CORNEL POPOVICI

F TBAL

Curs de bază

2

CUPRINS
CAPITOLUL I: PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE FOTBAL. 5 1.1 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA JOCULUI DE FOTBAL................................................................5
1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial.........................5 1.1.2.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România.............7 1.1.2.b Apariţia echipelor organizate.........................................7 1.1.3. Istoricul regulamentului de joc.........................................9 1.1.4. Organizarea fotbalului în România................................10 1.1.5. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal......10

Întrebări recapitulative:..................................................................11 CAPITOLUL II: TACTICA...........................................................12 2.1. GENERALITĂŢI, DEFINIŢIE, CONCEPŢIE DE JOC, CARACTERISTICI................................12 2.2. SISTEMUL DE JOC....13 2.3. SISTEMATIZAREA TACTICII......................................17
2.3.1. Tactica individuală în atac.............................................17 2.3.2. Tactica colectivă în atac................................................17 2.3.3. Tactica individuală în apărare ......................................17 2.3.4. Tactica colectivă în apărare..........................................17 2.3.1. Tactica individuală în atac............................................17 2.3.2. Tactica colectivă în atac ..............................................18 2.3.3. Tactica individuală în apărare........................................20 2.3.4. Tactica colectivă în apărare...........................................21 2.3.5. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc......................................................23

2.4. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TACTICII.........................................................24 Intrebări recapitulative:..................................................................25 Bibliografie: 1, 2, 4, 20, 23, 28, 35, 40, 43, 45...............................25 CAPITOLUL III: ..........................................................................26 TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL..............................................26 3.1. CLASIFICARE, CARACTERISTICI, GENERALITĂŢI................................................................26 3.2. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TEHNICII............................................................27 3.3. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE...........................30 3.4. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice.......35 3.4.1. Mişcările jucătorului fără minge...................................35
3.4.1.a. Alergarea în jocul de fotbal.............................36 3.4.1.b. Săriturile specifice jocului de fotbal.............................37

3.5. Mişcări cu mingea.........37
3.5.1. Lovirea mingii cu piciorul..............................................37 3.5.1.a. Lovirea mingii cu vârful.................................41 3.5.1.b. Lovirea mingii cu şiretul plin..........................41 3.5.1.c. Lovirea mingii cu şiretul interior....................44 3.5.1.d. Lovirea mingii cu şiretul exterior...................45 3.5.1.e. Lovirea mingii cu exteriorul...........................46 3.5.1.f. Devierea mingii..............................................46 3.5.1.g. Lovirea mingii cu interiorul labei – latul.........47 3.5.1.g. Loviturile întâmplătoare................................49 3.5.2. Intrarea în posesia mingii..............................................50 3.5.2.a. Preluarea mingii cu talpa...............................51 3.5.2.c. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului.........52 3.5.2.d. Preluarea mingii cu interiorul labei................53 3.5.2.e. Preluarea mingii cu călcâiul...........................54 3.5.2.f. Preluarea mingii cu gamba.............................55 3.5.2.g. Preluarea mingii cu coapsa............................56 3.5.2.h. Preluarea mingii cu pieptul............................56 3.5.2.i. Preluarea mingii cu abdomenul......................57 3.5.2.j. Preluarea mingii cu capul...............................58 3.5.3. Conducerea şi protejarea mingii....................................58

3

3.5.3.a. Conducerea mingii.........................................58 3.5.3.b. Protejarea mingii............................................61 3.5.4. Mişcarea înşelătoare – fenta.........................................62 3.5.5. Deposedarea adversarului de minge.............................68 3.5.6. Lovirea mingii cu capul.................................................71 3.5.7. Aruncarea mingii de la margine.....................................77 3.5.8. Mijloace tehnice specifice jocului portarului...................78

Intrebări recapitulative:..................................................................89 Bibliografie: 1, 3, 8, 11, 12, 20, 23, 30, 31, 32, 33, 34, 36, 38, 40.. 89 CAPITOLUL IV: METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ.......................................................90 4.1. Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare.......................90
4.1.1. Fotbalul în învăţământul primar.....................................90 4.1.1.1. Obiectivele educaţiei fizice.............................90 4.1.1.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace......90 4.1.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal....................92 4.1.2.1. Obiectivele educaţiei fizice............................92 4.1.2.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace......92

Etapa I – Clasele V-VI şi a IX de liceu..................................................93 Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a de liceu......................................93 Etapa a III-a – clasele a VIII-a, XI şi XII de liceu...................................94
4.2. Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei sportive. 95
4.2.1. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie..............95 4.2.2. Instruirea echipei reprezentative..................................96 4.2.3. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse.....................96 4.2.4. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse...................98 4.2.5. Prezentarea echipei la competiţii..................................98 4.2.6. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus.........................................................99 4.2.7. Întreceri cu caracter de masă în şcoală.........................99

Intrebări recapitulative:..................................................................100 Bibliografie: 2, 6, 7, 9,12, 13, 16, 21, 24, 30, 32, 33, 34, 38, 41, 42...........................................................100 BIBLIOGRAFIE............................................................................101

4

CAPITOLUL I: PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE FOTBAL
1.1 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA JOCULUI DE FOTBAL
1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial Documentele timpului atestă practicarea jocului de fotbal din cele mai vechi timpuri, sub o formă sau alta precum şi evoluţia sa continuă până în zilele noastre. Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai mare răspândire dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă din epoca preistorică la majoritatea popoarelor care aveau o cultură dezvoltată, cum ar fi: incaşii, chinezii, grecii, romanii, egiptenii, japonezii etc. Jocurile cu mingea din acea perioadă se practicau la voia întâmplării, nu existau reguli de joc, dar aparţineau de un ritual transformat în obicei, care orânduia desfăşurarea lor. Legendele chinezeşti povestesc cu milenii înainte de Cristos răspândirea unui joc asemănător fotbalului, aşa numitul: „tsu-chu“ şi pentru jucarea lui se folosea o minge îndesată cu blănuri. Această legendă descrie jocul astfel: echipele combatante au trebuit să arunce sau să şuteze mingea printre doi stâlpi între care era o pânză de mătase, cu o gaură cu diametrul de 30-40 cm. Era câştigătoare echipa care obţinea mai multe puncte introducând mingea de mai multe ori prin acea gaură. Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai complexe, ele nu puteau să aibă loc fără un ansamblu de obiceiuri bine gândite, mai ales că în jurul lor se crease un interes major, fiind urmărite de numeroşi spectatori. Istoria sportivă a Greciei antice menţionează existenţa jocului cu mingea în ziua a 5-a a Jocurilor Olimpice, zi în care programul era rezervat jocurilor pentru copii, la loc de cinste situându-se jocul cu mingea, denumit de greci: „EPISKIROS“. După cucerirea Greciei, romanii au început să practice acest joc cu mingea, în special ca mijloc de pregătire al soldaţilor pentru luptă, numindu-l: „HARPASTUM“. Ulterior, acest joc a fost introdus în Spania, Franţa, Anglia etc., o dată cu legiunile romane cuceritoare. Jocul practicat de romani, sub denumirea de HARPASTUM, reprezintă jocul cu cele mai multe asemănări fotbalului de mai târziu. Descrierile rămase, sunt edificatoare în acest sens. Jocul practicat de către soldaţii romani prin înverşunarea şi violenţa exagerată cu care se angajau cele două tabere, servea foarte bine spiritului de luptă şi pregătirii legiunilor militare. Încălţămintea jucătorilor se numea: „calceus“ de unde şi denumirea actuala a jocului de fotbal din Italia: „CALCIO“. Locul de baştină şi cel mai reprezentativ al jocului a fost „CÂMPUL LUI MARTE“ de pe malurile Tibrului, unde jocul Harpatum se desfăşura după unele reguli ca: cele doua echipe, egale, erau formate din jucători de atac şi apărare, care folosind orice mijloace urmăreau să conducă mingea la ţintă, dincolo de linia trasată la cele doua capete ale terenului de joc. În Italia – Jocul „CALCIO“ – era practicat în continuare de echipe formate din 27 de jucători, care jucau o minge (băşică umflată cu aer) cu mâna şi piciorul, având echipament de culori diferite. În Florenţa jocul „CALCIO“ a fost descris de Giovani de Bardi, în anul 1580, astfel: „era un joc public între două echipe de tineri care mergeau pe jos fără arme şi care se străduiau, din plăcere şi onoare să ducă în câmpul advers un balon mijlociu umflat cu aer“. De asemenea preciza că terenul avea dimensiunile de 100/50 m, jucătorii fiind aşezaţi pe posturi (înaintaşi, mijlocaşi şi fundaşi) iar ţinta, marcată prin doi stâlpi. În Franţa, jocul era practicat în funcţie de regiune, având alte denumiri: „SOULE“ sau „MOLLAT“ în Bretania: „BELLE“, „ETOFFE“ sau „BOISE“ în Normandia, „CHOULE“ în Picardia etc. Jocul „LA SOULE“ – care este apreciat ca strămoşul fotbalului modern în Franţa- nu avea reguli care să protejeze jucătorii, fiind deosebit de dur. Iată în acest sens cum era apreciat de Gondoin şi Jordan: „ne putem cu greu da seama de îndârjirea şi ferocitatea pe care o arătau jucătorii în cursul partidei. S-au folosit astfel multe ocazii pentru a se da curs răzbunării şi de aceea numeroşi jucători mureau. În asemenea împrejurări jocul a fost interzis în repetate rânduri de către: Filip al V-lea

5

în 1319, Carol al V-lea în 1369 şi alţii, dar a avut şi adepţi ca Henric al II-lea care îl aprecia ca un mijloc pentru dezvoltarea armonioasă a corpului. În Anglia- practicarea jocului de fotbal este atestată în ultimele secole î.e.n, fiind cunoscut de celţi cu 300 de ani înainte ca armata lui Iulius Cezar, care cucerise Britania (55-54 i.e.n.) să părăsească insula. Cronicarii au consemnat că în timpul stăpânirii romane, soldaţii britanici i-au învins la fotbal pe cei romani, sugerând că nu aceştia din urmă au introdus jocul HARPASTUM pe meleagurile britanice. Fotbalul practicat în Anglia a fost atât de brutal încât după ce angrenau populaţia a două localităţi învecinate să lupte pentru a trimite mingea pe teritoriul adversarilor, indiferent cu ce mijloace, jocul se termina cu victime şi pagube materiale serioase, în dauna unor oameni paşnici. Jocul de fotbal a fost interzis în repetate rânduri prin edictele monarhilor englezi: Eduard al IIlea în 1314, Eduard al III-lea în 1349 şi 1365, Richard al II-lea în 1389, Henric al IV-lea în 1401, James al III-lea în 1457, regina Elisabeta în 1572 şi 1581, precum şi de exponenţii bisericii care au atacat jocul considerându-l păcătos şi diabolic. Tot în această perioadă ne-a rămas denumirea de FOTBAL. Prin edictul dat în 1349 de către Eduard al III-lea, regele Angliei, pentru interzicerea practicării jocului cu mingea, în detrimentul călăriei şi a trasului cu arcul, denumeşte pentru prima dată jocul: „FOOT-BALL“, ceea ce înseamnă: „foot“=picior; iar „ball“= minge. Cu toate interdicţiile luate, popularitatea jocului nu a scăzut, fapt demonstrat de evoluţiile următoare. Însuşi Oliver Cromwell, conducătorul revoluţiei burgheze din secolul al XVII-lea a apreciat şi practicat cu pasiune jocul de fotbal. Amploarea pe care a luat-o jocul a fost menţionată de către Carew în cartea sa: „Survet of Corniwall“ din anul 1602 unde mărturiseşte că jocul se practica în două feluri, fiind denumit: „Hurling at Goales“ şi „Hurling over Country“. În prima formă jocul se desfăşura pe un teren de 100 metrii, cu o minge mare de piele şi un număr de 30-60 jucători, care urmăreau să treacă mingea printr-o poartă de 3-4 metrii marcată de doi stâlpi. Se menţiona şi regula că nu era permis atacul brutal asupra adversarului, prinderea lui deasupra centurii şi de a fi surprins înaintea mingii (vezi regula de ofsaid actuală). Sub cea de-a doua formă, jocul se desfăşoară pe distanţe de kilometri, peste zone naturale şi locuinţe, angrenând participanţi din mai multe parohii, fiind stabilite o serie de ţinte prin care trebuia să treacă mingea. Tot în cartea amintită, Carew descrie astfel jocul: „urlătorii treceau pe deasupra gardurilor de mărăcini şi peste şanţuri; ei traversau bălării, tufişuri de spini, mocirle, băltoace de apă şi râuri. De asemenea, puteau fi văzuţi uneori, 20 sau 30 de jucători bălăcindu-se împreuna şi apoi, trăgându-se şi luptând spre a-şi smulge balonul.“ Practicat de-a lungul timpului, jocul de fotbal a dăinuit peste tot, reducându-şi practicile prea dure şi datorită fixării unor reguli pentru protejarea integrităţii corporale a jucătorilor. Extins în toate şcolile, colegiile şi universităţile engleze, jocul de fotbal şi-a găsit un mediu deosebit de dezvoltare şi prosperitate. Sub îndrumarea instructorilor şi pedagogilor din şcolile publice engleze, elevii practicau jocul în două moduri, în funcţie de spaţiul şi rolul pe care se juca. În oraşele Rugby şi Marlborough, pe spaţii largi se juca foarte tare şi violent „mingea la mână“ – ca în jocul actual de rugby – un joc denumit „dribling-game“, pe când la Eton şi Charterhouse, unde elevii aveau spaţii mici şi limitate, se prefera jocul cu piciorul, adică „handling-game“. Un eveniment deosebit s-a petrecut la data de 10 noiembrie 1823, când pe un teren al „publics-scools“- urilor din Rugby, un elev William Webb Ellis (de origine irlandez) fiind în posesia mingii, în timpul unui joc cu colegii şi sfidând regulile în vigoare, a luat mingea în braţe şi a fugit cu ea, generând astfel originea uneia din caracteristicile esenţiale şi distinctive ale jocului de rugby. Acţiunea instinctivă a acestui elev, care a dus la ideea separării celor două jocuri este marcată prin cuvinte ce sunt dăltuite pe o placă pusă pe zidul şcolii din Rugby. Extinderea şi evoluţia rapidă a jocului de fotbal în Marea Britanie, a necesitat apariţia unor organisme. Aşa au apărut primele federaţii naţionale de fotbal, dintre care cea engleza a deschis era modernă a jocului, în anul 1863. După modelul englez, au luat fiinţă noi federaţii naţionale, astfel: Danemarca şi Olanda în 1889, Argentina în 1893, Elveţia şi Belgia în 1895, Italia în 1898, Germania în 1899, Franţa, Uruguay, Norvegia, India, Africa de Sud, Noua-Zeelandă în 1900 etc.

6

Ca să adune echipa la teren era o altă dandana: un birjar. din 1998.A (Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie). în scop de divertisment. Emil Bădescu – unde se practica fotbalul după reguli aproximativ identice cu cele de azi. Histria.1.F.2. Marius Ghebauer. la data de 21 mai 1904 la Paris. Despre modul cum se „înfiinţau“ echipele în vremea aceea. 1.19 iulie 1903 – are loc la Lugoj jocul dintre echipa locală „Reuniunea de sport“ şi echipa URŞET (Iugoslavia. 1921-1954).1899 – 15 august 1899 a avut loc primul joc oficial pe teritoriul ţării noastre pe un teren regulamentar. trebuia să promită coechipierilor săi cel puţin câte o friptură şi o halbă de bere. era angajat cu ziua ca să treacă pe la fiecare echipier şi să-l poftească pe tren“. din iniţiativa francezului Robert Guerin. Tomis şi Calatis. Arthur Drewry (Anglia. inclusiv jocul de fotbal. 1904-1906). cu arbitrii şi 22 de jucători. Când se alcătuia o echipă se proceda astfel: „ un căpitan ca să-şi aleagă echipa pe teren. Sep Blater (Elveţia).A a avut până în prezent 8 preşedinţi: Robert Guerin (Franţa.b Apariţia echipelor organizate . unde de două ori pe săptămână tinerii practicau jocul. primul joc interoraşe. .n şi în sec. fiecare dintre ei îşi recruta câţiva partizani şi a doua zi auzeai că s-a format cutare sau cutare club“. 1. unde în ultimele secole î. În cetăţile dobrogene.1961-1974). spunea: „cum se certau doi jucători mai de seamă. Se cunoştea că „pila“ (mingea) era nelipsită în jocul ostaşilor. În ceea ce priveşte apariţia jocului de fotbal în România putem aminti cele mai importante repere: 1870 – Sulina „porto-franco“.2. cu prilejul unor sărbători tradiţionale. 1954-1955). un butoi de bere pus la bătaie. a avut loc semnarea acordului de înfiinţare a F. Stanley Rous (Anglia. confirmându-se astfel existenţa „harpastumului“ roman care a evoluat de-a lungul secolelor până în fotbalul actual. De-a lungul istoriei sale.1. Olanda. 2 noiembrie 1899 la Arad. Danemarca.A (1904).e. având o durată de 2 reprize a 45 de minute fiecare. joc consemnat în ziarul local „DRAPELUL“ 7 . Elveţia. Anglia deşi avea prima federaţie constituită din lume. Joao Havelange (Brazilia 1974-1998) şi. şi-au găsit un câmp fertil în cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre. devenind afiliată doar în 1906. între două echipe aparţinând „Societăţii fotbaliştilor din Arad“. Daniel Burley Woolfall (Anglia. Franţa. În toată această perioadă fotbalul s-a jucat între echipe organizate spontan. între „Clubul Atletic Arad“ şi „Politehnica Budapesta“.F. Rodolphe William Seeldrayers (Belgia. 1899–1902 s-a organizat primul club de fotbal la Timişoara. În aceste condiţii. inclusiv jocurile cu mingea în general. la care au aderat şapte federaţii naţionale: Belgia.I. jocurile cu mingea s-au practicat şi în timpul romanilor nu numai în gimnazii ci şi în afara acestora.prin marinarii străini care practicau diferite jocuri aduse din ţările lor. 1896 în Bucureşti câţiva străini jucau fotbal pe un câmp de lângă şoseaua Kiseleff (în lucrarea – „Sportul românesc de-a lungul anilor“ – de Emil Ghibu şi Ion Todan.F. F.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România Practicarea exerciţiilor fizice. 1-11 tinerii din gimnaziu erau supuşi unui „antrenament“ fizic şi intelectual întocmai ca în Atena. 1884 – la Arad s-a amenajat primul teren de fotbal din iniţiativa dr. Spania şi Suedia. nu a participat la înfiinţarea F.Dezvoltarea jocului de fotbal pe toate continentele într-un climat de interes general. considerat ca unul dintre promotorii fotbalului românesc. a impus necesitatea înfiinţării unor organisme internaţionale care să conducă şi să coordoneze în mod unitar o activitate de o asemenea amploare. 1899 – este adusă în ţară prima minge de fotbal de către Mario Ghebauer – student în Elveţia (Economu în lucrarea „Footbal“ publicată în 1935) – în Bucureşti.I.I. iar jocurile se disputau pe „Câmpul Târgului“ de pe calea Aradului (biograful Iosif Dudaş al fotbalului timişorean). din anul 1863. 1906-1918).1955-1961). Jules Rimet (Franţa. şi încă unul de lux. şi dacă echipa ieşea învingătoare.

echipa „Venus“ domina capitala. Sf.R. la 16 februarie ia fiinţă „FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE FOTBAL – ASOCIAŢIE“ (F. .1911 – la Bucureşti are loc întâlnirea amicală între selecţionata cluburilor noastre şi echipa „GALATA – SARAI“ Istambul (9-1 pentru turci. şi ocupând locul 2 din trei echipe: 3-1 cu Peru şi 0-4 cu Uruguay (care a devenit campioană mondială)..F. Bukarest) şi în foarte multe alte localităţi din ţară.F. . 1-0 pentru români şi 4-2 pentru turci la Istambul). reprezentat prin Comisia de Fotbal – Asociaţie. iar la Bucureşti. situat pe locul actualului stadion municipal .la Arad ia fiinţă comitetul regional F.F. . A. care organizează „Campionatul Ardealului“ pe anul 1920-1921. iar revanşa în 1914.1904 – se formează prima echipă românească de fotbal în Bucureşti „ SPORT CLUB OLIMPIA“ din iniţiativa lui Mario Ghebauer şi Lazăr Breyer.F. care are în organizare pe sistem zonal.1922 – se desfiinţează U.1915 – se desfiinţează cele două cluburi străine din Bucureşti. câştigat de „Chinezul“ din Timişoara. .R.1924 – prima participare a echipei României la Olimpiada de la Paris. (Reuniunea de Gimnastică a Muncitorilor din Timişoara).1906 – apare „United F. 8 . şi Olimpia.M.M. . Venus.1909 – ia fiinţă „Asociaţia Cluburilor de Fotbal din România“ – din cele trei cluburi amintite mai sus. având ca scop – îndrumarea şi coordonarea activităţii fotbalistice din România – asociaţie care de fapt a creat nucleul viitoarei F. D.M.C. .E.M.C.1934 – participare la a II-a ediţie a C.) şi „Chinezul Timişoara“. Gloria.1920 – are loc întâlnirea internaţională din Bucureşti – cu POLONIA (1-5).1904 – apare „Colentina Atletic Club“ echipă compusă din personalul străin al fabricii de bumbac Colentina Bucureşti. M.1909 – marchează acordarea în premieră a „CUPEI ANUALE DE FOTBAL ASOCIAŢIE“ echipei Colentina. .perioada de glorie a echipei Chinezul din Timişoara.1915 – 1919 – datorită primului război mondial.S.G.A. iar din 15 mai 1925 se pune în aplicare şi regulamentul de funcţionare al acesteia. făcându-se demersuri pentru afilierea echipelor din Ardeal. şi iau fiinţă alte opt echipe în capitală (Tricolor.A.T.1946 – reluarea campionatului cu divizia „A“ – 14 echipe. campionatele regionale şi districtuale. (Federaţia Societăţilor de Sport din România) cu implicaţii asupra fotbalului. fotbalul s-a menţinut în activitate pe scară redusă..C.A.S.se inaugurează la Cluj „Stadionul Oraşului“ cu o capacitate de 12.România participă la prima ediţie a Campionatului Mondial în Uruguay. . . Cantemir) care-şi dispută supremaţia în fotbal.A.1922 – 1927.ia fiinţă „Asociaţiunile sportive şcolare“ ale liceelor din capitală (Gh. . Sava.1912 – se înfiinţează F. care la data de 25 noiembrie câştigă confruntarea cu echipele United F.000 de locuri. (Asociaţia Muncitorilor pentru Educaţie Fizică Arad) şi R.R. . din ITALIA.F. .1939 – activitatea fotbalistică ia amploare prin organizarea unui campionat naţional la seniori şi juniori care se întrerupe din cauza războiului până în anul 1946. din Franţa.1919 – se înfiinţează „Uniunea Cluburilor de Fotbal – Asociaţie“ (U.1930.R. .1928 – participare în „Cupa Europei Centrale“ – victorie cu Turcia (4-2) la Arad şi înfrângere cu Iugoslavia (1-3) la Belgrad.1929 – apariţia „Legii Educaţiei Fizice“. Ploieşti“ – din angajaţii străini de pe şantierele petroliere.A. cuprinzând 16 cluburi şi 24 de echipe din Bucureşti. Matei Basarab. .S. Lazăr. divizia „B“ – 3 serii a 14 echipe şi divizia „C“ cu 12 serii a 10 echipe. Grecia şi Iugoslavia) – naţionala României ocupă primul loc.1938 – România participă la a III-a ediţie a C.1921 – la Timişoara ia fiinţă „Asociaţia Arbitrilor de Fotbal“ – prima asociaţie din România. .) din iniţiativa lui Mario Ghebauer. . . . .C.O. .R.1931 – se organizează prima ediţie a „CUPEI ROMÂNIEI“. . .S. .S. . făcând parte din grupa C. . vicepreşedinte Paul Nedelcovici.) având ca preşedinte pe Aurel Leucuţia. Victoria. secretar general Octav Luchide. .1933 – în întrecerea „Balcaniadei ‘’ de la Bucureşti unde participă (Bulgaria. unde este eliminată de Olanda (0-6). activitatea acesteia fiind preluată de „Comisia de Fotbal“ a F. Colţea. Colentina.S. . Viteazul. Roma.1910 – se înfiinţează „Clubul Atletic Oradea (C.

“ desfăşurat la Bucureşti. jocul s-a practicat după anumite reguli nescrise (CUTUME).A. Cu timpul „obiceiurile ‘’ s-au transformat în reguli nescrise. Fiind practicat cu mare pasiune de către cetăţeni şi mai ales de către cei tineri. fiind diferit de cel redactat în 1866 la Sheffield. jocul s-a extins împotriva unor intervenţii din partea feudalilor şi monarhilor. extinderii cluburilor şi înfiinţării federaţiilor de fotbal din Anglia. în urma căreia a fost semnat un acord asupra codului unic de reguli care a intrat în vigoare în 18831884 cu prilejul primului campionat interbritanic de fotbal. fiind urmărite de numeroşi spectatori. după care numărul jucătorilor era nelimitat. orăşenii disputau partide înverşunate pe străzile oraşelor. Mingea avea dimensiunea unui cap de om şi era confecţionată din piele.1956 – prima participare a unei echipe româneşti Cupa Campionilor Europeni prin Dinamo Bucureşti . acest cod. Scoţia. la 6 decembrie 1882.1986 – STEAUA BUCUREŞTI câştigă Cupa Campionilor Europeni. la Manchester a avut loc o conferinţă prezidată de maiorul F.1955 – prima participare la „Turneul U. .000 de locuri. Acesta se înregistra de către o persoană stabilită. având marcat locul de ţintă – la cele două capete ale terenului – prin doi stâlpi la 1 metru distanţă. 1. Introducerea jocului în şcolile publice engleze. are la origine existenţa unor „obiceiuri“ care se bazează pe o anumită concepţie după care se desfăşoară jocul. în anul 1846. iar loc de ţintă fiind uneori curţile bisericilor din parohiile învecinate. după reguli neunitare. de la o generaţie la alta. Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai complexe. .1953 – s-a inaugurat la 2 august stadionul „23 august“ actualul „Lia Manoliu“ cu o capacitate de 70. Noul regulament a fost aprobat la 8 decembrie 1863 şi a fost aplicat numai la Londra. prin care trebuia să treacă mingea. unde au elaborat un „cod“ prin care stabileau o serie de reguli unitare pentru toate şcolile şi colegiile universitare.A.1962 – câştigăm „Turneul U. ci mai ales pe spectatori – majoritatea lor involuntari şi paşnici. pentru înscrierea unui punct valabil. avându-l în frunte pe C. După repetate confruntări. în perioada „fotbalului primitiv“. a generat stări conflictuale cu prilejul întâlnirii acestora. . la inspiraţia fiecărei şcoli în parte. Practicarea jocului. Aceste jocuri cu sau fără minge se practicau cu scopul de a pregăti soldaţii pentru luptă şi a da tinerei generaţii o pregătire militară corespunzătoare. Format pe principii corecte. Ţara Galilor şi Irlanda de Nord. studenţii au organizat o adunare istorică care a avut loc la colegiul TRINITY în 1848. situaţie care s-a extins şi la Universitatea din Cambridge a cărei studenţi proveneau din şcolile amintite. Datorită amplificării jocurilor. mai ales că în jurul lor se crease un interes major.E. a constituit izvorul dezvoltării fotbalului care a cuprins toate şcolile şi universităţile.F. de-a lungul timpurilor.1954 – România câştigă Jocurile Mondiale Universitare de la Budapesta. ele neputând avea loc fără un ansamblu de „obiceiuri ‘’ bine gândite. Cu această ocazie s-a înfiinţat 9 . care s-au transmis ca şi obiceiurile..3.A. disputa între tabere având loc pe distanţe mari. rămas în istorie sub numele de „REGULILE DE LA CAMBRIDGE“ (care au stat la baza elaborării regulamentelor ulterioare) nu a fost acceptat de toate unităţile de învăţământ şi cluburile sportive. Amploarea şi răspândirea jocului a impus apariţia unor reguli care au avut menirea de a evita propagarea jocului violent şi periculos aşa cum reiese dintr-o cronică a timpului: „fără a ţine seama de timp sau anotimp.MORLEY. În evoluţia sa. întrebuinţând mijloacele de atac şi de apărare cele mai dure şi cele mai periculoase.“ pentru echipe naţionale de juniori . După ce s-au constituit într-un club de fotbal a Universităţii din Cambridge. În acele împrejurări a apărut prima „CUTUMA“ a jocului care a stabilit că: terenul de joc trebuie să fie o suprafaţă de 120/80 metri. Istoricul regulamentului de joc Necesitatea stabilirii unor norme de comportare în timpul întrecerii. care s-au transmis generaţiilor.MARINDIN la care au fost prezenţi câte doi reprezentanţi a celor 4 federaţii. începute în anul 1863. s-a stabilit organul care să redacteze un cod unic de reguli denumit „THE FOOTBALL ASSOCIATION“.1. lucru ce nu a lipsit de riscuri nu numai pe jucători.E. între cluburile existente. care încresta cu un cuţit în stâlpii porţilor fiecare gol marcat.F.

Scopurile Federaţiei Române de Fotbal: . În componenţa acestui organism (I. are la bază o anumită pondere de activitate cu obiective bine stabilite. Cu toate că F. În domeniul sportiv. Board (sau I.).1. 1.A. Scoţia.fotbalul de masă – cuprinde jucători care participă în competiţii locale sau interne. În anul 1938 sir STANLEY ROUS (fostul preşedinte al F. 1. reprezintă o activitate şi un fenomen social. şi ai F.organizarea şi sprijinirea activităţii fotbalistice în România la toate nivelele.I. oficiali şi asociaţiile de fotbal teritoriale. indiferent de naţionalitate.promovarea şi apărarea intereselor fotbalului românesc. Statutului şi Regulamentelor FIFA şi UEFA.F. . . renumerotează articolele sale de la 31 la 17. jucători. Cluburile şi membrii lor sunt egali. sfera largă a celor angrenaţi în mod voluntar şi spontan.I. . statutele şi regulamentele acestora fiind obligatorii pentru ea şi cluburile ce-i sunt afiliate. Irlanda de Nord.I.reglementarea pregătirii şi promovării antrenorilor. la data şi locul stabilit anterior. juniori sau seniori. atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional. de copii. Federaţia Română de Fotbal este membră a FIFA şi UEFA. la toate vârstele. . Organizarea fotbalului în România Federaţia Română de Fotbal (FRF) este o asociaţie sportivă naţională. precum şi organizat în diferite forme. pentru prevenirea violenţei în sport.A. . şi-l rescrie dându-i forma actuală.4.promovarea fotbalului din România în competiţiile internaţionale.F.) figurează câte 4 reprezentanţi din Anglia.) decât numai în anul 1913. în condiţiile legii.5.A.A. care se întâlnesc în şedinţe anuale în luna iunie.„INTERNATIONAL FOOTBALL ASSOCIATION“ unicul organ investit cu modificarea şi aprobarea regulilor de joc. Federaţia Română de Fotbal este persoană juridică. la nivelul învăţământului de toate gradele sau asociaţiile sportive.) resistematizează conţinutul regulamentului. .prevenirea încălcării Statutului şi Regulamentelor FRF. HIRSCHMAN din Olanda). Fiind forma cea mai 10 . Mijloacele financiare ale FRF pot fi utilizate numai pentru scopurile prevăzute în Statut. .B.F.asigurarea reprezentării fotbalului din România în organismele internaţionale (FIFA şi UEFA. religie sau apartenenţă politică. singura în măsură să controleze activitatea fotbalistică din România. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal Amploarea şi nivelul diversificat la care se practică jocul de fotbal. cu doi reprezentanţi (baronul LAVELEYE din Belgia şi C. a câştigătorilor celorlalte competiţii. cluburi. . s-a înfiinţat în 1904 nu a fost acceptată în International F.1.interzicerea metodelor şi practicilor neregulamentare în fotbal şi a eventualelor abuzuri ce se pot valorifica. precum şi a ordinii ierarhice a echipelor participante. Ţara Galilor. arbitrilor şi a celorlalţi tehnicieni şi specialişti din domeniul fotbalului.interzicerea utilizării substanţelor şi mijloacelor care vizează creşterea artificială a condiţiei fizice sau psihice a jucătorilor. .stabilirea echipei campioane. . în esenţă a rămas neschimbată. vom prezenta nivelul şi obiectivele specifice fiecărui eşalon în care se practică jocul de fotbal: . .neadmiterea nici unei discriminări în fotbal.A. având şi astăzi aceleaşi atribuţii.W. Comitetul Balcanic etc. care deşi modificată de nenumărate ori. Prin prisma acestora.B.promovarea spiritului de „Fair-Play“. .ajutorarea şi sprijinirea membrilor FRF în cazuri de necesitate. constituită din cluburi şi asociaţii teritoriale de fotbal care sunt afiliate şi recunoscute de către acesta. precum şi a regulilor de joc promovate de International Football Association Board.dezvoltarea şi menţinerea legăturilor dintre Ligă.

la nivel mediu. 24 11 .. având ca obiective: ♣ realizarea şi menţinerea la nivelul unor cerinţe superioare a capacităţii de pregătire şi a unui număr cât mai mare de jucători valoroşi. de la C. capabili să atingă marea performanţă. Fotbalul de înaltă performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii selecţionaţi în loturile naţionale liga I. Fotbalul de performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii cluburilor şi asociaţiilor sportive care activează la cel mai înalt nivel competiţional.largă de cuprindere a masei de participanţi. Baza de masă a fotbalului de performanţă – cuprinde jucători încadraţi în grupe şi echipe de copii şi juniori. la toate categoriile de vârstă. Apariţia fotbalului pe plan mondial? 2. care să stimuleze continuarea activităţii spre afirmarea sportivă. ♣ alcătuirea unor echipe care să facă faţă competiţiilor europene intercluburi.S.S. dar FRF? Bibliografie: 22. ♣ asigurarea permanentă a fondului de jucători necesar echipelor divizionare de fotbal şi loturilor naţionale. precum şi obţinerea unor rezultate superioare în aceste confruntări. II şi III. II. aceasta nu urmăreşte în special creşterea continuă a performanţei. precum şi jucători care participă în competiţii care asigură promovarea în sistemul divizionar. ♣ folosirea condiţiilor oferite de joc în scop recreativ şi formarea obişnuinţei de practicare în mod sistematic a jocului. ♣ acumularea unor cunoştinţe şi deprinderi specifice jocului. Întrebări recapitulative: 1. Apariţia fotbalului în România? 3. Liga I. Obiectivul principal îl constituie calificarea şi participarea echipelor naţionale la competiţiile organizate de FIFA şi UEFA. Ce este FIFA şi UEFA. până la nivelul Cupei Mondiale şi a Jocurilor Olimpice. alte cluburi şi asociaţii sportive participante într-un sistem competiţional oficial. III care participă în sistemul internaţional oficial. pregătirea şi promovarea tinerilor jucători de perspectivă. Obiectivele acestui eşalon sunt: ♣ selecţia. în fotbalul de performanţă. şi are ca obiective: ♣ valorificarea deprinderilor specifice jocului în scopul menţinerii stării de sănătate şi a unei capacităţi ridicate de muncă. Licee cu program.

în fazele de atac şi apărare. Tactica – constituie ansamblul acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor care se desfăşoară în mod organizat şi regulamentar. 12 . Apărarea – urmăreşte destrămarea atacurilor adverse şi recuperarea mingii pentru declanşarea acţiunilor ofensive. a importanţei şi consecinţelor rezultatului.CAPITOLUL II: TACTICA 2. materializarea orientării şi concepţiei tactice fiind posibilă prin calitatea tehnicii individuale şi colective. pentru realizarea scopului urmărit. CARACTERISTICILE TACTICII . CARACTERISTICI Unul din factorii care au contribuit decisiv la progresele înregistrate de jocul de fotbal de-a lungul anilor este TACTICA. trebuie să se bazeze în primul rând pe capacitatea şi nivelul tehnic al jucătorilor. Nivelul şi randamentul pregătirii tactice.1. în vederea realizării sarcinilor stabilite. cu maximă eficienţă în minimum de timp. coordonate în mod unitar în cadrul concepţiei de joc. individuale şi colective să-şi valorifice potenţialul propriu în vederea înscrierii de goluri şi în consecinţă. în urma unor acumulări şi experienţe teoretico-practice. Acţiunea individuală – urmăreşte realizarea oportună şi eficientă a sarcinilor de joc. . a terenului şi ambianţei de desfăşurare. obţinerea victoriei. . prin variate concepţii de joc şi tactici speciale. în luptă directă cu echipa adversă. la toate fazele de atac şi apărare. când este necesar. în toate fazele şi zonele terenului. în vederea realizării sarcinilor de joc. Tactica individuală – reprezintă capacitatea jucătorului de a efectua acţiuni în colaborare cu coechipierii şi în condiţii de adversitate. CONCEPŢIE DE JOC. pentru a putea schimba registrul tactic. în fazele de atac şi apărare. Acţiunea de joc – se realizează individual şi colectiv. TACTICA – Mijloc de progres bazat pe activizarea unei gândiri creatoare a specialiştilor şi jucătorilor. a reuşit să dezvolte alţi factori ai antrenamentului care au fost obligaţi să-şi găsească noi căi şi mijloace pentru a face faţă cerinţelor impuse de tacticizarea crescută a competiţiilor şi jocurilor. Acţiunea colectivă – reprezintă participarea dirijată şi colectivă a doi sau mai mulţi jucători. Atacul – echipa aflată în posesia mingii. se exprimă în joc prin capacitatea jucătorilor de a se orienta şi alege soluţia şi procedeul tehnic adecvat fazei şi poziţiei de moment. în funcţie de adversar şi de eventualele surprize din partea acestuia. fiind influenţat de varietatea şi eficienţa deprinderilor tehnice. fiind rezultatul unei participări conştiente şi pregătirii complexe a jucătorilor. prin utilizarea celor mai indicate procedee tehnice. urmăreşte prin acţiuni ofensive de joc. simple sau complexe. Exploatarea raţională a posibilităţilor jucătorilor proprii ţinând seama de particularităţile individuale şi colective ale adversarului. unitar şi raţional. DEFINIŢIE. în funcţie de calităţile şi particularităţile jucătorilor proprii şi ai adversarului. Tactica colectivă – reprezintă totalitatea acţiunilor de colaborare ale jucătorilor.EVOLUŢIA – perfecţionărea tacticii să urmărească crearea permanentă a unei soluţii.ACCESIBILITATEA – să corespundă nivelului şi particularităţilor de pregătire (la toţi factorii) şi condiţiilor de desfăşurare a jocului.ELASTICITATEA şi INVENTIVITATEA – să permită însuşirea mai multor variante de joc. Relaţia optimă între tehnică şi tactica jocului reprezintă condiţia esenţială în abordarea oricărui joc. GENERALITĂŢI. Situaţiile tactice fundamentale: atacul şi apărarea.

