P. 1
Curs Fotbal Popovici

Curs Fotbal Popovici

|Views: 52|Likes:
Published by Anatolii Furdui

More info:

Published by: Anatolii Furdui on Oct 19, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/19/2011

pdf

text

original

Sections

  • 1.1 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA JOCULUI DE FOTBAL
  • 1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial
  • 1.1.2.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România
  • 1.1.2.b Apariţia echipelor organizate
  • 1.1.3. Istoricul regulamentului de joc
  • 1.1.4. Organizarea fotbalului în România
  • 1.1.5. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal
  • Întrebări recapitulative:
  • CAPITOLUL II: TACTICA
  • 2.3. SISTEMATIZAREA TACTICII
  • 2.3.1. Tactica individuală în atac
  • 2.3.2. Tactica colectivă în atac
  • 2.3.3. Tactica individuală în apărare
  • 2.3.4. Tactica colectivă în apărare
  • Intrebări recapitulative:
  • 3.1. CLASIFICARE, CARACTERISTICI, GENERALITĂŢI
  • 3.2. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TEHNICII
  • 3.3. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE
  • 3.4. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice
  • 3.4.1. Mişcările jucătorului fără minge
  • 3.4.1.a. Alergarea în jocul de fotbal
  • 3.4.1.b. Săriturile specifice jocului de fotbal
  • 3.5.1. Lovirea mingii cu piciorul
  • 3.5.1.a. Lovirea mingii cu vârful
  • 3.5.1.b. Lovirea mingii cu şiretul plin
  • 3.5.1.c. Lovirea mingii cu şiretul interior
  • 3.5.1.d. Lovirea mingii cu şiretul exterior
  • 3.5.1.e. Lovirea mingii cu exteriorul
  • 3.5.1.f. Devierea mingii
  • 3.5.1.g. Lovirea mingii cu interiorul labei – latul
  • 3.5.1.g. Loviturile întâmplătoare
  • 3.5.2. Intrarea în posesia mingii
  • 3.5.2.a. Preluarea mingii cu talpa
  • 3.5.2.c. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului
  • 3.5.2.d. Preluarea mingii cu interiorul labei
  • 3.5.2.e. Preluarea mingii cu călcâiul
  • 3.5.2.f. Preluarea mingii cu gamba
  • 3.5.2.g. Preluarea mingii cu coapsa
  • 3.5.2.h. Preluarea mingii cu pieptul
  • 3.5.2.i. Preluarea mingii cu abdomenul
  • 3.5.2.j. Preluarea mingii cu capul
  • 3.5.3. Conducerea şi protejarea mingii
  • 3.5.3.a. Conducerea mingii
  • 3.5.3.b. Protejarea mingii
  • 3.5.4. Mişcarea înşelătoare – fenta
  • 3.5.5. Deposedarea adversarului de minge
  • 3.5.6. Lovirea mingii cu capul
  • 3.5.7. Aruncarea mingii de la margine
  • Aruncarea mingii de la margine de pe loc
  • 3.5.8. Mijloace tehnice specifice jocului portarului
  • CAPITOLUL IV: METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ
  • 4.1. Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare
  • 4.1.1. Fotbalul în învăţământul primar
  • 4.1.1.1. Obiectivele educaţiei fizice
  • 4.1.1.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace
  • 4.1.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal
  • 4.1.2.1. Obiectivele educaţiei fizice
  • 4.1.2.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace
  • Etapa I – Clasele V-VI şi a IX de liceu
  • Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a de liceu
  • Etapa a III-a – clasele a VIII-a, XI şi XII de liceu
  • 4.2.1. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie
  • 4.2.2. Instruirea echipei reprezentative
  • 4.2.5. Prezentarea echipei la competiţii
  • 4.2.6. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus
  • 4.2.7. Întreceri cu caracter de masă în şcoală
  • BIBLIOGRAFIE

CORNEL POPOVICI

F TBAL

Curs de bază

2

CUPRINS
CAPITOLUL I: PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE FOTBAL. 5 1.1 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA JOCULUI DE FOTBAL................................................................5
1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial.........................5 1.1.2.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România.............7 1.1.2.b Apariţia echipelor organizate.........................................7 1.1.3. Istoricul regulamentului de joc.........................................9 1.1.4. Organizarea fotbalului în România................................10 1.1.5. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal......10

Întrebări recapitulative:..................................................................11 CAPITOLUL II: TACTICA...........................................................12 2.1. GENERALITĂŢI, DEFINIŢIE, CONCEPŢIE DE JOC, CARACTERISTICI................................12 2.2. SISTEMUL DE JOC....13 2.3. SISTEMATIZAREA TACTICII......................................17
2.3.1. Tactica individuală în atac.............................................17 2.3.2. Tactica colectivă în atac................................................17 2.3.3. Tactica individuală în apărare ......................................17 2.3.4. Tactica colectivă în apărare..........................................17 2.3.1. Tactica individuală în atac............................................17 2.3.2. Tactica colectivă în atac ..............................................18 2.3.3. Tactica individuală în apărare........................................20 2.3.4. Tactica colectivă în apărare...........................................21 2.3.5. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc......................................................23

2.4. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TACTICII.........................................................24 Intrebări recapitulative:..................................................................25 Bibliografie: 1, 2, 4, 20, 23, 28, 35, 40, 43, 45...............................25 CAPITOLUL III: ..........................................................................26 TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL..............................................26 3.1. CLASIFICARE, CARACTERISTICI, GENERALITĂŢI................................................................26 3.2. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TEHNICII............................................................27 3.3. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE...........................30 3.4. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice.......35 3.4.1. Mişcările jucătorului fără minge...................................35
3.4.1.a. Alergarea în jocul de fotbal.............................36 3.4.1.b. Săriturile specifice jocului de fotbal.............................37

3.5. Mişcări cu mingea.........37
3.5.1. Lovirea mingii cu piciorul..............................................37 3.5.1.a. Lovirea mingii cu vârful.................................41 3.5.1.b. Lovirea mingii cu şiretul plin..........................41 3.5.1.c. Lovirea mingii cu şiretul interior....................44 3.5.1.d. Lovirea mingii cu şiretul exterior...................45 3.5.1.e. Lovirea mingii cu exteriorul...........................46 3.5.1.f. Devierea mingii..............................................46 3.5.1.g. Lovirea mingii cu interiorul labei – latul.........47 3.5.1.g. Loviturile întâmplătoare................................49 3.5.2. Intrarea în posesia mingii..............................................50 3.5.2.a. Preluarea mingii cu talpa...............................51 3.5.2.c. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului.........52 3.5.2.d. Preluarea mingii cu interiorul labei................53 3.5.2.e. Preluarea mingii cu călcâiul...........................54 3.5.2.f. Preluarea mingii cu gamba.............................55 3.5.2.g. Preluarea mingii cu coapsa............................56 3.5.2.h. Preluarea mingii cu pieptul............................56 3.5.2.i. Preluarea mingii cu abdomenul......................57 3.5.2.j. Preluarea mingii cu capul...............................58 3.5.3. Conducerea şi protejarea mingii....................................58

3

3.5.3.a. Conducerea mingii.........................................58 3.5.3.b. Protejarea mingii............................................61 3.5.4. Mişcarea înşelătoare – fenta.........................................62 3.5.5. Deposedarea adversarului de minge.............................68 3.5.6. Lovirea mingii cu capul.................................................71 3.5.7. Aruncarea mingii de la margine.....................................77 3.5.8. Mijloace tehnice specifice jocului portarului...................78

Intrebări recapitulative:..................................................................89 Bibliografie: 1, 3, 8, 11, 12, 20, 23, 30, 31, 32, 33, 34, 36, 38, 40.. 89 CAPITOLUL IV: METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ.......................................................90 4.1. Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare.......................90
4.1.1. Fotbalul în învăţământul primar.....................................90 4.1.1.1. Obiectivele educaţiei fizice.............................90 4.1.1.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace......90 4.1.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal....................92 4.1.2.1. Obiectivele educaţiei fizice............................92 4.1.2.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace......92

Etapa I – Clasele V-VI şi a IX de liceu..................................................93 Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a de liceu......................................93 Etapa a III-a – clasele a VIII-a, XI şi XII de liceu...................................94
4.2. Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei sportive. 95
4.2.1. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie..............95 4.2.2. Instruirea echipei reprezentative..................................96 4.2.3. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse.....................96 4.2.4. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse...................98 4.2.5. Prezentarea echipei la competiţii..................................98 4.2.6. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus.........................................................99 4.2.7. Întreceri cu caracter de masă în şcoală.........................99

Intrebări recapitulative:..................................................................100 Bibliografie: 2, 6, 7, 9,12, 13, 16, 21, 24, 30, 32, 33, 34, 38, 41, 42...........................................................100 BIBLIOGRAFIE............................................................................101

4

CAPITOLUL I: PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE FOTBAL
1.1 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA JOCULUI DE FOTBAL
1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial Documentele timpului atestă practicarea jocului de fotbal din cele mai vechi timpuri, sub o formă sau alta precum şi evoluţia sa continuă până în zilele noastre. Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai mare răspândire dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă din epoca preistorică la majoritatea popoarelor care aveau o cultură dezvoltată, cum ar fi: incaşii, chinezii, grecii, romanii, egiptenii, japonezii etc. Jocurile cu mingea din acea perioadă se practicau la voia întâmplării, nu existau reguli de joc, dar aparţineau de un ritual transformat în obicei, care orânduia desfăşurarea lor. Legendele chinezeşti povestesc cu milenii înainte de Cristos răspândirea unui joc asemănător fotbalului, aşa numitul: „tsu-chu“ şi pentru jucarea lui se folosea o minge îndesată cu blănuri. Această legendă descrie jocul astfel: echipele combatante au trebuit să arunce sau să şuteze mingea printre doi stâlpi între care era o pânză de mătase, cu o gaură cu diametrul de 30-40 cm. Era câştigătoare echipa care obţinea mai multe puncte introducând mingea de mai multe ori prin acea gaură. Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai complexe, ele nu puteau să aibă loc fără un ansamblu de obiceiuri bine gândite, mai ales că în jurul lor se crease un interes major, fiind urmărite de numeroşi spectatori. Istoria sportivă a Greciei antice menţionează existenţa jocului cu mingea în ziua a 5-a a Jocurilor Olimpice, zi în care programul era rezervat jocurilor pentru copii, la loc de cinste situându-se jocul cu mingea, denumit de greci: „EPISKIROS“. După cucerirea Greciei, romanii au început să practice acest joc cu mingea, în special ca mijloc de pregătire al soldaţilor pentru luptă, numindu-l: „HARPASTUM“. Ulterior, acest joc a fost introdus în Spania, Franţa, Anglia etc., o dată cu legiunile romane cuceritoare. Jocul practicat de romani, sub denumirea de HARPASTUM, reprezintă jocul cu cele mai multe asemănări fotbalului de mai târziu. Descrierile rămase, sunt edificatoare în acest sens. Jocul practicat de către soldaţii romani prin înverşunarea şi violenţa exagerată cu care se angajau cele două tabere, servea foarte bine spiritului de luptă şi pregătirii legiunilor militare. Încălţămintea jucătorilor se numea: „calceus“ de unde şi denumirea actuala a jocului de fotbal din Italia: „CALCIO“. Locul de baştină şi cel mai reprezentativ al jocului a fost „CÂMPUL LUI MARTE“ de pe malurile Tibrului, unde jocul Harpatum se desfăşura după unele reguli ca: cele doua echipe, egale, erau formate din jucători de atac şi apărare, care folosind orice mijloace urmăreau să conducă mingea la ţintă, dincolo de linia trasată la cele doua capete ale terenului de joc. În Italia – Jocul „CALCIO“ – era practicat în continuare de echipe formate din 27 de jucători, care jucau o minge (băşică umflată cu aer) cu mâna şi piciorul, având echipament de culori diferite. În Florenţa jocul „CALCIO“ a fost descris de Giovani de Bardi, în anul 1580, astfel: „era un joc public între două echipe de tineri care mergeau pe jos fără arme şi care se străduiau, din plăcere şi onoare să ducă în câmpul advers un balon mijlociu umflat cu aer“. De asemenea preciza că terenul avea dimensiunile de 100/50 m, jucătorii fiind aşezaţi pe posturi (înaintaşi, mijlocaşi şi fundaşi) iar ţinta, marcată prin doi stâlpi. În Franţa, jocul era practicat în funcţie de regiune, având alte denumiri: „SOULE“ sau „MOLLAT“ în Bretania: „BELLE“, „ETOFFE“ sau „BOISE“ în Normandia, „CHOULE“ în Picardia etc. Jocul „LA SOULE“ – care este apreciat ca strămoşul fotbalului modern în Franţa- nu avea reguli care să protejeze jucătorii, fiind deosebit de dur. Iată în acest sens cum era apreciat de Gondoin şi Jordan: „ne putem cu greu da seama de îndârjirea şi ferocitatea pe care o arătau jucătorii în cursul partidei. S-au folosit astfel multe ocazii pentru a se da curs răzbunării şi de aceea numeroşi jucători mureau. În asemenea împrejurări jocul a fost interzis în repetate rânduri de către: Filip al V-lea

5

în 1319, Carol al V-lea în 1369 şi alţii, dar a avut şi adepţi ca Henric al II-lea care îl aprecia ca un mijloc pentru dezvoltarea armonioasă a corpului. În Anglia- practicarea jocului de fotbal este atestată în ultimele secole î.e.n, fiind cunoscut de celţi cu 300 de ani înainte ca armata lui Iulius Cezar, care cucerise Britania (55-54 i.e.n.) să părăsească insula. Cronicarii au consemnat că în timpul stăpânirii romane, soldaţii britanici i-au învins la fotbal pe cei romani, sugerând că nu aceştia din urmă au introdus jocul HARPASTUM pe meleagurile britanice. Fotbalul practicat în Anglia a fost atât de brutal încât după ce angrenau populaţia a două localităţi învecinate să lupte pentru a trimite mingea pe teritoriul adversarilor, indiferent cu ce mijloace, jocul se termina cu victime şi pagube materiale serioase, în dauna unor oameni paşnici. Jocul de fotbal a fost interzis în repetate rânduri prin edictele monarhilor englezi: Eduard al IIlea în 1314, Eduard al III-lea în 1349 şi 1365, Richard al II-lea în 1389, Henric al IV-lea în 1401, James al III-lea în 1457, regina Elisabeta în 1572 şi 1581, precum şi de exponenţii bisericii care au atacat jocul considerându-l păcătos şi diabolic. Tot în această perioadă ne-a rămas denumirea de FOTBAL. Prin edictul dat în 1349 de către Eduard al III-lea, regele Angliei, pentru interzicerea practicării jocului cu mingea, în detrimentul călăriei şi a trasului cu arcul, denumeşte pentru prima dată jocul: „FOOT-BALL“, ceea ce înseamnă: „foot“=picior; iar „ball“= minge. Cu toate interdicţiile luate, popularitatea jocului nu a scăzut, fapt demonstrat de evoluţiile următoare. Însuşi Oliver Cromwell, conducătorul revoluţiei burgheze din secolul al XVII-lea a apreciat şi practicat cu pasiune jocul de fotbal. Amploarea pe care a luat-o jocul a fost menţionată de către Carew în cartea sa: „Survet of Corniwall“ din anul 1602 unde mărturiseşte că jocul se practica în două feluri, fiind denumit: „Hurling at Goales“ şi „Hurling over Country“. În prima formă jocul se desfăşura pe un teren de 100 metrii, cu o minge mare de piele şi un număr de 30-60 jucători, care urmăreau să treacă mingea printr-o poartă de 3-4 metrii marcată de doi stâlpi. Se menţiona şi regula că nu era permis atacul brutal asupra adversarului, prinderea lui deasupra centurii şi de a fi surprins înaintea mingii (vezi regula de ofsaid actuală). Sub cea de-a doua formă, jocul se desfăşoară pe distanţe de kilometri, peste zone naturale şi locuinţe, angrenând participanţi din mai multe parohii, fiind stabilite o serie de ţinte prin care trebuia să treacă mingea. Tot în cartea amintită, Carew descrie astfel jocul: „urlătorii treceau pe deasupra gardurilor de mărăcini şi peste şanţuri; ei traversau bălării, tufişuri de spini, mocirle, băltoace de apă şi râuri. De asemenea, puteau fi văzuţi uneori, 20 sau 30 de jucători bălăcindu-se împreuna şi apoi, trăgându-se şi luptând spre a-şi smulge balonul.“ Practicat de-a lungul timpului, jocul de fotbal a dăinuit peste tot, reducându-şi practicile prea dure şi datorită fixării unor reguli pentru protejarea integrităţii corporale a jucătorilor. Extins în toate şcolile, colegiile şi universităţile engleze, jocul de fotbal şi-a găsit un mediu deosebit de dezvoltare şi prosperitate. Sub îndrumarea instructorilor şi pedagogilor din şcolile publice engleze, elevii practicau jocul în două moduri, în funcţie de spaţiul şi rolul pe care se juca. În oraşele Rugby şi Marlborough, pe spaţii largi se juca foarte tare şi violent „mingea la mână“ – ca în jocul actual de rugby – un joc denumit „dribling-game“, pe când la Eton şi Charterhouse, unde elevii aveau spaţii mici şi limitate, se prefera jocul cu piciorul, adică „handling-game“. Un eveniment deosebit s-a petrecut la data de 10 noiembrie 1823, când pe un teren al „publics-scools“- urilor din Rugby, un elev William Webb Ellis (de origine irlandez) fiind în posesia mingii, în timpul unui joc cu colegii şi sfidând regulile în vigoare, a luat mingea în braţe şi a fugit cu ea, generând astfel originea uneia din caracteristicile esenţiale şi distinctive ale jocului de rugby. Acţiunea instinctivă a acestui elev, care a dus la ideea separării celor două jocuri este marcată prin cuvinte ce sunt dăltuite pe o placă pusă pe zidul şcolii din Rugby. Extinderea şi evoluţia rapidă a jocului de fotbal în Marea Britanie, a necesitat apariţia unor organisme. Aşa au apărut primele federaţii naţionale de fotbal, dintre care cea engleza a deschis era modernă a jocului, în anul 1863. După modelul englez, au luat fiinţă noi federaţii naţionale, astfel: Danemarca şi Olanda în 1889, Argentina în 1893, Elveţia şi Belgia în 1895, Italia în 1898, Germania în 1899, Franţa, Uruguay, Norvegia, India, Africa de Sud, Noua-Zeelandă în 1900 etc.

6

2 noiembrie 1899 la Arad. Jules Rimet (Franţa. şi încă unul de lux. primul joc interoraşe. Olanda. F.1899 – 15 august 1899 a avut loc primul joc oficial pe teritoriul ţării noastre pe un teren regulamentar. jocurile cu mingea s-au practicat şi în timpul romanilor nu numai în gimnazii ci şi în afara acestora. În aceste condiţii. inclusiv jocul de fotbal.F. a impus necesitatea înfiinţării unor organisme internaţionale care să conducă şi să coordoneze în mod unitar o activitate de o asemenea amploare. în scop de divertisment. a avut loc semnarea acordului de înfiinţare a F. iar jocurile se disputau pe „Câmpul Târgului“ de pe calea Aradului (biograful Iosif Dudaş al fotbalului timişorean).A a avut până în prezent 8 preşedinţi: Robert Guerin (Franţa. În ceea ce priveşte apariţia jocului de fotbal în România putem aminti cele mai importante repere: 1870 – Sulina „porto-franco“. fiecare dintre ei îşi recruta câţiva partizani şi a doua zi auzeai că s-a format cutare sau cutare club“. Când se alcătuia o echipă se proceda astfel: „ un căpitan ca să-şi aleagă echipa pe teren.I. un butoi de bere pus la bătaie. Danemarca. era angajat cu ziua ca să treacă pe la fiecare echipier şi să-l poftească pe tren“.F. 1884 – la Arad s-a amenajat primul teren de fotbal din iniţiativa dr. devenind afiliată doar în 1906.I. De-a lungul istoriei sale. 1906-1918). Marius Ghebauer. şi-au găsit un câmp fertil în cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre.prin marinarii străini care practicau diferite jocuri aduse din ţările lor. Se cunoştea că „pila“ (mingea) era nelipsită în jocul ostaşilor. 1-11 tinerii din gimnaziu erau supuşi unui „antrenament“ fizic şi intelectual întocmai ca în Atena. 1904-1906). trebuia să promită coechipierilor săi cel puţin câte o friptură şi o halbă de bere.1955-1961). 1.A (Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie). având o durată de 2 reprize a 45 de minute fiecare.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România Practicarea exerciţiilor fizice. între două echipe aparţinând „Societăţii fotbaliştilor din Arad“. la data de 21 mai 1904 la Paris. 1899–1902 s-a organizat primul club de fotbal la Timişoara. inclusiv jocurile cu mingea în general.Dezvoltarea jocului de fotbal pe toate continentele într-un climat de interes general.2. Franţa. Daniel Burley Woolfall (Anglia. joc consemnat în ziarul local „DRAPELUL“ 7 . Ca să adune echipa la teren era o altă dandana: un birjar.I. În toată această perioadă fotbalul s-a jucat între echipe organizate spontan. 1896 în Bucureşti câţiva străini jucau fotbal pe un câmp de lângă şoseaua Kiseleff (în lucrarea – „Sportul românesc de-a lungul anilor“ – de Emil Ghibu şi Ion Todan. nu a participat la înfiinţarea F. Emil Bădescu – unde se practica fotbalul după reguli aproximativ identice cu cele de azi. În cetăţile dobrogene.n şi în sec. din anul 1863. din 1998.19 iulie 1903 – are loc la Lugoj jocul dintre echipa locală „Reuniunea de sport“ şi echipa URŞET (Iugoslavia. unde de două ori pe săptămână tinerii practicau jocul. spunea: „cum se certau doi jucători mai de seamă. Despre modul cum se „înfiinţau“ echipele în vremea aceea. 1921-1954). Joao Havelange (Brazilia 1974-1998) şi. 1954-1955). Tomis şi Calatis. 1.F. Anglia deşi avea prima federaţie constituită din lume.1961-1974). Stanley Rous (Anglia. din iniţiativa francezului Robert Guerin.1. unde în ultimele secole î. Sep Blater (Elveţia). 1899 – este adusă în ţară prima minge de fotbal de către Mario Ghebauer – student în Elveţia (Economu în lucrarea „Footbal“ publicată în 1935) – în Bucureşti.2. Histria.1. şi dacă echipa ieşea învingătoare. Arthur Drewry (Anglia. la care au aderat şapte federaţii naţionale: Belgia.e. confirmându-se astfel existenţa „harpastumului“ roman care a evoluat de-a lungul secolelor până în fotbalul actual. Elveţia. . considerat ca unul dintre promotorii fotbalului românesc. cu prilejul unor sărbători tradiţionale.A (1904). cu arbitrii şi 22 de jucători. Spania şi Suedia. Rodolphe William Seeldrayers (Belgia.b Apariţia echipelor organizate . între „Clubul Atletic Arad“ şi „Politehnica Budapesta“.

având ca scop – îndrumarea şi coordonarea activităţii fotbalistice din România – asociaţie care de fapt a creat nucleul viitoarei F.F.A.1930.1924 – prima participare a echipei României la Olimpiada de la Paris.R. Ploieşti“ – din angajaţii străini de pe şantierele petroliere. campionatele regionale şi districtuale.1946 – reluarea campionatului cu divizia „A“ – 14 echipe. făcând parte din grupa C.M. D. .1912 – se înfiinţează F. unde este eliminată de Olanda (0-6).1931 – se organizează prima ediţie a „CUPEI ROMÂNIEI“. cuprinzând 16 cluburi şi 24 de echipe din Bucureşti.R. Grecia şi Iugoslavia) – naţionala României ocupă primul loc. şi iau fiinţă alte opt echipe în capitală (Tricolor. . .O. Victoria. divizia „B“ – 3 serii a 14 echipe şi divizia „C“ cu 12 serii a 10 echipe.) din iniţiativa lui Mario Ghebauer.1922 – se desfiinţează U.A. câştigat de „Chinezul“ din Timişoara.C. fotbalul s-a menţinut în activitate pe scară redusă.M.) şi „Chinezul Timişoara“. activitatea acesteia fiind preluată de „Comisia de Fotbal“ a F.S. secretar general Octav Luchide.000 de locuri. Cantemir) care-şi dispută supremaţia în fotbal.perioada de glorie a echipei Chinezul din Timişoara. care are în organizare pe sistem zonal. . situat pe locul actualului stadion municipal . (Reuniunea de Gimnastică a Muncitorilor din Timişoara).T. şi Olimpia.S.G.S.România participă la prima ediţie a Campionatului Mondial în Uruguay.C. care la data de 25 noiembrie câştigă confruntarea cu echipele United F.S. . Gloria.1939 – activitatea fotbalistică ia amploare prin organizarea unui campionat naţional la seniori şi juniori care se întrerupe din cauza războiului până în anul 1946. Matei Basarab.) având ca preşedinte pe Aurel Leucuţia.1928 – participare în „Cupa Europei Centrale“ – victorie cu Turcia (4-2) la Arad şi înfrângere cu Iugoslavia (1-3) la Belgrad. . . . Bukarest) şi în foarte multe alte localităţi din ţară. . vicepreşedinte Paul Nedelcovici..1922 – 1927.1904 – apare „Colentina Atletic Club“ echipă compusă din personalul străin al fabricii de bumbac Colentina Bucureşti. 8 .1906 – apare „United F.ia fiinţă „Asociaţiunile sportive şcolare“ ale liceelor din capitală (Gh.R. . Viteazul.F. . din Franţa.1929 – apariţia „Legii Educaţiei Fizice“.R. (Asociaţia Muncitorilor pentru Educaţie Fizică Arad) şi R. . şi ocupând locul 2 din trei echipe: 3-1 cu Peru şi 0-4 cu Uruguay (care a devenit campioană mondială). Sf.E. .1909 – ia fiinţă „Asociaţia Cluburilor de Fotbal din România“ – din cele trei cluburi amintite mai sus.F. făcându-se demersuri pentru afilierea echipelor din Ardeal. (Federaţia Societăţilor de Sport din România) cu implicaţii asupra fotbalului.M. 1-0 pentru români şi 4-2 pentru turci la Istambul).1915 – 1919 – datorită primului război mondial.S..1910 – se înfiinţează „Clubul Atletic Oradea (C.se inaugurează la Cluj „Stadionul Oraşului“ cu o capacitate de 12.1934 – participare la a II-a ediţie a C. Roma.la Arad ia fiinţă comitetul regional F. Colţea. iar la Bucureşti.1915 – se desfiinţează cele două cluburi străine din Bucureşti. din ITALIA. .A.C.A.A. M.1904 – se formează prima echipă românească de fotbal în Bucureşti „ SPORT CLUB OLIMPIA“ din iniţiativa lui Mario Ghebauer şi Lazăr Breyer.R. .1911 – la Bucureşti are loc întâlnirea amicală între selecţionata cluburilor noastre şi echipa „GALATA – SARAI“ Istambul (9-1 pentru turci.F.1920 – are loc întâlnirea internaţională din Bucureşti – cu POLONIA (1-5). . care organizează „Campionatul Ardealului“ pe anul 1920-1921. Colentina.M. . . Venus. .1938 – România participă la a III-a ediţie a C.S. A. . . Lazăr. . . . iar revanşa în 1914.F.1921 – la Timişoara ia fiinţă „Asociaţia Arbitrilor de Fotbal“ – prima asociaţie din România. . iar din 15 mai 1925 se pune în aplicare şi regulamentul de funcţionare al acesteia. . la 16 februarie ia fiinţă „FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE FOTBAL – ASOCIAŢIE“ (F.1919 – se înfiinţează „Uniunea Cluburilor de Fotbal – Asociaţie“ (U.1909 – marchează acordarea în premieră a „CUPEI ANUALE DE FOTBAL ASOCIAŢIE“ echipei Colentina. . reprezentat prin Comisia de Fotbal – Asociaţie. echipa „Venus“ domina capitala. Sava.1933 – în întrecerea „Balcaniadei ‘’ de la Bucureşti unde participă (Bulgaria.C.

F. mai ales că în jurul lor se crease un interes major. jocul s-a practicat după anumite reguli nescrise (CUTUME). acest cod. disputa între tabere având loc pe distanţe mari. Aceste jocuri cu sau fără minge se practicau cu scopul de a pregăti soldaţii pentru luptă şi a da tinerei generaţii o pregătire militară corespunzătoare.. orăşenii disputau partide înverşunate pe străzile oraşelor. fiind diferit de cel redactat în 1866 la Sheffield. jocul s-a extins împotriva unor intervenţii din partea feudalilor şi monarhilor. După ce s-au constituit într-un club de fotbal a Universităţii din Cambridge. pentru înscrierea unui punct valabil.1956 – prima participare a unei echipe româneşti Cupa Campionilor Europeni prin Dinamo Bucureşti .1962 – câştigăm „Turneul U. ele neputând avea loc fără un ansamblu de „obiceiuri ‘’ bine gândite.A. a generat stări conflictuale cu prilejul întâlnirii acestora. unde au elaborat un „cod“ prin care stabileau o serie de reguli unitare pentru toate şcolile şi colegiile universitare. a constituit izvorul dezvoltării fotbalului care a cuprins toate şcolile şi universităţile. având marcat locul de ţintă – la cele două capete ale terenului – prin doi stâlpi la 1 metru distanţă. Fiind practicat cu mare pasiune de către cetăţeni şi mai ales de către cei tineri.MARINDIN la care au fost prezenţi câte doi reprezentanţi a celor 4 federaţii.1. are la origine existenţa unor „obiceiuri“ care se bazează pe o anumită concepţie după care se desfăşoară jocul. După repetate confruntări. Format pe principii corecte. Noul regulament a fost aprobat la 8 decembrie 1863 şi a fost aplicat numai la Londra. ci mai ales pe spectatori – majoritatea lor involuntari şi paşnici. situaţie care s-a extins şi la Universitatea din Cambridge a cărei studenţi proveneau din şcolile amintite. studenţii au organizat o adunare istorică care a avut loc la colegiul TRINITY în 1848. extinderii cluburilor şi înfiinţării federaţiilor de fotbal din Anglia.1955 – prima participare la „Turneul U. Acesta se înregistra de către o persoană stabilită. Cu această ocazie s-a înfiinţat 9 . avându-l în frunte pe C. în urma căreia a fost semnat un acord asupra codului unic de reguli care a intrat în vigoare în 18831884 cu prilejul primului campionat interbritanic de fotbal. . la 6 decembrie 1882. de-a lungul timpurilor.1953 – s-a inaugurat la 2 august stadionul „23 august“ actualul „Lia Manoliu“ cu o capacitate de 70. începute în anul 1863. lucru ce nu a lipsit de riscuri nu numai pe jucători.“ pentru echipe naţionale de juniori . prin care trebuia să treacă mingea. Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. Mingea avea dimensiunea unui cap de om şi era confecţionată din piele. la Manchester a avut loc o conferinţă prezidată de maiorul F. rămas în istorie sub numele de „REGULILE DE LA CAMBRIDGE“ (care au stat la baza elaborării regulamentelor ulterioare) nu a fost acceptat de toate unităţile de învăţământ şi cluburile sportive. în anul 1846.E. de la o generaţie la alta. În acele împrejurări a apărut prima „CUTUMA“ a jocului care a stabilit că: terenul de joc trebuie să fie o suprafaţă de 120/80 metri. Datorită amplificării jocurilor. care încresta cu un cuţit în stâlpii porţilor fiecare gol marcat. întrebuinţând mijloacele de atac şi de apărare cele mai dure şi cele mai periculoase.“ desfăşurat la Bucureşti.F. după reguli neunitare. 1. Istoricul regulamentului de joc Necesitatea stabilirii unor norme de comportare în timpul întrecerii.E. la inspiraţia fiecărei şcoli în parte.A. Scoţia. care s-au transmis ca şi obiceiurile. . În evoluţia sa. Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai complexe. s-a stabilit organul care să redacteze un cod unic de reguli denumit „THE FOOTBALL ASSOCIATION“. fiind urmărite de numeroşi spectatori. iar loc de ţintă fiind uneori curţile bisericilor din parohiile învecinate.3. Introducerea jocului în şcolile publice engleze. între cluburile existente.A. Practicarea jocului. în perioada „fotbalului primitiv“.MORLEY.1986 – STEAUA BUCUREŞTI câştigă Cupa Campionilor Europeni. Cu timpul „obiceiurile ‘’ s-au transformat în reguli nescrise. care s-au transmis generaţiilor. .1954 – România câştigă Jocurile Mondiale Universitare de la Budapesta. Amploarea şi răspândirea jocului a impus apariţia unor reguli care au avut menirea de a evita propagarea jocului violent şi periculos aşa cum reiese dintr-o cronică a timpului: „fără a ţine seama de timp sau anotimp. după care numărul jucătorilor era nelimitat.000 de locuri.

cluburi. s-a înfiinţat în 1904 nu a fost acceptată în International F.ajutorarea şi sprijinirea membrilor FRF în cazuri de necesitate. Federaţia Română de Fotbal este persoană juridică.organizarea şi sprijinirea activităţii fotbalistice în România la toate nivelele.fotbalul de masă – cuprinde jucători care participă în competiţii locale sau interne. . precum şi organizat în diferite forme. indiferent de naţionalitate.1.) resistematizează conţinutul regulamentului. HIRSCHMAN din Olanda). oficiali şi asociaţiile de fotbal teritoriale. .5.I.A. la nivelul învăţământului de toate gradele sau asociaţiile sportive. juniori sau seniori. de copii.W. renumerotează articolele sale de la 31 la 17.prevenirea încălcării Statutului şi Regulamentelor FRF. constituită din cluburi şi asociaţii teritoriale de fotbal care sunt afiliate şi recunoscute de către acesta.F. jucători.F.asigurarea reprezentării fotbalului din România în organismele internaţionale (FIFA şi UEFA.1.promovarea spiritului de „Fair-Play“. pentru prevenirea violenţei în sport. Cluburile şi membrii lor sunt egali. la toate vârstele. Board (sau I. în condiţiile legii.promovarea şi apărarea intereselor fotbalului românesc. Irlanda de Nord.I. statutele şi regulamentele acestora fiind obligatorii pentru ea şi cluburile ce-i sunt afiliate. arbitrilor şi a celorlalţi tehnicieni şi specialişti din domeniul fotbalului. Fiind forma cea mai 10 . În domeniul sportiv. .4.reglementarea pregătirii şi promovării antrenorilor. . cu doi reprezentanţi (baronul LAVELEYE din Belgia şi C. vom prezenta nivelul şi obiectivele specifice fiecărui eşalon în care se practică jocul de fotbal: . . Statutului şi Regulamentelor FIFA şi UEFA. . atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional. singura în măsură să controleze activitatea fotbalistică din România. . precum şi a ordinii ierarhice a echipelor participante.neadmiterea nici unei discriminări în fotbal. . .) figurează câte 4 reprezentanţi din Anglia. Mijloacele financiare ale FRF pot fi utilizate numai pentru scopurile prevăzute în Statut. Organizarea fotbalului în România Federaţia Română de Fotbal (FRF) este o asociaţie sportivă naţională.).interzicerea utilizării substanţelor şi mijloacelor care vizează creşterea artificială a condiţiei fizice sau psihice a jucătorilor. Ţara Galilor.B.) decât numai în anul 1913. religie sau apartenenţă politică. .F. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal Amploarea şi nivelul diversificat la care se practică jocul de fotbal. . 1. Comitetul Balcanic etc.dezvoltarea şi menţinerea legăturilor dintre Ligă. sfera largă a celor angrenaţi în mod voluntar şi spontan.A. 1. Cu toate că F.B. Scopurile Federaţiei Române de Fotbal: . în esenţă a rămas neschimbată.A. precum şi a regulilor de joc promovate de International Football Association Board.I. care se întâlnesc în şedinţe anuale în luna iunie. care deşi modificată de nenumărate ori. a câştigătorilor celorlalte competiţii. Scoţia. . şi-l rescrie dându-i forma actuală. reprezintă o activitate şi un fenomen social. la data şi locul stabilit anterior. În componenţa acestui organism (I.A. are la bază o anumită pondere de activitate cu obiective bine stabilite.interzicerea metodelor şi practicilor neregulamentare în fotbal şi a eventualelor abuzuri ce se pot valorifica. În anul 1938 sir STANLEY ROUS (fostul preşedinte al F. şi ai F. având şi astăzi aceleaşi atribuţii.A. Prin prisma acestora.promovarea fotbalului din România în competiţiile internaţionale.stabilirea echipei campioane. Federaţia Română de Fotbal este membră a FIFA şi UEFA.„INTERNATIONAL FOOTBALL ASSOCIATION“ unicul organ investit cu modificarea şi aprobarea regulilor de joc.

capabili să atingă marea performanţă. Obiectivele acestui eşalon sunt: ♣ selecţia. Întrebări recapitulative: 1. la nivel mediu. ♣ folosirea condiţiilor oferite de joc în scop recreativ şi formarea obişnuinţei de practicare în mod sistematic a jocului. II. Fotbalul de înaltă performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii selecţionaţi în loturile naţionale liga I. de la C. ♣ asigurarea permanentă a fondului de jucători necesar echipelor divizionare de fotbal şi loturilor naţionale. Ce este FIFA şi UEFA. III care participă în sistemul internaţional oficial. II şi III. şi are ca obiective: ♣ valorificarea deprinderilor specifice jocului în scopul menţinerii stării de sănătate şi a unei capacităţi ridicate de muncă. până la nivelul Cupei Mondiale şi a Jocurilor Olimpice. pregătirea şi promovarea tinerilor jucători de perspectivă. Fotbalul de performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii cluburilor şi asociaţiilor sportive care activează la cel mai înalt nivel competiţional.. Apariţia fotbalului în România? 3.S.S. precum şi jucători care participă în competiţii care asigură promovarea în sistemul divizionar. 24 11 . ♣ acumularea unor cunoştinţe şi deprinderi specifice jocului. precum şi obţinerea unor rezultate superioare în aceste confruntări.largă de cuprindere a masei de participanţi. Apariţia fotbalului pe plan mondial? 2. Obiectivul principal îl constituie calificarea şi participarea echipelor naţionale la competiţiile organizate de FIFA şi UEFA. alte cluburi şi asociaţii sportive participante într-un sistem competiţional oficial. la toate categoriile de vârstă. în fotbalul de performanţă. dar FRF? Bibliografie: 22. Baza de masă a fotbalului de performanţă – cuprinde jucători încadraţi în grupe şi echipe de copii şi juniori. care să stimuleze continuarea activităţii spre afirmarea sportivă. Licee cu program. Liga I. aceasta nu urmăreşte în special creşterea continuă a performanţei. ♣ alcătuirea unor echipe care să facă faţă competiţiilor europene intercluburi. având ca obiective: ♣ realizarea şi menţinerea la nivelul unor cerinţe superioare a capacităţii de pregătire şi a unui număr cât mai mare de jucători valoroşi.

