că lucrările sale cuprind da’te furnizate de un informator . Şi. în 1971. Ca urmare. cu totul întâmplă-tor. diametral opus abordării în stil jurnalistic preferate de Gerard de Sede. Un nume caie. suprapunîndu-le într-un fel sau altul. toate fotografiile pe care le-am cerut ne-au fost trimise prin poştă.demonstrează efectiv interconexiunile dintre subiectele la care se referă. fostul director al Bibliotecii Municipale din Carcassonne. Unele apar în volu’me redactate pe un ton serios. i-am scris editorului din Paris al domnului de Sede. pentru a-i solicita anumite materiale vizuale. în cele din urmă. Dedicată istoriei localităţii 125 . Pierre Plantard a început să iasă în evidenţă ca personaj principal al investigaţiei noastre. chiar am descoperit identitatea informatorului. nu însemna prea mult pentru noi. O astfel de lucrare îi aparţine lui Rene Descadeillas. intimidant sau chiar pedant. într-o oarecare măsură.ceea ce. cînd am început să lucrăm la primul film produs de noi la BBC despre Rennes-le-Chateau. Ulterior am obţinut dovezi că unele dintre lucrările domnului de Sede au fost puternic influenţate de pierre Plantard. Informaţiile difuzate cu începere din 1956 nu au fost întotdeauna concretizate în forme atît de populare şi accesibile ca cele oferite de domnul de Sede.

Pe lîngă cărţi. Acestea au ieşit la lumină în alt mod . la Rennes-le-Chateau. Jean Delaude sau Antoine l'Ermite. Şi. chiar în mai mare măsură decît lucrările comerciale. de fapt. naşterile. autorii sînt necunoscuţi. nimic altceva nu ar fi putut fi mai diferit de cărţile comerciale ale lui de Sede . Şi par să fi fost realizate cu cheltuieli minime. domnul Descadeillas le face o critică usturătoare. există o serie de articole apărute în ziare şi reviste.Rennes-le-Chateau şi a împrejurimilor sale. Multe dintre acestea au fost depozitate în Biblioteca Naţională din Paris sub forma unor ediţii cu tiraj limitat. dintre care unele au fost publicate în regie proprie. Au fost intervievate diverse persoane care pretindeau că ar fi cunoscut îndeaproape una sau alta dintre faţetele misterului. „Madeleine" se 126 . Cu ajutorul aparteurilor criptice şi notelor de subsol referitoare la Sauniere. simple pagini dactilografiate şi multiplicate cu ajutorul unui copiator de birou.de exemplu. la dinastia merovingiană şi la celelalte teme. publicate în regim privat. în majoritatea cazurilor. fiecare document le completează şi le confirmă pe celelalte. conţine o supraabundenţă de detalii sociale şi economice de exemplu. Dar majoritatea celor mai interesante şi mai importante informaţii nu au apărut în cărţi. Nicolas Beaucean.cărora. veniturile şi lucrările publice între anii 1730 şi 1820. chiar „simpatice" . cu altă ocazie. Unele sînt. Se folosesc o serie de pseudonime transparente. poussin.în documente şi broşuri care nu erau destinate publicului larg. toate aceste documente efemere Par să provină din aceeaşi sursă. Per ansamblu. Madeleine Blancassal. căsătoriile. taxele. decesele.

Din aceeaşi pagină.un alt pseudonim compus din Saint Celse şi Nazaire. „Blancassal" este alcătuit din numele a două pîraie care se întîlnesc lîngă satul Rennes-le-Chateau . „Beaucean". acea Magdalena căreia îi este dedicată biserica din Rennes-le-Chateau şi căreia Sauniere i-a consacrat turnul său.Razes fiind vechiul nume al regiunii lui Sauniere. a cărui statuie împodobeşte biserica din Rennes-le-Chateau şi al cărui praznic este la 17 ianuarie . aflăm că lucrarea a fost publicată de Marea Lojă Alpina. este o altă variantă pentru „Beau-seant". fiind apoi tradusă în franceză de Walter CelseNazaire .referă. Unul dintre colegii 127 . desigur. Titlul lucrării atribuite lui Madeleine Blancassal este Les Descendants merovingiens et l'enigme du Razes wisigoth (Descendenţii merovingieni şi enigma ţinutului vizigot Razes) . loja masonică supremă din Elveţia . Conform paginii de titlu. „Jean Delaude" este „Jean de l'Aude" sau „Ioan din Aude". departamentul în care este situat Rennes-le-Chateau. sfinţii cărora le este dedicată biserica din Rennes-les-Bains.Blanque şi Sals.data de pe piatra de mormînt a Mariei de Blanchefort şi data la care Sauniere a suferit atacul fatal.omoloaga elveţiană a Marii Loji din Anglia sau a Marelui Orient din Franţa. Nu există nici o notă care să justifice interesul afişat de o mare lojă masonică faţă de misterul care înconjoară un obscur preot francez din secolul al nouăsprezecelea şi istoria de acum un secol şi jumătate a parohiei sale. Turnul Magdala. Iar „Antoine l'Ermite" este Sfintul Anton Sihastrul. strigătul oficial de bătălie şi stindardul Cavalerilor Templieri. lucrarea originală a fost publicată în limba germană. la Maria Magdalena.

tipărite. fără să fi fost fixat. erau înserate pagini noi. Din toate documentele tipărite în regim privat păstrate la Biblioteca Naţională. numeroşi arbori genealogici şi o pagină tipărită desperecheată. un soi de mapă cu coperte tari în care.noştri.tăieturi din ziare. conţinea un volum subţire. a discutat cu conducătorii lojii Alpina. care trece pe lîngă Saint Sulpice . şi care cuprindeau toate modificările anterioare.şi că genealogiile sînt 128 . Pe anumite pagini erau făcute adăugiri şi corecturi. al cărui nume apare pe pagina de titlu. greu de descris. cel mai important este o colecţie de acte reunite sub titlul Dossiers secrets (Dosarele secrete). Rue Lobineau. care constă în arbori genealogici. scrisori lipite pe coli suport. care este în acelaşi timp şi un cercetător independent. de mînă. în alte rînduri. Iar noi am descoperit ulterior numele acesteia imprimat pe încă două alte broşuri. broşuri. înregistrată în catalogul bibliotecii la numărul 4grade Im la puterea1 249. un alt cercetător independent susţine că a văzut el însuşi lucrarea pe rafturile bibliotecii lojii. ce părea extrasă din cadrul altei lucrări. Însă. este acum pe micro fişe. îi este atribuită unui oarecare Henri Lobineau.derivat probabil din numele unei străzi din Paris. Aceştia au afirmat că nu ştiau nimic nici despre publicarea lucrării. Două foi suplimentare aflate în dosar menţionează că este vorba tot de un pseudonim . nici despre existenţa ei-Cu toate acestea. aceste pagini erau înlocuite cu unele noi. Întocmirea grosului Dosarelor. pînă nu de mult. Colecţia. Periodic. La o dată ulterioară. scrise mărunt. unele dintre filele de sine stătătoare erau înlăturate. se afla un ansamblu format din articole aparent fără legătură .

Leo Schidlof a solicitat o viză de intrare în Statele Unite. care doreau să-l întîlnească şi să discute despre probleme care lui îi erau total necunoscute. unde locuise pînă la moartea sa. cu vehemenţă. în 1948 se stabilise la Londra. atît din Europa cît şi din Statele Unite. ne-a confirmat ea. fiind considerat suspect de spionaj sau de 129 .anul şi locul coincizînd cu cele specificate în Dossiers secrets. De exemplu. unele persoane erau. era într-adevăr austriac. Domnişoara a continuat să susţină.de fapt alcătuite de Leo Schidlof. a continuat ea.cu un deceniu înainte de data la care se spune că au fost întocmite Dossiers Secrets . Dar aceasta i-a fost refuzată. convinse de contrariu. în anii 1960. sosise o altă avalanşă de mesaje din partea celor care se interesau de hîrtiile decedatului. care sur-venise la Viena. ci expert şi comerciant de miniaturi şi chiar scrisese două lucrări despre acest subiect. în 1966 . un istoric şi anticar austriac care a trăit în Elveţia şi a murit în 1966. am încercat să aflăm tot ce am putut despre Leo Schidlof. În 1978 am reuşit să o găsim pe fiica acestuia. Pornind de la aceste informaţii. că tatăl ei nu fusese niciodată interesat de genealogii. de dinastia merovingiană sau de întîmplările misterioase din sudul Franţei. primise numeroase scrisori şi telefoane de la o serie de necunoscuţi. în mod evident. care locuia în Anglia. însă nu era genealogist. la moartea sa. în 1946 . Cu toate acestea. Tatăl ei. istoric sau anticar. aceasta se pare că atinsese o coardă sensibilă a guvernului american. în 1966. Oricare ar fi fost natura afacerii în care tatăl domnişoarei ^chidlof fusese implicat fără să ştie.

în februarie 1967. Mai exista şi o referire la „servieta de piele a lui Leo Schidlof. în cele din urmă. însă. s-a zvonit că Fakhar ui Islam fusese expulzat din Germania de Est şi se întorsese la Paris ca să „aştepte noi ordine". Pe 20 februarie 1967. înainte ca tranzacţia să fi putut fi efectuată. după moartea posesorului. în lunile următoare. misteriosul Henri Lobineau nu era.un alt tip de activitate clandestină. trebuia să se întâlnească în Germania de Est cu un „agent delegat de Geneva" pentru a i-o încredinţa acestuia. Refuzul unei vize de intrare în America putea însemna mai mult decît o coincidenţă pentru că. pe calea ferată. ar fi trecut în mîinile unui comisionar.al cărei conţinut a fost confirmat. Dar domnişoara Schidlof părea să bănuiască că încurcătura trebuia să fi avut o legătură cu activităţile secrete în mod bizar atribuite tatălui ei. existau referiri care legau numele lui Leo de un anume tip de spionaj internaţional. Leo Schidlof. Conform acesteia. în cele din urmă. Problema identităţii lui Lobineau nu era singura ridicată de Dossiers secrets. ci contele Henri de Lenoncourt. şi de alte surse. Se presupunea că servieta ar fi conţinut o serie de documente secrete legate de Rennes-le-Chateau între anii 1600 şi 1800 şi că. 130 . E posibil să fi fost vorba de o confuzie tipic birocratică. Servieta a fost considerată dispărută. după ce fusese aruncat din expresul ParisGeneva. un aristocrat francez dintr-o familie ilustră. Întreaga poveste ne-a pus pe gînduri. în hîrtiile din Dossiers secrets. la Paris a apărut o nouă broşură .care. între timp. lucrurile s-au lămurit şi viza i-a fost acordată. un oarecare Fakhar ui Islam . trupul său a fost găsit la Melun.

Pe de altă parte. nici de servieta de piele. pe calea ferată. Rennes-le-Chateau cu aură de complot sinistru? Ce ar fi putut cîştiga 131 .În măsura în care a fost posibil. Un trup decapitat fusese într-adevăr găsit la Melun. Din motive rămase necunoscute. ziarele nu pomeneau nici de Leo Schidlof. în mod deliberat. în cea mai mare parte. A fost identificat ca aparţinînd unui tînăr pachistanez. Dar dacă aceasta era într-adevăr situaţia. care putea fi scopul întregii manevre? Din ce motiv ar fi încercat cineva să înconjoare. după toate probabilităţile. Ca urmare. ulterior. aceasta din urmă ar fi putut fi doar o mistificare bine plănuită. pe nume Fakhar ui Islam. Conform informaţiilor din presă. fiind angrenat. autorităţile bănuiau că era vorba de o crimă şi afacerea era investigată de DST (La Direction de la Surveillance du Territoire -Direcţia de Supraveghere Teritorială sau contra-spionajul francez). unuia dintre pionii săi. inaccesibile jurnaliştilor. într-o activitate de spionaj. am verificat această poveste lugubră. Ar fi fost suficient ca mistificatorul să descopere un deces inexplicabil sau care să trezească suspiciuni şi să-l atribuie. bărbatul fusese expulzat din Germania de Est şi călătorea de la Paris la Geneva. Pe de o parte. nu era imposibil ca moartea lui Fakhar ui Islam să fie în legătură cu Rennes-le-Chateau .deoarece relatarea din Dossiers secrets provenea din nişte „informaţii de interior". Pe de-o parte. era confirmată de o serie de articole din ziarele apărute în Franţa pe 21 februarie. nici de orice altceva care ar fi putut lega întîmplarea de misterul din Rennes-le-Chateau. ne-am trezit în faţa unui număr de întrebări.

un zodiac cu treisprezece semne. la Unele din inscripţiile plasate acolo de Sauniere. mai ales. Narate la persoana întîi. un plan al bisericii Saint Sulpice din Paris. însoţite de un comentariu superficial. Le Serpent Rouge este o lucrare neobişnuită. de la Vărsător pînă la Capricorn. se regăsesc referinţe familiare . Se numea Le Serpent Rouge (Şarpele roşu) şi era datată.multe amintind de Rimbaud. De mai puţin de o lună. la decoraţiunile bisericii din Rennes-le-Chateau. asupra datei de 17 ianuarie. Louis SaintMaxent şi Gaston de Koker. după cum textul o precizează în mod explicit.procedînd astfel? Şi. 17 ianuarie. cele treisprezece poeme în proză reprezintă un pelerinaj.din alte puncte de vedere. care este criptic . de asemenea. la 132 . şi anume Ophiuchus sau F*urtătorul Şarpelui. fiind inserat între Scorpion şi Săgetător. Dar grosul textului este format din treisprezece scurte poeme în proză de o impresionantă calitate literară . în text. simbolic şi suficient de semnificativ. o altă lucrare tipărită în regim privat fusese depozitată în Biblioteca Naţională. Pe pagina sa de titlu erau menţionaţi trei autori: Pierre Feugere. cel din urmă veghind. cel suplimentar. cine ar fi avut de cîştigat? Întrebările de mai sus ne-au pus în încurcătură mai ales pentru că moartea lui Fakhal ui Islam nu părea să fie un fapt izolat. Mai cuprinde.la familia Blanchefort. Conţine o genealogie a merovingienilor şi două hărţi ale Franţei din vremea acestei dinastii. care descrie capelele închinate diverşilor sfinţi. Nici unul dintre ele nu are mai mult de un paragraf şi fiecare corespunde unui semn al zodiacului . simbolic sau alegoric.

Iniţiaţii îi cunosc adevăratul nume: NOTRE DAME DES CROSS. este menţionat un şarpe roşu. folosind titulatura acordată în Vechiul Testament Zeiţei Mame Astarte. la o descendenţă.„Regina Cerurilor". cum o numea Sfintul Bernard. Cu toţii sînt de părere că zeiţa a fost preluată de creştinism sub forma Fecioarei Maria . Les Bergers d'Arcadie. unii o numeau ISIS. Implicaţiile acestui paragraf sînt extrem de interesante. Isis este. „Regina Neagră" în cea răuvoitoare. Zeiţa Mamă a creştinătăţii nu pare să fie Fecioara. VENIŢI CĂTRE MINE. TOŢI CEI CHINUIŢI ŞI NĂPĂSTUIŢI. ŞI Eu Vă VOI DĂRUI ODIHNA.„Regina Albă" în ipostaza sa binevoitoare. Iar paragraful enigmatic dedicat semnului astrologic al Leului merită să fie citat în întregime: Dinspre aceea pe care năzuiesc să o eliberez. VOI. psihologie şi teologie au urmărit evoluţia cultului Zeiţei Mame din timpurile păgîne pînă în epoca creştină.cea căreia îi sînt dedicate biserica din Rennes-le-Chateau şi turnul înălţat de 133 . Pentru ceilalţi. Numeroşi autori preocupaţi de mitologie. „amintit în pergamente" şi întins de-a lungul istoriei .Poussin şi la tabloul său. La un moment dat. conform textului din Le SerpentRouge. pare să fie vorba de Maria Magdalena . patroana misterelor . se înalţă către mine miresmele parfumului care învăluie Mormîntul. o aluzie explicită la o linie de sînge. ea este MAGDALENA vestitului pocal cu balsam tămăduitor. regina tuturor izvoarelor binefăcătoare. la mottoul „Et în Arcadia Ego". Odinioară. Însă. Zeiţa Mamă din mitologia egipteană. antropologie. echivalenta feniciană a egiptencei Isis. desigur.după toate aparenţele. plasat pe mormînt. Dimpotrivă.

Şi acelaşi lucru s-a întîmplat.şi. i-ar fi fost destul 134 . este venerată ca o sfintă. Dacă cineva ar fi intenţionat să creeze o aură de mister sinistru.pare să-i fie atribuită tot Magdalenei.7 martie . Tradiţia creştină ne-o înfăţişează ca pe o prostituată care îşi găseşte mîntuirea alăturîndu-se ucenicilor lui Isus. ea ar fi adus Sfintul Graal.au avut parte de un sfirşit nu mai puţin cutremurător decît al lui Fakhar ui Islam. în plus. ca şi în cazul pakistanezului Fakhar ui Islam. Această titulatură sonoră -conferită tuturor marilor catedrale ale Franţei . Totuşi. Şi.cu Pierre Feugere. nu putem ignora o altă explicaţie.acesta fiind ţinutul în care. autorii lucrării Le gerpent Rouge . Dar de ce să fie aceasta venerată ca „Doamna Noastră" .sau. pretinşii autori . Rolul ei este scos în evidenţă de cea de-a patra Evanghelie. pe Magdalena pe locul de obicei hărăzit Sfintei Fecioare. Ca urmare. mai ales în Franţa . unde ni se relatează că a fost prima persoană căreia i s-a arătat Isus după înviere. poate părea cel puţin o erezie. spun legendelor medievale. „pocalul plin cu balsam tămăduitor" ar putea fi o referire la acesta. Dar a o plasa. mai degrabă. Bineînţeles. se poate trage imediat concluzia că aceste morţi sînt o consecinţă a compunerii şi publicării lucrării Le Serpent Rouge. cu evlavie. ca o Zeiţă Mamă? Maternitatea este ultimul lucru cu care Maria Magdalena ar putea fi asociată. Louis Saint-Maxent şi Gaston de Koker au fost găsiţi spînzuraţi.Sauniere. Abstracţie făcînd de punctul lor de vedere. într-ade-văr. Mai mult decît atît. textul sugerează că nici „Notre Dame" nu se referă la Sfinta Fecioară. pe 6 martie 1967. în ziua următoare .

Însă şi despre crimă se putea spune acelaşi lucru. sinuciderea părea lipsită de sens. O astfel de farsă şi-ar fi atins scopul. o parte dintre întrebările derutante ar fi persistat.excepţie făcînd doar 135 . o condamnare? Sau scopul lor era prevenirea următoarelor indiscreţii? Nici una dintre aceste explicaţii nu este satisfăcătoare. şi ar fi fost realmente imposibil de demascat.ar fi putut fi considerate o pedeapsă. Dar de ce ar fi dorit cineva să o facă? De ce ar fi trebuit să invoce o aură de violenţă. care fac senzaţie . Poate fi înţeles cel care ucide trei oameni pentru a-i împiedica să divulge anumite informaţii explozive. ar fi trebuit să considerăm că acei trei bărbaţi spînzuraţi erau sinucigaşi sau că fuseseră victimele unor crime? Ţinînd cont de circumstanţe. Oare crimele . le-ar fi intensificat. Apoi ar fi fost suficient să adauge numele decedaţilor pe o broşură conţinînd propriile sale născociri şi să o depoziteze în Biblioteca Naţională .sau. Nu ar fi trebuit decît să răsfoiască ziarele pînă ce ar fi dat de o moarte suspectă . Dar informaţiile fuseseră deja dezvăluite. acel cineva nu atrage atenţia asupra acesto-ra înfăptuind trei crime îngrozitoare.de uşor să o facă. Pe de altă parte. de crime era vorba . de trei morţi suspecte. Dimpotrivă.după ce ar fi înscris o dată mai timpurie (17 ianuarie) pe pagina de titlu. erau deja depuse în Biblioteca Naţională. reuşind să sugereze o mîrşăvie. crimă şi complot? Manevra nu ar fi izbutit să stopeze cercetările. în ultimul caz. într-adevăr. Dacă cineva este furios din cauza dezvăluirii anumitor informaţii sau dacă doreşte să împiedice Dezvăluirile următoare.dacă. chiar dacă nu am fi avut de-a face cu o farsă. De exemplu.

dar fişa nu i-a fost nici măcar returnată. Nu după mult timp. ceea ce nu ni s-a părut neapărat neobişnuit. trimiteri la lucrarea lui Antoine l'Ermite intitulată Un tresar merovingien a Rennes-leChateau (O comoară merovingiană în Rennes-leChateau). Nu înainte de a se împlini două săptămîni . dar cu acelaşi rezultat. am rugat-o să încerce să obţină alunecoasa lucrare a lui Antoine l'Ermite sau cel puţin să noteze ce anume conţinea.însemnînd că lucrarea tocmai era folosită de altcineva. însă. în Anglia. cu uşurinţă. Ne-am străduit să o găsim şi am descoperit. Fişa ne-a fost din nou 136 . Am solicitat ajutorul unui bibliotecar. Acesta ne-a explicat că respectiva carte avea să fie „communique" timp de trei luni . Propriile noastre aventuri din timpul investigaţiilor au fost. ea a solicitat cartea. în consecinţă. din fericire. La Biblioteca Naţională. am mers la bibliotecă în fiecare zi şi în fiecare zi am trecut-o pe fişa cu solicitări.aceasta fiind o situaţie extrem de neobişnuită . însă ne-a fost peste măsură de greu să o obţinem. Am făcut o nouă tentativă peste patru luni.şi că nu putea solicita înapoierea ei în avans.cînd ne exaspera şi faptul că nu ne mai puteam prelungi şederea în Paris.cazul în care are certitudinea că nu va urma o anchetă foarte riguroasă. mai puţin dramatice. că era listată în catalogul Bibliotecii Naţionale. dar la fel de dezorientante. A încercat din nou a doua zi. fişa ne era returnată cu menţiunea „communique" . De exemplu. Timp de o săptămână. de fiecare dată. am întîlnit. în mod repetat. cînd am ajuns din nou la Paris. una din prietenele noastre ne-a anunţat că urma să-şi petreacă vacanţa la Paris.

era considerată răspunzătoare pentru furt. 137 . inaccesibile publicului. şi-a cerut scuze. care se învecinează cu „depozitele" acestea fiind. Cînd a revenit. spunîndu-ne că nu era nimic de făcut . Era acela al prietenei noastre! După ce ne-am reîntors în ţară. Ne-am croit drum către camera fişierelor. faţă de care ne-am asumat rolul unor turişti englezi plini de ifose care nu stăpîneau franceza mai bine ca oamenii de Neanderthal. După cîteva insistenţe. desigur. În acel moment. am început să avem senzaţia că regulile jocului erau încălcate şi ne-am hotărît să-l jucăm în stilul nostru. în numele nostru. desigur din cauză că nu înţelegeam suficient de bine procedurile de lucru ale bibliotecii. Biblioteca Naţională Centrală a adresat o scrisoare Bibliotecii Naţionale din Paris. L-am rugat să ne ajute şi i-am explicat că eram în căutarea unei anumite lucrări pe care nu reuşeam să o obţinem. Iam dat numărul de catalog al lucrării şi el a dispărut în „depozit". soli-citînd o explicaţie pentru ceea ce părea obstrucţionarea deliberată a unor cercetări autorizate. Acolo am găsit un asistent bibliotecar mai vîrstnic şi cu aspect de om cumsecade. Bătrînul domn amabil a fost de acord să ne ajute. la scurt timp după aceea. în plus. o compatrioată de-a noastră.returnată cu menţiunea „communique". Totuşi. am apelat la ajutorul bibliotecarilor din Londra şi aceştia au fost de acord să arunce o privire asupra acelei afaceri bizare. a fost de acord să ne dezvăluie numele. o englezoaică.cartea fusese furată. a adăugat. Dar explicaţia nu a fost oferită. ne-a fost expediată o copie xerografiată a lucrării lui Antoine l'Ermite.

Pe scurt. de obicei. începînd din 1956. Acestea sînt. din nici un punct de vedere. Dar cel mai mult ne uimea faptul că ceea ce trebuia să returnăm nici măcar nu era originalul.nu merita eforturile depuse pentru a obţine. Nume aparent reale s-au 138 .un bestseller fără pretenţii. a localităţii Rennes-le-Chateau şi a lui Berenger Sauniere. Şi nici nu părea să existe vreo raţiune imaginabilă pentru a fi ţinuţi departe de ea. recules şi retipărit. în general. al unui capitol dintr-o broşură la modă . Era o procedură extrem de ciudată. păstrînd-o „communique" pentru o săptămînă întreagă. fragment după fragment. Dar nu oferea nimic nou. Alţi cercetători au întîlnit enigme similare. Fie Antoine l'Ermite plagiase fără ruşine cartea tipărită. disponibil la toate chioşcurile de ziare pentru cîţiva franci. considerate hîrtie irosită şi sînt tratate ca atare. Foarte concis. Cu excepţia cîtorva cuvinte modificate ici şi acolo. Astfel de întîmplări sînt tipice pentru mistificarea ce însoţeşte Materiale apărute în Franţa. nu era altceva decît textul identic. Nu ne puteam imagina nici un motiv pentru care cineva ar fi întrebuinţat-o.subliniindu-se obligativitatea returnă-rii imediate. pentru că. fie autorul acesteia îl plagiase pe Antoine l'Ermite. despre comorile pierdute din întreaga lume. toate detaliile pe care le readucea pe tapet ne erau de mult familiare. Ca şi în cazul celei atribuite lui Madeleine Blancassal şi pe aceasta era imprimat numele Marii Loji Elveţiene Alpina. Lucrarea în sfirşit ajunsă în mîinile noastre s-a dovedit cît se poate de dezamăgitoare . bibliotecarii nu solicită înapoierea copiilor xerox. recapitula istoria comitatului Razes.

noi materiale au continuat să apară. Documentele au dispărut. au fost modificate sau lipsesc. Ansamblul materialelor disponibile la ora actuală nu poate fi recenzat sau discutat în mod adecvat în 139 . aflată la poalele Ardenilor . Poussin. în preajma căreia a fost asasinat Dagobert al II-lea în anul 679. Cealaltă este Stenay. dacă e aşa. probabil în sens alegoric. nu le-a văzut niciodată. Între timp. Rennes-le-Chateau. Au fost făcute referinţe la cărţi pe care nimeni.dovedit a fi pseudonime. Dagobert al II-lea şi dinastia merovingiană. s-au dovedit a fi inexistente. Les Bergers d'Arcadie. Uneori eşti tentat să crezi că totul nu este. o fortăreaţă din Normandia. Aluziile la viticultură . În acelaşi timp. Totuşi. care implică resurse impresionante financiare şi de altă natură. Un exemplu este identificarea lui Henry Lobineau drept contele de Lenoncourt. decît o glumă.altoirea viilor ies în evidenţă. Şi. asu-mîndu-şi un statut aparent proporţional cu cel deţinut de Rennes-leChateau. repetînd. Cavalerii Templieri. cît de poate de în serios. Şi două locaţii au fost repetate în mod obsesiv.străvechea capitală a dinastiei merovin-giene. Una dintre acestea este Gisors. din catalogul Bibliotecii Naţionale. temele familiare . cîndva numită Satanicum. după ştiinţa noastră. avem de-a face practic cu o glumă la o scară enormă. într-adevăr. asupra semnificaţiei Mariei Magdalena.Sauniere. Adresele. pare să o ia. a cărei importanţă strategică şi politică a fost vitală în perioada de vîrf a cruciadelor. în mod inexplicabil. ca laitmotiv. practic. oricine ar face-o. inclusiv cele ale unor edituri sau organizaţii. au fost adăugate din ce în ce mai multe informaţii. Un altul este insistenţa sporită. dar neexplicată.

din culise. Acţionînd în urnbră. este cel mai adesea cunoscut sub numele de Prieure de Sion (Prioria din Sion).aceste pagini. din acest etern-proliferant amalgam de informaţii. care a funcţionat sub o multitudine de nume. Dar. într-o măsură semnificativă. În zilele noastre. Ele sînt prezentate ca fapte istorice indiscutabile şi pot fi sintetizate după cum urmează: în spatele Cavalerilor Templieri a existat un ordin secret. Este o organizaţie puternică. putînd influenţa atît afacerile inter naţionale cît şi pe cele interne ale unor anumite ţări europene. se desprind anumite puncte cheie care constituie baza cercetărilor viitoare. a continuat să activeze de-a lungul secolelor. Cu toate că ea însăşi a fost dezbinată de dezastruoase rivalităţi şi de facţiuni. care i-a creat pe aceştia pentru a-i servi drept braţ militar şi administrativ. Deşi Cavalerii Templieri au fost distruşi şi ordinul a fost dizolvat între 1307 şi 1314. este răspunzătoare pentru informaţiile răspândite începînd din 1956. Este prea dens. Prioria din Sion a fost condusă de un şir de mari maeştri ale căror nume se numără printre cele mai ilustre din istoria şi cultura Occidentală. mai ales. prea confuz. Obiectivul recunoscut şi declarat al Prioriei din Sion este restau rarea dinastiei şi a liniei de sînge a 140 . Prioria din Sion există şi este încă activă. prea incoerent şi. Prioria din Sion a scăpat nevătămată. Acest ordin. prea abundent. a orchestrat unele din cele mai importante evenimente din istoria occidentală.

în 1099. Saint-Clair (Sinclair în Anglia). Tot astfel poate fi explicată ciudata semnătură „PS". care apărea atît pe unul dintre aceste pergamente. descendenţa merovingiană îşi face cunoscute pretenţiile legitime la moştenirea care i se cuvine de drept. cît şi din punct de vedere moral. Plantard şi Habsburg-Lorraine. coborînd în linie directă de la Dagobert al II-lea şi de la fiul său. improbabile şi/sau absurde. Cu toate acestea. aidoma majorităţii oamenilor. dar nu numai pe tronul Franţei. Montesquiou. cuceritorul Ierusalimului. cît şi pe piatra de mormînt a Mariei de Blanchefort. şi mulţi alţi nobili şi familii regale.merovingienilor. Aşa-numita Priorie din Sion reprezintă o explicaţie verosimilă pentru referirea la „Sion" din pergamentele găsite de Berenger Sauniere. Poher. Şi am considerat multe dintre aserţiunile de mai sus drept irelevante. Restaurarea dinastiei merovingiene este considerată îndreptă ţită. Deşi dinastia a fost detronată în secolul al optulea. Luisignan. eram. devenit. linia sa de sînge nu s-a stins. extrem de sceptici în ceea ce priveşte „teoria conspiraţiilor istorice". În prezent. Montpezat. din trecut şi contemporane . Sigisbert al IV-lea. descendenţa merovingiană a continuat să se amplifice. Ca urmare a alianţelor dinastice şi a căsătoriilor. după cum aveam motive să credem. Dimpotrivă. printre descendenţi au ajuns să se numere Godfroi de Bouillon.Blanchefort. de pe poziţia cuiva 141 . Gisors. atît din punct de vedere legal. ci şi pe cele aparţinînd altor naţiuni europene. Dar era o certitudine faptul că anumite Persoane le răspîndeau şi încă la modul cel mai serios .cît se poate de serios şi.

cu ironie. criptic şi în treacăt. Şi era cît se poate de clară existenţa unei conexiuni între aceste aserţiuni. ca şi a afirmaţiilor conţinute de acestea. am trecut la examinarea sistematică a ceea ce am început să numim. unul dintre cercetătorii de frunte. aproape batjocoritor. dacă nu cumva chiar un „ordin" bine organizat. În partea de sus a acesteia se află un citat din Rene Grousset.din Dossiers secrets. în domeniul 142 . De aceea. Ne-am străduit să le supunem pe cele din urmă. Prioria din Sion fusese menţionată. Încă din 1962. într-una din lucrările lui Gerard de Sede. unei cercetări atente pentru a stabili dacă puteau fi sau nu dovedite. şi misterul Care înconjura Rennes-le-Chateau şi pe Berenger Sauniere. în consecinţă. din secolul douăzeci. PARTEA A DOUA SOCIETATEA SECRETĂ CAPITOLUL 5 ORDINUL DIN CULISE Bănuiam deja că în spatele Cavalerilor Templieri se ascundea o altă grupare. pe scurt. fiind pe deplin convinşi că acele pretenţii neobişnuite aveau să fie spulberate chiar şi în urma unei investigaţii superficiale. dintre afirmaţiile cuprinse în „documentele Prioriei". fie ele adevărate sau nu.una singură . am început prin a o examina. Dar prima referinţă detaliată pe care am întîlnit-o este o pagină . aceea care pretindea că Templul fusese creat de Prioria din Sion ni se părea cea mai plauzibilă. În consecinţă.estrem de puternic. Dar la vremea aceea nu puteam să ştim că rezultatele urmau să fie extrem de surprinzătoare. Şi am făcut-o cu un scepticism cinic. „documentele Prioriei".

Prin Baudouin I. vorbeşte Grousset despre „dinastia" care a existat „graţie" lui Bau-douin? De Sede nu oferă nici o explicaţie. După moartea lui Godfroi.cruciadelor. ca de exemplu Sir Steven Runciman. a cărui operă monumentală dedicată subiectului a fost publicată în anul 1930 şi este considerată de istoricii moderni. care a acceptat-o. Iar pentru că aceasta a fost „întemeiată pe piatra din Sion". drept o lucrare de referinţă. Şi nu explică nici de ce. ordinul a fost fondat de Godfroi de Bouillon în 1090. Dar Badouin şi urmaşii săi erau regi aleşi. În continuare. Pe pagina din Dossiers secrets. în alte „documente ale Pri-oriei". coroana i-a fost oferită lui Baudouin. Citatul se referă la Baudouin I. susţine Rene Grousset.sau Ordinul din Sion. dinastiile Hohenstauffen şi Habsburg care au condus Germania şi vechiul Sfint Imperiu Roman. De ce. ar trebui considerată „egala" celor mai de frunte dinastii europene. nu regi prin naştere. citatul din Grousset este urmat de o referire la misterioasa Priorie din Sion . dinastia AngloNormandă (plantagenet) din Anglia. devenind astfel primul rege recunoscut al Ierusalimului. se afirmă că Baudoin. cu nouă ani înainte de cucerirea Ierusalimului . atunci. fratele mai mic al lui Godfroi. s-a continuat o „dinastie". duce de Lorena şi cuceritor al Ţării Sfinte.cu toate că. a cărui reşedinţă sau „cartier 143 . Conform textului. fratele mai mic al lui Godfroi de Bouillon. „îşi datora tronul" sus-amintitului Ordin. după cum se pare că era numit în epocă.d dinastia Capet din Franţa. poate fi considerată „egala" dinastiilor domnitoare din europa . anul întemeierii apare ca fiind 1099. doar pentru că a fost „întemeiată pe piatra din Sion".

cronici şi relatări contemporane existente. La sud de Ierusalim se conturează dealul numit Muntele Sionu-lui. În 1099. vestitul „deal înalt" din partea de sud a cetăţii. Conform numeroaselor hrisoave. cînd Ierusalimul a capitulat în faţa cruciaţilor lui Godfroi. Sau poate chiar din afara Ierusalimului de pe Muntele Sion. avînd propriile sale ziduri. Şi această construcţie se numea Mînăstirea Notre Dame du Mont de Sion. De aceea am încercat să stabilim noi dacă un astfel de ordin a existat vreodată şi dacă ar fi putut avea puterea de a conferi tronuri regale. Oare ar fi putut fi vorba de un „ordin" autonom. Şi ne-am străduit să descoperim dacă existase sau nu o mînăstire numită Notre Dame du Mont de Sion. datînd probabil din secolul al patrulea. nu am găsit nici o referire la Ordinul din Sion. era extrem de bine fortificată. găzduind o comunitate de sine stătătoare. care 144 .o titulatură impresionantă. turnuri şi creneluri. pe acest deal se aflau ruinele unei vechi bazilici bizantine. Nu am căutat doar referinţe explicite la ordin. Bineînţeles. pe locul ruinelor a fost ridicată o mînăstire. Conform celor consemnate de către un cronicar în anul 1172. ci şi urme ale posibilelor sale influenţe sau activităţi. am fost nevoiţi să răsfoim teancuri de documente şi hrisoave.Abaţia Notre Dame de Mont de Sion (Madona din Sion) din Ierusalim. Lucrarea a fost executată la porunca lui Godfroi de Bouillon. Consultînd toate lucrările oficiale apărute în secolul douăzeci despre cruciade.general" era o anumită mînăstire . Trebuie să fi fost un edificiu impozant. numită „Mama tuturor bisericilor" . cineva a trebuit să o ia în stăpînire. În acest scop.

Această comunitate şi-a asumat un dublu nume: «Sainte-Marie du Mont Syon et du Saint-Esprit» (Sfinta Maria a Muntelui Sion şi a Sfintului Spirit)". ceea ce se pare că s-a şi întîmplat. menţionăm că am descoperit. constituit conform uzanţelor în vigoare . de asemenea. Iar un alt istoric scria. documente din acea perioadă .purtînd sigiliile şi semnăturile unor priori ai mînăstirii Notre Dame de Sion. numele lui Arnaldus apare fiind legat de cel al lui Hugues de Payen. primul mare maestru al templierilor. Cavalerii şi călugării care s-au instalat în Biserica Sfintului Mormînt.Ordinul Sfintului Mormînt. înălţată tot de Godfroi.chiar documente originale . cavaleri ataşaţi pe lîngă Mînăstirea Notre Dame du Sion. într-un stil mult mai limpede: „în timpul cruciadelor.. Aceeaşi regulă ar fi putut fi aplicată şi în cazul ocupanţilor mînăstirii de pe puntele Sion. însărcinaţi să îngrijească lăcaşul sub conducerea unui abate. „mînăstirea era locuită de un grup de canonici augustinieni. De exemplu. există un hrisov semnat de priorul Arnaldus şi datat 19 iulie 1116. „documentele Prioriei" se dovediseră valabile şi puteam afirma că Ordinul din Sion existase într-adevăr la începutul secolului al 145 .. în 1698. care au primit numele de «Cavaleri ai Ordinului Notre Dame de Sion»".a preluat numele respectivei construcţii? Oare s-ar fi putut ca ocupantul mînăstirii să fie tocmai Ordinul din Sion? O astfel de presupunere nu era iraţională. Pînă la acest punct. Iar pe un alt hrisov. Conform celui mai de seamă specialist în materie din secolul al nouăsprezecelea. în Ierusalim existau. Dacă această confirmare nu este suficientă. au format un „ordin" oficial.

au preluat numele unor personalităţi. şi-au luat numele de la un loc anume: Citeaux. a sosit în împrejurimile Codrului Ardenilor. care îi era. dacă fusese sau nu fondat mai de timpuriu. care se afla pe domeniile lui Godfroi de Bouillon. ducesă de Lorraine. în 1070. unde Dagobert al II-lea fusese asasinat cu cinci sute de ani înainte. mamă adoptivă. rămînea o problemă deschisă. călugării nu au rămas prea mult în Orval. Se ştie că. mătuşa lui Godfroi de Bouillon. Cistercienii. Cu toate acestea. "Documentele Prioriei" sugerează existenţa unor dovezi care indică poate vag şi indirect. de pildă. Acolo a fost înălţată o abaţie care să-i adăpostească.doisprezecelea. călugării din Calabria au obţinut protecţia Mathildei de Toscane. nu departe de Stenay.ca să cităm doar două exemple . de fapt. De la Mathilde au primit un teren în Orval. grupul era condus de un anume „Ursus" . Prin 1108 au dispărut în mod misterios şi nu s-a păstrat nici un document care să le ateste noua 146 . Nu există o logică în baza căreia să stabilim ce trebuie să fi existat mai întîi. Pe de altă parte. cu douăzeci şi nouă de ani înaintea Primei Cruciade. aceasta întîmplîndu-se înainte de a avea un sediu stabil. După Gerard de Sede. că ultima ipoteză este aceea corespunzătoare realităţii. Aşadar tot ce puteam spune era că. franciscanii şi benedictinii . La sosirea lor în Ardeni.nume pe care „documentele Prioriei" îl asociază în mod frecvent cu descendenţa merovingiană. ordinul sau clădirea în care era găzduit. un grup de călugări veniţi din sudul italiei şi anume din Calabria. Dar. în jurul anului exista o mînăstire care adăpostea un ordin purtînd acelaşi nume şi care este posibil să se fi format mai devreme.

în 1095. călugării calabrieni au lăsat o amprentă de importanţă crucială în istoria Occidentului. Totuşi. poate. în plus. dacă a 147 . Astăzi. împreună cu Papa Urban al II-lea. deoarece Petru Eremitul este adesea considerat mentorul lui Godfroi de Bouillon. Legenda spune că s-ar fi întors în Calabria. a unei reşedinţe permanente aflată în altă parte.un război sfint care să smulgă mormîntul lui Hristos şi Ţara Sfintă din mîinile musulmanilor necredincioşi. mişcările lor . am început să ne întrebăm dacă nu exista un soi de continuitate obscură între călugării din Orval. Şi aceasta nici nu este singurul motiv pentru care a devenit celebru. Dacă este adevărat. Orval a intrat în proprietatea Sfintului Bernard. Ceva creează cu siguranţă impresia că acei monahi din Orval nu erau doar o ceată de călugări rătăcitori. înainte de a părăsi Orvalul. Petru Eremitul şi Ordinul din Sion. Petru Eremitul este privit ca unul dintre principalii iniţiatori ai cruciadelor. Petru s-a făcut cunoscut în toată creştinătatea prin charisma cu care a propovăduit necesitatea unei cruciade . dintre aceştia făcea parte cel care mai tîrziu avea să fie cunoscut sub numele de Petru Eremitul.sosirea în grup din Calabria şi misterioasa lor dispariţie în masă -atestă existenţa unei anumite coeziuni. Pe baza indiciilor sugerate de „documentele Prioriei". Iar dacă Petru făcea parte dintre ei. Dimpotrivă. Cel puţin conform relatărilor lui Gerard de Sede.reşedinţă. ci o politică bine calculată. este şi extrem de semnificativ. a unei anumite organizări şi. Iar în 1131. predicile sale în favoarea unei cruciade s-ar putea să nu fi fost manifestarea unui fanatism agresiv.

Dintre toţi patru. Dacă cruciada urma să fie victorioasă. parcă declarînd astfel că Ţara Sfintă avea să-i fie domeniu pînă la sfirşitul zilelor sale. în scurt timp. însă oastea sa nu era singura armată creştină care se îmbarca pentru Palestina. dacă Ierusalimul avea să fie cucerit.^ Dar scopul întrunirii este clar . Se ştie că Godfroi de Bouillon a plecat către Ţara Sfintă fiind însoţit de un anturaj de personaje anonime. E posibil să se fi stabilit în ierusalim. poate chiar în mînăstirea Notre Dame de Sion. înfiinţîndu-se astfel un nou regat. a menţionat că cel mai important dintre aceştia era „un anumit episcop din Calabria". dovezi suplimentare. Iar călugării dispăruţi din Orval s-ar putea.trebuia ales regele 148 . care îi serveau drept sfătuitori sau administratori de fapt. Mai existau nu mai puţin de încă trei. Totuşi. s-ar putea să fi contribuit la hotărîrea discipolului său de a porni către Ierusalim. fără nici o confirmare documentară. scriind cu trei sferturi de veac mai tîrziu. Desigur. imediat după cucerirea Ierusalimului. unul dintre cei patru comandanţi urma să fie ales pentru a-i ocupa tronul.cu toate că Guillaume de Tyre. fiecare dintre acestea fiind condusă de cîte un influent şi ilustru potentat occidental. în sprijinul acesteia au apărut. o serie de personalităţi anonime s-au reunit într-un conclav secret. Iar Godfroi părea să fi ştiut dinainte că acela avea să fie el însuşi. În 1099. de echivalentul unui stat major modern. să nu se fi întors în Calabria. aceasta era doar o speculaţie. la urma urmelor.fost mentorul lui Godfroi. doar el a renunţat la fiefurile sale şi şi-a vîndut toate bunurile. Nici o investigaţie istorică nu a reuşit să dezvăluie identitatea acestui grup .

conte de Cham-pagne. Bisol St. dar nici nu poate fi respinsă fără a fi verificată. Şi. unul şi acelaşi? Ipoteza nu poate fi dovedită. Cu alte cuvinte. dar nu şi cu numele. Andre de Montbard.Ierusalimului. Archambaud de Saint-Aignan. Nivard de Montdidier. conclavul care l-a ales pe Godfroi şi ocupanţii mînăstirii Notre Dame de Sion să fi fost. S-ar putea oare ca misteriosul conclav care l-a ales pe Godfroi drept cîrmuitor să fi fost alcătuit din călugării dispăruţi din Orval . după moartea sa. deopotrivă. la vremea respecti-vă> se afla în Ţara Sfintă şi se bucura de o considerabilă autoritate? şi ar fi posibil ca acelaşi conclav să fi ocupat mînăstirea de pe Muntele Sion? Pe scurt. şi titlul respectiv. Iar dacă ar fi adevărată.incluzîndu-l probabil şi pe Petru Eremitul. era rege în toate privinţele. Gondemar şi Rossal". ar atesta puterea Ordinului din Sion . acesta a refuzat titlul. împreună cu anumiţi membri ai Ordinului din Sion. evident. care. însă. MISTERUL CARE ÎNCONJOARĂ FONDAREA ORDINULUI CAVALERII TEMPLIERI Textul din Dossiers secrets continuă referindu-se la Ordinul Templului. Cu o modestie ce nu îi era caracteristică.o putere care include dreptul de a conferi tronuri regale. misterioşii şi. fratele său Baudoin nu a ezitat să accepte. de fapt. Omer and Hugues. 149 . în 1100. influenţii electori i-au oferit tronul lui Godfroy de Bouillon. în ciuda cererii insistente a contelui Raymond de Toulouse. Sînt enumeraţi fondatorii acestuia. acceptîndu-l în schimb pe cel de „Apărător al Sfintului Mormînt".călugării din Orval. s-ar putea ca cele trei aparent diferite grupuri de oameni . după cum urmează: „Hugues de Payen.

conte de Champagne . Iar propriile noastre cercetări au scos la iveală faptul că acesta era. cu toate că legătura dintre Contele de Champagne şi templieri era bine cunoscută. s-a folosit un verb care sugerează existenţa unui anumit grad de constrîngere. face parte dintr-un alt ordin. de impunere. Iar Andre de Montbard. pînă atunci nu mai întîlnisem nici o referire la calitatea sa de fondator al ordinului acestora. unchiul obscur al Sfintului Bertrand. a devenit el însuşi templier în 1124 (jurîndu-i credinţă propriului său vasal). unchiul Sfintului Bertrand. Conform textului din Dossiers secrets. după toate 150 .căruia Baudouin „îi datora tronul". a fost „obligat" să negocieze constituirea Ordinului Templului . În limba franceză.Ne erau deja cunoscuţi Hugues de Payen şi Andre de Montbard. unul dintre fiefurile Ordinului din Sion. e de data aceasta trecut în rîndul membrilor Ordinului din Sion. de fapt. apărut înaintea celui al Templului şi care joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte înfiinţarea acestuia. şi a primit de la episcopul de Chartres scrisoarea citată în capitolul 3. în Dossiers secrets aşa apare. „care datora tronul său Sionului". BaudouinI. Ne era familiar şi Hugues. în acest caz. cu alte cuvinte. Dar nu ne este clar de ce Baudouin ar fi trebuit să fie „obligat" să negocieze constituirea Templului.o organizaţie care.cel care a donat terenul necesar pentru mînăstirea Sfintului Bernard de la Claivaux. Şi asta nu e tot. Însă. respectivul ordin trebuie să fi fost o organizaţie extrem de influentă şi de puternică . în martie 1117.pe situl Saint Leonard din Acra. Iar din Dossiers secrets reiese că presiunile veneau din partea Ordinului din Sion .

am formulat o ipoteză provizorie. îşi „datora" într-adevăr tronul influenţei acestei organizaţii.de boală. Pe baza acestora. în plus. aparţinînd.să le garanteze un statut oficial.în calitate de. În 1117 Baudouin era un om bolnav. Este aşadar posibil ca templierii să fi fost activi. am început deja să întrezărim o reţea de conexiuni complicate. dar proiectul mai sus amintit a ieşit astfel şi mai mult în evidenţă. braţ înarmat sau administrativ al Ordinului din Sion. Dacă Ordinul din Sion era de fapt răspunzător pentru alegerea lui Godfroi de Bouillon. să spunem. unui proiect ambiţios. cu patru ani înainte de data oficială a fondării din 1118. cu mult timp înainte de 1118 . Călugării sînt întâmpi naţi şi ocrotiţi de mătuşa şi. de indicii neclare. a cărui moarte era practic iminentă. fratele mai mic al acestuia. apare în Ardeni un grup misterios de călugări din Calabria.aparenţele. aflat pe patul de moarte. Şi este la fel de posibil ca regele Baudouin. probabil. nOi descoperisem deja dovezi indiscutabile că Ordinul Templierilor exista. Nu aveam de unde să ştim dacă aceasta era sau nu corectă. atunci Baudouin. să fi fost obligat . în acelaşi timp. de Ordinul din Sion sau de ambele . În timpul cercetării al cărei obiect au fost templierii. să asigure constituirea ordinului lor şi să-l facă cunoscut. ci şi a sili regii să-i satisfacă cererile. putea nu numai oferi regate. mama adoptivă a lui 151 . Iar noi i-am corelat fragmentele după cum urmează: în ultima parte a secolului al unsprezecelea. cel puţin în formă embrionară. care îi găzduia în mînăstirea sa fortificată. derutante şi provocatoare. chiar dacă nu la întreaga lor capacitate.

Sfintul Bernard primeşte mînăstirea din Orval. 152 . călugării părăsesc ţinutul şi dispar.Godfroi de Bouillon. Şi pînă atunci nevoiaşii cistercieni se transformă rapid într-una din cele mai proeminente.membru al Ordinului Cistercian. iar ei înşişi sînt oficial recunoscuţi abia în anul următor. Ierusalimul este cucerit şi tronul acestuia îi este oferit lui Godfroi de către un conclav anonim unul dintre capii acestuia fiind de origine calabriană. de călugării din Calabria. care fusese abandonată. aflat atunci în pragul unui colaps economic . care le oferă pămînturi în Orval. Cu toate că destinaţia lor nu este consemnată nicăieri. Cert este că Petru Eremitul s-a îmbarcat pentru Ierusalim şi. dar constituirea lor nu este negociată pînă în 1117. cum el era unul dintre călugării din Orval. Un membru al acestui grup este mentorul lui Godfroi şi coiniţiatorul Primei Cruciade. Cavalerii Templieri sînt deja activi. În 1131. Cu puţin înainte de 1108. În 1114.se face remarcat drept un strălucit purtător de cuvînt al creştinătăţii. pe Muntele Sion este construită o mînăstire al cărei nume coincide cu al ordinului pe care îl adăposteşte -. cu cîţiva ani înainte. se poate presupune că întreaga sa confrerie i s-a alăturat ulterior. Din porunca lui Godfroi. ca şi călugării din Orval. probabil ca o anexă militară a Ordinului din Sion. influente şi bogate instituţii din Europa. În 1099. Sfintul Bernard . În 1115. este foarte posibil ca acesta să fi fost Ierusalimul. un ordin în care ar putea fi incluse persoanele care i-au oferit tronul.

coincide cu cel al Ordinului Cistercian. în mod entuziast. în esenţă. în fond. În acelaşi timp. îşi stabileşte reşedinţa la Troyes. contele de Champagne donează terenul pentru mînăstirea din Clairvaux a Sfântului Bernard. în 1114. atît cistercienii cît şi templi erii încep să prospere.unchiul Sfintului Bernard şi prezumtiv membru al Ordinului din Sion . din cînd în cînd.într-o manieră parţial neclară.Orval devine reşedinţa Cistercienilor.care. nici o legătură. Aproximativ între 1115 şi 1140. cei doi fraţi ai săi îl urmează pe Sfintul Bernard la Clairvaux. nu puteam decît să ne întrebăm dacă această multitudine de conexiuni complexe era într-adevăr doar o coincidenţă-Studiam oare o serie de persoane. se suprapuneau şi îşi întretăiau absolut „întîmplător" 153 . cînd ieşind în afara acestora.al căror prim mare maestru consemnat. de unde se vor răspîndi apoi legendele Graalului. era oricum vasalul său. şi. Sfintul Bernard începe să se ocupe. de crearea imaginii publice a templierilor şi contribuie la constituirea lor oficială şi la elaborarea regulamentului lor . Hugues de Payen. La scurt timp după aceea. intenţionează să li se alăture cavalerilor templieri . Andre de Montbard . anumite personaje enigmatice sînt într-o continuă mişcare. cînd ajungînd în centrul evenimentelor.i se alătură lui Hugues de Payen pentru a fonda Ordinul Cavalerii Templieri. dobîndind atît mari sume de bani cît şi terenuriîncă o dată. De exemplu. parcă urzind o tapiţerie . dar care. evenimente şi fenomene între care nu exista. din care face parte el însuşi.

Ordinul din Sion. Conform textului.din moment ce Ludovic al VII-lea le era dator pînă peste cap templierilor. Se afirmă apoi că. Nu ni se dă nici un indiciu legat de calitatea în care ei l-ar fi putut escorta pe rege sau de motivul pentru care i-ar fi luat regele sub protecţia sa. în orice caz. pe care regele Ludovic le-o donase. la întoarcerea din a Doua Cruciadă. sediul său a rămas în Ţara Sfintă. şi-a stabilit . în mînăstirea din afara Ierusalimului. Ludovic al VII-lea al Franţei ar fi luat cu el nouăzeci şi cinci dintre membrii Ordinului. S-ar putea presupune că. atît pentru bani cît şi pentru susţinerea militară. să fi acţionat conform unei strategii meticulos elaborate? LUDOVIC AL VII-LEA ŞI PRIORIA DIN SION „Documentele Prioriei" nu furnizează nici o indicaţie referitoare la activitatea Ordinului din Sion între 1118 .sau restabilit .anul fondării oficiale a templierilor . Alţi şapte au fost. un punct de sprijin în Franţa.drumurile? Sau ne confruntam cu ceva care nu era cîtuşi de puţin întîmplător sau accidental? Aveam de-a face cu un anumit plan conceput şi construit de o anumită organizaţie? Şi ar fi fost posibil ca organizaţia să fie Ordinul din Sion? S-ar fi putut ca acest ordin să se afle într-adevăr atît în spatele Sfintului Bernard cît şi în al Cavalerilor Templieri? Ar fi fost posibil ca şi unul. şaizeci şi doi dintre membrii acestuia au fost instalaţi în „încăpătoarea mînăstire" Saint-Samson din Orleans.în 1152. Dar. şi ceilalţi. dacă Ordinul din Sion era într-adevăr puterea din spatele Templului. încorporaţi în rîndu-rile 154 . aceasta ar putea constitui o explicaţie . în tot acest timp.şi 1152. creat de Godfroi de Bouil-lon cu o jumătate de secol mai devreme. conform zvonurilor.

Hrisoavele prin care Ludovic al VIIlea a atestat instalarea Ordinului din Sion la Orleans încă există. au dispărut toate . în arhivele din Orleans existau nu mai puţin de douăzeci de documente care făceau referiri la Ordinul de Sion. la periferia Orleans-ului. prin care posesiunile Ordinului din Sion şi-au primit confirmarea oficială. Ierusalimul fusese pierdut. În timp ce ne străduiam să autentificăm aceste afirmaţii. Copii ale acestora au fost reproduse într-o serie de lucrări. inclusiv Saint Leonard din Acra. atunci 1188 a fost un an de o importanţă crucială atît pentru Sion cît şi pentru Cavalerii Templieri. iar originalele pot fi găsite în arhivele municipale din Orleans. Cu puţin înainte. aflată la Saint Jean le Blanc. ca şi. Spania şi Calabria. în 1940. bineînţeles. un număr de locuri din Ţara Sfintă.în afară de trei.se spune că s~au alăturat „micii Priorii a Muntelui Sionului". fiind recucerit de musulmani . În aceleaşi arhive este păstrată şi bula emisă de Papa Alexandru al IIIlea în 1178. Dar. înainte de al Doilea Război Mondial. în timpul bombardamentelor asupra oraşului. Textul din 155 . „TĂIEREA ULMULUI" DIN GISORS Dacă „documentele Prioriei" sînt demne de crezare. marele maestru al Templului.mai ales din cauza pripelii şi nechibzuinţei lui Gerard de Ridefort. De fapt. Printre ele se numără clădiri şi terenuri întinse în Picardia. Iar despre ceilalţi douăzeci şi Şase . în Franţa (inclusiv Saint-Samson din Orleans).războinicilor din Ordinul Templierilor. puterea şi influenţa. în 1187. Sicilia. Posesiunile îi atestă bogăţia.împărţiţi în două grupuri de cîte treisprezece . în Lom-bardia. am descoperit dintr-odată că o puteam face fără efort.

Nu are de ce să fie surprinzător faptul că ocupanţii acesteia.unde deja exista o alta. dar. în anul următor. În vecinătatea 156 . Cu alte cuvinte. Nu se referă la pripeală şi nechibzuinţă. la Gisors s-au petrecut lucruri extrem de ciudate. de o anumită ceremonie. Se spune că ruptura ar fi fost însoţită de un ritual. atunci cînd Ierusalimul a recăzut în mîinile sarazinilor. în Dossiers secrets şi în alte „Documente ale Prioriei" acesta este menţionată drept „tăierea ulmului" şi se pretinde că ar fi avut loc la Gisors. Ordinul de Sion. „părintele" şi-a renegat oficial Copilul". şi-au căutat refugiul în Franţa .„trădarea" lui Gerard de Ridefort şi pierderea Ierusalimului . conform acestor Dossiers secrets. Nu se precizează în ce a constat „trădarea". în 1188.un cuvînt într-adevăr foarte aspru. printre care şi tăierea unui ulm. urmare a acesteia.probabil la Orleans. Dar se relatează că. Este evident că. ci la „trădare" . afirmaţia este suficient de plauzibilă. „iniţiaţii" din Sion au fost nevoiţi să revină în masă în Franţa . Se presupune că în 1188 a avut loc o separare oficială a celor două instituţii.au precipitat o ruptură dezastruoasă între Ordinul din Sion şi Ordinul Templului. şi-a declinat orice răspundere legată de renumiţii săi protejaţi. odată rămaşi fără baza lor din Ţara Sfintă. Relatările sînt trunchiate şi enigmatice. Nu este foarte clar de ce a trebuit să se întîmple aşa ceva. în afacerile ambelor ordine a • ' intervenit o schimbare decisivă. dar atît istoria cît şi legenda confirmă faptul că. creatorul Cavalerilor Templieri.Dossiers secrets este mult mai tăios. Din punct de vedere logic. Se pare că evenimentele din 1187 . acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu mînăstirea de pe Muntele Sion.

în timpul unei întrevederi a lui Henric al II-lea al Angliei cu Filip al II-lea al Franţei. care erau mult mai numeroşi decît englezii. Se presupune că Henric al II-lea şi suita sa se instalaseră la umbra acestui copac. în mijlocul acestei cîmpii se înălţa un ulm foarte bătrîn. singurul loc umbros de pe Cîmpia Sacră era cel oferit de bătrânul ulm. în a treia zi a negocierilor. Se povesteşte că acesta avea peste opt sute de ani şi că trunchiul său era atît de gros încît nouă bărbaţi ţinîndu-se de mîini abia reuşeau să-l cuprindă. în timp ce francezii înciudaţi se spune Ca ar fi tăiat copacul. După care. ofensat. 157 . sub arşiţa nemiloasă a soarelui. cînd francezii au devenit irascibili din cauza căldurii. Filip al II-lea s-a întors val vîrtej la Paris. Inci dentul a declanşat un atac masiv şi violent al francezilor. declarînd sus şi tare că el nu venise la Gisors ca să Joace rolul unui tăietor de lemne. pe lîngă înjurături. a fost ales să găzduiască numeroase întîlniri între regii Angliei şi ai Franţei. nu se ştie din ce motiv. obiectul unei dispute neaşteptate şi • chiar sîngeroase. Iar în 1188. din rândurile mercenarilor velşi ai lui Henric a pornit şi o săgeată.fortăreţei se afla o pajişte numită Champ Sacre Cîmpia Sacră. • Conform uneia dintre înregistrările evenimentului. acel străvechi arbore a * devenit. Cronicarii din Evul Mediu susţin că locul era considerat sacru încă din epoca precreştină şi că. Cei din urmă şi-au căutat adăpost chiar între zidurile fortăreţei. lăsîndu-l pe regele Franţei. pe parcursul secolului al doisprezecelea. care sosise mai tîrziu. oştenii din ambele tabere s-au insultat reciproc şi.

Cinci escadroane. fiecare fiind comandat de cîte un nobil de vază. am găsit şi alte înregistrări care îl confirmă. la sfirşitul zilei. căreia i se dă foarte puţină atenţie.Povestea este caracterizată de simplitatea şi de pitorescul specific medievale şi se rezumă la o narare superficială a faptelor. însoţită de prăştiaşi şi de dulgheri înarmaţi cu securi şi ciocane. Cu toate acestea. probabil. iar copacul fusese tăiat. foarte multe victime. deşi printre rînduri se întrezăreşte ceva de o mai mare importanţă explicaţii şi motivaţii ce rămîn neexplorate.cel puţin în ceea ce 158 . s-au unit într-o falangă care s-a îndreptat către ulm. Această a doua relatare presupune ceva mai mult decît o gîl-ceavă neînsemnată şi o încăierare minoră. care. Cu toate acestea. să spunem. O altă cronică povesteşte că Filip l-ar fi anunţat pe Henric că intenţiona să taie copacul. Încă o dată. a făcut mare vărsare de sînge. încercînd să protejeze copacul. Se povesteşte că. la lupta care a urmat. a participat şi Richard Inimă de Leu. „documentele Prioriei" erau confirmate atît de istorie cît şi de legendă .atît de absurd şi de apocrif ca şi. Se presupune că acesta din urmă ar fi ripostat consolidînd trunchiul ulmului cu benzi de fier. fiul cel mai vîrstnic şi moştenitorul lui Henric. Textul în sine pare aproape absurd . A doua zi. istorisirile asociate cu înfiinţarea Ordinului Jartierei. nici o biografie a lui Richard nu detaliază această întîmplare. stăpînii cîmpului de ' luptă erau francezii. Este vorba aici de o luptă în toată puterea cuvîntului. Totuşi. francezii au pus mîna pe arme. ceea ce implică un număr mare de participanţi şi. chiar dacă nu toate detaliile coincid.

începînd din 1188.decît ceea ce relatează înregistrările păstrate pentru posteritate.Richard I era adesea întovărăşit de cavalerii Templului şi. Este extrem de probabil ca templierii să fi participat la dispută. să-şi urmeze propria strategie de-a lungul răstimpului de 159 . Nu există nici o confirmare a conexiunii acestui eveniment cu Cavalerii Templieri sau cu Ordinul din Sion. că tăierea ulmului să însemne ceva mai mult sau cu totul altceva .priveşte faptul că o dispută ciudată. în acelaşi timp. . Pe scurt. Cavalerii Templieri au fost o organizaţie autonomă . liberi să-şi urmărească propriile obiective şi scopuri. în mod oficial. Pe de altă parte. prea contradictorii pentru a fi considerate definitorii. dacă nu aproape sigur. Ţinînd cont de faptele relatate mai sus. legată de tăierea unui ulm.ceva trecut cu vederea sau ceva ce niciodată nu a fost făcut public de către istorie. ascunzînd o întîmplare de o mult mai mare importanţă.nici nu s-au mai aflat sub autoritatea Ordinului din Sion. ceva pentru înregistrările ajunse pînă la noi sînt doar nişte alegorii. relatările întîmplării sînt prea vagi. a avut loc la Gisors în 1188. prea succinte. ORMUS „Documentele Prioriei" susţin că. prea incomprehensibile. faptele consemnate fiind extrem de bizare. putem afirma că este extrem de probabil. fortăreaţa Gisors fusese încredinţată ordinului lor cu treizeci de ani înaintea acestui incident. De atunci înainte au fost. mai mult decît atît. nici nu au mai acţionat ca o anexă militară şi administrativă a acestuia. nu ar fi surprinzător ca dincolo de ele să se ascundă altceva . într-adevăr. sugerând şi.

Documentele menţionează şi că. Este vorba de un fel de acrostih sau anagramă. Ordinul din Sion s-a ocupat de propria sa restructurare majoră din punct de vedere administrativ. primul dintre aceştia a fost Jean de Gisors. desigur. după „tăierea ulmului" din 1188. curiosul nume „Ormus". se pare Hugues de Payen şi Bertrand de Blancheford ar fi condus. ci şi simbolul astrologic al Fecioarei . ambele organizaţii. o evocare al lui Dagobert al II-lea şi a dinastiei merovingienilor. după cum se spune. ceea ce reprezintă. aur. după cum am înţeles ulterior. Ours înseamnă urs în limba franceză . care combină cuvintele cheie Şi simboluri.mai bine de un veac care îi despărţea de crunta lor osîndă din 1307. care nu mai aveau nici o legătură cu Templul. pînă în 1188. în acest timp. Ordinul de Sion şi-a schimbat şi numele. Se menţionează şi faptul că. însă se afirmă că. 160 . este valabil şi în prezent Prioria din Sion.Notre Dame (Madona) în limbajul iconografiei Evului Mediu. Ordinul din Sion şi Ordinul Templului aveau un acelaşi mare maestru. A fost de asemenea adoptat. De exemplu. ca un fel de subtitlu. Or înseamnă. este nu numai un „M". Se presupune că acesta ar fi fost folosit pînă în 1306 cu un an înaintea arestării templierilor francezi. tot cu începere din 1188. Iar „M" care formează cadrul care include celelalte litere. Ordinul de Sion a început să-şi aleagă proprii săi mari maeştri. Simbolul pentru „Ormus" era litera m. în 1188. simultan. Conform „documentelor Prioriei".Ursus în latină. Orme este cuvântul franţuzesc pentru ulm. adoptîndu-l pe cel care. Se specifică că.

zoroastriană. în acelaşi timp. adept al gnosticismului. Ormus era numele unui înţelept egiptean . el şi şase dintre adepţii lui au fost convertiţi la o formă de creştinism de către un discipol al lui Isus . Iar propovăduitorii . Se presupune că acesta ar fi trăit în primii ani ai epocii creştine. Şi iese din nou în evidenţă printre revendicările legate de descendenţă ale francmasoneriei de la sfirşitul secolului al optsprezecelea. mithraică. această poveste nu poate fi autentificată. Alexandria era o adevărată răsadniţă de activităţi mistice. Este prezent în doctrina lui Zoroastru şi în textele gnostice. hermetică şi neoplatonică suprasaturau aerul şi se combinau cu nenumărate altele. un creuzet în care doctrinele iudaică. nu am găsit nici o dovadă care să susţină relatarea din Dossiers secrets şi nici măcar vreun fapt tangenţial care să pledeze în favoarea veridicităţii acesteia. pitagoreană. În anul 46 după Hristos. este cu siguranţă plauzibilă. conform majorităţii relatărilor. Dar. În acest caz.mişunau. care a îmbinat ideile creştinismului timpuriu cu învăţăturile unei mai vechi şcoli de mistere. Ormus apare în alte două contexte . 161 . Conform învăţăturilor masonice.absolut diferite.un mistic din Alexandria.de toate tipurile imaginabile . Pe de altă parte. în primul secol al erei noastre. Din cîte ştim noi. Se spune că rezultatul acestei convertiri ar fi fost o nouă sectă sau un nou ordin. fiind sinonim cu principiul luminii.Cercetările noastre nu au scos la iveală nici o referinţă la vreun ordin sau la vreo instituţie medievală care ar fi purtat numele „Ormus".Sfintul Marcu. nu ar fi fost surprinzător ca unul dintre aceştia să adopte un nume care implica principiul luminii.

Mitul care înconjoară acest ordin legendar datează. în 1188. pentru abia constituitul său „ordin de iniţiaţi". Acesta ar fi fost l'Ordre de la RoseCroix Verita (Ordinul Adevărului Roza-Crucii). pe lîngă Ormus.sau poate de ultimii ani ai celui de-al şaisprezecelea. am avut senzaţia că ne aflam pe un teritoriu îndoielnic. odată cu publicarea a trei broşuri incendiare. pentru ele însele. După cum a demonstrat. cu aproximaţie. dar sensul textului din DossierS secrets şi din alte „documente ale Prioriei" este cît se poate de limpede. 1615 şi. Un „Ordin al Roza-Crucii" datînd din 1188 ni se părea contrafăcut în egală măsură. şi un al doilea subtitlu. un ecou al crucii roşii s-a regăsit în blazonul cavalerilor templieri. Este recunoscut faptul că. Ne erau familiare pretenţiile rozicru-cienilor contemporani din California şi ale altor organizaţii contemporane care fabricau. 162 . se spune că. Şi se mai spune că. o descendenţă pierdută în ceţurile antichităţii şi care includea majoritatea personalităţilor din istoria omenirii. În acest punct. Acestea au apărut în 1614. nu se cunoaşte nici o înregistrare a vreunor „Rozicrucieni" (cel puţin nu sub acest nume) care să fi fost făcută înainte de primii ani ai secolului al şaptesprezecelea . în mod convingător. Prioria din Sion ar mai fi adoptat. Frances Yates. S-a intenţionat ca. un simbol specific de identificare . să se înţeleagă originea aşa-numitei Roza-Cruce sau a Rozicrucienilor.Conform tradiţiei masonice. Ormus ar fi ales. prin Ormus. iar textul din „documentele Prioriei" a început să ni se pară cît se poate de suspect.o cruce roşie sau trandafirie. din 1605 şi a început să ia avînt cu un deceniu mai tîrziu. în anul 46 după Hristos. ulterior.

mistică. chipurile fondată de un oarecare Christian Rosenkreuz . să le privim ca pe ceva diferit de o simplă farsă din secolul al şaptesprezecelea. în 1484. să fi fost. Ar trebui să acceptăm că a existat într-adevăr un ordin sau o societate secretă. o „comedie". renumita Die Chymische Hochzeit des Christian Rosencreuz (Nunta chimică a lui Christian Rosenkreuz). anunţînd existenţa unei fraternităţi sau confrerii de „iniţiaţi" ai misterelor. deşi a avut unele repercusiuni politice în epoca respectivă. Totuşi. în mare măsură. se specifica. în 1616. un scriitor şi teolog german care a trăit în Wurttemberg şi care a recunoscut că a scris Die Chymische Hochzeit des Christian Rosencreuz ca pe un „ludibrium" . Avem motive să credem că tot Andrea sau unul dintre colaboratorii săi a scris şi celelalte două broşuri „rozicruciene". este acum cunoscut. Este vorba de Johann Valentin Andreea. apărută în 1616. la fel de bine. dacă „documentele Prioriei" ar fi corecte.o farsă pusă la cale cu un scop pe care nimeni nu a reuşit încă să-l explice în mod satisfăcător. Este posibil. mai degrabă. în sensul pe care Dante şi Balzac i-l dau cuvîntului. Christian Rosenkreuz şi confreria sa secretă sînt în prezent recunoscuţi drept născociri . Dar ar trebui să fi existat cu patru sute douăzeci şi cinci de 163 . ar trebui să reconsiderăm cele de mai sus. se născuse în 1378 şi murise.care. o frăţie sau o confrerie clandestină autentică. aşa cum a evoluat şi aşa cum este perceput în zilele noastre. Mai mult. autorul uneia dintre cele trei broşuri.o „glumă" sau. sau nu chiar în primul rînd.respectiv. politică. la venerabila vîrstă de 106 de ani. Şi aceasta este sursa din care provine „rozicrucianismul". Aceasta s-ar putea să nu fi fost în întregime.

Şi nu numai pe blazonul Cavalerilor Templieri.ani înainte ca numele să-i fie făcut public şi cu două secole înainte ca presupusul ei fondator să se fi născut. în populara Romance of the Rose (Romanţa rozei) de Jean de Meung sau în Paradiso (Paradisul). Pe de altă parte. În 1629. de asemenea. în mod explicit. de fapt. în ciuda faptului că trandafirii şi crucile roşii abundă ca motive simbolice.folosind termenul ca pe o metaforă. însă. a unei societăţi secrete. de Dante. Iar crucea roşie.de pildă. Dar asta nu e tot. era. paroh în Gisors. În manuscrisul său. cu intenţia de a-i defini scara de valori şi atitudinile. astfel. dacă nu neapărat ca nume. aflat în vogă. nu am găsit nici o dovadă substanţială. a fost adoptată de Ordinul Jartierei . Încă o dată. trandafirul a fost un simbol mistic din timpuri imemorabile. un bărbat numit Robert Denyau. Astfel. un motiv simbolic tradiţional. Ulterior.şi că aceste societăţi timpurii erau. în mod special. nu există nici o dovadă a existenţei unei instituţii sau a unui ordin şi. a devenit crucea Sfintului Gheorghe şi. cu atît mai puţin. a alcătuit o istorie completă a fortăreţei şi a familiei Gisors.creat cam la treizeci de ani după căderea templierilor. „rozicruciene" ca politică şi ca orientare filozofică. într-o discuţie pe care am purtat-o cu unul dintre documentariştii noştri. ea la descris pe Leonardo ca pe un „rozicrucian" . că Roza-Cruce a fost fondată în 164 . Denyau afirma. cînd interesul stîrnit de rozicrucieni în Europa atinsese apogeul. Cu siguranţă. Frances Yates susţine că au existat societăţi secrete care au acţionat cu mult timp înainte de „rozicrucienii" din secolul al şaptesprezecelea . în Evul Mediu .

PRIORIA DIN ORLEANS pe lîngă afirmaţiile pompoase. Nu eram pregătiţi să le acceptăm orbeşte. fără să punem întrebări. născocirea unor detalii atît de minore era lipsită de sens. Hrisovul original există. de exemplu. cuvînt cu cuvînt. amănunte aparent atît de triviale şi de neânsemnate încît semnificaţia lor ne-a derutat. Dar pînă în acel moment. Cu alte cuvinte. Indiscutabil. despre un abate numit Adam. dar ea poate fi cu siguranţă dovedită. Dar el constituie o mărturie de foarte mare însemnătate. „documentele Prioriei" se dovediseră uimitor de exacte. afirmaţiile din „documentele Prioriei". datează din 1239 şi poartă semnătura lui Girard. Pe de altă parte. Ne sînt oferite informaţii similare. Pur şi simplu. Nu este limpede de ce trebuia făcută această menţiune. Am fost lăsaţi fără dovezi. această scriere din secolul al şaptesprezecelea confirmă. doar cu ipoteze posibile. Astfel. care a 165 . din toate punctele de vedere.1188 de Jean de Gisors. totala lor lipsă de importanţă pleda în favoarea veridicităţii lor. Dar ne simţeam obligaţi să le luăm în considerare. În plus. Iar faptul că provine din Gisors îl face cu atît mai important. ar fi cedat cavalerilor teutoni o porţiune de teren din Acra. se spune că Girard. mult mai semnificative. „documentele Prioriei" oferă şi informaţii de alt tip. Ar fi fost o nebunie să le aruncăm din mîinile noastre. erau destul de multe cele a căror autenticitate chiar putea fi confirmată. redactarea manuscrisului lui Denyau a avut loc cu patru secole şi jumătate mai tîrziu decît faptul relatat. abate al „micii priorii" din Orleans între 1239 şi 1244.

în plus. că apoi ar fi fugit din cetate cînd aceasta a căzut în mîinile mahomedanilor şi că ar fi murit în Sicilia în 1291. pe care l-am mai întîlnit în timpul cercetărilor noastre anterioare. imediat după aceea. Dar Thomas de Sainville era mare maestru al Ordinului Sfintului Lazăr în 1281. Nici de această dată nu am putut găsi actul original de abdicare. prima fiind datată august 1281. pentru că „documentele Prioriei" ne relatează că. cu un secol şi jumătate înainte. reintrarea în scenă a Orvalului. se pare că terenul în cauză prezenta o importanţă deosebită. iar cealaltă martie 1289. Şi nu există dubii asupra plecării acestuia din urmă la Acra. prin această donaţie. Adam ar fi plecat la Acra. Aflăm din Dossiers secrets că actul său de abdicare a fost girat oficial de Thomas de Sainville. Două declaraţii şi două scrisori au fost într-adevăr semnate de el de acolo. Ceea ce o face pe aceasta demnă de interes este. marele maestru al Ordinului Sfintului Lazăr.cistercienii. dar ea pare suficient de plauzibilă există hrisoave care atestă multe alte operaţiuni de aceeaşi natură. bineînţeles. „CAPUL" TEMPLIERILOR 166 . Adam şi-a atras mînia confreriei din Sion. Nu am putut găsi dovezi scrise referitoare la respectiva tranzacţie. care se mutaseră în acel loc sub oblăduirea Sfintului Bernard. Adam a cedat un teren de lîngă Orval călugărilor care ocupau atunci abaţia aflată acolo .condus aceeaşi „mică priorie" din Orleans în anul 1281. iar cartierul general al acestui ordin se afla lîngă Orleans unde se spune că ar fi avut loc abdicarea lui Adam. Conform „documentelor Prioriei". Se spune că. într-o asemenea măsură încît se pare că a fost silit să renunţe la poziţia sa.

Conform „documentelor Prioriei". • • </ „CAPUT LVIII m". ideea a-l lega pe acesta de Sion şi de. Cu toate acestea. Caput LVIII M". ei descoperiseră un imens cap de argint aurit. La data de 11 mai 1308. lui. Dimpotrivă. capul de aur. Printre bunurile Templului. confratelui său Guillaume de Gisors şi unui oarecare Rayner Bourdon li se ordonase să înfăţişeze Inchiziţiei toate chipurile de metal sau de lemn pe care le găsiseră.. pe care Guillaume l-a înfăţişat inchizitorilor la data de 11 mai. au continuat să existe anumite relaţii şi „în 1307.. Guillaume de Gisors a primit. importanta familie de Gisors. că. textul subliniază în repetate rînduri că separarea celor două ordine a avut loc odată cu „tăierea ulmului". acesta a declarat. este clar că. Este vorba de următorul fragment din înregistrările oficiale ale Inchiziţiei: După arestări. din partea Ordinului Templului. la vremea arestării cavalerilor templieri. Prioria din Sion nu era. ne-a atras atenţia ca fiind dubioasă . Totuşi. în faţa inchizitorilor.era ca şi cum „documentele Prioriei" s-ar fi străduit să facă conexiuni redutabile şi sugestive. 167 . o perpetuare sau o extensie a Ordinului Templului. imaginea unei femei. tocmai de această dată am descoperit confirmarea cea mai solidă şi cea mai şocantă. pe numele său Guillaume Pidoye. după toate aparenţele. Capul purta o etichetă. în adevăratul sens al cuvîntului. în 1188. paznicul şi administratorul bunurilor Templului din Paris a fost un om al regelui. Totuşi. între cele două. Cercetările întreprinse asupra templierilor ne familiarizaseră deja cu acest cap misterios.

În mod explicit. Se putea trage de aici concluzia că Sionul a susţinut acţiunea lui Filip împotriva Templului. cel puţin anumiţi templieri s-au bucurat de un fel de protecţie paternală din partea Sionului. textul din Dossiers secrets mai cuprinde 168 . marele maestru al acesteia. părea să le fi fost ostil templierilor şi să fi participat la atacul împotriva lor. într-o anumită măsură.că Sionul. Însă. el. este foarte posibil ca Guillaume de Gisors să fi avut rolul unui „agent dublu". Sionul a continuat. Dacă. conform „documentelor Prioriei". la timpul respectiv. după ruptura oficială din 1188.Dacă respectivul cap continua să ne deruteze. a autorizat şi a condus dizolvarea protejaţilor săi nesupuşi. era menţionat în calitate de confrate al lui Pidoye. ca acesta să fi fost modul în care templierii au fost avertizaţi de maşinaţiunile regelui împotriva lor. în ultimele zile ale ordinului lor. poate chiar a participat la ea? Există anumite „documente ale Prioriei" care sugerează că aşa trebuie să se fi petrecut lucrurile . Dacă acesta este adevărul. ca şi Filip.şi de inexplicabila dispariţie a tezaurului acestuia. contextul în care apărea Guillaume de Gisors ne dezorienta în aceeaşi măsură. într-un mod neprecizat. S-ar putea ca lui să i se fi datorat divulgarea planurilor lui Filip. de fapt. unul din oamenii regelui Filipagina Cu alte cuvinte. Guillaume era. să exercite un control clandestin asupra afacerilor Templului. Guil laume de Gisors s-ar putea să fi fost. aceleaşi documente sugerează că. MARII MAEŞTRI AI TEMPLIERILOR Pe lîngă informaţiile incomplete menţionate anterior. respon sabil de distrugerea meticuloasă a documentelor Ordinului . Pe de altă parte.

nici aceasta nu părea neobişnuită sau ciudată. A doua listă din Dossiers secrets este aceea a marilor maeştri ai Cavalerilor Templieri. cu excepţia a două nume care. Conform. care nu au nici o legătură cu Dossiers secrets şi care provin din surse accesibile şi de necontestat.apare nu doar drept cofondatorul Ordinului. am regăsit-o în alte documente. a acţionat din culise ca şi cum funcţia i-ar 169 . în primele. completînd anumite lacune. tuturor celorlalte liste. Pe majoritatea celorlalte liste. au existat zece mari maeştri. „documentele Prioriei" nu numai că nu vin în contradicţie cu istoria acceptată. în cazul acesta. Dintre acestea. Andre de Montbard unchiul Sfintului Bernard . Din Dossiers secrets.de exemplu. fiind pur şi simplu o listă a abaţilor care au fost în fruntea domeniilor Sionului din Palestina între anii 1152 şi 1281. însă pe lista din Dossiers secrets figurează numai opt. Dar. în întreaga sa carieră. Aşadar. prima este destul de lipsită de complicaţii . între anii 1118 şi 1190. practic. rezultă că nu a fost mare maestru niciodată. lipsesc.cu alte cuvinte. Aceste alte liste coincid cu cele care fac obiectul cercetării noastre.am descoperit imediat anumite discrepanţe cît se poate de evidente. în perioada 1153-1156. de la înfiinţarea ordinului şi pînă la despărţirea de Sion şi la „tăierea ulmului" din Gisors. ci şi ca marele său maestru.este cea mai lipsită de interes şi cea care generează cele mai puţine controverse şi întrebări. din 1118 pînă în 1190 . cu cele menţionate de istoricii consacraţi preocupaţi de templieri . Cercetările noastre i-au confirmat veridicitatea. cînd am comparat-o cu altele . dar. dar sînt şi mai comprehensive. La prima vedere.trei liste cu nume.

în care un anumit templier adăuga semnăturii sale un titlu anume. scriind. în 1156. De aceea nu trebuie să ne mire faptul că listele marilor maeştri şi ale perioadelor în care aceştia au deţinut funcţia generează incertitudine şi confuzie.fi aparţinut. lui Andre de Montbard. făceau în treacăt aluzie la o anumită persoană care avea în acel timp calitatea de maestru sau de mare maestru al Templului. în 1170. care i-ar fi succedat. de exemplu. Iar dovezi suplimentare pot fi obţinute examinînd documente şi hrisoave din epocă. înregistrările făcute de Templu au fost distruse sau au dispărut. De asemenea. Şi nu avem de ce să fim surprinşi de 170 . Ca urmare. despre care nu ştiam ce să credem. Însă în Dossiers secrets figurează nu ca al şaselea.la treizeci de ani după ce acesta fusese desfiinţat şi la două sute douăzeci şi cinci de ani de la data înfiinţării sale. fiind investit în 1153. Ar fi trebuit să considerăm lista din Dossiers secrets ca fiind inexactă pentru simplul motiv că nu coincidea cu cele întocmite de istoricii consacraţi? Trebuie subliniat faptul că nu există nici o listă oficială sau definitivă a marilor maeştri ai Templului. ci ca al patrulea. Mai existau şi alte astfel de discrepanţe şi contradicţii. iar cea mai timpurie redactare a listei marilor maeştri ai ordinului a fost făcută în 1342 . nu ne dădeam seama cît de multă importanţă ar fi trebuit să le acordăm. istoricii care au întocmit astfel de liste s-au bazat pe cronici contemporane ordinului .întocmite de oameni care. multe dintre celelalte liste îl menţionează pe Bertrand de Blanchefort ca fiind al şaselea mare maestru al Templului. Nimic de acest gen nu a fost păstrat pentru posteritate.

în documente şi hrisoave. dacă lista din Dossiers secrets nu dădea dovadă de neglijenţă. Nu puteam. Un singur exemplu ar trebui să fie suficient pentru a demonstra cum şi de ce au apărut respectivele neconcordanţe. dacă nu cumva această listă era aceea adevărată. unul al tuturor mărilor. Era necesar să descoperim. cîte unul pentru fiecare teritoriu pe care se aflau domeniile sale. aceşti maeştri locali şi regionali ar fi 171 . inaccesibile pentru istorici. Majoritatea discrepanţelor dintre lista aflată în Dossiers secrets şi cele provenind din alte surse pot fi explicate cu extrem de multă uşurinţă. unul pentru Aquitania. În afară de marele maestru. fireşte. în acest moment. Templul avea o multitudine de maeştri locali . pe scurt.deosebirile dintre listele întocmite de diverşi autori. bazată pe informaţii „din interior". sau de amîndouă deopotrivă. ignora aceste abateri. după toate aparenţele. sau de ignoranţă. în măsura în care acest lucru ne stătea în puteri. sau. unul pentru Normandia. nu este cazul să examinăm fiecare dintre aceste nepotriviri pentru a o justifica. aşadar. Dacă Sionul crease Cavalerii Templieri şi dacă acelaşi Sion (sau cel puţin documentele sale) supravieţuise pînă în prezent era rezonabil să presupunem că era singurul cunoscător al unor amănunte care. exista un maestru al întregii Europe şi. nu se regăseau nicăieri altundeva.în privinţa cărora „documentele Prioriei aveau abateri semnificative faţă de toate celelalte surse. deosebiri uneori radicale de la o relatare la alta. dimpotrivă. De asemenea.unul pentru Anglia. existau anumite detalii cruciale precum acelea mai sus menţionate . Cu toate acestea.

de către un consiliu de canonici.ar fi putut de asemenea să semneze doar ca „Magister Templi". Era o problemă subtilă. în majoritatea cazurilor. Am consultat toate lucrările dedicate ordinului. De aceea nu este greu să înţelegem cum ar fi fost posibil ca un istoric. Pe această bază. după care am 172 . statutul lui Andre de Montbard în cadrul ordinului.din modestie. marele maestru trebuia să fie ales la Ierusalim. neglijenţă. Bertrand de Blanchefort. marele maestru . Am petrecut mai mult de un an examinînd şi comparînd diverse liste cu marii maeştri templieri.maestru al Templului. adăugat semnăturii sale de pe un hrisov. în franceză. acelaşi titlu ca şi marele maestru. care nu a pus piciorul în Ţara Sfintă decît mult mai tîrziu. ales în Franţa şi avîndu-şi reşedinţa în aceeaşi ţară.Ca urmare a acestui tip de erori. specific academică. să interpreteze greşit. ar fi putut avea. Cu alte cuvinte. Cercetările noastre au demonstrat că Everard des Barres era n maestru regional.trebuit să semneze întotdeauna ca „Magister Templi" .aşa cum se procedase în Dossiers secrete. Iar. nepăsare sau din grabă . engleză şi germană. putea fi exclus de pe lista marilor maeştri . din cauza grabei. multe liste ale marilor maeştri ai templierilor îl includ pe Everard des Barres. în cazul căreia „documentele Prioriei" dădeau dovadă de o minuţioasă corectitudine şi de o precizie despre care n-am fi crezut că puteau fi transpuse în realitate. Andre de Montbard. şi tot în Ierusalim îşi avea şi reşedinţa. lucrînd doar cu unul sau două documente şi fără a apela la o verificare încrucişată a referinţelor utilizate. Însă. conform regulamentelor Templului. maestrul regional al Ierusalimului.

aceasta era în Dossiers secrets.nu numai în ceea ce priveşte identitatea marilor maeştri cît în privinţa datelor între care şi-au deţinut funcţia.în ciuda diferenţelor faţă de celelalte. Ni s-a părut mult mai plauzibilă concluzia că acurateţea listei atesta deţinerea unor informaţii confidenţiale sau „din interior" .pînă atunci inaccesibile istoricilor. să aibă acces la o listă mult mai corectă decît oricare alta. dar efortul său ar fi fost enorm. Fără îndoială. Ca rezultat al acestor cercetări exhaustive. Indiferent dacă această concluzie era sau nu corectă. edicte. noi eram confruntaţi cu un fapt indiscutabil . Dacă se putuse demonstra că Dossiers secrets erau demne de încredere din acest punct de 173 . Am cercetat toate hrisoavele pe care le-am putut găsi şi am obţinut informaţii complete legate de toate cele despre care se ştia că încă mai există. Am comparat semnatarii şi titlurile de pe numeroase proclamaţii.şi alte înregistrări din aceeaşi perioadă. în ansamblul lor. acceptate pe o scară mai largă . cumva. a devenit evident faptul că lista din Dossiers secrets era mult mai corectă decît oricare alta . acte şi alte documente ale templierilor. Dacă exista într-adevăr o listă definitivă a marilor maeştri ai Templului. Iar după ce această listă . o astfel de listă ar fi putut fi redactată de un cercetător extrem de meticulos.cineva reuşise.verificat şi sursele documentare ale acestora.îşi dovedise atît de frecvent acurateţea.precum aceea a lui Guillaume de Tyre . Am studiat cronicile timpului . credibilitatea „documentelor Prioriei". Corectitudinea respectivei liste nu este importantă doar în sine. sporise în mod considerabil. Implicaţiile sale sînt mult mai largi.

Robert Boyle 1654-1691. însemna „navigator" sau „cîrmuitor": Jean de Gisors 1188-1220. Rene d'Anjou 1418-1480. Nicolas Flamei 1398-1418. părea absurdă. următoarele personalităţi sînt enumerate în calitate de mari maeştri succesivi ai Prioriei din Sion . Leonardo da Vinci 1510-1519. Conetabilul de Bourbon 1519-1527. Ferdinand de Gonzague 1527-1575. în lipsa ei. cea de-a treia listă -cea a marilor maeştri ai Prioriei din Sion. ca să folosim un termen oficial.sau. Jean de Saint-Clair 1351-1366. ceea ce. în franceza veche. 174 . Pentru că această a treia listă. de „Nautonnier". fără ezitare. Isaac Newton 1691-1727. Sandro Filipepi 1483-1510.vedere. Iolande de Barr 1480-1483. Robert Fludd 1595-1637. erau ceva mai puţine motive de a ne îndoi de ele în alte privinţe. CAPITOLUL 6 MARII MAEŞTRI ŞI Râul SUBTERAN În Dossiers secrete. O astfel de asigurare era atît oportună cît şi necesară. ar fi fost foarte posibil să respingem. chiar şi în urma unei examinări fugare. Guillaume de Gisors 1266-1307: Edouard de Barr 1307-1336: Jeanne de Barr 1336-1351. Marie de Saint-Clair 1220-1266. Louis de Nevers 1575-1595. Valentin Andrea 1637-1654. Blanche d'Evreux 1366-1398.

fie şi numai tangenţial. de obicei asociate cu „ocultismul" şi „ezoterismul". la fel de ilustre.Charles Radclyffe 1727-1746. Goethe şi nenumăraţi alţii au fost „rozicrucieni" . Subliniem încă o dată că aceasta conţine nume extrem de previzibile . Astfel. includ realmente toate personalităţile din istoria şi cultura Occidentului al căror crez se întîmplă să coincidă. Shakespeare. Suprapunerea sau convergenţa atitudinilor este prost gîndită şi hazardată.nume 175 . se pretinde că Dante. Atitudinea noastră iniţială faţă de lista de mai sus a fost la fel de cinică. La început. am privit tabelul cu scepticism.insinuîndu-se că erau membri în toată puterea cuvîntului şi îşi îndeplineau cu regularitate toate datoriile faţă de ordin. multe dintre acestea din urmă sînt exact genul de nume pe care diverse societăţi din secolul douăzeci au încercat adesea să şi le însuşească. conţinea o serie de nume pe care oricine se aşteaptă să le descopere pe o astfel de listă numele unor personalităţi binecunoscute. Claude Debussy 1885-1918. aceşti „rozi-crucienii" contemporani din California.aparţinînd unor oameni greu de imaginat în postura de conducători ai unei societăţi secrete. cuprindea şi altele. listele publicate de AMORC. în acelaşi timp. Charles de Lorena 1746-1780. atribuindu-şi astfel origini cît mai nobile. aiurindu-l pe „iniţiat". dar puţin probabile . Maximilian de Lorena 1780-1801. Pe de-o parte. cu cel al acestui ordin. Pe de altă parte. Victor Hugo 1844-1885. Charles Nodier 1801-1844. Jean Cocteau 1918. De exemplu.

Prin includerea unor astfel de nume. un filozof din secolul al şaptesprezecelea. Mai apar. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Hugo. cu atît mai mult. în ultimele două secole. Boyle şi Newton. Robert Fludd. Este aproape de neconceput că unele dintre personalităţile citate ar fi condus o societate secretă . printre altele. Sînt incluşi savanţi celebri.şi. de exemplu. printre marii maeştri ai Prioriei din Sion s-au numărat personalităţi ale culturii universale. ca Robert Boyle şi Sir Isaac Newton. a scris. de exemplu. cîteva lucrări care prezentau mitul fabulosului Chistian Rosenkreuz. dar aceştia sânt mult prea bine cunoscuţi. Claude Debussy şi Jean Cocteau.asociate cu „ocultismul" şi „ezoterismul". este greu de imaginat că. Debussy şi Cocteau. un german contemporan cu Fludd. lista din Dossiers secrets nu poate decît să devină suspectă. care este mai bine cunoscut drept Botticelli. Johann Valentin Andrea. este cel mai celebru şi cel mai adesea menţionat în diverse documente dintre alchimiştii medievali. au fost obiectul prea multor cercetări şi subiectul prea multor scrieri pentru a se putea crede că ar fi fost şi „mari maeştri" ai unui ordin secret. în orice caz. ca Victor Hugo. dacă aşa ar fi stat lucrurile. de asemenea. sînt nume pe care oamenii secolului douăzeci nici nu se gîndesc să le asocieze cu „ocult" şi „ezoteric". Nico-las Flamei. nimic nu ar fi ieşit la iveală. una devotată intereselor „oculte" şi „ezoterice". Şi se pretinde că. a fost un promotor al doctrinei hermetice şi al altor discipline oculte. 176 . nume ca Leonardo da Vinci şi Sandro Filipepi.

ca aceea din 1188. S-a născut în 1133 şi a murit în 1220. ţară în care se ştie că deţinea. Jean era un feudal extrem de influent şi de bogat Şi. despre care se spune că. prezentat ca primul mare maestru independent al Sionului. ci şi pentru istoricii profesionişti. conform înţelegerii existente. în 1169 a avut.nefamiliare nu numai pentru cititorii obişnuiţi. Este menţionat în cronici şi se ştie că a fost. de pildă. după „tăierea ulmului" şi separarea de Templu. Jean de Gisors. Majoritatea celorlalte le aparţin unor nobili europeni de rang înalt. la Gisors. Din punct de vedere istoric. nu există dubii în ceea ce priveşte existenţa lui Jean de Gisors. pînă în 1193. cunoscută datorită tăierii ulmului. aceste nume ilustre nu sînt singurele de pe listă. despre Jean de Gisors nu au ajuns pînă la noi decît câteva detalii lipsite de importanţă. cel puţin. dar nu am descoperit nici o înregistrare care să confirme întrevederea celor doi bărbaţi. seniorul vestitei fortăreţe din Normandia în care aveau loc. Pe scurt. cel căruia i s-a încredinţat această funcţie în 1188. fiind aşadar posibil ca el să fi venit în contact cu seniorul fortăreţei. moşia Titchfield din Hampshire. ar fi organizat Prioria din Sion ca pe o „francmasonerie hermelică". pe lîngă proprietăţile din Sussex. a fost vasalul regelui Angliei. După toate aparenţele. Conform Dossiers secrets. Un altul este bunicul lui Guillaume. în 1306. întîlnirile dintre regii Angliei şi ai Franţei. Guillaume de Gisors. o întrevedere cu Thomas Becket dar scopul nu este precizat. Unul ar fi. Am reuşit Să găsim dovezi care atestă că Becket a fost într-adevăr la Gisors în 1169. greu 177 . multe dintre acestea fiind necunoscute .Pe de altă parte.

sau chiar regale înrudite. probabil. cel puţin . istoria şi cultura occidentală. şi al lui Jean de Gisors se regăsea în genealogiile stufoase cuprinse în „documentele Prioriei". Faptele nu îi sînt menţionate . Se pare că istoria nu a păstrat alte urme. cu o anumită descendenţă. aparţinea pădurii de arbori genealogici a căror rădăcină comună părea să fie. Lista citată la începutul capitolului sugerează că funcţia de mare maestru al Sionului pendula între două grupuri distincte. Din cel de al doilea fac parte membrii unei anumite încrengături de familii nobile . Ne-am întrebat. De aceea ni s-a părut evident faptul că Prioria din Sion . prezenţa nobililor în rîndurile marilor maeştri.de urmărit. presupunînd că aceasta era autentică.nu se ştie nici cum şi-a cîştigat faima. Iar această legătură de sînge explica. această alăturare 178 .datorită formaţiei lor ezoterice. într-o anumită măsură. de fapt. cum anume îşi dobîndise Jean locul din lista marilor maeştri. în ultimă instanţă. de ce ar fi fost inclus în ea un personaj atît de obscur? Ni s-a părut plauzibilă o singură explicaţie care.în linii mari. aşadar. dinastia merovingiană. La fel ca toate celelalte nume aristocratice de pe lista marilor maeştri ai Sionului. ordinul lăsa impresia unei legături intime cu o anumită linie de sînge. nici datorită căror merite i s-a încredinţat funcţia de mare maestru al Sionului. Ca şi ceilalţi nobili insignifianţi.era o afacere de familie. cu excepţia existenţei şi a titlului său. artistice sau ştiinţifice . Primul este cel alcătuit din personalităţi de vază care . nu lămurea prea multe. Dintr-un anumit punct de vedere.ocupă locuri marcante în tradiţia. Iar dacă era doar o contrafacere ulterioară.

cîteva personalităţi notabile. sau sfinţi. în aceeaşi măsură. Nu pretindea că ar fi acţionat sub auspiciile unor genii sau „maeştri" supradotaţi. cîteva „specimene mediocre". modestă şi realistă. cîteva nulităţi. care s-a dovedit absolut inapt pe cîmpul de luptă şi a fost învins în toate bătăliile purtate cu Frederik cel Mare al Prusiei. de ce să nu aleagă doar nume ilustre? Dacă vrea să-şi „fabrice o genealogie" care îi cuprinde pe Leonardo. şi chiar cîţiva neghiobi. sau nemuritori. Goethe şi Tolstoi . Newton şi Victor Hugo.ciudată avea darul de a face lista mai plauzibilă. Nu puteam decît să ne întrebăm ce rost ar fi avut includerea unui astfel de spectru pe o listă falsificată sau inventată. Michelangelo. recunoştea că marii săi maeştri fuseseră oameni supuşi greşelii.în locul unor necunoscuţi ca Edouard de Barr şi Maximilian de Lorena? Şi de ce erau pe listă atît de multe „personalităţi de mîna a doua"? De ce să fi fost ales un scriitor relativ minor. Dacă cineva doreşte să alcătuiască o listă imaginară cu mari maeştri. în locul unui contemporan al său ca Byron sau Puşkin? De 179 . Dacă cineva ar fi dorit doar să-şi „fabrice o genealogie". sau „iniţiaţi' iluminaţi. Cel puţin în această privinţă. sau înţelepţi. că alcătuiau un eşantion reprezentativ al întregii specii umane . nu ar fi avut nici un sens prezenţa unui personaj ca Charles de Lorena feldmareşal austriac din secolul al optsprezecelea şi cumnatul împărătesei Maria-Tereza. nu ar fi avut de ce să includă atît de mulţi aristocraţi necunoscuţi sau de mult căzuţi în uitare. De exemplu. ca Charles Nodier. Dimpotrivă.câteva gemii. Prioria din Sion părea să fie. de ce să nu-i adauge şi pe Dante.

a cărui legătură cu misterul fusese deja stabilită? Astfel de întrebări ne-au obsedat şi au sfârşit prin a ne convinge că lista trebuia examinată înainte de a o respinge ca pe o înşelătorie grosolană. în măsura în care a fost posibil şi în cazul fiecărui nume de pe listă. şi mai ales cu casa ducală de Lorena? Se poate evidenţia o conexiune între fiecare prezumtiv mare maestru şi Rennes-le-Chateau. Pe parcursul acestui studiu ne-am străduit. investigaţiile anterioare? Dacă Sionul s-a definit pe sine însuşi drept o „francmasonerie "ermetică". între fiecare prezumtiv mare maestru. de sînge sau de alt gen. Stenay. Saint Sulpice sau orice a't sit la care ne-au condus. în mod repetat. să răspundem unor anumite întrebări decisive: A existat vreun contact personal.ce indiscutabil excentricul Cocteau în locul unor oameni cu prestigiul internaţional al lui Andre Gide sau Albert Camus? Şi de ce să fi fost omise personalităţi ca Poussin. a fiecărui prezumtiv mare maestru cu familiile menţionate în genealogiile incluse în „documentele Prioriei" . predecesorul său direct şi succe sorul său imediat? A existat vreun grad de rudenie. direct sau indirect.sau cu oricare altă familie considerată a fi descendentă a Merovingienilor. a dat fiecare dintre presupuşii mari maeştri dovadă de o ^urnită predispoziţie către doctrina lui Hermes Trismegistul sau de 180 . activităţile şi realizările. Gisors. De aceea am trecut la o cercetare amplă şi detaliată a presupuşilor mari maeştri .le-am trecut în revistă biografiile.

atît cu cel care l-a precedat cît şi cu cel care i-a succedat. chiar şi Robert Fludd a fost profesorul fiilor lui Henric de Lorena. cu o singură excepţie. Unii sînt persoane puţin cunoscute.Un anumit interes faţă de societăţile secrete? Dacă informaţiile despre presupuşii mari maeştrii care ar fi condus ordinul înainte de anul 1400 au fost greu. ca Boyle şi Newton.Rennes-le-Chateau. a căror importanţă poate fi remarcată doar privindu-i din perspectiva unei anumite epoci. iar pentru a le releva întreaga însemnătate ar fi necesare lungi incursiuni pe tărîmuri uitate ale 181 . Se putea stabili o legătură între marea majoritate a acestora şi unul sau mai multe dintre şirurile pe care le-am considerat relevante . între Maximilian de Lorena şi Charles Nodier. Începînd cu Nicolas Flamei. lanţul părea rupt într-un singur loc. Şi.uneori direct. Contextul acestui capitol nu ne permite să-l prezentăm pe fiecare prezumtiv mare maestru cu lux de amănunte. cercetările legate de cei mai apropiaţi de epoca noastră au avut rezultate uimitoare şi consistente. Gisors. Stenay sau Saint Sulpice. apărută în preajma Revoluţiei Franceze. cărora nimeni nu s-ar fi grăbit să le atribuie astfel de preocupări. uneori chiar imposibil. nu este stabilită definitiv. toţi componenţii listei au fost iniţiaţi în doctrina hermetică şi asociaţi cu societăţi secrete . Din cele pe care le-am descoperit. fiecare prezumtiv mare maestru a venit în contact . de obţinut.şi este vorba chiar de anumite persoane. alteori prin intermediul unor prieteni apropiaţi şi comuni . Şi chiar şi această ruptură. Cele mai multe nume de pe listă erau ale unor persoane care aveau legături de sînge cu casa de Lorena sau erau legate într-un alt mod de aceasta.

p& parcursul vieţii sale a reuşit să devină deţinătorul unui impresionant şir de titluri. duce de Lorena. s-a căsătorit în 1445 cu Henric al VI-lea al Angliei şi a avut un rol proeminent în Războiul celor Două Roze. Cu toate acestea. ascensiunea lui Rene d'Anjou pare să fi fost într-un mod obscur legată de aceea a Ioanei d'Arc. Din cît se ştie. Iar celebrităţile ar fi imposibil de analizat în numai cîteva pagini. Valenciei. Născut în 1408. duce de Anjou. rege al Aragonului. Marguerite d'An-iou.şi. duce de £alabria. conte de Provence. rege al Ierusalimului. se pot enumera: conte de par. Pentru că tocmai în această evoluţie investigaţiile noastre au identificat amprenta clară a Prioriei din Sion. Una din fiicele sale. La începuturile sale. materialul bibliografic relevant în ceea ce priveşte atît personalitatea fiecărui prezumtiv mare maestru cît şi conexiunile ce îi unesc a fost consemnat într-o anexă a lucrării. desigur. Ioana d'Arc era născută 182 . rege al Ungariei. conte de Guise. conte de Piedmont. RENE d'ANJOU Deşi puţin cunoscut astăzi. în capitolul de faţă vom insista doar asupra evoluţiei evenimentelor sociale şi culturale în cadrul căreia personalităţile înscrise pe listă au jucat un rol colectiv. Majorcăi şi Sardiniei .a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii europene din perioada prerenascentistă. Cel din urmă era. Ca urmare. sugera o continuitate care cobora pînă la Godfroi de Bouillon şi recunoscută de ceilalţi potentaţi europeni. rege al Neapolelui şi Siciliei. Rene d'Anjou .„Bunul Rege Rene'S cum i se spunea . probabil cel mai sonor. în întregime onorific.istoriei. Dintre cele mai importante.