(1-2-2-6). 1. Deşi. SISTEMUL DE JOC Sistemul de joc reprezintă cadrul de organizare a jocului. Sistemul este numai un cadru înăuntrul căruia există posibilităţi aproape nelimitate pentru aplicarea celor mai variate idei tactice. Datorită acestor factori sistemul a suferit de-a lungul anilor schimbări esenţiale. inter dreapta. Acest sistem a fost denumit „piramidă". iar în atac rămân cinci jucători care poartă denumirile de extrem dreapta. 3. şi asta se petrece în jurul anului 1883. celor doi mijlocaşi li se mai alătură încă unul. Sistemul de joc nu poate determina el singur realizarea scopului imediat al jocului. Această schimbare este determinată. 2. un rol de mijlocaş centru. de modificările aduse regulamentului de joc. doi mijlocaşi şi şase înaintaşi. El nu contribuie la rezolvarea situaţiilor neaşteptate care survin pe parcursul jocului.2. aşa cum se poate întâmpla cu tactica. Atunci au fost retraşi încă trei jucători primind sarcini de apărători. sistemul de joc se schimbă totuşi la un moment dat. centru înaintaş. doi fundaşi. precum şi de gradul de dezvoltare tactică a jucătorilor. în principal. În acest fel sistemul defensiv a fost serios întărit şi totodată a apărut încă o linie de apărare. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● 13 . Începând cu anul 1875. în care sarcinile şi sfera de acţiune a jucătorilor. sunt bine stabilite dinainte. datorită îmbunătăţirii aduse tehnicii şi tacticii înaintaşilor. inter stânga şi extremă stânga. acţiunile să fie coordonate şi bine orientate. aceea a mijlocaşilor. un apărător şi nouă atacanţi în linie. Acesta cade în sarcina tacticii. Adoptarea unui sistem face ca jocul să devină organizat. Sistemul reprezintă o formă stabilă care nu se schimbă de la un joc la altul. un singur apărător a devenit insuficient pentru a stăvili atacul supranumeric. care dispunea jucătorii astfel: un portar. În jurul anului 1863 se juca aşa-zisul „sistem fără sistem". în linii generale. are o formă stabilă. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● În acest sistem jucătorii erau dispuşi ca mai sus: un portar.2. Cu timpul. „clasic“ sau „liber“ (1-2-3-5).

5. pe care echipele din întreaga lume îl adoptă folosind pentru linia de atac diferite formule ca: centrul atacant retras şi interii avansaţi. cele trei vârfuri de atac s-au plasat la nivelul fundaşului retras şi astfel apărătorii au putut fi uşor depăşiţi. din acest motiv.M.). Astfel a apărut sistemul „W. care încă din anii 1952-1953 modifică W în atac. iar atacantul cel mai avansat nu se putea plasa mai aproape de poartă decât la înălţimea fundaşului avansat. 14 .G. Ca măsură de contracarare. a devenit din ce în ce mai puţin spectaculos şi lipsit de fazele palpitante din imediata apropiere a porţii. fotbaliştii maghiari obţin succese răsunătoare (printre alţii înving la scoruri concludente pe fotbaliştii englezi – 6: 3 şi 7: 2 – şi puţin a lipsit să câştige finala campionatului mondial din 1954 (2: 3 cu R. care până la acea dată prevedea că un jucător este afară din joc dacă între el şi poarta adversă se află mai puţin de trei jucători. Apare astfel „sistemul cu trei fundaşi". ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● Cu acest sistem. centrul atacant şi extremele retrase etc. pentru ca un jucător să nu fie socotit afară din joc.4. rezistă multă vreme fiind încă prezent la campionatul mondial din Elveţia – 1954 şi chiar la cel din Suedia – 1958. Primii care-l abandonează socotindu-l învechit sunt fotbaliştii maghiari. Noua regulă de ofsaid stabileşte că între atacant şi poarta adversă este necesar. Mijlocaşii au căpătat sarcina de a supraveghea pe cei doi interi adverşi. (1-3-2-3-2)sau (1-3-2-1-4). apărarea a retras centrul mijlocaş. Jocul. în condiţiile în care acţiunea se petrece în jumătatea de teren a adversarului.M. adică portarul şi un jucător de câmp.“ (1-3-2-2-3). Prin aceşti trei jucători se înţelege portarul şi doi jucători de câmp. pentru marcarea centrului înaintaş. care devine astfel stoper. Sistemul W. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● În aceste condiţii. iar pe cei doi fundaşi i-a plasat la câte una dintre extreme.F. să se găsească numai doi jucători. La adăpostul acestei reguli fundaşii jucau în scară. În anul 1925 se modifică regula de ofsaid. la distanţă de 10-15 m unul de altul. deci şi de eficacitate. Ei trec la formula cu interii avansaţi şi centrul atacant retras păstrând de la vechiul sistem numai M-ul în compartimentul defensiv.

Să afirme principiul răspunderii faţă de colectiv. După acest campionat. marcarea extremelor.la Campionatul Mondial din Chile conduce Brazilia spre titlu. unde ţara gazdă câştigă locul I. ieşiri din poartă pentru a intercepta mingea la centrări sau la lansarea vârfurilor de atac ale adversarului. brazilienii perfecţionează acest sistem creându-l pe cel cu patru fundaşi (1-4-2-4-) şi datorită unei tehnici şi tactici foarte bune reuşesc să-şi adjudece. dar cu o dinamică crescută la toate capitolele faţă de anul 1966. ele ne mai fiind limitate la mijlocul terenului. Să fie echilibrat – să ajute atât atacul cât şi apărarea. SARCINILE JUCĂTORILOR ÎN SISTEMUL CU PATRU FUNDAŞI Portarul are sarcina de bază de a apăra poarta plasându-se pe linia ei cât şi în afară. uşor de înţeles şi lesne de aplicat. 1-3-5-2. 7. În prezent se folosesc variante ale sistemului cu patru fundaşi.– la Campionatul Mondial din Anglia. 1962 – varianta 1-4-3-3. 2. Să asigure trecerea cu uşurinţă din apărare în atac şi invers. fie cu mâna. SISTEMUL DE JOC .6. 4. atunci când a intrat în posesia mingii. Astfel avem variantele 1-4-5-1. 1-3-4-3. şi 5-6 jucători în linia de mijloc. 6. Ca sarcină de bază în atac. devine primul atacant. portarul. zonele lor de acţiune sunt mult mărite. 1970 – se revine la varianta 1-4-3-3 la Campionatul Mondial din Mexic – unde Brazilia câştigă din nou trofeul. În unele cazuri. Să fie simplu. CERINŢELE UNUI BUN SISTEM DE JOC Pentru ca un sistem de joc să fie recunoscut.1960 – prin Inter Milano – antrenorul său H. în funcţie de necesităţile fazei. se recomandă ca mingea să fie trimisă jucătorilor de pe partea opusă acţiunii precedente. trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe principale: 1. Transmiterea mingii se face. în acest fel luându-le posibilitatea retragerii şi organizării lor în dispozitivul apărării. În atac. fie cu piciorul. fie după o combinaţie cu unul dintre fundaşi sau mijlocaşi. etc. fără însă o schimbare esenţială. fie imediat după prinderea mingii . să reziste şi să fie aplicat ca fiind raţional. 5. 1966 – varianta 1-4-4-2. de asemenea. partenerului cel mai bine plasat. El efectuează. Să asigure acoperirea justă şi proporţională a terenului de joc prin plasarea jucătorilor. la fundaşul sau mijlocaşul care se demarcă în acest scop sau la extrema care se retrage cu această intenţie. Hererra a introdus sistemul 1-1-4-2-3 şi jucătorul „libero“ din spatele apărării. ei se vor demarca pentru a combina cu portarul sau pentru a primi mingea şi a iniţia şi construi acţiuni de joc prin pasarea mingii partenerilor din linia de mijloc sau de atac. fie cu 1-2-3 jucători în atac. Fundaşii laterali au ca sarcină de bază în apărare. prin încercările pe care aceştia le vor face pentru recâştigarea mingii. adică să nu lase spaţii prea mari între atacanţi şi apărători. Să ţină pas cu dezvoltarea generală a fotbalului pe plan naţional şi mondial. fundaşii participă în continuare la acţiunile de atac pătrunzând în terenul 15 . În cazul că mingea a fost prinsă de portar. anul apariţiei acestei variante. De asemenea. Să fie elastic – aplicabil faţă de toţi adversarii şi chiar să ofere posibilitatea unor mici modificări. combinaţie care urmăreşte reţinerea atacanţilor adverşi pe poziţie avansată. Iniţierea acţiunilor pregătitoare de atac se fac de către portar. Este recomandabil ca transmiterea mingii să se facă cu mâna pentru mai multă siguranţă şi să fie adresate spre marginile terenului. 3. două titluri de campioni mondiali (1958 şi 1962). El iniţiază acţiuni pregătitoare de atac sau contraatac prin transmiterea imediată şi precisă a mingii. consecutiv. La Campionatul Mondial din Franţa 1998 echipele finaliste au adoptat o aşezare în linie alcătuită din 4 jucători – 4 mijlocaşi şi 2 atacanţi. La ultimul campionat mondial din Germania – 2006 finalistele Italia şi Franţa au utilizat aşezarea 1-4-4-2.

Mijlocaşul cu o poziţie mai avansată contribuie la apărare prin luarea în primire a mijlocaşului avansat advers sau a unui înaintaş central care joacă pe poziţie retrasă. Participarea fundaşilor laterali la desfăşurarea acţiunilor în terenul advers se face numai după ce aceştia se conving că părăsirea postului lor nu prezintă risc. În atac.). Mijlocaşii au ca sarcini principale de a face în permanenţă o legătură tactică între linia de fundaşi şi cea de înaintaşi şi de a sprijini activ ambele linii în acţiunile lor. indiferent de postul pe care îl ocupă. cei doi mijlocaşi au de asemenea roluri diferite. 16 .advers şi mergând până la finalizare. – participarea activă la apărare atunci când situaţia devine periculoasă pentru poarta proprie ajungându-se până la dublarea fundaşilor. posibilităţile acestuia de a greşi din cauza opoziţiei sau a grabei sunt cu mult mai mari. ea are efectul de a stânjeni pe apărătorul cu mingea de a pasa corect şi a acţiona liber. fie în spatele liniei fundaşilor cu rol de suplinire. prin dirijarea paselor de contraatac şi canalizarea acţiunilor pe marginea terenului. Prin retragerea pe care o adoptă la un moment dat. în special a fundaşilor centrali (Picchi la Internaţionale). pătrunzând prin surprindere în eşalonul avansat al echipei. În atac. denumit „mijlocaşul de sprijin“ alimentează înaintarea cu mingii utilizabile. prin alternarea acţiunilor colective cu cele individuale (depăşiri în zona de finalizare. Această „demarcare asigurată“ pe care extremele o efectuează mai are şi o altă importanţă: aceea de a sprijini pe mijlocaşi în îndeplinirea sarcinilor lor ofensive. prin alternaţie.pase de depăşire a adversarului (un-doi). Mijlocaşul plasat mai înapoi se alătură. aşa după cum arată şi denumirea care i s-a dat. Mijlocaşul avansat. Această contribuţie se realizează printr-o serie de mijloace dintre care cele importante sunt: – căutarea cu perseverenţă a recuperării mingii pierdute. „mijlocaşul de legătură". prin atacarea insistentă a apărătorului advers care a efectuat deposedarea sau interceptarea mingii. iar dacă acest lucru nu este posibil. contribuţia lor constă în iniţierea acţiunilor de atac prin pase precise la coechipierii din celelalte linii. nejenat. Fundaşii centrali au sarcina de a marca pe cele două vârfuri de atac advers. Prin poziţia puţin retrasă faţă de înaintaşii centrali ei pot mai uşor să continue acţiunile de atac. .demarcări „asigurate“. În faţa sarcinilor de mai sus. Ei nu se plasează pe aceeaşi linie: unul va avea a poziţie mai retrasă.schimburi de locuri. În atac. – marcarea cu stricteţe a apărătorilor adverşi pentru a le lua posibilitatea de a primi mingea de la portar. extremele ies din zona pe care o controlează cu stricteţe fundaşul advers şi astfel au libertate de acţiune când primesc mingea de la apărătorii proprii. . de a întări spatele liniei de înaintare. pătrunderi în spaţiile libere. Şi în acest caz.lansări. . Lupescu la români). care acţionează pe zonele sau fâşiile de mijloc ale terenului. Înaintaşii au un rol deosebit de important în construcţia jocului. înaintaşii. Această acţiune a înaintaşilor urmăreşte pe cât posibil recâştigarea mingii. mai au datoria să acţioneze cât mai variat. În cazul că aceştia posedă calităţi fizice şi tehnice deosebite pot participa chiar la finalizare. În afară de aceste sarcini extremele se angajează mai mult decât ceilalţi doi înaintaşi în jocul de apărare. Înaintaşii au în sistemul cu patru fundaşi o contribuţie mărită în apărare. participă la dezvoltarea atacului şi chiar la finalizarea lui. dar în acelaşi timp. are rolul de a transmite pasele de la mijloc spre linia de înaintaşi şi în afară de asta de a asigura. rolul cel mai important în atacarea porţii revine înaintaşilor. . demarcări oportune etc. fie imediat în faţa acesteia şi în apropierea înaintaşului central de pe partea sa (Dunca la brazilieni. iar altul una mai avansată. se integrează în acţiunile de apărare în linia fundaşilor. Mijlocaşii sunt jucătorii care asigură construcţia jocului la mijlocul terenului. Cuplul celor doi înaintaşi se manifestă prin: – ajutor reciproc (de obicei jucătorul fără minge este acela care are iniţiativa în această acţiune de susţinerea coechipierului său) prin demarcări de sprijin. Al doilea.

3.1. • să aibă calităţi psiho-fizice corespunzătoare. – circulaţia tactică.3.3. – efectuarea loviturilor libere. – combinaţia tactică. – deposedarea. – apărare în zonă. Tactica individuală în atac A. – jocul pe fază. Tactica colectivă în apărare – dublajul.3. 17 .3. Tactica colectivă în atac – pasa. • să se facă la momentul oportun şi prin surprindere. DEMARCAREA – este acţiunea jucătorului în atac pe care o efectuează cu scopul de a scăpa de sub marcajul adversarului şi pentru a-şi crea un plasament convenabil continuării acţiunii pe spaţii mai libere. – combinaţie şi scheme la faze fixele ale jocului. 2. Tactica individuală în atac – demarcarea. 2. Cerinţele unei demarcări sunt: • atenţie şi concentrare la joc. • să fie precedată de fentă. – aglomerată. – schimbul de locuri. – Demarcarea poate fi directă şi indirectă (prin desprinderea adversarului datorită mişcării coechipierilor).1. • viteza de demarcare (direcţia spre spaţii libere şi nu invers fiindcă obţinem automarcaj). – în linie.2. Tactica individuală în apărare – marcajul. şi contribuie la dezorganizarea adversarului. – forme speciale de apărare – presingul. dezvoltă viteza şi dinamica de joc.3.2. – forme de apărare – „om la om“. – forme de atac. – talonarea.4. – cu „libero“. 2. – apărare combinată. – pregătirea şi finalizarea atacului. – schema tactică. 2. – Demarcarea este indispensabilă jocului actual deoarece creează superioritate numerică. – depăşirea. SISTEMATIZAREA TACTICII 2.3.

CENTRARE (transmiterea mingii.DESCHIDERE (transmiterea mingii din zona centrală a terenului spre cele laterale. DEPĂŞIREA INDIVIDUALĂ – este acţiunea jucătorului cu mingea. pentru angajarea coechipierilor în combinaţii sau pentru a trage la poartă. în desfăşurarea acţiunilor colective în atac. care prin folosirea succesivă a unor procedee tehnice.LANSARE (pasarea mingii în adâncime. poate fi utilizată ca: .). cu scopul de a crea atacului un front larg de acţiune şi implicit disperarea apărării adverse. soarta unui joc. care poate surprinde adversarul descoperit şi înlătură pericolul). în fazele de construcţie. direcţia. pe sol sau în aer. Tactica colectivă în atac Elementul tactic de bază. deoarece angajează coechipierul decisiv şi direct spre poarta adversă.pasa laterală – se foloseşte în scopuri diferite. este PASA. de la marginea terenului spre interior. Eficienţa unei pase poate decide. descongestionarea spaţiului sau zonei respective. pasele sunt clasificate astfel: 1.DEGAJARE (din zona porţii proprii în terenul advers. fără preluare. în funcţie de situaţia din teren şi de scopul urmărit: – când posesorul mingii nu poate pasa înainte sau lateral. cu piciorul sau cu capul). CLASIFICAREAŞI EFICACITATEA PASELOR În funcţie de distanţa. are o mare importanţă). în funcţie de zona în care se acţionează (pentru schimbarea direcţiei de atac. pe direcţia şi către jucătorul cel mai indicat. va folosi pasa spre înapoi în zona centrală. d) . motiv pentru care trebuie să fie oportună şi precisă. .B. – când jucătorul a ajuns cu mingea lângă linia de poartă şi nu are şanse de centrare. 18 . prin deviere şi la „ un-doi-uri „. pentru a crea poziţie favorabilă de finalizare unui coechipier venit din urmă. pentru angajarea coechipierului spre şi în zona de finalizare) . reuşeşte să depăşească unul sau mai mulţi adversari (exemplu: preluare cu depăşire – conducere – protejare – fentă – dribling etc. efectuarea unor depăşiri prin „un-doi-uri „. după DIRECŢIE: a) . eliminarea unor adversari din raza de acţiune. traiectoria şi poziţia în teren a coechipierului. – când se află în marginea terenului şi acţiunea este blocată în adâncime sau lateral. EFECTUAREA LOVITURILOR LIBERE 2. într-o anumită situaţie.3. . 2. prin plasamentul adversarilor. – pasa la portar.2.) – pasa înapoi – are o multiplă utilizare. C. c) – pasa lungă (peste 20-25 metri) – în funcţie de locul execuţiei şi direcţia de transmitere. după DISTANŢĂ: a) – pasa scurtă (până la 10 metri) – specifică combinaţiilor rapide. reprezintă cheia de boltă a organizării şi desfăşurării fazelor ofensive. Transmiterea şi circulaţia mingii în cadrul echipei. ceea ce. b) – pasa medie (între 10-20 metri) – are mare utilitate în fazele de construcţie a atacului şi la angajarea coechipierilor pentru finalizare. cu viteza şi traiectoria corespunzătoare.pasa oblică – reprezintă un mijloc pentru menţinerea mingii în cadrul echipei prin deschiderea „ unghiurilor de siguranţă „ în circulaţia optimă a mingii. perpendicular pe poarta adversă.pasa înainte sau în adâncime – este cea mai eficientă. A. (câştigându-se teren în minimum de timp) pentru a crea sau finaliza acţiunea b. c) . crearea posibilităţilor de a combina în triunghi şi de a efectua o pasă decisivă în adâncime.

este necesar ca aceasta să ţină seama de capacitatea intelectuală şi tehnico-tactică a jucătorilor proprii. să fie accesibilă acestora. cu piciorul şi capul. care prin acţiuni individuale succesive şi combinaţii tactice. un rol decisiv avându-l precizia tuturor execuţiilor tehnice. Însuşite în cadrul antrenamentelor. • camuflarea intenţiei de transmitere. cu mare eficacitate la fazele fixe ale jocului. în cadrul căruia se poate acţiona: a) . F. CIRCULAŢIA TACTICĂ – angajează un număr mai mare de jucători. ceea ce este în avantajul adversarului. c) – pasa cu traiectorie înaltă. Pentru stabilirea unei circulaţii tactice eficiente. bazată pe o riguroasă disciplină. Circulaţia tactică. unde sunt grupaţi mai mulţi jucători din ambele echipe. în jur de 5 metri. B. impuse de momentul tactic respectiv.3. care să genereze greşeli din partea adversarilor. se folosesc în funcţie de plasamentul coechipierilor şi adversarilor. În cazul unei pregătiri superficiale sau a folosirii unui număr prea mare de combinaţii tactice. locul. A. încadrate într-un plan stabilit. după TRAIECTORIE: a) – pasa pe jos. D. de un număr suficient de coechipieri. urmăresc realizarea fazelor de pregătire şi finalizare a atacurilor. în viteză şi cu fente. după POZIŢIA ÎN TEREN A COECHIPIERULUI – determină pasarea mingii la picior sau pe poziţia viitoare a coechipierului. efectuat de jucătorii echipei în atac. făcând apel la mijloacele tehnice-tactice specifice atacului. b) . prin folosirea fentelor. b) – pasa semiînaltă. • transmiterea oportună a mingii cu intensitatea necesară pentru a se evita interceptarea de către adversari.colectiv – prin care se urmăreşte păstrarea iniţiativei într-un spaţiu limitat pe o rază de 10-15 metri. pentru crearea unui plasament favorabil primirii mingii. a paselor precedate de fente. presupune o pregătire tehnică. Jucătorul cu mingea trebuie sprijinit permanent în aceste spaţii. combinaţiile tactice pot primi noi valenţe în timpul jocului. COMBINAŢIA TACTICĂ – reprezintă coordonarea acţiunii a doi sau mai mulţi jucători. SCHEMA TACTICĂ – este o formă rigidă a combinaţiei tactice. în lupta directă a acestor grupe ce se formează temporar. se stabileşte circulaţia jucătorilor şi a mingii. repetată şi verificată în jocuri şcoală. în care jucătorii au obligaţia să execute exact ceea ce s-a repetat la antrenamente. (pe sus). prin aportul capacităţii de creaţie şi spontaneitate a jucătorilor. 4. Eficacitatea paselor depinde de modul în care se îndeplinesc următoarele cerinţe de către jucători: • folosirea unor variate procedee de lovire a mingii. De asemenea 19 . sistemul de joc şi schimbarea acestuia. impune utilizarea cu precizie a procedeelor tehnice şi crearea superiorităţii numerice. E. în jurul acestuia formându-se un „ nucleu ofensiv „ eficient. JOCUL PE FAZĂ – reprezintă un mijloc tactic deosebit de important în jocul actual. se produc acţiuni dezorganizate şi haotice în timpul jocului. Acţiunea se declanşează la 35-40 metri de poarta adversă şi se efectuează pe spaţii mai largi. zona şi distanţa la care se adresează mingea. cu scopul de a se elibera de marcajul strict „ om la om „ practicat de unele echipe. Schemele tactice se folosesc în general. C.individual – împotriva unui adversar plasat la distanţă mică. ale echipei. cu scopul obţinerii unor avantaje în lupta cu adversarii şi de a realiza sarcinile fazelor ofensive. la sol. Reuşita jocului pe fază. SCHIMBUL DE LOCURI – constituie un mijloc util. • selectarea şi efectuarea celor mai eficiente pase. care să reflecte trăsăturile concepţiei de joc. În cadrul circulaţiei tactice. care însă trebuie să posede o bogată paletă tehnică.

Componentele tacticii individuale în apărare sunt: A.trebuie să aibă aplicabilitate împotriva diverselor forme de apărare. c) Marcajul de supraveghere – se aplică în general în zona mediană a terenului. a celorlalţi adversari şi coechipieri. să-i anihileze piciorul preferat de execuţie şi să-I blocheze intenţia de a trage la poartă prin atac decisiv la minge. timp suficient pentru organizarea apărării proprii şi marcarea tuturor adversarilor. 2. cu scopul de a simula atacul de deposedare asupra adversarului cu mingea. III. Eficienţa acestui marcaj este în funcţie de simţul de anticipaţie al jucătorului şi de viteza de reacţie şi deplasare. Prin această acţiune jucătorul în apărare poate închide accesul spre poartă a adversarului şi în acelaşi timp întârzie desfăşurarea atacului. teren. b) Marcajul de intercepţie – se foloseşte mai ales în zona de construcţie a adversarului. jucătorul în apărare plasându-se la o distanţă de aproximativ cinci metri între partenerul direct şi zona de circulaţie a mingii.3. condiţii meteo etc.contraatacul (idem) + fazele contraatacului (iniţiere – desfăşurare – finalizare) – până la 5 pase. care se foloseşte de unele echipe mai ales în propria jumătate de teren. înapoi. necesare unei intervenţii reuşite. II. cu paşi mici. la o distanţă de aproximativ un metru. având posibilitatea ca să controleze permanent mişcarea mingii. B. Tatonarea presupune respectarea unor reguli din partea jucătorilor în apărare: 20 .) . • să se plaseze pe partea în care adversarul controlează mingea. necesită o capacitate fizicotehnică superioară şi însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor de tactică individuală. I. H. PREGATIREA ŞI FINALIZAREA ATACULUI (vezi „ cerinţele tactice în atac „ pe cele trei zone.3. la o distanţă mai mare. G. plasamentul şi circulaţia adversarilor şi a mingii). sau să finalizeze. în cadrul apărării combinate şi la fazele fixe. să poată crea surprize indiferent de zonele şi părţile terenului şi să se bucure de adeziunea jucătorilor. Tactica individuală în apărare Realizarea permanentă şi cu eficienţă a sarcinilor duble în timpul jocului. Jucătorul echipei în apărare controlează acţiunile cu şi fără minge ale adversarului direct. • să blocheze înaintarea adversarului pe linia plasamentului său. lateral. COMBINAŢII ŞI SCHEME LA FAZELE FIXE ALE JOCULUI Fiecare echipă este obligată să deţină în registrul tactic 2-3 combinaţii la fazele fixe ale jocului pe care să le execute cu eficacitate indiferent de adversar. TATONAREA Reprezintă un mijloc tactic important care se realizează printr-o serie de mişcări rapide.finalizarea atacului (pe centru şi pe lateral). pentru a nu primi şi juca mingea. FORME DE ATAC – atacul combinativ (organizare-desfăşurare-metodica învăţării). cu exemple şi mijloace tehnico-tactice şi metodica). MARCAJUL – este acţiunea prin care jucătorul echipei în apărare urmăreşte să anihileze adversarul direct. peste 10 pase. înainte. I.pregătirea atacului (în funcţie de zonă). Efectuarea marcajului depinde de modul în care jucătorul respectă următoarele cerinţe: • să se plaseze între adversar şi propria poartă (controlând situaţia din teren. Marcajul se poate realiza în trei feluri: a) Marcajul strict sau „om la om“ – constituie forma cea mai agresivă de apărare. . oblic. 6-8 pase. . (se completează conţinutul tactic. . indispensabilă funcţionării tacticii colective. jucătorul în apărare fiind plasat între poarta proprie şi adversar.atacul rapid (idem).

• folosirea optimă a tuturor formelor de marcaj. APĂRAREA ÎN ZONĂ – se realizează după regula că fiecare jucător acţionează într-o zonă stabilită în care efectuează marcaj oricărui jucător admis. în anumite situaţii. 21 . apărarea „ în zonă „ şi apărarea „combinată“. acţiunea de dublare a coechipierului. iar adversarul controlează mingea. Însuşirea şi respectarea în timpul jocului a cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice. are obligaţia de a fi gata oricând să suplinească. care pătrunde în spaţiul respectiv. Cu un ridicat nivel de dificultate. capacitate de depăşire a unor momente dificile şi de a învinge starea de oboseală. In faţa unei asemenea apărări. Mai mult chiar. în momentul angajării sale la deposedare este obligatorie Importanţa dublajului este evidentă mai ales când jucătorii adverşi sunt superiori din punct de vedere tehnico-tactic şi fizic. execută preluarea şi este concentrat asupra acesteia (pe care încă nu o controlează suficient şi nu ştie cum va acţiona în continuare). • efectuarea eficientă a dublajului. în vederea recuperării mingii şi declanşării unui nou atac. apărarea „aglomerată“ sau acţiuni colective pentru combaterea unor forme speciale de atac ale adversarului. asupra cărora ne vom referi: apărarea „om la om“. în baza principiului atenţiei permanente. reprezintă în general. Mijloacele de exprimare practică a tacticii colective în apărare sunt următoarele: A. care a scăpat de sub marcajul unui coechipier. baza succesului unei echipe. Un moment favorabil care măreşte şansele acţiunii de deposedare este clipa în care adversarul intră în posesia mingii. singura soluţie a echipei în atac este jocul în viteză şi schimbul de locuri. FORME DE APĂRARE – în jocul de fotbal se practică mai multe forme colective de apărare. • să urmărească în special mingea şi mai puţin mişcările adversarului.4. • să nu atace decisiv dacă nu este sigur de intervenţia sa şi să nu se lase înşelat de fentele adversarului. a spiritului de colaborare şi de abnegaţie. să-şi părăsească zona şi să acţioneze acolo unde pericolul este iminent. C. b. 2. ajutor şi sprijin reciproc şi chiar sacrificiu. B. perseverenţă şi încredere. sunt cerinţe obligatorii pentru o echipă bine pregătită. permanent. APĂRAREA „OM LA OM“ – se distinge prin angajarea fermă şi hotărâtă a fiecărui jucător de a anihila acţiunile adversarului direct (pe tot terenul sau numai în propria jumătate) şi de a răspunde în faţa echipei de sarcina preluată.• să se plaseze mereu între poarta proprie şi adversar. DEPOSEDAREA JUCATORULUI DE MINGE Reprezintă scopul tuturor acţiunilor de apărare. Plasamentul corect şi acţiunea hotărâtă a jucătorilor în apărare. prin calităţi deosebite. • manifestarea unor trăsături şi calităţi psihice şi morale pe care să se sprijine acţiunile tehnico-tactice ca: puterea de luptă şi dăruire. Indiferent de postul ocupat în echipă. Cu obligaţia că în cazul când situaţia impune. favorizează recuperarea mingii prin intercepţie. DUBLAJUL – este un mijloc eficient în cadrul relaţiilor de colaborare şi sprijin între jucătorii echipei în apărare. a. calm şi siguranţă. apărarea „om la om“ impune o serie de calităţi şi însuşiri necesare celor care o practică: • pregătire fizică generală şi specifică superioară şi o ridicată capacitate de efort. să dubleze şi să intervină asupra altui adversar. cu jucători corespunzători echipele mai folosesc unele forme speciale de apărare ca: „presingul“. În cazul când deposedarea de minge nu se face prin intercepţie sau în momentul preluării. Tactica colectivă în apărare Organizarea eficientă a apărării colective. jucătorul în apărare trebuie să se concentreze asupra acestuia pentru a declanşa într-un moment favorabil atacul decisiv (diferitele procedee de deposedare sunt descrise pe larg în capitolul „Tehnica“).3.

• se bazează prea mult pe greşelile tehnico-tactice ale adversarilor şi mai puţin pe intervenţiile de deposedare ale jucătorilor din apărare. Dezavantajele apărării combinate: • necesită o pregătire tehnică şi organizatorică pretenţioasă. Dezavantajele apărării în zonă sunt următoarele: • prezintă nesiguranţă în faţa contraatacurilor. sunt calităţi indispensabile unui bun jucător pentru apărarea în zonă. APARAREA AGLOMERATA f. JOCUL CU „libero“. Dintre formele specifice ale apărării colective . cunoaşterea şi realizarea sarcinilor de joc specifice diferitelor zone. în zonă. iar alţii. • se adaptează cu uşurinţă la lotul de jucători ai echipei. prezentarea lor fiind făcută în cursul de specializare. precum şi a pătrunderilor individuale. Avantajele apărării combinate: • este cel mai răspândit şi cel mai cunoscut sistem de apărare. adversarul are jucători mai valoroşi.Simţul plasamentului şi al anticipaţiei. • prin interferenţa unor zone şi sarcini. Forma apărării combinate. inteligenţă şi anticipaţie. APĂRAREA COMBINATĂ – este forma cea mai răspândită pe care o practică cele mai multe echipe. • dacă linia de mijloc a adversarului este superioară în organizarea jocului şi în componenţa sa. Apărarea combinată se recomandă în situaţiile: • dacă pe anumite posturi sau compartimente. răspunderea individuală este mai redusă. posibilităţi variate de deposedare . din care amintim o superioară capacitate de efort. Avantajele acestei forme colective de apărare sunt: • reduce eficienţa combinaţiilor şi a circulaţiei jucătorilor. • este eficient şi în cazul unei pregătiri neuniforme ale componenţilor echipei. în propria treime a apărării. hotărâre şi rapiditate în toate acţiunile. pe care nu orice echipă o poate practica eficient este: d. APARAREA în LINIE g. PRESINGUL – reprezintă cea mai activă şi agresivă formă colectivă de apărare. cu o mare rezistenţă în regim de viteză. Solicitarea deosebită. unii dintre jucători au sarcina de a juca „om la om“. din punct de vedere psiho-fizic. • dacă în echipa adversă există jucători „cheie“ cu o ridicată valoare individuală. • creşte procentajul de intercepţie a mingii. se foloseşte în general. • nu poate evita folosirea eficientă a şutului de la distanţa. sau numai pe zonele stabilite. în cadrul acesteia. c. • distanţele reduse între jucătorii din apărare. Ultimele trei forme de apărare colectivă doar le-am amintit. facilitează efectuarea optimă a dublajului. hotărârea şi dârzenia în intervenţii. e. • impune adversarilor soluţia de a trage la poartă de la distanţă. care se foloseşte de unele echipe cu scopul de a reduce la maximum posibilităţile adversarului de a-si organiza acţiunile de atac. • necesită o experienţă îndelungată în aplicarea ei datorită unor situaţii contradictorii a căror rezolvare favorabilă necesită gândire şi rutină. folosind raţional energia componenţilor echipei. fiind rezultatul aplicării simultane a primelor două. obligă la o pregătire multilaterală. având avantajul de a asigura marcajul adversarilor în zona de circulaţie a mingii şi de a acoperi în mod raţional zonele mai îndepărtate. 22 . Aplicarea presingului pe toată suprafaţa terenului. presupune un ridicat nivel de pregătire investit în jucători de valoare. tot timpul jocului sau în anumite perioade. • este clasic.

În funcţie de situaţia tactică în care se află echipa proprie – în atac – (schiţa a) sau în apărare (schiţa b) sunt numerotate şi zonele de teren. În continuare redăm principalele cerinţe şi reguli tactice de bază care trebuiesc respectate în aceste trei zone de joc pentru a fi în pas cu evoluţia fotbalului pe plan mondial. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc.3. când echipa se află în APĂRARE. şi invers zona I se află în faţa porţii adverse.a ÎN ATAC: 23 . Astfel.2.5.5. iar zona II este zona mediană a terenului.3. 2. Terenul de joc se împarte – teoretic – în trei zone aproximativ egale (35-40m) conform schiţei de mai jos. zona I se află în faţa propriei porţi când echipa se află în ATAC.

METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TACTICII Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii are la bază atât pregătirea teoretică. următoarea succesiune: a) descrierea şi demonstrarea acţiunii. 24 . sau în săli special amenajate cu participarea întregului lot de jucători.b ÎN APĂRARE: 2. după care se trece la etapa a IIa. la tablă. În pregătirea teoretică a tacticii se va respecta. b) etapa condiţiilor apropiate de joc. f) verificarea înţelegerii (întrebării).2.5. pregătirea teoretică sau învăţarea unei combinaţii noi se face în vestiar. e) în ce situaţie de joc se aplică şi replica adversarului (posibilă). c) etapa condiţiilor de joc. obligatoriu. b) evidenţierea părţilor esenţiale ale acţiunii. cât mai ales exersarea practică.3. c) importanţa şi avantajele acţiunii. De regulă.4. cea practică de pe teren. d) etapa modelării – reproducerea exactă a acţiunii de joc în pregătire. d) stabilirea jucătorilor care o realizează. Etapele pregătirii practice sunt următoarele: a) etapa condiţiilor izolate de joc.