. TACTICA – Mijloc de progres bazat pe activizarea unei gândiri creatoare a specialiştilor şi jucătorilor.ACCESIBILITATEA – să corespundă nivelului şi particularităţilor de pregătire (la toţi factorii) şi condiţiilor de desfăşurare a jocului. simple sau complexe. trebuie să se bazeze în primul rând pe capacitatea şi nivelul tehnic al jucătorilor. pentru a putea schimba registrul tactic. obţinerea victoriei. Tactica – constituie ansamblul acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor care se desfăşoară în mod organizat şi regulamentar. unitar şi raţional. se exprimă în joc prin capacitatea jucătorilor de a se orienta şi alege soluţia şi procedeul tehnic adecvat fazei şi poziţiei de moment.ELASTICITATEA şi INVENTIVITATEA – să permită însuşirea mai multor variante de joc. când este necesar. CARACTERISTICI Unul din factorii care au contribuit decisiv la progresele înregistrate de jocul de fotbal de-a lungul anilor este TACTICA. în vederea realizării sarcinilor de joc.1.EVOLUŢIA – perfecţionărea tacticii să urmărească crearea permanentă a unei soluţii. a terenului şi ambianţei de desfăşurare. a reuşit să dezvolte alţi factori ai antrenamentului care au fost obligaţi să-şi găsească noi căi şi mijloace pentru a face faţă cerinţelor impuse de tacticizarea crescută a competiţiilor şi jocurilor. în vederea realizării sarcinilor stabilite. în toate fazele şi zonele terenului. coordonate în mod unitar în cadrul concepţiei de joc. în urma unor acumulări şi experienţe teoretico-practice. DEFINIŢIE. în funcţie de adversar şi de eventualele surprize din partea acestuia. . Tactica colectivă – reprezintă totalitatea acţiunilor de colaborare ale jucătorilor. materializarea orientării şi concepţiei tactice fiind posibilă prin calitatea tehnicii individuale şi colective. Exploatarea raţională a posibilităţilor jucătorilor proprii ţinând seama de particularităţile individuale şi colective ale adversarului. urmăreşte prin acţiuni ofensive de joc. Relaţia optimă între tehnică şi tactica jocului reprezintă condiţia esenţială în abordarea oricărui joc. Atacul – echipa aflată în posesia mingii. a importanţei şi consecinţelor rezultatului. individuale şi colective să-şi valorifice potenţialul propriu în vederea înscrierii de goluri şi în consecinţă. Situaţiile tactice fundamentale: atacul şi apărarea. prin utilizarea celor mai indicate procedee tehnice. pentru realizarea scopului urmărit.CAPITOLUL II: TACTICA 2. fiind influenţat de varietatea şi eficienţa deprinderilor tehnice. în funcţie de calităţile şi particularităţile jucătorilor proprii şi ai adversarului. fiind rezultatul unei participări conştiente şi pregătirii complexe a jucătorilor. CARACTERISTICILE TACTICII . la toate fazele de atac şi apărare. Acţiunea individuală – urmăreşte realizarea oportună şi eficientă a sarcinilor de joc. prin variate concepţii de joc şi tactici speciale. GENERALITĂŢI. Apărarea – urmăreşte destrămarea atacurilor adverse şi recuperarea mingii pentru declanşarea acţiunilor ofensive. 12 . cu maximă eficienţă în minimum de timp. în fazele de atac şi apărare. CONCEPŢIE DE JOC. Acţiunea colectivă – reprezintă participarea dirijată şi colectivă a doi sau mai mulţi jucători. în fazele de atac şi apărare. Nivelul şi randamentul pregătirii tactice. Acţiunea de joc – se realizează individual şi colectiv. în luptă directă cu echipa adversă. Tactica individuală – reprezintă capacitatea jucătorului de a efectua acţiuni în colaborare cu coechipierii şi în condiţii de adversitate.

celor doi mijlocaşi li se mai alătură încă unul. „clasic“ sau „liber“ (1-2-3-5). în linii generale. Acesta cade în sarcina tacticii. (1-2-2-6). de modificările aduse regulamentului de joc. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● În acest sistem jucătorii erau dispuşi ca mai sus: un portar. În acest fel sistemul defensiv a fost serios întărit şi totodată a apărut încă o linie de apărare. SISTEMUL DE JOC Sistemul de joc reprezintă cadrul de organizare a jocului. Începând cu anul 1875. inter dreapta. sistemul de joc se schimbă totuşi la un moment dat. precum şi de gradul de dezvoltare tactică a jucătorilor. un singur apărător a devenit insuficient pentru a stăvili atacul supranumeric. inter stânga şi extremă stânga. acţiunile să fie coordonate şi bine orientate. iar în atac rămân cinci jucători care poartă denumirile de extrem dreapta. un rol de mijlocaş centru. Această schimbare este determinată. sunt bine stabilite dinainte. un apărător şi nouă atacanţi în linie.2. Deşi. doi mijlocaşi şi şase înaintaşi. 1. El nu contribuie la rezolvarea situaţiilor neaşteptate care survin pe parcursul jocului. şi asta se petrece în jurul anului 1883. 3. Adoptarea unui sistem face ca jocul să devină organizat. în principal. Datorită acestor factori sistemul a suferit de-a lungul anilor schimbări esenţiale. aceea a mijlocaşilor. Sistemul este numai un cadru înăuntrul căruia există posibilităţi aproape nelimitate pentru aplicarea celor mai variate idei tactice. centru înaintaş. are o formă stabilă. datorită îmbunătăţirii aduse tehnicii şi tacticii înaintaşilor. În jurul anului 1863 se juca aşa-zisul „sistem fără sistem". Atunci au fost retraşi încă trei jucători primind sarcini de apărători. Sistemul de joc nu poate determina el singur realizarea scopului imediat al jocului. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● 13 .2. în care sarcinile şi sfera de acţiune a jucătorilor. aşa cum se poate întâmpla cu tactica. care dispunea jucătorii astfel: un portar. Cu timpul. Acest sistem a fost denumit „piramidă". Sistemul reprezintă o formă stabilă care nu se schimbă de la un joc la altul. doi fundaşi. 2.

iar atacantul cel mai avansat nu se putea plasa mai aproape de poartă decât la înălţimea fundaşului avansat. Ca măsură de contracarare. În anul 1925 se modifică regula de ofsaid. cele trei vârfuri de atac s-au plasat la nivelul fundaşului retras şi astfel apărătorii au putut fi uşor depăşiţi. pentru marcarea centrului înaintaş.M. din acest motiv. La adăpostul acestei reguli fundaşii jucau în scară. să se găsească numai doi jucători. în condiţiile în care acţiunea se petrece în jumătatea de teren a adversarului.M. Prin aceşti trei jucători se înţelege portarul şi doi jucători de câmp. iar pe cei doi fundaşi i-a plasat la câte una dintre extreme. apărarea a retras centrul mijlocaş. Primii care-l abandonează socotindu-l învechit sunt fotbaliştii maghiari.G. pentru ca un jucător să nu fie socotit afară din joc. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● Cu acest sistem. adică portarul şi un jucător de câmp. centrul atacant şi extremele retrase etc. Astfel a apărut sistemul „W. rezistă multă vreme fiind încă prezent la campionatul mondial din Elveţia – 1954 şi chiar la cel din Suedia – 1958. pe care echipele din întreaga lume îl adoptă folosind pentru linia de atac diferite formule ca: centrul atacant retras şi interii avansaţi. care până la acea dată prevedea că un jucător este afară din joc dacă între el şi poarta adversă se află mai puţin de trei jucători. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● În aceste condiţii. (1-3-2-3-2)sau (1-3-2-1-4). Apare astfel „sistemul cu trei fundaşi". care devine astfel stoper. 14 .). Mijlocaşii au căpătat sarcina de a supraveghea pe cei doi interi adverşi. Ei trec la formula cu interii avansaţi şi centrul atacant retras păstrând de la vechiul sistem numai M-ul în compartimentul defensiv. Sistemul W.4.F. 5. a devenit din ce în ce mai puţin spectaculos şi lipsit de fazele palpitante din imediata apropiere a porţii. care încă din anii 1952-1953 modifică W în atac. la distanţă de 10-15 m unul de altul. Noua regulă de ofsaid stabileşte că între atacant şi poarta adversă este necesar.“ (1-3-2-2-3). deci şi de eficacitate. Jocul. fotbaliştii maghiari obţin succese răsunătoare (printre alţii înving la scoruri concludente pe fotbaliştii englezi – 6: 3 şi 7: 2 – şi puţin a lipsit să câştige finala campionatului mondial din 1954 (2: 3 cu R.

După acest campionat. marcarea extremelor.1960 – prin Inter Milano – antrenorul său H. 6. dar cu o dinamică crescută la toate capitolele faţă de anul 1966. De asemenea. unde ţara gazdă câştigă locul I. portarul. fie după o combinaţie cu unul dintre fundaşi sau mijlocaşi. etc. La ultimul campionat mondial din Germania – 2006 finalistele Italia şi Franţa au utilizat aşezarea 1-4-4-2. atunci când a intrat în posesia mingii. adică să nu lase spaţii prea mari între atacanţi şi apărători.– la Campionatul Mondial din Anglia. în acest fel luându-le posibilitatea retragerii şi organizării lor în dispozitivul apărării. Să fie simplu. 1962 – varianta 1-4-3-3. în funcţie de necesităţile fazei. fie cu 1-2-3 jucători în atac. ieşiri din poartă pentru a intercepta mingea la centrări sau la lansarea vârfurilor de atac ale adversarului. la fundaşul sau mijlocaşul care se demarcă în acest scop sau la extrema care se retrage cu această intenţie. 2. şi 5-6 jucători în linia de mijloc. fie cu mâna. Să asigure acoperirea justă şi proporţională a terenului de joc prin plasarea jucătorilor. 1-3-4-3. brazilienii perfecţionează acest sistem creându-l pe cel cu patru fundaşi (1-4-2-4-) şi datorită unei tehnici şi tactici foarte bune reuşesc să-şi adjudece. se recomandă ca mingea să fie trimisă jucătorilor de pe partea opusă acţiunii precedente. La Campionatul Mondial din Franţa 1998 echipele finaliste au adoptat o aşezare în linie alcătuită din 4 jucători – 4 mijlocaşi şi 2 atacanţi. partenerului cel mai bine plasat. Să afirme principiul răspunderii faţă de colectiv. În unele cazuri. SISTEMUL DE JOC . prin încercările pe care aceştia le vor face pentru recâştigarea mingii. Transmiterea mingii se face. 7. Iniţierea acţiunilor pregătitoare de atac se fac de către portar. fie cu piciorul. 1970 – se revine la varianta 1-4-3-3 la Campionatul Mondial din Mexic – unde Brazilia câştigă din nou trofeul. de asemenea. fie imediat după prinderea mingii . să reziste şi să fie aplicat ca fiind raţional. El efectuează. SARCINILE JUCĂTORILOR ÎN SISTEMUL CU PATRU FUNDAŞI Portarul are sarcina de bază de a apăra poarta plasându-se pe linia ei cât şi în afară. În atac.la Campionatul Mondial din Chile conduce Brazilia spre titlu. Hererra a introdus sistemul 1-1-4-2-3 şi jucătorul „libero“ din spatele apărării. Să fie elastic – aplicabil faţă de toţi adversarii şi chiar să ofere posibilitatea unor mici modificări. Este recomandabil ca transmiterea mingii să se facă cu mâna pentru mai multă siguranţă şi să fie adresate spre marginile terenului.6. fără însă o schimbare esenţială. Să fie echilibrat – să ajute atât atacul cât şi apărarea. combinaţie care urmăreşte reţinerea atacanţilor adverşi pe poziţie avansată. Să asigure trecerea cu uşurinţă din apărare în atac şi invers. Astfel avem variantele 1-4-5-1. consecutiv. ei se vor demarca pentru a combina cu portarul sau pentru a primi mingea şi a iniţia şi construi acţiuni de joc prin pasarea mingii partenerilor din linia de mijloc sau de atac. 5. două titluri de campioni mondiali (1958 şi 1962). 1966 – varianta 1-4-4-2. devine primul atacant. ele ne mai fiind limitate la mijlocul terenului. CERINŢELE UNUI BUN SISTEM DE JOC Pentru ca un sistem de joc să fie recunoscut. În prezent se folosesc variante ale sistemului cu patru fundaşi. fundaşii participă în continuare la acţiunile de atac pătrunzând în terenul 15 . Fundaşii laterali au ca sarcină de bază în apărare. zonele lor de acţiune sunt mult mărite. 3. anul apariţiei acestei variante. 1-3-5-2. Ca sarcină de bază în atac. trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe principale: 1. Să ţină pas cu dezvoltarea generală a fotbalului pe plan naţional şi mondial. În cazul că mingea a fost prinsă de portar. uşor de înţeles şi lesne de aplicat. El iniţiază acţiuni pregătitoare de atac sau contraatac prin transmiterea imediată şi precisă a mingii. 4.

demarcări oportune etc. În faţa sarcinilor de mai sus. participă la dezvoltarea atacului şi chiar la finalizarea lui. Al doilea. se integrează în acţiunile de apărare în linia fundaşilor. rolul cel mai important în atacarea porţii revine înaintaşilor. iar dacă acest lucru nu este posibil. În atac. indiferent de postul pe care îl ocupă. Mijlocaşul cu o poziţie mai avansată contribuie la apărare prin luarea în primire a mijlocaşului avansat advers sau a unui înaintaş central care joacă pe poziţie retrasă. „mijlocaşul de legătură". prin alternaţie. ea are efectul de a stânjeni pe apărătorul cu mingea de a pasa corect şi a acţiona liber. prin alternarea acţiunilor colective cu cele individuale (depăşiri în zona de finalizare. în special a fundaşilor centrali (Picchi la Internaţionale). prin atacarea insistentă a apărătorului advers care a efectuat deposedarea sau interceptarea mingii.pase de depăşire a adversarului (un-doi). de a întări spatele liniei de înaintare. . . Mijlocaşii sunt jucătorii care asigură construcţia jocului la mijlocul terenului. Mijlocaşul plasat mai înapoi se alătură. care acţionează pe zonele sau fâşiile de mijloc ale terenului. prin dirijarea paselor de contraatac şi canalizarea acţiunilor pe marginea terenului. Prin retragerea pe care o adoptă la un moment dat. înaintaşii.demarcări „asigurate“. nejenat. pătrunderi în spaţiile libere. denumit „mijlocaşul de sprijin“ alimentează înaintarea cu mingii utilizabile. În cazul că aceştia posedă calităţi fizice şi tehnice deosebite pot participa chiar la finalizare. fie în spatele liniei fundaşilor cu rol de suplinire. dar în acelaşi timp. contribuţia lor constă în iniţierea acţiunilor de atac prin pase precise la coechipierii din celelalte linii. Fundaşii centrali au sarcina de a marca pe cele două vârfuri de atac advers. Această contribuţie se realizează printr-o serie de mijloace dintre care cele importante sunt: – căutarea cu perseverenţă a recuperării mingii pierdute. Ei nu se plasează pe aceeaşi linie: unul va avea a poziţie mai retrasă. Înaintaşii au un rol deosebit de important în construcţia jocului. Înaintaşii au în sistemul cu patru fundaşi o contribuţie mărită în apărare. fie imediat în faţa acesteia şi în apropierea înaintaşului central de pe partea sa (Dunca la brazilieni. În atac.). are rolul de a transmite pasele de la mijloc spre linia de înaintaşi şi în afară de asta de a asigura. – marcarea cu stricteţe a apărătorilor adverşi pentru a le lua posibilitatea de a primi mingea de la portar.advers şi mergând până la finalizare. În afară de aceste sarcini extremele se angajează mai mult decât ceilalţi doi înaintaşi în jocul de apărare. Mijlocaşul avansat.lansări. . Participarea fundaşilor laterali la desfăşurarea acţiunilor în terenul advers se face numai după ce aceştia se conving că părăsirea postului lor nu prezintă risc. extremele ies din zona pe care o controlează cu stricteţe fundaşul advers şi astfel au libertate de acţiune când primesc mingea de la apărătorii proprii. pătrunzând prin surprindere în eşalonul avansat al echipei. posibilităţile acestuia de a greşi din cauza opoziţiei sau a grabei sunt cu mult mai mari. Această acţiune a înaintaşilor urmăreşte pe cât posibil recâştigarea mingii. . – participarea activă la apărare atunci când situaţia devine periculoasă pentru poarta proprie ajungându-se până la dublarea fundaşilor. 16 . Şi în acest caz. cei doi mijlocaşi au de asemenea roluri diferite. Lupescu la români). Prin poziţia puţin retrasă faţă de înaintaşii centrali ei pot mai uşor să continue acţiunile de atac. mai au datoria să acţioneze cât mai variat. Cuplul celor doi înaintaşi se manifestă prin: – ajutor reciproc (de obicei jucătorul fără minge este acela care are iniţiativa în această acţiune de susţinerea coechipierului său) prin demarcări de sprijin. aşa după cum arată şi denumirea care i s-a dat. Această „demarcare asigurată“ pe care extremele o efectuează mai are şi o altă importanţă: aceea de a sprijini pe mijlocaşi în îndeplinirea sarcinilor lor ofensive.schimburi de locuri. iar altul una mai avansată. Mijlocaşii au ca sarcini principale de a face în permanenţă o legătură tactică între linia de fundaşi şi cea de înaintaşi şi de a sprijini activ ambele linii în acţiunile lor. În atac.

– apărare în zonă. • să fie precedată de fentă. – forme de atac. – circulaţia tactică.3.3.1. – Demarcarea poate fi directă şi indirectă (prin desprinderea adversarului datorită mişcării coechipierilor). – forme speciale de apărare – presingul. Cerinţele unei demarcări sunt: • atenţie şi concentrare la joc.4. – schema tactică. • să se facă la momentul oportun şi prin surprindere.2. – cu „libero“. Tactica individuală în atac A.1.3. Tactica colectivă în atac – pasa. Tactica individuală în atac – demarcarea. – jocul pe fază.3. – talonarea. – în linie. – combinaţie şi scheme la faze fixele ale jocului. 2. – depăşirea. – Demarcarea este indispensabilă jocului actual deoarece creează superioritate numerică. Tactica individuală în apărare – marcajul. – apărare combinată. – forme de apărare – „om la om“.3. • viteza de demarcare (direcţia spre spaţii libere şi nu invers fiindcă obţinem automarcaj).2. şi contribuie la dezorganizarea adversarului. 17 . 2.3. dezvoltă viteza şi dinamica de joc. – combinaţia tactică. – schimbul de locuri. Tactica colectivă în apărare – dublajul. – deposedarea. 2.3. 2. – aglomerată. SISTEMATIZAREA TACTICII 2. – pregătirea şi finalizarea atacului. • să aibă calităţi psiho-fizice corespunzătoare. – efectuarea loviturilor libere. DEMARCAREA – este acţiunea jucătorului în atac pe care o efectuează cu scopul de a scăpa de sub marcajul adversarului şi pentru a-şi crea un plasament convenabil continuării acţiunii pe spaţii mai libere.

care poate surprinde adversarul descoperit şi înlătură pericolul). Eficienţa unei pase poate decide.DESCHIDERE (transmiterea mingii din zona centrală a terenului spre cele laterale. soarta unui joc.DEGAJARE (din zona porţii proprii în terenul advers. C. de la marginea terenului spre interior. c) – pasa lungă (peste 20-25 metri) – în funcţie de locul execuţiei şi direcţia de transmitere. pe direcţia şi către jucătorul cel mai indicat. în funcţie de situaţia din teren şi de scopul urmărit: – când posesorul mingii nu poate pasa înainte sau lateral. va folosi pasa spre înapoi în zona centrală. într-o anumită situaţie. .) – pasa înapoi – are o multiplă utilizare.3. . în funcţie de zona în care se acţionează (pentru schimbarea direcţiei de atac. poate fi utilizată ca: .). după DIRECŢIE: a) . fără preluare. eliminarea unor adversari din raza de acţiune. – pasa la portar. reprezintă cheia de boltă a organizării şi desfăşurării fazelor ofensive. are o mare importanţă).pasa înainte sau în adâncime – este cea mai eficientă. – când se află în marginea terenului şi acţiunea este blocată în adâncime sau lateral. prin plasamentul adversarilor. pasele sunt clasificate astfel: 1.pasa laterală – se foloseşte în scopuri diferite. cu scopul de a crea atacului un front larg de acţiune şi implicit disperarea apărării adverse. pentru angajarea coechipierilor în combinaţii sau pentru a trage la poartă. efectuarea unor depăşiri prin „un-doi-uri „. cu piciorul sau cu capul). 18 . reuşeşte să depăşească unul sau mai mulţi adversari (exemplu: preluare cu depăşire – conducere – protejare – fentă – dribling etc. pe sol sau în aer. în fazele de construcţie.LANSARE (pasarea mingii în adâncime. direcţia.pasa oblică – reprezintă un mijloc pentru menţinerea mingii în cadrul echipei prin deschiderea „ unghiurilor de siguranţă „ în circulaţia optimă a mingii. după DISTANŢĂ: a) – pasa scurtă (până la 10 metri) – specifică combinaţiilor rapide. (câştigându-se teren în minimum de timp) pentru a crea sau finaliza acţiunea b. CLASIFICAREAŞI EFICACITATEA PASELOR În funcţie de distanţa. perpendicular pe poarta adversă. prin deviere şi la „ un-doi-uri „. traiectoria şi poziţia în teren a coechipierului. pentru a crea poziţie favorabilă de finalizare unui coechipier venit din urmă. descongestionarea spaţiului sau zonei respective. c) . cu viteza şi traiectoria corespunzătoare. 2. EFECTUAREA LOVITURILOR LIBERE 2. Tactica colectivă în atac Elementul tactic de bază. b) – pasa medie (între 10-20 metri) – are mare utilitate în fazele de construcţie a atacului şi la angajarea coechipierilor pentru finalizare. ceea ce. – când jucătorul a ajuns cu mingea lângă linia de poartă şi nu are şanse de centrare. d) . crearea posibilităţilor de a combina în triunghi şi de a efectua o pasă decisivă în adâncime. Transmiterea şi circulaţia mingii în cadrul echipei. în desfăşurarea acţiunilor colective în atac.CENTRARE (transmiterea mingii.B. DEPĂŞIREA INDIVIDUALĂ – este acţiunea jucătorului cu mingea. A. deoarece angajează coechipierul decisiv şi direct spre poarta adversă. este PASA. pentru angajarea coechipierului spre şi în zona de finalizare) .2. motiv pentru care trebuie să fie oportună şi precisă. care prin folosirea succesivă a unor procedee tehnice.

3. A. prin folosirea fentelor. În cazul unei pregătiri superficiale sau a folosirii unui număr prea mare de combinaţii tactice. C. Pentru stabilirea unei circulaţii tactice eficiente. de un număr suficient de coechipieri. (pe sus). în viteză şi cu fente. cu scopul de a se elibera de marcajul strict „ om la om „ practicat de unele echipe. în cadrul căruia se poate acţiona: a) . presupune o pregătire tehnică. prin aportul capacităţii de creaţie şi spontaneitate a jucătorilor. SCHEMA TACTICĂ – este o formă rigidă a combinaţiei tactice. se produc acţiuni dezorganizate şi haotice în timpul jocului. combinaţiile tactice pot primi noi valenţe în timpul jocului. impuse de momentul tactic respectiv. un rol decisiv avându-l precizia tuturor execuţiilor tehnice. se stabileşte circulaţia jucătorilor şi a mingii. D. în lupta directă a acestor grupe ce se formează temporar. în jur de 5 metri. • selectarea şi efectuarea celor mai eficiente pase. este necesar ca aceasta să ţină seama de capacitatea intelectuală şi tehnico-tactică a jucătorilor proprii. să fie accesibilă acestora. în care jucătorii au obligaţia să execute exact ceea ce s-a repetat la antrenamente. în jurul acestuia formându-se un „ nucleu ofensiv „ eficient. locul. după POZIŢIA ÎN TEREN A COECHIPIERULUI – determină pasarea mingii la picior sau pe poziţia viitoare a coechipierului. repetată şi verificată în jocuri şcoală. Acţiunea se declanşează la 35-40 metri de poarta adversă şi se efectuează pe spaţii mai largi. b) – pasa semiînaltă. cu piciorul şi capul. CIRCULAŢIA TACTICĂ – angajează un număr mai mare de jucători. Schemele tactice se folosesc în general. care însă trebuie să posede o bogată paletă tehnică. 4. efectuat de jucătorii echipei în atac. care să reflecte trăsăturile concepţiei de joc. b) . SCHIMBUL DE LOCURI – constituie un mijloc util. Reuşita jocului pe fază. Jucătorul cu mingea trebuie sprijinit permanent în aceste spaţii. • transmiterea oportună a mingii cu intensitatea necesară pentru a se evita interceptarea de către adversari. după TRAIECTORIE: a) – pasa pe jos. c) – pasa cu traiectorie înaltă. B.individual – împotriva unui adversar plasat la distanţă mică. încadrate într-un plan stabilit. urmăresc realizarea fazelor de pregătire şi finalizare a atacurilor. COMBINAŢIA TACTICĂ – reprezintă coordonarea acţiunii a doi sau mai mulţi jucători. • camuflarea intenţiei de transmitere. F. bazată pe o riguroasă disciplină. unde sunt grupaţi mai mulţi jucători din ambele echipe. cu mare eficacitate la fazele fixe ale jocului. cu scopul obţinerii unor avantaje în lupta cu adversarii şi de a realiza sarcinile fazelor ofensive. ale echipei. se folosesc în funcţie de plasamentul coechipierilor şi adversarilor. Circulaţia tactică. zona şi distanţa la care se adresează mingea. Însuşite în cadrul antrenamentelor. care să genereze greşeli din partea adversarilor.colectiv – prin care se urmăreşte păstrarea iniţiativei într-un spaţiu limitat pe o rază de 10-15 metri. la sol. făcând apel la mijloacele tehnice-tactice specifice atacului. a paselor precedate de fente. De asemenea 19 . ceea ce este în avantajul adversarului. care prin acţiuni individuale succesive şi combinaţii tactice. sistemul de joc şi schimbarea acestuia. Eficacitatea paselor depinde de modul în care se îndeplinesc următoarele cerinţe de către jucători: • folosirea unor variate procedee de lovire a mingii. E. În cadrul circulaţiei tactice. JOCUL PE FAZĂ – reprezintă un mijloc tactic deosebit de important în jocul actual. impune utilizarea cu precizie a procedeelor tehnice şi crearea superiorităţii numerice. pentru crearea unui plasament favorabil primirii mingii.

sau să finalizeze. jucătorul în apărare fiind plasat între poarta proprie şi adversar. înapoi. B. jucătorul în apărare plasându-se la o distanţă de aproximativ cinci metri între partenerul direct şi zona de circulaţie a mingii. III.3. teren. Eficienţa acestui marcaj este în funcţie de simţul de anticipaţie al jucătorului şi de viteza de reacţie şi deplasare. I. Tactica individuală în apărare Realizarea permanentă şi cu eficienţă a sarcinilor duble în timpul jocului. pentru a nu primi şi juca mingea. MARCAJUL – este acţiunea prin care jucătorul echipei în apărare urmăreşte să anihileze adversarul direct. FORME DE ATAC – atacul combinativ (organizare-desfăşurare-metodica învăţării). II. cu paşi mici. • să se plaseze pe partea în care adversarul controlează mingea. lateral. a celorlalţi adversari şi coechipieri. peste 10 pase. să poată crea surprize indiferent de zonele şi părţile terenului şi să se bucure de adeziunea jucătorilor.contraatacul (idem) + fazele contraatacului (iniţiere – desfăşurare – finalizare) – până la 5 pase. oblic. Prin această acţiune jucătorul în apărare poate închide accesul spre poartă a adversarului şi în acelaşi timp întârzie desfăşurarea atacului. Jucătorul echipei în apărare controlează acţiunile cu şi fără minge ale adversarului direct. necesare unei intervenţii reuşite. . Componentele tacticii individuale în apărare sunt: A. COMBINAŢII ŞI SCHEME LA FAZELE FIXE ALE JOCULUI Fiecare echipă este obligată să deţină în registrul tactic 2-3 combinaţii la fazele fixe ale jocului pe care să le execute cu eficacitate indiferent de adversar. în cadrul apărării combinate şi la fazele fixe. condiţii meteo etc. cu exemple şi mijloace tehnico-tactice şi metodica). necesită o capacitate fizicotehnică superioară şi însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor de tactică individuală. care se foloseşte de unele echipe mai ales în propria jumătate de teren.) . Efectuarea marcajului depinde de modul în care jucătorul respectă următoarele cerinţe: • să se plaseze între adversar şi propria poartă (controlând situaţia din teren. înainte. . timp suficient pentru organizarea apărării proprii şi marcarea tuturor adversarilor. la o distanţă de aproximativ un metru. PREGATIREA ŞI FINALIZAREA ATACULUI (vezi „ cerinţele tactice în atac „ pe cele trei zone. • să blocheze înaintarea adversarului pe linia plasamentului său. la o distanţă mai mare. .trebuie să aibă aplicabilitate împotriva diverselor forme de apărare. să-i anihileze piciorul preferat de execuţie şi să-I blocheze intenţia de a trage la poartă prin atac decisiv la minge. G.3. c) Marcajul de supraveghere – se aplică în general în zona mediană a terenului.finalizarea atacului (pe centru şi pe lateral). H. 2. Tatonarea presupune respectarea unor reguli din partea jucătorilor în apărare: 20 .atacul rapid (idem). (se completează conţinutul tactic. 6-8 pase. I. având posibilitatea ca să controleze permanent mişcarea mingii. TATONAREA Reprezintă un mijloc tactic important care se realizează printr-o serie de mişcări rapide.pregătirea atacului (în funcţie de zonă). plasamentul şi circulaţia adversarilor şi a mingii). b) Marcajul de intercepţie – se foloseşte mai ales în zona de construcţie a adversarului. cu scopul de a simula atacul de deposedare asupra adversarului cu mingea. indispensabilă funcţionării tacticii colective. Marcajul se poate realiza în trei feluri: a) Marcajul strict sau „om la om“ – constituie forma cea mai agresivă de apărare.

DUBLAJUL – este un mijloc eficient în cadrul relaţiilor de colaborare şi sprijin între jucătorii echipei în apărare. sunt cerinţe obligatorii pentru o echipă bine pregătită. apărarea „om la om“ impune o serie de calităţi şi însuşiri necesare celor care o practică: • pregătire fizică generală şi specifică superioară şi o ridicată capacitate de efort. acţiunea de dublare a coechipierului. In faţa unei asemenea apărări. B. Plasamentul corect şi acţiunea hotărâtă a jucătorilor în apărare. 21 . singura soluţie a echipei în atac este jocul în viteză şi schimbul de locuri. • efectuarea eficientă a dublajului. a. Cu un ridicat nivel de dificultate. iar adversarul controlează mingea. favorizează recuperarea mingii prin intercepţie. Cu obligaţia că în cazul când situaţia impune. DEPOSEDAREA JUCATORULUI DE MINGE Reprezintă scopul tuturor acţiunilor de apărare.• să se plaseze mereu între poarta proprie şi adversar. • manifestarea unor trăsături şi calităţi psihice şi morale pe care să se sprijine acţiunile tehnico-tactice ca: puterea de luptă şi dăruire.3. APĂRAREA ÎN ZONĂ – se realizează după regula că fiecare jucător acţionează într-o zonă stabilită în care efectuează marcaj oricărui jucător admis. APĂRAREA „OM LA OM“ – se distinge prin angajarea fermă şi hotărâtă a fiecărui jucător de a anihila acţiunile adversarului direct (pe tot terenul sau numai în propria jumătate) şi de a răspunde în faţa echipei de sarcina preluată. să dubleze şi să intervină asupra altui adversar. Mijloacele de exprimare practică a tacticii colective în apărare sunt următoarele: A. ajutor şi sprijin reciproc şi chiar sacrificiu. a spiritului de colaborare şi de abnegaţie. FORME DE APĂRARE – în jocul de fotbal se practică mai multe forme colective de apărare. baza succesului unei echipe. C. care pătrunde în spaţiul respectiv. apărarea „aglomerată“ sau acţiuni colective pentru combaterea unor forme speciale de atac ale adversarului. b. În cazul când deposedarea de minge nu se face prin intercepţie sau în momentul preluării. în momentul angajării sale la deposedare este obligatorie Importanţa dublajului este evidentă mai ales când jucătorii adverşi sunt superiori din punct de vedere tehnico-tactic şi fizic. Indiferent de postul ocupat în echipă. prin calităţi deosebite. perseverenţă şi încredere. jucătorul în apărare trebuie să se concentreze asupra acestuia pentru a declanşa într-un moment favorabil atacul decisiv (diferitele procedee de deposedare sunt descrise pe larg în capitolul „Tehnica“). Însuşirea şi respectarea în timpul jocului a cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice. calm şi siguranţă. Mai mult chiar. permanent. Tactica colectivă în apărare Organizarea eficientă a apărării colective. asupra cărora ne vom referi: apărarea „om la om“. în anumite situaţii. • folosirea optimă a tuturor formelor de marcaj.4. Un moment favorabil care măreşte şansele acţiunii de deposedare este clipa în care adversarul intră în posesia mingii. cu jucători corespunzători echipele mai folosesc unele forme speciale de apărare ca: „presingul“. în baza principiului atenţiei permanente. reprezintă în general. are obligaţia de a fi gata oricând să suplinească. 2. care a scăpat de sub marcajul unui coechipier. în vederea recuperării mingii şi declanşării unui nou atac. capacitate de depăşire a unor momente dificile şi de a învinge starea de oboseală. execută preluarea şi este concentrat asupra acesteia (pe care încă nu o controlează suficient şi nu ştie cum va acţiona în continuare). • să nu atace decisiv dacă nu este sigur de intervenţia sa şi să nu se lase înşelat de fentele adversarului. • să urmărească în special mingea şi mai puţin mişcările adversarului. apărarea „ în zonă „ şi apărarea „combinată“. să-şi părăsească zona şi să acţioneze acolo unde pericolul este iminent.

inteligenţă şi anticipaţie. sunt calităţi indispensabile unui bun jucător pentru apărarea în zonă. hotărâre şi rapiditate în toate acţiunile. • se bazează prea mult pe greşelile tehnico-tactice ale adversarilor şi mai puţin pe intervenţiile de deposedare ale jucătorilor din apărare. • nu poate evita folosirea eficientă a şutului de la distanţa. e. având avantajul de a asigura marcajul adversarilor în zona de circulaţie a mingii şi de a acoperi în mod raţional zonele mai îndepărtate. • este eficient şi în cazul unei pregătiri neuniforme ale componenţilor echipei. cu o mare rezistenţă în regim de viteză. unii dintre jucători au sarcina de a juca „om la om“. din care amintim o superioară capacitate de efort. • dacă în echipa adversă există jucători „cheie“ cu o ridicată valoare individuală. Apărarea combinată se recomandă în situaţiile: • dacă pe anumite posturi sau compartimente. • se adaptează cu uşurinţă la lotul de jucători ai echipei. Avantajele acestei forme colective de apărare sunt: • reduce eficienţa combinaţiilor şi a circulaţiei jucătorilor. obligă la o pregătire multilaterală. Ultimele trei forme de apărare colectivă doar le-am amintit. Dezavantajele apărării în zonă sunt următoarele: • prezintă nesiguranţă în faţa contraatacurilor. facilitează efectuarea optimă a dublajului. • distanţele reduse între jucătorii din apărare. precum şi a pătrunderilor individuale. JOCUL CU „libero“. APARAREA în LINIE g. Dintre formele specifice ale apărării colective . • este clasic. • dacă linia de mijloc a adversarului este superioară în organizarea jocului şi în componenţa sa. • impune adversarilor soluţia de a trage la poartă de la distanţă. APARAREA AGLOMERATA f. sau numai pe zonele stabilite. în propria treime a apărării. posibilităţi variate de deposedare . Solicitarea deosebită. pe care nu orice echipă o poate practica eficient este: d. se foloseşte în general. adversarul are jucători mai valoroşi. în cadrul acesteia. tot timpul jocului sau în anumite perioade. • creşte procentajul de intercepţie a mingii. prezentarea lor fiind făcută în cursul de specializare. Forma apărării combinate. • prin interferenţa unor zone şi sarcini. Dezavantajele apărării combinate: • necesită o pregătire tehnică şi organizatorică pretenţioasă. care se foloseşte de unele echipe cu scopul de a reduce la maximum posibilităţile adversarului de a-si organiza acţiunile de atac. iar alţii. Avantajele apărării combinate: • este cel mai răspândit şi cel mai cunoscut sistem de apărare. în zonă.Simţul plasamentului şi al anticipaţiei. APĂRAREA COMBINATĂ – este forma cea mai răspândită pe care o practică cele mai multe echipe. fiind rezultatul aplicării simultane a primelor două. folosind raţional energia componenţilor echipei. Aplicarea presingului pe toată suprafaţa terenului. c. • necesită o experienţă îndelungată în aplicarea ei datorită unor situaţii contradictorii a căror rezolvare favorabilă necesită gândire şi rutină. presupune un ridicat nivel de pregătire investit în jucători de valoare. răspunderea individuală este mai redusă. din punct de vedere psiho-fizic. 22 . cunoaşterea şi realizarea sarcinilor de joc specifice diferitelor zone. hotărârea şi dârzenia în intervenţii. PRESINGUL – reprezintă cea mai activă şi agresivă formă colectivă de apărare.