Dar ea nu venise să-i ceară comandantului de la Vaucouleurs ajutor pentru a ajunge la Chinon. pe Loara. Ioana i-a adus la cunoştinţă misiunea ei „divină" . Ioanei i s-a acordat audienţa la duce. cea ce însemna parcurgerea unei distanţe mari către sud-vest. probabil inexacte. Înfăţişîndu-i-se comandantului. aflată. trebuia să ajungă în preajma Delfinului. Prima amprentă pe care a lăsat-o în istorie a fost apariţia ei în fortăreaţa Vaucouleurs. cu cîteva mile în amonte faţă de Domremy.socrul şi totodată fratele bunicului lui Rene. va fi încoronat rege. Pentru a şi-o putea duce la îndeplinire. în capitala acestuia. Dar ce se ştie cu Certitudine este că se cunoşteau şi că Rene era de faţă cînd Ioana a purces să-şi îndeplinească misiunea. Atît atunci cît şi mai tîrziu. aflat în ducatul Barr. ea a formulat un răspuns limpede. moştenitorul lui Carol al VII-lea. ceea ce o include printre supuşii lui Rene.de a salva Franţa de invadatori şi de a se asigura că Delfinul. Iar cînd ducele de Lorena a întrebat-o ce dorea. la Nancy. cei doi ar fi fost amanţi. era prezent şi Rene d'Anjou. Se ştie că. Conform anumitor surse. la curtea acestuia de la Chinon. Din respect pentru dorinţa ei. Aceleaşi cronici afirmă că 183 . pe cursul râului Meuse. atunci cînd ea a ajuns acolo. un cal şi nişte bărbaţi destoinici care să mă însoţească în Franţa". s-au făcut foarte multe speculaţii legate de natura legăturii dintre Rene şi Ioana. cronicarii dinn acea vreme susţin că Rene a însoţit-o pe drumul către curtea Delfinului de la Chinon. Mai mult decît atît.în oraşul Domremy. Şi asta nu e tot. care continuă să-i uimească pe istorici: „Pe fiul (ginerele) tău. ci pentru a solicita o audienţă specială la ducele de Lorena .

ca de altfel mulţi istorici contemporani. Cu cît o cercetam mai mult. Iolande l-a convins pe delfin că Ioana ar fi putut fi într-adevăr aceea care aducea izbăvirea. De obicei.ar fi fost într-adevăr alături de ea şi în timpul asediului Orleans-ului. După ce am luat în consideraţie toate aceste detalii. nu se ştie din ce motiv. se presupune. cu atît ascensiunea meteoritică a Ioanei d'Arc începea să ne sugereze o „punere în scenă" . Pentru că acolo exista.o intrigă complicată. am devenit din ce în ce mai convinşi. rolul de ocrotitoare şi susţinătoare a Ioanei. că ar fi vegetat la curtea ducală din Nancy. Iar Iolande era mama lui Rene d'Anjou. atunci. aşa cum pretindea. folosindu-se de legendele populare 184 . Iolande îl susţinea pe febrilul şi influenţabilul delfin cu permanente infuzii de curaj. Iolande d'Anjou. Biografii recenţi ai acestuia nu pot da lămuriri legate de reşedinţele şi activităţile sale dintre anii 1429 şi 1431 . Circumstanţele existente pledează în favoarea faptului că Rene ar fi însoţit-o pe Ioana la Chinon. Dar se pare că în secolele următoare s-a acţionat în mod sistematic în scopul ştergerii tuturor urmelor posibilului rol jucat de Rene în viaţa Ioanei. o singură personalitate dominantă. Şi tot Iolande a pus la cale căsătoria delfinului .ca şi cum cineva. urzită la nivel înalt sau un plan temerar. că. dar nu există nici o dovadă care să susţină o astfel de ipoteză. se înfiripase ceva . din umbră. Iolande a înfrînt rezistenţa curţii regale faţă de tînăra vizionară şi a obţinut permisiunea ca aceasta să însoţească armata la Orleans. în mod implicit. Iolande şi-a atribuit.cu propria ei fiică.punctul culminant al ascensiunii Ioanei.

în marea ei majoritate. Şi. în 185 . mult mai puţin războinică. indiscutabil. l-a avut în slujba sa pe Cristofor Columb. RENE ŞI ARCADIA Dacă tinereţea lui Rene a fost asociată cu Ioana d'Arc. Se pare că acesta din urmă îl preocupa. S-a străduit să promoveze cunoştinţele avansate şi. a fost un eXponent al viitorului. Poate fi descris drept un bărbat extrem de cultivat. mult mai plauzibilă. Din acest punct de vedere s-a născut mai devreme decît ar fi trebuit. Fireşte. de cavalerism. dacă o astfel de societate a existat într-adevăr. Conform anumitor relatări. este foarte posibil să fi fost condusă de Rene d'Anjou. celebrul profet din secolul al şaisprezecelea care urmează să apară. cu alte cuvinte. imaginase şi orchestrase aşa-numita misiune a Fecioarei din Orleans. în povestea noastră. cît şi compendii cu regulamentele turnirurilor. ultima parte a vieţii sale a fost. Dar face ca existenţa acesteia să fie.despre o „fecioară din Lorena" şi manipulînd cu ingeniozitate psihologia maselor. aceasta nu implică existenţa unei societăţi secrete. printre altele. acesta era bunicul lui Nostradamus. cabalist şi medic iudeu. de asemenea. un scriitor prolific ale cărui cărţi au fost ilumi-nate de propria sa înţelepciune. un precursor al principilor italieni însetaţi de cultură din vremea Renaşterii. cunoscut ca Jean de SaintRemy. A compus atît poezii şi alegorii mistice. într-adevăr. Şi-a însuşit cunoştinţe ezoterice şi a inclus printre curtenii săi un astrolog. la un moment dat. a fost mai degrabă curtean decît soldat. Rene era interesat. Spre deosebire de cei mai mulţi dintre contemporanii săi. de legendele arthuriene şi de cele ale Graalului.

agenţi care să caute manuscrise antice. pe cînd Rene se afla în Italia. conform legendelor.pe care era gravată o inscripţie misterioasă: (Cine va bea cu nădejde Îl va zări pe Dumnezeu.mod deosebit. Maria Magdalena ar fi debarcat aducînd cu sine Graalul. doctrinele platonică. Cosimo de Medici a început să trimită. Şi alte cronici menţionează o cupă aflată în posesia lui Rene . Apoi. Tot Cosimo a hotărît înfiinţarea unui curs 186 . fusese folosită la nunta de la Cana. În 1439. afirma el. pitagoreică şi herme-tică au fost traduse pentru prima oară şi au devenit uşor accesibile. în întreaga lume. Datorită numeroaselor sale posesiuni din Italia. Se spune că era foarte mîndru de o cupă magnifică din porfir roşu. Din acest motiv. La cererea expresă a lui Cosimo. Pretindea că o găsise la Marsilia. care. a petrecut cîţiva ani în această ţară iar prietenia strînsă cu membrii familiei Sforza. Cel ce va goli cupa dintr-o sorbitură îi va zări pe Dumnezeu şi pe Maria Magdalena. considerăm că influenţa lui asupra lui Cosimo de Medici l-a determinat pe acesta din urmă să treacă la punerea în practică a unor proiecte ambiţioase. neo-platonică. casa dominatoare din Milano. făcând astfel primul pas către înlăturarea monopolului bisericii asupra cunoaşterii. prima bibliotecă publică din Europa. a fondat biblioteca San Marco. destinate să transforme civilizaţia occidentală.probabil aceeaşi .) Nu ar fi incorect să considerăm că Rene d'Anjou a avut o contribuţie majoră la declanşarea fenomenului astăzi numit Renaştere. acolo unde. i-a dat ocazia să vină în contact cu familia Medici din Florenţa. în 1444.

de piesă de teatru. tema Arcadiei şi-a făcut debutul în cultura occidentală creştină. după o întrerupere de şapte sute de ani. reprezentînd valori şi idei contradictorii. Rene a pus în scenă o serie de pas d'armes un hibrid bizar rezultat din combinarea unui turnir cu o pantonimă. în 1449. întrupînd atît atributele romantice cît şi pe cele filozofice. Academia lui Cosimo a dus la apariţia de numeroase instituţii similare în întreaga peninsulă Italică. în mod explicit. o figură arcadiană. pentru prima oară în Europa. printr-o 187 . Este reprezentată. De exemplu. la curtea sa de la Tarascon. prin eforturile lui Rene. un fel de dramă. în cadrul căruia cavalerii care se atacau unul pe altul cu lancea interpretau. Interpretată de metresa sa din acea vreme „Păstoriţa" era.de limbă greacă la Universitatea din Florenţa. Pe lîngă faptul că a contribuit într-o anume măsură la constituirea acestor academii. Unul dintre cele mai renumite astfel de spectacole realizate de Rene se numea. Ea prezida un turnir în care cavalerii îşi asumaseră identităţi alegorice. în acelaşi timp. De asemenea. Iar evenimentul a fost prima şi singura contopire a legendei pastorale a Arcadiei cu o ceremonie a Mesei Rotunde şi cu misterele Sfintului Graal. s-a ocupat de fondarea unei academii de studii pitagoreice şi platonice. Arcadia mai apare şi cu alte ocazii în lucrările lui Rene. în mod frecvent. Şi astfel a început să înflorească extraordinara cultură a Renaşterii. Se poate afirma cu certitudine că. despre una dintre temele lui simbolice favorite -Arcadia. acestea devenind apoi avanposturi ale tradiţiei ezoterice occidentale. în cadrul acestora.Pas d'armes al Păstoriţei". se pare că Rene d'Anjou a şi conferenţiat.

Dar ar mai putea avea şi o altă semnificaţie. probabil tatăl poetului. cu cîţiva ani înainte. ceea ce este destul de interesant. Printre altele.fintînă sau printr-o piatră de mormînt. cabalistice şi hermetice. ar putea sugera tradiţia ezoterică „subterană" a doctrinelor pitagoreice. poemul a fost tradus în limba franceză. din generaţie în generaţie. Se pare că. gnostice. în mod tainic. motivul râului subteran era extrem de bogat în rezonanţe simbolice şi alegorice. În cazul academiilor italiene. poate la informaţii despre un fapt ieşit din comun . poemul lui Coleridge. De obicei. Şi ar mai putea sugera o linie de sînge nerecunoscută şi de aceea „subpămînteană". Alpheus a fost considerat un râu sacru. Din negurile antichităţii şi pînă la „Kubla Khan". făcînd aluzie la ceva mai mult decît o serie de doctrine. pentru Rene.la un anumit „secret" transmis. despre ale cărui ape subte-rane se spune că răzbat din nou la suprafaţă în Fîntîna Arethusa din Sicilia. un lung poem intitulat Arcadia şi aparţinîndu-i lui Jacopo Sannazaro . imaginea „râului subteran" pare să fi fost investită cu toate aceste înţelesuri. Şi. Şi se regăseşte frecvent . însăşi rădăcina numelui său coincide cu cea a cuvîntului grecesc „Alpha". în 1553." Astfel. ambele simboluri fiind asociate cu un râu subteran. se consideră că este vorba despre Alpheus cel mai important râu din actuala Arcadie din Grecia.într-adevăr atît de des încît înseşi academiile au fost adesea desemnate ca „arcadiene.iar din anturajul italian al lui Rene d'Anjou făcuse parte. un anume Jacques Sannazaro. a fost publicată o lucrare semnificativă. în 1502. însemnînd „primul" sau „izvorul". i-a fost dedicat cardinalului de 188 .

ceva anume a fost preluat. în genealogiile din „documentele Prioriei". Pe parcursul secolului al şaisprezecelea.şi care figurează.strămoşul acelui conte de Lenoncourt care. că aceste familii au transmis imaginea către protejaţii lor din lumea artelor.în permanenţă sugerat prin „râul subteran". După toate aparenţele. Arcadia. În Italia. Cu cît cercetam mai mult acest subiect. Ferrante de Gonzaga şi Louis de Gonzaga. conform „documentelor Prioriei". Les Bergers d'Arcadie. au fost sursa de inspiraţie a celei mai importante dintre lucrările lui Sir Philip Sidney.din cea din urmă provenind. se referă la cucerirea Oraşului Sfint de către Godfroi de Bouillon. în secolul douăzeci. În Anglia. duce de Nevers. ocupînd un loc proeminent în cultura epocii. fără excepţie. un sistem de valori sau atitudini sau poate un ansamblu specific de informaţii . cu atît ieşea mai mult în evidenţă faptul că ceva anume un anumit gen de tradiţie. Ierusalimul eliberat. a întocmit genealogiile incluse în „documentele Prioriei". de către familiile Medici. Sforza. doi mari maeştri ai Sionului. au inspirat personalităţi ilustre. Arcadia şi „râul subteran" au devenit o modă.Lenoncourt . Se pare. ca Torquato Tasso . Iar în secolul al şaptesprezecelea. motivul Arcadiei a atins aPogeul prin tabloul lui Poussin. de la Rene d'Anjou. Este şi Gonzaga . de asemenea.a cărui capodoperă. croindu-şi drum către operele celor mai de seamă 189 . Această imagine pare să fi căpătat proporţii obsesive în conştiinţa unor anumite familii de rang înalt care aveau de jucat un rol în politica epocii . Iar de la aceştia a trecut mai departe.

în 1614 a apărut primul dintre aşa-numitele manifeste rozicruciene. Printre altele. apoi în Anglia. credinţa generală este că manifestele au fost compuse de un teolog german. manifestele rozicruciene au răspîndit povestea legendarului Christian Rosenkreuz. pornind de la Rene d'Anjou. fiind în fruntea acesteia în perioada 1695-1637.poeţi şi pictori ai vremii. în prezent. mai întîi în Germania. manifestele erau incendiare din punct de vedere politic* atacînd cu virulenţă biserica catolică şi vechiul Sfint Imperiu Roman. printre care se numără Botticelli şi Leonardo da Vinci. o epocă în care omul urma să se elibereze de vechile restricţii. stîrnind mînia bisericii şi a iezuiţilor şi fiind sprijinite cu un entuziasm pasional de facţiunile liberale din Europa protestantă. aflat pe lista marilor maeştri ai 190 . fiind urmat de al doilea în anul următor. Ele proveneau dintr-o frăţie secretă. adept al ezoterismului. MANIFESTELE ROZICRUCIENE O răspîndire aparent similară a ideilor a avut loc. străbătuse Renaşterea. de iniţiaţi din Germania şi din Franţa şi promiteau transformarea lumii şi a cunoştinţelor umane în concordanţă cu principiile ezoterice hermetice . Johann Valentin Andrea. menţionat ca al şaisprezecelea mare maestru al Prioriei din Sion. Ambele au fost generatoare de tulburări. în acelaşi timp. în secolul al şaptesprezecelea. să desferece până atunci somnolentele „secrete ale naturii" şi să îşi ţină în frîu propriul destin în deplină concordanţă cu armonioasele legi cosmice universale. „invizibilă".cu „râul subteran" care. Printre cei mai elocvenţi şi influenţi reprezentanţi ai ideilor rozicruciene s-a numărat Robert Fludd. Era anunţată o nouă epocă de libertate spirituală.

Die Chymische Hochzeit este o alegorie ezoterică complexă a cărei influenţă s-a făcut ulterior simţită în lucrări ca.o alegorie în interiorul altei alegorii. Ca şi cazul primele două broşuri. că purta o tunică albă cu o cruce roşie pe umăr. Cercetările noastre au scos la iveală diverse legături de gradul al doilea şi chiar al treilea între Andrea şi familiile ale căror genealogii figurează printre documentele Prioriei de Sion.despre Christian Rosenkreuz se povesteşte. conţine ecouri inconfundabile ale operei lui John Dee. piesa de teatru se referă la vicisitudinile cărora le face faţă eroina şi apoi la nunta ei cu un prinţ care o va ajuta să-şi recîştige moştenirea. care l-a influenţat şi pe Robert Fludd.Prioriei din Sion după Robert Fludd. necunoscut. nu am descoperit nici o legătură directă sau de gradul întîi. Iar dacă nu au fost scrise de Andrea. După cum a demonstrat Frances Yates. autorul era. În manifestul lui Andrea se regăsesc şi rezonanţe ale legendelor Graalului şi ale cavalerilor templieri . de exemplu. În continuare. 191 . însă.Faust de Goethe. ulterior. iniţial. Die Chymische flochzeit des Christian Rosencreutz. în piesă apare o prinţesă dintr-o stirpe„regală" nespecificată. Iar în desfăşurarea naraţiunii este inclusă o piesă de teatru . au avut cu siguranţă drept autori pe unul sau mai mulţi dintre confraţii acestuia. un adept englez al ezoterismului. Totuşi. însuşi Andrea a recunoscut că îl compusese ca pe o „glumă" sau ca pe o comedie. ale cărei domenii de drept au fost uzurpate de către mauri şi care ajunge pe ţărm într-un cufăr de lemn. În 1616 a apărut al treilea manifest rozicrucian.

către mai influenta familie Stuart. în genealogiile din „documentele Prioriei". în mare măsură. Cu un secol în urmă. cu Iacob al V-lea al Scoţiei. în mod direct. viconte de Turenne şi duce de Bouillon . Friedrich Palatinul s-a căsătorit cu Elizabeth Stuart. iar Andrea. elector palatin al Rinului. Iar în 1591 s-a străduit din răsputeri să cucerească oraşul Stenay. Dacă Sionul a avut o activitate coerentă şi activă în acea perioadă. În 1613. cel puţin parţial sau temporar. Henri de la Tour d'Auverne. ca şi alţi trei prezumtivi mari maeştri care i-au urmat.vechiul titlu al lui God-froi de Bouillon. dar căreia i se adăugaseră multe tendinţe contemporane. în vremea sa. care ocupă un loc important atît în „documentele Prioriei" cît şi în investigaţia noastră. o cultură ce ar fi putea fi definită 192 . după căsătoria sa cu Elizabeth Stuart. Iată ce scria Frances Yates: în Palatinat se forma o nouă cultură care provenea. casa de Lorena a fost. fica regelui Iacob I al Angliei.cu posibila excepţie a lui Friedrich. În consecinţă. după moartea acestuia. Henri avea. membrii familiei Stuart au început să figureze.iar de Guise era ramura mezină a casei de Lorena. În orice caz. orientarea ezoterică s-a făcut simţită la curtea lui Friedrich Palatinul din Hei-delberg. din epoca Renaşterii. Acesta era nepotul unui important lider protestant francez. au avut unele interese faţă de casa regală a Scoţiei. fie şi numai periferic. Marie de Guise fusese măritată cu ducele de Longueville şi apoi. nepoata lui Mary. legături cu familia Longueville. eclipsată. regina Scoţiei şi strănepoata lui Marie de Guise . de asemenea. Astfel s-a creat o alianţă dinastică între casele Stuart şi Lorena. s-ar putea să-şi fi transferat loialitatea.

. au fost crea’te o cultură şi un stat „rozicrucian" a cărui capitală era Heidelberg-ul.prin adjectivul „rozicrucian". În sânul harababurii dezlănţuite în jurul său. cît şi speranţele şi perspectivele aferente. avînd drept nucleu un prinţ autentic. i-a fost oferită de nobilii rebeli. Iar în următorul sfert de veac. Andrea a creat o reţea de societăţi mai mult sau mai puţin secrete. cunoscute sub numele de Unio Christiana (Uniunile Creştine). fiecare dintre aceste societăţi era condusă de cîte un prinţ a cărui identitate nu era cunoscută şi 193 .. în 1618. Germania a devenit principalul teatru de luptă al celui mai înverşunat. Pe scurt. Astfel. Friedrich Palatinul era principele în jurul căruia se învolburau astfel de curente profunde. iar reprezentanţii acestora sperau să se ajungă la exprimarea politico-religioasă a aspiraţiilor lor. Iar el şi-a însuşit fără ezitare atît rolul care i s-a impus. Conform proiectului său. sîngeros şi costisitor conflict din istoria Europei de dinainte de secolul douăzeci . Mişcarea lui Friedrich...un conflict în timpul căruia biserica aproape că a reuşit să-şi reimpună hegemonia de care se bucurase în Evul Mediu. atît din punct de vedere spiritual cît şi din punct de vedere politic. de a înfăptui o reformă hermetică ideală. De aceea a acceptat coroana Boemiei cînd. iar Heidelberg-ul a fost înţesat de trupe catolice.. a fost o încercare de a le da acelor curente o expresie politico-religioasă. Timp de doi ani. Fapta sa a stîrnit mînia Papalităţii şi a Sfintului Imperiu Roman şi a precipitat haosul Războiului de Treizeci de Ani. el şi Elizabeth au fost exilaţi în Olanda.. se pare că anonimii „rozicrucieni" şi simpatizanţii lor îi conferiseră lui Friedrich un simţ al misionariatului.

cu care Andrea a corespondat fără întrerupere. împărţiţi în grupuri de cîte trei . dintre care majoritatea erau etichetate de către biserică drept eretice. însă. Odată ajunşi în Anglia. Mulţi cărturari.fiecare trebuind să fie specializat într-un domeniu prestabilit de studiu. care era şi prieten intim cu Elizabeth Stuart şi păstra legătura cu ea prin corespondenţă. Scopul iniţial al acestor organizaţii era transmiterea cunoştinţelor considerate a fi în pericol -cu precădere a celor mai recente descoperiri ştiinţifice. Se poate spune că Uniunile Creştine au contribuit în mod semnificativ la organizarea sistemului lojilor masonice. fost capelan personal al fiului lui Friedrich Palatinul şi viitor episcop de Chester.aceasta însoţise armatele catolice invadatoare şi intenţiona să smulgă din rădăcini orice urmă a gîndirii rozicruciene. Printre europenii refugiaţi în Anglia se aflau cîţiva dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Andrea: de exemplu. Theodore Haak. şi doctorul John Wilkin. a cărui primire într-o lojă masonică. aceşti bărbaţi au stabilit legături strînse cu cercurile masonice. mai bine cunoscut sub numele de Comenius. în acelaşi timp. Johann Komensky. a fost unul dintre primele astfel de evenimente consemnate. erau prieteni apropiaţi cu Robert Moray. Uniunile Creştine funcţionau şi ca un refugiu pentru persoanele care se ascundeau de Inchiziţie .unde se aflau în siguranţă şi unde Francmasoneria tocmai începea să prindă contur. De exemplu. oameni de ştiinţă. în 1641.care era asistat de alţi doispre-zece. filozofi şi adepţi ai ezoterismului şi-au găsit adăpost în instituţiile lui Andrea. mulţi au reuşit să ajungă în Anglia . cu 194 . Dintre aceştia. Samuel Hartlib.

„colegiul invizibil" a devenit Societatea Regală.provenind. Boyle a fost succesorul lui Andrea ca mare maestru al Sionului. şi cu Robert Boyle. DINASTIA STUART Conform „documentelor Prioriei". Ca rezonanţă. succesorul lui Newton în funcţia de mare maestru a fost Charles Radclyffe. menţionat ca următorul mare maestru al Sionului. minţile neobosite ale acestor englezi şi europeni s-au reunit formînd „colegiul invizibil" aşa cum l-a numit Boyle în replică la manifestele „rozicruciene". admis în masonerie în 1656. cel puţin în momentul înfiinţării. 195 . un anticar expert în ordine cavalereşti. ce îl avea drept protector şi sponsor pe regele Carol al II-lea din dinastia Stuart. numele este departe de Newton sau de Boyle. din „Confreria Rozicruciană Invizibilă". îndreptîndu-se apoi către reţeaua complexă de afluenţi reprezentată de organizaţiile francmasonice din secolul al optsprezecelea. Dar nu s-a ajuns astfel la apogeul „râului subteran".Elias Ashmole. În timpul Protectoratului lui Cromwell. Se poate argumenta astfel că. sau chiar de Andrea. După restaurarea monarhiei în anul 1660. acesta a continuat să curgă de la Boyle către Sir Isaac Newton. conform „documentelor" acesteia. Aproape toţi membrii fondatori ai Societăţii Regale erau francmasoni. ci membru al unei societăţi secrete mai puţin cunoscute. prin intermediul Uniunilor Creştine ale lui Andrea. Dimpotrivă. Nu există dovezi concrete care să ateste că societatea respectivă ar fi fost Prioria din Sion. dar. Societatea Regală era o instituţie cvasimasonică . acel tînăr precoce care nu era francmason.

Charles Radclyffe s-a născut în 1693. Charles. 196 . atît Radclyffe. sub protecţia specială a ducelui de Lorena. Dar. provenită din legătura acestuia cu Moli Davis. Iacob al II-lea le-a acordat membrilor acesteia titlul de conţi de Derwentwater.un alt nepot nelegitim al lui Carol al II-lea. conte de Lichfield . a devenit secretarul personal al „Tînărului Pretendent". după toate aparenţele. în urma cercetărilor întreprinse. cine a fost Charles Radclyffe. în anii ce au urmat. Încă din secolul al şaisprezecelea. În acel an. Aşadar. îşi avea pe atunci reşedinţa la Barr-le-Duc. refugiindu-se apoi printre Iacobiţii din Franţa. În 1688. această cauză depindea de „Bătrînul Pretendent". cu certitudine. De aceea nu este surprinzător faptul că şi-a dedicat o mare parte a vieţii cauzei dinastiei Stuart. cu ajutorul contelui de Lichfield. au participat la rebeliunea scoţienilor. Era văr cu Bonnie Prince Charlie şi cu George Lee. James fiind executat. cu puţin timp înainte de a fi detronat.într-adevăr. Mama sa era fiica nelegitimă a lui Carol al II-lea. familia Radclyffe se număra printre cele mai influente din Northumberland. Amîndoi au fost capturaţi şi întemniţaţi. acesta s-a dovedit a fi una dintre personalităţile secrete de o considerabilă importanţă în istoria culturii secolului al optsprezecelea. exilat fiind. James.era nepotul penultimului monarh din dinastia Stuart. Bonnie Prince Charlie. Iacob al III-lea. cu mult curaj şi. între timp. din partea mamei. care. la început nici nu ştiam. cît şi fratele său mai vîrstnic. În 1715. Radclyffe avea sînge regal . a fost protagonistul primei evadări reuşite din închisoarea Newgate.

în ultimă instanţă. acesta din urmă a debarcat în Scoţia şi s-a angajat într-o donchijotească încercare de reinstaurare a Stuarţilor pe tronul britanic. cunoscută drept „Ritul Scoţian". Este foarte posibil ca Francmasoneria de Rit Scoţian să fi fost iniţial răspîndită. în acelaşi an. se pare 197 . sub securea călăului. stabilea conexiuni mult mai directe între francmasonerie şi diverse preocupări considerate „rozicruciene" . Francmasoneria de Rit Scoţian promitea iniţierea în mistere de mai mari proporţii. în timp ce încerca să i se alăture. ci şi de stadiul prezent al „lucrării". sînt de obicei consideraţi întemeietorii unei forme aparte de francmasonerie. cu un deceniu mai tîrziu.În 1745. De asemenea. în 1725. el ar fi fondat.ca. dacă nu cumva chiar concepută. Un an mai tîrziu. în 1736. prima lojă masonică de pe continent. Radclyffe şi-a găsit sfirşitul în Turnul Londrei. într-adevăr. se pare că ar fi fost recunoscut drept mare maestru al tuturor lojilor franceze şi. Şi nu se ocupa doar de antichitate. Radclyffe a fost capturat la Dogger Bank. este încă menţionat ca atare. care a introdus grade mai înalte decît cele existente în alte sisteme masonice din epocă. În timpul şederii lor în Franţa. După cîteva luni. se spune că. mistere mai profunde despre care se presupune că ar fi fost păstrate în Scoţia şi transmise din generaţie în generaţie. de exemplu. alchimia şi doctrinele cabalistică şi hermetică. la Paris. „Tînărul Pretendent" a suferit o înfrîngere dezastruoasă în bătălia de la Culloden Moor. În orice caz. pe o corabie franţuzească. de Charles Radclyffe. în cursul aceluiaşi an sau poate în următorul. Stuarţii s-au implicat profund în răspândirea francmasoneriei.

Nu se ştie cu 198 . În 1707. Printre membrii acesteia se numărau cel puţin doi prieteni apropiaţi ai lui Isaac Newton. considerîndu-l un rege al marilor „iniţiaţi" ai misterelor .un om care redescoperise şi reconstituise adevărurile eterne tăinuite de misterele antice. cel mai apropiat prieten al lui Newton. îşi afişa interesul şi simpatia faţă de camisarzi . Colabora cu Jean Desaguliers. Rarnsay s-a născut în Scoţia. Ramsay mai avea şi alte legături cu Newton. Ca şi acesta.o sectă de eretici din sudul Franţei. asemenea catarilor. cunoscut drept cavalerul Andrew Ramsay. studiase matematica sub îndrumarea lui Nicolas Fatio de Duillier. care au fost. fost paroh la Saint Sulpice . numită Filadelfienii. a făcut parte dintr-o societate cvasimasonică şi cvasirozicruciană. persecutaţi. era un bastion al unei credinţe îndoielnice. unul dintre cei mai buni amici ai lui Newton. la rîndul lor. pentru că Radclyffe. s-a menţinut relativ „în umbră". mai ales după 1738. chiar şi la vremea aceea. cam prin anii 1680. Ramsay însuşi îl privea pe Newton cu deplin respect. Se Pare că.care. Cel mai important şi cel mai celebru dintre aceştia a fost un Personaj enigmatic. într-o foarte mare măsură. Ramsay se afla la Cambrai şi era foarte apropiat de filozoful mistic Fenelon. La această concluzie nu se poate ajunge cu uşurinţă. a lucrat prin intermediari şi prin "avocaţi". În 1710. şi care reprezentau un fel de cauză de suflet pentru Fatio de Duillier. În tinereţe.că răspândirea francmasoneriei în secolul al optsprezecelea i se datorează lui Radclyffe mai mult decît oricui altcuiva.

exactitate cînd anume l-a cunoscut Ramsay pe Radclyffe. unde . Este atestată prezenţa sa la întruniri ale lojilor. pe care l-a numit şi preceptorul fiului său. cu trei sferturi de veac înainte. pînă la moartea sa din 1727. În timpul lui Ramsay. se înrudiseră cu Friedrich Palatinul. numită Gentleman's Club of Spalding. ducele de Bouillon era văr cu Bonnie Prince Charlie şi se număra printre cele mai de seamă personalităţi din cadrul francmasoneriei. Isaac Newton. A devenit. Ramsay a revenit în 1729 în Anglia. Alexander Pope şi. Însă cercetările noastre ne-au convins că adevărata voce din spatele lui Ramsay era cea a lui Charles Radclyffe .a fost primit fără întîrziere în Societatea Regală. de asemenea.care.fără a se ţine cont de aparenta sa lipsă de calificări adecvate . care a devenit ulterior un document primordial pentru „lucrare". împreună cu alte personalităţi marcante. În ciuda legăturilor sale cu iacobiţii. viconţi de Turenne şi duci de Bouillon . Pentru o vreme a fost chiar preceptorul Lui Bonnie Prince Charlie.o lungă expunere asupra istoriei francmasoneriei. Pe baza acestei „Oraţii.care conducea loja. Din acest „club" făceau parte bărbaţi ca Desaguiliers. căruia 199 . El i-a oferit o proprietate şi o reşedinţă în oraş lui Ramsey. Ramsay era din nou în Franţa şi activa din ce în ce mai intens în folosul francmasoneriei. printre care şi Desaguliers. În 1730. dar prin anii 1720 dădea dovadă de ataşament faţă de cauza iaco-biţilor. Ramsey a devenit cel mai de seamă purtător de cuvînt al masoneriei din epoca sa. Ramsey a compus vestita sa Oration . şi membru al unei organizaţii mult mai obscure. Şi s-a bucurat de protecţia specială a familiei Tour d'Auvergue. În 1737.

la început el chiar crezuse că bărbatul care condusese ceremonia iniţierii sale fusese chiar Bonnie Prince Charlie. Iar aceştia.a fost apoi numit Ritul Strict Templier. erau asociaţi îndeaproape cu cauza iaco-bină. de asemenea. se pare că acesta din urmă reprezenta legătura dintre Radclyffe şi Newton. atunci cînd avusese loc această ceremonie. Acesta pretindea că fusese iniţiat în 1742 . un jurământ de credinţă şi de supunere necondiţionată faţă de misterioşii „superiori necunoscuţi". că. pare rezonabilă. În ciuda morţii premature a lui Radclyffe din 1746. seminţele sădite de el în Europa au continuat să dea roade. ce îi fusese încredinţat de „superiori necunoscuţi". ca principal organizator al funeraliilor lui Ramsay. fusese acceptat într-un nou sistem francmasonic.un neamţ numit Karl Gottlieb von Hund. De aceea presupunerea că acela care a prezidat iniţierea a fost Charles Radclyffe. s-a făcut remarcat un nou ambasador al francmasoneriei . dacă Radclyffe era forţa din spatele lui Ramsay. Hund a rămas cu convingerea că între acel personaj neidentificat şi „Tînărul Pretendent" exista o legătură tainică. Numele său provine de la jurămîntul pe care îl pretindea. Într-adevăr. Dar. Imediat după 1750. Pretindea. Sistemul francmasonic în care fusese primit Hund o extensie ulterioară a Ritului Scoţian .Ramsey i-a predat discursul şi care a reapărut în 1743. cu toate că se dovedise că nu acesta era adevărul. Şi.cu un an înainte de moartea lui Ramsay şi cu patru înainte de a lui Radclyffe. susţinea Hund. dintre care unii 200 . Iar principala teză a Ritului Strict Templier era descendenţa sa directă din Cavalerii Templieri.

nu a reuşit să elaboreze strategia de dezvoltare ulterioară a noului sistem francmasonic. am tras concluzia. continuîndu-şi existenţa în mod clandestin. am admis că putea conţine o doză de adevăr. ceea ce părea să fie un cimitir al templierilor. Iar noi înşine am descoperit. Cel mai vechi mormînt data din secolul al treisprezecelea. Se spune că un contingent de templieri ar fi luptat de partea lui Robert Bruce în bătălia de la Bannockburn. O astfel de pretenţie ne era deja familiară. Ceea ce nu ar fi fost imposibil. Aşadar. aceste simboluri se îmbinau cu motive specific masonice. identice cu cele găsite în pretoratele templiere cunoscute din Anglia şi Franţa. întîlnirea cu „superiorii 201 . laicizîndu-se treptat şi combinînd structura asociaţiilor masonice cu sistemul preponderent de clan. în baza propriilor noastre cercetări. Ca urmare. descendenţa revendicată de Hund pentru Ritul Strict Templier nu ni s-a părut întru totul imposibilă. în rgyllshire. contemporanii săi l-au respins. spre propria sa încurcătură şi spre viitoarea sa dizgraţie. Bula papală care dizol-Va templierii nefiind niciodată promulgată în Scoţia. dacă ordinul s-ar fi perpetuat într-adevăr în pustietăţile neumblate ale regiunii medievale Argyll. iar cel mai recent din secolul al optsprezecelea. considerîndu-l şarlatan şi acuzîndu-l că şi-ar fi inventat povestea iniţierii. atestînd astfel existenţa unui anumit tip de fuziune. Pe cel mai recent. însă. ordinul nu a fost suprimat niciodată în mod oficial. Cel mai vechi era decorat cu anumite sculpturi ciudate şi simboluri gravate.supravieţuiseră epurării din 1307-1314 şi asiguraseră continuitatea ordinului în Scoţia. Dar.

a continuat să-şi susţină integritatea. A susţinut că îi promiseseră că aveau să ia din nou legătura cu el. Pînă la sfirşitul vieţii. cît a unor circumstanţe aflate mai presus de orice control. conform propriei sale relatări. că o obţinuse de la 202 . cu stăruinţă.uneori.ca şi o mare parte a camarazilor săi. Totuşi. nu atît a unei trădări deliberate. iacobiţii erau încă o forţă puternică. Cu cît am meditat mai mult asupra aserţiunilor lui Hund. dar nu o făcuseră niciodată. Hund fusese iniţiat în 1742. în ceea ce priveşte afacerile politice continentale. Dacă „superiorii necunoscuţi" ai lui Hund nu au reuşit să restabilească legătura cu protejatul lor. Mai există şi o altă dovadă care pledează nu numai în favoarea autenticităţii declaraţiilor lui Hund. cu insistenţă. de pildă în America de Nord. în 1746. Dintre cei rămaşi. afirmînd că fusese abandonat de susţinătorii săi iniţiali şi subliniind. Este vorba de lista marilor maeştri ai Cavalerilor Templieri pe care el pretindea. pentru a-i da noi instrucţiuni. chiar foarte departe.necunoscuţi" şi împuternicirea de a răspîndi Ritul Strict Templier. La toate aceste acuzaţii. unii erau în închisoare sau în exil . iar pe el însuşi am început să-l considerăm o victimă neajutorată. atunci nu poate decît să-i confirme spusele. că aceştia existau în realitate. Dacă faptul că a fost abandonat imediat după colapsul iacobiţilor are vreo importanţă. se pare că nu a fost cu intenţie. ci şi în aceea a „documentelor Prioriei". Hund nu a putut răspunde decît că „superiorii necunoscuţi" îl abandonaseră în mod inexplicabil. Radclyffe nu mai era în viaţă . cînd. cu atît ni s-au părut mai plauzibile. Facem această afirmaţie deoarece.

fiind încă în păstrarea Vaticanului. în egală măsură. 203 . acte. unise casele de Habsburg şi de Lorena şi pusese bazele dinastiei Habsburg-Lorena. Cu excepţia ortografierii unui singur patronimic.pe care nu le-ar fi putut deţine dacă nu ar fi avut acces la anumite „surse secrete" de informare. fusese.de fapt. Totuşi. succesorul lui Radclyffe ca mare maestru al Sionului.„superiorii necunoscuţi". o confirmare a faptului că povestea despre „superiorii necunoscuţi" nu era o invenţie. conform „documentelor Prioriei". el obţinuse. lista redată de Hund coincidea cu cea din Dossiers secrete. Charles de Lorena.erau inaccesibile. Pe scurt. într-un anumit mod. Hund nu era cu totuî lipsit de prieteni.hrisoave. în ciuda acuzaţiilor ridicate împotriva sa. după toate aparenţele. Concluzia la care ne conduseseră propriile noastre investigaţii era că lista marilor maeştri templieri din Dossiers secrete era exactă . După colapsul cauzei iacobite şi-a găsit un protector plin de înţelegere şi un prieten apropiat chiar în persoana împăratului Sfintului Imperiu Roman. În plus. declaraţii . atît de corectă încît părea să fi fost întocmită pe baza unor informaţii „din interior". duce de Lorena . că aceştia din urmă aveau extraordinar de multe cunoştinţe despre Ordinul Templului . Aceasta este. în acea vreme. Şi pare să indice.care. Iar fratele său. acesta era Fransois. prin căsătoria sa din 1735 cu Maria Theresa de Austria. cea mai corectă listă a marilor maeştri templieri existentă la acea dată. intrase în posesia acesteia într-o perioadă în care documentele pe baza cărora putea fi întocmită .

politica de hărţuire a francmasonilor din Florenţa dusă de Inchiziţie. fondatorul primei loji masonice de pe continent.Fransois a fost primul prinţ european care a devenit mason şi care a făcut publică această afiliere. Iar cel care a prezidat ceremonia sa de iniţiere a fost Jean Desaguliers. La început. a devenit duce de Toscana şi a contracarat. a lăsat în urma sa o moştenire durabilă. În plus. un eseist guraliv. Ramsay şi Radclyffe. un romancier de mîna a doua şi un 204 . Fransois a petrecut o bună bucată de vreme în Anglia. Prin Fransois. la Haga adevărat bastion al activităţilor ezoterice după ce în oraş se instalaseră o serie de cercuri „rozicruciene" în timpul Războiului de Treizeci de Ani. Charles Radclyffe. ne era cunoscut doar ca o curiozitate a lumii literare . la scurt timp după această iniţiere.un autor relativ minor de beletristică. Răspîndirea francmasoneriei din anii care au urmat i se datorează lui Fransois de Lorena mai mult decît oricărui alt potentat european. curtea sa de la Viena a devenit atît capitala europei Masonice. După moartea ultimului reprezentant al familiei Medici. cît şi centrul unui larg spectru de alte preocupări ezoterice. CHARLES NODIER ŞI Grupul Său Comparat cu influentele personalităţi culturale şi politice care l-au precedat sau doar cu un personaj de talia lui Charles Radclyffe. prieten intim cu Newton. Charles Nodier părea un mare maestru cît se poate de nepotrivit. cu abilitate. Iniţierea sa a avut loc în 1731. Într-un sens. Acolo a devenit membru al acelei instituţii inofensive al cărei nume răsunător era Gentleman's Club oof Spalding. El însuşi practica alchimia în laboratorul său din palatul imperial de la Hofburg.

fiind selectate.fuseseră anume solicitate. În acel an.T.şi biblioteca lăsată de cardinalul Richelieu .toate uluitoare. contemporanii îl considerau o personalitate culturală majoră.cărţi şi manuscrise oculte. lucrări jefuite din mînăstiri şi din arhivele Vaticanului . iar influenţa sa era enormă. Se spunea că. catalogate şi studiate în mod sistematic. Arsenalul conţinea scrierilelui Nicolas Flamei . în 1810. Napoleon a confiscat şi a adus la Paris aproape întreaga arhivă a Vaticanului. Nodier era deja o celebritate. Toate materialele de acest gen . ocult de pe teritoriul Franţei. în virtutea ambiţiei sale de a crea o bibliotecă universală completă.o colecţie completă de lucrări dedicate magiei. mînăstirile din toată ţara fuseseră jefuite. mai tîrziu. cărţile şi manuscrisele care le aparţinuseră fiind trimise la Paris. Este vorba de mai bine de trei mii de lăzi cu documente. fusese numit bibliotecar-şef la Biblioteca Arsenalului. din punct de vedere literar. Şi acestea nu erau singurele opere de o valoare inestimabilă.alchimistul medieval menţionat drept unul dintre marii maeştri mai timpurii ai Sionului .scriitor de povestiri scurte în maniera bizară a lui E. În 1824.au trecut prin mîinile lui Nodier şi ale colaboratorilor săi. Cu toate că o parte dintre acestea fuseseră ulterior returnate Romei.toate cele referitoare la templieri. printre multe alte comori. a lui Edgar Alan Poe. foarte multe rămăseseră în Franţa. Totuşi. s-a dovedit a fi legat de investigaţia noastră în mai multe moduri .A. spre păstrare. 205 . Hoffman şi. dintre care unele . Mai tîrziu. La începutul Revoluţiei Franceze. cabalisticii şi hermetismului. în plus. de exemplu . cel mai important depozit de manuscrise medievale cu specific.

dedicată celor mai semnificative situri arheologice din Franţa antică. Iar traducerea acesteia în engleză. Charles Nodier. aşa-numita „renaştere a ocultismului" din Franţa secolului al nouăsprezecelea. Nodier a continuat să fie un scriitor prolific.tăieri a 206 . Pe durata deţinerii funcţiei de la Arsenal. a lumii supranaturale şi a ursitei de-a lungul timpului şi a popoarelor).Printre cei care au colaborat cu Nodier pentru a duce la bun sfirşit această însărcinare s-au numărat Eliphas Levi şi Jean Baptiste pitois. care a scris sub pseudonimul Paul Christian. Dintre ultimele sale opere. în mai multe volu’me generos ilustrate. ceea ce este. Lor şi mentorului lor. li se datorează. de mare interes pentru colecţionari.dacă avem în vedere că nici unul dintre contemporanii săi nu afişa nici cel mai mic interes faţă de subiectul respectiv. Histoire de la Magie. în ultimă instanţă. lucrarea lui Pitois. într-adevăr. publicat pe măsură. În anii care au urmat» lucrările celor doi au avut drept urmare reapariţia unui interes major faţă de ezoterism. de asemenea. cît se poate de frapant . cîteva capitole destul de lungi referitoare la templieri şi unul despre Gisors . recent reeditată şi completată cu dedicaţia originală pentru Nodier. de fapt. Un spaţiu considerabil din acest impresionant compendiu a fost dedicat de Nodier dinastiei merovingiene. cea mai importantă este o lucrare amplă. a devenit o adevărată biblie pentru contemporanii săi dornici să studieze arcanele.care cuprinde o relatare detaliată a acelei misterioase >. du monde sumaturel et de la fatali te a travers Ies temps et Ies peuples (Istoria magiei. Există. este în prezent o carte rîvnită de exegeţii contemporani ai ocultismului.

Theophile Gautier. a început cu Sauniere şi Rennes-leChateau. de asemenea. Nodier a fost mai mult decît un bibliotecar şi un scriitor. egocentric şi bombastic. de exemplu. în apartamentul său de la Biblioteca Arsenalului. pentru noi.iar mulţi elevi ai săi aveau să-l eclipseze prin realizările lor ulterioare.ulmului" din 1118 care. Lamartine. cel mai important dintre discipoli şi cel mai bun prieten al său era tînărul Victor Hugo următorul mare maestru al Sionului. Aidoma poeţilor şi pictorilor renascentişti. a marcat sciziunea dintre Cavalerii Templieri şi Prioria din Sion. Şi au inclus în operele lor o serie de teme. De pildă. În 1832. Balzac. a inaugurat un salon care l-a consacrat drept cel mai influent şi Prestigios „autocrat al estetismului" din epocă. a servit drept mentor unei întregi generaţii . se străduia să fie Permanent în centrul atenţiei şi nu ezita să-şi exagereze propria importanţă. conform Dossiers secrete. Delacroix. aceşti bărbaţi au preluat adesea tradiţiile ezoterice. Gerard de Nerval şi Alfred de Vigny. mai ales pe aceea hermetică. conform „documentelor Prioriei". a fost publicată o carte intitulată Voyage a Rennes-les-Bains (O călătorie la Rennes-les-Bains). Pe de altă parte. Şi mai era şi Fransois Rene de Chateaubriand . Era sociabil. Musset. în care se vorbea pe larg despre comoara legendară asociată cu 207 . Trebuie menţionaţi. Pînă la moartea sa în 1844. Dumas-tatăl. referinţe şi aluzii legate de misterul care.care s-a dus în pelerinaj la mormîntul lui Poussin din Roma şi a înălţat o lespede care să susţină reproducerea tabloului Les Bergers d 'Arcadie.

cînd avea doar zece ani(!). a fost inclus într-un grup numit Filadelfienii. Auguste de Labouisse-Rochefort. Dar mai exista un alt aspect al vieţii sale care se dovedea încă şi mai potrivit. În jurul anului 1893 a creat un alt grup . În biblioteca din Besanson se află un eseu criptic.Blanchefort şi Rennes-le-Chateau. Nodier fusese profund implicat în activitatea societăţilor secrete.numit tot Filadelfienii. Apoi. mottoul „Et în Arcadia Ego". 208 . o carte ambiguă în mod deliberat.Pentru Eleonore). Histoire des societes secretes de l'armee (Istoria societăţilor secrete din armată). sub anonimat. (Iubirile . În 1802. fără nici o explicaţie. în 1815. Autorul acestei lucrări obscure. care a pus la cale unul din viitoarele comploturi împotriva lui Napoleon. Incepînd chiar din copilărie. De exemplu. a mai scris şi o alta. pe a cărei pagină de titlu apare.autorul nu clarifică pe deplin acest lucru. Nodier a consemnat afilierea sa la o societate secretă pe care a descris-o drept „biblică şi pitagoreică". a publicat. legate de investigaţia noastră. Activităţile literare şi ezoterice ale lui Nodier erau. la Paris. Se intitulează Le berger arcadien ou premiere accents d'une flute champetre (Păstorul din Arcadia sau primele note ale fluierului). una dintre cele mai ciudate şi mai influente dintre lucrările sale.sau poate doar un cerc interior al primului -. în mod clar. Un document datat 1797 atestă fondarea din acel an a unui alt grup . compus şi citit acestui grup de către unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Nodier. încă din 1790. Nu se poate şti dacă este vorba de o pură ficţiune sau de un fapt adevărat .

le conduce pe toate celelalte. în acelaşi timp. Se pare că aceasta era întocmită de unul dintre conspiratorii împotriva lui Napoleon. Oamenii vedeau. Există un mare număr de societăţi secrete acti’ve. Şi le atribuie acestora o seamă de realizări istorice. iar atmosfera din Europa postnapoleoniană era. Cu toate acestea. în orice caz. într-o oarecare măsură. această societate secretă „supremă" este aceea a Filadelfienilor. sau doar îşi imaginau că văd. Însă. de fapt. inclusiv căderea lui Napoleon. Dar există una singură. care le surclasează şi. există o aluzie la Sion într-o adresă pe care o citează Nodier. conspiraţii pretutindeni. adaugă apoi. Cartea lui Nodier a avut un efect exploziv apărînd în momentul în care teama de societăţile secrete căpătase proporţii cu adevărat patologice. declară Nodier. din multe puncte de vedere. că lucrarea este un fel de alegorie uşor mascată a unor fapte istorice contemporane. Vînătorile de 209 .dar sugerează. dar ţineţi minte că l-am numit Eliacin şi că voi lăsa în mîinile lui paza templului şi a altarului dacă voi muri înainte de a-l vedea doborît de pe tronul său pe cel din urmă dintre asupritorii Ierusalimului. Acestea erau adesea învinuite de a fi provocat Revoluţia Franceză. Cel în cauză se referă la fiul său nou născut: Este prea tînăr ca să vi-l dedic vouă prin jurămîntul lui Annibal. aminteşte de „jurămîntul care mă leagă de Filadelfieni şi care îmi interzice să fac cunoscut numele real al societăţii lor". fiind destinată unei întruniri a Filadelfienilor. similară celei din „era Mckarthy" din Statele Unite. în anii 1950. conţine o filozofie cuprinzătoare a societăţilor secrete. După părerea sa.

şubrezind structurile instituţiilor oficiale şi comiţînd toate tipurile de sabotaje perturbatoare. Iar unul dintre principalii arhitecţi aflaţi în spatele mitului şi poate chiar a realităţii de dincolo de acesta a fost Charles Nodier. societăţile secrete au alimentat paranoia în toate eşaloanele superioare guvernării. anul descoperirii de către Berenger Sauniere a misterioaselor pergamente din Rennes-le-Chateau. urmată de apariţia unor oponenţi reali. a unor grupări subversive reale ale conspiratorilor .care se organizau conform schemelor fictive. adesea îndreptată împotriva unei ameninţări imaginare. era. mult mai multe decît orice societate secretă. Iar represiunea. DEBUSSY ŞI ROZA-CRUCE Tendinţele cărora le-a dat expresie Nodier fascinaţia societăţilor secrete şi interesul renăscut pentru ezoterism .au continuat să cîştige influenţă şi aderenţi de-a lungul secolului al nouăsprezecelea. 210 . Nu se poate pune la îndoială  că. presupus mare maestru al Sionului în anul 1891. în culise. orice incident nefericit erau atribuite „activităţilor subversive" .maşinaţiilor unor societăţi clandestine foarte bine organizate. Această mentalitate genera măsuri represive extreme. cel puţin mitul acestora a avut un rol major în istoria Europei secolului al nouăsprezecelea.vrăjitoare erau în floare. dacă nu societăţile secrete. iar paranoia a înfăptuit. acţionînd în mod insidios. orice subminare minoră. Orice tulburare publică. în mod frecvent. la rîndul ei. Ambele tendinţe au atins apogeul în Parisul acelui sfârşit de secol . Fie şi numai în calitate de plăsmuiri ale imaginaţiei.acolo unde se afla Claude Debussy.

Ştefan George. în ultimul deceniu al secolului. dominau viaţa culturală pariziană.Se pare că Debussy l-a cunoscut pe Victor Hugo prin intermediul poetului simbolist Paul Verlaine. şi flamboaiantul conte Philippe Auguste Villiers de l'Isle-Adam.dintre ale cărui capodopere Debussy a pus pe muzică L'Apres Midi d'un Faune (După-amiaza unui faun). Cercurile din care făceau parte Debussy şi Mallarme erau iniţiate în eZoterism. Aceste cercuri erau uneori ilustre. de asemenea. de asemenea. Axei. a devenit un membru esenţial al cercurilor simboliste care. Stephane Mallarme . se intersectau cu altele. încă şi mai ezoterice.datorită cărora Debussy l-a întîlnit pe Sauniere. a devenit biblia întregii mişcări simboliste. Ulterior. Un alt membru era magicianul enigmatic al poeziei simboliste franceze. în 1918. De asemenea. B. a cărui piesă de teatru rozicruciană. Din ele făceau parte tînărul cleric Emile Hoffet şi Emma Calve . W. Paul Valery. tînărul Gide şi Marcel Proust. Pelleas et Melisande (Pelleas şi Melisande). Era. Tot din aceleaşi cercuri mai făceau parte şi cei care dădeau strălucire vestitelor serate din fiecare marţi ale lui Mallarme Oscar Wilde. Mai era şi Maurice Maeterlinck. într-° operă. a pus pe muzică o parte a lucrărilor acestuia. Deşi nu a putut fi finalizată datorită morţii autorului. cu intenţia de a o transforma. alteori bizare. a fost transformată de Debussy într-o operă celebră în întreaga lume. Şi. Yeats. dramaturgul simbolist a cărui dramă merovingiană. Debussy a fost realmente asociat cu cele mai proeminente personalităţi din aşa-numita „renaştere 211 . Debussy a început să compună un libret pentru această dramă ocultă. în acelaşi timp. alteori ilustre şi bizare. Astfel.

de asemenea intim cu Emma Calve şi prieten cu MacGregor Ivlathers. Doinei a devenit bibliotecar în Carcassonne şi a înfiinţat o biserică neo-catară în Languedoc .şi anume Jules Doinei.în cadrul căreia Papus avea funcţia de episcopagina De fapt.a ocultismului" francez.mai bine cunoscut drept Papus.şi este destul de interesant faptul că ceremonia s-a desfăşurat în casa lui Lady Caithness.2^ nume sub care a publicat lucrarea considerată şi azi ca fundamentală pentru Tarot. Order of the Golden Dawn („Ordinul Zorilor de Aur"). în care se afla parohia Rennes-le-Chateau. această biserică pare să fi fost. dar şi unul dintre confidenţii lui Alexandru. un satanist notoriu. în 1890. Papus era nu numai membru în numeroase ordine şi societăţi ezoterice. O a doua personalitate a fost Jules Bois. La îndemnul lui Jules Bois. un prieten intim al Emmei Calve şi totodată fondatorul aşa-numitului „Ordin Cabalistic al Roza-Crucii". Printre acestea s-a numărat şi marchizul Stanislas de Guaita. Iar printre prietenii cei mai apropiaţi ai lui Papus se număra unul al cărui nume a mai figurat şi în investigaţia noastră . Doinei s-a proclamat pe sine însuşi drept episcop gnostic de Mirepoix. şi de Alet. şi ai soţiei acestuia. Se pare că biserica lui Doinei a fost sfinţită de un episcop răsăritean la Paris . ţarul Rusiei. Privită în retrospectivă. pur şi simplu. din care făcea parte parohia Montsegur. Mathers a înfiinţat cea mai renumită societate ocultă britanică a epocii. o altă sectă inofensivă sau un alt cult nevătămător printre 212 . ţarina Alexandra. lordul James Sinclair. soţia contelui de Caithness. Un alt ocultist din anturajul lui Debussy era doctorul Gerard Encausse .

cele atît de multe apărute în acel sfârşit de secol. poate Emma Calve. fără a da vreo ripostă condamnării Vaticanului. ci sub Moscheea lui Omar. a pretins că descoperise mormîntul lui Isus . Cu toate acestea. Una dintre cele mai apropiate cunoştinţe cu preocupări oculte ale lui Debussy era Josephin Peladan . un alt intim al Emmei Calve.un alt prieten al lui Papus şi. Doinei activa pe teritoriul reşedinţei lui Sauniere . cu vehemenţă. nici colaboratorii săi nu au oferit din proprie iniţiativă indicaţii despre modul în care mormîntul lui Isus fusese identificat în mod irevocabil şi în care i se verificase autenticitatea. În jurul anului 1895. Este foarte posibil ca Debussy să le fi făcut cunoştinţă celor doi bărbaţi sau. Un admirator entuziast a afirmat că presupusa descoperire a lui Peladan era „atît de uimitoare încît.nu în locul tradiţional al Sfintului Mormînt. în orice altă epocă. destinat Sfintului Oficiu al Vatica-nului. În 1889. Iar Papa a condamnat în mod explicit instituţia lui Doinei.exact în vremea în care parohul din Rennes-le-Chateau începea să-şi etaleze bogăţia. nici Peladan. pe care a denunţat-o. ar fi zguduit din temelii lumea catolică". drept o manifestare a „străvechii erezii albigende". A fost întocmit un raport special. cel mai bun prieten al lui Sauniere şi colegul lui Doinei din cadrul Societăţii de Arte şi Ştiinţe din Carcassonne. Sau poate abatele Henri Boudet parohul din Rennes-les-Bains. a avut darul de a stîrni o serioasă îngrijorare în cercurile oficiale. Totuşi. referitor la '-reînvierea tendinţelor catare". şi 213 . dacă nu el. Cînd s-a reîntors. care era cîndva inclusă în enclava templierilor. destul de previzibil. Peladan a vizitat Ţara Sfintă.

între timp. care 214 . în virtutea aderării la principiul enunţat. declara el. a încercat să-şi transpună principiile estetice în muzică şi.al căror scop declarat era „să distrugă realismul. ilustrările societăţii contemporane.desigur. de aseme-nea. Aceasta s-a concretizat într-o serie de expoziţii anuale. scenele rustice şi „toate peisajele. Iar acesta. În 1890. deşi se declara catolic.nici de ce descoperirea sa urma să clatine catolicismul . fiind considerate lipsite de valoare „indiferent cum erau abordate. portretele. Peladan nu şi-a comentat descoperirea. el insista asupra caracterului muritor al lui Isus. Şi-a înfiinţat propria companie teatrală. anumite teme şi subiecte erau respinse rapid şi despotic. cu excepţia celor compuse în maniera lui Poussin". foarte mediatizate . Dar. Dimpotrivă. Din acest motiv. chiar şi atunci cînd erau perfecte • în lista acestor teme şi subiecte erau incluse tablourile „prozaice cu subiect istoric. cu excepţia cazului în care ar fi implicat ceva de mare însemnătate. al Templului şi al Graalului. Şi. controversat şi poate chiar exploziv. s-a angajat într-o adevărată cruciadă estetică. să remodeleze gustul latin şi să creeze o şcoală a artei idealiste". dedicat cu înflăcărare căutării simbolice a Sfintului Graal". spre deosebire de celelalte instituţii rozicruciene ale timpului. Iar Peladan nu s-a mulţumit doar să picteze.cunoscute sub numele Salon de la Rose + Croix . cele cu teme patriotice şi militare.Ordinul Roza-Crucii Catolice. ar trebui să fie „un cavaler în armură. în dramaturgie. Peladan a început să acorde o tot mai mare atenţie artelor. Peladan a fondat un nou ordin . a reuşit cumva să evite acuzaţiile papalităţii. Artistul.

Unul dintre promotorii şi cumpărătorii fideli ai acestor producţii era Claude Debussy. În 1912. de exemplu.care. Printre apropiaţii lui Peladan şi Debussy se număra şi Maurice Bares . Barres a publicat cel mai celebru roman al său. misterele Roza-Crucii şi misterele Graalului. argonauţii şi căutarea Lînii de Aur. făcuse parte din acelaşi cerc „rozicrucian" cu Victor Hugo. însă.interpreta doar piese de teatru special concepute. nici în altă zonă din Languedoc. investigaţia noastră a scos la iveală anumite conexiuni de foarte mare interes. Orfeu. Unii comentatori moderni au sugerat că lucrarea este o alegorie abia mascată a poveştii lui Sauniere şi a localităţii Rennes-le-Chateau. în tinereţe. descoperirile de acest gen au fost extrem de puţine. Este cert faptul că a crescut în ambianţa „coridoarelor puterii" -Provenea dintr-o familie 215 . în ceea ce îl priveşte pe Cocteau. Jean Cocteau • În calitate de candidat la funcţia de mare maestru al unei influente societăţi secrete. Iar acel sat este chiar vechiul centru de pelerinaj al Sionului. Dimpotrivă. În cazurile celor din urmă. La Colline Inspiree (Muntele Inspiraţiei). Dar acţiunea romanului lui Bares nu este plasată nici în Rennes-le-Chateau. „muntele inspiraţiei" din titlu este cel pe care se află un sat din Lorena. avînd subiecte ca. Jean Cocteau ni s-a părut mult mai nepotrivit Şi decît Charles Radclyffe sau Charles Nodier. Este adevărat că între cele două există analogii prea frapante pentru a putea fi considerate absolut întîmplătoare.

Şi s-a familiarizat foarte repede cu ezoterismul. în realitate. pentru că. Cocteau a abandonat acea lume. iar Unchiul său era un diplomat de vază. prieten intim cu nepotul lui Victor Hugo. Înainte de a împlini douăzeci şi cinci de ani se împrietenise deja cu Proust. iar doctrina hermetică a prins formă nu numai în lucrările sale. „nu a reuşit să reziste ispitei de a-şi lega pentru totdeauna numele de cel al lui Debussy".proeminentă din punct de vedere politic. după cum a menţionat un comentator. de asemenea. Dar. deşi în mod neutru. a fost tot timpul extrem de conştient de calitatea sa de persoană publică şi. Este notoriu faptul că viaţa privată a lui Cocteau a fost dezordonată incluzînd perioade de dependenţă de droguri şi o serie de relaţii homosexuale. Aşa cum recunoştea el însuşi. În 1908 pătrunsese în cercurile artistice boeme. a avut grijă ca acestea să nu reprezinte un impediment pentru relaţiile sale cu oamenii influenţi şi puternici. nechibzuit şi iresponsabil. oricum ar fi fost escapadele sale personale. a început să colaboreze cu Debussy. alături de care a explorat în tărîmurile spiritismului şi ocultismului. dacă nu chiar mai devreme. Era. Astfel a fost creată imaginea sa de individ fluşturatic. în jurnalele sale. Jean. în 1912. ci şi în întreaga sa concepţie estetică. cel puţin în aparenţă. la care se referă frecvent. Gide şi Maurice Bares. şi-a dorit întotdeauna 216 . însă. părăsindu-şi casa părintească la vârsta de cincisprezece ani şi pierzîndu-se în sub-cultura înfloritoare a Marsiliei. În 1926 a proiectat decorurile pentru o punere în scenă a operei Pelleas şi Melisande.

în mod discret. Nu se poate spune că interesul său faţă de politică ar fi fost vreodată prea mare. era vorba mai degrabă de un ataşament estetic decît de unul religios. Şi şi-a făcut un ţel din a fi suficient de conformist pentru a putea accede la statutul rîvnit. catolicismul său a fost extrem de îndoielnic şi de neortodox şi. după toate aparenţele. dar în timpul războiului a acuzat guvernul de la Vichy şi se pare că. în acelaşi timp. De obicei. Ca şi Sauniere. Cocteau a fost asociat uneori îndeaproape. O mare parte a vieţii sale. stimă şi chiar admiterea în Academia Franceză. 217 . Dar. probabil. În 1949. Cocteau a înglobat în redecorările sale anumite detalii stranii şi sugestive. Unele pot fi observate în biserica Notre Dame de France. nu a fost niciodată prea departe de figuri celebre ca Jacques Maritain şi Andre Malraux. Iar în 1958 a fost invitat de fratele lui de Gaulle să ţină o cuvîntare publică avînd Franţa drept subiect general. nu ni-l închipuim într-un astfel de rol. onoruri. Mereu aceeaşi manie de a eticheta oamenii".o imitaţie bizară. Dar chiar şi această cucernicie a sa stă sub semnul întrebării: „Sînt luat drept un evlavios pentru că am decorat o capelă. Din acest punct de vedere. a devenit Cavaler al Legiunii de Onoare.recunoaştere publică. ar fi fost în legătură cu Rezistenţa. A fost adesea prieten la cataramă cu membri ai vechii aristocraţii -printre care şi unii dintre apropiaţii şi protectorii lui Proust. alteori tangenţial . Către sfirşitul vieţii şi'a folosit energia mai ales pentru a redecora biserici .cu grupări catolice regaliste. dar se pare că l-a jucat destul de des şi că a făcut-o cu plăcere. a lui Berenger Sauniere.

oricine ar fi el. moderne. în perioada de vîrf a bombardamentelor. în Londra. amintind de reprezentarea egipteană a lui Horus. Cu toate acestea. chiar sub picioarele victimei anonime. Pentru o biserică catolică. în 1960. cu trei ani înainte de moarte.o pasăre extrem de stilizată.nu i se poate vedea chipul şi nu i se poate stabili identitatea. de cruce este fixat un trandafir imens. tema este cel puţin bizară. Şi. Răstignitul. însă faptul că fresca nu cuprinde decît partea de jos a scenei răstignirii frapează în cea mai mare măsură. a continuat să fie locaşul de cult preferat al membrilor armatei franceze libere. care. cu spatele întors către cruce. Mai există şi un soldat roman care ţine un scut împodobit cu un blazon în formă de pasăre . rozicruciană. sinistră şi avînd o tentă verzuie.amplasată în apropierea de Leicester Square. în epoca sfinţirii sale. Dar scena reprezentată este extrem de neobişnuită. a fost serios avariată. în mod semnificativ. concepţia frescei este. Iar printre femeile îndoliate şi centurionii jucînd zaruri apar două personaje nepotrivite. Printre aceştia s-a numărat şi Cocteau. iar după război a fost restaurată şi redecorată de artişti sosiţi din toate colţurile Franţei. Soarele este negru. iar în colţul din dreapta jos apare o figură neidentificabilă. Pe scurt. CEI DOI IOAN al XXIII-lea Lista prezumtivilor mari maeştri ai Sionului este inclusă în °Dossiers secrets. în mod flagrant. unul fiind însuşi Cocteau .şi s-ar putea ca. a executat o frescă ce înfăţişează episodul răstignirii. Clădirea acesteia datează din 1865 . iar acestea datează din 218 . este vizibil doar pînă la genunchi . să fi avut anumite conotaţii masonice. în 1940.un autoportret în care s-a înfăţişat. Şi.

„Preaiubitul Ucenic" din a patra Evanghelie? Sau Ioan Teologul. bazată pe Petru. Se afirmă că. Dar apare.o succesiune a cărei menire este. De aceea nu există nici o indicaţie referitoare la succesorul său. aceea de a sugera o papalitate ezoterică şi hermetică bazată pe Ioan. după această dată. pînă la „tăierea ulmului" din 1188. ca un contrast (şi poate ca o opoziţie) faţă de cea exoterică. Jean Cocteau apărea pe lista prezumtivilor mari maeştri ai Sionului ca Jean al XXIII-lea. trebuia să fie unul dintre aceştia trei. În 1959. o întrebare majoră. Conform „documentelor Prioriei". Sionul a început să-şi aleagă proprii săi mari maeştri. odată cu asumarea poziţiei de mare maestru. am descoperit că mai apare o problemă de un imens interes. pentru că. Cocteau a murit abia în 1963. Jean de Gisors îşi atribuise titulatura Jean al II-lea cu un anume scopagina Aşadar. autorul Apocalipsei? După toate aparenţele. Care Ioan? Ioan Botezătorul? Ioan Evanghelistul . cine fusese Jean I? Indiferent care ar fi fost răspunsul. Dar. tot pornind de la Cocteau. Aceleaşi documente menţionează faptul că. primul dintre aceştia fiind Jean de Gisors. în 1188. din 1188 şi pînă în zilele noastre .sau Jeanne (Ioana). Papa Pius al XII-lea a murii şi cardinalii s-au întrunii pentru a-l desemna drept nou pontif pe cardinalul Angelo 219 . căci lista include şi patru femei. cel ales adopta şi numele de Jean (Ioan) . cînd se presupune că el deţinea încă această poziţie. fără dubiu. Sionul şi Ordinul Templului au avut întotdeauna un acelaşi mare maestru. sau la cel care conduce în prezent Prioria din Sion. Se presupune aşadar că marii maeştri ai Sionului reprezintă o succesiune neîntreruptă de Jean şi Jeanne.1956. desigur.

rămîne o întrebare deschisă. în secret. fusese. Era aşadar neobişnuită.care abdicase în 1415. Consternarea nu era lipsită de temei. Este o certitudine faptul că nu poate fi dovedită şi nu am găsit nimic altceva care să o sprijine. mai mult decît atît. care a fost în scurt timp tradusă în limba franceză. asumarea aceluiaşi nume de către cardinalul Roncalli. spre consternarea generală. cardinalul Roncalli a ales Ioan al XXIII-lea. Se numea Profeţiile Papei Ioan al XXIII-lea şi conţinea o compilaţie de profeţii sub forma unor obscure poeme în proză despre care se pretindea că ar fi fost compuse de pontiful decedat cu treisprezece ani mai devreme . În marea lor majoritate. Nu mai este nevoie să spunem că afirmaţia de mai sus pare incredibilă.Roncalli din Veneţia. În primul rînd.în 1963. Mai mult. dar prefaţa cărţii susţine acest lucru. În 1976. la începutul secolului al cincisprezecelea . anul morţii lui Cocteau. afirmă că Ioan al XXIII-lea fusese. membru al „Roza-Crucii". Dacă îi aparţin sau nu lui Ioan al XXIII-lea. aceste profeţii sînt extrem de neclare şi sfidează orice interpretare coerentă. existase deja un Ioan al XXIII-lea.de către un antipapă. Acel antipapă fost episcop de Alet. ca să nu spunem mai mult. Ioan al XXIII-lea. la care se afiliase încă din 1935. cînd activa ca nunţiu papal în Turcia. numele Ioan fusese. Şi. anatemizat după ultima sa folosire. Dar ne-am întrebat. 220 . în mod implicit. din ce motive fusese făcută. ceea ce este destul de interesant . de fapt. în primul rînd. Fiecare nou Papă îşi alege propriul nume şi. în Italia a fost publicată o cărţulie enigmatică.

nu ar fi putut fi adevărată? Nu ar fi putut conţine măcar un grăunte de adevăr? Se spune că. acesta era încă în viaţă). Iar lista din „documentele Prioriei" nu putea fi întocmită cu scopul de a o genera . în 1188. inclusiv de actualul Papă. din motive simbolice. îşi alese numele marelui său maestru din societatea secretă .despre care. Dacă Papa Ioan fusese afiliat unei organizaţii rozicruciene şi aceasta era Prioria din Sion. se spune că sînt deosebit de preţuite de multe personalităţi romano-catolice. Ioan-Paul al II-lea (la data scrierii cărţii. în secolul al doisprezecelea. un papă în devenire. conducerea simultană a celor două ordine de către Ioan sau Jean părea să nu fie altceva decît o extraordinară coincidenţă.La urma urmelor. În orice caz.astfel încît. în fruntea Sionului şi în a papalităţii. pentru fiecare dintre ei cîte un motto 221 .Malachi listează pontifii care aveau să ocupe tronul sfântului Petru în secolele următoare şi oferă. Pentru că respectiva listă a prezumtivilor mari maeştri ai Sionului fusese alcătuită şi depusă la Biblioteca Naţională nu mai tîrziu de 1956 . implicaţiile acestui fapt erau extrem de şocante. Prioria din Sion adoptase subtitlul „Rose-Croix Veritas". Printre altele.o enumerare care să se încheie cu Ioan al XXIII-lea într-un moment în care un bărbat deţinînd acelaşi titlu ocupa tronul Sfintului Petru. se sugera faptul că mai sus-amintitul cardinal Roncalli. să existe un Ioan aflat. întîmplător. Dar aceasta nu era singura coincidenţă frapantă.cu trei ani înainte ca Ioan al XXIII-lea să devină Papă. . În aceste Predicţii . în acelaşi timp. un călugăr irlandez numit Malachi adunase laolaltă o serie de profeţii de genul celor făcute de Nostradamus.

Patimile omului Isus şi jertfa sa de sînge au mai multă însemnătate decît învierea sau chiar decît amănuntele răstignirii. este Pasteur et Nautonnier . Dacă mîntuirea a fost dobîndită prin vărsarea sîngelui lui Isus. Accentul este pus pe suferinţele lui Isus ca fiinţă umană şi se susţine că mîntuirea întregii omenirii a fost înfăptuită prin vărsarea sîngelui său. nu există dubii asupra faptului că. Pentru Ioan al XXIII-lea.dacă nu chiar într-adevăr inutile.Păstor şi Cîrmuitor. În acelaşi timp. ele modifică întregul fundament al credinţei creştine. mai mult decît oricui altcuiva. Oricare ar fi adevărul aflat dincolo de aceste coincidenţe stranii. a revizuit poziţia bisericii faţă de francmasonerie rupîndu-se de cel puţin două secole de tradiţii învechite şi îngăduind ca un catolic să poată fi şi francmason. Implicaţiile scrisorii sînt. Aceasta s-a putut realiza. Iar în iunie 1960 a difuzat o scrisoare apostolică deosebit de importantă. după cum au spus mai mulţi comentatori. Aşa cum observa un comentator.descriptiv. Titlul oficial al prezumtivului mare maestru al Sionu-lui este de asemenea „Nautonnier". Papei Ioan al XXIIIlea i se datorează reorientarea şi. inaugurat de Ioan.căruia i se conferă o importanţă fără precedent. moartea şi învierea sa devin neesenţiale . prin intermediul reformelor celui de al Doilea Conciliu al Vaticanului. mottoul. în mare măsură. De exemplu. aducerea în secolul douăzeci a Bisericii Romano-Catolice. În contextul scrisorii Papei Ioan. tradus în limba franceză. în ultimă instanţă. Subiectul la care se referă această misivă este „preţiosul sînge al Mîntuitorului" . enorme. celui din urmă i se mai datorează şi o serie de alte schimbări. 222 .

cele mai multe dintre numele de pe listă erau asociate cu ordine de tot felul sau cu societăţi secrete. că Prioria din Sion. preocupaţi de doctrinele şi tradiţiile ezoterice. în ultimă instanţă.mai ales cu casa de Lorena. de sînge sau de prietenie. De exemplu. De asemenea. la început. cît şi cu succesorul său. în ceea ce 223 . pledau în favoarea existenţei unei anumite structuri. a cărei existenţă în Evul Mediu ne fusese confirmată. a unei anumite scheme coerente. coincidenţele nu dovedeau nimic. de pildă. aproape în toate cazurile. într-un fel sau altul. continuase într-adevăr să fiinţeze în decursul secolelor următoare. între majoritatea personalităţilor enumerate şi familiile ale căror genealogii figurau în „documentele Prioriei" . nu ni se păruse demnă de crezare. oricît de impresionante ar fi fost. catolici. Practic toţi prezumtivii mari maeştri. cu toţii. prezumtivul mare maestru venise. lista prezumtivilor mari maeştri ai Sionului ne condusese către o serie de concluzii incitante. Totuşi. în mod oficial. Şi cu atît mai puţin dovedeau că persoanele menţionate drept mari maeştri deţinuseră în realitate această poziţie.Răstignirea nu mai este necesară pentru ca valabilitatea credinţei să poată fi păstrată. Nu demonstrau. aveau concepţii religioase mai puţin tradiţionale. Erau. existau legături. în contact atît cu predecesorul. Şi. după toate aparenţele. CAPITOLUL 7 CONSPIRAŢIE DE-A Lungul SECOLELOR Cum am fi putut sintetiza toate mărturiile adunate? Multe dintre ele erau impresionante şi. chiar şi cei consideraţi. în ciuda faptului că.

care ar fi trebuit să acceadă la demnitatea respectivă la vîrsta de douăzeci şi trei de ani.Privea pe unii dintre ei. despre care se presupune că ar fi devenit mari maeştri la douăzeci şi unu de ani. Desigur. Dar nu avea rost să facem speculaţii . titlul de Mare Maestru al Sionului era în întregime simbolic. aşa cum se întîmplă. în 224 . în baza anumitor legi succesorale. nici un sens.cel puţin nu în baza puţinelor informaţiilor deţinute. căutînd alte urme ale Prioriei din Sion în alte surse decît lista prezumtivilor mari maeştri. cel mai adesea. că era vorba de o poziţie rituală ocupată de un figurant . Ne-am străduit să verificăm celelalte afirmaţii existente în aceste documente. iar Rene d'Anjou doar opt. Dar aceste legi nu puteau acţiona în favoarea lui Robert Fludd sau Charles Nodier. de exemplu. Şi nici nu ar fi avut cînd să se impună în domeniul lor de activitate. Ne-am focalizat atenţia mai ales asupra casei de Lorena şi a cîtorva dintre celelalte familii menţionate în „documentele Prioriei". Aceştia nu ar fi avut suficient timp pentru a-şi „construi drumul către rang". ar fi fost posibil ca Eduard de Barr să fie desemnat mare maestru pe cînd avea doar cinci ani. Şi am căutat alte dovezi care să ateste activitatea unei societăţi secrete. nici nu era conştient de statutul care i se acordase. Această anomalie nu avea. acest lucru încă ni se părea incredibil. Sar fi putut doar presupune că. De aceea am reluat cercetarea istoriei.care. aparent. sau în a lui Debussy. în francmasonerie. probabil. care. Vârsta la care se pretindea că ar fi dobîndit titlul pleda împotrivă.

în lipsa cărora ar fi degenerat într-o formă fără conţinut. explicit. fără echivoc. remodelîndu-şi în acelaşi timp şi obiectivele. ar fi părut cît se poate de suspectă. sub acest nume. sub o multitudine de înfăţişări. la care apoi renunţase. probabil. O astfel de poziţie coerentă şi unitară. ar fi acţionat din culise. periodic. nu ne puteam aştepta să găsim Prioria din Sion menţionată. Sionul ar fi putut reprezenta o paralelă la ceea ce părea să fie 225 . să se remodeleze.aşa cum unităţile de cavalerie din secolul trecut au fost silite să-şi înlocuiască bidiviii cu tancuri şi vehicule blindate. Probabil că însăşi supravieţuirea ei atîrnase de aceste calităţi. toate schimbătoare . Pe scurt. Prin capacitatea sa de a se adapta unei anumite epoci. măşti. Clădirea Gărzii Regale. trebuia să recunoaştem că era extrem de maleabilă şi de adaptabilă. chiar dacă ar fi putut fi menţinută. exploatîndu-i şi stăpînindu-i tehnologiile şi resursele. Dimpotrivă. să se modifice pe sine însăşi şi să-şi schimbe activităţile. o făcuse. să zicem.mod mai mult sau mai puţin insidios. Dacă era într-adevăr vorba de o societate secretă. la fel de lipsită de putere ca.aşa cum funcţionase o vreme sub numele Ormus. o aceeaşi tactică. „paravane" şi faţade. Dacă aveam de-a face cu o organizaţie care supravieţuise vreme de nouă secole. pentru a se încadra în caleidoscopul schimbător al politicii mondiale . Prioria din Sion nu putea rămîne rigidă şi imuabilă de-a lungul întregii sale istorii. ar fi trebuit să fie nevoită să se transforme. postură politică sau atitudine predominantă. Şi presupuneam că nici nu afişase. Dacă într-adevăr continuase să acţioneze de-a lungul secolelor.

aflată sub fortăreaţă.rivala sa exo-terică. Bineînţeles că nu vedem în Prioria de Sion o asociaţie de ticăloşi absoluţi. se specifică. Mont-Saint-Michel. printr-un pasaj tunel. ar fi fost transformată într-un depozit destinat celor treizeci de cufere care cuprindeau arhivele Prioriei din Sion. anul morţii lui Rene d'Anjou. Şi. Se menţionează că cele mai importante erau situate la Bourges. Şi este sigur că nu printr-o coincidenţă Sauniere. PRIORIA DIN SION În FRANŢA Conform „documentelor Prioriei". această capelă. numărul acestora ajunsese la douăzeci şi şapte. Jarnac. poate o paralelă a acelei organizaţii cunoscută drept Mafia. Gisors. Sionul poseda nouă comandamente.situată în Rennes-leChateau". 226 . că ar fi existat Şi „o cupolă numită Beth-Ania . pentru a da un exemplu aparent sinistru. Biserica Romano-Catolică. între anii 1306 şi 1480. Se spune că. sau. după ce şi-a înălţat vila. cît şi tipul de putere pe care îl poate exercita. Paris. în Dossiers secrete. * Sensul acestui pasaj nu este limpede. Le Puy.”Dossiers secrete". în 1481. Dar Mafia exemplifică atît modul în care o societate secretă poate dăinui. cu cimitirul local şi cu CaPela subterană Sainte-Catherine. Solesmes şi Stenay. în secolul al şaisprezecelea. excepţie făcînd faptul că Rennes-le-Chateau apare ca avînd o semnificaţie cu totul aparte. criptic. comandamentul de la Gisors datează din 1306 şi este situat pe drumul către Viena. Montreval. Conform acelor. a botezat-o Bethania. adaptîndu-se de la o epocă la alta. sau poate doar cripta alăturată ei. Se presupune că ar fi comunicat.casa Annei .

atît de către presă. Acestea s-au desfăşurat sub auspiciile lui Andre Malraux. povestea lui Lhomoy devine cel puţin plauzibilă. care avea sarcina de a concepe planurile unei serii de excavaţii sub fortăreaţă. Dar faptul că nu au fost găsite nici lăzi. la Gisors. nici sarcofage. Lhomoy a susţinut că a regăsit-o. iar celălalt. în mod oficial. capela subterană Sainte-Chaterine este menţionată în două manuscrise vechi. în urma 227 .l-a anunţat pe primarul din Gisors că descoperise o capelă subterană care conţinea nouăsprezece sarcofage de piatră şi treizeci de lăzi metalice. pe această bază. nu după mult timp. un muncitor francez pe nume Roger Lhomoy a început să facă săpături pe cont propriu. dar că tot ceea ce conţinea fusese îndepărtat.La începutul anului 1944. cît şi în diverse cărţi şi articole. este o certitudine. cînd Gisors a fost ocupat de trupele germane. însă. Acelaşi lucru se poate spune şi despre afirmaţia că acea capelă sub-terană ar fi fost un depozit al arhivelor Sionului. În 1946. Indiferent care ar fi adevărul. deschise publicului. Abia în 1962 a putut Lhomoy să înceapă. şi nu au fost. Rezolvarea cererii sale de a continua lucrările şi de a-şi face publică descoperirea a fost amînată . unul datînd din 1696. Dar în ceea ce priveşte descoperirea capelei subterane există dubii -toată istoria a fost dezbătută. ministrul francez al Culturii din acea perioadă. Debarcarea aliaţilor în Normandia a pus capăt oricărei întreprinderi de acest gen. de la Berlin a fost trimisă o misiune militară specială. săpăturile pentru care ceruse aprobare. Pentru că.se pare că în mod mai degrabă deliberat datorită unei încurcături birocratice. din 1375.

membrii Prioriei din Sion din Orleans . De exemplu. Ordinul a fost din nou acuzat de o serie de nereguli . în lipsă de altceva. În al doilea rînd. În 1619. am reuşit cel puţin să dovedim că a continuat să existe pînă în secolul al şaptesprezecelea. la începutul secolului al şaisprezecelea.în orice caz.şi-au atras nemulţumirea Papei şi a regelui Franţei. am găsit dovezi concludente ce atestă faptul că prioria din Sion a continuat să existe cel puţin încă trei secole după încetarea cruciadelor şi dizolvarea Ordinului Cavalerii Templieri.individual" decît „în comun". care fuseseră serios avariate în 1562. a ridicat o serie de întrebări cruciale. Nu am putut găsi nici o referire la Prioria din Sion care să fi fost făcută după 1619 . în Primul rînd. sub forma în care se prezenta. Dar această dovadă. obiectivele. se pare că autorităţile şi-au pierdut răbdarea Conform înregistrărilor disponibile. documentele referitoare la Orleans şi la baza pe care Sionul o avea la Saint-Sarnson fac referiri sporadice la ordin. Astfel. Către sfirşitul secolului al cincisprezecelea. traiul mai de grabă.cercetărilor noastre. în acel an Prioria din Sion a fost evacuată din Saint-Samson şi aşezămîntul le-a fost încredinţat iezuiţilor. Totuşi. stabilirea în afara aşezămîntului Saint-Samson. boicotarea serviciilor divine şi neglijarea reconstruirii zidurilor edificiului. există o înregistrare care menţionează că.nerespectarea„regulamentului". referinţele pe care le-am descoperit nu dezvăluiau cîtuşi de puţin activităţile reale. nu sub acest nume. de la începutul secolului al paisprezecelea şi până în primii ani ai secolului al şaptesprezecelea. după 228 . interesele şi posibila influienţă a Sionului.ne-socotindu-şi „regulamentul" şi „refuzînd să trăiască în comun" .

nici şleahta de călugări îndărătnici cu instituţia printre ai cărei mari maeştri se presupune că s-ar fi numărat cîteva dintre cele mai ilustre nume ale istoriei şi culturii occidentale. desigur. Orleans-ul nu putea fi decît un mic fragment dintr-o structură mult mai vastă. dacă aşa stăteau lucrurile. deşi neortodox şi poate clandestin. Şi. O explicaţie posibilă ar fi fost. DUCII DE GUISE ŞI DE LORENA În timpul secolului al şaisprezecelea casa de Lorena şi ramura sa mezină. derutantă. era cazul să căutăm urmele Sionului în altă parte. era de importanţă relativ minoră. Şi. căreia i se datora înfiinţarea Ordinului Templierilor şi care era capabilă să manipuleze cursul afacerilor internaţionale.toate aparenţele. Nu am reuşit să împăcăm nici aparent indolenţii rezidenţi de la Saint-Samson cu renumiţii şi legendarii rozicrucieni. au făcut o încercare bine plănuită şi hotă-rîtă de a răsturna dinastia Valois . într-adevăr.de a-i extermina toţi descendenţii şi de a pretinde apoi tronul Franţei. probabil unul minor. aceste referinţe consemnau doar lucruri mărunte . în repetate 229 . casa de Guise. în Dossiers secrete. Sionul era o organizaţie extrem de puternică şi de influentă. Dar referinţele găsite nu sugerau nimic de o astfel de importanţă. Dacă Sionul reprezenta într-adevăr o forţă demnă de luat în consideraţie.o fraternitate ciudată. Şi. în care se desfăşurau activităţile Sionului. Orleans nu figurează pe lista comandamentelor importante ale Sionului. de călugări sau de credincioşi habotnici al căror comportament. Conform „documentelor Prioriei". că SaintSimon din Orleans nu era altceva decît unul din locaşurile izolate.

ducesă de Gisors. dinastia fiind împinsă către extincţie. Atît Fransois cît şi fratele său. şi ale fratelui său Francois. Fransois. pe ascuns. moştenitorii şi prinţii din casa Valois! au fost nimiciţi. curtîndu-i atît pe catolici. În plus. brutali şi însetaţi de sînge. era căsătorit cu Anne d'Este. Dar există destule dovezi care sugerează că această reputaţie nu este pe deplin adevărată. în numele planurilor lor ulterioare. cardinalul de Lorena a pus în mişcare o tentativă de a descentraliza papalitatea .rînduri. conetabil de Bourbon . drep intoleranţi. la Conciliul din Trent. destul de limpede. ducele de Guise. ca fiind neobrăzaţi. Şi a ajuns cel mai aproape de succes în anii 1550 şi 1560. toţi regii. cardinal de Lorena. această încercare i-a adus la un pas de un succes răsunător. dar abili şi oportunişti. 230 . Şi se pare că maşinaţiunile lui pentru a obţine tronul au fost sprijinite. în decursul a \ circa treizeci de ani. cît şi pe protestanţi. duce de Guise. prezumtiv mare maestru al Sionului din 1527 pînă în 1575. au fost ulterior stigmatizaţi de istorici drept bigoţi înverşunaţi şi catolici fanatici. sub auspiciile lui Charles. de Ferrante de Gonzaga. cel puţin în ceea ce priveşte adeziunea la catolicism. de exemplu.menţionat în Dossiers secrete ca mare maestru al Sionului pînă în 1527. Charles şi Francois se înrudeau cu familia Gonzaga din Mantua şi cu Charles de Montpensier. cardinalul de Lorena. Încercarea de a dobîndi tronul Franţei s-a întins de-a lungul a trei generaţii ale familiilor Guise şi Lorena. În 1562.de a conferi autonomie episcopilor locali şi de a restabili ierarhia ecleziastică din timpul dinastiei merovingiene. Fransois şi fratele său apar.

Fransois de Guise era deja. asaltul asupra tronului. nu se ştie dacă a existat o societate secretă bine organizată sau un ordin secret care a susţinut casele de Guise şi de Lorena. Fratele său. Şi există alte „documente ale Prioriei" care susţin punctul de vedere al domnului de Sede. conform „documentelor Prioriei". devenise mare maestru al Sionului cu nouă ani mai devreme. La sfirşitul secolului. în 1584. cardinalul de Lorena.În 1563. acestea au fost ajutate de o reţea internaţională de emisari. Vrajba a continuat. şi casa de Guise se rănise mortal şi nu a mai putut oferi nici un candidat eligibil pentru tronul care. ambasadori. practic. Dacă Nostradamus ar fi fost un agent al caselor de Guise şi de Lorena. cu forţe proaspete. în această încercare. în fine. cardinal de Lorena. rege. nu numai că le-ar fi furnizat 231 . noul duce de Guise şi noul cardinal de Lorena au reînceput. Dar. în timpul înfruntării. După Gerard de Sede. în 1575.care. Dar vendeta împotriva casei regale a Franţei nu a încetat. dinastia Valois era.odinioară blazonul lui Rene d'Anjou. Cu siguranţă. asasini. cînd a căzut pradă glonţului unui asasin. a murit cu doisprezece ani mai tîrziu. provocatori. există extrem de multe mărturii care sugerează că Nostradamus era într-adevăr un agent secret în slujba lui Francois de Guise şi a lui Charles. În orice caz. Pur şi simplu. principalul lor aliat a fost Louis de Gonzaga. nimicită. îi stătea la dispoziţie. Stindardul conspiratorilor era crucea de Lorena . spioni şi agenţi care ar fi putut fi foarte bine incluşi într-o astfel de instituţie clandestină. unul dintre aceşti agenţi era Nostradamus. duce de Nevers . în cele din urmă.

ca şi în conformitate cu o legendă populară. la dinastia merovingiană. un moment aparent propice asasinării. Jonglînd cu vulnerabilităţi cu care se familiarizase. după care s-ar putea să fi 232 .indică Languedoc-ul ca loc de baştină al spiţei acestuia. Cercetările întreprinse au scos la iveală un pasaj suplimentar care îl leagă şi mai mult pe Nostradamus de investigaţia noastră. Şi numeroasele catrene în care este menţionată sosirea acelui „le Grand Monarch" . de asemenea. programe. graţie Calităţii sale de astrolog al curţii regale franceze. cît se poate de explicit. dar. calendare. cunoscînd horoscopul celor dintîi.Marele Rege. . Ar fi putut fi mesaje criptate. cît şi ciudăţeniile şi slăbiciunile persoanelor importante. cifruri. la istoria casei de Lorena. După Gerard de Sede. i-ar fi putut manipula. de fapt. în plan psihic. cu totul altceva. ci se refereau. Dintre acestea. este dincolo de orice îndoială faptul că unele dintre profeţiile lui Nostradamus nu erau predicţii. şocant de multe fac referiri la Razes .la cavalerii templieri. Acest răstimp pare să fie un fel de noviciat sau o perioadă de probă.vechiul comitat în care era situat Rennes-le-Chateau. să zicem. Nostradamus a petrecut o bună bucată de timp în Lorena. Indiferent dacă cele de mai sus sînt adevărate sau nu.acestora informaţii cruciale referitoare la planurile adversarilor lor. De asemenea. Pe scurt. le-ar fi putut indica celorlalţi. instrucţiuni şi planuri de acţiune. ar fi putut cunoaşte atît o serie de secrete intime. înainte de a-şi începe cariera de profet. la trecut . s-ar putea ca multe dintre profeţiile lui Nostradamus să fi fost. pe membrii casei Valois după bunul plac al duşmanilor lor.

loiale bisericii catolice. acesta nu a fost un conflict de natură religioasă. împărtăşindu-i-se un extraordinar secret. Mai exact. LUPTA PENTRU TRONUL FRANŢEI La jumătatea celui de-al treilea deceniu al secolului al şaptesprezecelea. Şi legenda relatează că acest tom i-ar fi fost înfăţişat într-un loc cît se poate de semnificativ .şi mai ales Germania . restul Europei . locul în care cercetările noastre sugerează că ar fi fost întemeiată Prioria din Sion. De o parte. Iniţial. De cealaltă parte erau armatele protestante ale Suediei şi ale micilor principate germane . În orice caz. ai cărui conducători. în general. erau 233 . În vremea Revoluţiei Franceze şi în epoca napoleoniană. în scurt timp.fost „iniţiat". Elizabeth Stuart. se situau forţele Spaniei şi Austriei.abaţia Orval. pentru încă două secole. acesta este recunoscut drept personalitatea cea mai machiavelică din epoca sa şi drept un intrigant fără rival. taberele s-au polarizat pe criterii religioase. principele elector Friedrich şi soţia sa. cărţile cu profeţii atribuite lui Nostradamus proveneau din Orval. Dar.era pradă spasmelor Războiului de Treizeci de Ani.inclusiv Palatinatul Rinului. tronul Franţei era ocupat de Ludovic al XIII-lea. Dar puterea din spatele tronului era întruchipată de cardinalul Richelieu adevăratul arhitect al politicii statului francez. care a stat la baza tuturor lucrărilor lui ulterioare. În timp ce Richelieu instaura în Franţa un regim de o stabilitate fără precedent. Orval-ul a continuat să fie asociat cu numele lui Nostradamus. însă s-ar putea să fi fost ceva mai mult decît atît. se spune că i s-ar fi arătat o străveche carte tainică. cea donată de mama adoptivă a lui Godfroi de Bouillon.

în 1632. De data aceasta pretendentul era Gaston d Orleans. Şi mai vroia să înlăture hegemonia pe care Spania o dobîndise cu mai mult de un secol în urmă . dar nu de partea care era de aşteptat. dacă Gaston ar fi cîştigat tronul. Friedrich şi aliaţii săi de pe cîmpul de luptă erau aprobaţi şi susţinuţi de gînditorii şi de scriitorii „rozicrucieni" de pe continent şi din Anglia. Moştenitorul lui Gaston ar fi fost. peste o generaţie.mai ales în inima fostelor domenii merovingiene din Ţinuturile de Jos şi într-o parte a Lorenei moderne. o serie de alte criterii au fost mai importante decît obligaţiile sale religioase. A implicat Franţa în Războiul de Treizeci de Ani. Dorea să anihileze perpetua şi tradiţionala ameninţare pe care Spania şi Austria o reprezentau pentru Franţa. Dar. descendentul familiei ducelui şi.exilaţi la Haga. prin mama sa. Dar nu ar fi putut face nimic care să concorde într-o mai mare măsură cu poziţia „rozicrucienilor" sau care să-l ajute mai mult să cîştige bunăvoinţa acestora. În 1633. se căsătorise cu sora ducelui de Lorena. Pentru Richelieu.împotriva celorlalţi catolici. Toate acestea au făcut ca Europa să fie uluită de acţiunea fără precedent a unui cardinal catolic. care guverna o ţară catolică. fratele mai mic al lui Ludovic al XIII-lea. cardinalul Richelieu a iniţiat o politică îndrăzneaţă şi aparent incredibilă. casa de Lorena a început din nou să aspire. în calitate de cardinal. la tronul Franţei. Nici un istoric nu a sugerat vreodată că Richelieu ar fi fost „rozicrucian". El intenţiona să instaureze supremaţia Franţei în Europa. şi care a trimis o armată catolică să lupte de partea protestanţilor . casa de Lorena ar fi condus 234 . Gaston nu făcea el însuşi parte din casa de Lorena. deşi indirect. Între timp.

care au început sub 235 . Aceste atentate. au fost puţini cei care au crezut în legitimitatea băiatului. Conform atît autorilor din epocă. cît şi celor de mai tîrziu.Charles. Totuşi. descoperim un personaj pe care l-am mai întîlnit . nu aveau copii. S-a pretins că. Circula deja zvonul că regele ar fi fost homosexual sau impotent şi. Şi se căsătorise cu Henriette-Catherine de Joyeuse. Mazarin şi Anna de Austria s-ar fi căsătorit în secret.Franţa. atît Ludovic cît şi Richelieu au murit. a fost lansată prima serie de atentate conjugate în scopul eliminării lui Mazarin şi al detronării tînărului Ludovic al XIV-lea. după douăzeci şi trei de ani de mariaj steril. cînd nimeni nu s-ar mai fi aşteptat. a fost considerat incapabil să procreeze. duce de Guise. Anna de Austria a născut. în 1633. cardinalul Mazarin. adevăratul tată al copilului era cardinalul Richelieu sau poate un „armăsar" angajat de acesta. într-adevăr. naşterea moştenitorului lui Ludovic al XIII-lea a fost o lovitură serioasă dată speranţelor lui Gaston d'Orleans şi ale casei de Lorena. Încercările de a-l detrona pe Ludovic în favoarea lui Gaston au eşuat. Anna de Austria. Charles îl avusese drept preceptor pe tînărul Robert Fludd. Şi. asupra căreia mai planează dubii şi în zilele noastre. conform anumitor rapoarte întocmite în urma autopsiei sale. după moartea lui Ludovic al XIII-lea. La vremea respectivă. după ce. stăpîna ţinuturilor Couiza şi Arques . respectiv protejatul şi succesorul său. în 1642. dar timpul părea să se scurgă în favoarea moştenitorilor lui Gaston. Perspectiva era suficient de mobilizatoare. Printre cei care susţineau dreptul lui Gaston la succesiune. fiindcă Ludovic al XIII-lea şi soţia sa.unde se afla mormîntul identic cu cel pictat de Poussin. În orice caz.

ale căror genealogii figurau şi în „documentele Prioriei" . iar Mazarin. Pretindeau. la mijlocul secolului al şaptesprezecelea. a fost repede reinstalat şi a rămas prim-ministru până la moartea sa din 1660. Este vorba de Frederic-Maurice de la Tour d'Auverge. duce de Bouillon. aveam în sfirşit un punct de plecare şi cîteva posibilităţi de a-l localiza şi identifica. Iar cartierul general şi capitala acestor frondori era străvechiul oraş Stenay din Ardeni ceea ce este suficient de semnificativ. pe lista principalilor săi instigatori găsim o serie de nume. deşi îndepărtat cu uşurinţă. Fronda a eşuat. Ludovic al XIV-lea a luat în stăpînire tronul Franţei. Însă. Gonzaga. Prioria din Sion „s-a dedicat înlăturării lui Mazarin". Nevers. Longueville şi Bouillon . vreme de zece ani şi care le este cunoscut istoricilor sub numele de Fronda. Şi de ducele de Longueville -nepotul lui Louis de Gonzaga. COMPAGNIE Du SAINT-SACREMENT Conform „documentelor Prioriei". Şi de vicontele de Turenne. cu intermitenţe.forma unor răscoale populare. Alături de Gaston d'Orleans.ni s-a părut rezonabilă asocierea Sionului cu instigatorii acelei răzmeriţe. au culminat cu un război civil care a durat. familii şi titluri care ne sînt deja familiare. de asemenea. Guise. „Documentele Prioriei" afirmau că activităţile Sionului erau îndreptate împotriva lui Mazarin.nu numai că aveau legături 236 . duce de Nevers şi prezumtiv mare maestru al Sionului cu o jumătate de veac înainte.de exemplu. că anumite familii şi titluri . Este cît se poate de clar că nu a avut succes. Date fiind numele familiilor implicate în Frondă . dacă Sionul se dedicase într-adevăr opoziţiei contra lui Mazarin. Lorena.

fără îndoială. activităţile şi modul de operare. Dimpotrivă. Se părea ca astfel localizasem Prioria din Sion şi că îi identificasem cel puţin pe cîţiva dintre membrii acesteia. dar chiar îi furnizaseră acestuia o serie de mari maeştri. Şi. de fapt. Dacă frondorii constituiseră o enclavă ce i se opunea lui Mazarin. şi altele. ci şi mult după aceea. cît se poate de limpede. Dau de înţeles. existenţa sa a fost recunoscută de contemporani săi. Existau. de asemenea. atunci ei nu erau singura astfel de enclavă. de Sion sau de o faţadă a acestuia.decît un alt nume dat unei mişcări şi unei conspiraţii a cărei existenţă fusese recunoscută de istorici. Este a-testată din toate punctele de vedere şi i s-au dedicat numeroase cărţi şi articole. Dacă nu ne înşelam.în ceea ce priveşte structura. Compagnie du Saint-Sacrement era o societate secretă extrem de bine organizată şi de eficientă. care nu au activat doar în timpul Frondei. Numele său le este destul de familiar francezilor şi continuă să se bucure de o anumită aură mistică. Nu există nici un dubiu asupra autenticităţii sale. Chiar „documentele Prioriei" fac referiri repetate la Compagnie du Saint-Sacrement.foarte strînse cu ordinul. Compagnie du Saint-Sacrement corespundea cu imaginea pe care începusem să ne-o formăm despre Sion . Iar istoria confirma faptul că aceste nume şi titluri erau cele plasate. ameninţător. Sion nu era altceva . că era vorba. organizarea. care îşi desfăşura activităţile sub un alt nume. de 237 . cît şi de istoricii din epocile ulterioare.cel puţin în cursul perioadei respective . în fruntea rezistenţei împotriva cardinalului.

episcop de Alet. Compagnie du Saint-Sacre-ment imita Ordinul Templului şi prefigura viitoarea francmasonerie. şi Jean-Jacques Olier. Dar o parte din propriile sale documente au început să iasă la lumină.aşa-numiţi „oameni de faţadă". fratele superintendentului de finanţe al lui Ludovic al XIVlea. a exercitat o deosebită influenţă asupra francmasoneriei prin intermediul cavalerului Ramsay. Despre Companie se spune că ar fi fost fondată. Nu le era permis nici să ia legătura 238 . Unul dintre aceştia a fost fratele ducesei de Longueville. de un nobil care avea legături cu Gaston d'Orleans. Singurele nume care îi sînt asociate fără dubiu le aparţin intermediarilor sau unor membri situaţi la baza ierarhiei . Printre cele mai proeminente personalităţi asociate Companiei. Şi a mai fost şi unchiul filozofului Fenelon.altfel la modă. Un altul a fost Charles Fouquet. a înfiinţat o reţea complexă de filiale sau organizaţii provinciale. oraşul situat la cîteva mile de Rennes-le-Chateau. care. Acţionînd din Saint-Sulpice.pînă în zilele noastre. Saint Sulpice este într-adevăr recunoscut drept „centrul operaţiunilor" Companiei. dar şi Nicolas Pavilion. între 1627 şi 1629. Prin organizarea şi activităţile sale. Anonimatul persoanelor care i-au stabilit orientarea şi i-au modelat strategia a fost păstrat cu scrupulozitate . Membrii din provincie ignorau identitatea coordonatorilor lor. Acum. Erau adesea manipulaţi în numele unor obiective care ei înşişi nu le împărtăşeau. care acţionau conform instrucţiunilor primite „de sus". se numără misteriosul personaj astăzi cunoscut sub numele Saint Vincent de Paul. fondatorul seminarului de la Saint Sulpice. cu o jumătate de secol mai tîrziu.