Cum a evoluat sistemul de joc de-a lungul timpului? Bibliografie: 1. 43. 35. Sistematizaţi tactica colectivă în atac şi apărare? 3. 4. 28. Sistematizaţi tactica individuală în atac şi apărare? 2. Intrebări recapitulative: 1.Aceste etape pe care le parcurgem în pregătirea tactică sunt asemănătoare cu cele de la tehnică şi în consecinţă sunt tratate pe larg la capitolul TEHNICĂ. 25 . 20. 40. 2. 45. 23.

ieşirea din poartă şi blocajul. • varietate.1. 8. mijloace specifice jocului portarului: prinderea mingii. Cluj): A. mai utile. deposedarea adversarului de minge. boxarea şi trecerea mingii. pentru a face faţă multiplelor cerinţe ale jocului modern. astăzi. • viteză. Totodată tehnica trebuie să fie ştiinţifică. Clasificarea elementelor tehnice (după Catedra de fotbal F. intrarea în posesia mingii.S. conducerea şi protejarea mingii. mai bune. plonjonul. când primeşte mingea în condiţii neobişnuite sau este jenat de adversar. CLASIFICARE. • sărituri specifice în jocul de fotbal. anatomiei. deoarece a evoluat şi evoluează continuu spre găsirea de noi rezolvări. Totodată viteza de execuţie se mai obţine prin folosirea procedeului cel mai simplu şi cel mai indicat pentru situaţia respectivă şi scopul urmărit. Cu cât jucătorii posedă un bagaj mai variat şi mai bogat de cunoştinţe tehnice. Uşurinţa – în execuţie şi manevrare a mingii chiar în situaţiile cele mai dificile. GENERALITĂŢI Prin tehnică înţelegem modul de executare a tuturor mişcărilor necesare în practicarea jocului de fotbal. de fiecare spectator. Fără minge: • alergări specifice jucătorului de fotbal. 5. mai perfecţionate. precum este „vocea“ pentru un tenor. poate fi apreciată de oricine. Importanţa factorului tehnic se reflectă şi în influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi factori ai antrenamentului şi în special asupra factorului tactic. Precizie – în execuţia elementelor tehnice de bază şi a celor specifice fotbalului.CAPITOLUL III: TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL 3. constituie fundamentul pe care se dezvoltă şi se perfecţionează jocul propriu-zis.F. aruncarea mingii de la margine. 6. 26 . Pregătirea tehnică modernă se caracterizează prin: • precizie. cu atât mai multe vor fi posibilităţile pentru a rezolva în mod creator şi eficace orice situaţie tactică care ar apărea în timpul jocului. Viteză – în execuţia procedeelor tehnice se obţine prin rapiditatea mişcărilor în sine. deoarece se perfecţionează permanent. mişcările înşelătoare – fentele. prin simplificarea la maximum a mecanismului de execuţie. biomecanicii şi igienei. • utilitate şi aplicativitate. mai eficace. ţinând cont de elementele noi din domeniul fiziologiei. ci şi în condiţii dificile: când jucătorul se află în mişcare. CARACTERISTICI. noi procedee tehnice. Tehnica este evolutivă. lovirea mingii cu piciorul. 2. lovirea mingii cu capul. În consecinţă. 3. • uşurinţă. 4. Tehnica este pentru un fotbalist „cartea de vizită“. Cu mingea: 1. Precizia este o cerinţă valabilă nu numai atunci când jucătorul execută procedeul nejenat de adversar. 7. în economia jocului. Tehnica este şi perceptibilă. Tehnica în jocul de fotbal. ca de altfel în orice joc sportiv.E. asistăm la o nouă fază în care se cere din partea jucătorilor un nivel tehnic din ce în ce mai ridicat. B.

2. pentru a forma o justă reprezentare a actului motric specific procedeului tehnic respectiv. precum şi în cazul corectării unor greşeli tehnice. deoarece felul în care jucătorii îşi însuşesc primele noţiuni. nu este suficientă cunoaşterea şi stăpânirea perfectă a tuturor procedeelor tehnice de bază ci se cere fineţe şi varietate în execuţii. aruncarea mingii de la margine. 2. Metoda demonstraţiei – constă în executarea corectă a procedeului – se foloseşte împreună cu explicaţia. Această activitate de corectare şi înlăturare a greşelilor în execuţie trebuie să fie o preocupare permanentă a antrenorilor-profesori. lovirea mingii cu piciorul. mişcările înşelătoare sau fentele. În acest caz este necesar ca procedeul tehnic să fie corect „împărţit“. pentru soluţionarea cât mai eficace a diferitelor faze de joc. Aceste trăsături ale tehnicii moderne îşi capătă utilitatea în fotbalul modern. De exemplu. Se procedează astfel: 27 . 7. antrenorul se va călăuzi după principiile pedagogice ale instruirii în general şi de aplicare ale acestora la educaţie fizică în special. 5. 3. Cu ajutorul tehnicii superioare se asigură soluţii tactice subtile şi mereu schimbătoare. 3. La realizarea acestor deziderate rolul antrenorului-profesor este hotărâtor. lovirea mingii cu capul. În legătură cu pregătirea tehnică este necesar să facem şi următoarele precizări: pentru a face faţă cerinţelor moderne de joc. indiferent dacă este vorba de lovirea mingi. Pregătirea tehnică oricât de excepţională ar fi ea. Metoda explicaţiei – constă în descrierea procedeului tehnic (şi trebuie să fie: precisă. Astfel catedra de fotbal a FEFS Cluj-Napoca stabileşte următoarea ordine în predarea procedeelor tehnice: 1. conducerea şi protejarea mingii. şi utilitatea (aplicabilitatea) în joc.Utilitatea şi aplicativitate – folosirea în mod creator şi util a procedeului tehnic. unde pregătirea tehnică superioară dă posibilitate jucătorilor să îndeplinească sarcini tactice cu un randament mai ridicat şi în acelaşi timp lasă câmp mai larg activităţii creatoare a fiecărui jucător din teren. din punct de vedere tehnic. care pot asigura înţelegerea şi participarea conştientă a jucătorului: 1. Pregătirea tehnică trebuie făcută şi orientată în aşa fel încât să realizeze toate caracteristicile mai sus menţionate. Varietatea – este o altă caracteristică a tehnicii moderne care determină jucătorii să se poată folosi pentru acelaşi element tehnic de cât mai multe procedee tehnice. elemente specifice jocului portarului. Valoarea tehnică a unui jucător nu este apreciată numai după calitatea execuţiilor tehnice. Pentru o temeinică însuşire a procedeelor tehnice se vor folosi METODELE DE INSTRUIRE. 6. mai întâi se învaţă poziţia corectă a corpului. ci şi după cum ştie să le folosească în mod util şi creator în folosul echipei. apoi pendularea piciorului. fără conţinut tactic corespunzător nu are nici o valoare în jocul de fotbal. Dacă apar greşeli în execuţia procedeului. iar succesiunea cea mai raţională a învăţării diferitelor părţi ale sale să fie respectată. în aşa fel încât mecanismul de bază să fie corect însuşit. O altă problemă importantă în pregătirea tehnică o constituie succesiunea în învăţare a procedeelor tehnice. deposedarea. 8. intrarea în posesia mingii. concisă (strictul necesar). Învăţarea analitică este obligatoriu a fi folosită în cazul învăţării procedeelor tehnice complicate. clară şi accesibilă (în expresii). va trebui să aleagă şi să caute acele metode care sunt cât mai eficiente. 4. aşa îşi vor forma viitoarele deprinderi tehnice. În însuşirea procedeelor tehnice. urmată de încordarea gleznei şi aplicarea loviturii propriu-zise. preluare sau fentă.2. el trebuie să aprofundeze şi să-şi însuşească sensul nou pe care îl are pregătirea tehnică în fotbalul modern şi în acelaşi timp. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TEHNICII Învăţarea tehnicii jocului este prima etapă a instruirii jucătorilor de fotbal şi se face în cadrul procesului de antrenament. profesorul va face imediat corectările de rigoare. la învăţarea lovirii mingii cu latul.

căci numai astfel jucătorul îşi va forma o imagine corectă despre procedeul ce se învaţă. kinograme. stabileşte următoarea succesiune a etapelor în procesul de învăţare: A. fără însă a intra în contact cu mingea. Etapa formării corecte a mecanismului de bază Este etapa învăţării în condiţii mai uşoare. în cazul când execută liberi. În continuare. departe de ceea ce se întâmplă în nod concret într-un joc oficial. Explicarea şi demonstrarea procedeului tehnic trebuie să fie însoţită în mod obligatoriu de materiale intuitive ca: planşe. Exersarea trebuie însoţită de observaţii permanente. deoarece acum se formează mecanismul de bază al procedeului. Adversarul activ se introduce în momentul în care jucătorul şi-a însuşit mai multe procedee tehnice. dar. în etapele de învăţare. precum şi legarea. 28 . • se execută de 2-3 ori în întregime şi în ritm normal. B. fără a fi jenaţi de adversari. jucătorul perfecţionându-şi execuţia tehnică numai în condiţii izolate de joc şi fără adversari în apropiere. dar în primul rând pentru a sesiza greşelile. cu intensitate şi viteză crescută. se explică componentele importante ale mişcării. este nevoie să se respecte unele cerinţe metodice. Adversarul semiactiv efectuează mişcări de deplasare stânga-dreapta. Etapa învăţării şi perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii apropiate de joc: La antrenamente se observă că jucătorii în marea lor majoritate execută procedeele tehnice la un nivel foarte ridicat. În această etapă a antrenamentului se învaţă în mod analitic succesiunea mişcărilor care alcătuiesc procedeul. înlănţuirea procedeelor tehnice. Sesizarea şi determinarea greşelilor principale revine profesorului (antrenorului) care trebuie să aibă cunoştinţe de biomecanică. Perfecţionarea în condiţii de joc – prin jocuri şcoală cu sarcini speciale. Acest lucru se poate explica prin faptul că în metodica învăţării s-a procedat greşit. exersarea procedeelor tehnice se face cu adversar semiactiv. • se execută din nou. Învăţarea având condiţii asemănătoare de joc. astfel ca mecanismul de bază al mişcării diferitelor procedee tehnice să se însuşească corect şi avand posibilitatea remedierii. pentru o analiză corectă a execuţiei. C. aceiaşi în jocurile oficiale. după care trece la învăţarea lui.F. Urmează exersarea în ritm normal. perfecţionarea procedeului tehnic respectiv. izolate de joc a procedeelor tehnice. Catedra de fotbal a F. fotografii. care să încurajeze execuţiile corecte. Metoda exersării – se adresează jucătorului şi urmăreşte însuşirea şi apoi prin repetare. Explicarea va fi corectă. Execuţia procedeelor tehnice este influenţată de prezenţa adversarului. Din aceste considerente este necesar ca în această etapă a învăţării să se introducă adversarul pasiv. D. le pot accelera învăţarea. se vor folosii condiţii uşoare de execuţie a procedeelor tehnice.S. apoi cu adversar activ. Etapa formării corecte a mecanismului de bază. Totodată. B. exactă. Această fază a învăţării este deosebit de importantă. prin opriri şi explicaţii). Cunoscându-se dificultăţile însuşirii corecte a procedeelor tehnice. 3. A. iar antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor. când a învăţat să lege raţional diferite procedee tehnice şi când a căpătat o oarecare experienţă în aplicarea acestora în jocuri ajutătoare sau de şcoală.• • se anunţă denumirea procedeului. în aşa fel încât jucătorul să se familiarizeze cu prezenţa adversarului în imediata lui apropiere.E. cu miză nu mai execută procedeele respective cu atâta precizie şi eficacitate. deşi pentru unii. În cadrul acestei etape antrenorul (profesorul) explică tinerilor jucători procedeul care urmează a fi învăţat. iar în final jucătorii încearcă să execute cele percepute vizual. Etapa modelării la condiţiile de joc. înainte-înapoi. folosindu-se condiţii analoge jocului. imagini video cu execuţii ale procedeului de către jucători celebri etc. exersându-se izolat de joc – mai ales pentru o însuşire corectă a mecanismului de bază. într-un ritm lent (iar dacă este ne-cesar se va executa fragmentat.

• efectuarea jocurilor şcoală. Pe de o parte jucătorii au ocazia să exerseze în condiţii concrete de joc. în vederea stimulării eficacităţii acestora. în colaborare şi cu adversar semiactiv.a. La acest nivel se recomandă următoarea succesiune. urmărindu-se corectitudinea execuţiilor tehnice şi acţiunile individuale fără minge. cu sarcini speciale Jocurile de la sfârşitul antrenamentului. • pentru a atinge realizarea sarcinii propuse. spiritul de colaborare şi starea afectivă sunt similare jocului. cu o complexitate şi dificultate specifice şi similare jocului competiţional. pentru perfecţionarea procedeelor tehnice: • folosirea acţiunilor tehnice complexe. Etapa perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii de joc prin jocuri şcoală. în mai multe serii de repetări intercalate cu observaţii şi motivarea tactică a exerciţiului. iar antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor. în condiţiile sprijinirii acţiunii de coechipier şi a unui adversar semiactiv. individuale şi de echipă. 29 . • efectuarea exerciţiilor în prezenţa unui adversar activ. • sarcinile tehnice care urmează a fi aplicate în joc să fi fost în prealabil exersate la antrenamentele anterioare. • crearea unor jocuri dinamice. se recomandă următoarea succesiune de exerciţii. • utilizarea jocurilor cu efectiv redus (2-1. oferind astfel simultan momentele de colaborare şi de adversitate. 2-2.). • exersarea unor procedee tehnice înlănţuite. preluare-driblingconducere –finalizare ş. va preciza ce sarcini trebuie avute în vedere referitor la procedeul tehnic respectiv.În această etapă. • exersarea paselor în doi. în prezenţa adversarilor activi. cu teme bine stabilite. prezintă o dublă importanţă. cu sarcini de joc. – cu mărirea tempoului pe măsura însuşirii corecte a deprinderilor. cu procedee tehnice de preluare şi conducerea mingii. înainte şi după manevrarea acesteia. Pentru această etapă a învăţării. specifice jocului. în care tempoul. cu adversari activi şi pe de altă parte. din deplasare. • introducerea procedeelor tehnice în cadrul unor jocuri de mişcare. • exersarea unor procedee tehnice complexe. bilaterale. cu şiretul interior. • exersarea jocului la o singură poartă. precum şi pe jumătate de teren (6-6 sau 7-7). perfecţionarea procedeelor tehnice şi consolidarea lor se face prin folosirea exerciţiilor complexe. cu teme şi sarcini. C. care să conţină procedee tehnice. jucătorul trebuie să aibă atenţia îndreptată în permanenţă asupra executării corecte a procedeelor tehnice respective. Prin exerciţii complexe se înţeleg acele exerciţii în care se exersează mai multe procedee tehnice sub forma unor acţiuni de joc. Creşterea nivelului tehnicii individuale reclamă folosirea unor mijloace eficiente de instruire. Pentru ca jocul şcoală sau de antrenament să-şi atingă scopul – perfecţionarea procedeelor tehnice – este obligatoriu să se respecte următoarele indicaţii: • înainte de începerea jocului antrenorul va da lămuriri. pentru însuşirea deprinderilor tehnico-tactice de joc: • pasarea mingii în doi. 2-3) şi pe spaţii limitate. aşa zisele „miuţe“ jocuri-şcoală sau cele de antrenament cu sarcini speciale de rezolvat de către jucători. alături de un adversar cu rol de simulare a deposedării de minge. • completarea exerciţiului de pasare. antrenorul îşi poate da seama de gradul de stabilitate al procedeelor tehnice şi ce conţinut tactic prezintă în aplicarea lor. Avantajul folosirii exerciţiilor complexe constă în faptul că ele dau posibilitatea ca execuţiile tehnice să se desfăşoare în condiţii de efort fizic şi psihic asemănător jocului (ex. • folosirea exerciţiilor de finalizare. stimulează exersarea acestora în regim de întrecere.

în condiţii normale de desfăşurare. Pentru realizarea unei pregătiri tehnice adecvate. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE Metodica actuală. nefiind specifice numai tehnicii. etapei modelării condiţiilor de joc să i se atribuie o importanţă majoră. îmbibat cu apă. ci şi altor aspecte ale pregătirii globale a jocului. consolidarea etc. 3-2. pe terenuri diferite: cu gazon. agresive de atac şi apărare. care nu mai ţine cont de graniţe.• elaborarea şi exersarea unor acţiuni de joc specifice fazelor de pregătire şi finalizare ale atacului în înlănţuirea unor procedee tehnice într-un cadru de colaborare şi în prezenţa adversarului semiactiv şi activ. conform cu dezvoltare actuală a jocului. care nu demult constituia singura şi cea mai eficace cale de antrenament şi care de altfel este conformă stadiului respectiv al fotbalului. atât în deplasare cât şi pe teren propriu. 2-1.. acoperit cu zăpadă pufoasă sau îngheţată etc. zăpadă. este necesar folosirea unor metode care. 3. cerut de fotbalul zilelor noastre. de abordare succesivă a componentelor jocului. pentru a face faţă spontan situaţiilor dificile. Metodica clasică. în metodica formării şi perfecţionării deprinderii fiecărui element sau acţiune. să se adreseze. repetarea. Etapa modelării la condiţiile de joc Este etapa în care se urmăreşte fixarea definitivă a procedeelor tehnice în timpul jocului. Jocul de antrenament ca şi participarea la competiţii sunt elemente indispensabile în formarea jucătorilor de fotbal. • corelarea metodelor de instruire tehnică cu cele ale pregătirii fizice. în condiţiile dinamicii de joc şi a solicitărilor psiho-fizice. • corelarea metodelor de instruire tehnică cu metodele pregătirii tactice. pentru ca jucătorii să fie familiarizaţi cu absolut toate situaţiile care se pot întâlni înainte şi în timpul jocului. Socotim că metodele tehnice. În această etapă vom introduce adversari în condiţii diferite. nu constituie cea mai bună cale de realizare a unei pregătiri tehnice corespunzătoare fiind necesară găsirea unor metode 30 . • utilizarea jocului şcoală. corectarea etc.. rămâne şi astăzi valabilă parţial. Criteriile de elaborare a metodelor pregătirii tehnice Până în prezent nu au putut fi conturate cu precizie metode specifice pregătirii tehnice. Fotbalul actual. în acelaşi timp. cum ar fi exersarea. tare. ş. mai multor elemente şi să opereze cu acţiuni tehnice complexe. vânt. cu echipe din categorii diferite. trebuie să urmărească aplicarea eficientă a procedeelor tehnice în condiţii de colaborare şi adversitate. cere participarea constructivă şi conştientă a jucătorilor la perfecţionarea tehnicii. care au fost pregătite la antrenamente şi trebuie executate în timpul jocului. 4-3. se stabilesc sarcini tehnice. de continente. în aşa fel încât la finele procesului de pregătire să creăm jucătorul modern. făcându-se uz de metodele generale ale pedagogiei ca: exersarea. Prin joc se creează astfel. Tot în această etapă un rol hotărâtor revine mijloacelor audio-vizuale care nu trebuie să lipsească din arsenalul nici unei echipe de fotbal. nu cu elemente separate. 3-3. În funcţie de această dezvoltare metodele pregătirii tehnice trebuie să urmărească: • alegerea metodelor conform conţinutului şi structurii jocului. ploaie. dar i se adaugă elemente noi. cadrul optim de exersare a conţinutului tehnico-tactic specific competiţiei. În aceste jocuri. Jocuri în condiţii climaterice diferite: soare. repetare. multilateral. D. iar competiţiile internaţionale se succed anual.3. oferind jucătorului posibilitatea să-şi etaleze iniţiativa şi răspunderea unor acţiuni individuale. • folosirea repetată a jocului cu temă şi efective reduse.. Astfel vom programa jocuri amicale cu echipe având stiluri şi concepţii de joc diferite.a. respectând principiul eşalonării în predare. • metodele pregătirii tehnice să realizeze ascendent perfecţionarea formaţiilor de joc de la cele mai simple la cele mai complexe. neprevăzute. în anumite condiţii rămâne o treaptă în ansamblul general al pregătirii. pentru a le putea face faţă cu succes şi îndeosebi cu randament sporit. temperaturi diferite etc. denivelat. a făcut ca în procesul de pregătire al fotbaliştilor profesionişti..

specifice factorului tehnic. 31 . Criteriul alegerii metodelor de pregătire tehnică ne este dat de conţinutul şi structura jocului.

În funcţie de acest conţinut. ritm şi viteză variate. Organizarea exersării analitice are loc în cadrul unor formaţii fixe. Realizarea unei pregătiri tehnice adecvate presupune utilizarea concomitentă şi simultană a tuturor acestor metode în funcţie de particularităţi ca: vârstă.Conţinutul factorului tehnic • procedee şi elemente tehnice izolate aprox. • exersarea analitică a elementelor tehnice să fie efectuată pe rând cu ambele picioare. Aplicarea metodei analitice are loc în raport cu unele variabile ale procesului de antrenament ca: • vârsta jucătorilor. cu latul piciorului. acţiuni şi elemente specifice postului. exersarea analitică se referă îndeosebi la perfecţionarea unor procedee. • exersarea aceluiaşi element tehnic. • elementele şi acţiunile tehnice în cadrul exersării analitice să aibă o bază de pregătire fizică corespunzătoare. Formaţiile de lucru analitic au eficienţa cea mai mare. corecte şi eficace. În instruirea seniorilor. în cadrul căreia poate fi abordat unul. • perioada de antrenament. 15%. 30% • elemente tehnice corelate între doi sau mai mulţi parteneri aprox. centrarea. prin aceleaşi procedee. obiective speciale etc. grad de pregătire. de exemplu: lovirea mingii cu piciorul prin pase în doi de pe loc sau pase în doi din alergare. perfecţionarea şi automatizarea unui element şi a unor acţiuni tehnice care să permită în continuare construirea ansamblurilor complexe de joc. • elementele şi acţiunile tehnice efectuate analitic să fie exersate în condiţii de spaţiu. Metoda predării analitice a tehnicii În accepţiunea curentă prin metoda analitică se înţelege exersarea separată a elementului sau părţilor unui element. • exersarea prin acelaşi exerciţiu a 2-3 elemente corelate. de ex: 2-2 fără finalizare pe o suprafaţă de 10/10m. elemente corelate aprox. Formele metodei analitice pot fi următoarele: • exersarea aceluiaşi element tehnic.. dat fiind faptul că predominant prin această metodă are loc învăţarea-perfecţionarea manevrării mingii cu piciorul neîndemânatic. Cerinţele metodei analitice: • lucrul analitic să asigure evoluţii precise. şutul la poartă etc. • exersarea unor jocuri simple în condiţii identice. 32 . • exersarea acţiunilor tehnice individuale în condiţii identice. În fotbal caracterul analitic al exersării este dat de repetarea identică a fazelor unei acţiuni. din formaţie de doi jucători faţă în faţă. zonei de teren sau fazelor fundamentale de atac şi apărare ca: lansarea. de exemplu: pase în doi. individuale cele cu antrenorul şi grupele de 2-3 jucători. lucrul analitic al pregătirii tehnice are o frecvenţă mai mare în etapele pregătitoare de iarnă şi vară. de ex: preluare-conducerepasă. invariabile în cea ce priveşte numărul partenerilor. etapă de antrenament. însuşirea tehnicii doar pe baza unei metode putând avea efecte negative. două sau trei elemente sau chiar jocuri şi nu de exersare-repetarea părţilor componente ale unui singur element depăşindu-se astfel accepţia curentă a noţiunii. în vederea modelării lor la condiţiile de joc. poziţie. 15% • integrarea acestor elemente în disputa cu adversarul adică în joc. prin procedee diferite. metodele folosite ar putea fi următoarele: • metoda exersării analitice a elementelor tehnice • metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice • metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului şi corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii tehnice. Scopul exersării analitice îl reprezintă învăţarea. o pondere sporită de lucru analitic pentru învăţarea tehnicii este necesară la copii şi juniori.

Cerinţele exersării acţiunilor tehnice sunt: • exersarea acţiunilor tehnice să urmărească concomitent automatizarea elementelor tehnice de bază componente. indică. acţiuni tehnice specifice postului . b. în acelaşi timp formele în care trebuie exersate în instruire. Datorită faptului că acţiunile tehnice individuale se corelează pe baza colaborării în vederea unor scopuri de joc. precum şi de faza de atac sau de apărare.Metoda exersării acţiunilor tehnice Acţiunile tehnice reprezintă înlănţuiri de elemente şi procedee. care să asigure cursivitatea şi logica atacului şi a apărării. Caracteristica acţiunilor tehnice o constituie automatizarea ridicată. care au drept consecinţă închideri „temporare“ ale jocului au pus în faţa celui ce se află în posesia mingii obligaţia de a o păstra prin manevre individuale până la clarificarea situaţiei de pe teren şi a posibilităţilor tactice precum şi acea de a încerce acţiuni individuale prin care să depăşească succesiv mai mulţi apărători. acţiuni specifice fazei fundamentale de joc. până la cei de performanţă. Deci elementul care defineşte termenul de acţiune tehnico-tactică este colaborarea. prin exersarea acţiunilor tehnice se urmăreşte corelarea unor elemente tehnice de bază ca. acţiunile generale. o serie întreagă de aspecte ca marcajul strict şi marcarea apărătorilor echipei adverse. În condiţiile actuale acţiunile tehnice sunt dirijate. ele capătă un pronunţat caracter tactic. ce sunt date de situaţiile de apărare sau de atac în care se poate afla un jucător. Metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice Acţiunile tehnice reprezintă activităţi individuale. Ele sunt următoarele: a. în cadrul acestora urmărind automatizarea legăturii dintre elementele tehnice. Ele înseamnă de fapt capacitatea jucătorului de a găsi răspunsurile tehnice cele mai adecvate la diversitatea fazelor de joc. este necesar ca ele să fie îmbinate în cadrul acţiunilor tactice colective. care sunt date de locul jucătorilor în echipă şi de zonele de teren în care se joacă. spre o simplificare utilă şi optimă. trecerea precisă şi rapidă de la un element la altul. care luate izolat nu pot satisface decât cerinţe parţiale de joc şi de aceea ele trebuie corelate cu ale celorlalţi jucători. bineînţeles la nivel diferit. compartimentului şi fazei fundamentale. zonei. Dacă la copii. iar în etapele pregătitoare acţiunile generale. acţiunile tehnice trebuie exersate cu viteză crescută. Aplicarea metodei Exersarea acţiunilor tehnice este necesară la toate categoriile de jucători. Noţiunea de acţiune tehnico-tactică înseamnă executarea unei acţiuni tehnice printr-o colaborare a cel puţin doi jucători. într-o fază de atac sau de apărare. schimbul continuu de zone şi locuri. desfăşurate în atac sau apărare. de la copii. acţiunile exersate implică folosirea de elemente şi procedee de mai mare subtilitate. 33 . c. într-o astfel de măsură încât jucătorul să fie capabil să le efectueze plăcut fără întreruperi. care constituie combinaţii indiferente de elemente tehnice. preluarea-conducerea-finalizare. la jucătorii seniori. • acţiunile tehnice individuale fiind componente ale jocului de echipă. Gradul de complexitate a unei acţiuni tehnice este determinat de numărul elementelor componente. În ceea ce priveşte locul exersării acţiunilor tehnice trebuie să arătăm că în principal. Scopul exersării acţiunilor tehnice este dat de necesitatea formării şi perfecţionării unor combinaţii de mijloace tehnice adecvate fazei concrete de joc. în general. mişcarea interferentă în atac. legată de perfecţionarea calităţilor motrice şi într-o anumită direcţie tactică. cu îndemânare şi utilitate. aglomerările în apărarea propriei echipe. • întrucât legarea elementelor înseamnă de fapt. Evoluţia actuală a jocului de fotbal. Formele prin care se manifestă în joc acţiunile tehnice. a selecţionării acelora dintre ele care sunt justificate tactic şi totodată care să fie efectuate rapid. precum şi legarea acestor elemente într-o asemenea măsură încât întregul complex să aibă indicii ridicaţi de îndemânare şi cursivitate. • desfăşurarea acţiunilor tehnice trebuie să aibă un caracter mobil şi spontan. în etapele competiţionale se exersează acţiuni caracteristice postului.

5. „scheme“. respectiv plecând de la metoda de predare izolată a elementelor. Reguli de realizare a metodei Pentru ca exersarea acţiunilor tehnico-tactice să se poată denumi şi constitui o metodă a pregătirii tehnice. în condiţii analitice şi globale. • elaborarea de către antrenor a acţiunilor tehnico-tactice să se facă în funcţie de conţinutul şi structura jocului. În general acţiunile tehnico-tactice se predau şi se perfecţionează la toate vârstele. obiective etc. procedeele şi acţiunile tehnice trebuie exersate concomitent. trecând spre metodele de integrare a lor în acţiuni tehnice. mai îndepărtate. atât cele impuse cât şi cele spontane să fie exersate similar. antrenorul trebuind să creeze cadrul organizatoric pentru ca jucătorii să poată construi asemenea acţiuni. adică cele cerute de dinamica de moment a fazei. fiziologică şi organizatorică: • exersarea acţiunilor tehnico-tactice să constituie o activitate permanentă în antrenament. de genul combinaţiilor predomină în instruirea copiilor şi juniorilor în raport cu acţiunile spontane în timp ce la jucătorii perfecţionaţi. conform solicitărilor concrete şi imprevizibile ale jocului. construind acţiuni comune în care unii jucători să realizeze sarcini de atac iar alţii de apărare. La omogenizarea acestor interacţiuni şi de mijloacele prin care ele se materializează depinde reuşita fazei. o frecvenţă sporită au cele spontane. au un conţinut tehnic şi tactic relativ stabil.6 jucători în formaţii active de joc. de acţiunile adverse. ca metodă a perfecţionării tehnicii de joc reprezintă activitatea practică prin care conţinutul tehnic şi tactic este exersat în antrenament în formă şi condiţii psihice similare procesului 34 . În desfăşurarea jocului. a jocului. acţiunile elaborate liber. • acţiunile tehnico-tactice se efectuează în cadrul unui anumit regim de efort fizic şi de solicitare a calităţilor motrice. exersate şi apoi aplicate. elementele. având ca scop comun apărarea porţii proprii.4. Metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului În vederea însuşirii şi perfecţionării eficiente. fără şi cu schimb de locuri. Deşi de egală importanţă în ceea ce priveşte eficacitatea în joc. Acţiunile de apărare în raport cu cele de atac sunt de o cantitate şi o diversitate mai redusă. ci de gradul lor de independenţă. • acţiunile impuse sau spontane să reunească succesiv grupe de 2. Pentru însuşirea lor se folosesc un număr mare de exerciţii ca: pase în doi-trei din alergare. „circulaţii“ sau pot fi elaborate spontan de jucători. Se pare însă că acţiunile cu caracter impus. Aspectul care diferenţiază structura acţiunilor la jucătorii începători de cei consacraţi nu este dat de dificultatea acţiunilor. perioadă de antrenament. Acţiunile tehnico-tactice impuse şi spontane Acţiunile tehnico-tactice pot fi concepute anterior. • în antrenament acţiunile tehnico-tactice. Acţiunile tehnico-tactice în atac au ca scop depăşirea opoziţiei adverse.Acţiunile tehnico-tactice se desfăşoară în atac şi în apărare. Acţiunile tehnico-tactice în apărare reprezintă activitatea comună a doi sau mai mulţi apărători.atacant central-şut la poartă etc. Scopul exersării acţiunilor tehnico-tactice este dat de importanţa pe care aceste acţiuni o au în dinamica jocului în calitate de componente permanente ale lui. combinaţii tactice de tipul fundaş-mijlocaş. cu ceilalţi. încadrate într-o formă de exersare au o pondere sporită. Modelarea. aceasta trebuie desfăşurată între limitele anumitor reguli de natură metodică. Aplicarea metodei Metodica de predare a acţiunilor tehnico-tactice este determinată de nivelul de pregătire al jucătorilor. acestea fiind denumite „combinaţii“. • acţiunile tehnico-tactice din atac şi apărare pot fi efectuate simultan. apoi 3. aceste situaţii de joc conferindule conţinutul specific. un jucător se află în fiecare moment într-o relaţie tactică de atac sau apărare directă cu cel puţin unul din parteneri şi în relaţii indirecte. în acţiuni tehnico-tactice şi în final ajungând la metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului.