2. iar zona II este zona mediană a terenului. când echipa se află în APĂRARE. Astfel. În continuare redăm principalele cerinţe şi reguli tactice de bază care trebuiesc respectate în aceste trei zone de joc pentru a fi în pas cu evoluţia fotbalului pe plan mondial. Terenul de joc se împarte – teoretic – în trei zone aproximativ egale (35-40m) conform schiţei de mai jos. 2.a ÎN ATAC: 23 . zona I se află în faţa propriei porţi când echipa se află în ATAC. În funcţie de situaţia tactică în care se află echipa proprie – în atac – (schiţa a) sau în apărare (schiţa b) sunt numerotate şi zonele de teren.3.5.5. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc.3. şi invers zona I se află în faţa porţii adverse.

următoarea succesiune: a) descrierea şi demonstrarea acţiunii. d) etapa modelării – reproducerea exactă a acţiunii de joc în pregătire. De regulă. după care se trece la etapa a IIa. e) în ce situaţie de joc se aplică şi replica adversarului (posibilă). la tablă.b ÎN APĂRARE: 2.4. cât mai ales exersarea practică. c) etapa condiţiilor de joc. obligatoriu. f) verificarea înţelegerii (întrebării). sau în săli special amenajate cu participarea întregului lot de jucători. Etapele pregătirii practice sunt următoarele: a) etapa condiţiilor izolate de joc. b) etapa condiţiilor apropiate de joc. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TACTICII Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii are la bază atât pregătirea teoretică. pregătirea teoretică sau învăţarea unei combinaţii noi se face în vestiar. 24 .2. c) importanţa şi avantajele acţiunii. d) stabilirea jucătorilor care o realizează. cea practică de pe teren. b) evidenţierea părţilor esenţiale ale acţiunii.3.5. În pregătirea teoretică a tacticii se va respecta.

35. 23.Aceste etape pe care le parcurgem în pregătirea tactică sunt asemănătoare cu cele de la tehnică şi în consecinţă sunt tratate pe larg la capitolul TEHNICĂ. 20. Cum a evoluat sistemul de joc de-a lungul timpului? Bibliografie: 1. Intrebări recapitulative: 1. 40. 4. Sistematizaţi tactica individuală în atac şi apărare? 2. 25 . Sistematizaţi tactica colectivă în atac şi apărare? 3. 43. 45. 2. 28.

CLASIFICARE. mai perfecţionate. Precizia este o cerinţă valabilă nu numai atunci când jucătorul execută procedeul nejenat de adversar. Tehnica în jocul de fotbal. 26 . astăzi. 6. În consecinţă. mijloace specifice jocului portarului: prinderea mingii. deoarece a evoluat şi evoluează continuu spre găsirea de noi rezolvări. • viteză. Totodată tehnica trebuie să fie ştiinţifică. mişcările înşelătoare – fentele. Pregătirea tehnică modernă se caracterizează prin: • precizie. biomecanicii şi igienei. GENERALITĂŢI Prin tehnică înţelegem modul de executare a tuturor mişcărilor necesare în practicarea jocului de fotbal. Cu mingea: 1. mai bune. CARACTERISTICI. când primeşte mingea în condiţii neobişnuite sau este jenat de adversar. noi procedee tehnice.S. Totodată viteza de execuţie se mai obţine prin folosirea procedeului cel mai simplu şi cel mai indicat pentru situaţia respectivă şi scopul urmărit. lovirea mingii cu capul. mai eficace. 3.F. ieşirea din poartă şi blocajul. Cu cât jucătorii posedă un bagaj mai variat şi mai bogat de cunoştinţe tehnice. Clasificarea elementelor tehnice (după Catedra de fotbal F. constituie fundamentul pe care se dezvoltă şi se perfecţionează jocul propriu-zis. 2. ca de altfel în orice joc sportiv. Fără minge: • alergări specifice jucătorului de fotbal. Tehnica este evolutivă. plonjonul. anatomiei. • sărituri specifice în jocul de fotbal. cu atât mai multe vor fi posibilităţile pentru a rezolva în mod creator şi eficace orice situaţie tactică care ar apărea în timpul jocului. 7. precum este „vocea“ pentru un tenor. pentru a face faţă multiplelor cerinţe ale jocului modern. deoarece se perfecţionează permanent. Viteză – în execuţia procedeelor tehnice se obţine prin rapiditatea mişcărilor în sine. Uşurinţa – în execuţie şi manevrare a mingii chiar în situaţiile cele mai dificile. Tehnica este şi perceptibilă.1. poate fi apreciată de oricine. 8. prin simplificarea la maximum a mecanismului de execuţie. boxarea şi trecerea mingii. 5. B. • varietate. ţinând cont de elementele noi din domeniul fiziologiei. în economia jocului. Importanţa factorului tehnic se reflectă şi în influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi factori ai antrenamentului şi în special asupra factorului tactic. Tehnica este pentru un fotbalist „cartea de vizită“. 4. aruncarea mingii de la margine. • uşurinţă. Cluj): A. • utilitate şi aplicativitate. Precizie – în execuţia elementelor tehnice de bază şi a celor specifice fotbalului. deposedarea adversarului de minge. conducerea şi protejarea mingii. mai utile.CAPITOLUL III: TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL 3.E. ci şi în condiţii dificile: când jucătorul se află în mişcare. asistăm la o nouă fază în care se cere din partea jucătorilor un nivel tehnic din ce în ce mai ridicat. intrarea în posesia mingii. lovirea mingii cu piciorul. de fiecare spectator.

urmată de încordarea gleznei şi aplicarea loviturii propriu-zise. Pregătirea tehnică oricât de excepţională ar fi ea. din punct de vedere tehnic. deposedarea. Această activitate de corectare şi înlăturare a greşelilor în execuţie trebuie să fie o preocupare permanentă a antrenorilor-profesori. 3. aruncarea mingii de la margine. De exemplu. preluare sau fentă. profesorul va face imediat corectările de rigoare. Varietatea – este o altă caracteristică a tehnicii moderne care determină jucătorii să se poată folosi pentru acelaşi element tehnic de cât mai multe procedee tehnice. Pregătirea tehnică trebuie făcută şi orientată în aşa fel încât să realizeze toate caracteristicile mai sus menţionate. concisă (strictul necesar). antrenorul se va călăuzi după principiile pedagogice ale instruirii în general şi de aplicare ale acestora la educaţie fizică în special. conducerea şi protejarea mingii. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TEHNICII Învăţarea tehnicii jocului este prima etapă a instruirii jucătorilor de fotbal şi se face în cadrul procesului de antrenament. 6. aşa îşi vor forma viitoarele deprinderi tehnice. 7. Pentru o temeinică însuşire a procedeelor tehnice se vor folosi METODELE DE INSTRUIRE. În însuşirea procedeelor tehnice. deoarece felul în care jucătorii îşi însuşesc primele noţiuni. 8. Se procedează astfel: 27 . nu este suficientă cunoaşterea şi stăpânirea perfectă a tuturor procedeelor tehnice de bază ci se cere fineţe şi varietate în execuţii. În legătură cu pregătirea tehnică este necesar să facem şi următoarele precizări: pentru a face faţă cerinţelor moderne de joc. pentru a forma o justă reprezentare a actului motric specific procedeului tehnic respectiv. ci şi după cum ştie să le folosească în mod util şi creator în folosul echipei. O altă problemă importantă în pregătirea tehnică o constituie succesiunea în învăţare a procedeelor tehnice. apoi pendularea piciorului. 5. şi utilitatea (aplicabilitatea) în joc.2. pentru soluţionarea cât mai eficace a diferitelor faze de joc. Metoda explicaţiei – constă în descrierea procedeului tehnic (şi trebuie să fie: precisă. lovirea mingii cu piciorul. la învăţarea lovirii mingii cu latul. 3. În acest caz este necesar ca procedeul tehnic să fie corect „împărţit“. care pot asigura înţelegerea şi participarea conştientă a jucătorului: 1. Aceste trăsături ale tehnicii moderne îşi capătă utilitatea în fotbalul modern. lovirea mingii cu capul. el trebuie să aprofundeze şi să-şi însuşească sensul nou pe care îl are pregătirea tehnică în fotbalul modern şi în acelaşi timp. 4. în aşa fel încât mecanismul de bază să fie corect însuşit. Astfel catedra de fotbal a FEFS Cluj-Napoca stabileşte următoarea ordine în predarea procedeelor tehnice: 1. indiferent dacă este vorba de lovirea mingi. clară şi accesibilă (în expresii). Cu ajutorul tehnicii superioare se asigură soluţii tactice subtile şi mereu schimbătoare. fără conţinut tactic corespunzător nu are nici o valoare în jocul de fotbal. Învăţarea analitică este obligatoriu a fi folosită în cazul învăţării procedeelor tehnice complicate. 2. unde pregătirea tehnică superioară dă posibilitate jucătorilor să îndeplinească sarcini tactice cu un randament mai ridicat şi în acelaşi timp lasă câmp mai larg activităţii creatoare a fiecărui jucător din teren. 2. precum şi în cazul corectării unor greşeli tehnice. La realizarea acestor deziderate rolul antrenorului-profesor este hotărâtor. Valoarea tehnică a unui jucător nu este apreciată numai după calitatea execuţiilor tehnice. va trebui să aleagă şi să caute acele metode care sunt cât mai eficiente. mişcările înşelătoare sau fentele. mai întâi se învaţă poziţia corectă a corpului. intrarea în posesia mingii. Metoda demonstraţiei – constă în executarea corectă a procedeului – se foloseşte împreună cu explicaţia. Dacă apar greşeli în execuţia procedeului. iar succesiunea cea mai raţională a învăţării diferitelor părţi ale sale să fie respectată. elemente specifice jocului portarului.Utilitatea şi aplicativitate – folosirea în mod creator şi util a procedeului tehnic.

când a învăţat să lege raţional diferite procedee tehnice şi când a căpătat o oarecare experienţă în aplicarea acestora în jocuri ajutătoare sau de şcoală. fără a fi jenaţi de adversari. Din aceste considerente este necesar ca în această etapă a învăţării să se introducă adversarul pasiv. Exersarea trebuie însoţită de observaţii permanente. • se execută din nou. 3. perfecţionarea procedeului tehnic respectiv. iar antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor. C.• • se anunţă denumirea procedeului. în aşa fel încât jucătorul să se familiarizeze cu prezenţa adversarului în imediata lui apropiere. fotografii. iar în final jucătorii încearcă să execute cele percepute vizual. exersarea procedeelor tehnice se face cu adversar semiactiv. D.F. Catedra de fotbal a F. dar în primul rând pentru a sesiza greşelile. kinograme. pentru o analiză corectă a execuţiei. astfel ca mecanismul de bază al mişcării diferitelor procedee tehnice să se însuşească corect şi avand posibilitatea remedierii. Acest lucru se poate explica prin faptul că în metodica învăţării s-a procedat greşit. într-un ritm lent (iar dacă este ne-cesar se va executa fragmentat. fără însă a intra în contact cu mingea. Metoda exersării – se adresează jucătorului şi urmăreşte însuşirea şi apoi prin repetare. este nevoie să se respecte unele cerinţe metodice. în cazul când execută liberi. stabileşte următoarea succesiune a etapelor în procesul de învăţare: A. B. înlănţuirea procedeelor tehnice. imagini video cu execuţii ale procedeului de către jucători celebri etc. Etapa modelării la condiţiile de joc. folosindu-se condiţii analoge jocului. Etapa formării corecte a mecanismului de bază. A. exersându-se izolat de joc – mai ales pentru o însuşire corectă a mecanismului de bază. precum şi legarea. departe de ceea ce se întâmplă în nod concret într-un joc oficial. Explicarea şi demonstrarea procedeului tehnic trebuie să fie însoţită în mod obligatoriu de materiale intuitive ca: planşe.E. Totodată. Etapa învăţării şi perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii apropiate de joc: La antrenamente se observă că jucătorii în marea lor majoritate execută procedeele tehnice la un nivel foarte ridicat. • se execută de 2-3 ori în întregime şi în ritm normal. exactă. aceiaşi în jocurile oficiale. 28 . Sesizarea şi determinarea greşelilor principale revine profesorului (antrenorului) care trebuie să aibă cunoştinţe de biomecanică. Urmează exersarea în ritm normal. B. prin opriri şi explicaţii). cu miză nu mai execută procedeele respective cu atâta precizie şi eficacitate. Cunoscându-se dificultăţile însuşirii corecte a procedeelor tehnice. se explică componentele importante ale mişcării. Etapa formării corecte a mecanismului de bază Este etapa învăţării în condiţii mai uşoare. înainte-înapoi. Explicarea va fi corectă. deoarece acum se formează mecanismul de bază al procedeului. În cadrul acestei etape antrenorul (profesorul) explică tinerilor jucători procedeul care urmează a fi învăţat. care să încurajeze execuţiile corecte. În continuare.S. deşi pentru unii. Această fază a învăţării este deosebit de importantă. jucătorul perfecţionându-şi execuţia tehnică numai în condiţii izolate de joc şi fără adversari în apropiere. le pot accelera învăţarea. după care trece la învăţarea lui. Adversarul semiactiv efectuează mişcări de deplasare stânga-dreapta. dar. Învăţarea având condiţii asemănătoare de joc. În această etapă a antrenamentului se învaţă în mod analitic succesiunea mişcărilor care alcătuiesc procedeul. Execuţia procedeelor tehnice este influenţată de prezenţa adversarului. în etapele de învăţare. se vor folosii condiţii uşoare de execuţie a procedeelor tehnice. Adversarul activ se introduce în momentul în care jucătorul şi-a însuşit mai multe procedee tehnice. cu intensitate şi viteză crescută. Perfecţionarea în condiţii de joc – prin jocuri şcoală cu sarcini speciale. căci numai astfel jucătorul îşi va forma o imagine corectă despre procedeul ce se învaţă. apoi cu adversar activ. izolate de joc a procedeelor tehnice.

• sarcinile tehnice care urmează a fi aplicate în joc să fi fost în prealabil exersate la antrenamentele anterioare. cu teme bine stabilite. pentru însuşirea deprinderilor tehnico-tactice de joc: • pasarea mingii în doi. 2-2. în condiţiile sprijinirii acţiunii de coechipier şi a unui adversar semiactiv. va preciza ce sarcini trebuie avute în vedere referitor la procedeul tehnic respectiv. Pe de o parte jucătorii au ocazia să exerseze în condiţii concrete de joc. C. 29 . preluare-driblingconducere –finalizare ş. oferind astfel simultan momentele de colaborare şi de adversitate. cu teme şi sarcini. care să conţină procedee tehnice. în mai multe serii de repetări intercalate cu observaţii şi motivarea tactică a exerciţiului. Pentru această etapă a învăţării. Etapa perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii de joc prin jocuri şcoală. • exersarea unor procedee tehnice înlănţuite. • efectuarea jocurilor şcoală. • pentru a atinge realizarea sarcinii propuse. prezintă o dublă importanţă. în vederea stimulării eficacităţii acestora. individuale şi de echipă. în prezenţa adversarilor activi. • introducerea procedeelor tehnice în cadrul unor jocuri de mişcare. specifice jocului. pentru perfecţionarea procedeelor tehnice: • folosirea acţiunilor tehnice complexe. aşa zisele „miuţe“ jocuri-şcoală sau cele de antrenament cu sarcini speciale de rezolvat de către jucători. Prin exerciţii complexe se înţeleg acele exerciţii în care se exersează mai multe procedee tehnice sub forma unor acţiuni de joc. 2-3) şi pe spaţii limitate. perfecţionarea procedeelor tehnice şi consolidarea lor se face prin folosirea exerciţiilor complexe.). • exersarea unor procedee tehnice complexe. spiritul de colaborare şi starea afectivă sunt similare jocului. antrenorul îşi poate da seama de gradul de stabilitate al procedeelor tehnice şi ce conţinut tactic prezintă în aplicarea lor. înainte şi după manevrarea acesteia. în colaborare şi cu adversar semiactiv. precum şi pe jumătate de teren (6-6 sau 7-7). bilaterale. • exersarea jocului la o singură poartă. urmărindu-se corectitudinea execuţiilor tehnice şi acţiunile individuale fără minge. cu sarcini de joc. La acest nivel se recomandă următoarea succesiune. – cu mărirea tempoului pe măsura însuşirii corecte a deprinderilor. • completarea exerciţiului de pasare. jucătorul trebuie să aibă atenţia îndreptată în permanenţă asupra executării corecte a procedeelor tehnice respective.a. Pentru ca jocul şcoală sau de antrenament să-şi atingă scopul – perfecţionarea procedeelor tehnice – este obligatoriu să se respecte următoarele indicaţii: • înainte de începerea jocului antrenorul va da lămuriri. în care tempoul. Avantajul folosirii exerciţiilor complexe constă în faptul că ele dau posibilitatea ca execuţiile tehnice să se desfăşoare în condiţii de efort fizic şi psihic asemănător jocului (ex. • folosirea exerciţiilor de finalizare. cu şiretul interior.În această etapă. stimulează exersarea acestora în regim de întrecere. se recomandă următoarea succesiune de exerciţii. • crearea unor jocuri dinamice. cu adversari activi şi pe de altă parte. • efectuarea exerciţiilor în prezenţa unui adversar activ. Creşterea nivelului tehnicii individuale reclamă folosirea unor mijloace eficiente de instruire. cu procedee tehnice de preluare şi conducerea mingii. cu sarcini speciale Jocurile de la sfârşitul antrenamentului. • exersarea paselor în doi. iar antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor. alături de un adversar cu rol de simulare a deposedării de minge. din deplasare. • utilizarea jocurilor cu efectiv redus (2-1. cu o complexitate şi dificultate specifice şi similare jocului competiţional.

2-1. Jocuri în condiţii climaterice diferite: soare. de continente. Socotim că metodele tehnice. să se adreseze. a făcut ca în procesul de pregătire al fotbaliştilor profesionişti. Metodica clasică. 3. pentru a le putea face faţă cu succes şi îndeosebi cu randament sporit.. temperaturi diferite etc. cum ar fi exersarea. nu cu elemente separate. care nu mai ţine cont de graniţe. corectarea etc. cadrul optim de exersare a conţinutului tehnico-tactic specific competiţiei. oferind jucătorului posibilitatea să-şi etaleze iniţiativa şi răspunderea unor acţiuni individuale.. Pentru realizarea unei pregătiri tehnice adecvate... Tot în această etapă un rol hotărâtor revine mijloacelor audio-vizuale care nu trebuie să lipsească din arsenalul nici unei echipe de fotbal.3. În această etapă vom introduce adversari în condiţii diferite. neprevăzute. ci şi altor aspecte ale pregătirii globale a jocului. Criteriile de elaborare a metodelor pregătirii tehnice Până în prezent nu au putut fi conturate cu precizie metode specifice pregătirii tehnice. repetare. Jocul de antrenament ca şi participarea la competiţii sunt elemente indispensabile în formarea jucătorilor de fotbal. conform cu dezvoltare actuală a jocului. în aşa fel încât la finele procesului de pregătire să creăm jucătorul modern. pe terenuri diferite: cu gazon. cere participarea constructivă şi conştientă a jucătorilor la perfecţionarea tehnicii. cu echipe din categorii diferite. nefiind specifice numai tehnicii. dar i se adaugă elemente noi. denivelat. • metodele pregătirii tehnice să realizeze ascendent perfecţionarea formaţiilor de joc de la cele mai simple la cele mai complexe. cerut de fotbalul zilelor noastre. trebuie să urmărească aplicarea eficientă a procedeelor tehnice în condiţii de colaborare şi adversitate. acoperit cu zăpadă pufoasă sau îngheţată etc. în condiţiile dinamicii de joc şi a solicitărilor psiho-fizice. se stabilesc sarcini tehnice. În funcţie de această dezvoltare metodele pregătirii tehnice trebuie să urmărească: • alegerea metodelor conform conţinutului şi structurii jocului. rămâne şi astăzi valabilă parţial. în condiţii normale de desfăşurare. D. este necesar folosirea unor metode care. • corelarea metodelor de instruire tehnică cu cele ale pregătirii fizice. Fotbalul actual. • utilizarea jocului şcoală. zăpadă.a. repetarea. mai multor elemente şi să opereze cu acţiuni tehnice complexe. Astfel vom programa jocuri amicale cu echipe având stiluri şi concepţii de joc diferite. de abordare succesivă a componentelor jocului. tare. 3-2. multilateral.• elaborarea şi exersarea unor acţiuni de joc specifice fazelor de pregătire şi finalizare ale atacului în înlănţuirea unor procedee tehnice într-un cadru de colaborare şi în prezenţa adversarului semiactiv şi activ. ş. pentru a face faţă spontan situaţiilor dificile. • folosirea repetată a jocului cu temă şi efective reduse. consolidarea etc. care au fost pregătite la antrenamente şi trebuie executate în timpul jocului. respectând principiul eşalonării în predare. Prin joc se creează astfel. 3-3. îmbibat cu apă. În aceste jocuri. iar competiţiile internaţionale se succed anual. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE Metodica actuală. ploaie. în anumite condiţii rămâne o treaptă în ansamblul general al pregătirii. în metodica formării şi perfecţionării deprinderii fiecărui element sau acţiune. 4-3. vânt. pentru ca jucătorii să fie familiarizaţi cu absolut toate situaţiile care se pot întâlni înainte şi în timpul jocului. etapei modelării condiţiilor de joc să i se atribuie o importanţă majoră. atât în deplasare cât şi pe teren propriu. care nu demult constituia singura şi cea mai eficace cale de antrenament şi care de altfel este conformă stadiului respectiv al fotbalului. agresive de atac şi apărare. făcându-se uz de metodele generale ale pedagogiei ca: exersarea. Etapa modelării la condiţiile de joc Este etapa în care se urmăreşte fixarea definitivă a procedeelor tehnice în timpul jocului. în acelaşi timp. nu constituie cea mai bună cale de realizare a unei pregătiri tehnice corespunzătoare fiind necesară găsirea unor metode 30 . • corelarea metodelor de instruire tehnică cu metodele pregătirii tactice.

Criteriul alegerii metodelor de pregătire tehnică ne este dat de conţinutul şi structura jocului.specifice factorului tehnic. 31 .

Metoda predării analitice a tehnicii În accepţiunea curentă prin metoda analitică se înţelege exersarea separată a elementului sau părţilor unui element. Organizarea exersării analitice are loc în cadrul unor formaţii fixe. lucrul analitic al pregătirii tehnice are o frecvenţă mai mare în etapele pregătitoare de iarnă şi vară. o pondere sporită de lucru analitic pentru învăţarea tehnicii este necesară la copii şi juniori. ritm şi viteză variate. Formaţiile de lucru analitic au eficienţa cea mai mare. de exemplu: lovirea mingii cu piciorul prin pase în doi de pe loc sau pase în doi din alergare. • exersarea aceluiaşi element tehnic. două sau trei elemente sau chiar jocuri şi nu de exersare-repetarea părţilor componente ale unui singur element depăşindu-se astfel accepţia curentă a noţiunii. perfecţionarea şi automatizarea unui element şi a unor acţiuni tehnice care să permită în continuare construirea ansamblurilor complexe de joc. corecte şi eficace. însuşirea tehnicii doar pe baza unei metode putând avea efecte negative. • elementele şi acţiunile tehnice efectuate analitic să fie exersate în condiţii de spaţiu. metodele folosite ar putea fi următoarele: • metoda exersării analitice a elementelor tehnice • metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice • metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului şi corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii tehnice. • exersarea acţiunilor tehnice individuale în condiţii identice. • elementele şi acţiunile tehnice în cadrul exersării analitice să aibă o bază de pregătire fizică corespunzătoare. invariabile în cea ce priveşte numărul partenerilor. elemente corelate aprox. • perioada de antrenament. 32 .. în vederea modelării lor la condiţiile de joc. Cerinţele metodei analitice: • lucrul analitic să asigure evoluţii precise. • exersarea analitică a elementelor tehnice să fie efectuată pe rând cu ambele picioare. de exemplu: pase în doi. dat fiind faptul că predominant prin această metodă are loc învăţarea-perfecţionarea manevrării mingii cu piciorul neîndemânatic. şutul la poartă etc. acţiuni şi elemente specifice postului. prin procedee diferite. de ex: 2-2 fără finalizare pe o suprafaţă de 10/10m. cu latul piciorului. Realizarea unei pregătiri tehnice adecvate presupune utilizarea concomitentă şi simultană a tuturor acestor metode în funcţie de particularităţi ca: vârstă. • exersarea unor jocuri simple în condiţii identice. În instruirea seniorilor. În funcţie de acest conţinut. 15%. din formaţie de doi jucători faţă în faţă. prin aceleaşi procedee. obiective speciale etc. individuale cele cu antrenorul şi grupele de 2-3 jucători.Conţinutul factorului tehnic • procedee şi elemente tehnice izolate aprox. centrarea. În fotbal caracterul analitic al exersării este dat de repetarea identică a fazelor unei acţiuni. Aplicarea metodei analitice are loc în raport cu unele variabile ale procesului de antrenament ca: • vârsta jucătorilor. Formele metodei analitice pot fi următoarele: • exersarea aceluiaşi element tehnic. de ex: preluare-conducerepasă. Scopul exersării analitice îl reprezintă învăţarea. poziţie. zonei de teren sau fazelor fundamentale de atac şi apărare ca: lansarea. grad de pregătire. • exersarea prin acelaşi exerciţiu a 2-3 elemente corelate. în cadrul căreia poate fi abordat unul. exersarea analitică se referă îndeosebi la perfecţionarea unor procedee. 30% • elemente tehnice corelate între doi sau mai mulţi parteneri aprox. etapă de antrenament. 15% • integrarea acestor elemente în disputa cu adversarul adică în joc.

a selecţionării acelora dintre ele care sunt justificate tactic şi totodată care să fie efectuate rapid. în cadrul acestora urmărind automatizarea legăturii dintre elementele tehnice. de la copii. mişcarea interferentă în atac. spre o simplificare utilă şi optimă. iar în etapele pregătitoare acţiunile generale. acţiunile tehnice trebuie exersate cu viteză crescută. cu îndemânare şi utilitate. Metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice Acţiunile tehnice reprezintă activităţi individuale. Caracteristica acţiunilor tehnice o constituie automatizarea ridicată. până la cei de performanţă. Scopul exersării acţiunilor tehnice este dat de necesitatea formării şi perfecţionării unor combinaţii de mijloace tehnice adecvate fazei concrete de joc. Ele sunt următoarele: a. c. precum şi de faza de atac sau de apărare.Metoda exersării acţiunilor tehnice Acţiunile tehnice reprezintă înlănţuiri de elemente şi procedee. în general. precum şi legarea acestor elemente într-o asemenea măsură încât întregul complex să aibă indicii ridicaţi de îndemânare şi cursivitate. trecerea precisă şi rapidă de la un element la altul. Evoluţia actuală a jocului de fotbal. În condiţiile actuale acţiunile tehnice sunt dirijate. Cerinţele exersării acţiunilor tehnice sunt: • exersarea acţiunilor tehnice să urmărească concomitent automatizarea elementelor tehnice de bază componente. b. În ceea ce priveşte locul exersării acţiunilor tehnice trebuie să arătăm că în principal. care constituie combinaţii indiferente de elemente tehnice. desfăşurate în atac sau apărare. zonei. într-o fază de atac sau de apărare. acţiuni specifice fazei fundamentale de joc. • acţiunile tehnice individuale fiind componente ale jocului de echipă. compartimentului şi fazei fundamentale. aglomerările în apărarea propriei echipe. în acelaşi timp formele în care trebuie exersate în instruire. • întrucât legarea elementelor înseamnă de fapt. Datorită faptului că acţiunile tehnice individuale se corelează pe baza colaborării în vederea unor scopuri de joc. care luate izolat nu pot satisface decât cerinţe parţiale de joc şi de aceea ele trebuie corelate cu ale celorlalţi jucători. prin exersarea acţiunilor tehnice se urmăreşte corelarea unor elemente tehnice de bază ca. o serie întreagă de aspecte ca marcajul strict şi marcarea apărătorilor echipei adverse. la jucătorii seniori. preluarea-conducerea-finalizare. Formele prin care se manifestă în joc acţiunile tehnice. bineînţeles la nivel diferit. în etapele competiţionale se exersează acţiuni caracteristice postului. care sunt date de locul jucătorilor în echipă şi de zonele de teren în care se joacă. ele capătă un pronunţat caracter tactic. • desfăşurarea acţiunilor tehnice trebuie să aibă un caracter mobil şi spontan. Dacă la copii. care să asigure cursivitatea şi logica atacului şi a apărării. Gradul de complexitate a unei acţiuni tehnice este determinat de numărul elementelor componente. Noţiunea de acţiune tehnico-tactică înseamnă executarea unei acţiuni tehnice printr-o colaborare a cel puţin doi jucători. care au drept consecinţă închideri „temporare“ ale jocului au pus în faţa celui ce se află în posesia mingii obligaţia de a o păstra prin manevre individuale până la clarificarea situaţiei de pe teren şi a posibilităţilor tactice precum şi acea de a încerce acţiuni individuale prin care să depăşească succesiv mai mulţi apărători. indică. este necesar ca ele să fie îmbinate în cadrul acţiunilor tactice colective. acţiunile generale. Deci elementul care defineşte termenul de acţiune tehnico-tactică este colaborarea. Ele înseamnă de fapt capacitatea jucătorului de a găsi răspunsurile tehnice cele mai adecvate la diversitatea fazelor de joc. legată de perfecţionarea calităţilor motrice şi într-o anumită direcţie tactică. într-o astfel de măsură încât jucătorul să fie capabil să le efectueze plăcut fără întreruperi. ce sunt date de situaţiile de apărare sau de atac în care se poate afla un jucător. 33 . schimbul continuu de zone şi locuri. acţiunile exersate implică folosirea de elemente şi procedee de mai mare subtilitate. Aplicarea metodei Exersarea acţiunilor tehnice este necesară la toate categoriile de jucători. acţiuni tehnice specifice postului .

procedeele şi acţiunile tehnice trebuie exersate concomitent. Metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului În vederea însuşirii şi perfecţionării eficiente. • în antrenament acţiunile tehnico-tactice. obiective etc.6 jucători în formaţii active de joc. au un conţinut tehnic şi tactic relativ stabil. a jocului. • acţiunile tehnico-tactice din atac şi apărare pot fi efectuate simultan. • acţiunile tehnico-tactice se efectuează în cadrul unui anumit regim de efort fizic şi de solicitare a calităţilor motrice. „circulaţii“ sau pot fi elaborate spontan de jucători. Acţiunile tehnico-tactice în apărare reprezintă activitatea comună a doi sau mai mulţi apărători. cu ceilalţi. atât cele impuse cât şi cele spontane să fie exersate similar. în acţiuni tehnico-tactice şi în final ajungând la metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului. Acţiunile tehnico-tactice în atac au ca scop depăşirea opoziţiei adverse. ci de gradul lor de independenţă. antrenorul trebuind să creeze cadrul organizatoric pentru ca jucătorii să poată construi asemenea acţiuni. având ca scop comun apărarea porţii proprii. trecând spre metodele de integrare a lor în acţiuni tehnice. fără şi cu schimb de locuri. La omogenizarea acestor interacţiuni şi de mijloacele prin care ele se materializează depinde reuşita fazei. aceasta trebuie desfăşurată între limitele anumitor reguli de natură metodică. Se pare însă că acţiunile cu caracter impus. de genul combinaţiilor predomină în instruirea copiilor şi juniorilor în raport cu acţiunile spontane în timp ce la jucătorii perfecţionaţi. Aspectul care diferenţiază structura acţiunilor la jucătorii începători de cei consacraţi nu este dat de dificultatea acţiunilor. exersate şi apoi aplicate. Acţiunile de apărare în raport cu cele de atac sunt de o cantitate şi o diversitate mai redusă. fiziologică şi organizatorică: • exersarea acţiunilor tehnico-tactice să constituie o activitate permanentă în antrenament. în condiţii analitice şi globale. Modelarea. combinaţii tactice de tipul fundaş-mijlocaş. adică cele cerute de dinamica de moment a fazei. construind acţiuni comune în care unii jucători să realizeze sarcini de atac iar alţii de apărare.4. încadrate într-o formă de exersare au o pondere sporită.Acţiunile tehnico-tactice se desfăşoară în atac şi în apărare. perioadă de antrenament. În desfăşurarea jocului. • elaborarea de către antrenor a acţiunilor tehnico-tactice să se facă în funcţie de conţinutul şi structura jocului. aceste situaţii de joc conferindule conţinutul specific. „scheme“. de acţiunile adverse. Scopul exersării acţiunilor tehnico-tactice este dat de importanţa pe care aceste acţiuni o au în dinamica jocului în calitate de componente permanente ale lui. o frecvenţă sporită au cele spontane. Aplicarea metodei Metodica de predare a acţiunilor tehnico-tactice este determinată de nivelul de pregătire al jucătorilor. • acţiunile impuse sau spontane să reunească succesiv grupe de 2. respectiv plecând de la metoda de predare izolată a elementelor. elementele. conform solicitărilor concrete şi imprevizibile ale jocului. acţiunile elaborate liber. ca metodă a perfecţionării tehnicii de joc reprezintă activitatea practică prin care conţinutul tehnic şi tactic este exersat în antrenament în formă şi condiţii psihice similare procesului 34 . acestea fiind denumite „combinaţii“. Pentru însuşirea lor se folosesc un număr mare de exerciţii ca: pase în doi-trei din alergare. un jucător se află în fiecare moment într-o relaţie tactică de atac sau apărare directă cu cel puţin unul din parteneri şi în relaţii indirecte. mai îndepărtate. Acţiunile tehnico-tactice impuse şi spontane Acţiunile tehnico-tactice pot fi concepute anterior.5. apoi 3.atacant central-şut la poartă etc. În general acţiunile tehnico-tactice se predau şi se perfecţionează la toate vârstele. Deşi de egală importanţă în ceea ce priveşte eficacitatea în joc. Reguli de realizare a metodei Pentru ca exersarea acţiunilor tehnico-tactice să se poată denumi şi constitui o metodă a pregătirii tehnice.