A fost. la „secretul care constituie esenţa Companiei". care avea foarte puţin de-a face cu adevărata raţiune de a fi a Companiei. în Picardia. în realitate. Sau din ce. descoperit mult mai tîrziu. Conform nuia dintre regulamentele societăţii. de 239 . Aceasta avea. Compania era aparent dedicată operelor de binefacere. nu s-a putut afla din cine era constituită inima. identitatea arhitecţilor societăţii rămînea necunoscută pentru Cei care îi serveau cu supunere. Şi. În ceea ce-i privea pe noii membri. în Champagne şi în Lorena. şi să se infiltreze în cele mai importante funcţii din teritoriu. În ceea ce priveşte aceste două obiective. în calitatea sa de membru al „Consiliului de Conştiinţă" regal. un dublu scop . mai ales în regiunile devastate de războaiele religioase şi. Compania era o organizaţie cu foarte multe capete. încă neiniţiaţi. inclusiv în cercurile din imediata apropiere a tronului. în mod explicit. Înregistrările contemporane se referă. adunînd „informaţii secrete". după toate aparenţele. o faţadă convenabilă şi ingenioasă. dar cu o inimă invizibilă. pur şi simplu.unii cu alţii altfel decît prin intermediul Parisului. de către Frondă de exemplu. asigurîndu-se astfel un control extrem de centralizat. Pe scurt. Pînă în prezent. ulterior. De exemplu. „Principalul făgaş care modelează spiritul Companiei şi care este vital pentru acesta este Secretul".să se implice în aşa-numitul „spionaj religios". Compania s-a bucurat de succese însemnate. chiar şi în paris. Dar se ştie că pulsa în ritmul dictat de un secret bine tăinuit şi de mare importanţă. Dar acum este unanim acceptat faptul că aceste „opere de binefacere" erau. Vincent de Paul a devenit confesorul lui Ludovic al XIII-lea.

să-l sprijine pe cardinalul Mazarin care. îşi putea exercita influenţa prin intermediul aristocraţiei. Dar Compania nu s-a limitat doar la a se infiltra în preajma tronului.pînă cînd opoziţia faţă de Mazarin l-a forţat să renunţe la această poziţie. într-o serie de ocazii. nu am întîlnit nici un istoric care să fi interpretat în mod corespunzător activităţile acestei Compagnie du Saint-Sacrement. poate fi considerată.cel puţin pentru un timp . interesele acestei religii. Aceiaşi specialişti susţin că era dedicată stîrpirii ereticilor. şi janseniştii puteau fi găsiţi. nici printre contemporanii acesteia. la urma urmelor. chiar în rîndurile Companiei. întruchipa. al justiţiei şi al poliţiei . inflexibile. al parlamentului. într-o ţară catolică. drept un bastion al credinţei fanatice. un pion neajutorat al Companiei. şi protestanţii. Dar de ce ar fi fost necesar ca. ar fi trebuit. o astfel de organizaţie să acţioneze într-un atît de strict secret? Şi cine erau. teoretic. În decursul cercetărilor noastre. ereticii? Protestanţii? Janseniştii? De fapt. însă Compagnie du Saint-Sacrement i se opunea .într-o atît de mare măsură încît. Pe la mijlocul secolului al şaptesprezecelea. Iar regina mamă. care . unul dintre consilierii intimi ai lui Ludovic al XIV-lea .asemenea. Cele mai multe autorităţi în domeniu o descriu drept o organizaţie combativă. Anna de Austria. în epoca respectivă. în număr destul de mare.a reuşit să o întoarcă împotriva lui Mazarin. aceste instituţii au îndrăznit să i se împotrivească făţiş regelui.cu atîta 240 . ultra-catolică. O societate atît de devotată catolicismului. nici printre cei a căror activitate s-a desfăşurat mai recent. din multe puncte de vedere. în epoca aceea.

nu a fost găsită nici o urmă a unui adevărat rozicrucian nicăieri sau cel puţin nu în Franţa catolică. 241 . ci şi inevitabilele vînători de vrăjitoare. rozicrucienii au rămas doar plăsmuiri alarmiste ale imaginaţiei populare.adică exact de lucrul căruia aceasta ar fi intenţionat să i se opună.ceea ce nu stîrnea doar panica şi paranoia. Compania şi-a atras şi puternica ostilitate a altor organizaţii tradiţionale. Dar dacă nu a fost aşa? în cazul în care interesele „rozicruciene" a fi impus stabilirea unui avanpost în Franţa. Compagnie du Saint-Sacrement a luat fiinţă în perioada cînd nebunia provocată de rozicrucieni era încă la apogeu. iezuiţii au purtat împotriva ei o campanie susţinută. pierzîndu-şi cumpătul.înverşunare încît Mazarin. referindu-se la existenţa a ceva extrem de neregulamentar în cadrul ceremoniilor de iniţiere. În 1651. episcopul de Toulouse a învinuit-o de practici profanatoare".un ecou ciudat al acuzaţiilor ridicate împotriva templierilor. s-ar putea ca „rozicrucienii" să-şi fi promovat obiectivele şi să-şi fi cîştigat adepţi în Franţa pozînd chiar în proprii lor duşmani înverşunaţi. Se credea că acea „confrerie invizibilă" se afla pretutindeni. Iar cei mai mulţi dintre aceştia au înfruntat ameninţarea cu dispreţ . ce altă faţadă ar fi fost mai potrivită decît o organizaţie consacrată vânării „rozicrucienilor"? Pe scurt. Pentru francezi. a jurat că avea să-şi folosească toate resursele pentru a o distruge. că era omniprezentă .un răspuns extrem de bizar din partea unor presupuşi catolici pioşi. Totuşi. În plus. . Şi chiar i-a ameninţat pe membrii societăţii cu excomunicarea. De exemplu. Alte autorităţi catolice au acuzat-o de „erezie" .

nu există dubii legate de supravieţuirea Companiei după presupusa sa desfiinţare din 1665.care a rămas valabilă timp de doi ani. cu aroganţă. regele s-a pronunţat în mod oficial împotriva Companiei şi a ordonat să fie dizolvată. În 1660. aceasta a ignorat. în cele din Urmă. a supravieţuit pînă în secolul douăzeci. Indiferent dacă ultima aserţiune este sau nu adevărată. ea a continuat să acţioneze cel puţin pînă la începutul secolului următor.Compagnie du Saint-Sacrement a reuşit să-i sfideze atît pe Mazarin cît şi pe Ludovic al XIV-lea. un partizan loial al lui Ludovic al XIV-lea. Dar. aceasta s-a răzbunat obţinînd interzicerea piesei . timp în care protecţia regală de care se bucura autorul 242 . cu toate că existenţa Companiei în ceea ce se numea atunci „prezenta formă" a încetat. Moliere. arhivele Companiei ar fi putut fi la îndemîna anumitor persoane. În ciuda aparentei sale dizolvări. Dacă acesta este adevărul. atunci peste mai bine de două secole. cu mai puţin de un an înainte de moartea lui Mazarin. avînd încă rolul unui spin în coasta lui Ludovic al XIV-lea. deşi se crede că ar fi fost vorba de Saint-Sulpice. toate documentele care aveau legătură cu societatea au fost retrase şi ascunse într-un depozit secret din Paris. În consecinţă. În următorii cinci ani. din Le Tartuffe. Conform unor tradiţii orale neconfirmate. edictul regal. precum abatele Emile Hoffet. care nu a fost niciodată descoperit. În 1667. a atacat-o prin cîteva aluzii voalate. dar tăioase. în 1665. a ajuns la concluzia că nu mai putea funcţiona în "Prezenta formă".

Iar dintre susţinătorii şi protectorii fabulistului făceau parte ducele de Guise. era strîns interconectată cu Saint-Sulpice. ducele de Bouillon. în mod activ. era justificată pre" 243 . Aşadar. atacuri alegorice la adresa tronului. vicontele de Turenne şi văduva lui Gaston d'Orleans. Compagnie du SaintSacrement era o societate într-adevăr secretă. activităţile sale erau vădit anticatolice. parte dintre activităţile ei fiind înregistrate de istorie. ajungînd apoi să exercite o influenţă considerabilă. La Fontaine îi era cît se poate de antipatic şi s-a opus cu vehemenţă admiterii acestuia în Academia Franceză. Acţiona. zvonurile îl includ printre aceştia pe La Rochefoucauld . prin infiltrare. iar fermecătoarele şi aparent inofensivele sale fabule erau. printre membrii Companiei se număra şi La Fointaine. Era îndeaproape asociată cu anumite familii aristocratice de vază . corespundea aproape întru totul imaginii Prioriei din Sion . şi-a angajat. propriii săi purtători de cuvînt. Deşi aparent catolică. pe de altă parte. cardinalului Mazarin. Din aceste puncte de vedere. Iar Compania se pare că. I se opunea. Afirmaţia este verosimilă. pe tărîm literar. iniţial. conform descoperirilor noastre. După Gerard de Sede.aşa cum era redată în Dossiers secrete.s-a dovedit ineficientă. De exemplu. Lui Ludovic al XIV-lea.despre care se ştie cu certitudine că a făcut parte din Frondă.familii care au activat în cadrul Frondei şi ale căror genealogii pot fi găsite în „documentele Prioriei". de fapt. De ase menea. Dacă Sionul activase într-ade văr în decursul secolului al şaptesprezecelea.

lîngă Nevers. nu am găsit nici o menţiune a familiei Plantard din Nivernais şi. în data de 11 iulie 1659. 244 . Jean des Plantard s-a căsătorit cu Marie de Saint-Clair . în regiunea Nivernais a Franţei.supunerea că o făcuse sub numele Compagnie du Saint-SacrementSau că fusese puterea din spatele acesteia. Totuşi. opoziţia Sionului faţă de Mazarin a avut drept consecinţă răzbunarea cruntă a cardinalului. CASTELUL BARBERIE Conform „documentelor Prioriei". familia Plantard s-a stabilit în castelul garberie. Se pare că printre victimele acestei răzbunări s-ar fi aflat membrii familiei Plantard .stabilind astfel încă o legătură între familia sa şi familia SaintClair/Gisors. Se pare că. în acel moment. nici a castelului Barberie.şi contractul a fost semnat pe data de 11 iulie 1659. Mazarin a ordonat demolarea şi distrugerea totală a castelului. Aceleaşi „documente ale Prioriei" relatează că. în conflictul care a urmat. a reuşit să le obţină . În cele din urmă. conform „documentelor Prioriei".descendenţi direcţi ai lui Dagobert al II-lea şi ai dinastiei merovingiene. În urma cercetărilor întreprinse. În 1548. dintr-un anume motiv nespecificat. Mazarin rîvnea regiunea Nivernais şi ducatul de Nevers. chiar în ziua în care se spune că ar fi fost distrus castelul Barberie. la început. Aceste afirmaţii nu sînt confirmate de nici o carte de istorie convenţională şi unanim recunoscută şi de nici o biografie a lui Mazarin. se spune că familia Plantard şi-a pierdut toate posesiunile. Şi se presupune că a folosit în următorul secol acest castel drept reşedinţă oficială.

Într-o listă. înaintea distrugerii. Şi se află la mică distanţă de vechiul cătun Les Plantards. nici cine îl distrusese.adevăr. se pare că făcuse eforturi deosebite pentru a şterge toate urmele acţiunii sale. Dar era ciudat faptul că nici o înregistrare nu menţiona nici că respectivul castel fusese distrus. a domeniilor şi Proprietăţilor din Nivernais am găsit. Puteam aşadar afirma că existenţa castelului Barberie era indiscutabilă şi că acesta fusese distrus de un incendiu. Am aflat însă că existenţa castelului Barberie fusese. după toate aparenţele. era vorba de o 245 . Dacă Mazarin era răspunzător. Şi nu aveam motive să ne îndoim că îi aparţinuse familiei Plantard. dar.ceea ce a reprezentat argumentul cel mai convingător. În anii 1872-1875. pe deplin recunoscută . focul vitrificase lespezile şi asupra sitului crescuseră foarte mulţi copaci. pentru că acel sătuc învecinat avea acest nume. pînă la urmă au putut fi dezgropate rămăşiţele zidului unui oraş şi ale unui castel. fiinţe şi Arte din Nevers au efectuat excavaţii în situl unor anumite ruine. membrii Societăţii de Litere. într. Într-adevăr. acesta ar fi conţinut un orăşel fortificat şi un castel. un Barberie. După toate aparenţele.Acest amănunt ne-a determinat să ne continuăm investigaţia. Iar un document din 1575 menţionează un cătun din aceeaşi regiune numit Les Plantards. A fost o întreprindere dificilă. Totuşi. atestau veridicitatea „documentelor Prioriei". Nu erau suficiente pentru a oferi o explicaţie. am scos la lumină cîteva fapte disparate. datînd din 1506. în final. pentru că ruinele aproape că nu puteau fi identificate ca atare. de fapt. situl este recunoscut drept Barberie. În prezent. cel puţin.

acea scrisoare care vorbeşte despre întîlnirea cu Poussin şi despre un secret „pe care nici regii nu l-ar putea obţine de la el fără mare bătaie de cap". într-adevăr prin această corespondenţă Louis a fost indiscret. Mama lui Fouquet era o membră marcantă în Compagnie du Saint-Sacrament. Fouquet a devenit. era tot cleric. În 1661. Celălalt frate. care. în 1656. Şi nu era lipsit de ambiţii politice. cel mai bogat şi cel mai puternic om din regat. Ludovic al XIV-lea a ordonat arestarea lui Nicolas Fouquet. Uneori era numit „adevăratul rege al Franţei". Charles. Printre cei mai puternici dintre aceştia se număra Nicolas Fouquet. Fiind un bărbat capabil. a fost numit superintendent de finanţe al lui Ludovic al XIV-lea. ca şi fratele lui. în 1653. condus de el însuşi. precoce şi ambiţios. în Languedoc. Şi.încercare meticuloasă şi bine planificată de a şterge castelul Barberie atît de pe hartă cît şi din istorie. Se zvonea că ar fi intenţionat să facă din Bretania un ducat independent.nu au fost niciodată menţionate. Louis. Poussin nu a Dezvăluit niciodată nimic. Louis a scris scrisoarea enigmatică citată în capitolul I . mai tînăr. Pe sigiliul său personal era gravat mottoul Tenel Confidentiam („Păstrează Secretul"). din motive care . Ce rost ar fi avut o astfel de acţiune.deşi nu neapărat tainice . Din Roma. Mazarin mai avea şi alţi duşmani. Învinuirile erau extrem de generale şi de confuze. în următorii cîţiva ani. Nicolas Fouquet l-a trimis pe Louis la Roma. arhiepiscop de Narbonne. Erau acuzaţii vagi de delapidare de 246 . dacă nu ar fi fost nimic de ascuns? NICOLAS FOUQUET Pe lîngă frondori şi Compagnie du Saint-Sacrement.

mult mai neclare. acţionînd atît prin intermediul tribunalului cît şi al opiniei publice. printre ai cărei membri se afla şi unul dintre judecători. Dar mama superintendentului şi celălalt frate al acestuia au mobilizat Compagnie du SaintSacrement. mai obedienţi. divizînd şi polarizînd opinia publică. Compania l-a susţinut pe superintendent din toate puterile. Poussin a murit la Roma.fonduri şi altele. Ludovic al XIV-lea s~a străduit. pe această bază. Procesul care a urmat a durat patru ani şi a făcut senzaţie în Franţa acelei vremi. A insistat să le examineze el însuşi . regele înfuriat i-a înlocuit pe judecătorii recalcitranţi cu alţii. Fouquet a fost condamnat la închisoare pe viaţă. anul întemniţării lui Fouquet.se spune . Compania a continuat să-l înfrunte. Refuzînd să se lase influenţată. Continuînd să dorească moartea acuzatului.cel care se întîlnise cu Poussin şi scrisese scrisoarea din Roma . de răzvrătire. după toate aparenţele.care. curtea a transformat sentinţa în exil pe viaţă.cerea nici mai mult nici mai puţin decît condamnarea la moarte. a fost ţinut într-o totală izolare. În anii următori. nu era setos de sînge . În 1665. Iar soldaţii care discutau cu el erau . Ludovic al XIV-lea . însă. prin intermediul agenţilor săi. . spînzuraţi. în 1665. de obicei. Din ordinul regelui.murise între timp. în cele din urmă. cu 247 . toate bunurile şi proprietăţile lui Fouquet au fost plasate sub sechestru regal.întemniţaţi sau. Louis Fouquet . în unele cazuri. Dar regele le-a interzis funcţionarilor săi să se atingă de actele şi de corespondenţa superintendentului. I-au fost interzise instrumentele de scris şi orice alte mijloace prin care ar fi putut comunica cu oricine.personal şi fără martori.

Pe la mijlocul secolului următor. să intre în posesia acestuia. Poussin a fost. Există o notă de subsol la povestea lui Fouquet. la cererea cardinalului Richelieu. în strînsă legătură cu Fronda. ai cărui foşti duci şi ducese au figu rat. Unul era Longueville. Iar altul era Gisors. Dar nu l-a plasat la vedere. revenind o singură dată în ţara sa natală. În 1685 a reuşit.îndîrjire. nepotul lui Fouquet. în această relatare. cel mai influent om din regat. de fapt. s-a răsfrînt asupra urmaşilor săi. nici măcar în reşedinţa regală. în 1748. în mod efectiv. NICOLAS POUSSIN Poussin s-a născut în anul 1594. după cum am descoperit. oricare i-ar fi fost cauzele şi importanţa. în 1718 el însuşi i-a cedat coroanei Belle-Isle o insulă fortificată de pe coasta bretonă. în schimb. care l-a invitat să preia o însărcinare specială. unde şi-a petrecut întreaga viaţă. În tinereţe a părăsit Franţa şi s-a stabilit la Roma. unde nimeni nu îl Putea vedea fără ca el însuşi să-i fi acordat permisiunea. Deşi nu s-a implicat în mod activ în politică şi puţini istorici au făcut referiri la interesele sale politice. a obţinut anumite teritorii importante pentru investigaţia noastră. duce de Gisors. l-a încuiat în apartamentele sale particulare. 248 . devenise. la doar cîteva mile de Gisors. Dimpotrivă.Les Bergers "Arcadie. în mod repetat. într-un orăşel numit Les Andelys . marchizul de Belle-Isle. Şi. Iar în 1742. Această vizită a avut loc imediat după 1640. în sfirşit.situat. Gisors a fost înălţat la înaltul statut de ducat principal. să obţină un singur tablou . deoarece dizgraţia superintendentului. În 1718> marchizul de Belle-Isle a devenit conte de Gisors.

iar deasupra se odihneşte un craniu supradimensionat. vorbind despre aceştia.Nu şi-a părăsit refugiul din Roma. o zeitate bărboasă a apei . ceea ce îl implică în mod evident. al Arcadiei şi al păstorilor arcadieni. Acesta nu era doar un bun cunoscător al tradiţiilor ezoterice. Coborîsem deja. Dar corespondenţa sa din acea perioadă relevă angajarea sa profundă în mişcarea anti-Mazarin şi raporturile sale surprinzător de familiare cu o serie de frondori influenţi . stăpînul torentului subteran. unde un craniu este plasat deasupra mormîntului. Acum încercăm să descoperim un antecedent pentru expresia din tablou' lui Poussin . într-o atitu' dine morocănos-meditativă. pînă la Rene d'Anjou. Lucrarea datează din 1630 sau 1635. Expresia „Et în Arcadia Ego" a apărut pentru prima dată între anii 1618 şi 1623 într-o pictură aparţinîndu-i lui Givanni Francesco Guercino adevăratul punct de plecare al lucrării lui Poussin. Indiferent care ar fi semnificaţia simbolică a lucrării sale. cu cinci sau zece ani dinainte de versiunea mai familiară. Pe acesta se află gravată faimoasa inscripţie.într-o asemenea măsură încît. În tabloul lui Guercino. mai timpuriu. familiare cunoştinţele unor societăţi secrete şi o mare parte a 249 . pe urmele motivului râului subteran Alpheus. îi erau. foloseşte în mod repetat cuvîntul „noi". În fundal. de asemenea. care nu constituie el însuşi un edificiu. însăşi personalitatea lui Guercino ridică o serie de întrebări.râul ze Alpheus.es Bergers d 'Arcadie. stă lungită.„Et în Arcadia Ego". ci este încastrat în versantul unei stînci. doi păstori intraţi într-un luminiş au dat peste o piatră de mormînt. Am regăsit-o tot într-unul dintre tablourile sale.

aceasta reprezenta mai mult decît un simplu vers dintr-o poezie elegiacă. un oarecare Robert. Nu am reuşit Să obţinem accesul la arhivele din Mont-Saint-Michel. care este cunoscut drept un istoric prolific şi meticulos . abate fusese într-adevăr Robert de Torigny. atît pentru Guercino cît şi pentru Poussin. însă cercetările întreprinse ne-au convins că anul 1210 era greşit ceea ce se poate demonstra. Conform unei surse citate de aceleaşi documente. aşadar nu am putut verifica această afirmaţie. Indiferent care ar fi originea expresiei „Et în Arcadia Ego". pe care 250 . abate de Mont-Saint-Michel. Dar a fost realizată cu aproape un secol înaintea datei la care se crede că legenda lui Hiram a pătruns în masonerie.dintre ale cărui pasiuni făcea parte colecţionarea motto-urilor. apare astfel încă din anul 1210.cu peste douăzeci de ani înainte ca lojile să fi început să prolifereze în Anglia şi în Scoţia. Una dintre picturi. În „documentele Prioriei" se afirmă că „Et în Arcadia Ego" este deviza oficială a familiei Plantard cel puţin din secolul al doisprezecelea. se referă în mod explicit la legenda masonică a lui Hitam Abiff. blazoanelor şi stemelor familiilor nobile din întreaga creştinătate. // risveglio del maestro (înălţarea maestrului). duPă toate aparenţele. în primul rînd. devizelor. la acea dată nu exista un abate de Mont-Saint-Michel pe nume Robert.tablourilor sale tratează teme cu caracter specific masonic . arhitectul şi constructorul Templului lui Solomon. cînd Jean de Plantard s-a căsătorit cu Idoine de Gisors. între anii 1154 şi 1186. Este cît se poate de limpede că avea o foarte importantă semnificaţie secretă. În al doilea rînd.

această expunere se referă la Poussin. expeditorul şi destinatarul se pot înţelege unul pe altul. Debbusy. Aceste opere de artă sînt accesibile oricui. deopotrivă. Inexplicabilul succes al anumitor lucrări derivă din calitatea lor alegorică. 251 . şi la dezvăluirea altor legături. CAPELA ROSSLYN ŞI PALATUL SHUGBOROUGH Cercetările de pînă acum au avut drept rezultat descoperirea unui număr important de conexiuni între prezumtivii mari maeştri ^ Sionului din secolele al şaptesprezecelea şi al optsprezecelea şi francmasoneria europeană. Este veridică.pe scurt. Iar cercetarea întreprinsă asupra masoneriei a dus.anumite persoane o puteau recunoaşte sau identifica cu uşurinţă .şi al anturajului acestora. dar semnificaţia lor este destinată doar unei elite. Mai presus şi dincolo de mulţime. care nu reprezintă o simplă modă. Botticelli şi ale altor renascentişti. de asemenea' şi în cazul unor personalităţi mai apropiate de vremurile noastre " Nodier. Hugo. Însă Frances a demonstrat că li se poate aplica. ci o formă de comunicare ezoterică”. Cocteau . În context. în egală măsură. însă acestea se refereau la alte aspecte ale investigaţiei noastre. Poate fi caracterizată cu acurateţe prin acel paragraf din „documentele Prioriei" care defineşte specificul artei simbolice sau alegorice: “Avantajul lucrărilor alegorice constă în faptul că un singur cuvînt este suficient pentru a crea legături pe care vulgul nu le poate înţelege. operelor lui Leonardo. era echivalentul unui semn sau al unei parole masonice.

Acesta fusese cumpărat la începutul secolului al nouăsprezecelea de urmaşii familiei Anson. Însă.construită între 1446 şi 1486 . O altă piesă încă şi mai misterioasă a jocului nostru de puzzle a apărut tot în Marea Britanie .Astfel.ramura scoţiană a clanului normand Saint-Clair/Gisors. acesta a fost cumpărat de familia Anson în 1697. a evadat din închisoarea Newgate. Cîndva locuinţa unui episcop. În plus. această calitate le fusese conferită de către Iacob al II-lea. Domeniul acestora de la Rosslyn se afla doar la cîteva mile de fostul cartier general al Cavalerilor Templieri din Scoţia. faimosul amiral care a navigat în jurul lumii. membrii familiei Sinclair sînt recunoscuţi drept „mari maeştri ereditari ai masoneriei scoţiene". Charles Radclyffe. într-un hrisov despre care se presupune că datează din 1601. În secolul următor. este menţionată în multe rînduri familia Sinclair .în epoca lui Rene d'Anjou.a fost multă vreme asociată atît cu francmasoneria cît şi cu Roza-Cruce. contele de Lichfield. Cînd. de exemplu. cînd amiralul a încetat din viaţă. Reşedinţa celor din urmă este Palatul Shugborough din Staffordshire. a fost unul dintre focarele activităţii masonice. la sfirşitul secolului. Conform unor surse de origine masonică. nici un descendent al celui din urmă nu mai era în viaţă şi titlul său nu mai era în vigoare. care.de data aceasta în Staffordshire. în 1714. a fost ajutat de vărul său. a fost căminul fratelui lui George Anson. iar capela cu acelaşi nume . la începutul şi la mijlocul veacului al şaptesprezecelea. prezumtivul mare maestru al Sionului. care sînt actualii conţi de Lichfield. în parlament a fost 252 . care a domnit între anii 1437 şi 1460 . În 1762.

lăutele. Chiar sub aceasta. Pasiunea vibrînd în inima iubitei. Iar la Shugborough există un basorelief impunător. în genul unei imagini în oglindă . SCRISOAREA SECRETĂ A PAPEI În 1738. Printre nimfe vesele şi păstori şăgalnici. erau.citit cu voce tare.A.U.mai ales că mulţi dintre ei. Dar degetul raţiunii arată către mormînt. niciodată. ca. un poem elegiac.V.răsturnată. dar pentru care nimeni nu a oferit. de marmură. Una din strofele sale sună astfel: Aruncă-ţi ochii asupra marmurii legendare. pierind cu graţie. Pe ale Arcadiei binecuvîntate cîmpii elizee. Scena aceea îţi cere un suspin. Cum regretele poposesc pe feţele pe jumătate zîmbitoare.V. executat la comanda familiei Anson între anii 1761 şi 1767. pe care mulţi s-au străduit s-o descifreze.O.O. Pare să fie vorba de o aluzie explicită la tabloul lui Poussin şi la inscripţia „Et în Arcadia Ego" . În basorelief este inclusă şi o reproducere . există o inscripţie enigmatică. Vezi cum voioşia petrecerii descreşte.V.a picturii Les Bergers d'Arcadie. pe care îi declara „duşmani ai Bisericii Romano-Catolice". Acolo. ospăţul nupţial. 253 . Acolo unde acum sînt dansul. M. Nu a fost niciodată pe deplin limpede de ce aceştia ar fi trebuit consideraţi ca atare . Papa Clement al XII-lea a emis o bulă papală prin care îi condamna şi îi excomunica pe toţi francmasonii.S. o interpretare acceptabilă: D.este exact ceea ce sugerează acel deget care „arată către mormînt". de exemplu. prospeţimea primăvăratică a tinereţii îi este vieţii simbol. în mod evident. iacobiţii acelor vremuri.

În cuprinsul misivei. Conform respectivului rit. Aceasta a fost scrisă de Papa Clement al XII-lea. de-a lungul vremii. a combinat misterele păgîne cu cele creştine. în jurul anului 46 după Hristos. cînd masoneria prolifera rapid. afirma că spiritele călăuzitoare. în cadrul acestuia a fost întîlnit pentru prima oară numele Ormus . aflate în spatele francmasoneriei nu erau altele decît cele care declanşaseră Reforma luterană. După ştiinţa noastră. Poate că papa avea cunoştinţă de legăturile descoperite între francmasoneria timpurie şi rozicrucienii anti-catolici din secolul al şaptesprezecelea.catolici. se dedicase activităţii de surpare a edificiului creştinismului catolic. În continuare. Este foarte posibil ca Papa să fi fost paranoic. a luat fiinţă un aşa-numit Rit Oriental din Memphis. un ordin. Papa declara că în doctrina masonică era ascunsă o erezie care mai fusese întîlnită pînă atunci în repetate rînduri anume negarea divinităţii lui Isus. „spiritele superioare". Dimpotrivă. Ormus era un înţelept egiptean care. Problema ar putea fi lămurită într-o oarecare măsură de o scrisoare pusă în circulaţie şi publicată pentru prima oară în 1962. dar este important să ţinem cont de faptul că nu se referea la nişte curente vagi de idei sau la nişte tradiţii ambigue. o societate secretă care. vorbea despre un grup organizat . fiind adresată unei persoane necunoscute.o sectă.pe care se presupune că l-ar fi adoptat Prioria din Sion în perioada 1188-1307. 254 . dînd astfel naştere Roza-Crucii. PIATRA DIN SION Către sfirşitul secolului al optsprezecelea.

În Fapte 4:11. Muntele Sion . Dar sursele masonice îi atribuie o semnificaţie suplimentară. Piatra din Sion poate fi considerată o metaforă pentru însuşi Isus: 255 . în mod nejustificat. nu este surprinzător faptul că fac referiri la anumite pasaje din Biblie. pur şi simplu.aceeaşi Piatră din Sion datorită căreia. şi tot cel ce crede în El nu se va ruşina. Este o piatră aparte. În Matei 21:42. Am presupus anterior că piatra din Sion era. după cum menţionează „documentele Prioriei". aceasta a ajuns să fie în capul unghiului".„dealul înalt" din sudul Sionului pe care Godfroi a construit o mînăstire pentru a găzdui ordinul ce avea să devină Prioria din Sion. Şi. motiv pentru care trebuia ulterior regăsită şi încorporată în cheia de boltă a acestuia. Isus face aluzie la acest psalm anume: Au n-aţi citit niciodată în scripturi: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii. Dat fiind interesul deosebit al acestora pentru Templul din Ierusalim. „dinastia" instaurată de Godfroi şi Baudoin poate fi considerată „egala" celorlalte familii domnitoare din Europa. trecută cu vederea şi neglijată. De exemplu.În celelalte rituri masonice din secolul al optsprezecelea apar referinţe repetate la „Piatra din Sion" . În Romani 9:33 apare o altă referire. pun în Sion piatră de poticnire şi piatră de sminteală. în timpul construirii Templului. în aceste pasaje. conform Psalmului 118: Piatra pe care au lepădat-o zidarii şi care a ajuns să fie în capul Unghiului. Piatra din Sion reprezintă ceva mai mult decît un deal înalt. ceva mai ambiguă: Iată.

piatra cea vie. fiindcă n-au dat ascultare cuvîntului. zidarii. Apropiaţi-vă de El. preoţie sfintă. spre care au şi fost puşi. În Efesieni 2:20. prin Isus Hristos. şi cel ce va crede în ea nu se va ruşina". şi piatră de poticnire şi stîncă de sminteală. ca să aduceţi jertfe duhovniceşti. Şi voi înşivă. Se vorbeşte despre seminţia aleasă a unor regi ce sînt deopotrivă conducători spirituali şi laici. piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii. aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. aşadar. ca pietre vii. de care se poticnesc. care a ajuns în capul unghiului. piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Isus Hristos. care credeţi. textul continuă cu un motiv important a cărui semnificaţie am înţeles-o abia mai tîrziu. Iar în Petru 2:3-8. pun în Sion Piatra din capul unghiului. identificarea lui Isus cu Piatra din Sion devine mai clară: Zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a prorocilor.. de oameni într-adevăr neluată în seamă. Pentru voi. În următorul verset. (Piatra) este cinstea.. bine-plăcute lui Dumnezeu. de mare preţ. iar pentru cei ce nu cred. dar la Dumnezeu aleasă şi de preţ. Pentru că scris este în Scriptură: „Iată. stă acesta sănătos înaintea voastră. o seminţie de preoţi-regi: 256 . această identificare este încă şi mai explicită: De vreme ce aţi gustat şi aţi văzut că bun este Domnul. aleasă. Aceasta este piatra cea neluată în seamă de către voi. zidiţi-vă drept casă duhovnicească.În numele lui Isus Hristos Nazarineanul.

Iar voi sînteţi seminţie aleasă.. Prin intermediul acestora. documente originale ale Prio-nei din Sion au văzut pentru prima oară lumina tiparului..pentru că fusese fondată pe Piatra din Sion sau pe însuşi Isus era „egala" celorlalte familii domnitoare din Europa în vremea cruciadelor? MIŞCAREA CATOLICĂ MODERNISTĂ În 1833. textele pe 257 . neam sfint. popor agonisit de Dumnezeu. Jean Baptiste Pitois. Jules Michelet şi o autoritate în domeniul cruciadelor.publicarea tuturor documentelor pînă atunci secrete referitoare la istoria Franţei. care. În anumite puncte. au fost înfiinţate două comisii. Pentru a coordona această acţiune.o compilaţie exhaustivă a documentelor Inchiziţiei referitoare la procesele cavalerilor templieri. în mod frapant. ministerul a iniţiat un proiect ambiţios . Printre lucrările publicate ulterior sub auspiciile Ministerului Educaţiei Publice se număra opera monumentală a lui Michelet. În acel an. baronul Emmanuel Rey. preoţie împărătească. părea să figureze printre „secretele lăuntrice" ale francmasoneriei? Şi ce trebuia să credem despre acea „dinastie" care .cheia de boltă a Templului. Din acestea făceau parte. Ce trebuia să înţelegem din aceste pasaje enigmatice? Ce trebuia să deducem despre Piatra din Sion . Sub aceleaşi auspicii. printre alţii. era funcţionar la Ministerul Educaţiei Publice. baronul Rey a publicat o serie de lucrări referitoare la cruciade şi la regatul francez al Ierusalimului. fostul discipol al lui Charles Nodier de la Biblioteca Arsenalului. Victor Hugo. Le Proces des Templiers (Procesul Templierilor) .

de referinţele încrucişate şi de cronologia exactă au consacrat stereotipul convenţional al neamţului pedant. Revista a reprodus un număr de alte documente ale Pri-oriei din Sion. de asemenea. cu pasaje din „documentele Prioriei". La sfirşitul secolului al nouăsprezecelea. Dar. de memorii personale şi de exagerări difuzate în numele unei cauze sau al alteia. o întreprindere care nu prezenta garanţii. ca. şi care constituia o serioasă ameninţare la adresa bisericii. răspîndirea ideilor darwiniste şi a agnosticismului provocaseră deja o „criză a credinţei" pe care această nouă şcoală o amplifica. mai ales în Germania. Abia în secolul al nouăsprezecelea. fiind bazată pe o fundaţie firavă de legende şi tradiţii. baronul Rey a fost co-fondator al Societe de l'Orient at^ («Societatea Orientului Mijlociu Latin . care este acum una dintre cele mai importante surse de informare pentru istoricii moderni. cercetarea istorică fusese. constituind arsenalul oricărui istoric responsabil. Pînă atunci. propria sa revistă. Aceasta avea sediul la Geneva şi era dedicată unor proiecte arheologice ambiţioase. Revue de l'Orient Latin. Cercetările lui Rey erau întreprinse în maniera caracteristică unei noi şcoli de istorici ce tocmai apăruse în Europa. dacă autorii germani din epocă aveau tendinţa de a se pierde în amănunte. A publicat. de exemplu.sau Francez"). ei 258 . cărturarii germani au început să folosească tehnicile de lucru riguroase şi minuţioase care sînt acum considerate banale. în foarte mare parte. aproape cuvânt cu cuvînt. Aceste preocupări legate de examinarea critică. În 1875. Sir Steven Runciman.care le citează Rey se potrivesc. de investigarea surselor la prima mînă.

după cum se ştie. pentru un număr de descoperiri arheologice. care să poată mobiliza artileria grea a erudiţiei în apărarea adevărului literar al scripturii. era cît se poate de conştientă de faptul că Biblia nu ar fi făcut faţă unor astfel de cercetări amănunţite. cu o similară sîrguinţă. iniţial. iar rezultatele fuseseră extrem de stînjenitoare pentru Roma. nu mai erau acea elită a trupelor de şoc pe care o dorise biserica. Cel mai cunoscut exemplu este cel al excavaţiilor întreprinse de Heinrich Schlieman la Troia. nu mai era decît o problemă de timp. Iar biserica.au creat. ca un răspuns la această nouă provocare. planul a eşuat. Către sfirşitul secolului. pregătiţi conform tradiţieii germane. Scopul său iniţial să dea naştere unei gene' raţii de experţi de formaţie ecleziastică. cu atît aceştia abandonau în număr mai mare cauza pentru care fuseseră recrutaţi. însă. Aplicarea tehnicilor şcolii germane. Ernest Renan aplicase deja metodologia germană asupra Noului Testament. de asemenea. în extrem de bine vînduta şi foarte controversata lucrare Vie de Jesus (Viaţa lui Isus). discrepanţe şi implicaţii contrare dogmei romano-cato-lice. cea mai serioasă ameninţare cu care aceasta se confruntase de la 259 . Şi. şi o bază solidă pentru investigare. ci detractari pe punctul de a deveni eretici. asupra Bibliei. într-adevăr. Examinarea riguroasă a Bibliei a dezvăluit o mulţime de inconsecvenţe. Mişcarea Catolică Modernistă a apărut. Deveniseră. totodată. Cu cît creşteau strădaniile bisericii de a-şi înzestra tinerii clerici cu arme de luptă adecvate polemicii moderne. care se baza pe acceptarea necondiţionată a dogmei.

Şi. ci şi de scriitori renumiţi şi influenţi. aşa cum era de aşteptat. opiniile moderniştilor au început să fie răspândite nu numai de clericii intelectuali. în curînd.în Paris. Conform acestora. părerile moderniste s-au răspîndit în restul Franţei şi apoi în Italia şi în Spania. Mai mult decît atît. moderniştii protestau împotriva centralizării din ce în ce mai accentuate a puterii ecleziastice şi mai ales contra recent instituitei dogme a infailibilităţii papale. Papa Pius al X-lea a condamnat în mod oficial modernismul. Papa Leon al XIII-lea a înfiinţat o Comisie Pontificală Biblică a cărei menire era monitorizarea lucrărilor cercetătorilor Scripturii.Martin Luther încoace şi aduseseră întregul edificiu al catolicismului în pragul unei schisme fără egal în ultimele secole. Printre primii purtători de cuvînt ai modernismului s-au numărat personalităţi ca Roger Martin du Gard în Franţa şi Miguel de Unamuno în Spania. textele biblice nu constituiau o autoritate incontestabilă. la Saint-Sulpice. iar cărţile lor a" fost trecute la Index. 260 . Focarul activităţii moderniste se afla . care contrasta în mod flagrant cu noua orientare. În 1907. Moderniştii au fost acuzaţi de apartenenţă la francmasonerie. ci trebuiau înţelese în contextul specific vremii în care fuseseră redactate. În 1903. Totodată. cu vigoare şi cu mînie. Biserica a ripostat. una dintre cele mai puternice voci ale mişcării era aceea a directorului seminarului Saint-Sulpice din perioada 1852-1884.ca şi în cazul societăţii Com-pagnie du Saint-Sacrement . Mulţi au fost suspendaţi sau chiar excomunicaţi. De la Saint-Sulpice. la 1 septembrie 1910.

unde l-a întîlnit pe abatele Emile Hoffet . dar autorul lor a fost identificat abia în 1929. s-a dovedit a fi deosebit de indisciplinat. Cu toate acestea. Ci. care a declarat că modernismul reprezenta „convingerea pe care cele mai cultivate persoane o aveau deja". în Lorena. Lilley. modernismul a pătruns în Marea Britanie. abatele Urrnel. Fiecare dintre acestea a fost plasată la Index. După cum ştiam. Lilley a activat o vreme la Paris. Între timp.L. Pînă în 1914. Nu este nevoie să mai spunem că a fost imediat excomunicat. 261 .cea referitoare la „dovada incontestabilă" că Isus nu a murit pe cruce. Şi Lilley îl cunoştea pe preotul care ne-a trimis acea scrisoare neobişnuită . a rămas în centrul atenţiei. dimpotrivă. modernismul a continuat să ia amploare pînă când Primul Război Mondial a abătut atenţia opiniei publice . Printre aderenţii săi din cadrul acestei religii s-a numărat William Temple.cel căruia Sauniere i-a adus pergamentele descoperite la Rennes-le-Chateau. Unul dintre colaboratorii lui Temple a fost canonicul A. Cunoştinţele sale de istorie şi lingvistică făceau din Hoffet un tînăr erudit modernist tipic pentru epoca respectivă. arhiepiscop de Canterbury. Şi nu studiase la Saint-Sulpice.Biserica le-a cerut clericilor săi să se declare. unde a fost întîmpinat cu căldură şi sprijinit de către biserica anglicană. la seminarul din Sion: La Colline Inspire. a publicat o serie de lucrări moderniste sub nu mai puţin de paisprezece pseudonime. sub jurămînt. Un autor modernist. În timp ce avea un comportament ostentativ impecabil la postul său de profesor din Bretania. împotri-Va tendinţelor moderniste.

Pe scurt. este mai mult sau mai puţin binecunoscut. A jucat un rol notoriu în istoria recentă şi încă tinde să stîrnească emoţii violente. făcea vizite la curtea imperială din Petersburg. o astfel de reacţie este uşor de înţeles. pe lîngă amploarea pe care „renaşterea ocultismului francez" de la sfirşitul secolului al nouăsprezecelea o luase în Petersburg. Dimpotrivă. Rolul lui Rasputin în Rusia. cu Peladan (care pretindea că ar fi descoperit mormîntul lui Isus). Ţinînd cont că este vorba de fapte care au adus omenirii prejudicii şi suferinţe ieşite din comun. a fost întotdeauna asociată cu lucruri mai sinistre. periodic. o astfel de enclavă se formase în jurul unui bărbat cunoscut drept Monsieur Philippe şi al mentorului acestuia. Dar. Iar acest mentor nu era altcineva decît Papus . conflicte dureroase şi amintiri cumplite pe care cei mai mulţi autori le ocolesc cu plăcere. 262 .PROTOCOALELE SIONULUI Una dintre cele mai convingătoare mărturii referitoare la existenţa şi activităţile Prioriei din Sion pe care le-am descoperit datează de la sfirşitul secolului al nouăsprezecelea. cercetătorii noştri ne-au convins că este la fel de grav şi faptul că a fost greşit înţeleasă. la curtea ţarului Nicolae şi a ţarinei Alexandra. Este o dovadă bine cunoscută. dacă această dovadă a servit unor scopuri criminale. cu Emma Calve şi cu Claude Debussy.ezoteristul francez care avea legături cu Jules Doinei (fondatorul bisericii neo-Catare în Languedoc). Între anii 1890 şi 1910. cu mult înainte de Rasputin. care. enclave ezoterice puternice şi influente. Dar nu este destul de binecunoscut faptul că la curtea Rusiei apăruseră. dar nu şi recunoscută ca atare.

reprezentanţii acesteia se bucurau şi de un statut privilegiat. cel mai răspândit Dintre acestea fiind Protocoalele înţelepţilor Sionului. Este vorba de un tratat sau.de această dată ca anexă la una din cărţile lui Vladimir Soloviov. de exemplu.sau măcar una dintre copiile sale . probabil. Dar enclava ezoterică a lui Papus şi a lui Monsieur Philippe stătea în calea anumitor interese puternice . Şi a fost. care se străduia să-şi plaseze proprii favoriţi în apropierea tronului imperial. Bineînţeles că documentul . în serial. a început să atragă atenţia. pentru marea majoritate a anti-semiţilor 263 . A apărut sub o multitudine de titluri asemănătoare. fiind izgonit de la curte.despre care se presupunea că ar fi fost dovada existenţei unei conspiraţii periculoase. Iar Nilus a căzut în dizgraţie.a supravieţuit. S-a presupus că era de provenienţă iudaică.cele ale Marii Ducese Elizabeta. renumitul filozof mistic. În jurul anului 1903. în 1903. un ziar l-a publicat. de un program social-politic. A reapărut în 1905 . fiind confidenţii ţarului şi ai ţarinei. mai exact. extrem de dezamăgit dacă s-a aşteptat ca dezvăluirea făcută să-i aducă recunoştinţa ţarului. Dintre aceştia făcea parte un personaj mai degrabă vrednic de dispreţ. dar nu a reuşit să stîrnească interesul publicului. Şi. Acesta a declarat că documentul era o contrafacere neruşinată şi a ordonat distrugerea tuturor copiilor. Nilus i-a prezentat ţarului un document extrem de controversat . în anii următori. Din acest moment. cunoscut posterităţii sub pseudonimul Serghei Nilus. a devenit unul dintre cele mai scandaloase documente din secolul douăzeci.

în Spania. acestea au masacrat circa 60 000 de evrei consideraţi instigatori ai Revoluţiei din 1917. chiar şi în Marea Britanie . şi abia mai tîrziu şi-a recunoscut greşeala. Chiar şi The Times le-a luat în serios. Cu toate acestea. 264 . Protocoalele expun. ele însele devenind despoţi absoluţi. Protocoalele au fost puse în circulaţie de Alfred Rosenberg. a reprezentat dovada convingătoare a existenţei unei conspiraţii internaţionale a evreilor". cu tot atîtea capete ca Hidra. Astăzi experţii sînt de acord . continuă să fie difuzate -. Hitler le-a folosit pentru a-şi stimula propriile prejudecăţi fanatice şi se spune că le-ar fi considerat absolut autentice. schematic. a fost Atribuit trupelor Armatei Albe Ruseşti . infiltrarea francmasoneriei şi altor organizaţii similare în toate instituţiile sociale. pe bună dreptate . în următorii doi a ani. În 1919.al unui grup de persoane hotărîte să impună o nouă ordine mondială. Textul pledează în favoarea unei conspiraţii tentaculare. cel puţin în forma actuală. MomingPost le-a dat imediat crezare. La prima citire.ca propagandă antisemită. cel care avea să devină principalul teoretician rasist şi propagandistul Partidului Naţional-Socialist din Germania. par să fie un program machiavelic . reprezintă o contrafacere subtilă şi plină de răutate. Tot în 1919.după părerea noastră. nici mai mult nici mai puţin decît un plan de dominare absolută a mapamondului.că. în 1921.un soi de memoriu intern. Protocoalele. în Anglia. răsturnarea anumitor regimuri existente.şi.din epocă. ca să spunem aşa . avînd drept scop instaurarea dezordinii şi a anarhiei. În Mein Kampf. În america Latină. de exemplu.

cea al cărei membru şi apoi mare maestru a fost Papus.adversara lui James Bond din romanele lui Ian Fleming. Totuşi. cînd au fost publicate pentru prima oară. vreme de secole. în plus. Protocoalele i-ar putea crea impresia că au fost crea’te de o organizaţie fictivă.se bazează. ca SPECTRE . Cercetătorii moderni au stabilit că. Indiferent dacă acesta este 265 . Este vorba chiar de loja în care a fost auzit pentru prima dată mitul lui Ormus . Respectivul exemplar a ajuns în mîinile unui membru al unei loji masonice . Aceasta era concepută ca un atac la adresa lui Napoleon al IIIlea.în forma în care au fost publicate . în 1897. nu a stîrnit nici măcar o bănuială". un exempl^ al Protocoalelor era deja în circulaţie. Protocoalele . Unui cititor din zilele noastre. pentru a prelua ulterior controlul absolut al acestora. în 1884 . de fapt. pe o lucrare satirică scrisă şi tipărită la Geneva în 1864. iar la Congresul de la Basle nu a participat nici un delegat francez. s-a presupus că fuseseră redactate la un Congres Internaţional al Iudeilor.politice şi economice din Occident. Se ştie că primele exemplare ale Protocoalelor au fost scrise în limba franceză. în mod explicit că au „manipulat" popoare întregi „respectînd un plan care. Iar autorii anonimi ai Protocoalelor declară. Această ipoteză a fost respinsă cu mult timp în urmă. care avusese loc la Basle. Autorul se numea Maurice Joly şi fusese ulterior întemniţat.cu treisprezece ani înainte de întrunirea acestuia -.legendarul înţelept care a contopit misterele păgîne cu cele creştine devenind astfel fondatorul Roza-Crucii. Se spune despre el că ar fi fost membru al ordinului Roza-Crucii. cel puţin în parte.

nu ar fi putut inventa un astfel de document cu scopul de a discredita iudaismul. se ştie că era prieten cu Victor Hugo. nu doar pe cîţiva . Ele conţin. de exemplu. un document contrafăcut.sau nu adevărul. este firesc să ne întrebăm de unde provin. Astfel. să spunem. Iar Hugo.în mod irefutabil non-iudaice. Acesta este un fapt atît de evident. De ce ar fi inventat o astfel de formulă un falsificator antisemit? De ce să nu fi încercat să-i încrimineze pe toţi evreii. încît nici ipoteza că ar fi fost întocmite de un falsificator nu este plauzibilă.pe cei cîţiva „reprezentanţi de gradul 33 ai Sionului"? De ce să nu fi declarat că documentul a fost semnat de. în întregime. care împărtăşea antipatia lui Joly faţă de Napoleon al III-lea. Totuşi. nu se poate spune că formula „reprezentanţii de gradul 33 ai Sionului" creează impresia că s-ar referi la iudaism sau la vreo 266 . înseşi Protocoalele sînt un argument puternic împotriva acestei concluzii. textul Protocoalelor se încheie cu formula: „Semnat de reprezentanţii de gradul 33 ai Sionului". Există aşadar dovezi concludente care atestă faptul că Protocoalele nu au fost redactate în 1897. Pentru că nimeni nu ar fi crezut că referinţele pe care le cuprinde pot fi de origine iudaică. Cercetătorii moderni le-au respins. făcea parte din acest ordin. considerîndu-le. chiar şi unul dotat doar cu un minim de inteligenţă. În acest caz. la Congresul Iudeilor de la Basle. reprezentanţii Congresului Internaţional al Iudeilor? De fapt. un fals. de exemplu. o serie de referinţe enigmatice . creat de antisemiţi cu intenţia de a discredita iudaismul. Un antisemit.

Se declară că viitorul rege va fi din „spiţa regelui David". în cadrul francmasoneriei franceze la mijlocul secolului al optsprezecelea. Şi se conchide. în mod criptic: „Anumiţi membri ai casei lui David îi vor pregăti pe regi şi pe moştenitorii lor. al 33-lea grad este aşa-numitul „Rit Scoţian Antic şi Acceptat". singurul „Rege al Iudeilor" a fost Isus însuşi . Dacă cineva ar inventa un document şi ar vrea să-l atribuie unei conspiraţii a evreilor. conform Evangheliilor. în mod misterios. în francmasonerie. Doar Regele şi cei trei iniţiatori ai săi vor şti ce este hotărît să se întîmple".. reală sau inventată. ce sens ar avea să includă rezonanţe evi dent creştine? De 267 . Într-adevăr. Ca expresie. nici un rege nu figurează în tradiţia iudaică şi însuşi principiul regalităţii a devenit complet irelevant. referinţele citate sînt mai degrabă de provenienţă creştină decît de provenienţă iudaică..„conspiraţie internaţională a evreilor". a credinţei iudaice. era din „seminţia lui David". Se afirmă şi că „regele Evreilor va fi adevăratul Papă" şi „patriarhul unei biserici internaţionale". mai degrabă.iar Isus. începînd din vremurile Biblice. Sînt menţionate în mod repetat. apariţia unui „Regat Masonic" şi a unui „Rege din seminţia Sionului" care va conduce acest regat. în ultimele două milenii. aceste afir maţii sînt evident absurde. Se pare. că se face aluzie la ceva specific masoneriei. Protocoalele conţin multe alte anomalii flagrante. Conceptul de rege li s-ar fi părut evreilor din 1897 la fel de lipsit de sens ca şi celor din zilele noastre şi nici un falsificator n-ar fi putut ignora acest fapt. care a apărut.

era cît se poate de autentic. în ceea ce priveşte Protocoalele înţelepţilor Sionului. O astfel de strategie ar fi fost în deplină concordanţă cu activităţile societăţilor secrete din perioada Renaşterii. politice şi economice. pe care se bazează versiunea publicată. Dimpotrivă. A fost redactat. am ajuns.care evocă mai puţin iudaismul sau creştinismul şi în mult mai mare măsură acele societăţi secrete cărora le aparţineau Johann Valentin Andrea şi Charles Nodier? Este greu de crezut că Protocoalele sînt rodul imaginaţiei unui pro pagandist antisemit. nu ar fi avut nevoie de un limbaj provocator sau incendiar. Acest text nu era un fals. ca şi cu cele desfăşurate de Compagnie 268 . Dar este posi bil să fi inclus o strategie de preluare a puterii. mai degrabă. Pe baza unei cercetări îndelungate şi sistematice. pentru că este greu de crezut că ar fi putut exista unul atît de stupid. de infiltrare a francmasoneriei pentru a obţine controlul instituţiilor sociale. de ignorant şi de prost informat. de o organizaţie masonică sau de o societate secretă promasonică a cărei titulatură încorpora cuvîntul „Sion". care stă la baza versiunii tipărite a Protocoalelor.ce ar menţiona atît de explicit un concept propriu doar creştinismului. – Textul original. cum este acela de Papă? De ce s-ar referi mai degrabă la o „biserică internaţională" decît la o sinagogă sau la un templu internaţional? De ce ar fi inclus aluzia enigmatică „Regele şi cei trei iniţiatori ai săi" . Dar nu avea nici o legătură cu iudaismul sau cu o „conspiraţie internaţională a evreilor". la următoarele concluzii:! – A existat un prim text.

După cum am 269 . Nu-şi atinseseră primul scop. în prealabil. Dar dacă existau deja. Nilus a publicat Protocoalele în forma modificată. Monsieur Philippe şi alţi membri ai respectivei societăţi secrete. irelevante în ceea ce priveşte iudaismul. Este vorba de referirile la rege. ţinta principală. – Textul original a fost cel care a căzut în mîinile lui Serghei Nilus.cea din care făceau parte Papus. în ciuda modificărilor. la bise rica internaţională şi la Sion toate acestea neînsemnînd. dar acesta din urmă era. trebuie să fi avut o importanţă extremă pentru societatea secretă. în aceeaşi măsură. care a devenit astfel cu mult mai veninos şi mai incendiar decît fusese iniţial.ca într-un palimpsest sau ca în unele pasaje ale Bibliei. Şi este aproape sigur că. Acesta nu a avut. i-a modificat limbajul. Cu siguranţă. ostil iudaismului. intenţia de a discredita iuda ismul. compromiterea lui Papus şi a lui Monsieur Philippe. versiunea publicată a Protocoalelor nu este un text falsificat în întregime. la Papă. la început. După ce ţarul l-a izgonit cu dispreţ. probabil. i-a adus ţarului documentul cu scopul de a com promite enclava ezoterică de la curtea imperială . Este mai degrabă un document fundamental modificat. nimic sau aproape nimic pentru Nilus.du Saint Sacrement şi de organizaţiile lui Andrea şi Nodier. o serie de urme ale versiunii originale pot fi desluşite . nu le-ar fi putut inventa el însuşi. Cei doi apropiaţi ai ţarului reprezentaseră. – Aşadar. un ignorant ca el nu ar fi avut nici un motiv să le excludă. Însă. Dar încă îi mai puteau servi celui de al doilea propagarea antisemitismului. pentru Nilus.Dimpotrivă. Şi aceste urme.

care l-au vizitat la Rennes-le-Chateau şi l-au înregimentat ca om de încredere. Dacă acesta este adevărul. se menţionează că ascunzătoarea i-a fost dezvăluită de emisarii Prioriei din Sion. HIERON Du VAL d'OR În timp ce eram preocupaţi de cercetările noastre de sine stătătoare. moartea parohului în data de 17 ianuarie 1917 capătă conotaţii mult mai sinistre decît cele atribuite în general. confidenta şi menajera preotului.ne-au fost accesibile prin bunăvoinţa prietenilor noştri din Franţa sau prin intermediul Bibliotecii Naţionale. în regim privat şi destinate unei circulaţii limitate . relevă 270 . continuau să apară noi „documente ale Prioriei".de o importanţă supremă pentru Prioria din Sion. datată 12 ianuarie 1917. Se ştie că sănătatea sa era mulţumitoare cu zece zile înaintea decesului. cu care s-a certat. Chitanţa de plată a coşciugului. Am intrat astfel în posesia unor informaţii suplimentare legate de evenimentele de la sfirşitul secolului al nouăsprezecelea şi mai ales de Berenger Sauniere. Sauniere i-a înfruntat pe aceşti emisari. Este consemnat faptul că.publicate. un sicriu a fost comandat în numele său. mai demnă de încredere.descoperit ulterior. mai recentă şi. la sfirşitul anului 1916. ca şi Dossiers secrets. O altă publicaţie a Prioriei. după toate aparenţele. Unele acestea . Cu toate acestea. ele erau .şi sînt încă . i-a fost înmînată Mariei Denar-naud. preotul nu a descoperit acele pergamente decisive din biserica sa din întîmplare. Dimpotrivă. Altele au apărut sub forma unor cărţi a căror primă ediţie a fost lansată pe piaţă. Conform „actualizărilor".

cu 271 .mai multe amănunte legate de povestea lui Sauniere şi pare să confirme. iar rolul său în misterul de la Rennes-le-Chateau a fost cu mult exagerat. primiţi între 1887 şi 1915. Sauniere a aflat în ce consta într-adevăr secretul pe care îl avea în pază abia în martie 1915. l-a trimis pe Sauniere cu pergamentele la Paris.cel care. pe propria sa cheltuială. aflat în chinuirile morţii. menajera sa. Se pare că şi episcopul era. Adevărata voinţă din spatele evenimentelor din cătunul de munte era prietenul acestuia.lucrările publice. între 1885 şi 1901. Şi tot prin intermediul ei se făceau plăţile.au fost realizate sub îndrumarea aceluiaşi Boudet. Este. în slujba lui Boudet. Conform aceleiaşi publicaţii. de asemenea. relatarea de mai sus. construcţia Vilei Betania şi a Turnului Magdala . măcar în parte. Conform acesteia. Iar Marie Denarnaud. în primul rînd. Se menţionează. 7655250 de franci episcopului de Carcassonne . parohul din Rennes-le-Bains.în total treisprezece milioane de franci. abatele Henri Boudet. Şi că toate proiectele lui Sauniere . Pentru că se spune despre poudet că i-ar fi plătit.ca pe un fel de versiune ilustrată sau ca pe un echivalent vizual al uneia dintre cărţile sale criptice. Se presupune că ea era aceea care îi transmitea lui Sauniere instrucţiuni lui Boudet. de fapt. cea mai mare parte a acestora. Sau. că tot Boudet a dirijat restaurarea bisericii din Rennes-le-Chateau şi că a schiţat acea dezorientantă Cale a Crucii . cel puţin. când a primit spovedania lui Boudet. era. angajatul lui Boudet. parohul nu era decît un pion. Se afirmă că toţi banii lui Sauniere proveneau de la Boudet . satul alăturat.

Autorul susţine că această masonerie era diferită de toate celelalte. publicată în 1979. unchiul acestuia de la Saint-Sulpice şi episcopul de Carcassonne . Dimpotrivă.erau afiliaţi la o formă de „Rit Scoţian" francmasonic.episcopul unei dioceze importante transformat în servitorul plătit al unui preot paroh umil şi neînsemnat. conform domnului Chaumeil. foarte probabil. pe care le împărţea din abundenţă? Nu avem un răspuns explicit pentru aceste întrebări. alţii. erau rangurile şi gradele inferioare ale Prioriei din Sion. de Jean-Luc Chaumeil. Cît despre rangurile şi gradele sale superioare. acestea. Este vorba de Le Tresar du triangle d'or (Comoara din triunghiul de aur).Sauniere. nu era constituit în primul rînd din liber-cugetători şi atei. 272 . spre deosebire de celelalte rituri francmasonice. fiind „creştină. cît şi tăcerea superiorului său ecleziastic? Şi cine îi furniza resurse financiare atît de vaste. şi. Pe scurt. precum Hoffet.certitudine. Boudet. o serie de clerici implicaţi în enigma din Rennes-le-Chateau . ermetică şi aristocratică".lăsînd. O altă lucrare recentă a aruncat mai multă lumină asupra subiectului . impresia că redă informaţii obţinute dintr-o sursă secretă. pe o ordine de esenţă divină şi pe un plan cosmic fundamental. o situaţie absurdă . Conform lui Chaumeil. ca şi cele ce au precedat-o. se pare că avea o orientare profund religioasă şi mistică punînd accentul pe o ierarhie socială şi politică sacră. Dar pentru toate există un acelaşi răspuns implicit Prioria din Sion. Şi ce era cu acest preot paroh? Pentru cine lucra? Ce interese reprezenta? Ce îi conferea puterea de a cumpăra atît serviciile.

cei implicaţi păreau să persiste în a se considera creştini şi catolici. continuă autorul să lase de înţeles.În cursul cercetărilor noastre. 273 . În ambele cazuri. de către catolicii cucernici .într-o mai mare măsură decît papalitatea. în mod acceptabil. Hieron du Val d'Or era o formă de societate politică secretă. întîlnisem deja un rit francmasonic de tipul celui menţionat de domnul Chaumeil. Atît ordinul masonic al lui Radclyffe cît . mai ales dacă. Roma îşi exprimase dezacordul .precum iacobiţii din secolul al optsprezecelea sau precum preoţii francezi din secolul al nouăsprezecelea. Într-adevăr. Cu toate acestea. în ciuda oprobiului papal. numele acelui sit pe care l-am mai întîlnit în repetate rînduri. Deşi vag şi evaziv. întemeiat de Charles Radclyffe şi de colaboratorii acestuia. descrierea corespundea cu aceea a Ritului Scoţian original.şi încă în mod vehement. Mai mult decît atît. Şi cel menţionat de Chaumeil ar fi putut fi considerate acceptabile. în preajma anului 1914. ritul francmasonic din care făceau parte Boudet şi Sauniere a fuzionat cu o altă societate ezoterică .ceea ce ar putea explica. adevărata putere din spatele respectivei societăţi ar fi fost Prioria din Sion. Chaumeil sugerează cu tărie că. care le permitea să considere că ei înşişi erau creştini adevăraţi . dovezile disponibile atestă faptul că aceştia lăsau impresia că ar fi beneficiat de o infuzie majoră şi înviorătoare de credinţă. Această societate se numea Hieron du Val d'Or (Templul din Val d'Or) .ceea ce pare să fie transpunerea cuvîntului Orval. unele dintre acele ciudate referiri la un rege din Protocoalele înţelepţilor Sionului.

în termeni care ne sînt mai familiari.unul revitalizat şi reconstituit. de rase. în jurul anului 1873. politic sau economic. asemenea multor experţi moderni. abatele Henri Boudet. Şi atribuia o importanţă deosebită doctrinei druidice . era tipic accentul pus pe geometria sacră şi pe diverse locuri sfinte. o considera parţial pitagoreică. accentua importanţa Sufletului Sacru. De exemplu. Pentru toate acestea. de limbaje şi simboluri. Şi. Aceasta implică. Din punctul de vedere al anchetei noastre.pe care. noul Sfint Imperiu Roman ar fi fost într-adevăr „sfint". Hieron du Val d'Or prezintă importanţă datorită modului în care a formulat ceea ce Chaumeil numeşte o „geo-politică ezoterică" şi o „ordine mondială etnarhică". Toate aceste subiecte sînt schiţate în lucrarea publicată de prietenul lui Sauniere.de fapt.fondată. ca multe alte grupări şi societăţi din acea perioadă. un stat laic care să unifice toate popoarele şi al cărui fundament să fie mai degrabă spiritual decît social. înfiinţarea unui nou Sfint Imperiu Roman în Europa secolului al nouăsprezecelea .aşa cum se spune că ar fi făcut legendarul Ormus. după toate aparenţele. Părea să aibă multe în comun cu celelalte societăţi ezoterice din aceeaşi epocă. aşa cum se procedează în teozofie. într-adevăr “Roman" şi 274 . Hieron du Val d'Or era o organizaţie în acelaşi timp creştină şi „transcreştină". Toate erau preocupate de originea omului. pe care îl asocia şi cu alte simboluri precreştine. Spre deosebire de predecesorul său. Intenţiona să reconcilieze misterele creştine cu cele păgîne . Toate insistau asupra unui adevăr mistic sau gnostic aflat la baza motivelor mitologice.

armoniei şi ierarhiei cosmice. După Chaumeil. „precum în cer.cu toate că înţelesul acestor termeni ar fi fost total diferit de cel acceptat prin tradiţie şi convenţie. alcătuit dint-o elită. acest ~ regim al Marelui împărat implica o dublă hegemonie: a Papalităţii şi a Imperiului. asemeni faraonilor 275 . Iar Habsburgii ar fi devenit mai mult decît conducătorii unui imperiu. În acelaşi timp. probabil. Şi ar fi transpus în realitate. Dimpotrivă. unul foarte diferit de cel aflat atunci în Roma. care ar fi fost mîna dreaptă a Vaticanului. obiectivele societăţii Hieron du Val d'Or erau următoarele: O teocraţie în cadrul căreia naţiunile ar fi fost doar provincii. sinonimi cu casa de Lorena. Ar fi materializat străvechea premisă hermetică. aşa şi pe pămînt". ar fi fost. într-o oarecare măsură. Habsburgii erau. conducătorii acestora fiind doar proconsuli subordonaţi unui guvern mondial ezoteric. era. În secolul al nouăsprezecelea. o dinastie de preoţi-regi. cu siguranţă. realizarea unui plan atît de grandios ar fi implicat. de fapt.într-adevăr „imperial" . Pentru Europa. realizabilă în Europa secolului al nouăsprezecelea. a Vaticanului şi a Habsburgilor. Vaticanul. mare împărat" ar fi constituit aşadar o realizare a profeţiilor lui Nostradamus. cel puţin într-un anumit sens. proiectul monarhist conturat în Protocoalele înţelepţilor Sionului. Ideea nu era întru totul utopică sau naivă. de exemplu. Un astfel de stat ar fi transpus în realitate un vis vechi de secole: „raiul" pe pămînt. desigur. Ar fi fost. Conceptul de. o serie de schimbări în cadrul instituţiilor existente. o replică terestră sau o imagine în oglindă a ordinii.

practic. Erau în concordanţă cu scopurile declarate de numeroase societăţi secrete. Sau ca acel Mesia aşteptat de iudei la începutul erei creştine. Chaumeil nu precizează dacă vreunul . Şi. Şi cum ar fi putut obţine sprijinul popular atît de necesar? 276 . i-a îndepărtat pe Habsburgi de la putere. care.din Egiptul antic. din punct de vedere politic nu aveau. Germania şi Marea Britanie. Aşa cum au fost explicate de către Chaumeil.sau ale Prioriei din Sion . ne-am întrebat. Totuşi. corespundeau cu aspiraţiile politice urmărite. şi-ar fi impus Habsburgii dreptul de a acţiona ca o dinastie de preoţi-regi? Doar dacă ar fi obţinut un sprijin popular covîrşitor şi-ar fi putut susţine dreptul în faţa guvernului republican al Franţei . printre care şi cele ale lui Charles Radclyffe şi Charles Nodier.care par să ateste existenţa unui anumit grad de implicare. de-a lungul secolelor. ceea ce este cel mai important. de casa de Lorena. nici unul.căpătau un anumit sens logic în contextul celor descoperite în urma cercetărilor noastre.inclusiv vizita unui arhiduce Habsburg la Rennes-le-Chateau . Totuşi.şi care anume . deşi. Aceste obiective aruncau o nouă lumină asupra Protocoalelor înţelepţilor Sionului. indiferent ce planuri ar fi fost ticluite. Printre altele.dintre Habsburgi era implicat în mod activ în aceste ambiţioase planuri Secrete. Pe ce bază. obiectivele societăţii Hieron du Val d'Or aveau sens. există cîteva dovezi . Dar. obiectivele societăţii Hieron du Val d'Or .ca să nu mai menţionăm şi dinastiile imperiale care conduceau Rusia. toate au fost zădărnicite de Primul Război Mondial. din punct de vedere logic.

urmăresc un plan în mare parte similar celui enunţat de Hieron du Val d'Or în secolul al nouăsprezecelea. But: etudes et entr'aide des mem-bres. Obiective: studii şi întrajutorarea reciprocă a membrilor.În contextul realităţilor politice din secolul al nouăsprezecelea. Annemasse. Până la descoperirea unor noi informaţii. 277 . Declaration a la sous-prefecture de Saint-Julien-en-Genevois. absurd. în epoca postbelică a secolului douăzeci. Haute Savoie. Sediu central: Sous-Cassan. toate grupările. Prieure de Sion. există următoarea înregistrare: 25 juin 1956. de fapt. Prioria din Sion. Poate că. nu puteam decît să întrerupem studiul acestui subiect. pur şi simplu. ni s-a părut. nebuni. Membrii ei nu sînt cîtuşi de puţin nebuni şi. societăţile şi organizaţiile au obligaţia de a-şi declara existenţa în Journal Officiel (Monitorul oficial). un astfel de plan. aşa cum am descoperit în scurt timp. apărut în săptămîna zilei de 20 iulie 1956. am tras noi concluzia. În numărul 167 al acestuia. ne-am îndreptat atenţia către prezent din dorinţa de a afla dacă Prioria din Sion continuă să existe şi în zilele noastre. Annemasse (Haute Savoie) 25 iunie 1956. CAPITOLUL 8 SOCIETATEA SECRETĂ În ZILELE NOASTRE În Franţa. Declaraţie înregistrată la subprefectura din Saint-Julien-en-Genevois. există. răstălmăcisem scopul societăţii Hieron du Val d'Or. care este o publicaţie guvernamentală săptămînală. Siege social: Sous-Cassan. Între timp. Şi. Sau poate că membrii acesteia erau. deşi consecvent din punct de vedere logic.

clădire sau măcar o stradă. Ne-am întrebat. să nu suporte consecinţele legale ale faptei şi asupra lor să nu planeze nici o acuzaţie. inexistentă. obiectivele ordinului. aceasta pare să fie dovada efectivă a existenţei sale în epoca noastră cu toate că ni s-a părut destul de ciudat ca o Presupusă societate secretă să se facă cunoscută în acest mod. Poliţia era chiar atît de lipsită de vigilenţă. Mai fuseseră întrebaţi de multe ori despre Priorie. Adresa s-a dovedit mult prea vagă pentru a ne permite să identificăm un anumit birou. chiar atît de indiferentă cum părea? Sau Sionul se asigurase. Nu oferea nici o indicaţie legată de posibila autoritate a Sionului. adresa nu putea fi depistată. alcătuit din douăzeci şi unu de articole. de exemplu. Din cîte ştiau ei. după toate aparenţele. Dar nu puteau oferi nici o informaţie suplimentară. Totuşi. subprefectura ne-a furnizat o copie a ceea ce trecea drept statutul Prioriei din Sion. Prioria de Sion nu aPărea în nici o carte de telefoane din Franţa. dar ajutorul pe care l-am primit a fost neînsemnat.Prioria din Sion a fost înregistrată oficial prin intermediul Poliţiei. cum putea fi posibil ca anumite persoane să înregistreze o adresă fictivă. de cooperarea şi de discreţia acesteia? La cererea noastră. chiar prin intermediul poliţiei şi apoi. printre altele. Nu lămurea. într-un anume mod. Am sunat la subprefectură. cu resemnarea plictisită a unor oameni sîcîiţi prea des. Răspunsul ne-a pus pe gînduri mai mult decît orice altceva. nici deosebit de edificator. Documentul. în orice caz. despre membrii şi 278 . ne-au spus. poate că nu era chiar atît de ciudat. nu era nici litigios.

exoterică. catolicismul ar fi fost doar o cerinţă prealabilă.cu excepţia cazului în care pentru Sion. nu era catolică. în mod eretic. „Candidatul trebuie să renunţe la propria sa personalitate pentru a se putea dedica unui apostolat de o înaltă ţinută morală' • În continuare. îngloba toate celelalte obligaţii. un articol stipula că admiterea în ordin nu depindea de limbă. origine şi poziţie socială sau ideologie politică.resursele acestuia. ci mai degrabă hermetică şi chiar. în acelaşi timp. Un altul preciza că era admisă candidatura catolicilor care aveau cel puţin vîrsta de douăzeci şi unu de ani. Statutul părea într-adevăr să aparţină unei instituţii cucernice. nu atestau un catolicism tradiţionalist. Din acest punct de vedere. În orice caz. gnostică. ca şi Templul şi Compagnie du Saint-Sacrement. care putea fi apoi depăşită de cei admişi. prin natura sa absolută. lista marilor maeştri prezumtivi ai Sionului şi istoria acestuia. alcătuită din catolici fregvenţi. De exemplu. Sionul. multe dintre ele publicate la da’te apropiate de a statutului. d'Uni°n Independente et Tradiţionaliste („Cavalerii Instituţiei şi Regulilor Catolice şi ai Uniunii Independente şi 279 . ca şi pentru Cavalerii Templieri şi pentru Compagnie du SaintSacrement. În ansamblu. era mai degrabă stupid -şi. părea să pretindă ° supunere care. în măsura în care reuşisem să o reconstituim. Contradicţia părea lipsită de sens . ne punea în încurcătură. chiar şi orientarea celor mai recente „documente ale Prioriei". Conform Articolului VII al statutului. statutul stipulează că Sionul activează sub subti lui Chevalerie d'Institution et Re gles Catholiques. Cu toate acestea. fie ele laice sau duhovniceşti.

Bineînţeles. fiecare grad cuprindea de trei ori mai mulţi membri decît cel de deasupra sa . ierarhizaţi pe şapte grade. structura părea să fi rămas aceeaşi. numărul poate sugera orice. mai simplu. 243. piramidală. este o publicaţie internă a ordinului. Abrevierea aCestui subtitlu este CIRCUIT şi coincide cu numele unei reviste care. 81. fuseseră adăugate două grade noi . conform statutului. numărul total al membrilor era de 9841. În vîrful ierarhiei se afla marele maestru sau „cîrmuitorul". Sionul avea 1093 de membri. De aici către bază.marele maestru şi cei doisprezece subordonaţi ai săi alcătuiau „Roza-Cruce" a celor treisprezece. ci pe nouă. distribuită doar membrilor acestuia.de aproape cinci ori faţă de anul 1956. Cei nouă „cruciaţi ai Sfintului Ioan" erau numiţi „conetabili". de la sabatul satanic pînă la Isus şi cei doisprezece ucenici ai săi. Deţinătorii celor trei grade superioare . deşi devenise mai clară şi.permiţînd astfel separarea conducerii de o reţea mai amplă de novici. Cei trei „prinţi noahiţi de Notre Dame" erau numiţi. 729. ierarhizaţi nu pe şapte grade. Conform unei pagini tipărite înainte de această dată şi reproduse în Dossiers secrets. „seneşali".27. Erau trei persoane care aveau gradul imediat următor („prinţ noahit de Notre Dame") şi nouă avîndu-l pe cel următor („cruciat al Sfintului Ioan").Tradiţionaliste"). Marele maestru continua să-şi păstreze titlul de „cîrmuitor". Conform informaţiilor ulterioare statutului din anul 1956. la baza piramidei. Poate cea mai importantă informaţie pe care ne-a furnizat-o statutul se referă la creşterea numărului de membri . În esenţă. Structura era cea tradiţională. Modul de organizare 280 .

data naşterii 281 . !' Aceasta consta din 729 de provincii.Andre Bonhomme. iar din fiecare provincie . preşedinte. Membrii alcătuiesc o ierarhie de nouă grade Această ierarhie constă din: a) În cele 729 de provincii Novici: 6 561 membri Cruciaţi: 2187 membri b) în cele 27 de comandamente Oşteni: 729 membri Scutieri: 243 membri Cavaleri: 81 membri Comandori: 27 membri. c) În Cupola „Kyria"  Conetabili: 9 menbri Seneşali: 3 membri Cîrmuitor: un membru. data naşterii 7 decembrie 1934. Este inclusă şi o listă de patru persoane care alcătuiau „Consi liul". Membrii sînt împărţiţi în două grupuri de lucru: Legiunea. era următorul: Adunarea generală este alcătuită din toţi membrii asociaţiei.al ordinului. Falanga. păstrătoarea Tradiţiei. numită „Kyria". 27 de comandamente şi o cupolă. Trei dintre numele acestora nu ne erau cunoscute şi este posibil să fi fost chiar pseudonime . iu Din fiecare comandament. Jean Deleaval. în jargonul neobişnuit de enigmatic al statutului. ca şi din cupolă. trebuie să facă parte cîte patruzeci de membri. necesară probabil din motive juridice şi care ţineau de biro craţia oficială.cîte treisPrezece. a cărei sarcină este apostolatul.

Era obiectul unei serii de articole din reviste şi al cîtorva reportaje din ziare. Alain Poher era (şi încă este) un nume familiar francezilor. pe care îl identifica drept Alain Poher. printre Descendenţii merovingienilor. trezorier. a fost. vicepreşedinte. Deşi nu prea bine cunoscut în Marea Britanie sau în Statele Unite. preşedinte interimar al Franţei din 28 aprilie până la 19 iunie. Prioria din Sion devenise un subiect la modă în anumite cercuri din Franţa. data naşterii 18 martie 1920. ALAIN POHER La începutul anilor 1970. în 1969.Pierre Plantard. că mai existau şi alte departamente.ceea ce sugerează. era preşedintele Senatului Franţei. s-ar fi aflat un „pretendent îndreptăţit la tronul Franţei". Sugera. bineînţeles. Midi Libre a publicat un foarte lung articol despre Sion. {n timpul celui de al Doilea Război Mondial. secretar general. că.7 martie 1931. Sauniere şi misterul din Rennes-le-Chateau. Conform cercetărilor unui alt autor. Armand Defago. din 2 aprilie pînă la 27 mai. La 13 februarie 1973. de asemenea. cînd a apărut articolul din Midi Libre. În 1973. a obţinut Medalia Rezistenţei şi Croix de la Guerre („Crucea de Război"). 282 . Articolul insista asupra legăturii dintre Sion şi posibila supravieţuire a liniei de sînge mero-vingiene pînă în secolul douăzeci. data naşterii 11 decembrie 1938. Însă cu cel de al patrulea nume ne mai întîlnisem . După demisia lui de Gaulle. în 1974. A ocupat aceeaşi poziţie după moartea lui Georges Pompidou. titlul oficial al domnu lui Plantard era cel de Secretar General al Departamentului de Documentare .

prezumtiva sa legătură cu Prioria din Sion şi/sau cu linia de sînge merovingiană. În acea vreme intenţionam să renunţăm la întreaga poveste. o farsă de proporţii extravagante. Poher nu a comentat niciodată. s-a înrudit. atenţie întregii afaceri. Indiferent dacă Alain Poher recunoştea sau nu existenţa Sionului. dacă acesta era adevărul. erau mai puţin o glumă şi mai mult o operă de artă 283 . era o farsă pe care anumiţi indivizi o orchestraseră vreme de secole. ca şi întregul eşafodaj al „documentelor Prioriei". considerînd-o o glumă minuţios pregătită. Ca şi pînă atunci. dar motivul pentru care o făcea nu era la fel de limpede. Nepotul lui Arnaud de Poher. iar presa franceză acorda. Alain. unele apăreau sub formă de cărţi. MONARHUL ASCUNS În timp ce ne continuam cercetările.ca fiind. prin căsătorie. Era clar că cineva elabora toate aceste materiale. care. Periodic şi în rafale.presupuşii descendenţi direcţi ai lui Dagobert al II-lea. Dar acestea nu erau altceva decît un amalgam de mistificări.Conform informaţiilor pe care le deţinem. Dar. la urma urmelor. pare cît se poate de limpede că Sionul îl recunoştea . între anii 894 şi 896. atît de multă energie şi atît de multe resurse. Totuşi. un descendent merovingian. iar dacă cineva investeşte într-o farsă atît de mult timp. sincronizarea şi împletirea faptelor. conte de Poher. cu familia Plantard . altele ca broşuri şi articole tipărite în regia autorului şi depozitate la Biblioteca Naţională. în genealogiile din „documentele Prioriei" este menţionat un Arnaud. în nici un mod. mai poate fi aceasta numită doar o farsă? De fapt. a devenit duce de Bretania în anul 937. noi „documente ale Prioriei continuau să apară.

să spunem. Nu pot fi comparate. Fiecare nouă 284 .o modă avantajoasă care a proliferat. „documentele Prioriei" nu erau publicate în acest mod. mai degrabă. într-adevăr. complicaţiilor şi cunoştinţelor istorice într-o complexitate arhitectonică demnă de. Oricare ar fi fost scopul „documentelor Prioriei".unde. cu Chariots of the Gods (Carele zeilor) ale lui von Daniken. de fapt. „pre-continuări" şi tot felul de alte derivate. Iar informaţiile apărute în cărţi nu erau întîmplătoare sau arbitrare . În ciuda potenţialului lor comercial. în marea lor majoritate. James Joyce. Şi. devenind o industrie profitabilă. Cele mai multe păreau să provină dintr-o singură sursă. erau tipărite în regim privat şi în ediţii limitate. depuse în mod discret la Biblioteca Naţională . Se bazau pe mărturiile aceluiaşi tip de informatori. suspansului. nici măcar nu erau întotdeauna disponibile.şi respectînd un plan prestabilit. să nu prezinte nici o importanţă.şi. Cu toate că s-ar fi dovedit extrem de profitabile sub forma unei cărţi. Este important să menţionăm că „documentele Prioriei" nu reprezentau o „mişcare" la modă . nu se găseau în lucrările unor cercetători independenţi. care dozau cu precizie cantitatea de da’te noi. măreţiei. este sigur că nu era vorba de cîştigul financiar. nu există dubii asupra faptului că autorul său l-a luat într-adevăr în serios. banii păreau să fie un aspect neesenţial sau. generînd continuări. dacă Finnegans Wake (Veghea lui Finnegan) poate fi considerat o ironie a sorţii. de exemplu.o etalare a ingeniozităţii. parcă furnizîndu-le cu pipeta . cu diversele relatări despre Triunghiul Bermudelor sau cu operele lui Carlos Castaneda.

oricare ar fi fost ea. Citatul care urmează clarifică într-o anumită măsură relaţia dintre ordin şi linia de sînge merovingiană. „documentele Prioriei" păreau anume pregătite pentru a „netezi calea" unei dezvăluiri uluitoare. Astfel.atragerea atenţiei publicului asupra anumitor subiecte. oameni de încredere care aveau fericirea de a fi supuşi morţii. Se lăsa astfel falsa impresia a unei reţele de autori diferiţi. conetabilul de Burbon.. Şi. De pildă. confirmarea credibilităţii. Uneori trimite ambasadori remarcabili la vasalii săi puternici. crearea unui climat psihologic sau a unei ambianţe în cadrul căreia noile dezvăluiri să fie aşteptate cu sufletul la gură. potrivind încă o piesă a întregului puzzle. indiferent ce urma să se dovedească a fi. dinastia merovingiană s-ar fi stins". şi mulţi alţii pentru care succesul uluitor este urmat de o 285 . în acelaşi timp. pe de altă parte. fără prioria din Sion. Procedeul părea să aibă o singură motivaţie plauzibilă . fiecare dintre aceştia confirmîndu-i Pe ceilalţi şi conferindu-le credibilitate. părea să impună un proces îndelungat de „sensibilizare" . Iar publicarea fragmentelor se făcea sub diverse nume. Prioria din Sion nu ar fi existat şi. Nicolas Fouquet. păstor şi preot. Însă. o face mai confuză: Regele este. de perpetuarea liniei sale de sînge până în zilele noastre şi de o monarhie clandestină. Aceasta. era într-un anume fel legată de dinastia merovingiană.de pregătire a publicului. Pe scurt.. trezirea interesului. am găsit următoarea declaraţie: „Fără merovingieni.informaţie făcea cel puţin o modificare. într-un articol de revistă scris în mod evident de un membru al Prioriei. Rene d'Anjou.

Carol al VII-lea s-a ascuns printre numeroşii săi curteni. îl venerează şi se tem de el.„Monarhul ascuns". Joseph Balsamo. O alta.continuă de fapt să domnească.dizgraţie inexplicabilă . 286 . probabil chiar mai surprinzătoare. după. Fiind păstrătorii unui secret. Implicaţiile acestui pasaj sînt incitante şi uimitoare. De aceea. probabil din spiţa Nerovingienilor . vin în numele regelui".care i-ar fi fost hazul? -. ci pentru că ştia a cui ambasadoare era ea. el nu era cu mult mai presus decît un curtean oarecare. O a treia implicaţie este că marele maestru al Prioriei din Sion sau un alt membru al ordinului acţionează ca un ambasador între „Monarhul ascuns" şi reprezentanţii sau înlocuitorii săi temporari. Astfel de oameni erau Gilles de Rais. Şi. pot fi doar preamăriţi sau distruşi. aceşti ambasadori sînt consideraţi oameni de sacrificiu. toate aparenţele. Una constă în faptul că regele . de pucioasă amestecată cu tămîie mireasma Mariei Magdalena. pur şi simplu în virtutea propriei sale identităţi. în urma cărora pluteşte o mireasmă de vrajă. Cînd Ioana d'Arc a intrat în sala cea mare a castelului său din Chinon. nu a făcut-o ca pe o glumă frivolă . înaintea ei. ducii de Nevers şi de Gonzaga. îl recunosc. Taina pe care ea i-a dezvăluit-o între patru ochi era cuprinsă în aceste cuvinte:' > „Nobile domn.pentru că aceşti emisari sînt pe atît de înfricoşători pe cît de vulnerabili. Leonardo da Vinci. sugerează că suveranii vremelnici sînt conştienţi de existenţa sa.

cu toate că avea un dosar cuprinzător despre acesta şi despre activităţile sale.. interesele merovingiene sînt duse mai departe. Dar chiar şi acum. Prima scrisoare a apărut în Catholic Weekly of Geneva (Săptămlnalul catolic de Geneva) fiind datată 2 octombrie 1966. Susţine că aceasta reproducea emblema merovingienilor şi că 287 . domnul Burrus devine iraţional. Apoi ia apărarea decedatului. Burrus anunţă că Leo Schidlof. la vremea respectivă. „un studiu remarcabil. a murit la Viena cu o săptămînă înainte.cel despre care se credea. sub numele de Lobineau. alias Henri Lobineau. Pentru a-şi susţine argumentaţia.. a redactat. în ciuda morţii sale. Este semnată de un oarecare Lionel Burrus. genealogiile incluse în unele „documente ale Prioriei". în elogiul pe care i-l aduce lui Schidlof. un atac defăimător. Burrus îşi face cunoscută indignarea faţă de atacul respectiv. care pretinde că exprimă punctul de vedere al unei organizaţii numite Tineretul Creştin Elveţian. sub pseudonimul Henri Lobineau. una din cele mai importante companii petroliere franceze. declară că acesta din urmă. într-un comunicat romano-catolic recent. în 1956.BROŞURILE STRANII DIN BIBLIOTECA NAŢIONALĂ DIN PARIS În 1966 a avut loc un schimb neobişnuit de scrisori referitoare la moartea lui Leo Schidlof . în 1966. exista emblema companiei Antar. al genealogiei regilor merovingieni şi al afacerii din Rennes-le-Chateau". împotriva căruia pretinde că ar fi apărut. Menţionează că. că ar fi alcătuit. Lionel Burrus afirmă că Roma nu a îndrăznit să-l defăimeze pe Schidlof în timpul vieţii. pe 17 octombrie.

în iulie 1659. Mazarin le-a distrus castelul Barberie. în mod evident. Cît despre Schidlof. care data din secolul al doisprezecelea. adaugă el fără prea mare legătură. care a fost ull mare navigator şi cercetător. un rege merovingian. Cu siguranţă. comunicatul îl acuză pe Schidlof că ar fi fost „pro-sovietic. 288 . După Burrus. continuînd cu albigenzii şi cu templierii şi sfirşind cu francmasoneria. contradictorie pentru că. Pentru că. acesta rămâne în inimile noastre ca simbol al unui “maître parfait” (maestru respectat şi venerat". Dar în prezumtivele citate din comunicat există acuzaţii încă şi mai extravagante: Descendenţii Merovingienilor au fost.reprezenta. autorul conchide (preluînd idei francmasone şi catare): pentru toţi cei care l-au cunoscut pe Henri Lobineau. întotdeauna. cu toate că în stilul desenelor animate. un francmason notoriu care a luat parte activă la pregătirea terenului pentru o monarhie populară în Franţa". nimeni nu combină simpatiile pro-sovietice cu încercarea de a instaura o monarhie. La începutul Reformei Protestante. După Burrus> respectiva emblemă dovedea că informaţiile despre merovingieni şi propaganda făcută în numele acestora se răspîndea în mod efectiv> şi chiar preoţii francezi. Există totuşi ceva şi mai ciudat şi anume presupusul atac asupra lui Leo Schidlof din acel comunicat romano-catolic din care Lionel Burrus citează cu generozitate. pornind cu arianismul. în spatele tuturor ereziilor. Scrisoarea pare a unui maniac. de obicei. îndeplinesc întotdeauna poruncile Vaticanului. este extrem de ciudată. Este o învinuire neobişnuită şi. un bărbat loial şi cumsecade.

nici generată de circumstanţe şi nici măcar de natură politică. Ar fi constituit o dovadă independentă. Nu cu mult înainte. sub semnătura S. Lionel Burrus a fost ucis într-un accident de maşină care a făcut încă şase victime. provenită din surse romano-catolice.vreme de secole. Această ripostă a apărut. familia în cauză nu a adus pe lume nimic altceva decît instigatori secreţi împotriva bisericii. Burrus nu furnizează da’te care să permită identificarea comunicatului romano-catolic din care pretinde că ar fi extras acest citat. La scurt timp după publicarea scrisorii. Totodată. cît şi familiile asociate cu acesta. scrisoarea sa primise un răspuns chiar mai ciudat şi mai provocator decît cele scrise de el însuşi. 289 . intraseră în repetate rînduri în conflict cu biserica. Am văzut deja că atît Sionul. măcar în parte. comunicatul respectiv ar fi avut o importanţă deosebită pentru investigaţia noastră. unei instituţii loiale instituţiei catolice. pare să fi fost o tactică permanentă. luînd în consideraţie citatul de mai sus. Dimpotrivă. o raţiune de a exista pentru Prioria din Sion. unelteau Cu scopul de a obţine puterea în propriul lor folos . Iar această ipoteză ne punea în faţa altei contradicţii. în forma unei broşuri publicate în regim privat. Roux.şi că. ar fi sugerat. opoziţia mPotriva bisericii nu mai poate fi considerată nici întîmplătoare. Pentru că Statutul Prioriei din Sion părea să-i aparţină. în timpul maşinaţiuni. cel puţin în aparenţă. Dacă veridicitatea sa ar fi putut fi atestată. Dar. de aceea nu am reuşit să-i verificăm autenticitatea. a distrugerii castelului Barberie din Nevers.