Spania 35 . Germania. Scoţia etc. să execute o fentă. ci şi adaptarea la solicitările fizice ale acesteia. lecţie cu metodele analitice şi cu toate celelalte.4. Olanda. cu sarcini tactice. de colaborare şi adversitate într-o dinamică de efort asemănătoare jocului. pun mişcarea fără minge pe baza principiului „pasează şi te demarcă (aleargă)“. cum ar fi: • alergările specifice jucătorului de fotbal. • săriturile specifice în fotbal. România. Aplicarea metodei – Jocurile. ca solicitarea vitezei. făcând din aceasta un crez. ciclu. Aceste mijloace sunt jocurile pregătitoare. În fotbalul actual execuţiile statice se întâlnesc tot mai rar pe un teren de fotbal (excepţie făcând fazele fixe) făcând să crească ponderea mişcărilor fără minge în procesul de antrenament. În perioadele competiţionale. Corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii tehnice Metoda modelării tehnicii prin jocuri ocupă un loc esenţial în perfecţionarea acestui factor.de joc.4. Astfel sunt ţările anglo-saxone (Anglia. Problema metodică a folosirii jocurilor într-o lecţie constă atât în îmbinarea lor cu exerciţiile analitice şi cu exersarea acţiunilor tehnico-tactice cât şi în aceiaşi măsură. Conţinutul jocurilor pregătitoare este determinat şi de obiectivele perioadelor şi etapelor de pregătire. concură la stabilirea deprinderilor tehnice. Norvegia. În jocul acestor echipe „fazele spectacol“. cu solicitări psiho-afective specifice. de unde rezultă concluzia că pregătirea analitică are un rol important în ansamblul antrenamentului tehnic. La jucătorii seniori cu deprinderi perfecţionate şi automatizate.) care în prim planul jucătorilor de fotbal. Iugoslavia etc. Diferenţa metodică dintre formele de joc predate jucătorilor tineri şi celor avansaţi nu constă numai în gradul de complexitate ci şi în orientarea lor tematică. cu o uşoară pondere a celor fără contact direct cu adversarul pentru a forma deprinderi tehnice în condiţii optime. solicită efectuarea lor prin elemente tehnice distincte. dar nu poate constitui unica sursă de abordare. Uruguay. În esenţă noţiunea de modelare înseamnă realizarea unui cadru de modelare care ne obligă la aplicarea structurii şi dinamicii de joc şi în efectuarea unor exerciţii impuse. spre deosebire de şcolile latino-americane (Brazilia.) sau cele din estul Europei (Rusia. jocurile cu contact direct cu adversarul. a căror principală caracteristică constă în existenţa întrecerii cu adversarul. Procedeele tehnice se execută de obicei în timpul unor alergări sau în timpul unor sărituri. de exersare a acţiunilor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice. dacă acestora li se adaugă condiţii specifice jocului. etapă. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice 3. Italia. Aceasta datorită faptului că jocul de fotbal deşi se bazează pe desfăşurarea de acţiuni complexe.. 3. Sunt şcoli de fotbal recunoscute în toată lumea care pun la loc de cinste pregătirea fizică şi în special angajamentul total al jucătorilor pe toată durata celor 90 de minute de joc. jocurile pregătitoare vor avea un accentuat conţinut tactic. În concluzie modelarea tehnicii trebuie să constituie o acţiune metodică permanentă. În vederea modelării amplificate a tehnicii la joc. a stabilirii elementelor acţiunilor care se pot preda sub această formă şi în modul de angajare în joc a sportivilor cu seriozitate şi răspundere. globale. în găsirea momentului când trebuie introdus jocul. Polonia. Mişcările jucătorului fără minge În jocul de fotbal întâlnim mişcări care se execută fără a avea o legătură cu mingea. se utilizează ca mijloace de bază ale învăţării şi perfecţionării pentru jucătorii de toate vârstele. cele care fac „sarea şi piperul“ jocului de fotbal lipsesc aproape cu desăvârşire. asemănătoare celor de joc. În perioadele pregătitoare ca şi în etapele demarării jocurilor pregătitoare se vor viza aspecte generale ale instruirii. Modelarea poate şi trebuie să fie corelată cu metodele şi mijloacele pregătirii fizice specifice. au o frecvenţă mărită. Modelarea tehnicii se efectuează şi prin metoda analitică sau prin exersarea acţiunilor tehnice sau tehnico-tactice. care să-şi integreze acţiunile tehnice în anumite relaţii tactice. jucătorii temându-se parcă să conducă mingea. Bulgaria. Danemarca. parteneri în exersare etc.1. Modelarea trebuie corelată într-o dozare impusă de vârstă. de tipul doi la doi. activităţii în zone specifice. La copii şi juniorii se pot efectua jocuri de o mare diversitate. Modelarea nu exclude ci dimpotrivă. un dribling etc. deoarece în pregătire se urmăreşte nu numai formarea unor deprinderi tehnico-tactice de joc. în diverse variante. sub forma diferitelor lor variante. se cere însă folosirea unor mijloace cu caracter global. Suedia.

până în dreptul bărbiei. Dacă din punct de vedere estetic. dacă în momentul frânării ne vom îndoi (flexa) mult ambii genunchi. pe când fotbalistul în timpul jocului va efectua porniri din alergări uşoare. În cazul executării conducerii mingii. mai rapidă şi mai sigură. a învăţării. braţul aflat pe direcţia de atac va fi flexat din cot şi încordat. când vrem „să plecăm“ spre dreapta. Atletul porneşte dintr-o anumită poziţie şi numai la semnal. să execute o schimbare de direcţie. deosebirea cea mai mare se referă la pornire. 3. Pasul fotbalistului la pornire nu trebuie să fie atât de lung ca acela al unor sprinteri. facem un pas ceva mai lung proptind călcâiul în sol. În cazul schimbărilor de direcţie tehnica de execuţie are la bază aceleaşi principii ca şi la oprire: scurtarea paşilor de alergare. puternic flexat din genunchi. Pentru aceasta. fără a avea în apropiere un adversar. În metodica învăţării şi perfecţionării alergărilor specifice fotbalului vom începe cu însuşirea alergării din atletism (vezi capitolul „şcoala mersului şi alergării“ din cursul de atletism a conf. Mircea Alexei) urmând ca pe fondul însuşirii corecte a acesteia să trecem la învăţarea şi perfecţionarea alergărilor specifice jocului de fotbal. frânăm cu piciorul stâng. din acest motiv ritmul alergării fotbalistului va fi inegal. alergarea fotbalistului nu poate fi comparată cu mişcarea armonioasă a unui alergător semifondist. • alergarea pe călcâie. antrenorul-profesor trebuie să corecteze permanent greşelile care apar. trebuie totuşi subliniat faptul că. ar păstra-o cât mai mult în posesia lor.etc. o săritură. Alergarea în jocul de fotbal Alergarea jucătorului de fotbal se deosebeşte de cea a atleţilor prin mişcarea braţelor. Jucătorul de fotbal trebuie să caute ca în tot timpul alergării. când adversarul atacă lateral. spre deosebire de atlet care căută să-şi aşeze piciorul înaintea axei verticale a corpului său (excepţie în cazul când jucătorul aleargă cu toată viteza pentru a ajunge mingea sau adversarul). Oprirea va fi mai uşoară. coborârea centrului de greutate şi frânarea piciorului opus viitoarei deplasări. schimbându-se necontenit în funcţie de situaţia din teren.4. căutând să calce sub propriul corp. opririle bruşte. În această etapă. din poziţii puţin convenabile. economică şi eficace. • alergarea având pieptul prea sus şi capul lăsat pe spate. Expresia „primii trei paşi mărunţi“ a devenit obişnuinţă în cazul jucătorilor de fotbal în procesul de antrenament şi în joc. schimbările de direcţie vor putea fi mai uşor executate. iar trunchiul îl ridicăm din poziţia sa înclinată înainte.) unde jucătorii sunt „îndrăgostiţi“ de minge. Cele mai frecvente greşeli sunt: • aplecarea exagerată a corpului înainte. ajutând astfel coborârea centrului de greutate.1. o mişcare înşelătoare fără minge.a. Oprirea începe prin deplasarea centrului de greutate spre spate. trebuie să frânăm cu piciorul drept şi invers. aşa cum se prezintă frecvenţa paşilor în întrecerile atletice. posibilitatea apariţiei unor situaţii noi. el va căuta să facă paşi mai mărunţi ca de obicei. ci mult mai scurt. având capul în pământ. Dacă la atlet mişcarea braţelor în timpul alergării se face paralel cu direcţia cursei şi pe lângă corp. în rest braţele se menţin puţin oblic pentru a ajuta la menţinerea echilibrului şi încordate din umeri. iar celălalt braţ acţionează liber. nu permit menţinerea unui ritm uniform în alergare. de asemenea nu se ştie dinainte cu ce picior va porni. fiind gata să se opună în orice moment contactului cu adversarii. tehnica specifică de alergare a jucătorului de fotbal este utilă. Dacă jucătorul ia hotărârea să se oprească brusc din alergare. Dacă vrem să schimbăm direcţia spre stânga. deoarece executarea lor în mod corect şi cu economie de forţe pot ridica nivelul randamentului jucătorilor. din întoarceri. iar amplitudinea este mare. frecvenţa paşilor şi în mod special prin pornire. Succesiunea neaşteptată a fazelor de joc şi. cu celălalt picior. coborând concomitent şi centrul de greutate cât mai aproape de sol. la jucătorul de fotbal acest lucru este posibil numai în cazul alergării libere. concomitent. trecem greutatea corpului asupra piciorului din spate. Toate acestea duc la concluzia că jucătorul de fotbal trebuie învăţat să alerge. obligându-l pe adversar să păstreze distanţa. În acest caz. 36 . pentru a menţine echilibrul. centrul său de greutate să nu se ridice prea mult deasupra solului. iar mişcările fără minge sunt în planul doi în pregătirea lor.

cu bătaie pe un picior. fără elan. pe ambele picioare.. Barcelona. Alergarea corectă se învaţă şi începe odată cu iniţierea tânărului în elementele de bază ale fotbalului şi continuă neîntrerupt an de an până la încetarea (încheierea) activităţii. cu bătaie pe unul sau ambele picioare. Dacă astăzi un jucător nu ştie să lovească corect mingea. simţul ritmului. sărituri de pe loc pentru dezvoltarea desprinderilor rapide. În final vrem să subliniem rolul tot mai mare pe care îl joacă mişcările fără minge în fotbalul actual. În procesul de antrenament vom folosi cu precădere exerciţii pentru dezvoltarea detentei prin atingerea mingilor suspendate la înălţimi din ce în ce mai mari. Mijloacele cele mai des folosite pentru învăţarea alergării sunt: • alergarea alternantă. ştafete. Germania. • piciorul de sprijin. apoi în prezenţa adversarului. jocuri. alături de tehnica desprinderii de sol şi supleţea. • piciorului care loveşte. în condiţii grele şi în contact cu adversarul. Italia. Chelsea etc. improvizând exerciţii cât mai variate şi asemănătoare celor din joc. iar la nivelul echipelor de club: A. • alergarea cu trecerea unor obstacole mici. de multe ori fiind obligaţi să le executăm spontan fără o pregătire prealabilă a elanului. Lovirea mingii cu piciorul Lovirea mingii cu piciorul este modalitatea practică. concretă prin care mingea se deplasează între jucători pe terenul de joc. Popovici). fără elan. Lovirea mingii cu piciorul este mijlocul tehnic cel mai util al fotbalistului. acest jucător nu poate fi socotit ca un bun fotbalist. sărituri peste diferite obstacole. este necesar ca în procesul de antrenament să se exerseze toată gama de sărituri specifice jocului de fotbal. la început fără adversar. Real Madrid.balansarea braţelor înaintea trunchiului şi ridicarea lor exagerată. Mişcări cu mingea 3.b. Astfel.1. sau cu braţele lăsate jos şi lipite de corp. C. Săriturile fotbalistului se deosebesc de cele din atletism. Arsenal. Săriturile specifice jocului de fotbal Dacă alergările în fotbal se execută de multe ori fără a avea o legătură cu mingea (demarcajul) săriturile se execută numai în legătură cu mingea. aprecierea corectă a traiectoriei mingii sau folosirea corespunzătoare a forţei fizice constituie avantaje mari. iar în jocul actual pretenţiile faţă de lovirea mingii cu piciorul au crescut considerabil. plonjoane.5. România. În această luptă aeriană. • poziţia corpului. fie pentru a intra în posesia ei.1. 3. Suedia. Milan. vom exersa sărituri cu elan prealabil. în toate situaţiile.F. Pentru aceste considerente. Cele mai bune exemple sunt la nivelul echipelor reprezentative: Brazilia. întreceri etc. • 3. de cele mai multe ori hotărâtoare în stabilirea învingătorului în cazul a două echipe egale din punct de vedere tehnic. fie pentru a o transmite altui jucător. Exemple recente din fotbalul mondial care au reconsiderat rolul mişcărilor fără minge ale jucătorilor pe teren sunt numeroase.5. dr.4. folosind capul sau piciorul. cu elan. 37 . C. cu întoarceri în aer 900. Biomecanica lovirii mingii Elementele care compun biomecanica unui procedeu sunt: • elanul. (definiţie dată de Conf. în primul rând datorită timpului scurt de pregătire a acestora. toate vin să sprijine afirmaţiile anterioare. garduri joase. Steaua Bucureşti. bănci de gimnastică etc. Ajax. • alergarea cu coarda. Liverpool.C. mingi medicinale.

centrări. De aceea. respectiv când piciorul de lovire se află pe curba descendentă (traiectoria va fi joasă – razantă) sau este pe curba ascendentă (traiectoria va fi înaltă). Trebuie menţionat că în această primă fază a pendulării. cât şi de mărimea amplitudinii mişcării de pendulare. în timp ce corpul se înalţă pe vârful piciorului de sprijin. • mişcarea braţelor.2). precum şi de forţa pe care vrem să o imprimăm. 4. termină mişcarea în faţa corpului. piciorul cu care se loveşte mingea va depăşi linia piciorului de sprijin. La executarea lovirii care se produce pe linia ascendentă. Aproape la toate loviturile se cere o pendulare pronunţată şi mai ales o flexie cât mai bună din articulaţia genunchiului. Piciorul de sprijin prezintă două aspecte şi anume: ♦ direcţia piciorului de sprijin va da noua direcţie pe care o va urma mingea după ce a fost lovită. umerii şi braţele încep să pivoteze în direcţia opusă. tăria şi direcţia până unde va fi transmisă mingea. şut la poartă). În faza de pendulare a piciorului dinapoi spre înainte. ♦ poziţia piciorului de sprijin care asigură traiectoria şi înălţimea pe care o va urma mingea după lovire. umerii sunt duşi uşor înainte iar corpul aplecat. În momentul lovirii. 2. 38 . Pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin se aşează înapoi şi lateral faţă de minge. Totuşi. de asemenea. 3. Pentru o traiectorie joasă. o mare atenţie trebuie acordată sincronizării acestei mişcări de pendulare cu cea a piciorului de sprijin. Lovită în acest fel mingea va avea o traiectorie înaltă întrucât în această mişcare piciorul acţionează de jos în sus (fig. iar piciorul de sprijin este situat în aceeaşi linie cu mingea. articulaţiile şi în special articulaţia gleznei vor fi încordate. cât şi ca viteză. 1. Piciorul care loveşte. chiar şi la mingile trimise la distanţe mai scurte. loc pe care jucătorul trebuie să-l aprecieze înainte sau în timpul elanului. Centrul de greutate este lăsat pe piciorul de sprijin. razantă cu pământul. Elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul din locul de plecare până în momentul aplicării loviturii.1). Lovirea propriu-zisă a mingii se face prin reducerea piciorului din articulaţia şoldului urmat de extensia treptată a genunchiului.• imprimarea forţei corporale. Partea aceasta a mişcării de lovire este cea mai importantă întrucât influenţează direct forţa. care se reduce simultan. Braţul opus piciorului care a executat lovitura. genunchiul se extinde.. Dacă vrem să transmitem mingea la distanţă mică (pase) – elanul se reduce atât ca distanţă. pentru că numai aşa se obţine lovitura corectă şi nu o împingere a mingii. Viteza mişcării de pendulare este în funcţie de forţa pe care vrem să o imprimăm mingii. corpul continuă – datorită elanului – mişcarea înainte până ce se ajunge aproape de verticala mingii. Greutatea corpului până în momentul lovirii va fi în întregime pe piciorul de sprijin şi va continua să rămână şi după executarea loviturii. Pendularea piciorului cu care se loveşte. având genunchiul flexat. Piciorul care loveşte este îndoit din articulaţia şoldului şi flexat din genunchi întocmai ca la mişcarea tipică de alergare. muşchii. fiindcă în acest moment piciorul acţionează paralel cu pământul. Piciorul care a executat lovirea continuă mişcarea sa înainte şi sus. mărindu-se corespunzător în cazul trimiterii mingii la distanţe mari şi puternic (degajări. direcţia şi traiectoria mingii. traiectoria mingii mai depinde şi de momentul când se produce lovirea. piciorul de sprijin se aşează în aceeaşi linie cu mingea şi la o distanţă de 10-20 cm. Apropiindu-se de minge şi aşezând piciorul de sprijin lângă ea. articulaţiile şi în general corpul efectuează această mişcare complexă în mod relaxat. În momentul în care jucătorul pregăteşte mişcarea de lovire. permiţând piciorului de lovire să manevreze în voie. Mingea lovită pe curba descendentă va avea o traiectorie joasă. genunchiul piciorului cu care se loveşte este situat deasupra mingii (fig. muşchii. respectiv curba pe care o face piciorul faţă de poziţia piciorului de sprijin influenţează traiectoria. Poziţia corpului în momentul lovirii este în funcţie de locul unde va fi trimisă mingea (la ce distanţă şi cu ce traiectorie). depinde de distanţa la care vrem să transmitem mingea.

dacă mingea stă pe loc sau se află în mişcare. Lovirea mingii nu este o execuţie exclusivă a piciorului. ca atare învăţarea va începe obligatoriu cu acest element tehnic. Mişcarea braţelor asigură şi ajută la menţinerea echilibrului în momentul lovirii. Etapa a doua – se introduce mingea. În etapa a cincea – se trece la lovirea mingii în aer şi venită cu traiectorie înaltă. cât mai ales pendularea şi încordarea gleznei piciorului de execuţie. Aceste mişcări se efectuează la început prin mişcări lente. La început vom lovi în mingile care vin spre jucător din faţă. În această etapă se formează deprinderile corecte de lovire a mingii atât în ceea ce priveşte aşezarea piciorului de sprijin. În etapa a patra – se loveşte mingea care se rostogoleşte. apoi din deplasare şi alergare. ci o mişcare complexă a întregului corp. În esenţă însă. Tot în această etapă este bine să se folosească mingile suspendate. Această mişcare cere o bună coordonare a tuturor componentelor ei (cele prezentate). Tinerii jucători vor imita mişcările de lovire a mingii atenţia lor fiind îndreptată asupra corectitudinii mişcării. d) urmărirea mingii cu piciorul. În acest fel inhibiţia şi teama de accidente vor dispărea. c) lovitura propriu-zisă (transmiterea forţei). indiferent dacă ele sunt executate dintr-o poziţie strategică sau din mişcare. care în final duc la formarea mecanismului de bază al lovirii mingii cu piciorul. Etapa a treia – se va trece la lovirea mingii statice. Imprimarea forţei corporale. o lasă să cadă pe piciorul care iese în întâmpinare. Pentru a înlătura teama şi reţinerea în lovirea mingii statice de către începători. care este mecanismul de bază al mişcării – pendularea piciorului. se leagă între ele într-o succesiunea normală formând o unitate. Jucătorul ţine mingea în mâini. În etapa a şasea – vom învăţa lovirea mingii din „demi-volé“ sau „drob“. în următoarea succesiune: Prima etapă – se învaţă lovirea fără minge – imitarea lovirii. chiar nisip la început. b) pendularea piciorului care execută lovitura. încordarea gleznei. alternativ cu piciorul drept şi cel stâng. În această fază antrenorulprofesor va explica şi demonstra în ce constă procedeul de lovire. iar însuşirea procedeului tehnic se va face mult mai repede şi corect. mecanism alcătuit din următoarele elemente: a) luarea poziţiei faţă de minge. cele patru elemente ale mecanismului de bază pot fi întâlnite la toate categoriile de lovituri executate cu piciorul. Componentele mişcării de lovire descrise mai sus. astfel ca mingea să-i revină în mână. A imprima forţa corporală loviturii înseamnă a-i asigura mingii forţa şi viteza necesară în şutul la poartă şi în transmiterile la distanţe mari. 6. În metodica învăţării lovirii mingii cu piciorul va trebui să parcurgem mai multe etape. 39 .Figura 1 Figura 2 5. este indicat să aşezăm mingea pe un teren moale. Metodica învăţării şi perfecţionării lovirii mingi cu piciorul Lovirea mingii cu piciorul constituie elementul principal al tehnicii şi al jocului de fotbal. apoi din lateral şi în final cele care vin din spate. poziţia corpului şi a braţelor în momentul lovirii mingii.

când vine spre el şi după lovire. exterior.S. singurele deosebiri care de altfel dau şi denumirea procedeelor de lovire se referă la articulaţia gleznei piciorului de lovire a mingii. Bucureşti mai adaugă: 7. Dr. în trei grupe: două principale şi una secundară.În etapa a şaptea – se trece la lovirea mingii din întoarcere 900 şi forfecare. se atrage atenţia jucătorului asupra încordării gleznei. poziţia corpului. În ultima etapă. lovirea mingii cu interiorul labei – latul. Clasificarea cea mai des întâlnită în lucrările de specialitate este în funcţie de partea piciorului cu care se execută lovitura. exterior. Popovici clasifică grupa procedeelor de lovire a mingii cu piciorul după biomecanica care stă la baza elementului tehnic respectiv. lovirea mingii cu genunchiul. şi 8. 3. La aceste şase clasificări. 6. astfel: Prima grupă cuprinde: a) lovirea mingii cu vârful. d) devierea mingii. propune următoarea clasificare: 1. lovirea mingii cu vârful. • transmiterea să se facă la început pe jos cu intensitate mică. Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu piciorul Loviturile cu piciorul pot fi clasificate după mai multe criterii. Celelalte componente ale mişcării. imprimarea forţei corporale. • când se urmăreşte aplicarea unei forţe mai mari loviturii. mişcarea braţelor. Catedra de fotbal a F. plin. b) lovirea mingii cu genunchiul. ANEFS. lovirea mingii cu şiretul – interior. 4.E. plin. lovirea mingii cu exteriorul. articulaţie care va stabili cu ce parte a labei piciorului se va executa lovitura. care va cuprinde loviturile întâmplătoare din jocul de fotbal: a) lovirea mingii cu călcâiul. a opta – se învaţă loviturile cu efect şi loviturile combinate cu fente. Mihai Bârsan în lucrarea „Fotbal“ – curs 1980. • cele mai eficiente exerciţii sunt în doi şi la perete individual. aruncarea mingii cu piciorul. A treia grupă. 40 . Prima grupă cuprinde loviturile care au la bază mişcările naturale ale picioarelor. 5. • corectarea în permanenţă a greşelilor. aceeaşi biomecanică a lovirii mingii. b) lovirea mingii cu şiretul – interior. C. rămân neschimbate. 2. A doua grupă – lovirea mingi cu latul. devierea mingii. piciorul de sprijin. • prin repetare şi folosind exerciţii variate se uşurează munca de învăţare. Conf. lovirea mingii cu călcâiul. c) aruncarea mingii. • lovirea de la început cu ambele picioare. În metodologia învăţării lovirii mingii cu piciorul trebuie să ţinem cont de următoarele indicaţii metodice: • privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge. c) lovirea mingi cu exteriorul. secundară.F.

ud. Lovirea mingii cu şiretul plin Descrierea procedeului. Loviturile cu vârful sunt folosite foarte rar şi numai în cazuri speciale: teren noroios. acesta este cel mai eficace procedeu de a lovi mingea. degajare la mare distanţă. Lovirea mingii cu vârful Lovirea mingi cu vârful este un procedeu folosit de către începători. din cauza suprafeţei mici de lovire. Pentru o mai uşoară înţelegere se obişnuieşte să se spună că este partea labei piciorului acoperită de şiretul ghetei (fig.5. adică în direcţia loviturii. flexia şi extensia piciorului se produc în modul cel mai natural. iar contactul cu mingea se ia direct pe şiret.5. Deoarece procedeul este greu de învăţat (însuşit). la învălmăşeli. La lovitura cu mijlocul şiretului. pendularea piciorului. Această lovitură imprimă mingii o mişcare de rotaţie minimă şi astfel ea ajunge la ţintă de obicei în linie dreaptă. deci pe drumul cel mai scurt. sugerând totuşi să fie învăţat de către jucători. plouat. în degajări şi în şutul la poartă şi de asemenea în transmiterile la distanţe medii şi lungi.b. nu vom insista asupra lui. obţinându-se transmiteri la distanţe mari. Greşeli frecvente: 41 .1. în şutul la poartă când atacanţii nu au spaţiu suficient. Mijlocul şiretului este partea de dinainte a labei piciorului. dar întrebuinţat tot mai rar. chiar şi atunci când mingea este lovită în poziţia de repaus sau când vine pe jos şi încet. sau în cazul apărătorilor când îndepărtează mingea din faţa atacanţilor alunecând sau plonjând spre ea. Lovirea cu şiretul plin este folosită în pasele şutate.3).Grupa I 3. vârful labei piciorului este îndreptat spre pământ în momentul loviturii. mingea trebuie lovită exact în centru. pentru faptul că lovitura este aplicată în urma unei mişcări naturale. Figura 4 Conţinut tactic. Din anumite puncte de vedere. Loviturile cu vârful sunt foarte puternice. Figura 3 Mişcarea de lovire (biomecanica) este asemănătoare cu cea de la lovirea mingii cu şiretul interior. chiar de către începători. între articulaţia care leagă degetele de metatars şi articulaţia gleznei. 3.4). Pentru ca lovitura să fie corectă jucătorul trebuie să lovească mingea în mijlocul ei. deoarece elanul. deosebirea constă în faptul că.a. dar greu de dirijat. fără a necesita o anumită poziţie sau pregătire specială a corpului şi a piciorului. Lovitura cu şiretul plin este puternică.1. datorită situaţiilor care pot apărea într-un joc de fotbal şi care pot fi rezolvate prin acest „simplu“ procedeu. în acelaşi timp se poate imprima mingii cea mai mare forţă (fig. asemănătoare mersului sau alergării.

După ce mingea a ricoşat din pământ ea poate fi lovită cu orice parte a labei piciorului – lat. Greşeala va putea fi remediată dacă vom da jucătorului sarcina ca după lovirea mingii să caute să atingă laba piciorului de lovire cu mâna opusă. 2. f) Traiectoria înaltă a mingii poate fi provocată şi de poziţia greşită a trunchiului. celălalt de piciorul cu care se loveşte (fig. înainte de lovirea mingii este prea scurt. Momentul cel mai important al execuţiei îl constituie înălţimea la care va fi lovită mingea. va rezulta o lovitură slabă. Lovirea mingii din drop sau demi-volé Pentru a executa o lovitură din drop trebuie ca mingile venite cu traiectorie înaltă să ia contact cu pământul. lovitura din aer sau din volé. care dorind să execute o lovitură puternică. din cauza faptului că ultimul pas. mingii care se rostogoleşte pe pământ din diferite direcţii şi unghiuri. e) O greşeală frecventă. dar şi mingilor care vin cu boltă. fapt ce duce la imprimarea unei forţe reduse şi a unei traiectorii înalte. precum şi de momentul în care se aplică lovitura.6). şiret interior. d) Piciorul de sprijin se aşează în urma mingii. din care cauză jucătorul va lovi cu piciorul în pământ. c) Jucătorul execută pendularea piciorului înspre minge numai din genunchi. întind piciorul prea devreme din genunchi. va fi lovită din „aer“ înainte de a lua contactul cu pământul rezultând lovitura din volé. b) Laba piciorului nu este complet încordată şi îndreptată în jos. mai ales la începători. Pentru a obţine o traiectorie razantă joasă mingea va fi lovită cât mai aproape de sol şi de piciorul de sprijin.a) Direcţia elanului nu coincide cu direcţia lovirii. Figura 5 Traiectoria pe care o va urma mingea va fi determinată de poziţia piciorului de sprijin. exterior. concomitent cu aplecarea înainte a trunchiului (fig. Mingea ricoşează între două planuri: unul reprezentat de pământ. Variante de lovire a mingii cu şiretul plin Lovirea mingii se poate aplica: mingii statice. dar de cele mai multe ori va fi lovită cu şiretul plin (vârful). din care cauză mingea va fi lovită cu şiretul interior sau exterior. În această situaţie ne întâlnim cu două procedee de lovire a mingii şi anume: 1.5). lăsat brusc spre spate şi prea devreme. 3. Lovirea mingii din aer sau din volé Mingea venită cu traiectorie înaltă. şi în consecinţă o traiectorie scurtă. încă din faza pendulării. lovitura prin forfecare. în timpul pendulării. 42 . lovitura din demi-volé sau din drob. astfel că nu mai rămâne timp pentru pendularea piciorului spre spate. iar lovitura propriu-zisă se aplică în momentul desprinderii (săriturii) de pe pământ.

care va trebui să fie aproape paralel cu pământul şi în continuarea piciorului de lovire (fig. iar piciorul de sprijin asigură echilibrul corpului. cu boltă. sau un atacant aflat cu spatele. din genunchi şi coboară în acelaşi timp piciorul stâng cu care revine pe pământ (fig. sau a ricoşat din pământ.7). În timpul săriturii execută o extensie a piciorului drept.Figura 6 În situaţia în care mingea vine lateral. vrea să trimită mingea spre gol. atunci piciorul de lovire este ridicat lateral cu laba orientată înainte. Figura 8 43 . Când un jucător este cu faţa spre propria poartă şi trebuie să trimită mingea înspre teren. Biomecanica mişcării de forfecare este următoarea: jucătorul face un pas înainte cu piciorul drept şi sare în înălţime aruncându-şi înainte piciorul stâng. Figura 7 Lovirea mingii prin forfecare Această lovitură se execută cu şiretul plin atunci când mingea este în aer. Acest procedeu se foloseşte numai în situaţii speciale.8).

la mingi razante înclinarea spre spate va fi minimă. Lovirea mingii cu şiretul interior Descrierea procedeului. mişcarea de lovire fiind naturală. în aşa fel încât contactul cu mingea se ia ldin ateral de şiret (fig. După lovire. Figura 9 Acest procedeu având o utilizare multilaterală în joc. corecta ei însuşire cu ambele picioare este indispensabilă pentru un bun jucător de fotbal. În funcţie de intenţia jucătorului de a şuta pe sus sau razant.1). Loviturile cu şiretul interior nu cer o pregătire sau o poziţie anume. asemănătoare mersului şi alergării. este considerat ca procedeul cel mai important de lovire a mingii. oferind cele mai multe avantaje. Lovirea mingii cu şiretul interior corespunde cu marginea suprafeţei interioare a oaselor metatarsiene de la articulaţia primei falange a degetului mare până la partea interioară a osului gleznei (fig. sau puţin înapoia ei. este necesar să se respecte o poziţie corectă a gambei şi a labei piciorului.c. Unghiul format de coapsă şi gambă trebuie păstrat cât mai mult. apoi revenirea bruscă dinapoi-înainte. Figura 10 Gradul de înclinare al trunchiului este în funcţie de înălţimea la care vrem să trimitem mingea. 44 . ca şi în timpul lovirii.5. trunchiul execută o extindere. la înălţimea centrului. iar piciorul de lovire se va extinde ducându-se înainte sus. în unghi de aproximativ 45 0 faţă de direcţia viitoare a mingii. pe când braţul din partea piciorului care a executat lovitura se retrage spre spate. laba piciorului este orientată puţin spre înafară. el va lovi mingea cu şiretul sub centru. Greutatea corpului în momentul pendulării piciorului de lovire. piciorul continuă mişcarea de pendulare trecând cruciş în faţa corpului. şi la circa 25-30 cm. Piciorul de sprijin. cât şi în momentul lovirii mingii. fără ca bazinul să fie deplasat înainte (fig. laba piciorului este întinsă spre sol şi încordată. Jucătorul îşi ia elan. lateral (în funcţie de direcţia şi traiectoria pe care dorim să o imprimăm). în special. Biomecanica loviturii. Elanul trebuie să fie uniform accelerat.9).Cel mai important lucru este ca mingea să fie lovită cu acelaşi picior care a făcut împingerea (bătaia). iar braţul corespunzător piciorului de sprijin trece înainte şi încheie mişcarea îndoindu-se în faţa pieptului. Pentru ca mingea să aibă o traiectorie joasă. verticala care cade de la genunchi să fie deasupra mingii (fig. flexat din genunchi.10).1. iar ultimul pas înainte de luarea poziţiei faţă de minge să fie puţin mai lung. sau deasupra lui. uşor flexat. muşchii şi articulaţiile sunt relaxate. Odată cu ultimul pas alungit al elanului începe pendularea piciorului înapoi. se află pe piciorul de sprijin. Pentru intensificarea forţei loviturii. 3.2). iar pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin este situat înapoia mingii. se aşează în linie cu mingea. În momentul căderii gambei.

în direcţie laterală. deschideri.1. 3. din cauza elanului în linie dreaptă. Jucătorii cu aşa zise picioare în formă de „O“ (picioare de cavalerist) sunt predispuşi la loviturile cu şiretul exterior: poziţia labei piciorului uşurează în mod considerabil atingerea şi lovirea precisă a mingii cu şiretul exterior. iar contactul cu mingea se ia pe partea exterioară a şiretului.laba piciorului întoarsă exagerat înăuntru. Greşeli frecvente: . Greşeli frecvente: a) Mingii lovite i se imprimă o mişcare de rotaţie prea puternică. şut la poartă şi lovituri libere. b) Laba încordată a piciorului (gleznă rigidă) face ca mingea să fie lovită numai cu partea corespunzătoare degetului mare. în consecinţă piciorul de lovire va descrie o mişcare circulară pronunţată. 45 . centrări. de unde un procentaj mare de imprecizie. iar forţa de lovire va fi mai slabă. lateral. Lovirea mingii cu şiretul exterior Descrierea procedeului. lovituri libere.11). Lovitura cu şiretul exterior este un procedeu destul de obişnuit de a lovi mingea. datorită suprafeţei late şi configuraţiei anatomice a gleznei. degajări. în adâncime. Posibilităţile de a lovi mingea cu şiretul sunt numeroase în timpul unui joc. Lovitura cu şiretul exterior fiind puternică dar în acelaşi timp putându-i-se imprima şi traiectorii curbate. Astfel putem efectua pase scurte.5. ce se întinde de la articulaţia care leagă degetul mic de metatars până aproape de prelungirea exterioară a gleznei (fig. şut la poartă. se utilizează în pase. Figura 11 Traiectoria pe care o va lua mingea după lovirea cu şiretul exterior este în funcţie de unghiul de răsucire a labei spre interior.Conţinut tactic. Conţinutul tactic. Şiretul exterior este o suprafaţă relativ plană. de poziţia piciorului de sprijin şi de punctul unde se aplică lovitura. lansări.d. mai ales la înaintaşi. va face ca mingea astfel lovită să treacă pe deasupra porţii. cu deosebirea că vârful labei piciorului este îndreptat spre interior. c) Înclinarea trunchiului pe spate din şoldul piciorului de sprijin. Figura 11 Mişcarea de lovire este asemănătoare cu şiretul interior (biomecanica). centrări. dirijarea mingilor cu efect etc. d) O greşeală mai rară este aşezarea piciorului de sprijin prea departe de minge. care face ca partea exterioară a şiretului să se aplice foarte bine la minge. lungi.

glezna rămâne relaxată în momentul lovirii. Lovirea mingii cu exteriorul Descrierea procedeului. 3. deosebirea constă în locul cu care se ia contactul cu mingea (mai aproape de călcâi) (fig. din această cauză „efectul“ este foarte mic. suprafaţa care vine în contact cu mingea (picior. În momentul contactului. Aceste calităţi se obţin printr-un antrenament continuu şi îndelungat. În cazul antrenamentelor ne vom mărgini cel mult la prezentarea loviturii. Lovitura cu exteriorul nu va fi predată începătorilor. nu este indicată deoarece dă posibilitatea adversarului să-şi organizeze şi să ia contramăsuri. la lovirea mingilor din volé. izbirea se face sub centru şi nu deasupra aşa cum ar fi corect. Figura 12 Conţinut tactic.5. el fiind adeseori lipsit de precizie.f. evitând pe cât posibil folosirea procedeului „de dragul artei“. sau capul trunchiul execută o răsucire bruscă din articulaţia coxo-femurală în momentul contactului cu mingea spre direcţia viitoare a mingii. în special în cel profesionist. Pentru ca mingea să poată fi deviată este necesar ca ea să vină spre jucător cu o viteză destul de mare. să încerce execuţia loviturii.12).- piciorul de sprijin se aşează prea aproape de minge. din distracţie. Devierea mingii Oprirea şi chiar preluarea mingii. Această lovitură este folosită rar. în anumite situaţii.piciorul de sprijin aşezat foarte aproape de minge.1. în general pentru executarea unor lovituri cu efect şi pentru pasele înşelătoare.1. De aceea în fotbalul actual. Ea se execută identic cu lovirea mingii cu şiretul exterior (biomecanica). împiedică interceptarea de către adversar. a apărut din ce în ce mai frecvent procedeul cunoscut sub denumirea „devierea mingii“. deoarece elanul piciorului de lovire nu trădează viitoarea direcţie a mingii. urmând ca jucătorii cu simţul dezvoltat al mingii. iar partea cu care ia contact să fie încordată. . De altfel lovitura cu exteriorul nu trebuie folosită decât atunci când nu există altă posibilitate . La această lovitură mingea vine în contact cu partea exterioară a labei piciorului aproape de călcâi. Lovitura cu exteriorul este indicată mai ales pentru pasarea înşelătoare a mingilor aflate pe sol sau care se rostogolesc în faţa jucătorului. în zonele din imediata apropiere a porţilor. Procedeul prin care schimbăm direcţia iniţială a mingii folosind piciorul sau pieptul. Pentru a stăpâni bine loviturile cu efect.lovitura nu se aplică tangenţial. Greşeli frecvente: . În cazul devierilor cu pieptul. se cere un dezvoltat simţ al mingii şi capacitate de apreciere a distanţelor.5. cap sau piept) va fi orientată în direcţia în care urmează să fie dirijată mingea. Folosirea mingilor dintr-o bucată (vezi jocul echipei Steaua Bucureşti) se aplică în situaţia marcajului strict „om la om“. Loviturile cu exteriorul se folosesc de obicei pentru şutul la poartă şi în executarea loviturilor libere cu zid. în schimb. pe parcurs. 46 . a loviturilor de colţ sau a centrărilor pentru a-l deruta pe portar prin efectul imprimat mingilor. Din această cauză mingea va avea o traiectorie înaltă. 3.e.