Modelarea nu exclude ci dimpotrivă. cele care fac „sarea şi piperul“ jocului de fotbal lipsesc aproape cu desăvârşire. Mişcările jucătorului fără minge În jocul de fotbal întâlnim mişcări care se execută fără a avea o legătură cu mingea. În jocul acestor echipe „fazele spectacol“. etapă. ca solicitarea vitezei. 3. Aceasta datorită faptului că jocul de fotbal deşi se bazează pe desfăşurarea de acţiuni complexe. de tipul doi la doi.. activităţii în zone specifice. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice 3.de joc. Astfel sunt ţările anglo-saxone (Anglia. deoarece în pregătire se urmăreşte nu numai formarea unor deprinderi tehnico-tactice de joc. spre deosebire de şcolile latino-americane (Brazilia. Uruguay. asemănătoare celor de joc. Polonia. concură la stabilirea deprinderilor tehnice. lecţie cu metodele analitice şi cu toate celelalte. sub forma diferitelor lor variante.4.) sau cele din estul Europei (Rusia. dacă acestora li se adaugă condiţii specifice jocului. făcând din aceasta un crez. se utilizează ca mijloace de bază ale învăţării şi perfecţionării pentru jucătorii de toate vârstele. jucătorii temându-se parcă să conducă mingea. Sunt şcoli de fotbal recunoscute în toată lumea care pun la loc de cinste pregătirea fizică şi în special angajamentul total al jucătorilor pe toată durata celor 90 de minute de joc. În fotbalul actual execuţiile statice se întâlnesc tot mai rar pe un teren de fotbal (excepţie făcând fazele fixe) făcând să crească ponderea mişcărilor fără minge în procesul de antrenament. jocurile cu contact direct cu adversarul. globale. Diferenţa metodică dintre formele de joc predate jucătorilor tineri şi celor avansaţi nu constă numai în gradul de complexitate ci şi în orientarea lor tematică. În perioadele pregătitoare ca şi în etapele demarării jocurilor pregătitoare se vor viza aspecte generale ale instruirii. În vederea modelării amplificate a tehnicii la joc. Conţinutul jocurilor pregătitoare este determinat şi de obiectivele perioadelor şi etapelor de pregătire. Olanda. Danemarca. să execute o fentă. În esenţă noţiunea de modelare înseamnă realizarea unui cadru de modelare care ne obligă la aplicarea structurii şi dinamicii de joc şi în efectuarea unor exerciţii impuse. Problema metodică a folosirii jocurilor într-o lecţie constă atât în îmbinarea lor cu exerciţiile analitice şi cu exersarea acţiunilor tehnico-tactice cât şi în aceiaşi măsură. pun mişcarea fără minge pe baza principiului „pasează şi te demarcă (aleargă)“. au o frecvenţă mărită. În perioadele competiţionale. se cere însă folosirea unor mijloace cu caracter global. a stabilirii elementelor acţiunilor care se pot preda sub această formă şi în modul de angajare în joc a sportivilor cu seriozitate şi răspundere. La copii şi juniorii se pot efectua jocuri de o mare diversitate. România. dar nu poate constitui unica sursă de abordare. Corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii tehnice Metoda modelării tehnicii prin jocuri ocupă un loc esenţial în perfecţionarea acestui factor.4. Germania. de exersare a acţiunilor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice. cu solicitări psiho-afective specifice. Spania 35 . ci şi adaptarea la solicitările fizice ale acesteia. jocurile pregătitoare vor avea un accentuat conţinut tactic. Norvegia. Bulgaria. La jucătorii seniori cu deprinderi perfecţionate şi automatizate. a căror principală caracteristică constă în existenţa întrecerii cu adversarul. în diverse variante. Modelarea trebuie corelată într-o dozare impusă de vârstă. Scoţia etc. parteneri în exersare etc.) care în prim planul jucătorilor de fotbal. Suedia. Modelarea tehnicii se efectuează şi prin metoda analitică sau prin exersarea acţiunilor tehnice sau tehnico-tactice. Aceste mijloace sunt jocurile pregătitoare. cu sarcini tactice. În concluzie modelarea tehnicii trebuie să constituie o acţiune metodică permanentă. care să-şi integreze acţiunile tehnice în anumite relaţii tactice. cum ar fi: • alergările specifice jucătorului de fotbal. solicită efectuarea lor prin elemente tehnice distincte. cu o uşoară pondere a celor fără contact direct cu adversarul pentru a forma deprinderi tehnice în condiţii optime.1. ciclu. Italia. în găsirea momentului când trebuie introdus jocul. Procedeele tehnice se execută de obicei în timpul unor alergări sau în timpul unor sărituri. un dribling etc. Iugoslavia etc. de colaborare şi adversitate într-o dinamică de efort asemănătoare jocului. Aplicarea metodei – Jocurile. • săriturile specifice în fotbal. de unde rezultă concluzia că pregătirea analitică are un rol important în ansamblul antrenamentului tehnic. Modelarea poate şi trebuie să fie corelată cu metodele şi mijloacele pregătirii fizice specifice.

economică şi eficace. ci mult mai scurt. când adversarul atacă lateral. În metodica învăţării şi perfecţionării alergărilor specifice fotbalului vom începe cu însuşirea alergării din atletism (vezi capitolul „şcoala mersului şi alergării“ din cursul de atletism a conf. Jucătorul de fotbal trebuie să caute ca în tot timpul alergării. o săritură. fără a avea în apropiere un adversar. Dacă din punct de vedere estetic. Mircea Alexei) urmând ca pe fondul însuşirii corecte a acesteia să trecem la învăţarea şi perfecţionarea alergărilor specifice jocului de fotbal. a învăţării. ar păstra-o cât mai mult în posesia lor. obligându-l pe adversar să păstreze distanţa. iar amplitudinea este mare. În acest caz. căutând să calce sub propriul corp. Dacă vrem să schimbăm direcţia spre stânga. dacă în momentul frânării ne vom îndoi (flexa) mult ambii genunchi. coborârea centrului de greutate şi frânarea piciorului opus viitoarei deplasări. spre deosebire de atlet care căută să-şi aşeze piciorul înaintea axei verticale a corpului său (excepţie în cazul când jucătorul aleargă cu toată viteza pentru a ajunge mingea sau adversarul). trebuie totuşi subliniat faptul că. Toate acestea duc la concluzia că jucătorul de fotbal trebuie învăţat să alerge. În această etapă. deosebirea cea mai mare se referă la pornire. nu permit menţinerea unui ritm uniform în alergare. iar trunchiul îl ridicăm din poziţia sa înclinată înainte. să execute o schimbare de direcţie. cu celălalt picior. ajutând astfel coborârea centrului de greutate. o mişcare înşelătoare fără minge. având capul în pământ. deoarece executarea lor în mod corect şi cu economie de forţe pot ridica nivelul randamentului jucătorilor. • alergarea având pieptul prea sus şi capul lăsat pe spate.a. 36 . trecem greutatea corpului asupra piciorului din spate. frecvenţa paşilor şi în mod special prin pornire.etc. Pasul fotbalistului la pornire nu trebuie să fie atât de lung ca acela al unor sprinteri. alergarea fotbalistului nu poate fi comparată cu mişcarea armonioasă a unui alergător semifondist. la jucătorul de fotbal acest lucru este posibil numai în cazul alergării libere. opririle bruşte. Cele mai frecvente greşeli sunt: • aplecarea exagerată a corpului înainte. puternic flexat din genunchi. de asemenea nu se ştie dinainte cu ce picior va porni.4. în rest braţele se menţin puţin oblic pentru a ajuta la menţinerea echilibrului şi încordate din umeri. din acest motiv ritmul alergării fotbalistului va fi inegal. iar mişcările fără minge sunt în planul doi în pregătirea lor. În cazul executării conducerii mingii. el va căuta să facă paşi mai mărunţi ca de obicei. până în dreptul bărbiei.1. facem un pas ceva mai lung proptind călcâiul în sol. Pentru aceasta. În cazul schimbărilor de direcţie tehnica de execuţie are la bază aceleaşi principii ca şi la oprire: scurtarea paşilor de alergare. 3. tehnica specifică de alergare a jucătorului de fotbal este utilă.) unde jucătorii sunt „îndrăgostiţi“ de minge. braţul aflat pe direcţia de atac va fi flexat din cot şi încordat. frânăm cu piciorul stâng. antrenorul-profesor trebuie să corecteze permanent greşelile care apar. pentru a menţine echilibrul. • alergarea pe călcâie. Oprirea va fi mai uşoară. mai rapidă şi mai sigură. centrul său de greutate să nu se ridice prea mult deasupra solului. schimbările de direcţie vor putea fi mai uşor executate. Expresia „primii trei paşi mărunţi“ a devenit obişnuinţă în cazul jucătorilor de fotbal în procesul de antrenament şi în joc. Dacă la atlet mişcarea braţelor în timpul alergării se face paralel cu direcţia cursei şi pe lângă corp. posibilitatea apariţiei unor situaţii noi. coborând concomitent şi centrul de greutate cât mai aproape de sol. concomitent. din întoarceri. fiind gata să se opună în orice moment contactului cu adversarii. când vrem „să plecăm“ spre dreapta. trebuie să frânăm cu piciorul drept şi invers. Atletul porneşte dintr-o anumită poziţie şi numai la semnal. iar celălalt braţ acţionează liber. pe când fotbalistul în timpul jocului va efectua porniri din alergări uşoare. Succesiunea neaşteptată a fazelor de joc şi. Oprirea începe prin deplasarea centrului de greutate spre spate. aşa cum se prezintă frecvenţa paşilor în întrecerile atletice. Dacă jucătorul ia hotărârea să se oprească brusc din alergare. schimbându-se necontenit în funcţie de situaţia din teren. Alergarea în jocul de fotbal Alergarea jucătorului de fotbal se deosebeşte de cea a atleţilor prin mişcarea braţelor. din poziţii puţin convenabile.

la început fără adversar.. Steaua Bucureşti. simţul ritmului. în primul rând datorită timpului scurt de pregătire a acestora. toate vin să sprijine afirmaţiile anterioare. Cele mai bune exemple sunt la nivelul echipelor reprezentative: Brazilia.C. • piciorului care loveşte. Milan. fie pentru a intra în posesia ei. Chelsea etc. C. În final vrem să subliniem rolul tot mai mare pe care îl joacă mişcările fără minge în fotbalul actual. cu bătaie pe unul sau ambele picioare. în condiţii grele şi în contact cu adversarul. 3. • 3. de multe ori fiind obligaţi să le executăm spontan fără o pregătire prealabilă a elanului.b. Italia. Săriturile specifice jocului de fotbal Dacă alergările în fotbal se execută de multe ori fără a avea o legătură cu mingea (demarcajul) săriturile se execută numai în legătură cu mingea. • piciorul de sprijin. Alergarea corectă se învaţă şi începe odată cu iniţierea tânărului în elementele de bază ale fotbalului şi continuă neîntrerupt an de an până la încetarea (încheierea) activităţii. În procesul de antrenament vom folosi cu precădere exerciţii pentru dezvoltarea detentei prin atingerea mingilor suspendate la înălţimi din ce în ce mai mari. improvizând exerciţii cât mai variate şi asemănătoare celor din joc. plonjoane. folosind capul sau piciorul. jocuri. Exemple recente din fotbalul mondial care au reconsiderat rolul mişcărilor fără minge ale jucătorilor pe teren sunt numeroase.1. cu elan.F. iar la nivelul echipelor de club: A. fără elan. dr. Lovirea mingii cu piciorul este mijlocul tehnic cel mai util al fotbalistului. • alergarea cu coarda. Mişcări cu mingea 3. În această luptă aeriană. concretă prin care mingea se deplasează între jucători pe terenul de joc. cu întoarceri în aer 900. sărituri peste diferite obstacole. Mijloacele cele mai des folosite pentru învăţarea alergării sunt: • alergarea alternantă.4. Arsenal. Lovirea mingii cu piciorul Lovirea mingii cu piciorul este modalitatea practică. Astfel. este necesar ca în procesul de antrenament să se exerseze toată gama de sărituri specifice jocului de fotbal. iar în jocul actual pretenţiile faţă de lovirea mingii cu piciorul au crescut considerabil.1. Săriturile fotbalistului se deosebesc de cele din atletism.5.balansarea braţelor înaintea trunchiului şi ridicarea lor exagerată. Real Madrid. Barcelona. fie pentru a o transmite altui jucător. în toate situaţiile. pe ambele picioare. România. Suedia. • poziţia corpului. aprecierea corectă a traiectoriei mingii sau folosirea corespunzătoare a forţei fizice constituie avantaje mari. de cele mai multe ori hotărâtoare în stabilirea învingătorului în cazul a două echipe egale din punct de vedere tehnic. Dacă astăzi un jucător nu ştie să lovească corect mingea. C. garduri joase. vom exersa sărituri cu elan prealabil. sau cu braţele lăsate jos şi lipite de corp. Liverpool.5. Pentru aceste considerente. fără elan. acest jucător nu poate fi socotit ca un bun fotbalist. cu bătaie pe un picior. apoi în prezenţa adversarului. sărituri de pe loc pentru dezvoltarea desprinderilor rapide. mingi medicinale. Popovici). • alergarea cu trecerea unor obstacole mici. 37 . Biomecanica lovirii mingii Elementele care compun biomecanica unui procedeu sunt: • elanul. alături de tehnica desprinderii de sol şi supleţea. Ajax. bănci de gimnastică etc. ştafete. întreceri etc. (definiţie dată de Conf. Germania.

în timp ce corpul se înalţă pe vârful piciorului de sprijin. piciorul cu care se loveşte mingea va depăşi linia piciorului de sprijin. loc pe care jucătorul trebuie să-l aprecieze înainte sau în timpul elanului.. Pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin se aşează înapoi şi lateral faţă de minge. cât şi de mărimea amplitudinii mişcării de pendulare. În faza de pendulare a piciorului dinapoi spre înainte. La executarea lovirii care se produce pe linia ascendentă. traiectoria mingii mai depinde şi de momentul când se produce lovirea. care se reduce simultan. 4. genunchiul se extinde. Pentru o traiectorie joasă. termină mişcarea în faţa corpului. centrări. Mingea lovită pe curba descendentă va avea o traiectorie joasă. iar piciorul de sprijin este situat în aceeaşi linie cu mingea. Piciorul care loveşte este îndoit din articulaţia şoldului şi flexat din genunchi întocmai ca la mişcarea tipică de alergare. direcţia şi traiectoria mingii. respectiv curba pe care o face piciorul faţă de poziţia piciorului de sprijin influenţează traiectoria. de asemenea. corpul continuă – datorită elanului – mişcarea înainte până ce se ajunge aproape de verticala mingii. Elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul din locul de plecare până în momentul aplicării loviturii. având genunchiul flexat. Dacă vrem să transmitem mingea la distanţă mică (pase) – elanul se reduce atât ca distanţă. umerii sunt duşi uşor înainte iar corpul aplecat. Lovită în acest fel mingea va avea o traiectorie înaltă întrucât în această mişcare piciorul acţionează de jos în sus (fig. • mişcarea braţelor. Centrul de greutate este lăsat pe piciorul de sprijin. muşchii. genunchiul piciorului cu care se loveşte este situat deasupra mingii (fig. chiar şi la mingile trimise la distanţe mai scurte. Trebuie menţionat că în această primă fază a pendulării. Piciorul care loveşte. respectiv când piciorul de lovire se află pe curba descendentă (traiectoria va fi joasă – razantă) sau este pe curba ascendentă (traiectoria va fi înaltă). Piciorul de sprijin prezintă două aspecte şi anume: ♦ direcţia piciorului de sprijin va da noua direcţie pe care o va urma mingea după ce a fost lovită. Poziţia corpului în momentul lovirii este în funcţie de locul unde va fi trimisă mingea (la ce distanţă şi cu ce traiectorie). razantă cu pământul. depinde de distanţa la care vrem să transmitem mingea. Greutatea corpului până în momentul lovirii va fi în întregime pe piciorul de sprijin şi va continua să rămână şi după executarea loviturii. 38 . Viteza mişcării de pendulare este în funcţie de forţa pe care vrem să o imprimăm mingii. o mare atenţie trebuie acordată sincronizării acestei mişcări de pendulare cu cea a piciorului de sprijin. 2.2). 3. piciorul de sprijin se aşează în aceeaşi linie cu mingea şi la o distanţă de 10-20 cm. cât şi ca viteză. De aceea. ♦ poziţia piciorului de sprijin care asigură traiectoria şi înălţimea pe care o va urma mingea după lovire. fiindcă în acest moment piciorul acţionează paralel cu pământul. În momentul în care jucătorul pregăteşte mişcarea de lovire. articulaţiile şi în special articulaţia gleznei vor fi încordate. şut la poartă).• imprimarea forţei corporale. pentru că numai aşa se obţine lovitura corectă şi nu o împingere a mingii. 1. tăria şi direcţia până unde va fi transmisă mingea. umerii şi braţele încep să pivoteze în direcţia opusă. mărindu-se corespunzător în cazul trimiterii mingii la distanţe mari şi puternic (degajări. Totuşi. În momentul lovirii. permiţând piciorului de lovire să manevreze în voie. Lovirea propriu-zisă a mingii se face prin reducerea piciorului din articulaţia şoldului urmat de extensia treptată a genunchiului. Apropiindu-se de minge şi aşezând piciorul de sprijin lângă ea. muşchii. Braţul opus piciorului care a executat lovitura. Partea aceasta a mişcării de lovire este cea mai importantă întrucât influenţează direct forţa. Piciorul care a executat lovirea continuă mişcarea sa înainte şi sus.1). precum şi de forţa pe care vrem să o imprimăm. Pendularea piciorului cu care se loveşte. Aproape la toate loviturile se cere o pendulare pronunţată şi mai ales o flexie cât mai bună din articulaţia genunchiului. articulaţiile şi în general corpul efectuează această mişcare complexă în mod relaxat.

Tinerii jucători vor imita mişcările de lovire a mingii atenţia lor fiind îndreptată asupra corectitudinii mişcării. alternativ cu piciorul drept şi cel stâng. apoi din deplasare şi alergare. Etapa a treia – se va trece la lovirea mingii statice. În etapa a patra – se loveşte mingea care se rostogoleşte. o lasă să cadă pe piciorul care iese în întâmpinare. Componentele mişcării de lovire descrise mai sus. d) urmărirea mingii cu piciorul. indiferent dacă ele sunt executate dintr-o poziţie strategică sau din mişcare. Aceste mişcări se efectuează la început prin mişcări lente. cele patru elemente ale mecanismului de bază pot fi întâlnite la toate categoriile de lovituri executate cu piciorul. În această fază antrenorulprofesor va explica şi demonstra în ce constă procedeul de lovire. Lovirea mingii nu este o execuţie exclusivă a piciorului. care este mecanismul de bază al mişcării – pendularea piciorului. cât mai ales pendularea şi încordarea gleznei piciorului de execuţie. Tot în această etapă este bine să se folosească mingile suspendate. Etapa a doua – se introduce mingea. iar însuşirea procedeului tehnic se va face mult mai repede şi corect. Imprimarea forţei corporale. În etapa a cincea – se trece la lovirea mingii în aer şi venită cu traiectorie înaltă. mecanism alcătuit din următoarele elemente: a) luarea poziţiei faţă de minge. în următoarea succesiune: Prima etapă – se învaţă lovirea fără minge – imitarea lovirii. dacă mingea stă pe loc sau se află în mişcare. În etapa a şasea – vom învăţa lovirea mingii din „demi-volé“ sau „drob“. În metodica învăţării lovirii mingii cu piciorul va trebui să parcurgem mai multe etape. care în final duc la formarea mecanismului de bază al lovirii mingii cu piciorul. Pentru a înlătura teama şi reţinerea în lovirea mingii statice de către începători. c) lovitura propriu-zisă (transmiterea forţei). se leagă între ele într-o succesiunea normală formând o unitate. ca atare învăţarea va începe obligatoriu cu acest element tehnic. Jucătorul ţine mingea în mâini. A imprima forţa corporală loviturii înseamnă a-i asigura mingii forţa şi viteza necesară în şutul la poartă şi în transmiterile la distanţe mari. La început vom lovi în mingile care vin spre jucător din faţă. este indicat să aşezăm mingea pe un teren moale. încordarea gleznei. ci o mişcare complexă a întregului corp. În esenţă însă. În această etapă se formează deprinderile corecte de lovire a mingii atât în ceea ce priveşte aşezarea piciorului de sprijin. În acest fel inhibiţia şi teama de accidente vor dispărea. chiar nisip la început. Mişcarea braţelor asigură şi ajută la menţinerea echilibrului în momentul lovirii. poziţia corpului şi a braţelor în momentul lovirii mingii. 6. b) pendularea piciorului care execută lovitura. Această mişcare cere o bună coordonare a tuturor componentelor ei (cele prezentate). 39 . Metodica învăţării şi perfecţionării lovirii mingi cu piciorul Lovirea mingii cu piciorul constituie elementul principal al tehnicii şi al jocului de fotbal. apoi din lateral şi în final cele care vin din spate. astfel ca mingea să-i revină în mână.Figura 1 Figura 2 5.

2. lovirea mingii cu şiretul – interior. c) lovirea mingi cu exteriorul. lovirea mingii cu genunchiul. Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu piciorul Loviturile cu piciorul pot fi clasificate după mai multe criterii. b) lovirea mingii cu genunchiul. Bucureşti mai adaugă: 7. 6. când vine spre el şi după lovire. b) lovirea mingii cu şiretul – interior. Mihai Bârsan în lucrarea „Fotbal“ – curs 1980. 5. se atrage atenţia jucătorului asupra încordării gleznei. În ultima etapă. A treia grupă. • corectarea în permanenţă a greşelilor. Dr.S.F. • lovirea de la început cu ambele picioare. a opta – se învaţă loviturile cu efect şi loviturile combinate cu fente. care va cuprinde loviturile întâmplătoare din jocul de fotbal: a) lovirea mingii cu călcâiul. lovirea mingii cu interiorul labei – latul. imprimarea forţei corporale.E. Conf. • prin repetare şi folosind exerciţii variate se uşurează munca de învăţare. poziţia corpului. Catedra de fotbal a F. • transmiterea să se facă la început pe jos cu intensitate mică. • când se urmăreşte aplicarea unei forţe mai mari loviturii. secundară. 4. articulaţie care va stabili cu ce parte a labei piciorului se va executa lovitura. plin. în trei grupe: două principale şi una secundară. 3. A doua grupă – lovirea mingi cu latul. aruncarea mingii cu piciorul. În metodologia învăţării lovirii mingii cu piciorul trebuie să ţinem cont de următoarele indicaţii metodice: • privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge. La aceste şase clasificări. ANEFS. singurele deosebiri care de altfel dau şi denumirea procedeelor de lovire se referă la articulaţia gleznei piciorului de lovire a mingii. lovirea mingii cu exteriorul. mişcarea braţelor. • cele mai eficiente exerciţii sunt în doi şi la perete individual. Clasificarea cea mai des întâlnită în lucrările de specialitate este în funcţie de partea piciorului cu care se execută lovitura. exterior.În etapa a şaptea – se trece la lovirea mingii din întoarcere 900 şi forfecare. 40 . astfel: Prima grupă cuprinde: a) lovirea mingii cu vârful. d) devierea mingii. lovirea mingii cu călcâiul. Prima grupă cuprinde loviturile care au la bază mişcările naturale ale picioarelor. devierea mingii. C. şi 8. aceeaşi biomecanică a lovirii mingii. propune următoarea clasificare: 1. plin. c) aruncarea mingii. piciorul de sprijin. exterior. Celelalte componente ale mişcării. Popovici clasifică grupa procedeelor de lovire a mingii cu piciorul după biomecanica care stă la baza elementului tehnic respectiv. lovirea mingii cu vârful. rămân neschimbate.

3). Loviturile cu vârful sunt folosite foarte rar şi numai în cazuri speciale: teren noroios.Grupa I 3. la învălmăşeli. Mijlocul şiretului este partea de dinainte a labei piciorului. în degajări şi în şutul la poartă şi de asemenea în transmiterile la distanţe medii şi lungi.5. între articulaţia care leagă degetele de metatars şi articulaţia gleznei. Această lovitură imprimă mingii o mişcare de rotaţie minimă şi astfel ea ajunge la ţintă de obicei în linie dreaptă. asemănătoare mersului sau alergării.1. plouat.4). Pentru ca lovitura să fie corectă jucătorul trebuie să lovească mingea în mijlocul ei. deoarece elanul.5. acesta este cel mai eficace procedeu de a lovi mingea. 3. deci pe drumul cel mai scurt. La lovitura cu mijlocul şiretului. Lovirea cu şiretul plin este folosită în pasele şutate. Pentru o mai uşoară înţelegere se obişnuieşte să se spună că este partea labei piciorului acoperită de şiretul ghetei (fig.1. nu vom insista asupra lui. Lovirea mingii cu şiretul plin Descrierea procedeului. iar contactul cu mingea se ia direct pe şiret. deosebirea constă în faptul că. datorită situaţiilor care pot apărea într-un joc de fotbal şi care pot fi rezolvate prin acest „simplu“ procedeu. Loviturile cu vârful sunt foarte puternice. Deoarece procedeul este greu de învăţat (însuşit). sugerând totuşi să fie învăţat de către jucători. Figura 4 Conţinut tactic. flexia şi extensia piciorului se produc în modul cel mai natural. pentru faptul că lovitura este aplicată în urma unei mişcări naturale.b. în acelaşi timp se poate imprima mingii cea mai mare forţă (fig.a. chiar şi atunci când mingea este lovită în poziţia de repaus sau când vine pe jos şi încet. obţinându-se transmiteri la distanţe mari. adică în direcţia loviturii. din cauza suprafeţei mici de lovire. Lovitura cu şiretul plin este puternică. pendularea piciorului. ud. Lovirea mingii cu vârful Lovirea mingi cu vârful este un procedeu folosit de către începători. dar greu de dirijat. vârful labei piciorului este îndreptat spre pământ în momentul loviturii. chiar de către începători. în şutul la poartă când atacanţii nu au spaţiu suficient. Greşeli frecvente: 41 . degajare la mare distanţă. Din anumite puncte de vedere. fără a necesita o anumită poziţie sau pregătire specială a corpului şi a piciorului. sau în cazul apărătorilor când îndepărtează mingea din faţa atacanţilor alunecând sau plonjând spre ea. mingea trebuie lovită exact în centru. dar întrebuinţat tot mai rar. Figura 3 Mişcarea de lovire (biomecanica) este asemănătoare cu cea de la lovirea mingii cu şiretul interior.

încă din faza pendulării. După ce mingea a ricoşat din pământ ea poate fi lovită cu orice parte a labei piciorului – lat. dar de cele mai multe ori va fi lovită cu şiretul plin (vârful). fapt ce duce la imprimarea unei forţe reduse şi a unei traiectorii înalte. astfel că nu mai rămâne timp pentru pendularea piciorului spre spate. d) Piciorul de sprijin se aşează în urma mingii. în timpul pendulării. 2. concomitent cu aplecarea înainte a trunchiului (fig. din cauza faptului că ultimul pas. şi în consecinţă o traiectorie scurtă. din care cauză jucătorul va lovi cu piciorul în pământ. În această situaţie ne întâlnim cu două procedee de lovire a mingii şi anume: 1. Lovirea mingii din aer sau din volé Mingea venită cu traiectorie înaltă. dar şi mingilor care vin cu boltă. f) Traiectoria înaltă a mingii poate fi provocată şi de poziţia greşită a trunchiului. şiret interior. va rezulta o lovitură slabă. înainte de lovirea mingii este prea scurt.6). din care cauză mingea va fi lovită cu şiretul interior sau exterior. e) O greşeală frecventă. mai ales la începători. care dorind să execute o lovitură puternică. mingii care se rostogoleşte pe pământ din diferite direcţii şi unghiuri. Momentul cel mai important al execuţiei îl constituie înălţimea la care va fi lovită mingea. iar lovitura propriu-zisă se aplică în momentul desprinderii (săriturii) de pe pământ. 3. Mingea ricoşează între două planuri: unul reprezentat de pământ. celălalt de piciorul cu care se loveşte (fig. Greşeala va putea fi remediată dacă vom da jucătorului sarcina ca după lovirea mingii să caute să atingă laba piciorului de lovire cu mâna opusă.a) Direcţia elanului nu coincide cu direcţia lovirii. întind piciorul prea devreme din genunchi. c) Jucătorul execută pendularea piciorului înspre minge numai din genunchi. lăsat brusc spre spate şi prea devreme. Pentru a obţine o traiectorie razantă joasă mingea va fi lovită cât mai aproape de sol şi de piciorul de sprijin. va fi lovită din „aer“ înainte de a lua contactul cu pământul rezultând lovitura din volé. b) Laba piciorului nu este complet încordată şi îndreptată în jos. lovitura din aer sau din volé. lovitura din demi-volé sau din drob. Figura 5 Traiectoria pe care o va urma mingea va fi determinată de poziţia piciorului de sprijin. 42 . Lovirea mingii din drop sau demi-volé Pentru a executa o lovitură din drop trebuie ca mingile venite cu traiectorie înaltă să ia contact cu pământul. exterior. precum şi de momentul în care se aplică lovitura. lovitura prin forfecare. Variante de lovire a mingii cu şiretul plin Lovirea mingii se poate aplica: mingii statice.5).

care va trebui să fie aproape paralel cu pământul şi în continuarea piciorului de lovire (fig.Figura 6 În situaţia în care mingea vine lateral. iar piciorul de sprijin asigură echilibrul corpului. Figura 7 Lovirea mingii prin forfecare Această lovitură se execută cu şiretul plin atunci când mingea este în aer. cu boltă. În timpul săriturii execută o extensie a piciorului drept.8).7). Figura 8 43 . vrea să trimită mingea spre gol. atunci piciorul de lovire este ridicat lateral cu laba orientată înainte. sau a ricoşat din pământ. sau un atacant aflat cu spatele. din genunchi şi coboară în acelaşi timp piciorul stâng cu care revine pe pământ (fig. Acest procedeu se foloseşte numai în situaţii speciale. Biomecanica mişcării de forfecare este următoarea: jucătorul face un pas înainte cu piciorul drept şi sare în înălţime aruncându-şi înainte piciorul stâng. Când un jucător este cu faţa spre propria poartă şi trebuie să trimită mingea înspre teren.

sau deasupra lui. Lovirea mingii cu şiretul interior corespunde cu marginea suprafeţei interioare a oaselor metatarsiene de la articulaţia primei falange a degetului mare până la partea interioară a osului gleznei (fig. ca şi în timpul lovirii. 44 . la înălţimea centrului. iar ultimul pas înainte de luarea poziţiei faţă de minge să fie puţin mai lung. 3.Cel mai important lucru este ca mingea să fie lovită cu acelaşi picior care a făcut împingerea (bătaia). oferind cele mai multe avantaje. fără ca bazinul să fie deplasat înainte (fig. Pentru ca mingea să aibă o traiectorie joasă.c. pe când braţul din partea piciorului care a executat lovitura se retrage spre spate. piciorul continuă mişcarea de pendulare trecând cruciş în faţa corpului. se află pe piciorul de sprijin. verticala care cade de la genunchi să fie deasupra mingii (fig. După lovire. Lovirea mingii cu şiretul interior Descrierea procedeului. în aşa fel încât contactul cu mingea se ia ldin ateral de şiret (fig. el va lovi mingea cu şiretul sub centru.1. iar braţul corespunzător piciorului de sprijin trece înainte şi încheie mişcarea îndoindu-se în faţa pieptului. mişcarea de lovire fiind naturală. este necesar să se respecte o poziţie corectă a gambei şi a labei piciorului. uşor flexat. în special. Jucătorul îşi ia elan. şi la circa 25-30 cm. În momentul căderii gambei.10). este considerat ca procedeul cel mai important de lovire a mingii. Figura 9 Acest procedeu având o utilizare multilaterală în joc. Loviturile cu şiretul interior nu cer o pregătire sau o poziţie anume. corecta ei însuşire cu ambele picioare este indispensabilă pentru un bun jucător de fotbal. laba piciorului este orientată puţin spre înafară. Pentru intensificarea forţei loviturii.2). iar piciorul de lovire se va extinde ducându-se înainte sus. sau puţin înapoia ei. la mingi razante înclinarea spre spate va fi minimă.9). iar pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin este situat înapoia mingii. se aşează în linie cu mingea. Unghiul format de coapsă şi gambă trebuie păstrat cât mai mult. flexat din genunchi. În funcţie de intenţia jucătorului de a şuta pe sus sau razant. apoi revenirea bruscă dinapoi-înainte.5. cât şi în momentul lovirii mingii. Biomecanica loviturii. Piciorul de sprijin. Greutatea corpului în momentul pendulării piciorului de lovire. lateral (în funcţie de direcţia şi traiectoria pe care dorim să o imprimăm). Elanul trebuie să fie uniform accelerat. Figura 10 Gradul de înclinare al trunchiului este în funcţie de înălţimea la care vrem să trimitem mingea.1). muşchii şi articulaţiile sunt relaxate. Odată cu ultimul pas alungit al elanului începe pendularea piciorului înapoi. trunchiul execută o extindere. în unghi de aproximativ 45 0 faţă de direcţia viitoare a mingii. laba piciorului este întinsă spre sol şi încordată. asemănătoare mersului şi alergării.

datorită suprafeţei late şi configuraţiei anatomice a gleznei. Lovitura cu şiretul exterior este un procedeu destul de obişnuit de a lovi mingea. Lovirea mingii cu şiretul exterior Descrierea procedeului. Lovitura cu şiretul exterior fiind puternică dar în acelaşi timp putându-i-se imprima şi traiectorii curbate.1. Figura 11 Traiectoria pe care o va lua mingea după lovirea cu şiretul exterior este în funcţie de unghiul de răsucire a labei spre interior. mai ales la înaintaşi. şut la poartă. deschideri. lungi. ce se întinde de la articulaţia care leagă degetul mic de metatars până aproape de prelungirea exterioară a gleznei (fig. 45 .Conţinut tactic. de poziţia piciorului de sprijin şi de punctul unde se aplică lovitura. va face ca mingea astfel lovită să treacă pe deasupra porţii. degajări. 3. b) Laba încordată a piciorului (gleznă rigidă) face ca mingea să fie lovită numai cu partea corespunzătoare degetului mare. care face ca partea exterioară a şiretului să se aplice foarte bine la minge.d. Jucătorii cu aşa zise picioare în formă de „O“ (picioare de cavalerist) sunt predispuşi la loviturile cu şiretul exterior: poziţia labei piciorului uşurează în mod considerabil atingerea şi lovirea precisă a mingii cu şiretul exterior. cu deosebirea că vârful labei piciorului este îndreptat spre interior. Posibilităţile de a lovi mingea cu şiretul sunt numeroase în timpul unui joc. centrări. lovituri libere. Conţinutul tactic. Şiretul exterior este o suprafaţă relativ plană. şut la poartă şi lovituri libere. Greşeli frecvente: . în consecinţă piciorul de lovire va descrie o mişcare circulară pronunţată. Figura 11 Mişcarea de lovire este asemănătoare cu şiretul interior (biomecanica). lateral. d) O greşeală mai rară este aşezarea piciorului de sprijin prea departe de minge. Greşeli frecvente: a) Mingii lovite i se imprimă o mişcare de rotaţie prea puternică. iar contactul cu mingea se ia pe partea exterioară a şiretului. din cauza elanului în linie dreaptă. se utilizează în pase.laba piciorului întoarsă exagerat înăuntru. în adâncime. în direcţie laterală. de unde un procentaj mare de imprecizie.5. iar forţa de lovire va fi mai slabă. c) Înclinarea trunchiului pe spate din şoldul piciorului de sprijin. centrări.11). dirijarea mingilor cu efect etc. Astfel putem efectua pase scurte. lansări.

în special în cel profesionist. De aceea în fotbalul actual. Pentru ca mingea să poată fi deviată este necesar ca ea să vină spre jucător cu o viteză destul de mare. În momentul contactului. din distracţie. a apărut din ce în ce mai frecvent procedeul cunoscut sub denumirea „devierea mingii“. urmând ca jucătorii cu simţul dezvoltat al mingii.1.1. pe parcurs. Procedeul prin care schimbăm direcţia iniţială a mingii folosind piciorul sau pieptul. evitând pe cât posibil folosirea procedeului „de dragul artei“. 3. Aceste calităţi se obţin printr-un antrenament continuu şi îndelungat. sau capul trunchiul execută o răsucire bruscă din articulaţia coxo-femurală în momentul contactului cu mingea spre direcţia viitoare a mingii. . În cazul antrenamentelor ne vom mărgini cel mult la prezentarea loviturii. a loviturilor de colţ sau a centrărilor pentru a-l deruta pe portar prin efectul imprimat mingilor. La această lovitură mingea vine în contact cu partea exterioară a labei piciorului aproape de călcâi. 3.lovitura nu se aplică tangenţial. deosebirea constă în locul cu care se ia contactul cu mingea (mai aproape de călcâi) (fig. suprafaţa care vine în contact cu mingea (picior.12). În cazul devierilor cu pieptul. iar partea cu care ia contact să fie încordată. la lovirea mingilor din volé.5. Lovitura cu exteriorul nu va fi predată începătorilor. în zonele din imediata apropiere a porţilor. Lovitura cu exteriorul este indicată mai ales pentru pasarea înşelătoare a mingilor aflate pe sol sau care se rostogolesc în faţa jucătorului. Din această cauză mingea va avea o traiectorie înaltă. din această cauză „efectul“ este foarte mic. Ea se execută identic cu lovirea mingii cu şiretul exterior (biomecanica). Figura 12 Conţinut tactic.e. să încerce execuţia loviturii. în schimb. izbirea se face sub centru şi nu deasupra aşa cum ar fi corect. Greşeli frecvente: . Folosirea mingilor dintr-o bucată (vezi jocul echipei Steaua Bucureşti) se aplică în situaţia marcajului strict „om la om“. el fiind adeseori lipsit de precizie.5. Această lovitură este folosită rar. Devierea mingii Oprirea şi chiar preluarea mingii. în anumite situaţii. glezna rămâne relaxată în momentul lovirii. De altfel lovitura cu exteriorul nu trebuie folosită decât atunci când nu există altă posibilitate . Lovirea mingii cu exteriorul Descrierea procedeului. Pentru a stăpâni bine loviturile cu efect. împiedică interceptarea de către adversar. nu este indicată deoarece dă posibilitatea adversarului să-şi organizeze şi să ia contramăsuri. deoarece elanul piciorului de lovire nu trădează viitoarea direcţie a mingii. 46 .- piciorul de sprijin se aşează prea aproape de minge. Loviturile cu exteriorul se folosesc de obicei pentru şutul la poartă şi în executarea loviturilor libere cu zid. cap sau piept) va fi orientată în direcţia în care urmează să fie dirijată mingea.f. se cere un dezvoltat simţ al mingii şi capacitate de apreciere a distanţelor.piciorul de sprijin aşezat foarte aproape de minge. în general pentru executarea unor lovituri cu efect şi pentru pasele înşelătoare.

Suprafaţa numită „latul“ este porţiunea aproximativ triunghiulară de pe partea triunghiulară a labei piciorului. Tehnica lovirii mingii cu latul poate fi însuşită relativ uşor. procedeu foarte des folosit de către jucătorii de fotbal datorită preciziei mari în dirijarea mingii. Mai concret. privirea urmăreşte mingea. Barcelona. Milan.13). După executarea loviturii. Pendularea piciorului spre spate nu trebuie exagerată. ceea ce face ca în şcoală învăţarea tehnicii jocului de fotbal să înceapă cu predarea lovirii mingi cu latul (fig. contribuind la creşterea vitezei de joc. nu oprim mişcarea piciorului. Lovitura propriu-zisă este urmată de aşa-zisa „însoţire“. după care urmează revenirea bruscă a piciorului spre minge. şi nu trebuie să fie mai lung de 3-4 metri.1. Greutatea corpului se află mai mult pe călcâiul piciorului de sprijin. în dirijarea mingii.C. Însuşirea ei fiind uşurată de suprafaţa mare şi netedă a labei piciorului. Piciorul este întors din şold în afară până vine în unghi drept faţă de direcţia pe care trebuie să o urmeze mingea. Lovirea mingii cu latul este un procedeu uşor de executat şi mai ales precis. datorită suprafeţei mari cu care vine mingea în contact. ci după relaxarea articulaţiilor temporar încordate. cu genunchiul uşor flexat. A. iar axa longitudinală a labei. Descrierea procedeului. osul călcâiului şi partea interioară a osului gleznei. Grupa a II-a 3. prin care se face diferenţierea echipelor de top (ex. Chelsea. deoarece nu poate influenţa forţa loviturii.În urma devierii mingea este direcţionată spre un coechipier (în cazul contraloviturii mingea rămâne la executant)care la rândul lui va continua acţiunea de joc începută.g. o continuăm asigurând o cât mai îndelungată dirijare a mingii (fig. între cele două tălpi în momentul lovirii mingi trebuie să fie un unghi de 900. iar braţul opus piciorului de lovire flexat din cot este dus înainte. Elanul se ia în linie dreaptă.5. Steaua. Ajax etc) Tehnica viitorului are la bază tocmai această transmite a mingii direct (deviere) fără preluare spre coechipierul cel mai bine poziţionat contribuind la dinamica şi nu în ultimul rând la spectaculozitatea jocului de fotbal. Figura 13 Biomecanica procedeului. iar celălalt rămâne lângă corp pentru menţinerea echilibrului. iar în momentul lovirii articulaţiile genunchiului şi gleznei vor fi încordate. Arsenal. limitată de articulaţia degetului mare. Lovirea mingii cu interiorul labei – latul A doua grupă principală cuprinde procedeul de lovire a mingii cu interiorul labei (latul). Trunchiul se apleacă puţin înainte. După elan urmează aşezarea piciorului de sprijin lateral faţă de minge la 10-15 cm. 47 . Această „deviere a mingii“ este o componentă indispensabilă a jocului modern actual.14). Genunchiul piciorului care execută lovitura va fi puţin flexat şi relaxat. Concomitent cu aşezarea piciorului de sprijin urmează potrivirea şi ridicarea piciorului care execută lovitura. Mişcarea de lovire propriu-zisă porneşte din articulaţia coapsei. Elanul este uşor şi relaxat. aproape paralelă cu direcţia loviturii.