Dacă toate acestea sună destul de neobişnuit. Roux pare un ecou al atacului iniţial împotriva lui Schidlof .şi că au fost sursa tuturor ereziilor. sancţionează tinereţea. excesul de zel. Schidlof „nu-şi ascundea sentimentele de prietenie faţă de Blocul Estic". Şi nu putem să nu ne întrebăm ce anume punea la cale Lobineau în momentul decesului său 290 . proclamarea unei monarhii populare aliate cu URSS şi triumful francmasoneriei . Roux adaugă: Nu se poate afirma că biserica ignoră linia de sînge Razes. dispariţia libertăţii religiei. concluziile lui S. în timp ce. Redarea puterii unui descendent merovingian ar avea ca urmare. ci le şi detaliază. dar trebuie să ne amintim că descendenţii acesteia. pe de-o parte. În ceea ce priveşte aserţiunile lui Burrus legate de biserica. Roux nu numai că îi confirmă spusele. textul lui S. S. Conform spuselor sale. Dar.acelaşi atac căruia îi răspunsese scrisoarea lui Burrus. în Franţa. predispoziţia la prea multă vorbă şi iresponsabilitatea lui Burrus. De asemenea. sînt instigatori secreţi atît împotriva dinastiei regale a Franţei. cît şi împotriva bisericii . Roux sînt încă şi mai ciudate: În ceea ce priveşte propaganda merovingiană în Franţa. cu un rege merovingian ţinînd în mînă un crin şi un cerc. este un apel popular în favoarea revenirii acestei dinastii la putere. este binecunoscut faptul că reclama societăţii Antar Petrol. Roux afirmă că Leo Schidlof avea un rang înalt în Marea Loja Alpina din Elveţia . pare să condamne poziţia acestuia.acea lojă masonică a cărei emblemă apărea pe anumite „documente ale Prioriei". începînd cu Dago-bert.pe scurt.În anumite privinţe. broşura lui S.

la Viena, într-o epocă în care în Germania au loc schimbări profunde. Nu este oare de asemenea adevărat că Lobineau pregătea în Austria un viitor acord reciproc cu Franţa? Şi nu cumva se puneau astfel bazele acordului franco-rus? Nu este greu de ghicit că am fost extrem de nedumeriţi, între-bîndu-ne la ce naiba se referea S. Roux; în orice caz, în ceea ce priveşte lipsa de sens, îl depăşise pe Burrus. Ca şi comunicatul pe care acesta din urmă îl atacase, S. Roux asocia obiective politice aparent deosebite şi discordante, cum sînt hegemonia sovietică şi monarhia populară. Mergea mai departe decît Burrus, susţinînd că,este binecunoscut" faptul că emblema unei companii petroliere reprezintă o formă subtilă de propagandă - în favoarea unei cauze necunoscute şi aparent absurde. Făcea aluzie la nişte schimbări masive în Franţa, Germania şi Austria, ca şi cum acestea ar fi fost deja stabilite, dacă nu chiar şi înfăptuite. Şi amintea despre un misterios acord „Franco-Rus", ca şi cum ar fi fost vorba de o chestiune de notorietate publică. La prima vedere, textul lui S. Roux părea total lipsit de sens. Însă o cercetare mai atentă ne-a convins că aveam de fapt de-a face cu un alt document ingenios „al Prioriei" - conceput cu intenţia de a mistifica, de a crea confuzie, de a sîcîi, de a implanta indicii referitoare la ceva neobişnuit şi grandios. În orice caz, în maniera sa extravagantă şi bizară, sugera importanţa problematicii implicate. Dacă S. Roux avea dreptate, obiectul investigaţiei noastre nu se limita la activităţile unui ordin cavaleresc contemporan, derutant dar inofensiv. În acest caz, cercetările noastre erau, într-un anumit
291

fel, legate de eşaloanele superioare ale politicii internaţionale la cel mai înalt nivel. TRADIŢIONALIŞTII În 1977, a apărut un nou „document al Prioriei", de o importanţă deosebită - o broşură de şase pagini intitulată Le Cercle U (Cercul lui Ulise), scrisă de un oarecare Jean Delaude. În autorul se referă în mod explicit la Prioria din Sion. Şi, pe datele mai vechi asupra cărora atrage din nou atenţia, anumite detalii suplimentare legate de Ordin. În martie 1117, la Saint Leonard d'Acre, Baudouin a fost obligat să negocieze constituirea Ordinului Templului, conform instrucţiunilor Prioriei din Sion. În 1118, Ordinul Templului a fost înfiinţat de către Hugues de Payen. Între 1118 şi 1188, Prioria din Sion şi Ordinul Templului au avut mari maeştri comuni, începînd din 1188, cînd cele două organizaţii s-au separat, şi pînă în prezent, Prioria din Sion a avut douăzeci şi şapte de mari maeştri. Cei mai recenţi au fost: Charles Nodier din 1801 până în 1844, Victor Hugo din 1844 până în 1885, Claude Debussy din 1885 până în 1918 şi Jean Cocteau din 1918 pînă în 1963 şi, din 1963 pînă la apariţia noului ordin, abatele Ducaud-Bourget. Pentru ce se pregăteşte Prioria din Sion? Acest lucru nu-mi este cunoscut, dar ştiu că reprezintă o putere capabilă să înfrunte Vaticanul în vremurile care vor urma. Monseniorul Lefebvre este un membru redutabil, foarte activ, în stare să declare: „Tu mă faci Papă, eu te voi face Rege". În extrasul de mai sus apar două informaţii noi. Una este presupusa afiliere la Prioria din Sion a arhiepiscopului Marcel Lefebvre. Monseniorul
292

Lefebvre reprezintă, bineînţeles, aripa extrem de conservatoare a Bisericii Romano-Catolice. S-a exprimat deschis şi zgomotos împotriva Papei IoanPaul al VI-lea, pe care l-a sfidat în mod flagrant şi flamboaiant. În 1976 şi 1977, a fost chiar ameninţat, în mod explicit, cu excomunicarea; iar indiferenţa sfruntată cu care a primit această ameninţare aproape că a precipitat o schismă ecleziastică deplină. Dar cum am fi putut asocia un militant catolic „inflexibil" ca Monseniorul Lefebvre cu o mişcare şi cu un ordin cu orientare hermetică, dacă nu de-a dreptul eretică? După toate aparenţele, această contradicţie nu putea fi explicată - cu excepţia cazului în care Monseniorul ar fi fost un reprezentant din zilele noastre al francmasoneriei secolului al nouăsprezecelea asociată cu Hieron du Val d'Or - „Francmasoneria creştină, aristocratică şi hermetică", care îşi permitea să se considere mai catolică decît Papa. Al doilea punct de interes major din citatul de mai sus este. desigur, identificarea abatelui DucaudBourget drept mare maestru al prioriei din Sion din acea vreme. Fransois Ducaud-Bourget s-a născut în 1897 şi şi-a desăvîrşit pregătirea preoţească la Seminarul gaint-Sulpice - ceea ce era destul de previzibil. De aceea este posibil să-i fi cunoscut pe toţi moderniştii aflaţi acolo în epoca aceea -şi foarte probabil, pe Emile Hoffet. Ulterior, a fost capelanul mînăstirii Ordinului Suveran de Malta. Pentru activităţile desfăşurate în al Doilea Război Mondial, a primit Medalia Rezistenţei şi Crucea de Război, în zilele noastre este recunoscut ca un distins Om de litere - fiind membru al Academiei Franceze, biograful unor scriitori catolici de seamă, ca Paul
293

Claudel şi Fransois Mauriac, şi, la rîndul său, un poet foarte apreciat. Ca şi Monseniorul Lefebvre, abatele DucaudBourget şi-a asumat rolul de militant al opoziţiei împotriva Papei Ioan-Paul al VI-lea. Ca şi Monseniorul Lefebvre, este susţinătorul Liturghiei adoptate la Trent. Ca şi Monseniorul Lefebvre, s-a declarat „tradiţionalist", opunîndu-se cu fermitate atît reformelor ecleziastice, cît şi oricărei încercări de modernizare a romano-catoli-cismului. Pe 22 mai 1976 i s-a interzis să primească spovedanii şi să acorde iertarea păcatelor - şi, tot ca Monseniorul Lefebvre, a sfidat cu curaj interdicţia impusă de superiorii săi. La 27 februarie 1977, a fost conducătorul celor o mie de catolici tradiţionalişti care au ocupat biserica Saint-Nicolas-du-Chardonnet din Paris. Atît Marcel Lefebvre cît şi Fransois Ducaud-Bourget pot fi consideraţi „de dreapta" nu numai din punct de vedere teologic, ci şi din punct de vedere politic, înaintea celui de al Doilea Război Mondial, Monseniorul Lefrebvre era asociat cu Action Franaise - extrema dreaptă de pe scena politică franceză a vremii, care avea o serie de puncte de vedere comune cu Partidul Naţional-Socialist din Germania. Ceva mai recent, „arhiepiscopul rebel" a devenit notoriu prin modul călduros în care a aprobat regimul militar din Argentina. Cînd i s-au pus întrebări legate de această poziţie, a replicat că făcuse o greşeală. Nu intenţionase să spună Argentina, ci Chile! Fransois Ducaud-Bourget nu pare chiar atît de extremist; în orice caz, medaliile sale atestă activitatea sa patriotică şi anti-nazistă din timpul războiului. Cu toate acestea, el şi-a
294

exprimat respectul faţă de Mussolini şi speranţa că Franţa şi-ar putea „regăsi adevăratele valori sub îndrumarea unui nou Napoleon". Prima noastră suspiciune a fost că, de fapt, cei doi nu erau cîtuşi de Puţin afiliaţi Prioriei din Sion, dar că cineva încercase, în mod deliberat, să-i pună în încurcătură asociindu-i chiar cu acele forţe cărora, teoretic, ar fi trebuit să li se opună cu vehemenţă. Şi totuş conform statutului pe care îl obţinusem de la poliţia franceză, subtitlul Prioriei din Sion era „Cavalerii Instituţiei şi Regulilor Catolice şi ai Uniunii Independente şi Tradiţionaliste". Dintr-o instituţie cu un asemenea nume ar fi putut face parte personalităţi ca Marcel Lefebvre şi Francois DucaudBourget. Am considerat că ar mai fi putut exista şi o a doua explicaţie - e adevărat, hazardată, dar care, cel puţin, ar fi înlăturat contradicţia cu care ne confruntăm. Poate că cei doi nu erau ceea ce păreau a fi, Poate erau cu totul altceva. Poate că, în realitate, erau agenţi provocatori, al căror obiectiv era să creeze, sistematic, dezordine şi disensiuni, să amorseze o schismă incipientă, care să ameninţe pontificatul Papei Ioan-Paul. O astfel de tactică ar fi concordat atît cu societăţile secrete descrise de Charles Nodier, cît şi cu Protocoalele înţelepţilor Sionului. În plus, o serie de comentatori recenţi - nu doar jurnalişti, ci şi autorităţi ecleziastice - au declarat că arhiepiscopul Lefebvre lucra pentru sau era manipulat de altcineva. Ipoteza noastră, oricît de hazardată ar fi fost, avea la bază un raţionament coerent. Dacă Papa IoanPaul era considerat „inamicul", şi dacă cineva ar fi dorit să-l forţeze să adopte o poziţie şi mai liberală,
295

cum ar fi procedat? în orice caz, nu agitîndu-se de pe poziţii liberale. Pentru că nu ar fi reuşit decît să sporească fermitatea rădăcinilor care îl ancorau pe Papă în conservatorism. Dar dacă ar fi adoptat, în mod public, o atitudine chiar mai extremist conservatoare decît a lui Ioan-Paul? Nu l-ar fi forţat astfel să se orienteze, în ciuda dorinţei de a face contrariul, către o poziţie din ce în ce mai liberală? Şi aceasta este, cu certitudine, realizarea fără precedent a arhiepiscopului şi a confraţilor săi transpunerea unui papă în rolul unui liberal. Concluziile noastre puteau fi valide sau nu, dar era limpede faptul că Monseniorul Lefebvre, ca alte multe personalităţi implicate în investigaţia noastră, era în posesia unui secret important şi exploziv. De exemplu, în 1976, excomunicarea sa era iminentă. Presa o aştepta din zi în zi, deoarece Papa Ioan-Paul, confruntat cu sfidări sfruntate şi repetate, părea să nu aibă altă alternativă. Totuşi s-a răzgîndit în ultimul moment, încă nu se ştie cu exactitate de ce a făcut-o; dar următorul extras din The Guardian, datat 30 august 1976, oferă o cheie pentru acest mister. Echipa de preoţi din Anglia a arhiepiscopului, crede că liderul său este încă în posesia unei arme ecleziastice puternice pe care o poate folosi în disputa cu Vaticanul. Nimeni nu va da nici un indiciu despre natura acesteia, dar părintele Peter Morgan, liderul grupului, o descrie drept ceva „care va zgudui întreaga lume". Aşadar, ce fel de subiect care să „zguduie întreaga lume" sau ce fel de „armă secretă" ar putea intimida Vaticanul? Ce fel de sabie a lui Damocles, invizibilă pentru ochii mulţimii, putea atîrna deasupra capului
296

pontifului? Orice ar fi fost, se pare că s-a dovedit eficace. De fapt, l-a făcut pe arhiepiscop imun faţă de acţiunea punitivă a Romei. Aşa cum a scris Jean Delaude, Marcel Lefebvre „reprezintă o putere capabilă să înfrunte Vaticanul" - faţă în faţă, dacă e necesar. Dar cui se pretinde că i-ar fi spus - sau avea să-i spună - „Tu mă faci Papă, eu te voi face Rege"? CONVENTUL DIN 1981 ŞI STATUTUL SEMNAT DE COCTEAU Recent, o parte dintre nedumeririle ce planau în jurul lui Fransois Ducaud-Bourget au părut să se clarifice. Explicaţiile au reieşit dintr-o publicitate neaşteptată care i s-a făcut Prioriei din Sion în Franţa, la sfirşitul anului 1980 şi începutul anului 1981 - publicitate care a făcut ca numele său să devină familiar publicului. În august 1980, populara revistă Bonne Soiree - un fel de combinaţie între un supliment de duminică englezesc şi un ghid TV american - a publicat, în două episoade, un articol despre Rennes-*e~Chateau şi despre Prioria din Sion. În cadrul acestuia, atît Marcel Lefebvre cît şi Francois Ducaud-Bourget sînt asociaţi, în mod exPlicit, cu Sionul. Se afirmă că, extrem de recent, amîndoi ar fi vizitat, în mod special, unul din locurile sacre ale Prioriei, şi anume Satul Sainte-Colombe din Nevers, unde se aflaseră domeniile castelului Barberie al familiei Plantard, înainte ca acesta să fi fost distrus de către cardinalul Mazarin în 1659. Până la ora actuală, noi înşine am reuşit să luăm legătura, atît telefonic cît şi prin corespondenţă, cu abatele Ducaud-Bourget. Acesta s-a dovedit a fi extrem de curtenitor. Dar, la majoritatea întrebărilor, ne-a oferit răspunsuri vagi sau chiar
297

evazive şi, ceea ce nu ne-a surprins, a negat orice afiliere la Prioria din Sion. Această negare a fost reluată într-o scrisoare pe care, la scurt timp după aceea, a adresat-o revistei Bonne Soiree. La 22 ianuarie 1981, în presa franceză a apărut un scurt articol, din care este util să cităm o bună parte: Prioria din Sion, o adevărată societate secretă alcătuită din 121 de demnitari şi fondată în 1099, la Ierusalim, de către Godfroi de Bouillon, îi numără printre marii săi maeştri pe Leonardo da Vinci, Victor Hugo şi Jean Cocteau. Conventul acestui ordin s-a întrunit la Blois, la data de 17 ianuarie 1981 (precedentul congres avusese loc la 5 iunie 1956, la Paris). În urma recentului convent de la Blois, Pierre Plantard de Saint-Clair a fost ales mare maestru al Ordinului, cu 83 de voturi din 92, la al treilea tur de scrutin. Această alegere reprezintă un pas decisiv în evoluţia concepţiilor ordinului şi a spiritului relaţiilor sale cu lumea; căci toţi cei 121 de demnitari din componenţa acestuia sînt eminenţe cenuşii ale înaltei finanţe şi ale politicii internaţionale sau ale societăţilor filozofice, iar Pierre Plantard este, prin intermediul lui Dagobert al II-lea, descendentul direct al regilor merovingieni. Autenticitatea acestei descendenţe este atestată de pergamentele reginei Blanche a Castiliei, descoperite de abatele Sauniere în biserica parohiei sale din Rennes-le-Chateau (Aude), în 1891. În 1985, aceste documente au fost vîndute căpitanului Roland Stanmore şi lui Sir Thomas Fraser

298

de către nepoata preotului, fiind apoi depozitate la Londra, într-un seif din Lloyds Bank Europe Limited. La scurt timp după apariţia în presă a celor de mai sus, i-am scris lui Philippe de Cherisey, cu care stabilisem deja un contact şi al cărui nume figura, la fel de frecvent ca al lui Pierre de Plantard, drept purtător de cuvînt al Prioriei din Sion. Răspunzînd la una dintre întrebările noastre, Philippe de Cherisey a declarat că Fransois Ducaud-Bourget nu fusese ales mare maestru de un cvorum corespunzător. Mai mult, conform spuselor sale, abatele DucaudBourget renunţase în mod public la afilierea la ordin. Această ultimă afirmaţie părea neclară. Dar a căpătat mai mult sens în contextul unei anexe a scrisorii pe care ne-a trimis-o. Cu ceva timp înainte, obţinusem statutul Prioriei din Sion de la subprefectura din Saint-Julien. O copie a acestuia fusese publicată de o revistă franceză în 1973. Totuşi, la Paris, Jean-Luc Chaumeil ne spusese că era vorba de un statut ilegal. La scrisoarea trimisă nouă, de Cherisey a anexat o copie a ceea ce afirma că era adevăratul statut al Prioriei din Sion - tradus din limba latină. Acesta era semnat de Jean Cocteau şi, dacă nu cumva era opera unui falsificator de înaltă clasă, semnătura era autentică. Nu am reuşit să o deosebim de alte specimene ale semnăturii lui Cocteau, pe această bază, sîntem înclinaţi să credem că statutul care o purta era cel autentic. Îl reproducem în cele ce urmează: ARTICOLUL UNU - Se constituie, între semnatarii prezumtului statut şi cei care, îndeplinind condiţiile ce urmează, vor adera ulterior, un ordin cavaleresc iniţiatic, ale cărui uzanţe şi convenţii continuă să fie cele de la fondarea înfăptuită în 1099, la Ierusalim,
299

de Godfroi al VI-lea, numit Cucernicul Duce de Bouillon, şi recunoscută în 1100. ARTICOLUL DOI - Ordinul se numeşte „Sionis Prioratus" sau „Prioria din Sion". ARTICOLUL TREI - Prioria din Sion are ca obiective perpetuarea ordinului cavaleresc tradiţional şi a învăţăturilor sale iniţiatice şi întrajutorarea reciprocă a membrilor săi, atît din punct de vedere moral cît şi din punct de vedere material, în orice circumstanţe. ARTICOLUL PATRU - Durata de fiinţare a Prioriei din Sion este nelimitată. ARTICOLUL CINCI - Prioria din Sion adoptă, ca sediu principal, reşedinţa secretarului general numit de către convent. Prioria din Sion nu este o societate secretă. Atît toate decretele sale, cît şi înregistrările şi numirile, sînt disponibile pentru public ca texte în limba latină. ARTICOLUL ŞASE - Prioria din Sion are 121 de membri, în aceste limite, este deschisă tuturor persoanelor adulte care îi recunosc scopurile şi care acceptă obligaţiile specificate în prezentul statut. Admiterea membrilor se face fără a se ţine cont de ' sex, rasă sau convingeri filozofice, religioase sau politice. ARTICOLUL ŞAPTE - Cu toate acestea, în cazul în care unul dintre membri îl desemnează în scris pe unul din descendenţii săi pentru a-i succede, conventul îi va satisface cererea şi, în caz de minorat, se poate ocupa de educaţia celui astfel desemnat. ARTICOLUL Opt - Pentru a accede la primul grad, viitorii membri trebuie să îşi procure, pe cheltuiala proprie, o robă albă cu cordon. După admiterea în primul grad, membrii au dreptul să voteze. La
300

admitere, noul membru trebuie să jure atît că va servi Ordinul în orice împrejurări, cît şi că va lupta pentru PACE şi pentru respectarea vieţii umane. ARTICOLUL NOUĂ - La admitere, fiecare membru trebuie să plătească o taxă simbolică, suma fiind lăsată la propria sa alegere, în fiecare an, trebuie să-i înmîneze secretarului general, din proprie iniţiativă, drept taxă către ordin, o sumă stabilită de el însuşi. ARTICOLUL ZECE - La admitere, fiecare membru trebuie să-şi aducă certificatul de naştere şi un specimen de semnătură. ARTICOLUL UNSPREZECE - Un membru al Prioriei din Sion, împotriva căruia a fost pronunţată o hotărîre judecătorească pentru o infracţiune de drept comun, poate fi eliberat de îndatoriri, i se pot retrage titlurile şi poate fi chiar exclus din Ordin. ARTICOLUL DOISPREZECE - Adunarea generală a membrilor se numeşte Convent. Nici o consfătuire a acesteia nu va fi considerată validă dacă numărul membrilor prezenţi este mai mic de optzeci şi unu. Votul este secret şi se desfăşoară folosindu-se bile albe şi negre. Pentru a fi adoptate, toate moţiunile trebuie să primească cel puţin optzeci şi una de bile albe. Toate moţiunile care nu primesc cel puţin şaizeci şi una de bile albe nu pot fi resupuse la vot. ARTICOLUL TREISPREZECE - Numai conventul Prioriei de Sion poate decide, cu o majoritate de 81 de voturi provenite de la cei 121 de participanţi, schimbările statutului şi reglementarea internă a ceremonialului. ARTICOLUL PAISPREZECE - Primirea noilor membri va fi hotărîtă de „Conciliul celor treisprezece RozaCruce". Titlurile şi responsabilităţile sînt acordate de
301

marele maestru al Prioriei din Sion. Membrii sînt admişi pe viaţă. Titlurile lor revin, de drept, unuia dintre copii lor, ales de ei înşişi, fără să ţină seama de sex. Moştenitorul desemnat poate să facă un act de renunţare la drepturile sale, dar nu o poate face în favoarea unui frate, soră, altă rudă sau altă persoană. El însuşi nu va mai fi readmisîn Prioria din Sion. ARTICOLUL CINCISPREZECE - în termen de douăzeci şi şapte de zile încheiate, doi membri trebuie să ia legătura cu moştenitorul desemnat pentru a obţine acceptul sau renunţarea acestuia, în absenţa unui act de acceptare, după o perioadă de reflecţie de optzeci şi una de zile încheiate, renunţarea va fi recunoscută în mod oficial şi locul va fi considerat vacant. ARTICOLUL ŞAISPREZECE - în virtutea dreptului ereditar confirmat prin articolele precedente, îndatoririle şi titlurile Marelui Maestru al Prioriei de Sion vor fi transmise succesorului său conform aceloraşi prerogative, în cazul în care funcţia de mare maestru este vacantă sau în lipsa unui succesor direct, conventul se va reuni în vederea unui scrutin în termen de optzeci şi una de zile. ARTICOLUL ŞAPTESPREZECE - Toate hotărîrile trebuie să fie votate de către convent şi validate prin aplicarea sigiliului marelui maestru. Secretarul general este numit de către convent pe o perioadă de trei ani, care poate fi prelungită prin consimţămînt tacit. Secretarul general trebuie să aibă gradul de comandor pentru a-şi putea prelua responsabilităţile. Funcţiile şi responsabilităţile nu sînt remunerate.

302

ARTICOLUL OPTSPREZECE - Ierarhia Prioriei de Sion este alcătuită din cinci grade: Cîrmuitor număr: 1 Cruciat număr: 3 Comandor număr: 9 Cavaler număr: 27 Scutier număr: 81 total: 121. Bolta celor treisprezece Roza-Cruce, adică cârmuitor şi cruciat şi Cele nouă comandamente ale Templului, adică cavaler şi scutier. ARTICOLUL NOUĂSPREZECE - Există 243 de Fraţi Liberi, numiţi Oşteni sau, cu începere din anul 1681, Copii ai Sfintului Vincent, care nu participă nici la vot, nici la convent, dar cărora Prioria din Sion le acordă anumite drepturi şi privilegii, în conformitate cu decretul din 17 ianuarie 1681. ARTICOLUL DOUĂZECI - Mijloacele băneşti ale Prioriei din Sion provin din donaţiile făcute de membri şi din taxele plătite de aceştia. Conciliul celor treisprezece Roza-Cruce stabileşte o rezervă, numită „patrimoniul ordinului". Această rezervă poate fi folosită doar în caz de necesitate absolută, cînd Prioria şi membrii săi sînt ameninţaţi de un pericol de moarte. ARTICOLUL DOUĂZECI ŞI UNU - Conventul este convocat de secretarul general, ori de cîte ori Conciliul celor treisprezece Roza-Cruce consideră acest lucru necesar. ARTICOLUL DOUĂZECI ŞI DOI - Dezavuarea apartenenţei la Prioria din Sion, manifestată în mod public şi în scris, fără a exista un motiv întemeiat sau un pericol care să-l ameninţe pe respectivul

303

membru al Prioriei, va atrage după sine excluderea acestuia, care va fi pronunţată de către Convent. Semnătura Marelui Maestru, Jean Cocteau Din anumite puncte de vedere, acest statut este mai straniu şi decît cel primit de la poliţia franceză şi decît informaţiile despre Sion oferite de „documentele Prioriei". Cel din urmă menţiona un număr total de 1093 de membri, iar cel dintîi de 9841. Conform articolelor citate mai sus, incluzîndu-i şi pe cei 243 de „Copii ai Sfintului Vincent", numărul total al membrilor Sionului este de doar 364. În plus, „documentele Prioriei" stabilesc o ierarhie alcătuită din şapte grade, în statutul primit de la poliţie, aceasta a fost lărgită, ajungîndu-se la nouă grade, în cel semnat de Jean Cocteau, apar numai cinci grade. Iar denumirile acestora diferă, deopotrivă, de cele menţionate în primele două surse. Aceste contradicţii ar putea reprezenta dovada unui anumit tip de sciziune, sau sciziune incipientă, apărută în interiorul Prioriei de Sion în jurul anului 1956 - data la care „documentele Prioriei" au început să apară în Biblioteca Naţională. Iar Philippe de Cherisey chiar face aluzie la o astfel de schismă într-un articol recent. Ruptura, afirmă el, s-a petrecut între 1956 şi 1958 şi a fost pe punctul de a atinge proporţiile celei dintre Sion şi Ordinul Templului marcate, în 1188, prin „tăierea ulmului". După părerea sa, pericolul a fost înlăturat datorită abilităţii diplomatice a domnului Plantard, care i-a făcut pe dezertori să se răzgîndească. Dar, oricare ar fi fost politica internă a Prioriei de Sion, la Conventul din ianuarie 1891, aceasta părea să constituie un tot unitar şi coerent.

304

fiind transmis de-a lungul secolelor prin intermediul unui mănunchi de familii care pretindeau că descind din merovingieni. probabil. aleasă. titlul de mare maestru părea să fie ereditar. PLANTARD DE SAINT-CLAIR Printre numele care. în mod repetat. Totuşi. dar. se număra cel al familiei Plantard.indiferent ce s-ar fi întîmplat în trecut nu maiexista. conform procedurilor specificate în statut. ocupau un loc de seamă în „documentele Prioriei". Şi. Nu aveam certitudinea că s-ar fi făcut vinovat de încălcarea articolului douăzeci şi doi al statutului. Aceasta ar fi putut însemna că fusese ales de iniţiatorii schismei. Conform afirmaţiei lui de Cherisey. Articolele citate păreau să clarifice statutul lui Francois Ducaud-Bourget. în acel moment.Poate că Ducaud-Bourget fusese mare maestru al Prioriei. precizau modul de alegere a marilor maeştri ai Prioriei din Sion. Nodier şi Cocteau. Era limpede şi de ce aceasta se deplasa de-a lungul unei anume linii de sînge sau reţele de genealogii interconectate. În principiu. Pe această bază ar fi putut ajunge în rîndul marilor maeştri personalităţi ca Leonardo. cînd nu exista nici un pretendent eligibil sau cînd succesorul desemnat îşi declina acest statut titlul îi era oferit unei persoane din afară. era clar că în prezent funcţia nu îi mai aparţinea. Şi. Dar puteam pre' supune că afilierea sa la Sion . Newton. dintre numeroasele persoane asociate cu misterul lui Sauniere şi al localităţii Rennes-le-Chateau. nu fusese ales de un cvorum satisfăcător. aşa cum se întîmpla. Era deja uşor de înţeles de ce îşi puteau deţine funcţia de la vîrsta de cinci sau de opt ani. cu siguranţă. cea mai demnă de încredere 305 .

a vorbit despre un „secret internaţional" ascuns la Gisors. principala sursă de informaţii la care de Sede a făcut apel Pentru a-şi scrie atît cărţile despre Rennes-leChateau. toate urmele converg către el. acesta ocupa şi funcţia de secretar general al Prioriei din Sion. conform statutului obţinut de la poliţia franceză. De exemplu. bunicul domnului plantard l-a cunoscut personal pe Berenger Sauniere. am întîlnit în multe rînduri numele Plantard. dintre care făcea parte şi muntele lui Blanchefort. Pierre Plantard de Saint-Clair. în 1960. fiind intervievat de Gerard de Sede. ne-a povestit că amplasamentul vechii biserici Saint Dagobert era. o revistă din Franţa a publicat ceea ce părea să fie transcrierea unui interviu telefonic cu acelaşi Plantard. În cursul deceniului următor a fost.distrus de cardinalul Mazarin în anul 1659. Conform ultimelor dezvăluiri. de asemenea. cum semna chiar el. Aceleaşi genealogii îl indică şi drept descendentul direct al deţinătorilor castelului Barberie . Nu am fost surprinşi de faptul că acesta nu dezvăluia prea multe. Într-adevăr.părea să fie Pierre Plantard sau. Cu ocazia interviului pe care ni l-a acordat. din Arennes. după toate aParenţele. Şi. cît şi pe cele despre Gisors. Aşa cum era de 306 . anticarul din oraşul Stenay. Conform genealogiilor din Dossiers secrets. Iar el însuşi s-a Dovedit a fi deţinătorul cîtorva terenuri învecinate cu Rennes-le-Chateau şi cu Rennes-lesBains. după cum reiese din informaţiile referitoare la ultimul sfert de secol. În cursul investigaţiei. proprietatea lui Pierre de Plantard. În 1973. acesta este un descendent direct al regelui Dagobert al II-lea şi al dinastiei merovingiene.

Anne Lea Hisler. În calitatea sa de doctor în ştiinţe oculte. criptice şi incitante . pur şi simplu. Paul Lecour. directorul conservatorului din Bourges etc. Nu avem nevoie de publicitate". Dacă revista este demnă de crezare. Gabriel Trarieux d'Egmond. cum ar fi contele Israel Monti. filozof pasionat de Atlantida. vorbind despre linia de sînge merovingiană şi despre prezumtiva regalitate a acesteia. Să ne amintim că. un personaj numit Henri de Montpezat ar putea deveni rege". a declarat: „Cercetaţi originile anumitor familii franceze importante şi veţi putea înţelege de ce. Aceeaşi revistă a publicat o prezentare a domnului Plantard semnată de prima soţie a acestuia. publicaţia internă a Prioriei din Sion -pentru care se spune că domnul Plantard scrie cu regularitate. a fost arestat şi torturat de Gestapo şi că a fost deţinut politic vreme de mai multe luni. Iar cînd a fost întrebat despre obiectivele Prioriei din Sion. a învăţat să aprecieze valoarea informaţiilor 307 . Sîntem păstrătorii anumitor lucruri. declaraţiile sale erau aluzive. membru al frăţiei Sfintu-lui Vehm. a oferit. unul dintre cei treisprezece membri ai Roza-Crucii. De exemplu. sub pseudonimul „Chyren": Să nu uităm că acest psiholog a fost prieten cu o serie de personalităţi. care a murit în anul 1971. un punct al unei înşiruiri. Societatea din care fac parte este extrem de veche. Eu sînt. prezentarea respectivă a apărut iniţial în Circuit. abatele Hoffet din serviciul de documentare al Vaticanului. Moreaux. într-o bună zi.gene-rînd întrebări mai numeroase decît cele cărora le dădea răspuns. un succesor. aşa cum era de aşteptat. un răspuns evaziv: „Pe acestea nu vi le pot dezvălui. în timpul Ocupaţiei.aşteptat. Th.

desfăşurată în timpul Ocupaţiei. numit Vaincre şi publicat în suburbiile Parisului. S-a dovedit că.confidenţiale. A fost întemniţat de Gestapo pentru mai mult de un an. vag şi hiperbolic. un mistic al păcii. în 1947. În plus. în apropierea lacului Leman. acolo unde se reunesc numeroşi însărcinaţi de afaceri şi delegaţi din întreaga lume. printre prietenii şi colaboratorii lui Plantard. conflictul cu Gestapoul pare să indice o activitate demnă de laudă. reşedinţa în această ţară. Toate acestea concură în a contura un personaj aparte. de ce ne-am mira ca a devenit una dintre acele eminenţe cenuşii ale căror sfaturi sînt cerute de mai marii acestei lumi? După ce. în cele din urmă. Rezultatul este imaginea unei personalităţi extrem de neobişnuite. un ascet al cărui ideal este să se pună în slujba binelui umanităţii. în acelaşi timp. şi-a stabilit. Pe alocuri. Încă din 1941. desigur. Aşadar. propriile noastre cercetări ne-au oferit dovezi în acest sens. ca să folosim un termen blînd. diversele persoane prezentate drept distinsele cunoştinţe ale lui Pierre Plantard alcătuiesc. Pierre Plantard a început să editeze un ziar al Rezistenţei. 308 . acesta fiind desigur motivul pentru care i s-a acordat titlul de membru de onoare al mai multor societăţi hermetice. Pe de altă parte. limbajul autoarei devine. Doamna Hisler a intenţionat. din octombrie 1943 pînă la sfirşitul anului 1944. a fost invitat de guvernul federal al Elveţiei. să realizeze un portret strălucitor. pentru mai mulţi ani. un propovăduitor al libertăţii. se numără personalităţi chiar mai bine cunoscute decît cele menţionate de fosta sa soţie. un grup cîtse poate de bizar.

Într-adevăr. l-am fi putut localiza. datată cu cinci zile mai târziu. ca persoane particulare. în 309 . relaţiile sale păreau să se extindă. De exemplu. Nu este nevoie să mai spunem că. împreună cu Andre Malreaux Şi cu alţii. a fost. care colaborase la multe proiecte ale BBC -ului şi care îşi crease. dar acesta s-a dovedit a fi imposibil de găsit şi nu întrevedeam nici un mijloc prin care noi. Sub auspiciile BBC -ului am reuşit să stabilim primul nostru contact cu Pierre Plantard şi cu Prioria din Sion.Dintre acestea fac parte Andre Malraux şi Charles de Gaulle. pătrunzînd temeinic în interiorul coridoarelor puterii. care ne-a pus la dispoziţie resursele sale. responsabil de mobilizarea aşa-numitelor „Comitete ale Siguranţei Publice" care au avut un rol esenţial în revenirea lui de Gaule la Palatul Elysee. Apoi. Acesta. în Algeria a izbucnit o revoltă şi generalul de Gaulle a încercat să revină la Preşedinţia Franţei. la începutul primăverii anului 1979. acesta îi mulţumea lui Plantard Pentru serviciile aduse. La început. Acesta le-a dizolvat cu ajutorul unui comunicat difuzat în presă şi la radio. care îşi atinseseră scopul. pe măsură ce investigaţiile noastre avansau. Primele încercări fuseseră făcute de o englezoaică. am început să realizăm un alt film despre Rennes-le-Chateau pentru BBC. în primul rînd. deveneam din ce în ce mai nerăbdători să-l cunoaştem pe Pierre Plantard. după toate aparenţele. în 1958. nu ni s-a părut prea greu să o facem. Se pare că. generalul îi cerea aceluiaşi Plantard să desfiinţeze comitetele respective. într-o altă scrisoare. o jurnalistă care locuia la Paris. a cerut ajutorul lui Plantard. Într-o scrisoare datată 29 iulie 1958.

activităţile desfăşurate şi identitatea membrilor. mai devreme sau mai tîrziu. aşa cum era de aşteptat. fiind o organizaţie modernă. acesta era şi el contrafăcut de aceeaşi „membri dezertori". De fapt. între timp. dar că. i-a oferit cercetătoarei noastre informaţii suplimentare. La început. alcătuit din mistificări şi contradicţii. dorea doar să păstreze discreţia în cea ce priveşte existenţa sa. continuîndu-şi cercetarea asupra lojilor masonice şi asupra culturii ezoterice pariziene. De pildă. dispăruse. un jurnalist a avertizat-o că toţi cei care cercetează Sionul prea îndeaproape sînt ucişi. să ia legătura cu Jean-Luc Chaumeil . Pe de altă parte. un oficial al Marii Loje Apina a afirmat că Sionul există în zilele noastre. dar nu are nici un fel de trecut. între timp. cercetătoarea noastră a reuşit. Prioria din Sion nu era o „societate secretă" în adevăratul sens al cuvîntului. Acesta a specificat că el însuşi nu era membru al Sionului.care obţinuse de la Pierre Plantard un interviu pentru o revistă şi scrisese foarte mult despre Sauniere. 310 . Croindu-şi drum prin acest amalgam de confuzii. în cele din urmă. Un altul i-a spus că acesta existase într-adevăr în timpul Evului Mediu. de un ecran de protecţie ceţos. o reţea impresionantă de legături cu ajutorul cărora a încercat să găsească Prioria din Sion. Rennes-leChateau şi Prioria din Sion. Conform spuselor lui Jean-Luc Chaumeil. Cît despre statutul înregistrat prin intermediul poliţiei. înregistrarea din Journal Officiel era o contrafacere redactată de anumiţi membri ai ordinului care „dezertaseră".întreaga Franţă. Şi. dar îl putea contacta pentru a încerca să ne stabilească o întîlnire. s-a izbit.

în repetate rînduri. s-a aflat şi în spatele altora -numeroase şi importante. aşa cum. în Franţa va avea loc. dacă nu cumva marea lor 311 .de valori precreştine. a replicat. De asemenea. a afirmat el. Cînd a fost întrebat cum se împăca catolicismul tradiţionalist al acestuia cu valorile precreştine. în ultimă instanţă. în acel moment. criptic. era vorba . tronul revenindu-i unui descendent al mero-vingienilor.că anumiţi membri ai ordinului. A precizat că nu toţi membrii Prioriei din Sion erau evrei. că intenţiona să conducă o restauraţie a „adevăratelor valori" acestea fiind. Sensul acestui aparent non sequitur este evident . Şi a adăugat că obiectivele acesteia nu se limitau la restaurarea dinastiei merovingiene.Chaumeil ne-a confirmat suspiciunea că Sionul urzea planuri politice ambiţioase. În următorii cîţiva ani. a făcut o afirmaţie foarte ciudată. A mai precizat că Sionul nu urmărea profituri materiale. A specificat că din Priorie făceau parte reprezentanţii tuturor sferelor vieţii sociale. În acest moment. cît şi asupra diversităţii membrilor acesteia. marele maestru al Sionului era Fransois Ducaud-Bourget. vreme de secole. la nivel guvernamental. referitoare la viitorul apropiat.conform explicaţiilor sale . în ciuda orientării ostentativ creştine a Sionului şi a accentului pus pe catolicism în cadrul statului. Chaumeil a insistat atît asupra vechimii Prioriei din Sion. că. că ar fi trebuit să-l întrebăm chiar pe abatele Ducaud-Bourget. Chaumeil a specificat. după toate aparenţele. Şi a adăugat că Sionul se va afla în spatele acestei schimbări. de ordin spiritual sau poate chiar ezoteric. o schimbare dramatică menită să netezească drumul către o monarhie populară.

care descindea din linia de sînge merovingiană şi a cărui „misiune sacră era.o persoană care îl număra printre prietenii săi apropiaţi pe Marcel Lefebvre. pentru că a trezit interesul BBC -ului asupra subiectului. Totuşi. de fapt. nu există nici un prinţ de Lorena. datorită insuficientului timp de gîndire pe care l-a avut la dispoziţie.erau evrei. Ca urmare. referindu-se la un „moştenitor"? în acest caz.şi nu Prinţ . Oare interlocutorul nostru intenţiona să sugereze că. pentru că BBC -ul se bucură pe continent de un prestigiu considerabil mai mare decît cel din Marea Britanie. Per ansamblu. actualul prinţ . cunoscut pentru declaraţiile sale care frizau antisemitismul? Chaumeil a mai făcut şi alte afirmaţii derutante. Această afirmaţie era încă şi mai enigmatică datorită faptului că.al Lorenei era doctor Otto von Habsburg. „Propagandă" 312 . spusele lui Chaumeil nu erau atît răspunsuri cît bazele unor viitoare întrebări . A vorbit.iar cercetătoarea noastră. evidentă". de exemplu. reprezentînd încă un nume demn de a fi invocat. a făcut un mare pas înainte. din acest motiv. Chiar dacă statutul era o contrafacere. despre „Prinţul de Lorena". cum era posibil ca marele maestru al unui ordin alcătuit din evrei să fie un adept al catolicismului tradiţionalist extremist . nu a ştiut care erau întrebările cele mai potrivite.majoritate . dar că trăia incognito? Sau folosea cuvîntul „prinţ" în sensul său mai larg. ne confruntăm din nou cu o contradicţie dificilă. în prezent. care este duce onorific de Lorena. exista un astfel de prinţ. în consecinţă. nu se putea trece cu uşurinţă peste perspectiva unei implicări a BBC -ului. nici măcar unul onorific.

şi cu o atitudine condescendentă. cu ajutorul lui Roy Davies. producătorul nostru de la BBC. şi avînd-o pe colaboratoarea sa drept om de legătură. Pierre Plantard s-a dovedit a fi o persoană respectabilă şi curtenitoare. de BBC. s-a reuşit aranjarea unei întrevederi cu Pierre de Plantard. Fără îndoială. lipsită de ostentaţie. exercita asupra însoţitorilor săi o autoritate maiestuoasă. de unchi cumsecade. evident. chiar timide. dar un film al BBC -ului care să sublinieze şi să autentifice anumite fapte ar fi atras atenţia . spirituale. Şi crea impresia de ascetism şi de 313 . în avantajul Sionului. acestea au fost motivele care l-au determinat pe Chaumeil să îi telefoneze lui Plantard. acesta a avut aparenţa unei întîlniri a şefilor Mafiei.aceasta ar fi fost. A dat dovadă de o enormă erudiţie şi de o impresionantă agilitate a minţii -de harul de a da replici prompte. să spunem. S-a desfăşurat pe „teren neutru". Cînd s-a petrecut. cu o ţinută discretă. plin de vervă. dar convingătoare. Avea adesea în priviri o licărire uşor amuzată. mai ales printre vorbitorii de limbă engleză.este prea mult spus. răutăcioase. în ciuda purtării modeste.ar fi fost un mod redutabil de a cîştiga credibilitate şi de a crea climatul psihologic sau atmosfera necesară. Şi. într-un cinematograf parizian închiriat. dar în nici un caz usturătoare. aristocratică. în acest scop. indulgentă. şi fiecare dintre părţi a fost însoţită de un anturaj. în martie 1979. seci. dacă merovingienii şi Prioria din Sion ar fi fost acceptate ca „adevăruri istorice" sau ca fapte în mod general recunoscute -ca. În cele din urmă. bătălia de la Hastings sau uciderea lui Thomas Becket .

totuşi ne-a oferit cîteva indicii în cursul conversaţiei.austeritate. indiferent care ar fi fost semnificaţia istorică. că Prioria din Sion era. Din cîte ne-am dat seama. Şi a reluat afirmaţiile lui Chaumeil declarînd că. cît şi la următoarele două. s-a oferit să ne răspundă la orice întrebare legată de istoria acesteia. cu toate că a refuzat să facă referiri la viitor sub forma oricărui tip de declaraţie publică . Această aserţiune nu a fost făcută cu afectare profetică. ci o schimbare radicală a instituţiilor. arheologică sau chiar politică a acelei comori. în viitorul apropiat. Dimpotrivă. Era o apariţie conservatoare. dar nicidecum elegantă sau luxoasă în mod ostentativ. Franţa urma să fie teatrul unei mişcări sociale dramatice nu o revoluţie. de exemplu. într-un mod rămas nespecificat. neprotocolară. în posesia comorii pierdute a Templului din Ierusalim a prăzii jefuite de legiunile romane ale lui Titus în anul 70 după Hristos Ne-a spus că aceasta avea să fie „restituită Israelului la timpul cuvenit". Pierre plantard ne-a dat de înţeles că nu avea să ne spună nimic despre activităţile şi obiectivele actuale ale Prioriei din Sion. de bun gust.într-un film. A insistat asupra faptului că adevărata comoară era de natură „spirituală". Nu etala nici un fel de avuţie. Plantard a considerat-o lipsită de importanţă. domnul Plandard 314 . Şi. Dar. Atît la prima noastră întîlnire. de fapt. Şi a sugerat că acest „tezaur spiritual" consta. Ne-a declarat. măcar în parte. într-un secret care. nici măcar nu folosea un automobil. Pe de altă parte. de exemplu -. menită să netezească drumul către reinstaurarea monarhiei. putea facilita o schimbare socială majoră.

Aveam impresia că ascultam două voci distincte.şi foarte hotărît. Cealaltă îi aparţinea unui rege incognito. cel puţin din punctul de vedere al istoricilor moderni au o bază cu mult mai solidă decît pretenţiile 315 . Uneori. dar nu guvernează" . membrii Sionului fiind doar aliaţii şi susţinătorii săi. După cele trei întîlniri. Dihotomia dintre cele două glasuri nu dispărea niciodată pe deplin.şi care considera Sionul un fel de conciliu de taină. De exemplu. sînt mai mulţi pretendenţi din familia Stuart la tronul Marii Britanii . în calitate de pretendent merovingian. Şi nici nu aveam indicii care să ne lămurească de ce linia de sînge merovingiană ar fi trebuit luată mai în serios decît alte dinastii regale a căror restaurare fusese încercată cu diverse ocazii. părea să vorbească în numele Prioriei din Sion . care „domneşte. În discursul său au fost o serie de inconsecvenţe ciudate.ne-a împărtăşit-o pur şi simplu. de rege de drept. Prima era vocea secretarului general al Sionului. nu am fi putut susţine că eram. de pildă.lăsînd impresia că vorbeşte numai despre el însuşi. Alteori părea să se disocieze de acesta .spunea „noi". în mod Semnificativ. foarte prozaic .şi pretenţiile lor. foarte liniştit. nu aveam nici o altă indicaţie referitoare la influenţa politică sau la puterea Sionului sau la faptul că bărbaţii pe care îi întîlnisem ocupau poziţii care le-ar fi permis să schimbe modul de guvernare şi instituţiile din Franţa. mai bine informaţi decît înainte. indicînd astfel ordinul. care nu erau întotdeauna compatibile. iar Pierre Plantard nu putea fi convins să o clarifice. Cu excepţia comitetelor Siguranţei Publice şi a scrisorilor de la Charles de Gaulle.

După toate aparenţele. excentrică. cerinţa lor poate părea pur teoretică . Iar Sionul nu făcea recrutări . majoritatea documentelor de bază „ale Prioriei" rămîneau tipărite în regim privat. De ce li s-ar acorda acestora mai puţină credibilitate decît merovingienilor? în termenii unei „legitimităţi absolute" şi din punct de vedere pur tehnic. numărul membrilor săi era stabilit cu rigurozitate. mai mult decît părea la prima vedere. din propriile noastre cercetări reieşea că. dovada unei extraordinare încrederi în forţele proprii. reprezenta. printre altele. Cu toate acestea.nici măcar în stilul lojilor masonice. ordinul avusese o reală putere. Dacă ar fi dorit. pretenţia celor din urmă ar fi putut într-adevăr avea întîietate. De exemplu. fără îndoială. dacă nu chiar ca pe o farsă în toată puterea cuvîntului. Totuşi. De fapt. O asemenea „exclusivitate" era. Pierre de Plantard ar fi putut transforma Prioria din Sion într-o afacere extrem de profitabilă asemenea celorlalte culte. secte şi instituţii „new age" la modă. cei noi fiind admişi doar în limita locurilor vacante.merovingienilor. Totuşi. există numeroşi alţi pretendenţi la coroanele şi tronurile vacante de pe teritoriul Europei şi sînt în viaţă descendenţi ai dinastiilor Bourbon. a certitudini că înrolarea unui furnicar 316 . Hohenzollern şi Romanov. nu exploata nici o slăbiciune. Chiar şi în zilele noastre. fiind implicat în afaceri internaţionale la nivel înalt. în lumea modernă.la fel de teoretică ca aceea a unui irlandez contemporan care şi-ar dovedi descendenţa din Marii Regi de la Tara. Am fost din nou pe punctul de a abandona Prioria din Sion. în trecut. Habsburg. nu avea nimic mercantil. ca pe o grupare minoră.

în 1977 sau 1978.unul care cîştigase loialitatea unor oameni ca Malraux şi De Gaule. Paoli.pentru cîştiguri financiare sau pentru alte scopuri. Făcînd cercetări legate de persoana sa. scrisă de jurnalistul elveţian Mathieu Paoli. fusese împuşcat de guvernul Israelian.de novici nu era. modul în care Mathieu Paoli a abordat problema era similar cu al 317 . pur şi simplu. care locuia pe continent şi avea o disponibilitate de mişcare mai mare decît a noastră. să credem cu adevărat că oameni de talia lui Malraux şi De Gaulle intenţionau să restaureze dinastia Nerovingiană? POLITICA PRIORIEI DIN SION În 1973. Dar puteam. în cele din urmă. Conform celor relatate în cartea sa. încît justifica apariţia unei continuări şi chiar ne-am întrebat dacă Paoli nu o scrisese deja. Ca şi noi. oare. Paoli intrase. fiind acuzat de spionaj pentru că încercase să le vîndă arabilor o serie de secrete. nu fusese posibil. Cu alte cuvinte. Dar. Nici nu era atît de comunicativ cum fusese acesta faţă de noi.căruia nu îi menţionează numele. Ca urmare. cartea sa era extrem de valoroasă şi conţinea multe informaţii noi . pentru noi. în legătură cu un reprezentat al ordinului . a fost publicat volumul intitulat Les Dessous d'une ambition politique (Culisele unei ambiţii politice).după aprecierea noastră . am aflat că. relata integral încercările autorului de a investiga Prioria din Sion. Cartea. Ordinul avea deja un ţel . fusese în măsură să urmărească anumite legături şi să întreprindă cercetări „la faţa locului" într-un mod care. pentru că nu avea în spatele său prestigiul BBC -ului.de fapt. Pe de altă parte. necesară . atît de multe. cel pe care l-a întîlnit nu avea .rangul înalt al domnului Plantard.

că nu puteau să existe. iar ca director era menţionat Pierre Plantard. se declara drept organul oficial al unei asociaţii numite Federaţia Forţelor Franceze. de la care a primit răspunsuri ambigue. Exista chiar şi o siglă a acesteia. Cît despre numeroasele lucrări care purtau sigla Alpina. povesteşte el. Şi el a con-tactat-o pe fiica lui Leo Schidlof la Londra. Primul data din 1 iulie 1959. Respectivul cancelar. categoric. Dimpotrivă. Paoli ajunge la următoarele concluzii: Există două posibilităţi. Marea Lojă Alpina care interzice orice activitate politică. Ca şi cercetătoarea noastră de la BBC. În anexa de la Versailles a Bibliotecii Naţionale. care făcea parte din aceeaşi lojă. 318 . a pretins că văzuse broşurile respective în biblioteca acesteia. tatăl său nu avea nici o legătură cu societăţile secrete. Paoli a descoperit patru exemplare din Circuit? revista menţionată în statutul prioriei de Sion. Dat fiind specificul lucrărilor lui Henri Lobineau. cu francmasoneria şi cu genealogiile merovingiene. cu scopul de a-şi camufla propriile activităţi. după cîte ştia ea. a susţinut Cu tărie că nu cunoştea nici un „Lobineau" şi nici un „Schidolf". atît pe teritoriul Elveţiei cît şi în afara acesteia . Totuşi. acelaşi cancelar a afirmat. un Prieten al autorului. aceasta i-a spus şi lui că. Paoli a luat legătura cu Marea Loja Alpina şi s-a întîlnit cu cancelarul acesteia.nostru. Sau : o altă societate s-a folosit de numele Marii Loji. Dar revista însăşi nu dădea de înţeles că ar fi avut vreo legătură cu Prioria din Sion.nu doreşte ca implicarea sa în afacerea în cauză să fie cunoscută.

şi articole de o Cu totul altă natură. Mathieu Paoli a verificat adresa de mai sus. Aşadar. unele se refereau la o ştiinţă secretă 319 .. nu a apărut nici o informaţie despre o astfel de organizaţie. A aflat că niciodată nu fusese publicată acolo vreo revistă. în volumul doi al romanului Circuit. şi următoarea informaţie: Publication periodique culturelle de la Federation des ... cît şi cu pseudonimul „Chyren". federaţia respectivă pare să fi avut legături cu aceste comitete.reprodusă de Paoli în cartea sa.atît cu propriul său nume. Existau. Telefon: 92972-49. după toate apa-renţele. . totuşi. 116 Aulnay-sous-Bois . Conform aceluiaşi Paoli. majoritatea articolelor din Circuit tratau subiecte ezoterice. activităţile Comitetelor Siguranţei Publice. există o referinţă la o scrisoare a lui De Gaulle către Pierre Plantard. Până la această dată. prin care celui de al doilea i se adresau Mulţumiri pentru serviciile aduse .acestea fiind. Numărul de telefon s-a dovedit a fi. Dar cartierul general din Franţa al Comitetelor Siguranţei Publice se afla tot la Aulnay-sous-Bois.(Seine-et-Oise). De exemplu. Erau semnate de Pierre Plantard . Este o presupunere care poate fi considerată destul de întemeiată.de Arme Lea Hisler şi de alte persoane care ne sînt deja familiare. de asemenea. Paoli menţionează că. Şi încercările sale de a da de urma Federaţiei Forţelor Franceze s-au dovedit zadarnice. Forces Franţaises 116 Rue Pierre Jouet. fapt care poate fi cu greu considerat o coincidenţă. fals.

sîntem cu toţii francezi. Dar nu mai există oare bărbaţi capabili să se gîndească la Franţa. mai presus decît orice. ca şi atunci. de un naţionalism fervent. arta guvernării a dispărut. o nouă Franţă. Totul părea lipsit de logică. precum în timpul Ocupaţiei.altoirea viţei de vie . cînd patrioţii şi luptătorii din Rezistenţă nu-şi făceau griji din cauza convingerilor politice ale celor care îi conduceau în luptă? Paoli citează şi următorul pasaj din volumul 4 al romanului Circuit: Dorim ca cele 1500 de exemplare din Circuit să fie scînteile de la care va proveni lumina. sîntem acea forţă care.cu excepţia apelării la noi metode şi la noi oameni. Este curios doar faptul că oamenii nu doresc să observe acest lucru. parese. cînd aceştia au părăsit Franţa ocupată pentru a veni să bată la uşa conducătorului Franţei Libere. într-unul dintre ele. De pildă. în afara cazului în care viţa de vie şi viticultura aveau un sens alegoric .legată de viţa de vie şi de viticultură . într-un fel sau altul. pentru că. Cînd nu erau misterioase sau obscure. luptă pentru a construi o Franţă purificată. autorul afirmă că. după părerea lui Paoli. ca în 1940. Aceasta trebuie să se înfăptuiască 320 . . articolele din Circuit erau.poate ca o metaforă pentru descendenţă.care. pentru rezolvarea problemelor existente. avea o semnificaţie specială din punct de vedere politic. Există o singură problemă: structura economică. semnat Adrian Sevrette. ! Astăzi. dorim ca vocile patrioţilor să poată trece dincolo de obstacole. nu se întrevede nici o soluţie. pentru arborii genealogici şi pentru alianţele dinastice.

: în acelaşi spirit patriotic. Urmează apoi planul detaliat al modului de guvernare necesar pentru a-i reda Franţei strălucirea pierdută. este însăşi baza pe care s-a conturat existenţa naţiunii noastre. Are propriul său folclor. adaptat la nevoile sale specifice şi ţinîndu-se cont de unitatea naţională. propriul său dialect. Paoli citează apoi şi cele opt pagini care urmează. cu aceeaşi voinţă şi solidaritate în acţiune. Astăzi. adesea. Se insistă. Provincia trebuie să aibă propriul său sistem de apărare şi de administrare. propriile sale obiceiuri şi propriile sale monumente şi. Locuinţele şi şcolile . Materialul conţinut de acestea este sistematizat în următoarele subcapitole: Consiliul Provinciilor Consiliul Statului Consiliul Parlamentar Taxele Ocupaţiile şi Producţia Medicina Educaţia Naţională Vîrsta Majoratului . regiunea nu mai înseamnă nimic. asupra desfiinţării regiunilor şi a reînfiinţării provinciilor: Regiunea nu este decît un sistem arbitrar. Prin contrast. pe care dorim să-l refacem şi să-l oficializăm. este un adevărat vestigiu al trecutului nostru. provincia este o parte însufleţită a Franţei. de exemplu. dictat şi stabilit pentru a fi compatibil cu mijloacele de locomoţie ale epocii (acestea fiind caii). De aceea amintim aici ceea ce declarăm că este o veche filozofie. 321 . creat în timpul Revoluţiei.

liberal sau conservator. Pentru publicul ţintă al acesteia. un descendent necunoscut al merovingienilor şi. probabil. Nu poate fi numit „de stânga" sau de „dreapta".care ne-a obsedat şi pe noi în aceeaşi măsură: Avem. În acest punct al relatării sale. în final. pe de-o parte. iar punerea lui în practică nu ar necesita. deoarece era vorba chiar de ideea fundamentală. se presupune că s-ar realiza. de premisa în jurul căreia pivotau toate articolele din revistă. pe de alta. în linii mari. Totuşi. Paoli pune o întrebare crucială . restaurarea unei monarhii populare conduse de descendenţii mero-vingienilor. restaurarea dinastiei merovingiene era. o mişcare secretă. „Propunerile nu sînt revoluţionare. după implementare. sub dinastia merovingiană. După cum observă Paoli. Şi nici nu poate fi etichetat din punct de vedere politic... denotă o analiză realistă a structurilor actuale ale statului francez şi sînt pătrunse de o judecată foarte sănătoasă". bineînţeles. radical sau reacţionar. În Circuit nu era necesar să se facă o astfel de precizare. Prioria din Sion.Planul de guvernămînt detaliat sub aceste subtitluri nu este extrem de controversat. prea evident pentru a mai fi nevoie de explicaţii. şi este greu de sesizat cum ar putea reda o anumită strălucire pierdută a Franţei. decît un minim de schimbări. al cărei obiectiv este restaurarea unei monarhii populare. Dar trebuie să ştim dacă această mişcare se limitează la speculaţii politice ezoterice (a căror finalitate ascunsă este să facă mulţi bani exploatînd 322 . pare cît se poate de inofensiv. un obiectiv acceptat. Dar respectivul plan de guvernămînt nu face nici o referire explicită la bazele reale pe care.

Pe scurt. Există două posibilităţi. mărturiseşte că este extrem de încurcat.. Din acest punct de vedere. în acest caz. rostul restaurării dinastiei merovingiene acum. În continuare. în rest. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul revistelor şi al editurilor. Sau se petrece altceva. Paoli nu specifică alternativa. el însuşi o consideră cea mai plauzibilă. ajunge la concluzia că oficialii guvernamentali şi. se întreabă el. fie i se supun acestuia. dorind să găsească un răspuns. cercetări extinse.credibilitatea şi simplitatea oamenilor) sau dacă este într-adevăr activă. Sau autorităţile guvernamentale nu îşi îndeplinesc sarcinile. în prezent. într-adevăr. la adrese false şi prin intermediul unor edituri inexistente. cum şi de ce? Ce 323 . lucrări care nu pot fi găsite în circulaţie nici în Elveţia. sînt fie membri ai Sionului. dacă ar fi aşa. nici în Franţa. deşi nu o menţionează. Pe de altă parte. Însă. Care este. admite că înţelege care sînt obiectivele Sionului. Paoli consideră întemeiată pretenţia de legitimitate a merovingienilor. aceşti oameni îşi permit să publice. Sionul trebuie să fie. înfiinţarea oricărei asociaţii este obiectul unei anchete preliminare a Ministerului de Interne. Totuşi. Prioria din Sion pare să aibă legături influente. în aceeaşi măsură. la 1300 de ani după ce a fost detronată? Un regim merovingian modern ar fi diferit de orice alt regim politic contemporan? Şi. pe cont propriu. După ce a întreprins. sub pseudonime.. autorul trece în revistă datele pe care le deţine. mulţi alţi oameni influenţi. Concluziile lui sînt cele care urmează: Fără discuţie. o organizaţie extrem de influentă. este limpede că.

în majoritatea cazurilor. Bineînţeles. dimpotrivă. De ce. Părea să nu aibă nici un înţeles faptul că restaurarea unei linii de sînge de acum 1300 de ani putea constitui un scop în viaţă pentru atît de mulţi oameni publici extrem de respectaţi. doar dacă nu cumva ceva ne scăpa. mai renumiţi. dar li s-au şi supus în aceeaşi măsură? Desigur. Şi. în ale cărei rînduri erau incluşi unii dintre cei mai importanţi.este atît de special în legătură cu merovingienii? Chiar dacă pretenţia lor este justificată. acel gen de supunere pe care păreau să-l pretindă merovingienii? Dacă ne-am fi confruntat doar cu un grup care promova o serie de idei fixe bizare. Dar ce importanţă putea avea o astfel de pretenţie în zilele noastre? Legitimitatea formală a unei monarhii putea fi un argument atît de elocvent şi de convingător? De ce ar fi cerut. cu o organizaţie extrem de influentă. Doar dacă nu cumva legitimitatea nu era singura pretenţie a 324 . eram gata să le recunoaştem pretenţia de legitimitate. Ca şi Paoli. aceşti oameni păreau să considere restaurarea dinastiei merovingiene un obiectiv suficient de valid pentru a o pune mai presus decît neînţelegerile lor personale. am fi renunţat la subiectul pe care îl cercetam. dar se părea că aveam de-a face. noi înşine ne-am pus exact aceeaşi întrebare. acest fapt nu pare a fi relevant. fie ea legitimă sau nu. la sfirşitul secolului douăzeci. atît în prezent cît şi în trecut. atît de mulţi oameni influenţi şi inteligenţi nu numai că le-au acordat atenţie. sociale sau religioase. fie ele politice. o monarhie oarecare. mai aclamaţi şi mai competenţi contemporani ai noştri.

care îi deosebea pe merovingieni de celelalte dinastii. în foarte mare măsură. în ciuda eforturilor noastre. Ne-am dat repede seama că.sau 325 . într-adevăr deosebită. învăluiţi în mister. Ne stră-duisem să descîlcim iţele întreţesute ale istoriei şi legendei. merovingienii rămîneau. Este. Ne străduisem să ne strecurăm. Merovingienii s-au ridicat din rîndul tribului sicambrienilor. cea mai puţin cunoscută perioadă a întunecatului Ev Mediu. doar dacă nu cumva sîngele regal al merovingienilor avea o însuşire aparte.merovingienilor. Doar dacă nu cumva exista ceva anume.fiind chiar epoca la care se referă legendele Graalului. CAPITOLUL 9 REGII PLETOŞI În acel moment. cercetările legate de dinastia merovingiană erau deja începute. Pe scurt. Perioada ei de glorie coincide cu aceea a regelui Arthur . printr-o pîclă de fantezii şi ambiguităţi cu mult mai densă decît aceea care plana asupra catarilor şi a cavalerilor templieri. în mod deliberat. pe bîjbîite. probabil. iar toate înregistrările care au supravieţuit au fost legate de anumite interese. cineva s-a străduit să-i creeze aparenţa enigmatică. Din secolul al cincilea şi pînă în al şaptelea. Dar am descoperit că Evul Mediu nu este cu adevărat obscur. Dar. Toate celelalte s-au pierdut . Biserica Romano-Catolică a deţinut un veritabil monopol asupra cunoaşterii şi mai ales asupra activităţii scriitoriceşti. a domnit asupra unei vaste părţi a actualelor teritorii ale Franţei şi Germaniei. ceva de o extraordinară importanţă. unul dintre acele triburi germanice cunoscute sub denumirea generică de franci.

pe deplin recunoscuţi. unei alte astfel de familii sau case. la rîndul lor. Din aceste indicii neclare s-a putut reconstitui adevărul . cîte ceva a mai răzbătut prin cortina groasă trasă asupra trecutului. Despre regele de la care merovingienii şi-au luat numele avem cele mai puţine informaţii . din cînd în cînd. Stuarţii s-au urcat pe tron abia după ce dinastia Tudor nu mai exista. Războiul celor Două Roze a marcat o schimbare de dinastie. Dintotdeauna. LEGENDA ŞI MEROVINGIENII Originea dinastiei merovingiene este înconjurată de mister. merovingienii au fost regi legitimi. deposedat şi înlocuit predecesorii. Dimpotrivă. nici o extincţie a unei alte dinastii. pur şi simplu. Dar se spune că unul dintre ei era caracterizat prin ceva deosebit .atît de ieşit din comun încît numele său a fost preluat de întreaga dinastie. Dar.un adevăr cît se poate de interesant şi de diferit de doctrinele bisericii. în Anglia. Dar. nici o detronare. nu a existat nici o astfel de schimbare abruptă sau violentă.în ceea ce 326 . De pildă. de obicei se consideră că o dinastie se întemeiază în urma unei lovituri de stat de un fel sau altul. Şi. De exemplu. ceea ce uneori implică nimicirea tuturor reprezentanţilor precedentei case domnitoare. ajungînd pînă la noi în ciuda tăcerii oficiale. casa care avea să se numească merovingiană părea să-i fi condus pe franci dintotdeau-na.au fost cenzurate. în cazul merovingienilor. au fost detronaţi de casele de Orania şi Hanovra. nici o uzurpare. de obicei ne gîndim la o dinastie ca la o familie sau o casă domnitoare care nu întotdeauna succede. Cu circa un secol mai tîrziu. Cu alte cuvinte. ci care o face pentru că şi-a izgonit.

Şi astfel ar fi rămas însărcinată pentru a doua oară. cît şi din cel (deopotrivă franţuzesc şi latinesc) al cuvîntului „mare". făcînd parte.„bestea Neptuni Quinotauri similis". între franci şi altcineva. nu sînt doar rodul imaginaţiei. De aceea se spune că sîngele ce curgea prin venele nou-născutului Meroveu era deopotrivă al regelui franc şi al misterioasei creaturi marine. în cazul lui Meroveu. Derivă atît de la echi-valentul franţuzesc al cuvîntului „mamă". De obicei. E foarte posibil ca acel altcineva să fi venit 327 . mama lui Meroveu s-ar fi dus Să înoate în ocean. indiferent ce s-ar fi înţeles prin aşa ceva. Merovech sau Mero-yeus).îl priveşte. regele Clodio. însuşi numele său este o mărturie în favoarea originii sale Miraculoase şi a caracterului său neobişnuit. în iudaism sau o contopire a liniilor dinastice prin care. Meroveu (Merovee. apare ca un personaj pe jumătate supranatural. ci poartă un mesaj simbol sau alegoric. că Meroveu ar fi avut doi taţi. şi din folclorul european mai tîrziu. deopotrivă. o „creatură a lui Neptun. Legendele de acest gen sînt destul de răspîndite şi nu provin doar din antichitate. venită de dincolo de mare . O cronică a francilor relatează. asemănătoare cu un Quinotaur". în spatele faţadei fabuloase. fapte istorice concrete. de exemplu. Se spune că. ca şi legendele înfiripate mai tîrziu.o descendenţă transmisă prin intermediul mamei ca. ascunzînd. Şi ar fi povestit că acolo fusese sedusă şi/sau violată de o făptură acvatică neidentificată. realitatea istorică este eclipsată de legendă. masca fantastică s-ar putea să sugereze un anumit tip de mariaj . s-a stabilit o legătură de sînge. cu adevărat Mitic. pe cînd purta deja copilul soţului ei.

se spune că. prin intermediul legendei. puteau tămădui ceea ce atingeau. iniţiaţi în ştiinţe secrete şi maeştri ai artelor ezoterice . Părerea generală era că semnul avea forma unei cruci roşii. într-o creatură a mării. în paranteză fie spus. transformat.ca o ciudată anticipare a blazonului templierilor -. care le era aproape contemporan. fie între omoplaţi. şi povestea spune că ornamentele şi bordurile veşmintelor lor aveau puteri vindecătoare miraculoase. Meroveu ar fi fost înzestrat cu o serie de puteri supraomeneşti. Se istoriseşte că erau clarvăzători şi că puteau comunica telepatic cu animalele şi cu natura înconjurătoare şi că ar fi purtat un colier vrăjit. În orice caz. dintr-un motiv necunoscut. Conform legendei. nu prea este confirmat de istorie.pe drept cuvînt rivalizînd cu fabulosul Merlin.ceea ce. plasată fie deasupra inimii . monarhii merovingieni erau adepţi ai ocultismului. tăierea părului nu le 328 . merovingienii erau adesea numiţi „regii pletoşi' • Ca şi acelui Samson despre care istoriseşte Vechiul Testament.fiind apoi. care îi făcea uşor de recunoscut şi care dovedea caracterul semi-dumnezeiesc sau sacru al sîngelui lor. Se mai povesteşte şi că ar fi cunoscut o vrajă tainică care îi proteja şi le garanta o longevitate ieşită din comun . datorită sîngelui său amestecat. datorită unei calităţi supranaturale a sîngelui lor. De asemenea. dinastia merovingiană a continuat să-şi păstreze aura de magie. Şi.de „dincolo de mare" . vrăjitorie şi supranatural. Şi se pretinde că aveau un semn din naştere care îi deosebea de toţi ceilalţi bărbaţi. Erau adesea numiţi „regii vrăjitori" sau „regii magi". Se pretinde că. oricare ar fi fost adevărul istoric din spatele mitului.

Indiferent ce ar fi stat la baza acestei credinţe despre puterile ascunse în pletele merovingienilor. nu în sensul modern al cuvîntului.un statut rezervat de obicei numai lui Isus. În ciuda stranietăţii lor. legendele ţesute în jurul merovingienilor par să se sprijine pe o bază concretă. părul i-a fost retezat în mod ritual.în anul 754 după Hristos La această dată. fiul lui Meroveu şi tatăl lui Clovis. în Ardeni a fost descoperit un mormînt important . Iar ritualurile în care erau implicaţi păreau să ţină mai degrabă de preoţie decît de regalitate. De exemplu. Presupunerea că tonsura clericală este o reminiscenţă a acestui obicei al merovingienilor pare îndreptăţită. Childeric al III-lea a fost detronat şi întemniţat şi. nu se deosebeau. cel mai cunoscut şi cel mai 329 . se credea că părul le dăruia harurile . Erau consideraţi preoţi-regi .cel al regelui Childeric I. Dimpotrivă. din acest punct de vedere. au fost găsite cranii ale monarhilor me-rovingieni care păreau să aibă o incizie sau un orificiu ritual în creştet. nu erau consideraţi regi. Ei nu domneau numai prin graţia lui Dumnezeu. Incizii asemănătoare pot fi găsite la craniile unor mari preoţi ai budhismului tibetan timpuriu . pe un anume statut de care aceştia s-au bucurat în timpul vieţii. În 1653. cu alte cuvinte. la porunca expresă a Papei. De fapt.întruchipări ale divinităţii. ca şi în cazul lui Samson.avînd menirea de a permite eliberarea sufletului în ceasul morţii şi de a crea o legătură directă cu divinitatea.că era esenţa şi secretul forţei lor. Căci.era prielnică. păreau să fie consideraţi întruparea şi personificarea graţiei lui Dumnezeu . de faraonii egipteni. se pare că era luată cît se poate de în serios chiar şi într-o epocă mai tîrzie .

Acest incident nu a fost singura manifestare a interesului lui Napoleon faţă de merovingieni. aproape toată comoara i-a fost returnată Franţei. În acelaşi timp. Mor-mîntul conţinea arme. reprezentau un zid intimidant. Napoleon a ţinut neapărat ca acele albine de aur să-i fie fixate de mantie. Ursul DIN ARCADIA Miturile despre merovingieni s-au dovedit a fi la înălţimea celor despre epoca lui Arthur şi a legendelor Graalului. L-a însărcinat pe un oarecare abate Pichon să alcătuiască genealogii pentru a stabili dacă linia de sînge merovingiană supravieţuise sau nu căderii dinastiei.cum ar fi capul retezat al unui cal. capul de aur al unui taur şi un glob de cristal. iar în mormîntul regelui Childeric se aflau nu mai puţin de trei sute de albine miniaturale din aur. erau prezente şi obiecte caracteristice mai puţin monarhiei cît magiei. Pe aceste genealogii comandate de Napoleon se bazează. albinele i-au fost încredinţate lui Leopold Wilhelm von ^absburg. Ulterior. pe atunci guvernatorul militar al Olandei Austriece şi fratele împăratului Ferdinand al III-lea. la încoronarea sa din anul 1804. pe lîngă acestea. Şi. cele din „documentele Prioriei".l Una dintre cele mai sacre embleme ale merovingienilor era albina. Dar. 330 . obiecte de preţ şi însemne ale puterii. Împreună cu alte obiecte descoperite în Criptă.puternic dintre monarhii merovingieni. aşa cum este de aşteptat să se găsească în orice criptă regală. vrăjitoriei şi divinaţiei . în mare parte. care ne despărţea de realitatea istorică care constituia obiectul cercetărilor noastre.

că ar fi fost urmaşii locuitorilor Troiei antice . am constatat că era întrucîtva diferită de legendă. de asemenea. în sfirşit. originea troiană sau arcadiană a merovingienilor pare a fi o problemă mai degrabă scolastică. de francmasoneria europeană. În ultimă instanţă. iar cele două pretenţii nici nu sînt neapărat contradictorii. adevărat sau nu. Dar nu era cu nimic mai puţin misterioasă. Conform acestor documente. apropiată de aceea a apariţiei creştinismului. Merovingieni susţineau.fapt care. ar oferi o explicaţie a apariţiei în Franţa a unor nume de origine troiană. se pare că ar fi migrat în susul Dunării. enunţat din nou. întemeiată de colonişti din Arcadia. Ei înşişi pretindeau că ar fi fost descendenţii lui Noe. La o dată nespecificată. apoi în al Rinului.la acea fărîmă a ei care a răzbătut pînă în zilele noastre -. După Homer. de fapt. am avut acces la aceasta .s-au străduit să caute urmele merovingienilor în Grecia antică. pentru a se stabili pe teritoriul aflat astăzi în vestul Germaniei. Mulţi autori contemporani -inclusiv cei ai „documentelor Prioriei" . strămoşii merovingienilor ar fi avut legături cu casa regală din Arcadia. cu o mie de ani mai tîrziu. la asediul Troiei ar fi participat un contingent important de arcadieni. mai ales în regiunea numită Arcadia. cum ar fi Troyes şi Paris. Am găsit puţine informaţii verificabile legate de adevărata origine a merovingienilor. pe care îl considerau. După unii istorici greci mai timpurii. de 331 . chiar în mai mare măsură decît pe Moise. Troia ar fi fost. un izvor de înţelepciune biblică .Cînd. extraordinară sau evocativă.un punct de vedere interesant. Este.

chiar numele „Arcadia" derivă din „Arkades". de asemenea. în acelaşi timp. sub forma corespondentei sale din panteonul galic. Ca şi arcadi-enii antici. în treacăt. cu linia de sînge merovingiană. Ţinînd cont de statutul magic.Arthur 332 . Vechii arca-dieni susţineau că ar fi fost descendenţii lui Arkas. al cărui nume înseamnă. Conform miturilor greceşti.latinescul pentru „urs" . în „documentele Prioriei". biserica încă mai emitea edicte care interziceau venerarea zeiţei păgîne. una dintre nimfele care o însoţeau pe Artemis.este asociat. Cultul misterelor dedicat Arduinei s-a menţinut pînă în evul mediu. zeiţa protectoare a Ardenilor. Deşi nu am urmărit acest subiect. Calisto este mai degrabă asociată cu constelaţia Ursa Major . în Arcadia antică. zeiţa vînătorii.sau. Arkas era fiul lui Calisto. „urs". centru său fiind în oraşul Luneville.asemenea. În 1304. mitic şi totemic acordat ursului în Ardeni. nu ne putem mira pentru că numele „Ursus" . ursul era considerat un animal sacru -un totem pe care erau bazate culte ale misterelor şi căruia i se aduceau sacrificii rituale.Ursa Mare. Arduina. zeul protector al acelui ţinut. ne-a intrigat coincidenţa . îi atribuiau ursului un statut la fel de important. Într-adevăr. că. în inima ţinuturilor merovingiene. din rîndurile cărora proveneau merovingi-enii. ceea ce înseamnă „Poporul Ursului". demn de menţionat. dar şi rădăcina numelui Arthur. Mult mai surprinzător este faptul că „arth" este. cuvîntul velş pentru urs. Pentru omul modern. mai exact.Stenay şi Orval. venerau ursul sub forma zeiţei Artemis . aflat nu departe de alte două locuri care au apărut în mod repetat în decursul investigaţiei noastre . Francii sicambrieni.

Dimpotrivă. masiv. sicambrienii au fost cei care au umplut golul. După un secol. Astfel. De aceea. vacantă. a aparatului administrativ deja existent. sicambrienii avuseseră legături strînse cu romanii şi.sau. INTRAREA SICAMBRIENILOR În GALIA La începutul secolului al cincilea. asociat cu ursul. Pătrunderea sicambrienilor în Galia nu a fost năvala violentă a unei hoarde de barbari grosolani. Unii dintre ei deveniseră comandanţi cu rang înalt în armata imperială. pe teritoriul care se află azi Belgia şi nordul Franţei. nu făcînd uz de forţă. erau deprinşi cu administraţia acestora şi ţineau pasul cu moda de la Roma. strămoşii lor sicambrieni au traversat Rinul şi s-au strămutat. cu toate că erau păgîni. Timp de secole. pătrunderea sicambrienilor a fost mai degrabă o absorbţie decît un atac violent sau o invazie. stabilindu-se în vecinătatea Ardenilor. Alţii deveniseră chiar şi consuli romani. Iar către sfirşitul secolului al cincilea. au preluat conducerea.dovedindu-se a fi nu numai contemporan cu merovingienii ci şi. Cunoşteau obiceiurile romanilor. cînd Imperiul Roman s-a prăbuşit. În această epocă. mai exact. aidoma acestora. Au păstrat vechile obiceiuri. înlocuindu-i. invazia hunilor a declanşat o migraţie în masă a aproape tuturor triburilor europene. totul s-a petrecut în mod paşnic şi civilizat. nu erau necivilizaţi. merovingienii . regimul timpuriu al 333 . în Galia. pe care le-au modificat în foarte mică măsură. Dar nu cu violenţă. Iar în centru regatului Austrasiei se afla Lorena de astăzi. Fără nici o schimbare radicală. regiunea respectivă se numea regatul Austrasiei.

care sugerează că prezenţa acestui Meroveu la Roma a stîrnit senzaţie. simbolizat prin fabuloasa sa origine dublă. Primul Meroveu era o căpetenie sicambriană. la Tournai. Era stimulată chiar şi şcolarizarea laicilor. care a fost remarcat datorită frumoaselor sale plete blonde. care a survenit cu zece ani mai tîrziu. cu „civilizaţia înaltă" a Bizanţului. care purta acelaşi nume. care a luptat sub comanda romanilor şi care a murit în 438. MEROVEU ŞI DESCENDENŢII Săi Cercetarea noastră a scos la lumină menţiuni legate de cel puţin două personalităţi istorice numite Meroveu şi nu este cu desăvîrşire clar care dintre acestea se identifică cu acel personaj legendar considerat descendentul unei creaturi marine. Şi nu era vorba. începînd de atunci. regatul francilor a prosperat. din multe puncte de vedere. în viaţă în anul 417. aşa cum se crede adesea. Este posibil să fi fost primul rege al francilor ca popor unitar. a fost proclamat.merovin-gienilor a urmărit îndeaproape modelul vechiului Imperiu Roman. de o cultură grosolană. fiul acestui Meroveu. Există cel puţin un istoric modern. Dimpotrivă. considerat un bun cunoscător al epocii respective. orice ar fi fost. poate fi comparată. numită merovingiană. Sub merovingieni. În anul 448. Sub domnia succesorilor lui Meroveu. În virtutea acestei presupuneri sau a acelui ceva. rege al francilor şi a domnit până la moartea sa. aceasta avea o mult mai mare 334 . dinastia care i-a succedat a fost. Faptul este consemnat printr-o înregistrare care relatează vizita unui impunător conducător al francilor. primitivă.

celui din Mediterana. dar a devenit cunoscut şi drept un poet consacrat şi desăvîrşit. cu vizigoţii sau cu hunii. amfiteatre la Paris şi Soissons. Şi există înregistrări exacte ale discuţiilor pe care le-a purtat cu autorităţi ecleziastice. în multe dintre aceste discuţii. mai ales. francii au fost adesea violenţi. Ştiinţa de carte se răspîndise.aşa cum atestă galionul de la Sutton Hoo. în stilul extravagant al romanilor. printre 335 . Acordau o atenţie deosebită comerţului maritim şi. Iar artefactele din epoca merovingiană reflectă îndemînarea lor într-adevăr uluitoare . executate în monetăriile regale Plasate în anumite locuri importante. de exemplu. nu numai că a construit. Nu semănau.^ Sub conducerea merovingienilor. care reflectă o extraordinară subtilitate. De pildă. de lipsa de cultură şi chiar de analfabetismul monarhilor medievali de mai tîrziu. chiar şi după standarde mai tîrzii. O mare parte a acesteia consta din monede de aur de o calitate excepţională. ajungînd chiar pînă la conducători . regele Chilperic.fapt extrem de surprinzător dacă ţinem seama de caracterul necioplit. care a domnit în veacul al şaselea. dar nu erau un popor războinic din fire sau cu un caracter agresiv. Chilperic se dovedeşte a fi mai mult decît egalul interlocutorilor săi.amploare decît aceea atinsă cu cinci sute de ani mai tîrziu. rafinament şi erudiţie calităţi care îi pot fi cu greu atribuite unui rege din epoca respectivă. cu vandalii. Bogăţia acumulată de regii merovingieni era enormă. Principalele lor îndeletniciri erau agricultura şi comerţul. după perindarea altor două dinastii. care era deosebit de mîndru de măiestria sa. cu vinkingii.

Dacă obiceiurile şi organizarea lumii merovingiene nu erau mult prea deosebite de altele. statutul său era. un preot-rege. Din acest punct de vedere. erau consideraţi ca atare în mod automat. În esenţă. datorită atmosferei de mister şi le_ gendă. Aceştia se deosebeau chiar şi de ceilalţi conducători din aceeaşi epocă. asumată. în timpul cruciadelor. întrucîtva. ci doar. regele domnea. de a exista. Unele dintre acestea au fost găsite în corabia de la Sutton Hoo şi pot fi acum admirate la British Museum. Pe scurt. cu braţele egale. Dar. pur şi simplu. Guvernarea şi 336 . în ceea ce îi privea pe monarhii aflaţi în fruntea ei situaţia era alta. Dimpotrivă. Pe multe monede se poate observa o cruce aparte. cu toate că regele era autoritatea supremă a ţării. Puterea era. dar nu guverna. de magie şi de supranatural care îi înconjura chiar şi în timpul vieţii. ca în virtutea unui drept sacru. începînd cu cea de-a douăsprezecea aniversare a zilei lor de naştere. din aceeaşi epocă. iar rolul său nu era acela de a face ceva anume. identică cu aceea adoptată mai tîrziu.care se afla şi cel numit acum Sian. pur şi simplu. aura din jurul tronului şi al sîngelui regal era absolut unică. Fii neamului merovingian nu erau regi „făcuţi". nu era niciodată obligat să-şi mînjească mîinile cu treburile lumeşti ale guvernării -şi nici măcar nu se aştepta cineva să o facă. Sîngele REGAL Deşi civilizaţia merovingiană era atît moderată cît şi surprinzător de modernă. similar cu cel al actualei familii regale a Marii Britanii. Nu exista nici o ceremonie publică de ungere şi nici un fel de încoronare. era o personalitate rituală. plasat pe teritoriul Elveţiei de astăzi. de către regatul franc al Ierusalimului.

iarăşi: „Este foarte posibil ca. Uneori. să avem de-a face cu o dinastie a germanicilor Heerkdnige. Şi. Chiar şi după ce. Şi.o familie de un rang atît de înalt încît sîngele său nu putea fi înnobilat de nici o căsătorie. în mod tacit. Soarta dinastiei era dată de sîngele său şi era împărtăşită de toţi cei prin ale căror vene curgea acel sînge. biserica a părut să le accepte această prerogativă fără să protesteze în mod exagerat. chiar de franci? S-ar putea să ne aflăm în prezenţa străvechiului obicei al poligamiei în familia regală.administrarea erau lăsate în seama unei persoane ne-regale. sub presiunea bisericii. acest lucru era privit cu indiferenţă. monarhii au rămas privilegiaţi. în cazul merovingienilor. structura regimului merovingian avea multe în comun cu cea a monarhiilor constituţionale moderne. al cărei statut era echivalentul celui de cancelar şi care deţinea titlul de „Şambelan al Palatului". oricît de avantajoasă. dar nici nu putea fi degradat de sîngele sclavilor. Per ansamblu. Indiferent de unde provenea regina.. ceea ce este destul de curios. dintr-o casă regală sau dintre curtezane. aristocraţii au devenit strict monogami. se bucurau de haremuri de proporţii orientale. ca şi patriarhii din Vechiul Testament. Chiar şi după ce au devenit creştini. provenind dintr-o străveche familie regală din epoca migraţiilor". Conform unui comentator modern: De ce fusese aceasta (poligamia) aprobată.. Dar cîte familii care să se bucure de un statut atît de înalt şi de neobişnuit au existat în decursul întregii istorii a omenirii? De ce ar fi fost merovingienii una dintre ele? De ce i s-ar fi conferit 337 .. regii merovingieni au continuat să fie poligami..

care negau divinitatea lui Isus şi insistau asupra umanităţii acestuia. conducătorul spiritual sau capul suprem al creştinătăţii. Clovis I. CLOVIS ŞI PACTUL Său Cu BISERICA Cel mai cunoscut rege merovingian a fost nepotul lui Meroveu. Şi. din nici un punct de vedere. Roma a început să-şi consolideze supremaţia indisputabilă din vestul Europei . care a domnit între anii 481 şi 511. biserica catolică era într-o situaţie precară. Nu putea fi considerat. Din punct de vedere oficial. fiind total diferit de cel al Papei din zilele noastre. ci reprezenta doar un singur grup de interese.o supremaţie ce avea să rămînă neştirbită preţ de o mie de ani. biserica celtică .sîngelui lor o asemenea putere imensă? Acestea erau întrebările care continuau să ne dezorienteze. Şi nu avea nici măcar mai multă autoritate decît ereziile de tipul arianismului. În anul 496. între anii 384 şi 399. Într-adevăr.cu care se afla într-un permanent dezacord. episcopul de Roma începuse deja să se numească pe sine însuşi Papă. să spunem. pentru că sub conducerea sa francii s-au convertit la creştinism. tot prin intermediul său. Biserica Romano-Catolică nu avea mai multă autoritate decît. una din multele forme divergente ale creştinismului . dar statutul său oficial nu era cu nimic mai presus decît al oricărui alt episcop. Numele său îi este familiar oricărui şcolar din Franţa. 338 . în decursul secolului al cincilea.ba chiar una care se străduia din greu să supravieţuiască pe fundalul unei multitudini de schisme şi puncte de vedere teologice aflate în conflict. însăşi existenţa sa fusese serios ameninţată. în cea mai mare parte a secolului al cincilea.

a fost distrusă cu două secole şi jumătate mai tîrziu. relatarea.fuseseră încorporate în regatul său. fie vacante.fapt devenit evident în numai un deceniu. ieşind din zona Ardenilor pentru a cuceri o serie de regate şi de principate învecinate. Biserica Romano-Catolică avea nevoie de susţinerea unui învingător . Rheims şi Amiens . Convertirea şi botezul lui Clovis s-au dovedit a fi de o importanţă crucială pentru investigaţia noastră. în plus. multe oraşe importante . chiar în jurul datei la care s-a petrecut. Dacă intenţiona să supravieţuiască şi. Clovis era pe cale să devină unul dintre cei mai puternici monarhi din Europa Occidentală .cum ar fi Troyes. 339 . cu lux de amănunte. Aşadar. Astfel. Pentru ca evoluţia creştinătăţii să fie dictată de doctrina romană. biserica romană a apelat la Clovis. numită Life of Saint Remy (Viaţa Sfintului Remy). Clovis extinsese în mod semnificativ domeniile merovingiene. Cu excepţia cîtorva pagini răzleţe. să-şi impună autoritatea. Dar fragmentele care s-au păstrat atestă importanţa implicaţiilor acestui eveniment. Şi există dovezi care sugerează că ar fi fost distrusă în mod deliberat. În anul 486.a unei personalităţi laice puternice care să o reprezinte. ca urmare a înfrîngerii unor triburi rivale. Evenimentul a fost consemnat.episcopatele din Europa de Vest erau fie ariene. această doctrină trebuia răspîndită. în acel moment de mare ananghie. nu este deloc surprinzător faptul că. implementată şi impusă de o forţă laică o forţă suficient de influentă pentru a ţine piept provocărilor credinţelor creştine rivale sau chiar pentru a le înlătura o dată pentru totdeauna.

a fost ratificat un aCord între Clovis şi Biserica Romano-Catolică. instrumentul care îi permitea să-şi impună dominaţia spirituală. Eforturile Clothildei şi-au primit răsplata ulterior. Romei i se ofereau atît perspectiva unei viitoare hegemonii. În schimb. Clothilde .un „Sfint Imperiu Roman". care devenea sabia Bisericii Romano-Catolice. Pentru Roma. care putea deveni autoritatea spirituală supremă a Occidentului. regelui i se acorda titulatura „Novus Constantinus" . aCeastă înţelegere reprezenta un succes politic major. Aderînd la credinţa creştină a Romei şi devenind astfel primul rege catolic al francilor. în anul 496. Asigura astfel supravieţuirea bisericii sale. Însă în spatele acestei legende se află o realitate istorică foarte pragmatică.noul Constantin". pe neaşteptate. consolidîndu-şi şi poziţia de egală a credinţei greco-ortodoxe. arma sa laică şi manifestarea palpabilă a puterii sale. hărăzit să devină urmaşul celui despre care se presupune că l-ar fi creat 340 . Clovis a avut de cîştigat mult mai mult decît laudele soţiei sale şi a dobîndit un regat mult mai tangibil decît împărăţia Cerurilor.o adeptă ferventă a Romei. cînd ea a fost canonizată. al cărei centru se afla la Constantinopol. cît şi mijloacele de stîrpire a capetelor de hidră ale ereziei. Clovis şi Saint Remy au avut mai multe întrevederi secrete. Cu alte cuvinte. Saint Remy. Şi se spune că cel care a îndrumat-o şi a ajutat-o a fost confesorul ei. datorită soţiei sale. Se ştie că. Toate acestea se puteau realiza prin Clovis. convertirea lui Clovis a survenit brusc. devenea conducătorul unui imperiu omogen . La scurt timp după acestea. care se pare că nu i-a dat pace pînă ce nu i-a recunoscut credinţa.Conform legendei.

Pe scurt. un patriarh al teritoriilor aflate la vest de Germania. înainte de a primi botezul. specializat în istoria acelei epoci. acesta a rostit o frază devenită celebră: Mitis depone colla. pleacă-ţi capul cu umilinţă. de către Saint Remy. legătura indisolubilă. un imperiu creştin. ci şi din mileniul următor. slăveşte ceea ce ai ars şi arde ceea ce ai slăvit. bazat pe Biserica Romano-Catolică şi administrat. Pentru că rege era deja şi tot ceea ce putea face biserica 341 .nu numai din acea epocă. la Rheims. cu puţin timp în urmă. în anul 496. După un alt autor modern. Biserica nu l-a făcut pe Clovis rege. pentru a ratifica acest pact. „Clovis urma acum să devină un fel de împărat occidental. asupra tuturor popoarelor şi asupra tuturor regilor". deşi fără să guverneze. şi-au făgăduit reciproc supunere şi şi-au pecetluit. Clovis era „întărit. pentru totdeauna. de vizigoţi şi de vandali. Botezul lui Clovis a fost considerat momentul naşterii unui nou imperiu roman. de casa regală merovingiană. Clovis a acceptat să fie botezat. domnind. adora quod incendisti.Constantin şi care fusese distrus. Sicamber.) Este demn de remarcat faptul că botezul lui Clovis nu a fost o încoronare . pactul dintre Clovis şi Biserica RomanoCatolică reprezintă unul dintre momentele cruciale ale istoriei creştinătăţii . Conform unui expert modern. oficial. de viziunea unui imperiu care îi succeda celui Roman şi care trebuia să fie moştenirea spiţei merovingiene". În Cel mai important moment al ceremoniei.aşa cum sugerează uneori istoricii. incendi quod adorasti. Cu alte cuvinte. la nivel laic. (Sicambrianule. între biserică şi stat a fost creată o relaţie extrem de strînsă.

regatul francilor s-a extins atît către est cît şi către sud. ajungînd pînă la Toulouse . după obiceiul merovingian.putea să fie modificat. Dintre numeroşii adversari ai lui Clovis. vizigoţii s-au retras către Carcassonne. pactul era similar legămîntului făcut de Dumnezeu. Şi. în Vechiul Testament.era să-i recunoască titlul. în anul 507. cu succesorii săi . la Rhedae -unde se află acum satul Rennes-le-Chateau.care acoperea Pirineii şi se întindea mult către nord. a reuşit să obţină o victorie decisivă. în aceeaşi măsură. Apoi. fiind din nou izgoniţi. În anii pe care i-a mai avut de trăit. Aquitania şi Toulouse au căzut în mîinile francilor. împotriva Imperiului Vizigot . în Razes. şi-au stabilit atît capitala cît şi ultimul bastion. Din acest punct de vedere. în bătălia de la Vouille. DAGOBERT AL II-LEA Clovis a murit în anul 511. cu David . rupt sau încălcat. Şi. care aderaseră la creştinismul arian. 342 . De la Toulouse. dar nu putea să fie retractat. ci cu toţi descendenţii săi. Şi merovingienii nu au trecut cu vederea acest aspect. Credinţa a fost impusă cu sabia.şi-a îndreptat Clovis cele mai asidue şi bine organizate campanii. La scurt timp după aceea. Imperiul Vizigot din nordul Pirineilor s-a destrămat. iar imperiul pe care îl crease a fost împărţit.nu cu un singur om. Clovis a îndeplinit întru totul speranţele ambiţioase ale Romei. înainte de atacul violent al francilor. avînd aprobarea şi mandatul spiritual al bisericii. de fapt. cei mai importanţi erau vizigoţii. ci. înglobînd cea mai mare parte a Franţei şi a Germaniei de astăzi. biserica s-a asociat nu numai cu Clovis. Făcînd aceasta. precum în cazul lui Solomon. cu o eficienţă care zădărnicea orice împotrivire.

ieşite din comun . posteritatea i-a stigmatizat drept monarhi slabi. răzbunările şi rivalităţile sîngeroase au adus pe tron o serie de prinţi merovingieni extrem de tineri . Intrigile. În 656. ca moştenitor al regatului Austrasiei.„regii nevolnici". Plină de dispreţ. eventual. Primii ani ai vieţii sale par desprinşi dintr-o legendă 343 . ar fi putut contribui la căderea dinastiei. ineficienţi şi efeminaţi. maşinaţiunile. s-au făcut tot felul de încercări . Este adevărat că războaiele perpetue.între cei patru fii ai săi. Puterea cîndva centralizată în mîinile lui Clovis s-a împrăştiat tot mai mult. Dar cercetarea noastră a demonstrat că această caracterizare nu este foarte exactă. structurile laice s-au şubrezit. cînd tatăl său a murit. dinastia merovingiană a stăpînit o serie de regate separate şi adesea învrăjbite.un factor care. Cu siguranţă. acesta a fost cazul lui Dagobert al II-lea.de a-l împiedica să moştenească tronul. Dagobert al II-lea s-a născut în anul 651. Iar cancelarii curţii sau „Şambelanii Palatului" au acumulat din ce în ce mai multă putere . drept marionete neputincioase aflate la discreţia consilierilor subtili şi vicleni.care puteau fi foarte uşor manipulaţi de sfătuitorii lor. a devenit tot mai firavă. iar pretenţiile la tron din ce în ce mai confuze. Datorită pierderii continue a autorităţii. Apoi> pentru mai mult de un secol. ultimii merovingieni au fost adesea numiţi „Ies rois faineant" . răpirile şi Asasinatele politice s-au transformat într-o obişnuinţă. Dar cei care au ajuns la vîrsta bărbăţiei s-au dovedit la fel de puternici şi de hotărîţi ca înaintaşii lor. în timp ce liniile succesiunii au devenit din ce în ce mai încîlcite.

Pe această bază. bisericile romană şi celtică erau încă separate. după toate aparenţele. În perioada respectivă. Grimoald nu s-a simţit în stare să-l omoare pe tînărul Prinţ. Chiar mama lui Dagobert. în Irlanda. Pînă la vîrsta bărbăţiei. Wilfrid.medievală sau dintr-o poveste. atestate documentar. la un moment dat la curtea regilor de la Tara. stabilindu-şi reşedinţa la York. Totuşi. pentru totdeauna. acesta i-a fost încredinţat episcopului de Poitieres . o prinţesă celtă. Toate încercările de a-l găsi pe băieţelul de cinci ani au fost sortite eşecului şi curtenii au putut fi convinşi cu uşurinţă că acesta murise. a plecat în Anglia. Dagobert a fost răpit de Grimoald. care erau instruiţi tot la Sloane. Şi se pare că ar fi făcut cunoştinţă cu trei prinţi northumbrieni. tatăl decedat al lui Dagobert. Aici a legat o prietenie strînsă cu St. episcopul de York. Nu după mult timp. Vicleşugul s-a dovedit eficace. a respectat voinţa ambiţiosului şambelan al palatului. De aceea. ar fi ajuns. crezînd că fiul ei murise. în regatul Northumbriei. s-a căsătorit cu Mathilde. pretinzînd că îndeplinea dorinţa fostului monarh.Care. în decursul acestei perioade. probabil fiind încă în Irlanda. Dagobert a fost trimis. aflată în apropiere de Dublin. În anul 666. şambelanul de atunci al palatului. a avut parte de o educaţie pe care nu ar fi putut-o primi în Franţa acelui timp. la şcoala ataşată acesteia. Dar este vorba de fapte istorice. a trăit în mînăstirea Sloane. Se presupune că. *] Cînd tatăl său a murit. care i-a devenit mentor. a fost la fel de lipsit de dorinţa de a Ucide copilul. cea din urmă refuzînd să 344 . Grimoald a pus la cale urcarea pe tron a propriului său fiu. În taină.

un astfel de imperiu i-ar fi adus pe vizigoţi . Cu alte cuvinte. dînd naştere celei de a treia dintre fiicele sale. în 671 s-a însurat pentru a doua oară.încă destul de puternic tentaţi de arianism . Wilfrid era hotărît să consolideze supremaţia acesteia . din punct de vedere dinastic. întinzîndu-se de la Pirinei până la Ardeni. Şi chiar reuşise să o facă. S-ar putea ca Wilfrid să fi văzut în regele exilat un viitor prezumtiv braţ înarmat al bisericii. în epoca lui Dagobert. ci şi pe continent. din anul 664. Noua soţie a lui Dagobert era Giselle de Razes. Wilfrid s-a grăbit să aran jeze o nouă căsătorie a monarhului abia rămas văduv. loialitatea merovingienilor faţă de Roma . 345 . chiar mai importantă decît prima. Wilfrid intenţiona să aducă biserica celtică sub ascultarea Romei. cu cea vizigotă. astfel. la faimosul Conciliu de la Whitby. linia de sînge mero-vingiană se alia. Ca susţinător devotat al Romei. soţia celtă a lui Dagobert.nu mai era atît de deplină cum s-ar fi cuvenit.stabilită prin pactul încheiat între biserică şi Clovis cu un secol şi jumătate înainte . În interesul unificării. În plus.nu numai în Britania. Mathilde. Dacă Dagobert s-ar fi întors în Franţa şi ar fi pretins tronul Austrasiei. care. Se planta astfel sămînţa unui imperiu care urma să acopere un teritoriu mai vast decît al Franţei moderne. Dar prietenia sa de mai tîrziu cu Dagobert al II-lea şi sprijinul acordat acestuia trebuie să fi avut un motiv ascuns. ar fi fost util să se asigure de credinţa acestuia.recunoască autoritatea celei dintîi.sub controlul strict al Romei. a murit în anul 670. fiica contelui de Razes şi nepoata regelui vizigoţilor. Această a doua căsătorie era.

acelaşi lucru se poate spune despre o altă personalitate. Dagobert se întorsese deja pe conti nent. rege al Austrasiei. Se spune că. în expectativă. într-adevăr. Vreme de trei ani.St. a început să-şi impună şi să-şi consolideze autoritatea. s-a dovedit a fi un demn urmaş al lui Clovis. în 676. Dagobert nu a fost un „rege nevolnic". Dagobert avea trei fiice. la naşterea Acestuia.Cînd s-a însurat cu Giselle. Wilfrid de York a avut un rol esenţial. despre care istoria păstrează foarte puţine informaţii . ceremonia ar fi avut loc în biserica Saint Madeleine . mult mai derutantă şi mai misterioasă. Dimpotrivă. Dagobert era din nou rege. episcopul de Sion din Elveţia. După părerea lui Gerard de Sede. căsătoria a fost celebrată la reşedinţa oficială a miresei: Rhedae sau Rennes-le-Chateau. În ceea ce priveşte repunerea sa în drepturi. Conform documentelor existente. După reinstalarea pe tron. Cu ajutorul mamei sale şi al sfătuitorilor acesteia. Şi. în anul 674. ocazia favorabilă s-a ivit de la sine. în sfirşit. stătuse la Rennes-le-Chateau. urmărind toate schimbările petrecute în domeniul său din nord. monarhul îndelung exilat şi-a semnalat prezenţa. punînd capăt anarhiei care domnise în întreaga Austrasie şi restabilind ordinea. Amatus.pe a cărei structură a fost ulterior construită aceea a parohiei lui Berenger Sauniere. în mod oficial. Din prima căsătorie. Giselle i-a dăruit încă două fete şi. 346 . În cele din urmă. dar nici un moştenitor de parte bărbătească. A condus cu mînă fermă. Imediat. şi-a revendicat teritoriul şi a fost proclamat. un fiu infantele Sigisbert al IV-lea.

spulberînd autoritatea numeroşilor nobili rebeli care acumulaseră o putere militară şi economică care le permitea să pretindă tronul. Este vorba de resursele pe care intenţiona să le folosească pentru a recuceri Aqui-tania. i se adresa lui Wilfrid. se pare că a pus stavilă încercărilor bisericii de aŞi extinde influenţa în regatul său. care. S-a păstrat pînă în zilele noastre scrisoarea unui prelat franc care. acesta nu era singurul motiv pentru care Dagobert trecea drept mîrşav în ochii Romei. Dagobert trebuie să fi reprezentat. stîrnind astfel nemulţumirea clericilor. pentru Wilfrid de York. Vizigoţii erau loiali Bisericii Romano-Catolice numai cu numele. Şi se spune că. supunerea lor faţă de Roma era extrem de firavă. În acelaşi timp. se desprinsese de teritoriile merovingiene. Dimpotrivă. Dacă episcopul se aşteptase ca el să devină braţul înarmat al bisericii. aceasta nu s-a întîmplat cîtuşi de puţin. o mare dezamăgire. De fapt. 347 . la Rennes-le-Chateau. a episcopilor lor". totodată. cu circa patruzeci de ani în urmă. plin de mînie. condamnîndu-l pe Dagobert pentru impunerea de taxe şi pentru „desconsiderarea bisericilor lui Dumnezeu şi. Şi există dovezi care sugerează că Dagobert ar fi preluat-o. dobîndise teritorii însemnate în zona acum numită. într-o anumită măsură. în virtutea căsătoriei sale cu o prinţesă vizigotă. Dar este posibil să mai fi dobîndit şi altceva. iar tendinţa către arianism era încă preponderentă în familia regală. declarîndu-se principat independent. adunase un tezaur substanţial.

Acolo. în vecinătatea palatului regal. nu se dădea în lături nici chiar de la trădare sau asasinat. îndeplinind ordinul lui Pepin. în orice caz. se întindea o zonă împădurită. unul dintre slujitorii săi probabil finul său . Se povesteşte că aceasta era pădurea în care. Ţinînd cont de dată. Pepin cel Scurt. Ucigaşii s-au întors apoi la Stenay. inclusiv pe cel al uciderii lui Siegfried din Cîntul Nibelungilor. în timp ce dormea. Pepin. în ziua de 23 decembrie 679. atît laici cît şi din rîndurile feţelor bisericeşti. Unii dintre aceştia aveau aliaţi şi spioni în teritoriile lui Dagobert printre care se număra chiar şambelanul palatului.În anul 679.stăvilindu-i încercările de expansiune. Către prînz. doborît de oboseală. pentru multă vreme considerată sacră. Nu se ştie cu certitudine cît succes 348 . Dagobert avea o serie de duşmani puternici. cel mai important era Stenay. ceea ce a urmat stîrneşte o multitudine de ecouri arhetipale. la umbra unui copac. Dintre acestea. cu intenţia de a extermina restul familiei regale. regele s-a întins ca să se odihnească lîngă un pîrîu. îşi atrăsese ostilitatea anumitor nobili răzbunători. stîrnise invidia şi îngrijorarea altor potentaţi franci conducătorii regatelor învecinate. Dagobert s-a dus să vîneze. numită Pădurea Woevres. Şi. situat la poalele Ardenilor. şi antipatia bisericii . care se aliase pe ascuns cu inamicii politici ai lui Dagobert.s-a strecurat pînă la el şi. l-a străpuns cu o lance pe care i-a împlîntat-o în ochi. punînd capăt puterii lor rebele. după trei ani de domnie. Ca cei mai mulţi regi merovingieni. se poate presupune că vînătoarea avea o anumită însemnătate rituală. Dagobert avea cel puţin două oraşe-capitală. instaurîndu-şi regimul centralizat.

a fost înmormîntat la Stenay. în primul rînd. în această privinţă. ci de un conclav arhiepiscopal. nu se ştie de ce tocmai acele relicve ar fi avut o asemenea putere. care încearcă să explice şi să justifice regicidul. Aceasta a fost numită Biserica Sfintul Dagobert. Iar biserica nu a irosit prea mult timp întristîndu-seDimpotrivă. canonizarea se datorează credinţei că moaştele sale ar fi apărat Stenay-ul de incursiunile vikingilor . în ziua de 23 decembrie. în acelaşi an. chiar 349 . Desigur. pentru că. Canonizarea lui Dagobert ar putea reprezenta o încercare de a-şi răscumpăra greşeala. Motivul canonizării lui Dagobert nu este limpede.au avut în această privinţă. s-a grăbit să aprobe acţiunea asasinilor regelui. pentru că. Atît trupul neînsufleţit cît şi statutul postum al lui Dagobert au fost afectate de o serie de vicisitudini bizare. pînă în 1159.a fost exhumat şi mutat într-o altă biserică. Exista chiar o scrisoare adresată lui Wilfrid de York de către un prelat franc. brusc şi violent.cu toate că explicaţia ridică un semn de întrebare.cu aproape două secole mai tîrziu . Dagobert a devenit obiectul unui cult şi că are propriul său praznic. dintr-un motiv anume. În 872 . nu a solicitat dreptul absolut asupra canonizărilor). Dar nu există nici un dubiu asupra faptului că domnia lui Dagobert şi a familiei sale s-au încheiat astfel. ignoranţa autorităţilor ecleziastice este penibilă. După o anumită sursă. este foarte posibil ca biserica să se fi simţit vinovată din cauza rolului avut în asasinarea regelui.dar nu de către Papă (care. în capela regală Saint Remy. Dar este extrem de greu de înţeles de ce ar fi fost atît de venerat. fostul rege a fost canonizat . cea a comemorării morţii sale. Totuşi. Iniţial. Acestea admit că.