Elanul este uşor şi relaxat. Lovitura propriu-zisă este urmată de aşa-zisa „însoţire“.13). cu genunchiul uşor flexat. Piciorul este întors din şold în afară până vine în unghi drept faţă de direcţia pe care trebuie să o urmeze mingea.În urma devierii mingea este direcţionată spre un coechipier (în cazul contraloviturii mingea rămâne la executant)care la rândul lui va continua acţiunea de joc începută.5. 47 . deoarece nu poate influenţa forţa loviturii. iar în momentul lovirii articulaţiile genunchiului şi gleznei vor fi încordate. Tehnica lovirii mingii cu latul poate fi însuşită relativ uşor. Descrierea procedeului. A. nu oprim mişcarea piciorului.1. în dirijarea mingii. Suprafaţa numită „latul“ este porţiunea aproximativ triunghiulară de pe partea triunghiulară a labei piciorului.14). iar braţul opus piciorului de lovire flexat din cot este dus înainte. După executarea loviturii. ci după relaxarea articulaţiilor temporar încordate. Ajax etc) Tehnica viitorului are la bază tocmai această transmite a mingii direct (deviere) fără preluare spre coechipierul cel mai bine poziţionat contribuind la dinamica şi nu în ultimul rând la spectaculozitatea jocului de fotbal. Barcelona. o continuăm asigurând o cât mai îndelungată dirijare a mingii (fig. Figura 13 Biomecanica procedeului. Chelsea. aproape paralelă cu direcţia loviturii. datorită suprafeţei mari cu care vine mingea în contact. Arsenal. Steaua. Mai concret. ceea ce face ca în şcoală învăţarea tehnicii jocului de fotbal să înceapă cu predarea lovirii mingi cu latul (fig.C. Lovirea mingii cu latul este un procedeu uşor de executat şi mai ales precis. Genunchiul piciorului care execută lovitura va fi puţin flexat şi relaxat. procedeu foarte des folosit de către jucătorii de fotbal datorită preciziei mari în dirijarea mingii. Trunchiul se apleacă puţin înainte. Lovirea mingii cu interiorul labei – latul A doua grupă principală cuprinde procedeul de lovire a mingii cu interiorul labei (latul). După elan urmează aşezarea piciorului de sprijin lateral faţă de minge la 10-15 cm. contribuind la creşterea vitezei de joc. Grupa a II-a 3. iar axa longitudinală a labei. Concomitent cu aşezarea piciorului de sprijin urmează potrivirea şi ridicarea piciorului care execută lovitura. după care urmează revenirea bruscă a piciorului spre minge. Mişcarea de lovire propriu-zisă porneşte din articulaţia coapsei. osul călcâiului şi partea interioară a osului gleznei.g. Milan. Pendularea piciorului spre spate nu trebuie exagerată. Greutatea corpului se află mai mult pe călcâiul piciorului de sprijin. privirea urmăreşte mingea. iar celălalt rămâne lângă corp pentru menţinerea echilibrului. prin care se face diferenţierea echipelor de top (ex. limitată de articulaţia degetului mare. Însuşirea ei fiind uşurată de suprafaţa mare şi netedă a labei piciorului. între cele două tălpi în momentul lovirii mingi trebuie să fie un unghi de 900. şi nu trebuie să fie mai lung de 3-4 metri. Această „deviere a mingii“ este o componentă indispensabilă a jocului modern actual. Elanul se ia în linie dreaptă.

b) Tehnica lovirii mingilor ricoşate de pe sol nu se deosebeşte de cele descrise mai sus. 48 . Lovirea mingii cu latul este folosită pentru transmiterile mingii la distanţe scurte şi medii. rezultă că axa longitudinală a labei piciorului va trebui potrivită de jucător în funcţie de unghiul de sosire a mingii şi de direcţia în care doreşte s-o transmită. fiindcă locul ricoşării determină cu precizie şi locul luării poziţiei faţă de minge.în momentul executării loviturii articulaţiile nu sunt încordate. Pentru executarea loviturii din „drob“ nu ajunge deci numai intenţia. După cum se ştie unghiul de sosire şi unghiul de ricoşare a mingii sunt în principiu egale. astfel ca genunchiul piciorului care execută lovitura să fie flexat mai mult. pentru ca laba piciorului să întâlnească mingea. a) Dacă mingea vine din aer pe o traiectorie arcuită. Aceasta se referă la momentul ricoşării de pe sol. de asemenea mai este folosită în şutul la poartă. urmare o lovitură lipsită de precizie. la aşa zisele lovituri din „drob“. Conţinut tactic. în funcţie de necesităţi. Aceeaşi mişcare de rotaţie se poate produce şi datorită răsucirii incomplete a labei piciorului de lovire în afară. Pendularea spre spate a piciorului şi însoţirea mingii vor fi mai scurte. . În cazul lovirii mingii cu latul întâlnim: a) lovirea mingilor din aer.o altă greşeală este lovirea mingii scurt. Executarea acestei lovituri este dificilă. exact în momentul în care mingea a ricoşat de pe sol. tehnica loviturii cu latul va fi modificată. din apropiere. prin „pocnire“. dar executarea loviturii este mai dificilă.Figura 14 Variante ale procedeului Mişcarea descrisă mai sus se referă la lovirea mingilor oprite sau care se rostogolesc pe sol. ci este necesar să ajungem efectiv la locul potrivit.aşezarea piciorului de sprijin cu vârful în afară. . suprafaţa de lovire nu va fi rigidă. fapt care va duce la imprimarea unei mişcări de rotaţie datorită forţei care nu se transmite în direcţia centrului ei. iar forţa mingii va slăbi. b) lovirea mingilor din drob (care ating solul). Poziţia corpului şi a braţelor rămân neschimbate. Greşeli frecvente: . În consecinţă. fără o pendulare corespunzătoare a piciorului spre spate şi însoţirea acesteia după lovire.

constrâns de împrejurări jucătorul va folosi genunchiul. b) Lovirea mingii cu genunchiul. a trunchiului şi a braţelor este identică cu poziţia arătată la lovitura cu mijlocul şiretului. Lovitura cu călcâiul face parte din categoria loviturilor folosite numai în cazuri extreme. Loviturile întâmplătoare A treia grupă – secundară care va cuprinde loviturile întâmplătoare din jocul de fotbal: a) Lovirea mingii cu călcâiul.5. a) Lovirea mingii cu călcâiul La această lovitură mingea este atinsă cu partea labei piciorului din jurul osului călcâiului. b) Lovirea mingi cu genunchiul În timpul jocului apar situaţii când mingea datorită înălţimii ei nu poate fi lovită nici cu capul nici cu piciorul. În acest caz. În astfel de cazuri. cu deosebirea că nu mai avem timp pentru pendularea spre spate a coapsei încât vom ridica piciorul aflat pe sol. Cu această mişcare vom transmite mingea.1.g. Figura 15 Piciorul de sprijin trebuie aşezat lângă minge. cu o smucitură în sus. executată din coapsă. În cazul mingilor aflate în mişcare execuţia devine dificilă şi derutantă atât pentru coechipieri cât şi pentru adversari.16). dar folosirea ei în cazuri adecvate nu trebuie interzisă. jucătorul aflat în alergare după minge va trebui mai întâi să o depăşească cu piciorul de sprijin. în aşa fel încât în momentul lovirii cu călcâiului mingea să se găsească într-o poziţie corespunzătoare. flexând totodată genunchiul. În cadrul antrenamentelor nu ne vom ocupa de această lovitură. ca ultimă soluţie (fig.Grupa a III-a 3. Lovirea cu călcâiul nu se învaţă în cadrul antrenamentului cu temă distinctă. c) Aruncarea mingii. Poziţia piciorului de sprijin. fiind foarte rar întâlnită în cadrul jocului de fotbal şi atunci cu totul întâmplător (fig. Cu ajutorul genunchiului mingea poate fi transmisă la distanţe mici putând fi folosită pentru degajări şi chiar pentru şuturi la poartă.15). Figura 16 49 . jucătorul recurge la lovitura cu călcâiul. Când mingea nu mai poate fi atinsă cu o altă parte a corpului.

Pentru a efectua o preluare prin amortizare cu piciorul a mingii venite cu traiectorie înaltă. Jucătorul pentru a efectua o preluare prin ricoşare a mingii venite pe sus se va aşeza pe direcţia mingii.17). Ricoşarea. iar pentru a-l depăşi mingea este aruncată peste el. cu vârful îndreptat înainte pe direcţia de aruncare.2.piciorul de sprijin este aşezat prea înaintea sau prea în spatele mingii. traiectoria şi viteza. la o distanţă care corespunde momentului tactic. Intrarea în posesia mingii este un procedeu tehnic prin care mingea îşi modifică direcţia. pentru a putea fi utilizată cât mai favorabil de către jucători. Acest procedeu utilizat în joc. Mingea în mişcare întâlnind un corp rezistent (picior. întâlneşte o rezistenţă mobilă Figura 18 Figura 17 (jucătorul) care în contact cu mingea se retrage. Fotbalul modern a adus în prim plan preluarea prin „contra-lovitură“ care în fond este tot o ricoşare. Vârful piciorului de execuţie se introduce sub minge în direcţia mijlocului ei. fiind uşor flexat din genunchi şi având laba ridicată din călcâi. urmând o traiectorie greşită. Aruncarea mingii cu piciorul se execută numai când mingea este oprită şi se utilizează în două situaţii distincte: • la loviturile libere cu zid din apropierea porţii.laba piciorului care execută aruncarea acţionează într-una din părţile laterale ale mingii. ridicând talpa piciorului cu vârful în sus (fig. şi. deoarece tehnica de execuţie poate fi însuşită relativ rapid. jucătorul ridică piciorul în întâmpinarea mingii. este aşezat la 5-10 cm. ricoşând între pământ şi talpă. Amortizarea se produce atunci când mingea aflată în mişcare. iar la contactul cu ea îl retrage. Intrarea în posesia mingii În capitolul anterior am analizat procedeele prin care mingea este pusă în mişcare (lovită) folosind piciorul. apoi retragerea se micşorează treptat. .5. 50 . 3. Printr-o mişcare rapidă executată în sus şi înainte. piept. lateral şi înapoia mingii. mărind totodată spectaculozitatea jocului. cap) se va reîntoarce în direcţia opusă. Mingea după ce a atins pământul sare şi se loveşte de talpa piciorului. Greşeli frecvente: .c) Aruncarea mingii cu piciorul Deşi este mai puţin utilizat în joc. pentru a fi transmisă unui coechipier care pentru a putea continua acţiunea de joc trebuie să intre în posesia ei. excepţie fac jucătorii de clasă (la noi Dobrin şi Hagi l-au folosit cu succes) trebuie menţionat şi descris cu recomandarea de a fi cunoscut şi aplicat în joc în situaţiile în care se impune. la început cu o viteză apropiată de viteza cu care vine mingea. Aruncarea mingii cu piciorul nu necesită o perioadă lungă de pregătire. • când pe direcţia de pasare a mingii s-a interpus un apărător. Piciorul de sprijin. creează elementul spontaneităţii. adică va ricoşa.18). determinând rămânerea ei în imediata apropiere a jucătorului (fig. Privirea este aţintită în permanenţă asupra mingii până când mingea îşi face efectul dorit. de unde se loveşte iarăşi de pământ. ca urmare mingea va avea o traiectorie joasă sau prea înaltă mărind şansele de nereuşită. La baza tuturor preluărilor stau două legi mecanice bine cunoscute: amortizarea şi ricoşarea. mingea este aruncată peste adversar.

d) cu talpa. preluarea mingii cu capul.a. relaxată din genunchi şi şold în direcţie opusă celei din care vine mingea. B. ea poate să rămână sub talpă sau să ricoşeze în faţă. care îşi continuă deplasarea în aceeaşi direcţie (fig. În urma acestei ciocniri mingea se reîntoarce înapoi în direcţia imprimată de jucător. Preluarea mingii cu talpa În cazul în care mingea atinge solul înaintea planului lateral al corpului. 3. D.20). care vin din sensuri opuse. c) cu şiretul exterior. b) cu mijlocul şiretului. de pământ.Contralovitura rezultă dintr-o ciocnire a mingii cu piciorul. e) cu călcâiul. Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii ridicând laba piciorului cu vârful în sus la circa 6-7 cm. Preluarea mingii cu piciorul 1. Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi. preluarea mingii cu abdomenul. preluarea mingii cu piciorul.2. A. iar celălalt picior se ridică din şold cu genunchiul uşor flexat şi aşezăm talpa uşor oblic în faţa mingii în momentul în care aceasta atinge pământul sub un astfel de unghi încât mingea izbindu-se de talpă să se îndrepte spre sol oprindu-se. cu gamba (fluierul piciorului). cu laba piciorului: a) cu latul.5. cu coapsa. Figura 20 51 . Biomecanica procedeului. Figura 19 Clasificarea procedeelor de intrare în posesia mingii Procedeele de intrare în posesia mingii se clasifică după partea corpului cu care mingea vine în contact pentru a se efectua preluarea. În urma preluării mingii cu talpa. Tehnica se deosebeşte în cel de-al doilea caz prin întinderea labei piciorului. pieptul sau capul. C.19). După contactul cu solul mingea întâlneşte talpa şi rămâne pe pământ. oprirea sau preluarea ei se va face cu talpa ghetei (a labei). adică înainte (fig. astfel: A. 3. Teoretic unghiul de ricoşare este egal cu unghiul de izbire. braţele ridicate lateral pentru menţinerea echilibrului. preluarea mingii cu pieptul. 2.

Biomecanica procedeului. Unghiul format din talpă şi sol nu este corespunzător. În timpul preluării.b. 3. în întâmpinarea mingii. mingea trece pe sub talpă.preluarea cu întoarcere se efectuează în doi timpi şi nu într-o singură mişcare continuă. trunchiul este puţin aplecat înainte. În momentul în care mingea atinge mijlocul şiretului începe coborârea. Există jucători foarte dotaţi care reuşesc să execute astfel de preluări numai prin „cedarea“ bruscă (relaxarea) labei piciorului. deci micşorarea vitezei mingii.articulaţia gleznei este rigidă din care cauză mingea se va depărta de jucător.2.5. fără să ridice piciorul din şold. contactul cu solul se face concomitent cu mingea. 52 . iar braţele ridicate lateral ajută la menţinerea echilibrului. care trebuie să se facă destul de rapid. Cu cât laba piciorului se apropie de sol. greutatea este repartizată pe piciorul de sprijin. Preluarea mingii cu mijlocul şiretului (şiretul plin). Preluarea mingii cu exteriorul piciorului Ca regulă generală oprirea mingilor se face cu latul piciorului. Prea devreme. La baza reuşitei acestui procedeu stă mobilitatea articulaţiei coxofemurale de care depinde ridicarea cât mai sus a piciorului în întâmpinarea mingi. dar întâlnim situaţii în decursul jocului când nu putem folosi latul fiind nevoiţi să executăm preluarea mingii cu exteriorul celuilalt picior. mingea nu întâlneşte piciorul. care este şi foarte greu de executat. Greşeli frecvente: . Însoţind mingea pe un parcurs cât mai lung cu laba piciorului relaxată şi cu viteza de coborâre a piciorului treptat micşorată. Acest procedeu se poate executa şi prin săritură. Mingea rămâne sub talpă. Coborârea piciorului în acest caz se face cu o mişcare scurtă.21). Preluăm cu exteriorul piciorului drept. În momentul preluării. La baza acestui procedeu stă „cedarea“ rapidă a suprafeţei de izbire în momentul contactului cu mingea. având genunchiul uşor flexat.5. În timpul ridicării şi coborârii rapide a piciorului de execuţie. Biomecanica procedeului. cu atât se va micşora viteza de coborâre a piciorului.c.greutatea corpului este lăsată pe piciorul care execută preluarea.Greşeli frecvente: . Piciorul de sprijin flexat din genunchi suportă toată greutatea corpului. ea îşi va pierde forţa şi se va opri în faţa piciorului (fig.principala greşeală constă în alegerea greşită momentului când piciorul începe mişcarea de coborâre. iar prea târziu mingea întâlneşte un corp rigid şi ricoşează departe. iar braţele ridicate lateral menţinând echilibrul. jucătorul se află în aer.2. când urmează să primim mingea din dreapta şi cu cel stâng când continuăm acţiunea spre stânga cu mingea venită din aceeaşi direcţie. Cu cât înălţimea este mai joasă ridicarea este mai mică. efectuată din articulaţia gleznei. Folosind acest procedeu spectaculos de oprire a mingii. 3. Figura 21 Ridicarea piciorului depinde de înălţimea de la care vine mingea. . în acelaşi timp putem păstra mingea în imediata apropiere a noastră şi cel mai important aspect. . iar piciorul de execuţie este ridicat din şold cât mai sus. Prin aceasta se atinge scopul urmărit: însoţirea mingii pe un parcurs cât mai lung. având genunchiul puţin flexat. Preluarea cu mijlocul şiretului se aplică mingilor venite cu traiectorie. trunchiul puţin aplecat înainte. se evită greşelile de preluare datorate denivelărilor gazonului. deci şi porţiunea pe care piciorul însoţeşte mingea va fi mai scurtă. la început aproape cu aceeaşi iuţeală ca şi viteza de cădere a mingii.

Mişcarea de preluare începe prin ducerea piciorului înainte. 3. Umărul din partea piciorului de sprijin este adus puţin înainte.Piciorul de execuţie se ridică în faţa corpului de-a curmezişul. iar piciorul de execuţie este răsucit din şold.24). depăşind linia piciorului de sprijin. iar contactul cu partea interioară a labei se prelungeşte. b) preluarea din aer a mingii razante sau semi-înalte.23). braţele lateral.23). Figura 22 Preluarea cu şiretul exterior trebuie folosită numai în cazuri extreme. în întâmpinarea mingii.d. greşeala cea mai des întâlnită este aceea că nu răsucim laba piciorului spre interior şi nu o întindem în jos. Această mişcare trebuie să fie tot atât de rapidă ca viteza de sosire a mingii. întors spre interior din gleznă – cam în felul loviturii cu şiretul exterior – şi întins puţin în jos. Figura 23 Articulaţiile sunt relaxate. în timp ce forţa mingii scade prin amortizare până la oprirea ei în faţa piciorului. astfel ca gamba să formeze cu solul un unghi de aproximativ 45-500 (fig. În momentul în care mingea ia contact cu partea interioară a labei. c) preluarea. În timpul execuţiei. Mingea ia contact cu muchia exterioară a labei piciorului şi va sări în sus. Preluarea mingii cu interiorul labei Preluarea mingii cu latul se face cu aceeaşi suprafaţă cu care se efectuează lovitura cu latul. 53 . respectiv oprirea mingii ricoşate din pământ (fig.2. iar privirea urmăreşte mişcarea mingii. cu piciorul de sprijin flexat uşor din genunchi şi gleznă. braţele lateral. Sunt cunoscute trei variante ale preluării cu latul: a) oprirea mingilor rostogolite (fig.5. când alte procedee nu pot fi executate deoarece executarea ei este mai dificilă şi necesită un grad sporit de îndemânare. trunchiul puţin aplecat înapoi. Mingea ricoşată în pământ se loveşte de şiretul exterior al piciorului ţinut cu laba deasupra mingii şi o opreşte la sol (fig. piciorul este tras brusc înapoi din şold. Biomecanica procedeului. Luarea poziţiei faţă de minge este identică ca şi lovitura cu latul. Jucătorul se aşează pe direcţia sosirii mingii. depărtându-se de picior.22).

Preluarea mingii cu călcâiul Este un procedeu mai rar întâlnit în jocul de fotbal. ridicare care se poate realiza prin flexarea amplă a genunchiului.piciorul pendulant este ridicat prea sus.greutatea corpului nu este lăsată pe piciorul de sprijin. braţul opus este dus înapoi.retragerea întârziată a piciorului – mingea se izbeşte de un corp rigid. Trunchiul este aplecat înainte şi puţin răsucit în spate spre celălalt picior. iar mingea să cadă pe ea. ca urmare executantul calcă pe minge cu piciorul de execuţie. Greşeli frecvente: . iar piciorul de sprijin să fie aşezat lângă locul de contact al mingii cu solul.e. Piciorul de execuţie uşor răsucit din şold şi cu genunchiul puţin flexat este ridicat spre spate în raport cu înălţimea mingii. având vârful labei orientat pe direcţia de sosire a mingii. jucătorul va prelua mingea care cade în spatele lui cu partea exterioară – cea dintre călcâi şi gleznă – a labei piciorului şi o va trage sau ridica înainte. Din cauza suprafeţei mici de atingere a mingii. acest procedeu suferă din cauza preciziei în execuţie.Figura 24 Tehnica preluării mingilor razante (mingi care nu depăşesc nivelul genunchiului) este aproape identică cu cea a preluării mingilor rostogolite. depărtându-se de executant. Prin ducerea înapoi a piciorului întors din şold – ducere care nu trebuie să depăşească linia corpului – conducem mingea până sub corpul nostru. Dacă avem posibilitatea de a efectua preluarea cu un alt procedeu este indicat să renunţăm la preluarea cu călcâiul. Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi.24). 3. corespunzător înălţimii la care vine mingea. Trunchiul uşor aplecat înainte.5. este dus înainte. cu vârful îndreptat oblic înainte. relaxat. Preluarea mingilor care ricoşează de la pământ. astfel că mingea trece pe sub talpă. forţa cu care vine mingea scade în aşa măsură încât după izbire mingea nu ricoşează mai mult de un metru de la jucător. ca pe 54 . Poziţia piciorului de sprijin. executând primul pas. . mingea va ricoşa în sus.2. Mingea ricoşând din pământ. iar pentru a intra în posesia ei se întinde piciorul spre spate. .aşezarea piciorului de sprijin în urma punctului probabil de izbire a mingii cu pământul. iar umărul din partea piciorului de sprijin adus puţin înainte faţă de celălalt (fig.rigiditatea articulaţiilor are drept rezultat ricoşarea mingii la distanţă de piciorul executantului. picior care este dus înainte după lovire. Important este ca piciorul de execuţie să fie relaxat în momentul preluării. a trunchiului şi a braţelor sunt identice cu cele arătate la tehnica preluării mingilor rostogolite. rămâne în spatele nostru. Datorită relaxării sistemului de articulaţii al piciorului. nu de unul mobil. . ajutând la menţinerea echilibrului. fiind prea scurtă. celălalt răsucit din şold în aşa fel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii. întâlneşte partea interioară a labei piciorului (gamba şi solul trebuie să formeze un unghi de aproximativ 45-500). În timpul preluării cu călcâiul greutatea corpului se află pe piciorul de sprijin puternic flexat din genunchi. deosebirea constând în ridicarea mai sus a labei piciorului.mingea nu ia contact cu „latul“ ci cu gamba sau călcâiul din cauză că executantul nu „conduce“ mingea cu privirea. Laba piciorului trebuie ţinută astfel ca axa ei longitudinală să fie paralelă cu terenul. Biomecanica procedeului. . . Se foloseşte atunci când o pasă cu traiectorie arcuită. Braţul din partea piciorului de sprijin.

în momentul izbirii genunchii sunt întinşi prea puternic înainte. Figura 26 Greşeli frecvente: . . trunchiul fiind şi mai mult aplecat înainte. 55 .piciorul nu este întors în mod suficient din şold spre spate. din care cauză mingea va ricoşa prea departe de jucător. Figura 25 Greşeli frecvente: .25). caz în care mingea poate trece printre ele. Centrul de greutate este împins înainte prin flexarea uşoară a genunchilor şi ridicarea călcâielor de pe sol. mingea îşi va pierde viteza (fig. ci oblică. braţele menţin echilibrul. după contactul cu gambele. Mişcarea în sus a piciorului va fi foarte greu de executat mingea rămânând între coapsă şi gambă sau se va lovi de trunchi.axa longitudinală a labei piciorului nu este paralelă cu solul. aşezate paralel la o distanţă de aproximativ 20-30 cm. mingea va cădea lateral de picior şi nu în direcţia mişcării. Preluarea mingii cu gamba În timpul jocului apar situaţii când nu avem timpul necesar pentru a ridica piciorul şi a efectua o preluare (când mingea vine din faţă). Trunchiul este uşor aplecat înainte.26). Din această poziţie pornirea după preluare se face mai greu. . Biomecanica procedeului. lăsăm ca mingea să intre în unghiul format de gambe cu solul unde. Greutatea corpului este lăsată pe ambele picioare.5.f. 3. Se poate executa cu ambele gambe sau numai cu una. Suprafaţa de contact cu mingea nu va fi orizontală. Dacă intenţionăm să oprim mingea în faţa noastră. . în spatele punctului unde este mingea. În tot timpul mişcării privirea trebuie să fie orientată asupra mingii (fig.2. Aducerea mingii în faţă se face printr-o uşoară mişcare a piciorului. Atunci folosim preluarea cu gamba în special pe terenurile alunecoase. va lua contact cu terenul.jucătorul nu ridică călcâiele de pe sol şi execută mişcarea de preluare stând pe toată suprafaţa tălpii. coapsa rămânând sub coapsa jucătorului. iar privirea urmăreşte mingea.un plan neted.gambele nu sunt suficient de apropiate.

Acest procedeu este folosit foarte des de jucători. Mingea poate fi oprită pe piept. în plus. nici cu pieptul. 3. Poziţia toracelui fiind acum verticală.g. Biomecanica preluării.28).5.h. Celălalt picior va fi ridicat din şold cu genunchiul flexat astfel ca suprafaţa coapsei să fie orizontală. preluarea mingii cu pieptul nu necesită pregătiri speciale datorită suprafeţei mari de contact cu mingea şi datorită faptului că pieptul este mult mai moale decât laba piciorului. Lăsarea în jos a coapsei este posibilă prin ducerea spre spate a piciorului din şold. flexat din genunchi. Greutatea repartizată în mod egal pe ambele picioare. Condiţiile preluării cu coapsa sunt favorabile datorită stratului de muşchi care asigură o amortizare corespunzătoare a tăriei mingii. după izbire mingea va cădea la pământ (fig. să cadă direct pe pământ – atunci când avem intenţia să pasăm sau să conducem mingea. Cauza acestei greşeli este că jucătorul nu urmăreşte traiectoria mingii până în momentul contactului cu coapsa.2. având greutatea corpului pe piciorul de sprijin. În esenţă preluarea se face la fel ca şi preluarea mingii cu şiretul plin. Preluarea mingii cu pieptul Preluarea mingii cu pieptul este indicată în cazul mingilor venite cu boltă sau când transmiterea mingii cu capul este nerecomandabilă din punct de vedere tactic. mingea putând ricoşa la distanţă. Suprafaţa de izbire este lăsată în jos în momentul contactului cu mingea. Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii. datorită rezultatelor bune pe care le dă. Braţele ridicate lateral ajută la menţinerea echilibrului iar privirea urmăreşte mingea. sau 2. vom folosi coapsa piciorului. Biomecanica procedeului. . 56 . cu faţa la minge şi genunchii uşor flexaţi. Privirea este în permanenţă asupra mingii (fig. să ricoşeze aproape vertical sau să cadă în faţă pentru a continua rapid acţiunea de joc. Preluarea mingii cu coapsa Dacă mingea are o traiectorie care nu permite oprirea ei nici cu laba piciorului. Figura 27 Greşeli frecvente: .3. Jucătorul ia o uşoară poziţie pe spate. mingea după contactul cu coapsa să aibă o traiectorie înaltă – atunci când faza de joc ne obligă să menţinem mingea în apropiere.5.începătorii coboară coapsa prea încet sau prea repede.mingea ia contact cu partea coapsei din apropierea genunchiului.27).2. În momentul contactului toracele bombat este retras repede. Preluarea mingii cu coapsa se poate execut în două feluri: 1. iar toracele bombat astfel ca înainte de contactul cu mingea trunchiul să formeze un arc uşor aplecat spre spate.

Figura 28 Dacă dorim ca mingea în contact cu suprafaţa pieptului să ia o traiectorie înaltă.pentru a se evita jucarea mingii cu mâna este indicat ca braţele să fie ţinute lateral în momentul preluării. În momentul contactului mingii cu suprafaţa abdominală. Preluarea mingii cu abdomenul Pentru oprirea mingilor care ricoşează de la sol la o înălţime ce depăşeşte posibilitatea opririi ei cu gamba sau latul se foloseşte suprafaţa moale a abdomenului. rezultând ricoşarea în sus a mingii. Cu cât traiectoria se apropie de verticală.5. atunci în momentul izbirii se execută o extensie din articulaţiile gleznelor şi genunchilor. Figura 29 Greşeli frecvente: . iar mingea va cădea uşor pe sol (fig.corpul nu se aşează pe direcţia mingii. Biomecanica procedeului. determină trecerea mingii printre picioarele executantului. Greşeli frecvente: . Poziţia suprafeţei toracelui este în funcţie de traiectoria mingii. rezultând ricoşarea laterală a mingii. iar trunchiul este împins în întâmpinarea mingii. . în acest caz mingea va aluneca lateral. 57 . ci oblic. care fiind prea aproape de corp. greutatea corpului repartizată în mod egal pe ambele picioare. Jucătorul se aşează în faţa mingii.planul frontal al pieptului nu stă perpendicular pe direcţia din care vine mingea. 3. . trunchiul se apleacă înainte din şold. amortizând lovitura.nu se apreciază exact locul de contact al mingii cu solul.2. . cu atât planul toracelui trebuie să se apropie de orizontală. deci mingea va întâlni o suprafaţă rigidă – efectul amortizor se anulează – şi mingea va sări departe de jucător. braţele relaxate lângă corp iar privirea urmăreşte mingea.mingea nu este urmărită cu privirea fapt care duce la luarea contactului cu faţa în loc de piept.29).i. care amortizează mult mai uşor forţa cu care vine mingea. cu genunchii uşor flexaţi.retragerea pieptului se face cu întârziere. .

trunchiul aproape drept. prin retragerea trunchiului şi a gleznei. Toţi jucătorii unei echipe apelează la acest procedeu tehnic – conducerea mingii – mai mult sau mai puţin în decursul jocului.3. Rezultă o amortizare mai puţin reuşită. fiind singurul procedeu tehnic folosit pentru a păstra mingea. coechipierii fiind marcaţi sau când atacantul a scăpat de ultimul apărător la 20-30 metri distanţă de poarta adversă şi este nevoit să se îndrepte singur spre ea. În fotbalul modern al zilelor noastre. în funcţie de postul ocupat în echipă şi de felul cum trebuie continuată acţiunea de joc deja începută. Nu este greşit dacă începem „cedarea“ articulaţiilor înainte de contactul frunţii cu mingea. jocul individual trece pe planul doi. atât timp cât jocul de pase nu s-a perfecţionat. Clasificarea procedeelor de conducere a mingii În practică întâlnim trei procedee pentru conducerea mingii. Acestea sunt următoarele: 1. mingea ricoşând departe de jucător. Viteza de joc creşte datorită paselor directe şi rapide şi nu conducerii mingii. Această execuţie este recomandată numai în cazuri extreme. este dirijată înainte în aşa fel încât să rămână permanent sub controlul jucătorului (definiţie dată de N. Mingea este aşteptată în poziţie de fandare spre spate. În decursul evoluţiei fotbalului conducerea mingii a fost la mare cinste. corpul împins înainte din gât.a.3. fiind un apanaj al jocului individual.5. braţele lateral ajută la menţinerea echilibrului.j. 3. Roşculeţ). Preluarea mingii cu capul este cel mai dificil procedeu de preluare datorită suprafeţei mici şi tari din care mingea poate ricoşa cu uşurinţă. În momentul contactului cu mingea capul se retrage şi concomitent cu aceasta se accentuează flexarea din genunchi. 58 . de echipă. este preferabil o pasă cu capul dacă există o posibilitate sau o retragere pentru a efectua o preluare pe piept sau coapsă. Totuşi sunt situaţii când conducerea mingii devine inevitabilă. Preluarea mingii cu capul În timpul jocului apar situaţii când mingea venită la înălţimea capului nu poate fi jucată cu capul din motive tactice. datorită acestui lucru mingea va întâlni o suprafaţă rigidă şi va ricoşa departe de executant. Conducerea mingii Conducerea mingii este elementul tehnic în care mingea în urma unor lovituri succesive şi repetate cu una din părţile labei piciorului.3. Figura 30 Greşeli frecvente: Jucătorul întârzie retragerea capului şi a trunchiului. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul când jucătorul nu are cui pasa mingea. Conducerea şi protejarea mingii 3. Execuţia este greşită şi în cazul folosirii numai a articulaţiei şoldului. care este o „frână“ în calea măriri vitezei. Mingea vine în contact cu fruntea (fig. pentru a face loc jocului combinativ. Conducerea cu interiorul şiretului. iar privirea urmăreşte traiectoria mingii. cu genunchiul uşor flexat. Biomecanica procedeului. Atunci suntem nevoiţi să efectuăm o preluare folosind pentru aceasta capul.5. Conducerea cu mijlocul şiretului.2.5.30). în special pentru a creşte viteza de joc. 2.

iar privirea îndreptată spre minge în momentul contactului cu piciorul. Conducerea mingii cu şiretul plin Acest procedeu de conducere este mai dificil datorită faptului că mingea este „împinsă“ cu mijlocul şiretului. deci cu aceeaşi suprafaţă cu care se execută lovitura cu şiretul interior. coechipierii şi mai ales adversarii (fig. Braţele acţionează normal pe lângă corp. Biomecanica procedeului În timpul conducerii laba piciorului care conduce mingea este întoarsă în afară. În schimb îl întâlnim atunci când vrem să protejăm mingea de intervenţia adversarului care efectuează un atac de deposedare. iar laba piciorului este orientată cu vârful în jos. Laba piciorului este relaxată din gleznă. Între două atingerii ale mingii cu piciorul. deci în continuu solicitată şi încordată (fig.32). datorită poziţiei picioarelor care se schimbă în continuu.31). Conducerea cu exteriorul şiretului. este bine să se ridice capul pentru a vedea terenul. după necesitate. iar genunchiul piciorului care conduce mingea este îndepărtat de axa corpului. trunchiul uşor aplecat şi răsucit în direcţia piciorului de sprijin. acest procedeu nu permite o deplasare rapidă a jucătorilor. Mingea este împinsă de jucător cu partea exterioară a şiretului. 1.3. 2. 59 . Figura 31 Cu toate că suprafaţa de contact cu mingea este mai mare. Conducerea mingii cu interiorul şiretului Denumirea procedeului vine de la porţiunea labei piciorului care vine în contact cu mingea în timpul conducerii.

Faţă de procedeul anterior conducerea mingii cu şiretul plin. iar răsucirea trunchiului în timpul conducerii este abia perceptibilă. Principalul avantaj este rapiditatea ce se obţine prin folosirea lui. 3. genunchiul se apropie de axa longitudinală a corpului. Biomecanica procedeului Poziţia corpului. ceea ce face a mingea să capete efectul de „retro“. Laba piciorului este relaxată şi întoarsă din gleznă spre interior. sau când jucătorul are câmp liber spre poarta adversă (fig. în acest fel suprafaţa de conducere devenind mai mare. laba piciorului este răsucită spre interior. Figura 33 Biomecanica procedeului În momentul împingerii mingii înainte. naturale. a jucătorului în timpul alergării. Folosirea lui este indicată în depăşirea unui adversar. • mişcarea de alergare este continuă. datorită poziţiei normale. din care cauză este cel mai utilizat în timpul jocului.33). iar poziţia trunchiului şi balansul braţelor este identic cu cel de la procedeele anterioare. Lovitura se aplică mingii de sus în jos.Figura 32 Jucătorii începători au reţinere în folosirea acestui procedeu datorită posibilităţii de a lovi pământul cu vârful bocancului. a braţelor şi a trunchiului este identică cu cea descrisă la procedeul anterior. precum şi de suprafaţa mare de atingere. cu deosebirea că axul longitudinal al axei piciorului nu-şi schimbă poziţia în momentul atingerii mingii. 60 . şi anume: • se poate imprima mingii o mişcare de „retro“ foarte bună. Acest procedeu prezintă cele mai mari avantaje. Conducerea mingii cu şiretul exterior Mingea ia contact cu şiretul exterior al labei piciorului în momentul conducerii. prezintă unele avantaje. • corpul în timpul conducerii mingii are o mişcare normală avantajând astfel deplasarea rapidă a jucătorului. efect care menţine mingea în apropierea jucătorului.

dând naştere la complexe. o dată cu tragerea mingii. printr-o singură manevră sau prin mai multe. 5. 61 . cu zăpadă. scurte şi repetate.5. Jucătorul în timpul conducerii îşi interpune corpul între minge şi adversar pentru a anihila orice intervenţie la minge din partea apărătorului. Aceste situaţii apar când cuplul atacantapărător este angrenat în lupta pentru minge sau în timpul conducerii acesteia. în principal cu conducerea (de care foarte greu poate fi delimitată).b. ritmul alergării este întrerupt în timpul conducerii mingii. Această linie sinuoasă precum şi faptul că centrul de greutate se schimbă continuu. în timpul conducerii jucătorul nu foloseşte ambele picioare. Scopul acestor manevre este scoaterea mingii din raza de acţiune a adversarului. În acţiunea de protejare un rol important revine braţelor care ajută atât mişcarea de întoarcere cât şi menţinerea echilibrului. Protejarea mingii în timpul conducerii Jucătorul în timpul conducerii îşi interpune corpul între minge şi adversar pentru a anihila orice intervenţie la minge din partea apărătorului. jucătorul depărtează prea mult mingea de picior.4. În cazul unei singure manevre. Această poziţie ajută la menţinerea adversarului la distanţă iar protejarea se extinde. stâng şi drept. Aşadar preluarea se combină în joc şi cu alte procedee tehnice. ci lovită cu piciorul. Biomecanica procedeului este identică cu cea descrisă la conducerea cu şiretul plin.3. trunchiul este ţinut drept. În cel de-al doilea caz. Protejarea mingii se foloseşte numai când jucătorul cu mingea este atacat de adversar şi când nu are posibilitatea să combine cu un partener. şi cu preluarea sau fentele. sau când mingea este grea. piciorul de sprijin se roteşte producând întoarcerea jucătorului până când acesta ajunge cu spatele la adversar. Atacantul aşează piciorul pe minge şi o trage înapoi. iar adversarul caută să intervină. aplicat în mijlocul ei. în loc să fie puţin aplecat înainte. Acest procedeu este folosit cu precădere în situaţia când adversarul atacă direct din faţă şi când conducerea mingii va fi urmată de o mişcare înşelătoare. în acelaşi timp piciorul de sprijin pivotează producând întoarcerea jucătorului cu spatele la adversar. privirea este tot timpul îndreptată asupra mingii. când pe un picior. Conducerea mingii cu vârful labei piciorului Acest procedeu se execută cu cea mai mică suprafaţă de atingere a labei piciorului – vârful – din care cauză este folosită foarte rar în jocul de fotbal şi numai în situaţii speciale cum ar fi teren acoperit cu apă. va descrie o linie sinuoasă în zigzag. prin trageri repetate. uşor ridicate şi flexate din articulaţia coatelor. 3. braţele trebuie să fie încordate. rigid. o fereşte de intervenţia adversarului. • • • • • • • Greşeli frecvente mingea nu este împinsă cu piciorul uşor înainte. deosebirea constând în suprafaţa de lovire a mingii. Protejarea mingii statice Când jucătorii atacanţi-apărători se găsesc faţă în faţă. piciorul de sprijin efectuează paşi săltaţi înapoi. când pe celălalt. în speţă vârful bocancului. micşorează mult viteza de deplasare. Când jucătorul este întors complet. glezna este încordată în timpul atingerii. Protejarea mingii Protejarea mingii este elementul tehnic cu ajutorul căruia jucătorul o controlează. acţiunea de protejare se compune dintr-o succesiune de mişcări executate de atacant cu corpul şi picioarele. Conducerea mingii cu ambele picioare prin lovituri alternative Mingea lovită cu interiorul labei piciorului.