Pendularea spre spate a piciorului şi însoţirea mingii vor fi mai scurte. b) lovirea mingilor din drob (care ating solul). rezultă că axa longitudinală a labei piciorului va trebui potrivită de jucător în funcţie de unghiul de sosire a mingii şi de direcţia în care doreşte s-o transmită. fiindcă locul ricoşării determină cu precizie şi locul luării poziţiei faţă de minge. exact în momentul în care mingea a ricoşat de pe sol. a) Dacă mingea vine din aer pe o traiectorie arcuită. fapt care va duce la imprimarea unei mişcări de rotaţie datorită forţei care nu se transmite în direcţia centrului ei. În consecinţă.o altă greşeală este lovirea mingii scurt. suprafaţa de lovire nu va fi rigidă. tehnica loviturii cu latul va fi modificată. de asemenea mai este folosită în şutul la poartă. b) Tehnica lovirii mingilor ricoşate de pe sol nu se deosebeşte de cele descrise mai sus. Greşeli frecvente: . urmare o lovitură lipsită de precizie.în momentul executării loviturii articulaţiile nu sunt încordate. din apropiere. Executarea acestei lovituri este dificilă. . Aceasta se referă la momentul ricoşării de pe sol. ci este necesar să ajungem efectiv la locul potrivit. Pentru executarea loviturii din „drob“ nu ajunge deci numai intenţia. iar forţa mingii va slăbi.Figura 14 Variante ale procedeului Mişcarea descrisă mai sus se referă la lovirea mingilor oprite sau care se rostogolesc pe sol. 48 . Conţinut tactic. dar executarea loviturii este mai dificilă. fără o pendulare corespunzătoare a piciorului spre spate şi însoţirea acesteia după lovire. la aşa zisele lovituri din „drob“.aşezarea piciorului de sprijin cu vârful în afară. În cazul lovirii mingii cu latul întâlnim: a) lovirea mingilor din aer. . Aceeaşi mişcare de rotaţie se poate produce şi datorită răsucirii incomplete a labei piciorului de lovire în afară. prin „pocnire“. în funcţie de necesităţi. Lovirea mingii cu latul este folosită pentru transmiterile mingii la distanţe scurte şi medii. Poziţia corpului şi a braţelor rămân neschimbate. astfel ca genunchiul piciorului care execută lovitura să fie flexat mai mult. pentru ca laba piciorului să întâlnească mingea. După cum se ştie unghiul de sosire şi unghiul de ricoşare a mingii sunt în principiu egale.

a) Lovirea mingii cu călcâiul La această lovitură mingea este atinsă cu partea labei piciorului din jurul osului călcâiului. Lovitura cu călcâiul face parte din categoria loviturilor folosite numai în cazuri extreme. jucătorul aflat în alergare după minge va trebui mai întâi să o depăşească cu piciorul de sprijin. Lovirea cu călcâiul nu se învaţă în cadrul antrenamentului cu temă distinctă.Grupa a III-a 3. În acest caz. c) Aruncarea mingii. constrâns de împrejurări jucătorul va folosi genunchiul. cu deosebirea că nu mai avem timp pentru pendularea spre spate a coapsei încât vom ridica piciorul aflat pe sol.1. Loviturile întâmplătoare A treia grupă – secundară care va cuprinde loviturile întâmplătoare din jocul de fotbal: a) Lovirea mingii cu călcâiul. executată din coapsă. flexând totodată genunchiul. Cu ajutorul genunchiului mingea poate fi transmisă la distanţe mici putând fi folosită pentru degajări şi chiar pentru şuturi la poartă. dar folosirea ei în cazuri adecvate nu trebuie interzisă.15). b) Lovirea mingii cu genunchiul. Figura 16 49 . jucătorul recurge la lovitura cu călcâiul. fiind foarte rar întâlnită în cadrul jocului de fotbal şi atunci cu totul întâmplător (fig. a trunchiului şi a braţelor este identică cu poziţia arătată la lovitura cu mijlocul şiretului.5. Cu această mişcare vom transmite mingea. ca ultimă soluţie (fig. în aşa fel încât în momentul lovirii cu călcâiului mingea să se găsească într-o poziţie corespunzătoare.16). În cadrul antrenamentelor nu ne vom ocupa de această lovitură. Când mingea nu mai poate fi atinsă cu o altă parte a corpului. Figura 15 Piciorul de sprijin trebuie aşezat lângă minge. b) Lovirea mingi cu genunchiul În timpul jocului apar situaţii când mingea datorită înălţimii ei nu poate fi lovită nici cu capul nici cu piciorul. cu o smucitură în sus.g. Poziţia piciorului de sprijin. În astfel de cazuri. În cazul mingilor aflate în mişcare execuţia devine dificilă şi derutantă atât pentru coechipieri cât şi pentru adversari.

Mingea în mişcare întâlnind un corp rezistent (picior. Mingea după ce a atins pământul sare şi se loveşte de talpa piciorului. de unde se loveşte iarăşi de pământ. apoi retragerea se micşorează treptat. Jucătorul pentru a efectua o preluare prin ricoşare a mingii venite pe sus se va aşeza pe direcţia mingii. Intrarea în posesia mingii este un procedeu tehnic prin care mingea îşi modifică direcţia. creează elementul spontaneităţii. • când pe direcţia de pasare a mingii s-a interpus un apărător. la o distanţă care corespunde momentului tactic. urmând o traiectorie greşită.5. iar la contactul cu ea îl retrage. Intrarea în posesia mingii În capitolul anterior am analizat procedeele prin care mingea este pusă în mişcare (lovită) folosind piciorul. Piciorul de sprijin. Acest procedeu utilizat în joc.17). pentru a fi transmisă unui coechipier care pentru a putea continua acţiunea de joc trebuie să intre în posesia ei. Fotbalul modern a adus în prim plan preluarea prin „contra-lovitură“ care în fond este tot o ricoşare. fiind uşor flexat din genunchi şi având laba ridicată din călcâi. ricoşând între pământ şi talpă. 3.18). Privirea este aţintită în permanenţă asupra mingii până când mingea îşi face efectul dorit. traiectoria şi viteza. jucătorul ridică piciorul în întâmpinarea mingii. lateral şi înapoia mingii. este aşezat la 5-10 cm. adică va ricoşa. Pentru a efectua o preluare prin amortizare cu piciorul a mingii venite cu traiectorie înaltă. mingea este aruncată peste adversar. Printr-o mişcare rapidă executată în sus şi înainte. deoarece tehnica de execuţie poate fi însuşită relativ rapid. Aruncarea mingii cu piciorul nu necesită o perioadă lungă de pregătire. iar pentru a-l depăşi mingea este aruncată peste el. ca urmare mingea va avea o traiectorie joasă sau prea înaltă mărind şansele de nereuşită. şi. cu vârful îndreptat înainte pe direcţia de aruncare.2. Greşeli frecvente: . determinând rămânerea ei în imediata apropiere a jucătorului (fig. la început cu o viteză apropiată de viteza cu care vine mingea. . excepţie fac jucătorii de clasă (la noi Dobrin şi Hagi l-au folosit cu succes) trebuie menţionat şi descris cu recomandarea de a fi cunoscut şi aplicat în joc în situaţiile în care se impune. La baza tuturor preluărilor stau două legi mecanice bine cunoscute: amortizarea şi ricoşarea. Ricoşarea. Amortizarea se produce atunci când mingea aflată în mişcare. ridicând talpa piciorului cu vârful în sus (fig. piept. Vârful piciorului de execuţie se introduce sub minge în direcţia mijlocului ei. pentru a putea fi utilizată cât mai favorabil de către jucători. întâlneşte o rezistenţă mobilă Figura 18 Figura 17 (jucătorul) care în contact cu mingea se retrage. cap) se va reîntoarce în direcţia opusă.c) Aruncarea mingii cu piciorul Deşi este mai puţin utilizat în joc.piciorul de sprijin este aşezat prea înaintea sau prea în spatele mingii. Aruncarea mingii cu piciorul se execută numai când mingea este oprită şi se utilizează în două situaţii distincte: • la loviturile libere cu zid din apropierea porţii.laba piciorului care execută aruncarea acţionează într-una din părţile laterale ale mingii. mărind totodată spectaculozitatea jocului. 50 .

Contralovitura rezultă dintr-o ciocnire a mingii cu piciorul. care vin din sensuri opuse. În urma acestei ciocniri mingea se reîntoarce înapoi în direcţia imprimată de jucător. Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii ridicând laba piciorului cu vârful în sus la circa 6-7 cm. b) cu mijlocul şiretului. Preluarea mingii cu talpa În cazul în care mingea atinge solul înaintea planului lateral al corpului. d) cu talpa. Figura 20 51 . 2.2. Biomecanica procedeului. cu coapsa. preluarea mingii cu pieptul. După contactul cu solul mingea întâlneşte talpa şi rămâne pe pământ. adică înainte (fig. În urma preluării mingii cu talpa. Preluarea mingii cu piciorul 1. 3. C. cu gamba (fluierul piciorului).19). preluarea mingii cu abdomenul. Tehnica se deosebeşte în cel de-al doilea caz prin întinderea labei piciorului. Teoretic unghiul de ricoşare este egal cu unghiul de izbire.20). B.a. care îşi continuă deplasarea în aceeaşi direcţie (fig. e) cu călcâiul. oprirea sau preluarea ei se va face cu talpa ghetei (a labei). preluarea mingii cu piciorul. de pământ. iar celălalt picior se ridică din şold cu genunchiul uşor flexat şi aşezăm talpa uşor oblic în faţa mingii în momentul în care aceasta atinge pământul sub un astfel de unghi încât mingea izbindu-se de talpă să se îndrepte spre sol oprindu-se. braţele ridicate lateral pentru menţinerea echilibrului. A.5. preluarea mingii cu capul. Figura 19 Clasificarea procedeelor de intrare în posesia mingii Procedeele de intrare în posesia mingii se clasifică după partea corpului cu care mingea vine în contact pentru a se efectua preluarea. Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi. ea poate să rămână sub talpă sau să ricoşeze în faţă. cu laba piciorului: a) cu latul. c) cu şiretul exterior. D. astfel: A. 3. relaxată din genunchi şi şold în direcţie opusă celei din care vine mingea. pieptul sau capul.

Prin aceasta se atinge scopul urmărit: însoţirea mingii pe un parcurs cât mai lung. Preluarea cu mijlocul şiretului se aplică mingilor venite cu traiectorie.greutatea corpului este lăsată pe piciorul care execută preluarea. trunchiul puţin aplecat înainte. trunchiul este puţin aplecat înainte. deci şi porţiunea pe care piciorul însoţeşte mingea va fi mai scurtă. în acelaşi timp putem păstra mingea în imediata apropiere a noastră şi cel mai important aspect. Preluăm cu exteriorul piciorului drept. Există jucători foarte dotaţi care reuşesc să execute astfel de preluări numai prin „cedarea“ bruscă (relaxarea) labei piciorului. mingea trece pe sub talpă. Cu cât înălţimea este mai joasă ridicarea este mai mică. se evită greşelile de preluare datorate denivelărilor gazonului. având genunchiul uşor flexat. Folosind acest procedeu spectaculos de oprire a mingii.2. 52 . Mingea rămâne sub talpă. deci micşorarea vitezei mingii. În timpul preluării.5. jucătorul se află în aer. În momentul în care mingea atinge mijlocul şiretului începe coborârea. Coborârea piciorului în acest caz se face cu o mişcare scurtă. când urmează să primim mingea din dreapta şi cu cel stâng când continuăm acţiunea spre stânga cu mingea venită din aceeaşi direcţie. iar braţele ridicate lateral ajută la menţinerea echilibrului. iar piciorul de execuţie este ridicat din şold cât mai sus.2. Preluarea mingii cu mijlocul şiretului (şiretul plin). La baza acestui procedeu stă „cedarea“ rapidă a suprafeţei de izbire în momentul contactului cu mingea. Figura 21 Ridicarea piciorului depinde de înălţimea de la care vine mingea. Greşeli frecvente: . Acest procedeu se poate executa şi prin săritură. 3. contactul cu solul se face concomitent cu mingea. dar întâlnim situaţii în decursul jocului când nu putem folosi latul fiind nevoiţi să executăm preluarea mingii cu exteriorul celuilalt picior. iar braţele ridicate lateral menţinând echilibrul. Biomecanica procedeului. ea îşi va pierde forţa şi se va opri în faţa piciorului (fig.5. mingea nu întâlneşte piciorul.21). Unghiul format din talpă şi sol nu este corespunzător. Biomecanica procedeului. În momentul preluării. . iar prea târziu mingea întâlneşte un corp rigid şi ricoşează departe. Prea devreme. în întâmpinarea mingii.b.principala greşeală constă în alegerea greşită momentului când piciorul începe mişcarea de coborâre. Piciorul de sprijin flexat din genunchi suportă toată greutatea corpului. greutatea este repartizată pe piciorul de sprijin.preluarea cu întoarcere se efectuează în doi timpi şi nu într-o singură mişcare continuă. care trebuie să se facă destul de rapid. fără să ridice piciorul din şold. care este şi foarte greu de executat. efectuată din articulaţia gleznei. La baza reuşitei acestui procedeu stă mobilitatea articulaţiei coxofemurale de care depinde ridicarea cât mai sus a piciorului în întâmpinarea mingi. În timpul ridicării şi coborârii rapide a piciorului de execuţie. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului Ca regulă generală oprirea mingilor se face cu latul piciorului. .Greşeli frecvente: . 3. la început aproape cu aceeaşi iuţeală ca şi viteza de cădere a mingii.c. cu atât se va micşora viteza de coborâre a piciorului.articulaţia gleznei este rigidă din care cauză mingea se va depărta de jucător. Cu cât laba piciorului se apropie de sol. având genunchiul puţin flexat. Însoţind mingea pe un parcurs cât mai lung cu laba piciorului relaxată şi cu viteza de coborâre a piciorului treptat micşorată.

5. iar contactul cu partea interioară a labei se prelungeşte. Luarea poziţiei faţă de minge este identică ca şi lovitura cu latul. piciorul este tras brusc înapoi din şold. depăşind linia piciorului de sprijin. 3. În timpul execuţiei. În momentul în care mingea ia contact cu partea interioară a labei. când alte procedee nu pot fi executate deoarece executarea ei este mai dificilă şi necesită un grad sporit de îndemânare. b) preluarea din aer a mingii razante sau semi-înalte. c) preluarea. 53 . astfel ca gamba să formeze cu solul un unghi de aproximativ 45-500 (fig. Umărul din partea piciorului de sprijin este adus puţin înainte.24). Mingea ricoşată în pământ se loveşte de şiretul exterior al piciorului ţinut cu laba deasupra mingii şi o opreşte la sol (fig. în timp ce forţa mingii scade prin amortizare până la oprirea ei în faţa piciorului. trunchiul puţin aplecat înapoi.22). întors spre interior din gleznă – cam în felul loviturii cu şiretul exterior – şi întins puţin în jos. respectiv oprirea mingii ricoşate din pământ (fig. în întâmpinarea mingii.2. Preluarea mingii cu interiorul labei Preluarea mingii cu latul se face cu aceeaşi suprafaţă cu care se efectuează lovitura cu latul.23). Sunt cunoscute trei variante ale preluării cu latul: a) oprirea mingilor rostogolite (fig. Această mişcare trebuie să fie tot atât de rapidă ca viteza de sosire a mingii. braţele lateral.d.Piciorul de execuţie se ridică în faţa corpului de-a curmezişul. depărtându-se de picior. cu piciorul de sprijin flexat uşor din genunchi şi gleznă. Biomecanica procedeului. iar piciorul de execuţie este răsucit din şold.23). Figura 23 Articulaţiile sunt relaxate. Mişcarea de preluare începe prin ducerea piciorului înainte. Figura 22 Preluarea cu şiretul exterior trebuie folosită numai în cazuri extreme. greşeala cea mai des întâlnită este aceea că nu răsucim laba piciorului spre interior şi nu o întindem în jos. iar privirea urmăreşte mişcarea mingii. braţele lateral. Mingea ia contact cu muchia exterioară a labei piciorului şi va sări în sus. Jucătorul se aşează pe direcţia sosirii mingii.

iar pentru a intra în posesia ei se întinde piciorul spre spate. mingea va ricoşa în sus. corespunzător înălţimii la care vine mingea. Dacă avem posibilitatea de a efectua preluarea cu un alt procedeu este indicat să renunţăm la preluarea cu călcâiul. . nu de unul mobil. executând primul pas. Se foloseşte atunci când o pasă cu traiectorie arcuită. . iar piciorul de sprijin să fie aşezat lângă locul de contact al mingii cu solul. depărtându-se de executant.2. Greşeli frecvente: . a trunchiului şi a braţelor sunt identice cu cele arătate la tehnica preluării mingilor rostogolite. este dus înainte. ca pe 54 . având vârful labei orientat pe direcţia de sosire a mingii. . rămâne în spatele nostru. braţul opus este dus înapoi. Important este ca piciorul de execuţie să fie relaxat în momentul preluării.aşezarea piciorului de sprijin în urma punctului probabil de izbire a mingii cu pământul. Datorită relaxării sistemului de articulaţii al piciorului. Preluarea mingilor care ricoşează de la pământ. ca urmare executantul calcă pe minge cu piciorul de execuţie. Biomecanica procedeului. Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi. 3. .greutatea corpului nu este lăsată pe piciorul de sprijin. forţa cu care vine mingea scade în aşa măsură încât după izbire mingea nu ricoşează mai mult de un metru de la jucător. ridicare care se poate realiza prin flexarea amplă a genunchiului. Trunchiul este aplecat înainte şi puţin răsucit în spate spre celălalt picior. Laba piciorului trebuie ţinută astfel ca axa ei longitudinală să fie paralelă cu terenul. fiind prea scurtă. picior care este dus înainte după lovire.retragerea întârziată a piciorului – mingea se izbeşte de un corp rigid. celălalt răsucit din şold în aşa fel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii. Prin ducerea înapoi a piciorului întors din şold – ducere care nu trebuie să depăşească linia corpului – conducem mingea până sub corpul nostru. Preluarea mingii cu călcâiul Este un procedeu mai rar întâlnit în jocul de fotbal.rigiditatea articulaţiilor are drept rezultat ricoşarea mingii la distanţă de piciorul executantului.5. Braţul din partea piciorului de sprijin. astfel că mingea trece pe sub talpă. acest procedeu suferă din cauza preciziei în execuţie. jucătorul va prelua mingea care cade în spatele lui cu partea exterioară – cea dintre călcâi şi gleznă – a labei piciorului şi o va trage sau ridica înainte. ajutând la menţinerea echilibrului. Din cauza suprafeţei mici de atingere a mingii.e. cu vârful îndreptat oblic înainte.Figura 24 Tehnica preluării mingilor razante (mingi care nu depăşesc nivelul genunchiului) este aproape identică cu cea a preluării mingilor rostogolite. iar mingea să cadă pe ea. Mingea ricoşând din pământ. . relaxat.24). Trunchiul uşor aplecat înainte. În timpul preluării cu călcâiul greutatea corpului se află pe piciorul de sprijin puternic flexat din genunchi. iar umărul din partea piciorului de sprijin adus puţin înainte faţă de celălalt (fig.piciorul pendulant este ridicat prea sus.mingea nu ia contact cu „latul“ ci cu gamba sau călcâiul din cauză că executantul nu „conduce“ mingea cu privirea. deosebirea constând în ridicarea mai sus a labei piciorului. Poziţia piciorului de sprijin. întâlneşte partea interioară a labei piciorului (gamba şi solul trebuie să formeze un unghi de aproximativ 45-500). Piciorul de execuţie uşor răsucit din şold şi cu genunchiul puţin flexat este ridicat spre spate în raport cu înălţimea mingii.

ci oblică.în momentul izbirii genunchii sunt întinşi prea puternic înainte. caz în care mingea poate trece printre ele. Figura 25 Greşeli frecvente: . mingea va cădea lateral de picior şi nu în direcţia mişcării.jucătorul nu ridică călcâiele de pe sol şi execută mişcarea de preluare stând pe toată suprafaţa tălpii. Din această poziţie pornirea după preluare se face mai greu. mingea îşi va pierde viteza (fig.2. trunchiul fiind şi mai mult aplecat înainte.piciorul nu este întors în mod suficient din şold spre spate.26). Greutatea corpului este lăsată pe ambele picioare. 55 . va lua contact cu terenul. Biomecanica procedeului. aşezate paralel la o distanţă de aproximativ 20-30 cm. În tot timpul mişcării privirea trebuie să fie orientată asupra mingii (fig. braţele menţin echilibrul. Trunchiul este uşor aplecat înainte. Se poate executa cu ambele gambe sau numai cu una. după contactul cu gambele. Centrul de greutate este împins înainte prin flexarea uşoară a genunchilor şi ridicarea călcâielor de pe sol. Aducerea mingii în faţă se face printr-o uşoară mişcare a piciorului. . în spatele punctului unde este mingea. 3. Dacă intenţionăm să oprim mingea în faţa noastră. Preluarea mingii cu gamba În timpul jocului apar situaţii când nu avem timpul necesar pentru a ridica piciorul şi a efectua o preluare (când mingea vine din faţă). lăsăm ca mingea să intre în unghiul format de gambe cu solul unde. Suprafaţa de contact cu mingea nu va fi orizontală.axa longitudinală a labei piciorului nu este paralelă cu solul. Mişcarea în sus a piciorului va fi foarte greu de executat mingea rămânând între coapsă şi gambă sau se va lovi de trunchi.un plan neted. . Atunci folosim preluarea cu gamba în special pe terenurile alunecoase. coapsa rămânând sub coapsa jucătorului.5.gambele nu sunt suficient de apropiate. din care cauză mingea va ricoşa prea departe de jucător.f. iar privirea urmăreşte mingea. .25). Figura 26 Greşeli frecvente: .

3. preluarea mingii cu pieptul nu necesită pregătiri speciale datorită suprafeţei mari de contact cu mingea şi datorită faptului că pieptul este mult mai moale decât laba piciorului. Acest procedeu este folosit foarte des de jucători.începătorii coboară coapsa prea încet sau prea repede. Mingea poate fi oprită pe piept. Condiţiile preluării cu coapsa sunt favorabile datorită stratului de muşchi care asigură o amortizare corespunzătoare a tăriei mingii. Preluarea mingii cu coapsa Dacă mingea are o traiectorie care nu permite oprirea ei nici cu laba piciorului. Privirea este în permanenţă asupra mingii (fig.2. Suprafaţa de izbire este lăsată în jos în momentul contactului cu mingea.27). Biomecanica procedeului. Poziţia toracelui fiind acum verticală. Celălalt picior va fi ridicat din şold cu genunchiul flexat astfel ca suprafaţa coapsei să fie orizontală. vom folosi coapsa piciorului.mingea ia contact cu partea coapsei din apropierea genunchiului. mingea putând ricoşa la distanţă.2. Lăsarea în jos a coapsei este posibilă prin ducerea spre spate a piciorului din şold.g. cu faţa la minge şi genunchii uşor flexaţi. nici cu pieptul. în plus.28). iar toracele bombat astfel ca înainte de contactul cu mingea trunchiul să formeze un arc uşor aplecat spre spate. flexat din genunchi. mingea după contactul cu coapsa să aibă o traiectorie înaltă – atunci când faza de joc ne obligă să menţinem mingea în apropiere. Cauza acestei greşeli este că jucătorul nu urmăreşte traiectoria mingii până în momentul contactului cu coapsa.5. având greutatea corpului pe piciorul de sprijin.h. să ricoşeze aproape vertical sau să cadă în faţă pentru a continua rapid acţiunea de joc. Preluarea mingii cu coapsa se poate execut în două feluri: 1. sau 2. 56 . Greutatea repartizată în mod egal pe ambele picioare.3. În esenţă preluarea se face la fel ca şi preluarea mingii cu şiretul plin. . Braţele ridicate lateral ajută la menţinerea echilibrului iar privirea urmăreşte mingea. să cadă direct pe pământ – atunci când avem intenţia să pasăm sau să conducem mingea. Figura 27 Greşeli frecvente: .5. În momentul contactului toracele bombat este retras repede. Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii. Biomecanica preluării. după izbire mingea va cădea la pământ (fig. Preluarea mingii cu pieptul Preluarea mingii cu pieptul este indicată în cazul mingilor venite cu boltă sau când transmiterea mingii cu capul este nerecomandabilă din punct de vedere tactic. Jucătorul ia o uşoară poziţie pe spate. datorită rezultatelor bune pe care le dă.

În momentul contactului mingii cu suprafaţa abdominală. care fiind prea aproape de corp.corpul nu se aşează pe direcţia mingii. iar trunchiul este împins în întâmpinarea mingii. amortizând lovitura. greutatea corpului repartizată în mod egal pe ambele picioare. trunchiul se apleacă înainte din şold.retragerea pieptului se face cu întârziere. atunci în momentul izbirii se execută o extensie din articulaţiile gleznelor şi genunchilor. Cu cât traiectoria se apropie de verticală.planul frontal al pieptului nu stă perpendicular pe direcţia din care vine mingea. cu atât planul toracelui trebuie să se apropie de orizontală. Poziţia suprafeţei toracelui este în funcţie de traiectoria mingii. . Figura 29 Greşeli frecvente: . deci mingea va întâlni o suprafaţă rigidă – efectul amortizor se anulează – şi mingea va sări departe de jucător. .5. Greşeli frecvente: . 57 .mingea nu este urmărită cu privirea fapt care duce la luarea contactului cu faţa în loc de piept. 3.pentru a se evita jucarea mingii cu mâna este indicat ca braţele să fie ţinute lateral în momentul preluării. iar mingea va cădea uşor pe sol (fig. determină trecerea mingii printre picioarele executantului.2. ci oblic. în acest caz mingea va aluneca lateral. . care amortizează mult mai uşor forţa cu care vine mingea. Preluarea mingii cu abdomenul Pentru oprirea mingilor care ricoşează de la sol la o înălţime ce depăşeşte posibilitatea opririi ei cu gamba sau latul se foloseşte suprafaţa moale a abdomenului.nu se apreciază exact locul de contact al mingii cu solul.29). . Biomecanica procedeului.i. Jucătorul se aşează în faţa mingii. rezultând ricoşarea în sus a mingii. cu genunchii uşor flexaţi. braţele relaxate lângă corp iar privirea urmăreşte mingea.Figura 28 Dacă dorim ca mingea în contact cu suprafaţa pieptului să ia o traiectorie înaltă. rezultând ricoşarea laterală a mingii.

Nu este greşit dacă începem „cedarea“ articulaţiilor înainte de contactul frunţii cu mingea. Atunci suntem nevoiţi să efectuăm o preluare folosind pentru aceasta capul. 58 . Totuşi sunt situaţii când conducerea mingii devine inevitabilă. Biomecanica procedeului. Conducerea mingii Conducerea mingii este elementul tehnic în care mingea în urma unor lovituri succesive şi repetate cu una din părţile labei piciorului. este dirijată înainte în aşa fel încât să rămână permanent sub controlul jucătorului (definiţie dată de N. În momentul contactului cu mingea capul se retrage şi concomitent cu aceasta se accentuează flexarea din genunchi. Execuţia este greşită şi în cazul folosirii numai a articulaţiei şoldului. corpul împins înainte din gât. Conducerea cu interiorul şiretului. jocul individual trece pe planul doi.5.3. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul când jucătorul nu are cui pasa mingea. de echipă. braţele lateral ajută la menţinerea echilibrului. Mingea este aşteptată în poziţie de fandare spre spate. Figura 30 Greşeli frecvente: Jucătorul întârzie retragerea capului şi a trunchiului. În decursul evoluţiei fotbalului conducerea mingii a fost la mare cinste. atât timp cât jocul de pase nu s-a perfecţionat. trunchiul aproape drept. 3.j.30).3.3. Toţi jucătorii unei echipe apelează la acest procedeu tehnic – conducerea mingii – mai mult sau mai puţin în decursul jocului. În fotbalul modern al zilelor noastre. iar privirea urmăreşte traiectoria mingii. care este o „frână“ în calea măriri vitezei.a. Conducerea şi protejarea mingii 3. Preluarea mingii cu capul este cel mai dificil procedeu de preluare datorită suprafeţei mici şi tari din care mingea poate ricoşa cu uşurinţă.5. fiind un apanaj al jocului individual. în funcţie de postul ocupat în echipă şi de felul cum trebuie continuată acţiunea de joc deja începută. Acestea sunt următoarele: 1. prin retragerea trunchiului şi a gleznei.2.5. Această execuţie este recomandată numai în cazuri extreme. datorită acestui lucru mingea va întâlni o suprafaţă rigidă şi va ricoşa departe de executant. este preferabil o pasă cu capul dacă există o posibilitate sau o retragere pentru a efectua o preluare pe piept sau coapsă. Preluarea mingii cu capul În timpul jocului apar situaţii când mingea venită la înălţimea capului nu poate fi jucată cu capul din motive tactice. Viteza de joc creşte datorită paselor directe şi rapide şi nu conducerii mingii. 2. fiind singurul procedeu tehnic folosit pentru a păstra mingea. coechipierii fiind marcaţi sau când atacantul a scăpat de ultimul apărător la 20-30 metri distanţă de poarta adversă şi este nevoit să se îndrepte singur spre ea. Roşculeţ). Mingea vine în contact cu fruntea (fig. mingea ricoşând departe de jucător. în special pentru a creşte viteza de joc. Rezultă o amortizare mai puţin reuşită. pentru a face loc jocului combinativ. Clasificarea procedeelor de conducere a mingii În practică întâlnim trei procedee pentru conducerea mingii. Conducerea cu mijlocul şiretului. cu genunchiul uşor flexat.

coechipierii şi mai ales adversarii (fig. iar genunchiul piciorului care conduce mingea este îndepărtat de axa corpului.31). Biomecanica procedeului În timpul conducerii laba piciorului care conduce mingea este întoarsă în afară. deci în continuu solicitată şi încordată (fig. Între două atingerii ale mingii cu piciorul. Figura 31 Cu toate că suprafaţa de contact cu mingea este mai mare.3. 59 . Conducerea mingii cu şiretul plin Acest procedeu de conducere este mai dificil datorită faptului că mingea este „împinsă“ cu mijlocul şiretului. este bine să se ridice capul pentru a vedea terenul. trunchiul uşor aplecat şi răsucit în direcţia piciorului de sprijin. Conducerea mingii cu interiorul şiretului Denumirea procedeului vine de la porţiunea labei piciorului care vine în contact cu mingea în timpul conducerii. 2. iar privirea îndreptată spre minge în momentul contactului cu piciorul. 1. În schimb îl întâlnim atunci când vrem să protejăm mingea de intervenţia adversarului care efectuează un atac de deposedare. după necesitate. deci cu aceeaşi suprafaţă cu care se execută lovitura cu şiretul interior. datorită poziţiei picioarelor care se schimbă în continuu. Mingea este împinsă de jucător cu partea exterioară a şiretului. acest procedeu nu permite o deplasare rapidă a jucătorilor. Laba piciorului este relaxată din gleznă.32). Braţele acţionează normal pe lângă corp. Conducerea cu exteriorul şiretului. iar laba piciorului este orientată cu vârful în jos.

şi anume: • se poate imprima mingii o mişcare de „retro“ foarte bună. Biomecanica procedeului Poziţia corpului. Acest procedeu prezintă cele mai mari avantaje. în acest fel suprafaţa de conducere devenind mai mare. a braţelor şi a trunchiului este identică cu cea descrisă la procedeul anterior. iar răsucirea trunchiului în timpul conducerii este abia perceptibilă.33). Lovitura se aplică mingii de sus în jos. din care cauză este cel mai utilizat în timpul jocului. sau când jucătorul are câmp liber spre poarta adversă (fig. naturale. 60 . efect care menţine mingea în apropierea jucătorului.Figura 32 Jucătorii începători au reţinere în folosirea acestui procedeu datorită posibilităţii de a lovi pământul cu vârful bocancului. Conducerea mingii cu şiretul exterior Mingea ia contact cu şiretul exterior al labei piciorului în momentul conducerii. Principalul avantaj este rapiditatea ce se obţine prin folosirea lui. Figura 33 Biomecanica procedeului În momentul împingerii mingii înainte. 3. • corpul în timpul conducerii mingii are o mişcare normală avantajând astfel deplasarea rapidă a jucătorului. iar poziţia trunchiului şi balansul braţelor este identic cu cel de la procedeele anterioare. ceea ce face a mingea să capete efectul de „retro“. Laba piciorului este relaxată şi întoarsă din gleznă spre interior. precum şi de suprafaţa mare de atingere. cu deosebirea că axul longitudinal al axei piciorului nu-şi schimbă poziţia în momentul atingerii mingii. laba piciorului este răsucită spre interior. a jucătorului în timpul alergării. Faţă de procedeul anterior conducerea mingii cu şiretul plin. • mişcarea de alergare este continuă. genunchiul se apropie de axa longitudinală a corpului. Folosirea lui este indicată în depăşirea unui adversar. prezintă unele avantaje. datorită poziţiei normale.

acţiunea de protejare se compune dintr-o succesiune de mişcări executate de atacant cu corpul şi picioarele. printr-o singură manevră sau prin mai multe. va descrie o linie sinuoasă în zigzag. Acest procedeu este folosit cu precădere în situaţia când adversarul atacă direct din faţă şi când conducerea mingii va fi urmată de o mişcare înşelătoare. 3.3. glezna este încordată în timpul atingerii. Biomecanica procedeului este identică cu cea descrisă la conducerea cu şiretul plin. 61 . stâng şi drept. Scopul acestor manevre este scoaterea mingii din raza de acţiune a adversarului. dând naştere la complexe. în loc să fie puţin aplecat înainte. Această poziţie ajută la menţinerea adversarului la distanţă iar protejarea se extinde. Conducerea mingii cu ambele picioare prin lovituri alternative Mingea lovită cu interiorul labei piciorului. Când jucătorul este întors complet. ritmul alergării este întrerupt în timpul conducerii mingii. iar adversarul caută să intervină. privirea este tot timpul îndreptată asupra mingii. o fereşte de intervenţia adversarului. când pe celălalt. uşor ridicate şi flexate din articulaţia coatelor. • • • • • • • Greşeli frecvente mingea nu este împinsă cu piciorul uşor înainte. Conducerea mingii cu vârful labei piciorului Acest procedeu se execută cu cea mai mică suprafaţă de atingere a labei piciorului – vârful – din care cauză este folosită foarte rar în jocul de fotbal şi numai în situaţii speciale cum ar fi teren acoperit cu apă.5. piciorul de sprijin se roteşte producând întoarcerea jucătorului până când acesta ajunge cu spatele la adversar. în principal cu conducerea (de care foarte greu poate fi delimitată). şi cu preluarea sau fentele. scurte şi repetate. În cel de-al doilea caz. braţele trebuie să fie încordate. Atacantul aşează piciorul pe minge şi o trage înapoi. când pe un picior.b. Protejarea mingii în timpul conducerii Jucătorul în timpul conducerii îşi interpune corpul între minge şi adversar pentru a anihila orice intervenţie la minge din partea apărătorului. ci lovită cu piciorul. sau când mingea este grea. piciorul de sprijin efectuează paşi săltaţi înapoi. Protejarea mingii se foloseşte numai când jucătorul cu mingea este atacat de adversar şi când nu are posibilitatea să combine cu un partener. Această linie sinuoasă precum şi faptul că centrul de greutate se schimbă continuu. prin trageri repetate. în acelaşi timp piciorul de sprijin pivotează producând întoarcerea jucătorului cu spatele la adversar.4. în timpul conducerii jucătorul nu foloseşte ambele picioare. Protejarea mingii Protejarea mingii este elementul tehnic cu ajutorul căruia jucătorul o controlează. Protejarea mingii statice Când jucătorii atacanţi-apărători se găsesc faţă în faţă. jucătorul depărtează prea mult mingea de picior. În acţiunea de protejare un rol important revine braţelor care ajută atât mişcarea de întoarcere cât şi menţinerea echilibrului. rigid. în speţă vârful bocancului. micşorează mult viteza de deplasare. o dată cu tragerea mingii. aplicat în mijlocul ei. cu zăpadă. trunchiul este ţinut drept. Aşadar preluarea se combină în joc şi cu alte procedee tehnice. 5. deosebirea constând în suprafaţa de lovire a mingii. Aceste situaţii apar când cuplul atacantapărător este angrenat în lupta pentru minge sau în timpul conducerii acesteia. Jucătorul în timpul conducerii îşi interpune corpul între minge şi adversar pentru a anihila orice intervenţie la minge din partea apărătorului. În cazul unei singure manevre.

pentru a obţine o anumită libertate de acţiune. lovire a mingii cu piciorul sau capul etc. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările membrelor inferioare (picioarelor). Ca o notă generală din punct de vedere biomecanic. pentru ca imediat. În jocul de fotbal apar frecvente situaţii când înaintea sau în timpul executării unui procedeu tehnic oarecare (de preluare. În acest sens. avantaj faţă de adversar. I. Dată fiind marea varietate a mişcărilor înşelătoare folosite. şi 2. 3. Cauzele care au determinat frecvenţa folosirii mişcărilor înşelătoare au fost apariţia apărărilor aglomerate. Clasificarea după segmentele corpului care iau parte la acţiune 1. fentele presupun nu numai efectuarea anumitor mişcări (cu trunchiul sau picioarele) ci depăşirea adversarului. obişnuirea tinerilor jucători cu alternarea rapidă a contracţiei şi relaxării musculaturii. executantul îndoaie sau apleacă trunchiul în partea stângă.Acest procedeu se aplică în cazul când adversarul atacă din lateral. în acelaşi timp cu manevrarea mingii pe piciorul drept spre latura stângă a adversarului. Clasificarea mişcărilor înşelătoare se poate face după diferite criterii. pe care însă nu are de gând să o execute în continuare. înşelându-l asupra direcţiei şi vitezei sale de deplasare precum şi asupra intenţiilor sale de a acţiona atât din punct de vedere tehnic cât şi tactic. creată de jucător. Dificultatea constă în aceea că fenta reprezintă o combinaţie de mişcări ale capului şi picioarelor. În toate cazurile însă. au rol hotărâtor în reuşita fentelor iniţiate. să-şi propulseze trunchiul spre partea sa dreaptă. a mobilităţii articulare. menite să determine adversarul să-l depăşească pe partea opusă. şi prin manevrarea bruscă a acesteia (acţiune favorizată şi de împingerea puternică în piciorul de sprijin) să se depăşească adversarul pe partea opusă celei în care este angajat pentru deposedare. Prin derutarea adversarului jucătorul îşi maschează intenţia. În această situaţie jucătorul este nevoit să-şi deruteze adversarul cu scopul de a câştiga timp sau teren. 62 . care nu îi dă posibilitatea de a transmite mingea unui coechipier. cu mingea.). controlând-o în continuare. Procedeele de fentare a adversarului sunt aplicate în toate acţiunile legate de lupta pentru minge şi pentru păstrarea ei. ca răspuns la acţiunile adversarului. dublate de o cultivare corespunzătoare a imaginaţiei jucătorilor trebuie să constituie obiective ale instruirii. Datorită acestora jucătorul poate obţine. începând o acţiune aparentă. situaţie în care se reiau mişcările de protejare a mingii. Modificările instantanee ale mişcărilor trunchiului şi ale picioarelor. concomitent cu mutarea centrului de greutate a corpului pe piciorul stâng. putând fi depăşit cu uşurinţă (cazul fentei de depăşire laterală). În fentele în care rolul preponderent îl au mişcările picioarelor.5. sau să execute o lovitură la poartă. Viteza de deplasare în astfel de cazuri este redusă. Astfel pentru a depăşi adversarul pe partea stângă a acestuia. experienţa jucătorilor şi caracterul spectacular al jocului. ca apoi să-şi frâneze pendularea înainte de a lovi mingea. în schimb este asigurată protejarea mingii. În acest fel adversarul este ţinut la distanţă ajutat de antebraţul apropiat de acesta. fentele în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului se caracterizează prin mutarea rapidă a centrului de greutate a corpului dintr-o parte în alta. prin îndoiri şi aplecări de trunchi. un loc important revine mişcărilor înşelătoare (fentelor). cât şi cu scopul camuflării unor procedee tehnice. împingând puternic în piciorul stâng. sistematizarea lor constituie o operaţie dificilă. Acestea sunt folosite pentru depăşirea şi derutarea adversarului. Există situaţii când jucătorul a reuşit să depăşească un adversar şi trebuie să facă faţă atacului declanşat imediat de un alt apărător. Conducerea mingii se efectuează cu piciorul opus direcţiei de atac a adversarului.4. jucătorul se află în faţa unor dificultăţi cauzate de prezenţa activă a adversarului. aşa cum am arătat mai sus. care astfel se găseşte în contratimp. unul din picioare simulează trimiterea mingii într-o anumită direcţie. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului. Mişcarea înşelătoare – fenta Dintre elementele tehnice care îşi găsesc o aplicare din ce în ce mai mare în fotbalul actual.

3. Totul este determinat de modul cum reacţionează adversarul. III. în sensuri şi ritmuri diferite.34). Mişcări înşelătoare cu minge. urmată de altă acţiune finală. Clasificarea după numărul acţiunilor de simulare 1.fenta de pe loc şi. care consideră că jocul se dezvoltă numai pe baza acţiunilor colective. 2. în anumite momente ale jocului. Fentele înlănţuite ca şi fentele combinate îşi găsesc o largă aplicare în fotbalul actual. Figura 34 Schimbările de direcţie sunt procedee ale mişcării în teren. executarea corectă a acestor acţiuni creează situaţii dificile pentru apărarea adversă. ceea ce generează în final o automatizare dăunătoare situaţiilor de 1 contra 1.II. IV. Clasificarea după dinamica activităţii jucătorului . pot constitui fente de sine stătătoare. de cele mai multe ori. piciorul. . Ele sunt mişcări complexe formate în majoritatea cazurilor din începutul unei mişcări. Fenta simplă care constă dintr-o singură acţiune simulată. Fente combinate care se execută într-un complex de procedee tehnice. folosind alergările variate cu schimbări frecvente de direcţie şi ritm (fig. Mişcările înşelătoare fără minge Sunt cele executate cu corpul. când jucătorul se teme să atace adversarul şi eventual să înscrie un gol hotărâtor.fenta din deplasare. care la rândul lor pot fi înlocuite în final cu execuţia altui procedeu. Aceştia impun jucătorilor construirea acţiunilor ofensive. de unii tehnicieni. exclusiv prin pase. Prin felul cum sunt executate. În zona de finalizare. driblingul şi fentele sunt uneori subapreciate ca mijloc de depăşire a adversarului. Mişcări înşelătoare combinate. Mişcări înşelătoare fără minge. braţele şi capul. Fente înlănţuite care sunt constituite din mai multe procedee de fentare şi folosite împotriva unuia sau mai multor adversari. Jucătorii în atac le utilizează pentru desprinderea de adversari (demarcarea) şi pentru a crea o situaţie tactică favorabilă pentru echipa lor. driblingul şi fenta se execută legat şi constituie acţiuni individuale de atac. 2. întreruptă la un moment dat şi continuată cu alte procedee tehnice. De altfel fotbalul actual se caracterizează prin creşterea îndemânări de a dribla în suprafeţe aglomerate. Ele sunt folosite atât de atacanţi cât şi de apărători în scopul creări unor condiţii mai favorabile pentru intrarea în posesia mingii sau pentru transmiterea ei. 63 . În meci. 1. Jucătorul care posedă o mare varietate de mişcări înşelătoare va putea alege soluţia cea mai potrivită situaţiei create. 3. Din punct de vedere metodic. Clasificarea după poziţia obiectului de joc 1.

35).Schimbarea bruscă a direcţiei de alergare efectuată de unul sau mai mulţi jucători în atac. 2. obligându-l pe acesta să se oprească sau să-şi schimbe direcţia de acţiune şi în al doilea rând pentru a deposeda adversarul de minge. pentru a-l determina pe atacant să ocolească pe partea convenabilă pentru el. prin legănări de corp. deoarece în acelaşi timp cu derutarea adversarului. trebuie stăpânită şi mingea. stânga-dreapta. Aceste mişcări constau în: a) simularea executării unui anumit procedeu tehnic (fig. mai ales în zona de finalizare. Figura 36 c) schimbarea ritmului de alergare în timpul conducerii mingii (fig. efectuate în faţa atacantului.37). Schimbările de direcţie devin mai eficace dacă sunt însoţite de unele mişcări înşelătoare efectuate cu corpul.36). produce derută în dispozitivul apărării adverse. acolo unde este pregătit să-l atace pentru deposedare. În acest scop. Jucătorii din apărare le folosesc pentru a întârzia acţiunea adversarului cu mingea. apărătorul execută o plecare falsă în lateral. Mişcările înşelătoare cu mingea Sunt mai dificile decât cele fără minge. Figura 35 b) schimbarea direcţiei în timpul conducerii mingii (fig. 64 .

care îşi au aplicabilitate variată (în funcţie de distanţa faţă de adversar. în jocul de astăzi găsim o serie de procedee de fentare. de spaţiile aglomerate. 3. urmează prezentarea unor exemple de exerciţii şi mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea fentelor. Prima parte a mişcării combinate este partea executată cu corpul şi numai după aceea urmează mişcarea înşelătoare propriu-zisă cu mingea (fig. Adversarul se află în faţa jucătorului care execută fenta.38). V. B. de zona în care se acţionează etc. Mişcările înşelătoare combinate Sunt mai dificile ca execuţie.) (fig. Se află lateral. Clasificarea procedeelor de fentare în situaţiile când: A. Figura 39 1. Figura 38 În această ordine. C.Figura 37 Acestea se bazează pe propria iniţiativă şi pe întârzierea adversarului. În spatele acestuia.39). Schimbările de ritm 65 . În funcţie de aceste raporturi de poziţie.

. Figura 40 În aceste cazuri. lovirea mingii pe direcţia iniţială a fentei se va face cu piciorul stâng corespunzător direcţiei finale de deplasare. 3. Conducerea mingii în condiţiile urmăririi de către adversar: fenta de oprire. Printr-o lovitură scurtă aplicată cu interiorul piciorului stâng mingea este dirijată în direcţie opusă. • în urma acesteia adversarul are un moment când se opreşte. înregistrăm câteva faze: • atacantul simulează lovitura puternică printr-o pendulare accentuată a piciorului. . 5. apărătorul se pregăteşte să efectueze un atac hotărâtor de deposedare (fig. urmate în final de schimbări de direcţie sau transmiteri variate ale mingii. este condusă de atacant.simularea unei întoarceri. În apropierea adversarului (apărătorului) care se pregăteşte să atace atacantul loveşte mingea uşor. Conducerea mingii spre adversar Apropierea de acesta şi depăşirea spre stânga sau dreapta.revenirea şi plecarea cu viteză mare în direcţia iniţială.40). din punct de vedere metodic. adică: • piciorul de execuţie al fentei simple când revine trece peste minge. 66 . 6. • va şuta la poartă etc. c) piciorul de execuţie revine brusc spre minge. în timpul conducerii mingii. 2. În cazul când aceasta se continuă vom avea de-a face cu fenta de depăşire laterală dublă. Se deosebeşte de prima prin faptul că intervine şi timpul III. • devenind picior de sprijin. c. Fenta de depăşire laterală Se execută conducând mingea în direcţia adversarului şi are următoarele faze: a) în apropierea adversarului. • va pasa sau. Fenta prin lovire înşelătoare Se foloseşte când: a. mingea este nemişcată. S-ar putea spune că primele două faze formează timpul I al fentei şi ultimele două faze timpul II.oprirea mingii cu talpa piciorului. . lovind-o cu partea exterioară a labei şi d) printr-un impuls rapid al piciorului de sprijin mingea şi corpul se deplasează în direcţie opusă eliberându-se de adversar (care se află pe picior opus). menţinând controlul mingii cu piciorul opus poziţiei şi direcţiei de atac a adversarului. b. În acest caz vom spune că s-a executat o fentă de depăşire laterală simplă. nu o atinge şi trece de ea. b) îl trece pe deasupra mingii. dirijând-o în direcţia părţii interioare a piciorului stâng. atacantul simulează lovirea mingii cu interiorul labei piciorului (drept). 4.Se realizează prin accelerări bruşte. • în aceeaşi clipă atacantul îşi schimbă spontan intenţia. de exemplu cu interiorul labei piciorului drept. fie că: • va conduce mingea mai departe.

b) Să fie sugestivă. 8. 4. b) piciorul se deplasează însă înainte efectuând o pendulare şi descriind un cerc pe deasupra mingii. „Fenta de biciclist“ se execută în felul următor: a) în timpul conducerii jucătorul ridică piciorul opus poziţiei adversarului. Fentele şi schimbările de direcţie să se facă de la 2-3 metri de adversar pentru a-i diminua acestuia posibilitatea de a interveni la minge. 5. Se începe cu explicaţia şi demonstrarea mai întâi globală şi apoi pe părţi. precum şi pentru a nu-i da posibilitatea de a recâştiga terenul pierdut. apoi cu adversari pasivi şi în final cei semi-activi şi activi. • momentul desprinderii se poate folosi pentru o serie de alte procedee şi acţiuni. Fenta de „călcare a mingii“ se foloseşte îndeosebi când ambii jucători (atacant şi apărător) se află în plină viteză. Fentele propriu-zise au în faza iniţială o viteză de execuţie mai moderată. 8. dând impresia că vrea să o oprească. cu piciorul şi cu trunchiul. urmând ca cea finală să se facă cu viteză mare. 6. f) Să folosească greşeala adversarului. în cazul efectuării unei pase sau şutului la poartă. Această fentă se poate aplica în timpul desfăşurării jocului cât şi la executarea loviturilor libere. Indicaţii metodice 1. În momentul imediat de după reuşita fentei. În faza de învăţare vom alege câteva din cele mai simple şi mai eficace fente. Fentele create se caracterizează prin ritm variat. cu treceri progresive sau bruşte de la un ritm la altul. astfel: • jucătorul calcă pe minge cu talpa piciorului (din partea opusă adversarului) oprindu-se brusc. 9. 2. Metodica învăţării mişcărilor de fentare Învăţarea şi deprinderea procedeelor de fentare a adversarului cere o muncă metodică perseverentă. după care se trece la execuţie. 7. urmând apoi exersarea liberă. Fentele au eficienţă mai mare dacă se execută din mişcare şi nu de pe loc. e) Să corespundă notei personale de joc. În timpul execuţiei jucătorul cu mingea trebuie să fie relaxat. acestea trebuie făcute cu o mare viteză de execuţie. trebuie să se continue deplasarea cu viteză maximă (şi nu micşorarea ei). Mişcările înşelătoare trebuie executate printr-un mare număr de repetări. d) Să fie variată nu şablon. După depăşirea adversarului. convingătoare. 3. pe deasupra mingii. • datorită inerţiei adversarul continuă deplasarea înainte. în cazul păstrării mingii la picior. c) acest moment îl pune pe adversar în situaţia de a-şi micşora viteza de deplasare suficient pentru ca atacantul să efectueze o împingere şi o accelerare a vitezei pentru a se desprinde de apărători.7. c) Să reprezinte o execuţie reală. Jucătorii care au un simţ natural şi o îndemânare firească pentru a executa aceste mişcări sunt foarte rari. până când devin deprinderi. Fenta de privire are ca scop să deruteze atât adversarul apropiat cât şi pe cel îndepărtat. 67 . Cerinţele generale cu privire la conţinutul execuţiei procedeelor de fentare: a) Să corespundă situaţiei tactice (să nu se execute în mod abuziv ca scop în sine).

Deposedarea adversarului de minge Prin deposedarea de minge înţelegem zădărnicirea posibilităţii adversarului de a intra în posesia mingii. preluarea. procesul de învăţare. dar el este folosit şi de ceilalţi jucători care caută să jeneze adversarii în pasarea. dar mai ales perfecţionarea. Procedeele de deposedare trebuie să se execute corect (tehnic şi regulamentar) pentru că numai în acest fel jucătorul poate intra în posesia mingii fără să fie sancţionat. Procedeele de deposedare sunt clasificate în funcţie de poziţia atacantului faţă de jucătorul care execută deposedarea.5. să-şi însuşească tehnica deposedărilor. indiferent de post. pe acţiuni. De aceea este necesar ca toţi jucătorii. 3. efectuând atacuri în scop de deposedare. trebuie să se facă concomitent şi alături de celelalte procedee tehnice. Deposedarea de minge este un element pe care îl execută în special apărătorii.5. 68 . ci în cadrul unor complexe de procedee tehnice. degajarea mingii. Mişcările înşelătoare neconstituind procedee tehnice independente în joc. iar dacă adversarul este în posesia ei se urmăreşte scoaterea mingii din posesia lui.9.

din faţă. prin împingerea uşoară cu umărul în pieptul acestuia. Deposedarea când adversarul este în posesia mingii Execuţia deposedării când adversarul este în posesia mingii cere multă atenţie. moment în care mingea este împinsă pentru a continua conducerea ei. deoarece atacantul este preocupat în principal de intrarea în posesia mingii şi deci atenţia lui este îndreptată în acest sens. În momentul deposedării. interpunându-se între cei doi jucători care urmau să-şi transmită mingea. prudenţă şi o corectă apreciere a situaţiei. jucătorul apărător efectuează mişcările de apropiere faţă de adversar. astfel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii. pentru a îndepărta mingea de adversar. Concomitent cu aceste mişcări se imprimă greutatea corpului asupra adversarului. Pentru a reuşi deposedarea în această situaţie apărătorul trebuie să calculeze foarte bine traiectoria. trunchiul este uşor aplecat înainte iar braţele ţinute lateral ajută la menţinerea echilibrului. Execuţia trebuie să se facă cu promptitudine şi rapid. În acest caz acţiunea de deposedare nu trebuie să se efectueze decât în momentul cel mai potrivit. Greutatea corpului se lasă pe piciorul de sprijin. iar în final să putem scoate mingea din piciorul adversarului (fig. în scopul de a-l dezechilibra. pentru a ajunge primul la minge. Nehotărârea şi întârzierea în execuţie sunt cauze care duc la ratarea intercepţiei permiţând adversarului să intre în posesia mingii. iar piciorul cu care executăm deposedarea este răsucit din şold în afară. uşor flexat din genunchi. cu multă prudenţă. Odată ales momentul atacului acesta se execută prompt. acesta fiind legat de capacitatea jucătorului de a se orienta rapid şi de a lua o hotărâre corespunzătoare. Deposedarea adversarului din faţă Deposedarea din faţă este folosită împotriva adversarului care se îndreaptă în alergare spre noi. Pentru a se ivi un astfel de moment. asemănător loviturii cu latul. iar centrul de greutate să fie repartizat pe piciorul cu care se atacă pentru a imprima o uşoară împingere asupra adversarului.Deposedarea mingii prin intercepţie La acest procedeu jucătorul advers nu este propriu-zis în posesia mingii ci aşteaptă primirea ei. În acest moment când mingea se află lângă piciorul atacantului nu este indicat să încercăm deposedarea lui de minge căci reuşita este puţin probabilă. tăria mingii. iar mingea se află la picior sub controlul acestuia. Deposedarea de minge în momentul preluării Sunt numeroase situaţiile când ambii jucători vor să intre în posesia mingii în acelaşi timp. deoarece observând intenţia apărătorului atacantul va putea para sau fenta. În această situaţie reuşita deposedării depinde de corectitudinea execuţiei propriu-zise. Figura 41 69 . Succesul deposedării prin intercepţie depinde în primul rând de viteza şi de hotărârea cu care se desfăşoară atacul de deposedare. Jucătorul apărător va aştepta momentul când mingea se îndepărtează de piciorul atacantului. Procedeele de deposedare când mingea este în posesia adversarului sunt următoarele: din faţă. continuând astfel acţiunea începută. din lateral şi prin urmărire. Biomecanica procedeului Jucătorul care execută deposedarea de minge se aşează în faţa acestuia blocând drumul mingii cu partea interioară a piciorului. cu hotărâre şi fără ezitare.41). Forţa şi greutatea corporală trebuie imprimate. prin tatonări repetate.

Ultimul pas îl face apropiind piciorul de sprijin de minge în timp ce corpul se apleacă în direcţia executării deposedării. Deposedarea prin alunecare În situaţia când jucătorul cu mingea nu mai poate fi ajuns pentru a lua contact corporal cu el. îmbibate cu apă sau pe zăpadă deoarece favorizează alunecarea corpului pe gazon. Alegerea procedeului depinde de distanţa la care se află mingea. după care se poate produce împiedecarea atacantului de piciorul întins pe gazon. pentru a nu fi derutat şi depăşit. În acest caz piciorul de sprijin poate suferi o leziune în urma ciocnirii iar pornirea după efectuarea deposedării este dificilă. într-o poziţie puţin oblică. ci numai pentru menţinerea echilibrului. Din cauza riscurilor arătate deposedarea nu este recomandată decât în cazurile când alte procedee nu mai pot fi aplicate.Eficacitatea este redusă dacă jucătorul nu-şi foloseşte forţa corporală.42). Deposedarea prin alunecare poate fi făcută cu piciorul apropiat de adversar sau cu piciorul îndepărtat de adversar. . Deposedarea de mingea din lateral Acest procedeu se întâlneşte destul de des în jocul de fotbal. .Greutatea nu este lăsată pe piciorul de sprijin ci pe piciorul de bătaie. poate provoca leziuni. Aceste procedee se folosesc de obicei pe terenuri mai umede. În timpul deposedării braţele nu trebuie folosite pentru a îndepărta pe adversar de minge sau pentru a se sprijini de acesta. iar celălalt braţ întins lateral (fig. Apărătorul depăşit va încerca să-l ajungă din urmă pe atacant. Când se execută regulamentar? Atunci când executantul a jucat mai întâi mingea şi aceasta a deviat de la drumul ei firesc. În momentul ajungerii începe deposedarea din lateral (procedeu descris anterior) sau prin interpunerea corpului între minge şi jucătorul cu mingea. Figura 42 Deposedarea de minge prin urmărire Acest procedeu se foloseşte atunci când adversarul cu mingea la picior depăşeşte apărătorul. Pentru a-l executa jucătorul trebuie să ia contact cu adversarul care are mingea. Acest procedeu este foarte dificil de executat deoarece mişcările la care se supune executantul prin contactul pe care îl are cu gazonul şi cu adversarul îi poate provoca leziuni. înainte. În timpul împingerii braţul din partea adversarului trebuie să fie lipit de corp. Pentru a-l deposeda apărătorul trebuie să folosească împingerea umărului din lateral asupra corpului adversarului. În majoritatea cazurilor executantul procedeului cât şi jucătorul cu mingea iau contact cu gazonul şi de multe ori prăbuşirea se face peste jucătorul apărător căzut la pământ. Deposedarea prin alunecare este dificil de apreciat chiar şi de către arbitrii experimentaţi dacă a fost executată regulamentar sau nu. de piciorul celui care o conduce. are privirea îndreptată la minge.Ţinerea relaxată a piciorului cu care se execută deposedarea. Greşeli frecvente . folosim deposedarea prin alunecare.În prima fază când jucătorul tatonează aşteptând momentul declanşării atacului. Biomecanica procedeului Jucătorul care se pregăteşte să execute alunecarea se află în spatele adversarului. şi nu la mişcările pe care le face adversarul. fără a fi sancţionat de arbitru. În momentul depărtării mingii de piciorul celui care o conduce începem 70 .

O lovitură la poartă puternică şi bine dirijată.alunecarea pe partea laterală a piciorului depărtat. Piciorul de execuţie întâlneşte piciorul de sprijin al adversarului. fie din alergare.5. cu capul.piciorul ia contact cu călcâiul şi nu cu partea exterioară a gambei.nu se apreciază corect începerea alunecării. Mişcarea de alunecare se întrerupe în timpul declanşării alunecării. 3. . fie de pe sol sau din săritură. În timpul alunecării solul este atins mai întâi cu exteriorul gambei. Lovirea mingii se produce de obicei cu vârful piciorului de execuţie. a scos în evidenţă utilitatea folosirii loviturilor cu capul în cazul mingilor venite pe sus cu traiectorie înaltă. Lovirea mingii cu capul Lovirea mingii cu capul este un element important al tehnicii fotbalului. iar după terminarea deposedării jucătorul se ridică rapid în picioare pentru a putea participa din nou la joc. În timpul executării procedeului privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge. În fotbal există multe posibilităţi pentru utilizarea jocului cu capul. pe urmă de şold şi în final cu partea laterală a trunchiului. execuţie greşită. . Greşeli frecvente .6. acesta este „aruncat“ întins înspre minge pentru a o îndepărta. Din aceste considerente jocul cu capul ocupă un loc de frunte în tehnica jocului de fotbal. iar însuşirea lui la un nivel ridicat devine o necesitate. celălalt braţ rămâne lateral în poziţia sa naturală pentru a menţine echilibrul (fig. de obicei este considerată greşeala grava (cartonaş roşu). puţin flexat din genunchi. Mingea venită pe sus poate fi parată. execuţia fiind neregulamentară. Dezvoltarea fotbalului şi în special evoluţia tehnicii. fie de pe loc. Figura 43 În cazul deposedării cu piciorul apropiat. este deseori tot atât de periculoasă ca o lovitură cu piciorul. după care îl întindem spre minge pe care o îndepărtăm sau o lovim cu talpa. Atenuăm luarea contactului cu gazonul prin aşezarea braţului de pe partea piciorului executant pe gazon. Împingem adversarul mai întâi cu braţul după care încercăm lovirea mingii.corpul nu se răsuceşte cu faţa în sus în timpul alunecării. degajată cu capul. jucătorul riscând să ajungă cu faţa pe gazon.43). . 71 . datorită contactului cu şoldul adversarului şi a poziţiei întinse a piciorului de execuţie nu se recomandă folosirea acestui procedeu pentru a se evita leziunile care pot apărea.executarea deposedării din spate.

Figura 45 Biomecanica lovirii mingii cu capul Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii cu capul sunt următoarele: • alergarea pentru a ajunge primul la minge. • continuarea acţiunii. Lovitura aplicată cu mijlocul frunţii este cea mai indicată datorită suprafeţei mari şi netede a osului frontal şi totodată puternică. cu prilejul prezentării fiecărui procedeu de lovire a mingii cu capul.45).Suprafaţa de lovire a mingii Mingea poate fi lovită cu oricare parte a capului: cu mijlocul frunţii. cu partea superioară (creştetul). • lovitura propriu-zisă. Dacă lovitura se aplică în jumătatea inferioară (A) mingea va urma o traiectorie înaltă în direcţia axei AB (degajări – fig. cu părţile laterale. făcând ca dirijarea mingii să se facă cât mai precis şi fără durere (fig. sau chiar cu partea posterioară (ceafa). 72 . Dacă lovitura se aplică în punctul C. • echilibrarea în momentul lovirii mingii. Figura 44 Punctul de lovire Traiectoria viitoare a mingii este determinată de poziţia suprafeţei de lovire (fruntea) cât şi de punctul de pe suprafaţa mingii unde se aplică lovitura. • săritura. Totodată în cazul lovirii mingii putem urmări mingea cu privirea permanent. • contactul cu solul. • elanul.44). Aceste componente ale mecanismului de bază vor fi analizate în detaliu. mingea va urma o traiectorie orizontală (lovitura razantă). dacă lovitura se aplică în jumătatea superioară (E) mingea va fi trimisă în jos pe direcţia axei EF.

Linia umerilor va fi perpendiculară pe direcţia mingii (fig. • lovirea mingii cu capul din alergare (fără desprindere de la sol). 73 . Pentru ca mingea lovită cu capul de pe loc să aibă putere şi precizie la ea vor participa toate articulaţiile împreună cu masa corpului. Figura 46 Varianta A. razant sau cu boltă). În prima fază greutatea se află pe piciorul din spate. a) După poziţia jucătorului: • lovirea mingii cu capul de pe loc. • lovirea mingii cu capul lateral. În prima fază jucătorul „se pregăteşte“ pentru execuţia propriu-zisă prin aşezarea picioarelor uşor depărtate şi flexate concomitent cu înclinarea trunchiului spre spate şi ducerea braţelor înainte flexate din coate. b) Din punct de vedere al direcţiei: • lovirea mingii cu capul înainte (jos. Lovirea mingii cu capul de pe loc. • lovirea mingii cu capul de pe loc urmată de săritură. b) după direcţia pe care o urmează mingea în urma loviturii cu capul. • lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior sau pe ambele picioare. iar stabilitatea întregului corp în momentul loviturii este mai mare (fig. Această poziţie prezintă avantajul că i se poate imprima mingii o forţă mărită. În acest scop pe lângă cap şi gât la lovitură participă trunchiul şi picioarele. muşchii gâtului fiind încordaţi. Biomecanica procedeului Tehnica loviturii cu capul de pe loc prezintă două faze distincte. trecând pe cel din faţă după producerea loviturii cu capul. Fruntea va lua contact cu mingea în momentul în care trunchiul se apropie de verticală respectiv când trunchiul este în plin avânt. • lovirea mingii cu capul înapoi. prin revenirea bruscă a trunchiului dinapoi înainte şi izbirea mingii cu capul.47). Din această poziţie începe faza a doua şi lovitura propriu-zisă.46. razant Lovirea mingii cu capul de pe loc este cea mai uşoară şi de aceea instruirea începătorilor va începe cu acest procedeu. 47).Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul Clasificarea loviturilor cu capul se poate face după două criterii: a) după poziţia jucătorului în momentul loviturii. Lovirea mingii cu capul de pe loc cu un picior înainte Mişcările sunt identice cu cele descrise anterior cu deosebirea constând în poziţia picioarelor.

iar pentru a lovi mingea el este nevoit să execute o desprindere pe verticală (o săritură). fie din centrări sau din lovituri de la colţul terenului. Jucătorul aşteaptă mingea stând cu picioarele puţin depărtate. picioarele puternic flexate din genunchi şi glezne se întorc pe tălpi în direcţia dată. Variantă D. Lovirea mingii cu capul de pe loc spre lateral Executarea tehnică a loviturilor cu capul în direcţie laterală este „identică“ în detalii cu mişcarea de lovire înainte. Astfel de situaţii se întâlnesc la mingile transmise în faţa porţii. În momentul când mingea ia contact cu fruntea se execută o extensie puternică a genunchilor şi gleznelor precum şi o întindere rapidă din şold. Concomitent cu înclinarea şi răsucirea trunchiului. Lovirea mingii cu capul de pe loc din săritură Acest procedeu se foloseşte în toate situaţiile când mingea vine pe neaşteptate spre jucător şi la o înălţime care îl depăşeşte. În prima parte a execuţiei. deosebirea constând în direcţia înclinării înapoi şi înainte a trunchiului. Acest procedeu se mai foloseşte de către apărători pentru a trimite mingea propriului portar.Figura 47 Varianta B. când nu pot trimite mingea în faţă sau lateral. trunchiul şi gâtul sunt înclinate înapoi şi totodată răsucite în direcţia dorită. Privirea urmăreşte permanent mingea. flexând genunchii şi gleznele mai mult decât de obicei.47). trunchiul şi gâtul se înclină înapoi până când suprafaţa frunţii va fi aproape orizontală. Execuţia propriu-zisă a loviturii cu capul este identică cu trimiterea mingii cu capul înainte (fig. fără o pregătire prealabilă. Acest procedeu se întâlneşte frecvent în lupta aeriană. Varianta C. Deoarece nu putem vedea ce se întâmplă în spatele nostru această execuţie nu poate fi precisă. În această poziţie aşteptăm mingea. Aceste sărituri se execută numai din desprinderea energică şi rapidă a corpului pe verticală. Acest procedeu este folosit deseori de către înaintaşi în lupta lor cu apărătorii. Lovirea mingii cu capul din poziţie statică – înapoi Trimiterea mingii cu capul înapoi se practică cu totul întâmplător în timpul jocului şi numai atunci când nu există altă posibilitate pentru transmiterea ei. în aglomerările din faţa porţii. 74 .

Figura 49 b) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior. indiferent dacă mingea este dirijată înainte. Lovitura trebuie executată în momentul când mingea şi jucătorul aflat în mişcare se întâlnesc.48. În timpul zborului executăm lovitura cu capul (fig. A. iar trunchiul se înclină uşor înainte. Mingea trebuie lovită de jucătorul care aleargă normal fără să execute o desprindere sau săritură (fig. Figura 50 75 . Astfel avem: a) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare. întindem cu putere genunchii şi gleznele şi ne desprindem de sol. lateral sau înapoi. În funcţie de felul cum se face bătaia se clasifică şi loviturile cu capul din săritură. iar planul frunţii trebuie să fie perpendicular pe direcţia loviturii. Mingea trebuie lovită cu fruntea.Lovirea mingii cu capul din alergare Lovirea mingii cu capul din mişcare este mai dificilă deoarece lovirea trebuie făcută în timpul alergării sau imediat după terminarea ei. La acest procedeu săritura este precedată de elan şi de bătaie. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare Acest procedeu se foloseşte atunci când suntem în contact cu adversarul sau se află în imediata apropiere. Tehnica loviturii este identică cu tehnica loviturii cu capul de pe loc. Figura 48 Lovirea mingii cu capul din săritură Sunt frecvente situaţiile când jucătorul pentru a putea lovi mingea venită cu o traiectorie înaltă este nevoit să execute o săritură.49). Pentru a-l executa efectuăm o uşoară genuflexiune cu ambele picioare în timp ce braţele pendulează înapoi.50). Din această poziţie efectuăm împingerea printr-o pendulare bruscă şi puternică a braţelor înainte şi în sus.

de aplecare înainte lovind mingea cu putere. Jucătorul are nevoie de minimum 1-2 metri pentru a efectua un elan. iar dacă se execută săritura cu întârziere mingea trece de jucător. La acest procedeu înălţimea corpului este aproape neglijabilă dacă jucătorul dispune de un bun simţ al ritmului şi de supleţea necesară. Biomecanica procedeului Lovitura cu capul din săritură este una din mişcările cele mai complexe şi dificile din tehnica fotbalului. Figura 51 Pentru a executa corect acest procedeu jucătorul trebuie să aibă o foarte bună coordonare a mişcărilor şi un dezvoltat simţ al echilibrului. Trunchiul se arcuieşte uşor în spate. flexat din genunchi. Mişcarea loviturii cu capul din săritură cu bătaie pe un singur picior se compune din următoarele faze: a) elanul. trunchiul execută brusc o pendulare dinapoi înainte iar capul acţionând din gât loveşte cu putere mingea. trunchiul şi capul se află în extensie şi execută o mişcare bruscă.51). Dacă săritura este efectuată prea devreme mingea va fi lovită nu cu fruntea ci cu faţa. dar nici nu va depăşi 5-6 metri. B. bărbia sau chiar mai jos. Dacă mingea este lovită în punctul maxim al săriturii. Talpa aruncă parcă corpul de la sol în timp ce piciorul celălalt. 76 . În acest moment al săriturii corpul a atins punctul cel mai înalt al săriturii aşteptând sosirea mingii. genunchii sunt flexaţi. În cazul lovirii mingii în urcare sau în coborâre nu ne putem folosi de trunchi. scurtă. iar eficacitatea loviturii va creşte datorită forţei cu care este lovită mingea. se ridică viguros în sus ajutând înălţarea corpului. c) Bătaia urmează după ghemuire. braţele ajută la menţinerea echilibrului (fig. e) Revenirea pe pământ este faza de închidere a mişcării. Piciorul de bătaie flexat din genunchi se extinde cu putere. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior Acest procedeu este folosit pentru a lovi mingile care depăşesc înălţimea corpului şi în momentul începerii alergării nu se află nici un adversar în apropierea lui. Greutatea corpului trece de pe călcâi asupra pingelei. Datorită mişcării trunchiului şi picioarele sunt duse înainte iar braţele sunt trase brusc înapoi. b) ghemuirea.Mingea poate fi lovită în timpul desprinderii în punctul maxim al săriturii sau în timpul revenirii pe sol. d) efortul din aer (lovitura cu capul) e) revenirea pe pământ. Ea se face de obicei pe ambele picioare. d) Efortul din aer (lovitura cu capul). b) Ghemuirea. În tot timpul mişcării privirea urmăreşte mingea. Prin folosirea elanului înălţimea la care lovim mingea va fi mult mai mare decât în cazul săriturii cu bătaie pe ambele picioare. Înainte de ultimul pas pe piciorul de bătaie începe ghemuirea care constă din coborârea centrului de greutate şi împingerea lui deasupra piciorului de bătaie. În clipa în care mingea ajunge la înălţimea frunţii. prin flexarea pronunţată a genunchiului. ci numai de aplecarea înainte a gâtului pentru a amplifica puterea loviturii. La acest procedeu este foarte important momentul ales pentru efectuarea săriturii. a) Elanul este alergarea efectuată de jucător din punctul de plecare până în momentul ultimului pas care trebuie să cadă pe piciorul de bătaie. c) bătaia.

cu ducerea rapidă a braţelor dinainte înapoi şi se termină cu aruncarea mingii. la punctul maxim sau în timpul revenirii la pământ. În tot acest timp greutatea este repartizată pe ambele picioare. În acest timp trunchiul se înclină spre spate iar picioarele se flexează din genunchi. Mişcarea se termină în extensie. Aruncarea mingii de la margine de pe loc Acest procedeu se poate efectua cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un picior în faţă. Regulamentul arată şi modul de executare a repunerii. fără încordare.7.5. folosirea ei variată din punct de vedere tactic. Aruncarea de la margine se poate executa de pe loc sau cu elan. Greutatea este repartizată pe piciorul din spate iar în momentul începerii aruncării aceasta trece pe piciorul dinainte. a cărei executare este prescrisă în mod expres de regulamentul de joc. În trecut au fost jucători care aruncau mingea 30-40 metri (Zavada – C. în uşoară fandare. Aruncarea de la tuşă fiind executată cu mâna este considerată de majoritatea jucătorilor şi chiar a antrenorilor ca o problemă secundară. Aruncarea mingii de pe loc cu un picior în faţă Cuprinde aceleaşi mişcări ca la procedeul anterior cu deosebirea că picioarele sunt uşor depărtate. Care este momentul cel mai eficace de a lovi mingea – în timpul înălţării corpului. fie pe pământ. Acest procedeu asigura transmiterea mingii la o distanţă mai mare datorită impulsului dat de extinderea puternică a piciorului dinapoi. şi Remus Câmpeanu de la „U“ Cluj) asemeni loviturii de la colţ. având faţa sau o parte a corpului la teren iar picioarele pe pământ. • jucătorul execută săritura cu capul de pe loc din fandare laterală şi nu din fandare înapoi. • la lovitura cu partea laterală a frunţii numai capul este întors lateral iar planul corpului este îndreptat înainte. Aruncarea de la margine este deci o parte a tehnicii. încât în timpul antrenamentelor tehnica aruncării abia ajunge să fie exersată. când se găseşte deasupra capului. specificând că jocul se va relua cu o aruncare de la margine de pe locul de unde mingea a părăsit terenul. valabile pentru toate procedeele de lovire a mingii cu capul: • jucătorul nu loveşte mingea cu fruntea ci cu partea laterală sau creştetul capului.C. pornită de la glezne şi genunchi. Urmează aruncarea propriu-zisă care începe cu extinderea energică a corpului înainte. 3. jucătorul fiind ridicat pe vârfuri. preluare) iar lovitura executată în cădere se foloseşte pentru pasarea mingii unui partener care se află în imediata sa apropiere. • jucătorul nu se foloseşte de forţa corporală ci execută mişcarea numai din gât. unul în faţa celuilalt. Toate aceste mişcări se execută relaxat. dar mult mai periculoase datorită preciziei în aruncare dată de mână. Biomecanica procedeului Jucătorul ţine mingea cu ambele mâini. • lovitura cu capul în direcţie laterală nu este executată cu fruntea ci cu partea laterală a frunţii. poate asigura o serie de avantaje.A. fie în aer. • lovirea mingii la o înălţime nepotrivită cu capul din săritură (jucătorul se bagă sub minge). pe deasupra capului până trece de axul vertical al corpului. prin alunecare. Executantul trebuie să se folosească de ambele mâini şi să arunce de deasupra capului. după care urmează ducerea braţelor flexate prin înainte-sus.Un alt aspect al execuţiei îl ridică momentul în care lovim mingea. lovitura executată în punctul maxim se foloseşte cel mai des în lupta cu adversarii pentru a intra în posesia mingii şi a o trimite corespunzător situaţiei de joc (pasă. Aruncarea mingii de la margine Regulamentul jocului precizează modul de continuare a jocului atunci când mingea a depăşit liniile laterale ale terenului. Lovitura în ascensiune se foloseşte pentru a trimite mingea la distanţe mari (degajări cu capul). Greşeli frecvente În procesul de învăţare cele mai frecvente greşeli întâlnite sunt următoarele. Corecta execuţie tehnică. 77 . şut la poartă.

El este primul jucător care după ce a oprit un atac advers. • în timpul aruncării îşi ridică un picior sau ambele de pe gazon. devierea mingii. • jucătorul lasă mingea să cadă în faţa lui. Sarcina principală a portarului – aceea de ultim apărător – este de a împiedica intrarea mingii în poartă prin orice mijloace. În afara acestei suprafeţe fiind considerat ca şi oricare alt jucător de câmp. Mijloace tehnice specifice jocului portarului Regulamentul jocului de fotbal precizează faptul că o echipă de fotbal este alcătuită din 10 jucători de câmp şi un portar. tehnico-tactică şi în special moral-volitivă are un conţinut diferit din care cauză portarului i se cer calităţi şi însuşiri deosebite cum ar fi: forţă. boxarea mingii. Datorită elanului mingea poate fi aruncată la distanţe apreciabile. o îndrumare psihică şi o educaţie cu totul deosebite de ale acestora.5. • greutatea corpului nu este adusă înainte în timpul aruncării. Jocul portarului deosebindu-se radical de acela al jucătorilor de câmp. iar pe ultimii paşi se ridică deasupra capului concomitent cu accelerarea alergării. Totodată pregătirea fizică. Mijloacele tehnice de apărare ale portarului pot fi sistematizate astfel: 1. printr-o degajare precisă şi rapidă. Faza a doua este identică cu aruncarea de pe loc. deplasarea pe linia porţii.Aruncarea mingii de la margine din elan Aruncarea se execută după un elan de 4-5 paşi. inclusiv prin folosirea mâinilor. b) mijloace tehnice de atac ale portarului. Mişcări fără minge: a. 78 . Datorită acestor două sarcini tehnica jocului portarului se împarte astfel: a) mijloace tehnice de apărare ale portarului. e. dar trebuie să fim atenţi pentru a nu depăşi limitele terenului în momentul terminării elanului. Greşeli frecvente Greşelile de tehnică sunt şi cele de regulament. aruncarea mingii cu mâna. Mişcări cu mingea: a. b. hotărâre. Sistematizarea tehnicii portarului După cum am arătat. cu mâna sau piciorul. poziţia de bază. Portarul este deci jucătorul multilateral al echipei. porneşte atacul propriei sale echipe. pe lângă munca propriu-zisă de apărare. Această prevedere regulamentară privind folosirea mâinilor este valabilă numai în interiorul suprafeţei de pedeapsă proprii. b. c. plonjonul. ci se extinde şi la iniţierea atacurilor. portarului i se cer însă şi alte activităţi. sarcina portarului nu se rezumă numai la apărarea porţii proprii. iar în jocul său întâlnim alte elemente tehnice decât la ceilalţi jucători. În timpul alergării mingea este ţinută în faţă. voinţă. d. Astfel: • jucătorul aruncă numai cu un braţ. cere o instruire. • trecerea trunchiului din poziţia aplecat spre spate în poziţia aplecat înainte nu este destul de energică. imaginaţie. O altă activitate importantă a portarului este aceea de îndrumare şi dirijare a componenţilor liniei defensive. atenţie distributivă etc.8. În fotbalul modern. • în timpul aruncării depăşeşte linia de tuşă cu un picior sau cu ambele. 3. prin trimiterea în teren a mingii. plasamentul. c. 2. încredere în sine. prinderea mingii.

conducerea mingii. Figura 53 79 . iar privirea urmăreşte în permanenţă mingea (fig. degajarea mingii cu piciorul. dar flexate din coate la un unghi de 45 de grade. încercând să se plaseze acolo unde şansele de reuşită sunt mai mari. Poziţia de bază În aşteptarea mingii portarul va trebui să ia o poziţie cât mai convenabilă pentru a putea interveni cu succes la mingile trimise spre poartă în orice moment al jocului. . iar portarul se află în echilibru stabil. Această poziţie fiind obositoare nu se recomandă a se păstra în permanenţă decât în cazul acţiunilor în imediata apropiere a porţii.deplasarea se face cu paşi încrucişaţi. Deplasările laterale din această poziţie se fac cu paşi adăugaţi scurţi şi săltaţi pentru ca schimbarea greutăţii de pe un picior pe celălalt să fie cât mai uşoară fără a influenţa rapiditatea deplasării. b)Plasamentul şi deplasările specifice În timpul desfăşurării jocului portarul îşi schimbă permanent poziţia şi locul în poartă în funcţie de poziţia mingii. .privirea nu urmăreşte în permanenţă mingea.53). genunchii flexaţi şi împinşi înainte. picioarele depărtate la nivelul umerilor.52). . ieşirea din poartă şi blocarea mingii. poziţia aproape în picioare. Mişcările fără minge a.flexarea genunchilor insuficientă.păstrarea poziţiei de bază un timp îndelungat va duce la obosirea portarului (poziţia se păstrează chiar şi atunci când mingea este în terenul advers).f. . Greşeli frecvente . h. braţele lângă corp lăsate în jos cu palmele orientate tot în jos. g.braţele sunt ţinute pe lângă corp.greutatea corpului este lăsată pe călcâie. . Figura 52 Din această poziţie orice mişcare poate fi începută cu uşurinţă. Deplasările laterale prin paşi adăugaţi le execută în aşa fel încât să fie în permanenţă pe bisectoarea unghiului format de minge şi cei doi stâlpi ai porţii (fig. Biomecanica procedeului Trunchiul va fi aplecat înainte din şolduri. greutatea este lăsată pe tălpi. 1.

Deplasarea va începe cu piciorul apropiat de direcţia mişcării. dar prinderea ei se face la fel şi este valabilă în toate execuţiile. Astfel. Prinderea mingilor joase Variante ale procedeului: mingea rostogolită poate fi prinsă în două feluri: 1. desfăcute în formă de evantai şi orientate cu podul palmei în direcţia de sosire a mingii. Mişcările cu mingea A) Prinderea mingii Cel mai sigur procedeu de apărare al portarului este prinderea mingii cu mâna. • după terminarea deplasării şi reluarea poziţiei de bază. Transmiterea mingilor se face de la distanţe diferite. a. După terminarea acestui pas lateral. stând într-un genunchi. axa lor longitudinală este îndreptată spre minge. greutatea rămâne pe un singur picior. dând în acelaşi timp încredere echipei în propriul portar. Greşeli frecvente • deplasarea nu se face pe linia imaginară a bisectoarei. formând un „coş“ pe care-l aşezăm în calea mingii. iar celelalte depărtate sunt încordate în momentul contactului cu mingea (fig. cu picioarele paralele. în momentul prinderii. cu traiectorii şi intensităţi diferite. genunchii insuficient flexaţi. Mişcările spre dreapta sau spre stânga ale centrului de greutate trebuie să se facă într-un plan aproape orizontal. este de preferat să efectuăm mai mulţi paşi mărunţi pentru a ocupa poziţia dorită decât 1-2 paşi mai lungi. Prinderea mingilor joase cu tălpile picioarelor ţinute paralel Mingile care vin pe jos pot fi reţinute de portar doar dacă se aşează pe direcţia mingii în poziţia de bază. 2. revenind din nou la poziţia de bază. mingea trebuie dusă la piept. 1. ea trebuie să întâlnească în drumul ei nu numai mâinile ci şi corpul portarului. De exemplu dacă vrem să ne deplasăm spre dreapta începem mişcarea cu un pas lateral al piciorului drept.În timpul deplasărilor laterale din poziţia de bază labele picioarelor nu îşi schimbă poziţia. • deplasarea începe cu piciorul opus direcţiei mişcării. greutatea corpului este trecută pe piciorul care a efectuat mişcarea. în cazul mingilor înalte. după care piciorul stâng rămas pe loc este tras după piciorul deplasat.54). iar greutatea se va repartiza uniform asupra tălpilor ambelor picioare. Figura 54 Imediat după prindere. degetele sunt depărtate. • deplasarea se face în poziţie prea înaltă. Degetele mari apropiate. Paşii laterali nu trebuie să fie prea lungi. având genunchii cât mai întinşi iar braţele sunt întinse în faţa picioarelor astfel încât 80 . iar în cazul mingilor care vin la înălţimea pieptului. se apleacă înainte. 2. Biomecanica mişcării Portarul aflat pe direcţia mingii cu tălpile picioarelor paralele şi depărtate la 10-12 cm. Siguranţa în prinderea mingii ridică valoarea portarului sau din contră o scade.

• genunchii sunt îndoiţi în timpul mişcării înainte prea mult şi astfel riscăm să lovim mingea cu ei. sau prea ridicat.56). după care îndreptându-se trunchiul. Prinderea mingilor venite pe jos stând într-un genunchi În cazul în care mingile rostogolite vin lateral faţă de portar.vârfurile degetelor să atingă pământul. Flexând cotul facem ca mingea să se rostogolească de-a lungul antebraţelor până la torace. iar de aici îi blocăm drumul prin acoperirea mingii cu pieptul. Prinderea propriu-zisă începe în momentul contactului mingii cu vârfurile degetelor. după care se îndreaptă spre ternul de joc (fig.genunchiul piciorului îngenuncheat este aşezat prea departe de gamba piciorului e sprijin. Privirea urmăreşte mingea până în momentul blocării ei la piept.55). Figura 56 Greşeli frecvente . iar axa longitudinală a piciorului este aproape perpendiculară pe direcţia mingii. Mingea ajunge în „cuibul“ format de torace. între cele două picioare conduc mingea de-a lungul palmelor şi antebraţelor până la torace. astfel mingea se poate strecura printre ele. Mingea luând contact cu palmele se rostogoleşte în sus de-a lungul antebraţelor. deosebirea constând în aşezarea picioarelor pe sol în aşteptarea mingii. • depărtarea exagerată a picioarelor în fandare laterală pentru a ridica mingea mai uşor – riscăm să treacă printre picioare. Piciorul de sprijin. 81 . Palmele sunt apropiate astfel încât degetele mici se ating. având vârful ghetei îndreptat uşor lateral. Figura 55 Greşeli de execuţie • picioarele sunt depărtate prea mult. antebraţe şi palmele mâinilor. respectiv până la abdomen. puternic flexat din genunchi. privirea se îndreaptă spre terenul de joc (fig. Braţele întinse spre pământ. Aceasta este poziţia de aşteptare a mingii. Mingea va putea trece în cazul scăpării ei din mâini printre picioare. acesta va utiliza pentru oprirea lor procedeul într-un genunchi. concomitent cu ridicarea trunchiului. suportă întreaga greutate a corpului. b. Celălalt picior răsucit din şold are genunchiul coborât aproape până la pământ şi este aşezat lângă piciorul de sprijin în aşa fel încât gamba să blocheze drumul mingii spre poartă. Biomecanica procedeului Tehnica execuţiei este aproape identică cu cea descrisă anterior. Privirea este îndreptată înspre minge până la blocarea ei în „cuib“.

- cea mai frecventă greşeală este poziţia braţelor având coatele depărtate. Mingea se poate lovi de pieptul portarului ricoşând în teren. La aceste procedee de prindere a mingilor rostogolite se întâlnesc diferite variante de ordin personal cum ar fi: picioarele puţin flexate sau cu un genunchi orientat înainte şi puternic flexat iar celălalt de asemenea flexat aproape că ia contact cu pământul. Fiecare procedeu are avantaje şi dezavantaje, dar la toate procedeele în momentul în care mingea a fost reţinută ea trebuie dusă la piept. Prinderea mingilor cu traiectorie În categoria mingilor cu traiectorie intră acele mingi care depăşesc înălţimea genunchiului. Traiectoriile cele mai frecvent întâlnite în jocul de fotbal sunt cele de la: • înălţimea genunchilor; • înălţimea abdomenului; • înălţimea pieptului; • mingile înalte care depăşesc înălţimea corpului. În cazul mingilor venite la înălţimea genunchilor, portarul flexează genunchii, apleacă trunchiul înainte, iar braţele sunt întinse în întâmpinarea mingii având palmele orientate spre minge. De îndată ce mingea a fost reţinută este dusă la piept, iar trunchiul revine la poziţia normală (fig.57).

Figura 57 Mingile venite la înălţimea abdomenului pot fi prinse în două moduri, în funcţie de tăria lor. Astfel, mingile venite cu o forţă mai mică vor fi prinse direct cu mâinile. Braţele se duc în întâmpinarea mingii (asemănător prinderii mingii din jocul de handbal şi baschet) având degetele orientate în sus, iar palmele spre minge. După prindere mingea poate fi dusă la piept pentru a fi protejată de atacantul aflat în apropiere, trimisă imediat în joc la un coechipier liber, sau poate fi bătută de pământ în limitele celor 6 secunde după care va fi degajată spre un coechipier. Mingile venite puternic vor fi blocate la abdomen. În momentul în care mingea se apropie de corp, genunchii se flexează, trunchiul se apleacă înainte iar braţele se flexează din coate având palmele orientate spre interior cu degetele desfăcute. În momentul când mingea a atins corpul se produce şi o retragere a abdomenului necesară amortizării forţei cu care vine aceasta (fig.58).

Figura 58

82

Mingile venite la înălţimea pieptului, oferă portarului timp să execută o săritură. Este recomandabil ca prinderea să se facă la înălţimea abdomenului. În acest caz portarul va efectua în prealabil o săritură în înălţime blocând mingea la abdomen folosind procedeul descris anterior. În cazul în care mingea vine cu putere la înălţimea pieptului sau sub bărbie, atunci ea va fi blocată în această regiune a corpului. Portarul se ridică pe vârfurile picioarelor, corpul în extensie, palmele cu degetele desfăcute sunt orientate spre interior şi vor bloca mingea (fig.59).

Figura 59 Greşeli frecvente Cu ocazia opririi mingilor prinse în faţa toracelui se întâlnesc următoarele greşeli: • antebraţul este ridicat prea târziu din coate, mingea lovindu-se de torace ricoşează; • bombarea exagerată a toracelui în calea mingii poate duce la scăparea acesteia din mâini, ea lovindu-se de o suprafaţă rigidă, ricoşează puternic; • coatele sunt ţinute depărtate iar în cazul ricoşării mingii ea poate scăpa prin deschizătura dintre coate. b. Prinderea mingilor înalte Mingile care depăşesc înălţimea portarului nu mai pot fi protejate de corp, iar pentru prinderea lor se vor utiliza numai mâinile. În cazul mingilor înalte prinse din poziţie statică, portarul va întinde corpul şi braţele spre direcţia de sosire a mingii, având palmele orientate înainte cu degetele desfăcute în formă de evantai, iar degetele mari şi cele arătătoare foarte apropiate. În momentul contactului cu mingea, mâinile vor fi încordate pentru a putea amortiza forţa cu care vine mingea, după care va fi dusă imediat la piept pentru mai multă siguranţă. În tot acest timp privirea va urmări în permanenţă mingea (fig.60).

Figura 60

83

În cazul loviturilor foarte puternice sau când mingea este alunecoasă, iar prinderea ei ar fi riscantă se recomandă mai întâi oprirea ei prin întinderea braţelor sus cu palmele apropiate şi orientate pe direcţia de sosire a mingii, după care cade pe pământ, de unde va fi ridicată. Dacă în apropiere se află un adversar, acest procedeu nu se recomandă, mingea poate fi deviată sau boxată, Mingile venite la înălţimi mai mari vor fi prinse în urma efectuării în prealabil a unei sărituri. Săritura poate fi executată cu un singur picior sau cu ambele picioare, aceasta în funcţie de înălţimea care trebuie atinsă, respectiv de spaţiul pe care îl avem la dispoziţie pentru a executa săritura cu elan. Concomitent cu desprinderea de pe sol, braţele sunt întinse energic în sus, palmele orientate pe direcţia de sosire a mingii, degetele răsfirate în formă de evantai, şi cu degetele mari apropiate. În timpul aterizării mingea este dusă la piept. Aterizarea trebuie să fie cât mai elastică, relaxată, efectuându-se de obicei pe piciorul de bătaie aflat într-o uşoară fandare oblică, iar pentru amortizarea căderii genunchii sunt uşor flexaţi. Greşeli în prinderea mingilor înalte: - prinderea mingii se face lateral şi nu în faţă; - prinderea mingii cu articulaţiile încordate – mingea nu poate fi amortizată; - aprecierea greşită a traiectoriei şi vitezei cu care vine mingea, dar mai ales alegerea momentului bătăii – mingea trece peste mâini, săritura efectuându-se în contratimp. B) Plonjonul Plonjonul este elementul tehnic cel mai spectaculos al tehnicii jocului portarului şi constă în aruncarea corpului pentru a prinde sau a respinge mingile care sunt şutate la poartă, lateral faţă de acesta. El necesită mult curaj şi o deosebită elasticitate şi coordonare. În timpul plonjonului, portarul „zboară“ prin aer (2-3 metri), după care aterizează de la înălţimi mari pe una din părţile laterale ale corpului, ceea ce nu este deloc uşor şi câteodată chiar riscant. Este bine ca portarul să ştie să execute corect plonjonul, dar el nu trebuie să se folosească de acest procedeu de apărare decât atunci când nu există altă posibilitate pentru prinderea sau respingerea mingii (fig.61)

Figura 61 Biomecanica procedeului Prin plonjon pot fi apărate mingile razante, semiînalte şi înalte dar mişcările pe care le efectuează portarul din poziţia iniţială şi până la ridicarea de la pământ, sunt identice şi se compun din următoarele părţi: a) poziţia de pregătire b) împingerea de sol c) zborul d) prinderea sau respingerea mingii e) aterizarea f) ridicarea în picioare Poziţia de pregătire este aproape identică cu poziţia de bază a portarului. În cazul în care mingea este venită lateral şi nu poate fi prinsă din plonjon de pe loc, portarul va căuta să-şi ia o poziţie de pregătire prin paşi laterali, identici cu mişcările de plasare sau printr-un pas încrucişat. Portarii rutinaţi aplică ambele variante. Portarul execută pasul încrucişat trecându-şi piciorul opus direcţiei de plonjare cruciş în faţa piciorului de sprijin, concomitent cu trecerea greutăţii pe acest picior, iar cu piciorul rămas pe loc va păşi în direcţia plonjării, executând în acelaşi timp şi bătaia. Împingerea şi desprinderea de sol se execută din poziţia de pregătire, trecând greutatea corpului de pe piciorul mai îndepărtat de direcţia plonjării pe piciorul opus, puternic îndoit din genunchi, în timp ce trunchiul este uşor răsucit în direcţia plonjării. Piciorul cu care se face împingerea este întins energic din genunchi, iar genunchiul piciorului opus este ridicat în sus. Distanţa zborului depinde de puterea împingerii. În timpul zborului ambele picioare sunt uşor flexate din genunchi urmând într-o poziţie relaxată direcţia de zbor a trunchiului. În zbor, corpul are îndreptată spre sol partea sa laterală, iar privirea urmăreşte mingea.
84

Revenirea la pământ se face îndoind uşor genunchii. Greşeli frecvente 85 . Boxarea mingii poate fi făcută cu o singură mână sau cu ambele mâini. succesiunea segmentelor corpului este inversă. Prinderea se execută astfel: degetele mâinii din partea căderii sunt întinse şi răsfirate cu palma orientată pe direcţia de sosire a mingii. Greşeli frecvente . (fig. În cazul când portarul execută şi o săritură. În momentul în care corpul a atins punctul maxim al înălţimii braţele se întind brusc din coate. zborul. . flexat din genunchi şi mingea spre noi. în cazul când plonjonul se execută fără desprindere de pământ. coapsă.executarea plonjonului exact în direcţia barelor porţii poate duce la leziuni în contact cu stâlpii porţii. iar celălalt braţ cu degetele răsfirate. La prinderea mingii vom avea grijă să interpunem în măsura posibilităţilor un obstacol între minge şi poartă care să-i bareze drumul. După căderea la pământ mingea este trasă complet lângă trunchi şi se începe mişcarea de ridicare.contactul cu pământul se face pe partea ventrală (anterioară) şi nu cu partea laterală. învălmăşeli în faţa porţii.amortizarea nu se face cu ajutorul braţelor şi picioarelor – în acest caz corpul se izbeşte puternic de pământ şi se pot produce leziuni. o acoperă. Elanul se face pe direcţia de sosire a mingii. amortizând căzătura. urmând să ia contactul cu pământul şi trunchiul cu partea laterală.întârzierea prea mult timp în poziţia culcat poate duce la sancţionarea portarilor cu lovitură liberă indirectă. părţile laterale ale trunchiului şi braţul din direcţia plonjonului. Aceasta se face prin sprijinirea pe palma mâini aflată mai aproape de pământ şi prin ridicarea genunchiului piciorului aflat deasupra şi sprijinirea lui pe pământ. . Astfel de situaţii se întâlnesc când mai mulţi jucători sar pentru a lovi mingea cu capul. Acest lucru poate duce la leziuni grave.62) Figura 62 Biomecanica procedeului În majoritatea cazurilor boxarea mingii este combinată cu o săritură şi se compune din următoarele faze: elanul. apoi a tălpii. iar mingea poate trece pe sub corpul portarului. Pentru siguranţa şi eficacitatea execuţiei se recomandă folosirea ambilor pumni. sau când este pe punctul de a fi atacat în momentul interceptării mingii. Lovitura se execută cu primele falange ale degetelor care au suprafaţa cea mai mare de lovire. iar cel de-al doilea când mingea este alunecoasă. întinzând brusc genunchiul şi ridicând totodată genunchiul piciorului opus puternic în sus. şold. Împingerea în palmă şi sprijinirea pe talpa piciorului aflat deasupra se face energic şi cât mai repede posibil pentru ca portarul recăpătându-şi poziţia în picioare să poată fi în măsură să continue imediat jocul. C) Boxarea mingii este procedeul tehnic de care se foloseşte portarul în toate situaţiile când prinderea mingii prezintă nesiguranţă şi riscuri. . boxarea şi aterizarea.Mingea este reţinută sau respinsă în timpul zborului. Primul procedeu se foloseşte în situaţiile speciale din faţa porţii. iar săritura începe prin desprinderea de sol a călcâiului piciorului. dar cu palma orientată deasupra mingii. iar pumnii lovesc cu putere mingea (o boxează). într-o fandare oblică. Aterizarea este deci amortizată cu ajutorul braţului şi piciorului aflat mai aproape de pământ. îndoind ambele coate. bătaia. În timpul zborului facem pregătirile în vederea aterizării pentru amortizarea căderii. Contactul cu pământul se ia în următoarea succesiune: gambă. Înainte de terminarea zborului tragem sub noi piciorul mai apropiat de pământ.

63). . Greşeli frecvente . deoarece în caz contrar mingea poate intra sub bară. Figura 63 Această trimitere a mingii trebuie să fie executată cu cel puţin 20-30 centimetri înaintea planului perpendicular al porţii. iar prinderea ei este nesigură. D) Devierea mingii sau trecerea mingii.executarea devierilor înspre teren şi nu în afara lui. din săritură sau din plonjon.întinderea braţelor după boxare. E) Aruncarea mingii cu mâna Tendinţa actuală din fotbalul modern este pornirea atacului sau eventual a contraatacului cât mai rapid posibil. este procedeul tehnic prin care portarul reuşeşte să prelungească traiectoria mingii în afara suprafeţei de poartă. putând continua acţiunea imediat. folosind pentru trimiterea mingii numai elanul corpului şi al săriturii . Execuţia procedeului cu ambele mâini prezintă o siguranţă mai mare şi se foloseşte în mod special la mingile şutate violent din faţă. Folosirea lui se cere pe timp ploios când mingea este alunecoasă şi în toate situaţiile când mingea este şutată foarte puternic în direcţia barelor. fapt care duce la o serie de greşeli parţiale.lipsa de coordonare între execuţia săriturii. portarul revine cu întârziere în poziţia de bază. Biomecanica procedeului 86 . Aruncarea de jos se foloseşte de obicei pentru transmiterea mingii la distanţe mici. . .după executarea devierii. Biomecanica procedeului În timpul săriturii sau al plonjonului mâna se aşează în aşa fel încât palma să fie pe direcţia mingii. iar jucătorul spre care se îndreaptă nu trebuie să execute procedee de intrare în posesia ei.respingerea mingii când portarul se află pe linia porţii – situaţie când mingea poate intra în poartă. Se recomandă ca deplasarea portarului să se facă cu 20-30 centimetri în faţa liniei porţii. Pentru executarea procedeului portarul se va folosi de braţul din direcţia plonjonului. atacantul ajunge cu capul la minge înaintea pumnilor portarului. În acest sens un rol important îi revine portarului pentru a continua acţiunea folosind aruncarea mingii cu mâna. Mingea poate fi aruncată pe jos (rostogolită) sau pe sus. Acest procedeu este identic cu lansarea bilei în jocul de popice şi are avantajul că mingea vine pe jos. iar în urma contactului mingea să fie trimisă (deviată) peste bara transversală sau stâlpii porţii (fig.executarea cu întârziere a bătăii. . Devierea mingii se poate executa cu o mână sau cu ambele mâini.lovirea mingii având braţele complet întinse. pe când execuţia cu o singură mână favorizează luarea unei înălţimi cât mai mari şi se foloseşte la devierea mingilor venite spre părţile laterale ale porţii. mişcarea braţelor şi lovirea mingii. rezultând o distanţă mică de transmitere a mingii..

distanţa la care poate fi trimisă este mai mică. Mingea poate fi scăpată sau direcţia pe care o va lua nu corespunde cu cea dorită de portar. Privirea este îndreptată spre locul de trimitere a mingii. trunchiul se apleacă mult înainte. în partea posterioară se sprijină de antebraţ.aruncarea se execută numai din braţ. lansarea asemănător aruncării discului (fig. Greutatea corpului se află pe piciorul din spate iar piciorul şi braţul opus întins în faţă.cu toate că este un procedeu foarte simplu se întâlnesc ratări şi greşeli în execuţia lui. fiind şi mai uşor de executat. Ambele execuţii îngreunează preluarea ei de către partener. În momentul aruncării greutatea corpului trece pe piciorul din faţă.mingea eliberată prea repede se va izbi de gazon sărind din loc în loc. Primul procedeu este folosit cel mai frecvent de către portari.66) nu le recomandăm.Mingea este ţinută la nivelul şoldului pe palma mâinii care execută mişcarea. iar în partea superioară este susţinută de degetele braţului opus. lansare asemănător mişcării discului şi rotativă. descriind o traiectorie arcuită.64) Figura 64 Greşeli frecvente . (vor fi tratate la cursul de specializare) 87 .cele mai frecvente greşeli sunt de ordin tactic când portarul nu ţine cont de prezenţa adversarului în imediata apropiere a partenerului căruia trebuie să-i trimită mingea. . Datorită dificultăţilor în a fi executate celelalte două procedee.mingea este eliberată târziu din mână. Greşeli frecvente . Greutatea corpului este trecută pe piciorul din faţă concomitent cu începerea pendulării înainte a braţului care execută aruncarea. Biomecanica procedeului Mingea ţinută în palma mâinii care execută aruncarea este ridicată la înălţimea capului şi dusă în spatele corpului. Pentru a trimite mingea pe sus ne putem folosi de trei procedee: aruncare tip azvârlire. . . La aruncarea mingii pe sus mingea este transmisă la distanţe mai mari – şi cu o precizie mai mare decât cu piciorul. iar privirea urmăreşte direcţia ei până la partener.cea mai des întâlnită este ţinerea greşită a mingii. în consecinţă nu le vom descrie. iar cel din spate datorită elanului face un pas înainte. Mingea aruncată prin aceste procedee nu poate fi dirijată în mod precis şi traiectoria este foarte arcuită. Mişcarea de aruncare începe prin executarea unui pas înainte cu piciorul opus braţului de aruncare. (fig. Mingea este „lansată“ în momentul când braţul este aproape vertical. . Antebraţul şi mâna însoţesc mingea din articulaţie. care în acelaşi timp trece în spatele corpului întinzându-se complet. Mişcarea începe prin ducerea înainte a braţului şi printr-o zvâcnire puternică mingea este aruncată spre partener.65) şi rotativă (fig.

mişcarea de aruncare nu se face la nivelul pământului. iar în faza a doua va încerca să prindă sau să degajeze mingea înaintea adversarului. după căderea laterală ne ridicăm puţin piciorul şi braţul de sus. având braţele uşor flexate din cot şi orientate spre minge.Figura 65 Figura 66 F) Ieşirea din poartă şi blocarea mingii se întâlneşte în situaţia când adversarul trecând de ultimul apărător se îndreaptă singur spre poartă.aruncarea se execută cu piciorul înainte – executare perpendiculară.nu se alege corect momentul blocajului. ci de sus – mingea putând trece pe sub corpul portarului. În apropierea adversarului. în prima fază alergând. adversarul putând sălta mingea sau dribla portarul. care aleargă în direcţia lui micşorându-i unghiul de tragere la poartă. sau în cazul paselor date în adâncime. ne lăsăm să cădem lateral pe pământ.blocarea se execută cu corpul înainte – pericolul de accidentare este foarte mare. Blocarea se execută perpendicular pe direcţia de alergare. pe direcţia porţii. În aceste situaţii portarul părăseşte poarta. căutând să „blocăm“ mingea cu mâinile şi corpul pentru a nu putea fi trimisă în poartă. pregătindu-ne să respingem cu mâna sau cu piciorul mingea care va trece eventual deasupra noastră. Mingea prinsă este trasă spre corp în timp ce corpul face o ghemuire în jurul ei. tip alunecare laterală.67) Figura 67 Greşeli frecvente . . Deoarece nu putem şti care va fi direcţia precisă a mingii aflate în posesia adversarului. penalizată cu lovitură de la 11 metri. 88 . pentru a evita scoaterea ei de către adversar sau o eventuală rănire(fig. . . Aruncarea la minge (blocarea) care se află în piciorul adversarului se execută astfel: Biomecanica procedeului Adversarul pătruns singur spre poartă este întâmpinat de către portar.

interior sau plin. 89 . 20. 33. 34. 30. iar degajarea din mână se poate face din volé sau demi-volé. Care sunt metodele pregătirii tehnice? 3. Care sunt elementele tehnice specifice jocului portarului? Bibliografie: 1. Aceste procedee au fost descrise şi analizate la capitolul rezervat jucătorilor de câmp (vezi capitolul tehnica jocului de fotbal). În timpul celor 6 secunde portarul poate purta. H) Degajarea mingii cu piciorul Portarul utilizează degajarea mingii cu piciorul în două situaţii distincte: când mingea a părăsit terenul de joc. după care este obligat să o degajeze. cu şiretul exterior. ea este identică cu a jucătorilor de câmp (descrisă la capitolul respectiv) şi se poate executa cu şiretul plin. în aut de poartă şi când este în joc dar în posesia lui. În privinţa conducerii mingii cu mâna. 31. 12. cu mâna sau cu piciorul. 3. arbitrul va sancţiona acest lucru cu o lovitură liberă indirectă (la fel se sancţionează pentru cel cincilea pas) de pe locul unde se află portarul în momentul întreruperii jocului. 40. 36. Regulamentul de joc precizează următoarele: dacă conducerea mingii cu piciorul în interiorul suprafeţei de pedeapsă este făcută pentru a trage de timp. arunca mingea şi o poate reprinde cu condiţia sa nu fie transmisa în mod voit cu piciorul de către un coechipier. Acest element tehnic este îngrădit de prevederile regulamentului de joc. regulamentul de joc este foarte clar: portarul poate conduce mingea cu mâna indiferent de numărul paşilor cu condiţia sa nu depăşească durata celor 6 secunde. deoarece o eventuală sancţionare a lor ar putea avea consecinţe neplăcute pentru întreaga echipă. 8. interior sau exterior. 32. Care sunt elementele tehnice cu mingea din jocul de fotbal? 4. În consecinţă se recomandă portarilor să apeleze la acest procedeu numai în cazuri extreme. el fiind considerat ca orice jucător de câmp. conducând-o (mişcarea este asemănătoare cu cea din handbal).G) Conducerea mingii Conducerea mingii poate fi făcută atât cu mâna (bătută de pământ) cât şi cu piciorul. 38. Intrebări recapitulative: 1. Care sunt etapele procesului de învăţare a tehnicii? 2. Degajarea de jos a mingii se execută cu şiretul interior. Referitor la conducerea mingii cu piciorul de către portar. 11. 23. Această prevedere regulamentară nu se aplică portarului în afara suprafeţei de pedeapsă. primită în mod voit dintr-o aruncare de la margine sau o poate bate de pământ.

Mijloacele iniţierii şi metodica folosirii acestora.1. Forme de organizare. Perioada de acomodare să vizeze unele procedee tehnice pe care copiii le exersează în formaţii geometrice diferite şi sub formă de întrecere. Lecţia de educaţie fizică la nivelul claselor I-IV se bazează pe: • mijloace pentru dezvoltarea simţului mingii. • exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază. priceperi şi deprinderi motrice. Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii contribuie la dirijarea corectă a transmiterii în condiţii variate de spaţiu şi orientare în teren. • respectarea deprinderilor de igienă personală şi de colectiv. deci din clasa a I-a. 90 . a acţiunilor elementare de joc şi a jocului la clasele I-IV.1.1.2.1.1. mijloc al educaţiei fizice şcolare Complexitatea şi caracterul specific al acţiunilor şi fazelor din atac şi apărare.1. a deprinderilor motricităţii generale şi a celor specifice practicării jocului. precum şi perfecţionarea proceselor intelectuale şi afective. 4. Practicarea jocului poate începe la vârsta de şase ani. jocul de fotbal influenţează favorabil dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali. Ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive şcolare. 4. motricitatea generală şi specifică a deprinderilor tehnico-tactice.1.1. îmbunătăţirea calităţilor motrice. 4. dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului. precum şi la o bună orientare în spaţiu. conţinut şi mijloace În ciclul primar.CAPITOLUL IV: METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ 4. de formare a calităţilor morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament. în iniţierea procedeelor tehnice de bază. Fotbalul în învăţământul primar Iniţierea în jocul de fotbal corespunde cu vârsta elevului din învăţământul primar. • jocurile de mişcare cu conţinut specific. urmărindu-se lucrul specific. Obiectivele educaţiei fizice • • • • • întărirea sănătăţii şi a capacităţii corespunzătoare pentru activitatea fizică şi intelectuală. conferă fotbalului rolul de mijloc al educaţiei fizice. fiind în acelaşi timp baza de selecţie pentru o integrare organizată în procesul de pregătire. pentru o comportare civilizată în societate. jocul de fotbal se poate practica în lecţia de educaţie fizică şi în activitatea de educaţie fizică şi sportivă de masă. formarea unor multiple cunoştinţe. ţinându-se seama de particularităţile de vârstă şi morfo-funcţionale specifice ciclului primar. contribuindu-se astfel şi la formarea deprinderilor motrice. Realizarea acestor obiective trebuie urmărită în mod permanent. care împreună cu celelalte discipline sportive contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor şi sarcinilor educaţiei fizice şi sportive din mediul preuniversitar. educarea obişnuinţei de a practica jocul de fotbal în mod sistematic şi sub autocontrol. trebuie să contribuie la dezvoltarea corectă şi armonioasă a elevilor. Fotbalul. • formarea trăsăturilor morale şi de caracter. care începe aproximativ la 6 ani.

zig-zag etc. Activitatea de educaţie fizică şi sport de masă la nivelul învăţământului primar se desfăşoară sub două forme: • practicarea curentă a minifotbalului în şcoală şi asociaţii sau cluburi sportive şcolare. la 40-20 metri lăţime). oferă un cadru eficient pentru însuşirea mai rapidă a jocului de ansamblu şi a componentelor acestuia. Folosirea unor jocuri pregătitoare. ca 4:2 sau 5:2.). • aruncarea mingii de la margine. care se desfăşoară în condiţii de colaborare şi adversitate. sub formă de pase şi şut la poartă. • oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul. cine trimite mingea la. schimbarea nelimitată a jucătorilor (ca la handbal) cu cei de rezervă (care pot fi limitaţi la 4-5 elevi). • organizarea unui sistem competiţional permanent (cupe sau campionate) în care campionatul şcolar. se organizează în condiţii de întrecere (ştafete. • aruncarea mingii de la margine. trebuie să conducă la conţinutul acestuia şi la repetarea procedeelor tehnico-tactice specifice în condiţii cât mai apropiate de jocul bilateral. la punct fix sau mobil.) pentru a crea şi stimula necesar iniţierea. În privinţa regulamentului acesta este adaptat la condiţiile terenului de dimensiuni reduse (de la 60-40 metri lungime. linie. sub diferite ţinte) şi jocuri la porţi mici. În aceste condiţii se mai stabileşte: durata jocului la 2x20 minute. sub diferite forme (cerc. 4x4 etc. 91 . jocuri etc. pe spaţiu limitat. vârful. dimensiunile şi limitele interioare (suprafaţa de pedeapsă la 9 metri şi lovitura de pedeapsă de la 7 metri). pătrat. clasele I-IV) ocupă primul loc. prin caracterul lor de întrecere. contribuie la învăţarea jocului propriu-zis.). de volei sau de fotbal). suveică sau diferite trasee.Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare audienţă la copii. Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază reprezintă pentru nivelul claselor I-IV o modalitate utilă în vederea însuşirii rapide a deprinderilor specifice: • lovirea mingii cu latul. cu sau fără obstacole. numărul de jucători fiind de maximul 7 (dintre care un portar) iar mingile cu parametrii de greutate şi mărime reduse (din gumă. Jocurile de mişcare recomandate de programa şcolară sau altele. unde porţile sunt de 5x2 metri sau 3x2 metri. în linie dreaptă. triunghi. Exersarea acestor procedee. în funcţie de spaţiu şi numărul de mingi. tenişi etc. fără poziţie de ofsaid şi stabilirea zidului la 6-3 metri şi a echipamentului (tricouri numerotate. • intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea). în condiţii de colaborare şi adversitate. cu etape pe clase. • deposedarea adversarului de minge prin faţă. Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării necesare manevrării mingii trebuie să vizeze în principal următoarele elemente tehnice: • lovirea mingii cu piciorul. jocuri. Selecţia elevilor care formează echipa de fotbal a clasei trebuie făcută prin întreceri cu conţinut tehnic (cine ţine mai mult mingea în aer prin lovituri succesive cu piciorul şi cu capul. şerpuită sau zig-zag. • conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior. în diferite formaţii de cerc. iar starea emoţională şi dinamismul asigură un cadru foarte bun unui proces eficient de iniţiere. prin adaptare la specificul jocului. pe şcoală şi localitate (6-10 ani. Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a efectua procedeele tehnice respective din mers şi alergare. pătrat. şiretul plin şi interior. în condiţii de întrecere. cu număr redus de elevi (3x3. Jocurile de mişcare cu conţinut specific.). prin ştafete. • conducerea mingii şi deposedarea. peste.

dar pentru dezvoltarea fizică armonioasă a elevilor sunt necesare şi mijloace din gimnastică şi atletism. sunt: • însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază pentru folosirea şi aplicarea lor cu eficienţă în jocul bilateral. 4. • activitatea competiţională de masă şi performanţă. Gradarea metodică a acestor mijloace. • educarea obişnuinţei de a practica jocul în mod independent şi sistematic ca mijloc pentru întărirea sănătăţii. • lecţia de activităţi sportive. jocul de fotbal contribuie la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare.2. începe cu exerciţiile individuale şi se continuă cu cele de colaborare şi adversitate. oferă posibilitatea exersării unor structuri de exerciţii specifice acţiunilor de atac şi apărare. Acumularea cunoştinţelor. • deprinderi de comportare în colectivitate şi în interesul acesteia. se realizează cu eficienţă maximă prin exersarea acţiunilor tehnico-tactice de joc. oferindu-le şi un caracter de întrecere. • cultivarea deprinderilor pentru un comportament civilizat în colectiv şi societate. Obiectivele educaţiei fizice Practicarea jocului de fotbal la nivel gimnazial (clasele V-VIII) şi liceal (clasele IX-XII) pe baza programei de învăţământ are ca obiectiv final. • calităţi motrice specifice. atât la ciclul gimnazial cât şi la liceu. Obiectivele general valabile şi pentru celelalte jocuri sportive. fotbalul este cuprins în următoarele forme de organizare: • lecţia de educaţie fizică. Jocul bilateral. • ora opţională.1. precum şi jocurile cu număr redus de jucători pe spaţii limitate.4. facilitând învăţarea acestuia. Apreciat şi practicat cu plăcere de marea masă a elevilor. printrun proces de învăţare eşalonat în trei etape importante: • etapa I – clasele V-VI (gimnaziu) şi clasa a IX-a (liceu). să-l poată arbitra şi organiza. Folosirea selectivă a acţiunilor de joc. conform programei. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal 4.2. realizarea capacităţi elevului de a se încadra în cerinţele jocului pentru a-l practica. Lecţia de educaţie fizică contribuie la îndeplinirea obiectivelor stabilite de programă. imaginaţie şi spontaneitate. Forme de organizare.2. în situaţii de colaborare şi adversitate. conţinut şi mijloace În cadrul învăţământului gimnazial.1. deprinderilor şi priceperilor necesare pentru învăţarea cât mai rapidă a jocului pe teren redus sau normal. 92 . care compun jocul bilateral. Învăţarea izolată a procedeelor tehnico-tactice de bază nu trebuie exclusă. oferă condiţii optime pentru exersarea şi perfecţionarea tuturor procedeelor tehnico-tactice. • etapa a II-a – clasa a VII-a (gimnaziu) şi clasa a X-a (liceu).1. fiind utilă însă în mai mică măsură. • etapa a III-a – clasa a VIII-a (gimnaziu) şi clasele XI-XII (liceu). Orientarea metodică în stabilirea conţinutului şi mijloacelor fiecărei etape. Prin specificul mijloacelor. pe baza calităţilor şi deprinderilor elevilor. • capacitatea de orientare şi decizie.1. din atac şi apărare şi jocul bilateral. arbitra şi organiza. jocul de fotbal formează deprinderi şi capacităţi de maximă utilitate: • calităţi morale şi psihice.2. trebuie să asigure realizarea modelului final al absolventului de gimnaziu şi liceu şi anume: să ştie să se integreze în procesul de joc.

• încadrarea în jocul bilateral. pe teren redus şi normal. conţinutul şi modul fiecărei etape. ♦ combinaţii simple în atac şi organizarea apărării la fazele fixe. Modelul final al elevului • • aplicarea în joc a acţiunilor tehnico-tactice de atac şi apărare învăţate. ♦ întâmpinarea mingii – preluare – conducere – dribling – şut la poartă. ♦ întâmpinarea mingii – preluare – conducere – pasă – şut la poartă. şut la poartă). centrare. centrare. în atac şi apărare. precum şi particularităţile metodice specifice acestora. Etapa I – Clasele V-VI şi a IX de liceu Obiective: • cunoştinţe privind organizarea jocului de fotbal pe teren redus şi normal. pe teren redus şi normal.Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică în etapele stabilite mai înainte. aplicarea regulamentului. pe teren redus şi normal. trebuie să respecte obiectivele.şut la poartă. ♦ tatonare – deposedare – conducere (dribling) – centrare – șut la poartă. • învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice. ♦ joc bilateral pe teren redus (minifotbal) şi normal. • organizarea şi conducerea jocului bilateral respectându-se regulamentul de joc. ♦ întâmpinarea mingii – pasă (un-doi) – reprimire – șut la poartă. șut la poartă). 93 . Modelul final al elevului: • aplicarea în timpul jocului a acţiunilor tehnico-tactice. pe teren redus (minifotbal) şi normal. de atac şi apărare învăţate. pe zone şi funcţii. ♦ jocuri cu efective reduse (pe teren limitat) 1:2. în jocul bilateral. • însuşirea unor scheme eficiente la loviturile libere directe şi indirecte. • însuşirea şi respectarea principalelor reguli de joc. de atac şi apărare: ♦ întâmpinarea mingii – preluare – pasă. în jocul bilateral. • respectarea sarcinilor de joc. • Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a de liceu Obiective: • însuşirea cunoştinţelor pentru organizarea şi desfăşurarea jocului conform regulamentului. 4:2. degajare). ♦ deposedare prin intercepţie – pasă (degajare. în calitate de arbitru. în funcţie de dimensiunile terenului. 3:1. ♦ tatonare – deposedare – pasă (degajare. 2:2. centrare. ♦ combinaţii simple fa fazele fixe în atac şi apărare. degajare). • cunoaşterea şi respectarea sarcinilor de joc. • învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice. de atac şi apărare: ♦ întâmpinarea mingii – preluare – dribling – un-doi – pasă (șut la poartă. a funcţiei (postului preferat) în atac şi apărare. ♦ întâmpinarea mingii – transmitere (pasă . centrare. ♦ întâmpinarea mingii – preluare – dribling – centrare – şut la poartă. cunoaşterea şi respectarea regulamentului de joc.

8-10 ani (învăţământul primar). pentru a arbitra în mod corespunzător competiţiile şcolare. circa 50 minute. 11-12 ani şi 13-14 ani (învăţământul gimnazial). în fazele de atac şi apărare. Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară sub formă de: • lecţii pe clase. XI şi XII de liceu Obiective: • consolidarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice. la şcolile unde numărul acestora este suficient. cu randament cât mai mare. la nivelul acestor echipe. la nivel de judeţ. • însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor pentru organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare. La toate categoriile de vârstă se dispută etape pe clase în cadrul şcolilor şi localităţilor. care împreună cu Ministerul Învăţământului suportă toate cheltuielile competiţiilor. • însuşirea şi interpretarea corectă a regulamentului de joc. în jocul bilateral. • lecţii pe grupe de clase. faţă de cele două ore din trunchiul comun la clasele V-VII şi o oră pentru clasa a VIII-a şi provine din cele 2-3 ore opţionale ale claselor pentru care elevii pot să-şi exprime opţiunea la oricare din disciplinele planului de învăţământ. Lecţia de activităţi sportive sau ansamblu sportiv constituie un cadru facil pentru învăţarea şi practicarea jocului de fotbal. sub conducerea aceluiaşi profesor care predă la clasa respectivă. la nivelul şcolii respective. 94 . din cadrul echipei. circa 100 minute. Activitatea competiţională de masă şi performanţă. precum şi „modelul unei lecţii pe terenuri de dimensiuni reduse“ (atât pentru lecţia de educaţie fizică cât şi pentru lecţia de activităţi sportive) sunt prezentate în continuare la „pregătirea echipelor reprezentative“. la nivelul. împărţiţi după preferinţe pe trei discipline sportive. pentru întâlnirile oficiale programate pe plan local. în vederea integrării în ansamblul echipei. Ora opţională. • capacitatea de a organiza şi conduce desfăşurarea jocurilor în cadrul sistemului competiţional şcolar. precum şi întocmirea clasamentelor şi departajarea echipelor. La categoria 13-14 ani şi 15-16 ani au loc etape superioare. Este o oră acordată în plus. cu profesori de profil de disciplină sportivă. formarea echipelor şi a arbitra. lucrându-se simultan cu toţi elevii clasei. Criteriile şi conţinutul selecţiei. zonal şi naţional. fiind particularizate la unele nivele mici prin instrucţiuni ale inspectoratelor şcolare judeţene. cu statut separat ocupându-l campionatele şcolare oficiale. Modelul final al elevului: • însuşirea şi respectarea în jocul competiţional a sarcinilor funcţiei preferate. cu randamentul corespunzător. în atac şi apărare şi aplicarea acestora. În cadrul acestor lecţii se pregătesc echipele de fotbal ale claselor pentru competiţii interne şi cele reprezentative. Calendarul competiţional anual. Campionatul Şcolar Gimnazial se organizează pe trei grupe de vârstă. Regulamentele de organizare şi desfăşurare a acestor competiţii se elaborează conform celor oficiale ale FRF. Campionatul liceelor pentru grupele de vârstă 15-6 ani şi 17-18 ani. gimnazial şi liceal se alcătuieşte pe baza unor întreceri tradiţionale sau ocazionale. interjudeţean pe zone şi finale pe ţară.Etapa a III-a – clasele a VIII-a. fiind o etapă superioară lecţiei de educaţie fizică.

♦ Criterii specifice prin: ◊ efectuarea unor probe specifice: • menţinerea mingii în aer din deplasare. la competiţii. care polarizează atenţia şi interesul elevilor din şcoală. din deplasare cu şi fără preluare. sarcinile şi conţinutul fiecărei etape. Acest model final. se poate face în mod special prin: • stabilirea la fiecare început de an şcolar a unui program destinat exclusiv selecţiei. Depistarea elementelor de perspectivă. pe categorii de vârstă. eşalon de masă al performanţei sportive Pregătirea echipelor reprezentative şcolare Apreciind-o ca o activitate importantă. Criterii de selecţie Procesul de selecţie al elevilor trebuie să respecte criteriile care facilitează o bună alegere. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie Stabilirea unei concepţii generale a acţiunii şi a sarcinilor pe toată perioada cuprinde: • obiectivele finale ale selecţiei care trebuiesc să aibă un caracter concret şi mobilizator.2. • obiectivele acţiunii se stabilesc precis pe anumite perioade şi etape. corespunzătoare cerinţelor şi caracteristicilor jocului actual: ♦ Criterii de sănătate. bazate pe o serie de cerinţe metodice.4.2. necesită o selecţie şi un proces de instruire corespunzătoare. urmărindu-se: • abilitatea în manevrarea mingii. • participarea activă în fazele de atac şi apărare. echipa reprezentativă trebuie să constituie o sarcină deosebită şi permanentă pentru profesorul de educaţie fizică. prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul. Respectând criteriile unei selecţii corespunzătoare. 95 . Fotbalul şcolar. sprijinul şi implicarea directă a factorilor de decizie (conducerea şcolilor. • testarea elevilor să se bazeze pe criterii bine gândite. • organizarea unor jocuri(sau cupe locale) în timpul vacanţelor. • colaborarea. care să corespundă complexităţii procesului de selecţie. • calităţile morale.1. profesorii de educaţie fizică) pe toată perioada acţiunii. care să concure la promovarea în circuitul fotbalului de performanţă a unor reale talente. în toate etapele acţiunii. Prezentarea echipei de fotbal. Considerentele şi criteriile prezentate mai sus se pot îmbunătăţi şi prin alte modalităţi eficiente. • pase scurte şi medii. 4. • conducerea mingii cu schimbări de direcţie şi finalizare. se contribuie în mod direct asupra unui proces de instruire cu implicaţii deosebite în formarea unor jucători capabili să practice un joc modern. • urmărirea continuă a competiţiilor sportive cu caracter de masă din şcoală. • etapizarea procesului de selecţie şi instruire. ◊ evoluţia în jocul efectiv. • stabilirea „modelului“ elevului – sportiv de perspectivă să constituie un factor mobilizator pentru toţi elevii. • măsurile organizatorice şi tehnice cu plan de perspectivă pe circa 3-4 ani. care devin obligatorii pentru toţi candidaţii la performanţa sportivă. • modul de integrare în jocul colectiv. va avea şi model intermediare.

Pe aceste terenuri.2. de exemplu.3. vineri joc. În general cele mai răspândite tipuri de lecţii sunt cele în care sunt întruniţi câte doi factori. să-şi adapteze activitatea specifică pe terenurile de sport. amenajate pentru handbal. este necesar ca profesorul de educaţie fizică. 4. iar alergările pe distanţe mici să fie punctate cu schimbări bruşte de ritm şi direcţie. Cunoscând faptul că nu toate şcolile au la dispoziţie teren de fotbal. • omogenizarea tactică a echipei. intercalate cu exerciţiile de gimnastică. de către toţi jucătorii. efectuarea marcajului etc. printr-o înlănţuire funcţională corespunzătoare. care însă nu trebuie omisă nici în perioada competiţională. necesită o orientare metodică şi o urmărire ritmică. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse În ceea ce priveşte organizarea lecţiei de antrenament profesorii de educaţie fizică trebuie să găsească mijloacele şi metodele cele mai indicate pentru ca rezolvarea sarcinilor să fie corelată cu condiţiile organizatorice. Situaţia aceasta reclamă rezolvarea corespunzătoare a lucrului astfel: • împărţirea colectivului pe grupe. joi TE-TA. 96 . căreia trebuie să i se acorde o mare importanţă. • cunoaşterea de către elevi a conţinutului fiecărui atelier. ţinând seama de perioada de antrenament şi numărul de antrenamente într-un ciclu săptămânal: marţi PF-TE. Fixarea în ciclul săptămânal de antrenament. în cadrul acestor condiţii – de teren – depinde în primul rând de modul cum a fost pregătit antrenamentul. vineri T-TA. În privinţa părţii fundamentale a lecţiei de antrenament. În cazul când există (de obicei) un teren (principal) de dimensiuni reduse.5. unde se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică.). Eficienţa unei bune pregătiri. În cadrul încălzirii recomandăm folosirea exerciţiilor pe perechi. elevii pot să-şi formeze deprinderile de stăpânire a mingii. • dezvoltarea calităţilor motrice specifice. trebuie să se urmărească realizarea următoarelor obiective: • dezvoltarea calităţilor morale şi psihice specifice jocului de echipă. includ numai rareori sarcini limitate la un singur factor al antrenamentului. preluări şi conducerea mingii. baschet sau volei. iar alături mai dispune de două-trei terenuri anexă (mai mici) se recomandă lucrul simultan „pe ateliere“ (gen circuit). să poată contribui la îndeplinirea sarcinilor propuse pentru fiecare perioadă şi etapă de pregătire. joi joc.4.2. a acestui tip de lecţie este caracteristică perioadelor pregătitoare şi se adresează pregătirii fizice (PF). interpretarea şi respectarea articolelor din regulamentul de joc. • învăţarea. deprinderile tehnico-tactice elementare (lovire-demarcare.2. se poate realiza simultan. utilizarea raţională şi metodică a spaţiilor reduse. astfel ca ponderea factorilor de antrenament.6. Încălzirea. cadrul organizatoric impune luarea unor măsuri corespunzătoare. depăşiri individuale. pase de pe loc şi din mişcare. Instruirea echipei reprezentative Ţinând seama de particularităţile de vârstă ale elevilor.7 jucători. în ritmul de execuţie impus de profesor. pe teren variat. • selecţionarea şi stabilirea mijloacelor fiecărui atelier în parte. pot fi totuşi utile pregătirii fotbalistice. de capacitatea metodică şi organizatorică a profesorului de educaţie fizică. combinate cu sărituri variate etc. marţi PF-T. timpul afectat pregătirii şi de condiţiile materiale. TA-PF (tactică-pregătire fizică). unde echipa reprezentativă să-şi desfăşoare activitatea. pe terenuri de dimensiuni reduse. Realizarea obiectivelor propuse. ca: T-TA (tehnică-tactică). cu piciorul şi cu capul. Tipurile de lecţii proprii antrenamentului sportiv. Să joace în echipe formate din câte 4. Tipurile de lecţii menţionate mai sus se pot eşalona în felul următor. pe terenul respectiv sau în împrejurimile acestuia sub forma alergărilor variate. T-PF (tehnică-pregătire fizică). • consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice şi a acţiunilor de atac şi apărare. În aceste împrejurări.

lemn etc. compartimentele echipei şi eficienţele tehnico-tactice. În acest caz: • pe terenul de handbal un număr de 8-10 elevi vor executa exerciţii sub formă de pase. dar este indicat ca această formă să nu fie permanentizată. pe marginile terenului. antrenamentele se pot planifica la ore diferite. având ca porţi suporţi pe care stau panourile. o vor trimite celor care aleargă pentru a fi lovită cu piciorul sau cu capul). În stabilirea grupelor trebuie să se respecte o serie de criterii ca: vârsta. • dacă terenul este împrejmuit în întregime cu un gard (din sârmă. combinaţii.) se poate juca ca la hochei. jonglerii cu minge (cu sau fără concurs). d) pe un teren. • întrebuinţarea unei game largi şi variate de exerciţii. deoarece au un efect mobilizator. pe marginile terenului sau pe o suprafaţă alăturată. Jocurile specifice pentru formarea deprinderilor tehnico-tactice le recomandăm pentru ultima parte a lecţiei. ∗ conducerea mingii în şir pe laturile şi diagonala terenului. • pe suprafaţa mai mică de teren. În această parte indicăm folosirea următoarelor jocuri: a) pe terenul de volei (18/9 metri) se poate juca la două porţi (de un metru) fără portar cu echipe din trei jucători. ceilalţi elevi pot exersa diferite procedee tehnice ca: lovirea mingii cu capul şi cu piciorul. 97 . cu câte o minge în mână.• ordinea în care se va face rotaţia pe ateliere (dacă sunt mai multe). fente. profesorul trebuie să selecţioneze cele mai indicate mijloace şi exerciţii. terenul respectiv trebuie să fie bine trasat (în special suprafeţele din faţa porţilor). • în cazul când colectivul este prea mare ca număr. Din punct de vedere organizatoric şi metodic este necesar să se ţină seama de următoarele: • pentru aplicarea şi respectarea regulilor de joc. ţinând cont de următoarele indicaţii: • în cazul folosirii unor exerciţii cu intensitate (atât cu mingea cât şi fără ea) jumătate din lotul de jucători lucrează pe tot terenul iar ceilalţi execută exerciţii de relaxare cu sau fără minge. În condiţiile unei baze materiale mai reduse. se poate juca fără portar 4 contra 4. • utilizarea în întregime a spaţiului disponibil. prin exerciţii ca: ∗ menţinerea mingii în aer prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul. Să presupunem că avem un teren de handbal şi o altă suprafaţă alături de mai mică dimensiune. c) pe terenul de handbal (40/20 metri) se poate juca cu portar. la porţi de 6/2 metri. b) pe terenul de baschet (26/14 metri). eliminându-se întreruperea şi repunerea mingii de la margine. De asemenea eşalonarea grupelor să se succedă creându-se astfel posibilitatea ca elevii să se poată urmări reciproc (înainte sau după programul fiecăruia). pentru întrecere. transmiteri la ţintă (zonă fixă) etc. valoarea individuală. ∗ pase în 2 şi 3 în lungul terenului (cu revenire pe margine la locul de plecare). şut la poartă şi diferite acţiuni de joc. • elevii care nu intră în prima formaţie exersează tehnica individuală. aproximativ jumătate din suprafaţa normală a unui teren de fotbal (50/40 metri) se poate juca cu portar şi efective de 7 sau 8 jucători într-o echipă. ∗ alergare pe zonele laterale ale terenului concomitent cu executarea în diferite zone fixe a unor procedee tehnice stabilite (elevii plasaţi în aceste zone. 5 contra 5 sau 6 contra 6 (maximum). preluări variate.

schimbări de direcţie. învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice (în timpul jocului). • forţa specifică şi detenta. 4. • rezistenţa în regim de viteză. dezvoltarea simţului mingii. 98 . Referindu-ne la structura terenurilor. componenţii din lotul şcolii vor cunoaşte: • denumirea competiţiilor la care vor participa. tenis de câmp şi volei şi dacă acestea formează şi baza de antrenament pentru fotbal. Luarea unor măsuri de pregătire pentru joc şi de prezentare sunt acţiuni la fel de importante care trebuie să stea în atenţia profesorului. beton. opriri şi porniri. trebuie să precizăm că există totuşi anumite posibilităţi pentru învăţarea şi perfecţionarea unor deprinderi tehnico-tactice. de pornire şi de execuţie. şi aici profesorul este obligat să ţină seama ca unele suprafeţe foarte tari să nu dăuneze prea mult elevilor. Dacă aceste terenuri de dimensiuni reduse se găsesc de obicei în cadrul şcolilor noastre pentru practicarea unor jocuri sportive (care nu necesită spaţii mari) ca baschet. de suprafaţa redusă a terenului. în timp util. Ţinându-se seama. 4. • supleţea şi mobilitatea. rostogoliri. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse În asemenea împrejurări pregătirea cadrului didactic pentru fiecare şedinţă de antrenament trebuie să constituie o sarcină permanentă. • caracterul lor (amical sau oficial). căderi. • îndemânarea specifică.4. • numărul şi denumirea echipelor înscrise în competiţie. În condiţiile oferite de suprafaţa redusă a terenului de antrenament şi de joc există posibilitatea dezvoltării cu precădere a unor deprinderi motrice ca: • viteză de reacţie. coordonare în sărituri.2. învăţarea şi aplicarea în joc a principiilor tactice elementare. revenire şi echilibrare etc. întoarceri. foarte diversificată. În aceeaşi măsură „condiţiile de pregătire şi joc“ sunt favorabile dezvoltării la parametrii superiori a „motricităţii specifice“ (alergări variate. handbal. în mod curent.) cu implicaţii asupra continuităţii acţiunilor de joc. • perfecţionarea preluărilor. mişcărilor înşelătoare şi a protejării mingii. zgură. ciment. • viteza de deplasare pe distanţe scurte între 10-30 metri. ocoliri. asfalt etc. Înaintea participări la competiţii. mingi etc. a lovirii mingii cu capul. • perfecţionarea demarcajului şi marcajului.5. evitări. În acest sens se va pune un accent mai mare pe: 1. ignorându-se dozarea efortului şi selecţionarea mijloacelor. 2. insistându-se pentru: • transmiterile directe prin simplă deviere. • volumul şi intensitatea din cadrul antrenamentelor să reflecte solicitările din timpul jocului. învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor de manevrare a mingii în condiţiile aglomerării pe spaţii mici. 3.2. alăturat acestora. profesori de educaţie fizică se vor orienta şi spre folosirea simultană a oricărui spaţiu de teren disponibil. urmărindu-se: • selecţionarea metodelor şi mijloacelor care şi în aceste condiţii să asigure o strânsă corelare între instruire şi conţinutul jocului. • lovirea mingii fără pendulare mare.4.). • utilizarea cât mai judicioasă a întregii suprafeţe de teren de care se dispune. • probleme administrative (echipament. Prezentarea echipei la competiţii Reprezintă momentul cel mai aşteptat din partea elevilor. din pământ. • sistemul de desfăşurare.

Respectând ordinea firească a măsurilor. • capacitatea organizatorică a şcolii (profesori. semicercul mare 9 metri. lovitura de pedeapsă 7 metri. • timpul de desfăşurare: două reprize a 20 minute cu o pauză de 5 minute între reprize. Aspectul propagandistic al activităţii şi rezultatele obţinute de echipă se realizează prin „Colţul sportiv al şcolii“. Desfăşurată într-un cadru organizat şi condusă de profesorul de educaţie fizică. Întreceri cu caracter de masă în şcoală Ca unul din mijloacele excelente de atragere a elevilor pentru practicarea organizată şi sistematică a activităţilor de educaţie fizică şi sport. • dacă egalitatea persistă şi după consumarea prelungirilor se trece la executarea loviturilor de la 7 metri. poarta de 3/2 metri. c) tenis cu piciorul. 4. 4. • acelaşi concurs „pe perechi“.7. b) „miuţe“ la o poartă sau la două porţi. elevi etc. pe echipe de câte 2. 99 .2. • condiţiile materiale. în „triunghi“.Pentru fiecare joc se va anunţa lotul de jucători. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus Considerăm că pe un teren de handbal. de exemplu.3 sau 4 elevi. fotbalul reprezintă o acţiune sigură şi reuşită. semicercul mic 6 metri. se poate organiza în condiţii optime o competiţie pe teren redus. precizându-se: • dimensiunile terenului de joc cu lungimea de 25-50 metri şi lăţimea de 15-30 metri. terenul pe care se va desfăşura întâlnirea. • atribuţiile jucătorilor de rezervă înainte de joc şi în timpul jocului (probleme administrative). Bineînţeles în condiţiile în care se ţine seama de o serie de aspecte ca: • popularitatea jocului de fotbal în şcoală şi tradiţia lui. • rezultatele obţinute în competiţii etc.2. de spaţiu şi timp. profesorul urmează să pregătească jocul din punct de vedere teoretic. • modul cum va acţiona echipa în timpul desfăşurării jocului şi cum se va organiza la fazele fixe (în atac şi apărare). care în general se găseşte la fiecare şcoală. • în caz de egalitate la terminarea jocului se va acorda o prelungire de 2 reprize a 5-10 minute. ca şi locul întâlnirii. d) concursuri cu caracter tehnic în urma cărora urmează să se stabilească cel mai bun elev sau jucător: • concurs „cine ţine mai mingea în aer prin lovituri cu piciorul şi capul“. Dintre acestea menţionăm şi recomandăm următoarele: a) competiţii de minifotbal.). În cazul că şi după aceasta egalitatea se menţine se vor executa în continuare (după tragere la sorţi) în mod alternativ câte o lovitură de la 7 metri. câte o execuţie din partea fiecărui jucător aflat pe teren. • preferinţele elevilor din şcoala respectivă şi entuziasmul lor pentru fotbal. accesibil pentru tot corpul profesoral sau pentru alte persoane din şcoală şi din afara ei. precizând unele aspecte esenţiale. activitatea echipei de fotbal trebuie să fie sprijinită de consiliul asociaţiei sportive a elevilor din rândul căruia un membru va răspunde de această ramură sportivă. Având la bază o asemenea asigurare se poate trece la organizarea unor întreceri cu caracter tehnic şi bineînţeles a jocului propriu-zis de fotbal.6. ca: • anunţă formaţia care intră în teren şi jucătorii de rezervă. până când o echipă ratează.

16. Cum se organizează o lecţie de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse? Bibliografie: 2. 100 . 13.). 41.• concurs cu transmiterea mingii la ţintă (panouri. 9. 30. 38. porticuri etc. 6. Enumeraţi întrecerile cu caracter de masă din şcoala? 4. Cum este organizat jocul de fotbal în clasele 1-XII? 2. de la 11 metri (pe tern normal) şi 7 metri (pe teren redus). • diferite ştafete care pe baza unor procedee tehnice simple sau complexe urmează să stabilească un învingător etc. Intrebări recapitulative: 1. 33. 21. • concurs la executarea unor lovituri de pedeapsă. 24. 42. 32.12. 7. 34. Enumeraţi câteva criterii prin care se pot selecţiona elevii în echipa şcolii? 3.

101 . Fotbal la copii. 5.F.POPOVICI. (2000). S.RAJNOVIC.. . Bucureşti: Ed. COJOCARU. Instruirea în jocul de fotbal.IONESCU.PETRESCU.GÂRLEANU.. O. (1995). Ghidul antrenorului profesionist de fotbal. V. MOISES. 19..DRAGNEA. Fotbal copii şi juniori. Gh. I. HARGREAVES. Performanţa în jocurile sportive.DRĂGAN I. 4.. Coaching Youth American Sport 20. Carte pentru fotbaliştii de mâine. Uz intern. (1993). (1972). CHIRIŢĂ. Fotbal. ALDIR. N. Teoria Sportului..MOTROC I. OTF.COJOCARU. 3. N. Jocuri sportive.MANUŞARIDE. (1967). Bucureşti: Editura Fest 15. Fotbal de la teorie la practică. Braşov: Ed. I. Bucureşti: Ed. şi colaboratorii (1979) Selecţia medico-biologică în sport. Uz intern. G. (1978).POPOVICI.. Bucureşti: IEFS 7. Bucureşti 12. (2000).ŞICLOVAN. Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii jocului de fotbal Bucureşti Editura IEFS. Fotbal Specializare. Napoca Star 34. (1980). DUMITRU COLIBABA (1998) Jocuri sportive. Cluj-Napoca: Editura ICIPIAF 31. Fotbal – Manualul antrenorului profesionist. A.. Bucureşti. vol.. Rotech Pro 9. BOMPA. . (2003). D. V.. Cluj-Napoca: Teză de doctorat 33. AN-DA 8. (1999). (1996)... BÂRSAN. Cluj-Napoca: Ed. Bucureşti: Editura Editis 29.. V. Stadion 26. teorie şi metodică.. Ex..MOTROC I. (1999). Bucureşti: Editura Sport -Turism 41. (1971). Aldin 13. 6.. Football. U. Editată sub egida FRF 2. Timişoara: Editura Helicom 21.POPOVICI. Antrenamentul sportiv.. mijloace. (1996).IONESCU. (1998). Bucureşti: Ed.RĂDULESCU. D. Editura CNEFS.M. 10. T. I. Cluj-Napoca: Ed. (1995).. Bucureşti: Ed. Napoca Star 32.. (2000). Fotbal de la 6 la 18 ani Metodica pregătirii.. (1980).– Editura IEFS.. A. 18. Planificarea procesului de educaţie fizică şcolară. Artemis 35. (2003). Bucureşti 40.. (1994).P. V. (2005). Bucureşti: Ed. Bucureşti: Teorie şi metodică – Ed. V. IONESCU.DRAGNEA. Ponto C.. Fotbal.. CÂRSTEA. Metodica fotbalului în şcoală.C. (1981). Sport Turism 23. N. Bucureşti: Editura Sport – Turism 16. Ghidul antrenorului de fotbal.(1988). (2002).. ARDELEANU. A. Campionatele Mondiale de Fotbal 1930-1974... (2004). C.. 30.. C. Didactică şi Pedagogică 14. (2002)..MIU. Principii. Poliatloane. GHEMINGEAN... VERZA..RĂDULESCU. Axis Mundi 11.. Tehnica şi tactica jocului. Bucureşti Editura Sport – Turism 17.. Rodas 28. Fotbal pregătirea fizică a fotbalistului. (1982).. C. V. (1983) Aproape totul despre fotbal. 100 de antrenamente de fotbal Bucureşti: Editura Stadion 37. Cluj-Napoca: Ed.N..STĂNCULESCU. TEODORESCU. I. CERNAIANU.Nicu. D. BOTA. Bucureşti: Editura Sport – Turism.STĂNCULESCU. Bucureşti: Editura Sport-Turism 25.2 şi 3 Bucureşti: Ed. (1991). Timişoara: Editura Helicom 22. (1990). A. (2004). C.. Skiles und strategies for coaching soccer Fotbal. Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltǎ performanţǎ Bucureşti: Ed. (1995). C. Bucureşti: Editura CNEFS. Axis Mundi 36.. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.. 39.. A. BÂRSAN. Volumul 1. (2002). MATE-TEODORESCU. (2000). XIII. Fundaţia România de Mâine 24.. M..ŞCHIOPU. GÂRLEANU. Bucureşti: Ed. V. D. V. APOLZAN.HARGREAVES. Bucureşti: Ed. Bota. Bucureşti: Ed. Transilvania Expres 38. I. G. E.. Activităţile corporale şi factorii educativi Bucureşti: Editura Sport – Turism. Antrenamentul sportiv modern. A. (1975). pregătirea copiilor şi juniorilor. Psihologia vârstelor. C.COJOCARU. Ghidul antrenorului de fotbal. metode. C. Lecţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice la fotbalişti. C.WADE.. D. (1980). Personalitatea arbitrului de fotbal. Bucureşti: Ed. (1981). S.. Fotbal de la A la Z...COLIBABA-EVULEŢ.. COJOCARU. Bucureşti: Ed. CÂRSTEA. Tehnica jocului. Fotbal. ANEFS 27..A.BIBLIOGRAFIE 1..POPOVICI. (1990). Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Fotbal 2010. F. V.. (1974).. Curs de fotbal. VELEA F..

Semne convenţionale în fotbal – Conventional signs in football Jucător în atac – forward Jucător în apărare – defender Minge – ball Pasă cu traiectorie razantă – straight pass Pasă cu traiectorie înaltă – high pass/header Deplasarea jucătorului fără minge – running without the ball Conducerea mingii – leading the ball Intrarea în posesie – taking the ball off Dribling – dribbling Fentă cu schimbare de direcţie – change of direction Şut la poartă în mingea aflată pe sol – shoot towards the goal V A X V 0 Panou – board Obstacol – hurdle/obstacle Jalon – marker Antrenor – trainer/coach Deposedare – lose possession of the ball Lovirea mingii din volé – lobbing the ball from vole Lovirea mingii din demi-volé (drop) – lobbing the ball from half-vole Lovirea mingii cu capul – heading Pasă din volé – pass from vole Pasă din demi-volé – pass from half-vole Pasă cu capul – pass with the head Şut la poartă din volé – shoot from vole Şut la poartă din demi-volé – shoot from half-vole 0 Şut la poartă cu capul – leading the ball towards the goal Aruncarea mingii cu mâna (şut. autopasă. aruncarea portarului) – Throwing the ball with the hand (for the goalkeeper) Menţinerea mingii în aer (duble) – maintaining the ball in the air Prinderea mingii de către portar – catching the ball by the goalkeeper Boxarea mingii cu ambele mâini – boxing the ball with both hands Boxarea mingii cu o mână – boxing the ball with one hand Σ ▪ ▪ ▪   Săritură pe un picior – jumps on one leg Săritură pe ambele picioare – jumps on both legs 102 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->