UZURPATORII CAROLINGIENI La drept vorbind. au avut o semnificaţie deosebită pentru o serie de personalităţi ilustre din secolele ce au urmat.şi sugerînd că Dagobert fusese martirizat cu sau din cauza unui anume scopagina Se presupune că poemul datează cel puţin din Evul Mediu.i-a acordat bisericii protecţia sa specială şi a plasat-o sub auspiciile abaţiei Gorze. intitulată „De sacta Dagoberto martyre prose" . pe la jumătatea secolului al nouăsprezecelea. au fost împrăştiate. se află în custodia unei mînăstiri din Mons. Dagobert nu a fost ultimul rege din dinastia merovingiană. ceea ce este suficient de semnificativ. ducele de Lorena . Cu cîţiva ani mai tîrziu. dacă nu cumva chiar de mai de timpuriu. în 1069. Şi. cu care se învecina. în 1093. Godfroi de Bouillon a adunat o armată şi a supus Stenay-ul unui adevărat asediu . şi moaştele pe care le conţinea. De fapt. Celelalte moaşte ale regelui au dispărut. un craniu incizat în mod ritual. nici de ce a fost făcut abia după două secole. monarhii 350 . ca multe altele de pe teritoriul Franţei. despre care se presupune că ar fi al lui Dagobert. a fost descoperit un document foarte ciudat. în zilele noastre. Dar.bunicul lui Godfroi de Bouillon . o litanie compusă din douăzeci şi unu de versuri. poate.după toate aparenţele. Atît oraşul Stenay cît şi Biserica Sfintul Dagobert şi.şi în acest caz. Era un poem. doar pentru a recuceri biserica şi a o reda abaţiei Gorze. biserica a fost distrusă şi moaştele Sfintului Dagobert. În timpul Revoluţiei Franceze. nu se ştie nici de ce un asemenea de gest ar fi fost necesar. De exemplu. un nobil local a pus stăpînire pe biserică. a fost descoperit la Mînăstirea Orval.

pentru încă trei sferturi de secol. Această linie principală fusese detronată la moartea lui Dagobert al II-lea. într-un anumit sens. incapabili să-şi exercite autoritatea sau să ia decizii proprii. a fost cel care a pus la cale moartea acestuia. în ceea ce priveşte preluarea puterii dinastice. În plus. Nu există dubii asupra faptului că laudele care i se aduc sînt. cel puţin nominal. Un şambelan al palatului. Pepin d'Heristal. asasinarea acestuia poate fi considerată sfirşitul dinastiei merovingienilor.merovingieni şi-au păstrat statutul. Posteritatea îi consideră pe Charles Martel una dintre cele mai eroice personalităţi ale istoriei Franţei. în virtutea victoriei obţinute. Mulţi dintre ei erau extrem de tineri. în realitate. renumitul Charles Martel. puterea a trecut în cele ale şambelanilor . cînd a murit Childeric al III-lea. ultimii merovingieni aparţineau unor ramuri mai noi ale dinastiei. În 754. Linia de sînge a regilor merovingieni ai francilor fusese întreruptă cu mult înainte. nefiind vlăstarele principalei linii de descendenţă din Clovis şi Meroveu. Ca urmare. pioni neajutoraţi în mîinile şambelanilor palatului. Dar aceşti ultimi reprezentanţi ai dinastiei şi-au meritat numele de „regi nevolnici".un proces care începuse deja înaintea asasinării lui Dagobert. în mare măsură. erau ceva mai mult decît victime. Charles a fost considerat. Din mîinile merovingienilor. Iar succesorul lui Pepin d'Heristal a fost fiul său. totul a fost o formalitate. Şi nu puţini au fost sacrificaţi. În anul 732. întemeiate. în urma bătăliei de la Poitiers. sub conducerea lui s-a pus capăt invaziei maurilor în Franţa şi. erau adesea lipsiţi de putere. atît „apărătorul 351 . Din toate punctele de vedere.

nu are nici o putere?" Papa s-a pronunţat în favoarea lui Pepin. se ştie că s-au străduit din răsputeri să-şi asigure legitimitatea căsătorindu-se cu prinţese merovingiene. lipsa de autenticitate a acestuia nu este pusă la îndoială. care au ocupat tronul. după toate probabilităţile. intrase în scenă un document care îl favoriza şi care. Pepin l-a detronat pe Childeric al III-lea. l-a închis într-o mânăstire şi . în ciuda puterii pe care o deţinea. Zece ani mai tîrziu. se pare că îl privea cu o teamă superstiţioasă . deşi este numit rege. se ştie că era un 352 . „Acela care deţine într-adevăr puterea sau acela care.şi.ca să-l umilească sau ca să-l vădu-vească de puterile sale „magice". Dar este curios că. fără ruşine. îl considera o prerogativă exclusiv mero-vingiană. a pretins în mod oficial tronul. fiul său. a deviat cursul istoriei occidentale.încălcînd. ulterior. pactul încheiat cu Clovis cu două secole şi jumătate mai înainte.i-a retezat pletele considerate sacre. De fapt. a poruncit ca Pepin să devină regele francilor . Patru ani mai tîrziu. Childeric a murit şi dreptul lui Pepin la tron nu a mai fost contestat. l-ar fi putut prelua fără efort. Documentul era numit „Donaţia lui Constantin".credinţei" cît şi „salvatorul creştinătăţii". pepin al III-lea. Astăzi. sau în ambele scopuri . Iar despre succesorii săi. „Cine ar trebui să fie rege?" l-au întrebat pe Papă ambasadorii lui pepin. şambelan al palatului sub regele Childeric al III-lea. Obţinînd astfel aprobarea Romei. Charles Martel nu a făcut nici o tentativă de a obţine tronul pe care. Prin autoritatea sa apostolică. după ce a obţinut sprijinul bisericii. cu siguranţă. Cu un an înainte. Charles Mattel a murit în anul 741.

în anul 312 după Hristos Conform acesteia. după bunul său plac. Cu alte cuvinte. biserica şi-a folosit influenţa în favoarea lui Pepin al III-lea. Invocînd puterea astfel dobîndită. aparent. i-ar fi înapoiat lui Constantin însemnele regalităţii. deţinea.în cancelaria papală. care le-a deţinut apoi Cu Permisiunea şi cu binecuvîntarea bisericii . Dar în epoca aceea a fost considerat autentic. prin graţia lui Hristos. de coroana imperială şi care îşi putea delega puterea sau. oferindu-i statutul de împărat. dreptul incontestabil de a înscăuna sau detrona regii. Din „Donaţia lui Constantin" derivă. A fost inventată o ceremonie prin intermediul căreia 353 . de fapt. Conform "Donaţiei lui Constantin". care putea dispune. după propria sa apreciere. iar influenţa sa a fost enormă. întocmit . Iar episco-Pul. Implicaţiile acestui document sînt suficient de clare. l-a declarat pe episcopul Romei "Locţiitorul lui Hristos".nu cu prea multă iscusinţă . „Donaţia lui Constantin" data. doar o anumită parte a acesteia. În continuare. pentru prima oară.mai mult sau mai puţin sub forma unui împrumut. în virtutea puterii sale de „Locţiitor al lui Hristos".fals. autoritatea ulterioară a Vaticanului în ceea ce priveşte problemele laice. însemnele puterii imperiale. Era. care deveneau astfel proprietatea bisericii. un împărat papal. împăratul îi dăruia episcopului Romei. „Donaţia" pretindea că acelaşi Constantin ar fi fost cel care. din vremea prezumtivei convertiri la creştinism a lui Constantin. atît din punct de vedere laic cît şi din punct de vedere spiritual. în mod oficial. în ultimă instanţă. episcopul de Roma era autoritatea supremă a creştinătăţii.

acesta a fost proclamat Sfint împărat Roman . în trecut. Pepin al III-lea a fost. înfăptuind-o. îl putea sanctifica.un tiltlu care. Prin ritualul ungerii. toţi regii îi erau subordonaţi şi aserviţi Papei. Era. Carol cel Mare. Carolus Magnus sau. în acelaşi scop. era o înzestrare rituală . Dar acum căpăta o nouă semnificaţie. cînd se mai întîmpla să fie practicat. Iar ceremonia în sine nu mai avea semnificaţia recunoaşterii unui rege sau a unui pact încheiat cu acesta. pe care. În anul 754. Deşi numele derivă de la Charles Martel.în sensul dat acestor termeni în Evul Mediu şi în timpul Renaşterii. uns ca rege. în mod oficial. în virtutea pactului încheiat cu Clovis cu trei secole înainte. Era în mod efectiv crearea unui rege.un act de recunoaştere şi de confirmare. la Ponthion. ceremonia prin care unui conducător i se conferea graţia divină. este de obicei asociat cu cel mai faimos dintre regii carolingieni. literalmente. Aceasta a devenit apoi cunoscută drept încoronare sau ungere . le 354 . inaugurînd astfel dinastia carolingiană. al oricui altcuiva. în mod „miraculos". La încoronarea lui Pepin. Devenise mult mai mult decît un gest simbolic. putea fi declarat sacru.sîngele uzurpatorilor sau. Şi. Iar Papa. episcopilor li s-a permis pentru prima oară să participe la un astfel de eveniment de pe poziţii egale cu cele ale nobililor mireni. Acum acţiona cu precădere asupra sîngelui. aşa cum este cel mai bine cunoscut. în ultimă instanţă. Sîngele era acum mai prejos decît uleiul. biserica îşi aroga dreptul de a fabrica regi. Ritualul ungerii a suferit modificări similare. În anul 800. Charlemagne. devenea supremul intermediar dintre Dumnezeu şi regi.

era destinat. sub 355 . într-un fel. Totuşi. Pepin al III-lea s-a căsătorit. Se pare că pînă şi uzurpatorii au fost cuprinşi. Roma a stabilit o direcţie. din nou. Şi încălcase. în mod ostentativ. ceremonia a fost regizată cu multă grijă. simbolizate prin lungimea pletelor. Mai mult. descendenţilor merovingieni. Conform unor mărturii ale contemporanilor săi. biserica se angajase să vegheze asupra perpetuării liniei de sînge merovingiene. ticluind ceremonia încoronării şi a ungerii şi susţinînd pretenţia lui Pepin asupra tronului. curăţa conştiinţele «tuturor francilor»". nu chiar toate conştiinţele. ci şi un fapt împlinit. Roma a devenit cetatea de scaun a unui imperiu care a acoperit tot vestul Europei şi ai cărui conducători au domnit numai cu binecuvîntarea Papei. Astfel. cu cuvintele unui istoric modern: De aceea. În anul 496. care. în acest scop. Dacă ceremonia oferea o compensare. Iar Carol cel Mare a făcut acelaşi lucru. în exclusivitate. aprobînd asasinarea lui Dagobert. pe furiş. cu o prinţesă merovingiană. „stabilind ritualul de fabricare a regilor prin ungere. Sau. înţelegerea. în urma încălcării unui jurămînt de loialitate într-un mod extrem de revoltător. Prin înco-ronarea lui Carol cel Mare. imediat după ceremonia ungerii. se pare că Carol cel Mare era perfect conştient de trădarea implicată de încoronarea sa. Şi. atunci era pentru pierderea încrederii. această trădare devenea nu numai publică. cel puţin de o nevoie acută de stabilire a legitimităţii. dacă nu de un simţ al vinovăţiei. nu putem fi siguri că ungerea cu mir a carolingienilor era menită să compenseze pierderea calităţilor miraculoase ale sîngelui.

După ce şi-a ocupat locul în biserică. au acaparat. în anul 800. Carolingienii. a plasat o coroană deasupra capului său.care. pur şi simplu. încheiase cu 356 . la botezul lui Clovis. încoronat de Dumnezeu. singura aristocraţie autentică este aceea de origine vizigotă/merovingiană. pe ascuns. după ce şi-au transmis în mod ereditar dreptul de a guverna aceste ţinuturi. însărcinaţi cu administrarea teritoriilor . a ajuns la o concluzie similară: Pentru ei (membrii Prioriei din Sion). cercetătorul independent pe care l-am citat în capitolul anterior. De fapt. în timp ce mulţimea l-a aclamat drept „Carol. cu toate că s-a petrecut acum mai bine de 1100 de ani. ca şi toţi cei care le-au urmat. continuă să fie dureroasă pentru Prioria din Sion. prin consacrarea lui Carol cel Mare. biserica şi-a încălcat jurămîntul faţă de ea însăşi. Dar. Şi investigaţiile noastre au arătat că această trădare. mare şi de pace iubitor împărat al romanilor". cînd Carol cel Mare a fost momit la Roma şi convins să asiste la o liturghie specială. „ el (Carol cel Mare) a spus. cu toate că era cea mai mare sărbătoare a bisericii. puterea. Iar Carol cel Mare a părut să fie atît surprins cît şi extrem de stînjenit.îndrumarea Papei şi fără ştirea monarhului franc. dacă ar fi ştiut dinainte ce pusese la cale Papa". nu sînt decît uzurpatori. August. că nu ar fi intrat deloc în catedrală în ziua aceea. pentru că. fără să-l prevină. cu sau fără aprobarea lui Carol cel Mare. cît se poate de clar. pactul încheiat cu Clovis şi cu descendenţii săi fusese încălcat cu neruşinare. Încoronarea fusese deja pregătită. Mathieu Paoli. Papa. Conform relatării unui cronicar din acele vremuri. aceştia nu erau decît nişte slujbaşi ai regelui.

nu se ştie ce anume i s-a întîmplat. merovingienii au părut să dispară complet de pe scena istoriei. Sionul este. Totuşi. dinastia merovingiană şi-a încetat existenţa. nici calitatea sa de moştenitor al lui Dagobert nu sînt puse la îndoială. cu excepţia Pri-Oriei din Sion. linia de sînge merovingiană a supravieţuit. atunci Sigisbert trebuie să fi fost un vînător precoce. conform „documentelor Prioriei". în anul 679. în vreun fe^ moartea lui Sigisbert. În orice caz. Giselle de Razes. nici una care să consemneze că ar fi supravieţuit. şi pînă în zilele noastre. într-un accident de vînătoare. cu un an sau doi înainte de asasinarea lui Dagobert. de la infantele Sigisbert al IV-lea. Anumite cronici presupun.bineînţeles. altele decît „documentele Prioriei". Conform unei relatări extrem de dubioase. odată cu asasinarea lui Dagobert al II-lea. Nu există nici o înregistrare care să consemneze. Nici existenţa lui Sigisbert. Iar în anul 755. ELIMINAREA Lui DAGOBERT AL II-LEA DIN ISTORIE De fapt. fiul lui Dagobert şi al celei de-a doua dintre soţiile sale. pentru că nu putea avea mai mult de trei ani la data respectivă. în realitate. Dacă acesta este adevărul. odată cu moartea lui Childeric al III-lea. deţi-nătorul anumitor informaţii care altora nu le-au 357 . povestea pare să se fi pierdut în „negura vremii" şi nimeni nu pare să-şi facă probleme din această cauză . în mod implicit. ar fi murit. Dar. că a fost ucis. perpetuîndu-se. odată cu tatăl său şi cu restul familiei regale. cu excepţia celei din „documentele Prioriei".merovingienii o alianţă care făcuse din Franţa cea dintîi dintre fiicele sale. conform tuturor surselor. Şi. după toate aparenţele.

înainte de 1646. Dacă Dagobert nu ar fi existat. ne-am întrebat. nu am avut de ce să fim uimiţi de lipsa relatărilor referitoare la Sigisbert. Şi nu am putut decît să bănuim că. Pînă în secolul al şaptesprezecelea. sărind (în ciuda flagrantei incoerenţe) de la Dagobert I la Dagobert al III-lea .fost accesibile sau a căror importanţă a fost considerată minoră şi nu au mai constituit obiectul unor investigaţii ori care au fost suprimate în mod deliberat. indiferent ce informaţii au existat. în Evul Mediu s-au făcut încercări sistematice de a-l scoate pe Dagobert din istorie şi chiar de a-i nega existenţa. nici Sigisbert nu ar fi putut exista. ar mai fi fost atît de important să 358 . un răspuns plauzibil este că. Toate listele şi genealogiile regilor francezi întocmite mai timpuriu îl omit. Dagobert al II-lea şi-a regăsit locul în listele oficiale ale regilor francezi abia în 1655. nici măcar existenţa sa nu era recunoscută. acestea au fost eliminate în mod intenţionat. Dagobert al II-lea poate fi găsit în orice enciclopedie. Dar. pur şi simplu. Acum. prin aceasta. Dar de ce. După toate aparenţele. tocmai în secolul al şaptesprezecelea. Dar. nici despre Dagobert nu existau cronici la îndemîna publicului. de ce ar fi trebuit ca Dagobert al II-lea să fie eliminat din istorie? Ce s-ar fi putut ascunde astfel? De ce ar fi dorit cineva să nege însăşi existenţa unui om? Desigur.unul din ultimii monarhi merovingieni. Nu este surprinzător faptul că nici o relatare despre soarta lui Sigisbert nu a ajuns pînă la noi. s-ar fi încercat negarea existenţei moştenitorilor săi. care a murit în anul 715. Ţinînd cont de acest proces de eradicare.

Dar de ce continua subiectul să prezinte importanţă în epoca lui Ludovic al XIV-lea? Desigur. PRINCIPELE GUILLEM DE GELLONE. nu putea fi vorba decît de un punct de vedere academic. Asta doar dacă nu cumva sîngele merovingian avea într-adevăr o caracteristică spe cială. Sigisbert al IV-lea a fost salvat de surorile sale.sau moştenit . între timp.nu se ştie că Sigisbert a trăit vreodată? Doar pentru că supravieţuise într-adevăr şi pentru că descendenţii săi erau consideraţi o ameninţare. după moartea tatălui său. probabil. pentru că.ceva ce îşi păstra forţa explozivă chiar şi după ce superstiţiile legate de sîngele miraculos căzuseră în uitare. CONTE DE RAZEŞ Conform „documentelor Prioriei". Era evident că anumite persoane Sus-puse ar fi avut ceva important de pierdut dacă supravieţuirea lui Sigisbert ar fi fost adusă la cunoştinţa tuturor. trei dinastii franceze apăruseră şi dispăruseră. Se mai povesteşte şi că ar fi primit porecla sau diminutivul „Plant-Ard" (devenit mai tîrziu Plantard). duce de Razes şi conte de Rhedae. Ni s-a părut cît se poate de limpede faptul că aveam de-a face cu un anumit fel de „acoperire". prinţesa vizigotă Giselle de Razes. care s-au furişat împreună cu el către sud. iar protestantismul pusese capăt hegemoniei bisericii catolice.titlurile unchiului său. în secolul al nouălea şi. Nu o „însuşire magică". Se povesteşte că ar fi ajuns în Langue-doc în anul 681 sau foarte curînd după aceea şi că ar fi primit . nu mai departe de epoca cruciadelor. unde se afla domeniul mamei sale. în pierdere păreau să nu fie decît Biserica Romano-Catolică şi casa domnitoare a Franţei. 359 . ci altceva .

Asidua îndepărtare a lui Dagobert din istorie conferă credibilitate acestei concluzii. pur şi simplu. vreme de un secol nu s-a mai auzit nimic despre titlurile Rhedae sau Razes. conte de Rhedae şi soţia sa.sau infirmat . în sudul Franţei exista un stat independent şi deplin autonom . Se spune că.al cărui fiu a devenit primul duce de Aquitania. care se referă la întemeierea unei mînăstiri . Şi că.un principat. punctul culminant al uneia dintre ramurile descendenţei sale ar fi fost reprezentat de un anume Bernard Plantavelu . Dar dovezile circumstanţiale pledează cu elocvenţă în favoarea faptului că. Conform constatărilor noastre. Subiectul a fost. Negîn" du-i-se existenţa. există un hrisov datînd din anul 718. documentaţia este sumară şi istoria este confuză de fapt. Excepţie făcînd acest act. Iar cînd unul dintre ele a reapărut.de către „Sigisbert. Magdala". Printre alte dovezi.aceste afirmaţii. orice linie de descendenţă care l-ar avea drept punct de pornire ar fi invalidată. un regat în toată puterea cuvîntului. cei mai mulţi istorici nu-i cunosc existenţa. Sigisbert ar fi supravieţuit pentru a-şi perpetua neamul.nume aparent derivat din Plant-ard sau Plantard . ignorat în întregime. într-adevăr. nici un istoric independent nu a confirmat . în ceea ce îl priveşte.provenit din calificativul „rejeton ardent" . 360 . sub acest nume şi purtînd titlurile dobîndite de la unchiul său. conform unor înregistrări. aceasta s-a întîmplat într-un context extrem de interesant. Şi este explicaţia unei acţiuni alt" fel inexplicabile. conform altora. În anul 742. şi-ar fi perpetuat spiţa. în anul 886.„mlădiţă pătimaşă" a viţei merovingiene.la cîteva mile de Rennes-le-Chateau .

fiul lui Theodoric. A fost recunoscut. Dar devenise obiectul atenţiei literare chiar înainte de Dante. nu există nici o îndoială asupra faptului că. La un moment dat. La începutul secolului al treisprezecelea. de către Carol cel Mare şi succesorii săi. Este foarte posibil să fie vorba de un urmaş al lui Sigisbert. a fost recunoscut ca atare de către carolingieni. Poeme eroice similare cu renumitul Cînt al lui Roland. În Divina e. conducătorul acestui stat . compus de Wolfram 361 . Înaintea epocii cruciadelor. Şi a supravieţuit pînă în secolul al nouălea.în care erau incluse Razes şi Rennes-le-Chateau . purta titlul de conte de Razes . şi de biserică. un poem epic neterminat.cel pe care se spune că Sigisbert l-a deţinut şi l-a lăsat moştenire descendenţilor săi.într-o asemenea măsură încît. este cel mai adesea numit Theodoric sau Thierry. Dante i-a conferit un statut de o inegalabilă măreţie.a fost proclamat rege în mod oficial. realitatea istorică este umbrită de legendă. În orice caz. a devenit personajul principal din Willehalm. în relatările existente. Guillem de Gellone a fost unul dintre cei mai faimoşi bărbaţi ai timpului său . ca şi în cazul lui Carol cel Mare şi al lui Godfroi de Bouillon. a devenit eroul a cel puţin şase opere epice de importanţă majoră. Iar majoritatea specialiştilor moderni îl consideră un descendent merovingian. în mod oficial. în anul 790. Guillem de Gellone. în silă. căreia i-a confiscat o serie de domenii. Nu există nici o dovadă care să precizeze firul acestei descendenţe. între anii 759 şi 768. ca şi de către califul din Bagdad şi lumea islamică.Dar a fost recunoscut. în ciuda dezaprobării Romei. cărora li s-a aservit în calitate de vasal. în ceea ce îl priveşte.

care includ familia şi descendenţii acestuia.°n Eschenbach . Specialişti independenţi şi necontestaţi au întocmit genealogii detaliate ale lui Guillem de Gellone . este probabil cel mai important dintre romanele cavalereşti dedicate misterelor sfântului Graal. Hrisovul care ratifica hotă-rîrea s-a pierdut sau a fost distrus. la „familia Graalului" şi la descendenţii acesteia . era domeniul lui Guillem de Gellone.s-a dedicat pe neaşteptate unui subiect în mod atît de radical diferit. încît statutul inalterabil al principatul său a fost confirmat printr-o hotărîre imperială. De fapt. în celelalte opere ale sale. în Pirinei . într-un alt poem. se referă la Graal.pe teritoriul care. ca Guillem de Gellone. dublîndu-şi astfel propriul teritoriu şi extinzîndu-şi influenţa dincolo de Pirinei. La început ni s-a părut oarecum ciudat faptul că Wolfram . Iar Guillem însuşi a fost unul dintre cei mai importanţi comandanţi din oastea lui Carol cel Mare în neîncetatul său război împotriva maurilor. Guillem a avut legături strînse cu Carol cel Mare. la începutul secolului al nouălea. în anul 803. una dintre surorile sale s-a căsătorit cu un fiu al lui Carol cel Mare.cu excepţia tatălui său. la scurt timp după încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Sfintului Imperiu Roman. dar există extrem de multe mărturii care îi atestă existenţa.a cărui capodoperă. Pe de altă parte. Guillem a cucerit Barcelona. Theodoric. Dar aceste surse nu oferă nici o indicaţie legată de antecesorii lui Guillem . sălaşul „familiei Graalului". Carol cel Mare i-a fost atît de recunoscător pentru serviciile aduse.care. realizînd astfel o legătură dinastică cu sîngele imperial. acelaşi Wolfram plasa „castelul Graalului". Parzival. Pe 362 .

Sigisbert al IV-lea şi întreaga linie principală a dinastiei merovingiene detronate . Pe de altă parte. adevărata origine a familiei sale rămîne învăluită în mister. care a întemeiat ducatul de Aquitania. ar fi putut fi interconectate printr-o căsătorie. Iar erudiţii şi istoricii contemporani sînt. un anumit fapt este sigur. Desigur că am fost tentaţi să tragem concluzii pripite şi să folosim genealogiile furnizate de aceste „documente ale Prioriei pentru a astupa lacunele istoriei oficiale.acea linie menţionată în „documentele Prioriei" sub numele Plant-Ard sau Plantard. destul de nedumeriţi de această apariţie enigmatică. la un moment dat. În anul 886. ca din senin. nu puteam să o facem. în orice caz. Într-adevăr.scurt. prin Bernard Plantavelu şi ducii de Aquitania. o aceeaşi persoană reprezintă atît punctul culminat al descendenţei lui Guillem. a unei case atît de nobile şi de influente. Dată fiind confuzia generată de înregistrările existente. cît şi al celei atribuite lui Sigisbert al IV-lea şi urmaşilor săi prin „documentele Prioriei". Din nefericire.faptul că amîndouă culminau. era posibil ca cele două linii să fie identice. în anul 886. Deşi nu coincideau întotdeauna cu cele din „documentele Prioriei" în ceea ce priveşte datele şi 363 . reprezentat de un anumit Bernard Plantavelu. în general. Cu alte cuvinte. nu puteam stabili o legătură exactă şi irevocabilă între linia Plantard şi aceea a lui Guillem de Gellone. ramura lui Guillem de Gellone a ajuns într-un punct culminant. Am fost tentaţi să presupunem că misterioşii înaintaşi ai lui Guillem de Gellone erau Dagobert al II-lea. Exista o singură certitudine .

PRINŢUL Ursus Bineînţeles. că. ramificîndu-se într-un arbore de familie vast şi complicat. În aceeaşi manieră. în mod oficial. a perpetuat într-adevăr linia de sînge a lui Dagobert. Dar conducătorul sau instigatorul mişcării nu este menţionat anume drept Sigisbert al VI-lea. a fost cunoscut sub numele de „Prinţul Ursus". „documentele Prioriei" menţionează că nepotul lui Sigisbert al IVlea. Între 877 şi 879. Sigisbert al VI-lea. 364 . În plus.a iniţiat o rebeliune împotriva lui Ludovic al II-lea al Franţei. drept „Regele Ursus". „mlădiţa pătimaşă a viţei merovingiene" rodise. se ştie că acelaşi personaj a fost implicat într-o ceremonie stranie. în calitate de conte de Razes. în schimb. Există. Şi alţi istorici confirmă că o astfel de rebeliune a avut într-adevăr loc. cu titlu de probă. se spune că ar fi fost proclamat. Se spune că acesta. puteam accepta că Sigisbert a supravieţuit într-adevăr uciderii tatălui său. între anii 877 şi 879. Astfel. ajutat fiind de doi nobili Bernard d'Auvergne şi marchizul de Gothie . Aceeaşi istorici îi amintesc pe emard d'Auvergne şi pe marchizul de Gothie. Puteam astfel accepta. referiri la un anume „Prinţ Ursus". genealogiile legate de Guillem de Gellone puteau reprezenta o anumită confirmare independentă a celor dintîi. mai mult sau mai puţin sub forma menţionată în „documentele Prioriei".traducerea numelor. că linia de sînge merovingiană a continuat într-adevăr. încercînd să recîştige moştenirea Care i se cuvenea. Bernard Plantavelu şi ducii de Aquitania reprezentau una dintre ramuri. în lipsa unor dovezi contradictorii. în anul 886. Dar existau încă multe altele. că a adoptat într-adevăr numele de familie Plantard şi că.

cele din urmă par să aducă la lumină informaţii inexistente în alte surse . pe care.dar membrii săi au reuşit să păstreze titlul de atunci pur onorific de duce de Rhedae şi conte de Razes. „Prinţul Ursus" şi aliaţii săi fiind înfrînţi în bătălia desfăşurată la Poitiers. le susţin pe cele întocmite de Priorie. Tedeun. ulterior. în cazul de faţă. Se mai spune că „Prinţul Ursus" a murit în Bretania.un descendent direct. Iar rebeliunea. în anul 881. prin căsătorie. de fapt. Atît „documentele Prioriei" cît şi sursele independente relatează că rebeliunea a eşuat. pînă în prezent. care a avut loc la Nimes. Din nou.bine pusă la punct. sîngele 365 . după toate aparenţele. pare acum să fie o încercare lesne de înţeles a deposedatei dinastii merovingiene de a-şi redobîndi moştenirea . Din nou. căreia. independente.acea moştenire conferită de Roma prin pactul cu Clovis. tot Roma l-a încălcat. împreună. istoricii nu i-au desluşit motivul. Este foarte posibil să avem de-a face cu acea încoronare la care se referă „documentele Prioriei" proclamarea „Prinţului Ursus" drept rege. după ce linia sa de sînge s-a aliat. ni se explică cine era. cu aceea a casei ducale bretone. Toate relatările subliniază faptul că respectiva ceremonie părea să fie o încoronare. prin intermediul lui Sigisbert al IV-lea. misteriosul „Prinţ Ursus" . Aşadar.informaţii care suplinesc şi uneori chiar ajută la explicarea unor hiatusuri în istoria oficială. ocazie cu care cinci sute de clerici au intonat. Ca urmare. regele asasinat. se spune că familia Plantard şi-a pierdut posesiunile din sudul Franţei . al lui Dagobert al II-lea. alte documente. către sfirşitul secolului al nouălea.

numit Bera al VI-lea. Ne-am întrebat dacă. să aibă o bază reală mult mai firavă. au fugit din calea vikingilor.o referinţă aparent enigmatică. a fost supranumit „Arhitectul".ca. istorice la Arthur. la Roland şi la Carol cel Mare sau la Rodrigo Diaz de Vivar. Se spune că el şi descendenţii săi. O parte dintre miturile acestei epoci se referă. în anii care au urmat. la o primă vedere. Una dintre cele mai frumoase şi mai evocatoare legende medievale este cea a lui Lohengrin. faptul că Alain. cunoscut tuturor drept Cidul. dînd naştere ramurii numite „Planta". Specialişti independenţi confirmă. Alte legende . Este interesant faptul că surse masonice plasează originea francmasoneriei chiar în această ţară. „Cavalerul Lebădă". pe lîngă pretenţia sa la tronul franţei. la personaje reale. în epoca aceluiaşi rege Athelstan. aflat în inima francmasoneriei. de exemplu. au practicat „arta construcţiei" . cele despre Graal par. unul dintre descendenţii de pe o ramură engleză a familiei.merovingian curgea atît prin venele ducilor de Aquitania cît şi prin ale ducilor de Bretania. FAMILIA GRAALULUI Mitologia Evului Mediu este la fel de bogată şi de răsunătoare ca aceea a Greciei şi a Romei antice. este strîns interconectată cu fabuloasele romane cavalereşti 366 . linia de sînge merovingiană nu era cumva implicată şi în altceva. familia sa şi anturajul lor. familia inclusiv Alaiiu viitorul duce de Bretania . din nou. Conform „documentelor Prioriei. Se povesteşte că. pentru care Anglia sub regele Athelstan a fost un adevărat rai. deşi exagerînd cu frenezie.s-a refugiat în Anglia. Pe de o parte. ajungînd în Anglia.

ale Graalului. Dar. cu disperare. face referiri la anumite personaje istorice. de fapt. Lohengrin . conform altora.uneori numit Helias. ceea ce implică unele conotaţii solare era un vlăstar al derutantei şi misterioasei „familii a Graalului". Dar. Conform relatărilor medievale. Strigătul de ajutor venea. Lohengrin a fost silit să plece 367 . aşa cum este de uşor de prevăzut. nevoie de un apărător. soţia lui nu trebuia să îl întrebe nici despre sorgintea şi strămoşilor lui. atracţia arhetipului său a răzbătut pînă în zilele noastre. conform unor surse.ducesa de Brabant. fiul lui Parzival. Vreme de cîţiva ani. Ca urmare. a avertizat-o că exista o întrebare pe care nu trebuia să i-o pună niciodată. apoi s-a căsătorit cu aceea pe care o salvase. iar Lohengrin s-a grăbit să plece către ea într-o corabie împodobită cu lebede heraldice. curiozitatea ei fatală fiind stârnită de insinuările injurioase ale rivalilor. În poemul lui Wolfram von Eschenbach. a rostit întrebarea interzisă. într-o singură luptă. în templul sau castelul sacru al Graalului din Munsalvaesche. „Cavalerul" suprem „al Graalului". ducesa de °°uillon. Nobila doamnă avea. Iar prin intermediul unor lucrări precum opera lui Wagner. în noaptea nunţii. în lumea largă. nici despre ţinutul din care venise. într-o bună zi. el este. Modul în care îmbină faptele reale cu roadele fanteziei o deosebeşte de orice altceva. din partea unei tinere femei aflate la . Lohengrin a auzit cum clopotul capelei a început să sune fără să fi fost atins de mîna vreunui om . pe de alta. doamna nu i-a încălcat vrerea. Se povesteşte că. pînă la urmă. pe prigonitorul ducesei. Orice s-ar fi întîmplat.semn că ajutorul său era neîntîrziat necesar. undeva. L-a înfrînt.

este uşor de înţeles de ce Godfroi trebuia înzestrat cu o sorginte mitică ilustră. Şi-a lăsat în urmă soţia şi un fiu a cărui descendenţă a rămas incertă. poate. Godfroi. dispărînd pentru totdeauna dincolo de orizontul scăldat în lumina asfinţitului. Godfroi era cel care iniţiase cruciadele. fie bunicul lui Godfroi de Bouillon.să îl înfăţişeze drept un descendent direct al misterioa-Sei „familii a Graalului". nici unul dintre aceştia nu se bucura de prestigiul lui Godfroi şi de entuziasmul stîrnit de acesta. Regele Ioan şi. cînd ne gîndim la cruciade.nu doar în propria sa epocă. Iar atribuirea acestei origini fabuloase Devine şi mai uşor de înţeles datorită faptului că 368 . era eroul popular suprem. Astăzi. ci chiar şi în secolul al şaptesprezecelea. ne vin în minte Richard Inimă de Leu. Godfroi era cel care salvase mormîntul lui Hristos din mîinile necredincioşilor. eroul prin excelenţă. Mai multe relatări susţin că acel copil era fie tatăl. Unui om modern îi este greu să perceapă măreţia statului lui Godfroi în conştiinţa populară . Este uşor de înţeles chiar şi de ce Wolfram von Eschenbach. Dar. Godfroi era cel care cucerise Ierusalimul de la sarazini. De aceea nu este surprinzător faptul că Godfroi a devenit obiectul unui cult care a dăinuit încă mult timp după moartea sa. pînă nu de mult. Şi. mai presus de toate. conducătorul primei cruciade.în corabia sa cu lebede. au simţit nevoia să îl lege direct de legendele Graalului . Avînd în vedere solemnitatea statutului său. Godfroi era cel care îmbinase înaltele idealuri cavalereşti cu pietatea unui creştin fervent. Ludovic al IX-lea (Sfintul Ludovic) şi Frederic Barbarossa. ca şi alţi Povestitori medievali.

şi în bună parte este verificabilă . în măsura în care aceasta poate fi verificată . Şi în final. „documentele Prioriei" ne-o furnizează pe cea plauzibilă . Dintre toate genealogiile lui Godfroi de Bouillon care au ieşit acum la lumină. Nu am găsit nici o dovadă care să o contrazică. în urma unui proces analog altoirii viţei de vie. doar ducele de Lorena. sîngele regal al merovingienilor s-a scurs. în casa de Lorena.Jes rois perdus".prin intermediul străbunicii sale. ceva mai mult decît gestul simbolic al recuceririi Sfintului Mormînt din mîinile sarazinilor. Această dezvăluire aruncă asupra cruciadelor o nouă lumină semnificativă. a dat naştere unui fruct: Godfroi de Bouillon.poate. Cu alte cuvinte. din Sigisbert al IV-lea şi din linia „regilor pierduţi" -.s-a dovedit exactă. în ceea ce le priveşte. ca şi într-ai susţinătorilor săi. cu adevărat. Şi aici. acoperă în mod convingător lacunele surprinzătoare ale istoriei. pe prima care poate fi considerată plauzibilă. de-a lungul unor arbori genealogici stufoşi. a prins rădăcini noul său patrimoniu. Vreme de patru secole. Godfroi nu era. În proprii săi ochi. căsătorite cu Hugues de Plantard în anul 1009 -unul dintre descendenţii direcţi ai familiei Plantard. după toate aparenţele. 369 . Godfroi de Bouillon era . Godfroi avea sînge merovingian. Istoria este supărător de nesigură în Ceea ce priveşte ascendenţa acestuia. în plus. dar am descoperit multe care o susţin. descinzînd direct din Dagobert al II-lea.adevărata obîrşie a lui Godfroi este necunoscută. probabil. Le putem acum percepe dintr-o altă perspectivă şi putem întrezări. Conform acestei genealogii. duce de Lorena.

Iar în Franţa. Henri de Montpezat (consortul reginei Danemarcei). regele de drept . era. nu şi-ar fi luat mult rîvnita revanşă asupra bisericii care. atunci era. Pierre Plantard de Saint-Clair şi Otto de Habsburg. care se bucura de susţinerea Bisericii Romano-Catolice. Nu ar fi fost conducătorul unui astfel de regat egalul oricărui alt rege din Europa? Şi. Puteam chiar să urmărim linia de sînge merovingiană până în zilele noastre . Dar dacă Godfroi era adevăratul rege. Cavalerii Templieri. Reuşeam acum să ne explicăm accentuarea unor elemente aparent fără legătură. îi trădase înaintaşii? SECRETUL DERUTANT Treptat. mult prea bine înrădăcinată pentru a fi detronată. în acea epocă. atunci o serie de fragmente aparent disparate îşi schimbau statutul. Să dobîndeşti cel mai preţios regat din întreaga lume Palestina. cu secole înainte. Ce poţi face atunci cînd eşti un rege fără regat? Probabil. duce onorific de Lorena şi rege al Ierusalimului.pînă la Alain Poher. prin asasinarea lui Dagobert al II-lea.Trebuie să fi fost. un rege fără regat. devenind componentele unei înşiruiri coerente. anumite piese ale jocului de puzzle începeau să-şi găsească locul. Sau să ţi-l creezi. Dacă prin venele lui Godfroi curgea sîngele merovingienilor. dinastia Capet. precum dinastia merovingiană şi cruciadele. aparţinînd dinastiei înlăturate în anul 679. 370 . pămîntul pe care a păşit însuşi Isus. de fapt. Prioria din Sion. domnind asupra celui mai sacru ţinut de pe pămînt. totodată. să-ţi găseşti unul. Dago-bert al II-lea şi Godfroi. Rennes-le-Chateau. Ţara Sfintă. casa de Lorena.un pretendent legitim.

Acestea nu rezolvau cîtuşi de puţin enigma. vorba despre ceva care.ceva mai mult decît acea legitimitate academică şi teoretică? Era. în lipsă de altceva. Am reluat studiul „documentelor Prioriei". mai ales al celor mai importante părţi din Dossiers secrets. politice şi religioase? Aceste întrebări continuau să nu ne dea pace. păreau să nu aibă nici un răspuns. Acum aveau sens. să facă apel la loialitatea atîtor personalităţi remarcabile. dar nu ne puteau ajuta nici să dezlegăm misterul. încă nu puteam înţelege de ce linia de sînge merovingiană era atît de inexplicabil de importantă în epoca noastră. cu toate acestea. nici să răspundem la întrebările care deveniseră critice. Şi. încă mai existau pasaje al căror mesaj continua să rămînă neclar. ni se păruseră lipsite de înţeles. Am recitit pasajele care. înainte. Pe de altă parte. în realitate. adevărata întrebare crucială continua să ne pună în încurcătură.Cu toate acestea. avea într-adevăr importanţă pentru contemporanii noştri? Exista ceva care ar fi putut afecta sau poate chiar modifica actualele instituţii sociale. dar. de-a lungul secolelor. într-un anume fel. ne 371 . Şi nici nu puteam pricepe de ce ar fi fost justificat sprijinul acordat unei monarhii merovingiene moderne. Era cît se poate de limpede că ceva anume ne scăpase din vedere. oricît s-ar fi dovedit de legitimă din punct de vedere teoretic. CAPITOLUL 10 SEMINŢIA SURGHIUNITĂ Ar fi putut exista o caracteristică deosebită a liniei de sînge merovingiene . Nu realizam de ce pretenţia ei trebuia să fie relevantă pentru politica contemporană sau ce anume o îndreptăţise.

Aşa cum descoperisem deja. eventual. Pentru Veniamin.care. Moise a spus: „Iubitul Domnului va sta lîngă El fără primejdie şi Dumnezeu îl va ocroti în toată vremea şi el va odihni între umerii lui". Cel puţin atît ne era clar. în propriile lor cronici. Multe dintre acestea se refereau în mod expres la una dintre cele douăsprezece seminţii ale vechiului Israel. Cu alte cuvinte.cu acea cruce roşie dintre umeri? Legătura părea oarecum forţată. de exemplu. Pe de altă parte. Dintre cele trei clanuri 372 . O astfel de referinţă citează şi accentuează trei pasaje biblice Deuteronomul 33. De exemplu.îndreptau atenţia asupra anumitor aspecte . pretindeau că ar fi fost urmaşii anticilor troieni. mai clare. înălţătoare. merovingienii înşişi. Deuteronomul 33 conţine binecuvîntările da’te de Moise patriarhilor fiecăruia dintre cele douăsprezece seminţii. Iosua 18 şi Judecătorii 20 şi 21. Aceste documente susţineau că urmele originii merovingienilor puteau fi descoperite în Vechiul Testament. fireşte. ziua dedicată lui Veniamin era 23 decembrie . conform **<» anumite „documente ale Prioriei". s-ar fi putut dovedi extrem de relevante. Eram.ziua praznicului lui Dagobert. genealogiile din Dossiers secrets erau însoţite de numeroase note de subsol şi adnotări. între Veniamin din Vechiul Testament şi subiectul investigaţiei noastre. existau alte similitudini. viţa merovingienilor existase înainte de asediul Troiei. Oare ar fi putut fi asociată cu legendarul semn din naştere al merovingienilor . nedumeriţi de promisiunea că domnul „va odihni între umerii lui Veniamin". seminţia lui Veniamin. După Robert Graves. Veniamin şi urmaşii lui au fost aleşi pentru a primi o binecuvîntare specială. Dar.

mai tîrziu. avea să devină cetatea sacră a Ierusalimului. paisprezece cetăţi cu satele lor. după familiile lor". Ierusalimul le-a fost menit.incluse în seminţia lui Veniamin făcea parte cel al lui Ahiram . înainte de a deveni capitala lui David şi a lui Solomon. Aceasta este partea fiilor lui Veniamin. Un levit care călătorea pe teritoriul veniamiţilor este atacat. Conform versetului Iosua 18:28. şi este demn de remarcat faptul că Benoni a fost primul nume dat pruncului Veniamin de către mama sa. iar fenicienii Astarte. Cu alte cuvinte. iar concubina sa este necinstită de închinătorii lui Belial .o versiune a Zeiţei Mame su-meriene pe care babilonienii o numeau Ishtar. dintre drepturile primite de aceştia prin naştere făceau parte „Ţela. cel mai devotat dintre discipolii lui Hiram se numea Benoni. levitul cere ca atrocitatea să 373 . A treia referinţă biblică din Dossiers secrets implică o succesiune cît se poate de complexă de evenimente. Ghibeat şi Chiriat. Chemîndu-i drept judecători pe reprezentanţii celor douăsprezece seminţii. Rachel. porţiunea primită de seminţia lui Veniamin cuprindea ceea ce. constructorul Templului lui Solomon şi figura centrală a tradiţiei masonice. este mult mai clară. cea referitoare la Iosua 18. înainte de moarte. Elef şi lebus. Este vorba despre sosirea poporului lui Moise pe Pămîntul Făgăduinţei şi despre împărţirea teritoriului între cele douăsprezece seminţii. Conform acestei împărţeli. sau Ierusalimul. fiilor lui Veniamin. în plus.care. ar fi putut avea o legătură cu Hiram. Cea de-a doua trimitere biblică din Dossiers secrets. ca drept primit prin naştere. într-un anume mod nedesluşit.

Apoi a venit poporul la Betel şi a stat acolo pînă seara înaintea lui Dumnezeu şi a ridicat glasul său şi a plîns cu jale mare.care nu mai poate fi retractată: Şi s-au jurat israeliţii în Miţpa. deoarece ne-am jurat înaintea Domnului să nu le dăm femei dintre fetele noastre? (Judecătorii 21:6-7) Şi. veniamiţilor li se cere să-i predea pe răufăcători pentru judecată. iarăşi: Poporul însă jelea după Veniamin. Ce vom face pentru a găsi femei celor care au rămas. zicînd: Acum s-a tăiat o seminţie din Israel. reprezentanţii celor din urmă aruncă un blestem asupra oricărui bărbat care avea să-şi mai dea fiica de soţie unui fiu al lui Veniamin. zicînd: Doamne. După încheierea războiului. pentru ce s-a petrecut oare aceasta în Israel. la conciliu. fratele lor. Totuşi. israeliţii învingători regretă că au rostit afurisenia . din anumite motive. că Domnul nu a păstrat în întregime seminţiile lui Israel. Dumnezeul lui Israel. cînd seminţia lui Veniamin este aproape exterminată. Rezultatul este un război crud şi sîngeros între seminţia lui Veniamin şi celelalte unsprezece. zicînd: Nimeni dintre noi să nu-şi mai dea fetele de soţii după fii lui Veniamin. în cursul ostilităţilor. Au zis drept aceea bătrînii obştii: Ce să facem cu cei rămaşi fără femei. căci au fost stîrpite femeile în Veniamin? Apoi 374 . că iată ''' acum lipseşte din Israel o seminţie? (Judecătorii 21:l-3) După cîteva versete. Ar fi fost de aşteptat ca aceştia să se supună fără întîrziere.fie răzbunată şi. nu o fac şi încearcă să-i apere pe „fii lui Belial" cu forţa armelor. lamentarea este reluată: Şi s-au înduioşat fii lui Israel faţă de Veniamin.

oricare ar fi fost măsura în care s-au refăcut veniamiţii. să se năpustească asupra lor şi să şi le facă soţii. veniamiţii sînt importanţi. în Dossiers secrets se sugerează că războiul declanşat din cauza fiilor lui Belial a reprezentat un moment crucial. se insistă asupra acestui pasaj. Totuşi. Iară noi nu le putem da femei dintre fetele noastre. îşi revin într-o asemenea măsură încît în Samuel l ni se arată cum din rîndul lor se desprinde primul rege al Israelului. în Betel. din punct de vedere numeric. S-ar părea că. zicînd: Blestemat să fie cel ce va da femei lui Veniamin! (Judecătorii 21:15-18) Confruntaţi cu posibila dispariţie a unei întregi seminţii. se refac mai greu. într-adevăr. Veniamiţii supravieţuitorii sînt sfătuiţi să meargă la Silo şi să pîndească în vii. oricare ar fi motivul. în scurt ". în ciuda înfrîngerii devastatoare suferite în război şi cu toate că.ai căror bărbaţi nu au luat parte la război . La Silo. bătrînii găsesc repede o soluţie. căci fii lui Israel s-au jurat. Saul. urmează să fie. în Dossiers secrets există o notă neobişnuită. în ceea ce priveşte istoria biblică.au zis: Pămîntul de moştenire să rămînă în întregime fiilor lui Veniamin. o sărbătoare. Nu este deloc clar de ce. Dar. în Dossiers secrets. scrisă cu majuscule: 375 . Astfel. dacă nu cei mai mulţi. atunci cînd femeile din oraş vor ieşi ca să danseze la apropiata sărbătoare.sînt considerate o compensaţie corectă. Pentru ca. ca să nu piară seminţia lui din Israel. în momentul declanşării conflictului. aceştia îşi recapătă repede prestigiul. dintre veniamiţi au ales exilul. mulţi. iar femeile din Silo .

de fapt. în Arcadia.ÎNTR-O Bună ZI. avea dreptul. doar Godfroi şi-a 376 . Cu DOUĂ MII DE. dacă Ierusalimul era într-adevăr un drept prin naştere ereditar al veniamiţilor. în Peloponez-ul central . dintre toţi nobilii principi care au pornit în Prima Cruciadă. Este semnificativ faptul că. conform „documentelor Prioriei". Şi. La început am avut impresia că nu exista nici o legătură între aceste aparente non sequitur. dînd naştere. de origine semită sau israelită. în ultimă instanţă. cînd am pus cap la cap diversele referiri fragmentare existente în Dossiers secrets. Conform acestei relatări. DESCENDENŢII Lui VENIAMIN ŞI-AU PĂRĂSIT ŢARA. în cele din urmă. UNII AU RĂMAS. cei mai mulţi dintre veniamiţi au plecat în exil. a început să se închege o poveste coerentă. prin intermediul căsătoriilor.de exemplu. ar fi migrat în susul Dunării şi al Rinului şi s-ar fi amestecat. unde se pare că s-au înrudit cu familia regală arcadiană. francilor sicambrieni -strămoşii direcţi ai merovingienilor. cu anumite triburi teutonice. ANI MAI TÎRZIU.pe scurt. către începutul erei creştine. merovingienii descind din seminţia lui Veniamin. Se presupune că au ajuns astfel în Grecia. prin naştere. atunci God-p-oi de Bouillon. Aşadar. Dar. străvechea moştenire la care. atît merovingienii cît şi descendenţii de mai tîrziu ai acestora . iar drumul lor către obîrşie trece prin Arcadia. liniile de sînge Plantard şi Lorena . asaltînd Ierusalimul. GODFROIIV (DE BOUILLON) A DEVENIT REGELE IERUSALIMULUI ŞI A ÎNTEMEIAT ORDINUL DE SION.sînt. Cu alte cuvinte. Se spune că apoi. îşi revendica.

nici deosebit de inedite. toată nobilimea franceză . în 1965. informaţiile din „documentele Prioriei" se refereau la un trecut prea îndepărtat şi prea obscur. romancierul Jean d'Ormesson a făcut aluzie la originea iudaică a anumitor familii nobile franceze. Proust le-a folosit drept sursă de inspiraţie.o variantă a Zeiţei Mame adesea asociată cu imaginea unui taur sau a unui viţel.ca. a făcut senzaţie afirmînd. despre care nu existau înregistrări şi nici o confirmare nu putea fi obţinută. erau vehiculate de multă vreme. Nu este nevoie să mai spunem că nu aveam cum să ne convingem dacă veniamiţii erau sau nu străbunii merovingienilor. Pentru a da doar un singur exemplu. şi.şi este suficient de semnificativ faptul că episodul constituie subiectul unuia dintre 377 . Dimpotrivă. Aceştia şi-au ridicat armele de partea închinătorilor lui Belial . În plus. De altfel. în ultimă instanţă. şi marea majoritate a celei europene . deşi neverificabilă. de altfel. într-adevăr. Roger Peyrefitte. căruia se pare că îi place să-şi scandalizeze compatrioţii. aserţiunea nu este întrutotul neverosimilă şi acelaşi lucru se poate spune despre exilul şi migraţia atribuite seminţiei lui Veniamin de către „documentele Prioriei". Corecte sau nu. este posibil ca adorarea Viţelului de Aur în timpul Exodului .lichidat toate proprietăţile înainte de plecare indicînd astfel faptul că nu intenţiona să se reîntoarcă în Europa. Avem motive să credem că veniamiţii înşişi venerau aceeaşi zeitate. mai recent. că. într-un roman.este de origine iudaică. sub forma unor zvonuri neclare şi a unor tradiţii confuze. Dar afirmaţiile făcute nu erau nici deosebit de neobişnuite.

numită şi Artemis. cultul Zeiţei Mame nu numai că a prosperat. Dacă exodul veniamiţilor din Palestina a avut într-adevăr loc. După părerea lui Robert Graves. veniamiţii ar fi fost nevoiţi să fugă îndreptîndu-se către Vest. mitul lui Danaus relatează sosirea în Peloponez a unor „colonişti din Palestina".sau poate Belial din Vechiul Testament. împreună cu fiicele sale. Exista o legendă a fiului Regelui Belus. În Arcadia. Graves afirmă că regele Belus este. Fenicienii aveau corăbii care ar fi putut transporta un număr mare de refugiaţi. al cărui fiu.să fi fost un ritual specific veniamiţilor. spre coasta feniciană. care a devenit apoi cultul consacrat al Arcadienilor. care soseşte în Grecia. Şi acestea apar în mitologia Greciei Antice. Este de asemenea demn de menţionat faptul că unul dintre clanurile seminţiei lui Veniamin era cel al lui Bela. A fost asociat cu cel al zeiţei Demeter. Totemul lui Artemis era ursoaica . pe nume Danaus. pe mare. apoi cu cel al Dianei. împărăteasa Cerurilor. 378 .Callisto. După războiului purtat împotriva celorlalte unsprezece seminţii ale lui Israel. Artemis a devenit zeitatea protectoare a Ardenilor. Şi din Ardeni au plecat francii sicambrieni pentru a se răspîndi în toată Franţa de astăzi. atunci ar trebui să sperăm că pot fi găsite vestigiile unor înregistrări care să îl ateste. Arkas. Se spune că fiicele sale au introdus cultul Zeiţei Mame. de fapt. Şi este evident că aceştia ar fi Putut fi aliaţii veniamiţilor fugari pentru că şi ei o venerau pe Zeiţa Mamă sub forma celei numite Astarte.tablourile celebre ale lui Poussin . dar a şi supravieţuit mai mult decît în oricare altă parte a Greciei. Baal sau Bel . Cunoscută în regiune sub numele Arduina.

astfel că. acestea nu puteau nici să fie ignorate. În antichitate. în mod explicit: „Aflatu-sa din scrieri vechi despre spartani şi iudei că sînt fraţi şi că sînt din neamul lui Avraam". să nu fie o simplă coincidenţă. în întregime. în ceea ce priveşte influenţa semită asupra culturii franceze. într-adevăr. adusă de Artemis în ceruri. sudul Franţei. un stat puternic. a devenit constelaţia Ursa Major . Cartea a doua a Macabeilor vorbeşte despre anumiţi evrei care „s-au dus la Lacedemonieni. Puteam cel puţin să admitem posibilitatea unei migraţii a iudeilor în Arcadia . care sugerează o migraţie a iudeilor în Arcadia. În orice caz. regiunea cunoscută sub acest nume era guvernată de Sparta. Cînd ajungeau la vîrsta bărbăţiei. atribuiau o semnificaţie specială. atribuit în mod repetat descendenţilor merovingieni. unde nădăjduiau să găsească sprijin pe socoteala rudeniei lor". atît cărţile Macabeilor cît şi Apocrifa subliniază legătura între spartani şi evrei. deşi acurateţea „documentelor Prioriei nu putea fi dovedită. era protectorul Arcadiei. magică. Şi Callisto. neasociată cu mitologia.copilul-urs. Este posibil ca apelativul „Ursus". de la Bordeaux pînă la 379 . „lungimea părului denota forţă psihică şi a devenit un simbol sacru". legendarul arcadian Lycaeus poate fi identificat cu Lycurgus. existau dovezi arheologice solide. Iar în prima carte se afirmă. ca şi merovingienii. ca şi merovingienii. cel care a elaborat legile spartane. propriului lor păr . mai există încă o dovadă. Rutele comerciale feniciene şi semite străbăteau.Ursa Mare. spartanii. militarizat.pe care îl purtau lung. În plus. Spartanii au preluat o mare parte a culturii vechii Arcadii. Conform unui specialist în materie.

distrus de erupţia Vezuviului în anul 79 după Hristos. Jefuirea Ierusalimului din anul 70 după Hristos şi distrugerea Templului au fost cauzele unui exod masiv al evreilor din Ţara Sfintă. 380 . în secolul al nouălea înainte de Hristos. avem de-a face cu un proces aflat în plină desfăşurare încă dinainte de era creştină. exista o comunitate evreiască. a început înainte de căderea Ierusalimului din secolul unu. o altă asemenea colonie a fost fondată la mare distanţă în susul Rinului. să-şi răscumpere sau să-şi obţină libertatea în alte moduri. care îşi însoţeau stăpînii prin toată Europa. Astfel. mai ales în Franţa. Nu după mult timp. Dintre artefactele descoperite în aceste situri. la Cologne. De fapt. Şi se prelungeau în susul Ronului. între anii 106 şi 48 înainte de Hristos.s-au dovedit un adevărat rai pentru refugiaţii israeliţi. Dar afluxul de populaţie iudaică în Europa. s-au încheiat o serie de căsătorii între familia regală feniciană din Tyr şi cele ale regilor Israelului şi Iudeii. în cele din urmă.ceea ce nu este deloc surprinzător. mulţi dintre aceşti sclavi au reuşit să-şi cîştige. în locaţii ca Toulouse şi Carcassonne. întemeindu-şi apoi propriile comunităţi. în Roma a luat fiinţă o colonie evreiască. În anumite legiuni romane erau incluse contingente de sclavi evrei. multe sînt de origine semită . Arles. Încă din anii 600-700 înainte de Hristos. anumite cetăţi din sudul Franţei de exemplu. în oraşul Pompei. existau colonii feniciene nu numai de-a lungul coastei franceze. Lunel şi Narbonne .Marsilia şi Narbonne. reali-zîndu-se astfel o alianţă dinastică ce avut drept urmare strîngerea legăturilor dintre cele două popoare. ci şi în interiorul continentului. Cam în aceeaşi perioadă.

acesta nemaipomenitul secret care generase atît de multă agitaţie şi atît de multe uneltiri. ci adevăr. Unele dintre acestea formează un pătrat în inima fostelor teritorii merovingiene. Însă ne-am întrebat dacă. Încă o dată. cu siguranţă. nu puteam nici să aducem dovezi în sprijinul afirmaţiilor din „documentele Prioriei". atît de multe controverse şi atît de multe conflicte de-a lungul atît de multor secole? Pur şi simplu. Dar existau. puteam considera toată povestea încheiată. o altă legendă despre o seminţie pierdută? Şi.s-a numit iniţial Muntele Semita. Să fi fost. semită.era posibil ca originea mero-vingienilor şi a numeroaselor familii nobile care proveneau din aceştia să fi fost. într-adevăr. De pildă. Eram nevoiţi să recunoaştem că autorii lor ar fi putut avea dreptate . de fapt.În consecinţă. sau secretele derutante ale francmasoneriei de Rit Scoţian? 381 . sau strădaniile tainice depuse de Compagnie du Saint-Sacrement. la cîţiva kilometri de Stenay. nici să nu ţinem cont de acestea. suficiente motive pentru a le considera cel puţin plauzibile. o mare parte dintre denumirile locaţiilor geografice din Franţa sînt de origine semită. realmente. Iar muntele Sionului din Lorena -„la colline inspiree" . atît de multe maşinaţiuni şi atît de mult mister. ne-ar fi putut ajuta să înţelegem motivaţia Prioriei din Sion şi să explicăm pretenţiile dinastiei mero-vingiene? Ar fi putut într-adevăr justifica aderarea lui Leonardo şi a lui Newton sau activităţile caselor de Guise şi de Lorena. la poalele pădurii Woevres .cea în care a fost asasinat Dagobert există un sat numit Baalon. chiar dacă nu ar fi fost legendă.

acesta părea să fie asociat. francmasoneria care era „ermetică. Dar. dacă investigaţia noastră dezvăluia interese specific semite sau iudaice. de ce erau implicate atît de multe elemente caracteristice unui creştinism fervent? De exemplu. Pe scurt . absolut colateral. ca aşa-numita Compagnie du SaintSacrement. chiar dacă ar fi fost aşa. acest fapt ni se părea. Oricare ar fi fost secretul care făcea obiectul investigaţiei noastre. pactul dintre Clo-vis şi Biserica Romano-Catolică. după toate aParenţele. mai presus de toate. Ceva ce continua încă să ne scape din vedere. în ultimă instanţă. De ce ar fi reprezentat descendenţa din seminţia lui Veniamin un secret exploziv? Şi. probabil. în prezent. mai exista şi altceva. merovingienii erau de origine iudaică. instituţiile pioase. de o importanţă cu mult mai mare. Poate că. ca Boudet şi Sauniere.seminţia lui Veniamin era. în esenţă. ce importanţă putea avea. aristocratică şi creştină". în mod inexplicabil. începînd cu înalţii prinţi ai bisericii şi încheind cu preoţii de ţară. dar totuşi creştine ale catarilor şi templierilor. ci cu creştinătatea. credinţa creştină mărturisită de Godfroi de Bouillon şi cucerirea Ierusalimului.Desigur că nu. Oricît de importantă ar fi fost. această descendenţă? Cum ar fi putut justifica activităţile şi obiectivele actuale ale Prioriei din Sion? În plus. nu cu iudeii din Vechiul Testament. şi implicarea numeroşilor clerici creştini.cel puţin pentru moment . o pistă falsă. doctrinele poate eretice. PARTEA A TREIA LINIA DE SÂNGE CAPITOLUL 11 Sfântul GRAAL 382 .

la curtea contelui de Champagne. cînd ordinul fusese supri-mat. cu insistenţă şi cu o consecvenţă incitantă. contemporanii catarilor îi considerau posesorii Graalului. nici o informaţie acceptată de istorici. omul care avea o foarte strînsă legătură cu întemeierea Cavalerilor Templieri. erau destul de recente. unul fabulos . Godfroi de Bouillon era descendentul lui 383 . Era vorba de acel obiect misterios cunoscut sub numele de Sfintul Graal. încă nu izbuteam să-l remarcăm? După cîte ne puteam da seama. făceau rost de hrană şi fertilizau pămîntul. Graalul apăruse în multe alte contexte.Ce anume treceam cu vederea? Sau. de asemenea. priviţi adesea drept păstrătorii acestuia. dincolo de faptele concrete la care ne străduiam să ne limităm? Cu siguranţă. Altele se refereau la vremuri mult mai îndepărtate. ca acele cercuri oculte înfiinţate de Peladan şi Debussy la sfirşitul secolului al nouăsprezecelea. Templierii fuseseră.de exemplu. un anumit subiect . dintr-un motiv sau altul. Dar dacă era vorba de altceva . nu fusese omis nici un element. ce anume nu căutam acolo unde ar fi trebuit? Exista oare ceva care ne stătuse tot timpul în faţa ochilor şi pe care. De exemplu. iar romanele Graalului apăruseră. reapărînd într-una. conform miturilor Evului Mediu şi folclorului. altfel spus.de ceva aflat „dincolo de hotarele" istoriei atestate. iniţial. De exemplu. în rapoartele oficiale ale Inchiziţiei se consemnase că bizarele capetele pe care se presupunea că le-ar fi venerat templierii aveau o serie de însuşiri atribuite de legendă Graalului .îşi înşiruise urmele pe tot parcursul cercetărilor noastre.e adevărat. în plus. În timpul investigaţiilor.

în care am descoperit o serie de ghicitori uluitoare şi vădit relevante. însă ne-a ajutat să ne canalizăm atenţia asupra legendelor Graalului. ne-am pus o întrebare cutremurătoare. însemna oare Graalul ceva mai mult decît o pură fantezie? Existase oare. cel mai important dintre cronicarii Graalului. După unele legende. Guillem de Gel-lone. conducătorul principatului medieval din sudul Franţei în vremea lui Carol cel Mare. într-adevăr. pur şi simplu. ameninţa să ne rupă de realitate. După altele. Într-adevăr. fiind interconectate şi astfel. desigur. este cupa din care acesta şi ucenicii săi au băut la Cina cea de Taină. într-un anumit sens? Un obiect ca Sfintul Graal putea fi o realitate? Sau. într-un anume mod. despre acel Guillem din poemul lui Wolfram se spunea că ar fi avut anumite legături cu misterioasa „familie a Graalului". Iar acesta. era fiul lui Perceval sau Parzival. în romanele cavalereşti. se presupune că Sfintul Graal este legat. incitantă şi provocatoare pentru a nu spune mai mult. indiferent ce ar fi reprezentat el în realitate? în acest punct. întîmplătoare şi simple coincidenţe? Sau aveau o anumită continuitate.Lohengrin. În general. exista ceva concret pentru care fusese folosit drept simbol? Întrebarea era. cercetările noastre erau într-adevăr legate de Graal. Erau toate aceste imixtiuni ale Graalului în investigaţia noastră. de Isus. într-un mod de neînchipuit. este vasul în 384 . transferîndu-ne în sferele speculaţiei fanteziste. cel puţin. În plus. protagonistul legendelor mai timpurii ale Graalului. În acelaşi timp. era eroul unui poem de Wolfram von Eschenbach. Cavalerul Lebedei.

după toate aparenţele. De ce. cînd puterea templierilor atinsese apogeul.cînd regatul franc al Ierusalimului era în plină glorie. de ce nimeni nu l-a mai amintit. aparent inexistent preţ de zece secole. vreme de mai bine de o mie de ani? Ce s-a întâmplat cu el în tot acest răstimp? De ce nu figurează în literatura. folclorul şi legendele mai timpurii? Din ce motive ceva atît de important pentru creştinism a rămas. Dar. a căpătat un anume statut exact în Domeniul în care a făcut-o . dacă Graalul este atît de strîns legat de Isus şi dacă a existat într-adevăr. LEGENDELE SFÂNTULUI GRAAL 385 . Doar examinînd îndeaproape aceste „fantezii" puteam spera să aflăm dacă recurenţa sa în investigaţia noastră era într-adevăr accidentală sau era manifestarea unui tipar . s-ar fi putut dovedi semnificativ. dintr-un anumit punct de vedere. chiar mai provocatoare. aşa cum afirmă o a treia categorie de legende. Graalul a reapărut exact în epoca de vîrf a cruciadelor-Să fi fost o coincidenţă faptul că acest obiect enigmatic. Sau este şi una şi alta. îngropat în uitare atît de mult cît se pare că a făcut-o? Şi mai există o întrebare. în cele din urmă.a unui tipar care. cînd erezia catară luase un asemenea avînt încît ameninţa să înlocuiască însăşi credinţa romano-catolică? A fost acest concurs de împrejurări într-adevăr accidental? Sau între ele a existat o anumită legătură? Năpădiţi şi oarecum descurajaţi de întrebări de acest tip. ne-am îndreptat atenţia către legendele Graalului.care Iosif din Arimateea a strîns sîngele Mîntuitorului aflat pe cruce.

renaştere şi reînnoire. Bran. cazanul şi tava sa se 386 . de asemenea. Attis. graţie anumitor puteri oculte. Sir Gawain and the Green Knight (Sir Gawain şi Cavalerul Verde). Cazanul este adesea asociat cu un uriaş numit Bran. În plus. iar „pe aceasta apărea. Adonis şi Osiris din Orientul Mijlociu. dacă nu chiar derivînd direct din.nu numai de a asigura fertilitatea pămîntului. Bran a fost decapitat. ca şi la procesele similare ale pămîntului . orice fel de mîncare ar fi dorit" .Cei mai mulţi dintre istoricii secolului douăzeci sînt de părere că legendele Graalului au un fundament păgîn . Ulterior. în forma lor primordială. Şi în Mabinogion. Se povesteşte că acolo ar fi avut un rol magic . Astfel. cele ale lui Tam-muz. adeseori atribuită Graalului. Aceasta este tema centrală a unui poem englezesc anonim. în mitologia irlandeză şi galică se întîlnesc referiri repetate la moarte. apare un misterios „cazan ^ renaşterii". Fără nici o îndoială. în care războinicii morţi sînt aruncaţi la căderea n°Pţii pentru a învia în zorii zilei următoare. cu moartea şi cu reînvierea anului. la sfirşitul zilelor sale. din secolul al paisprezecelea.sterilitate şi fertilitate. de a pune pe fugă invadatorii. iar capul său a fost dus la Londra. Uriaşul mai avea şi o tavă. fiind considerat un fel de talisman. deşi este evident că materialele preluate datează dintr-o epocă mai timpurie.un ritual asociat cu ciclul anotimpurilor. legenda spune că. înrudit îndeaproape cu. imediat. ci şi. o compilaţie de legende galice aproximativ contemporană cu romanele cavalereşti ale Graalului. păreau să implice un cult al vegetaţiei. multe dintre aceste teme au fost încorporate în romanele cavalereşti ale Graalului.o însuşire Care este.

ci şi de acele capete pe care se presupune că le-ar fi venerat templierii. într-un mod obscur. cu creştinismul -cu o formă de creştinism mai degrabă neagreată de biserică. în anul 1188. în mod straniu. Ca relicvă asociată. într-o oarecare măsură. un cult a cărui existenţă a reprezentat -ceea ce este destul de interesant . Graalul a fost asociat. acestea au înflorit vreme de aproape un secol. în atributele ulterioare ale Graalului. în 1470. chiar şi în ziua de astăzi. Iar însuşirile capului lui Bran au fost preluate nu numai de către Graal.regăsesc. de la jumătatea şi pînă la sfirşitul secolului al doisprezecelea. Şi se pare că aceasta presupune ceva mai mult decît o simplă contopire a legendelor păgîne şi creştine. după separarea acestuia de Prioria din Sion. începînd de la Sir James Fraser în The Golden Bough (Creanga de Aur) şi pînă în prezent.o paralelă la Ordinul Templului. de pe scena istoriei au dispărut şi romanele Graalului. Dar. cu Isus. Graalul a fost definitiv legat de Isus. înfierbîntă imaginaţia. în mod mistic. în baza unei fuzionări greu de explicat. devenind chiar un cult în sine. Graalul a fost sursa de inspiraţie a mai multor romane cavalereşti sau a unor lungi poeme epice care. Fundamentul păgîn al legendelor Graalului a fost explorat în totalitate de către istorici. Apoi. în ciuda dezaprobării clericale. care i-a derutat pe toţi cercetătorii fenomenului. acest fundament păgîn original a suferit o transformare ciudată şi extrem de importantă. subiectul a fost reluat de Sir Thomas 387 . cel puţin pentru aproape două secole. În urma pierderii Ţării Sfinte în 1291 şi a dizolvării templierilor între 1307 şi 1314.

Dar contextul nu a fost întotdeauna unul literar. care colecţiona „cupe Graal". din acest motiv. presupusele ei moaşte sînt încă venerate. nu o cupă. Graalul ar fi ajuns în Franţa. în celebrul său roman La Morte d'Arthur (Moartea lui Arthur) şi. În vremea lui Mallory. Cu alte cuvinte. prin intermediul Mariei Magdalena. asocierea acestor doi termeni este relativ tîrzie. a rămas o prezenţă mai mult sau mai puţin proeminentă în cultura occidentală. pe care Malory a perpetuat-o şi care a devenit apoi un truism. În secolul al cincisprezecelea. acest mit avea o importanţă deosebită pentru anumite persoane. Conform unor relatări. Graalul 388 . în care apoi Iosif din Arimateea a adunat sîngele lui Isus. Conform acestora. Legendele medievale povestesc că ar fi adus cu sine Sfintul Graal. acesta ar fi adus Graalul în Anglia . precum regele Rene d'Anjou. în căutarea acestuia. Dar legendele timpurii istorisesc că Maria Magdalena a adus în Franţa Graalul. obiectul misterios numit Graal a căpătat. Există o abundenţă de documente care atestă că anumiţi membri ai conducerii naţional-socialiste din Germania credeau efectiv în existenţa fizică a Graalului şi că. De fapt. Conform altor relatări. legendele descriau fuga celei din urmă din Ţara Sfintă şi debarcarea ei lîngă Marsilia . Malory s-a îndepărtat mult de sursele sale originare de inspiraţie.Malory. în timpul celui de al Doilea Război Mondial. acea identitate distinctă care i se atribuie în prezent. într-o oarecare măsură. în Glastonbury.mai exact. Se presupune că a fost cupa folosită la Cina cea de Taină. au făcut excavaţii în sudul Franţei. de atunci înainte. O asociere superficială. Încă din secolul al patrulea.unde.

primul roman cavaleresc autentic dedicat Graalului datează de la sfirşitul secolului al doisprezecelea.însemna mult mai mult decît o cupă.dintre care unul despre Lancelot. autorul specifică faptul că l-a scris la cererea specială a acestuia.acestea fiind dedicate contesei Marie de Champagne. La începutul poemului. ar fi fost de aşteptat să continue în aceeaşi manieră. conte de Flandra. Romanul respectiv se intitulează Le Roman de Perceval sau Le Conte del Graal (Romanul lui Perceval sau Contele de Graal). Romanul Graalului nu poartă dedicaţia lui Chretien către Marie de Champagne. Şi. dată fiind opera sa anterioară. Chretien avea deja o reputaţie impresionantă. scris în anii 1180. fusese acceptat la curtea contelui de Champagne. până atunci neabordat. Biografia lui Chretien este foarte puţin cunoscută. care. preamărite de acelaşi Malory. astfel a pătruns în cultura şi conştiinţa occidentală Sfintul Graal. însă.acel an crucial al căderii Ierusalimului şi al presupusei rupturii dintre Ordinul Templului şi Prioria din Sion. Se pare că Primirea sa la curtea din Champagne s-ar fi datorat unor lucrări compuse înainte de romanul Graalului . şi-a îndreptat atenţia către un nou subiect. Lucrarea însăşi creează un 389 . Iar aspectele sale mistice sînt pe departe mult mai importante decît cele cavalereşti. de la care ar fi şi auzit pentru prima dată povestea. aşa cum ne este cunoscut astăzi. Datorită acestui grupaj de romane Măgulitoare . ci către Philippe de Alsacia. din jurul anului 1188 . către sfirşitul vieţii sale. A fost scris de un oarecare Chretien de Troyes. în care nu există nici un obiect asemănător cu Graalul -. nu se Ştie în ce calitate. În opinia celor mai mulţi istorici.

castelul este gol. Mai tîrziu. Dacă Graalul ar fi fost un anume fel de vas sau de platou.uneori pentru proprii lor profeţi. descoperă că el însuşi face parte din 390 . nici oriunde altundeva în cuprinsul poemului. ar fi putut fi reformulată: „Pe cine slujeşte (în sens cavaleresc) cel care îi slujeşte acestui Graal?" Dar. ambiguă. care îl pofteşte să-şi petreacă noaptea în castelul său. În seara aceea îşi face apariţia Graalul. Nu i se spune nici măcar ce anume este. este de aur şi este plin de nestemate. a doua zi dimineaţă. Ulterior. oricare ar fi sensul întrebării. acesta nu este cîtuşi de puţin asociat cu Isus. se întîlneşte cu un pescar enigmatic . a devenit un titlu îndrăgit de francmasonerie. întrebarea ar fi putut fi „cine se cuvine să mănînce din acesta". şi.şablon general valabil şi constituie prototipul viitoarelor istorisiri despre Graal. De fapt. ca alternativă. Perceval pleacă în lume pentru a dobîndi demnitatea de cavaler. iar alteori chiar pentru Isus. este purtat de o tînără fată. iar acesta este descris drept „Fiul Văduvei". prin el însuşi. evident. Acest apelativ este. indiferent ce ar fi fost.renumitul „Rege Pescar" -. atît semnificativ cît şi incitant.ar trebui să întrebe: „Cine este slujit cu acesta?" întrebarea este. în timpul călătoriilor sale. Perceval nu ştie că ar trebui să pună o întrebare legată de acel obiect preţios . încă şi mai tîrziu. cînd se trezeşte. Părăsindu-şi mama văduvă. Sau. Dar. află că omisiunea sa aduce o năpastă cumplită asupra ţinutului. Numele eroului principal este Perceval. Pentru că fusese de multă vreme folosit de către anume erezii dualiste şi gnostice . cititorul află foarte puţine lucruri despre Graal. Perceval nu se osteneşte să o rostească. Dar nici aici.

acest incendiu este destul de dubios. este foarte posibil să fi fost distrus tot în 1188. chiar dacă a făcut-o. subiectul pe care l-a înfăţişat la curtea din Troyes s-a răspîndit ca focul în întreg vestul Europei. Totuşi. totodată. Dacă a existat vreunul. experţii moderni în materie sînt de acord că următoarele romanele cavalereşti ale Graalului nu provin în întregime din cel scris de Chretien. cel „protejat"' de către Graal. Şi a fost. De cînd a avut acea experienţă nefericită a întîlnirii cu Graalul. trei s-au dovedit de un mare interes şi de o deosebită relevanţă din punctul 391 . din cel puţin încă o sursă . propriul său unchi. nici un exemplar nu a supravieţuit. în următoarea jumătate de secol. versiunea poveştii Graalului relatată de Chretien este importantă mai ales datorită rolului său de precursor.care. a încetat să-l mai iubească pe Dumnezeu şi să mai creadă în El. datorită coincidenţei cu moartea poetului. în aceeaşi măsură. În orice caz. dar unii istorici sînt de părere că. lăsînd impresia că s-au inspirat. Dintre numeroasele romane al Graalului care au urmat versiunii lui Chretien. în perioada sa de apogeu. mai timpurie. povestea a devenit din ce în ce mai strîns legată de regele Arthur . era doar un personaj periferic. probabil înainte de a reuşi să-l finalizeze sau. în versiunea lui Chretien. Nu este necesar să dezbatem această problemă. în acest moment. asociată cu Isus. într-un incendiu din Troyes. Poemul lui Chretien nedumereşte cu atît mai mult pentru că este neterminat. era.după toate probabilităţile. Autorul a murit în jurul anului 1188.„familia Graalului" şi că misteriosul „Rege Pescar". Perceval face o mărturisire stranie. de fapt.

a fost scris de Robert de Boron. Perceval este „Fiul Văduvei".nostru de vedere. relatarea lui Robert de Boron este prima care ne oferă o istorie a Graalului. Astfel. fără nici un dubiu. Vorbind despre poemul său şi mai ales despre caracterul creştin al Graalului. care îl aduce în Anglia . cumnatul lui Iosif. Graalul. ale cărei secrete i-au fost dezvăluite.una fără nici o legătură cu Chretien de Troyes. Dar. se afirmă adesea că Robert ar fi transformat Graalul într-un simbol specific creştinismului. Deşi nu se ştie care e adevărul. După răstignire. cîndva între anii 1190 şi 1199. o serie de deosebiri importante. în 392 . continuă Robert. Între versiunea lui Robert şi cea a lui Chretien există. în viziunea lui Robert. însă Regele Pescar este bunicul său. ne explică autorul. Iosif a umplut-o Cu sîngele acestuia .şi acel sînge sfint i-a conferit cupei însuşiri magice. care a intrat apoi în posesia lui Iosif din Arima-teea. Mulţi specialişti contemporani înclină către a doua posibilitate. Ca şi în poemul lui Chretien. însuşi autorul declară că a avut o sursă mai timpurie de inspiraţie . intitulat Roman de l'Estoire dou Saint Graal (Romanul istoriei Sfintului Graal). ni se povesteşte că Galahad era fiul lui Iosif din Arimateea. romanele Graalului conţin aventurile şi suferinţele acestei familii deosebite. Iar Graalul ajunge în grija lui Brons. Unul dintre acestea. Şi.şi care devine „Regele Pescar". este cupa folosită la Cina cea de Taină. membrii familiei lui Iosif au devenit păstrătorii Graalului. se referă la „cartea cea mare". De aceea nu se ştie cu certitudine dacă Robert a creştinat Graalul sau dacă altcineva a făcut-o înaintea lui. aşadar. Cînd Mîntuitorul a fost coborît de pe cruce.

nu unchi. Acest mod de a proceda este bizar. de un templier. Romanul la care ne referim este cunoscut sub titlul Perlesvaus. Mai există un roman cavaleresc al Graalului care are multe în comun cu cel scris de Robert. dar în prima Regele Pescar îi este bunic. de fapt. Perceval este Fiul Văduvei. A fost scris cam în aceeaşi perioadă cu al lui Robert. fără îndoială. care făceau parte din rîndurile lor. contrar obiceiurilor vremii. de exemplu. Se ştie că. cu excepţia cazului în care autorul ar fi făcut parte dintr-o organizaţie . dar în această a doua poveste datele sînt prelucrate în mod diferit şi. Pentru el. dar nu în timpul lui Arthur. cele mai multe dintre scrierile legate de Perlesvaus sugerează că acest ar fi adevărul. autorul lui 393 . Şi. Robert dă indicaţii exacte. în timp ce în relatarea lui Chretien timpul acţiunii este vag definit. şi este foarte posibil ca un astfel de precedent să fi fost creat de către templieri. acţiunea se desfăşoară în Anglia. Se pare că sursele lor de inspiraţie sînt comune. a preferat să rămînă anonim.care considera compunerea unui astfel de poem nepermisă sau nepotrivită. mai interesant. aceasta fiind plasată într-un moment neprecizat al epocii cirthuriene. pe parcursul poemului. Cel puţin unul dintre cercetătorii moderni este de părere că Perlesvaus a fost scris. de fapt.de exemplu. ci în al lui Iosif din Arimateea. ca în cea de-a doua . avînd în vedere statutul deosebit ce li se acorda poeţilor. dintr-un ordin călugăresc sau militar . Şi. în plus.eroul fiind astfel mai îndeaproape înrudit cu familia Graalului. între 1190 şi 1212. Cavalerii Teutoni încurajau şi protejau o serie de poeţi anonimi.amîndouă. Şi există anumite dovezi care vin în sprijinul acestei bănuieli. de un autor care.

Chiar dacă nu a fost scris. Acesta nu găzduieşte Graalul. care nu se mai desprinde din nici un alt roman cavaleresc al Graalului. de fapt. prezenţa lor în poem pare să fie mai presus de orice îndoială. Cu altă ocazie. Petiesvaus oferă premisele stabilirii unei legături între Graal şi templieri. Astfel.despre armuri şi echipament. ci un conclav de „iniţiaţi". Şi mai susţine. Perceval este întîmpinat de doi „maeştri" . neromanţată. despre strategie şi tactică.o experienţă realistă. despre armament şi efectele acestuia asupra trupului omenesc. De pildă. Petiesvaus pune un accent deosebit pe descendenţă. 394 . Deşi numele ordinului acestora nu este menţionat. „Purtau cu toţii veşminte albe şi cîte o cruce roşie în mijlocul pieptului şi păreau să fie de aceeaşi vîrstă.care bat din palme şi alţi treizeci şi trei de bărbaţi li se alătură. de un templier.o experienţă de care au parte doar cîţiva aleşi. descrierea grăitoare a rănilor pare să ateste ° experienţa dobîndită direct pe cîmpul de bătălie . Perceval ajunge la un castel. Ca şi în versiunile lui Chretien şi Robert." Unul dintre cei doi maeştri misterioşi afirmă că a văzut Graalul cu ochii lui . se afirmă în mod explicit că acesta era „din neamul lui Iosif din Arimateea" şi că „Iosif era unchiul (mamei) lui şi făcuse parte dintre soldaţii lui Pilat vreme de şapte ani. în timpul călătoriilor sale. de asemenea. că descendenţa lui Perceval îi este cunoscută. cărora misteriosul obiect le este familiar. Perceval este numit adesea „cel mai sfint".Perlesvaus îşi etalează cunoştinţele extraordinar de detaliate legate de modul de luptă .

Se fac referiri la un ritual păgîn de sacrificare a regelui. Lîngă o cruce roşie 395 . Ordinea firească a evenimentelor este apoi răvăşită de faptul că Ţara Sfintă este prezentată ca fiind deja în mîinile „necredincioşilor" . acţiunea romanului nu se desfăşoară în timpul lui Iosif din Arimateea.ceea ce s-a întîmplat la aproape două sute de ani după moartea lui Arthur -. ca şi la nişte copii fripţi şi mîncaţi cu lăcomie . în stilul templierilor. Şi unele dintre acestea rezonează cu ecourile misterului care îi învăluie pe cava-lerii templieri. şi numeroase referiri la alchimie . îi spune lui Perceval: „Sînt capete ferecate în argint. este descris un ritual neobişnuit. şi capete ferecate în plumb.Cu toate acestea. surprinzătoare în acea epocă. în epoca lui Arthur. ca şi aceea din versiunea lui Chretien. Apar. autorul şi le etalează şi pe cele. îţi spun că trebuie să duci mai departe şi capul regelui. cît se poate de nelalocul lui într-un poem creştin. referitoare la incantaţii şi la vrăji. totodată. Dimpotrivă. dar acelaşi lucru se poate spune şi despre cele eretice şi/sau păgîne. şi capul reginei. Şi.într-o mai mare măsură decît cele scrise de Chretien şi Robert. Lui Perceval îi este atribuit apelativul dualist „Fiul Văduvei".crimă de care templierii erau acuzaţi în mod frecvent. la un moment dat. ca Şi de aparenta identificare a acesteia cu regatul Camelot." În Perlesvaus aluziile la magie abundă. este plasată. la doi bărbaţi „făuriţi din aramă prin arta necromanţiei". care ne reaminteşte tot de procesele templierilor. şi corpurile care au purtat aceste capete.de exemplu. Pe lîngă cunoştinţele legate de modul de luptă. Perlesvaus este un poem de natură magică . unul dintre maeştrii cu veşminte albe. Astfel.

şi şi-a arătat bucuria. dar nu avea dorinţa de a-i face vreun rău”.înălţată în pădure. Perceval s-a tras înapoi. El a privit în jur şi a văzut doi preoţi. atît de dulce încît nu putea fi asemănată cu nimic. apar un cavaler şi o tînără fată. Pe urmă s-a apropiat celălalt preot. o haită de cîini de vînătoare sfişie o superbă sălbăticiune albă. îndepărtează-te de cruce. iar preotul a îngenuncheat în faţa crucii şi a slăvit-o. din aceasta îmi dau seama că nu eşti preot! De ce ai făcut ceva atît de neruşinat?" „Domnule. amîndoi mergînd pe jos. credinţele dualiste sau gnostice . i-a răspuns preotul. şi s-a plecat şi a sărutat-o de mai bine de douăzeci de ori. pentru că nu ai nici un drept de a sta alături de ea". l-a alungat pe primul preot cu forţa şi a lovit peste tot crucea cu nuiaua şi a plîns ca de o durere trecătoare. Reflectă. aparţinînd unei specii care nu este menţionată. a luat o nuia groasă. în acelaşi timp. purtînd cu ei vase de aur în care adună bucăţile de carne mutilată şi. mai mare ca oricare alta din lume. care ieşeau din pădure. Perceval şi-ar fi revărsat mînia asupra lui. La rîndul său. nimic din ceea ce înfăptuim nu te priveşte şi nimic nu vei afla de la noi despre toate acestea!" Dacă acela nu ar fi fost preot. iar primul a strigat către el: „Domnule cavaler. Dar nu reaminteşte doar de templieri. dispar printre copaci. în timp ce Perceval priveşte scena. O asemenea maltratare a crucii stîrneşte ecourile acuzaţiilor aduse templierilor.cele ale 396 . Perceval l-a privit cu o îndreptăţită uimire şi i-a spus: „Domnul meu. după ce sărută crucea. Perceval îngenunchează şi sărută crucea: Şi atunci l-a copleşit mireasma dulce a crucii şi a locului.

Sir Gawain este avertizat de un preot: „pentru ca păstrătorii tainelor Mîntuitorului să nu le dezvăluie. Prima dintre acestea este aceea a unui rege încoronat. se referă la Isus. În Perlesvaus. într-un moment ulterior din desfăşurarea acţiunii. La un moment dat. ţintuit de o cruce". Graalul s-a ivit la sfinţirea darurilor. crucificat. vede deasupra un rege încoronat. făurit din aur şi încrustat cu pietre preţioase. Aşadar. Regele Arthur a văzut limpede toate schimbările. iar ultima dintre . A treia este un bărbat care poartă o coroană de spini şi căruia îi sîngerează 397 . dintr-un anumit punct de vedere. ţinîndu-l ascuns pe cel căruia îi slujesc". Graalul capătă dimensiuni mult mai ciudate şi semnificative. Graalul constă într-o succesiune de imagini şi viziuni diferite. în Perlesvaus. nimeni nu se cade să le dezvăluie. acestea a fost preschimbarea într-un potir. „i s-a năzărit că. Pentru Chretien. A doua este un copil. influenţele dualiste sau gnostice se extind. într-un anumit mod. Pe scurt. în perlesvaus. Cînd Gawain chiar a zărit Graalul.. în cinci moduri deosebite pe care.. Graalul implică un secret care. asupra Graalului însuşi. Robert de Boron îl identifica drept cupa folosită mai întîi la Cina cea de Taină şi apoi pentru a aduna sîngele lui Isus. de asemenea. acesta era ceva nedefinit. desluşeşte figura unui copil. care. în inima Graalului. într-o lumină puternică. nu recunoşteau simbolul crucii.catarilor de exemplu. iar natura acestui secret este cunoscută doar de un grup de privilegiaţi. şi l-a privit şi i s-a părut că. pentru că tainele jurămîntului nu trebuie rostite decît către cel căruia i le dăruieşte Dumnezeu. Însă. Apoi.

Conform relatării din Perlesvaus. POVESTEA Lui WOLFRAM VON ESCHENBACH Unul dintre cele mai renumite romane cavalereşti ale Graalului şi cel mai semnificativ din punct de vedere artistic. este Parzival. scris cîndva între 1195 şi 1216. A cincea este un potir. La început am crezut că. a unei iluminării de genul celei preamărite de catari şi de celelalte secte dualiste din aceeaşi perioadă. Autorul său este Wolfram von Eschenbach. acela este Wolfram. Din punct de vedere lumesc. ar putea fi privit ca o descendenţă . Cea de-a patra manifestare nu este descrisă. Poate fi considerat un anumit tip de obiect . un vas sau un Potir. Din punct de vedere metaforic.o cupă.sau ceva ce poate fi interpretat din multe puncte de vedere.poate prin intermediul unor anumite personalităţi aflate la Originea acesteia. Graalul pare să reprezinte mai multe lucruri în acelaşi timp . apariţia este însoţită de o mireasmă plăcută şi de o lumină puternică. s-ar fi îndepărtat de subiect. labele picioarelor.fruntea. deoarece se bazează pe informaţii confidenţiale. concret. relatarea sa devenind astfel cea mai puţin demnă de încredere. Wolfram susţine cu hotărîre că versiunea poveştii Graalului redată de către Chretien este eronată. palmele şi coapsa. Şi este cît se poate de evident că Graalul implică şi trăirea unei anumite experienţe foarte probabil. De fiecare dată. un cavaler de origine bavareză. în timp ce a sa este corectă. din acest motiv. povesteşte că obţinuse aceste informaţii de la un oarecare Kyot de 398 . La începutul romanului. Mai tîrziu. dacă cineva poate fi considerat o autoritate în domeniul Graalului. însă ne-am dat curînd seama că.

care se presupune că le-ar fi preluat de la un anume Flegetanis. îşi cîştigase. fireşte. 399 . A fost nevoit mai întîi să-i deprindă alfabetul. Spunea că există un lucru numit Graal. Flegetanis. un maestru binecunoscut. al cărui nume sta scris limpede printre stele. taine adînci. aşternută pe hîrtie cu slove păgîneşti. Acest erudit înnăscut era unul din descendenţii lui Solomon şi se născuse într-o familie ce fusese israelită înainte ca botezul să devină scutul care ne apără de focul Iadului. Destinul omului. prin ştiinţa sa. Un păgîn. oameni botezaţi erau puşi să îl păzească şi legi aspre cereau ca toţi cei chemaţi în slujba Graalului să fie întotdeauna de viţă nobilă. relatarea lui Wolfram: Toţi cei care m-au întrebat pînă acum despre Graal şi m-au învinuit pentru că nu le-am răspuns nu au avut dreptate. avea să ceară să fie povestită şi atunci. Flegetanis era unul dintre păgânii care venerează un viţel. un mare renume. O ceată de îngeri îl adusese pe pămînt. Acolo.Provence . ca şi tot ceea ce întreprinde. în întregime. a descoperit prima istorisire a acestei aventuri la Toledo. în constelaţii.. Kyot mi-a cerut să nu dezvălui nimic... Aşa a scris Flegetanis despre aceste lucruri. Păgînul Flegetanis ne-ar fi putut spune cum se face că toate stelele apun pentru a răsări din nou. Este util să cităm. pentru că Aventura i-a poruncit să nu se gîndească la asta pînă cînd însăşi ea. Dinspre tatăl său. El a scris despre aventurile Graalului. dar nu şi arta magiei negre.. cineva trebuia să vorbească despre toate acestea. Flegetanis cel păgîn văzuse cu ochii lui lucruri despre care nu îndrăznea să pomenească. Kyot. Aventura. este scris în mersul stelelor. De atunci.

iar în Anjou a aflat istorisirea. Al treilea este că versiunea originală a poveştii pare să provină din Spania musulmană. cumva. din Britania şi din alte părţi. este important să luăm în consideraţie cel puţin patru. pare să fie implicată familia unui bărbat numit Mazadan. Al doilea este că i se atribuie. vrednic să aibă în grija sa Graalul. în povestea Graalului.Kyot. A citit cronicile ţinuturilor. o foarte mare importanţă casei de Anjou. care reiese din relatarea lui Wolfram despre obîrşia acesteia. a căutat să dea de urma acestei poveşti în cărţile latineşti. Dar cel mai frapant element din pasajul citat este originea iudaică a poveştii Graalului. Dacă Graalul este o taină atît de copleşitoare a creştinătăţii. Este aproape sigur că acest Kyot de 400 . Acolo a citit adevărata poveste a lui Mazadan şi toţi cei din familia acestuia erau scrişi acolo. ca să afle dacă a existat vreodată un popor hărăzit neprihănirii. de care creştinătatea însăşi nu are habar? Specialiştii şi-au irosit multă vreme timpul şi energia încercînd să stabilească dacă Kyot şi Flegetanis sînt sau nu personaje reale.o afirmaţie perfect plauzibilă. de ce secretul său este transmis de nişte iniţiaţi iudei? Cum de au avut scriitorii iudei acces la nişte materiale specific creştine. cît şi mahomedanismului. din Franţa şi din Irlanda. identitatea ui Kyot poate fi. de unde a ajuns în Europa trecînd Pirineii . ^§a cum am aflat din studiul nostru asupra templierilor. Dintre numeroasele elemente ale acestui pasaj care se cer comentate. de fapt. dat fiind faptul că Toledo avea reputaţia unui centru al studiilor ezoterice dedicate atît iudaismului. Unul este faptul că. stabilită cu mare precizie. maestrul înţelept.

Ocazia a fost turnirul de la Pentecost. Şi este cît se poate de rezonabilă presupunerea că el şi Guiot s-ar fi întîlnit. împăratul Sfintului Imperiu Roman. Sau. cei doi au stat împreună. au făcut cunoştinţă. imnuri care slăveau Templul şi versuri satirice Se ştie că Guiot a făcut o vizită la Mazence. unde Frederic Barr-barossa. Dacă similitudinea Guiot-Kyot permite ca cel din urmă să fie acceptat drept un personaj real. este cunoscut faptul că nutrea un astfel de interes. atunci este cel puţin plauzibilă şi afirmaţia că Flegetanis este real. în orice caz. a fost chiar în pelerinaj în Ţara Sfintă. pamflete împotriva bisericii. este foarte posibil ca Guiot să fi descoperit în Wolfram un spirit înrudit . unde a putut să-i vadă cu 401 . s-au bucurat unul de prezenţa celuilalt. în anul 1184. poate că Wolfram şi/sau Guiot au avut un motiv special care i-a determinat să-l inventeze şi să-i confere trăsăturile şi originea pe care au pretins că le-ar fi avut. desigur. în Germania. În mod inevitabil. le-a conferit fiilor săi demnitatea de cavaleri. Guiot de Provence trubadur. Ca şi Guiot. Bărbaţii cu ştiinţă de carte nu erau ceva obişnuit în epoca aceea. Wolfram s-ar putea să fi preluat de la Guiot şi interesul devorator faţă de templieri. care a trăit în Provence şi a compus cîntece de dragoste. chiar dacă a făcut-o într-o formă simbolică.Provence a fost. a fost. călugăr şi purtător de cuvînt al templierilor. în calitatea sa de cavaler al Sfintului Imperiu Roman. Pe lîngă povestea Graalului. în realitate. Aşa cum era firesc. la ceremonie au participat poeţi şi trubaduri din întreaga creştinătate.căruia i-a împărtăşit probabil anumite informaţii. prezent şi Wolfram. dacă nu.

Este oare posibil ca atît Wolfram cît şi autorul lui Perlesvaus să se facă vinovaţi de un anacronism atît de bătător la ochi? Este posibil-Dar este la fel de posibil ca această asociere ostentativă a templie" rilor cu Graalul să aibă menirea de a transmite un anumit mesaj-Pentru că. în schimb. implicîndu-i pe templieri. ca şi identitatea lui Kyot şi a lui Flegetanis sînt. cînd erau compuse romanele în versuri despre acesta. şi în Perlesvaus aluziile la templieri sînt evidente. Iar în Parzival a subliniat că păstrătorii Graalului şi protectorii familiei acestuia erau templieri. rolul templierilor. ci avea şi o importanţă deosebită pentru contemporani. astfel. dar ridică. Atmosfera şi fundalul poemului lui Wolfram sînt. la fel de importante ca textul în sine. Într-adevăr. 402 . În plus. în această privinţă. atît Wolfram cît şi autorul lui Perlesvaus să sugereze că Graalul nu aparţinea doar trecutului.aşa cum se poate observa în unele dintre celelalte romane ale Graalului. Din păcate. dacă templierii erau într-adevăr protectorii Graalului” este cît se poate de evident sugerată existenţa acestuia nu doar în epoca lui Arthur.ochii lui pe templieri în acţiune. Parzival oferă foarte puţine răspunsuri din acest punct de vedere. după toate aparenţele. Desigur. foarte multe alte întrebări. Dar Wolfram era. Este foarte posibil ca. într-un mod obscur. ar putea fi vorba de neglijarea cronologiei fireşti a evenimentelor şi de anacronism folosit ca licenţă poetică . cruciale şi este posibil aceştia să deţină cheia întregului mister care înconjoară Graalul. ci şi în epoca cruciadelor. mult mai riguros decît majoritatea scriitorilor din epoca sa.

Numele 403 . indicii sugestive. Cu alte cuvinte. el îşi îndeamnă cititorii să caute printre rînduri. ci şi un mijloc de a ascunde ceva de o enormă importanţă. misterul Graalului nu ne-a fost înfăţişat în întregime. Wolfram nu susţine doar că versiunea poveştii Graalului oferită de el însuşi. nu există nici o indicaţie legată de adevărata natură a acestuia. în acelaşi timp. în acelaşi timp. Dar descrierea Pare să aibă ceva în comun cu aceea. pentru a putea desluşi. Acel lucru era numit Graalul şi era mai presus decît orice închipuire omenească. În ceea ce priveşte identificarea Graalului. Şi.În primul rînd. pe cîtă vreme a sa este. pe deplin desăvîrşită. La prima sa apariţie. poemul lui Wolfram este. prilejuită de şederea lui Parzival în castelul Regelui Pescar. dă limpede de înţeles că Graalul nu este un simplu obiect înconjurat de fantezii şi de mistificări gratuite. este cea corectă. un fel de „document iniţiatic". o fabulaţie. după nume. cînd şi cînd. de fapt. Iarăşi şi iarăşi. de asemenea vagă. în preajma sa". pur şi simplu. furnizată de Chretien: Ea (regina din familia Graalului) era înveşmîntată într-o rochie din mătase arăbească. Pe un platou de un verde adînc purta „întruparea Raiului". Şi „Graalul este mîntuirea neştiută a celor care au fost chemaţi. nu aceea furnizată de Chretien. de asemenea. explicit şi evaziv. aşa cum declară Wolfram fără echivoc. ci afirmă. prin numeroase aluzii presărate de-a lungul poemului. subliniază în mod repetat caracterul imperios al secretului: „Pentru că nici o făptură omenească nu va dobîndi vreodată Graalul dacă numele său nu va fi cunoscut în ceruri şi dacă nu va fi chemat în preajma Graalului după acest nume". că relatarea lui Chretien este.

sălăşluiesc mulţi cavaleri destoinici. Aşa mi s-a spus şi aşa vă spun şi eu vouă.de aici înainte. cu evlavie. pustnicul vorbeşte astfel despre Graal: Ştiu foarte bine că. Mulţi vor spune: „Nu s-a mai pomenit aşa ceva". dar sub jurămîntul vostru. Dar necredinţa lor plină de mînie nu va fi întemeiată. cînd unchiul-sihastru al lui Parzival descrie Graalul. în acest moment. alături de Graal. despărţindu-se. Atunci cînd ies călare din cetate. cu mult mai puternic. indiscutabil. nu al meu . carne de vită ori de vînat. la Muntsalvaesche. 404 . O fac din pricina păcatelor lor. prin esenţa sa. aşa cum se întîmplă adesea. fiind chiar prozaice. După o lungă discuţie. dacă eu vă amăgesc. în şervete albe pîinea din faţa Graalului. o sută de scutieri au pus. iar Graalul apare ca fiind destul de inofensiv. au păşit înapoi cu toţii deo-' dată şi. o fac în căutarea primejdiei. întocmai cum ni se povesteşte despre împărăţia Cerurilor. Dintre toate lucrurile. acesta pare. fără să le pese dacă vor fi răsplătiţi cu o înfrîngere sau cu o izbîndă. cerea ca aceea care îi purta de grijă să îşi păstreze neprihănirea şi să renunţe la orice perfidie. mîncăruri proaspete ori mai vechi. mai tîrziu. avea să găsească de-a gata. căci Graalul era rodul binecuvîntării şi dăruia toată dulceaţa şi desfătarea lumii. Graalul. că orice şi-ar fi dorit cineva întinzînd mîna. în care sînt incluse idei evident gnostice. au împărţit-o pe toate mesele. acei templieri. mincinoşi sîntem cu toţii -. Dar.celei căreia Graalul îi permitea să-i fie purtătoare era Repanse de Schoyle. Toate acestea se referă la cele lumeşti. în faţa Graalului. bucate calde sau bucate reci. Graalul pare să fie un miraculos corn al abundenţei: După cum s-a poruncit.

. Iar piatra mai este numită Graal. Cu siguranţă. Fie femeie ori fie bărbat. apoi. Graalul este o piatră de un anume fel. arde pasărea Phoenix. devenind cenuşă. sau. Dacă nu ştii care e aceea. Aşadar. pe tot cuprinsul poemului lui Wolfram. din lapis elixir .Japsit exillis" ar putea fi o denaturare a lui lapis ex caelis „piatra din ceruri". şi nu se va schimba nici dacă se vor scurge de atunci două sute de ani. mai mult sau mai puţin plauzibile. Pasărea Phoenix. Se numeşte lapsit exillis.Acolo trăieşte o oştire de viteji şi îţi voi spune cum o pot face.„o piatră pogorîtă din ceruri". sau din lapis lapsus ex caelus . Prin puterea sa. după spusele lui Wolfram. dar cel Care zăreşte într-o zi piatra aceea. din cenuşa aceea. în sfirşit. pentru ca să renască. la fel de frumoase ca mai înainte. înfăţişarea sa va rămîne cea din ziua în care a văzut piatra. numai părul său s-ar putea să încărunţească. simbolistica alchimică abundă în pasajul citat. Piatra aceea îi dă unui om o asemenea putere. Trăiesc prin puterea pietrei celei mai pure. Dar o astfel de definiţie este mai degrabă incitantă decît satisfăcătoare. Erudiţii au găsit o serie de interpretări ale expresiei Japsit exillis". de exemplu. cea de la începutul celor mai bune zile ale vieţii sale.fabuloasa Piatră Filozofală a alchimiştilor. ca. Astfel năpîrleşte Phoenixul şi îşi preschimbă penele. încît carnea şi oasele îi întineresc deopotrivă. acela nu va putea muri în săptămîna următoare.„cea pogorîtă din ceruri". eu sînt aici pentru a-ţi dezvălui numele ei. Sau ar putea proveni din lapsit ex caelis . de altfel. este prescurtarea alchimică recunoscută pentru 405 . care îi vor fi apoi luminoase şi strălucitoare. Şi chipul său nu se va ofili. Una ca aceasta nu i s-a întîmplat niciodată unei fiinţe omeneşti.

„piatra" sau „stînca" pe care Isus îşi întemeiază biserica. În pasajul imediat următor celui citat. în Noul Testament Isus se referă în mod explicit la sine însuşi ca la „piatra din capul unghiului. un simbol al morţii şi învierii lui Isus. 406 . aleargă sau înoată. Adică toate cele care se pot zămisli pe pămînt. Pentru că fusese „întemeiată" pe această piatră. Apoi. o astfel de asociere nu poate fi considerată inedită. aşa cum am descoperit. Există Petru (Pierre sau „piatră" în limba franceză) . în Vinerea Mare. Şi. Şi astfel hrăneşte Graalul frăţia cavalerilor.înviere şi renaştere .cheia de boltă a Templului. Piatra Sionului. dinastia regală descendentă din Godfroi de Bouillon era egala tuturor caselor domnitoare ale Europei.reprezentînd. în mod implicit. Şi apoi piatra poate aduce orice vînat trăieşte sub bolta cerului. porumbelul îi aduce pietrei ceea ce ţi-am spus şi din aceea capătă piatra toate miresmele îmbietoare ale băuturilor şi nuncărurilor de pe pămînt. totodată. în iconografia medievală. pe care au nesocotit-o ziditorii" . Desigur. Wolfram asociază Graalul anume cu răstignirea . ca şi desăvîrşirea Paradisului. prin simbolul porumbelului. Dacă Phoenixul este într-adevăr reprezentativ pentru Isus. Acesta aduce o mică hostie albă. atunci Wolfram îl asociază. soseşte către el (către Graal) mesajul în care stă puterea sa cea mai mare. porumbelul se înalţă iarăşi către Rai. Totdeauna. pe acesta cu o piatră. strălucind de albeaţă. fie că acesta zboară. pe care o lasă pe piatră.şi. Astăzi este Vinerea Mare şi ei aşteaptă aici un porumbel care se va pogorî din rai. cu Maria Magdalena: Chiar în această zi.

Pentru că are capacitatea de a chema. Şi nimeni nu trebuie să şteargă înscrisul acela. păleşte şi dispare dinaintea ochilor. fie fecioară. în slujba sa. Sînt mai feriţi decît oricare alţii de căderea în păcat. Săracii şi bogaţii se veselesc deopotrivă cînd un copil de-al lor este poftit să se alăture Graalului. de îndată ce a fost citit. cu o anumită sensibilitate. Binecuvîntată este mama oricărui prunc hărăzit să slujească acolo. Toţi cei maturi au sosit acolo de cînd ' erau copii. Mai întîi. Dar alţi membri ai familiei locuiesc în Munsalvaesche.de a le chema în sensul activ al cuvîntului: Află acum cum li se dă de veste celor pe care îl cheamă Graalul.În poemul lui Wolfram. păstrătoarea şi purtătoarea de atunci a Graalului. castelul Graalului . În Munsalvaesche îşi au sălaşul o serie de personaje enigmatice. dintre care unele . anumite persoane . pe care cel puţin un autor l-a identificat cu Montsegur. păstrătorii lui par să fie membrii unei anumite familii.sînt împrăştiate prin lumea largă. fie flăcău. de-a lungul marginii sale. Cînd moartea pune capăt vieţii lor pămînteşti. Repanse de Schoye („Reponse de Choix" sau 407 . Graalul este înzestrat. şi frumoasă este răsplata pe care o primesc în ceruri. Pe piatră. pentru că. Şi aceasta apare ca avînd numeroase ramuri colaterale. Şi sînt aduşi copii din multe ţinuturi. acolo îi aşteaptă desăvîrşirea. se ivesc litere ce dezvăluie numele şi neamul fiecăruia. pe lîngă aceste însuşiri extraordinare.care adesea nici nu-şi cunosc identitatea .în mod evident şi obiectiv asociat cu legendarul castel catar Montsalvat. Dacă protectorii Graalului sînt templierii. care este poftit în această călătorie binecuvîntată.

Graalul sau familia Graalului cheamă în slujba sa anumite per" soane din lumea exterioară . Răsăritul stelelor din înalturi aduce multă amărăciune acestui popor. dacă oamenii locului recunosc Mîna lui Dumnezeu şi îşi caută un nou suveran. Oare îi vor mai spune vreodată bun venit bucuriei?. cînd blestemul este ridicat şi Anfortas poate.. Regele Pescar şi lordul castelului Graalului. Anfortas. Şi cu multă bună 408 . care. frumoşi şi de viţă nobilă. Primesc copii fragezi. unul dintre însoţitorii Graalului va fi acela.. Pentru Wolfram.şi acestea trebuie iniţiate într-un anumit fel de mister. Aceasta este porunca lui Dumnezeu şi acele fecioare îşi fac datoria în faţa Graalului. oricare ţinut şi-ar pierde conducătorul. după toate aparenţele. nu poate nici să procreeze şi nici. Mînia Domnului s-a abătut asupra lor de prea multă vreme. să moară. în numele său... Pentru că. pentru a acţiona. Norocul lor este adesea îndoit. Şi încă mai am ceva a vă istorisi şi vă puteţi prea bine încrede în adevărul vorbelor acestora.„Răspunsul Ales"). ca alternativă. bineînţeles. Acesta îşi alege numai însoţitori de viţă nobilă. Ei primesc şi dau deopotrivă. într-un anumit mod . Cavaleri cucernici şi puternici sînt chemaţi să îi fie strajă. În acelaşi timp. ca şi pentru Chretien. Apoi. Anfortas este unchiul lui Parzival. din cauza unei răni ce i-a afectat organele genitale. celor tineri şi celor bătrîni deopotrivă. în sfirşit> muri. Graalul îşi trimite slujitorii bine instruiţi în întreaga lume. Şi. Parzival devine moştenitorul castelului Graalului.uneori chiar pentru a ocupa un tron. În finalul poemului. Graalul are puterea de a crea regi: Menirea fecioarelor este să poarte grija Graalului.

reflectă numeroasele relatări medievale legate de evrei. aceasta se bucura de bunăvoinţa divină . de o mare putere. Astrologer and Philosopher to that Tribe of Jews who by the Wrath ofGod were Dispersed amongst the Gauls (Cartea Sfântă a lui Abraham Iudeul. totodată. astrolog şi filozof către acea seminţie a iudeilor Pe care blestemul Domnului a împrăştiat-o printre gali). mînia Celui de Sus.şi. asociate cu Nicolas Flamei . levit. la rîndu-le. Este oare posibil ca familia Graalului să fi fost de origine iudaică? Oricare ar fi fost blestemul abătut cîndva asupra acestei familii. Din pasajul de mai sus se desprinde ideea că. era. cumva. Referirea la „mînia Domnului abătută asupra lor". măcar în anumite privinţe. pentru că asupra lui este binecuvîntarea lui Dumnezeu. familia Graalului şi-a atras. vor intra într-o bună zi în slujba Graalului şi. numărul însoţitorilor săi va spori. Priest. preot. li se ordonase ca. fecioarele pot pleca fără să se ferească. Pe bărbaţi (din familia Graalului) Dumnezeu îi trimite în lume în taină. Astfel. să-şi păstreze cu rigurozitate secretul identităţii.cuviinţă se cade să se poarte ei cu dînsul. despre care Wolfram ne povesteşte că ar fi scris versiunea originală a poveştii Graalului. în vremea lui Parzival. prinţ. 409 . Levite. Prince. în plus. Dumnezeu îi poate învăţa cum să facă aceasta. la un moment dat din trecut. slujindu-l. Graalul trimite în lume fecioarele cu ştiinţa tuturor şi pe bărbaţi în secret şi cu toţii vor putea avea copii care. ne spune acelaşi Wolfram. este indiscutabil faptul că.. descendentul lui Solomon. Şi ne aduce aminte titlul unei cărţi misterioase. Iar Flege-tanis.The Sacred Book of Abraham the Jew..

fiul lui Parzival. femeile din familia Graalului. într-adevăr. este vorba de un aspect de importanţă crucială.Aşadar.un nume evreiesc inconfundabil.„obîrşia sacră" a 410 . cînd. este nevoit să-şi părăsească soţia şi copii şi să se retragă în locul izolat din care venise. În romanul lui Robert de Boron. După toate aparenţele. este numit Helios . În unele versiuni.ar putea constitui o explicaţie. Dar de ce era necesară păstrarea atît de riguroasă a secretului? De ce sub o astfel de ameninţare? Dacă familia Graalului era. fiind întrebat care îi este obîrşia.în epoca lui Wolfram . Fără îndoială. ca şi în Perlesvaus. subliniindu-l cu insistenţă: S-a găsit acum scris asupra Graalului că oricare templier pe care voia Domnului l-a statornicit stăpîn asupra unui neam de oameni străini este dator să nu îngăduie a fi întrebat despre numele său şi al stirpei sale. de origine iudaică. Dar bărbaţii trebuie să ascundă cu scrupulozitate aceste informaţii -într-o asemenea măsură încît nu trebuie nici măcar să permită să fie întrebaţi care le este originea. Şi cei care îl vor întreba nu se vor mai putea folosi de ajutorul său niciodată. una din consecinţele acestei interdicţii este situaţia dificilă în care se află Lohengrin.implicînd astfel soarele. pentru că. în finalul poemului. i se spune Elie sau Eli . atunci cînd se căsătoresc în lumea din afara castelului. Wolfram revine asupra lui. Pentru că există multe variante ale acesteia. obîrşia lui Perceval este iudaică . îşi pot dezvălui obîrşia şi identitatea. acest fapt . iar eroul principal nu este întotdeauna identificat prin acelaşi nume. oferind astfel o doză de credibilitate poveştii lui Lohen-grin. în altele.

de fapt. Pe scurt. Dacă există un sigur motiv dominant care străbate nu numai poemul Parzival. Anfortas este fiul unui oarecare Frimutel. Desigur. pare să fie accidental. decît de obiectul misterios pe care îl aveau în custodie. acesta trebuie să corespundă unor anumite criterii. Totuşi. Şi. Părinţii lui 411 . acest statut. În acest punct. importanţa pe care autorul i-o atribuie sîngelui respectiv. cît familia Graalului. descendenţa se încîlceşte. în cele din urmă. La rîndul său. Şi această subliniere evidenţiază. Regele Pescar cel mutilat. acesta nu este atît Graalul. pentru Wolfram. cu toate că nu se căsătoreşte cu cineva din această familie . impuse chiar de sîngele care îi curge prin vene. fratele Mariei şi al Martei din Noul Testament. Dar în poemul lui Wolfram. fiind astfel o rudă de sînge a familiei Graalului. iar Frimutel este fiul lui Titurel. Devenind noul lord al acestuia. Este un motiv care pare să-l fi obsedat într-o asemenea măsură încît atenţia sa a fost absorbită mai degrabă de membrii familiei şi de genealogiile lor.ceea ce ar putea fi o variantă a numelui Lazarus (Lazăr). cel puţin în ceea ce îl priveşte pe Parzival. descendenţa protagonistului pare să fie mai puţin importantă decît modul în care se dovedeşte demn de ea. ne conduce către un anumit Laziliez . ci şi întreaga sa operă.lui Iosif din Arimateea. eroul este nepotul rănitului Rege Pescar. Genealogiile în cauză pot fi reconstituite în urma unei lecturi atente a poemului. fără dubiu. Parzival însuşi este nepotul de unchi al lui Anfor-tas. Dar. Cu siguranţă. Wolfram conferă o enormă însemnătate unei anumite linii de sînge.moşteneşte castelul Graalului'. este deja însurat . care stăpîneşte castelul Graalului.

Provenienţa lui Mazadan este mai obscură. ca să spunem aşa. Se poate presupune că ar fi un derivat din zoroastrianul Ahura Mazda. aşadar. se căsătorise cu nepoata lui Godfroi de Bouillon. faptul că strămoşii săi legendari (ca şi cei reali) păstrau cu scrupulozitate secretul propriei lor identităţi. de exemplu. mai degrabă incitante decît sugestive. Ordinul Templului şi Ţara Sfintă. doar ca sonoritate. dar aceasta nu arunca prea multă lumină asupra originii mitice a lui Godfroi . desigur. că prezumtivul punct culminant al familiei Graalului era Godfroi de Bouillon. Ştiam. în acelaşi timp. Şi. trebuia să ne îndreptăm cercetările în altă direcţie. „Terre de la Choix" . Indiciile erau extrem de puţine. din anul 68 după Hristos Numele atribuite de Wolfram membrilor familiei Graalului sînt. Kyot descoperise o versiune a poveştii Graalului în analele casei de Anjou. Dar. iar despre Parzival se spunea că ar fi avut sînge angevin. Ultimul nume este. Într-adevăr. versiunea germană a unei expresii franţuzeşti. conform relatării lui Wolfram.„Pămîntul Făgăduinţei". legendara Melusine. în 1131.Laziliez. se numesc Mazadan şi Terde-laschoye. ar putea evoca Masada . 412 . Fulques. evident. templier „onorific" sau „parţial". în acelaşi timp. cei dintîi străbuni ai familiei Graalului. Dacă speram să descoperim un prototip istoric real al familiei Graalului. principiul dualist al Luminii. conte de Anjou. pentru că existau legături strînse între casa de Anjou.excepţie făcînd.un bastion major din timpul revoltei iudeilor împotriva stăpînirii romane. nu ne dau nici o indicaţie utilă din punct de vedere istoric. în plus. Acest aspect era extrem de interesant. devenise.

Conform „documentelor Prioriei". Nantes. După Wolfram. „hărţile ne pun beţe-n roate".iar regiunea este descrisă ca fiind muntoasă. Într-un manuscris al versiunii lui Chretien a poveştii Graalului. Iar numele Plantagenet ar fi putut fi ales cu intenţia de a aminti de „Pland-Ard" sau Plantard. Spre deosebire de cronicarii de mai tîrziu ai Graalului.s-au aliat astfel cu linia de sînge merovingiană.familia Planta-genet . prin regiuni ai căror locuitori vorbesc limba franceză. insurmontabile. cu toate variantele sale ortografice. Aceste asocieri erau forţate şi firave. Dar indiciile suplimentare ne-au fost furnizate de localizările geografice din poemul lui Wolfram. Oare Wolfram neglijase. reprezenta extrema vestică a vechilor ţinuturi merovingiene. este Snowdon sau Snowdonia. sau un alt astfel de loc ce apare ortografiat în diverse moduri . Dar. dacă acesta este adevărul. toate deplasările sînt făcute numai pe uscat. s-ar fi aflat tot în Franţa -mai exact. Parzival este originar din „Waleis". Camelot. Wolfram susţine chiar şi că faimoasa curte a lui Arthur. în perioada de apogeu a dinastiei.devenind rege al Ierusalimului. şi. de fapt. aflat acum în Bretania. nobilii de Anjou . aşa cum observă un comentator modern. atunci se ivesc noi probleme. Wales şi Sinadon. pur şi simplu. Pentru că personajele se deplasează permanent de la Waleis către curtea lui Arthur de la Nantes sau către alte locaţii din Franţa fără să traverseze nici o apă! Pe scurt. la Nantes. Mulţi istorici au considerat că Waleis este. Perceval declară că s-a născut în „Scaudone" sau „Sinadon". Marea majoritate a acestora se aflau în Franţa. aspectele geografice? Este posibil să fi 413 .

Este o lucrare evocativă. Şi se pare că Parzival s-ar fi născut în Elveţia. nici Snowdonia. Numele acesteia este Valais şi se află în Elveţia. ci se referă şi la dimensiunile. Dar familia Graalului? Castelul Graalului? Wolfram dă un răspuns. regiunea Franţei din nord-estul Parisului . Ca o completare la Der Junge Titurel. curtea lui Arthur se afla în Bretania. capitala regiunii Valais. după Wolfram. ai cărei locuitori vorbesc limba franceză. În concluzie. dedicată vieţii lui Titurel. mai există o locaţie care ar fi putut fi numită Waleis . Şi castelul este situat în Pirinei. acel Sinadon. pe malul lacului Leman. pe care moartea nu l-a lăsat să o finalizeze şi care se intitulează Der f unge Titurel (Tînărul Titurel). nici Valois. ci Valais. materialele şi configuraţia castelului Graalului . ci Sidonensis. mai există o lucrare rămasă neterminată din acelaşi motiv 414 . în cea mai ambiţioasă dintre lucrările sale. Pe de altă parte. la est de Geneva. tatăl lui Anfortas şi constructorul castelului Graalului. la capela lui circulară. care corespunde şi în ceea ce priveşte restul indicaţiilor topografice da’te de Wolfram. Iar locul real al naşterii sale. nu este nici Snowdon. componentele.dar acolo nu există nici un munte iar restul peisajului nu are nimic în comun cu descrierea făcută de Wolfram. precum cele înălţate de templieri.de exemplu. Iar numele actual al oraşului Sidonensis este Sion. se pare că ţinutul de baştină al lui parzival nu este nici Wales. DerJunge Titurel nu furnizează doar detalii legate de genealogii. Aşadar.este vorba de o regiune muntoasă.fost atît de superficial? Sau poate că Waleis nu însemna cîtuşi de puţin Wales? Doi istorici au sugerat că ar fi putut fi vorba de Valois.

el pare să fie singurul personaj din opera lui Wolfram a cărui identitate istorică reală poate fi determinată.poemul cunoscut drept Willehalm. măcar până la un anumit punct. al cărui protagonist este Guillem de Gellone. o „iluminare" sau o „comuniune cu Dumnezeu". Sau ar putea fi considerată o „experienţă gnostică". Este posibilă şi o interpretare mult mai exactă. Astfel. Graalul pare să fie. un anumit tip de experienţă. GRAALUL ŞI CABALA Conform celor sugerate în Perlesvaus. conducătorul merovingian al acelui principat din secolul al nouălea în care erau incluşi Pirineii. Există foarte puţine îndoieli asupra faptului că una din faţetele Graalului reprezintă o experienţă iniţiatică. care. cît şi ceva simbolic . în ciuda prezenţei personajelor neidentificabile. Dar.şi că Parzi-Val şi celelalte lucrări ale sale nu sînt doar simple romane cavalereşti. ar fi descrisă drept o „metamorfozare" sau drept o „stare modificată a conştiinţei". ci şi documente iniţiatice. ci la una care a existat în planul real al istoriei şi din care este posibil să fi făcut parte Guillem de Gellone. în termeni moderni. Cu cît îl studiezi mai mult. Şi despre Guillem se povesteşte că ar fi fost asociat cu familia Graalului. depozitare ale unor secrete. acurateţea minuţioasă a autorului este uluitoare.nu la o familie mitică sau fictivă.o stare a minţii sau o stare a fiinţei. în excursul său asupra proprietăţilor curative ale Graalului şi a puterii acestora de a prelungi viaţa. prin 415 . cu atît ţi se accentuează impresia că se referă la un grup real de oameni . Wolfram pare să implice atît unele trăiri. o „experienţă mistică". Această concluzie devine şi mai Plauzibilă cînd Wolfram recunoaşte că ascunde ceva .

Montpellier şi în alte localităţi din sudul Franţei. Cu siguranţă. Desigur. Ca şi în cazul echivalentelor sale estice. Şi cu toate că scopul şi semnificaţia 416 . o metodologie psihologică specific iudaică concepută cu intenţia de a induce transformări dramatice ale conştiinţei. aşadar chiar în oraşul din care se spune că ar fi preluat Kyot povestea Graalului. budiste şi taoiste .o secvenţă bine structurată de experienţe iniţiatice succesive. poate fi privită ca un echivalent al metodologiilor sau disciplinelor similare aferente doctrinelor hinduse. este imposibil să analizăm aici Cabala sau doctrina cabalistică. Alte asemenea şcoli se mai aflau la Gerona. Cabala poate fi descrisă drept un „iudaism ezoteric" . Aceasta fusese înfiinţată în anul 1070 .plasarea aspectului de experienţă iniţiatică a Graalului într-un anumit context. o şcoală cabalistică renumită exista la Toledo. instruirea cabalistică presupune o serie de ritualuri .practic. Din acest punct de vedere.şi era condusă de Rashi. sînt necesare cîteva precizări. Foarte pe scurt. De aceea. această doctrină era „pe buzele tuturor" în epoca în care au fost compuse romanele cavalereşti ale Graalului. probabil cel mai renumit dintre cabaliştii medievali. Este vorba de Cabala şi de doctrina cabalistică.al anumitor forme de yoga. Totuşi. de exemplu> sau de Zen. nu poate fi considerată o coincidenţă prezenţa unei astfel de şcoli la Troyes. pentru a fi în măsură să sesizăm conexiunile dintre Cabală şi romanele Graalului. care îl conduc pe neofit către o modificare din ce în ce mai radicală a conştiinţei şi a cunoaşterii.în vremea lui Godfroi de Bouillon . De exemplu.

în poemul lui Wolfram. sau un bătrîn înţelept. Pentru cabaliştii medievali. Şi.care are rolul unei călăuze spirituale. ca adaptare creştină. Astfel. a conştiinţei individualităţii. plus. stadiul Tiferet poate fi asociat cu Isus. Se spune că. bineînţeles. Perlesvaus stabileşte o legătură extrem de importantă între experienţa Tiferet şi Graal. treapta Tiferet a iniţierii era asociată cu anumite simboluri specifice. Dintre acestea fac parte un sihastru sau o călăuză. în renaşterea sau reînvierea. în terminologia contemporană. are loc o „transcendere a ego-ului". Într-adevăr. există un sihastru bătrîn şi înţelept . un zeu sacrificat. într-o altă dimensiune.„moartea" ego-ului. în fiecare dintre relatări. un copil. aceasta constă într-o aşa-zisă „moarte" rituală . aceea a unităţii şi armoniei atotcuprinzătoare. şi izolarea consecinţelor acesteia. Din punct de vedere simbolic. Unul dintre cele mai importante „stadii" ale iniţierii cabalistice este cel cunoscut sub numele de Tiferet. „piatra" Graalului ar fi putut avea forma unui cub. un cub şi o cruce trandafirie. diversele manifestări ale Graalului sînt aproape identice cu simbolurile stadiului Tiferet. prin însăşi existenţa sa. au fost adăugate şi alte simboluri . este deasupra oricărei dispute. un trunchi de piramidă. În decursul timpului. neofitul trece dincolo de lumea formelor.de obicei unchiul lui Perceval sau Parzival . ca fenomene psihologice. 417 . pătrunzînd într-o lume amorfă . realitatea lor.sau.de exemplu. în acest stadiu. un rege maiestuos. Legătura dintre aceste simboluri şi romanele Graalului este uşor de observat.unor astfel de modificări sînt supuse interpretărilor. în Perlesvaus.

În această privinţă. Iarăşi şi iarăşi.devenea senior al Graalului şi deţinător al tuturor celor astfel implicate. într-un anumit mod. aveam de-a face. aparent ^compatibil cu prezumtivul său caracter creştin. Iarăşi şi iarăşi. aparent cavaleresc din punct de vedere al structurii sale. Ne referim aici la aspectele istorice şi la Cele genealogice. graţiei propriei sale descendenţe sau graţie amîndurora . cu ceva de natură concretă. romanele Graalului ne-au confruntat cu o structură extrem de concretă şi de realistă. secretul era. asociat cu o familie anume. în romanele Graalului. Este astfel evidenţiat un alt element iudaic al Graalului. Cineva poate deveni seniorul unui castel sau al unui grup de oameni. Ne-am întrebat cît de relevant era faptul că. Iarăşi şi iarăşi. cel puţin. protagonistul . care. după o serie de încercări. Iarăşi şi iarăşi. după toate aparenţele. în urma unei cercetări atente. împărtăşindu-i-se un secret monumental. s-a dovedit „demn" de a fi iniţiat. Dar nimeni nu poate deveni seniorul sau moştenitorul unei experienţe iniţiatice. istorică.pe care nu le puteam ignora.graţie unei căsătorii cu cineva din această familie. se poate constata interesul crucial acordat. era vorba de un cavaler novice. Dar. Iarăşi şi iarăşi. 418 .JOCUL Cu CUVINTELE Am identificat aşadar trăirile implicate de o anumită faţetă a Graalului şi am stabilit o legătură riguroasă între acestea şi Cabala. fiind extrem de importante Pentru investigaţia noastră. secretul era păzit de un anumit fel de ordin. Cineva poate deveni moştenitorul unor anumite ţinuturi sau chiar al unui anumit patrimoniu. în afara acestei faţete a trăirilor iniţiatice. mai există şi alte aspecte ale graalului .

cu cele aparţinînd casei de Anjou. asocierile tradiţionale . în multe dintre manuscrisele foarte timpurii. Şi este la fel de posibil ca acest cuvînt să fi fost ulterior despărţit în două cuvinte distincte. s-ar putea să nu se fi dorit divizarea cuvîntul „Sangraal" sau „Sangreal" în „San Graal" sau „San Greal" . Mergînd pe urmele lui Parzival.ar fi fost de fapt. nu făcusem. în versiunea lui Malory.problemelor legate de origine. de fapt. dar nu tocmai concludent. moştenire şi succesiune. mai exista un element esenţial care înclina. genealogie. mai tîrzie. se poate spune că mai este loc de îndoială. dar nu de unde trebuia. Este posibil ca una dintre aceste forme „Sangraal" sau „Sangreal" . în Sang Royal.de exemplu.de exemplu. Sau. Privit ca atare. cu cele care se detaşaseră din investigaţia noastră . într-un mod încă obscur. Sînge Regal. un astfel de calambur poate fi incitant. Graalui este numit „Sangraal . folosind ortografia modernă. Guillem de Gellone şi God-froi de Bouillon. Ne-am întrebat dacă misterul care înconjura Rennes-le-Chateau şi Prioria din Sion era cumva legat. Totuşi. balanţa în favoarea unei asemenea concluzii. din acest punct de vedere.ci în Sang Raal" sau „Sang Real". în mod decisiv. ţinînd cont de accentul pus pe descendenţe şi genealogii. Şi' într-adevăr.sau „Sangreal". în punctele cheie. Altfel spus. Şi. descendenţă. cu pocalul în care a fost strîns sîngele lui 419 . cea originară. decît să întreprindem propria noastră căutare a Graalului? Toate dovezile adunate sugerau că acesta era adevărul. de tainicul obiect numit Sfintul Graal. Ne-am întrebat dacă era relevantă suprapunerea acestor descendenţe şi genealogii.

Unul dintre acestea este 420 . de exemplu. cum ar fi Hartman von Aue şi Gottfried von Strassburg. Se pare că. Nu există nici o referire la Graal. Dar perioada mitico-istorică la care se referă coincide cu aceea din romanele Graalului. ar putea reprezenta o încercare a conferi o demnitate similară unui conducător britanic. de fapt.„urs" . care înseamnă de asemenea „urs". alteori de contemporanii şi compatrioţii lui Wolfram. Legătura dintre Graal şi un anumit sînge . într-o anumită măsură. pentru scriitorii din epoca cruciadelor. aproape contemporan cu Clovis. Se ridică astfel. Au mai fost multe altele .Isus . acesta ar fi trăit la sfirşitul secolului al cincilea şi/sau la începutul secolului al şaselea. pentru că în toate este prezent. numele "Arthur". După cît se Ştie. epoca mero-Vingiană avea o importanţă crucială pentru că. în nici unul dintre aceste poeme. Al cui sînge? A cui linie de sînge? REGII PIERDUŢI ŞI GRAALUL Romanele cavalereşti ale Graalului nu au fost singurele poeme de acest gen care s-au bucurat de un public receptiv la sfirşitul secolului al doisprezecelea şi la începutul celui de al treisprezecelea. a furnizat fundalul pe care se desfăşoară romanele care nu au nici o legătură cu Arthur sau cu Graalul. de fapt. bineînţeles. Cu alte cuvinte.compuse uneori chiar de Chretien. sau Eric şi Enide .sau linie de sînge pare să fie o certitudine. Arthur a trăit în Perioada de apogeu a ascensiunii merovingiene din Galia şi a fost. Dacă termenul „Ursus" . regele Arthur.este asociat cu familia regală merovingiană.Tristan şi Isolda.par să întărească supoziţia noastră. două întrebări evidente.

de asemenea. această concluzie pare să se impună de la sine. În Queste del Saint Graal (Căutarea Sfintului Graal). multe dintre numele personajelor din Nibelungenlied . Cu toate acestea. În orice caz. ceva necunoscut scriitorilor şi istoricilor de mai tîrziu.Siegmund. desigur. autorul declară în mod explicit că 421 . poem compus între 1215 şi 1230. specialiştii moderni au căzut de acord asupra faptului că romanele Graalului. în indicaţiile specifice oferite chiar de romanele Graalului. Şi multe dintre episoadele poemului sînt paralele cu sau chiar se referă la evenimente reale din timpul merovingienilor. aşa cum se întîmplă cu opera lui Tolkien. Nibelungenlied este încă o dovadă a faptului că epoca merovingiană a înflăcărat imaginaţia poeţilor din secolele al doisprezecelea şi al treisprezecelea .sînt nume evident merovingiene. un trib germanic care a existat în ultima parte a epocii merovingiene. Deşi nu are nimic în comun cu Arthur sau cu Graalul. Nibelungenlied sau Cîntecul Nibelungilor.epopeea naţională a Germaniei. Sieglinde. ca şi poemul din care derivă. se referă la epoca merovingiană. numit Der Ring des Nibelungen. Brvinhilde şi Kriemhild . nibelungii au un corespondent real. dată fiind prezenţa proeminentă a lui Arthur. ca şi Nibelungenlied. Acesta. de exemplu. În parte. care în secolul al nouăsprezecelea a devenit sursa de inspiraţie a monumentalului ciclu de opere wagneriene. sînt în general considerate o pură fantezie . În plus.absolut fără nici o bază reală. sau Siegfried.ca şi cum acestora le-ar fi fost cunoscut ceva de o importanţă crucială petrecut în vremea respectivă. Dar rezidă.

vorba de evenimente petrecute pe continent . aşadar. Cu toate acestea.evenimentele din poveste s-au petrecut exact la 454 de ani după învierea lui Isus. „sîngele regal". cu doar nouă ani înainte de botezul lui Clovis. de către Maria Magdalena. ci în Franţa.sau cel puţin o parte a acestora . Şi există legende medievale care susţin că Graalul nu a fost adus în Marea Britanie.acel sînge care era considerat sacru şi investit cu însuşiri magice sau supranaturale. Poate că romanele Graalului . am crezut. la început.în timpul primei perioade de glorie a merovingienilor. am simţit că ceva fusese trecut cu vederea. de exemplu. Presupunînd că Isus a murit în anul 33 după Hristos. nu am asociat imediat Graalul cu dinastia merovingiană. de fapt. de către Iosif din Arimateea. că era vorba de Marea Britanie.constituiau o relatare simbolică sau alegorică a anumitor evenimente din epoca 422 . înseamnă că saga Graalului s-a desfăşurat în anul 487 după Hristos . Stabilirea unei legături între romanele Graalului şi epoca merovingiană nu este.din cauza prezenţei lui Arthur. şi dacă nu era. la sîngele regal al dinastiei merovingiene . Şi am început să bănuim că însuşi (Graalul. nici controversată. se referea.mai exact. Însă Wolfram insistă asupra amplasamentului curţii lui Arthur la Nantes şi a localizării evenimentelor pe teritoriul Franţei-Aceeaşi afirmaţie este făcută şi în alte romane ale Graalului în Queste del Saint Graal. De aceea ne-am întrebat dacă întîietatea atribuită Marii Britanii de către comentatorii romanelor Graalului nu reprezenta cumva o eroare. era vorba de locul acţiunii . Ca urmare a acestei erori. în realitate. În esenţă. în Franţa. nici revoluţionară.

ceea ce. o relatare a perpetuării clandestine a liniei de sînge a merovingienilor. dar ridica o întrebare extrem de importantă. acea linie de sînge exilată în Anglia la sfârşitul secolului al nouălea şi începutul celui de al zecelea. se poate explica de ce templierii . generase legendele despre cei doi taţi ai lui Meroveu. de fapt.un alt nume pentru „urs".Ies rois perdus sau „regii pierduţi" în munţii şi peşterile din Razes. prin Godfroi de Bouillon şi casa de Lorena. Ipoteza era incitantă.merovingiană. în urma căreia viţa merovingiană. de aceea. Poate că Arthur însuşi . o căsătorie cu un membru al unei familii deosebite. Şi poate că deja consemnasem aceste evenimente în cursul investigaţiei noastre. în decursul vremurilor. Poate că acel Arthur din romanele Graalului era. în familia Graalului. „Ursus" . ca şi aceea a familiei Graalului. Dacă familia Graalului era acelaşi lucru cu linia de sînge merovingiană. Prezenţa lor în romanele respective nu ar mai fi. Dacă acesta este adevărul. Sau.cărora Prioria din Sion le hărăzise rolul de protectori ai liniei de sînge merovingiene . 423 . secretă dar augustă. în cele din urmă. poate.aproximativ în perioada în care au fost scrise romanele dedicate acestuia. total diferite şi secrete. Poate că autorii acestor romane şi-l însuşiseră pe legendarul Arthur din cronicile lui Geoffrey de Monmouth în mod deliberat. transformîndu-l în purtătorul unei alte legende. Şi alianţa dinastică. poate. cîtuşi de puţin anacronică. Sau. De exemplu.erau numiţi păzitori ai Graalului şi ai familiei acestuia.„ursul" fusese în mod accidental asociat cu regele celt sau galo-roman. rodise. atunci templierii ar fi fost într-adevăr protectorii Graalului .

Iar. întrebările continuau să se impună. la epoca merovingiană şi.deşi identitatea mamei cavalerului este incertă. derivă. pe de alta. Graalul era asociat.în timpul cruciadelor. cu Maria Magdalena. dar acestea asociau Graalul. De fapt. de asemenea. cu sîngele. la ceva adus de Iosif din Arimateea în Anglia sau de Maria Magdalena în Franţa? Chiar pe un nivel simbolic. obiectul misterios rămînea receptacolul sîngelui lui Isus. cînd capete mero-vingiene purtau 424 . în Queste del Saint Graal. De exemplu. unele dintre ele merg chiar mai departe. cu Iosif din Arimateea. pe de-o parte. vlăstar al casei lui David. Galahad este considerat fiul lui Iosif din Arimateea . fiind identificat cu însuşi Isus. acelaşi Galahad este numit.cu Isus. Galahad. Dacă Graalul poate fi identificat cu linia de sînge merovingiană. Într-adevăr.Acţiunea romanelor era plasată în epoca merovingiană. din Gilead. cu începuturile erei creştine . în mod cît se poate de explicit. de ce este atunci asociat cu Isus? De ce ceva atît de strîns legat de acesta din urmă ar fi legat. de epoca merovingiană? Cum am fi putut explica discrepanţele cronologice? Cum am fi putut reconcilia relaţia dintre ceva legat direct de Isus şi evenimentele petrecute cu cel puţin patru secole mai tîrziu? Cum era posibil ca Graalul să se refere. nume care a fost considerat un mod de desemnare mistică a Mîntuitorului. în poemul lui Robert de Boron. ca şi Isus. Ce legătură putea avea cu merovingienii? De ce fusese asociat cu ei tocmai în acea epocă . într-un anumit fel. Chiar şi fără despărţirea cuvîntului „Sangraal" în „Sang raal". conform lingviştilor moderni.

Însă ne-am întrebat de ce dovezile respective nu mai fuseseră niciodată citate de istorici. speculative. pînă în zilele noastre. toate ar fi putut fi accesate cu uşurinţă. era întreţesută cu aceea merovingiană? NEVOIA DE A SINTETIZA În acest moment ne-am oprit.iar asupra celui care le-ar fi publicat s-ar fi abătut o pedeapsă severă. sub protecţia Ordinului Templului şi a Prioriei din Sion? Romanele Graalului subliniază importanţa sîngelui lui Isus. e adevărat. după ştiinţa noastră. Era oare posibilă existenţa unei conexiuni între aceste două elemente aparent disociate? Oare sîngele Mîntuitorului putea fi asociat. dat fiind factorii de genul identificării punctului culminant al familiei Graalului cu Godfroi de Bouillon. acestea ar fi fost puse sub interdicţie . cu cel al merovingienilor? Oare descendenţa aferentă Graalului. pentru a trece în revistă toate dovezile pe care le aveam la dispoziţie. într-un anume fel. dar inconfundabilă. nimeni nu încercase să le sintetizeze şi să formuleze concluziile. nimeni nu asamblase fragmentele acelui puzzle într-un întreg coerent? Am înţeles că răspunsul acestor întrebări era inclus în obiceiurile şi în modul de gîndire caracteristic 425 . Atunci de ce. dar cît se poate de evidente? Fireşte. insistă asupra unei anumite descendenţe. cu cîteva secole în urmă.coroana regatului Ierusalimului. Acestea ne condusese! într-o direcţie neaşteptată. Dar o asemenea primejdie nu mai exista de cel puţin două sute de ani. par să se refere la sîngele merovingian. De asemenea. De-a lungul secolelor. adusă în Europa la scurt timp după răstignire. Şi. dar de ce.

dintre specialiştii respectivi s-au străduit să stabilească legături între domeniul lor şi celelalte. S-au scris numeroase tratate despre romanele Graalului. cultura şi conştiinţa occidentală s-au îndreptat mai degrabă către analiză decît către sinteză. fiind incluse în compartimente total separate. despre Originea şi evoluţia lor. în cel mai fericit. Dedicate templierilor şi cruciadelor. adesea sordide şi 426 . Şi există numeroase studii. despre calitatea lor literară. Materialele incluse în fiecare dintre acestea au fost studiate în mod corespunzător şi evaluate de către specialiştii sau „experţii" în domeniu. Dar foarte puţini. fiind considerate. autorizate sau nu. diferitele sfere acoperite de investigaţia noastră sînt. de obicei. despre impactul lor cultural. ilogice şi. în consecinţă.propriei noastre epoci. implică şi impune segregarea cunoştinţelor în „discipline" distincte. printre altele. în concordanţă cu această tendinţă. cu care s-ar fi putut suprapune. Iar cercetările eclectice sau „interdisciplinare" nu sînt de obicei încurajate. Ca urmare. segmentate.considerîndu-le. Dar foarte puţini dintre experţii în romanele Graalului au fost istorici şi încă şi mai puţini au manifestat interes faţă de evenimentele istorice complexe. dacă nu cumva nici unul. erudiţia modernă constă în accentuarea exagerată a specializării . într-adevăr. în cel mai nefericit caz. aşa cum o atestă universităţile moderne. irelevante. prea speculative. aceşti „experţi" au tendinţa de a privi toate sferele de activitate diferite de a lor cu extrem de multă suspiciune . epoca noastră este caracterizată de o specializare din ce în ce mai accentuată. Din vremea aşa-numitului „iluminism" din secolul al optsprezecelea.ceea ce.

considerat rodul „imaginaţiei specifice epocii".cu toate că.orice ar fi însemnat acesta. Templierii sînt trataţi ca fapt real. şi-au axact cercetările asupra documentelor şi relatărilor „faptice". într-adevăr. Este adevărat că diverşi scriitori de formaţie ocultă. Pur şi simplu. echivalentul unei erezii . iar asocierea lor este considerată imposibilă. de către oricare dintre specialiştii respectivi. într-un anumit fel. etichetîndu-le drept pură ficţiune. istoricii specializaţi în domeniul acestora din urmă. este cu atît mai puţin surprinzător faptul că „experţii" în studiul unor perioade mai timpurii le-au aplicat acelaşi tratament. iar Graalul ca ficţiune. drept un soi de „produs derivat". În mod similar. Schliemann a descoperit Troia prin intermediul unei lecturi atente a operei lui Homer. au conferit credibilitate legendelor. Aceştia au desconsiderat romanele Graalului. Ipoteza că aceste romane ar putea conţine un sîmbure de adevăr istoric ar fi considerată. drept nimic mai mult decît un „fenomen cultural". existenţa acestor romane 427 . o nouă lumină asupra obiectului studiilor sale . unui specialist în epoca mero-vingiană nu i s-ar întîmpla să bănuiască că romanele Graalului ar putea să arunce. pretinzînd că.deloc romantice aflate în spatele templierilor şi al cruciadelor. acum mai bine de un secol. dacă romanele Graalului au fost neglijate de erudiţii şi de istoricii specializaţi în studiul epocii în care au fost scrise. ca toţi confraţii lor. templierii erau păstrătorii Graalului . acţionînd în baza unei gîndiri însetate de cunoaştere. Şi.dacă. în mod alegoric. Dar nu a existat nici un studiu într-adevăr istoric care să încerce să stabilească o conexiune reală.

De ce ar fi făcut-o? De ce ar fi interesat un specialist în istorie biblică de un potop de poeme fantastice şi romantice . un budist. dacă documentele rezistă cu greu vreme de o mie de ani. un mistic. pentru a ieşi apoi la suprafaţă într-o formă scrisă.compuse în vestul Europei la mai bine de o mie de ani după răstignire? Pare de necrezut faptul că respectivele poeme ar putea elucida. din cîte ştim noi. Dar realitatea. în ciuda acestei supraabundenţe de materiale referitoare la Isus şi la contextul istoric al Noului Testament. care poate elucida evenimente anterioare. într-un mod oarecare. anumite saga irlandeze dezvăluie foarte multe da’te referitoare la trecerea 428 .conform cărora Isus a fost un pacifist.i-ar fi cunoscută. un homosexual. misterele care înconjoară Noul Testament. nici măcar un singur autor nu a atins problema Graalului. din punct de vedere cronologic. un esenian. un vrăjitor. se referă chiar la epoca pe care ei pretind că o studiază? Descoperirea unor astfel de conexiuni îi tentează pe cercetătorii Bibliei chiar mai puţin decît pe istorici. Şi. este de la sine înţeles că legendele o pot face. istoria şi erudiţia nu pot fi segmentate şi compartimentate conform unei clasificări stabilite în mod arbitrar de raţiunea umană. Dar. un revoluţionar. De exemplu. în decursul ultimelor cîtorva decenii au apărut o sumedenie de cărţi . chiar şi un parvenit. Dar nu este oare o omisiune serioasă faptul că nu am descoperit în lucrările istoricilor specializaţi în cercetarea perioadei merovingiene nici măcar o menţiune legată de legendele arthuriene -care.presupunînd că existenţa acestor i-ar fi cunoscută .

deşi a fost scris la o jumătate de secol după încheierea ostilităţilor . Este necesară abordarea interdisciplinară a materialelor alese . adesea copilăreşti. fără drept de apel. evenimentele legate de scandalul Water-gate au fost iniţial reconstituite dintr-o multitudine de fragmente aparent disparate. oricît de lipsite de sens ar putea să pară. Nici un material nu trebuie respins a priori.o abordare mobilă şi flexibilă. care să permită deplasarea nestingherită între discipline distincte. compuse cu mult timp după ce s-au petrecut faptele. Trebuie să existe capacitatea de a realiza 429 . de-a lungul spaţiului şi al timpului. unele dintre „trucurile murdare".de la societatea matriarhală la cea patriarhală în Irlanda antică. Într-adevăr. De exemplu. nimeni nu ar fi auzit despre asediul Troiei. Iar romanul Război şi pace . Iar dacă scandalul Watergate se limita la o singură ţară şi la un interval de timp de numai cîţiva ani. Fără operele lui Homer. fiecare dintre ele părând atît lipsit de sens cît şi fără vreo legătură evidentă cu celelalte.ne poate furniza despre Rusia din epoca napoleoniană mai multe da’te decît cărţile de istorie sau chiar decît documentele oficiale. un cercetător responsabil trebuie să ţină cont de toate indiciile care apar. pentru că ar putea orienta investigaţia într-o direcţie neverosimilă sau nefamiliară. Ca şi un detectiv. subiectul investigaţiilor noastre acoperă întreaga cultură occidentală şi un răstimp de două mii de ani. trebuie să li se fi părut investigatorilor din momentul respectiv la fel de rupte de obiectul principal al activităţii lor cum li se par romanele Graalului cercetătorilor Noului Testament.

documente ale francmasoneriei. dacă vocea însăşi nu poate fi localizată. Cam în acelaşi mod. sau al optsprezecelea. la fapte. Pe scurt.conexiunea datelor şi a oamenilor. asemeni unui ecou care reverberează printre stînci. ecoul. chiar şi distorsionat. care reprezintă esenţa oricărei probleme istorice. Dar. Este. Pe scurt. nici deosebit de controversată. În sfirşit. romane cavalereşti ale Graalului. relatări şi cronici merovingiene. faptele pot fi distorsionate. poate încă arăta calea către ea. în cursul acestui proces. Trebuie să existe.adesea sub forma miturilor şi a legendelor. mai degrabă. faptele sînt pietricele aruncate în bazinul 430 . posibilitatea deplasării din secolul al treilea în secolul al doisprezecelea Sau al şaisprezecelea. în exclusivitate. Este adevărat că. ca şi cum ai alege un principiu din dogmele actuale ale bisericii . o astfel de abordare nu este nici deosebit de revoluţionară.texte ecleziastice timpurii. unitatea şi coerenţa evenimentelor.şi l-ai folosi pentru a elucida problemele creştinismului timpuriu. oricît de mare ar părea distanţa Care le desparte.acesta fiind singurul procedeu prin care pot fi sesizate continuitatea.asupra vieţii şi identităţii lui Isus. romanele Graalului pot fi folosite pentru a arunca o nouă şi edificatoare lumină asupra Noului Testament . avînd astfel acces la o gamă variată de surse . nu este suficient să te limitezi. a evenimentelor şi a fenomenelor. Imaculata Concepţiune sau celibatul impus preoţilor . Trebuie sesizate consecinţele şi implicaţiile faptelor. în principiu. este necesară realizarea unei sinteze . aşa cum radiază acestea de-a lungul secolelor .de exemplu. ori de cîte ori este necesară.

Dacă ar fi fost vorba de oricine altcineva în afară de Isus .istoriei.imaginarul vlăstar al familiei Graalului şi vlăstarul real al Merovingienilor a fost înscăunat ca rege al Ierusalimului.în FranţaGraalul este strîns legat de Isus. Dispar repede. Am 431 . Însă nu au fost compuse decît după ce Godfroi de Bouillon . Maria Magdalena s-a detaşat ca ° figură proeminentă.datele enumerate ar fi fost suficiente pentru a ne conduce. corect monitorizate. Ghidat de aceste unde.sau. către o singură concluzie. mai exact. sau poate alege orice alt mod de abordare.de exemplu. Dar. la o înrudire de sînge şi la o descendenţă. acţiunea romanelor Graalului este plasată în epoca mero-vingiană. IPOTEZA NOASTRĂ De-a lungul investigaţiei. adesea fără urmă. Înţelegeam acum că. Ideea este că undele respective permit localizarea a ceea ce altfel ar fi irecuperabil. în timpul investigaţiei. ea a fost aceea care a adus Graalul . cu excepţia titlului. oricît de controversată şi de explozivă ar fi putut fi.care. de o personalitate precum Alexandru sau Iulius Cezar . ne puteau conduce către o singură piatră aruncată în bazinul istoriei cu două mii de ani înainte. Conform unor anumite legende medievale. Am adoptat acea concluzie. Dar cel care priveşte undele generate dintr-o perspectivă suficient de amplă poate identifica locul în care a căzut pietricica. nu făcusem altceva decît să studiem undele . în cea mai mare parte. extrem de evidentă. Şi Graalul sau cel puţin una dintre faţetele sale se referă într-un anumit mod la sînge . aproape inevitabil. se poate scufunda sau poate draga.sau „Sîngele Regal" . primind toate prerogativele acestuia.

ar fi putut explica extrem de multe elemente ale investigaţiei noastre. Ar fi explicat statutul sacru al merovingienilor. care. la urma urmelor. într-un anumit sens. soţia lui Isus. Ar fi explicat naşterea legendară a lui Meroveu .copilul cu doi taţi. de fapt.supremul sang real . dînd astfel naştere dinastiei merovingiene. ca şi Isus. s-au încheiat alianţe dinastice nu numai cu alte familii evreieşti.a fost. după răstignire. Dacă ipoteza pe care am schiţat-o ar fi fost. nu înseamnă un răstimp foarte îndelungat cînd e vorba de o descendenţă importantă.unde existau deja comunităţi evreieşti stabile şi unde. probabil că a existat o linie de sînge care cobora direct din Isus. Ar fi explicat statutul extraordinar acordat Mariei Magdalena şi semnificaţia cultului dedicat acesteia în timpul cruciadelor. Pe scurt.s-a perpetuat. Poate că. unul fiind o creatură marină simbolică. ci şi cu familii romane sau vizigote. cel puţin ca pe o ipoteză provizorie. prin intermediul căsătoriilor. intactă şi incognito. Ar fi exPlicat pactul dintre Biserica Romano-Catolică şi linia de sînge a lui Clovis pentru că e firesc ca biserica înfiinţată în numele său să Incheie un pact cu descendenţii direcţi ai lui 432 . în secolul al cincilea. în consecinţă. Maria Magdalena. Şi poate că.femeia derutantă din Evanghelii . Poate că au avut urmaşi. vreme de patru sute de ani . împreună cu cel puţin un copil.ceea ce. a fugit în Galia . descendenţii lui Isus s-au aliat cu casa regală a francilor. adevărată. Şi poate că această linie de sînge . Poate că.început să o analizam. ar fi putut găsi un refugiu. putea fi considerată un peşte alegoric. Poate că Maria Magdalena . o făptură a mării. de dincolo de mare.

chiar în Sion. de o formă de deicid. Şi. am descoperit o uşă sculptată.îşi perpetuase descendenţa. statutul său solemn. viticultura părea acum să simbolizeze procesul prin care Isus . Ar fi explicat dorinţa obsesivă a carolingienilor de a se legitima. impotentul Rege Pescar care nu poate să guverneze. O linie de sînge coborîtoare din Isus prin intermediul lui Dagobert ar fi justificat caracteristicile familiei Graalului din romane sacralitatea care o înconjoară. fiind părtaşă la crimă. conform propriilor sale dogme. Ar fi putut explica încercarea de a-l exclude pe Dagobert al II-lea din istorie. asumîndu-şi o origine merovingiană. vlăstar al familiei Graalului. biserica se făcea vinovată nu doar de regicid. nepotul sau strănepotul lui Parzival. În sfirşit.Isus. dacă Godfroi ar fi fost descendentul lui Isus. Ar fi explicat aParent incomensurabila povară pusă pe umerii bisericii de asasinarea lui Dagobert al II-lea . ci şi. în repetate rînduri. ar fi explicat obîrşia mistică a lui Godfroi de Bouillon fiul sau nepotul lui Lohengrin. s-a identificat pe sine însuşi cu vinul . înfăţişîndu-l ca pe un ciorchine de struguri. procesul prin care Parzival sau Perceval devine moştenitorul castelului Graalului. Uşa era în Elveţia. ca Sfinţi împăraţi Romani. În baza ipotezei noastre. 433 .care. Ca o confirmare.pentru că. cucerirea Ierusalimului din anul 1099 ar fi însemnat mult mai mult decît simpla salvare a Sfintului Mormînt din mîinile necredincioşilor. Ghicisem deja că referinţele la viticultură întîlnite pe parcursul investigaţiei simbolizau alianţe dinastice. Godfroi şi-ar fi recîştigat propria sa moştenire legitimă.

înfiinţată de Henric al VIII-lea. cum ar fi Adventiştii de Ziua a Şaptea sau Martorii lui Iehova. Deşi explica multe lucruri. contemporane. înainte de a-l admite sau de a-l lua în consideraţie trebuia să aflăm dacă existau fapte reale care să-l susţină. de asemenea. omogenă şi unitară. ridicol. Nu este nevoie să mai spunem că nici nu poate fi vorba de aşa ceva.de la luteranismul iniţial şi calvinismul din secolul al şaisprezecelea şi pînă la relativ recentul unitarianism. de exemplu. Mai sînt şi diverse culte şi secte combinate. încă nu se putea susţine pe sine însuşi. mult prea schematic şi se sprijinea pe o fundaţie mult prea fragilă. ca. CAPITOLUL 12 PREOTUL-REGE CARE Nu A DOMNIT NICIODATĂ Mulţi dintre contemporanii noştri se referă la „creştinism" ca şi cum aceasta ar fi o singură entitate . am început să studiem Evangheliile. încă. Toată lumea ştie că există numeroase forme ale „creştinismului": de exemplu. prea multe inconsistenţe şi anomalii. crea prea multe probleme mărunte.Scenariul nostru ipotetic era logic şi incitant deopotrivă. era. Există şi multe alte secte protestante . Copiii lui Dumnezeu sau Biserica Unificată a Reverendului Moon. contextul istoric al Noului Testament şi scrierile primilor părinţi ai bisericii. încercînd să le descoperim. romano-catolicismul sau biserica anglicană.de la cele dogmatice şi conservatoare 434 . Există o multitudine de congregaţii „marginale" sau „evanghelice". Celui care trece în revistă acest spectru derutant de credinţe . Avea totuşi prea multe goluri. Oricît de atractiv ar fi fost. Totuşi.coerentă. în acel moment. era.

atît diverse şi divergente. originea şi amănuntele naşterii lui Isus sînt destul de bine cunoscute. care îşi întăresc şi îşi confirmă reciproc mărturiile. Evangheliile. în realitate. cît şi incontestabile. Dacă există un singur factor care ne permite să vorbim despre «creştinism". Aşadar. ca o supremă autoritate în materie. sînt chiar într-un puternic dezacord. răstignirii şi învierii acestuia. uneori. acceptarea semnificaţiei lor simbolice este. mai precis. mai exact. presupuşii autori ai Evangheliilor. se bazează tradiţia. atunci acesta este Noul Testament şi. relativi puţini sînt conştienţi de faptul că cele patru Evanghelii nu numai că se contrazic.îi este greu să precizeze în ce constă. şi mulţi creştini le consideră atît coerente. Cei patru evanghelişti. Chiar şi în cazul celor care nu subscriu la adevărul literar şi istoric al acestor evenimente. sînt consideraţi martori demni de încredere. pe care. principii „creştine". „creştinismul". este. un singur factor care unifică într-adevăr celelalte. Acestea sînt privite.pînă la cele radicale şi extatice . dacă nu de inspiraţie divină. oferă informaţii mult 435 . Dintre toţi oamenii care astăzi îşi spun creştini. suficientă pentru a fi consideraţi creştini.şi. dacă se poate vorbi despre unitatea fenomenului difuz numit creştinism. cel puţin literă de lege. statutul fără egal pe care Noul Testament il atribuie lui Isus. aşa cum este redată în cele patru Evanghelii. dar. se capătă deprinderea de a crede că „povestea" lui Isus. în general. aceasta rezidă în Noul Testament . de fapt. de toată lumea. în relatările despre Isus cunoscute drept cele patru Evanghelii. încă din copilărie. Din punctul de vedere al tradiţiei populare. de fapt.

După Matei. membrii familiei lui Isus erau de multă vreme rezidenţi destul de avuţi ai Betleemului şi Isus însuşi s-a născut într-o casă. după Matei. deşi descindea din casa lui David. După Luca. (Iar legenda despre „dulgherul sărac" a luat naştere pe baza relatării lui Marcu. După Luca.mai vagi în această privinţă.perfect plauzibil. Isus a fost un aristocrat. În versiunea lui Matei. Pe de altă parte. De acolo se povesteşte că ar fi călătorit . însă. abia după reîntoarcere. Şi se contrazic în mod flagrant una pe alta. unde Isus s-a născut într-o iesle săracă. Discrepanţele dintre Evanghelii nu se rezumă la problematica obîrşiei şi genealogiei lui Isus. a fost vizitat de magi. prigoana dezlănţuită de Irod împotriva pruncilor sileşte familia să fugă în Egipt.) Pe scurt. Fiecare dintre cele două relatări furnizează propriile sale informaţii foarte explicit şi presupunînd că recensămîntul a avut într-adevăr loc . nici nu ar fi avut loc .pînă în Betleem. De exemplu. un descendent al lui David şi Solomon.motivul fiind un recensămînt despre care istoria spune că. la naştere. şi nu se poate găsi o explicaţie logică a acestor contradicţii. familia lui Isus trăia în Nazaret. după Luca.spun cîte ceva despre originea şi naşterea lui Isus. informaţiile se contrazic. familia lui Isus. cele două genealogii sînt atît de flagrant discordante încît s-ar putea foarte bine referi la două persoane diferite. să se stabilească în Nazaret. Totuşi. Numai două dintre ele Matei şi Luca . Isus a fost vizitat de păstori. dacă nu chiar un rege îndreptăţit şi legitim. după Matei. nu era de neam atît de înalt. de fapt. Cele două naraţiuni contradictorii nu pot fi privite ca şi cum ambele ar fi corecte şi nu 436 . pentru ca.

revizuit.se înşală. iar. nu concordă nici măcar în ceea ce priveşte ziua răstignirii. nu i se potrivesc descrierile făcute de ceilalţi . răstălmăcit şi rescris. un mîntuitor blajin ca un mieluşel. Iar după Ioan. care vine „nu ca să aducă pacea. Evangheliile pot fi acceptate doar ca o autoritate extrem de discutabilă şi. în mîinile Tale încredinţez duhul Meu". pentru ce M-ai părăsit?" După Luca. Fiecare descrie o persoană căreia. ci ca să aducă sabia".de exemplu. În virtutea unor astfel de concluzii evidente şi inevitabile. sînt: „Părinte. într-adevăr. în mod evident.există nici un mijloc prin care ar putea fi reconciliate. Conform celor după Marcu. un suveran puternic şi maiestuos. cu atît contradicţiile dintre acestea sînt mai evidente. „Săvîrşitu-s-a". Indiferent căreia îi dăm sau nu crezare. cu siguranţă. Evangheliile nu mai pot fi considerate incontestabile. cînd se contestă una pe cealaltă? Cu cît studiul Evangheliilor este mai aprofundat. acestea sînt: „Dumnezeul Meu. Evangheliştii nu sînt de acord nici în ceea ce priveşte personalitatea şi caracterul lui Isus. Ele nu reprezintă cuvîntul desăvîrşit al nici unui Dumnezeu. Cum ar putea fi incontestabile. în viziunea lui Luca. în viziunea lui Matei. Dumnezeul Meu. nu pot fi considerate literă de lege. acest cuvînt a fost cenzurat. trebuie să admitem că unul dintre evanghelişti dacă nu chiar amîndoi . După Matei şi Marcu. 437 . redactat. sau. dacă da. Luca şi Matei în ziua de după sărbătoare. pur şi simplu. Există discordanţe şi în ceea ce priveşte ultimele cuvinte rostite de Isus pe cruce. Conform Evangheliei după Ioan. aceasta s-a petrecut în ajunul sărbătorii Paştilor. Date fiind aceste discrepanţe.

în multe privinţe. de asemenea. În cadrul acestor concilii s-a căzut de acord asupra selecţiei. în Biblie ar fi putut fi incluse mult mai multe cărţi şi lucrări decît cuprinde în prezent. De fapt. în forma în care există astăzi. că anumite cărţi „făceau parte" din Biblie şi altele nu? Mai ales cînd unele dintre cele excluse sînt veridice din punct de vedere istoric? În plus.în anul 367 după Hristos. într-o mînăstire de lîngă Ierusalim. A fost. cenzurări şi revizuiri cît se poate de drastice. Trebuie să reamintim că Biblia . fusese suprimat în mod deliberat . episcopul Atanasie al Alexandriei a redactat o listă a lucrărilor care trebuie incluse în Noul Testament.este doar o selecţie de texte şi. iar celelalte au fost ignorate cu dispreţ. în 1958. Cum este posibil ca un astfel de mod de selecţie să fie considerat definitiv? Cum a fost posibil ca un conclav de clerici să decidă. şi. din nou. o scrisoare care conţinea un fragment care lipseşte din Evanghelia după Marcu.la îndemnul. Şi nu se poate susţine că cele care lipsesc s-ar fi „pierdut". de cel de la Cartagina. Anumite scrieri au fost asamblate pentru a forma Noul Testament aşa cum îl cunoaştem azi. în mod infailibil. dacă nu chiar din ordinul. profesorul Morton Smith de la Universitatea din Columbia a descoperit. de mîini omeneşti. au fost excluse în mod delibe-rat. De exemplu.atît Vechiul cît şi Noul Testament . în anul 393. Biblia nu este doar produsul unei selecţii mai mult sau mai puţin arbitrare. Lista a fost validată de conciliul bisericesc de la Hippo. Dimpotrivă. una oarecum arbitrară. Dimpotrivă. episcopului Clement al 438 . cu patru ani mai tîrziu. supusă unor redactări. Acesta nu se pierduse.după bunul plac.

pentru a se afunda în prăpastia fără de fund a păcatelor trupeşti. fălindu-se cu ştiinţa pe care o au. Pentru că aceştia sînt „stelele rătăcitoare" vestite de profeţie.care nu coincideau cu opiniile lui Clement şi Theodore. întru aceasta. în scrisoarea descoperită de profesorul Smith. chiar şi atunci cînd • '• spusele lor sînt întemeiate. Clement spune.Alexandriei. Venind din partea unui părinte al bisericii. nici cele pe care mintea omului le crede adevărate nu trebuie să treacă înaintea adevărului adevărat. despre „«lucrurile» ascunse ale lui Satan". afirmaţia este re~ voltătoare. Pentru că nici toate cele adevărate nu înseamnă adevăr. aceştia nu au ştire că astfel se aruncă în „iadul întunecat" al necredinţei şi. Dacă se întâmplă ca 439 . care se numără printre cei mai veneraţi dintre primii părinţi ai bisericii. după spusa lor. Căci. lăudîndu-se că sînt ' liberi. care se îndepărtează de calea strimtă a celor poruncite. Aceştia interpretaseră anumite pasaje ale Evangheliei după Marcu în conformitate cu propriile lor principii . a adevărului credinţei”. care aducea acuzaţii sectei gnostice a car-pocratienilor. În consecinţă. cad în robia dorinţelor. Se pare că episcopul Clement primise o scrisoare din partea unui oarecare Theodore. nici mai mult nici mai puţin. Clement îi răspundea discipolului său după cum urmează: Ai făcut bine că ai redus la tăcere învăţăturile cumplite ale carpocratienilor. cel care este iubitor de adevăr nu se cade să fie de acord cu dînşii. Theodore îi criticase şi îi raporta lui Clement această acţiune. De fapt.

pe scurt. cînd Petru s-a stins ca un martir. a scris o Evanghelie duhovnicească. ci doar a pus şi alte istorisiri alături de cele deja scrise şi. pentru folosul celor care căutau desăvîrşirea. fiind citită numai de cei care au ştiinţă de marile mistere. din care le-a ales. Dar. dar nici spunînd totul (despre ele).adversarul tău să spună adevărul. acolo unde cu multă grijă este păzită. a adăugat anu. în ochii lui. el a scris (despre) faptele Domnului. întrucît diavolii scîrbavnici ticluiesc dintotdeauna pierzania neamului omenesc. înainte. Dar.' mite vorbe despre a căror înţelegere el. 440 . pe acelea care aveau puterea de a aduce cititorul mai aproape de cunoaştere (gnosis). ca învăţător. ci doar alegîndu-le pe cele pe care le-a crezut a fi mai cu folos pentru sporirea credinţei acelora pe care primeau învăţătura. ştia că va călăuzi ascultătorii în altarul cel mai lăuntric al acelui adevăr ascuns de cele şapte (văluri). de moarte. tu trebuie să îl contrazici şi să minţi pentru a-l combate". Marcu s-a întors în Alexandria. Astfel. Dar nu e vorba numai de atît. în plus. după părerea mea. reprezenta înţelegerea greşită a acesteia de către carpocratieni: (Cît despre) Marcu. le-a pus în ordine pe toate. nu a dezvăluit lucruri care nu trebuie rostite. Cu toate acestea. nici în pripă. nici nu a pomenit despre învăţăturile tainice ale Domnului. nici ascunzîndu-le pe cele tainice. nici cu rea voinţă. În pasajul următor. spre a le adăuga cărţii de mai înainte. scrisoarea lui Clement continuă să discute despre Evanghelia după Marcu şi despre ceea ce. şi. (Astfel). atunci. în vreme ce Petru a stat la Roma. purtînd cu sine atît însemnările sale cît şi pe ale lui Petru. şi-a lăsat scrierea bisericii din Alexandria.

apropiindu-se. De pildă. miluieşte-mă. minciuni peste măsură de lipsite de ruşine.carpocratieni. existenţa unei autentice Evanghelii secrete alcătuite de Marcu. un preot al bisericii din Alexandria. de bunăvoie. al cărei frate murise. a răstălmăcit-o ca să o potrivească învăţăturii lui hulitoare şi trupeşti şi. către tine nu voi şovăi să dau răspuns (între-• • bărilor) pe care mi le-ai pus. Şi Isus. precum am spus mai înainte. era acolo. înfruntîndu-i pe răstălmăcitori chiar cu vorbele Evangheliei. a pîngărit-o. Ce era cu această „Evanghelie secretă". 441 . Şi. amestecînd. ci să negi aceasta sub jurămînt. Pentru că „nu toate cele adevărate trebuie împărtăşite tuturor". Şi apoi îl instruieşte pe Theodore să nege acest fapt: Aşadar. pe care Clement i-a ordonat discipolului său să nu o recunoască şi pe care carpocratienii o „răstălmăciseră"? Episcopul ne oferă un răspuns incluzînd transcrierea fidelă a textului în scrisoarea sa: întru aceasta. mînaţi de aceştia. ea a căzut la picioarele lui şi a zis către el: «Fiule al lui David. cuvînt cu cuvînt: ' „Şi au ajuns în Betania şi o anume femeie. suindu-se la Ierusalim. au înrobit." şi cele care îi urmează şi pînă la „După trei zile va învia" (în Evanghelia Secretă) stau scrise următoarele (fapte). în faţa lor (a carpocratie-nilor) să nu dai niciodată înapoi şi. de la „Şi erau pe drum. să nu încuviinţezi că acea Evanghelie tainică e scrisă de Marcu. iar acela a copiat Evanghelia secretă. prin vicleşuguri.» Dar ucenicii au ocărît-o. printre cuvintele ei sfinte şi fără de prihană. Clement recunoaşte astfel. cînd îşi vor înfăţişa răstălmăcirile. în plus.

a mers cu ea în grădina în care se afla mormîntul: şi. Cu certitudine. în primul rînd. ei au mers în casa tînărului. descrisă de cea de-a patra Evanghelie. spulberă orice element miraculos. Isus i-a spus ce să facă şi." Acest episod nu apare în niciuna dintre versiunile existente ale Evangheliei după Marcu. Şi a rămas cu el în noaptea aceea. intrînd acolo unde se afla tînărul. seara. tînărul a venit la el. îndată. după şase zile. ieşind din mormînt. pentru că acela era bogat. îndată. desigur. Şi. cît se poate de clar. Isus a îndepărtat piatra de la gura mormîntului.mîniindu-se. Un cititor modern ar fi probabil tentat să vadă aici un indiciu al homosexualităţii. el a întins braţul şi l-a ridicat. pasajul citat atestă existenţa unei relaţii speciale între bărbatul din mormînt şi cel care îl „resuscitează". prinzîndu-l de mînă. Este foarte posibil ca şi car-pocratienii . pentru că Isus i-a arătat tainele împărăţiei lui Dumnezeu. în versiunea citată apar cîteva deosebiri semnificative. Dar. că episodul are mai multe implicaţii decît cel din relatarea acceptată de biserică. s-a întors de cealaltă parte a Iordanului. Şi. astfel* dintr-un foc.o sectă care aspira la transcenderea simţurilor prin însăşi suprasaturarea acestora . plecînd de acolo. atribuită lui Ioan. Şi. văzîndu-l. este acel „strigăt mare" care se aude din mormînt înainte ca Isus să îndepărteze piatra sau să îi ceară celui dinăuntru să i se înfăţişeze. Dar tînărul. Şi. apropiindu-se. Şi. Aceasta sugerează că ocupantul mormîntului nu era mort şi. l-a slăvit şi a început să-l roage fierbinte să nu îl părăsească.să fi desluşit exact un 442 . Este vorba. în al doilea rînd. un strigăt mare s-a auzit din mormînt. rezultă. avînd doar o pînză peste goliciunea (trupului său). de învierea lui Lazăr.

problema este că nici episodul. nu apar în nici o versiune modernă sau acceptată a Evangheliei după Marcu. Într-adevăr. Această Evanghelie epurată atît de drastic a fost. nici citatul redat mai sus. Dar. Este. redactat.fiind inclusă şi învierea.asemenea indiciu. Nu există nici o scenă a învierii. nu este vorba de nici o speculaţie. după cum argumentează profesorul Smith. Şi. anexat documentului originar. 443 . dar şi de autorităţile care i-au urmat.nu numai de Theodore. întregul episod referitor la Lazăr a fost complet exclus din Evanghelia după Marcu. de fapt. în ambele cazuri. este. Evanghelia după Marcu ne furnizează astfel două exemple în care un document sacru . Dar realmente toţi cercetătorii moderni ai Bibliei sînt de acord că această extindere a finalului este un adaos ulterior. înmormîntarea şi cu descoperirea mormîntu-lui gol. nici o întîlnire cu ucenicii. în genul celor atît de răspîndite în Orientul Mijlociu în epoca aceea. pe de altă parte. cenzurat şi corectat de mîini omeneşti.presupus a fi de inspiraţie divină . mult mai probabil ca întregul episod să se refere la o iniţiere specifică unei şcoli a misterelor . Pur şi simplu. Se ştie că există anumite Biblii moderne în care Evanghelia după Marcu are un sfirşit mai convenţional . aşadar. datînd din ultima parte a secolului al doilea. în versiunea sa originară. limpede că sfatul lui Clement a fost acceptat .a fost falsificat.o moarte şi o renaştere rituale şi simbolice. se încheie cu răstignirea. În orice caz. singurele referiri la Lazăr sau singura persoană numită Lazăr din Noul Testament pot fi găsite în Evanghelia atribuită lui Ioan. încărcată cu completări contrafăcute.

Sînt nişte documente istorice ca oricare altele -ca manuscrisele de la Marea Moartă. Pentru a reuşi să ne punem intenţiile în practică. Ţara Sfântă fusese teatrul luptelor dinastice. Fără îndoială. Sînt produsele unui anume loc. nu sînt în întregime contrafăcute şi furnizează cîteva dintre puţinele informaţii disponibile referitoare la cele într-adevăr întîmplate în Ţara Sfântă acum două mii de ani. de-a lungul timpului. am fost nevoiţi să începem prin a ne familiariza cu realitatea istorică şi cu ambianţa din Ţara Sfântă de la începutul erei creştine. nici să le desconsiderăm întru totul. ca epopeile lui Homer şi Vir-giliu sau ca romanele cavalereşti ale Graalului. în prezent. PALESTINA În VREMEA Lui ISUS În secolul întîi. este rezonabil să presupunem că şi celelalte au fost supuse unui tratament similar. să le verificăm cu atenţie. ale unui anume timp. eterne şi universale. Pentru o bună bucată de vreme. apărute de niciunde şi plutind. Poate cineva presupune că Evanghelia după Marcu este singura care a fost modificată? Cu siguranţă. am început să le studiem îndeaproape. Ţinînd cont de scopul investigaţiei noastre. aşadar. Palestina era un colţ de lume foarte agitat. să separăm realitatea de legendă. să considerăm Evangheliile drept o autoritate definitivă şi incontestabilă. dacă aceasta a fost măsluită fără nici o ezitare. ale unui anumit popor şi ale unor anumiţi factori istorici. al conflictelor 444 . toţi specialiştii le acceptă ca demonstrabile şi dovedite. nu am putut. Pentru că Evangheliile nu sînt entităţi de sine stătătoare. De aceea. să extragem adevărurile pe care le conţin din matriţa falsificată în care au fost adesea încastrate.Dimpotrivă.

Dar Roma avea ultimul cuvînt. Irod cel Mare. care nu erau evrei. întemeietorul acesteia a fost Antipater.conform datelor furnizate de cele două cărţi apocrife ale macabeilor. Trebuie să ne imaginăm. o situaţie analoagă cu aceea din Franţa în timpul guvernului Vichy. Din punct de vedere administrativ. nu cu mult mai tîrziu. ţara a 445 . situaţia a devenit şi mai critică. ci arabi. Populaţiei i se permitea să-şi păstreze propria religie şi propriile obiceiuri. În timpul secolului al doilea înainte de Hristos. un regat iudaic mai mult sau mai puţin unitar . condus de un regim marionetă care era menţinut la putere prin forţa armelor. Cu mai bine de o jumătate de secol înainte de naşterea lui Isus. pentru a instala aparatul administrativ necesar unei guvernări directe. vremelnic. al unor războaie în toată puterea cuvîntului. imperiul roman era mult prea extins şi mult prea preocupat de propriile sale probleme. puterea a fost preluată de fiul său.dezastruoase şi. aşadar. în anul 63 înainte de Hristos. între 1940 şi 1944. crease o dinastie de regi marionete. care a domnit pînă în anul 4 înainte de Hristos. după moartea sa.la fel cum se întîmpla şi în Britania. în epoca aceea. Autoritatea sa era implementată conform legilor romane şi menţinută de soldaţii romani . În anul 6 după Hristos. Trebuie să ne imaginăm o ţară cucerită şi un popor învins. teritoriul fusese din nou răvăşit şi gata să fie cucerit. Oricum. existase. De aceea. Dar. care a urcat pe tronul Palestinei în anul 63 înainte de Hristos. care guvernau sub egida sa. Palestina căzuse pradă armatelor lui Pompei şi legea romană fusese impusă. În 37 înainte de Hristos. ocazional. Este vorba de dinastia Irozilor.

foarte puţini erau mulţumiţi şi cei mai mulţi erau departe de a fi paşnici. Dar Iudeea . Pilat din Pont. cel mai surprinzător este faptul că Evangheliile nu dezaprobă Roma. care a fost prefectul Iudeei între anii 26 şi 36 după Hristos. Tortura era folosită în mod frecvent şi o mare parte a populaţiei s-a sinucis. În realitate.un grup progresist. Irod Antipa a devenit conducătorul uneia din aceste tetrarhii. în ciuda descrierii care i se face în Evanghelii.capitala laică şi spirituală . a marilor proprietari de terenuri. care nu numai că a perpetuat. care.clasa puţin numeroasă. într-ade-văr. în contrast cu portretul său biblic. cooperau. Existau fariseii . Cînd a preluat controlul direct al Iudeei. că nici măcar nu menţionează povara robiei romane. Regimul roman era brutal şi despotic. Galileea. relatările evanghelice sugerează că locuitorii Iudeei erau paşnici şi mulţumiţi de soarta lor. Templul a fost jefuit şi profanat. fiind administrată de un prefect roman cu reşedinţa în Cezareea. care a reformat în parte iudaismul şi care. spre profunda nemulţumire a compatrioţilor lor. dar bogată.a fost trecută sub guvernarea directă a Romei. Cel puţin la prima vedere. nu a îmbunătăţit cîtuşi de puţin această stare de lucruri. s-a plasat într-o opoziţie neclintită. în stilul colaboraţionist. dar chiar a intensificat abuzurile predecesorului său. Existau. saducheii .fost împărţită într-o provincie şi în două tetrarhii. deşi pasivă. Au fost impuse biruri grele. cu romanii. înregistrările istorice existente denotă că Pilat a fost un bărbat crud şi corupt. faţă 446 . Evreii din Ţara Sfintă a acelui timp puteau fi divizaţi cu uşurinţă în numeroase secte şi subsecte. trei mii de rebeli au fost răstigniţi fără vreo judecată. de exemplu.

îşi asumaseră un rol din ce în ce mai proeminent în afacerile Ţării Sfinte. a creat un grup revoluţionar militant alcătuit. erau atît de 447 . în anul 44 după Hristos. din farisei şi esenieni. activităţile lor au constituit. cu Secole în urmă. cunoscut sub numele de Iuda din Galileea. Zeloţii nu erau o sectă în adevăratul sens al cuvîntului. Pe scurt. Pentru punerea în scenă a dramei lui Isus. în limba greacă. Trebuie menţionaţi. ale cărei învăţături erau mult mai răspândite şi mai influente decît se acceptă sau se presupune de obicei. după toate aparenţele. cînd Roma şi-a asumat controlul direct al Iudeei.ceea ce s-a tradus greşit prin Isus din Nazaret. Totuşi. cel mai important fundal politic.o sectă austeră. acestea fiind. în anul 6 după Hristos. Şi au continuat. dintre care unele s-au dovedit de o foarte mare importanţă pentru investigaţia noastră. nazoreanii sau naza-reenii . neabătute. de asemenea. Mai existau numeroase alte grupări şi secte. încă mult timp după răstignire. dintre care. în versiunea originală.un termen care se pare că a fost folosit şi în cazul lui Isus şi Ucenicilor săi. Isus este numit „Nazareanul" .de Roma. Trăsăturile generale ale altor secte şi subsecte mărunte sînt de mult pierdute pentru istorie. Existau esenienii . probabil. este util să îi cităm pe nazoriţi. nazarean este un termen referitor la o anumită sectă şi nu are nici o legătură cu Nazaret. Într-adevăr. imposibil de descris. Aceştia au rămas în istorie sub numele de zeloţi. şi care existau încă în epoca lui Isus. ci reprezentau o mişcare alcătuită din membrii mai multor secte. un rabin fariseu. în prezent. în timpul în care a propovăduit Isus. făcuse parte Samson. de orientare mistică. a Noului Testament.

ci a continuat pentru încă un secol. În cele din urmă. fiind redenumit Aelia Capitolina. Aceasta s-a dezlănţuit în anul 66 după Hristos. a avut loc un exod masiv al evreilor din Ţara Sfântă. în 132. Numai în Cezareea.intense încît o confruntare armată părea deja inevitabilă. legiunile romane au ocupat Ierusalimul. 448 . în munţi. Una dintre acestea era speranţa şi dorinţa de a se ivi un Mesia care să-şi scape poporul de jugul asupririi. în mod inevitabil. în anul 135 după Hristos.similară. cu aproximaţie. 20 000 de evrei au fost masacraţi de către romani. Ca urmare a revoltei din Iudeea. în patru ani. sfidarea atît de prelungită a unei opresiuni. dar. împăratul Hadrian a hotărît expulzarea tuturor evreilor din Iudeea şi Ierusalimul a devenit un oraş prin excelenţă roman. în primii treizeci şi cinci de ani ai unor tulburări care s-au întins pe un răstimp de 140. cînd întreaga Iudee a participat la revolta organizată împotriva Romei. Agitaţia nu a încetat după moartea sa. A fost o luptă disperată şi îndîrjită. Cu toate acestea. Viaţa lui Isus s-a desfăşurat. inutilă . fortăreaţa Masada a mai rezistat vreme de încă trei ani. să zicem. în ultimă instanţă. Numai printr-un accident istoric şi semantic acest termen a ajuns să-l desemneze în mod precis şi exclusiv pe Isus. din 1956. Şi a generat fenomenele psihologice şi culturale care însoţesc. aceea din Ungaria. în anumite privinţe cu. au ras cetatea de pe suprafaţa pămîntului şi au prădat Templul. au rămas suficient de mulţi pentru a stîrni o nouă revoltă cu circa şaizeci de ani mai tîrziu. Cu toate acestea. fiind comandată de un descendent direct allui Iuda din Galileea.

cel mai înalt preot numit de romani era cunoscut drept „Preotul Mesia" sau „Preotul Christ". cu totul altceva. Şi aşteptarea a dăinuit şi după moartea lui Isus. David a devenit. În concluzie. care şi-ar fi eliberat poporul de tirania romană. cînd a fost uns ca rege. şi un eliberator. „Mesia" sau „Christ". în general. Termenul . Un „adevărat Mesia" implica. Totuşi. toţi regii evrei din casa lui David au primit acelaşi nume. Chiar şi în timpul ocupaţiei romane a Iudeei. Cuvîntul grecesc pentru Mesia este „Christ" sau „Christos". era un termen cu cono-taţii specific politice .Nici un Mesia nu ar fi fost considerat de natură divină de către contemporanii lui Isus. nu însemna nimic mai mult decît un rege uns şi. în sens strict. Într-adevăr. a ajuns să însemne un rege uns care ar fi fost. Cu alte cuvinte. pur şi simplu „cel uns" şi se referea. în timpul vieţii lui Isus. pentru zeloţi. un legitim roi perdu sau „rege pierdut". Ideea în sine ar fi fost ridicolă.ceva cu totul diferit de ideea de „fiu al lui Dumnezeu" a 449 . la un rege. revolta din anul 66 după Hristos a fost stîrnită. dacă nu chiar de neconceput. Astfel. termenul Mesia nu avea nici o implicaţie divină. în imaginaţia populară. în mod inevitabil. de fervoarea zeloţilor şi de propaganda făcută în numele unui Mesia a cărui sosire era socotită iminentă. acest preot marionetă era. totodată.fie el în ebraică sau în greacă . descendentul necunoscut al casei lui David. Ulterior. în mod explicit. un „fals Mesia". ca şi pentru ceilalţi oponenţi ai Romei. în mare măsură. dorinţa de a vedea venind un astfel de Mesia a atins o culme vecină cu isteria în masă. pentru ei. în Vechiul Testament.însemna.

pentru că. un conducător laic şi spiritual.din 66 pînă în 74 şi din 132 în 135 . În ceea ce priveşte libertatea politică. înregistrările de acest tip au fost distruse fără discernămînt. Era o realitate a opresiunii. acestea datează din perioada dintre cele două revolte majore din Iudeea . Evangheliile nu numai că perpetuau aceste aspiraţii. aceste aspiraţii au fost spulberate cu brutalitate de războiul devastator dintre anii 66 şi 74 după Hristos Totuşi. simţitor exagerate 450 . prin transpunerea într-o formă religioasă. de visul şi de speranţa că urma să apară un rege de drept. Abia mai tîrziu această denumire a fost prescurtată. şi relatări transmise prin viu grai.deşi este aproape sigur faptul că se bazează pe relatări mai timpurii. a nemulţumirilor civice şi sociale. totodată.„Isus Christosul". ISTORIA EVANGHELIILOR Evangheliile au fost inspirate de o realitate istorică concretă § recognoscibilă. Unele dintre acestea au fost. Acestea ar fi putut fi incluse în documente scrise şi pierdute între timp . Dar trebuie să fi existat. În cea mai mare parte. fără îndoială. care să-şi conducă poporul către libertate. Acesta a fost numit „Isus Mesia" sau -în traducere grecească . cu siguranţă. un titlu pur funcţional fiind astfel transformat într-un nume propriu. dar le şi dădeau un nou şi puternic imbold. Era un termen laic şi politic care a fost asociat cu Isus. o realitate sufocată de promisiuni perpetue şi aţîţă-toare. Era.creştinilor de mai tîrziu. devenind „Isus Hristos". a persecuţiilor permanente şi a rebeliunilor sporadice. Toţi exegeţii moderni sînt de acord că Evangheliile nu au fost scrise în timpul vieţii lui Isus. la izbucnirea primei rebeliuni.

Desigur.conform afirmaţiilor episcopului Clement al Alexandriei scrisă la Roma şi se adresa unei audienţe greco-romane. nu-l putea înfăţişa pe Isus drept un duşman al Romei. deşi Marcu era din Ierusalim. fiind transmise şi primite la a doua.să reabiliteze bine înrădăcinatul regim existent şi să-i blameze pe anumiţi evrei 451 . nu putea prezenta un Isus total lipsit de opinii politice. Totuşi. Marcu pare să fi venit din Ierusalim. a fost probabil nevoit să-i exonereze pe romani de vina morţii acestuia . Prin ele însele. a treia sau a patra mînă. fiind compusă fie în perioada revoltei din anii 66-74. În general. care este o completare falsificată şi mai tîrzie. este posibil ca unele să fi provenit din partea unor oameni care erau în viaţă în vremea lui Isus şi care. Evanghelia sa fusese . Pentru a asigura supravieţuirea mesajului său. şi mii de evrei fuseseră răstigniţi Pentru că luaseră parte la rebeliunea împotriva regimului impus de Roma. Deşi el însuşi nu se număra printre ucenicii iniţiali ai lui Isus. îl cunoscuseră personal. poate.şi/sau distorsionate. Dacă Marcu dorea ca Evanghelia sa să dăinuie şi să impresioneze un auditoriu roman. se consideră că Evanghelia după Marcu este cea mai veche. Şi lasă impresia că ar fi fost un însoţitor al Sfintului Pavel. Dar. fie la scurt timp după aceea excepţie făcînd relatarea învierii. Pentru că Evanghelia sa poartă amprenta inconfundabilă a concepţiilor acestuia. La vremea cînd Marcu îşi compunea Evanghelia. fie în perioa-da imediat următoare acesteia. toate acestea explică foarte multe. Tinerii din epoca răstignirii ar fi putut fi încă în viaţă în perioada în care au fost scrise Evangheliile. Iudeea era fie în plină revoltă.

similitudinile existente sugerează provenienţa lor dintr-o singură sursă comună . care s-a pierdut ulterior. Evanghelia lui Luca datează din jurul anului 80 după Hristos Se pare că Luca a fost un doctor grec. deşi originalul a fost redactat în limba greacă şi reflectă caracteristicile specifice ale acesteia. Autorul a fost.ceea ce. după toate aparenţele.pentru uciderea lui Mesia. nici biserica nu ar fi supravieţuit. Aceasta le deosebeşte de Evanghelia după Ioan. în momentul în care a fost compusă Evanghelia după Matei -aproximativ în anul 85 după Hristos . care îşi trădează originea evident diferită. De aceea. care şi-a compus lucrarea pentru uzul oficialilor romani de rang înalt din Cezareea.acest transfer al vinovăţiei fusese acceptat ca fiind de la sine înţeles şi de necontestat. ci şi de biserica creştină timpurie. Se pare că. şi el a trebuit să-i împace şi să-i calmeze pe romani dînd vina pe altcineva. După părerea specialiştilor. Procedura a fost adoptată nu numai de autorii celorlalte Evanghelii. care trebuie să fi trăit cu mult mai înainte şi care nu cunoştea.o tradiţie orală sau un alt document.foarte posibil. Cu toate acestea. aceasta implicînd faptul că sînt urmarea „lucrurilor văzute" sau că văd lucrurile cu aceeaşi ochi . nici Evangheliile. capitala romană a Palestinei. 452 . decît limba aramaică. Evangheliile după Marcu. probabil. Fără acest truc. bineînţeles. mai mult de jumătate din Evanghelia după Matei derivă direct din aceea după Marcu. Nu trebuie confundat cu ucenicul numit Matei. Luca şi Matei sînt cunoscute sub numele generic de „Evanghelii Sinoptice". evreu . un refugiat din Palestina. nu este adevărat. De fapt.

natura textului este mult mai alegorică decît în cazul celorlalte Evanghelii. rolul jucat de Nicodim şi de Iosif din Arimateea şi învierea lui Lazăr (cu toate că ultima a fost cîndva inclusă în Evanghelia după Marcu). iar începutul are un caracter aproape gnostic. iar conţinutul diferă în aceeaşi măsură. iar relatarea răstignirii pare să se bazeze. celelalte Evanghelii se referă cu precădere la activităţile lui Isus din provincia nordică Galileea şi denotă ceea ce trebuie să fie o cunoaştere la a doua sau la a treia mînă a evenimentelor petrecute în sud. Nimic nu justifică presupunerea că numele său ar fi fost Ioan-Relatarea însăşi nu menţionează nici un alt Ioan în afară de Botezător şi atribuirea ei unui om cu acest nume este.a fost compusă în jurul anului 100. în vecinătatea cetăţii greceşti Efes . în general» acceptată drept o tradiţie ulterioară. A patra Evanghelie este cea mai tîrzie dintre cele incluse în Noul Testament .nunta de la Cana. În baza acestor factori. ar putea fi cea mai demnă 453 . conţine o serie de episoade şi de evenimente care nu figurează deloc în celelalte Evanghelii . Scena naşterii Domnului lipseşte. specialiştii moderni au sugerat că Evanghelia după Ioan. în Iudeea şi în Ierusalim .inclusiv a răstignirii. nu există nici un fel de descriere a venirii pe lume a lui Isus. în ciuda redactării sale tîrzii.Despre autorul celei de-a patra Evanghelii nu se ştie nimic. în esenţă. pe istorisirea unui martor ocular. cea de-a patra Evanghelie dă foarte puţine amănunte despre cele întîmplate în Galileea. referindu-se pe larg la perioada din Iudeea şi din Ierusalim. de la sfirşitul vieţii lui Isus. În schimb. De exemplu.şi are o serie de caracteristici distincte. Indiscutabil. De asemenea.

Se pare că aceasta a ţinut cont de obiceiurile din vremea lui Isus în mai mare măsură decît celelalte şi că s-a inspirat din surse la care Marcu. Un cercetător modern subliniază faptul că această Evanghelie denotă ceea ce pare a fi o cunoaştere directă a topografiei Ierusalimului dinaintea revoltei din anul 66 după Hristos. Şi cea de-a patra Evanghelie a fost aceea în care am găsit dovezile cele mai convingătoare şi ipotezele cele mai tentante. în plus. redactărilor. am căutat 454 . care nu are nici o legătură cu celelalte trei. pare să se bazeze pe o tradiţie referitoare la Isus care trebuie să fi fost străveche şi autentică. Luca şi Matei nu au avut acces. cît şi multe alte materiale colaterale. deşi nu respectă cronologia Evangheliei sinoptice după Marcu şi în ciuda redactării sale tîrzii. STAREA CIVILĂ A Lui ISUS Nu am avut intenţia de a discredita Evangheliile. am ajuns şi noi tot la concluzia că cea de-a patra Evanghelie este cea mai credibilă dintre cărţile incluse în Noul Testament. Conform unui alt autor. este cea care predomină în studiile moderne ale Bibliei. epurărilor şi revizuirilor. În timpul investigaţiilor." În urma propriilor noastre cercetări. Acelaşi autor conchide: „În spatele celei de a patra Evanghelii se întrevede o tradiţie străveche. am avut ocazia să cercetăm atît cele patru Evanghelii.de încredere şi mai exactă din punct de vedere istoric din cele patru. Ne-am străduit doar să le verificăm cu grijă . De fapt. supusă mistificărilor. „Evanghelia după Ioan. cu toate că a fost." Aceasta nu este o opinie izolată. ca şi celelalte.să localizăm acele fragmente care conţin adevăruri posibile sau probabile şi să le extragem din noianul de înflorituri care le înconjoară.

şi acest fapt este mult mai ciudat şi mai semnificativ decît pare la prima vedere. dovezi explicite..pasaje de o anume factură . de referirile care erau. în Evanghelii. vreun indiciu.erau căsătoriţi. Ancheta noastră trebuia. era necesar să citim printre rînduri. Petru . nu există nici o afirmaţie explicită care să ateste că ar fi fost. Am înţeles că. dimpotrivă.. Era necesar să descoperim circumstanţele care ar fi putut să o favorizeze. în cel mai fericit caz. conform Evangheliei după Matei: „N-aţi citit că cel care i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie?.care ar fi putut atesta căsătoria dintre Isus şi femeia cunoscută drept Maria Magdalena. dar strîns relaţionale. Nu e nevoie să spunem că nu ne aşteptam să găsim. Trebuia să ne ocupăm de omisiuni. să justificăm motivele cenzurii şi ale exprimărilor eliptice. să suplinim anumite lacune. Evangheliile păstrează o tăcere absolută. Ci afirmă. direct sau indirect. Am început cu cele mai evidente. care să sugereze că Isus ar fi fost căsătorit? Desigur. Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi 455 . După cum subliniază doctor Geza Vermes de la Universitatea din Oxford: „În ceea ce priveşte starea civilă a lui Isus. indirecte." Evangheliile menţionează că mulţi dintre ucenici de exemplu. în acest sens. O astfel de situaţie este suficient de neobişnuită pentru a genera alte investigaţii. Iar Isus nu pledează nicăieri în favoarea celibatului. nu există nici afirmaţii explicite care să ateste că nu ar fi fost .. Şi nu trebuia să căutăm doar dovezile căsătoriei. Pe de altă parte. de insinuări. pentru a le descoperi.. să includă o serie de întrebări distincte. Există. prin urmare.

este extraordinar faptul că nu există nici o referire la acest celibat. Cu excepţia anumitor esenieni şi a anumitor comunităţi. L-ar fi deosebit. un scriitor evreu chiar a comparat celibatul deliberat cu o crimă şi se pare că nu era singurul care avea o asemenea opinie. dacă Isus nu a propovăduit celibatul. de contemporanii săi. Conform obiceiurilor iudaice din acea epocă. într-un mod cît se poate de semnificativ.. Dacă aceasta ar fi fost realitatea. pe scurt. acest fapt ar fi fost extrem de frapant. Ar fi atras atenţia asupra lui şi ar fi fost folosit pentru a-l caracteriza şi identifica. Argumentul este sintetizat de un respectat teolog contemporan: Cu certitudine. nu avem nici un motiv să credem că l-ar fi şi practicat. Către sfirşitul secolului întîi. că era căsătorit. din acest punct de vedere. Isus ar fi fost celibatar.vor fi amîndoi un trupagina" (19:4-5) O astfel de declaraţie şi un îndemn la celibat nu pot fi reconciliate.. dar căsătoria era aproape o obligaţie. Dacă Isus nu ar fi fost căsătorit. Isus se conformase convenţiilor timpului şi culturii cărora le aparţinea . bărbaţii nu numai că obişnuiau să se căsătorească.denotă. Această absenţă sugerează cu tărie faptul că. Şi. fundalul cultural stă mărturie. aşa cum susţine tradiţia ulterioară. oare nici una dintre Evanghelii nu ar fi făcut măcar o menţiune la o atît de importantă abatere de la obiceiuri? Dacă. celibatul era condamnat cu vehemenţă. că este extrem de improbabil ca Isus să nu se fi însurat 456 . Este singurul mod în care poate fi explicată tăcerea Evangheliilor în această privinţă. Un tată evreu era obligat să-i găsească fiului său o soţie în aceeaşi măsură în care era obligat să garanteze că băiatul său va fi circumscris.

457 . în discuţia sa cu bătrînii din Templu . Şi. de fapt. de nunta de la Cana . conform căreia Isus era rabin în adevăratul sens al cuvîntului. Dar cunoştinţele sale deosebite dovedite.sugerează cu tărie că Isus era mai mult decît atît. Este vorba. de exemplu. Dar. pur şi simplu. ci în favoarea ipotezei existenţei căsătoriei. căsătoria sa nu este numai verosimilă. o reacţie care ar fi lăsat urme. dar nu împotriva. ar fi stîrnit o tulburare. în ciuda faptului că ne este atît de familiară. un învăţător auto-proclamat. în acest caz.o poveste destul de binecunoscută. ci realmente Sigură. încît ar fi atras atenţia şi ar fi stîrnit multe comentarii. Desigur. pe care Evangheliile i-l atribuie adesea lui Isus. Aşadar. însemnînd." În cea de-a patra Evanghelie există un episod referitor la o nuntă care. pentru că a practica celibatul sau a pleda în favoarea acestuia în contextul societăţii evreieşti de atunci ar fi fost atît de neobişnuit. este posibil ca acest termen să fi fost folosit în sensul său extins. s-ar putea să fi fost chiar a lui Isus. că beneficiase de pregătirea obişnuită a unui rabin şi că această calitate îi era recunoscută în mod oficial. Ipoteza căsătoriei devine tentantă mai ales în virtutea titlului „Rabi". Legea evreiască Mişna este cît se poate de explicită în această privinţă: „Un bărbat necăsătorit nu poate fi învăţător. generează unele întrebări nerostite care merită să fie luate în consideraţie. Aceasta corespunde tradiţiei.înainte de a-şi începe misiunea. lipsa din Evanghelii a oricărei menţiuni legate de celibat este un argument puternic. Dacă ar fi rămas celibatar. desigur.

a zis mama lui Isus către El: Nu mai au vin. Şi. pentru că încă nu începuse să fie cunoscut. transformînd apa în vin. cît se poate de calmă.ceea ce este oarecum ciudat. Maria triumfă.responsabilităţi care. chiar dacă i le-ar fi cunoscut. Conform Evangheliilor. Isus a fost „chemat" . Comportamentul ei este cel al unei gazde: „Şi. Maria este aceea care nu doar îi sugerează fiului său. sflrşindu-se vinul." (Ioan 2:3-4) Dar Maria. nu este cîtuşi de puţin explicată. de ce era nevoie să fie folosite nişte haruri atît de deosebite şi de sacre într-un scop atît de banal? De ce i-ar fi cerut Maria aşa ceva fiului său? Şi." (Ioan 2:5) Iar servitorii se supun fără şovăire. Dar este şi mai curios faptul că mama sa „se întîmplase" să fie acolo. La această nuntă. ca şi cum ar fi fost obişnuiţi să primească ordine atît de la Maria cît şi de la Isus. iar Maria nu avea absolut nici un motiv să presupună că le-ar fi posedat. Cu siguranţă. le sînt rezervate gazdelor? 458 . conform obiceiului. de ce şi-ar fi asumat doi simpli „oaspeţi" de la nuntă responsabilităţi organizatorice . şi el înfăptuieşte apoi prima sa minune importantă. Şi prezenţa acesteia pare să fie considerată firească. În pofida încercării lui Isus de a nu-i recunoaşte autoritatea.Relatarea din cea de-a patra Evanghelie prezintă nunta de la Cana ca pe o ceremonie modestă. femeie? încă nu a venit ceasul Meu. cu atît mai semnificativ. ci chiar îi porunceşte să facă rost de mai mult vin. A zis ei Isus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine.o nuntă tipică de la ţară. la care mireasa şi mirele rămîn anonimi. pînă atunci Isus nu-şi dezvăluise puterile. ignoră protestul fiului ei: „Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. În plus. strict locală .

Apare abia în Iudeea. care îi este dezvăluit abia către sfirşit. s-ar părea că există două posibile candidate . fără să o luăm în consideraţie pe mama sa. îi sînt adresate „mirelui". cînd se ameţesc. ar fi fost într-adevăr datoria lui să facă rost de mai mult vin. este menţionată relativ către începutul misiunii lui Isus. este amintită fără să i se pomenească numele.două femei. Prima dintre acestea este Maria Magdalena sau. conform Evangheliei. În acest caz. „nunul" . în vremea în care acesta încă predica în Galileea. SOŢIA Lui ISUS Dacă Isus a fost căsătorit.Bineînţeles. sînt menţionate în mod repetat în Evanghelii ca făcînd parte din anturajul său. în timpul răstignirii. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.) Este limpede că aceste cuvinte par să-i fi fost adresate lui Isus. mai exact.gustă din noul vin: “A chemat nunul pe mire. Mai există şi alte dovezi că acea nuntă era. Totuşi. Totuşi. doar dacă nunta de la Cana ar fi fost chiar nunta lui Isus. În toate cele patru Evanghelii. Imediat după săvîrşirea miracolului." (Ioan 2:9-10. rolul acestei femei este deosebit de ambiguu şi pare să fi fost neglijat în mod intenţionat. există în Evanghelii vreo indicaţie care să ajute la identificarea soţiei lui Isus? La prima vedere. în Evanghelia după Luca. de fapt. Şi i-a zis: Orice om pune întîi vinul cel bun şi. Concluzia că Isus şi „mirele" sînt una şi aceeaşi persoană este evidentă. în Evangheliile după Marcu şi Matei. De 459 . evidenţierea prin litere cursive ne aparţine. pune pe cel mai slab. Maria din satul Migdal sau Magdala din Galileea. a lui Isus. şi este enumerată printre cei care îl urmau pe Isus.care avea şi rolul unui majordom sau maestru de ceremonie .

în Palestina din vremea lui Isus.Zeiţa Mamă sau „Regina Cerurilor" . În mod evident. dacă nu.sau. implicînd faptul că Maria Magdalena ar fi fost „posedată". De obicei. aceasta sugerează că era căsătorită cu cineva. potenţial stînjenitor. Luca povesteşte despre o femeie care a uns picioarele lui Isus. dar este tot atît de posibil ca versetul să facă aluzie la un anume tip de convertire şi/sau iniţiere rituală. Nici Luca şi nici Marcu 460 . era de neconceput ca o femeie nemăritată să călătorească neînsoţită . să o facă alături de un predicator religios şi de ucenicii acestuia. nicăieri.se făcea în şapte etape. Însă. că se deplasează dintr-o provincie în alta pe urmele lui. De aceea se susţine uneori că Maria Magdalena ar fi fost căsătorită cu unul din ucenicii lui Isus. nici una dintre Evanghelii nu menţionează. înainte de a i se alătura lui Isus. Cu ocazia primei sale apariţii în Evanghelia după Luca. În Evanghelia după Marcu. să treacă neobservat. În ciuda credinţei populare. relaţia ei specială cu Isus şi apropierea ei de acesta ar fi generat suspiciuni. Maria Magdalena să fi fost adepta unui astfel de cult.şi.aceea se pare că ea îl însoţeşte din Galileea în Iudeea . Este posibil ca. se presupune că această frază se referă la un fel de exorcism înfăptuit de Isus. De exemplu. este descrisă drept o femeie „din care ieşiseră şapte demoni". dacă nu cumva chiar învinuiri de adulter. există un episod similar. cu atît mai mult. că Maria Magdalena ar fi fost o prostituată. iniţierea în cultul lui Iştar sau Astarte . în acest caz. în care o femeie necunoscută îl unge pe Isus. În capitolul anterior celui în care vorbeşte despre Maria Magdalena. Tradiţia nu ar fi lăsat un asemenea fapt.

mai degrabă. este evident şi că a fost. spontan.şi că ambele femei. împreună cu multe altele. de vreme ce din Maria Magdalena ieşiseră şapte demoni. îi susţineau. în mod explicit. pe Isus şi pe ucenicii acestuia. preţul ridicat al mirului de nard folosit pentru înfăptuirea ritualului este subliniat în mod deosebit. Dacă această femeie era asociată cu un anumit cult păgîn. de o „păcătoasă". pare să fi reprezentat ceva mai mult decît un simplu gest impulsiv. De aici rezultă că Isus devine un Mesia autentic ca 461 . Pare. Ulterior. Dar Luca specifică că era vorba de o „femeie decăzută". o femeie bogată. un ritual pregătit cu grijă. ceva mai mult decît „prostituata de rînd" din tradiţia populară. De fapt. de asemenea. comentatorii Bibliei au presupus că. de asemenea. se prea poate ca acesta să fi fost adevărul. Luca relatează că. în baza acestei supoziţii.nu o identifică pe aceasta. se număra soţia unui înalt demnitar de la curtea lui Irod . Dacă Maria Magdalena a fost o „păcătoasă". nu putea să apară decît ca o păcătoasă atît în ochii lui Luca cît şi în ai autorilor de mai tîrziu. Din ce alt motiv ar fi fost descris atît de pe larg în Evanghelii? Dată fiind atenţia deosebită care i se acordă. Trebuie să ne reamintim că ungerea era un privilegiu tradiţional al regilor . femeia care îl unge pe Isus şi Maria Magdalena au ajuns să fie privite ca una şi aceeaşi persoană. Este limpede că a fost o femeie înstărită. ea trebuie să fi fost o păcătoasă. printre prietenele ei. ceea ce înseamnă „cel uns". în Evanghelia după Marcu. De exemplu. episodul ungerii lui Isus pare să aibă extrem de multă importanţă.şi al „adevăratului Mesia". În ansamblul său. Femeia care l-a uns pe Isus era. cu Maria Magdalena. din punct de vedere financiar.

este foarte posibil să se fi încercat margina-lizarea ei în ochii posterităţii. desigur. tot ea este aceea care. E foarte posibil să fi fost descrisă drept o tîrfă din dorinţa de răzbunare. numele ei figurează în fruntea listei femeilor care îl însoţesc pe Isus. îi purtau pică Mariei Magdalena pentru legătura ei unică cu liderul lor spiritual. Dacă alţi „creştini". În cele trei evanghelii sinoptice. dacă nu chiar numele ei. în Evul Mediu. din acest motiv.urmare a ungerii sale. Este cît se poate de evident că. aşa cum Simon Petru deschide lista ucenicilor de parte bărbătească. Este foarte posibil ca acest tratament să fi stîrnit gelozia celorlalţi ucenici. ulterior. Dintre toţi cei care îi erau devotaţi. De la un capăt la altul al Evangheliilor. cu intenţia de a contesta reputaţia unei femei a cărei relaţie cu Isus fusese mai intimă decît a celor care. În acest caz. Dar însăşi Evangheliile stau mărturie că femeia de la care acele instituţii şi-au împrumutat numele nu merita să fie astfel stigmatizată. Isus a preferat ca Maria Magdalena să afle prima despre învierea sa. Chiar şi astăzi este privită tot ca o prostituată şi. Isus o tratează pe Maria Magdalena într-un mod aparte. descoperă mormîntul gol. în ultima parte a misiunii lui IsuS> Maria Magdalena devine un personaj deosebit de important. o invidiau. chiar şi în timpul lui Isus sau imediat după răstignire. 462 . după răstignire. Şi. Şi femeia care îl consacră acestui rol august nu poate fi considerată lipsită de importanţă. aşezămintele dedicate prostituatelor pocăite se numeau Magdalene. s-au făcut eforturi pentru a ponegri statutul Mariei Magdalena. este evident că. preferenţial.

Ar fi fost de aşteptat ca Maria." (Ioan 11:21). să-i 463 . cînd Lazăr se îmbolnăveşte. dincolo de Iordan. În Ierusalimul biblic. Este evident că ea şi familia ei sînt în relaţii extrem de familiare cu Isus. Dar incidentul este semnificativ pentru că Marta este singură atunci cînd îl întîmpină pe Isus.un lux flamboaiant pentru epoca lui Isus şi nu doar un simbol al bogăţiei. Mai există încă o candidată. împreună cu ucenicii săi. Isus este plecat din Betania pentru cîteva zile şi se află. Conform celei de-a patra Evanghelii. a căror locuinţă. din episodul învierii lui Lazăr reiese faptul că proprietarii casei erau şi deţinătorii unui loc de înmormîntare . Afirmaţia este dezorientantă. care este o apariţie proeminentă în cadrul celei de a patra Evanghelii şi care poate fi identificată drept Maria din Betania. În plus. Marta se grăbeşte să îl întîmpine şi strigă: „Doamne. fratele meu n-ar fi murit. dacă ai fi fost aici. La sosire. sora Martei şi a lui Lazăr. mai zăboveşte totuşi încă două zile . Sînt. de asemenea.şi se reîntoarce în Betania. şi erau extrem de puţini cei care îşi puteau permite să deţină un astfel de loc de înmormîntare. situată într-o suburbie elegantă a Ierusalimului. După ce află ce s-a întîmplat. este suficient de mare pentru a-i găzdui pe Isus şi pe toţi însoţitorii săi.Indiferent care ar fi statutul atribuit Mariei Magdalena de Evanghelii. pentru că nu este limpede cum ar fi putut Isus să împiedice moartea unui om prin prezenţa sa fizică.o reacţie mai degrabă stranie . oameni bogaţi. ea nu este singura femeie care ar fi putut deveni soţia lui Isus. sora ei. ca şi în oraşele moderne. terenul era la mare preţ. unde Lazăr zace în mormînt. ci şi al unui statut aristocratic.

Şi ea avea o soră ce se numea Maria. Mai există şi alte dovezi care vin în sprijinul ipotezei existenţei unei căsătorii între Isus şi Maria din Betania. unei femei stînd „Shiveh" i se interzicea cu stricteţe să iasă din casă. În acest episod. Acestea se află. asculta cuvîntul lui.fie alături. cu excepţia cazului în care soţul ei îi cerea anume să o facă. în Evanghelia după Luca: “Şi pe cînd mergeau ei. de ce nu se grăbeşte să-i iasă în întîmpinare lui Isus. iar o femeie cu numele Marta l-a primit în casa ei. de către ucenici. care. Isus şi Maria din Betania respectă întocmai normele de comportament tradiţional al unui bărbat evreu şi al soţiei sale. în acea relatare a lui Marcu care a fost îndepărtată. descoperite de profesorul Morton Smith şi citate la începutul acestui capitol. Maria se află în casă şi nu îşi face apariţia decît după ce Isus i-o cere în mod explicit. Faptul că Maria a rămas în casă în momentul sosirii lui Isus în Betania este destul de plauzibil. aşezîndu-se la picioarele Domnului. se pare că iese din casă fără să fie chemată. mai mult sau mai puţin sub forma unui non sequitur. Şi este ocărâtă imediat. Conform obiceiurilor evreieşti. Conform principiilor legii iudaice din acea vreme. cărora Isus le cere să înceteze.să fie în doliu. ar trebui să stea „Shiveh" . la reîntoarcerea acestuia? Există o singură explicaţie evidentă. cu mînie. Dar de ce nu i se alătură Mariei. Totuşi. 464 . Totul se clarifică datorită evangheliei „secrete" a lui Marcu. El a intrat într-un sat.

Totuşi.ca să nu mai vorbim de Lazăr. absenţa ei pare cel puţin o dovadă de indolenţă. te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti”. în acest sens. Luca şi Marcu. Există motive întemeiate pentru a o considera pe aceasta din urmă una şi aceeaşi persoană cu femeia care îl unge cu mir pe Isus. Domnul a zis: Marto. astfel. Însă. fratele ei . ceea ce se poate spune şi despre tradiţia populară. sora lui Lazăr şi a Martei. căci Maria partea cea bună şi-a ales. sugerează că Maria din Betania era o ucenică la fel de avidă de cunoaştere ca şi Maria Magdalena. Marto. Biserica medievală le privea. În orice alt context. mult mai importantă este replica lui Isus. în nici una dintre ele." Şi. răspunzînd. cu siguranţă. care nu se va lua de la ea. în Evangheliile după Matei.Iar Marta se silea cu multă slujire şi. Dar un lucru trebuie. dacă era într-adevăr o ucenică atît de devotată. Maria Magdalena este menţionată printre cei prezenţi la răstignire. 465 . ar fi fost interpretată drept o aluzie la căsătorie. Ne-am întrebat dacă nu ar fi fost posibil ca această persoană să fie una şi aceeaşi şi cu Maria din Betania. în orice caz. Iar Maria din Betania nu este menţionată. Poate fi credibil faptul că ea . Părerea este împărtăşită şi de numeroşi cercetători ai Bibliei din zilele noastre. Foarte multe dovezi vin în sprijinul acestei concluzii. apropiindu-se. au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.nu ar fi izbutit să fie alături de Isus în punctul culminant al vieţii acestuia? O astfel de omisiune ar fi atît inexplicabilă. Şi. (Luca 10:38-42) Din cererea Martei pare să reiasă ca evident faptul că Isus avea o anumită autoritate asupra Mariei. De exemplu. a zis: „Doamne.

Deşi nu reiese clar atît de limpede. (Ioan 11:l-2). unde '• era Lazăr. cu Maria Magdalena. iar casa s-a umplut de mirosul mirului. pe care îl înviase din morţi. este cu siguranţă posibil ca această femeie să fie identificată. luînd o litră cu mir de nard curat. din nou. de fapt. Dacă Isus a fost într-adevăr căsătorit. de asemenea. a uns picioarele lui Isus şi le-a şters cu părul capului ei. Isus a venit în Betania. există o 466 . în capitolul următor: Deci.cît şi reprobabilă . al cărei frate Lazăr era bolnav. sora ei. Într-adevăr. cu şase zile înainte de Paşti. o certitudine. Faptul că Maria din Betania şi femeia care îl unge pe Isus cu mir sînt una şi aceeaşi este. de asemenea. autorul este cît se poate de explicit în această privinţă: Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania. aceeaşi persoană. dintre cei ce şedeau cu El la masă. cu excepţia cazului în care era prezentă.desigur. dar Evangheliile menţionează acest lucru amintind-o sub numele Maria Magdalena. (Ioan 12:l-3). Maria Magdalena poate fi identificată cu Maria din Betania. Şi poate fi identificată. aşadar. Iar Lazăr era unul . de mare preţ. Cea de-a patra Evanghelie o identifică pe această femeie cu Maria din Betania. : Şi i-au făcut acolo cină şi Marta slujea. Dacă aceasta şi Maria din Betania sînt. . satul Mariei şi al Martei. cu femeia care îl unge pe Isus. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters Picioarele cu părul capului ei. nu mai poate fi vorba de absenţa celei de a doua din episodul răstignirii. Deci Maria. Şi.

în numele lui Isus -ceea ce nu se poate spune despre nici unul dintre ucenici. totuşi. în Evanghelii. nu este menţionat ca atare. acest fapt ar îndreptăţi includerea sa în rîndul ucenicilor . într-un anume fel. Ca urmare. Lazăr nu este menţionat după nume . atunci Lazăr nu putea fi decît cumnatul lui Isus. Se pare că Lazăr ar fi acţionat. în această privinţă.Evanghelia după Ioan. în pericol-Conform celei de-a patra Evanghelii. ceea ce este suficient de ciudat. realmente. Evangheliile nici măcar nu-l includ în rîndul acestora.şi.cu toate că „învierea din morţi" a fost iniţial inclusă în relatarea lui Marcu. de acest statut? În Evangheliile după Luca. ca şi în multe altele. Lazăr este cunoscut de posteritate numai graţie celei de-a patra Evanghelii . într-o anumită măsură. Lazăr se află. (Ioan 12:10).singură femeie care poate fi considerată soţia sa aceea care. apare în mod repetat şi în roluri diferite. mai marele arhiereilor hotărăşte să fie omorît şi Lazăr. Există oare. Lazăr apare. în Evanghelii. Dar de aici reiese limpede că beneficia de un anume tratament special . într-adevăr. vreo indicaţie care să sugereze că Lazăr s-ar fi bucurat. Matei şi Marcu. Şi. Teoretic. Spre deosebire de ucenici.care nu se limitează la „învierea sa din morţi". fiind ulterior exclusă. PREAIUBITUL UCENIC Dacă Maria Magdalena şi Maria din Betania sînt una şi aceeaşi femeie şi dacă această femeie a fost soţia lui Isus. ca fiind mai apropiat de Isus decît ucenicii acestuia. Nici măcar nu se relatează că ar fi fost prezent în momentul răstignirii 467 . pentru a scăpa definitiv de Isus.

Dar este cît se poate de ciudat că. Pe scurt. Evangheliile nu îl mai amintesc. deci. ci pentru slava lui Dumnezeu. ca. îşi alungă problema din minte: „Iar Isus. Dimpotrivă. literalmente. Isus se retrage. cel pe care îl iubeşti este bolnav. atunci a rămas două zile în locul în care era. acţiunile le depăşesc în această privinţă: „Cînd a auzit. Lazăr pare să fi dispărut definitiv şi nu mai este menţionat nici măcar o singură dată. el. După o şedere de trei luni în Betania. drumul până acolo putînd fi parcurs într-o singură zi. Reacţia lui Isus este vădit neobişnuită. „Doamne. dacă vorbele sale sînt derutante." (Ioan 11:4). Şi. Şi apoi îşi contrazice afirmaţia anterioară. în continuare. Şi un mesager se grăbeşte să-i aducă vestea că Lazăr este bolnav. declară. Isus continuă să piardă vremea pe malul Iordanului pentru încă două zile. în ciuda veştilor alarmante pe care le-a primit. îi datora viaţa lui Isus. admitem că trebuie să fi stat ascuns. se hotărăşte să se întoarcă în Betania. iată. prin ea. Sau nu e aşa? Am încercat să reexaminăm problema cu mai multă atenţie. că este bolnav. Fiul lui Dumnezeu să se slăvească. auzind. Dată fiind ameninţarea directă care plana asupra sa. pe malurile Iordanului. Dar continuă să nu fie cîtuşi de puţin tulburat. cu 468 . a zis: Această boală nu este spre moarte. îl descrie pe bărbatul bolnav ca pe o persoană deosebit de importantă. Dar nu se referă la Lazăr pronunţîndu-i numele. spunîndu-le ucenicilor că Lazăr este mort. într-adevăr." (Ioan 11:6)." (Ioan 11:3).o dovadă de ingratitudine aparent ruşinoasă din partea unui om care. în sfirşit. bine dispus. împreună cu ucenicii săi.. în loc să se întoarcă în mare grabă pentru a-l ajuta pe cel pe care se presupune că îl îndrăgeşte.

indiferenţa blazată cu care primeşte vestea bolii lui Lazăr şi amînarea reîntoarcerii în Betania? După cum sugerează profesorul Morton Smith. Şi. cu siguranţă. Tot profesorul Smith demonstrează că astfel de iniţieri şi. în mod simbolic. ritualurile care le însoţesc. dar să mergem la el. desigur. se practicau închiderea în mormînt. şi un ritual. prietenul nostru. intenţia de a i se alătura. într-o „şcoală de mistere". ucenicii se contopeau.sinceritate. Este un comportament uluitor. erau ceva destul de obişnuit în Palestina epocii lui Isus. fiind regizată Dinainte: „Şi Mă bucur pentru voi. după încă patru versete. cei 469 . acestea implicau o moarte şi o renaştere simbolică. numit botez în zilele noastre care presupunea o scufundare simbolică în apă. ca să credeţi că n-am fost acolo. recunoaşte că întreaga întîmplare este pusă în scenă cu multă grijă. mă duc să-l trezesc. literalmente. iar reacţia ucenicilor ne nedumereşte încă şi mai mult: „Deci a zis Toma. Bînd din această cupă. cu învăţătorul lor. Mai exista şi o cupă cu vin. care simboliza uterul cînd era vorba de învierea neofitului." (Ioan 11:11). a adormit. Adesea. care aşa şi erau numite. explicaţia constă în faptul că este vorba de o iniţiere. care era identificat cu sîngele profetului sau al magicianului care conducea ceremonia. care se numeşte Geamănul." (Ioan 11:16) Ce vrea să spună? Dacă Lazăr este. ucenicii nu au. în urma unei sinucideri colective! Şi cum pot fi justificate nepăsarea lui Isus . celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi Şi să murim cu dînsul. mort." (Ioan 11: 15). mai mult sau mai puţin clasică. că moartea lui Lazăr a servit unui anumit scop şi că e timpul să fie trase foloasele: „Lazăr.

dorinţa ucenicilor de a „muri cu el" devine uşor de înţeles ca şi altfel inexplicabila mulţumire de sine cu care priveşte Isus respectivul eveniment. a cărei adevărată natură şi al cărei scop erau cunoscute de foarte puţine persoane. „una" cu cel din urmă. Admitem că Maria şi Marta par să fie într-adevăr înnebunite de durere . Lazăr s-a angajat într-un ritual tipic de iniţiere. în cuprinsul relatărilor din cele patru Evanghelii. tămăduitori. Sau poate că iniţierea nu a decurs aşa cum ar fi trebuit . Este suficient de semnificativ faptul că Sfintul Pavel explică scopul botezului folosind exact aceeaşi termeni .ca şi o serie de alte persoane. Şi li se adresează celorlalţi făcînd. scamatori şi făcători de minuni din aceeaşi epocă. atunci tratamentul special de care 470 . în timpul şederii lui Isus pe malurile Iordanului.ceea ce nu ar fi reprezentat o întîmplare neobişnuită. apel la alegorii şi parabole. Profesorul Smith atrage atenţia asupra faptului că evoluţia lui Isus este similară cu cea a numeroşilor alţi magicieni. Dar s-ar putea ca ele să fi înţeles greşit sau să fi răstălmăcit esenţa ritualului. Sau poate că întreaga poveste era o punere în scenă ingenios concepută. aşa cum se întîmplă de obicei în asemenea cazuri. le cere apoi să nu divulge cele întîmplate. de obicei.pe care îi foloseşte chiar şi Isus la Cina cea de Taină. adesea.dintîi devenind. Şi. în sens mistic. care culmina. De exemplu. cu voce scăzută. cu o moarte şi cu o reînviere simbolică. Se pare aşadar că. în această nouă lumină. Dacă episodul învierii lui Lazăr este într-adevăr o iniţiere rituală. Isus rămîne singur cu cei pe care urmează să-i vindece sau le vorbeşte doar lor.

ereticii de orientare mistică. Totuşi. De. ceea ce sugerează. Cînd se întoarce în Betania şi plînge sau se preface că plînge martorii reiau vorbele mesagerului: „Iată cît de mult îl iubea!" (Ioan 11:36) Autorul Evangheliei după Ioan . Poate pentru că între Lazăr şi Isus exista o legătură deosebită . cum erau carpocratienii.mai mult decît ceilalţi ucenici. S-ar putea ca Isus să-l fi cunoscut şi îndrăgit pe Lazăr tocmai pentru că îi era cumnat. printre altele. Dar de ce a fost ales tocmai acest bărbat din Betania. Se numeşte adesea pe sine însuşi „ucenicul preaiubit". nu se identifică prin nici un nume.aceea dintre doi cumnaţi. se pare că el este iniţiat înaintea celorlalţi ucenici care lasă într-adevăr impresia că îl invidiază pentru respectivul privilegiu.nu se identifică nicăieri pe sine însuşi drept Ioan. se bucura de un statut unic şi privilegiat. la Cina cea de Taină. fără dubiu. faptul că îi este apropiat lui Isus devine extrem de evident atunci cînd acesta îi povesteşte numai lui despre modul în care va fi trădat: 471 . În orice caz. fapt. De exemplu. se referă la el însuşi folosind un calificativ aparte. pînă atunci necunoscut? De ce tocmai el a avut parte de experienţa pe care ucenicii erau nerăbdători să o împărtăşească? De ce.beneficiază acesta este evident. mai tîrziu. că. ataşamentul său faţă de Lazăr este subliniat în repetate rînduri.în care este inclusă povestea lui Lazăr . Poate din ambele motive. au fost atît de interesaţi de această problemă? Şi de ce a fost exclus întregul episod din Evanghelia după Marcu? Poate pentru că Lazăr era cel „îndrăgit" de Isus . „cel pe care îl iubea Isus". faţă de camarazii săi.

dacă Lazăr şi „ucenicul preaiubit" sînt. de fapt. Şi. Şi căzînd acela astfel la pieptul lui Isus.. pe a cărui mărturie se bazează a Patra Evanghelie? Totul pare să sugereze că este. Şi nu ne aparţine în exclusivitate. una şi aceeaşi persoană. Cuvintele prin care a făcut-o pot fi cele ale unui om care se referă la cumnatul său: 472 . după toate aparenţele. „Ioan". de fapt. Lazăr şi "Ucenicul preaiubit" sînt. ca şi aparenta sa absenţă din timpul răstignirii. aceeaşi persoană. (Ioan 13:23-26) Cine este acest „ucenic preaiubit". întingînd bucăţica. căruia eu. iar Lazăr este. întingînd bucăţica de pîine. cine este? Isus a răspuns: Acela este. Aşadar.. Lazăr. ajungem la concluzia că ucenicul preaiubit este Lazăr din Betania. Deci Simon Petru i-a făcut semn acestuia şi i-a zis: întreabă cine este cel despre care vorbeşte. Este o concluzie aproape inevitabilă. de fapt. i-a zis: Doamne. "cel pe care Isus îl iubea".Iar la masă era rezemat de pieptul lui Isus unul dintre ucenicii lui. i-o voi da. pot fi explicate o serie de anomalii. Şi Lazăr este cel căruia Isus i-a lăsat-o în grijă pe mama sa. pe care îl iubea Isus. S-ar explica astfel misterioasa dispariţie a lui Lazăr din relatarea biblică. Conform profesorului Wiliam Brownlee. unul dintre cei mai de seamă cercetători ai Bibliei şi unul dintre specialiştii de frunte în ceea ce priveşte manuscrisele de la Marea Moartă: „în virtutea dovezilor incluse în cea de-a patra Evanghelie. aceasta a asistat la răstignire. de fapt. fiul lui Simon Iscarioteanul. Pentru că. i-a dat-o lui Iuda."^ Dacă Lazăr şi „ucenicul preaiubit" sînt unul şi acelaşi.

ce ai tu? Tu urmează mie. ci: dacă voiesc ca acesta să rămînă pînă ce voi veni. Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi. De aceea a ieşit cuvîntul acesta între fraţi.Deci Isus. văzînd pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stînd alături. Isus prevede moartea lui Petru şi cere acestuia să îi „urmeze": Dar întorcîndu-se. Şi aici apare. Totuşi. Petru a văzut venind după el pe ucenicul pe care îl iubea Isus. cine este cel ce te va vinde? Pe acesta deci. sînt lipsiţi de adăpost. nu se mai pune problema dispariţiei sale. Pentru că ceilalţi ucenici şi-au părăsit casele din Galileea şi. Ultimul cuvînt al acestui citat este cel revelator. văzîndu-l. acela care la Cină s-a rezemat de pieptul lui şi I-a zis: Doamne. de asemenea. După ce este relatată hotărîrea arhiereilor de a-l ucide. din ceasul acela.acea casă din Beta-nia. a zis mamei sale: Femeie. care merită să fie cercetat. Lazăr are unul . dar cu acesta ce se va întîmpla? Zis-a Isus lui: Dacă voiesc ca acesta să rămînă pînă voi veni. S-ar putea presupune că a dispărut întru totul. ce ai tu? 473 . ucenicul a luat-o la sine. în încheierea celei de-a patra Evanghelii. iar mişcările şi faptele sale pot fi urmărite pînă la sfirşitul celei de-a patra Evanghelii. practic vorbind. în care chiar şi Isus era obişnuit să locuiască. numele lui Lazăr nu mai este menţionat. că ucenicul acela nu va muri. (Ioan 19:26-27). Petru a zis lui Isus: Doamne. un episod straniu. iată fiul tău! . Dar dacă el este „ucenicul preaiubit". dar Isus nu i-a spus că nu va muri.

Isus trimite doi ucenici în Betania. pare să fi avut un anumit precedent." Cînd totul se petrece exact cum a prevăzut Isus. în mod simbolic. nu pare să fie Lazăr? 474 . importanţa acestui pasaj este cît se poate de clară. pare să fie vorba de un fel de miracol. Iar textul în sine subliniază în mod stăruitor că această reîntoarcere nu trebuie înţeleasă. existenţa unui plan ascuns. atunci această înţelegere secretă. şi ştim că mărturia lui este adevărată. Dacă „ucenicul preaiubit" este Lazăr. Isus îşi pregăteşte intrarea triumfală în Ierusalim şi. unde le spune că vor găsi un asin aşteptîndu-i. Isus urma să se reîntoarcă pentru a-i încredinţa „ucenicului preaiubit" o misiune specială. în mod explicit. care face rost de asin la timpul potrivit. Aceştia sînt învăţaţi să-i spună proprietarului asinului că: „Domnul are trebuinţă de el.Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre aceasta şi care a scris acestea. pentru ca acesta să corespundă profeţiei din Vechiul Testament referitoare la Mesia. „Ucenicului preaiubit" i s-a cerut. Cu o săptămînă înainte de răstignire. Dimpotrivă. în Evanghelia după Luca. Dar ce este atît de extraordinar în această întîmplare? Nu trădează. (Ioan 21:20-24) În ciuda stilului ambiguu de exprimare. să aştepte reîntoarcerea lui Isus. Este aproape ca şi cum cei doi ar fi avut de dus la bun sfirşit anumite aranjamente concrete şi de făcut anumite planuri. (Zaharia 9:9-10) De aceea. trebuie găsit asinul. este nevoie să încalece pe un asin. Sugerează că. drept „a doua venire". bine pus la punct? Iar acel om din Betania. pur şi simplu. la scurt timp după împrăştierea în lume a celorlalţi ucenici. se referă la ceva mult mai concret. necunoscută celorlalţi ucenici.

concluzia la care ajunge doctor Hugh Schonfield. aceştia i-au fost încredinţaţi. Prioria din Sion îşi numise „cupola" din Rennes-le-Chateau „Betania". Dacă avea soţie şi copii. Schonfield crede că Lazăr face parte dintr-un astfel de grupagina Iar ipoteza sa concordă cu insistenţa profesorului Smith asupra tratamentului preferenţial de care beneficiază r. printre altele. de conspiratori sau de membri ai familiei. de încrederea domnului lor. fără ştirea celorlalţi ucenici. aceasta dovedeşte existenţa unui cerc interior al ucenicilor lui Isus.Aceasta este. probabil. Se pare că avea de făcut anumite planuri împreună cu acesta. oficiate de Isus. locul destinat unor ritualuri unice. îşi încredinţase deja mama în grija „ucenicului preaiubit". în exclusivitate. Supoziţia ar putea explica altfel enigmatica apariţie repetată a Betaniei în decursul investigaţiilor noastre. că aranjamentele pentru intrarea triumfală în Ierusalim au fost făcute de Lazăr. aceluiaşi 475 . la sugestia Prioriei din Sion. Şi nu este lipsit de sens să presupunem că planurile se refereau. la viitorul familiei lui Isus. Este posibil ca Betania să fi fost centrul unui cult. care se bucură. în mod convingător. Dacă aşa s-au petrecut într-ade-văr lucrurile. Cînd era pe cruce. îşi botezase vila tot „Betania". a unui nucleu de colaboratori. după toate aparenţele. cu siguranţă. El argumentează. Iar Sauniere. înţelegerea secretă în urma căreia a fost obţinut asinul de la „omul din Betania" şi-ar putea semnala din nou prezenţa prin intermediul sfirşitului misterios al celei de-a patra Evanghelii unde Isus îi porunceşte „ucenicului preaiubit" să îi aştepte reîntoarcerea. ca urmare a iniţierii sale sau a morţii sale simbolice din ia. În orice caz.

şi aşa cum susţin anumiţi autori reprezentînd biserica creştină timpurie. Însă despre Lazăr şi Maria Magdalena se povesteşte că ar fi rămas în Galia. Maria Magdalena. fireşte. cu o corabie.care a rescris-o conform propriilor sale idei. Despre unul dintre însoţitorii lor. tradiţia este cît se poate de explicită. Dacă „ucenicul preaiubit" nu a plecat la Efes. Iosif ar fi fost hirotonit de Sfintul Filip şi apoi trimis în Anglia. atunci această întrebare are şi un răspuns. Ceea ce ar fi. După părerea doctorului Schonfield. după ce a întemeiat acolo prima episcopie. Oricum. unde ar fi întemeiat o biserică la Glastonburry. Conform tradiţiei. Marta. se spune că ar fi fondatorul primei episcopii din Narbonne. în cetatea Efes . Conform tradiţiei ulterioare. Conform tradiţiei. Sfintul Maxim. Se presupune că. a patra Evanghelie nu a fost. Dacă Lazăr şi „ucenicul preaiubit" sânt unul şi acelaşi. la Marsilia. revizuită şi editată de un înţelept grec . iar Lazăr la Marsilia. mama lui Isus ar fi murit în exil. fiindcă.presupusul loc de provenienţă al celei de-a patra Evanghelii. Iosif din Arimateea şi încă alţi cîţiva.„ucenic preaiubit". mult mai plauzibil dacă respectivul ucenic i-ar fi fost într-adevăr cumnat. atunci ce anume s-a întîmplat cu el? Dacă el şi Lazăr erau unul şi acelaşi. atunci aceasta poate fi explicaţia dispariţiei 476 . nu există nici o indicaţie care să sugereze că „ucenicul preaiubit" ar fi fost alături de mama lui Isus pînă la sflrşitul vieţii acesteia. acolo. au ajuns. scrisă în Efes. în ceea ce priveşte soarta lui Lazăr. ci doar prelucrată. fie la Saint Baume. probabil. Lazăr. Maria Magdalena a murit fie la Aix-en-Provence.

împreună cu „ucenicul preaiubit".care.un rege legitim. purta cu sine Sfintul Graal.lor comune. după toate aparenţele. s-ar fi putut ca această căsătorie să servească unui scop anume? Cu alte cuvinte. Iar inscripţia de pe cruce ar fi însemnat mult mai mult decît o simplă şi sadică luare în derîdere. a ajuns dincolo de mare. adevăratul „ucenic preaiubit". atît la adresa lui Irod. un descendent direct al lui Solomon şi al lui David. reprezentînd astfel o ameninţare serioasă. că Isus era de sînge regal . pretenţia sa la tronul Palestinei unificate ar fi fost legitimă . la sfirşitul celei de-a patra Evanghelii. împreună cu sora sa. 477 . dacă ţinem cont de tradiţia ulterioară. la Marsilia. de însuşi Isus. Dacă acesta este adevărul.sînge regal"? Evanghelia după Matei afirmă. cu implicaţii şi repercusiuni politice? Pe scurt. în anumite privinţe. pentru că Isus ar fi fost într-adevăr „Regele Evreilor". Şi astfel ar fi fost generată opoziţia împotriva sa. să zicem. „sîngele regal". ar fi putut însemna ceva mai mult decît o căsătorie obişnuită? Ar fi putut reprezenta un anume fel de alianţă dinastică.şi poate chiar singura legitimă.. Şi planurile fugii şi refugiului lor au fost făcute. adică în virtutea rolului său rolul unui preot-rege care ar fi putut unifica ţara şi poporul evreu. cît şi la adresa Romei. Se pare că Lazăr. Maria Magdalena . în mod explicit. ar fi fost posibil ca linia de sânge rezultată din această căsătorie să justifice de deplin calificativul de. cu aceea a lui Bonnie Prince Charlie în 1745. postura sa ar fi fost similară. DINASTIA Lui ISUS Dacă Isus a fost într-adevăr căsătorit cu Maria Magdalena.

Şi trebuie să fi fost luată într-adevăr în serios. dacă s-a petrecut într-adevăr. Dar. oricît de precară i-ar fi fost poziţia. chiar simpla perpetuare a poveştii pare să dovedească ceva . Ţara Sfintă era oricum plină. A sugera că o asemenea revendicare venea din partea lui Isus. nu a fost de Proporţiile vădit exagerate şi înfiorătoare pe care i le-au atribuit Evangheliile şi tradiţia ulterioară. anumite acţiuni menite să o pre-întîmpine şi să o dejoace. în primul rînd. în epoca aceea. desigur. cît se poate de reală. că ar fi putut fi detronat. legată de o revendicare a tronului venită din partea unui rival şi. faptul că 478 . motivul nu putea fi decît o ameninţare foarte reală. foarte probabil. O astfel de revendicare putea fi numai de natură politică. concretă. Sau că. Dacă Irod era într-adevăr îngrijorat. dar tradiţia care îl pomeneşte reflectă probabil neliniştea lui Irod. Totuşi. Dar motivele care ne îndeamnă să o facem sînt grăitoare. Trebuie să admitem că tronul lui Irod era extrem de nesigur.Anumiţi cercetători moderni ai Bibliei s-au străduit să demonstreze că vestita „ucidere a pruncilor". fiind urît de supuşii săi înrobiţi şi susţinut la putere doar de cohortele romane. teama sa.o ameninţare reprezentată de un om al cărui drept la tron era mult mai legitim decît al lui însuşi şi care ar fi putut beneficia de un suport popular considerabil.panica autentică a lui Irod.de genul celor de care. a pune sub semnul întrebării imaginea populară a „dulgherului sărac din Nazaret". înseamnă. nu a avut loc niciodată. politică . Este posibil ca „uciderea pruncilor" să nu fi avut loc. aceasta nu ar fi putut fi realmente şi serios ameninţată de zvonurile despre un mîntuitor simbolic sau spiritual . ordonată de Irod.

Cu siguranţă. se pare că Nazaretul nu figurează ca oraş decît începînd cu o dată ulterioară revoltei dintre anii 6874 după Hristos şi că Isus a fost asociat cu acesta datorită confuziei semantice . asupra existenţei oraşului Nazaret în vremea lui Isus există destul de multe dubii. nici una dintre Evanghelii nu îl descrie în acest mod. are toate 479 . Acesta nu figurează nici pe hărţile.accidentale sau deliberate .nu face nici o menţiune referitoare la Nazaret. nu există indicaţii care să denote că ar fi fost vreodată „un dulgher sărac". Pe scurt. nici în scrierile Sfintului Pavel care. au fost compuse înaintea Evangheliilor.cum ar fi Iosif din Arimateea şi Nicodim. care a comandat trupe în Galileea şi a întocmit o listă a oraşelor din provincie . Iar nunta de la Cana ar putea sta mărturie pentru statutul lui Isus şi pentru poziţia sa socială. în realitate. Dimpotrivă. a lui „Isus din Gennescareth". în mare măsură. ca o petrecere umilă a unor „oameni simpli". „Isus din Nazaret" este.Isus era originar din Nazaret nu este pe deplin sigur. nici în documentele sau înregistrările romane. ci şi cu oameni bogaţi şi influenţi . În al doilea rînd. avea pregătirea unui rabin şi nu se întovărăşea doar cu săracii. o denaturare sau o traducere eronată a lui „Isus Nazoritul" sau „Isus Nazareanul". Dimpotrivă. Şi nici Flavius Iosefus . Nu este menţionat în Talmud. După toate aparenţele. sau. faptele relatate sugerează contrariul. la urma urmelor. se pare că era un bărbat educat.care este. Indiferent dacă Isus era sau nu „din Nazaret".cel mai vestit cronicar al epocii. Nu este menţionat. poate. cu atît mai puţin asociat cu Isus. Nunta nu apare ca fiind modestă. De exemplu. caracteristică Noului Testament.

Cînd Isus „transformă" apa în vin este vorba.fusese iniţial proprietatea seminţiei lui Veniamin. există o mulţime de servitori care se grăbesc să îndeplinească atît poruncile Mariei. De exemplu. Dacă Isus era un aristocrat şi dacă a fost căsătorit cu Maria Magdalena se poate presupune că statutul ei social era similar. printre prietenele ei nu s-ar fi numărat soţia unui personaj important de la curtea lui Irod. Şi există un nun care se comportă ca un „maestru de ceremonie" . Ierusalimul Oraşul Sfint şi capitala Iudeei . nunta de la Cana pare să fi fost o ceremonie somptuoasă a micii nobilimi sau a aristocraţiei.şi care. cu certitudine. Totuşi. Luînd în consideraţie toate acestea. în context. Chiar dacă nunta nu era a lui Isus. la care participă cel puţin cîteva sute de oaspeţi. conform Goo’d News Bible (Biblia Veştilor Bune) de o cantitate de nu mai puţin de şase sute de litri. prezenţa sa şi a mamei sale sugerează că făceau parte din aceeaşi castă. Altfel. chiar aşa pare să fie. ceea ce înseamnă mai mult de opt sute de sticle! Şi asta pe lîngă vinul care se consumase deja.cu toate că. Veniamiţii au fost decimaţi în urma războiului purtat împotriva celorlalte seminţii ale lui Israel şi mulţi dintre ei au emigrat . după cum 480 . Numai astfel poate fi explicată supunerea pe care le-o arată servitorii. ale unei petreceri din „înalta societate". cît şi pe ale lui Isus. o cantitate enormă de vin. Şi există. Ulterior. într-adevăr. Aşa cum am descoperit mergînd pe urmele referinţelor din „documentele Prioriei". pare să fi fost chiar un aristocrat. Şi. ea ar fi putut fi o persoană mult mai importantă. aristocratice.caracteristicile unei reuniuni costisitoare.

Şi David nu i-a văduvit pe veniamiţi doar de dreptul lor la tron. în legendele ulterioare se spune că ea ar fi fost vlăstarul unei case regale. cît şi un membru al seminţiei lui Iuda. Dar orice obiecţie de acest gen ar fi fost înlăturată dacă s-ar fi căsătorit cu o femeie veniamită. care declară explicit că este un veniamit. Stabilindu-şi capitala la Ierusalim. Nu numai că i-ar fi dăruit Israelului un preot-rege. în măsura în care puteam 481 . Ar fi favorizat unificarea populaţiei şi ar fi sprijinit şi întemeiat dreptul lui Isus la tron. În unele dintre acestea este specificat faptul că făcea parte din seminţia lui Veniamin. din rîndul ei provin primul rege al Israelului . În acest punct. Isus era atît un descendent direct al lui David. Unul dintre descendenţii acestora a fost Sfintul Pavel. Într-un anumit sens. uns de profetul Samuel . „unii dintre ei au rămas". Ar fi avut şi rolul simbolic de a înapoia Ierusalimul stăpînilor săi iniţiali şi legitimi. una cu multiple consecinţe politice.menţionează „documentele Prioriei". i-a lipsit şi de moştenirea lor legitimă. Şi.şi prima sa casă regală. schiţa unui scenariu istoric coerent începea să fie vizibilă. În Noul Testament nu există indicaţii referitoare la apartenenţa Mariei Magdalena la o anumită seminţie. O astfel de căsătorie ar fi constituit o alianţă dinastică importantă. seminţia lui Veniamin pare să se bucure de un statut deosebit.Saul. Conform tuturor relatărilor din Noul Testament. Dar Saul a fost apoi detronat de David. (Romani 11:1) În pofida conflictului cu celelalte seminţii ale lui Israel. Printre altele. Totuşi. din seminţia lui Iuda. în ochii veniamiţilor ar fi putut părea un uzurpator.

părea justificată din punct de vedere politic. Brandon de la Universitatea din Ivlanchester. a cărui pretenţie asupra tronului era legitimă. Şi-ar fi consolidat poziţia printr-o căsătorie dinastică de importanţă simbolică. să detroneze marioneta lor abjectă şi să restaureze gloria monarhiei din epoca lui Solomon. poate constitui o ameninţare pentru regimul existent. Un astfel de om ar fi fost cu adevărat „regele iudeilor".G. a cărui pretenţie asupra tronului este legitimă şi care are copii prin intermediul cărora poate instaura o dinastie. care beneficiază de suficient sprijin din partea populaţiei. o ameninţare mult mai serioasă. în al doilea rînd. RĂSTIGNIREA Realizările lui Gandhi demonstrează că un lider spiritual. Respectîndu-se instrucţiunile lui Pilat. practic fără nici o modificare. în re" petate rînduri. episodul este mult prea compromiţător şi mult prea 482 . Ar fi fost în măsură să-şi unifice ţara. în toate cele patru Evanghelii. Dar un bărbat căsătorit.la fel de mult ca orice alt lucru din Noul Testament. o inscripţie cu acest titlu este aplicată pe cruce. După cum argumentează profesorul S.F.aprecia acest lucru. indiscutabil. să mobilizeze populaţia. reprezintă. inscripţia apare. Isus este numit. „Rege al Iudeilor". Există în Evanghelii vreo dovadă care să ateste că Isus era într-adevăr privit de romani drept o astfel de ameninţare? În timpul interogării sale de către Pilat. Isus ar fi fost un preot-rege din spiţa lui David. această inscripţie trebuie considerată autentică . în primul rînd. să-i alunge pe asupritori.

Isus nu putea fi prezentat drept o 483 . insistă asupra titlului cu fermitate şi cu seriozitate. era normal ca evreii să fie prezentaţi drept personaje negative. este total lipsită de echivoc. în ciuda unui cor de proteste. Roma abia încheiase un război crunt şi costisitor purtat împotriva evreilor. Dar în varianta originală. Pilat îi întreabă de arhiereii adunaţi: „Ce voi face deci cu cel despre care ziceţi că este Regele Iudeiilor?" (Marcu 15:12). Pilat îi acordă lui Isus acest titlu în toate cele patru Evanghelii. în consecinţă. În Evanghelia după Marcu.penibil pentru ca să fi fost inventat de editorii de mai tîrziu. însuşi Isus recunoaşte că pretinde acest titlu: „Şi l-a întrebat Pilat: Tu eşti Regele Iudeilor? Iar el. Evangheliile au fost destinate unui public greco-roman . Nu avem motive să presupunem că o face în mod ironic sau în bătaie de joc. Şi astfel este tradusă această expresie ori de cîte ori apare altundeva în Biblie. în limba greacă." (Marcu 15:2). Mai mult decît atît. Evangheliile au fost scrise în timpul sau după revolta dintre anii 66-74 după Hristos. Aceasta pare să indice faptul că cel puţin unii dintre iudei se refereau într-adevăr la Isus ca la regele lor. în cele trei Evanghelii sinoptice. răspunzînd. replica poate suna ambiva-lent . în plus. politică şi militară. la începutul revoltei evreilor.poate că a fost tradusă astfel în mod deliberat. Ar putea fi interpretată doar drept „Ai spus un adevăr". în acelaşi timp. Şi.care trebuia să le considere acceptabile. după ce îl interoghează pe Isus. În a patra Evanghelie. În traducere. i-a zis: Tu zici. cînd iudaismul şi-a încetat efectiv existenţa ca forţă socială. în plus.

care l-au adus apoi în faţa lui Pilat şi l-au rugat stăruitor să pronunţe el sentinţa. Dar. inimos Şi tolerant. în pofida acestor libertăţi luate faţă de istorie. motivul pentru care Isus îi este înfăţişat lui Pilat.personalitate politică . conciliul înţelepţilor evrei. în aparenţă. în Evanghelii. 484 . Din punct de vedere istoric. Totuşi. Sinedriul era autorizat să pronunţe condamnări la moarte dar prin lovire cu pietre. Sinedriul pare să nu aibă dreptul de a pronunţa o sentinţă la moarte . Conform Evangheliilor. ar fi hotărît. Evangheliile relatează că arestarea şi procesul lui Isus s-au desfăşurat în timpul nopţii. De aceea. Isus este arestat şi condamnat de Sinedriu în noaptea Paştilor. în virtutea propriei sale autorităţi. Dacă Sinedriul ar fi dorit să îl înlăture pe Isus. rolul romanilor în procesul şi execuţia lui Isus trebuia minimalizat şi prezentat în cea mai bună lumină posibilă. nu prin răstignire. această afirmaţie este total lipsită de sens. să fie ucis cu pietre. Isus a fost condamnat mai întîi de Sinedriu. Dar legea iudaică interzicea deopotrivă întrunirea Sinedriului noaptea. Dar legea iudaică nu permitea întrunirea Sinedriului în perioada Paştilor. adevărata poziţie a Romei în această poveste poate fi desluşită. Evangheliile îl descriu pe Pilat drept un bărbat cumsecade.pentru a nu fi asociat cu acele tulburări care au culminat printr-un război. în reşedinţe particulare sau oriunde altundeva în afara incintei Templului. în final. Nu ar fi fost cîtuşi de puţin necesar să-l deranjeze pe Pilat. care aprobă răstignirea fiind silit de împrejurări.acesta fiind. în faţa Sinedriului. În cele trei Evanghelii sinoptice.

Autorii moderni sînt de acord că romanii nu procedau niciodată astfel şi că oferta de a-l elibera fie pe Isus. în realitate.în calitate de. Chiar dacă administraţia romană se temea de un preot-rege care pretindea tronul. a unei 485 . este posibil ca nu toţi evreii să fi fost lipsiţi de orice vină. pentru un procurator roman şi mai ales pentru unul atît de neîndurător ca Pilat era de neconceput să se plece în faţa voinţei gloatei. Ne putem aşadar imagina că romanii au apelat la servi' ciile anumitor saduchei . Marcu şi Matei susţin că aşa era „obiceiul de sărbătoarea Paştilor". Una dintre acestea este episodul ofertei aparent făcute de Pilat de a acorda o graţiere . scopul unei astfel de născociri este destul de limpede .exonerarea romanilor şi transferul vinovăţiei asupra evreilor. nu ar fi recurs în mod făţiş la acţiuni provocatoare acţiuni care ar fi putut precipita izbucnirea unei rebeliuni generalizate. ca şi despre afirmaţia că ar fi cedat în faţa presiunii intimidante exercitate de mulţime. agenţi provocatori-Dar. este un adevăr ineluctabil faptul că Isus a fost victima administraţiei romane. Desigur. este pură ficţiune. Se pare că acelaşi lucru se poate spune şi despre ezitarea lui Pilat în ceea ce priveşte condamnarea lui Isus.graba acestuia de a elibera un prizonier la alegerea mulţimii. De fapt. chiar dacă aşa au stat lucrurile. de propriii săi compatrioţi. pentru romani ar fi fost mult mai avantajos ca preotul-rege să fie trădat. pentru ca povestea lui Isus să fie pe placul publicului roman. un astfel de obicei nici nu exista. Cu siguranţă.Autorii Evangheliilor au făcut încă multe alte încercări de a şterge orice vină şi orice responsabilitate a Romei. în mod ostentativ. fie pe Baraba. să zicem. Din nou.

coincidenţa este frapantă. Isus nu a fost răstignit pentru crime împotriva iudaismului. „Berabbi" era un titlu rezervat celor mai sus-puşi şi respectaţi rabini şi era plasat după numele acestora. ar fi fost la fel de neobişnuit şi dacă nu ar fi fost rabin. o dovadă explicită.pentru că astfel este identificat în Evanghelia după Matei. Dar toată lumea se aştepta ca rabinii să aibă copii. ci pentru crime împotriva Imperiului. Este vorba de un personaj derutant.curţi de judecată romane. Specialiştii moderni nu sînt siguri de originea şi de semnificaţia numelui „Baraba". Chiar dacă acest lucru nu are o altă semnificaţie. dacă Isus era rabin. prin „Isus Berabbi" ar putea fi desemnat chiar Isus. în exclusivitate. ar fi fost cît se poate de neobişnuit să rămînă fără urmaşi. în Evanghelii. „Isus Baraba" ar fi putut fi „Isus barr Rabbi" . Dar dacă Isus ar fi avut un fiu care să-i fi preluat numele. Iniţial. fiul rabinului". De fapt. dovezi care să ateste că Isus a avut într--adevăr copii? Nu există nici o afirmaţie explicită. Aşadar. Nu există nici un indiciu care să sugereze că tatăl lui Isus ar fi fost rabin. Dar există o dovadă mai concretă. Isus Baraba . duşmanilor Romei. Dar mai există o alternativă. Era un lucru de la sine înţeles şi. Admitem că aceste argumente nu trec drept dovezi întemeiate. a unei sentinţe da’te de romani şi a soldaţilor romani care l-au executat într-un mod care era rezervat.“Isus. mai exact. acesta ar fi fost 486 . „Isus Baraba" poate fi o denaturare a lui „Isus Berabbi". CINE ERA BARABA? Există. care apare în Evanghelii sub numele Baraba sau.

atunci „Baraba" ar putea. Atunci. nu în sensul strict al cuvîntului. personajul Baraba este extrem de ciudat. Baraba ar fi fost altcineva . Însă Evangheliile nu îl descriu pe Baraba ca pe un tîlhar. "Baraba" ar putea fi „fiul tatălui" un mod de exprimare total lipsit de sens. să fie numele fiului său. cu excepţia cazului în care tatăl persoanei desemnate este. Pe de altă parte. şi.într-adevăr „Isus barr Rabbi". Conform relatărilor lui Marcu şi Luca. este extrem de puţin probabil să fi fost un tîlhar de rînd. şi în acest caz. în primul rînd. Ca o a treia posibilitate. atunci „Isus Baraba" este din nou o referire la Isus. într-un anumit fel. „Isus Baraba" ar putea proveni din „Isus barr Abba". un rebel învinuit de crimă şi de răzvrătire. însă. de o încercare de a ascunde ceva anume. Cu cît meditezi mai mult asupra evenimentului în care este implicat. pentru că în limba ebraică „Abba" înseamnă „tată". Dar. este prezentat drept un 487 . în realitate. Dacă „tatăl" este. dacă Isus este „tatăl". este un deţinut politic. Baraba este un „tîlhar". dacă identitatea lui Baraba este una din cele sugerate de numele său. "Tatăl Ceresc". aşa cum şi Maria Magdalena este o tîrfă. Indiferent care ar fi originea şi semnificaţia numelui. numele lui Baraba. pare să fi fost obiectul unei ponegriri deliberate şi sistematice. extrem de important. cu atît devine mai evident faptul că este vorba de ceva neobişnuit.şi pentru că editorii nu ar fi dorit ca posteritatea să-i cunoască adevărata identitate. de ce i-ar fi fost ponegrit numele? Doar dacă. Conform tradiţiei populare. de fapt. în Evanghelia după Matei. ca şi cel al Mariei Magda-lena.

instigau la revoltă. la zeloţi . Conform acestora. Dacă Baraba era într-adevăr un condamnat de rînd. este greu de presupus că Pilat ar fi eliberat mai degrabă un astfel de individ potenţial 488 . Ierusalimul fusese tulburat de un asemenea eveniment . Dar. cu cîteva zile înainte. răzmeriţa pentru care fusese întemniţat? Desigur. vinovat de crimă. care poate fi tradus fie prin „tîlhar".„vinovat vestit". de ce ar fi preferat mulţimea să fie cruţată viaţa acestuia? Sau. în contextul istoric.cînd Isus şi adepţii săi răsturnaseră mesele zarafilor din Templu. în acest caz. Spunînd lestes. După Luca. înseamnă cu totul altceva. fie prin „bandit". Dar. Dar Evangheliile o fac. Deoarece Marcu şi Luca sînt de acord că Baraba se făcea vinovat de răzvrătire şi deoarece Matei nu contrazice această afirmaţie. Iar în cea de-a patra Evanghelie este descris prin intermediul cuvîntului grecesc lestai (Ioan 18:40).că Baraba se număra printre însoţitorii lui Isus. de fapt. există o singură concluzie evidentă . chiar dacă ar fi existat. nu exista „obiceiul" de a elibera un condamnat cu ocazia Paştilor. „revoltă" sau „răzmeriţă" recentă. Oare acesta era răzmeriţa în care fusese implicat Baraba. Dar aceasta nu este singura informaţie despre Baraba pe care o deţinem. dacă era un zelot sau un revoluţionar. Şi. romanii se refereau. alegerea între Isus şi Baraba era lipsită de sens. Baraba fusese implicat într-o „dezordine". Istoria nu menţionează nici o astfel de tulburare care să fi avut loc în Ierusalim la data respectivă. ipoteza este verosimilă. După părerea specialiştilor moderni. de ceva vreme.revoluţionarii naţionalişti militanţi care. este logic să deducem că Baraba era un zelot.

periculos. După obiceiul vremii. În general. avînd prioritate faţă de orice altceva? Un popor pus în faţa unei alegeri atît de cumplite nu ar fi preferat să-şi sacrifice regele pentru ca vlăstarul şi spiţa acestuia să supravieţuiască? Dacă existau urmaşi. speranţa continua să existe. Dintre toate nepotrivirile. nu ar fi fost mai importantă dinastia decît omul? Perpetuarea liniei de sînge nu ar fi fost ţelul suprem. a cărui sosire fusese de mult aşteptată cu atît de multe speranţe. se presupune că acesta s-a născut în jurul anului 6 înainte de Hristos Şi a fost răstignit nu mai tîrziu de anul 36 după Hristos. chiar dacă ar fi murit la doar treizeci şi trei de ani. Un autor modern a propus o explicaţie incitantă şi plauzibilă.care. aceasta este cea mai frapantă şi cea mai inexplicabilă.care. iar Isus un rege legitim. alegerea lui Baraba capătă sens. Era limpede că se ascundea ceva sub această contrafacere neîndemînatică şi confuză. conform uzanţelor 489 . aparent.Mesia. Chiar dacă nu s-ar fi însurat pînă la douăzeci de ani. s-ar fi putut căsători la şaisprezece sau la şaptesprezece ani. nu este imposibil ca Baraba să fi fost fiul lui Isus. A sugerat că Baraba ar fi fost fiul lui Isus. ar fi putut avea un fiu. Fără îndoială. decît un vizionar inofensiv . Trebuie să ne imaginăm o mulţime oprimată. inconsecvenţele şi impro-babilităţile existente în Evanghelii. Dar. ceea ce înseamnă că atunci avea cel mult patruzeci şi doi de ani. în asemenea circumstanţe. confruntată cu uciderea iminentă a conducătorului ei spiritual şi politic . era dispus să „dea Cezarului ce e al Cezarului". tot ar fi putut avea un fiu în vîrstă de treisprezece ani . Imediat ce acceptăm această ipoteză.

numărul vlăstarelor sale ar fi putut creşte. l-ar fi putut omorî cu pietre.iudaice. în conformitate cu legislaţia şi cu uzanţele acestora. dacă ar fi supravieţuit. chiar cu o zi sau două înaintea răstignirii.în cu totul alt fel decît pe aceea a evreilor. Conform relatărilor biblice. Oricare ar fi fost delictele pentru care a fost răstignit. Pur şi simplu. fără ca implicarea Romei să fie necesară. nu există nici un motiv pentru care răstignirea. Dacă a fost într-adevăr răstignit. Dimpotrivă. este greu de crezut că Isus a fost răstignit. o înşelătorie? Dată fiind descrierea pe care i-o fac Evangheliile. totuşi. incoerenţele abundă în episodul prezumtivei sale morţi pe cruce. cărora le ameninţa interesele. Şi a fost executat prin crucificare . Şi. ar fi fost deja considerat bărbat. atunci nu putea fi atît de apolitic cum îl descriu evangheliştii.sau că aceasta a fost. a fost condamnat de romani. ar mai fi putut avea şi alţi copii. fireşte. Şi.o pedeapsă destinată exclusiv celor vinovaţi de crime împotriva imperiului. este inevitabilă concluzia că trebuie să fi făcut ceva care să fi stîrnit furia romanilor . Există vreo dovadă că Isus a supravieţuit. duşmanii lui erau anumiţi evrei din Ierusalim. Şi. aşa cum 490 . Aceştia ar fi putut fi concepuţi oricînd. într-un anumit fel. dacă existau într-adevăr. conform propriei lor hotărîri şi graţie propriei lor autorităţi. AMĂNUNTELE RĂSTIGNIRII Isus ar fi putut concepe mai mulţi copii înaintea răstignirii. Dar aceşti inamici. după răstigni-re . Evangheliile nu menţionează că Isus ar fi intrat în conflict cu Roma sau că ar fi încălcat vreuna din legile romane. într-adevăr.

Această agonie chinuitoare putea fi scurtată prin sfărîmarea picioarelor sau a genunchilor victimei ceea ce. 491 . ar fi făcut călăii lui Isus dacă nu ar fi fost prea tîrziu. era condus la locul execuţiei. să-i fi fost fatală. orizontal. condamnatul era biciuit . în Evanghelii. De aceea. de sete sau. crucificarea respecta o procedură extrem de precisă. ceea ce micşora presiunea care îi strivea pieptul. ci. Dar. Aici. braţele sale întinse erau fixate . dar uneori cu piroane de o grindă grea de lemn. Fără nimic care să îl susţină. de obicei. bârna era ridicată şi fixată de un stîlp sau de un par vertical. datorită septicemiei.supravieţuia. Apoi. Fiind atîrnat de braţe. condamnatului îi era imposibil să respire -dacă picioarele nu îi erau fixate de asemenea de cruce.fiind astfel slăbit datorită pierderii de sînge.este descrisă în Evanghelii. relatarea trebuie examinată cu minuţiozitate. atunci cînd se foloseau piroane. de-a curmezişul gîtului şi al umerilor săi. dîndu-i-se astfel posibilitatea de a se sprijini în ele. presiunea care apăsa pieptul osînditului devenea insuportabilă şi acesta se sufoca foarte repede. cel puţin o zi sau două.din cauza epuizării. Cărînd această bîrnă. La romani. o dovadă de milă .o lovitură de graţie care provoca o moarte foarte rapidă. Uneori chiar se întîmpla ca osînditul să moară abia după o săptămînă .şi mai ales un bărbat voinic şi sănătos . un om suspendat şi cu picioarele fixate . Zdrobirea picioarelor sau a genunchilor nu era o tortură suplimentară plină de sadism. dimpotrivă. plasată. După pronunţarea sentinţei.de obicei cu curele. cu osînditul atîrnînd de ea. în ciuda chinurilor cumplite.

moartea lui Isus survine într-un moment care pare mult prea convenabil. Dar o serie de suspiciuni continuă să persiste. picioarele lui Isus erau fixate de cruce înde-părtîndu-se astfel presiunea care acţiona asupra muşchilor pieptului său . Şi. (Marcu 15:44) Care ar fi putut fi cauza morţii? în orice caz. Survine exact cînd călăii trebuie împiedicaţi să-i zdrobească oasele . pentru că cea de-a Patra Evanghelie susţine că Isus era deja mort cînd i-a fost pricinuită rana aceea.o combinaţie a extenuării. Totuşi. toate acestea nu îl puteau ucide atît de repede. grăbindu-i astfel moartea. ar fi trebuit să supravieţuiască cel puţin două sau trei zile. cel puţin teoretic. Conform celei de-a patra Evanghelii. epuizării. Conform acesteia. În Evanghelia după Marcu. nu lancea din coasta sa. (Ioan 19:33) Există o singură explicaţie . 492 . este posibil să o fi făcut .în pofida legilor fiziologice. slăbiciunii generale şi a traumei pricinuite de biciuire. chiar şi Pilat este nedumerit de rapiditatea cu care survine decesul. călăii lui Isus sînt pe punctul de a îi zdrobi fluierele picioarelor. Dar de ce s-ar fi ostenit. rămîne pe cruce doar cîteva ore înainte de a fi declarat mort.Cercetătorii moderni ai Bibliei sînt de acord că numai Evanghelia a patra se bazează pe relatarea unui martor ocular al răstignirii. se întîmplă ca un om să moară ca urmare a unei singure lovituri relativ inofensive. În Evanghelii.permiţînd astfel îndeplinirea unei profeţii incluse în Vechiul Testament. ar fi avut sens să i le sfărîme numai dacă moartea nu ar fi fost iminentă. totuşi. dacă era deja muribund? Pe scurt. Desigur. mult prea oportun.şi picioarele lui nu erau zdrobite. De aceea.

este cel puţin suspect. Pentru un om rănit şi extenuat. „decesul" aparent şi oportun al lui Isus care îl salvează în ultimul moment. de la o moarte sigură şi îi permite să împlinească o profeţie . Din acest motiv a trebuit adus din Betania asinul pe care şi-a făcut intrarea triumfală ^ Ierusalim. Ca urmare. Nu poate fi altceva decît o interpolare ulterioară a faptelor sau rezultatul unui plan pus la punct cu deosebită grijă. Dar oare chiar asta era? Oţetul . spune că îi este sete.este un stimulent temporar. chiar să-şi inventeze viaţa astfel încît să decurgă conform unor astfel de profeţii . în cazul lui Isus. Este prea perfect. Pe scurt. o astfel de reacţie este 493 .Specialiştii moderni sînt de acord că Isus a reuşit să-şi modeleze sau. fiind pe cruce. gestul este considerat o altă manifestare a unei batjocuri pline de sadism.sau vinul acrit .un incident care figurează şi în celelalte Evanghelii. Abia după ce miroase sau gustă buretele îşi rosteşte ultimele cuvinte şi „îşi dă duhul".care anunţau sosirea unui Mesia. se întîmplă exact contrariul. Există multe dovezi suplimentare care pledează în favoarea celei de-a doua ipoteze. survine cu Prea multă precizie pentru a fi considerat o simplă coincidenţă. De obicei. Şi detaliile răstignirii par să fi fost regizate astfel încît să pună în scenă profeţiile din Vechiul Testament. poate. era adesea folosit pentru resuscitarea slavilor epuizaţi de pe galere. însă. cu efect similar celui al sărurilor de amoniac. Isus. Din punct de vedere fiziologic. generînd un aflux temporar de energie. în epocă. În Evanghelia a patra. i se întinde un burete despre care se presupune că ar fi fost înmuiat în oţet . mirosul sau gustul oţetului are un efect fortifiant.

în care se afla un mormînt particular. Evangheliile relatează că Isus a fost crucificat în locul numit Golgota. ca şi toate celelalte amănunte ale răstignirii. în epoca aceea. În acest mod. existenţa unei astfel de stratageme. şi în grădină un mormînt nou. Dar de ce i s-ar fi dat un drog soporific? Numai dacă acest gest. în formă de craniu. erau elementele unei stratageme complexe şi ingenioase . dar s-ar fi îndeplinit şi profeţiile despre Mesia din Vechiul Testament. care. în nici un alt „loc public de execuţie“. tradiţia a încercat să identifice Golgota drept un deal sterp. însă. se folosea în mod curent în Orientul Mijlociu. de fapt. încă în viaţă.o stratagemă menită să simuleze moartea cînd victima era." (Ioan 19:41) Aşadar Isus nu a fost crucificat pe un deal sterp. nu numai că ar fi fost salvată viaţa lui Isus. un compus al opiului şi/sau al bela-donei. atît mormântul cît şi grădina erau proprietatea personală a lui Iosif din Arimateea -despre care 494 . Totuşi. cu precizie. După Matei (27:60).în formă de craniu şi. a patra Evanghelie este cea mai explicită: „Iar locul unde a fost răstignit era o grădină. ci cu un anumit drog soporific . reacţia ar fi fost firească în cazul unui burete îmbibat nu cu oţet. pe de altă parte.de exemplu. O serie de alte aspecte anormale ale răstignirii indică. aflat în nord-vestul Ierusalimului. avînd mai mult sau mai puţin forma unui craniu.inexplicabilă. A fost răstignit în sau în imediata apropiere a unei grădini. chiar Evangheliile dau limpede de înţeles că locul răstignirii era cît se poate de diferit de un deal sterp. în această privinţă. Ulterior. „locul căpăţînii". de fapt. în care nu mai fusese nimeni îngropat.

probabil. extrem de probabile. într-adevăr. desigur. de fapt. ci unul restrîns . necesară o înţelegere secretă care să asigure complicitatea lui Pilat din Pont . să asiste. În tradiţia populara. Sîntem de acord că Pilat era crud şi tiranic.o crucificare făcută în bătaie de joc. de la distanţă. Grădina Ghetsimani. În imediata apropiere. Dar era. (Luca 23:49). Sau dacă acesta murise într-adevăr. fireşte. accesibilă oricui şi la care au participat mii de oameni. trezeşte bănuiala că ar fi putut fi vorba de o farsă . era greu să-ţi dai seama cine era. aşadar. Isus o putea folosi nestingherit. răstignirea este o ceremonie publică.toate cele patru Evanghelii relatează că era un om cu stare şi un ucenic secret al lui Isus. înaintea răstignirii. cei mai mulţi dintre martorii răstignirii. Nu mai este nevoie să spunem că o răstignire desfăşurată în particular. atunci ne putem explica de ce. 495 . cel crucificat. de la o oarecare distanţă. erau probabil prezenţi doar cîţiva martori oculari. O serie de specialişti moderni susţin că respectiva proprietate era. Mulţimea a putut. inclusiv femeile „stăteau departe".sau a altei persoane influente din administraţia romană. proprietatea unuia dintre ucenicii secreţi al lui Isus. Marcu şi Luca. Dacă această grădină era. în realitate. Şi. însă Evangheliile sugerează că s-a petrecut în împrejurări total diferite. un ritual regizat cu îndemînare. Pentru o asemenea şaradă era. destul de limpede că moartea lui Isus nu a fost un eveniment public. desfăşurată pe o proprietate privată. pe o proprietate privată. Şi o astfel de înţelegere şi de complicitate sînt. Reiese. aşa cum o confirmă Evangheliile Sinoptice. După Matei.o răstignire discretă.

Şi nu demonstrează numai atît.care se referă numai la un corp viu. a promisiunii că acesta nu avea să mai stîrnească nici un fel de agitaţie politică. după care. De asemenea. ar fi putut fi de acord să cruţe viaţa lui Isus în schimbul unei mari sume de bani şi. complicitatea lui Pilat. Iar Pilat. corupt şi uşor de mituit. Iosif îi cere lui Pilat trupul lui Isus. Legea romană a acelor timpuri interzicea orice fel de înmormântare a unui răstignit. Pilat se miră că acesta este deja mort. în voia vînturilor şi a corbilor. nu există nici o îndoială că Pilat este. El ştie că Isus se pretinde „Rege al Iudeilor". se grăbeşte să îl lase pe Iosif din Arimateea să ia trupul.de asemenea. La prima vedere. spre deosebire de cel descris în Evanghelii. întreaga poveste este mult mai complicată. trimite un centurion să verifice. probabil. Cu toate acestea. satisfăcut. în limba greacă. În versiunea tradusă a Evangheliei după Marcu. pur şi simplu. în versiunea originală. profund implicat în întreaga afacere. îndeplineşte cererea lui Iosif. Oricare i-ar fi fost motivele. Acel Pilat care a rămas în istorie. lăsată pe cruce. Aceasta demonstrează. De obicei. Cînd cere trupul lui Isus. îşi exprimă sau Se preface că îşi exprimă uimirea pentru că moartea lui Isus survine atât de repede cum se întîmplă în aparenţă. totul pare în ordine. încredinţează trupul lui Isus lui Iosif din Arimateea. Şi. Iosif foloseşte cuvîntul soma . atunci cînd îi aprobă cererea. Dar. ceea ce este cel mai important. Victima era. 496 . Pilat. erau postaţi paznici care să împiedice rudele şi prietenii să ia trupul mortului. a Evangheliei după Marcu. într-un anumit fel. încălcînd în mod flagrant procedura. fără dubiu.

Ţinînd cont de faptul că înmormîntarea morţilor prin răstignire era interzisă. Dacă acesta este adevărul. dar este 497 . un corp viu. există un motiv întemeiat în baza căruia ar fi putut cere trupul lui Isus -pentru că este greu de presupus că Pilat i-ar fi încredinţat unui străin oarecare cadavrul unui criminal executat. Există puţine informaţii despre Iosif din Arimateea. cel puţin.29 Aşadar. că era extrem de bogat şi că făcea parte din Sinedriu . aşadar. că era un om influent. este de asemenea ciudat faptul că Iosif primeşte corpul. Conform unor legende mai tîrzii.ceea ce înseamnă „cadavru". ceva care pleda înfavoarea lui Iosif. conform versiunii în limba greacă. Se pare. atunci. în ce bază îl primeşte? Şi ce drept are să îl ceară? Dacă era un ucenic secret. şi se spune că Perceval este unul din descendenţii săi direcţi. Tradiţia medievală îl descrie pe Iosif din Arimateea drept păstrător al Sfintului Graal. s-ar fi deconspirat . Iosif cere. ca şi de faptul că posedă o întindere de teren pe care se află un mormînt particular.dacă nu cumva acest lucru îi era deja cunoscut lui Pilat sau dacă nu cumva mai exista ceva care ne scapă. indiferent ce drept ar fi invocat.foloseşte cuvîntul ptoma .conciliul înţelepţilor care conducea comunitatea iudaică din Ierusalim sub auspiciile romane. iar Pilat afirmă că el se gîndeşte sau că pretinde că se gîndeşte la un leş. Concluzia este confirmată de negocierile pe care le poartă cu Pilat. în mod explicit. Evangheliile menţionează doar că era un ucenic secret al lui Isus. este considerat ca avînd o anumită legătură de sînge cu Isus şi cu familia acestuia.

care sugera existenţa unei linii de sînge coborîtoare din Isus. În plus. un focar tradiţional al opoziţiei împotriva ocupaţiei romane. în suburbia Ierusalimului numită Betania. avem încă o dovadă a originii aristocratice a acestuia din urmă.care a încercat să-şi redobîndească moştenirea care i se cuvenea de drept. Este posibil să fi fost originar din Galileea. acolo s-a adăpostit cel care aspira la titlul de preot-rege în ajunul intrării sale triumfale în Ierusalim. dacă Iosif era înrudit cu Isus. SCENARIUL Schiţasem deja o ipoteză provizorie. întregul scenariu a început să devină din ce în ce mai coerent şi mai plauzibil.era într-adevăr rudă cu Isus.foarte posibil să i-l fi dat unei rude a mortului. Acolo aveau loc iniţierile . Acolo se afla centrul cultului său misterios. Şi. se afla casa soţiei sale sau a familiei acesteia. este posibil să fi avut numeroşi susţinători nobili.un aristocrat şi un pretendent legitim la tron .care măreau numărul ucenicilor săi. În acelaşi timp.inclusiv aceea a cumnatului său .cu „sîngele regal" este mult mai îndreptăţită. în toată Palestina. inclusiv în Ierusalim. asocierea sa cu Sfintul Graal . bogaţi şi influenţi. capitala acesteia. Acum puteam începe să o dezvoltăm . un membru influent al Sinedriului. Era din ce în ce mai evident faptul că Isus a fost un preot-rege .deşi tot provizoriu . unul dintre aceşti susţinători. Procedînd astfel. în schimbul unei mite.completînd-o cu anumite detalii esenţiale. Dacă Iosif " un membru bogat şi influent al Sinedriului . 498 . s-ar putea să-i fi fost chiar rudă.

Dacă scenariul nostru era corect. conform căreia Isus ar fi murit la Masada. se pare. undeva în Est . iar aceştia. după toate aparenţele. Pentru că. ce se întîmplase apoi cu Isus? în ceea ce priveşte ipoteza noastră legată de linia de sînge. printre saducheii care reprezentau cutume iudaice adînc înrădăcinate. răspunsul nici măcar nu este important.în Kaşmir.în cadrul căreia altcineva a fost crucificat în locul preotului-rege sau în cadrul căreia preotul-rege nu a murit într-adevăr. în urma unei înţelegeri secrete cu un procurator roman corupt şi uşor de mituit. Pe de altă parte.un „trup" a fost desprins de cruce şi aşezat în mor-mîntul care s-a întîmplat să fie alături. atunci cînd fortăreaţa a fost cucerită de romani. un ziarist australian a prezentat o dovadă intrigantă şi persuasivă. probabil. preotul-rege avea Prieteni sus-puşi. peste o zi sau două. Interesele uneia sau ale ambelor acestor categorii erau aparent potrivnice pretenţiei sale la tron.Împotriva unui astfel de pretendent la titlul de preot-rege exista. Conform unor legende islamice şi indiene. au regizat. în anul 74 499 . o falsă răstignire desfăşurată pe un teren particular. aşa cum se afirmă de obicei. Dar încercările lor de a-l ucide nu au fost încununate de succesul pe care şi l-ar fi dorit. din care. Sub ochii unei mulţimi aflate la o distanţă convenabilă a fost pusă în scenă o execuţie . pe care nu era permis decît accesul cîtorva persoane bine alese. o opoziţie puternică în anumite cercuri . probabil.cînd vizibilitatea era încă şi mai scăzută . Isus a murit la o vîrstă foarte înaintată.inevitabil. a dispărut în mod „miraculos". printre reprezentanţii administraţiei romane şi. În amurg .

totul pleda împotrivă. Ar fi putut fi prea slăbit ca să suporte călătoria şi prezenţa lui i-ar fi putut pune rudele în pericol. Şi.şi ne referim mai ales la cumnatul. în împrejurimile cătunului Rennes-le-Chateau . Totuşi. la soţia şi la copiii săi. aceştia. nu puteam oferi nici o sugestie referitoare la soarta lui -nu mai mult decît o fac chiar Evangheliile. aproximativ la aceeaşi dată. anume „IL E’ST LA MORT " („El este acolo mort"). dar fără să fi existat vreo indicaţie referitoare la locul în care se afla.pentru a-şi duce.unde se spune că.după Hristos .ceea ce ar explica unul din mesajele cifrate din pergamentele lui Sauniere. Conform unei scrisori pe care am primit-o. debarcînd la 500 . reuşiseră să fugă din Ţara Sfintă la bordul unei corăbii.ca şi fratele său. De fapt. pentru scopul anchetei noastre. documentele descoperite de Berenger Sauniere la Rennes-le-Chateau conţineau „dovada incontestabilă" a faptului că Isus ar fi fost în viaţă în anul 45 după Hristos. Pe scurt. acolo. mai exact. Sfintul Iacov . soarta lui Isus era mai puţin importantă decît soarta familiei sale . Nu eram pregătiţi să presupunem că şi-ar fi însoţit familia la Marsilia. împreună cu Iosif din Arimateea şi cu anumite alte persoane. S-a sugerat şi că trupul mumificat al lui Isus ar putea fi ascuns undeva. Dacă scenariul nostru era corect. planurile la îndeplinire. înţeleptul Ormus a întemeiat Roza-Cruce prin suprapunerea creştinismului cu mistere precreştine timpurii. Este verosimilă presupunerea că ar fi fost vorba de Egipt şi. Ar fi putut considera că era mai important să rămînă în Ţara Sfintă .dată la care el ar fi avut aproape optzeci de ani. de Alexandria .

pe fondul acestuia. atît de multe au fost îndepărtate. cetatea de scaun. Dar. reprezentau doar o compilare extrem de selectivă de fragmente supuse unei epurări şi revizuiri drastice. eram cît se poate de conştienţi de faptul că scenariul nostru nu coincidea cu învăţăturile creştine tradiţionale.„sîngele regal". de exemplu. deşi reprezentau o elită. de anumiţi alţi membri ai propriei sale clase aristocratice şi de cîţiva reprezentanţi ai intereselor sale. pe măsură ce investigaţiile avansau. Cu alte cuvinte. CAPITOLUL 13 SECRETUL INTERZIS DE BISERICĂ Desigur. Adepţii săi. Maria Magdalena adusese într-adevăr aşa-numitul San-graal . Dacă Isus era un pretendent legitim la tron. Şi tot ceea ce ar fi putut compromite sau stînjeni aceste interese . o importanţă crucială.de rudele sale apropiate din Galileea. De fapt. strategic plasaţi în Iudeea şi în Ierusalim. Ca 501 . de un procent relativ redus al Populaţiei . era din ce în ce mai evident că aceste învăţături. Evanghelia „secretă" a lui Marcu .ca. Noul Testament oferă o imagine a lui Isus şi a epocii sale care se conformează anumitor interese .a fost îndepărtat fără ezitare.Marsilia.în Franţa. cel puţin la început. speculaţiile devin atît justificate. şi încă mai are.ale unor anumite grupuri şi persoane pentru care modul în care aceasta este percepută avea. încît s-a creat un fel de vid. este posibil ca el să fi fost susţinut. nu ar fi fost nici pe Departe suficienţi pentru a-i garanta atingerea obiectivului succesul încercării sale de a obţine tronul. Şi. cît şi necesare. aşa cum s-au transmis de-a lungul secolelor. vlăstarul casei lui David .

o promisiune. care ajunseseră la o 502 . Saducheii. celor înrobiţi şi celor asupriţi. peste prejudecăţile şi peste ideile sale preconcepute. celor bolnavi. în anul 1745. Se adresa unui anumit segment al populaţiei din considerente politice. uniţi în numele unei cauze comune şi transformaţi într-un instrument menit să înlăture un regim despotic.obţinerea sprijinului populaţiei.reluînd o analogie anterioară. de fapt. Dimpotrivă. Şi cum şi-ar fi putut recruta un număr considerabil de susţinători? Desigur. răspîndind un mesaj care să-i asigure supunerea şi sprijinul acestora. mesajul era. în această privinţă. în ciuda orientării evident religioase. putem spune că aşa a procedat şi Bonnie Prince Charlie. s-ar putea ca mesajul său să fi fost plin de o bună credinţă autentică şi de un idealism nobil şi înflăcărat. Dar. va reuşi să descopere un mecanism extraordinar de asemănător care funcţionează pretutindeni în lumea contemporană un mecanism prin intermediul căruia oamenii sînt. întotdeauna au fost. trebuie să fi fost nevoit să-şi recruteze un număr mai mare de susţinători din rîndul Celorlalte clase sociale . Mesajul propovăduit de Isus încerca să facă exact acest lucru .să ofere speranţă celor batjocoriţi. a celor înrobiţi şi a celor bolnavi putea spera să recruteze un număr suficient de mare de susţinători.urmare. Dacă cititorul modern va trece. Pentru că numai din rîndurile celor asupriţi. a celor batjocoriţi. Pe scurt. Un astfel de mesaj nu trebuia să fie neapărat la fel de cinic ca acelea asociate cu strategiile politice moderne. obiectivul principal trebuie să fi fost similar celor din politica modernă . Esenţial este că mesajul lui Isus era atît etic cît şi politic.

ale căror interese nu coincideau în întregime. ar fi fost un mic nucleu de „iniţiaţi" . El putea chiar pretinde că este acel Mesia.care puteau fi înţelese şi de un auditoriu care nu beneficia de o educaţie sofisticată. Mesajul lui Isus. fără îndoială. fiind accesibile. 503 . Ceea ce. o personalitate deosebit de carismatică. Dar se pare că aceştia erau împărţiţi în două facţiuni distincte . ele conţin şi un număr important de aspecte caracteristice doctrinei eseniene. probabil. ca atare. Pe de-o parte.rudele apropiate. i-ar fi fost potrivnici. dădea spuselor sale o mult mai mare autoritate şi credibilitate. Dar dacă mesajul. Este limpede că. motiv pentru care învăţăturile sale conţin o serie de elemente din doctrina fariseică. Este foarte posibil să fi avut calităţi de tămăduitor. Şi avea cu siguranţă darul de a-şi comunica ideile prin intermediul unor parabole evocatoare şi pline de culoare . Este posibil ca el însuşi să fi fost un fariseu. întregii populaţii-în plus. fără precedent. După cum atestă manuscrisele de la Marea Moartă. pentru că altfel ar fi trebuit să renunţe la tot ceea ce posedau sau să-şi rişte securitatea şi stabilitatea. Isus îşi recrutase deja susţinători. în momentul intrării sale triumfale în Ierusalim. fireşte. nu era în întregime original.înţelegere cu invadatorii romanii. Isus nu era obligat să se limiteze la a prevesti sosirea unui Mesia. alţi membri ai nobilimii. într-un anumit sens. Isus însuşi era. nu este nici întru totul nou şi nici absolut unic. aşa cum este redat în Evanghelii. spre deosebire de precursorii săi esenieni. calităţi care îl ajutau să înfăptuiască şi alte „miracole" asemănătoare. modul în care a fost transmis era.

să fie martorii îndeplinirii promisiunii incluse în mesajul lui Isus. din timpuri imemoriale. în primul rînd. cu sfintul Pavel. viitorul familiei s-ar putea să fi devenit irelevant. în exil. în cele din urmă. pentru „susţinătorii mesajului". Confruntaţi cu dezastrul.s-ar putea să fi fost acelaşi.susţinătorii bogaţi şi influenţi.„susţinătorii mesajului" şi susţinătorii familiei. care trebuia să dăinuie de-a lungul vremii. care doreau. până în zilele noastre. a avut o importanţă crucială pentru familiile nobile şi pentru casele regale . care a fost pe larg analizat de alţi specialişti.urcarea lui Isus pe tron . perpetuarea liniei de sînge trebuie să fi avut o importanţă secundară. trebuie să fi fost gruparea mult mai largă de „oameni obişnuiţi" „soldaţii de rînd" ai mişcării. Este suficient să menţionăm că. Obiectivul lor politic . Cînd planul a eşuat. „mesajul" a 504 . se pare că s-a destrămat şi alianţa instabilă dintre cele două facţiuni . Nu este necesar să insistăm aici asupra modului în care s-a răspîndit şi s-a dezvoltat. este produsul „susţinătorilor mesajului". aşa cum este evident că s-a întîmplat. membrii familiei au luat în consideraţie singurul factor care. Pentru aceştia. în esenţă.asigurarea perpetuării liniei de sînge. Dar motivaţiile lor trebuie să fi fost. dacă era necesar. al căror obiectiv principal era să-şi vadă pretendentul instalat pe tronul rîvnit. cu ameninţarea anihilării iminente. Însă. aşa cum a evoluat în primele sale secole de existenţă şi cum a ajuns. cu orice preţ şi. Pe de altă parte. Este important să luăm în consideraţie deosebirile dintre aceste două facţiuni. Obiectivul lor primordial trebuie să fi fost răspîndirea mesajului. diferite. Creştinismul.

Şi trebuia să poată fi impusă. De aceea a fost necesar ca rolul Romei în uciderea lui Isus să fie minimalizat. de asemenea. în primul rînd.a fost. nu un preot-rege . Nu un Mesia în vechiul sens al cuvîntului. iar Cezar fusese deja recunoscut ca zeu. Înainte de a putea fi răspîndită cu succes . Dar aceasta nu a fost singura abatere de la desfăşurarea evenimentelor necesară pentru ca relatarea să fie pe placul lumii romane. Romanii obişnuiau să-şi zeifice conducătorii. nimeni nu îl considerase de natură divină . Noua religie se orienta.noua religie trebuia să capete o formă care să fie considerată acceptabilă de către locuitorii acestor teritorii. măreţia şi repertoriul miracolelor. Pentru a fi competitiv. Pe scurt. Grecia. Egipt. Roma şi Europa de Vest . în mod oficial. a trecut prin lumea tenebrelor şi prin chinuirile Iadului şi s-a înălţat.ci un zeu întrupat care. sirieni. Şi Pavel a fost cel care a făcut-o. Asia Minor.din Palestina către Siria. Isus . dogmele esenţiale ale religiei Creştine erau realmente complete. înainte. dovedindu-se mai puternică decît credinţele deja existente. 505 . vina fiind transferată asupra evreilor. Isus trebuia să devină un zeu cu puteri depline. fenicieni şi egipteni. către populaţia romană sau romanizată. zeificat. La vremea cînd erau scrise Evangheliile.pe care. Această formă este baza pe care a fost înălţat întregul edificiu teoretic al creştinismului. tînăr şi puternic.început deja să capete o formă bine cristalizată şi definitivă. Pentru a fi recunoscut în lumea romanizată a epocii. aidoma omologilor săi clasici. noul zeu trebuia să fie comparabil cu cei pe care trebuia să-i înlocuiască în ceea ce priveşte puterea.

materială. deveneau inutile. de exemplu. nu a mai rămas decît conţinutul actual al Evangheliilor . Iulius Africanul 506 . ar fi contrazis caracterul său universal. Iar Sărbătoarea Paştilor . în primul rînd. Din acelaşi motiv a fost răspîndită şi doctrina Naşterii din Fecioară. în ultimă instanţă.o relatare de o simplitate mitică. În timp ce „mesajul" evolua în acest mod. austeră. de Osiris şi de toţi ceilalţi zei care au murit şi au reînviat şi care populau atît lumea cît şi universul spiritual al acelui timp. în final. a acestuia. Scriind în secolul al treilea. în acest moment ideea învierii a căpătat o importanţă crucială. cu multă grijă.şi. toate referinţele la zeloţi şi esenieni.pentru ca Isus să poată sta alături de Tammuz. Fiindcă aparţineau unui anumit timp şi unui anumit loc. într-o conspiraţie eşuată. Dată fiind necesitatea răspîndirii legendei unui zeu. a unor fapte petrecute întîmplător în Palestina ocupată de romani. Pentru a promova universalitatea. cu rigurozitate. au fost înlăturate. nici familia şi susţinătorii acesteia nu păreau să stea degeaba. Nu se cuvenea ca un zeu să fie implicat într-o conspiraţie politică şi dinastică complexă şi. familia reală. de Adonis.sărbătoarea morţii şi a reînvierii .odată cu venirea primăverii. Acestea ar fi fost cel puţin stînjenitoare. mai ales. toate elementele politice şi dinastice au fost şterse. din biografia lui Isus. ca şi elementele politice şi dinastice ale poveştii sale. de Attis. dar desfăşu-rîndu-se. efemeră . De asemenea. în acel prezent etern al tuturor legendelor.a fost plasată astfel încît să coincidă cu celelalte ritualuri de primăvară din cultele şi şcolile de mistere existente. iar motivul este cît se poate de evident .

au trebuit suprimate toate referirile la o familie nobilă sau regală. într-adevăr. mai mult decît irelevantă. ci şi să conteste credibilitatea familiei. care era o familie 507 . dacă ar fi fost posibil. Şi . care ar fi putut trăda noua religie. Despre aceste rude se povesteşte că ar fi „călătorit prin lume" cărînd cu ele anumite genealogii salvate de la distrugere în timpul revoltei dintre anii 66 şi 74 după Hristos. De aceea. De aceea.familia însăşi. Şi poate că tot aici trebuie căutată şi una din originile anti-semitismului. pe regii din dinastia Irozilor că ar fi distrus toate genealogiile nobililor evrei. înlăturînd astfel toate dovezile care ar fi putut susţine pretenţia lor la tron. sau la linia de sînge. familia ar fi putut distruge legenda. „Susţinătorii mesajului" şi propovăduitorii legendei au atins un obiectiv dublu acuzîndu-i pe evrei şi exonerîndu-i pe romani. Pentru că familia care ar fi putut depune mărturie despre adevărata desfăşurare a faptelor . la începuturile creştinismului. Pentru cei care propovăduiau noua credinţă. existenţa familiei trebuie să fi devenit.trebuie să fi constituit o ameninţare serioasă la adresa legendei. Trebuie să fi devenit o complicaţie de care se temeau.de vreme ce trebuie să acceptăm realitatea cinică a situaţiei . exterminată. cu amărăciune. Se pare că nu s-au străduit doar să adapteze legenda şi „mesajul" la gusturile publicului roman. pe baza cunoaşterii directe a celor întîmplate. curînd. familia a fost nevoită să-şi păstreze cu sfinţenie secretul.relatează că rudele supravieţuitoare ale lui Isus îi acuzau. trebuia. sau la ambiţiile politice şi dinastice. Şi de aici provine intoleranţa faţă de orice deviaţie de la dogmă pe care s-au străduit să o impună primii părinţi ai bisericii.

în afara căreia mîntuirea nu era posibilă. în această amplă lucrare. Gnosticismul se baza pe experienţa personală. mînia aprigă a lui Irineu. aceasta submina autoritatea preoţilor şi a 508 . Poziţia acesteia a început să se consolideze. prigoana generală ar fi putut. în mod irevocabil. să dea o formă stabilă şi coerentă teologiei creştine. Dacă familia se refugiase într-o comunitate evreiască aflată undeva. în primul rînd. pe comuniunea fiecăruia cu divinitatea. probabil în mult mai mare măsură decît ceilalţi părinţi ai creştinismului timpuriu. gnosticismul a fost cel care a stîrnit.susţinînd că aceştia trebuiau excluşi sau chiar distruşi.ceea ce ar fi fost foarte convenabil. să îi reducă la tăcere pe martorii periculoşi . Irineu a izbutit. Irineu i-a declarat eretici pe toţi cei care aveau să contrazică vreodată această afirmaţie . dacă era posibil. Blamînd nepotrivirile. Dintre numeroasele forme ale creştinismului timpuriu. care a fost Episcop de Lyon în jurul anului 180 după Hristos. a susţinut că nu poate exista decît o singură biserică adevărată. în imperiu. A reuşit să o facă mai ales prin intermediul unei lucrări voluminoase. Libros Quinque Adversus Haereses (Cinci cărţi împotriva ereziei).evreiască. mai ales prin intermediul lui Irineu. în secolul al doilea. la un moment dat. Iar sentimentele antisemite pe care le-au generat trebuie să fi ţintit mai departe. Din punctul de vedere al lui Irineu. Ţinînd cont de preferinţele populaţiei romane. Irineu a catalogat toate abaterile de la ansamblul dogmelor şi le-a condamnat cu vehemenţă. deificîndu-l pe Isus şi transformîndu-i pe evrei în ţapi ispăşitori. răspîndirea a ceea ce avea să devină dreapta credinţă creştină a fost încununată de succes.

acestea au continuat să înflorească. Irineu era împotriva experienţei şi a cunoaşterii personale şi insista asupra necesităţii unei singure biserici „catolice" (înţelegînd prin aceasta o biserică universală). dreapta credinţă . care să excludă orice altă interpretare. un ansamblu de doctrine legiferate. Irineu este primul autor al cărui canon referitor la Noul Testament coincide. un imperiu creştin. exa-minînd toate textele disponibile. într-un anumit sens. Dimpotrivă. a alcătuit un astfel de canon. fiind astfel un impediment pentru cei care se străduiau să impună uniformitatea. 509 . De aceea este cît se poate de rezonabilă afirmaţia că Irineu a netezit calea pentru cele ce au urmat în timpul şi imediat după domnia lui Constantin . Desigur. Şi Irineu recunoştea că. cu cel din zilele noastre. De aceea.a unei liste bine stabilite de scrieri demne de încredere. era necesară stabilirea unui canon irevocabil . Ca urmare. în esenţă. păstrînd unele şi excluzîndu-le pe celelalte. Dar. care i-a asigurat supravieţuirea şi triumful final. bazată pe o fundaţie apostolică şi succesorală. şi-a dedicat eforturile suprimării gnosticismului. era necesar să fie descurajate speculaţiile personale şi să fie încurajată credinţa necondiţionată în dogmele prestabilite. pentru a putea fi creată o astfel de biserică.episcopilor. în acest scop.tipul de-creştinism propovăduit de „susţinătorii mesajului" . prin intermediul lui Irineu. Era necesar un sistem teologic.sub ale cărui auspicii Imperiul Roman a devenit. măsurile de acest gen nu au reuşit să împiedice proliferarea ereziilor timpurii.a căpătat o formă coerentă.

a fost necesar să înlăturăm anumite realizări fantastice şi înşelătoare care i-au fost atribuite. victoria lui Constantin asupra lui 510 . sporind confuzia autorilor de mai tîrziu. Constantin ar fi avut viziunea întărită apoi de un vis profetic . ţinînd cont de prevestirea cerească.litera grecească Chi Rho. De aceea am fost obligaţi să-i acordăm o atenţie deosebită şi. Şi se spune că pe această cruce ar fi fost scris În Hoc Signo Vinces („în numele acestui semn vei fi biruitor"). care reprezenta iniţiala numelui „Christos". în primul rînd.şi nu în întregime fără motiv. dreptul lui Constantin la tron devenind astfel de necontestat. în acest scop. contrafăcută în secolul al optulea . „Donaţia lui Constantin". de natură practică. denaturat şi răstălmăcit. Cu toate acestea. Maxentius a fost pus pe fugă în urma bătăliei de la Pons Milvius. Constantin a moştenit de la tatăl său o predispoziţie favorabilă creştinismului. deoarece. De fapt. monograma creştină . creştinii erau foarte numeroşi. exact înaintea înfruntării cruciale. Conform tradiţiilor ulterioare ale bisericii. în epoca respectivă. victoria decisivă a „susţinătorilor mesajului" îi este atribuită adesea lui Constantin .despre care am discutat în capitolul 9 . Ca urmare. Legenda spune că. Constantin a poruncit ca pe scuturile oştenilor săi să fie gravată. rivalul său la tronul imperial. în anul 312 după Hristos. Se spune că. fără zăbavă. aceasta pare să fi fost. iar Constantin avea nevoie de tot ajutorul pe care îl putea obţine împotriva lui Maxentius.Rolul lui Constantin în istoria şi evoluţia creştinătăţii a fost falsificat.a amestecat lucrurile.unei cruci luminoase plutind în înaltul cerului.

venerarea păgînă a soarelui. Aceasta este dovada faptului că. În orice caz. Deşi tradiţia susţine contrariul. fie în apropiere de Autun. pentru a stabili cu exactitate ce anume a făcut. Dar. Constantin fusese iniţiat într-unul din cultele lui Sol Invinctus. fiind vorba. „Soarele Invincibil". şi. victoria lui Constantin fusese dobîndită „prin bunăvoinţa Divinităţii". senatul roman a înălţat un arc de triumf pe Colosseum. aşadar. Conform inscripţiei de pe acesta.cel venerat de anumite culte sub numele „Sol Invinctus". Sub Constantin.Maxentius de la Pons Milvius a fost considerată un triumf miraculos al creştinătăţii asupra păgînismului. acea tradiţie creştină populară în baza căreia se spune adesea despre Constantin că ar fi „convertit Imperiul Roman la creştinism". religia de stat era. împăratul a îndeplinit funcţia de mare preot al acestuia. trebuie să examinăm faptele mai îndeaproape. pe toată durata vieţii sale. zeul păgîn al soarelui. Aceasta este. viziunea a fost cea a zeului soare .pare să nu fi fost cîtuşi de puţin creştină. Dar divinitatea în cauză nu era Isus. În primul rînd. de un gest plin de trufie păgână. de fapt. în realitate. Era Sol Invictus. Totuşi. Se pare că ar fi avut într-adevăr un fel de viziune sau o experienţă iluminatoare în preajma unui templu păgîn închinat lui Apollo Galicul. după bătălia de la Pons Milvius. Constantin nu a făcut aşa ceva. Constantin nu a făcut din creştinism religia oficială a Imperiului Roman. nu cu mult timp înainte. de fapt. După spusele unui martor care însoţea armata lui Constantin în acel moment. fie în Vosges. convertirea lui Constantin presupunînd că acesta este cuvîntul potrivit . Domnia sa a fost chiar numită 511 .

esenţa sa era monoteistă. Un cult sau o religie oficială care să le includă pe toate celelalte ar fi venit. dedicat unui zeu unic. era unitatea . în epoca respectivă. a cărui dată este cu două sute cincizeci de ani mai timpurie. a netezit calea monoteismului 512 . avantajos. nestingherit. totodată. Pentru Constantin. a religiei şi a teritoriului. obsesiv. pur şi simplu. Descrierea lui Constantin drept un convertit fervent la creştinism este.„împărăţia soarelui".pentru că. în plus. fiind. El însuşi nici măcar nu s-a botezat până în anul 337 . Nici nu i se poate atribui folosirea monogramei Chi Rho. Şi sub auspiciile cultului lui Sol Invictus şi-a consolidat creştinismul poziţia. fireşte. implica venerarea soarelui. Primul s-a putut dezvolta. Cultul lui Sol Invictus. Obiectivul său primordial şi. cel din urmă era. pe deasupra. O inscripţie cu această monogramă a fost găsită într-un mormînt din Pompei. de asemenea. predominant în Roma şi în imperiu şi. între acesta şi cultul lui Mithra exista o binevenită armonie .cînd era pe patul de moarte şi cînd se pare că era prea slăbit şi prea apatic ca să poată protesta. sub umbrela toleranţei celui de-al doilea. iar Sol Invictus apărea pretutindeni .unitatea politicii. evident. Cultul lui Sol Invictus era de origine siriană şi împăraţii romani îl impuseseră supuşilor lor cu un secol înainte de Constantin. Deşi includea elemente ale culturilor lui Baal şi Astarte. Credinţa creştină dogmatică şi cultul lui Sol Invictus aveau multe în comun. în esenţă.inclusiv pe steagurile imperiale şi pe monedele aflate în circulaţie. în sprijinul obiectivului său. cultul lui Sol Invictus era. eronată.

să se disocieze de originile sale iudaice. ulterior. Constantin a poruncit ca tribunalele să fie închise în „ziua sfintă a soarelui" şi a hotărît ca această zi să fie una de odihnă. cu cel al lui Mithra . În plus. mithraism şi cultul lui Sol Invictus . Amîndouă considerau duminica zi sacră. Cultul lui Sol Invictus se suprapunea.sărbătoarea numită Natalis Invictus. Şi astfel. În beneficiul unităţii. creştinismul considera sacră ziua Sabatului Evreiesc . pentru cultul lui Sol Invictus. cea mai importantă zi a anului era 25 decembrie .într-o asemenea măsură încît cele două sînt adesea confundate.creştin. pe judecata de apoi şi pe învierea din morţi. pe lîngă faptul că se afla în armonie cu regimul existent. Amîndouă scoteau în relief importanţa soarelui. Dar. ziua sfintă a fost mutată duminica. Dar. pe 25 decembrie. ziua de naştere a lui Isus era celebrată pe 6 ianuarie. Constantin a preferat să estompeze. creştinismul îşi putea găsi puncte comune şi cu mithraismul .a 513 . Pînă atunci. data de la care durata zilei începe să se mărească. ţinînd cont de edictul lui Constantin. Creştinismul s-a aliniat şi în această privinţă cu regimul şi cu religia oficială. Amîndouă celebrau. în mod fericit. creştinismul a reuşit ca. printr-un edict promulgat în anul 321 după Hristos. naşterea (sau renaşterea) soarelui.mai ales că acesta punea accentul pe nemurirea sufletului.sîmbăta. Acest cult era convenabil şi în alte privinţe care au modificat şi favorizat deopotrivă răspîndirea creştinismului. Ca urmare. deosebirile între creştinism. pînă în secolul al patrulea. De exemplu. o sărbătoare extrem de importantă a naşterii. în mod deliberat.

Pe scurt. trebuie subliniat faptul că principala preocupare a lui Constantin nu era credinţa. Constantin i-a oferit sprijinul său.ales. Pe scurt. Cu această ocazie.cel din urmă fiind o imagine a lui însuşi. încă o dată. pentru Constantin. în măsura în care a procedat astfel. Considerîndu-l un profet muritor. Şi. statutul creştinismului dogmatic. Dar cel mai important a fost faptul că acest conciliu a decis. acest lucru era mai greu de realizat. cu premeditare. Astfel. a fost stabilită data sărbătorii Paştilor. nu un profet muritor. avînd trăsăturile sale. Astfel de gesturi eclectice şi ecumenice atestă accentul pe care împăratul îl punea pe unitate. împăratul a consolidat. Aşadar. De exemplu. la un an după Conciliul de la Niceea. deşi nu era acel „bun creştin" descris ulterior de tradiţie. prin. în anul 325. a aprobat confiscarea şi distrugerea tuturor scrierilor 514 . netezindu-se astfel drumul către concentrarea puterii ecleziastice. a convocat Sinodul de la Nicea. în numele unităţii şi al uniformităţii. ci unitatea şi eficacitatea. să igno’re deosebirile dintre acestea. Au fost schiţate regulile care defineau autoritatea episcopi-lor. că Isus era Fiul lui Dumnezeu. creştinismul dogmatic a recurs la o fuziune oportună din punct de vedere politic . zeul soarelui . vot. în acelaşi timp. în mod convenabil. o biserică creştină şi statui ale Zeiţei Mame Cybele şi ale lui Sol Invictus.cu religia oficială a statului. Ca zeu. credinţa era o problemă de natură politică şi orice Credinţă favorabilă unităţii era tratată cu îngăduinţă. De aceea l-a tolerat pe Isus cel deificat drept o manifestare terestră a lui Sol Invictus. De aceea a construit. Isus putea fi asociat. cu Sol Invictus.

adică „susţinătorilor mesajului". împăratul Constantin le-a dat păstrătorilor credinţei ocazia să-şi revizuiască. 515 . au dispărut toate documentele creştine . Dintre cele cinci mii de manuscrise timpurii conţinînd versiuni ale Noului Testament care există. cu un sfert de secol înainte. este. cît şi cele ale „ereticilor" creştini. Apoi. Ca urmare. împăratul păgîn Diocleţian a încercat să distrugă toate scrierile creştine care puteau fi găsite. aşa cum există astăzi. În anul 303 după Hristos. atribuindu-i-se lui Isus statutul unic de care se bucură începînd de atunci. Comandînd o nouă versiune a acestora. în anul 331 după Hristos. a stabilit un venit fix care să îi fie alocat bisericii şi l-a instalat pe episcopul de Roma în Palatul Lateran. nici o ediţie completă nu datează dinainte de secolul al patrulea. Acesta a fost unul din factorii decisivi în istoria creştinismului şi a oferit o şansă fără egal laturii sale dogmatice . a ordonat şi a finanţat realizarea unor noi exemplare ale Bibliei.care puneau sub semnul întrebării învăţăturile creştinismului dogmatic prin acestea înţelegîndu-se atît lucrările unor autori păgîni care se refereau la Isus. în esenţă opera redactorilor şi a scriitorilor din acel secol . Se pare că acesta a fost momentul în care au fost făcute cele mai importante modificări ale Noului Testament. cele din Roma. să-şi redacteze şi să-şi rescrie materialele aşa cum au crezut că era necesar pentru ca acestea să coincidă cu dogmele lor. Importanţa deciziei lui Constantin nu trebuie subestimată. De asemenea.mai ales. Noul Testament.păstrătorii dogmelor şi „susţinători ai mesajului" care aveau de protejat interese importante.

datînd din secolul al patrulea. din locul tainic al exilului. dar semnificativă. Prima descoperire a unuia din exemplare sale a fost făcută abia în 516 . Se pare că. Cu toate că a fost menţionată de episcopul de Antiohia încă din anul 180 după Hristos. Esenţa credinţei romano-catolice rezidă în cărţile Noului Testament. Nu este nevoie să mai spunem că a culminat cu triumful final al „susţinătorilor mesajului".ZELOŢII Evoluţia creştinismului ulterioară epocii lui Constantin este bine cunoscută şi certificată. Există multe scrieri mai vechi decît prezenta forma a Noului Testament şi unele dintre acestea aruncă o lumină adesea controversată.ecouri care. E adevărat că unele dintre acestea au fost redactate mai tîrziu. Există. răzbăteau cu tărie ecourile drepturilor familiei şi ale însăşi existenţei acesteia . cu toate că „mesajul" s-a statornicit drept principiu călăuzitor şi conducător al civilizaţiei occidentale. însă. asupra versiunilor oficiale. însă altele erau deja în circulaţie în secolul al doilea şi pretenţia că sînt la fel de veridice ca Evangheliile originale ar putea fi întemeiată. datînd din secolul al şaselea. decît o selecţie de documente creştine timpurii. Una dintre acestea este Evanghelia după Petru. constituiau o ameninţare pentru dogmele Romei. o serie de cărţi care au fost excluse din Biblie şi care sînt acum incluse într-o culegere numită Apocrifa. de exemplu. Care nu este. Dar. nu se poate spune că nu a fost contestat niciodată. departe de a fi liniştitoare.

dar cît se poate de uman. Conform acestei Evanghelii „apocrife". Şi că ultimele cuvinte ale lui Isus ar fi fost: „O. care îl supărase.pentru că era violent şi obraznic. Isus este descris drept un copil sclipitor. trebuia descris Isus pentru ca adepţii săi să-i recunoască statutul divin.1886. mai trebuie menţionat încă un episod straniu şi. Poate chiar prea uman . puteri ale mele. o lovitură fatală. În aceasta.sau poate chiar ceva mai devreme. dacă ar fi adevărat. Asemenea incidente sînt. pe valea de sus a Nilului. atunci cînd Isus a fost circumscris. în epoca respectivă. la un moment dat. Prin 517 . prepuţul său a fost luat de o bătrînă necunoscută care l-a păstrat într-un vas de alabastru folosit pentru uleiul de nard. Într-adevăr. Evanghelia după Petru relatează că mormîntul în care a fost aşezat Isus se afla într-un loc numit „grădina lui Iosif. Iosif din Arimateea era bun prieten cu Pilat din Pont . Pe lîngă comportarea aproape scandaloasă a copilului Isus. desigur. ar spori credibilitatea ipotezei unei răstigniri măsluite. îi dă unui alt copil. Şi abate o soartă asemănătoare asupra unui profesor sever. dar ele atestă modul în care. semnificativ din Evanghelia Copilăriei. de ce m-aţi părăsit?" O altă lucrare apocrifă de mare interes este Evanghelia copilăriei lui Isus Hristos. Totodată. contrafăcute.ceea ce. care a fost redactată nu mai tîrziu de secolul al doilea . Se spune că. Şi „acest vas de alabastru a fost găsit de Maria cea păcătoasă şi din acesta a scurs ea uleiul cu care a uns capul şi picioarele Domnului Nostru Isus Hristos". predispus către manifestările şocante de comportament şi către manifestarea mai degrabă iresponsabilă a puterilor sale. probabil.

desigur.implică existenţa unei legături între ea şi bătrîna respectivă. cel puţin. la vîrsta de treizeci de ani. ca şi în Evangheliile convenţionale. Se părea că ne confruntam din nou cu indicii obscure. Anumite pasaje din cărţile incluse în Apocrifa . bătrîna trebuie să fi fost o persoană importantă şi/sau care era în relaţii strînse cu familia lui Isus. este limpede că ungerea a fost prevăzută şi pregătită cu foarte mult timp înainte. cu intenţia de a-l deifica pe Isus. mai mult decît ceea ce pare să fie . Şi. fără îndoială. Maria Magdalena se afla în posesia acelui suvenir straniu . ca şi cărţile convenţionale din Noul Testament. a fost scrisă de „susţinătorii mesajului".o ungere echivalentă unui ritual semnificativ. Este logic să presupunem că părinţii lui Isus nu ar fi încredinţat prepuţul fiului lor primei femei bătrîne care l-ar fi cerut . care semnalau ceva mult mai important decît se crede de obicei. De aceea nu ne putem aştepta ca aceasta să conţină ceva care ar putea compromite într-adevăr „mesajul" . Dar nu trebuie să uităm că Apocrifa. aici. mai tîrziu.erau.cum ar face-o orice referire la activitatea 518 . în acest caz. obscură şi întortocheată care exista între familia Mariei Magdalena şi a lui Isus cu mult înainte ca acesta să fi trecut la îndeplinirea misiunii sale. Iar faptul că. stînjenitoare pentru credinţa dogmatică de mai tîrziu.chiar dacă nu ar fi văzut nimic neobişnuit într-o cerere atît de bizară. în posesia vasului în care fusese păstrat . Şi întregul incident sugerează o legătură .e adevărat.sau.cum ar fi excesele flagrante din copilăria lui Isus . Aşadar.urmare. apare o ungere care înseamnă. tot aşa ar fi şi pentru creştinii din zilele noastre. evident. Dar.

evangheliştii au fost obligaţi să-i exonereze pe romani şi să-i ponegrească pe evrei.. care colaborau într-adevăr cu administraţia romană. Fariseii se menţineau într-o opoziţie neclintită faţă de Roma. Pentru a cuceri publicul romanizat. Astfel se explică faptul că fariseii au trebuit să fie prezentaţi într-o falsă lumină şi să fie stigmatizaţi în mod deliberat. Conform argumentaţiei profesorului Brandon: „Tăcerea pe care o păstrează Evangheliile în ceea ce îi priveşte pe zeloţi. de facţiuni. naţionalişti şi revoluţionari pe care. saducheii şi fariseii. de secte şi de subsecte. tradiţiilor acestora. însă un asemenea rol este compatibil doar cu saducheii. în esenţă. Pentru a găsi dovezi în sprijinul unor supoziţii atît de controversate am fost nevoiţi să ne îndreptăm cercetările în altă direcţie. acţiona conformîndu-se. ci doar ascunsă sub o mască înşelătoare. cel puţin. nici o referire la zeloţi . în Evanghelii.politică a lui Isus şi. nu poate fi decît un indiciu al relaţiei dintre Isus şi 519 . cu atît mai mult. în Ţara Sfântă exista un amalgam năucitor de diverse grupări iudaice. alături de saduchei. deşi nu era de fapt fariseu. înverşunatul publicul roman nu ar fi putut decît să-i considere personaje negative? Lipsa lor aparentă din Evanghelii pare să fie inexplicabilă . şi amîndouă sînt distribuite în rolurile personajelor negative.acei „luptători pentru libertate" militanţi. În Evanghelii sînt citate numai două dintre acestea. la ambiţiile sale dinastice. iar Isus însuşi.cu excepţia cazului în care legătura lor cu Isus era atît de strînsă încît nu putea fi negată. În epoca lui Isus. Dar de ce nu există.. compatrioţii lor într-adevăr vinovaţi.

îi povăţuieşte pe aceia dintre ucenicii lui care nu au o sabie. pe parcursul Celor relatate în Evanghelii. şi. Iacov. În Evanghelia după Luca. să-şi cumpere una (Luca 22:36). simpatia faţă de zeloţi. În cea de-a patra Evanghelie. Evangheliile contrazicîndu-se în mod evident . un militarism agresiv. mai ales cînd era vorba de unul dintre ucenicii să-i preferaţi . nu există nici o îndoială asupra faptului că a fost răstignit ca şi cum ar fi făcut parte dintre aceştia. într-un pasaj renumit datorită acestei stîngăcii. cînd şi cînd. Ioan şi Simon Petru au. calificative care indică. după masa de Paşti. comparabil cu al acestora. el afişează. într-adevăr. Simon Petru chiar are asupra sa o sabie în momentul cînd este arestat Isus.trădează şi descriu legătura lui cu această facţiune militantă. cei doi bărbaţi alături de care se pretinde că ar fi fost crucificat sînt descrişi în mod explicit drept lestai .aceşti patrioţi. Totuşi. ci sabia". de asemenea. pe care Evangheliile au preferat să nu o divulge. Isus anunţă că a venit „nu spre a aduce pacea.apelativul atribuit zeloţilor de romani. iar Baraba este descris. Apartenenţa lui Isus la gruparea zelotă stă sub semnul întrebării. el însuşi verifică şi aprobă faptul că sînt înarmaţi (Luca 22:38). Ar fi aprobat un astfel de mîntuitor portul armelor. indirect. cu toţii.cel pe care se presupune că şi-a întemeiat biserica? Dacă Isus nu a fost zelot. dacă nu chiar implicarea în 520 ." Oricare ar fi fost legătura prezumtivă a lui Isus cu zeloţii. drept un lestai. Reconcilierea acestor referinţe cu imaginea convenţională a unui mîntuitor blajin şi pacifist este destul de dificilă. Există dovezi convingătoare în sprijinul asocierii dintre Baraba şi Isus.

[ Ele puteau fi doar mascate şi tăinuite. cuvîntul grecesc a fost tradus în mod eronat şi Simon este menţionat drept „Simon Canaaneanul". Pe scurt. Iuda Iscarioteanul derivă din „Iuda Sicarul" . În Biblia Regelui Iacob.traducerea grecească a cuvîntului aramaic care înseamnă zelot. legăturile lui Isus cu esenienii. Omiterea oricărei referinţe la cei din urmă pare să fi fost dictată de aceleaşi considerente care au impus excluderea celor despre zeloţi. Dar Evanghelia după Luca nu lasă loc de îndoială. mai corect.iar „sicari" este un alt nume sub care sînt cunoscuţi zeloţii. Dacă absenţa . în plus. se pare că Ioan Botezătorul ar fi fost esenian. ţinînd cont de relatările existente. se pare că existenţa a cel puţin unui zelot printre ucenicii lui Isus este mai presus de orice dispută. drept zelot. În versiunea în limba greacă a Evangheliei după Marcu.mişcarea acestora. echivalent cu lestai. cît se poate de limpede. şi pînă şi Biblia Regelui Iacob îl numeşte Simon Zelotul. Graţie relatărilor istoricilor şi cronicarilor din epocă. în sfirşit. Conform specialiştilor moderni. Aşadar. o elită a zeloţilor.sau. într-ade-văr. acelaşi lucru se poate spune şi în privinţa esenienilor. se ştie că existau comunităţi eseniene atît pe întreg 521 . ca şi cele cu zeloţii erau probabil prea strînse şi prea bine cunoscute pentru a fi negate. un grup restrîns de asasini profesionişti. Simon este numit Kananaios . Se pare că sicarii erau. În Ţara Sfintă şi în vremea lui Isus. Simon fiind identificat. mai este şi ucenicul numit Simon. absenţa aparentă a zeloţilor din Evanghelii este frapantă. esenienii erau o sectă la fel de importantă ca fariseii şi saducheii şi este greu de crezut că Isus nu a intrat în contact cu aceştia.

literalmente adevărat. în sfirşit. într-un număr semnificativ de privinţe. uşor de identificat după veşmintele lor simple.a „celui uns" coborîtor direct din spiţa lui David. de culoare albă. cuvânt cu cuvînt. Un expert modern în domeniu afirmă că manuscrisele 522 . cel puţin în anumite privinţe. ci miercurea . în alte zone. foloseau Vechiul Testament. şi-a pus propriile învăţături de acord cu ale acesteia. Renunţaseră la iudaismul convenţional în favoarea unei forme de dualism gnostic . probabil. erau nişte asceţi desăvîrşiţi. în mod deosebit. De asemenea. manuscrisele de la Marea Moartă denotă o teologie dualistă.ceea ce coincide cu relatarea din cea de-a patra Evanghelie. în acelaşi timp. subliniază. Practicau medicina şi erau apreciaţi pentru experienţa lor în tehnicile terapeutice. dar îl considerau mai degrabă o alegorie decît un text istoric. Se pare. conform căruia sărbătoarea Paştilor nu se celebra vinerea. Nu există dubii asupra faptului că secta de asceţi care locuia în Qumran avea multe în comun cu doctrina ese-niană.care părea să includă elemente ale cultului soarelui şi ale doctrinei pitagoreice. documente eseniene. cel puţin. Ca şi învăţăturile acestora. sosirea unui Mesia . autorii manuscriselor erau adepţii unui calendar special. conţinutul manuscriselor coincide. Şi. în esenţă. că lui Isus îi era cunoscută existenţa comunităţii din Qumran şi că. Comunităţile respective. Majoritatea specialiştilor moderni în materie sînt de părere că manuscrisele de la Marea Moartă descoperite la Qumran sînt. care au luat fiinţă în jurul anului 150 înainte de Hristos. cu unele dintre învăţăturile lui Isus.teritoriul Ţării Sfinte cît şi.

Mai mult decît atît. proiecţia în viaţa lui Isus a faptelor aşteptate de la Mesia.care se repetă apoi şi în versiunea convenţională.. pare evident faptul că Isus .. în Betania sau în altă parte. Dar o cercetare mai amănunţită a Evangheliilor demonstrează că rolul esenienilor în viaţa lui Isus a fost mult mai important. După Marcu. se vorbeşte 523 . în care îşi face apoi apariţia cel puţin un personaj înveşmîntat în alb.de la Marea Moartă „întăresc credinţa că multe întîmplări (din Noul Testament) sînt. Şi aptitudinile sale de vindecător sugerează influenţa eseniană. autorizată." Indiferent dacă secta din Qumran era sau nu eseniană.cunoştea foarte bine această doctrină.. În veşminte strălucitoare" (Luca 24:4). este „un tînăr. în mod „miraculos". În Evanghelia după Matei. este un înger cu „îmbrăcămintea. Luca povesteşte despre „doi bărbaţi.. iniţierile într-o şcoală a misterelor.chiar dacă nu era de formaţie eseniană . motivul straielor albe reapare. o pînză albă de în joacă un rol ritual important . deşi acest lucru nu reiese din tablouri şi din filme . din mor-mînt. pur şi simplu. Dacă Isus conducea. în timp ce. După răstignire.erau folosite în Ţara Sfântă din acel timp mult mai rar decît se crede de obicei. în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor din toate cele patru Evanghelii. trupul lui Isus dispare. pînza albă de în sugerează că acestea ar fi putut fi de natură eseniană.. Esenienii erau uşor de identificat datorită veşmintelor lor albe .care. Îmbrăcat în veşmînt alb" (Marcu 16:5). în cea de-a patra Evanghelie. În „secretul" eliminat din Evanghelia după Marcu. albă ca zăpada" (Matei 28:3)..

serviciile unei astfel de persoane erau. desfăşurată pe o proprietate privată.despre „doi îngeri în veşminte albe" (Ioan 20:12). Isus era încă în viaţă. cînd mormîntul a fost găsit gol. anumiţi susţinători ai lui Isus au regizat. Şi. în primul rînd. ar fi fost necesară prezenţa unui emisar . în mod evident. În două dintre aceste relatări. S-ar putea ca. necesare. după ce a fost transportat în mormîntul lui Iosif din Arimateea. cu acordul lui Pilat. cei mai preţuiţi tămăduitori erau esenienii. în Ţara Sfintă a acelei epoci. personajul sau personajele din mormînt nici măcar nu beneficiază de un statut supranatural. probabil că cei care au pus totul la cale nu erau. Şi. o falsă crucificare. în acelaşi timp. Dacă. Este rezonabil să presupunem că sînt esenieni. Aceştia ar fi putut avea legături cu esenieni sau ei înşişi ar fi putut fi esenieni. După toate aparenţele. „susţinători ai mesajului".aceştia fiind ucenicii „de rînd". Şi apoi. Misiunea acestuia ar fi fost să-i 524 . atunci cînd a fost coborît de pe cruce. da’te fiind talentele de tămăduitori ale acestora. Conform scenariului nostru. ipoteza devine şi mai tentantă.cu alte cuvinte.şi. reprezentaţi de Simon Petru. motiv ce ar justifica prezenţa unui tămăduitor esenian. necunoscute de ucenici. aceste personaje sînt întru totul muritoare . Chiar dacă era mort. Mai exact. este posibil ca un tămăduitor să fi fost de faţă. ci ai liniei de sînge . rudele apropiate şi/sau aristocraţii şi/sau membri unui grup iniţiatic. măcar pentru a da o „ultimă speranţă". Isus să fi avut nevoie de îngrijiri medicale. Şi probabil că stratagema nu le-a fost dezvăluită „susţinătorilor mesajului" .care să nu le fie cunoscut ucenicilor „de rînd".

liniştească pe „susţinătorii mesajului" . că nu aveau nici un interes politic şi sînt consideraţi pacifişti şi blajini. de obicei. Scenariul poate să fie sau nu real. fiind imediat luat prizonier de împăratul roman Ves-pasian. în această calitate. fiind un vlăstar al nobilimii iudaice. ceea ce ar fi putut provoca tulburări sociale extrem de serioase. să acţioneze ca un intermediar între Isus şi ucenicii săi şi să nu permită ca romanii să fie acuzaţi de jefuirea sau de profanarea mormîntului. Din acel 525 . se bucurau nu numai de sprijinul fariseilor .care nu bănuiau adevărul -. din care provin majoritatea informaţiilor disponibile despre Palestina acelor vremuri. ci şi cu esenienii. În schimb. Primii erau agresivi. din rîndurile zeloţilor făceau parte numeroşi esenieni . care puteau fi naţionalişti la fel de agresivi ca oricine altcineva. Iosif ben Matthias s-a născut în anul 37 după Hristos. Relaţia dintre zeloţi şi esenieni este evidenţiată mai ales în scrierile lui Iosefus. violenţi. La prima vedere. a fost numit guvernator al Galileei. în realitate.pentru că zeloţii nu erau o sectă. La izbucnirea revoltei din anul 66 după Hristos. despre esenienii se spune. gata să recurgă la acte de terorism şi la asasinate. ci şi de al esenienilor. se pare că s-a dovedit a fi cît se poate de ineficient. ci o facţiune politică. unde şi-a asumat comanda forţelor aliate împotriva romanilor. de cele mai multe ori. consideraţi incompatibili. Dar.care se opuneau stăpînirii romane. în calitate de comandant militar. dar un lucru pare să fie cît se poate de limpede: Isus avea legături strînse nu numai cu zeloţii. războinici. pentru că zeloţii şi esenieni sînt. afirmaţia poate părea oarecum bizară.

În Războiul evreilor. a devenit cetăţean roman. despre jefuirea Ierusalimului şi despre dărîmarea Templului. Iosefus a fost cel de la care au aflat istoricii de mai tîrziu aproape totul despre acea rebeliune Dezastruoasă. s-au pregătit pentru un atac generalizat. cu Montsegur. a divorţat de soţia sa şi s-a căsătorit cu o moştenitoare romană bogată şi a acceptat darurile cu care l-a copleşit împăratul roman . în aceeaşi noapte. a continuat să reziste atacului încă mult timp după ce orice altă rezistenţă organizată încetase realmente. După un bombardament susţinut cu maşini grele de asediu. situate în sud-vestul Mării Moarte. peste o mie două sute de ani. în noaptea de 15 aprilie. unica relatare a căderii. Masada a devenit simbolul dîrzeniei. al eroismului şi al martiriului în numele unei cauze pierdute. în anul 74 după Hristos. de asemenea. în preajma morţii sale din anul 100 după Hristos. confiscate de la evrei.printre care se numărau atît un apartament particular în palatul imperial. au început să apară cronicile în care descrisese perioada respectivă.moment. fortăreţei Masada. în vreme ce restul Palestinei căzuse sub jugul romanilor. a devenit colaboraţionist. poziţia fortăreţei nu a mai putut fi menţinută. Masada continua să fie inexpugnabilă. cît şi terenuri din Ţara Sfintă. în cele din urmă. Ca şi Montsegur. Lucrarea lui Iosefus include. Aşa cum avea să se întîmple. Iosefus ne oferă o descriere detaliată a revoltei dintre anii 66 şi 74. romanii au construit o rampă care le-a dat posibilitatea să creeze o breşă în apărarea citadelei. din anul 74 după Hristos. cei 960 de 526 . Sub numele romanizat de Flavius Iosefus. Într-adevăr.

vorbele străbunilor şi ale zeilor. gnostice şi dualiste: Încă din vremurile în care oamenii începuturilor au fost în stare să gîndească. au intrat în cetăţuia pustiită. le lasă să ajungă în 527 . cînd romanii au năvălit prin poarta sfărîmată. Chiar şi Iosefus foloseşte cînd termenul de zeloţi. a reuşit să-i facă pe apărători să ia acea hotărîre cumplită. graţie elocvenţei sale persuasive şi carismatice. Şi acesta este extrem de interesant. comandantul garnizoanei era un bărbat numit Eleazar . Şi se pare că Eleazar a fost cel care.interesant fiind faptul că aceasta este o variantă a numelui Lazăr. cînd pe cel de sicari. în dimineaţa zilei de 16 aprilie. pot fi identificate fără dubiu influenţele eseniene. femei şi copii care se aflau în fortăreaţă s-au sinucis în masă. Conform relatării sale. nu au găsit decît cadavre împrăştiate printre flăcări. ne-au dezvăluit că adevărata năpastă abătută asupra omului nu este moartea. El pretinde că ar fi văzut cu ochii săi urmările acelui masacru. Moartea ne slobozeşte sufletele. Iosefus menţionează că aceşti trei supravieţuitori i-au povestit cele petrecute în noaptea precedentă. Iar discursul lui Eleazar nici măcar nu conţine elemente ale iudaismului convenţional. întărite de faptele şi de cugetările înaintaşilor noştri. aşa cum susţine că l-ar fi auzit de la cei trei supravieţuitori. Dimpotrivă.o femeie şi doi copii despre care se presupune că s-ar fi ascuns sub fortăreaţă cînd s-a sinucis restul garnizoanei. Iosefus a însoţit trupele romane care. ci viaţa. În dimineaţa următoare. Iosefus redă discursul lui Eleazar. Şi că ar fi intervenit în favoarea a trei supravieţuitori . în cronica sa. Istoria consemnează că Masada a fost apărată de războinici zeloţi.bărbaţi.

sălaşul lor preacurat. intră fără să fie simţit şi pleacă fără să fie văzut şi fără să se preschimbe. făcută naturii. multe nu îi sînt îngăduite sufletului întemniţat în trup. şi. o îndură cu scîrbă şi se zoresc să-şi sloboadă sufletul din trup. Sufletul nu poate fi zărit nici în vremea în care adastă în trup. Este ciudat faptul că. pînă acum. chiar şi atunci cînd nu se întîmplă ca asupra lor să se abată vreo nenorocire. Cu siguranţă. pentru că toate cele atinse de suflet trăiesc şi înfloresc şi toate cele pe care le părăseşte se veştejesc şi pier. sufletele sînt cu adevărat moarte. fiind tot atît de nevăzut de ochii muritori cum este însuşi Dumnezeu. nici un cărturar nu a mai comentat. unde toate necazurile sunt da’te uitării. dorul de viaţa veşnică îi îmboldeşte să le dea de veste prietenilor că îi vor părăsi. din cîte ştim noi. sufletul simte doar ce simte trupul şi. aceasta este puterea pe care i-o dăruieşte nemurirea. sufletul se întoarce în locul care i-a fost hărăzit. îl îmboldeşte pe acesta doar către cele ce pot fi înfăptuite de o făptură muritoare. Şi apoi: Cei cu adevărat neînfricaţi privesc viaţa ca pe un fel de slujbă . pentru a se împărtăşi apoi din puterea cea binecuvîntată şi din tăria cea întru toate descătuşată. Iudaismul convenţional nu face absolut nici o referire la „suflet" . dar preschimbînd trupul acela. dar în vreme ce sînt zăvorâte în trupul muritor şi au parte de toată necurăţenia acestuia. neştiut. Pentru că nu se cuvine a lega ceea ce este sfint de ceea ce este muritor. însă apoi. lipsit fiind de greutatea ce îl ţintuieşte de pămînt şi îl face să zăbovească pe acesta. acest discurs care ridică o sumedenie de întrebări incitante.cu atît mai puţin la natura 528 .

Sînt. înseşi conceptele de suflet şi de nemurire sînt străine tradiţiei şi doctrinei iudaice. să se fi aflat şi o serie de susţinători ai liniei de sînge a lui Isus. Este posibil ca. dar acestea coincid cu viziunea oficială a bisericii şi majoritatea specialiştilor 529 . „creştine". într-un anumit sens. dintr-o tradiţie a misterelor. în acelaşi timp. printre apărătorii Masadei. vroiau. şi în contextul asediului Masadei.ca fiind nefastă. lui Lazăr. într-adevăr. chiar dacă ar fi făcut-o. Admitem că reeditările de mai tîrziu ale lucrărilor sale conţin astfel de menţiuni. prin moarte. Iosefus nu sugerează nimic de acest gen deşi. În timpul revoltei dintre anii 66 şi 74 după Hristos. Aceste atitudini derivă. Desigur că unele dintre aceste atitudini pot fi de asemenea considerate. Desigur. în mod evident. să i se alăture.sa „nepreschimba-bilă" şi la viaţa sa „veşnică". gnostice şi dualiste. de exemplu. scriind istoria din secolul întîi a Palestinei. era de aşteptat ca Iosefus. afirmaţiile respective ar fi fost îndepărtate cu ocazia redactărilor ulterioare. conform celei de-a patra Evanghelii. Nu neapărat luînd în consideraţie ceea ce înţelegem acum prin creştinism. Şi acelaşi lucru se poate spune şi despre supremaţia spiritului asupra materiei.cei care. De fapt. ci ţinînd cont de modul în care trebuie să fi fost aplicat de ucenicii lui Isus . despre asocierea lui Dumnezeu cu moartea şi despre condamnarea vieţii . sînt tipic eseniene. numeroşi „creştini" au luptat împotriva romanilor cu aceeaşi înverşunare cu care au făcut-o evreii. fără echivoc. mulţi dintre zeloţi erau ceea ce numim acum „primii creştini" şi este foarte posibil ca unii dintre ei să se fi aflat la Masada. să facă anumite referiri la Isus.

cui i-ar fi putut fi de folos? Descrierea lui Isus drept rege nu ar fi fost acceptabilă pentru publicul evreu din secolul al treisprezecelea. pentru că a păstrat multe aluzii „pro-creştine". datează din jurul anului 1261. face referiri la o versiune a lucrării lui Iosefus care ar fi negat caracterul 530 . care nu pot data dinainte de epoca lui Constantin. De exemplu. că avea „o linie în creştetul capului. Există o serie de argumente viabile care ne-au condus la această concluzie. în această versiune a cronicii lui Iosefus. în Rusia a fost descoperită o ediţie a scrierilor lui Iosefus care diferă de toate celelalte.moderni le consideră interpolări contrafăcute. Totuşi. în secolul al nouăsprezecelea. Se afirmă. în plus. Origen. Cel care l-a tradus nu a fost un evreu ortodox. în plus. dacă versiunea slavonă ar fi fost un fals. Specialiştii au avut nevoie de multă hîrtie şi de tot atîta energie pentru a susţine disputele legate de autenticitatea a ceea ce se numeşte acum „Cronica slavonă a lui Iosefus". unul dintre părinţii bisericii. Textul. care a scris la începutul secolului al treilea. de asemenea. tradus în rusa veche.o transcriere a unuia sau a mai multor exemplare din cronica lui Iosefus care au supravieţuit distrugerii documentelor creştine ordonate de Diocleţian şi au scăpat de zelul redacţional al refaceri acestora din vremea lui Constantin. după obiceiul nazoreenilor". Luînd în conside raţie toate argumentele. eram înclinaţi să o considerăm mai mult sau mai puţin autentică . Isus este descris drept un simplu muritor. drept un revoluţionar cu ambiţii politice şi drept „un rege care nu a domnit". Iar prezentarea sa drept simplu muritor nu ar fi fost pe placul creşti nătăţii din epoca respectivă.

dincolo de hotarele Ţării Sfinte. în Grecia. practic. cînd Ierusalimul fusese cucerit de babilonieni. în Galia. istoria a început să aştearnă un văl deasupra evenimentelor din Ţara Sfintă.ar putea proveni textul din varianta slavonă. Ca urmare a acestei noi tulburări. din multe puncte de vedere. au început să apară relatări contradictorii ale faptelor petrecute în Palestina în 531 . deopotrivă. în întreaga lume civilizată. Majoritatea populaţiei evreieşti s-a răspîndit în diaspora. între 132 şi 135. de asemenea. SCRIERILE GNOSTICE Revolta dintre anii 66 şi 74 după Hristos a fost urmată. venerîndu-l în acelaşi timp pe Isus . Şi chiar a existat o sectă evreiască.mesianic al lui Isus. se ştie că în ţară . care respectau principiile generale ale religiei lor. aşa cum se mai întîmplase cu şapte sute de ani înainte. de o altă rebeliune majoră. în afara Ierusalimului . Cu toate acestea. la Roma. nici o înregistrare pentru aproape două secole. în Africa de nord. cu circa şaizeci ani mai tîrziu. Însă adevăratul spirit al iudaismului şi cel al creştinismului s-au mutat. Într-adevăr.în Asia Minor. o serie de creştini. Nu este surprinzător faptul că. în mod oficial. expulzaţi din Ierusalim.cu toate că îl considerau un profet muritor. perioada poate fi considerată similară cu aceea referitoare la Europa şi numită „Evul întunecat".e drept. Din această versiune . încă din timpul primei răscoale. versiunea „standard" . care a devenit un oraş roman.care ar putea fi cea originală Şi autentică. despre care nu există. în Britania.au rămas numeroşi evrei şi. în mod similar şi creştinii au început să se împrăştie pe tot globul . Dar. toţi evrei au fost. cea a ebioniţilor.

elenistice şi mithraice. dar care şi-a petrecut ultima parte a vieţii (136-165 după Hristos) la Roma. în ansamblu. pe zvonuri. Valentinus a exercitat o influenţă deosebită. cu aceea pe care ne-am forma-o despre Rezistenţa Franceză. care avea să apară cu o jumătate de mileniu mai tîrziu. pe un amalgam de diverse credinţe . avînd puţine însuşiri omeneşti . Buddha .jurul anului 33 după Hristos Şi. ceea ce creează. de pildă. fără îndoială. care era originar din Alexandria. Există puţine informaţii despre „ereziile" timpurii.sau chiar niciuna. în prezent. care nu se deosebea prea mult de. bineînţeles. În epoca sa. Isus pare să fi fost perceput de aceşti „eretici" timpurii în două moduri. Unele proveneau. printre 532 . ca cea a ebioniţilor. în pofida eforturilor lui Clement al Alexandriei. Indiferent de provenienţa lor. Printre reprezentanţii de seamă ai acestor prime erezii se află Valentinus. păstrate atît de evreii cucernici. Pentru alţii era un profet muritor. Totuşi.sau de Mohamed. ale lui Irineu şi ale altor reprezentanţi ai tagmei lor. Pentru unii era un zeu în toată puterea cuvîntului. dintr-un anumit fel de cunoştinţe direct dobîndite. toate Cunoştinţele legate de acestea derivă mai ales din atacurile oponenţilor 'or. o imagine distorsionată asemănătoare. Alte relatări se bazau pe legende.cum ar fi misterele tradiţionale egiptene. studiind documentele Gestapoului. din evrei convertiţi la una din formele creştinismului. cît şi de grupări alcătuite. aceste relatări . toate au tulburat liniştea „susţinătorilor mesajului" susţinătorii acelei dogme în curs de coagulare care se străduia să-şi consolideze poziţia.oficial etichetate drept „erezii" . să zicem.au continuat să circule.

cît şi Evangheliile creştine. a răspîndit cea mai odioasă erezie. de asemenea.şi. într-o serie de scrieri. Basilides a pretins că răstignirea era o înşelătorie. se numărau printre ţintele preferate ale mîniei lui Irineu. pe care le asocia cu Vechiul şi. cum ar fi Perlesvaus. Este uşor de ghicit că atît el. respectiv. armator bogat şi episcop. Unele dintre ideile sale au ieşit la suprafaţă cu o mie de ani mai tîrziu. Valentinus a refuzat să recunoască autoritatea romană. care stă la baza Bibliei din zilele noastre.care. Pretinzînd că s-ar fi aflat în posesia „învăţăturilor secrete" ale lui Isus. iniţiat în doctrina egipteană şi în cea elenistică. Marcion a fost primul autor care a întocmit o listă canonică a componentelor Bibliei . excludea în întregime Vechiul Testament. Acesta susţinea că există o deosebire esenţială între „lege" şi „dragoste". cît şi adepţii săi. Pentru a-i da o replică lui Marcion a alcătuit Irineu lista sa. în multe privinţe.discipolii săi numă-rîndu-se personalităţi de talia lui Ptolemeu. susţinînd că gnoza pe care o deţinea era mai presus decît orice ierarhie exterioară. ci că a fost înlocuit cu un anume 533 . Al treilea eretic care a ieşit în evidenţă în epoca respectivă . O altă astfel de ţintă era Marcion. de această dată. Şi> după părerea lui Irineu. Era. un cărturar din Alexandria. cel care stîrneşte cea mai mare nedumerire . care a sosit la Roma în jurul anului 140 şi a fost excomunicat cu patru ani mai tîrziu.a fost Basilides. că Isus nu a murit pe cruce. Se spune ca ar fi scris nu mai puţin de douăzeci şi patru de comentarii ale Evangheliilor. cu Noul Testament. ale cărui lucrări datează din perioada 120-130 după Hristos Basilides cunoştea îndeaproape atît scripturile evreieşti.

deopotrivă. bîntuit de o mare varietate de credinţe. acesta fiind. a dezgropat un vas din ceramică roşie. Aceasta este inclusă în aşa-numitele „Evanghelii gnostice" sau. Totuşi. Dacă exista o zonă în care ereziile timpurii îşi consolidau poziţia. ţăranul şi familia sa au folosit cîteva manuscrise ca să aţîţe focul. refugiaţii evrei şi cei creştini au descoperit.legate în piele. Simon din Cyrene. mai exact. În anul 1945. Totuşi. în cele din urmă. al doilea mare oraş din Imperiul Roman. cu exactitate. acelaşi argument . cele rămase au atras atenţia specialiştilor. Fără să-şi dea seama de extraordinara importanţă a descoperirii. învăţături şi tradiţii. aceasta era Egiptul şi. Coranul a reluat. Alexandria . La izbucnirea celor două revolte din Iudeea.Simon din Cyrene. un ţăran egiptean care săpa în solul moale şi fertil de lîngă satul Nag Hammadi.că un alt bărbat ar fi fost răstignit în locul lui Isus.suluri de papirus sau pergamente . conform tradiţiei. în pergamentele de la Nag Hammadi. Aceeaşi afirmaţie era susţinută. mai ales. în care a descoperit treisprezece manuscrise vechi . că Egiptul era cel mai accesibil paradis şi au năvălit în Alexandria. de preotul care ne trimisese scrisoarea menţionată în primul capitol . cu tărie. Tocmai în secolul al şaptelea. în număr foarte mare. s-a dovedit a fi cît se poate de persistentă şi de îndîrjită.acea scrisoare ce se referea la o „dovadă incontestabilă" a înlocuirii.cel mai cosmopolit oraş al epocii. în care erudiţia era la mare preţ. 534 . De aceea. nu este surprinzător faptul că Egiptul ne-a oferit cea mai convingătoare dovadă care vine în sprijinul ipotezei noastre. Această afirmaţie poate părea bizară.

şi se poate afirma că unele dintre acestea se situează. colecţia de la Nag Hammadi reprezintă un ansamblu de documente creştine timpurii de o valoare inestimabilă . al căror original datează dintr-o perioadă mult mai timpurie. ca 535 . a fost lansată. în 1952. de la sfirşitul secolului al patrulea sau de la începutul celui de al cincilea . G. Specialiştii moderni au stabilit că unele dintre textele din pergamente dacă nu cumva majoritatea acestora . de fapt.cam din jurul anului 400 după Hristos. a fost oferit spre vînzare pe piaţa neagră. O parte a acestuia. în 1972 a apărut primul volum al unei ediţii fotografice. un ansamblu de texte Biblice.datează cel puţin din anul 150. Jung. cum ar fi Clement al Alexandriei. guvernul egiptean a naţionalizat. Evanghelia după Toma. în 1977. Şi.de exemplu. Şi în cel puţin într-unul dintre ele sînt incluse materiale chiar mai vechi decît cele patru Evanghelii din componenţa Noului Testament. Evanghelia Ade-vărului şi Evanghelia Egiptenilor . Pergamentele de la Nag Hammadi sînt. Irineu şi Origen. Cîteva dintre ele . Privită ca un ansamblu. după toate aparenţele. ceea ce mai rămăsese din colecţia de la Nag Hammadi. scos din Egipt prin contrabandă. pentru prima oară. copii. s-a dovedit a conţine acum celebra Evanghelie după Toma.unul dintre ele. Manuscrisele sînt. care datează. de fapt. cu un caracter evident gnostic.sînt menţionate în scrierile unora dintre primii părinţi ai bisericii. care a fost achiziţionat de Fundaţia C. Însă abia în 1962 a fost alcătuită o echipă internaţională de specialişti care a copiat şi a tradus toate materialele respective. o ediţie în limba engleză a întregii colecţii de manuscrise. Între timp.

întru pieirea lor. tatăl lor. ci doar părelnică. ca nu cumva ei să mă facă de ocară. de evreii refugiaţi din Ţara Sfântă. iniţial. printre care s-ar fi putut afla şi unii care îl cunoscuseră personal pe Isus sau care aveau vreo legătură cu acesta. ulterior. nu au fost afectate de cenzură şi de revizuirile efectuate. în primul rând. Ei. istorisirile lor dînd dovadă de acea fidelitate istorică la care Evangheliile fuseseră silite să renunţe. Şi.. într-un codex nedatat. Căci a fost altul. pe istorisiri răspîndite. în citatul care urmează. nu eu am fost acela.. pe cale orală. Isus vorbeşte la persoana întîi: Nu mi-am dat duhul în mîinile lor.scăpînd de moartea pe cruce cu ajutorul unei înlocuiri ingenioase.. În al doilea rînd.. cel care a băut fierea şi oţetul. unui public egiptean. în greşeala şi orbirea lor.. nici denaturate spre a fi pe placul urechilor romane. de reprezentanţii bisericii Romei. Nu este surprinzător faptul că Pergamentele de la Nag Hammadi conţin foarte multe pasaje care nu le sînt favorabile „susţinătorilor mesajului" şi care contravin credinţei oficiale. în vreme ce ei l-au răstignit pe omul lor. motiv pentru care faptele nu au fost nici prezentate într-o lumină falsă.autoritate în domeniu. precum ei ar fi vrut-o. se adresau. De exemplu. Isus este descris exact ca în erezia lui Basilides . despre unele se poate pretinde că se bucură de o inegalabilă veridicitate. în plus. Al doilea tratat al Marelui Seth. Ei m-au 536 .. este foarte posibil să se bazeze pe relatări directe şi/sau ale unor martori oculari . Şi * moartea mea nu a fost adevărată. pe aceeaşi poziţie cu Evangheliile clasice. în sfirşit. cred că moartea mea s-a săvîrşit.de pildă.

a fost un altul. faţă de noi toţi?" Şi. anumite texte din colecţia de »a Nag Hammadi atestă vrajba înverşunată şi continuă dintre Petru şi Maria Magdalena .o dihonie care pare să reflecte schisma dintre „susţinătorii mesajului" şi susţinătorii liniei de sînge. şi sora ei. Conform Evangheliei după Filip. Mîntuitorul o cunoaşte foarte bine. îi întreabă pe ceilalţi ucenici: „Să fie adevărat că el a vorbit într-ascuns cu o femeie şi nu făţiş." Conform unui specialist în 537 ." La prima vedere. „Domnul le-a săvîrşit în taină pe toate. şi euharistia. mama lui. cea pe care el o numea însoţitoarea sa. Petru. şi miruirea.lovit cu săgeata. şi camera de nuntă. Şi eu am rîs de neştiinţa lor. Maria. Spune-ne deci nouă cuvintele Mîntuitorului. Astfel. Simion. şi Maria Magdalena. asupra imaginii unei camere nupţiale. cele pe care ţi le aminteşti . Petru i se adresează astfel Mariei Magdale-na: „Soră. şi izbăvirea. în Evanghelia după Maria. Al altuia a fost capul pe care au pus ei coroana de spini.. acela care a purtat crucea sa pe umărul său. un alt ucenic îi răspunde lui Petru: „De bună seamă. iar noi nu. se insistă. sânt trei cele care merg alături de Domnul. De exemplu. noi ştim că Mîntuitorul te-a iubit pe tine mai mult decît pe alte femei." În Evanghelia după Filip. motivele vrajbei apar ca fiind suficient de evidente." Mai tîrziu. în mod repetat. către noi toţi? Se cuvine să o ascultăm pe ea cu toţii? Ei i-a dat el întîietate.. referirea la camera nupţială pare să fie simbolică sau alegorică. Şi întru aceasta o iubeşte pe ea mai mult decît pe noi. revoltat. Dar Evanghelia după Filip devine şi mai explicită: „întotdeauna. Cu consecvenţă şi convingere. şi botezul.acelea pe care tu le ştii. mai tîrziu.

omul nu poate fi. încă şi mai explicită: Iar însoţitoarea Mîntuitorului este Maria Magdalena. Şi ei l-au întrebat: „De ce o iubeşti pe ea mai mult decît pe noi toţi?" Mîntuitorul le-a răspuns spunîndu-le: „De ce nu vă iubesc eu pe voi aşa cum o iubesc pe ea?" Aceeaşi Evanghelie dezvoltă subiectul: „Să nu vă temeţi de trup şi nici să nu îl iubiţi." Apoi. existenţa liniei de sînge descendente direct din Isus devenea cu mult mai credibilă. va pune stăpînire asupra voastră. Există anumite motive care conduc către această concluzie. iarăşi. apare următoarea declaraţie: 'Acesta este Fiul omului şi acesta este fiul Fiului Omului." într-un alt Pasaj. se putea pretinde că unele dintre aşa-numitele „Evanghelii Gnostice" erau tot atît de veridice ca şi cele din Noul Testament. vă va înghiţi şi vă va împietri. pentru că Evanghelia după Filip devine.domeniu. cuvîntul „însoţitoare" poate fi tradus prin „soţie"." CAPITOLUL 14 DINASTIA GRAALULUI Luînd în consideraţie doar pergamentele de la Nag Hammadi. Dacă vă veţi teme de el. către sfirşitul Evangheliei după Filip. Ceilalţi ucenici erau mîhniţi şi îşi mărturiseau supărarea. explicit sau implicit. fără cununie. Dacă îl veţi iubi. Cu siguranţă. fără ea. lumea aceasta nu ar fi fost. Ca urmare a faptelor pe care. Domnul este fiul omului şi fiul Fiului omului este cel zămislit din Fiul omului. acelaşi mesaj este exprimat în termeni concreţi: „Mare este taina cununiei! Pentru că. le mărturiseau 538 . Pentru că lumea nu este dacă nu este omul şi. Dar Hristos o iubea pe ea mai mult decît pe toţi ucenicii săi şi o săruta de multe ori pe gură.

În timp ce credinţa oficială se consolida din punct de vedere teologic graţie lui Irineu şi din punct de vedere politic graţie lui Constantin -. primii au avut cîştig de cauză şi au modelat înfăţişarea civilizaţiei occidentale. iar în următoarele situaţia s-a agravat. cele mai multe dintre ereziile semnificative aveau în 539 . cursul evenimentelor nu a ţinut cont de bunul plac al („susţinătorilor mesajului". ci din punct de vedere istoric. oricît de controversate ar fi fost. căsătoria acesteia cu Isus şi naşterea unui „fiu al Fiului Omului" .evangheliile gnostice nu puteau fi eliminate.înlocuirea celui crucificat. vrajba dintre Petru şi Maria Magdalena părea să reprezinte tocmai confirmarea conflictului din ipoteza noastră . ceea ce explică numărul infim al dovezilor care sugerează existenţa familiei lui Isus.cel dintre „susţinătorii mesajului" şi „susţinătorii liniei de sînge". erezia continua să prolifereze la o scară pînă atunci fără precedent. Şi-au consolidat monopolul asupra informaţiilor. Oricît de diferite ar fi fost detaliile teologice. Primele două secole ale istoriei creştinătăţii au fost bîntuite de erezii de neînfrînt. Nu priveam lucrurile din punct de vedere teologic. Dar. ulterior. în epoca lui Isus. Şi. istoria nu era mai puţin complexă şi nu avea mai puţine implicaţii sau un caracter mai puţin concret decît în zilele noastre. asupra comunicării şi documentării. disputa continuă dintre Petru şi Maria Magdalena. Desigur. fără drept de apel. În evangheliile de la Nag Hammadi. Iar mărturiile care să ateste existenţa unei legături între această familie şi dinastia merovingiană sînt încă şi mai puţine..

într-un sens sau altul. majoritatea ereziilor făceau apel chiar la autoritatea Sfintului Pavel. maniheismul . într-o sectă mistică neprecizată . care a murit pe cruce o dată pentru totdeauna sau care nu a murit pe cruce niciodată. cele mai multe erau. nu recunoşteau structura ierarhică a bisericii Romei şi preamăreau iluminarea personală. A început să-şi propovăduiască propriile învăţături în jurul anului 240 după Hristos Ca şi Isus. practica botezul şi impunea portul veşmintelor albe. pe care o considerau cu mult mai presus decît credinţa oarbă.probabil gnostică .comun anumite elemente cruciale. după trup" (Romani 1:3). erau gnostice sau influenţate de gnosticism. în sfirşit.în esenţă. privind binele şi răul mai degrabă drept principii de importanţă esenţialmente cosmică decît drept probleme etice lumeşti. De asemenea. o contopire a creştinismului gnostic cu elemente ale zoroastrismului timpuriu şi ale mithraismului. dualiste. Cea mai cunoscută şi cea mai profund radicală dintre aceste erezii a fost. Discipolii săi l-au proclamat „noul Isus" şi I-au 540 . aproape toate îl considerau pe Isus un muritor născut ca urmare a unui proces firesc de concepere . cel născut din sămînţa lui David. probabil. datorită tatălui său. la Bagdad. În primul rînd. Şi.un profet cu inspiraţie divină fără a fi el însuşi divin. a fost primit. care vorbise despre „Domnul nostru Isus Hristos. În tinereţe. fiind înrudit cu familia regală a Persiei. a fost renumit pentru puterile sale spirituale de vindecător şi exorcist. Întemeietorul acestuia a fost Mani născut în anul 214 după Hristos.care punea accentul pe ascetism şi pe celibat. Pentru a sublinia umanitatea lui Isus.

jupuit şi decapitat şi. semnificative. Mani a adoptat teoria reîncarnării. Şi. I-a considerat pe Zarathustra. ''Iluminatorul". S-a referit la Isus numindu-l „Fiul Văduvei" . cunoscut drept „Mîntuitorul". mai tîrziu. Doctrina sa consta dintr-un dualism gnostic îmbinat cu o concepţie cosmogonică impresionantă şi elaborată. Conflictul universal dintre lumină şi întuneric era omniprezent şi cel mai important cîmp de bătălie al acestor două principii opuse era sufletul omenesc. „Cîrmuitorul" şi "Timonierul". în virtutea iluminării.creditat cu atributul unei naşteri imaculate . a insistat asupra existenţei unei categorii a iniţiaţilor. a susţinut că Isus nu a murit pe cruce. primise. că cel care a pierit a fost un înlocuitor. Asemenea catarilor. În anul 276 după Hristos. Şi. în acea epocă.aceasta fiind o condiţie care. Conform unor istorici arabi de mai tîrziu. bătut pînă la moarte. A fost. în mod deosebit. aceeaşi iluminare. francmasoneria avea să şi-o însuşească. Mani a fost întemniţat. „Cel ce învie morţii". probabil pentru a împiedica o eventuală 541 . Budha şi Isus predecesorii săi şi a declarat că el. a afirmat că acesta era muritor . „Apostolul". ca şi ei. „Domnul".o expresie pe care. tot asemenea catarilor. la fel ca Basilides. Ultimele două apelative sînt. din aceeaşi sursă. ca echivalente ale franţuzescului „Nautonnier". de asemenea. în acelaşi timp. Mani a scris multe cărţi în care a pretins că dezvăluia taine menţionate de Isus în mod indirect şi enigmatic. a unor „aleşi iluminaţi".sau că ar fi putut fi considerat divin doar în sens simbolic sau metaforic. titlul atribuit marelui maestru al Prioriei din Sion. din ordinul regelui. trebuia neapărat îndeplinită de zeităţi.

în ciuda încercărilor înverşunate de a-l anihila. Şi.că Isus era întru totul muritor şi că.înviere. s-a numărat. pe lîngă maniheism. iar printre cei care. Sfintul Augustin. Desigur. Şcolile maniheiste erau acti’ve mai ales în Spania şi în sudul Franţei. în epoca cruciadelor. nu era de origine divină. Disputa dintre concepţia sa şi credinţa oficială era relativ simplă şi consta într-o singură premiză . acum pare foarte puţin probabil ca albigen-zii să fi fost o extensie a bogomililor bulgari. cuvîntul „manihean" a supravieţuit-fiind acceptat şi inclus în limbajul şi în vocabularul nostru. cele mai recente cercetări sugerează că aceştia s-au desprins din rîndurile şcolilor maniheiste care se statorniciseră de multă vreme în sudul Franţei. în pofida eforturilor celor mai asidue ale Romei. o cruciadă împotriva maniheismului. în orice caz. nereprezentînd nimic mai mult decît un 542 . De aceea. existau încă multe alte erezii. Dar. Dimpotrivă. dintre toate. în esenţă. influenţîndu-i pe gînditorii de mai tîrziu şi dăinuind pînă în zilele noastre. din Italia şi din Bulgaria. acestea au intrat în legătură cu alte secte maniheiste. Cu o extraordinară rapiditate. a fost. însă credibilitatea învăţăturilor sale nu a avut decît de cîştigat de pe urma martiriului său. maniheismul s-a răspîndit în întreaga lume creştină. corpul său mutilat a fost expus într-un loc public. a reuşit să supravieţuiască. Arius era preot în Alexandria în jurul anului 318 şi a trăit pînă în 335. cruciada împotriva albigenzilor. în nici o privinţă. au aderat la acestea. cel puţin pentru o vreme. ulterior. erezia lui Arius a reprezentat cea mai puternică ameninţare la adresa doctrinei creştine oficiale în primul mileniu al istoriei acesteia.

După moartea sa. în Occident. Printre cei mai fervenţi adepţi ai arianismului se numărau goţii. în decursul secolului al cincilea. Deoarece creştinismul dobîndea tot mai multă putere laică. a fost condamnat oficial pentru a doua oară. Fiind un locuitor al Alexandriei. arian şi. Conciliul de la Niceea a dezaprobat arianismul. de o largă acceptare. În acelaşi timp. s-a simţit tot mai atras. de aceea a ebioniţilor. Regii şi potentaţii se puteau identifica mai degrabă cu acesta decît cu o zeitate blajină şi paşnică.Arius încastra creştinismul într-un cadru în esenţă iudaic. în anul 360. un astfel de Dumnezeu devenea din ce în ce mai atractiv. spre care. arianismul obţinuse totul. cînd au venit la putere merovingienii. sub auspiciile sale. Constantin a fost întotdeauna un simpatizant al acestuia. în anul 381. a continuat să prospere şi să cîştige tot mai mulţi aderenţi. dar nu înlocuise creştinismul romano-catolic. pe faţă. care îşi acceptase martiriul fără să opună rezistenţă şi care evitase contactul cu lumea. fiecare episcopie a creştinătăţii era fie ariană. fie vacantă. Şi.propovăduitor inspirat. cu toate că. Dumnezeul suprem al arianismului s-a bucurat. fiul şi succesorul său Constantius a devenit. în anul 325. este foarte posibil să fi fost influenţat de doctrinele iudaice existente în acel oraş . Susţinînd existenţa unui singur Dumnezeu suprem şi omnipotent . Deşi. s-au întrunit concilii care i-au trimis în exil pe conducătorii bisericii. către sfirşitul vieţii sale.de exemplu. care se convertiseră în secolul al 543 .un Dumnezeu care nu s-a întrupat şi nu a pătimit fiind umilit şi ucis de mîinile propriei sale creaţii .

suzeranii lor din secolul al cincilea trebuie să fi fost vizigoţii arieni. arianismul a devenit forma predominantă a creştinismului în Spania. în Pirinei şi în ceea ce este acum sudul Franţei. probabil. extrem de respectată şi s-ar putea să se fi aliat. dacă este adevărat. se simţeau.de exemplu. burgunzii şi ostrogoţii. Era.un nume care apare în mod repetat în arborele genealogic al familiei vizigoto-mero-vingiene care descinde din Dagobert al II-lea şi din Sigisbert al IV-lea. De aceea nu este surprinzător faptul că nume de origine incon-fundabil semită . acesta trebuie să fi fost creştinismul arian al vecinilor lor. la adăpost faţă de ameninţările Romei. în ciuda pactului încheiat între biserică şi Clovis.patrulea. înainte de Clovis. lombarzii. prin căsătorie. în anul 480. Bucurîndu-se de sprijinul şi de protecţia vizigoţilor. Bera au început să fie folosite de aristocraţii şi de regii vizigoţi. Dacă. Erau arieni şuevii. înaintea ca viitoarea sa alianţă matrimonială cu francii să conducă la apariţia merovingienilor. alanii. este posibil ca familia să nu fi fost persecutată. Şi tot arieni erau şi vizigoţii. vandalii. Sub auspiciile vizigoţilor. Dacă membrii familiei lui Isus şi-au găsit într-adevăr refugiul în Galia. cînd au jefuit Roma. acest fapt nu poate fi considerat extraordinar. transformîndu-se din Păgâni în arieni. au cruţat bisericile creştine. care. Se spune că Biserica Romano-Catolică ar fi declarat că fiul lui Dagobert se convertise la arianism2 şi. primii merovingieni au fost receptivi la creştinism. probabil. cu nobilimea vizigotă. Dagobert al II-lea s-a căsătorit cu o prinţesă vizigotă al cărei tată se numea Bera . Sub stăpînirea ariană. vizigoţii şi burgunzii. merovingienii au fost întotdeauna 544 .

Dacă arianismul nu îi era potrivnic iudaismului. care a avut o ascensiune meteorică în secolul al şaptelea. Unul dintre nepoţii lui Clovis. arianismul şi Coranul împărtăşeau acelaşi punct de vedere. majoritatea ereziilor . nu făcea nici un secret din tendinţele sale către arianism. la răstignirea înlocuitorului său ceea ce coincide cu fragmentul din textele de la Nag Hamrnadi pe care l-am citat în capitolul anterior. arianismul . nu este considerat nimic mai mult decît un profet muritor. „nu l-au omorît şi nici nu l-au răstignit. chiar şi atunci cînd au fost confruntate cu cele mai îndîrjite persecuţii. dar au crezut că au făcut-o. Chilperic. în Coran. a existat un înlocuitor -şi. de acolo. acelaşi lucru se poate spune şi despre relaţia sa cu islamismul. Dar nu am găsit nici o indicaţie referitoare la faptul că vreuna dintre acestea chiar ar fi fost în posesia 545 . Ca şi Basilides şi Mani. se presupune că acesta ar fi fost Simon din Cyrene. în ceea ce îl priveşte pe Isus. Isus este menţionat de nu mai puţin de treizeci şi cinci de ori.şi. un precursor al lui Mohamed şi un vorbitor în numele singurului Dumnezeu suprem. dar comentatorii islamici fac acest lucru. Totuşi.cum ar fi „Mesagerul lui Dumnezeu" şi „Mesia". în general. Unii scriitori musulmani spun că Isus s-ar fi ascuns într-o firidă din zid şi ar fi asistat. După părerea unora dintre ei.simpatizanţi ai arianismului. în primul rînd. dar nu întotdeauna. sub o serie de apelative impresionante . Coranul susţine că Isus nu a murit pe cruce.au continuat să insiste asupra umanităţii şi a caracterului muritor al lui Isus. IUDAISMUL ŞI MEROVINGIENII Este demnă de a fi reţinută perseverenţa cu care." Coranul nu dezvoltă această afirmaţie ambiguă.

o alianţă prin căsătorie. se pare că Roma şi-a atins scopul.de genul pergamentelor de la Nag Hammadi. care să sugereze că le-ar fi fost cunoscută existenţa unei posibile linii de sînge. dovezile. Şi. care aveau să apară pe scena istoriei cu patru secole mai tîrziu. în mod similar. cu excepţia pergamentelor de la Nag Hamrnadi. Şi. nu era cîtuşi de puţin concludentă. să ascundă o alianţă dinastică . şi poate chiar genealogii şi arhive. Virulenţa dusă la extrem a persecuţiilor Romei ar putea sugera teama de astfel de dovezi şi dorinţa de a se asigura că acestea nu vor ieşi niciodată la lumină. dacă într-adevăr aşa stăteau lucrurile. ereziile nu ne-au furnizat nici o confirmare incontestabilă a legăturii dintre familia lui Isus şi merovingieni. Eram obligaţi să căutăm această confirmare altundeva să ne refoca-lizăm atenţia asupra merovingienilor. păreau insuficiente.unor informaţii dobîndite la prima mînă despre premisele pe care le susţineau cu atîta stăruinţă. Desigur. pactul încheiat ulterior între Clovis şi Biserica Romano-Catolică căpăta mult mai mult sens în lumina scenariului nostru. era posibil să fi existat într-adevăr anumite documente . De exemplu. Prin urmare. luasem deja în consideraţie naşterea legendară a lui Meroveu copilul cu doi taţi.şi bănuiam deja că scopul acelei poveşti era să sugereze şi. dintre care unul era o făptură acvatică misterioasă. La prima vedere. deopotrivă. Dar. miraculos şi de 546 . Cu atît mai puţine erau dovezile. venită de dincolo de mare . cu toate că sîngele regal al merovingenilor era considerat sacru. însă pactul în sine nu constituia o dovadă concretă. aşa cum erau. cu toate că simbolistica peştelui era sugestivă.

ci chiar de-a dreptul plini de înţelegere faţă de evreii de pe domeniile lor . De asemenea. de asemenea. Dimpotrivă. În această privinţă. în primul rînd. Sfintul Iacov. atitudinea lor era similară cu aceea a nazoriţilor din Vechiul Testament. în ansamblu. nazorit. nicăieri nu exista o declaraţie explicită care să ateste că acel sînge era. Fără îndoială. regii merovingieni nu lăsau impresia că ar fi fost antisemiţi. Există destule dovezi care sugerează că Isus era. Mai ales în partea de sud. În absenţa oricărei mărturii decisive şi concludente. mulţi îi serveau pe seniorii merovingieni în calitate de magistraţi sau de administratori de rang înalt. în mare parte. mulţi evrei erau proprietarii unor moşii întinse. Şi mulţi dintre aceştia aveau şerbi şi servitori creştini.natură divină. al lui Isus. era nevoie să stabilim dacă mero-vingienii erau sau nu afectaţi de anumite influenţe specific iudaice. în pletele pe care nu aveau voie să şi le taie. era. Trebuia să analizăm toate dovezile circumstanţiale şi să ne străduim să le includem într-un ansamblu coerent. din rîndurile cărora făcea parte Samson. 547 . de fapt. Atît cronicarii timpurii ai bisericii cît şi specialiştii moderni nu au nici un dubiu asupra faptului că fratele său. era necesar să dăm dovadă de prudenţă. atitudinea merovingienilor faţă de iudaism pare să nu aibă echivalent în istoria Occidentului pînă la Reforma Luterană. Merovingienii înşişi erau convinşi că puterile lor supranaturale stăteau. Căsătoriile mixte erau frecvente. Şi.şi aceasta în ciuda protestelor insistente ale Bisericii RomanoCatolice. păreau nu doar toleranţi.

Exista şi un conte de Roussillon al cărui nume era Solomon. Acest teritoriu mai era cunoscut şi sub numele „Gothie" sau „Goţia" şi locuitorii săi evrei erau adesea numiţi „goţi" . numele socrului lui Dagobert era Bera. iar un alt Solomon devenise rege al Bretaniei. Numele de provenienţă iudaică au început să fie tot mai mult folosite în urma căsătoriilor dinastice dintre merovingieni şi vizi" goţii. de fapt iudaice. „got" şi „evreu". cronicarii foloseau. Sîntem de acord că numele şi importanţa mistică atribuită părului nu reprezintă neapărat o bază 548 . Datorită acestei greşeli.o eroare care. după numele lor caracteristice de familie. din cînd în cînd. un anume Miron „Levitul" era conte de Besalou şi episcop de Gerona. decît. evreii nu puteau fi identificaţi ca atare. nume care poate fi semitic. Această posibilitate capătă credibilitate datorită faptului că. Iar soţul surorii lui Bera făcea parte din familia Levy.Surprinzător de mulţi membri ai casei regale merovingiene şi ai familiilor înrudite cu aceasta aveau nume specific iudaice. S-ar părea că până şi originea numelui Meroveu trebuie căutată în Orientul Mijlociu. în anul 577. Exista şi un abate Elisachar . Astfel. însemnînd „fiu" în limba ara-maică. Acestea erau purtate de nobilii şi de regii vizigoţi şi este posibil ca multe dintre familiile aşa-zis „vizigote" să fi fost.populaţia evreiască era foarte numeroasă. ca termeni echivalenţi.o variantă a numelor „Eleazar" şi „Lazăr". un frate al regelui Clotaire al II-lea se numea Samson. Mai tîrziu. Astfel. în mod frecvent. poate. în sudul Franţei şi în zona de lîngă graniţă a Spaniei -regiunea cunoscută drept Septimania în timpul merovingienilor şi al carolingienilor . s-ar putea să fi fost deliberată.

promulgată de Roma.capitolul 45. însă Partea bizară este că acest capitol nu este de provenienţă teutonică şi că cei care l-au analizat au fost nevoiţi să formuleze ipoteze bizare pentru a-i justifica includerea în Legea Salică. a fost legea laică oficială a Sfintului Imperiu Roman. La sfirşitul secolului al cincilea. ţăranii şi cavalerii din Germania includeau. Este vorba de un capitol complicat. faptul că aceasta din urmă ignora Legea Salică tradiţională. ar putea fi suprapus peste un fragment din Tal-. Există. legea respectivă era. mai convingătoare. a continuat să existe. În întregul Ev Mediu. într-un anumit mod. pe specialişti şi pe comentatori şi care a fost. fiind în opoziţie faţă de legea ecleziastică. în permanenţă. De aceea. un întreg capitol . a devenit cunoscută drept Legea Salică. în rîndul nemulţumirii pricinuite de biserica catolică. obiectul multor dezbateri oficiale. Mai exact. în ultimă instanţă. pe care să poată fi întemeiată ipoteza legăturii dintre merovingieni şi iudaism. s-a descoperit faptul că acest capitol derivă direct din legea iudaică.un trib teuton care respecta legea tribală teutonică. Chiar şi în timpul Reformei Luterane. această lege. relativ recent. Merovingienii reprezentau casa regală a francilor . redactată şi exprimată după modelul roman. o lege tribală teutonică. Dar. însă.solidă. În secolele ce au urmat. iniţial.care i-a nedumerit. se 549 . Dar mai exista o dovadă care era. „De Migrantibus" . anterioară pătrunderii creştinismului în Europa de Vest. în această lege. înţesat de prevederi şi de clauze referitoare la circumstanţele în care migratorii îşi puteau stabili reşedinţa şi puteau primi cetăţenia. într-o foarte mare măsură.

poate afirma că Legea Salică provine. pe neaşteptate. A fost. de origine iudaică. că aceasta se aliase. parţial. şi se spune că ar fi avut legături cu familia Graalului. întîlnisem acel principat autonom care a existat. dacă studiul epocii lor nu ne-a oferit. Iar cele mai surprinzătoare şi mai incitante dovezi pe care le-am găsit sînt interconectate cu Guillem şi cu climatul existent în jurul său. PRINCIPATUL SEPTIMANIA Toate acestea erau incitante. în sprijinul scenariului nostru. Şi. nici o dovadă concludentă. cel puţin în parte. cei din urmă erau. cu merovingienii şi că. Dar. 550 . prin căsătorie. nu se poate spune acelaşi lucru despre epoca imediat următoare. în sudul Franţei.Guillem de Gelllone numărîndu-se printre cei mai binecunoscuţi dintre conducătorii săi.nu numai că erau familiarizaţi cu legea iudaică. Prin intermediul „dovezilor retroactive". vreme de un secol şi jumătate . de Wolfram von Eschenbach. Şi. Guillem a fost unul dintre cei mai respectaţi eroi ai epocii. justificabilă. drept urmare. dar aveau şi acces la textele iudaice.că în sudul Franţei exista o linie de sînge coborîtoare din Isus. din legea tradiţională iudaică. această afirmaţie sugerează că merovingienii . totodată. la rîndul ei. Posibilitatea ca linia de sînge merovingiană să fi supravieţuit după detronarea dinastiei de către carolingieni fusese deja obiectul cercetărilor noastre. dar nu ofereau decît un suport insuficient pentru ipoteza noastră .sub ale căror auspicii a fost redactată legea . ipoteza noastră a devenit. pe traseul acestora. şi protagonistul poemului Willehalm.

regiunea în care erau incluse împrejurimile localităţii Rennes-le-Chateau. Afacerile şi comerţul întreprins de evrei erau încurajate. Doctrina iudaică şi cea 551 . adevărata putere trecuse în mîinile aşa-numiţilor Şambelani ai Palatului ale uzurpatorilor carolingieni. Şi. fusese în relaţii extrem de bune cu stăpînirea vizigotă. de exemplu. cu aprobarea şi sprijinul Romei.relaţii atît de bune. Sub stăpînirea musulmană. Astfel. încît. în anul 711. care. tronurile din nord. Maurii îi tratau cu bunăvoinţă. acelaşi înţeles. în timp ce ramurile colaterale ale liniei de sînge merovingiene ocupau încă. în anul 711. de multă vreme. Cordo-ba. printre domeniile lui Guillem se numărau nord-estul Spaniei. În aceeaşi perioadă. evreii i-au întîmpinat pe aceştia cu bucurie. şi-au întemeiat propria dinastie. iar termenii „got" şi „evreu" aveau. evreii din Spania s-au bucurat de o existenţă prosperă. Totuşi. foarte numeroasă. Dagobert al II-lea fusese deja asasinat.În perioada sa de apogeu. ca. care îmbrăţişase creştinismul arian . La acea dată. ajutîndu-i pe aceştia să se îmbogăţească. oficial. căsătoriile mixte erau ceva obişnuit. cînd Spania vizigotă a fost invadată de către mauri. de fapt. Pirineii şi regiunea din sudul Franţei cunoscută sub numele de Septimania. iar urmaşii săi se refugiaseră în Razes . în timpul secolelor al şaselea şi al şaptelea. situaţia evreilor din Septimania s-a deteriorat. oferindu-le chiar şi funcţii administrative în cetăţile cucerite. Granada şi Toledo. adesea. Populaţia evreiască din această zonă era. vizigoţii începuseră să se convertească la romano-catolicism şi să-i persecute pe evreii de pe domeniile lor. Şi.

aceştia pătrunzînd tot mai adînc în teritoriul francilor şi capturînd cetăţi cum ar fi Lyon. A devenit un principat maur independent. Charles i-a împins pe mauri înapoi. Ca să-şi susţină pretenţia de legitimitate. pe care apoi l-a asediat. Cetatea era un spin dureros în coasta acestuia. în Septimania şi. în multe oraşe .inclusiv în Cordoba. capitala Spaniei maure populaţia evreiască era predominantă. La începutul secolului al optulea.apărată atît de mauri cît şi de evrei .musulmană coexistau. umăr la umăr. Pepin. În 752. Dar Narbonne a continuat să reziste.s-a dovedit inexpugnabilă. Şi din Narbonne au început să pornească atacurile maurilor din Septimania asupra zonelor nordice. aducînd astfel întreaga Septimanie sub controlul său. maurii au trecut dincolo de Pirinei.în vreme ce nepotul şi strănepotul lui Dagobert îşi continuau existenţa clandestină în Razes . din 720 pînă în 759 . fiind asediată timp de şapte ani de armatele lui Pepin. Ascensiunea maurilor a fost stăvilită de Charles Martel. s-a aliat cu nobilimea locală. şambelan al Palatului şi bunicul lui Carol cel Mare. avînd propria sa capitală la Narbonne şi fiindu-i supus emirului de la Cordoba numai cu numele. către Narbonne. Şi. însă cetatea . intersectîndu-se şi îmbogăţindu-se una pe cealaltă. În anul 738. iar Charles s-a consolat devastînd regiunea înconjurătoare. fiul lui Charles. a apelat la alianţele dinastice cu 552 .Septimania a fost sub stăpînire islamică. într-o perioadă în care prima sa urgenţă era consolidarea propriei poziţii-El şi succesorii săi erau extrem de afectaţi de acuzaţia de uzurpare a tronului merovingienilor.

condus de propriul lor rege.familiile de origine merovin-giană care supravieţuiseră. După părerea specialiştilor. Pepin se confrunta cu două situaţii dificile . În anul 759. în schimb. În orice caz. După cum a demonstrat profesorul Arthur Zuckerman. a avut grijă ca încoronarea sa să se facă remarcată prin ritualul biblic al ungerii . evreilor li se garanta existenţa unui principat independent.dinastia merovingiană . populaţia iudaică din Narbonne s-a întors. pretenţia sa la o succesiune biblică primea girul evreilor. Pepin şi-a rezolvat ambele probleme încheind un pact cu populaţia iudaică din Narbonne.prin intermediul căruia biserica şi-a asumat prerogativa instaurării regilor. Şi. împotriva apărătorilor musulmani ai cetăţii. a monarhiei iudaice din Vechiul Testament. ungerea era o încercare deliberată de a sugera că monarhia francă era o copie. de la Universitatea Columbia. De ce ar fi dorit uzurpatorul Pepin să-şi legitimeze poziţia prin intermediul unui arhetip biblic? Numai dacă legitimitatea dinastiei pe care o detronase . pentru a-şi legitima statutul. dacă nu cumva chiar o continuare. i-a masacrat şi le-a deschis asediatorilor franci porţile fortăreţei. deveneau aliaţii săi împotriva maurilor. Această supoziţie este extrem de interesantă. pe de altă parte.ar fi fost susţinută exact de acelaşi lucru.rezistenţa îndîrjită a cetăţii Narbonne şi justificarea pretenţiei sale la tron prin invocarea unui precedent biblic. În virtutea acestuia. care. Dar ritualul ungerii mai are şi o altă faţetă. pe neaşteptate. evreii l-au recunoscut pe Pepin drept suzeranul lor oficial şi i-au confirmat dreptul de a 553 . În scurt timp după aceea.

Dar. Cine puteau fi „imigranţii din Apus". Cei mai mulţi cercetători sînt de părere că era un descendent al merovingienilor. conform căreia sîngele imigranţilor din Apus era „mai curat" decît al celor din Răsărit. în Septimania a fost creat un principat .un principat al evreilor care. drept „sămînţa casei regale a lui David". Şi a fost recunoscut. era independent. în romanele cavalereşti. conform relatărilor existente. în momentul în care a fost primit în rîndurile nobilimii france. îi era vasal lui Pepin. Profesorul Zuckerman menţionează şi o afirmaţie ciudată. numele său este Aymery. dacă nu merovingienii? Ar mai fi fost recunoscut un descendent al acestora drept rege al iudeilor. atît de Pepin cît şi de califul din Bagdad. Iar acest Theodoric sau Thierry a fost tatăl lui Guillem de Gellone. între timp. Totuşi. cei doi fiind confundaţi în relatările ulterioare. dar. Ştiam deja că specialişti moderni erau nesiguri în ceea ce Priveşte originea lui Theodoric şi circumstanţele domniei acestuia. în realitate. în mod oficial. drept conducător al principatului acestora şi drept o 554 . şi Pepin şi-a respectat obligaţiile asumate prin respectiva înţelegere. este posibil ca acel „imigrant" din Bagdad să nu fi fost Theodoric. în anul 768. Arthur Zuckerman susţine că era originar din Bagdad .un „imigrant" care era urmaşul evreilor care trăiseră în Babilon de cînd locuitorii acestuia îi luaseră în captivitate.accede la succesiunea biblică. Iar conducătorul acestuia a fost înscăunat ca rege al iudeilor. se pare că. şi-a luat numele de Theodoric sau Thierry. Este posibil ca acesta să fi venit din Bagdad pentru a consfinţi domnia lui Theodoric.

căsătorindu-se. cu sora acestuia Aida. mătuşa lui Carol cel Mare. într-adevăr. Monarhii carolingieni l-au înzestrat. era Guillem de Gellone.reîntorcîndu-se la credinţa lor iniţială.şi de Razes. în mare grabă. Theodoric sau Thierry a continuat să consolideze nu numai poziţia sa. din belşug. Fiul lui Theodoric. Guillem nu era doar merovingian. legăturile lor cu aceasta din urmă fuseseră reînnodate prin căsătoria lui Dagobert cu fiica unui principe aparent „vizigot" care purta numele .în pofida protestelor energice ale Papei Ştefan al III-lea şi ale succesorilor săi. Oricum. specialiştii şi cercetătorii moderni au demonstrat că nu există dubii referitoare la originea iudaică al lui Guillem. printre ale cărui titluri se numărau cele de conte de Barcelona. Ca şi tatăl său.„sămînţă a casei regale a lui David". Chiar şi în romanele 555 . A primit chiar şi o parte considerabilă din terenurile bisericii . dacă originea merovingienilor nu ar fi fost.ca fiind cel al casei lui David. cu toate că în silă. În anii care au urmat. principatul evreu Septimania a avut parte de o existenţă înfloritoare. de calif şi. regele evreilor din Septimania. de către Papă . parţial iudaică? Este posibil ca. cu domenii pe care le deţinea ca proprietate funciară absolută. Sînge regal recunoscut .evident semitic . În ciuda încercărilor ulterioare de a ascunde acest fapt.Bera. de Auvergne . ci şi evreu cu sînge regal. drept urmare a implicării bisericii în asasinarea lui Dagobert şi a faptului că aceasta încălcase pactul făcut cu Clovis. de Toulouse.de carolingieni. ci şi pe a lui Pepin. merovingienii supravieţuitori să fi renunţat la supunerea faţă de Roma .

cel puţin după părerea istoricilor de mai tîrziu . Aşa cum remarcă Arthur Zuckerman: Cronicarul căruia îi aparţine relatarea originală a asediului şi a căderii Barcelonei a consemnat evenimentele respectînd calendarul evreiesc. Guillem era supranumit „Nas Coroiat".. cît şi pe cea arabă. Guillem a fost mai mult decît un războinic. a condus operaţiunile respectînd cu stricteţe sabaturile şi sărbătorile evreieşti. a înfiinţat la Gellone o academie.cavalereşti . fiul lui Carol cel Mare. ™ seminţia din care făceau parte casa lui David şi. ţinînd cont că i se adresează unui om a cărui descendenţă . Guillem a fost cel care a pus coroana pe capul acestuia..pare să fie total necunoscută. ducele William de Narbonne şi Toulouse. mai tîrziu. în concepţia şi în tradiţia populară. stă alături de figuri legendare ca Roland şi Oli-vier. Prinţ de Orania .în care este numit Guillaume. în această privinţă. Se povesteşte că Ludovic ar fi spus: „Senior Guillem. se străduia să respecte Sabatul şi sărbătoarea evreiască a Tabernacolului. Cu puţin timp înainte de 792. a adus cărturari din străinătate şi a construit o bibliotecă renumită. 556 . Iar blazonul • de pe scutul său este cel al imigranţilor din Răsărit . Comandantul expediţiei.acesta vorbeşte fluent atît limba ebraică. Guillem de Gellone a devenit unul dintre aşa-numiţii „pairi ai lui Carol cel Mare" . a fost încoronat ca împărat..un veritabil erou istoric care. Şi. Isus. curînd. chiar în timpul campaniilor sale. Este o declaraţie ciudată. Cînd Ludovic. a beneficiat de deplina înţelegere şi de cooperarea regelui Ludovic.. Şi. strămoşii tăi i-au înălţat pe ai mei".Leul Iudeilor. În acelaşi timp.

de asemenea. îi încredinţase lui Kyot de Provence taina Sfintului Graal. Însă. în sudul Franţei exista un monarh din seminţia lui Iuda şi din casa regală a lui David. Isus era din seminţia lui Iuda şi aparţinea casei regale a lui David. un merovingian. Acolo a şi murit. el nu era doar un evreu practicant. în 812. Dintr-o astfel de academie s-ar putea să fi provenit „ereticul" Flagetanis . el şi familia lui erau asociaţi cu Sfintul Graal. Gellone a devenit unul dintre cele mai bine cunoscute locuri din Europa datorită cultului Mariei Magdalena . Confuzia frecventă dintre termenii „got" şi „evreu" pare să fie un indiciu al existenţei acestei cenzuri. în ultimele veacuri. Totuşi. Guillem a renunţat la viaţa activă. chiar înainte de moartea lui Guillem. Şi. retras. acum celebră sub numele SaintGuilhelm-le-Desert. care fusese recunoscut drept rege al iudeilor.cărturarul evreu care era urmaşul lui Solomon şi care. în academia sa. s-au făcut încercări asidui de a şterge din documente toate urmele regatului iudeu Septimania. în secolul al optulea. trăind. Despre Maria Magdalena se spune că ar fi adus în Franţa Graalul . conform poemului lui Wolfram. În anul 806. iar academia a fost ulterior transformată într-o mînăstire. Dar cenzorii nu puteau spera ca strădaniile să le fie pe deplin încununate de 557 .care a luat amploare în acelaşi timp cu academia iudaică.Gellone a devenit un reputat centru al studiilor iudaice. Şi. Era. SĂMÂNŢA Lui DAVID Se pare că.Sangraal-ul sau „sîngele regal". fapt care este suficient de semnificativ. prin intermediul poemului lui Wolfram von Eschenbach.

descendentul lui Dagobert şi al lui Guillem de Gellone. de asemenea. Arborii genealogici se bifurcă. care. un călător şi un cronicar renumit.supranumit. aşa cum o arată arborele familiei sale". Şi. Dar orice sămînţa a lui David aflată în Narbonne în secolul al doisprezecelea era mai puţin importantă. Venerabilul Petru din Cluny.Lorena şi regatul franc al Ierusalimului. Hugues de Plantard . Nu mai departe de anul 1143. acolo unde se află sămînţa regilor". intraseră în stăpînirea unor domenii şi mai importante. “nas Lung" . din Cambridge. îi condamna pe evreii din Narbonne. decît anumite alte seminţe. în secolul al doisprezecelea. dînd naştere unor adevărate păduri. se aliase cu casa ducală a Bretaniei. În secolul al zecelea. linia de sînge a lui Guillem de Gellone ajunsese într-un punct culminant. care pretindeau că ar fi avut printre ei un rege. dintre acestea făceau parte chiar cele mai renumite din întreaga creştinătate . În 1144. În secolul al nouălea. a devenit tatăl lui Eustache. amintea de „mai marii principilor şi rabinilor iudei care au sălăşluit în Spania (şi) s-au adunat în Norbonne. mai erau şi alţii. primul conte de Boulogne. în 1165-1166. Nepotul lui Eustache a 558 . magnaţi şi principi în fruntea cărora se află. vieţuind în alte locuri. Dacă anumiţi descendenţi ai lui Theodoric şi Guillem de Gellone rămăseseră în Narbonne. un oarecare călugăr Theobald. se extind şi se subdi-vizează. relata că în Narbonne există „înţelepţi. reprezentat de primii duci de Aqui-tania. Benjamin de Tudela. în urma evenimentelor survenite vreme de patru secole.succes. Şi. un descendent al casei lui David. într-o scrisoare adresată lui Ludovic al VII-lea al Franţei.

duce de Guise. cucerind Ierusalimul. Henric de Lorena. oficial. Probabil că. altminteri. cel puţin în anumite cercuri. Probabil că nu este lipsit de importanţă faptul că acest incident este relatat în istoria modernă a Lorenei. care nu vin în conflict cu mesajul său şi care nu îi alterează semnificaţia. originea lor era cunoscută.vlăstarul sîngelui regal al merovingienilor -. editată în 1966. la intrarea sa în oraşul Joinville din regiunea Champagne.”osannah filio David" („Osana fiului lui David"). pentru că 559 .fost Godfroi de Bouillon. Şi au fost remarcate anumite persoane care au scandat. a fost întîmpinat de o mulţime exuberantă. era egala celor care conduceau Franţa. Dacă merovingienii erau într-adevăr urmaşii lui Isus. Anglia şi Germania. tocmai în secolul al şaisprezecelea. nu ar fi putut supravieţui în lumea care devenise creştină. Bineînţeles că Godfroi şi urmaşii săi din casa de Lorena erau. Se povesteşte că. Obiecţia că interpretarea simbolică năruie speranţa de viaţă veşnică a creştinilor nu este validă. atunci Godfroi . în virtutea faptului că fusese fondată pe „piatra din Sion". Şi Godfroi a fost iniţiatorul unei „dinastii" care. duce de Lorena şi cuceritor al Ierusalimului. de exemplu. îşi recîştigase moştenirea sa de drept. relatarea ridicării din morţi a lui Hristos trebuie înţeleasă nu în sens literal. Dar se pare că. CAPITOLUL 15 CONCLUZIE ŞI PREVIZIUNI Dar dacă. atunci poate fi interpretată în diverse moduri. ci în sens simbolic. catolici. semnată de Otto von Habsburg care este un prezent duce onorific de Lorena şi rege onorific al Ierusalimului. Lucrarea conţine o prefaţă ieşită din comun.

de aceea. În timpul investigaţiilor. concluziile spre care am fost conduşi în mod inevitabil. Pur şi simplu. cu atît mai puţin. Această concluzie ne-a obligat să ne îndreptăm atenţia către viaţa lui Isus şi către originile religiei fondate în jurul său. ne-am străduit să aflăm dacă concluzia noastră era sau nu justificabilă. mai mult sau mai puţin. o dată pentru totdeauna? Cari Jung. pagina 266. ne-am împiedicat. 560 . De la bun început. am început prin a investiga un mister oarecare. învierea celebrată de Paşti nu este necesară ca o garanţie a nemuririi. nu am expus aici o contestare a celor mai importante dogme ale creştinismului. anulată şi desconsiderată. în loc de a fi dată uitării. să fie interpretată în mod simbolic. O trecere completă în revistă a materialului biblic ne-a convins că era. nu am avut intenţia de a confirma sau de a infirma ceva anume şi. este acum mai mare ca oricînd. controversată şi aparent absurdă. ca şi explicaţiile unor anumite enigme ale istoriei. Nici cînd am făcut acest lucru nu am avut intenţia de a contesta creştinismul.omenirea credea în existenţa vieţii de după moarte cu mult înainte de apariţia creştinismului şi. Opere complete. Am fost conduşi către o concluzie uluitoare. de ceva mult mai importamt decît ceea ce doream să aflăm la început. Cu siguranţă. Pericolul ca o legendă interpretată ad literam şi în conformitate cu învăţăturile bisericii să fie respinsă pe neaşteptate. Am încercat să găsim răspunsurile unor întrebări derutante. The Undiscovered Seif (Sinele ascuns). Nu ar fi timpul ca mitologia creştină. volumul 10 (1956). Dimpotrivă.

cel puţin după părerea noastră. dînd astfel naştere dinastiei merovingiene. echivalează cu „dovada incontestabilă" a ipotezei pe care am avansat-o. Atît în baza indiciilor aşternute pe hîrtie. cel puţin în unele privinţe. din punct de vedere istoric. biserica a încheiat un pact cu 561 . Nu puteam . ci şi extrem de probabilă. reprezintă. soţia şi copiii lui Isus (şi ar fi putut zămisli destul de mulţi începînd de la şaisprezece sau şaptesprezece ani şi pînă la vîrsta presupusei sale morţi).Ne-am convins că. Totuşi. într-ade-văr. acum două mii de ani. Oferă foarte multe explicaţii. Dacă noi nu ne putem dovedi concluziile. şi-au găsit refugiul în sudul Franţei şi şi-au perpetuat spiţa într-o comunitate evreiască. într-un anumit mod. Dacă ipoteza noastră este corectă. o relatare mult mai verosimilă decît toate cele pe care le-am întîlnit. În anul 496 după Hristos. De-a lungul secolului al cincilea. doar o ipoteză. despre ce dovadă este vorba. am primit totuşi suficiente dovezi .că Prioria din Sion o poate face.şi nici nu putem încă . Nu putem şti. prin căsătorie.dovedi acurateţea concluziei noastre. concluzia noastră era nu numai justificabilă. cu exactitate. referitoare la evenimente şi personaje care.pentru ca. în baza informaţiilor pe care le deţinem. sîntem gata să credem că Sionul deţine ceva . putem încerca să ghicim. cu aceea a regilor francilor. Dar este o ipoteză plauzibilă şi coerentă. după ce au fugit din Ţara Sfintă. Şi. în secolele care au urmat. s-au impregnat în conştiinţa occidentală . cît şi în a celor desprinse din conversaţiile purtate.atît din documentele cît şi de la reprezentanţii săi .ceva care. se pare că aceasta s-ar fi aliat. Aceasta rămîne. să ne modeleze cultura şi civilizaţia.

S-ar putea explica astfel de ce lui Clovis i s-a oferit statutul de Sfint împărat Roman. pe ascuns. a merovingienilor . dintre descendenţii căruia au făcut parte Guillem de Gellone. anga-jîndu-se să vegheze ea însăşi asupra perpetuării liniei de sînge merovingiene probabil cunoscînd foarte bine adevărata identitate a acesteia. cel puţin. pe care .o moştenire care i se conferise încă din vremea Vechiului Testament. în asasinarea lui Dago-bert. Godfroi de Bouillon.faptul că uzurpau tronul i-a făcut să se simtă mai vinovaţi decît se simţea biserica şi care au încercat să-şi legitimeze poziţia stabilind alianţe dinastice prin intermediul căsătoriilor cu prinţese merovin-giene. în epoca cruciadelor. Este greu de crezut că. Putea fi doar tăinuită. eventual. în parte. ci doar recunoscut ca atare. pentru ca apoi să încalce pactul cu linia de sînge merovin-giană.a supravieţuit. cînd Godfroi a cucerit Ierusalimul. conducătorul principatului iudeu al Sep-timaniei şi. statutul unui „nou Constantin". Dar mai semnificativă este supravieţuirea prin intermediul fiului lui Dagobert.această dinastie. adevărata origine a lui Godfroi era atît de secretă 562 . şi de ce nu a fost înscăunat rege. se pare că linia de sînge a lui Isus şi-a recîştigat moştenirea legitimă . În 1099. În ciuda tuturor eforturilor de a o stîrpi.aşa cum reiese cu claritate . Sigisbert. linia de sînge a lui Isus .sau. nici anulată. Şi trebuia să fie tăinuită pentru că o dezvăluire a adevăratei identităţi a merovingienilor nu ar fi consolidat cîtuşi de puţin poziţia Romei faţă de vrăjmaşii săi. s-a făcut vinovată de o crimă care nu putea fi nici explicată. A supravieţuit. datorită carolingienilor. Cînd biserica s-a implicat.

Sfintul Graal ar fi simbolizat.cum ar fi vrut Roma. S-a susţinut. deopotrivă.şi. sîngele „pur" şi „regal" asupra căruia vegheau templierii. Desigur. prin extensie. să fi existat tradiţii şi legende. altare închinate mai degrabă soţiei lui Isus decît mamei sale. ci ale Mariei Magdalena . fireşte. linia de sînge a lui Isus şi pe Maria Magdalena. Dacă ipoteza noastră este corectă.fiind confundat cu cultul Fecioarei. erau. că acele maiestoase reprezentări din piatră ale unei mitre. Sfintul Graal ar fi trebuit să aibă. Sfintul Graal ar fi fost.după cum se afirmă în Le SerpentRouge -. în romanele cavalereşti ale Sfintului Graal. Dar este posibil să se fi răspîndit zvonuri. strămoşul legendar al lui Godfroi . dedicate Madonei. Pe de-o parte. ar fi fost mitra Mariei Magdalena . Cu alte cuvinte. vasul sau recipientul care primise şi care tăinuia sîngele lui Isus. şi se pare că acestea şi-au găsit cea mai proeminentă expresie în poveşti precum aceea a lui Lohengrin. Aşadar. însăşi Maria Magdalena. Pe de altă parte. se poate dovedi că multe dintre vestitele „Fecioare Negre" sau „Madone Negre" de la începuturile erei creştine nu erau reprezentări ale Sfintei Fecioare. care sînt catedralele gotice. ar fi fost reprezentat de linia de sînge a lui Isus şi de descendenţii acestuia -acel „Sang Raal". în forma în care s-a răspîndit în Evul Mediu . din a cărei mitră era originea liniei respective. de asemenea . Dar este la 563 . De exemplu. în acelaşi timp.şi înfăţişau o mamă şi un prunc. dată fiind hegemonia bisericii. două semnificaţii. De aici ar putea proveni cultul acesteia. de asemenea. care fuseseră creaţi de Prioria din Sion. nici nu putea fi vorba de o dezvăluire publică.şi. în sensul propriu al cuvîntului.

legiunile romane comandate de Titus au jefuit Templul din Ierusalim. în Pirinei. Este 564 .fel de posibil să mai fi avut şi o altă semnificaţie. cînd a jefuit Templul. Chiar şi trupul lui Isus s-ar fi putut afla acolo . iar Plantard a afirmat. că respectiva comoară este. odată ce trupul fusese luat din mormîntul provizoriu menţionat în Evanghelii. Iar Mesia trebuia să fie un preot-rege a cărei autoritate era. Se povesteşte că tezaurul furat ar fi ajuns. în mîinile Prioriei din Sion. în timpul conversaţiei pe care am purtat-o. posibil să fi fost ascunse. De aceea. este verosimil şi cît se poate de probabil ca în Templu să fi fost păstrate înregistrări oficiale legate de descendenţa regală a Israelului echivalentele unor certificate de naştere şi de căsătorie şi ale altor informaţii relevante referitoare la familiile regale şi aristocratice din zilele noastre. Pe de altă parte. deopotrivă. În antichitate. Dacă Isus era într-adevăr „regele iudeilor". Chiar dacă asemenea materiale ar fi existat. este aproape o certitudine faptul că în Templu trebuie să fi existat foarte multe informaţii referitoare la acesta. în timpul marii revolte din Iudeea.sau măcar mormîntul său. ar fi fost. Dar este posibil ca în Templul din Ierusalim să se mai fi aflat şi altceva în afara comorii furate de centurionii lui Titus. În anul 70 după Hristos. Titus ar fi găsit ceva care să fi avut vreo importanţă în ceea ce îl priveşte pe Isus. spirituală şi laică. de asemenea. desigur. religia iudaică şi politica erau inseparabile. iar soldaţii lui Titus. să nu se fi ostenit să le caute. în anul 70 după Hristos. în cele din urmă. fiind interesaţi numai de pradă. în prezent. este. Nu există nici o indicaţie care să sugereze că. distruse.

au făcut săpături sub Templu. în aşa-numitele Grajduri ale lui Solomon. În baza dovezilor pe care le-am examinat.evident că oricare dintre preoţii Templului de la acea dată nu putea acţiona decît într-un singur fel. de fapt. Ce anume s-a mai întîmplat cu acel ceva rămîne un mister.hrisoavele referitoare la regele legitim al Israelului. în Palestina. Şi probabil că ştiau că această dovadă exista sau că era posibil să existe în incinta Templului şi nu şi-au precupeţit eforturile pentru a o descoperi. prin intermediul lui Godfroi de Bouil-lon. Se pare că au găsit ceea ce fuseseră trimişi să găsească şi că l-au adus apoi în Europa. Şi. Probabil că le-ar fi lăsat aurul şi pietrele preţioase tezaurul material Pe care se aşteptau să-l găsească. recunoscut drept Mesia. în baza aceloraşi dovezi. ceea ce era cu mult mai important . se pare că descendenţii lui Isus erau personalităţi de vază atît în Europa cît şi. probabil sub Templu. Dar se pare că există puţine dubii asupra faptului că. se pare că există foarte puţine îndoieli asupra faptului că. Şi probabil că îşi cunoşteau originea şi strămoşii. Iar el trebuie să fi ascuns. Dar ar fi trebuit să-şi poată dovedi identitatea în faţa întregii lumi. al patrulea mare maestru al Ordinului Templului. se pare că şi-au îndeplinit misiunea. probabil. Astfel s-ar explica rolul cavalerilor templieri. în mare taină. necesară pentru ducerea la îndeplinire a planurilor lor ulterioare. şi la familia acestuia. Văzînd că se apropia falanga de centurii romane. care. o astfel de dovadă era. cavalerii templieri au fost trimişi în Ţara Sfintă chiar cu scopul de a găsi sau de a obţine ceva anume. ceva a fost ascuns în vecinătatea 565 . sub auspiciile lui Bertrand de Blanchefort. În anul 1100.

S-ar putea explica astfel faptul că romanele cavalereşti ale Graalului au apărut exact unde şi cînd au făcut-o şi de ce erau asociate într-un mod atît de explicit cu Cavalerii Templieri. Regele Ierusalimului ar fi avut întîietate 566 . reprezentînd o parte a misteriosului tezaur din Montsegur. ar fi vorba. avea un statut egal cu al dinastiilor de frunte ale Europei. Dacă . Ar fi putut fi. această afirmaţie capătă. pentru că fusese „întemeiată pe piatra S ionului. sens. un contingent de mineri germani.„piatra Sionului" este sinonimă cu Isus. în acest scop fiind adus. prin intermediul lui Godfroi şi Baudouin de Bouil-lon ar fi existat o „dinastie regală" . dintr-odată. De fapt. în timp. dinastia merovingiană putea aproba şi chiar încuraja aluziile la adevărata sa obîrşie. probabil.localităţii Rennes-le-Chateau. Se spune că.ar fi putut ajunge în grija ereticilor catari. Nu puteam face decît speculaţii legate de ceea ce trebuie să fi fost ascuns acolo.care. Ar fi putut fi trupul mumificat al lui Isus. Odată instalată pe tronul regatului Ierusalimului. de un adevăr exprimat numai pe jumătate. echivalentul certificatului de căsătorie al lui Isus şi/sau echivalentele certificatelor de naştere ale copiilor săi. originile. ca să spunem aşa. „dinastia" cobo-rîtoare din Godfroi şi Baudoin şi-ar fi divulgat. cel puţin. care să facă săpături şi să construiască o ascunzătoare. Sau ar fi putut fi ceva avînd aceeaşi importanţă copleşitoare. sub cea mai strictă pază.aşa cum susţin Noul Testament şi mai tîrziu francmasoneria . Unul dintre elementele acestei enumerări sau toate laolaltă s-ar fi putut numi Sfintul Graal şi -întîmplător sau intenţionat . pe măsură ce şi-ar fi consolidat poziţia în Palestina.

faţă de toţi monarhii Europei. În secolele care au urmat. Ca rege al Ierusalimului. dar distincte. s-au năruit întru totul.ajutaţi şi/sau călăuziţi şi/sau protejaţi de Prioria din Sion au încercat. Se pare că au avut cel puţin trei programe inter-corelate. Desigur. să-şi recîştige moştenirea. odată cu pierderea Ţării Sfinte. pentru a-şi impune supremaţia asupra coroanelor Europei şi a Bisericii Romano-Catolice. un preot-rege şi un conducător legitim din stirpea lui David. deopotrivă. Regatul franc al Ierusalimului nu şi-a consolidat niciodată poziţia. descendentul său direct ar fi putut implementa unul dintre principalele deziderate ale templierilor reconcilierea creştinismului cu iudaismul şi cu islamismul. Ierusalimul ar fi devenit adevărata capitală a creştinătăţii sau poate chiar mai mult decît a creştinătăţii. ar fi putut fi acceptat. Fiind asediat din toate părţile de armatele musulmane şi avînd o guvernare şi o administraţie şubrede. în 1291. de musulmani şi de evrei. dacă Isus ar fi fost recunoscut drept un profet muritor. ci şi fără nici un viitor.şi. dar aceste încercări s-au limitat numai la Europa. Planurile grandioase au eşuat şi. în repetate rînduri. Pentru că. Merovingienii rămîneau încă odată fără coroană. a unei tradiţii clandestine care să submineze hegemonia 567 . Unul avea în vedere crearea unei atmosfere psihologice. merovingienii . nu a reuşit niciodată să dobîndească forţa şi stabilitatea internă de care ar fi avut nevoie pentru a supravieţui . Iar Cavalerii Templieri erau nu numai de prisos. Luînd locul Romei. circumstanţele istorice nu au permis ca lucrurile să ajungă pînă aici. iar Patriarhul Ierusalimului l-ar fi înlocuit pe Papă. cu atît mai mult.

intrigile şi. Dimpotrivă. dacă era posibil. o acaparare făţişă a puterii . O dezvăluire prematură a originii lor nu ar fi garantat succesul merovingienilor. în simbolurile Arcadiei şi ale râului subteran.o tradiţie care şi-a găsit expresia în doctrinele hermetice şi ezoterice. ar fi fost jucat şi pierdut o dată pentru totdeauna. S-ar putea crede că merovingienii . Dar.acestea fiind tehnicile folosite de familiile de Guise şi de Lorena în secolul al şaisprezecelea şi de arhitecţii Frondei în secolul al şaptesprezecelea. O primă apreciere ar putea lăsa impresia că aceste procedee bizantine nu erau necesare. în anumite rituri francmasonice şi.spirituală a Romei . Cînd i se păruse avantajos să o facă.iar secretul identităţii lor. totul s-ar fi putut să nu fie chiar atît de simplu. Dacă nu s-ar fi situat pe poziţii de forţă.ar fi generat conflicte între facţiuni. Ţinînd cont 568 . Isus însuşi nu fusese recunoscut de către romani. merovingienii nu ar fi putut contracara aceste consecinţe . atuul pe care îl deţineau. Ar fi trebuit doar să-şi dezvăluie şi să-şi dovedească adevărata identitate şi lumea i-ar fi recunoscut.dacă erau într-adevăr descendenţii lui Isus . ar fi precipitat crizele de credinţă şi ar fi fost contestată atît de biserică cît şi de potentaţii laici. în realitate. Al doilea program impunea maşinaţiile politice. biserica renunţase la orice fel de scrupule şi aprobase uciderea lui Dagobert şi detronarea liniei sale de sînge. în manifestele rozicruciene şi în alte scrieri similare.nu ar fi avut de ce să nu îşi poată restabili supremaţia. Iar cel de al treilea program prin care merovingienii încercau să-şi recîştige moştenirea se referea la căsătoriile interdinastice. ar fi fost mai degrabă un eşec . bineînţeles.

regina Franţei. Graţie alianţelor prin căsătorie cu Habsburgii. în cele din urmă. pentru a se putea reînscăuna. adică al Sfintului Imperiu Roman. Însă linia de sînge merovingiană a ajuns.la procedeele acceptate în epoca respectivă. De exemplu. casa de Guise aproape reuşise să pună stăpînire pe tronul Franţei. Italia şi Spania sub domnia Habsburgilor.Austria. care ar fi unificat Europa catolică . De aceea.care au provocat o continuă modificare a alianţelor dintre puterile majore şi. fuseseră întocmite planurile pentru un fel de renaştere a unei Sfinte Uniuni. sau de neprevăzut. mai 569 .atît de realităţile istorice cît şi de cele politice. acest atu nu trebuia folosit ca o trambulină către putere. trebuia jucat de pe o poziţie de forţă. aceste procedee i-au adus frustrant de aproape de succes şi au fost zădărnicite doar de calculele greşite sau prin forţa lucrurilor. cel mai aproape de atingerea scopurilor sale în secolul al optsprezecelea. Trebuia jucat abia atunci cînd puterea ar fi fost deja dobîndită . în secolul al şaptesprezecelea. de asemenea. în secolul al şaisprezecelea. merovingienii erau obligaţi să recurgă la procedee mai convenţionale . La sfirşitul secolului al nouăsprezecelea. fiica lui Fransois de Lorena. Aceste planuri au fost zădărnicite de comportamentul schimbător şi agresiv al Germaniei şi al Rusiei .cu alte cuvinte. Fronda fusese pe punctul de a îl îndepărta pe Ludovic al XIV-lea de pe tron şi de a-l înlocui cu un reprezentant al casei de Lorena. Franţa. au precipitat un război care a detronat toate dinastiile de pe continent. probabil. De cel puţin patru ori. a ajuns. Cînd Maria Antoaneta. casa de Lorena chiar a dobîndit tronul Austriei.

venind în conflict cu interesele acestuia. dacă pergamentele se refereau la altceva . Dacă nu ar fi intervenit Revoluţia Franceză. se pare că. casa de HabsburgLorena ar fi avut mari şanse ca. chiar dacă ar fi ştiut că se aflau în biserica din Rennes-leChateau. ascunsese.şi apoi se refugiase în Spania. Şi ar putea fi explicat şi rolul lui Sauniere. aveau acces la materiale altminteri imposibil de obţinut. Sionul să nu fi ştiut exact unde se aflau documentele. conform referinţelor din „documentele Prioriei". planurile întocmite şi aplicate cu grijă vreme de un secol şi jumătate s-au transformat.al unui om care să îndeplinească ordinele Sionului. Datorită unui singur cataclism devastator. de pildă. pergamentele codificate sub nasul Revoluţiei . Astfel s-ar explica orientarea către un alt gen de mari maeştri . ca. în plus.şi anume către personalităţi ale culturii franceze care. la începutul secolului al nouăsprezecelea. Pare să fie cît se poate de limpede că Revoluţia Franceză a fost o lovitură devastatoare dată speranţelor şi aspiraţiilor merovingien-ilor. dintr-o dată.şi e posibil să nu fi fost vorba numai de atît. Dar. să fie pe punctul de a-şi instaura dominaţia asupra Europei. să păstreze tăcerea şi să nu se amestece în activităţile ordinului. în harababura din timpul revoluţiei. cel puţin pentru o vreme. să nu pună întrebări stînjenitoare. De aceea este posibil ca. Sionul a pierdut multe din înregistrările sale preţioase . poate chiar şi redactase. în plus.la ceva 570 . Predecesorul acestuia. unde murise în scurt timp. Antoine Bigou. într-o grămadă de moloz. nu le-ar fi putut recupera fără ajutorul unui preot cooperant aflat la faţa locului .aveau de aşteptat numai o generaţie. Nodier.

Cît despre pergamentele lui Sauniere. două dintre ele . De fapt. anumite obiecte de o importanţă explozivă au fost cîndva ascunse în zonă.ascuns în vecinătatea cătunului Rennes-le-Chateau -. un astfel de om ar fi avut un rol cu atît mai important. îndepărtate după ce povestea lui Sauniere a început să atragă atenţia şi pe vînătorii de comori . de exemplu.din care. într-una din zecile de mii de grote care ciuruiesc munţii din împrejurimi. publicate şi au circulat pe scară largă. Dacă. într-o criptă subterană. La fel s-a întîmplat Şi cu menajera sa.sau. chiar există un astfel de iaz în apropiere de Rennes-le-Chateau lîngă un loc numit Lavaldieu (Valea sau Vîlceaua lui Dumnezeu) . sub un iaz artificial de pe o proprietate particulară. În anii care au urmat. dar nici una dintre acestea nu a dat nici un rezultat. s-ar fi putut ajunge cu uşurinţă. aşa cum am presupus. O astfel de criptă ar fi oferit siguranţa necesară şi ar fi fost protejată împotriva excavaţiilor neautorizate. Sauniere a murit fără să-şi divulge secretul. în 571 . facsimile ale acestora .mai ales de cineva care încalcă o proprietate particulară.cu excepţia cazului în care obiectele erau ascunse într-un depozit ferit de asemenea cercetători.au fost reproduse. în schimb. s-au efectuat multe săpături în împrejurimile sătucului Rennes-le-Chateau. acestea trebuie să fi fost. cel puţin.ceea ce pare o denumire destul de adecvată. O lucrare de acest gen nu ar fi fost posibilă înainte ca iazul să fie secat. iar aşa ceva este greu de făcut în mod clandestin . printr-un tunel. Acest iaz ar putea fi construit deasupra unei cripte subterane . cu siguranţă. Marie Denarnaud.

în timpul conversaţiei pe care am purtat-o. problema banilor sau a tezaurului din care proveneau a devenit. nu numai la dispoziţia lui Sauniere. 572 . pe măsură ce am comparat-o cu descoperirile ulterioare. nu am mai reuşit să le dăm de urmă. din ce în ce mai puţin importantă din punctul nostru de vedere. acestea se află la Londra. Pare să fie limpede faptul că acesta era un reprezentant al P