Fente în care rolul preponderent îl au mişcările membrelor inferioare (picioarelor). I. Conducerea mingii se efectuează cu piciorul opus direcţiei de atac a adversarului. Astfel pentru a depăşi adversarul pe partea stângă a acestuia. a mobilităţii articulare. împingând puternic în piciorul stâng. putând fi depăşit cu uşurinţă (cazul fentei de depăşire laterală). unul din picioare simulează trimiterea mingii într-o anumită direcţie. pentru ca imediat. Dată fiind marea varietate a mişcărilor înşelătoare folosite.4. sistematizarea lor constituie o operaţie dificilă. care astfel se găseşte în contratimp. obişnuirea tinerilor jucători cu alternarea rapidă a contracţiei şi relaxării musculaturii. cu mingea. Procedeele de fentare a adversarului sunt aplicate în toate acţiunile legate de lupta pentru minge şi pentru păstrarea ei. dublate de o cultivare corespunzătoare a imaginaţiei jucătorilor trebuie să constituie obiective ale instruirii. Prin derutarea adversarului jucătorul îşi maschează intenţia. un loc important revine mişcărilor înşelătoare (fentelor). prin îndoiri şi aplecări de trunchi. fentele în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului se caracterizează prin mutarea rapidă a centrului de greutate a corpului dintr-o parte în alta. jucătorul se află în faţa unor dificultăţi cauzate de prezenţa activă a adversarului. lovire a mingii cu piciorul sau capul etc. să-şi propulseze trunchiul spre partea sa dreaptă. creată de jucător. sau să execute o lovitură la poartă. Viteza de deplasare în astfel de cazuri este redusă. experienţa jucătorilor şi caracterul spectacular al jocului. Cauzele care au determinat frecvenţa folosirii mişcărilor înşelătoare au fost apariţia apărărilor aglomerate. controlând-o în continuare. executantul îndoaie sau apleacă trunchiul în partea stângă. începând o acţiune aparentă. Există situaţii când jucătorul a reuşit să depăşească un adversar şi trebuie să facă faţă atacului declanşat imediat de un alt apărător. 3. şi 2. concomitent cu mutarea centrului de greutate a corpului pe piciorul stâng. în acelaşi timp cu manevrarea mingii pe piciorul drept spre latura stângă a adversarului. Acestea sunt folosite pentru depăşirea şi derutarea adversarului. În această situaţie jucătorul este nevoit să-şi deruteze adversarul cu scopul de a câştiga timp sau teren. Modificările instantanee ale mişcărilor trunchiului şi ale picioarelor. Mişcarea înşelătoare – fenta Dintre elementele tehnice care îşi găsesc o aplicare din ce în ce mai mare în fotbalul actual. care nu îi dă posibilitatea de a transmite mingea unui coechipier. şi prin manevrarea bruscă a acesteia (acţiune favorizată şi de împingerea puternică în piciorul de sprijin) să se depăşească adversarul pe partea opusă celei în care este angajat pentru deposedare. Clasificarea după segmentele corpului care iau parte la acţiune 1. În acest sens. înşelându-l asupra direcţiei şi vitezei sale de deplasare precum şi asupra intenţiilor sale de a acţiona atât din punct de vedere tehnic cât şi tactic. pentru a obţine o anumită libertate de acţiune. În acest fel adversarul este ţinut la distanţă ajutat de antebraţul apropiat de acesta. Clasificarea mişcărilor înşelătoare se poate face după diferite criterii. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului. menite să determine adversarul să-l depăşească pe partea opusă. 62 . ca apoi să-şi frâneze pendularea înainte de a lovi mingea.5. În fentele în care rolul preponderent îl au mişcările picioarelor. În jocul de fotbal apar frecvente situaţii când înaintea sau în timpul executării unui procedeu tehnic oarecare (de preluare.Acest procedeu se aplică în cazul când adversarul atacă din lateral. au rol hotărâtor în reuşita fentelor iniţiate. situaţie în care se reiau mişcările de protejare a mingii. Ca o notă generală din punct de vedere biomecanic. În toate cazurile însă. Dificultatea constă în aceea că fenta reprezintă o combinaţie de mişcări ale capului şi picioarelor. pe care însă nu are de gând să o execute în continuare. fentele presupun nu numai efectuarea anumitor mişcări (cu trunchiul sau picioarele) ci depăşirea adversarului. ca răspuns la acţiunile adversarului. cât şi cu scopul camuflării unor procedee tehnice. avantaj faţă de adversar. în schimb este asigurată protejarea mingii. Datorită acestora jucătorul poate obţine.). aşa cum am arătat mai sus.

În zona de finalizare. 2. Prin felul cum sunt executate. III. 63 . piciorul. ceea ce generează în final o automatizare dăunătoare situaţiilor de 1 contra 1. braţele şi capul. executarea corectă a acestor acţiuni creează situaţii dificile pentru apărarea adversă. 1. 3. Din punct de vedere metodic. care consideră că jocul se dezvoltă numai pe baza acţiunilor colective. Ele sunt mişcări complexe formate în majoritatea cazurilor din începutul unei mişcări. Fentele înlănţuite ca şi fentele combinate îşi găsesc o largă aplicare în fotbalul actual. folosind alergările variate cu schimbări frecvente de direcţie şi ritm (fig.fenta de pe loc şi.II. Fenta simplă care constă dintr-o singură acţiune simulată. Aceştia impun jucătorilor construirea acţiunilor ofensive. de unii tehnicieni. Mişcări înşelătoare combinate. care la rândul lor pot fi înlocuite în final cu execuţia altui procedeu. 2. de cele mai multe ori.fenta din deplasare. Jucătorii în atac le utilizează pentru desprinderea de adversari (demarcarea) şi pentru a crea o situaţie tactică favorabilă pentru echipa lor. în sensuri şi ritmuri diferite. Totul este determinat de modul cum reacţionează adversarul. Ele sunt folosite atât de atacanţi cât şi de apărători în scopul creări unor condiţii mai favorabile pentru intrarea în posesia mingii sau pentru transmiterea ei. Fente înlănţuite care sunt constituite din mai multe procedee de fentare şi folosite împotriva unuia sau mai multor adversari. pot constitui fente de sine stătătoare. În meci. urmată de altă acţiune finală. Jucătorul care posedă o mare varietate de mişcări înşelătoare va putea alege soluţia cea mai potrivită situaţiei create. Clasificarea după numărul acţiunilor de simulare 1. Clasificarea după poziţia obiectului de joc 1. IV. Mişcările înşelătoare fără minge Sunt cele executate cu corpul. exclusiv prin pase. Mişcări înşelătoare cu minge. . când jucătorul se teme să atace adversarul şi eventual să înscrie un gol hotărâtor. Clasificarea după dinamica activităţii jucătorului . Fente combinate care se execută într-un complex de procedee tehnice. în anumite momente ale jocului. 3. Mişcări înşelătoare fără minge. Figura 34 Schimbările de direcţie sunt procedee ale mişcării în teren. driblingul şi fenta se execută legat şi constituie acţiuni individuale de atac. driblingul şi fentele sunt uneori subapreciate ca mijloc de depăşire a adversarului.34). De altfel fotbalul actual se caracterizează prin creşterea îndemânări de a dribla în suprafeţe aglomerate. întreruptă la un moment dat şi continuată cu alte procedee tehnice.

64 . produce derută în dispozitivul apărării adverse. deoarece în acelaşi timp cu derutarea adversarului. Mişcările înşelătoare cu mingea Sunt mai dificile decât cele fără minge.35). Jucătorii din apărare le folosesc pentru a întârzia acţiunea adversarului cu mingea.36). mai ales în zona de finalizare. Schimbările de direcţie devin mai eficace dacă sunt însoţite de unele mişcări înşelătoare efectuate cu corpul. prin legănări de corp.Schimbarea bruscă a direcţiei de alergare efectuată de unul sau mai mulţi jucători în atac. stânga-dreapta.37). apărătorul execută o plecare falsă în lateral. obligându-l pe acesta să se oprească sau să-şi schimbe direcţia de acţiune şi în al doilea rând pentru a deposeda adversarul de minge. acolo unde este pregătit să-l atace pentru deposedare. pentru a-l determina pe atacant să ocolească pe partea convenabilă pentru el. efectuate în faţa atacantului. În acest scop. Aceste mişcări constau în: a) simularea executării unui anumit procedeu tehnic (fig. trebuie stăpânită şi mingea. Figura 35 b) schimbarea direcţiei în timpul conducerii mingii (fig. Figura 36 c) schimbarea ritmului de alergare în timpul conducerii mingii (fig. 2.

Clasificarea procedeelor de fentare în situaţiile când: A. în jocul de astăzi găsim o serie de procedee de fentare. Adversarul se află în faţa jucătorului care execută fenta. 3. Mişcările înşelătoare combinate Sunt mai dificile ca execuţie.) (fig. În funcţie de aceste raporturi de poziţie. C. B. Figura 38 În această ordine. de spaţiile aglomerate. urmează prezentarea unor exemple de exerciţii şi mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea fentelor. Schimbările de ritm 65 .38). care îşi au aplicabilitate variată (în funcţie de distanţa faţă de adversar. de zona în care se acţionează etc. Prima parte a mişcării combinate este partea executată cu corpul şi numai după aceea urmează mişcarea înşelătoare propriu-zisă cu mingea (fig.39). Se află lateral. Figura 39 1. V. În spatele acestuia.Figura 37 Acestea se bazează pe propria iniţiativă şi pe întârzierea adversarului.

În apropierea adversarului (apărătorului) care se pregăteşte să atace atacantul loveşte mingea uşor. . c) piciorul de execuţie revine brusc spre minge. b. . • va pasa sau. • în urma acesteia adversarul are un moment când se opreşte.simularea unei întoarceri. . Se deosebeşte de prima prin faptul că intervine şi timpul III.oprirea mingii cu talpa piciorului. de exemplu cu interiorul labei piciorului drept. Conducerea mingii în condiţiile urmăririi de către adversar: fenta de oprire. c. Conducerea mingii spre adversar Apropierea de acesta şi depăşirea spre stânga sau dreapta. Figura 40 În aceste cazuri. În cazul când aceasta se continuă vom avea de-a face cu fenta de depăşire laterală dublă. • va şuta la poartă etc. dirijând-o în direcţia părţii interioare a piciorului stâng. atacantul simulează lovirea mingii cu interiorul labei piciorului (drept).Se realizează prin accelerări bruşte. în timpul conducerii mingii. apărătorul se pregăteşte să efectueze un atac hotărâtor de deposedare (fig. adică: • piciorul de execuţie al fentei simple când revine trece peste minge. nu o atinge şi trece de ea. Fenta prin lovire înşelătoare Se foloseşte când: a. lovirea mingii pe direcţia iniţială a fentei se va face cu piciorul stâng corespunzător direcţiei finale de deplasare. 4. 6.revenirea şi plecarea cu viteză mare în direcţia iniţială. S-ar putea spune că primele două faze formează timpul I al fentei şi ultimele două faze timpul II. urmate în final de schimbări de direcţie sau transmiteri variate ale mingii. • în aceeaşi clipă atacantul îşi schimbă spontan intenţia. b) îl trece pe deasupra mingii. Printr-o lovitură scurtă aplicată cu interiorul piciorului stâng mingea este dirijată în direcţie opusă. înregistrăm câteva faze: • atacantul simulează lovitura puternică printr-o pendulare accentuată a piciorului. 3. din punct de vedere metodic. 5. menţinând controlul mingii cu piciorul opus poziţiei şi direcţiei de atac a adversarului. Fenta de depăşire laterală Se execută conducând mingea în direcţia adversarului şi are următoarele faze: a) în apropierea adversarului. fie că: • va conduce mingea mai departe. • devenind picior de sprijin.40). 66 . mingea este nemişcată. este condusă de atacant. lovind-o cu partea exterioară a labei şi d) printr-un impuls rapid al piciorului de sprijin mingea şi corpul se deplasează în direcţie opusă eliberându-se de adversar (care se află pe picior opus). 2. În acest caz vom spune că s-a executat o fentă de depăşire laterală simplă.

6. astfel: • jucătorul calcă pe minge cu talpa piciorului (din partea opusă adversarului) oprindu-se brusc. e) Să corespundă notei personale de joc. 4. c) Să reprezinte o execuţie reală. Această fentă se poate aplica în timpul desfăşurării jocului cât şi la executarea loviturilor libere. 9. d) Să fie variată nu şablon. Fenta de „călcare a mingii“ se foloseşte îndeosebi când ambii jucători (atacant şi apărător) se află în plină viteză. 7. b) piciorul se deplasează însă înainte efectuând o pendulare şi descriind un cerc pe deasupra mingii. b) Să fie sugestivă. Metodica învăţării mişcărilor de fentare Învăţarea şi deprinderea procedeelor de fentare a adversarului cere o muncă metodică perseverentă. Fentele şi schimbările de direcţie să se facă de la 2-3 metri de adversar pentru a-i diminua acestuia posibilitatea de a interveni la minge. Jucătorii care au un simţ natural şi o îndemânare firească pentru a executa aceste mişcări sunt foarte rari. 8. urmând apoi exersarea liberă. cu treceri progresive sau bruşte de la un ritm la altul. 2. După depăşirea adversarului.7. f) Să folosească greşeala adversarului. apoi cu adversari pasivi şi în final cei semi-activi şi activi. Fentele propriu-zise au în faza iniţială o viteză de execuţie mai moderată. după care se trece la execuţie. c) acest moment îl pune pe adversar în situaţia de a-şi micşora viteza de deplasare suficient pentru ca atacantul să efectueze o împingere şi o accelerare a vitezei pentru a se desprinde de apărători. Fentele au eficienţă mai mare dacă se execută din mişcare şi nu de pe loc. pe deasupra mingii. trebuie să se continue deplasarea cu viteză maximă (şi nu micşorarea ei). Se începe cu explicaţia şi demonstrarea mai întâi globală şi apoi pe părţi. Fenta de privire are ca scop să deruteze atât adversarul apropiat cât şi pe cel îndepărtat. 5. 67 . Mişcările înşelătoare trebuie executate printr-un mare număr de repetări. Cerinţele generale cu privire la conţinutul execuţiei procedeelor de fentare: a) Să corespundă situaţiei tactice (să nu se execute în mod abuziv ca scop în sine). în cazul păstrării mingii la picior. convingătoare. În faza de învăţare vom alege câteva din cele mai simple şi mai eficace fente. • momentul desprinderii se poate folosi pentru o serie de alte procedee şi acţiuni. Fentele create se caracterizează prin ritm variat. • datorită inerţiei adversarul continuă deplasarea înainte. până când devin deprinderi. precum şi pentru a nu-i da posibilitatea de a recâştiga terenul pierdut. În momentul imediat de după reuşita fentei. în cazul efectuării unei pase sau şutului la poartă. În timpul execuţiei jucătorul cu mingea trebuie să fie relaxat. cu piciorul şi cu trunchiul. acestea trebuie făcute cu o mare viteză de execuţie. dând impresia că vrea să o oprească. 3. urmând ca cea finală să se facă cu viteză mare. Indicaţii metodice 1. „Fenta de biciclist“ se execută în felul următor: a) în timpul conducerii jucătorul ridică piciorul opus poziţiei adversarului. 8.

dar mai ales perfecţionarea. ci în cadrul unor complexe de procedee tehnice. Procedeele de deposedare sunt clasificate în funcţie de poziţia atacantului faţă de jucătorul care execută deposedarea.5. Deposedarea de minge este un element pe care îl execută în special apărătorii. efectuând atacuri în scop de deposedare. preluarea. iar dacă adversarul este în posesia ei se urmăreşte scoaterea mingii din posesia lui.9. Procedeele de deposedare trebuie să se execute corect (tehnic şi regulamentar) pentru că numai în acest fel jucătorul poate intra în posesia mingii fără să fie sancţionat. De aceea este necesar ca toţi jucătorii. 3. trebuie să se facă concomitent şi alături de celelalte procedee tehnice. pe acţiuni. Deposedarea adversarului de minge Prin deposedarea de minge înţelegem zădărnicirea posibilităţii adversarului de a intra în posesia mingii. dar el este folosit şi de ceilalţi jucători care caută să jeneze adversarii în pasarea. 68 . indiferent de post.5. procesul de învăţare. să-şi însuşească tehnica deposedărilor. degajarea mingii. Mişcările înşelătoare neconstituind procedee tehnice independente în joc.

din faţă. tăria mingii. astfel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii. Execuţia trebuie să se facă cu promptitudine şi rapid. Nehotărârea şi întârzierea în execuţie sunt cauze care duc la ratarea intercepţiei permiţând adversarului să intre în posesia mingii. asemănător loviturii cu latul.Deposedarea mingii prin intercepţie La acest procedeu jucătorul advers nu este propriu-zis în posesia mingii ci aşteaptă primirea ei. Jucătorul apărător va aştepta momentul când mingea se îndepărtează de piciorul atacantului. în scopul de a-l dezechilibra. Biomecanica procedeului Jucătorul care execută deposedarea de minge se aşează în faţa acestuia blocând drumul mingii cu partea interioară a piciorului. Pentru a reuşi deposedarea în această situaţie apărătorul trebuie să calculeze foarte bine traiectoria. Succesul deposedării prin intercepţie depinde în primul rând de viteza şi de hotărârea cu care se desfăşoară atacul de deposedare. iar mingea se află la picior sub controlul acestuia. Deposedarea când adversarul este în posesia mingii Execuţia deposedării când adversarul este în posesia mingii cere multă atenţie. moment în care mingea este împinsă pentru a continua conducerea ei. În acest moment când mingea se află lângă piciorul atacantului nu este indicat să încercăm deposedarea lui de minge căci reuşita este puţin probabilă. Pentru a se ivi un astfel de moment. cu hotărâre şi fără ezitare. iar piciorul cu care executăm deposedarea este răsucit din şold în afară. În această situaţie reuşita deposedării depinde de corectitudinea execuţiei propriu-zise. cu multă prudenţă. Procedeele de deposedare când mingea este în posesia adversarului sunt următoarele: din faţă.41). deoarece atacantul este preocupat în principal de intrarea în posesia mingii şi deci atenţia lui este îndreptată în acest sens. prin tatonări repetate. pentru a ajunge primul la minge. iar centrul de greutate să fie repartizat pe piciorul cu care se atacă pentru a imprima o uşoară împingere asupra adversarului. Odată ales momentul atacului acesta se execută prompt. Greutatea corpului se lasă pe piciorul de sprijin. Figura 41 69 . jucătorul apărător efectuează mişcările de apropiere faţă de adversar. prin împingerea uşoară cu umărul în pieptul acestuia. prudenţă şi o corectă apreciere a situaţiei. În acest caz acţiunea de deposedare nu trebuie să se efectueze decât în momentul cel mai potrivit. uşor flexat din genunchi. interpunându-se între cei doi jucători care urmau să-şi transmită mingea. din lateral şi prin urmărire. În momentul deposedării. Deposedarea adversarului din faţă Deposedarea din faţă este folosită împotriva adversarului care se îndreaptă în alergare spre noi. continuând astfel acţiunea începută. pentru a îndepărta mingea de adversar. deoarece observând intenţia apărătorului atacantul va putea para sau fenta. iar în final să putem scoate mingea din piciorul adversarului (fig. Deposedarea de minge în momentul preluării Sunt numeroase situaţiile când ambii jucători vor să intre în posesia mingii în acelaşi timp. acesta fiind legat de capacitatea jucătorului de a se orienta rapid şi de a lua o hotărâre corespunzătoare. Concomitent cu aceste mişcări se imprimă greutatea corpului asupra adversarului. trunchiul este uşor aplecat înainte iar braţele ţinute lateral ajută la menţinerea echilibrului. Forţa şi greutatea corporală trebuie imprimate.

.Eficacitatea este redusă dacă jucătorul nu-şi foloseşte forţa corporală. ci numai pentru menţinerea echilibrului. Aceste procedee se folosesc de obicei pe terenuri mai umede.42). În timpul deposedării braţele nu trebuie folosite pentru a îndepărta pe adversar de minge sau pentru a se sprijini de acesta.În prima fază când jucătorul tatonează aşteptând momentul declanşării atacului. În momentul depărtării mingii de piciorul celui care o conduce începem 70 . pentru a nu fi derutat şi depăşit. În acest caz piciorul de sprijin poate suferi o leziune în urma ciocnirii iar pornirea după efectuarea deposedării este dificilă. Din cauza riscurilor arătate deposedarea nu este recomandată decât în cazurile când alte procedee nu mai pot fi aplicate. Când se execută regulamentar? Atunci când executantul a jucat mai întâi mingea şi aceasta a deviat de la drumul ei firesc. Alegerea procedeului depinde de distanţa la care se află mingea. Greşeli frecvente . În timpul împingerii braţul din partea adversarului trebuie să fie lipit de corp. înainte.Ţinerea relaxată a piciorului cu care se execută deposedarea. Biomecanica procedeului Jucătorul care se pregăteşte să execute alunecarea se află în spatele adversarului. Acest procedeu este foarte dificil de executat deoarece mişcările la care se supune executantul prin contactul pe care îl are cu gazonul şi cu adversarul îi poate provoca leziuni. folosim deposedarea prin alunecare. poate provoca leziuni. Deposedarea prin alunecare poate fi făcută cu piciorul apropiat de adversar sau cu piciorul îndepărtat de adversar. Pentru a-l executa jucătorul trebuie să ia contact cu adversarul care are mingea. . şi nu la mişcările pe care le face adversarul. Figura 42 Deposedarea de minge prin urmărire Acest procedeu se foloseşte atunci când adversarul cu mingea la picior depăşeşte apărătorul. are privirea îndreptată la minge. îmbibate cu apă sau pe zăpadă deoarece favorizează alunecarea corpului pe gazon. de piciorul celui care o conduce. Deposedarea de mingea din lateral Acest procedeu se întâlneşte destul de des în jocul de fotbal. Ultimul pas îl face apropiind piciorul de sprijin de minge în timp ce corpul se apleacă în direcţia executării deposedării. într-o poziţie puţin oblică. după care se poate produce împiedecarea atacantului de piciorul întins pe gazon. Apărătorul depăşit va încerca să-l ajungă din urmă pe atacant. Deposedarea prin alunecare este dificil de apreciat chiar şi de către arbitrii experimentaţi dacă a fost executată regulamentar sau nu. Deposedarea prin alunecare În situaţia când jucătorul cu mingea nu mai poate fi ajuns pentru a lua contact corporal cu el. iar celălalt braţ întins lateral (fig. În momentul ajungerii începe deposedarea din lateral (procedeu descris anterior) sau prin interpunerea corpului între minge şi jucătorul cu mingea. Pentru a-l deposeda apărătorul trebuie să folosească împingerea umărului din lateral asupra corpului adversarului.Greutatea nu este lăsată pe piciorul de sprijin ci pe piciorul de bătaie. fără a fi sancţionat de arbitru. În majoritatea cazurilor executantul procedeului cât şi jucătorul cu mingea iau contact cu gazonul şi de multe ori prăbuşirea se face peste jucătorul apărător căzut la pământ.

fie din alergare. Din aceste considerente jocul cu capul ocupă un loc de frunte în tehnica jocului de fotbal. . este deseori tot atât de periculoasă ca o lovitură cu piciorul. acesta este „aruncat“ întins înspre minge pentru a o îndepărta. degajată cu capul. iar însuşirea lui la un nivel ridicat devine o necesitate. celălalt braţ rămâne lateral în poziţia sa naturală pentru a menţine echilibrul (fig. Mingea venită pe sus poate fi parată.corpul nu se răsuceşte cu faţa în sus în timpul alunecării. fie de pe loc. cu capul. În timpul executării procedeului privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge. Atenuăm luarea contactului cu gazonul prin aşezarea braţului de pe partea piciorului executant pe gazon. a scos în evidenţă utilitatea folosirii loviturilor cu capul în cazul mingilor venite pe sus cu traiectorie înaltă. . Lovirea mingii cu capul Lovirea mingii cu capul este un element important al tehnicii fotbalului. Mişcarea de alunecare se întrerupe în timpul declanşării alunecării. 3.executarea deposedării din spate. puţin flexat din genunchi. execuţia fiind neregulamentară. În fotbal există multe posibilităţi pentru utilizarea jocului cu capul. Piciorul de execuţie întâlneşte piciorul de sprijin al adversarului. . fie de pe sol sau din săritură. iar după terminarea deposedării jucătorul se ridică rapid în picioare pentru a putea participa din nou la joc.6. jucătorul riscând să ajungă cu faţa pe gazon. Greşeli frecvente . Figura 43 În cazul deposedării cu piciorul apropiat.43).piciorul ia contact cu călcâiul şi nu cu partea exterioară a gambei. datorită contactului cu şoldul adversarului şi a poziţiei întinse a piciorului de execuţie nu se recomandă folosirea acestui procedeu pentru a se evita leziunile care pot apărea. Lovirea mingii se produce de obicei cu vârful piciorului de execuţie. Dezvoltarea fotbalului şi în special evoluţia tehnicii. 71 . pe urmă de şold şi în final cu partea laterală a trunchiului.5. de obicei este considerată greşeala grava (cartonaş roşu). execuţie greşită. Împingem adversarul mai întâi cu braţul după care încercăm lovirea mingii. după care îl întindem spre minge pe care o îndepărtăm sau o lovim cu talpa.alunecarea pe partea laterală a piciorului depărtat. O lovitură la poartă puternică şi bine dirijată. În timpul alunecării solul este atins mai întâi cu exteriorul gambei.nu se apreciază corect începerea alunecării.

cu părţile laterale. • contactul cu solul.45). • echilibrarea în momentul lovirii mingii. Dacă lovitura se aplică în punctul C.Suprafaţa de lovire a mingii Mingea poate fi lovită cu oricare parte a capului: cu mijlocul frunţii. mingea va urma o traiectorie orizontală (lovitura razantă). • continuarea acţiunii.44). cu partea superioară (creştetul). Dacă lovitura se aplică în jumătatea inferioară (A) mingea va urma o traiectorie înaltă în direcţia axei AB (degajări – fig. Figura 44 Punctul de lovire Traiectoria viitoare a mingii este determinată de poziţia suprafeţei de lovire (fruntea) cât şi de punctul de pe suprafaţa mingii unde se aplică lovitura. dacă lovitura se aplică în jumătatea superioară (E) mingea va fi trimisă în jos pe direcţia axei EF. făcând ca dirijarea mingii să se facă cât mai precis şi fără durere (fig. 72 . Aceste componente ale mecanismului de bază vor fi analizate în detaliu. • lovitura propriu-zisă. cu prilejul prezentării fiecărui procedeu de lovire a mingii cu capul. Lovitura aplicată cu mijlocul frunţii este cea mai indicată datorită suprafeţei mari şi netede a osului frontal şi totodată puternică. sau chiar cu partea posterioară (ceafa). Figura 45 Biomecanica lovirii mingii cu capul Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii cu capul sunt următoarele: • alergarea pentru a ajunge primul la minge. • săritura. • elanul. Totodată în cazul lovirii mingii putem urmări mingea cu privirea permanent.

47). Din această poziţie începe faza a doua şi lovitura propriu-zisă. • lovirea mingii cu capul de pe loc urmată de săritură. 73 . Pentru ca mingea lovită cu capul de pe loc să aibă putere şi precizie la ea vor participa toate articulaţiile împreună cu masa corpului. Biomecanica procedeului Tehnica loviturii cu capul de pe loc prezintă două faze distincte. b) după direcţia pe care o urmează mingea în urma loviturii cu capul. • lovirea mingii cu capul lateral.Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul Clasificarea loviturilor cu capul se poate face după două criterii: a) după poziţia jucătorului în momentul loviturii. b) Din punct de vedere al direcţiei: • lovirea mingii cu capul înainte (jos. iar stabilitatea întregului corp în momentul loviturii este mai mare (fig. • lovirea mingii cu capul înapoi. În acest scop pe lângă cap şi gât la lovitură participă trunchiul şi picioarele. Această poziţie prezintă avantajul că i se poate imprima mingii o forţă mărită.47). În prima fază greutatea se află pe piciorul din spate. Lovirea mingii cu capul de pe loc. muşchii gâtului fiind încordaţi. Lovirea mingii cu capul de pe loc cu un picior înainte Mişcările sunt identice cu cele descrise anterior cu deosebirea constând în poziţia picioarelor. • lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior sau pe ambele picioare. Figura 46 Varianta A. razant sau cu boltă).46. trecând pe cel din faţă după producerea loviturii cu capul. a) După poziţia jucătorului: • lovirea mingii cu capul de pe loc. Fruntea va lua contact cu mingea în momentul în care trunchiul se apropie de verticală respectiv când trunchiul este în plin avânt. prin revenirea bruscă a trunchiului dinapoi înainte şi izbirea mingii cu capul. În prima fază jucătorul „se pregăteşte“ pentru execuţia propriu-zisă prin aşezarea picioarelor uşor depărtate şi flexate concomitent cu înclinarea trunchiului spre spate şi ducerea braţelor înainte flexate din coate. Linia umerilor va fi perpendiculară pe direcţia mingii (fig. • lovirea mingii cu capul din alergare (fără desprindere de la sol). razant Lovirea mingii cu capul de pe loc este cea mai uşoară şi de aceea instruirea începătorilor va începe cu acest procedeu.

Jucătorul aşteaptă mingea stând cu picioarele puţin depărtate. trunchiul şi gâtul sunt înclinate înapoi şi totodată răsucite în direcţia dorită. picioarele puternic flexate din genunchi şi glezne se întorc pe tălpi în direcţia dată. 74 . Concomitent cu înclinarea şi răsucirea trunchiului. Deoarece nu putem vedea ce se întâmplă în spatele nostru această execuţie nu poate fi precisă. Acest procedeu se mai foloseşte de către apărători pentru a trimite mingea propriului portar. În această poziţie aşteptăm mingea. în aglomerările din faţa porţii. fără o pregătire prealabilă. Aceste sărituri se execută numai din desprinderea energică şi rapidă a corpului pe verticală. Lovirea mingii cu capul din poziţie statică – înapoi Trimiterea mingii cu capul înapoi se practică cu totul întâmplător în timpul jocului şi numai atunci când nu există altă posibilitate pentru transmiterea ei. Execuţia propriu-zisă a loviturii cu capul este identică cu trimiterea mingii cu capul înainte (fig. Variantă D.Figura 47 Varianta B. flexând genunchii şi gleznele mai mult decât de obicei. fie din centrări sau din lovituri de la colţul terenului. Acest procedeu se întâlneşte frecvent în lupta aeriană.47). În prima parte a execuţiei. Lovirea mingii cu capul de pe loc spre lateral Executarea tehnică a loviturilor cu capul în direcţie laterală este „identică“ în detalii cu mişcarea de lovire înainte. Privirea urmăreşte permanent mingea. Varianta C. când nu pot trimite mingea în faţă sau lateral. Acest procedeu este folosit deseori de către înaintaşi în lupta lor cu apărătorii. deosebirea constând în direcţia înclinării înapoi şi înainte a trunchiului. Astfel de situaţii se întâlnesc la mingile transmise în faţa porţii. iar pentru a lovi mingea el este nevoit să execute o desprindere pe verticală (o săritură). În momentul când mingea ia contact cu fruntea se execută o extensie puternică a genunchilor şi gleznelor precum şi o întindere rapidă din şold. Lovirea mingii cu capul de pe loc din săritură Acest procedeu se foloseşte în toate situaţiile când mingea vine pe neaşteptate spre jucător şi la o înălţime care îl depăşeşte. trunchiul şi gâtul se înclină înapoi până când suprafaţa frunţii va fi aproape orizontală.

indiferent dacă mingea este dirijată înainte. Din această poziţie efectuăm împingerea printr-o pendulare bruscă şi puternică a braţelor înainte şi în sus. Figura 49 b) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior.48. întindem cu putere genunchii şi gleznele şi ne desprindem de sol. Lovitura trebuie executată în momentul când mingea şi jucătorul aflat în mişcare se întâlnesc.50). iar planul frunţii trebuie să fie perpendicular pe direcţia loviturii. iar trunchiul se înclină uşor înainte. Astfel avem: a) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare Acest procedeu se foloseşte atunci când suntem în contact cu adversarul sau se află în imediata apropiere. Figura 48 Lovirea mingii cu capul din săritură Sunt frecvente situaţiile când jucătorul pentru a putea lovi mingea venită cu o traiectorie înaltă este nevoit să execute o săritură. La acest procedeu săritura este precedată de elan şi de bătaie. Mingea trebuie lovită cu fruntea. lateral sau înapoi. A. Mingea trebuie lovită de jucătorul care aleargă normal fără să execute o desprindere sau săritură (fig. Tehnica loviturii este identică cu tehnica loviturii cu capul de pe loc. Pentru a-l executa efectuăm o uşoară genuflexiune cu ambele picioare în timp ce braţele pendulează înapoi.49). În timpul zborului executăm lovitura cu capul (fig. Figura 50 75 .Lovirea mingii cu capul din alergare Lovirea mingii cu capul din mişcare este mai dificilă deoarece lovirea trebuie făcută în timpul alergării sau imediat după terminarea ei. În funcţie de felul cum se face bătaia se clasifică şi loviturile cu capul din săritură.

În acest moment al săriturii corpul a atins punctul cel mai înalt al săriturii aşteptând sosirea mingii. iar dacă se execută săritura cu întârziere mingea trece de jucător. b) Ghemuirea. c) Bătaia urmează după ghemuire. braţele ajută la menţinerea echilibrului (fig. e) Revenirea pe pământ este faza de închidere a mişcării. d) efortul din aer (lovitura cu capul) e) revenirea pe pământ. prin flexarea pronunţată a genunchiului. trunchiul execută brusc o pendulare dinapoi înainte iar capul acţionând din gât loveşte cu putere mingea. de aplecare înainte lovind mingea cu putere. Biomecanica procedeului Lovitura cu capul din săritură este una din mişcările cele mai complexe şi dificile din tehnica fotbalului. B. dar nici nu va depăşi 5-6 metri. se ridică viguros în sus ajutând înălţarea corpului. Mişcarea loviturii cu capul din săritură cu bătaie pe un singur picior se compune din următoarele faze: a) elanul. flexat din genunchi. Talpa aruncă parcă corpul de la sol în timp ce piciorul celălalt. Figura 51 Pentru a executa corect acest procedeu jucătorul trebuie să aibă o foarte bună coordonare a mişcărilor şi un dezvoltat simţ al echilibrului. ci numai de aplecarea înainte a gâtului pentru a amplifica puterea loviturii. În tot timpul mişcării privirea urmăreşte mingea. Dacă mingea este lovită în punctul maxim al săriturii. Datorită mişcării trunchiului şi picioarele sunt duse înainte iar braţele sunt trase brusc înapoi. În clipa în care mingea ajunge la înălţimea frunţii. trunchiul şi capul se află în extensie şi execută o mişcare bruscă. La acest procedeu înălţimea corpului este aproape neglijabilă dacă jucătorul dispune de un bun simţ al ritmului şi de supleţea necesară. Ea se face de obicei pe ambele picioare. Trunchiul se arcuieşte uşor în spate. Greutatea corpului trece de pe călcâi asupra pingelei. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior Acest procedeu este folosit pentru a lovi mingile care depăşesc înălţimea corpului şi în momentul începerii alergării nu se află nici un adversar în apropierea lui. genunchii sunt flexaţi. Jucătorul are nevoie de minimum 1-2 metri pentru a efectua un elan. Prin folosirea elanului înălţimea la care lovim mingea va fi mult mai mare decât în cazul săriturii cu bătaie pe ambele picioare. Dacă săritura este efectuată prea devreme mingea va fi lovită nu cu fruntea ci cu faţa. În cazul lovirii mingii în urcare sau în coborâre nu ne putem folosi de trunchi. d) Efortul din aer (lovitura cu capul). a) Elanul este alergarea efectuată de jucător din punctul de plecare până în momentul ultimului pas care trebuie să cadă pe piciorul de bătaie. c) bătaia.Mingea poate fi lovită în timpul desprinderii în punctul maxim al săriturii sau în timpul revenirii pe sol. 76 .51). scurtă. iar eficacitatea loviturii va creşte datorită forţei cu care este lovită mingea. b) ghemuirea. bărbia sau chiar mai jos. Piciorul de bătaie flexat din genunchi se extinde cu putere. La acest procedeu este foarte important momentul ales pentru efectuarea săriturii. Înainte de ultimul pas pe piciorul de bătaie începe ghemuirea care constă din coborârea centrului de greutate şi împingerea lui deasupra piciorului de bătaie.

unul în faţa celuilalt. prin alunecare. Greutatea este repartizată pe piciorul din spate iar în momentul începerii aruncării aceasta trece pe piciorul dinainte. dar mult mai periculoase datorită preciziei în aruncare dată de mână. • jucătorul execută săritura cu capul de pe loc din fandare laterală şi nu din fandare înapoi. În tot acest timp greutatea este repartizată pe ambele picioare. când se găseşte deasupra capului.A.C. Executantul trebuie să se folosească de ambele mâini şi să arunce de deasupra capului. Aruncarea de la tuşă fiind executată cu mâna este considerată de majoritatea jucătorilor şi chiar a antrenorilor ca o problemă secundară. în uşoară fandare. Lovitura în ascensiune se foloseşte pentru a trimite mingea la distanţe mari (degajări cu capul). • la lovitura cu partea laterală a frunţii numai capul este întors lateral iar planul corpului este îndreptat înainte. fie în aer. pornită de la glezne şi genunchi. 3. încât în timpul antrenamentelor tehnica aruncării abia ajunge să fie exersată. Toate aceste mişcări se execută relaxat. Aruncarea de la margine se poate executa de pe loc sau cu elan. preluare) iar lovitura executată în cădere se foloseşte pentru pasarea mingii unui partener care se află în imediata sa apropiere. • lovitura cu capul în direcţie laterală nu este executată cu fruntea ci cu partea laterală a frunţii. Aruncarea mingii de la margine Regulamentul jocului precizează modul de continuare a jocului atunci când mingea a depăşit liniile laterale ale terenului. Aruncarea mingii de la margine de pe loc Acest procedeu se poate efectua cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un picior în faţă. şut la poartă.7. cu ducerea rapidă a braţelor dinainte înapoi şi se termină cu aruncarea mingii.Un alt aspect al execuţiei îl ridică momentul în care lovim mingea. Aruncarea mingii de pe loc cu un picior în faţă Cuprinde aceleaşi mişcări ca la procedeul anterior cu deosebirea că picioarele sunt uşor depărtate. a cărei executare este prescrisă în mod expres de regulamentul de joc. având faţa sau o parte a corpului la teren iar picioarele pe pământ. poate asigura o serie de avantaje. • lovirea mingii la o înălţime nepotrivită cu capul din săritură (jucătorul se bagă sub minge). la punctul maxim sau în timpul revenirii la pământ. pe deasupra capului până trece de axul vertical al corpului. şi Remus Câmpeanu de la „U“ Cluj) asemeni loviturii de la colţ. lovitura executată în punctul maxim se foloseşte cel mai des în lupta cu adversarii pentru a intra în posesia mingii şi a o trimite corespunzător situaţiei de joc (pasă. specificând că jocul se va relua cu o aruncare de la margine de pe locul de unde mingea a părăsit terenul. valabile pentru toate procedeele de lovire a mingii cu capul: • jucătorul nu loveşte mingea cu fruntea ci cu partea laterală sau creştetul capului.5. • jucătorul nu se foloseşte de forţa corporală ci execută mişcarea numai din gât. jucătorul fiind ridicat pe vârfuri. fără încordare. Urmează aruncarea propriu-zisă care începe cu extinderea energică a corpului înainte. Acest procedeu asigura transmiterea mingii la o distanţă mai mare datorită impulsului dat de extinderea puternică a piciorului dinapoi. Biomecanica procedeului Jucătorul ţine mingea cu ambele mâini. după care urmează ducerea braţelor flexate prin înainte-sus. În trecut au fost jucători care aruncau mingea 30-40 metri (Zavada – C. Greşeli frecvente În procesul de învăţare cele mai frecvente greşeli întâlnite sunt următoarele. Aruncarea de la margine este deci o parte a tehnicii. fie pe pământ. Care este momentul cel mai eficace de a lovi mingea – în timpul înălţării corpului. 77 . Corecta execuţie tehnică. folosirea ei variată din punct de vedere tactic. În acest timp trunchiul se înclină spre spate iar picioarele se flexează din genunchi. Mişcarea se termină în extensie. Regulamentul arată şi modul de executare a repunerii.

poziţia de bază. Mişcări fără minge: a. El este primul jucător care după ce a oprit un atac advers. atenţie distributivă etc. porneşte atacul propriei sale echipe. Greşeli frecvente Greşelile de tehnică sunt şi cele de regulament. Această prevedere regulamentară privind folosirea mâinilor este valabilă numai în interiorul suprafeţei de pedeapsă proprii. • jucătorul lasă mingea să cadă în faţa lui. încredere în sine. • în timpul aruncării îşi ridică un picior sau ambele de pe gazon. prinderea mingii. iar în jocul său întâlnim alte elemente tehnice decât la ceilalţi jucători. dar trebuie să fim atenţi pentru a nu depăşi limitele terenului în momentul terminării elanului. În afara acestei suprafeţe fiind considerat ca şi oricare alt jucător de câmp. • greutatea corpului nu este adusă înainte în timpul aruncării. În fotbalul modern. Totodată pregătirea fizică. plasamentul. Mişcări cu mingea: a. O altă activitate importantă a portarului este aceea de îndrumare şi dirijare a componenţilor liniei defensive. tehnico-tactică şi în special moral-volitivă are un conţinut diferit din care cauză portarului i se cer calităţi şi însuşiri deosebite cum ar fi: forţă. c. Datorită elanului mingea poate fi aruncată la distanţe apreciabile. Datorită acestor două sarcini tehnica jocului portarului se împarte astfel: a) mijloace tehnice de apărare ale portarului. hotărâre. Sarcina principală a portarului – aceea de ultim apărător – este de a împiedica intrarea mingii în poartă prin orice mijloace. • trecerea trunchiului din poziţia aplecat spre spate în poziţia aplecat înainte nu este destul de energică. prin trimiterea în teren a mingii. sarcina portarului nu se rezumă numai la apărarea porţii proprii. c. voinţă. iar pe ultimii paşi se ridică deasupra capului concomitent cu accelerarea alergării. devierea mingii. 78 . deplasarea pe linia porţii. b. Faza a doua este identică cu aruncarea de pe loc. pe lângă munca propriu-zisă de apărare. printr-o degajare precisă şi rapidă. imaginaţie. 2. Jocul portarului deosebindu-se radical de acela al jucătorilor de câmp. Portarul este deci jucătorul multilateral al echipei. inclusiv prin folosirea mâinilor. cu mâna sau piciorul. b) mijloace tehnice de atac ale portarului. d. boxarea mingii. ci se extinde şi la iniţierea atacurilor. o îndrumare psihică şi o educaţie cu totul deosebite de ale acestora. Astfel: • jucătorul aruncă numai cu un braţ.Aruncarea mingii de la margine din elan Aruncarea se execută după un elan de 4-5 paşi. plonjonul. În timpul alergării mingea este ţinută în faţă. • în timpul aruncării depăşeşte linia de tuşă cu un picior sau cu ambele. portarului i se cer însă şi alte activităţi. Mijloace tehnice specifice jocului portarului Regulamentul jocului de fotbal precizează faptul că o echipă de fotbal este alcătuită din 10 jucători de câmp şi un portar. e. Mijloacele tehnice de apărare ale portarului pot fi sistematizate astfel: 1.8. aruncarea mingii cu mâna. b. cere o instruire. 3. Sistematizarea tehnicii portarului După cum am arătat.5.

genunchii flexaţi şi împinşi înainte.deplasarea se face cu paşi încrucişaţi.braţele sunt ţinute pe lângă corp.53).52). Figura 52 Din această poziţie orice mişcare poate fi începută cu uşurinţă. iar portarul se află în echilibru stabil. Această poziţie fiind obositoare nu se recomandă a se păstra în permanenţă decât în cazul acţiunilor în imediata apropiere a porţii. 1. Mişcările fără minge a. degajarea mingii cu piciorul. h. Figura 53 79 . ieşirea din poartă şi blocarea mingii. Biomecanica procedeului Trunchiul va fi aplecat înainte din şolduri. dar flexate din coate la un unghi de 45 de grade. . braţele lângă corp lăsate în jos cu palmele orientate tot în jos. iar privirea urmăreşte în permanenţă mingea (fig. greutatea este lăsată pe tălpi. poziţia aproape în picioare. g. conducerea mingii. Poziţia de bază În aşteptarea mingii portarul va trebui să ia o poziţie cât mai convenabilă pentru a putea interveni cu succes la mingile trimise spre poartă în orice moment al jocului. picioarele depărtate la nivelul umerilor.flexarea genunchilor insuficientă. încercând să se plaseze acolo unde şansele de reuşită sunt mai mari.greutatea corpului este lăsată pe călcâie. . Deplasările laterale din această poziţie se fac cu paşi adăugaţi scurţi şi săltaţi pentru ca schimbarea greutăţii de pe un picior pe celălalt să fie cât mai uşoară fără a influenţa rapiditatea deplasării.privirea nu urmăreşte în permanenţă mingea. .f. . Greşeli frecvente . b)Plasamentul şi deplasările specifice În timpul desfăşurării jocului portarul îşi schimbă permanent poziţia şi locul în poartă în funcţie de poziţia mingii. . Deplasările laterale prin paşi adăugaţi le execută în aşa fel încât să fie în permanenţă pe bisectoarea unghiului format de minge şi cei doi stâlpi ai porţii (fig.păstrarea poziţiei de bază un timp îndelungat va duce la obosirea portarului (poziţia se păstrează chiar şi atunci când mingea este în terenul advers).

este de preferat să efectuăm mai mulţi paşi mărunţi pentru a ocupa poziţia dorită decât 1-2 paşi mai lungi. Transmiterea mingilor se face de la distanţe diferite. Astfel. se apleacă înainte. având genunchii cât mai întinşi iar braţele sunt întinse în faţa picioarelor astfel încât 80 . mingea trebuie dusă la piept. Mişcările cu mingea A) Prinderea mingii Cel mai sigur procedeu de apărare al portarului este prinderea mingii cu mâna. cu traiectorii şi intensităţi diferite. Prinderea mingilor joase cu tălpile picioarelor ţinute paralel Mingile care vin pe jos pot fi reţinute de portar doar dacă se aşează pe direcţia mingii în poziţia de bază. 1. dar prinderea ei se face la fel şi este valabilă în toate execuţiile. dând în acelaşi timp încredere echipei în propriul portar.54). Greşeli frecvente • deplasarea nu se face pe linia imaginară a bisectoarei. Paşii laterali nu trebuie să fie prea lungi. a. Siguranţa în prinderea mingii ridică valoarea portarului sau din contră o scade. Deplasarea va începe cu piciorul apropiat de direcţia mişcării. Degetele mari apropiate. greutatea corpului este trecută pe piciorul care a efectuat mişcarea. axa lor longitudinală este îndreptată spre minge. ea trebuie să întâlnească în drumul ei nu numai mâinile ci şi corpul portarului.În timpul deplasărilor laterale din poziţia de bază labele picioarelor nu îşi schimbă poziţia. stând într-un genunchi. desfăcute în formă de evantai şi orientate cu podul palmei în direcţia de sosire a mingii. greutatea rămâne pe un singur picior. revenind din nou la poziţia de bază. iar în cazul mingilor care vin la înălţimea pieptului. După terminarea acestui pas lateral. formând un „coş“ pe care-l aşezăm în calea mingii. 2. 2. în cazul mingilor înalte. iar greutatea se va repartiza uniform asupra tălpilor ambelor picioare. iar celelalte depărtate sunt încordate în momentul contactului cu mingea (fig. • deplasarea începe cu piciorul opus direcţiei mişcării. genunchii insuficient flexaţi. cu picioarele paralele. • după terminarea deplasării şi reluarea poziţiei de bază. Figura 54 Imediat după prindere. în momentul prinderii. De exemplu dacă vrem să ne deplasăm spre dreapta începem mişcarea cu un pas lateral al piciorului drept. Mişcările spre dreapta sau spre stânga ale centrului de greutate trebuie să se facă într-un plan aproape orizontal. Prinderea mingilor joase Variante ale procedeului: mingea rostogolită poate fi prinsă în două feluri: 1. degetele sunt depărtate. după care piciorul stâng rămas pe loc este tras după piciorul deplasat. • deplasarea se face în poziţie prea înaltă. Biomecanica mişcării Portarul aflat pe direcţia mingii cu tălpile picioarelor paralele şi depărtate la 10-12 cm.

sau prea ridicat. având vârful ghetei îndreptat uşor lateral. Flexând cotul facem ca mingea să se rostogolească de-a lungul antebraţelor până la torace.56). concomitent cu ridicarea trunchiului. Privirea este îndreptată înspre minge până la blocarea ei în „cuib“. Privirea urmăreşte mingea până în momentul blocării ei la piept. după care îndreptându-se trunchiul. Celălalt picior răsucit din şold are genunchiul coborât aproape până la pământ şi este aşezat lângă piciorul de sprijin în aşa fel încât gamba să blocheze drumul mingii spre poartă.genunchiul piciorului îngenuncheat este aşezat prea departe de gamba piciorului e sprijin. • depărtarea exagerată a picioarelor în fandare laterală pentru a ridica mingea mai uşor – riscăm să treacă printre picioare. iar de aici îi blocăm drumul prin acoperirea mingii cu pieptul. Aceasta este poziţia de aşteptare a mingii. b. Prinderea mingilor venite pe jos stând într-un genunchi În cazul în care mingile rostogolite vin lateral faţă de portar. • genunchii sunt îndoiţi în timpul mişcării înainte prea mult şi astfel riscăm să lovim mingea cu ei. Palmele sunt apropiate astfel încât degetele mici se ating. respectiv până la abdomen. Piciorul de sprijin. Figura 56 Greşeli frecvente . Figura 55 Greşeli de execuţie • picioarele sunt depărtate prea mult. Prinderea propriu-zisă începe în momentul contactului mingii cu vârfurile degetelor.vârfurile degetelor să atingă pământul. Mingea ajunge în „cuibul“ format de torace. după care se îndreaptă spre ternul de joc (fig. Braţele întinse spre pământ. puternic flexat din genunchi. antebraţe şi palmele mâinilor. iar axa longitudinală a piciorului este aproape perpendiculară pe direcţia mingii. privirea se îndreaptă spre terenul de joc (fig. Biomecanica procedeului Tehnica execuţiei este aproape identică cu cea descrisă anterior.55). astfel mingea se poate strecura printre ele. Mingea va putea trece în cazul scăpării ei din mâini printre picioare. suportă întreaga greutate a corpului. deosebirea constând în aşezarea picioarelor pe sol în aşteptarea mingii. între cele două picioare conduc mingea de-a lungul palmelor şi antebraţelor până la torace. 81 . acesta va utiliza pentru oprirea lor procedeul într-un genunchi. Mingea luând contact cu palmele se rostogoleşte în sus de-a lungul antebraţelor.

- cea mai frecventă greşeală este poziţia braţelor având coatele depărtate. Mingea se poate lovi de pieptul portarului ricoşând în teren. La aceste procedee de prindere a mingilor rostogolite se întâlnesc diferite variante de ordin personal cum ar fi: picioarele puţin flexate sau cu un genunchi orientat înainte şi puternic flexat iar celălalt de asemenea flexat aproape că ia contact cu pământul. Fiecare procedeu are avantaje şi dezavantaje, dar la toate procedeele în momentul în care mingea a fost reţinută ea trebuie dusă la piept. Prinderea mingilor cu traiectorie În categoria mingilor cu traiectorie intră acele mingi care depăşesc înălţimea genunchiului. Traiectoriile cele mai frecvent întâlnite în jocul de fotbal sunt cele de la: • înălţimea genunchilor; • înălţimea abdomenului; • înălţimea pieptului; • mingile înalte care depăşesc înălţimea corpului. În cazul mingilor venite la înălţimea genunchilor, portarul flexează genunchii, apleacă trunchiul înainte, iar braţele sunt întinse în întâmpinarea mingii având palmele orientate spre minge. De îndată ce mingea a fost reţinută este dusă la piept, iar trunchiul revine la poziţia normală (fig.57).

Figura 57 Mingile venite la înălţimea abdomenului pot fi prinse în două moduri, în funcţie de tăria lor. Astfel, mingile venite cu o forţă mai mică vor fi prinse direct cu mâinile. Braţele se duc în întâmpinarea mingii (asemănător prinderii mingii din jocul de handbal şi baschet) având degetele orientate în sus, iar palmele spre minge. După prindere mingea poate fi dusă la piept pentru a fi protejată de atacantul aflat în apropiere, trimisă imediat în joc la un coechipier liber, sau poate fi bătută de pământ în limitele celor 6 secunde după care va fi degajată spre un coechipier. Mingile venite puternic vor fi blocate la abdomen. În momentul în care mingea se apropie de corp, genunchii se flexează, trunchiul se apleacă înainte iar braţele se flexează din coate având palmele orientate spre interior cu degetele desfăcute. În momentul când mingea a atins corpul se produce şi o retragere a abdomenului necesară amortizării forţei cu care vine aceasta (fig.58).

Figura 58

82

Mingile venite la înălţimea pieptului, oferă portarului timp să execută o săritură. Este recomandabil ca prinderea să se facă la înălţimea abdomenului. În acest caz portarul va efectua în prealabil o săritură în înălţime blocând mingea la abdomen folosind procedeul descris anterior. În cazul în care mingea vine cu putere la înălţimea pieptului sau sub bărbie, atunci ea va fi blocată în această regiune a corpului. Portarul se ridică pe vârfurile picioarelor, corpul în extensie, palmele cu degetele desfăcute sunt orientate spre interior şi vor bloca mingea (fig.59).

Figura 59 Greşeli frecvente Cu ocazia opririi mingilor prinse în faţa toracelui se întâlnesc următoarele greşeli: • antebraţul este ridicat prea târziu din coate, mingea lovindu-se de torace ricoşează; • bombarea exagerată a toracelui în calea mingii poate duce la scăparea acesteia din mâini, ea lovindu-se de o suprafaţă rigidă, ricoşează puternic; • coatele sunt ţinute depărtate iar în cazul ricoşării mingii ea poate scăpa prin deschizătura dintre coate. b. Prinderea mingilor înalte Mingile care depăşesc înălţimea portarului nu mai pot fi protejate de corp, iar pentru prinderea lor se vor utiliza numai mâinile. În cazul mingilor înalte prinse din poziţie statică, portarul va întinde corpul şi braţele spre direcţia de sosire a mingii, având palmele orientate înainte cu degetele desfăcute în formă de evantai, iar degetele mari şi cele arătătoare foarte apropiate. În momentul contactului cu mingea, mâinile vor fi încordate pentru a putea amortiza forţa cu care vine mingea, după care va fi dusă imediat la piept pentru mai multă siguranţă. În tot acest timp privirea va urmări în permanenţă mingea (fig.60).

Figura 60

83

În cazul loviturilor foarte puternice sau când mingea este alunecoasă, iar prinderea ei ar fi riscantă se recomandă mai întâi oprirea ei prin întinderea braţelor sus cu palmele apropiate şi orientate pe direcţia de sosire a mingii, după care cade pe pământ, de unde va fi ridicată. Dacă în apropiere se află un adversar, acest procedeu nu se recomandă, mingea poate fi deviată sau boxată, Mingile venite la înălţimi mai mari vor fi prinse în urma efectuării în prealabil a unei sărituri. Săritura poate fi executată cu un singur picior sau cu ambele picioare, aceasta în funcţie de înălţimea care trebuie atinsă, respectiv de spaţiul pe care îl avem la dispoziţie pentru a executa săritura cu elan. Concomitent cu desprinderea de pe sol, braţele sunt întinse energic în sus, palmele orientate pe direcţia de sosire a mingii, degetele răsfirate în formă de evantai, şi cu degetele mari apropiate. În timpul aterizării mingea este dusă la piept. Aterizarea trebuie să fie cât mai elastică, relaxată, efectuându-se de obicei pe piciorul de bătaie aflat într-o uşoară fandare oblică, iar pentru amortizarea căderii genunchii sunt uşor flexaţi. Greşeli în prinderea mingilor înalte: - prinderea mingii se face lateral şi nu în faţă; - prinderea mingii cu articulaţiile încordate – mingea nu poate fi amortizată; - aprecierea greşită a traiectoriei şi vitezei cu care vine mingea, dar mai ales alegerea momentului bătăii – mingea trece peste mâini, săritura efectuându-se în contratimp. B) Plonjonul Plonjonul este elementul tehnic cel mai spectaculos al tehnicii jocului portarului şi constă în aruncarea corpului pentru a prinde sau a respinge mingile care sunt şutate la poartă, lateral faţă de acesta. El necesită mult curaj şi o deosebită elasticitate şi coordonare. În timpul plonjonului, portarul „zboară“ prin aer (2-3 metri), după care aterizează de la înălţimi mari pe una din părţile laterale ale corpului, ceea ce nu este deloc uşor şi câteodată chiar riscant. Este bine ca portarul să ştie să execute corect plonjonul, dar el nu trebuie să se folosească de acest procedeu de apărare decât atunci când nu există altă posibilitate pentru prinderea sau respingerea mingii (fig.61)

Figura 61 Biomecanica procedeului Prin plonjon pot fi apărate mingile razante, semiînalte şi înalte dar mişcările pe care le efectuează portarul din poziţia iniţială şi până la ridicarea de la pământ, sunt identice şi se compun din următoarele părţi: a) poziţia de pregătire b) împingerea de sol c) zborul d) prinderea sau respingerea mingii e) aterizarea f) ridicarea în picioare Poziţia de pregătire este aproape identică cu poziţia de bază a portarului. În cazul în care mingea este venită lateral şi nu poate fi prinsă din plonjon de pe loc, portarul va căuta să-şi ia o poziţie de pregătire prin paşi laterali, identici cu mişcările de plasare sau printr-un pas încrucişat. Portarii rutinaţi aplică ambele variante. Portarul execută pasul încrucişat trecându-şi piciorul opus direcţiei de plonjare cruciş în faţa piciorului de sprijin, concomitent cu trecerea greutăţii pe acest picior, iar cu piciorul rămas pe loc va păşi în direcţia plonjării, executând în acelaşi timp şi bătaia. Împingerea şi desprinderea de sol se execută din poziţia de pregătire, trecând greutatea corpului de pe piciorul mai îndepărtat de direcţia plonjării pe piciorul opus, puternic îndoit din genunchi, în timp ce trunchiul este uşor răsucit în direcţia plonjării. Piciorul cu care se face împingerea este întins energic din genunchi, iar genunchiul piciorului opus este ridicat în sus. Distanţa zborului depinde de puterea împingerii. În timpul zborului ambele picioare sunt uşor flexate din genunchi urmând într-o poziţie relaxată direcţia de zbor a trunchiului. În zbor, corpul are îndreptată spre sol partea sa laterală, iar privirea urmăreşte mingea.
84

bătaia. amortizând căzătura. (fig. . Înainte de terminarea zborului tragem sub noi piciorul mai apropiat de pământ. Primul procedeu se foloseşte în situaţiile speciale din faţa porţii.executarea plonjonului exact în direcţia barelor porţii poate duce la leziuni în contact cu stâlpii porţii. sau când este pe punctul de a fi atacat în momentul interceptării mingii. Acest lucru poate duce la leziuni grave. Prinderea se execută astfel: degetele mâinii din partea căderii sunt întinse şi răsfirate cu palma orientată pe direcţia de sosire a mingii. Contactul cu pământul se ia în următoarea succesiune: gambă. Aterizarea este deci amortizată cu ajutorul braţului şi piciorului aflat mai aproape de pământ. Revenirea la pământ se face îndoind uşor genunchii. Lovitura se execută cu primele falange ale degetelor care au suprafaţa cea mai mare de lovire. În cazul când portarul execută şi o săritură.contactul cu pământul se face pe partea ventrală (anterioară) şi nu cu partea laterală. o acoperă. flexat din genunchi şi mingea spre noi. şold. În momentul în care corpul a atins punctul maxim al înălţimii braţele se întind brusc din coate. învălmăşeli în faţa porţii. dar cu palma orientată deasupra mingii.62) Figura 62 Biomecanica procedeului În majoritatea cazurilor boxarea mingii este combinată cu o săritură şi se compune din următoarele faze: elanul. urmând să ia contactul cu pământul şi trunchiul cu partea laterală. boxarea şi aterizarea. Împingerea în palmă şi sprijinirea pe talpa piciorului aflat deasupra se face energic şi cât mai repede posibil pentru ca portarul recăpătându-şi poziţia în picioare să poată fi în măsură să continue imediat jocul. în cazul când plonjonul se execută fără desprindere de pământ. zborul.Mingea este reţinută sau respinsă în timpul zborului. iar cel de-al doilea când mingea este alunecoasă. iar săritura începe prin desprinderea de sol a călcâiului piciorului. într-o fandare oblică. La prinderea mingii vom avea grijă să interpunem în măsura posibilităţilor un obstacol între minge şi poartă care să-i bareze drumul. C) Boxarea mingii este procedeul tehnic de care se foloseşte portarul în toate situaţiile când prinderea mingii prezintă nesiguranţă şi riscuri. În timpul zborului facem pregătirile în vederea aterizării pentru amortizarea căderii. . iar pumnii lovesc cu putere mingea (o boxează). Aceasta se face prin sprijinirea pe palma mâini aflată mai aproape de pământ şi prin ridicarea genunchiului piciorului aflat deasupra şi sprijinirea lui pe pământ. Greşeli frecvente . Greşeli frecvente 85 .amortizarea nu se face cu ajutorul braţelor şi picioarelor – în acest caz corpul se izbeşte puternic de pământ şi se pot produce leziuni. apoi a tălpii. părţile laterale ale trunchiului şi braţul din direcţia plonjonului. iar mingea poate trece pe sub corpul portarului. Pentru siguranţa şi eficacitatea execuţiei se recomandă folosirea ambilor pumni.întârzierea prea mult timp în poziţia culcat poate duce la sancţionarea portarilor cu lovitură liberă indirectă. iar celălalt braţ cu degetele răsfirate. Elanul se face pe direcţia de sosire a mingii. După căderea la pământ mingea este trasă complet lângă trunchi şi se începe mişcarea de ridicare. Astfel de situaţii se întâlnesc când mai mulţi jucători sar pentru a lovi mingea cu capul. întinzând brusc genunchiul şi ridicând totodată genunchiul piciorului opus puternic în sus. Boxarea mingii poate fi făcută cu o singură mână sau cu ambele mâini. . coapsă. succesiunea segmentelor corpului este inversă. îndoind ambele coate.

iar în urma contactului mingea să fie trimisă (deviată) peste bara transversală sau stâlpii porţii (fig. . este procedeul tehnic prin care portarul reuşeşte să prelungească traiectoria mingii în afara suprafeţei de poartă. din săritură sau din plonjon. Biomecanica procedeului În timpul săriturii sau al plonjonului mâna se aşează în aşa fel încât palma să fie pe direcţia mingii. iar prinderea ei este nesigură. Aruncarea de jos se foloseşte de obicei pentru transmiterea mingii la distanţe mici.după executarea devierii. Figura 63 Această trimitere a mingii trebuie să fie executată cu cel puţin 20-30 centimetri înaintea planului perpendicular al porţii. În acest sens un rol important îi revine portarului pentru a continua acţiunea folosind aruncarea mingii cu mâna. Devierea mingii se poate executa cu o mână sau cu ambele mâini. mişcarea braţelor şi lovirea mingii. Acest procedeu este identic cu lansarea bilei în jocul de popice şi are avantajul că mingea vine pe jos. atacantul ajunge cu capul la minge înaintea pumnilor portarului. Se recomandă ca deplasarea portarului să se facă cu 20-30 centimetri în faţa liniei porţii. .executarea cu întârziere a bătăii. Greşeli frecvente .respingerea mingii când portarul se află pe linia porţii – situaţie când mingea poate intra în poartă. Execuţia procedeului cu ambele mâini prezintă o siguranţă mai mare şi se foloseşte în mod special la mingile şutate violent din faţă. Biomecanica procedeului 86 . fapt care duce la o serie de greşeli parţiale.lipsa de coordonare între execuţia săriturii. rezultând o distanţă mică de transmitere a mingii.. .executarea devierilor înspre teren şi nu în afara lui. deoarece în caz contrar mingea poate intra sub bară. folosind pentru trimiterea mingii numai elanul corpului şi al săriturii . putând continua acţiunea imediat.întinderea braţelor după boxare.63). portarul revine cu întârziere în poziţia de bază. E) Aruncarea mingii cu mâna Tendinţa actuală din fotbalul modern este pornirea atacului sau eventual a contraatacului cât mai rapid posibil. D) Devierea mingii sau trecerea mingii. . Folosirea lui se cere pe timp ploios când mingea este alunecoasă şi în toate situaţiile când mingea este şutată foarte puternic în direcţia barelor. Mingea poate fi aruncată pe jos (rostogolită) sau pe sus. pe când execuţia cu o singură mână favorizează luarea unei înălţimi cât mai mari şi se foloseşte la devierea mingilor venite spre părţile laterale ale porţii.lovirea mingii având braţele complet întinse. iar jucătorul spre care se îndreaptă nu trebuie să execute procedee de intrare în posesia ei. Pentru executarea procedeului portarul se va folosi de braţul din direcţia plonjonului.

cele mai frecvente greşeli sunt de ordin tactic când portarul nu ţine cont de prezenţa adversarului în imediata apropiere a partenerului căruia trebuie să-i trimită mingea. Ambele execuţii îngreunează preluarea ei de către partener.64) Figura 64 Greşeli frecvente . care în acelaşi timp trece în spatele corpului întinzându-se complet. iar cel din spate datorită elanului face un pas înainte. În momentul aruncării greutatea corpului trece pe piciorul din faţă. Pentru a trimite mingea pe sus ne putem folosi de trei procedee: aruncare tip azvârlire.mingea este eliberată târziu din mână.cea mai des întâlnită este ţinerea greşită a mingii. . trunchiul se apleacă mult înainte. Greutatea corpului este trecută pe piciorul din faţă concomitent cu începerea pendulării înainte a braţului care execută aruncarea. Privirea este îndreptată spre locul de trimitere a mingii. iar în partea superioară este susţinută de degetele braţului opus. Mişcarea începe prin ducerea înainte a braţului şi printr-o zvâcnire puternică mingea este aruncată spre partener.aruncarea se execută numai din braţ. distanţa la care poate fi trimisă este mai mică. . Antebraţul şi mâna însoţesc mingea din articulaţie. lansare asemănător mişcării discului şi rotativă. Greşeli frecvente . Mingea aruncată prin aceste procedee nu poate fi dirijată în mod precis şi traiectoria este foarte arcuită.65) şi rotativă (fig. descriind o traiectorie arcuită. .66) nu le recomandăm. Mingea poate fi scăpată sau direcţia pe care o va lua nu corespunde cu cea dorită de portar. (vor fi tratate la cursul de specializare) 87 . (fig. La aruncarea mingii pe sus mingea este transmisă la distanţe mai mari – şi cu o precizie mai mare decât cu piciorul. Mingea este „lansată“ în momentul când braţul este aproape vertical. Primul procedeu este folosit cel mai frecvent de către portari. Mişcarea de aruncare începe prin executarea unui pas înainte cu piciorul opus braţului de aruncare. lansarea asemănător aruncării discului (fig.cu toate că este un procedeu foarte simplu se întâlnesc ratări şi greşeli în execuţia lui.Mingea este ţinută la nivelul şoldului pe palma mâinii care execută mişcarea. fiind şi mai uşor de executat. Biomecanica procedeului Mingea ţinută în palma mâinii care execută aruncarea este ridicată la înălţimea capului şi dusă în spatele corpului.mingea eliberată prea repede se va izbi de gazon sărind din loc în loc. în consecinţă nu le vom descrie. Datorită dificultăţilor în a fi executate celelalte două procedee. . iar privirea urmăreşte direcţia ei până la partener. în partea posterioară se sprijină de antebraţ. Greutatea corpului se află pe piciorul din spate iar piciorul şi braţul opus întins în faţă.

În aceste situaţii portarul părăseşte poarta. adversarul putând sălta mingea sau dribla portarul. având braţele uşor flexate din cot şi orientate spre minge. în prima fază alergând. sau în cazul paselor date în adâncime.aruncarea se execută cu piciorul înainte – executare perpendiculară. ne lăsăm să cădem lateral pe pământ. căutând să „blocăm“ mingea cu mâinile şi corpul pentru a nu putea fi trimisă în poartă. Blocarea se execută perpendicular pe direcţia de alergare. pentru a evita scoaterea ei de către adversar sau o eventuală rănire(fig.Figura 65 Figura 66 F) Ieşirea din poartă şi blocarea mingii se întâlneşte în situaţia când adversarul trecând de ultimul apărător se îndreaptă singur spre poartă. . care aleargă în direcţia lui micşorându-i unghiul de tragere la poartă. 88 . pregătindu-ne să respingem cu mâna sau cu piciorul mingea care va trece eventual deasupra noastră. pe direcţia porţii.67) Figura 67 Greşeli frecvente . ci de sus – mingea putând trece pe sub corpul portarului. În apropierea adversarului. tip alunecare laterală.nu se alege corect momentul blocajului. .blocarea se execută cu corpul înainte – pericolul de accidentare este foarte mare. Deoarece nu putem şti care va fi direcţia precisă a mingii aflate în posesia adversarului. . după căderea laterală ne ridicăm puţin piciorul şi braţul de sus. penalizată cu lovitură de la 11 metri. Aruncarea la minge (blocarea) care se află în piciorul adversarului se execută astfel: Biomecanica procedeului Adversarul pătruns singur spre poartă este întâmpinat de către portar.mişcarea de aruncare nu se face la nivelul pământului. iar în faza a doua va încerca să prindă sau să degajeze mingea înaintea adversarului. Mingea prinsă este trasă spre corp în timp ce corpul face o ghemuire în jurul ei.

31. 8. 38. În privinţa conducerii mingii cu mâna. interior sau plin. Aceste procedee au fost descrise şi analizate la capitolul rezervat jucătorilor de câmp (vezi capitolul tehnica jocului de fotbal). 32. 3. Referitor la conducerea mingii cu piciorul de către portar. Degajarea de jos a mingii se execută cu şiretul interior. 33. cu şiretul exterior. după care este obligat să o degajeze. interior sau exterior. Care sunt elementele tehnice cu mingea din jocul de fotbal? 4. 40. conducând-o (mişcarea este asemănătoare cu cea din handbal). arunca mingea şi o poate reprinde cu condiţia sa nu fie transmisa în mod voit cu piciorul de către un coechipier. Care sunt etapele procesului de învăţare a tehnicii? 2. arbitrul va sancţiona acest lucru cu o lovitură liberă indirectă (la fel se sancţionează pentru cel cincilea pas) de pe locul unde se află portarul în momentul întreruperii jocului. 23. În timpul celor 6 secunde portarul poate purta. 89 . În consecinţă se recomandă portarilor să apeleze la acest procedeu numai în cazuri extreme. primită în mod voit dintr-o aruncare de la margine sau o poate bate de pământ. 36. în aut de poartă şi când este în joc dar în posesia lui. Intrebări recapitulative: 1. iar degajarea din mână se poate face din volé sau demi-volé. Care sunt elementele tehnice specifice jocului portarului? Bibliografie: 1. ea este identică cu a jucătorilor de câmp (descrisă la capitolul respectiv) şi se poate executa cu şiretul plin. Care sunt metodele pregătirii tehnice? 3. H) Degajarea mingii cu piciorul Portarul utilizează degajarea mingii cu piciorul în două situaţii distincte: când mingea a părăsit terenul de joc. 34. 11. 20. Această prevedere regulamentară nu se aplică portarului în afara suprafeţei de pedeapsă. cu mâna sau cu piciorul. el fiind considerat ca orice jucător de câmp. regulamentul de joc este foarte clar: portarul poate conduce mingea cu mâna indiferent de numărul paşilor cu condiţia sa nu depăşească durata celor 6 secunde.G) Conducerea mingii Conducerea mingii poate fi făcută atât cu mâna (bătută de pământ) cât şi cu piciorul. deoarece o eventuală sancţionare a lor ar putea avea consecinţe neplăcute pentru întreaga echipă. 12. Regulamentul de joc precizează următoarele: dacă conducerea mingii cu piciorul în interiorul suprafeţei de pedeapsă este făcută pentru a trage de timp. 30. Acest element tehnic este îngrădit de prevederile regulamentului de joc.

• respectarea deprinderilor de igienă personală şi de colectiv. Realizarea acestor obiective trebuie urmărită în mod permanent. contribuindu-se astfel şi la formarea deprinderilor motrice. Lecţia de educaţie fizică la nivelul claselor I-IV se bazează pe: • mijloace pentru dezvoltarea simţului mingii. precum şi la o bună orientare în spaţiu.1.1. Forme de organizare. motricitatea generală şi specifică a deprinderilor tehnico-tactice. Practicarea jocului poate începe la vârsta de şase ani.1. • formarea trăsăturilor morale şi de caracter. 4. ţinându-se seama de particularităţile de vârstă şi morfo-funcţionale specifice ciclului primar. Obiectivele educaţiei fizice • • • • • întărirea sănătăţii şi a capacităţii corespunzătoare pentru activitatea fizică şi intelectuală. Fotbalul în învăţământul primar Iniţierea în jocul de fotbal corespunde cu vârsta elevului din învăţământul primar. Mijloacele iniţierii şi metodica folosirii acestora. jocul de fotbal se poate practica în lecţia de educaţie fizică şi în activitatea de educaţie fizică şi sportivă de masă. Fotbalul. de formare a calităţilor morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament. a deprinderilor motricităţii generale şi a celor specifice practicării jocului.1. urmărindu-se lucrul specific. Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii contribuie la dirijarea corectă a transmiterii în condiţii variate de spaţiu şi orientare în teren. Ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive şcolare. 90 . care împreună cu celelalte discipline sportive contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor şi sarcinilor educaţiei fizice şi sportive din mediul preuniversitar. 4. deci din clasa a I-a.1. 4. precum şi perfecţionarea proceselor intelectuale şi afective. pentru o comportare civilizată în societate. conţinut şi mijloace În ciclul primar. • jocurile de mişcare cu conţinut specific. fiind în acelaşi timp baza de selecţie pentru o integrare organizată în procesul de pregătire. • exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază.1. îmbunătăţirea calităţilor motrice. trebuie să contribuie la dezvoltarea corectă şi armonioasă a elevilor. formarea unor multiple cunoştinţe. a acţiunilor elementare de joc şi a jocului la clasele I-IV. Perioada de acomodare să vizeze unele procedee tehnice pe care copiii le exersează în formaţii geometrice diferite şi sub formă de întrecere. conferă fotbalului rolul de mijloc al educaţiei fizice.2. jocul de fotbal influenţează favorabil dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali. care începe aproximativ la 6 ani. mijloc al educaţiei fizice şcolare Complexitatea şi caracterul specific al acţiunilor şi fazelor din atac şi apărare. priceperi şi deprinderi motrice. dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului.1. educarea obişnuinţei de a practica jocul de fotbal în mod sistematic şi sub autocontrol. în iniţierea procedeelor tehnice de bază.CAPITOLUL IV: METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ 4.1.

Activitatea de educaţie fizică şi sport de masă la nivelul învăţământului primar se desfăşoară sub două forme: • practicarea curentă a minifotbalului în şcoală şi asociaţii sau cluburi sportive şcolare. în linie dreaptă. suveică sau diferite trasee. numărul de jucători fiind de maximul 7 (dintre care un portar) iar mingile cu parametrii de greutate şi mărime reduse (din gumă. • intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea). prin caracterul lor de întrecere. triunghi. şerpuită sau zig-zag. jocuri etc. peste. schimbarea nelimitată a jucătorilor (ca la handbal) cu cei de rezervă (care pot fi limitaţi la 4-5 elevi). cu etape pe clase. Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a efectua procedeele tehnice respective din mers şi alergare. tenişi etc. sub diferite ţinte) şi jocuri la porţi mici. • aruncarea mingii de la margine. în condiţii de colaborare şi adversitate.Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare audienţă la copii. oferă un cadru eficient pentru însuşirea mai rapidă a jocului de ansamblu şi a componentelor acestuia. • oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul. • organizarea unui sistem competiţional permanent (cupe sau campionate) în care campionatul şcolar.).). de volei sau de fotbal). care se desfăşoară în condiţii de colaborare şi adversitate. jocuri. Selecţia elevilor care formează echipa de fotbal a clasei trebuie făcută prin întreceri cu conţinut tehnic (cine ţine mai mult mingea în aer prin lovituri succesive cu piciorul şi cu capul. • conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior. 91 . Jocurile de mişcare recomandate de programa şcolară sau altele. Jocurile de mişcare cu conţinut specific. ca 4:2 sau 5:2. pătrat. iar starea emoţională şi dinamismul asigură un cadru foarte bun unui proces eficient de iniţiere. zig-zag etc. • deposedarea adversarului de minge prin faţă. în condiţii de întrecere. fără poziţie de ofsaid şi stabilirea zidului la 6-3 metri şi a echipamentului (tricouri numerotate. • aruncarea mingii de la margine. cine trimite mingea la.). Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază reprezintă pentru nivelul claselor I-IV o modalitate utilă în vederea însuşirii rapide a deprinderilor specifice: • lovirea mingii cu latul. pătrat. se organizează în condiţii de întrecere (ştafete. la punct fix sau mobil. clasele I-IV) ocupă primul loc. unde porţile sunt de 5x2 metri sau 3x2 metri. În aceste condiţii se mai stabileşte: durata jocului la 2x20 minute. prin ştafete. sub diferite forme (cerc. în diferite formaţii de cerc. prin adaptare la specificul jocului. linie. dimensiunile şi limitele interioare (suprafaţa de pedeapsă la 9 metri şi lovitura de pedeapsă de la 7 metri). Folosirea unor jocuri pregătitoare. • conducerea mingii şi deposedarea.) pentru a crea şi stimula necesar iniţierea. contribuie la învăţarea jocului propriu-zis. sub formă de pase şi şut la poartă. Exersarea acestor procedee. În privinţa regulamentului acesta este adaptat la condiţiile terenului de dimensiuni reduse (de la 60-40 metri lungime. vârful. şiretul plin şi interior. pe spaţiu limitat. în funcţie de spaţiu şi numărul de mingi. trebuie să conducă la conţinutul acestuia şi la repetarea procedeelor tehnico-tactice specifice în condiţii cât mai apropiate de jocul bilateral. la 40-20 metri lăţime). pe şcoală şi localitate (6-10 ani. Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării necesare manevrării mingii trebuie să vizeze în principal următoarele elemente tehnice: • lovirea mingii cu piciorul. cu sau fără obstacole. cu număr redus de elevi (3x3. 4x4 etc.

2. • ora opţională. fotbalul este cuprins în următoarele forme de organizare: • lecţia de educaţie fizică. Obiectivele general valabile şi pentru celelalte jocuri sportive. • etapa a II-a – clasa a VII-a (gimnaziu) şi clasa a X-a (liceu). Obiectivele educaţiei fizice Practicarea jocului de fotbal la nivel gimnazial (clasele V-VIII) şi liceal (clasele IX-XII) pe baza programei de învăţământ are ca obiectiv final.4. conform programei. atât la ciclul gimnazial cât şi la liceu. jocul de fotbal formează deprinderi şi capacităţi de maximă utilitate: • calităţi morale şi psihice. Gradarea metodică a acestor mijloace.2. Apreciat şi practicat cu plăcere de marea masă a elevilor. deprinderilor şi priceperilor necesare pentru învăţarea cât mai rapidă a jocului pe teren redus sau normal. trebuie să asigure realizarea modelului final al absolventului de gimnaziu şi liceu şi anume: să ştie să se integreze în procesul de joc. • activitatea competiţională de masă şi performanţă. oferă posibilitatea exersării unor structuri de exerciţii specifice acţiunilor de atac şi apărare. se realizează cu eficienţă maximă prin exersarea acţiunilor tehnico-tactice de joc. în situaţii de colaborare şi adversitate. dar pentru dezvoltarea fizică armonioasă a elevilor sunt necesare şi mijloace din gimnastică şi atletism. 4. Jocul bilateral. Folosirea selectivă a acţiunilor de joc.1. conţinut şi mijloace În cadrul învăţământului gimnazial. Orientarea metodică în stabilirea conţinutului şi mijloacelor fiecărei etape. pe baza calităţilor şi deprinderilor elevilor. • etapa a III-a – clasa a VIII-a (gimnaziu) şi clasele XI-XII (liceu). jocul de fotbal contribuie la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare. Acumularea cunoştinţelor. • capacitatea de orientare şi decizie. oferă condiţii optime pentru exersarea şi perfecţionarea tuturor procedeelor tehnico-tactice. care compun jocul bilateral.2. Forme de organizare. Prin specificul mijloacelor. • educarea obişnuinţei de a practica jocul în mod independent şi sistematic ca mijloc pentru întărirea sănătăţii.1. imaginaţie şi spontaneitate. începe cu exerciţiile individuale şi se continuă cu cele de colaborare şi adversitate. Învăţarea izolată a procedeelor tehnico-tactice de bază nu trebuie exclusă. oferindu-le şi un caracter de întrecere. arbitra şi organiza. • deprinderi de comportare în colectivitate şi în interesul acesteia. facilitând învăţarea acestuia. precum şi jocurile cu număr redus de jucători pe spaţii limitate. să-l poată arbitra şi organiza. • calităţi motrice specifice. printrun proces de învăţare eşalonat în trei etape importante: • etapa I – clasele V-VI (gimnaziu) şi clasa a IX-a (liceu). Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal 4. fiind utilă însă în mai mică măsură.1. Lecţia de educaţie fizică contribuie la îndeplinirea obiectivelor stabilite de programă.1. realizarea capacităţi elevului de a se încadra în cerinţele jocului pentru a-l practica. • cultivarea deprinderilor pentru un comportament civilizat în colectiv şi societate. 92 . sunt: • însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază pentru folosirea şi aplicarea lor cu eficienţă în jocul bilateral. • lecţia de activităţi sportive. din atac şi apărare şi jocul bilateral.2.

Modelul final al elevului: • aplicarea în timpul jocului a acţiunilor tehnico-tactice. de atac şi apărare: ♦ întâmpinarea mingii – preluare – pasă. centrare. Modelul final al elevului • • aplicarea în joc a acţiunilor tehnico-tactice de atac şi apărare învăţate. degajare). în calitate de arbitru. pe teren redus (minifotbal) şi normal. • învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice. centrare. precum şi particularităţile metodice specifice acestora. ♦ jocuri cu efective reduse (pe teren limitat) 1:2. degajare). • însuşirea unor scheme eficiente la loviturile libere directe şi indirecte. de atac şi apărare: ♦ întâmpinarea mingii – preluare – dribling – un-doi – pasă (șut la poartă. ♦ joc bilateral pe teren redus (minifotbal) şi normal. 2:2. centrare. în funcţie de dimensiunile terenului. aplicarea regulamentului. pe teren redus şi normal. • organizarea şi conducerea jocului bilateral respectându-se regulamentul de joc. 3:1. pe teren redus şi normal. pe teren redus şi normal. ♦ combinaţii simple fa fazele fixe în atac şi apărare. şut la poartă). ♦ întâmpinarea mingii – preluare – conducere – dribling – şut la poartă. conţinutul şi modul fiecărei etape. ♦ întâmpinarea mingii – preluare – conducere – pasă – şut la poartă.şut la poartă.Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică în etapele stabilite mai înainte. • respectarea sarcinilor de joc. ♦ tatonare – deposedare – conducere (dribling) – centrare – șut la poartă. cunoaşterea şi respectarea regulamentului de joc. șut la poartă). ♦ întâmpinarea mingii – preluare – dribling – centrare – şut la poartă. ♦ deposedare prin intercepţie – pasă (degajare. ♦ tatonare – deposedare – pasă (degajare. 4:2. • învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice. • însuşirea şi respectarea principalelor reguli de joc. în jocul bilateral. în atac şi apărare. • încadrarea în jocul bilateral. trebuie să respecte obiectivele. ♦ întâmpinarea mingii – pasă (un-doi) – reprimire – șut la poartă. ♦ întâmpinarea mingii – transmitere (pasă . pe zone şi funcţii. ♦ combinaţii simple în atac şi organizarea apărării la fazele fixe. în jocul bilateral. 93 . Etapa I – Clasele V-VI şi a IX de liceu Obiective: • cunoştinţe privind organizarea jocului de fotbal pe teren redus şi normal. de atac şi apărare învăţate. • cunoaşterea şi respectarea sarcinilor de joc. • Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a de liceu Obiective: • însuşirea cunoştinţelor pentru organizarea şi desfăşurarea jocului conform regulamentului. a funcţiei (postului preferat) în atac şi apărare. centrare.

împărţiţi după preferinţe pe trei discipline sportive. precum şi „modelul unei lecţii pe terenuri de dimensiuni reduse“ (atât pentru lecţia de educaţie fizică cât şi pentru lecţia de activităţi sportive) sunt prezentate în continuare la „pregătirea echipelor reprezentative“. circa 100 minute.Etapa a III-a – clasele a VIII-a. cu randamentul corespunzător. care împreună cu Ministerul Învăţământului suportă toate cheltuielile competiţiilor. la nivelul şcolii respective. lucrându-se simultan cu toţi elevii clasei. la nivel de judeţ. la şcolile unde numărul acestora este suficient. fiind o etapă superioară lecţiei de educaţie fizică. în atac şi apărare şi aplicarea acestora. cu randament cât mai mare. 94 . din cadrul echipei. Ora opţională. în jocul bilateral. 8-10 ani (învăţământul primar). gimnazial şi liceal se alcătuieşte pe baza unor întreceri tradiţionale sau ocazionale. faţă de cele două ore din trunchiul comun la clasele V-VII şi o oră pentru clasa a VIII-a şi provine din cele 2-3 ore opţionale ale claselor pentru care elevii pot să-şi exprime opţiunea la oricare din disciplinele planului de învăţământ. la nivelul. • lecţii pe grupe de clase. pentru a arbitra în mod corespunzător competiţiile şcolare. În cadrul acestor lecţii se pregătesc echipele de fotbal ale claselor pentru competiţii interne şi cele reprezentative. cu statut separat ocupându-l campionatele şcolare oficiale. în fazele de atac şi apărare. formarea echipelor şi a arbitra. Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară sub formă de: • lecţii pe clase. sub conducerea aceluiaşi profesor care predă la clasa respectivă. pentru întâlnirile oficiale programate pe plan local. Activitatea competiţională de masă şi performanţă. 11-12 ani şi 13-14 ani (învăţământul gimnazial). • capacitatea de a organiza şi conduce desfăşurarea jocurilor în cadrul sistemului competiţional şcolar. fiind particularizate la unele nivele mici prin instrucţiuni ale inspectoratelor şcolare judeţene. la nivelul acestor echipe. Este o oră acordată în plus. La categoria 13-14 ani şi 15-16 ani au loc etape superioare. precum şi întocmirea clasamentelor şi departajarea echipelor. circa 50 minute. • însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor pentru organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare. Regulamentele de organizare şi desfăşurare a acestor competiţii se elaborează conform celor oficiale ale FRF. Campionatul liceelor pentru grupele de vârstă 15-6 ani şi 17-18 ani. Campionatul Şcolar Gimnazial se organizează pe trei grupe de vârstă. Lecţia de activităţi sportive sau ansamblu sportiv constituie un cadru facil pentru învăţarea şi practicarea jocului de fotbal. XI şi XII de liceu Obiective: • consolidarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice. în vederea integrării în ansamblul echipei. • însuşirea şi interpretarea corectă a regulamentului de joc. interjudeţean pe zone şi finale pe ţară. Modelul final al elevului: • însuşirea şi respectarea în jocul competiţional a sarcinilor funcţiei preferate. Calendarul competiţional anual. zonal şi naţional. cu profesori de profil de disciplină sportivă. Criteriile şi conţinutul selecţiei. La toate categoriile de vârstă se dispută etape pe clase în cadrul şcolilor şi localităţilor.

• modul de integrare în jocul colectiv. Depistarea elementelor de perspectivă. care să corespundă complexităţii procesului de selecţie. Considerentele şi criteriile prezentate mai sus se pot îmbunătăţi şi prin alte modalităţi eficiente. • conducerea mingii cu schimbări de direcţie şi finalizare. • calităţile morale. la competiţii.1. • testarea elevilor să se bazeze pe criterii bine gândite. va avea şi model intermediare. • pase scurte şi medii. • urmărirea continuă a competiţiilor sportive cu caracter de masă din şcoală. Fotbalul şcolar. Prezentarea echipei de fotbal. pe categorii de vârstă.2. echipa reprezentativă trebuie să constituie o sarcină deosebită şi permanentă pentru profesorul de educaţie fizică. • obiectivele acţiunii se stabilesc precis pe anumite perioade şi etape. corespunzătoare cerinţelor şi caracteristicilor jocului actual: ♦ Criterii de sănătate. profesorii de educaţie fizică) pe toată perioada acţiunii. care polarizează atenţia şi interesul elevilor din şcoală. necesită o selecţie şi un proces de instruire corespunzătoare. 95 . se poate face în mod special prin: • stabilirea la fiecare început de an şcolar a unui program destinat exclusiv selecţiei. • organizarea unor jocuri(sau cupe locale) în timpul vacanţelor. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie Stabilirea unei concepţii generale a acţiunii şi a sarcinilor pe toată perioada cuprinde: • obiectivele finale ale selecţiei care trebuiesc să aibă un caracter concret şi mobilizator. • colaborarea. ◊ evoluţia în jocul efectiv. ♦ Criterii specifice prin: ◊ efectuarea unor probe specifice: • menţinerea mingii în aer din deplasare. sarcinile şi conţinutul fiecărei etape. se contribuie în mod direct asupra unui proces de instruire cu implicaţii deosebite în formarea unor jucători capabili să practice un joc modern. 4.4. prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul. Acest model final. • stabilirea „modelului“ elevului – sportiv de perspectivă să constituie un factor mobilizator pentru toţi elevii. • etapizarea procesului de selecţie şi instruire. urmărindu-se: • abilitatea în manevrarea mingii.2. care devin obligatorii pentru toţi candidaţii la performanţa sportivă. eşalon de masă al performanţei sportive Pregătirea echipelor reprezentative şcolare Apreciind-o ca o activitate importantă. sprijinul şi implicarea directă a factorilor de decizie (conducerea şcolilor. care să concure la promovarea în circuitul fotbalului de performanţă a unor reale talente. Respectând criteriile unei selecţii corespunzătoare. • măsurile organizatorice şi tehnice cu plan de perspectivă pe circa 3-4 ani. bazate pe o serie de cerinţe metodice. Criterii de selecţie Procesul de selecţie al elevilor trebuie să respecte criteriile care facilitează o bună alegere. • participarea activă în fazele de atac şi apărare. din deplasare cu şi fără preluare. în toate etapele acţiunii.

necesită o orientare metodică şi o urmărire ritmică. iar alergările pe distanţe mici să fie punctate cu schimbări bruşte de ritm şi direcţie. Tipurile de lecţii menţionate mai sus se pot eşalona în felul următor. combinate cu sărituri variate etc. preluări şi conducerea mingii. cadrul organizatoric impune luarea unor măsuri corespunzătoare. TA-PF (tactică-pregătire fizică). • dezvoltarea calităţilor motrice specifice. Pe aceste terenuri. 4.5.2. care însă nu trebuie omisă nici în perioada competiţională. Tipurile de lecţii proprii antrenamentului sportiv. T-PF (tehnică-pregătire fizică). pot fi totuşi utile pregătirii fotbalistice. deprinderile tehnico-tactice elementare (lovire-demarcare. Eficienţa unei bune pregătiri. căreia trebuie să i se acorde o mare importanţă.3. Realizarea obiectivelor propuse. printr-o înlănţuire funcţională corespunzătoare. În cazul când există (de obicei) un teren (principal) de dimensiuni reduse. depăşiri individuale. • selecţionarea şi stabilirea mijloacelor fiecărui atelier în parte. timpul afectat pregătirii şi de condiţiile materiale.4. • cunoaşterea de către elevi a conţinutului fiecărui atelier. elevii pot să-şi formeze deprinderile de stăpânire a mingii. interpretarea şi respectarea articolelor din regulamentul de joc. În privinţa părţii fundamentale a lecţiei de antrenament. cu piciorul şi cu capul. • omogenizarea tactică a echipei. Fixarea în ciclul săptămânal de antrenament. • consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice şi a acţiunilor de atac şi apărare.2.2. pe terenul respectiv sau în împrejurimile acestuia sub forma alergărilor variate. În general cele mai răspândite tipuri de lecţii sunt cele în care sunt întruniţi câte doi factori. este necesar ca profesorul de educaţie fizică. să poată contribui la îndeplinirea sarcinilor propuse pentru fiecare perioadă şi etapă de pregătire. Instruirea echipei reprezentative Ţinând seama de particularităţile de vârstă ale elevilor. Cunoscând faptul că nu toate şcolile au la dispoziţie teren de fotbal. unde echipa reprezentativă să-şi desfăşoare activitatea. Situaţia aceasta reclamă rezolvarea corespunzătoare a lucrului astfel: • împărţirea colectivului pe grupe. astfel ca ponderea factorilor de antrenament.). Încălzirea. În cadrul încălzirii recomandăm folosirea exerciţiilor pe perechi. de către toţi jucătorii. • învăţarea. în cadrul acestor condiţii – de teren – depinde în primul rând de modul cum a fost pregătit antrenamentul. ca: T-TA (tehnică-tactică). ţinând seama de perioada de antrenament şi numărul de antrenamente într-un ciclu săptămânal: marţi PF-TE. iar alături mai dispune de două-trei terenuri anexă (mai mici) se recomandă lucrul simultan „pe ateliere“ (gen circuit). unde se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică. a acestui tip de lecţie este caracteristică perioadelor pregătitoare şi se adresează pregătirii fizice (PF). Să joace în echipe formate din câte 4. utilizarea raţională şi metodică a spaţiilor reduse. 96 . vineri T-TA. amenajate pentru handbal. includ numai rareori sarcini limitate la un singur factor al antrenamentului. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse În ceea ce priveşte organizarea lecţiei de antrenament profesorii de educaţie fizică trebuie să găsească mijloacele şi metodele cele mai indicate pentru ca rezolvarea sarcinilor să fie corelată cu condiţiile organizatorice. efectuarea marcajului etc. joi joc. vineri joc.6. baschet sau volei. se poate realiza simultan. de capacitatea metodică şi organizatorică a profesorului de educaţie fizică. în ritmul de execuţie impus de profesor. pase de pe loc şi din mişcare. intercalate cu exerciţiile de gimnastică. În aceste împrejurări. de exemplu. să-şi adapteze activitatea specifică pe terenurile de sport. pe terenuri de dimensiuni reduse.7 jucători. pe teren variat. trebuie să se urmărească realizarea următoarelor obiective: • dezvoltarea calităţilor morale şi psihice specifice jocului de echipă. joi TE-TA. marţi PF-T.

5 contra 5 sau 6 contra 6 (maximum). eliminându-se întreruperea şi repunerea mingii de la margine. Jocurile specifice pentru formarea deprinderilor tehnico-tactice le recomandăm pentru ultima parte a lecţiei. pe marginile terenului. c) pe terenul de handbal (40/20 metri) se poate juca cu portar. combinaţii. o vor trimite celor care aleargă pentru a fi lovită cu piciorul sau cu capul).) se poate juca ca la hochei. În condiţiile unei baze materiale mai reduse. • în cazul când colectivul este prea mare ca număr. prin exerciţii ca: ∗ menţinerea mingii în aer prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul. De asemenea eşalonarea grupelor să se succedă creându-se astfel posibilitatea ca elevii să se poată urmări reciproc (înainte sau după programul fiecăruia). dar este indicat ca această formă să nu fie permanentizată. profesorul trebuie să selecţioneze cele mai indicate mijloace şi exerciţii. ∗ alergare pe zonele laterale ale terenului concomitent cu executarea în diferite zone fixe a unor procedee tehnice stabilite (elevii plasaţi în aceste zone. la porţi de 6/2 metri. cu câte o minge în mână. În acest caz: • pe terenul de handbal un număr de 8-10 elevi vor executa exerciţii sub formă de pase. ∗ conducerea mingii în şir pe laturile şi diagonala terenului. b) pe terenul de baschet (26/14 metri). se poate juca fără portar 4 contra 4. şut la poartă şi diferite acţiuni de joc. lemn etc.• ordinea în care se va face rotaţia pe ateliere (dacă sunt mai multe). pe marginile terenului sau pe o suprafaţă alăturată. • elevii care nu intră în prima formaţie exersează tehnica individuală. Din punct de vedere organizatoric şi metodic este necesar să se ţină seama de următoarele: • pentru aplicarea şi respectarea regulilor de joc. valoarea individuală. d) pe un teren. În această parte indicăm folosirea următoarelor jocuri: a) pe terenul de volei (18/9 metri) se poate juca la două porţi (de un metru) fără portar cu echipe din trei jucători. preluări variate. antrenamentele se pot planifica la ore diferite. 97 . pentru întrecere. fente. În stabilirea grupelor trebuie să se respecte o serie de criterii ca: vârsta. ∗ pase în 2 şi 3 în lungul terenului (cu revenire pe margine la locul de plecare). ţinând cont de următoarele indicaţii: • în cazul folosirii unor exerciţii cu intensitate (atât cu mingea cât şi fără ea) jumătate din lotul de jucători lucrează pe tot terenul iar ceilalţi execută exerciţii de relaxare cu sau fără minge. • dacă terenul este împrejmuit în întregime cu un gard (din sârmă. compartimentele echipei şi eficienţele tehnico-tactice. Să presupunem că avem un teren de handbal şi o altă suprafaţă alături de mai mică dimensiune. terenul respectiv trebuie să fie bine trasat (în special suprafeţele din faţa porţilor). ceilalţi elevi pot exersa diferite procedee tehnice ca: lovirea mingii cu capul şi cu piciorul. deoarece au un efect mobilizator. având ca porţi suporţi pe care stau panourile. • întrebuinţarea unei game largi şi variate de exerciţii. transmiteri la ţintă (zonă fixă) etc. • pe suprafaţa mai mică de teren. • utilizarea în întregime a spaţiului disponibil. jonglerii cu minge (cu sau fără concurs). aproximativ jumătate din suprafaţa normală a unui teren de fotbal (50/40 metri) se poate juca cu portar şi efective de 7 sau 8 jucători într-o echipă.

urmărindu-se: • selecţionarea metodelor şi mijloacelor care şi în aceste condiţii să asigure o strânsă corelare între instruire şi conţinutul jocului. profesori de educaţie fizică se vor orienta şi spre folosirea simultană a oricărui spaţiu de teren disponibil. Înaintea participări la competiţii. Dacă aceste terenuri de dimensiuni reduse se găsesc de obicei în cadrul şcolilor noastre pentru practicarea unor jocuri sportive (care nu necesită spaţii mari) ca baschet. revenire şi echilibrare etc.) cu implicaţii asupra continuităţii acţiunilor de joc. învăţarea şi aplicarea în joc a principiilor tactice elementare. handbal. • rezistenţa în regim de viteză. • viteza de deplasare pe distanţe scurte între 10-30 metri. • sistemul de desfăşurare. a lovirii mingii cu capul. • lovirea mingii fără pendulare mare. Luarea unor măsuri de pregătire pentru joc şi de prezentare sunt acţiuni la fel de importante care trebuie să stea în atenţia profesorului. învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor de manevrare a mingii în condiţiile aglomerării pe spaţii mici.5. întoarceri. Referindu-ne la structura terenurilor.2. • utilizarea cât mai judicioasă a întregii suprafeţe de teren de care se dispune. • numărul şi denumirea echipelor înscrise în competiţie. • probleme administrative (echipament. • forţa specifică şi detenta.4. căderi. dezvoltarea simţului mingii. de pornire şi de execuţie. 4. rostogoliri. foarte diversificată. componenţii din lotul şcolii vor cunoaşte: • denumirea competiţiilor la care vor participa. tenis de câmp şi volei şi dacă acestea formează şi baza de antrenament pentru fotbal. coordonare în sărituri. • supleţea şi mobilitatea. schimbări de direcţie. zgură. insistându-se pentru: • transmiterile directe prin simplă deviere. evitări. În aceeaşi măsură „condiţiile de pregătire şi joc“ sunt favorabile dezvoltării la parametrii superiori a „motricităţii specifice“ (alergări variate. • caracterul lor (amical sau oficial). în timp util. • îndemânarea specifică. învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice (în timpul jocului). alăturat acestora. şi aici profesorul este obligat să ţină seama ca unele suprafeţe foarte tari să nu dăuneze prea mult elevilor. Ţinându-se seama. 3. Prezentarea echipei la competiţii Reprezintă momentul cel mai aşteptat din partea elevilor. asfalt etc. trebuie să precizăm că există totuşi anumite posibilităţi pentru învăţarea şi perfecţionarea unor deprinderi tehnico-tactice. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse În asemenea împrejurări pregătirea cadrului didactic pentru fiecare şedinţă de antrenament trebuie să constituie o sarcină permanentă.). de suprafaţa redusă a terenului. ocoliri. • perfecţionarea demarcajului şi marcajului. ciment. În condiţiile oferite de suprafaţa redusă a terenului de antrenament şi de joc există posibilitatea dezvoltării cu precădere a unor deprinderi motrice ca: • viteză de reacţie. 2. • volumul şi intensitatea din cadrul antrenamentelor să reflecte solicitările din timpul jocului. • perfecţionarea preluărilor. În acest sens se va pune un accent mai mare pe: 1. mişcărilor înşelătoare şi a protejării mingii. opriri şi porniri.2.4. din pământ. beton. mingi etc. 4. în mod curent. 98 . ignorându-se dozarea efortului şi selecţionarea mijloacelor.

3 sau 4 elevi. se poate organiza în condiţii optime o competiţie pe teren redus. Întreceri cu caracter de masă în şcoală Ca unul din mijloacele excelente de atragere a elevilor pentru practicarea organizată şi sistematică a activităţilor de educaţie fizică şi sport.Pentru fiecare joc se va anunţa lotul de jucători.6. Bineînţeles în condiţiile în care se ţine seama de o serie de aspecte ca: • popularitatea jocului de fotbal în şcoală şi tradiţia lui. fotbalul reprezintă o acţiune sigură şi reuşită. până când o echipă ratează. • timpul de desfăşurare: două reprize a 20 minute cu o pauză de 5 minute între reprize. Având la bază o asemenea asigurare se poate trece la organizarea unor întreceri cu caracter tehnic şi bineînţeles a jocului propriu-zis de fotbal. precizând unele aspecte esenţiale. ca şi locul întâlnirii. care în general se găseşte la fiecare şcoală. • în caz de egalitate la terminarea jocului se va acorda o prelungire de 2 reprize a 5-10 minute. • capacitatea organizatorică a şcolii (profesori. 4. lovitura de pedeapsă 7 metri. • dacă egalitatea persistă şi după consumarea prelungirilor se trece la executarea loviturilor de la 7 metri. Dintre acestea menţionăm şi recomandăm următoarele: a) competiţii de minifotbal. • acelaşi concurs „pe perechi“. Desfăşurată într-un cadru organizat şi condusă de profesorul de educaţie fizică. 4. accesibil pentru tot corpul profesoral sau pentru alte persoane din şcoală şi din afara ei. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus Considerăm că pe un teren de handbal. c) tenis cu piciorul. • condiţiile materiale. • preferinţele elevilor din şcoala respectivă şi entuziasmul lor pentru fotbal. ca: • anunţă formaţia care intră în teren şi jucătorii de rezervă.2. elevi etc. de exemplu. în „triunghi“.). d) concursuri cu caracter tehnic în urma cărora urmează să se stabilească cel mai bun elev sau jucător: • concurs „cine ţine mai mingea în aer prin lovituri cu piciorul şi capul“.7. de spaţiu şi timp.2. semicercul mare 9 metri. precizându-se: • dimensiunile terenului de joc cu lungimea de 25-50 metri şi lăţimea de 15-30 metri. b) „miuţe“ la o poartă sau la două porţi. Respectând ordinea firească a măsurilor. profesorul urmează să pregătească jocul din punct de vedere teoretic. poarta de 3/2 metri. semicercul mic 6 metri. În cazul că şi după aceasta egalitatea se menţine se vor executa în continuare (după tragere la sorţi) în mod alternativ câte o lovitură de la 7 metri. • rezultatele obţinute în competiţii etc. câte o execuţie din partea fiecărui jucător aflat pe teren. • atribuţiile jucătorilor de rezervă înainte de joc şi în timpul jocului (probleme administrative). Aspectul propagandistic al activităţii şi rezultatele obţinute de echipă se realizează prin „Colţul sportiv al şcolii“. pe echipe de câte 2. 99 . terenul pe care se va desfăşura întâlnirea. • modul cum va acţiona echipa în timpul desfăşurării jocului şi cum se va organiza la fazele fixe (în atac şi apărare). activitatea echipei de fotbal trebuie să fie sprijinită de consiliul asociaţiei sportive a elevilor din rândul căruia un membru va răspunde de această ramură sportivă.

Cum este organizat jocul de fotbal în clasele 1-XII? 2. 32. 30. 33. 21. 13. • diferite ştafete care pe baza unor procedee tehnice simple sau complexe urmează să stabilească un învingător etc. Enumeraţi câteva criterii prin care se pot selecţiona elevii în echipa şcolii? 3. 42. • concurs la executarea unor lovituri de pedeapsă.12. 6.). Intrebări recapitulative: 1. 41. 34. 38.• concurs cu transmiterea mingii la ţintă (panouri. porticuri etc. 7. 100 . Cum se organizează o lecţie de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse? Bibliografie: 2. 16. 9. Enumeraţi întrecerile cu caracter de masă din şcoala? 4. 24. de la 11 metri (pe tern normal) şi 7 metri (pe teren redus).

..POPOVICI. Activităţile corporale şi factorii educativi Bucureşti: Editura Sport – Turism. Napoca Star 34..RĂDULESCU.. Fotbal la copii. mijloace.. (1998). S. AN-DA 8. 19. Instruirea în jocul de fotbal. (2003). Skiles und strategies for coaching soccer Fotbal. Curs de fotbal.COJOCARU. XIII. Lecţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice la fotbalişti.. 6. A. D.POPOVICI. Gh. (2004). Jocuri sportive.. Fotbal pregătirea fizică a fotbalistului.. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Didactică şi Pedagogică 14.STĂNCULESCU. 100 de antrenamente de fotbal Bucureşti: Editura Stadion 37. CHIRIŢĂ. I.. (1999). TEODORESCU. (1995). S. Bucureşti 40. Tehnica jocului. VERZA. şi colaboratorii (1979) Selecţia medico-biologică în sport. Planificarea procesului de educaţie fizică şcolară. Braşov: Ed. (2000). G. Uz intern. pregătirea copiilor şi juniorilor. Bucureşti 12. Bucureşti: Editura Fest 15. COJOCARU. Fotbal copii şi juniori. Bucureşti: Editura Sport -Turism 41.. V. Fotbal de la 6 la 18 ani Metodica pregătirii. (2003). MATE-TEODORESCU. Cluj-Napoca: Editura ICIPIAF 31. (1994).POPOVICI. BÂRSAN.MANUŞARIDE.DRAGNEA. Rotech Pro 9. V. Uz intern. . (1978).. (1974). (1996). BÂRSAN. (1983) Aproape totul despre fotbal. Psihologia vârstelor.(1988). Rodas 28. (2000). (1990). A. Ghidul antrenorului profesionist de fotbal. Ex.RAJNOVIC. Teoria Sportului. 39. D. (1996). 5. Editura CNEFS.. (1990).. A. Fotbal. Fundaţia România de Mâine 24.. GHEMINGEAN. I. CÂRSTEA. Antrenamentul sportiv modern. Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii jocului de fotbal Bucureşti Editura IEFS. (1981). ALDIR. Bucureşti: Ed. Ponto C. (1981).. V.POPOVICI. Stadion 26. 101 . Bucureşti: Ed. Cluj-Napoca: Ed. Bucureşti: Ed. metode.. I. OTF. ANEFS 27.. VELEA F.IONESCU.... Poliatloane..RĂDULESCU. (2000).. C. Bucureşti: Ed. Bucureşti: Ed. CÂRSTEA. Aldin 13.A. C. I. Ghidul antrenorului de fotbal. D. Performanţa în jocurile sportive. Transilvania Expres 38. C.M. A. D.ŞICLOVAN.– Editura IEFS..P. 4. Fotbal de la teorie la practică. Bucureşti: Editura Sport-Turism 25. C. ARDELEANU.. C. Axis Mundi 11.. E. G. Principii.... (2002). Axis Mundi 36. (2002). (2002). Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. (1980). Volumul 1... teorie şi metodică. U. Artemis 35. Fotbal. Timişoara: Editura Helicom 22. F. Fotbal Specializare. Bucureşti: Ed. (1980). COJOCARU. Campionatele Mondiale de Fotbal 1930-1974.BIBLIOGRAFIE 1.. V.. Football. V. (2005). BOTA. Bucureşti Editura Sport – Turism 17. N.COLIBABA-EVULEŢ. (1991). (1999)..WADE. Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltǎ performanţǎ Bucureşti: Ed.. M.MOTROC I. (1982). 18. MOISES. I..MOTROC I. Carte pentru fotbaliştii de mâine.DRAGNEA. 3.. Bucureşti: Editura Sport – Turism 16... DUMITRU COLIBABA (1998) Jocuri sportive. Bucureşti: Editura CNEFS.DRĂGAN I. D. (1993). V. Timişoara: Editura Helicom 21. HARGREAVES. . Bucureşti: Ed... Metodica fotbalului în şcoală. O. A. Bucureşti: Teorie şi metodică – Ed. Cluj-Napoca: Teză de doctorat 33. Fotbal 2010. Fotbal de la A la Z.C. APOLZAN. IONESCU. Coaching Youth American Sport 20. N. Bucureşti: Ed. (1972).N. Bucureşti: Ed. (1967).. N. V. Fotbal.STĂNCULESCU. Bucureşti. Bucureşti: Editura Sport – Turism.2 şi 3 Bucureşti: Ed. V. A.ŞCHIOPU. (1971). CERNAIANU.COJOCARU.. (2000). Bucureşti: IEFS 7. Fotbal – Manualul antrenorului profesionist. (2004)...HARGREAVES... Napoca Star 32. C. Tehnica şi tactica jocului. vol. C.. Bucureşti: Editura Editis 29. 30... Cluj-Napoca: Ed. (1975). GÂRLEANU.GÂRLEANU. C. Bucureşti: Ed..MIU.PETRESCU.. (1995)..Nicu. Editată sub egida FRF 2. Personalitatea arbitrului de fotbal. (1980).. T.IONESCU.F. V. Sport Turism 23. Cluj-Napoca: Ed. BOMPA. Ghidul antrenorului de fotbal. 10. Antrenamentul sportiv. Bota. (1995).

autopasă.Semne convenţionale în fotbal – Conventional signs in football Jucător în atac – forward Jucător în apărare – defender Minge – ball Pasă cu traiectorie razantă – straight pass Pasă cu traiectorie înaltă – high pass/header Deplasarea jucătorului fără minge – running without the ball Conducerea mingii – leading the ball Intrarea în posesie – taking the ball off Dribling – dribbling Fentă cu schimbare de direcţie – change of direction Şut la poartă în mingea aflată pe sol – shoot towards the goal V A X V 0 Panou – board Obstacol – hurdle/obstacle Jalon – marker Antrenor – trainer/coach Deposedare – lose possession of the ball Lovirea mingii din volé – lobbing the ball from vole Lovirea mingii din demi-volé (drop) – lobbing the ball from half-vole Lovirea mingii cu capul – heading Pasă din volé – pass from vole Pasă din demi-volé – pass from half-vole Pasă cu capul – pass with the head Şut la poartă din volé – shoot from vole Şut la poartă din demi-volé – shoot from half-vole 0 Şut la poartă cu capul – leading the ball towards the goal Aruncarea mingii cu mâna (şut. aruncarea portarului) – Throwing the ball with the hand (for the goalkeeper) Menţinerea mingii în aer (duble) – maintaining the ball in the air Prinderea mingii de către portar – catching the ball by the goalkeeper Boxarea mingii cu ambele mâini – boxing the ball with both hands Boxarea mingii cu o mână – boxing the ball with one hand Σ ▪ ▪ ▪   Săritură pe un picior – jumps on one leg Săritură pe ambele picioare – jumps on both legs 102 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful