1

INTRODUCERE
Sistemul oro-facial numit şi aparatul dento-maxilar (Bratu), sistemul stomatognat (Burlui) cuprinde totalitatea ţesuturilor şi organelor cu o mare varietate structurală şi funcţii diferenţiate, specifice ce concură în final la realizarea unor procese fiziologice de importanţă vitală. Morfologic, putem diferenţia sistemul oro-facial în: 1. ansamblul osos care este suportul pasiv de susţinere şi rezistenţă reprezentat de cele două maxilare, articulaţiile temporomandibulare, dinţii. Acestea realizează atât funcţiile proprii, individuale, cât şi funcţiile globale ale sistemului; 2 ansamblul muscular fiind suportul activ al generării forţelor în regiunea oro-facială; 3. părţile moi oro-faciale, limba, glandele salivare, parodonţiu, vasele sanguine, limfatice, nervii, ce integrează într-un tot unitar ansamblul structurilor dento-maxilare. Caracteristicile principale ale sistemului oro-facial: este un sistem biologic complex şi de aceea îl putem considera, de fapt, un biosistem în care se diferenţiază mai multe subsisteme: mediul bucal, dinţi, parodonţiu, muşchi, etc; − este un sistem biologic deschis, care face în permanenţă schimburi cu mediul înconjurător; − este un sistem integral: fiecare element al sistemului oro-facial este o componentă necesară, dar nu suficientă pentru funcţia sistemului; − este un sistem integrat organismului uman cu care stabileşte corelaţii privind atât funcţia specifică subsistemului, cât şi funcţiile de ansamblu ale sistemului oro-facial; − este un sistem intercondiţionat, între componentele sistemului existând circuite informaţionale care fac posibilă funcţionarea coerentă, logică a întregului sistem;

2 − este un sistem biologic automat de reglare asigurând atât homeostazia specifică sistemului, cât şi homeostazia ansamblului organismului. Procesele de autoreglare specifice sistemelor automate cu circuit deschis sau închis (feed-back) sunt dinamice, adaptându-se încontinuu nevoilor locale şi generale ale oragnismului − este un sistem eficient de apărare, care prin mijloacele specifice locale iate cu cele generale, luptă în permanenţă împotriva agresiunii bacteriene, în cipal. "Fronturile de luptă" şi apărare sunt localizate la nivelul: gingiei, ului gingival, fosetelor, fisurilor suprafeţelor ocluzale ale dinţilor, suprafelor bucale ale dinţilor, parodonţiului, mucoasei bucale, etc. Sistemul oro-facial îndeplineşte funcţii esenţiale vieţii: − funcţia digestivă prin secreţia salivară, masticaţie, deglutiţie; − funcţia respiratorie, asigurând pasajul bidirecţional al aerului, curăţirea, încălzirea, umectarea aerului; − funcţia de comunicare interumană şi interspecii prin: fonaţie, vorbire, fizionomie, etc; − funcţia de apărare prin integritatea structurilor şi prin componenţii iului bucal (IgA secretorie, lizozim, leucocite, etc); − funcţia de autoîntreţinere, adică de menţinere constantă a unor metri structurali, umorali, chimici, nervoşi indispensabili pentru realizarea funcţiilor proprii ale sistemului oro-facial.

FIZIOLOGIA MEDIULUI BUCAL
Mediul bucal este un ecosistem fizico-chimic care ocupă şi influenţează structurile cavităţii bucale. Spre deosebire de mediul intern, mediul bucal este deschis în două direcţii (buze, faringe). Spre exterior prin cavitatea bucală şi spre interiorul organismului prin intermediul aparatului digestiv. Mediul bucal cuprinde:

3 − elemente de tranziţie: alimente, aer; − elemente proprii, provizorii: saliva şi lichidul crevicular; − flora microbiană mobilă şi fixă (din placa dentară, tartrul dentar, salivă, etc); − componentele proprii, fixe: dinţii, gingia, limba, mucoasa bucală. Toţi factorii mediului bucal sunt în interacţiune unii cu alţii, iar fluctuaţiile compoziţiei mediului au repercursiuni directe asupra componentelor fixe. Cavitatea bucală este un sistem natural deschis. Proprietăţile biologice ale sistemului cavităţii bucale sunt în permanentă modificare datorită factorilor de mediu, în particular, prin preluarea alimentelor, hranei, ca şi prin contaminarea cu microorganisme. De asemenea, structurile proprii cavităţii bucale influenţează mediul bucal prin modificările diurne ale fluxului salivar, componenţilor salivei. Cavitatea bucală poate fi comparată cu o cameră de fermentaţie, care asigură mai ales noaptea un mediu de cultură pentru microbi. Constituenţii salivari şi resturile alimentare restante, în mediul bucal, reprezintă o sursă permanentă de substrat proaspăt, de care beneficiază microorganismele. Mediul bucal este un ecosistem cu proprietăţi fizice, chimice şi biologice specifice, care determină compoziţia comunităţii bacteriene şi condiţionează microorganismele care domină sistemul şi care luptă pentru supravieţuire. Cavitatea bucală este o singură entitate, dar didactic poate fi împărţită în alte mici ecosisteme independente şi totuşi interdependente. Din punct de vedere fiziologic studiul complet al mediului bucal cuprinde numeroase aspecte privind: saliva, lichidul crevicular, flora bacteriană bucală, placa dentară, tartrul dentar, alimentaţia, ca şi interrelaţia acestora cu structurile proprii ale cavităţii bucale, cu sistemele de apărare locale şi generale.

2.1. FIZIOLOGIA GLANDELOR SALIVARE
Saliva este produsul de secreţie a trei perechi de glande mari, situate în grosimea pereţilor cavităţii bucale (glande parotide, submaxilare, sublinguale) şi a numeroase glande mici, diseminate în mucoasa care tapetează cavitatea bucală. Prin canalele de excreţie saliva se varsă în cavitatea bucală:

4 − canalul STENON al glandei parotide (glandă seroasă) se deschide în vestibulul bucal în dreptul celui de al doilea molar superior; − canalul WARTHON al glandei submandibulare (glandă mixtă) se deschide în cavitatea bucală lângă frâul limbii; − canalul BARTHOLIN din sublinguală (glandă mixtă) se deschide aproape de canalul WARTHON, lângă frâul limbii; − canalele accesorii RIVINIUS din sublinguală se deschid în cavitatea bucală sub limbă în partea anterioară. 2.1.1. Structura morfo-funcţională a glandelor salivare Glandele salivare au o structură tubulo-acinoasă, fiind alcătuite din lobuli ce reprezintă unitatea morfo-funcţională. Fiecare lobul este alcătuit din acini şi ducte intercalate, ducte striate. Din unirea mai multor ducte lobulare se formează ductul excretor principal. Acinul este alcătuit din celule poligonale ce delimitează un spaţiu: lumenul acinului. La exterior, acinul este înconjurat de o membrană bazală. Între membrana bazală şi celulele acinare se găsesc celule mioepiteliale în citoplasmă cărora există elemente contractile actomiozinice implicate în: expulzarea produsului de secreţie glandulară şi în creşterea presiunii intraluminale. Celulele mioepiteliale sunt controlate de inervaţie simpatică. Celulele acinare secretoare sunt de două tipuri: seroase şi mucoase. Celulele seroase conţin numeroase mitocondrii, reticul endoplasmatic rugos bine dezvoltat, granulaţii mici ce conţin zimogen. Membrana luminală are microvilovilozitati, iar porţiunea bazo-laterală a membranei este cu numeroase pliuri şi joncţiuni intercelulare strânse. Permeabilitatea acestor joncţiuni intercelulare creşte mult după stimulare asigurând trecerea din interstiţiu în lumen a: Na+, K+, apei. Pe membrana luminală se găseşte adenilat-ciclază (asociată receptorilor beta-adrenergici şi vipergici) iar în porţiunea bazo-laterală există receptori colinergici, alfa-adrenergici, activităţi enzimatice: Na+-K+-ATP-ază, anhidrază carbonică, etc. Celulele mucoase conţin granulaţii mari cu aspect vacuolar, reticul endoplasmatic slab dezvoltat, secretă mucus. Acinul participă la formarea salivei primare. Ductul intercalat este alcătuit din celule mici, cuboidale, au ule de secreţie, membrana bazo-laterală este uşor plicaturată, are activităţi ATPazice. Ductul striat are celule înalte, mari, nucleu central şi membrană bazolaterală plicaturată (pliurile măresc suprafaţa membranei), numeroase mitocondrii (furnizează energia necesară proceselor de transport), granule (rol în secreţia de proteine). Ducte excretorii interlobulare au epiteliul bistratificat, celulele înalte prezintă de asemenea pliuri ale mucoasei bazo-laterale. Epiteliul ductal secretă: kalicreină, amilază, are activităţi enzimatice: anhidrază carbonică (participă la formarea bicarbonatului), prostaglandinsintetază (asigură sinteza de prostaglandine prin care controlează absorbţia ductală a electroliţilor), 5 alfa reductază (determină

Metaboliţii: CO2. rezultaţi din activitatea glandulară. Vascularizaţia glandelor salivare Glandele parotide sunt irigate de ramuri arteriale provenite din artera facială şi carotida externă. Inervaţia parasimpatică prin acetilcolină produce vasodilataţie şi stimulează secreţia salivară. Vasomotricitatea în glandele salivare depinde de: inervaţia simpatică. factori umorali. Se realizează un sistem "contra curent" între sensul de deplasare al sângelui şi salivei. prezentă în celulele acinare şi ductale. 2. dar indirect poate produce vasodilataţie deoarece stimulează. parasimpatică. Irigaţia duetelor este mai bogată decât a acinilor. H+. Sistemul venos al glandelor salivare se colectează în vena jugulară. prin intermediul alfareceptorilor.5 reducerea androgenilor în metaboliţi mai activi fiziologici).1. acţionează asupra kalicreinogenului formând kalidină apoi bradikinină. contractă vasele din glandele salivare. Factorii umorali: bradikinina are efect vasodilatator de lungă durată. Kalicreina. au efect vasodilatator local. ca şi în alte teritorii. .2. Vasele se distribuie în glande mergând paralel cu ductele principale. Noradrenalina. definitive. Sistemul ductal participă la formarea salivei finale. terminaţiile nervoase. Inervaţia simpatică din glandele salivare produce vasodilataţie prin acţiunea adrenalinei asupra receptorilor beta-adrenergici. iar glandele sublinguale din artera sublinguală şi submentală. Debitul salivar este dependent de debitul circulator sanguin. Glandele submandibulare primesc ramuri din artera facială şi linguală. activitatea kalicreinogenului şi formarea de bradikinină. prin procese de reabsorbţie şi secreţie. după care realizează o a doua capilarizare la nivelul acinilor realizând un sistem port. care creşte de cinci ori în cursul salivaţiei. O altă particularitate este faptul că arteriolele se capilarizează întâi la nivelul ductelor.

în repaus. modificat) Potenţiale membranare în glandele salivare Cu ajutorul microelectrozilor s-a stabilit că potenţialul de repaus la nivelul delor acinare. 1989. şi intrarea Ca++. din lichidul extracelular în celula. 2. Se generează un potenţial de acţiune numit "potenţial secretor". care intră în celulă şi concomitent are loc un eflux de K+. Stimularea receptorilor colinergici.1. Depolarizarea favorizează.4. în glandele salivare conductanţele ionice sunt: GCI > GK >GNa. care va participa la mecanismul de cuplare excitaţie-secreţie.6 Fig. iar la nivelul celulelor ductelor striate este de -80mV până la -90mV.l Stimularea glandei parotide (după PATTON. CI. variază în funcţie de glandă în limite largi de la -30mV la -73mV. alfa-adrenergici produce depolarizarea membranei prin creşterea conductanţei pentru Na+.voltaj dependente. Potenţialul de membrană este menţinut la aceste valori prin participarea pompei Na + .K + canalelor de K +. Cuplarea excitaţie-secreţie în glandele salivare Substanţele neuro-umorale agoniste se fixează pe receptorii de la .3mM extracelular). Cl-. pe membrana bazo-laterală. Permeabilitatea membranei este dominată de K+ (116mM intracelular şi 3.

Teofilina este un inhibitor al diesterazei (care inactivează AMPc) şi indirect menţine crescut AMPc intracelular.7 suprafaţa celulei inducând diferiţi mesageri secunzi intracelular responsabili de secreţia proteică şi lichidiană. ambele controlând atât secreţia proteică.l) 2. cuplat cu proteina Gs. Fixarea adrenalinei pe receptorul beta-adrenergic. lichide şi proteinenzime. AMPc activează proteinkinaza A care determină fosforilarea de proteine şi sinteza de noi protein-enzime. astfel este un activator eficient al secreţiei de amilază. dopaminergici.1. apare ca mesager secund al răspunsului mediat beta-adrenergic. 2. în particular secreţia de electroliţi. Tolbutamina inhibă proteinkinaza . Răspunsul secretor dependent de AMPc AMPc. adrenergici (alfa şi beta). ca şi în alte ţesuturi. Răspunsul secretor Ca++ dependent Stimularea receptorilor muscarinici (de către acetilcolină) şi alfa adrenergici (de către noradrenalină) induce în glandele salivare răspunsuri dependente de Ca++. (Fig. Creşterea activităţii proteinkinazei A către AMPc. Stimularea acestor receptori determină fie creşterea AMPc fie a C++ citosolic. precede secreţia de amilază. Stimularea receptorilor beta-adrenergici. .4. Deci răspunsul secretor poate fi AMPc dependent sau/şi Ca++ dependent.1.4. administrarea de toxină holerică determinaină secreţia de amilază prin creşterea AMPc.2. peptidergici pentru VIP şi substanţa P).AMPc dependentă şi astfel inhibă secreţia de amilază. enzimatică cât si lichidiană din glandele salivare. Ca++ intră din lichidul extracelular în celulele acinare prin canale cationice neselective din membrana bazo-laterală sau prin intermediul turnoverului inozitol-fosfolipidelor membranare. purinergici.1. Receptorii de pe glandele salivare sunt: colinergici (de tip muscarinic). activează adenilatciclaza care scindează ATP în AMPc.

DAG activează proteinkinaza C care induce fosforilarea proteinelor ca şi eliberarea de acid arahionic care poate creşte rata producţiei de GMPc. Se produce astfel o secreţie salivară abundenta ca volum dar cu cantităţi mici de proteine (enzime. mucină).8 Receptorii muscarinici şi alfa-1-adrenergici stimulaţi. 2. VIP creşte indirect secreţia salivară prin creşterea fluxului sanguin. K+.1.Atat creşterea proteinkinazei C cât şi a GMPc este implicată în stimularea secreţiei de amilază. interacţiunea directă a Ca++ cu efectori proteici ai canalelor de Ca++. Fosfolipaza C desface fosfoinozil difosfat (PIP2) în diacilglicerol (DAG) şi inozitol trifosfat (IP3). Mecanismul elaborării salivei Saliva se formează în două etape la care participă: acinii care elaborează saliva primară şi apoi duetele salivare unde au loc procese de secreţie şi . activarea fosfolipazei A2 cu cresterea eliberării de acid arahidonic (care creşte rata producţiei de GMPc). extracelular producând stimularea secreţiei salivare. Acetilcolina şi substanţa P acţionează direct pe receptorii celulelor ductale si mobilizează Ca++ intra. fosforilarea proteinelor. activarea proteinkinazei C. mucină. creşterea permeabilităţii jonctiunilor intercelulare. secundară vasodilataţiei pe care o determină. activează fosfolipaza C prin intermediul proteinei Gq. Cl-. Aceasta are ca rezultat: legarea Ca++ de calmodulină.5. IP3 eliberează Ca++ din reticulul sarcoplasmatic şi favorizează intrarea Ca++ din lichidul extracelular în celula determinând astfel creşterea Ca++ citosolic.

− evacuarea prin polul apical printr-un proces de exocitoză. − condensarea şi transformarea în granule de zimogen.Saliva primară rezultă dintr-un transfer plasmatic prin membrana bazo-laterală şi eliminare de salivă prin polul apical al celulelor acinare. 2. (Fig. iar cantitatea de granule exocitate depinde de intensitatea stimulării. Secreţia proteică este dependentă de prezenţa Ca++ în lichidul extracelular. dar concentraţia K+ este mai mare decât în plasma. Funcţiile acinului .1. In glandele salivare există o bogată activitate ATP-azică mai ales pe membrana bazolaterală.5.2)' . Na+ = 125-160 mM/l). Secreţia primară conţine amilază şi/sau mucină într-o soluţie ionica cu concentraţie asemănătoare cu a lichidului extracelular.1. Secreţia substanţelor organice proteice la nivelul acinilor are mai multe etape ce cuprind: − preluarea aminoacizilor prin membrana bazo-laterală. Saliva primară este izotonă (290-310 mOsm/l) are o compoziţie similară cu un ultrafiltrat plasmatic. 1-15 mM/l. Na+-K+-ATPaza scoate 3 Na+ din celulă în interstiţiu duce 2 K+ în celulă. Na+ din interstiţiu trece în lumenul acinului prin pasaj paracelular de-a lungul joncţiunilor membranei. − sinteza de peptide în reticulul endoplasmatic din partea bazală a acinului.9 reabsorbţie care modifică compoziţia ionică a salivei. CI-= 100-120 mM/l. − migrarea şi înglobarea în cisternele Golgi.

HCO-3) astfel că raportul dintre ei rămâne nemodificat. intra-extra celular. Creşterea sodiului în celulă favorizeaza reintrarea apei cu revenirea celulei la volumul dinainte de stimulare şi activarea pompei Na+ . celulele acinare sunt din nou apte sa fie stimulate şi să elaboreze o nouă cantitate substanţială de salivă Pe membrana luminală a acinului funcţionează următoarele: − canalele de Cl. apă şi micşorarea volumului celular.K+ având ca rezultat creşterea K+ în celulă şi a Na+ extracelular. activării contrasportului (simport) Na+ . Pentru păstrarea electroneutralităţii extracelulare are loc o migrare a cationilor (5/6 K+ şi 1/6 Na+) spre lumenul acinului pe cale paracelulară. − antiport CI. Ca++. Ieşirea K din celula în interstiţiu.K+.H+. crescând aici electronegativitatea.dependente prin care clorul iese din celula în lumen.ATPaza care reintroduce o parte din K+ în celulă.. Când concentraţia intracelulară a electroliţilor. mai negativ în lumen faţă de interstiţiu. Ca++ . volumul celular şi activitatea pompei Na+ .H+.2Cl-. Ca++. După ieşirea iniţială a K+ şi Cl-. iar CI.. La câteva secunde după stimulare.K+ a revenit la nivelul bazal.în lumen creează o diferenţă de potenţial.HCO-3.29 In urma activării receptorilor colinergici sau alfa-1-adrenergici. IP3 determinană eliberarea Ca++ din reticulul sarcoplasmatic. iese şi HCO-3 (prin canale sau prin schimb Cl— .. Scăderea HCO3 în celula acinară determină activarea anhidrazei carbonice care catalizează reacţia: C02 + H20 <->H2C03 <-> HCO-3 + H+ rezultand o acidifiere acinară cu 0. Ieşirea CI.din membrana luminală rezultând o pierdere netă de K+.2Cl. are loc un reuptake prin simportul Na+ K+ . Na+ dar şi în K+. În urma stimulării.dependente localizate pe membrana bazo-laterală. ieşirea K+ din celulele acinare se face prin maxi canalele de K+. Consecutiv creşterii Ca++ intracelular se activează canalele de K+ din membrana bazo-laterală şi de CI. CI-. Ca++ intracelular scade şi creşte rapid Na intracelular datorită: activării schimbului (antiport) Na+ .K+ . Concomitent cu ieşirea CI-. în urma cărora Ca++ difuzează în citosol.1 unităţi de pH. prin joncţiuni cation selective. prin maxi canale de K+. − + .K+ . Astfel saliva este bogată în CI-. asigură creşterea sa în interstiu şi posibilitatea ca el să migreze paracelular în lumen.prin antiportul CI.dependente de pe membrana luminală.HCO-3 care elimină bicarbonatul în lumen. procesul eliberării implicând ambele mecanisme: deschiderea canalelor de Ca++ IP3dependente dar şi Ca++ eliberator de Ca++. .2Cl.iese prin canalele de Cl-. Alcalinizarea cu creşterea HCO-3 intracelular determină din nou o creştere a Cl.care introduce aceşti ioni în celulă.-Acidifierea acinară cauzată de ieşirea HCO-3 şi creşterea metabolismului celular este contracarată de scoaterea H+ prin antiportul Na+ . Na Pe membrana bazo-laterală a acinului au loc următoarele schimburi: simportul Na+ .

care asigură astfel scăderea concentraţiei Na+ în celulă şi creşterea concentraţiei K+ intracelular. dependentă de echilibrul acido-bazic sau concentraţia Na+ salivar. crescând o dată cu creşterea fluxului salivar. sialogastronă). Piesa secretorie (GM-60000) este produsă de celulele epiteliului ductal.K+ care introduce 2K+ din interstiţiu şi scoate 3Na+ din celulă. − antiportul Cl. stochează şi secretă: factori de creştere (factor de creştere al nervilor.. în funcţie de secreţia sau reabsorbţia sa în ducte. Transportul ductal al apei şi electroliţilor: ionii de Na+ sunt reabsorbiţi activ din saliva ductală iar K+ este secretat activ. îi ataşează componenta secretorie după care o eliberează în salivă. − sinteza şi secreţia celulelor ductale. IgA secretorie este sintetizată şi dimerizată de imunocitele interstiţiale iar celulele ductale o preiau. − antiportul Na+ .HCO-3 care introduce clorul în celulă şi scoate bicarbonatul în interstiţiu. Concentraţia sodiului în salivă depinde de fluxul salivar. IgA secretorie asigură apărarea antimicrobiană a cavităţii bucale.din duct revine în celulă fie prin canale de clor. transportul apei şi electroliţilor). pe cale paracelulară. factori de creştere epidermali). Na+ intrat în celulă iese în interstiţiu prin pompa Na+-K+ existentă pe membrana bazo-laterală.3) Cl. canale de Na+. prin care potasiul iese masiv în interstiţiu ca apoi să ajungă în lumen.2 Funcţiile ductelor salivare Componenţii organici ai salivei provin din: − sinteza şi secreţia celulelor acinare (amilază. hormoni (glucagon. Celulele ductale sintetizează. enzime (ribonuclează.H+ care scoate ionul de H+ în interstiţiu şi preia de aici sodiul. kalicreină ce controlează fluxul sanguin local. Concentraţia bicarbonatului va fi mai mare sau mai mică decât în saliva primară. − maxi canale de K+. Acesta iese în lumen prin antiport K+-H+ de pe membrana luminală.29 − pompa Na+ . fie prin antiport Cl-HCO-3. Sodiul poate intra din lumen în celula ductală prin: antiportul Na+-H+. care vor migra paracelular în lumen. Ca++.5. Membrana luminală a ductelor are o conductanţă mare pentru Na+. 2. proteaze homeostatice (renină. mucină). parotină. − transportul transepitelial la nivelul celulelor ductale (steroizii). (Fig.1. este responsabilă de păstrarea structurii cuaternare a IgA secretorie şi îi conferă rezistenţă crescută la acţiunile proteolitice. amilază).dependente. somatostatină. .

prin care aceşti ioni revin în interstiţiu. Cl. Pe membrana bazo-laterală a celulelor ductale au loc următoarele schimburi ionice: − scoaterea 3Na+ şi introducerea de 2K+ în celulă de către pompa Na+-K+. Rezultatele acestor schimburi transmembranare sunt: . − canalele de K+ şi Cl. modificat) Pe membrana luminală a ductelor există: − canale de Na+. − antiport Cl. − antiportul H+-K+ care scoate K+ în lumen.prin care aceştia revin în celulă. Ductul salivar este puţin permeabil pentru apă ceea ce asigură hipoosmolaritatea salivei finale. 1987.29 Fig.3 Secreţia şi resorbţia electroliţilor în celulele ductale (după JOHNSON.. − antiportul Na+-H+ care scoate ionul de hidrogen din celulă în interstiţiu.HCO-3 care introduce clorul şi scoate bicarbonatul din celula − antiportul Na+-H+ care economiseşte Na+ readucându-l în celulă.

− concentraţia HCO3. gradul de hidratare al organismului. medicaţie. în − prin stimulare alimentară ajunge până la 2-7 ml/min. iar după stimulare este de 4-5 ml/g.3-0.08 ml/min. Volumul salivei este de aproximativ 1000-1500 ml/zi dar variază în funcţie de anumite stări. Evacuarea salivei în cavitatea bucală are loc prin: forţa de împingere visà-tergo a salivei secretate. momentul zilei. olfacţie) şi alţi factori cum ar fi: fumat.6.min. Aldosteronul creşte activitatea antiportului luminai Na+. VIP şi GIP în concentraţie de 10-11 mol/l inhibă transportul de Na+.1.29 − concentraţia Na+ şi Cl.5 1 (1 ml/ min). în − somn: 0.22 ml/min.1/10 din concentraţia plasmatică. văzul lor. dublarea consumului de O2 şi creşterea temperaturii tisulare cu 1°C. Energia este asigurată atât aerob cât şi anaerob din: glucoza. fosfocreatină. În somn secreţia salivară nu depăşeşte 0.25 ml/min. cum ar fi: − repaus alimentar: 0. Proprietăţile salivei 2. La copii.este de 50-70 mEq/1 deci de 2-3 ori mai mare ca în plasmă.5 ml/min.1. aspectul lor). la − 5 ani: 0. Metabolismul este asigurat de un debit sanguin corespunzător care are o valoare de 0. adică 1/7 . volumul salivar este diferenţial : − sugari: 50-100 ml/zi. greutate.H+ şi a pompei Na+ -K+ bazo-lateral. presarea glandelor de pereţii osoşi în timpul masticaţiei.5 ml/min) se întâlneşte fiziologic la erupţia dinţilor.1. la Modificarea volumului salivar:  hipersalivaţia sau sialoreea (flux salivar peste 0.este de aproximativ 15 mEq/1 pentru fiecare. sarcină.6. Fluxul salivar depinde de stări fiziologice (vârstă. Stimularea secreţiei glandulare determină creşterea debitului sanguin de 4-8 ori. în sarcină. consum de condiment . − concentraţia K+ este de aproximativ 30 mEq/1 adică de 6 ori mai mare decât în plasmă. reflexul salivar condiţionat la stimul vizual. factori psihici (stres.6ml/g. în glanda nestimulată. Elaborarea salivei presupune un consum energetic de 6 Kcal pentru 1 litru de salivă formată. glicogen. 2. gândul la alimente. ACTH şi mineralcorticoizii scad Na+ salivar şi cresc concentraţia de K+. Cantitatea de salivă secretată în 24 de ore este 1-1. contracţia celulelor mioepiteliale.min.

Celulele glandulare au enzima anhidraza carbonică. la consum de atropină.01-0. intoxicaţii cu Pb.06 ml/min). opiacee. Leucocitele se găsesc în special în saliva copiilor (inainte de erupţia dinţilor) şi în saliva adulţilor edentaţi. 2.6). la menopauză.2-7.3 mM). Acidul carbonic în salivă este în concentraţie apropiată de cea din plasmă (1.1. deshidratări severe. c) sisteme tampon salivare: .1. Fiziologic apare la bătrâni.4. stomatite infectioase.2 . bacterii (streptococ lactotobacillus acidophilus). După stimularea glandelor pH-ul creşte la valoarea de 8 datorită creşterii bicarbonatului. pH-ul este crescut la copii.în salivă . creşterea producerii şi eliminării HCO3. filant. nevralgie de trigemen. degenerescenta glandelor salivare. morfină. consum de medicamente. în hiperpnee. anestezice. C02 + H20 <-> H2CO3 <-> HC03. epilepsie.acid carbonic (4. pH-ul scade în efort. Sedimentul salivar cuprinde celule epiteliale descuamate. Dacă presiunea parţială a dioxidului de carbon din sânge scade. pH-ul este sensibil la variaţiile fluxului salivar .5/1). opiu. La persoanele cu gingii sanatoase. Tutunul produce hipersalivaţie. ceea ce permite eliberarea enzimelor leucocitare şi îmbogăţirea echipamentului enzimatic salivar.01 ml/min) apare în stomatitele atrofice.bicarbonat .1. aptialismul (lipsa secreţiei salivare. sau datorită sentimentului de frică. Stimularea glandelor salivare determină creşterea fluxului salivar. intoxicaţii cu atropină. Majoritatea leucocitelor salivare sunt dezintegrate. antibiotice.6. patazitoze intestinale. Numărul leucocitelor prezintă o variaţie diurnă.35 Sialoreea patologică apare în stomatite.6. hiposalivaţia ( flux salivar cuprins între 0. HCO3. ulcer duodenal. care se opune acidifierii mediului bucal. hiposalivaţia apare în hemoragii.3.6-8). b) alimentaţie (spanacul asigură pH mai alcalin). Aspectul salivei este opalescent. alcaloză. 2. volum sub 0. 2. pH-ul salivar este mai alcalin. Bicarconatul (HCO3-) se formează în glandele salivare din C02 şi H20 rezultate din catabolismul glucozei. gingivite. depinzând de presiunea C02. dimineaţa şi în mijlocul zilei. pH-ul salivar depinde de: a) concentraţia de dioxid de carbon sanguin.6.7 (5.1.2.+ H+. crescând de 45 ori. prezentând variaţii în limite largi (5. numărul de leucocite este relativ mic. stări febrile. cancer gastric. pH-ul salivar In repaus pH-ul mediu salivar este de aproximativ 6. vomă. Patologic. ce facilitează formarea formarea H2CO3 respectiv HC03-. în diabet zaharat.este eliminat în salivă. Hg. leucocite( ce trec prin diapedeză din capilare în şanţul gingivo-dentar).

5-5.4HCOj-10-6027 + .55Mg+ 0.1. Densitatea salivei este de 1002.35 (concentraţia HC03.mucină bazică .5% reziduu uscat format din substanţe anorganice 0. Proteinele datorită caracterului lor amfoter.9< + + 142K 12-16> 5 Ca+ 2. se opune alcalinizării. imediat după spălarea dinţilor.7< 103P04~7-212. e) fluxul salivar mărit duce la creşterea pH-ului. 2.3%. Tabelul 1. Substanţele anorganice din saliva mixtă bucală (tabelul 1).32 unităţi. − somn. şi este dată de gncoproteinele hidratate. comparativ cu plasma sanguină. punctul crioscopic este de . 2. în funcţie de debitul salivar. d) prezenţa anhidrazei carbonice.fosfat monosodic.7. Vâscozitatea salivei mixte este 1. . Compoziţia chimică a salivei Saliva conţine 99. Concentraţia principalelor substanţelor anorganice în saliva mixtă.7-32. pH = pK + log (HCO3-) / ( H2C03) Creşterea bicarbonatului în salivă produce creşterea raportului bicarbonat/ acid carbonic.0.fosfat disodic . rezultând creşterea pH-ului spre 7.2% şi substanţe organice 0. pH-ul salivei scade. .1012 g/cm3.5% apă şi 0.2°C până la . creşte în timp de o oră ca apoi să scadă de asemenea întrun interval de o oră.7. − după masă.0.4-4.mucină acidă.1.1. Densitatea variază în limite largi.8.1-13cr8. SALIVĂ (mEq/1)PLASMĂ (mEq/1)Na+8.08-1.creşte de la 30 mM la 60mM). Capacitatea tampon a salivei prezintă mari variaţii diurne: − este mare dimineaţa.4°C.4-17. tamponează atât acizii cât şi bazele. − creşte până seara. în Osmolaritatea salivei mixte din cavitatea bucală este de 50-100 mOsm/1 (hipotonă). apoi scade repede.

0 1. Saliva poate fi considerată o soluţie saturată de fosfat de calciu ce împiedică disoluţia calciului din smalţ. virusurilor. modificat) Natriul. are rol în formarea Fiuorapatitei care asigură rezistenţa smalţului. inhibă creşterea ciupercilor.01-0. Scăderea locală a pH-ului.4) Calciul are concentraţie asemănătoare cu cea din plasmă.0 ml / min Fig.2. bicarbonatul creşte în salivă în urma stimulării. Fluxul şi componenţii salivari (după BRAY. fixat de macromolecule. Clorul asigură activarea amilazei salivare. Ocazional. Cu toată această saturare. clorul sunt în concentraţie mai mică în salivă decât în plasmă. saliva nu permite precipitarea fosfaţilor respectivi datorită asocierilor cu proteinele salivare acide.35 LAS MA P 0 4. 1989.05 ppm) se găseşte în concentraţie aproximativă cu cea din plasmă. . Fluorul (0. micoplasmelor. în salivă se secretă şi iod cu rol mai puţin cunoscut. la nivelul dinţilor produce tartru dentar. 4. se pot găsi în salivă săruri de plumb. inhibând dezvoltarea bacteriilor Gram pozitive şi Gram negative. Tiocianatul se află în concentraţie mai mare decât în plasmă şi are un rol antibacterian. Substanţele organice se împart în două categorii: substanţe azotate (proteice şi neproteice) şi substanţe neazotate (tabelul 2). sub 5. 2.2. pH-ul critic este pH-ul la care au loc mişcări ale calciului şi fosfatului în smalţul dentar. Saturarea salivei cu fosfat de calciu asociată cu un pH alcalin salivar determină precipitarea sărurilor. în salivă calciu se găseşte sub formă de săruri anorganice şi sub formă de compuşi organici. Potasiul este mai mare decât în plasma. de mercur. ajungând la 60 mEq/1 şi particila la sistemul tampon salivar HCO3/H2CO3. depinde de aportul alimentar de fluor.7. (Fig. formând sialoliţi (calculi salivari) sau.1.0 3.0 2. favorizează disoluţia cristalelor de hidroxiapatită şi apariţia cariilor.

35 Tabelul 2. .

.

Enzimele ca de exemplu: -amilază salivară hidrolizează amidonul fiert sau copt până la maltoză trecând prin stadii intermediare de dextrine. A. Imunoglobulinele IgG. 5-52% din calciul total salivar este fixat pe aceste proteine. lactoferină. întârzie mişcarea ionilor între suprafaţa smalţului şi lichidele din jurul dinţilor.1. De asemenea. mucine. Lactoferina fixează fierul inhibând multiplicarea bacteriilor ferodepente. În medie. factori ai coagulării. elasticitate şi aderenţă crescută. IgA secretor este sintetizată în glandele salivare. ceea ce determină: menţinerea constantă a calciului salivar. Factorul de agregare al bacteriilor are acţiune agregantă pentru microorganismele din placa dentară. Proteinele serice cuprind trei mari categorii: imunoglobuline. activează fagocitoza). Mucinele sunt glicoproteine ce conţin o componentă proteică (apomucina) componentă glucidică (manoza. acţionează asupra kininogenului.2. asigură masticaţia. B de grup sanguin la subiecţii secretori. toxine bacteriene şi virale. proteine de origine glandulară şi hormoni salivari.VIII.5. creşte permeabilitatea vasculară. deglutiţia şi vorbirea. factor de adredare al bacteriilor.enzimă proteolitică. In salivă pot fi secretate antigene H. cu caracter bazic şi glicolizate. staterina este un polipeptid cu 43 aminoacizi şi GM-5380. lubrefiere. previn caria şi parodontopatia. IgA secretorie se combină cu bacteriile din mediul bucal împiedecând aderenţa lor la mucoasă. Imunoglobulinele asigură apărarea antibacteriană prin: aglutinarea bacteriilor. Proteinele bogate în prolină pot fi cu caracter acid. de formare a bolului alimentar. substanţe de grup sanguin. -kalicreină. formând kinine (de exemplu bradikinină cu rol vasodilatator. au ca proprietăţi vâscozitate. formează un strat protector antibacterian la suprafaţa mucoasei bucale. neutralizarea enzimelor.C care au rol în fixarea calciului salivar. -lipaza salivară este importantă la sugar datorită descompunerii lipidelor din lapte -lizozimul distruge mucopolizaharidele din peretele bacteriilor. agregare ce necesită prezenţa calciului şi un Ph cuprins de la 5 până la 7. Proteinele de origine glandulară pot fi împărţite la rândul lor în mai multe categorii şi anume: enzime. factorul 3 plachetar. galactoza).7. proteine bogate în prolină. Factori ai coagulării sunt: factorii VII.1 2.1. din grupul Proteinelor B. participă la sistemele tampon salivare. Substanţele de grup sanguin. IgM apar în salivă printr-un proces de trecere din sânge in salivă. Au rol de apărare.IX plasmatici. Substanţele azotate proteice cuprind: proteine serice. Dintre proteinele bogate în prolină amintim: Proteina A. Staterina inhibă precipitarea spontană .

Ureea salivară.1. In categoria hormonilor salivari enumerăm: hormonii steroidici. Factorii de creştere insulin-like (IGFs) au efect mitogen pentru fibroblaşti (care au rol reparator). amoniac. Creatinină din salivă depinde de nivelul sanguin. substanţe ce provin din catabolismul proteic. se găsesc liberi în salivă. Acidul uric se găseşte în salivă în concentraţie aproape constantă. ulceraţii. în concentraţii mai mici decât în sânge. Concentraţia glucidelor în salivă depinde de concentraţia sanguină.7. vascularizaţia. menţine saliva în condiţii de suprasaturare necesare stabilizării şi recal-cifierii smalţului la suprafaţă.2.2 a calciului şi creşterea cristalelor de fosfat de calciu (prin fixarea la suprafaţa fosfatului de calciu). asigură calcifierea precoce a incisivilor. stimulează erupţia dentară.3. activează proliferarea lor. parotina.7. factorii de creştere insulin-like. Amoniacul salivar se formează prin dezaminarea aminoacizilor sub acţiunea bacteriilor. . 2.1. creatinină. sistemul reticulo-endotelial. Ureea sanguină trece prin difuzie simplă în salivă. Parotina este un polipeptid ce scade calciul seric. Factorul de creştere al nervilor (NGF) este un polipeptid ce activează creşterea şi dezvoltarea ţesutului nervos în perioada embrio-fetală şi accelerează erupţia dinţilor. factorul de creştere epidermal. stimulează calcifierea. Substanţe organice azotate neproteice sunt: uree. asigură integritatea smalţului în timpul atacului acid inhibă formarea calculilor în duetele salivare. în glandele salivare. factorul de creştere al nervilor. inhibă formarea osului. Estrogenii sunt metabolizaţi în glandele salivare. creşte anabolismul proteic. diferenţierea precoce a odontosau ameloblastelor. Concentraţia ureei din salivă variază în funcţie de fluxul salivar şi de concentraţia sanguină. fixându-1 în oase şi structurile dentare. acid uric. în metaboliţi mai activi fiziologici. Corticosteroizii. asigură keratinizarea (creşterea în grosime a epidermei). 2. estrona este transformată în estradiol sub acţiunea unei enzime oxidoreducătoare. Substanţe organice neazotate sunt: glucidele şi lipidele.2. facilitează vindecarea mucoasei bucale după leziuni. în prezenţa ureazei bacteriene se transformă în amoniac. Factorul de creştere epidermal (EGF) este un polipeptid cu greutate moleculară de 6 kdaltoni.2. Hormonii sexuali masculini sunt transformaţi.

Amilază hidrolizează şi alimentele de ^lucidică ce rămân depuse pe dinţi sau în spaţiile interdentare (resturi de . jeleuri. . saliva lubrefiază bolul alimentar şi mucoasa. preparativă: . 2. protectiv. Concentraţia lipidelor în salivă este mică. eritro-. asigurata de glicoproteinele bogate în prolină.2.1.1. formarea bolului alimentar cu ajutorul mucinelor ce încorporează alimentele într-o peliculă. hidrolitică: .1. în vorbire.pasajul bolului alimentar în timpul bucal al deglutiţiei.3 La diabetici creşte cantitatea de glucoza în salivă şi lichidul crevicular. ce conţine zaharuri.8. vorbirea. în termoreglare. pancreatice.de menţinere a troficităţii normale a tesuturilor bucale. acrodextrină).în care amilază salivară (ptialina) hidrolizează amidonul u copt pînă la stadiul de maltoză. c.8. în mecanismele de apărare ale cavităţii bucale şi în procesele de absorbţie de la nivelul tractului gastrointestinal). leucotriene cu rol în procesul inflamator local. insalivare şi lubrefiere (cu participarea mucinelor). ce formează un film de mucină la suprafata alimentelor şi structurilor buco-dentare. de frecările cu alimentele dure şi corpii . caramele. Lactatul salivar creşte de circa 10 ori după ingerarea hranei. pasajul alimentelor pentru deglutiţie. în menţinerea structurii şi stabilităţii dinţilor în alveola. Acest film lubrefiant de mucină facilitează: masticaţia.1. Rolul digestiv al salivei cuprinde mai multe etape: a. găsindu-se colesterol şi acizi graşi nesaturati. care va fi metabolizată de bacillus acidophilus ceea ce duce la acidifierea locală a pH-ului. este un element esenţial menţinerea troficităţii normale a ţesuturilor din cavitatea bucală şi prin aceasta. pe lângă rolul digestiv pe care îl are. trecând prin stadii intermediare de e (amilo-.2. 2. se realizează prin: 2.8. Prin mucinele conţinute. protejează mucoasa de evaporarea apei şi uscare. B. 2. Funcţia proiectivă a salivei . favorizeaza masticaţia şi deglutiţia. excretor.8.1.de pregătire a alimentelor prin masticare. endocrin. Lubrefierea structurilor moi şi dure din cavitatea bucală. etc). Importanti sunt produsii secretati rezultati din catabolismul acidului arahidonic (prostaglandine.1. în stazia hidro-electrolitică. Rolurile salivei sunt multiple: digestiv. Rolurile salivei Saliva. aceasta favorizând apariţia cariilor şi parodontopatiei.de solubilizare a constituenţilor alimentari şi astfel de stimulare a receptorilor gustativi inducând senzaţia de gust şi reflexele secretorii gastrice. gastronomică: .

IX.4 straini.2. Lavajul cavităţii bucale: . EGF.1. în leucocite. Staterinele stimulează ataşarea microbilor de hidroxiapatita şi formarea plăcii dentare. asigură apărarea mucoasei bucale. Acest lavaj poate fi considerat echivalent cu alte reflexe de apărare. formează un film impermeabil aderent. au vâscozitate. participă la formarea plăcii dentare prin unirea resturilor alimentare celulare şi prin facilitarea ulterior a invaziei bacteriene.1. staterine. Funcţia antibacteriană. aglutinează bacteriile. de tip: tuse. Imunoglobulinele: . mucoaselor. pregătindu-le pentru fagocitoză. toxinele bacteriene. limitează pătrunderea agenţilor iritanţi.asigură îndepărtarea mecanică a resturilor alimentare. Menţinerea integrităţii mucoaselor din cavitatea bucală prin mucine si fosfoproteine pe bază de cisteină (cistatine). care controlează permeabilitatea suprafeţelor mucoase.7. mucine. factorii procoagulanţi (VII. Fp3) şi anticoagulanţi din salivă. opsonizează bacteriile.neutralizează enzimele. factori de agregare bacteriană. antifungică şi antivirală directă Funcţia antibacteriană directă se realizează printr-un mecanism complex la care participă: a) proteine salivare: .2.8. inhiba creşterea cristalelor. elasticitate şi adezivitate crescută. sunt inhibate de cisteinproteinaze şi catepsină. lianţi. virale. Plasminogenul salivar are rol în hemostază dar şi în procesele reparatorii din cavitatea bucală. Mucinele au solubilitate scăzută. lizozim. inhibă multiplicarea bacteriilor ferodependente.lizozim cu efect bacteriolitic. Cistatinele se leagă de hidroxiapatita. Reparaţia ţesuturilor moi realizată de: factorii de creştere din saliva: NGF. 2.2. clipit. toxici. 2. bacteriilor de pe suprafaţa dinţilor. strănut. Mucinele şi lianţii formaţi prin polimerizarea glucozei salivare (dextrani) sau a fructozei (levani). Agregarea bacteriană este asigurată de sistemele directe agregante reprezentate de IgA salivară.8. amilază. lactoferina cu rol de fixare a fierului. Menţinerea echilibrului ecologic microbian: prezenţa bacteriilor saprofite împiedică multiplicarea bacteriilor patogene şi aderenţa lor pe dinţi. . IGF care activează fibroblaştii. VIII. sub acţiunea enzimelor microbiene.

sistemul peroxidazic. Ureea. ale fosfaţilor. Funcţia antifungică este realizată de histatine.1.3. fluxul salivar: . fluorul salivar: . ale mucinei. 2. Staterinele (proteine salivare bogate în prolină) leagă calciu. (care neutralizează bazele).împiedică dezvoltarea bacteriilor. care împiedică solubilizarea hidroxiapatitei din email. în perioada posteruptivă.spală reziduurile alimentare împiedică stagnarea.1. Sistemul peroxidazic cuprinde: lactoperioxidaza secretată de glandele salivare şi mieloperoxidaza eliberată de polimorfonuclearele neutrofile.2. este asigurată de sistemele tampon salivare ale bicarbonaţilor (care neutralizează acizii).1. IgG). Menţinerea integrităţii dinţilor. 2. agent puternic oxidant (rol antimicrobian). proteine cationice bogate în istidină. alcali). leucocitele neutrofile care trec prin diapedeză din vasele gingivale în interstiţiu şi cavitatea bucală. fluorul prezent în saliva participă la formarea fluorapatitei. gA. Menţinerea echilibrului acido-bazic local şi neutralizarea substanţelor chimice pătrunse accidental în cavitatea bucală (acizi. mucina. a dinţilor saliva devine o soluţie saturată de săruri de calciu. . IgM) şi provenite din chidul gingival (IgM. ceea ce crete rezistenţa emailului.8. La apărarea antivirală intervin:lactoferina.inhibă enolaza.8. lizozim. cât şi secreţia de virusuri. fosfor. magneziu. de maturaţie. asigurând saturaţia salivei cu săruri de fosfat de calciu.8.8. Funcţia excretorie a salivei constă din eliminarea pe această cale a: . aderenţa şi descompunerea alimentelor. se transformă în ion de amoniu cu rol antiacid. în prezenţa reazei salivare de origine bacteriană.5 sistemul peroxidazic determină oxidarea tiocianatului salivar şi formarea hipotiocianatului.2. au capacitate fagocitară şi secretă substanţe antibacteriene.9. Ig secretate de glandele salivare (IgA secretor. 2.

6 − metaboliţilor din catabolismul proteic (uree. cofeina.8. A.1. scade secreţia salivară. Rolul salivei în vorbire . Rolul salivei în homeostazia hidro-electrolitică În deshidratări se reduce lichidul extracelular. Câinele îşi realizează termoliza prin hiperventilaţie cu gura deschisă şi limba scoasă. − substanţelor toxice pătrunse accidental în organism . îngreunând vorbirea. ALDOSTERONUL . 2. la subiecţii secretori. glucagon-like growth factors.1. 2. care au fost descrişi la capitolul 2.1. mucoasa bucală se usucă. 2. 2. acid uric.4. fie senzaţie de sete cu creşterea aportului hidric.6. parotiditei epidemice.7. Funcţia endocrină a glandelor salivare . (este o cale de răspândire a infecţiei în colectivităţile de copii). . ceea ce declansează. − medicamentelor anticonvulsivante.2. rabiei. fonaţia şi vorbirea.poliomielitei. − hormonilor circulanţi cum ar fi cortizol.se realizează prin secreţia de hormoni proprii: parotină. EOF. cocaina. − substanţelor toxice ca alcoolul. prin intermediul hipotalamusului. citostatice.se realizează prin umectarea şi lubrefierea mucoasei bucale. Atmosfera caldă şi uscată îngreunează vorbirea prelungită.8. progesteron. 2. Emoţiile scad secreţia salivară. nicotina.1. fie stimularea secreţiei de ADH (reţine apa în organism. antidepresive.7. Reglarea secreţiei salivare Secreţia salivară este declanşată exclusiv pe cale reflexă. împiedică pierderea de apă). − substanţelor de grup sanguin de exemplu aglutinogenele H. Bi (formează lizereu gingival -semn al intoxicaţiilor profesionale). ceea ce facilitează mişcările limbii.1. nitraţi. tiocianat). aldosterori.8. NGF. Hg. tetraciclina.stimulează reabsorbţia Na+ şi secundar a Cldin saliva ductală şi eliminarea de potasiu. estradiol.9. IGFs (insulin-like growth factors). favorizându-se evaporarea. însă la câine este primordial.8. amoniac) şi substanţelor cu molecula mică (nitriţi.5.săruri ale metalelor grele Pb. Rolul salivei in termoreglare La om acest rol este mai puţin important. B - − virusurilor: .

1.). Centrii nervoşi sunt localizaţi în substanţa reticulată bulboprotuberanţială. Căile eferente. faringiană.1.9. sublinguală). 5.9. există un centru salivar superior în punte (reglează secreţia glandelor submandibulară. (Fig. Reflexul salivar necondiţionat este cel mai important reflex de reglare a secreţiei salivare.1. Arcul reflex cuprinde: zone reflexogene.1.1. Fibrele postganglionare urmează traiectul nervului auriculo-temporalului şi ajung la glanda parotidă.7 influenţele umorale au doar rol corector. . de către alimente. Zone reflexogene şi căi aferente . Saliva secretată în urma excitaţiilor mugurilor gustativi provine cu predominantă din glandele submandibulare şi sublinguală ("saliva de gustaţie"). esofagiană. Funcţional. De la nivelul mucoasei bucale şi a dinţilor. 2. Pentru treimea posterioară a limbii.excitaţiile receptorilor celor trei zone reflexogene sunt transmise prin următoarele căi aferente: a) Excitaţiile specifice ale mugurilor gustativi din cele 2/3 anterioare ale limbii. 2. distensie (bol voluminos) sunt transmise prin fibrele nervului vag la centrul salivar inferior. gastrică excitaţiile determinate de iritaţie. De la nivelul mucoaselor laringiană. Reglarea secreţiei prin mecanisme reflexe necondiţionate şi condiţionate au fost precizate în urma cercetării şcolii pavloviste. Pentru glanda parotidă . şi un centru salivar inferior în bulb (reglează secreţia glandei parotide). sensibilitatea nespecifică prin excitaţii determinate de: consistenţa alimentelor în timpul masticaţiei. sunt transmise prin nervul timpanico-lingual la ganglionul geniculat şi de aici la central salivator superior (din punte).fibrele parasimpatice cu origine în centrul salivar din bulb se ataşează nervului glosofaringian. apoi la nivelul găurii jugulare pătrund în nervul lacobson (cu origine în ganglionul Andersch) apoi în nervul mic pietros superficial şi ajung în ganglionul optic unde fac sinapsa. centrii nervoşi şi căi eferente simpatice şi parasimpatice. căi aferente. durere şi vorbire sunt transmise prin ramuri ale trigemenului la ganglionul Gasser şi de aici la ambii centrii salivari ce vor secreta "saliva de masticaţie". centrifuge sunt reprezentate de fibre ale sistemului vegetativ ce pleacă de la centrii la glandele salivare. excitaţiile ajung prin nervul glosofaringian la ganglionul pietros şi de aici la central salivator inferior (din bulb).

trigemen si glosofaringian. de stimulare a proprioceptorilor si mecanoreceptorilor în cursul tratamentelor stomatologice. au origine comună pentru toate glandele salivare şi sunt asigurate prin fibre preganglionare din măduva toracală segmentele T1-T2 ce provin din coarnele antero-laterale. care în apropierea cavităţii bucale se uneşte cu nervul lingual. Excitaţiile părăsesc măduva prin rădăcinile anterioare. amare. cuvântul (evocarea alimentelor) prin asocierea cu excitantul .2. când alimentele ajung în cavitatea bucală. Prezintă importanţă. vederea.fibrele parasimpatice au origine în centrul salivar superior din punte.9. mirosul. se desprind din aceasta şi fac sinapsa în mai mulţi ganglioni mici din glanda submandibulară sau în ganglionul sublingual de unde fibrele postganglionare se termină în glandele respective. 2. acide. zgomotul. Această variată stimulare este culeasă de fibrele nervului facial. trec în ganglionul geniculat al facialului. Excitanţi nespecifici. Fibrele simpatice. găsesc deja o cantitate de salivă. iau calea nervului intermediar al lui Wriesberg. lumina.8 Pentru glanda submandibulară. Reflexul salivar condiţional Mecanismul reflex condiţionat dovedeşte influenţa corticală asupra centrilor bulbo-protuberanţiali. Reflexele salivare necondiţionate cu punct de plecare bucal mai pot fi determinate şi de contactul chemoreceptorilor cu substanţe insipide. de aici fibrele postganglionare ajung pe calea plexurilor perivasculare la glandele salivare. sublinguală . deoarece. coboară prin nervul coarda timpanului.1. de contactul cu aparate dentare. Glandele mici primesc inervaţia efectoare de la nervul glosofaringian. apoi prin ramurile comunicante albe ajung în lanţul ganglionilor simpatici paravertebrali şi fac sinapsa în ganglionul cervical superior. Excitaţiile nociceptive de la orice nivel al organismului determina hipersalivaţie.

lizozim.3. prin stimularea hipotalamusului posterior. salivaţie se explică prin situaţia anatomică. vomă. hiposalivaţii. Reflexul salivar condiţionat are aceeşi cale eferentă cu cel necondiţionat. iar glanda salivară simetrica celei denervate se hipertrofiază prin mecanism compensator. Influenţele corticale asupra fluxului salivar se constată în: condiţionarea secreţiei salivare. Cele două căi eferente.. Stimularea simpaticului prin eliberarea catecolaminelor: adrenalina si noradrenalina. asupra secreţiei salivare. mirosului. Fazele salivaţiei sunt: − faza cefalică (gândul. Secţionarea nervilor simpatici şi parasimpatici este urmată de hipersecreţie salivară numită paralitică (ClaudeBernard) şi se datoreşte sensibilizării glandei denervate la acţiunea adrenalinei.1. noradrenalinei în cantităţi crescute. miros. CO3H-. 2. în emoţii. de termoreglare. amilază. în substanţe organice şi K+. ce acţionează pe receptorii alfa (secreţie de K+ şi apă) şi beta (secreţie de amilază) are ca efect formarea unui volum redus de salivă. după administrarea medicamentelor ce conţin atropina. cea aferentă este corespunzătoare regiunii respective. între respiraţie. − faza bucală (contactul alimentelor cu receptorii). Impulsurile salivare hipotalamice pot apare în cadrul reacţiilor: alimentare prin stimularea centrului foamei. − faza gastrică (când alimentele au ajuns în stomac). vâscoasă. substanţa ce împiedică acţiunea stimulatoare a parasimpaticului. auz. sinergic cu anumite diferenţe. bogată în mucină. Se elaborează pe baza legăturii temporare între zonele senzoriale ale scoarţei (olfactivă.9. auditivă) cu reprezentarea centrului secreţiei salivare. Efectele inervaţiei parasimpatice şi simpatice Stimularea parasimpaticului prin eliberarea mediatorului chimic acetil-colina la nivelul sinapselor neuro-glandulare are ca efect formarea unei salive bogate în volum. Astfel stimularea continuă a glandei atrofiate la început restabileşte greutatea.9. În toate cele trei faze se declanşează stimularea secreţiei salivare.4. Acetilcolina acţionează asupra receptorilor colinergici. mucină. săracă în NaCl. Acest fapt se observă şi în terapeutică. Adaptarea secreţiei salivare . emoţii. cu activitate bactericidă redusă. devin excitanţi adecvaţi ai secreţiei salivare. apare uscăciunea mucoasei bucale. Interrelaţiile funcţionale. ce pot fi blocaţi de atropina. existând deci o completare funcţională. mirosul. de vecinătate a centrilor respectivi. văz. Efectele denervării. au efect stimulator. HCO-3. vizuală. Centrii superiori hipotalamici şi corticali exercită influenţe asupra reflexului salivar.1. NaCl. vederea alimentelor). excitarea unor zone corticale în vecinătatea gustului. 2. apetitului. prin stimularea hipotalamusului anterior. de agresivitate. săracă în K+.9 necondiţionat.

fosfatului în salivă. alimentele uscate induc secreţia unei salive bogate în mucină. cloroform. Cl. K+ este mai crescut după amiază. pătrunderea accidentală a unor acizi puternici în cavitatea bucală determină o salivă alcalină. Hipersalivaţia (sialoree) se întalneşte graviditate. enzimele salivare sunt crescute în perioadele alimentare. aldosteronul controleaza eliminările de Na+ si K+ în salivă. 2.2. Suprimarea permanentă a secreţiei salivare se numeşte xerostomie sau aptialism. HCO-3. în şanţul . LICHIDUL CREVICULAR (SULCULAR) Lichidul crevicular (al şanţului gingival) este descris în literatură din 1817.10 Factorii care influenţează compoziţia şi volumul salivar sunt numeroşi incluzând: − natura stimulului: introducerea în cavitatea bucală de pulberi determină secreţia unei salive apoase. Anestezicele: eter.paticolitice (atropină. regimul bogat în proteine determină creşterea ureei în salivă. carii dentare. tiroxina. tulburări neuro-psihice (Parkinson. ezerina) şi inhibată de parasim. ale limbii. ulcer gastro-duo-denal. pancreatita.9. − regimul alimentar bogat în hidrocarbonate determină creşterea amilazei salivare. parathormonul creşte semnificativ concentraţia proteinelor. calciului. fosfatul cresc în secreţia nocturnă.sunt crescuţi în saliva de dimineaţă. Perturbările secreţiei salivare Secreţia salivară poate fi suprimată temporar în stări emoţionale însoţite de anxietate. 2. schizofrenie). scopolamină) şi simpaticolitice (ergotamină). menopauza determină scăderea secreţiei salivare. bradikinina are efect sialogog. anticolinesterazice (prostigmina. − constelaţia hormonală: testosteronul. graviditatea cresc secreţia salivară. amilazei şi scăderea fosfaţilor. − medicamente: secreţia salivară este stimulată de parasimpaticomimetice (policarpina). esofagiene. iritaţii bucale. vegetalele (spanac) cresc puterea tampon a salivei. stări febrile şi deshidratare.5. Este un lichid care se observă la coletul dintelui.1. a puterii tampon şi scăderea amilazei. ciclopropan induc hipersalivaţia reflexă. − creşterea debitului salivar determină creşterea salivară a Na+. − ritmul circadian: Na+. Ca++.

iar lichidul interstiţial va migra spre şanţul gingival. este în cantititate inconstantă depinzând de starea inflamatorie la locul de producere. G = coeficientul de filtrare lichidului crevicular. filtrarea vasculară depaşeste resorbţia limfatică şi venoasă. Locul de formare al lichidului şanţului gingival este delimitat de: epiteliul gingival necheratinizat. şi smalţ. antrenând spre cavitatea bucală masa de substanţe acumulate.11 gingival. vasele limfatice. Punerea în evidenţa a lichidului crevicular se poate face: − benzi de hârtie de filtru aplicate în şanţul gingival. L = coeficientul de filtrare limfatic. în exces.2. care este apoi preluat de limfatice. Dacă există o agresiune toxică se dezvoltă o reacţie inflamatorie cu formarea exudatului inflamator mai bogat în proteine. este în funcţie de: − coeficientul de filtrare epitelială. − diferenţa de presiune oncotică din şanţ. Prin spaţiile intercelulare are loc ieşirea pasivă a componentelor lichidului. 2.1. La nivelul epiteliului gingival există o vascularizaţie foarte bogată şi mare permeabilitate. Vascularizaţia bogată permite filtrarea unui lichid interstiţial. după uscarea şi izolarea fluxului salivar. . Această permeabilitate mare vasculară şi epitelială condiţionează apariţia lichidului crevicular. produşi în principal de placa bacteriană dentară. Acumularea de substanţe în şanţul gingival duce la creşterea locală a presiunii coloidosmotice. substanţe ce pot fi eliminate prin exocitoză. lichidul interstiţial şi lichidul crevicular: Debit de fluid (ml/min) = C .(L+G) în care: C = coeficientul de filtrare capilar. cu deschidere printr-un spaţiu virtual spre cavitatea bucală. Acest lichid. Conţine factori de origine serică. care depinde de acumularea de diferite substanţe şi metaboliţi. Dacă. răsfrânt în jos. Aplicarea locală de histamină creşte debitul lichidului crevicular prin creşterea filtrării capilare. Mecanismul formării lichidului cervicular PASHLEY a propus o modalitate ce explică formarea lichidului crevicular Formarea depinde de diferenţa de presiune hidrostatică şi coloidosmotică între capilarele sanguine. cu − micropipete. − diferenţa de presiune oncotică (coloidosmotică) a lichidului interstiţial. este un element provizoriu fiind înghitit cu saliva. Este un element al mediului bucal. lichidul se acumulează rezultând edemul. cu − prin spălarea şanţului gingival.

au rol în apărarea gingivală (IgA. din lizozomii macrofagelor. − beta-globuline: beta-lipoproteine. beta-galactozidaze. − bradikinină. corelată cu inflamaţia. − factori ai sistemului complement din plasmă şi sintetizaţi local de gingia inflamată.2. − elastaza ce degradează fibrinogenul. Proteine: 70g/l (61-92g/l) sunt de origine plasmatică: − albumine. celule epiteliale descuamate. bacterii (50%). − uree.enzimă proteolitic. b. factorii complementului. alfa1-antitripsină. Componenţii organici a. determinând alcalinizarea şanţului şi plăcii dentare. pneumococ. streptococ. cu rol vasodilatator.PGE2 in concentraţie mai mare decât în sânge fiind sintetizată local. fosfatază acidă. Glucide: . macrofage.2. fibroblasti. − H2S din bacterii (indică gradul inflamaţiei). colagenul. bacterii. − fibrinogen. LPS). alfa2 macroglobulină. alfa2 glicoproteine. acid lactic. − gama-globuline: IgG. Lipide: . este de origine leucocitară. − alfa1-globuline: oromucoid. Enzime: de origine tisulară sau bacteriană. − colagenază tisulară şi bacteriană. transferină. IgG). Compoziţia lichidului cervicular 2. De exemplu: − hialuronidaze din leucocite. celule epiteliale gingivale.2. hemoglobina. Alte substanţe: − hidroxiprolina. Este transformată în amoniac de către ureazele bacteriene. − catepsina .2. c.glucoza poate creşte la diabetici în lichidul crevicular. d. imunoglobulinele.1. rezultată din degradarea colagenului. e. este un indice al inflamaţiei gingivale. − beta-glicuronidaze. . IgM care provin din plasmă.fosfolipidele plasmatice şi bacteriene. − alfa2-globuline: ceruloplasmină. în concentraţie mai mare decât în plasmă şi salivă datorită unui proces de concentrare locală. .12 2. haptoglobină. IgA. − endotoxine (lipopolizaharide. fiind sintetizate de plasmocite.

leucocite.2. accelerează eliberarea locală a enzimelor din bacterii (colagenază. c. antivirală.2. (sunt crescute în gingivite cronice). Componenţi anorganici: variază în limite foarte largi Ca++ : 2. imunoglobuline.3. determinând liza sa. antimico-plasmă. Rolul lichidului cervicular mecanic. atingând valori maxime după 6 ore de la administrare. lichidul devenind un veritabil exudat inflamator. f.0.3.13 − fosfatază alcalină leucocitară.3. liza tardivă determină formarea de ţesut de granulaţie abundent cu cicatrice hipertrofică. 2.5 .9 mmol/1 Fosfat-: 0.2.2. Enzime antibacteriene: lizozim. din liza celulară Fluor ca în plasmă. Capacitatea fagocitară este mai mică decât în sânge. Cantitatea de lichid variază cu ciclul menstrual. Elemente celulare: a.30 mmol/1 Mg++ : 0. hialuronidază). − lacticodehidrogenază. antifungică. antimucolitic.2. de diluţie şi spălare a substanţelor din şanţul gingival.20 .60 mmol/1 Na+ : 105-222 mmol/1 K+ : 9. 2-3% monocite. Acest rol creşte în cazul gingivitelor. cu rol antibacterian. fiind maximă la ovulaţie.42 . b.70-11. Halena Halena reprezintă mirosul cavitaţii bucale şi este dată de: — stagnarea resturilor alimentare sau a celulelor epiteliale. 2. Materialul acumulat este distrus de bacteriile orale ce metabolizează . 2. Tetraciclina trece în lichid. − sistemul plasminogen-plasmină. pot elibera endotoxine. peroxidaza: antibacteriană. 2. 1-2% limfocite. de apărare: realizat prin lizozim. leucocite: 95-97% PMN.69 mmol/1. Liza precoce întârzie cicatrizarea. cu activitate fibrinolitică asupra cheagului sanguin de fibrină.2. peroxidază.2. contribuind la iniţierea şi întreţinerea inflamaţiei gingivale. ca urmare a reducerii fluxului salivar sau mişcarilor masticatorii. bacterii: din placa dentară. celule epiteliate descuamate.

îndepărtarea resturilor alimentare. două straturi (stratul de suprafaţă este gelatinos) şi . iar prin aportul de carbohidrate se asigură substratul pentru bacteriile producătoare de acizi. matrice organice glucido-proteică. fisurate ale dinţilor. Localizarea plăcii dentare: pe suprafeţele neocluzive ale dinţilor. FIZIOLOGIA PLĂCII DENTARE Smalţul împreună cu mediul specific în care se află (saliva mixtă. foamea.4. clătitul gurii cu soluţii antiseptice. Se realizează astfel un ecosistem specific. Dar. Aceasta are o grosime de 10 micrometri. zone în care se pot aduna resturi alimentare. pe feţele alterale. derivat din salivă. folosirea de agenţi oxidanţi care să prevină transferul de hidrogen. independent de restul cavităţii bucale.4. În compoziţia acesteia găsim bacterii specifice. la punctele de contact interdentar. Creşterea vâscozităţii salivare este un factor favorizant al acumulării de constituenţi salivari în cavitatea bucală. prin mişcările bucale. fluid. hidrogen sulfurat. asociate cu creşterea activităţii microbiene. Aportul alimentar reduce parţial halena prin creşterea fluxului salivar. Formarea filmului acelular (pelicula dentară) Prin spălarea dinţilor cu un material abraziv se îndepărtează materialul organic de pe suprafaţa dinţilor. Etapele formării plăcii dentare 2.1. Dezvoltarea acestora vor suprima bacteriile ce metabolizează proteinele şi derivaţii proteici. Definiţia plăcii dentare: este depozitul care se formează pe dinţii din mediul lor natural. 2.14 resturile proteice. Placa dentară conţine: bacterii specifice. − distrucţii tisulare în bolile parodontale sau carii. 2. − vorbirea prelungită.4. matrice. mediu lichidian.1. − eliminarea de substanţe odorifere ce contin mercaptan. hrană şi bacterii) permite formarea unei structuri distincte numite placa dentară. în scurt timp de la contactul suprafeţei dentare cu salivă se formează un film acelular fin.1. la marginile gingivale. bacterii care vor prolifera. consum frecvent de lichide. celule degradate. depozit ce nu poate fi îndepărtat prin simpla spălare ci numai prin periajul energic al dinţilor. numit pelicula caştigată (90 minute). situaţii în care saliva însăşi dă mirosul prin acumularea constituenţilor salivari în gură şi degradarea lor de către bacterii. stimularea secreţiei salivare. Posibilităţi de diminuare a halenei: spălatul periodic al dinţilor.

1. levani. poate fi comparată cu matricea extracelulară a ţesutului conjunctiv. Proteinele precipitate în prezenţa ionilor de calciu şi fosfor au proprietăţi adezive. suprafaţa lezată a smalţului. salivei. 2. produşilor bacterieni. carbohidraţi şi glicoproteine cu hexoze. Aceste interacţiuni se realizează în urmatoarele etape: . Se realizează astfel interacţiuni dintre suprafeţele solide si bacteriile din lichidul supernatant. glucani. lichidului gingival. Formarea matricei plăcii Matricea extracelulară a plăcii. adică capacitatea celulelor bacteriene de a se fixa pe suprafeţe solide şi de a adera una de alta. Carbohidraţii extracelulari sunt polimeri de glucoză (dextrani. formată în absenţa hranei. constitute o barieră în calea acizilor care au tendinţa să difuzeze spre suprafaţa smalţului. limitează mişcarea liberă a moleculelor între fluidul plăcii şi saliva. Prezenţa complexelor proteine . relativ poroasă şi conţine complexe insolubile de proteine fosfat de calciu împreună cu glicoproteine salivare modificate. ţesuturi moi adiacente. Structura poroasă permite pătrunderea oxigenului.fosfat de calciu determină creşterea rezistenţei smalţului la disoluţie. 2. Rolurile peliculei dentare: − protector: prin complexele proteine . etc.3. Colonizarea bacteriană Pelicula formată este rapid invadată de bacterii originare din: salivă. Colonizarea plăcii se datoreşte proprietăţilor adezive ale microorganismelor.1. este subţire. fucoză. − distructiv: prin faptul că fixează bacteriile orale ce vor forma rol placa dentară.) ce formează o structură gel-like.15 conţine: proteine provenite din salivă. Polizaharidele extracelulare reprezintă rezerva de carbohidraţi pentru bacterii.4. hexozamina. creează condiţii anaerobe. se leagă atât de cristalele de hidroxiapatită cât şi de cele de fosfat de calciu de pe suprafaţa smalţului. De asemenea.2. Dezvoltarea matricei durează circa 24 ore. creşte producerea de acid de către bacterii şi acumularea locală a acizilor.fosfat de calciu se rol realizează o barieră care împiedică difuzia ionilor spre mediul bucal.4. Matricea formată şn prezenţa hranei (carbohidraţi) este gelatinoasă. Această plasă gel-like favorizează acumularea de material insolubil.

proces dependent de forje fizico-chimice noncovalente. a unei singure celule la suprafaţa solidă. Matricea funcţionează ca un sistem de gel filtrant. lichidele sau alimentele ingerate. Glucidele şi ureea difuzează uşor în matrice. − componente organice (18-20%): 1. Fluorul din placă poate proveni din trei surse: suprafaţa smalţului. proteine extracelulare (6%) 3. legături covalente (la distanţe sub 0. Matricea plăcii mature este o barieră eficace pentru migrarea apei.16 − depunerea iniţială reversibilă. Calciul. ceea ce face ca apa să fie parţial imobilizată în placă. Componentele principale ale plăcii dentare mature Placa dentară este formată din: − apă 80%. potasiul sunt în concentraţie mai mare în placă decât în salivă. − Colonizarea suprafeţei implică creşterea şi multiplicarea bacteriilor care produc iniţial colonii discrete ce fuzionează apoi formând o masă bacteriană. extracelular proteine şi polizaharide. Proteinele matricei acţionează ca polielectroliţi.5 au încărcătura net pozitivă. în proporţii variabile. în particular interacţiuni ionice şi forţe van der Waals. ionizarea lor depinde de pH-ul local. saliva şi lichidul crevicular (reprezintă sursa majoră de fluor). Fluorul în placă variază în limite largi (6-180 ppm). iar bacteriile să fie parţial izolate de restul cavităţii bucale. Rolurile fluorului în placa dentară sunt: . probabil printr-un mecanism local de concentrare. punţi de polimeri (la distanţe peste 10 nm). de asemenea. din care intracelulară 50% si extracelulară 30%. de origine bacteriană (10%) 2.2.4 nm). polizaharide extracelulare (2%). fosfatul. 2. ca un schimbător ionic (mişcarea ionilor depinde de gradientul de densitate locală).4. − adeziunea ireversibilă a celulei fixate se realizează prin interacţiuni hidrofobice. care atrage uşor bacteriile. − componente anorganice. Acizii organici şi ionii de amoniu produşi de metabolismul bacterian pot fi reţinuţi în matricea plăcii. Cristalele de hidroxiapatită la pH 6. Multiplicarea bacteriană este favorizată de factorii de creştere produşi de însăşi bacteriile colonizatoare care eliberează.

4.4. − reduce producerea de acizi de către bacterii (pe această proprietate se bazează capacitatea anticariogenă a fluorului). care au ca rezultat fie constituirea plăcii. pH-ul creşte. Prin catabolismul glucidic. cele ce catabolizează proteinele. Astfel. Procesele catabolice ale glucidelor şi proteinelor din structura plăcii au ca rezultat degradarea plăcii dentare. din anabolismul glucidic rezultă polizaharide extracelulare.fosfat .17 − reduce solubilitatea smalţului la acizi. Procesele metabolice din placa dentară La nivelul plăcii dentare au loc multiple şi variate procese metabolice. 2. hrană şi smalţ. − inhibă sinteza de polizaharide intracelulare efectuată de bacterii. produse de bacterii în cursul activitaţii anabolice.3. respectiv. care îl degradează. cât şi polizaharide intracelulare. ce intră în componenţa matricei. de accesibilitatea şi componenţii salivei. se produce acidifierea locală mediului. pH-ul local din placa dentară este dependent de proporţia dintre microorganismele producătoare de acizi.dependente formând un complex insolubil de Mg+2 . Dezvoltarea microorganismelor în placa dentară este dependentă de aportul glucidic din mediul bucal. Capacitatea plăcii dentare de a contribui la producerea cariilor depinde de conţinutul ei în calciu şi fosfat. Acidul lactic rezultat poate fi preluat de alte microorganisme. fie degradarea ei. perfect controlate. 2. Bacteriile care pot adera efectiv la suprafaţa dinţilor . Rolul plăcii dentare în declanşarea unor stări patologice orale Placa dentară este factorul comun în etiologia cariei şi parodontopatiei. de metabolismul bacterian propriu. − inhibă enzima glicolitică enolaza. De asemenea. rezultă uree care este convertită în amoniac şi astfel mediul plăcii se alcalinizează. Atacul cariogen rezultă din interacţiunea dintre bacteriile orale. În aceste condiţii se favorizează remineralizarea smalţului şi formarea tartrului dentar. ceea ce are semnificaţie etiologică în apariţia cariilor. Din catabolismul proteic în placa dentară. Creşterea nivelului de acid lactic declanşează mecanismele de feed-back negativ care limitează producerea locală de noi cantităţi de acid lactic. − inhibă enzimele Mg+2 .fluor. de limitele valorilor între care poate varia pH-ul său. Microorganismele ce populează placa produc polizaharide din zaharurile simple aflate în mediul bucal. ce asigură materialul nutritiv pentru microorganisme. Predominant şi decisiv pentru etiologia cariilor este metabolismul desfăşurat în placă sub acţiunea enzimelor bacteriene proprii. microorganismele catabolizează însăşi polizaharidele intraextracelulare. pe calea glicolitica până la acid lactic.4.

dar predomină în leziunile de carie active. TARTRUL DENTAR . Există o relaţie strânsă dintre placa dentară şi bolile parodonţiului. 2. hidrogenul sulfurat.) pot difuza în ţesuturile gingivale fiind iritanţi potenţiali pentru gingie. cât şi la omul bolnav. Cavitatea bucală are o temperatură constantă. In placa de 48 ore se produce material toxic în concentraţii suficiente să afecteze integritatea gingiilor. Deci. Bacteriile colonizatoare ale cavitaţii bucale au urmatoarele proprietăţi: − obţin hrana din salivă şi dietă. activează complementul iniţiind procesul inflamator al gingiei şi parodonţiului. − aderă la suprafeţe. vor cauza demineralizarea smalţului. Bacteriile. produc polizaharide intra şi extracelulare. De asemenea. − rezistă la alte bacterii. transferină. scăzănd pH-ul la 4-5. condiţiile ionice şi de pH necesare supravieţuirii şi multiplicării bacteriene. Substanţele din placă (enzimele proteolitice de origine bacteriană. rezultând tartrul dentar. produce acid lactic. Principalele microorganisme din placă şi carie sunt steptococii mutans (70%) care fermentează zahărul şi alte carbohidrate până la acizi organici. Cavitatea bucală a nou-născutului este lipsită de microorganisme. anticorpi. de obicei. amoniacul. Reacţiile locale antigen-anticorp. − rezistă la mecanismele de apărare: lizozim. cât şi cu celelalte specii bacteriene. realizându-se astfel. sunt deci acidogenici. în schimb. care coincide.18 şi pot produce cantităţi apreciabile de acid.5. iar studiul interacţiunii lor cu ţesuturile cavităţii orale este necesar pentru inţelegerea biologiei orale la omul sănatos. etc. Lactobacillus acidophilus este acidogenic. stabilesc legături atât cu gazda. se găseşte în cantitate redusă în placa dentară. La scurt timp după constituirea plăcii dentare începe procesul de mineralizare (calcifiere) al plăcii. modificările presiunii parţiale a oxigenului şi a concentraţiei ionilor. Bacteriile care populează cavitatea bucală constituie o comunitate ce cuprinde diferite specii. dar în scurt timp se produce colonizarea bacteriană. cu prima masă. îşi − tolerează variaţiile fizice ale mediului: modificările de pH. endotoxinele bacteriene pătrund în gingie inducând formarea de anticorpi. modifică compoziţia fizico-chimică a mediului bucal. iar alimentaţia şi fluxul salivar asigură materia primă. o cultură mixtă bacteriană. sistemul peroxidazic.

19 tartrul dentar este placa dentară mineralizată. împreună cu substanţele organice. fiind separate de substanţele organice. Repartiţia procentuală a componentelor proteice şi glucidice din matricea plăcii dentare şi a tartrului dentar (după AURORA POPESCU. Atât matricea plăcii dentare cât şi a tartrului dentar. polizaharide complexe. neexistând în placa dentară). 1992.4 Faza insolubilă Placa Tartrul dentară dentar 35 65 20 6 Varietatea de fosfat de calciu cristalizat Brushită Fosfat octocalcic Witlochita Apatită Inciden Cantitat . Cristalizarea fosfatului de calciu din tartrul dentar se face pe o matrice ce are o compoziţie asemănătoare cu cea a plăcii dentare.20% zaharuri incluzând hexoze.8 20 nu se modifică 80. Tartrul este format din substanţe anorganice (80%) şi organice (20%). acizi graşi. hexozamine şi glicozaminoglicam (aceştia din urmă se presupune că îşi au originea în gingie. Astfel. în matricea tartrului se găsesc proteine mari ce conţin 12. fosfolipide. Tabelul 4.5. brushită. colesterol. modificat) Variaţii cu ţa e vârsta % % 43. dar se găsesc şi între celulele bacteriane. fucoză.9 scade 94. fosfat de calciu cristalizat sub formă de hidroxiapatită. sunt constituite din două faze: una solubilă şi alta insolubilă. Se remarcă. modificat) Compon enta Proteine Hexoze Faza solubilă Placa Tartrul dentară dentar 30 30 10 13. 1992.5 55. etc.7 24.6 8. că prin transformarea plăcii în tartru dentar scad componentele organice de natură glucidică din matrice şi creşte concentraţia proteinelor (tabelul 4). 2. Varietăţile de fosfat de calciu cristalizat din structura tartrului dentar (după AURORA POPESCU. (tabelul 3). Tabelul 3.2 creşte 99.1. Componentele anorganice cuprind în principal. Bastonaşele de brushită sunt răspândite extracelular. Principalele componente ale tartrului dentar Compoziţia tartrului dentar variază cu poziţia.3 nu se modifică Cristalele de apatită apar în special în matricea extracelulară a plăcii. Componentele organice sunt reprezentate de proteine. amino-acizi. vechimea depozitului. mediul geografic şi cu individul.

2. care se poate desprinde usor. leucocite. Diferenţele de culoare dintre tartrul supragingival şi subgingival sunt datorate diferenţelor de compoziţie. Depunerea tartrului începe în primele zile de la constituirea plăcii şi este bine reprezentat în placa de 12 zile. crescând proporţional cu vârsta. lichidului crevicular şi de populaţiile bacteriene. Tartrul supragingival se prezintă ca o masă friabilă. la care participă enzimele salivare.2. care perturbă echilibrul soluţiei coloidale a fluidului bucal. Depozitele de tartru dentar sunt foarte frecvente la adulţi.15 % din masa sa pe zi. Tartrul supragingival este mai abundent pe dinţii din vecinătatea carunculelor salivare. microorganisme Gram-pozitive şi Gram-negative. brună sau chiar neagră. direct dependente de variaţiile compoziţionale ale salivei. cu precipitarea sărurilor minerale.10-0. Factorii favorizanţi ai transformării plăcii dentare în tartru sunt: . sub marginea gingivală. Tartrul subgingival are culoare verzuie. După poziţia şi sediul depozitelor.5. Tartrul subgingival este mai dur şi mai dens decât cel supragingival. deoarece. Tartrul supragingival este denumit salivar.2 4 9 2 2 De asemenea. fosfat de calciu cristalizat. deoarece saliva reprezintă sursa sărurilor minerale. mai ales pe faţa linguală a frontalilor inferiori şi pe faţa vestibulară a molarilor superiori. tartrul dentar poate fi localizat supragingival şi subgingival.6 3. mecanismul fizico-chimic. în jurul vârstei de 10 ani. sărurile minerale provin din salivă şi lichidul crevicular. Depunerea tartrului dentar debutează în copilărie. Depunerea cristalelor de hidroxiapatită se face în jurul şi între bacteriile filamentoase. Tartrul subgingival este denumit seric.20 Fucoză Hexoza mine 1. în special. Formarea tartrului dentar Tartrul se deosebeşte de placa dentară prin faptul că are. tartrul dentar poate conţine celule descuamate. fosfatazele.5 3. Tartrul dentar se realizează prin două mecanisme: mecanismul enzimatic. în structura sa. tatrul dentar se poate depune şi pe faţa ocluzală a dinţilor fără antagonişti. Tartrul subgingival se depune pe feţele care delimitează şanţul gingival. Ritmul de depunere al tartrului dentar este de 0. Ocazional. explică formarea tartrului ca un proces datorat stagnării şi alcalinizării salivei.3 0. este de culoare alb-gălbuie.

− uzura dentară şi atrofia orizontală a parodonţiului. care va forma dinţii temporari şi din care prin proliferări succesive se va dezvolta şi lama dentară secundară (dă naştere dinţilor permanenţi). − mineralizarea ţesuturilor dentare (calcifierea). Placa dentară asociată cu tartrul dentar constituie cauze inflamatorii majore pentru parodonţiu şi gingie 3. − reducerea în salivă a fosfatazei alcaline. Pe lamele dentare se formează câte 10 muguri (noduri) dentari. organogeneza. − erupţia dentară însoţită de creşterea radiculară.21 − ionii de calciu şi fosfat în concentraţie mare din placă. − pH-ul alcalin local. se infundă în ţesutul mezenchinal subiacent formând creasta sau lama dentară primitivă.1. cementul. epiteliul bucal gingival se îngroasă prin diviziuni rapide. Organul dentar trece în cursul dezvoltării sale prin mai multe etape ce cuprind: − creşterea şi diferenţierea celulară adică proliferarea epitelială. DEZVOLTAREA DINŢILOR Dinţii sunt formaţi din ţesuturi calcifiate şi au dublă origine: ectodermală (ce va forma adamantoblastele şi smalţul) şi mezodermală din care se vor diferenţia: odontoblastele (formatoare de dentină). în lipsa inhibitorului calcifierii. prin procese de histodiferenţiere în epiteliu şi ţesutul conjunctiv. cristalină a tartrului ce constituie nucleul de cristalizare ulterioară a fosfatului de calciu.1. Partea epitelială va forma organul smalţului (organul adamantin) în care se diferenţiază două straturi distincte morfo-fimctional: . ia naştere o structură în formă de clopot cu deschiderea spre maxilar. tartrul se formează mai uşor. Creşterea dinţilor La embrionul de 6-7 săptămâni. − formarea brushitei. − scăderea componentelor organice de natura glucidică din matrice şi creşterea concentraţiei proteinelor. pulpa dentară.1. − creşterea amoniacului şi ureei în salivă cât şi în placa dentară. prima substanţa minerală. 3. enzimă ce inhibă formarea fosfatului de calciu cristalizat. diferenţierea tisulară. Din aceşti muguri. Deci.

Odontoblastele au rol în formarea dentinei. poliedrice numite adamantoblaste (ameloblaste). Celulele situate la periferia papilei conjunctive se diferenţiază în celule speciale.22 − zona epitelială exterioară sau stratul epitelial adamantin extern format din celule rotunjite sau cuboide. Papila conjunctiva este bogat vascularizată. se întinde un alt strat de celule cuboide ce formează stratul intermediar. Acestea apar după diferenţierea ameloblastelor.1. Între celule se găseşte substanţa fundamentală bogată în elemente fibrilare. dentinei şi să o impregneze cu săruri de calciu. dispuse perpendicular pe papila conjunctivă. dispuse în palisadă. Formarea dentinei se realizează pe baza reţelei fibrilare (predentina) ce provine din pulpa dentară primitivă şi conţine precolagen care trece apoi în colagen. ce trec de la celulă la celulă. are rolul inductor pentru formarea rădăcinii. în care se face trecerea de la epiteliul extern la cel intern. încep să se formeze ţesuturile dure ale dintelui şi aparatului de fixare dinte-alveolă. Formarea coroanei necesită diferenţierea şi proliferrea celulelor capabile să sintetizeze matricea proteică dură a smalţului. În acestă masă rămân canalicule fine prin care trec prelungirile odontoblastelor (fibre Tomes). conţin fosfatază alcalină şi transportă material mineral. Depunerile de dentină se fac în straturi concentrice pornind de la . Dincolo de polul celular ce cuprinde nucleul. Fiecare celulă are câte o prelungire fină. − zona epitelială interioară a clopotului sau epiteliul adamantin intern alcătuit din celule alungite. alungite. Mezodermul format din ţesut conjunctiv vascular se invaginează în interiorul clopotului formând papila dentară primitivă (papila conjunctivă) din care se vor diferenţia: organul formativ al dentinei şi schiţa pulpei dentare definitive. cu rol de mineralizare a smalţului.1. spre ameloblaste.1. bogat în fosfataze. celule numite odontoblaste. Epiteliul clopotului şi papila dentară sunt învelite de sacul dentar primar formând mugurele (foliculul) dentar în care începând din luna a V-a intrauterină. Depunerile sărurilor minerale au loc în jurul fibrelor Tomes (au rol în schimburile metabolice) iar predentina devine dentină. Zona de la marginea clopotului. prelungiri ce formează o reţea bogată din care derivă fibrele Tomes. Odontoblastele emit prelungiri distale. Între stratul intermediar şi epiteliul adamantin extern se găseşte o substanţă fundamentală cu caracter mucoid. protoplasmatică către papila dentară. 3.

Vârful rădăcinii se îngustează prin depunere de dentină. − stadiul de reorganizare în direcţie longitudinală al organitelor celulare. îşi dezvoltă reticulul endoplasmatic. când celulele sunt mai mici iar structurile fibrilare din colagen se detaşează uşor de celulă. care au proprietatea de a absorbi apa şi materialul anorganic şi de a secreta mineralele care intră în matrice. rămânând . In stratul extern al smalţului se găseşte fosfatază alcalină care are rol în mineralizarea smalţului. care se produce după formarea matricei. Formarea smalţului se realizează de către ameloblaste după ce sa depus primul strat de dentină. sintetizează proteine. prin creşterea epiteliului în profunzime. de producers a matricei când ameloblastele devin active. între pliuri existând colagen ce va fi incorporat în stratul intern al smalţului la joncţiunea amelo-dentinală. organizarea odontoblastelor. Creşterea în lungime a rădăcinii se realizează prin prelungirea tecii epiteliale. − stadiul de preabsorbţie. − maturarea tardivă a matricei smalţului se realizează cu participarea atât a ameloblastelor cât şi a odontoblastelor.1. Funcţiile ameloblastelor sunt: formarea tiparului de coroană. apariţia odontoblastelor şi formarea dentinei. Stadiile formării smalţului sunt: − stadiul secretor. ca o teacă. formarea matricei smalţului. Formarea rădăcinii are loc după apariţia coroanei şi se dezvoltă la locul de unire a stratului extern-intern al organului smalţului. când veziculele de la capătul bazal al amelo blastelor au migrat spre capătul distal şi depun cristalele de minerale paralel cu fibrele formate în primul stadiu.23 exterior către pulpă şi pe măsură ce procesul înaintează odontoblastele se retrag rămânând numai fibrele Tomes inserate în canaliculii dentari. membrana distală se plicaturează. caracterizat prin poziţia centrală a nucleului şi numeroase vezicule cu material mineral la joncţiunea ameloblastelor cu celulele din stratul intermediar.1.2. 3. Dentina induce formarea matricei smalţului. − maturarea timpurie.

MINERALIZAREA DINŢILOR Calcifierea ţesuturilor dure ale dinţilor se face în general prin aceleaşi mecanisme ca la os. Formarea osului alveolar: din osul maxilar format în profunzime. Procesul de calcifiere cuprinde mai multe etape: formarea matricei proteice din monomer de colagen care polimerizează rapid formând fibrele de colagen. Dezvoltarea dentiţiei ideale depinde de: − formarea completă a dinţilor. asigurând ancorarea fibrelor de membrană periodontală şi elemente fibrilare care vor intra în alcătuirea parodonţiului fixânduse pe osul alveolar şi pe cement (fibre Sharpey). din mugurii dentari. Din sacul dentar se diferentiază: . se formează încet dinţii permanenţi prin aceleaşi etape ca şi cei temporari. − dezvoltarea structurală normală a ţesuturilor dentare. o porţiune înconjoară regiunea mugurilor dentari. La început germenii dinţilor de lapte şi ai celor permanenţi sunt aşezaţi într-o singură cavitate (alveola comună) după care se separă alveola dinţilor temporari şi ai celor definitivi. − erupţia fiecărui grup de dinţi la timpul corespunzător. în primii 6-20 ani de viaţa. iar fibrele Sharpey fac legătura dintre cement şi os realizând ansamblul anatomofuncţional osteo-dentar. secretarea de substanţe care neutralizează pirofosfatul ce împiedică cristalizarea hidroxiapatitei pe colagen. La scurt timp după acesta erupe dintele permanent.2. Când fiecare dinte permanent s-a format împinge prin osul alveolar şi determină erodarea rădăcinii dintelui de lapte (rizaliză) cu căderea lui.se produce din lama dentară secundară diferenţiată încă în viaţa intrauterină. dar cu unele particularităţi.elemente celulare (cementoblaste) ce formeaza o varietate de tesut osos numită cement. apoi apar septuri interdentare. în spaţiul adecvat şi în relaţie corectă cu ceilalţi dinţi. Pe lama dentară secundară. 3. fosfataza alcalină din odontoblaste creşte concentraţia locală a fosfatului anorganic şi activează fibrele de colagen favorizând . Dezvoltarea dinţilor permanenţi . ce au afinitate pentru sărurile de Ca++.24 orificiul apical ce face legătura cu pulpa dintelui.

potasiu. Smalţul poate prelua unele minerale din salivă (fluor. Schimburile de minerale la nivelul smalţului se fac foarte încet. prin reabsorbţie şi reprecipitare este convertită în cristale de hidroxiapatită. osteoclaste şi nici spaţii pentru vasele sanguine sau nervi. precipitarea sărurilor de calciu formând o mixtură ce cuprinde: CaHPO4. Rata absorbţiei şi depunerii de minerale în cement este egală cu a osului alveolar iar în dentină rata este de numai 1/3 din a osului. Odontroblastele prin prelungirile lor în canaliculii dentari pot absorbi săruri şi depune noi substanţe minerale în dentină: smalţul este format din cristale foarte mari şi dense de hidroxiapatită ce au adsorbit ioni de carbonat. adiţie de atomi. Erupţia este diferită de noţiunea de . Dentina este depusă şi hrănită de odontoblaste. fluor. practic smalţul îşi păstrează aceeaşi compoziţie toată viaţa. schimburile minerale în dinţi: . Ca3(PO4)2. Din punct de vedere fizic aceste fibre proteice sunt similare keratinei din păr. Cementul are structura aproape identică cu a osului. Spre deosebire de os.3.25 depunerea sărurilor de calciu. calciu). magneziu.3H2O şi care prin substituţie. inclusiv prezenţa osteoblastelor şi osteoclastelor (participă la resorbţia osului).2H2O. dentina nu conţine osteoblaste. Depunerea sărurilor minerale se face într-o reţea proteică puternică şi aproape complet insolubilă. Particularităţile calcifierii în ţesuturile dentare: în dentină cristalele de hidroxiapatită sunt mai dense decât în os şi se depun pe fibre de colagen. Sărurile de calciu din dentină o fac foarte rezistentă la forţele de compresiune iar fibrele de colagen la forţele de tensiune. cement dacă cele vechi au fost resorbite. 3.se pot depune noi săruri în dentină. ERUPŢIA DINŢILOR Erupţia dinţilor reprezintă mişcarea dinţilor prin ţesuturile gingivale spre cavitatea orală. osteocite. sodiu.

Din resturile sacului dentar se formează marginea gingivală şi papila interdentară. studii radiologice şi histologice la subiecţi normali şi pe observaţii experimetale la animale. Suprafaţa masticatorie presând. agitaţie. Mecanismele erupţiei dinţilor Teoriile privind erupţia dinţilor se bazează pe: observaţii clinice pe subiecţi umani prezentând anomalii de erupţie.3. După atingerea acestui plan ascensiunea dintelui continuă.1. când dintele a luat contact ocluzal cu cel antagonist.26 creştere a dinţilor. care poate fi un factor cauzal al erupţiei. implicate în erupţia dinţilor: . coroana perforează gingia. 3. acesta constituind primul moment al începutului erupţiei. Erupţia dinţilor se însoţeşte de hipersalivaţie. iar prinderea sacului dentar în dreptul gâtului dentar va forma ligamentul circular. Epiteliul cavităţii bucale şi sacului dentar se unesc. tumefierea mucoasei gingivale. dar este frânată de ocluzie şi compensate cu uzura suprafeţelor de contact ocluzal. Deplasarea dintelui spre cavitatea bucală se consideră terminate. Pe baza informaţiilor culese s-au elaborat urmatoarele mecanisme posibile.

osul dintre rădăcini proliferează foarte activ în timpul erupţiei realizând o presiune ce forţează dintele spre cavitatea bucală. se desfăşoară cu precizie la diferite vârste determinând în final căderea dintelui temporar. la 12-16 luni I-ul molar. Când rădăcina definifivă începe să crească. Hormonii tiroidieni şi somatotropul cresc vascularizaţia pulpei şi deci grăbesc erupţia dinţilor. se formează noi fibre de colagen ce realizează un adevarat ligament "like-hamac" care este ancorat pe osul alveolar şi înconjoară vârful rădăcinii. − ligamenlul periodontal poate participa şi el la forţa eruptivă În viaţa embrionară la nivelul lamei dentare apare. În deficit de vitamina A apare o creştere neobişnuită a dentinei. creind spaţiul necesar. de asemenea. − construcţia pulpei: s-a sugerat că prin creşterea odontoblastelor şi a grosimii dentinei se micşorează cavitatea pulpară crescând presiunea în interiorul cavităţii ceea ce ar determina împingerea dintelui spre cavitatea bucală. tracţionând astfel dintele spre cavitatea bucală. 3. Traumatismul cauzat de stressul ocluzal şi procesele inflamatorii grăbesc resorbţia rădăcinii dinţilor de lapte. iar edemul pulpar creşte rata erupţiei. Resorbţia sau rizaliza fiziologică este un proces autonom. iar rata erupţiei este redusă. un organ formator al dinţilor definitivi (muguri dentari secundari) ce trec prin aceleaşi faze de dezvoltare ca şi dinţii temporari. Creşterea sau scăderea fluxului sanguin apical produce Modificări corespunzatoare în cantitatea de hormoni. Bryer a găsit experimental la rozătoare că scăderea vascularizaţiei reduce rata erupţiei. Calendarul erupţiei dinţilor Erupţia dinţilor temporari se desfăşoară în următoarea ordine: la 6-10 luni incisivii. Osteoclastele devin odontoclaste ce participă la resorbţia rădăcinii dinţilor temporari. vasele dentare sunt puţine la număr.2.3. La dinţii multiradiculari. la 2030 luni molarii secunzi (II-lea molar). − vascularizaţia bogată din regiunea apicală determină formarea de lichid interstiţial într-un spaţiu restrâns ceea ce exercită o presiune contribuind la erupţia dinţlilor. − creşterea pulpei: Sicher sugerează că creşterea pulpei asociată cu creşterea rădăcinii participă la realizarea "forţei eruptive" a dintelui. cavitatea pulpară este micşorată. − creşterea osului alveolar împinge dintele printre fibrele periodontale. săruri minerale şi factori nutritivi ce ajung la dinte iar aceştia afectând creşterea tisulară pot altera rata erupţiei. Erupţia definitivă se desfăşoară aproximativ în ordinea urmatoare: . La capătul apical al pulpei celulele sunt în diviziune rapidă. Resorbţia începe la un an de la creşterea completă a dintelui de lapte.27 − creşterea rădăcinii dintelui care împingând osul alveolar forţează coroana spre cavitatea bucală. are loc resorbţia rădăcinii dinţilor temporari. la 16-20 luni caninii.

deci ar fi controlată de cromozomii sexuali şi mai puţin de hormonii sexuali. − boli genetice: sindromul Down se însoţeşte de fisuri ale buzelor sau palatului în 1 din 200 pacienţi. − chimioterapia cu citostatice poate determină hipoplazia coroanei şi smalţului. Mineralizarea şi erupţia este de 3-5% mai repede la fete decât la băieţi. Principalii factori ce infuenţează erupţia dentară Dintre factorii ce controlează erupţia amintim câţiva: mineralizarea şi erupţia dinţilor este mai timpurie la fete decât la băieţi. iar în zona fisurii dinţii sunt absenţi sau malformaţi.3. 9-11 ani caninii. factorii genetici. − erupţia dinţilor permanenţi în poziţia lor normală poate fi influenţată de: lipsa spaţiului. hipovitaminoza D. 3.4. iar rădăcinile dinţilor sunt scurte . între 7-9 ani incisivii. 10-12 ani premo-larii. hormonii tiroidieni. − perturbări severe ale nutriţiei şi metabolismului întâlnite în gastroenterita infantilă.28 la 6-7 ani apar primii molari. cu aceeşi stare economică. erupţia tinde să fie mai precoce la grupurile socio-economice mai elevate. poziţia anormală a criptei. Tulburări de erupţie Tulburările de erupţie ale dinţilor pot avea cauze variate. retenţia dinţilor de lapte care pot fi anchilozaţi în os. la 6-12 ani molarii secunzi. hormonul somatotrop cresc rata erupţiei. iar în zona fisurii dinţii sunt absenţi sau − boli genetice: sindromul Down se însoţeşte de fisuri ale buzelor sau palatului în 1 din 200 pacienţi. 3. dinţi suplimentari sau supranumerari.3. hipotiroidism idiopatic. de rasă influenţează erupţia: la negrii erupăia dinăilor permanenţi este cu 7 săptămâni mai devreme decât la albi. şi anume: − erupţia întârziată a dinţilor asociată cu boli endocrino-metabolice: cretinism. etc. la 16-20 ani erup molarii de minte (al III-lea molar) (tabelul 1). rahitisin. Această diferenţă s-a observat înainte de pubertate.3.

29 .

radiculare Rădăcina complet formată Începutul resorbţiei 4-5 a4-5 a6-7 a4-5 a4-5 a 30 ţia Dinţii Temporari -20 l8-10 l6-8 l 3 a2-2.5 a2.belul 5.5-3 a1.5-2 a 10-11 a11-12 a8-9 a7-8 a 18-25 a14-16 a9-10 a12-14 a12-13 a13-15 a11 a10 a superioriPermanenţi 10-11 a11-12 a8-9 a7-8 a 18-25 a14-15 a9-10 a13-14 a12-13 a12-14 a10 a9 a inferioriPermanenţi rine. s I-u = săptămâna de viaţă intrauterine .5-2 a1.

al treilea molar (de minte) poate apare între 17-35 ani. C = 1/1. P = premolar. M = 2/2. M = 3/3. iar în zona fisurii dinţii sunt absenţi sau malformaţi. tăierea. Dinţii ca parte integrantă a sistemului dento-maxilar intervin în prehensiunea. STRUCTURA MORFO-FUNCŢIONALĂ A DINTELUI Totalitatea dinţilor fixaţi pe cele două arcade formează dentiţia. M = molar. iar numitorul pe cei inferiori. sfărâmarea şi masticarea alimentelor (în vederea realizării bolului alimentar). cât şi în actul fonaţiei-vorbirii. În cursul vieţii la om sunt două dentiţii: temporară. definitivă. Formula dentară este pentru dentiţia de lapte: I = 2/2. În practica morfogenetică dentaţia se exprimă prin "formula dentară" ce reprezintă repartiţia şi numărul dinţilor pe fiecare jumătate de maxilar şi mandibulă folosindu-se simbolurile: I = incisivi.31 − boli genetice: sindromul Down se însoţeşte de fisuri ale buzelor sau palatului în 1 din 200 pacienţi. iar rădăcinile dinţilor sunt scurte. . numărătorul fracţiilor indicând dinţii superiori. P = 2/2.4. apar între 6 luni şi 2 ani şi jumătate de viaţă persistând până la 6-13 ani. permanentă. alcătuită din 20 de dinţi. iar pentru dentiţia permanentă: I = 2/2. 3. C = canini. "de lapte". − chimioterapia cu citostatice poate determină hipoplazia coroanei şi smalţului. alcatuită din 28-32 dinţi ce apar între 6-18 ani. C = 1/1.

1. coletul sau gâtul dintelui (fig. are duritate mai mică decât smalţul. 3% microelemente (fluorul în principal). Premolarii şi molarii care au suprafeţe mari de contact ale coroanei asigură strivirea şi triturarea hranei între cuspizi (proeminenţe ce pătrund în adânciturile dintelui din partea opusă). 10% apă. fibrele de reticulină din smalţ se continuă cu cele din dentină. dentina. Smalţul dentar (emailul) Smalţul dentar este produs de celulele epiteliale specializate numite amelo-blaste înainte de erupţia dintelui. iar prelungirile dentinei (fibrele Tomes) se termină în smalţ.32 Descriptiv dintele prezintă o porţiune vizibilă în cavitatea bucală (coroana) şi o porţiune fixată în alveola. este comparat cu o membrană semipermeabilă ce opreşte pătrunderea florei microbiene bucale spre pulpă. Dentina Dentina delimitează cavitatea pulpară. apă 2. au coroana.. complet insolubilă. pulpa şi ţesuturile de fixare în alveolă (parodonţiul). 6).7%. substanţe organice 1. fibre care sunt similare cu keratina din păr. cementul. fosforului îmbogăţindu-şi astfel conţinutul cu 1% în 250 zile. Fibrele proteice din email sunt rezistente la acizi. Alimentaţia variată a determinat formarea de patru tipuri de dinţi cu forme şi funcţii particulare.3%. calciului. dar are o capacitate de preluare din salivă a fluorului. 5% carbonatul de calciu. Dentina este depusă şi hrănită de stratul de celule numite . 20% substanţe organice. conţine 70% substanţe anorganice. 2% fosfatul de magneziu. Funcţional dintele este format din ţesuturi proprii dentare (odonţiul) ce cuprinde emailul (smalţul dentar). ce se subţiaza spre profunzime (rădăcina). Are un metabolism propriu lent. enzime. Caninii sunt cei mai putenici dinţi monoradiculari. realizează prin întâlnirea suprafeţelor ocluzale fragmentarea prin tăierea alimentelor. forma ascuţită a coroanei realizează perforarea şi sfâşierea hranei la mişcările de lateralitate.4. conţine substanţe anorganice 96%. Smalţul este lipsit de vase de sânge şi nervi. 3. Fosfatul de calciu se află cristalizat sub formă de hidroxiapatită fixată într-o reţea foarte fină de fibre proteice. Incisivii sunt monoradiculari. Este cel mai dur ţesut din organismul uman. Din substanţele anorganice 90% reprezintă fosfatul de calciu. Între coroană şi rădăcină există un şanţ limitat. 3.4. Este formată din cristale de hidroxiapatită similare celor din os dar mult mai dense ce îi conferă rezistentă la forţele de compresiune şi din fibre de colagen ce îi conferă rezistenţa la forţele tensionale care pot rezulta când dinţii zdrobesc obiecte solide. în formă de daltă. prin mişcările de lateralitate şi circumducţie realizând transformarea mecanică a alimentelor. alţi agenţi corozivi.2.

odontoblaste (principala funcţie a lor reprezintă producerea dentinei. este străbătută de numeroase canalicule radiare în care se găsesc prelungirile odontoblastelor din pulpa dentară. Pulpa dentară Pulpa dentară este plasată în camera centrală a dintelui. Inervaţia pulpei este asigurată de fibre senzitive cu origine în ganglionul Gasser şi de nervii mandibulari. Fibrele vegetative simpatice provin din plexul carotidian şi cele parasimpatice din ganglionul sfenopalatin şi otic. îşi trimit prelungiri în canaliculele radiare ale dentinei asigurând astfel nutriţia şi schimburile de săruri minerale la nivelul dentinei). − elemente celulare reprezentate de: fibroblaşti (au rol activ în procesele reparatorii pulpare. este formată din ţesut conjuctiv lax aderent la pereţii cavităţii.4. amortizarea forţelor exercitate din direcţia dentino-pulpară. în caz de creştere a presiunii sangelui la marginea cavitatii). suportul direcţional al mineralizării dentinei în odontogeneză şi al dentinei secundare. de către factorii metabolici locali şi fibre nervoase vegetative.4. unele cu rol nutritiv. este o varietate de ţesut osos. Dentina se depune continuu.3. Cu vârsta celulele ce delimitează cavitatea pulpară se extind micşorând astfel cavitatea. Din acest plex fibre amielinice pătrund în canalele dentinare. are o bogată vascularizaţie şi inervaţie. 3. Presiunea hidrostatica din capilare. 3. iar altele cu rol funcţional (acţionează ca o supapă prin lărgirea lumenului. este secretat de celulele membranei . are un metabolism lent.33 odontoblaste care au suprafaţa lor internă de-a lungul pereţilor cavitaţii pulpare. celule mezenchinale nediferenţiate (reprezintă elementul celular de rezervă şi asigură apărarea nespecifică prin fagocitoză). Vascularizaţia extrem de complexă este asigurată de o arteriolă ce străbate orificiul apical şi formează o dublă reţea de capilare. sintetizează precursorii mucopolizaharidelor şi colagenului).4. Cementul Cementul reprezintă stratul de înveliş al rădăcinii dintelui. este modulată prin raportul diametrelor vaselor aferent-eferent. Între prelungiri şi canalicule circulă limfa dentară care asigură nutriţia dentinei. Ţesutul conjunctiv lax cuprinde: − fibre de colagen şi reticulină ce asigură: susţinerea componentelor pulpare. ce reprezintă un factor activ al schimburilor nutritive. maxilari ce pătrund odată cu vasele şi se ramifică formând un plex spre periferia pulpei.

Cementogeneza: presupune diferenţierea cementoblastelor care secretă precementul. proteoglicani pe suprafaţa predentinei din rădăcina dintelui. iar fibrele extrinseci sunt capetele fibrelor ligamentului periodontal inserate în cement. creşterea cristalelor depăşeşte joncţiunea cementodentinală continuând în precement. Colagenul din cement are două surse: fibrele intrinseci sunt secretate de cementoblaste. conţine geode în care se află cementociţii este hrănit de vasele periodontale şi pulpare prin intermediul dentinei. Matricea organică cuprinde colagen tip I şi proteoglicani. Este puternic calcificat (55% substanţe minerale). iar pe măsură ce predentina este mineralizată. Cementul celular conţine cementocite (înglobate în structura sa) şi se găseşte în prima treime inferioară până la jumătatea rădăcinii dintelui. Când depunerea cementului .34 periodontale. 7). Rata depunerii cementului variază considerabil în funcţie de vârsta dintelui şj locul de depunere. iar cementul acelular este localizat de la joncţiunea amelocementală până la orificiul apical (fig. fibre intrinseci de colagen.

penetrează rapid în pulpă dar pătrunde puţin în email acumulânduse la joncţiunea amelodentinală. (argirol. substanţe marcate radioactiv. Argint marcate radioactiv pătrund în dinte prin smalţul defect dar nu şi prin smalţul intact. creşte proporţia de fibre intrinseci. poate duce la fuzionarea rădăcinii cu osul alveolar adiacent. Permeabilitatea smalţului este mai redusă decât a dentinei. Pentru studiul permeabilităţii dentinei s-au efectuat experienţe pe dinţi în situ. Cu vârsta apare o pigmentare gradată a dinţilor. Calciu. rezultând cementul celular. Depunerea excesivă de cement se numeşte hipercementoză şi poate produce un apex al rădăcinii bulbos. permeabilitatea tinde să scadă cu vârsta. În timpul depunerii rapide a cementului.4. cauzează dificultăţi la extracţie. Spaţiul periodontal este spaţiul dintre dinte şi alveolă. se reduce . albastru tripan). Hipercementoza se întâlneşte în boala Paget sau în cementom (tumoră benignă a cementoblastelor). În unele situaţii depunerea excesivă a cementului celular.5. Permeabilitatea ţesuturilor dentare şi modificările cu vârsta a ţesuturilor dentare Smalţul şi dentina deşi au un metabolism scăzut sunt încă ţesuturi în activitate. coloranţi solubili şi insolubili. Anchiloza are următoarele consecinţe: previne căderea dinţilor de lapte. P32 administrat intravenos se regăseşte în cantităţi mici în smalţ: căile de pătrundere ar fi: pulpa prin intermediul dentinei. dentina este mai permeabilă chiar decât emailul tânăr. iar cementoblastele sunt complet înconjurate de matricea extracelulara secretată de celelalte cementoblaste. Zinc. la care s-au plasat în pulpă. Funcţiile cementului: asigură inserţia fibrelor ligamentului desmodontal. Pentru studiul permeabilităţii smalţului s-au folosit substanţe administrate pe mai multe căi: albastru de metilen plasat în dentină la dinţii umani. când este necesară aceasta. împiedică erupţia dinţilor permanenţi. globular. Calea majoră de difuzie din pulpă spre dentină este prin intermediul odontoblastelor ce îşi trimit prelungirile în dentină. Smalţul poate prelua din salivă substanţe (fluorul). cementul este mai neregulat şi are o grosime mai mare. menţine un spaţiu periodontal constant prin depunerea permanentă de cement care compensează liza osoasă.35 este lentă. determinând anchiloza. Rezultatele arată că dentina este permeabilă dinspre pulpă şi dinspre joncţiunea amelo-dentinală. Această neregularitate a apexului poate produce dificultăţi în extracţia dintelui. se formează un strat fin de cement cu puţine fibre intrinseci. protejează rădăcina dintelui la stressurile anormale. aportul sanguin în membrana periodontală şi cement via joncţiunea cemento-dentinală şi amelo-dentinală. saliva. în regiunea apicală. 3. în situ. dentină. smalţ. crescându-i astfel rezistenţa la carii.

− schimb izaionic. aranjării constituenţilor din cristale. fibroblastii fiind înlocuiţi cu ţesut fibros.C03-2) − constituenţi cu distribuţie aproape uniformă (stronţiu. Mg+2. pe când cea a ionilor din mijlocul cristalului este foarte mică. plumb. SO4-2. Exemplu hidroxiapatita: 3Ca3(PO4)2 Ca(OH)2 sau Ca10(OH)2(PO4)6.1. − Amestec de CaCO3 şi Ca3(PO4)2 − Alţi constituenţi anorganici din email şi dentină. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A DINŢILOR Studiile privind compoziţia chimică a dinţilor s-au făcut mai ales din ţesuturi "uscate" încălzite la 105°C şi prin difracţie cu raze X care permite studiul mărimii. Fluorapatita: 3Ca3(PO4)2 CaF2.3% DENTIN 70% 20% 10% Ă 3. Se+. Substanţe anorganice: Cristalele de apatită sunt sarea dublă de fosfat de calciu şi alte săruri de calciu aranjate astfel 3Ca3(PO4)2Ca X. iar OH. O proprietate importantă a cristalului de apatită este schimbul ionic: − schimb heteroionic. 3.(hidroxil) poate fi inlocuit cu Cl-. fier. Cl". aluminiu potasiu). un ion Ca+2 poate fi înlocuit cu siliciu. se pot clasifica astfel: în interior (fluor.5. − constituenţi cu concentraţii mai mari pe suprafaţa emailului decât − constituenţi cu concentraţii mai mici pe suprafaţa decât înăuntru (Na+. care exprimă mai bine radicalii prezenţi şi proporţia lor relativă în hidroxiapatită. scade numărul de vase pulpare iar cele rămase prezintă fenomene de ateroscleroză cu diminuarea capacităţii de hrănire a dintelui. Fl-.36 volumul pulpei dentare. F2. se găsesc în concentraţie mai mare în email decât . zinc. − Viteza de schimb a ionilor din stratul hidratat al cristalului de apatită este mare. stibiu). Ch. în care X poate fi: (OH)2. stronţiu. Compoziţia aproximativă a smalţului şi dentinei (exprimată ca procente din greutatea uscată) Substanţe Substanţe H2O anorganice organice SMALŢ 96% 1. mangan. cupru. Tabelul 6.7% 2. pot apare mici calcifieri sau mineralizări difuze a pulpei. natriu. scad odontoblastele.5. un Ca+2 poate părăsi cristalul şi să fie înlocuit de alt Ca+2. Na+. Raportul Ca/P în apatită este 2/15 probabil datorită unui exces de fosfat adsorbit pe cristale.3-1. C03-2.

iar al treilea diferă puţin în compoziţia aminoacizilor. la animale. cartilajului. odontoblaste. dentină. cementului.0.6 % .3 % necolagene insolubile proteine .05 % solubile Colagenul este o proteină fibrilară.0. Fluorul în dentină creşte odată cu vârsta. Zincul are distribuţie similară cu fluorul. etc. piele.7 % din greutatea uscată greutatea uscată colagen .0.6 % citrat . în osteoblaste. prolina. Substanţe organice (Tabelul 7).2. mai ales în timpul calcifierii dinţilor. 7 Repartiţia substanţelor organice în dentină şi smalţ În dentină = 20.83 % din În smalţ = 1. rezultând fibrele de colagen insolubil. 3. Asupra precursorilor solubili ai colagenului.0.urme lipide . Fierul intră în structura pigmentului galben din incisivii rozătoarelor. Colagenul nou format se dizolvă în acizi slabi.1. Fluorul se găseste mai mult în dentină şi pe suprafaţa smalţului. Aminoacizii sunt aşezaţi în triplu helix. pe poliribozoini. În compoziţia colagenului intră aminoacizi: glicina (1/3). 2 lanţuri polipeptidice sunt identice. Tabel Nr. scade permeabilitatea). vârsta (creşte fluorul cu vârsta.5. Fluorul este depus parţial înainte de erupţie şi parţial după erupţie fiind preluat din salivă şi ceai.3 – 1.9 % citrat . Carbonatul în concentraţii mari creşte solubilitatea emailului şi poate fi un factor de scădere a rezistenţei la carie.1 % matrice proteine .0.33 % lipide . dentinei. apă. Fluorul din dinţi depinde de fluorul ingerat prin hrană. Compoziţia smalţului şi dentinei este influenţată de: tipul de dinţi (sunt mici diferenţe între dinţii temporari şi definitivi). ce conţin la capătul aminoterminal un grup de aminoacizi atipici. In fibroblaşti se găseşte fosfataza alcalină cu rol în sinteza unor proteine fibrilare cum ar fi . hidroxiprolina (1/3) şi alţi 14 aminoacizi (I/ 3).37 în dentină. Solubilitatea hidroxiapatitei este mai redusă prin administrarea de zinc după erupţia dinţilor. se găseşte în matricea organică a osului. Se pare că fluorul înlocuieşte carbonatul în cristalele emailului şi creşte rezistenţa la carie. dar nu s-a observat că ar reduce cariile. acţionează enzima proteolitică procolagen-peptidază care înlătură aceşti aminoacizi. prezenţa sau absenţa cariei (fluorul este mai crescut la dinţii fără carie. Colagenul este sintetizat în fibroblaşti. iar când se instalează caria. alanina.0. fluorul se acumulează în leziune datorită smalţului defect şi mai permeabil). în os. Carbonatul din email este mai scăzut pe suprafaţa externă şi mai crescut la joncţiunea amelodentinală. ceai.18 % colagen .

38 keratina. Parodonţiul cuprinde: ţesuturile de fixare şi susţinere reprezentate de cement.22-0.4. Pe suprafaţa alveolei (lamina dură) se inseră ligamentul periodontal. Osul alveolar Osul alveolar se mai numeşte şi os dentar datorită rapoartelor anatomice filogenetice şi ontogenetice pe care le are cu dintele. datorită presiunilor mecanice ce apar în timpul masticaţiei şi colagenazei prezentă în gingie şi ţesutul periodontal.6.6. Deficitul de vitamina C scade sinteza colagenului. în schimb în ligamentul periodontal colagenul este reânoit în câteva săptămâni. Prin restructurarea şi adaptarea continuă a parodonţiului în timpul vieţii se asigură menţinerea unui echilibru funcţional între ţesuturile parodontale. 3. ACTH. desmodonţiu. 3. glucocorticoizii inhibă formarea colagenului.1. iar osteoclastele participă la rezorbţia osului. Osul alveolar este într-o continuă remaniere: osteoblastele produc matricea organică a osului alveolar care apoi se calcifică. Rata turnoverului colagenului este scazută în dentină.). mineralcorticoizii stimulează fibroblaştii şi sinteza colagenului. lojele sunt separate prin septuri interdentare. menţine un spaţiu periodontal constant prin depunerea permanentă de cement ce compensează liza osoasă (vezi 3.6.. 3. protejează rădăcina dintelui fată de stressurile anormale. Acoperă rădăcina dintelui de la colet la apex. 3. FIZIOLOGIA PARODONŢIULUI Ş1 A GINGIEI Parodonţiul este unitatea funcţională a ţesuturilor de susţinere a dintelui în alveola şi care permite transmiterea solicitărilor mecanice la care este supus dintele spre osul alveolar şi maxilar subiacent. Funcţiile cementului: oferă inserţie pentru fibrele ligamentului desmo-dontal.4. Cementul Cementul este considerat o variantă de ţesut osos secretat de celulele membranei periodontale (cementoblaste). Lamina dură este perforată de orificii ce asigură trecerea vaselor nutritive.2. ţesuturile de înveliş reprezentate de mucoasa gingivala. Între dinte şi osul alveolar se găseşte fisura periodontală de aproximativ 0.3. Conţine lojele alveolare ce adăpostesc şi sprijină rădăcinile dinţilor. Fibroblaştii din ţesutul periodontal au colagenază preformată şi participă la turnoverul colagenului prin capacitatea fagocitară.6.25 mm. limfatice şi a nervilor. este puternic calcificat. os alveolar. ce asigură mobilitatea fiziologică a dintelui. Este format din ţesut spongios osos delimitat vestibular şi oral de către o corticală. Desmodonţiu Cuprinde ţesutul conjunctiv din fisura periodontală reprezentat de: . Structura şi arhitectura parodonţiului este dirijată de forţele care pornesc de la dinţi începând din timpul erupţiei şi se continuă apoi în perioada funcţională a aparatului masticator.

− nervi şi lichid intertisular. − transmite forţele ocluzale la os prin grupul fibrelor oblice şi astfel forţele de presiune se transformă în forţe de tracţiune asupra cementului şi osului alveolar (fig. altele trec de la cement la peretele alveolar (cementoalveolare sau ligamentul alveolodentar). − formaţiuni vasculare ce formează numeroase plexuri. − acţionează ca o frână hidraulică: o parte din forţele ocluzale sunt anihilate prin sistemul hidraulic asigurat de lichidul intertisular şi vasele sanguine din regiune. − Toate acestea asigură un "hamac" pentru dinte.39 fascicole ligamentare din fibre de colagen ce leagă dintele de os realizând adevăratele ligamente alveolo-dentare (fibrele Sharpey). . Vasele au rol nutritiv dar şi rol funcţional-mecanic. − fibroblaşti ce participă la neoformarea fibrelor ligamentare şi a substanţei fundamentale. 8). pe deasupra septurilor alveolare (fibre transseptale sau cementoceinentare). În apropierea apexului capilarele prezintă dilatări (glomeruli) cu rol de amortizare a presiunilor dentare. altele trec de la cementul unui dinte la altul. Prin reţeaua nervoasă vegetativă bogată din jurul dilatărilor vasculare se asigură reglarea automată şi pe cale nervoasă a fluxului sanguin local. Unele fascicule se pierd în grosimea mucoasei gingivale sau papilare (fibre marginale sau cemento-papilare). − Rolurile desmodonţiului: − prin fibrele Sharpey asigură fixarea dintelui în alveolă.

este bine vascularizată şi inervată. Se descriu trei porţiuni ale mucoasei gingivale: gingia aderentă acoperă cementul şi osul alveolar de care se fixează prin fascicole fibroase gingivo-periostale şi gingivo-cementare. La copil şi la edentatul total. această mucoasă este continuă şi aderă intim de periostul subjacent.40 3.jealizând un adevarat "guler" elastic datorită sistemului de fibre de colagen. Cu vârsta apar modificări histologice şi funcţionale ale gingiei: atrofie gingivală. IgA secretorie). luând forma unui stativ în care sunt aşezate coroanele dentare. protejează rădăcina dintelui şi ţesuturile de susţinere. aderă intim de periost. este moale. gingia marginală (gingia liberă) reprezintă porţiunea din gingie ce înconjoară dintele la colet. Mucoasa gingivală Mucoasa gingivală acoperă procesul alveolar. -gingia interdentară cuprinde mucoasa gingivală între doi dinţi vecini. scade consumul de oxigen . care îi dă aspectul de fixitate. acestă bandeletă fibromucoasă este perforată circular. În fundul de sac gingival se secretă lichidul şanţului gingival bogat în enzime şi substanţe antimicrobiene (lizozim. elastică. Conţinutul şi compoziţia lichidului şanţului gingival variază în funcţie de starea de sănătate a parodonţiului.6. procese de keratinizare.4. În timpul erupţiei dinţilor temporari şi permanenţi.

Epiteliul acestei zone este subţire. Numai în regiunea palatinală. Arterele gingivale asigură o bogată irigaţie a desmodonţiului înainte de a pătrunde în canalul radicular. corionul este sărac în papile.41 şi activitatea metabolică. mucoasa alveolară este fermă. deoarece la această zonă aderă intim de periost. Inervaţia este asigurată de nervii dentali. Vascularizaţia parodonţiului este asigurată de arterele gingivale pentru mandibulă şi pentru maxilar. ramuri din trigemen. iar stratul subinucos este bogat în ţesut conjunctiv lax şi în vase. Mucoasa gingivală se continuă cu restul mucoasei bucale printr-o zona de tranziţie. ceea ce conferă caracterul mobil al acestei formaţii. denumită mucoasa alveolară. fixă. Funcţiile parodonţiului şi gingiei: .

deglutiţiei şi aceste stressuri se transmit osului alveolar pe calea ligamentului periodontal. presiunile masticatorii neatingând intensităti dureroase. − gingia marginală asigură protecţia spaţiului periodontal unde se găseşte ligamentul desmodontal. − ligamentul asigură stimularea fiziologică a metabolismului osului alveo lar prin transformarea forţelor de presiune ocluzală în forţe de tracţiune. Componentele macromoleculare din matricea extracelulară a ţesutului conjunctiv sunt hidrofilice şi leagă apa. realizând o "pernă de apă" prin care presiunile din ligament se transmit la osul alveolar.42 − menţin şi fixează dintele în alveolă (fibrele Sharpey). fibroblaştii. vorbirii. Dinţii suportă variate forţe mecanice în timpul masticaţiei. cementoblastele şi osteoblastele care sunt răspândite în întreg parodonţiul asigură acestuia funcţia de apărare şi refacere. Ligamentul este mentinut într-o stare continuă de intindere (tensiune). − ţesutul periodontal participă la generarea forţei necesară erupţiei dinţilor. − prin inervaţia bogată parodonţiul este punctul de plecare a numeroase reflexe de reglare a poziţiei mandibulei. duritatea alimentului şi experienţa acumulată de subject. − celulele macrofage. Rata turnoverului colagenului din ligamentul periodontal este mai mare decât în alte ţesuturi . Sensibilitatea parodonţiului şi mucoasei gingivale prin releul (circuitul) reflexelor parodonto-musculare. în condiţii normale. gingivo-musculare şi respectiv gingivo-parodonto-musculare descrise de Rubinov. − vasele ce provin din osul alveolar şi gingie hrănesc ligamentul desmodontal. comandă întreruperea contracţiei musculare în funcţie de densitatea. Ţesutul conjuntiv al parodonţiului este constant reânoit printr-un turnover Pasiv şi printr-un proces numit remodelare (care apare când se produce alterarea funcţională a ligamentului). Fibrele principale ale ligamentului au un anumit grad de laxitate. preluând forţele masticatorii printr-un mecanism vascoelastic. Cele două procese sunt continue şi practic inseparabile.

stomatită comisurală. în timpul mişcării dinţilor. responsabile cu formarea smalţului). sau la copil. Deficitul de vitamina A determină: keratinizarea şi descuamarea pielii şi a mucoasei bucale. Deci. poate produce parodontopatie. Când presiunile exercitate asupra dintelui determină mişcarea lui. se produce o calcifiere defectuoasă a smalţului. endocrine.43 conjunctive iar fibroblaştii şi matricea extracelulară sunt în permanenţă reamplasaţi. Când carenta de vitamina A survine la mama in perioada de alaptare. se descuamează devenind astfel permeabilă pentru microorganisme. mucoasa bucală se usucă. Dezvoltarea şi implantarea dinţilor. Aceste efecte traumatizante necesită o permanentă anihilare pentru a preveni leziunile parodonţiului. iar formarea tartrului dentar prezintă un punct de plecare spre afecţiuni parodontale. În lipsa acestei vitamine diferenţierea celulară nu mai are loc iar posibilitatea de regenerare a celulelor dispare. Boala parodontală este consecinţa tulburărilor locale a metabolismului ţesuturilor de susţinere a dintelui în alveola. Vitamina A are rol de protecţie a epiteliului şi intervine în menţinerea normală a sistemului ectodermal.7. cauzată de modificări genetice. scăderea secreţiei de mucină. 3. Folosind aminoacizi marcaţi radioactivi s-a arătat că sinteza colagenului şi reorganizarea sa are loc în tot cuprinsul ligamentului. Vitamina A Rolul major al vitaminei A este în procesul vederii şi în creştere. osul este resorbit de pe suprafaţa unde se exercită presiunea şi este depus pe suprafaţa unde se exercită tensiunea. nutriţionale. atrofii ale organului smalţului. predentină în cantitate mare tulburări în 3. acidobazice. formarea smalţului sunt profund afectate în carenţa de vitamina A ca urmare a modificarilor atrofice suferite de ameloblaste (celule de origine epitelială. se îngroasă. datorat dietei relativ moale a omului modern. Ţesuturile sistemului stomatognat sunt foarte sensibile la carenţele vitaminice. Apare infecţia şi inflamaţia părţilor moi. 8). VITAMINELE Ş1 SISTEMUL STOMATOGNAT . procese degenerative în glandele salivare cu diminuarea secreţiei salivare. etc. Apar hipoplazii dentare. pana la vârsta de 6 ani.7.1. Dar şi masajul insuficient al ţesuturilor parodonţiului. se activează osteoclastele la locul presiunii şi osteoblastele la locul tensiunii (fig. metabolice. Vitamina A stimulează creşterea prin acţiunea sa asupra epiteliilor legată de formarea celulelor noi. Ţesuturile aparatului dentomaxilar sunt deosebit de sensibile la carenţele de vitamina A. manifestările bucale ale stărilor de carenţă vitaminică apar precoce. Gingia suferă leziuni mecanice prin contactul cu alimentele iar osul alveolar este continuu stressat în procesul de masticaţie. a dentinei şi a cementului.

ea având un rol maxim în perioada formării dinţilor. se observă fenomene de gingivită caracterizate prin congestia gingiei. hipermia pulpei. Vitamina C Principalele funcţii ale vitaminei C sunt: formarea fibrelor de colagen din structura tesutului conjunctiv. apare osteoliza osului alveolar. acesta având o boltă palatină alungită. Forţele care acţionează asupra maxilarului slab calcifiat îi modifică forma. se constată întârzierea erupţiei însoţită de malpoziţii. menţine funcţia specializată a odontoblastelor şi osteoblastelor. Datorită slabei calcifieri a dinţilor hipoplazici. iar predentina este marită. Deficitul de vitamina D scade calcemia. prin diminuarea absorbţiei intestinale şi reducerea osteolizei. dentina este poroasa. La adult carenţa de vitamina D determină osteomalacia. Vitamina D Vitamina D este implicată în reglarea metabolismului fosfocalcic. anomalii de poziţie şi întârzieri în dezvoltarea arcadelor alveolare. atât în plan orizontal cât şi vertical. scăderea ratei de formare a dentinei. atrofia osului alveolar. menţine integritatea morfofuncţională a endoteliului vascular. edemul pulpei care apoi se atrofiază. rezorbţia arcadelor alveolare. 3. secundar hipocalcemiei. creşte frecvenţa cariilor. Deficitul de vitamina C la om determină: degenerarea odontoblastelor care produc substanţa de tip osos ce umple canalele pulpare. Prezenţa vitaminei A este indispensabilă. În rahitism.7. Prin apropierea rebordurilor alveolare pe linia mediană se produc modificări în articulare şi în ocluzie. hemoragii gingivale.3. degenerescenţa celulelor din pulpă.44 erupţia dentară. pigmentată şi mai bogată în substanţe organice.2. hemoragii (datorită creşterii permeabilităţii capilare). "periajul dinţilor produce hemoragii ale mucoasei gingivale. dinţii sunt afectaţi în proprorţie de 70-80%. nanismul dinţilor temporari. hipoplazia smalţului (cauzată de afectarea ameloblastelor). . degenerescenţa ligamentului periodontal ( se însoţeşte de creşterea mobilităţii dinţilor în alveolă). Mucoasa bucală devine susceptibilă la infecţii şi la iritanţii mecanici. se declansează un hiperparatiroidism. La nivelul aparatului dentomaxilar modificările cauzate de carenţa de vitamina D apar mai târziu şi afectează mai ales maxilarul superior care este mai bogat vascularizat. 3. edemul gingiei. Dentina prezintă numeroase zone slab calcifiate. iar în caz de fracturi se întarzie consolidarea calusului osos. Deficitul de vitamina C la animale determină atrofia odontoblastelor. suprafaţa smalţului este rugoasă. Ameloblastele şi smalţul dentar sunt normale. calcifierea difuză a ţesutului pulpar.7. degenerescenţa osteoblastelor care se transformă în fibroblaşti. îngustată în dreptul premolarilor (bolta ogivală). Carenţa cronica de vitamină C determină boala numită scorbut. De asemenea.

creşte numărul osteoblastelor şi activează funcţia acestora. hipersalivaţia reflexă.7. 3.8. 3. o sensibilitate marcată a mucoasei bucale. salivaţie excesivă. De asemenea. excesul de hormoni tiroidieni. Excesul producerii acestor hormoni determină creşterea eliminării pe cale urinară a calciului şi fosforului. cement şi rata erupţiei. osteoporoza osului alveolar. ulceraţii în cavitatea bucală. Carenţa de B1 este un factor cauzator al parodontopatiilor. glosită (inflamaţia limbii). Deficitul de vitamină B2 determină leziuni ale buzelor (cheilită).8.45 Vitamina B1 sau vitamina antinevritică asigură troficitatea nervilor. prin stimularea activităţii odontoblastelor. dureri bucale. stomatită comisurală.carenţa severă determină gingivo-stomatita necrotică. stimulează creşterea dinţilor. precum şi a eliminării fecale de calciu prin accentuarea peristaltismului. Hormonii tiroidieni: influenţează pozitiv creşterea odontoblastelor şi formarea dentinei. Deficitul de vitamină B6 şi B12 se însoţeşte cu cheilită. dureri nevralgice în regiunea maxilară şi occipitală. Vitamina PP sau acidul nicotinic în caz de carenţa determină inflamaţii gingivo-linguale. edem gingival.carenţa ei în cursul dezvoltării dinţilor duce la: degenerescenţa organului adamantin cu hipoplazia smalţului. mucoasei bucale. Acidul pantotenic . leziuni ale vaselor mici cu repercursiuni negative la nivelul parodonţiului. atrofia crestei alveolare. îmbunătăţeşte vascularizaţia pulpară. Vitamina E . condiţionează . activează vascularizaţia pulpei şi rata erupţiei. leziuni dureroase ale limbii. creşte depunerea de dentină. EFECTELE HORMONILOR ASUPRA STRUCTURILOR BUCO-DENTARE Hormonul somatotrop (STH): stimulează sinteza colagenului din dentină şi cement. Deficitul de vitamină B1 determină neurite ale nervilor pulpari. Secreţia acestui hormon în exces conduce la macroglosie şi la hipertrofia mandibulară în care se formează aşa-numita "mandibulă în galoş". Vitamina B2 sau riboflavina participă la menţinerea troficităţii normale a sistemului dento-maxilar.

cu rădăcini scurte. papile interdentare hemoragice.46 formarea dentinei neregulat mineralizată sau poate avea efecte toxice pe odontoblaste. În cazul deficitului de hormoni tiroidieni se constată diminuarea ratei de creştere a dentinei. stimularea formării osului.8. Creşte. dezvoltarea ligamentului periodontal. mineralizarea deficitară a dentinei şi smalţului. a exudatului gingival la ovulaţie şi sarcină. Apariţia deficitului de PTH înaintea vârstei de 3-4 ani determină tulburări în calcifierea smalţului. Parathormonul (PTH): În exces. rata formării cariilor. Se mai observă slaba dezvoltare a mandibulei care duce la ocluzie deficitară şi creşterea incidenţei cariilor. Insulina. Se produc hipoplazii dentare. a dentinei. sarcina determină creşterea frecvenţei cariilor. se produc microabcese în gingii. a ratei erupţiei şi a dimensiunii rădăcinii. Apare gingivostomatita diabetică. parodontopatia diabetică. . Ca urmare se constată modificarea poziţiei dinţilor. acesta devenind maleabil. de asemenea. slăbirea vascularizaţiei pulpei. parodontopatie şi creşterea incidenţei cariilor. neuniforme. ca: gingii roşii. scăderea rezistenţei la infecţii. smalţul apare opac. În cazul prezenţei diabetului zaharat se pot remarca o serie de modificări. cu striuri transversale. incomplet dezvoltate şi cu anomalii de poziţie. Existenţa pH-ului acid care favorizează şi intensifică activitatea osteoclastică determină rezorbţia arcadei alveolare. De asemenea. malocluzia şi rezorbţia osoasă. scăderea dimensiunii coroanei. condiţionează apariţia gingivitei de sarcină sensibilizând gingia la efectul iritanţilor. Creşte mobilitatea dinţilor datorită acţiunii hormonului relaxina şi datorită scăderii incorporării de prolina în ligamentul periodontal.5 Hormonii sexuali feminini produc intensificarea vascularizaţiei şi creşterea permeabilităţii pulpare. erodat. degenerescenţa grasă a mucoasei gingivale. realizează mobilizarea Ca+2 din oase care duce la decalcifierea maxilarului. Prezenţa crescută de citrat şi de fagocite în pulpă provoacă decalcifierea dentară variabilă. creşte formarea tartrului dentar. 3.

75 moli/l repartizat astfel: . REPARTIŢIA CALCIULUI ÎN ORGANISM Calciul este elementul mineral cel mai abundent din organismul uman. .calciul nedifuzibil (1. dinti. prin resorbţie si depunere osoasă se schimbă 7.18 moli/l) reprezintă 50% din calciul plasmatic.5 . modulează efectele unor hormoni. care poate fi mobilizată prin procese de remodelare osoasă. Repartitia calciului este inegală. răspunsuri corelate cu existenţa în celule a unor proteine fixatoare de calciu: troponina. secreţia glandulară. stimulează eliberarea de gastrina. care îl stocheaza si îl stochează si îl eliberează cand scade calciul liber citosolic.5.componenta fixată 1200 g (25000 moli) reprezentată de calciu din cristalele de hidroxiapatită.componenta de schimb (100 moli) reprezentată de calciu de la suprafaţa cristalelor de hidroxiapatită care participă la schimburile dintre os si lichidul extracelular. Calciul din depozitele osoase este de două tipuri: .5 mEq/1 sau 9 — 11 mg/dl sau 2. 99% din calciu este depozitat în oase.5 moli.16 moli/l) reprezintă 40-45% din calciul plasmatic.5% din greutatea corporală.1. citrat.1. Rolurile calciului: intervine în excitabilitatea neuro-mosculară (scăderea calciului determină creşterea excitabiliţătii neuromusculare).calciul difuzibil (0. este simpaticomimetic asupra inimii. Creşterea calciului citosolic determină răspunsuri specifice: contracţia musculară. neuro-transmiţătorilor are loc creşterea calciului citosolic fie prin eliberarea lui din depozitele intracelulare. Sub influenţa hormonilor.25 — 2. 4. Calciul depozitat. relaxarea muschilor striaţi şi netezi. fie prin intrarea calciului din lichidul extracelular. controlată hormonal. Fixarea calciului pe albumine depinde de pH: alcaloza favorizând aceasta fixare. asigură transmiterea influxului nervos. calmodulina.16 moli/l) reprezintă 5-10% din calciul plasmatic şi cuprinde calciul fixat pe anionii organici: fosfat.2. stabilizează membranele celulare. Calcemia este riguros controlată printr-un mecanism neuro- . Calciul plasmatic reprezintă 4. 4. Calciul citosolic este mesager secund intracelular de importanţă vitală. Zilnic.1.3.1. Un adult are aproximativ 1000-1500 g de calciu (27. este mesagerul secund intracelular. .1. astfel: 4.47 4. calbindina. participă la contracţia. este legat de albumine si globuline reprezentand rezerva circulanta de calciu. activează sistemul coagularii şi al kininelor.5 moli) ceea ce reprezintă 1. FIZIOLOGIA METABOLISMULUI FOSFO-CALCIC 4. Calciu intracelular (10 g) se gaseşte in reticolul endoplasmatic si mitocondrii. bicarbonat.calciul ionizat (1. .

4. stocarea şi eliminarile de calciu şi fosfor (fig. CP) şi a acizilor nucleici (14%) . roşii. caşcaval (500 mg Ca+2 la 100 g aliment). participă la contracţia musculară. Aportul de calciu şi fosfor este asigurat de următoarele alimente: lapte (125 mg Ca+2 la 100 g aliment). etc. ECHILIBRUL FOSFO-CALCIC În organism există un control neuro-umoral complex care se referă la aportul. Scaderea calcemiei determină tetanie caracterizată prin: parestezii. constipatie. varză. a acizilor nucleici.fosforul intracelular ce intră în structura compuşilor macroergici (ATP. 4.48 umoral complex.3. 9). spasm carpopedal. la copii in perioadele de crestere. activează vitaminele B1. 4. Prin dietă se aduc zilnic 1000 mg Ca+2 din care în tubul digestiv se absorb aproximativ 350 mg. calculoza. dublete. Cresterea calcemiei determină tulburari cardiovasculare.fosforul depozitat în oase şi dinţi sub formă de fosfat tricalcic (85%). REPARTIŢIA FOSFORULUI ÎN ORGANISM La un adult cantitatea de fosfor este de aproximativ 600-900 g repartizată astfel: .4.45 moli/l) reprezintă 0. peşte. CP). APORTUL DE CALCIU ŞI FOSFOR Necesarul zilnic de calciu şi fosfor la adult este de aproximativ 800 mg. reprezintă acumulator energetic celular (ATP. . La nivel intestinal se . intrand în structura membranelor celulare.1. la batrâni (datorită deficitului de digestie si absorbtie secundar modificarilor atrofice ale tractului digestiv). intră in structura sistemelor tampon plasmatice si celulare. etc. hiperexcitabilitate neuro-musculară. triplete pe EMG.03% din totalul de fosfor din organism.2.fosforul plasmatic (1 . Între aceste trei aspecte există un echilibru ce asigură homeostazia fosfo-calcică. ceapă verde. B6. Acest necesar zilnic este crescut in efortul fizic. Fosforul sub formă ionizată are numeroase roluri: participă la mineralizarea osului. la gravide si in tirnpul lactatiei (necesarul de calciu si fosfor ajunge la 1200 mg/zi). nuci (140 mg Ca+2 la 100 g aliment).

49 produce o secreţie de 150 mg calciu şi astfel prin fecale se elimină zilnic 650-800 mg calciu. 1989. ABSORBŢIA INTESTINALĂ A CALCIULU1 SI FOSFORULUI 4. în timpul lactaţiei este favorizată absorbţia de calciu. zilnic fixându-se în os aproximativ 500 mg calciu. aceeaşi cantitate fiind şi mobilizată zilnic din os. Transportul poate fi bidirectional: calciul trecând din lumenul intestinal în mucoasă şi invers (se poate astfel spolia organismul de calciu). lizina. Calciul este absorbit în segmentul proximal al intestinului subţire.1. sorbitol. Prin urină se elimină zilnic aproximativ 200 mg calciu. – arginina. – prezenţa glucidelor ca: lactoza. Echilibrul fosto-calcic (după PATTON. prezentă în lumenul intestinal cresc absorbţia calciului. 9. prezente în marginea îi perie a eritrocitelor. Fig. – sarurile biliare favorizează absorbţia calciului prin formarea de complexe solubile de calciu şi prin creşterea permeabilităţii . modificat) 4. în duoden. în intestin favorizează absorbţia calciului. Calciul absorbit la nivel intestinal este trecut în plasmă şi participă la procesele de remodelare osoasă. prin mecanism activ cu participarea proteinelor calcipexice (proteine Fixatoare de calciu) şi a ATP-azei calciu dependentă.la bătrâni scade absorbţia calciului datorită modificarilor morfofuncţionale ale tractului digestiv. Acestea se sintetizează în enterocite în prezenţa vitaminei D.în perioada de crestere rapidă. În restul intestinului şi colonului absorbţia calciului se realizează prin difuziune lirnitată. triptofanul.5. la gravide. .5. arabinoza. Factorii ce infuentează absorbţia intestinală a calciului . manitol.

a lactozei. prezenţa cantiţatilor crescute de calciu în intestin. -. Absorbţia fosfatului este diminuată prin prezenţa sărurilor alcaline. Prin fecale se elimină sub formă de fosfat tricalcic aproximativ 2/3 din calciu de aport. steatoree. transpiraţie. ELIMINAREA DE CALCIU ŞI FOSFOR 4. În caz de rezecţie gastrică. Creşte eliminarea calciului în fecale la bătrâni. în prezenţa vitaminei D.50 straturilor lipidice ale membranei eritrocitului pentru calciu. raportul Ca/P în conţinutul intestinal influentează absorbţia calciului deoarece excesul de fosfat determină precipitarea intraluminală a calciului şi scăderea absorbţiei. în malabsorbţie. august este favorizată absorbţia calciului. la gravide. ACTH. hipovitaminoza D. martie este defavorizată absorbţia calciului. – cresterea cantitaţii de lipide în intestin determină scaderea absorbţiei de calciu deoarece lipidele formează sapunuri cu calciu.6. Glucocorticoizii. STH vitamina D cresc absorbţia calciului. Fosforul este absorbit sub forma de fosfat în jejun şi colon. oxalaţi de calciu) se absorb numai dupa transformarea lor în săruri solubile în prezenţa acidului clorhidric. Prin urină se elimină aproximativ 200 mg calciu pe zi. de PTH şi vitamină D. lactat. stresul scad absorbţia calciului. fecale. aclorhidrie. calciului şi fosforului.forma de ingerare a calciului: sărurile solubile (clorul. Absorbţia fosfaţilor este facilitată de pH-ul uşor acid. prezenţa sodiului în cantitate mare în intestin diminuează absorbţia calciului. – pH-ul mai acid favorizează dizolvarea sărurilor de calciu ceea ce face ca absorbţia calciului să fie facilitată.1. prezenţa sodiului în intestin. 4. factorii sezonieri: în lunile iulie.2. Calciul .6. celuloza. carbonat) se absorb uşor iar sărurile insolubile (fosfaţi.5. oxalaţii scad absorbţia de calciu. excesul de lipide din intestin. scade absorbţia intestinală a calciului. diaree. sulfaţi. hipertiroidism insuficienţă de PTH. iar în lunile februarie. Eliminarea calciului în fecale este scazută în perioadele de crestere. 4. – acidul fitic din cereale leagă calciul formând săruri insolubile ceea ce duce la scăderea absorbţiei de calciu. Calciul se elimină prin: urină. gluconat. Administrarea de lapte acidulat la sugar asigură o buna absorbţie a calciului. În caz de steatoree creşte eliminarea prin fecale a lipidelor. – factorii horrnonali şi vitarninici: PTH.

51 filtrează la nivelul glomerulului renal şi este resorbit prin mecanism activ în tubul proximal şi distal. Excreţia urinară a calciului depide de: — nivelul calcemiei: creşterea calcemiei determină creşterea eliminarilor renale de calciu (hipervitaminoza D, exces de PTH, metastaze osoase, boli osteolitice); —aportul alimentar crescut de proteine, glucoză, lactoză creşte excreţia urinară a calciului; — creşterea lichidului extracelular determină diureza crescută cu calciurie — agenţii natriuretici, acidoza metabolică determină creşterea calciuriei. 4.6.2. FOSFORUL se elimină prin fecale (300 mg/zi) şi prin urină sub forma de fosfaţi (600 mg/zi). Creşte eliminarea de fosfat în urină în urmatoarele situaţii: perfuzii rapide, vasodilataţie renală, administrarea de diuretice (Furosemid, Acetazilamina), exces de PTH, deficit de vitamina D.

4.7. REGLAREA METABOLISMULUI FOSFO-CALCIC
Metabolismul fosfo-calcic este controlat de factorii vitaminici şi hormonali care reglează absorbţia, stocarea şi eliminarea calciului şi fosforului menţinând astfel calcemia şi fosfatemia normală. 4.7.1. Receptorul calcic este un receptor proteic cu structură şi funcţie asemanatoare altor receptori cuplaţi cu proteina G, cu deosebirea că ligandul nu este o moleculă organică ci un ion anorganic. La om receptorul calcic conţine 1078 aminoacizi, având 93% identitate de secvenţă cu receptorul calcic bovin. Structura receptorului calcic include un domeniu extracelular mare, 7 domenii transmembranare şi un domeniu intracitoplasmatic. Se remarcă în porţiunea extracelulară expresia a patru regiuni cu reziduuri aminoacidice caracteristice proteinelor de mică afinitate fixatoare de calciu ca şi calsequestrina (fig. 10). Aceste regiuni pot fi implicate în legarea calciului extracelular, detectând modificările fiziologice ale calciului şi astfel reglează funcţiile osteoclastelor, celulelor paratiroidiene, parafoliculare C.

52

Fig. 10. Schema receptorului calcic (după NEMETH, 1995, modificat)
Gi = Proteina G inhibitoare; AC = Adenilat ciclaza; ATP = Acid adenozintrifosforic; AMc = Acid adenozinmonofosforic ciclic; PLC = Fosfolipaza C; PIP2 = Fosfatidilinozitol 4,5 bifosfat: DG = Diacilglicerol; IP3 =inozito1,4,5 trifosfat: PKC = Proteinkinaza C.

Celulele paratiroidiene, parafoliculare, nefrocitele, celulele G secretoare de gastrină conţin de asemenea receptor calcic pe membrana celulară . Creşterea locală a calciului extracelular la 5-15 mM, determând fixarea lui pe receptorul calcic al osteoclastelor, receptor cuplat cu proteina Gq ce activează fosfolipaza C (PLC). PLC desface fosfatidilinozitol difosfatul (PIP2) în inozitol trifosfat (IP3) şi diacilglicerol. Rezultatul creşterii nivelului IP3 este mobilizarea calciului din stocul nonmitocondrial, probabil din reticulul endoplasmic. De asemenea se semnalează un influx de calciu prin canale operate de receptor. Deci, creşterea calciului extracelular, prin intermediul receptorului calcic de pe osteoclaste, induce creşterea calciului intracelular ceea ce determină, printr-un mecanism de feed-back negativ, inhibiţia resorbţiei osului dependentă de osteoclaste. Creşterea calciului intracelular dezorganizează podosomii inducând detaşarea osteoclastului de matricea osoasă şi oprirea resorbţiei osului pană când concentraţia calciului extracelular este identică cu cea prezentă în microcompartimentul acid situat între marginea în perie a osteoclastului şi os. Această reglare negativă a activitatii osteoclastice prin calciul extracelular este un mecanism autolimitant al resorbţiei osoase. Creşterea calciului extracelular urmată de fixarea lui pe receptorul calcic al celulelor paratiroide determină inhibiţia adenilat-ciclazei prin proteina Gi şi activarea PLC prin proteina Gq. Aceste fenomene induc creşterea calciului intracelular prin eliberarea calciului din depozitele celulare şi prin influx de calciu operat pe receptor. Această creştere a calciului intracelular produce inhibiţia secreţiei de parathormon (PTH). Secreţia de PTH este reglată şi de PKC prin:

53 —feed-back negativ arnortizează semnalizarea pe calea receptorcalcic proteină Gq — PLC; — fosforilarea directă care PKC a receptorului calcic ceea ce induce scăderea sensibilitaţii receptorului la activare prin calciu extracelular ca scăderea capacitaţii receptorului calcic de a se cupla cu proteina Gq. Cresterea calciului extracelular determină activarea receptorului calcic al celulelor parafoliculare C urmată de cresterea secretiei de calcitriol Stimularea receptorului calcic de pe nefrocite este implicată în cresterea sintezei de calcitriol. Semnificaţia terapeutică a existenţei receptorului calcic este multiplă. Compuşi numiţi "calcimimetici" care mimează sau potenţează acţiunile calciului extracelular ca agonişti ai receptorului, acţionează selectiv deprimând funcţiile celulelor paratiroide sau a osteoclastelor. Preparatele "calcimimetice" ce se adresează receptorului de pe osteoclaste ar putea reprezenta o noua terapie antire-sorbtiva pentru tratamentul osteoporozei. Compusul, NPS R568 este un calcimimetic paratiroidian folosit curent în experimentele clinice ca tratarnent pentru hiperparatiroidism.

4.7.2. Vitamina D Vitaminele D cuprind mai mulţi compuşi sterolici, dar din punct de vedere fiziologic numai doi prezintă importanţa pentru om : vitamina D2 (ergocalciferol) din regnul vegetal şi vitamina D3 (colecalciferol) de origine animală exogenă dar şi de origine endogenă. Sursele exogene de vitamina D sunt: untura de peşte, sardelele, untul. ficatul, frişca, lapte, ouă, etc. Sursa endogenă de vitamina D provine din 7-dehidrocolesterol, care în piele sub acţiunea razelor ultraviolete se transformă în vitamina D3 (colecalciferol). Aceasta este transportată la ficat legată de o globulină specifică fixatoare de vitamina D (DBP). La ficat este activată prin hidroxilare rezultând 25hidroxicolecalciferol, iar la rinichi sub acţiunea 1-alfa hidroxilazei se formează 1,25 dihidroxicolecalciferol (calcitriol) (fig. 11). Formarea 25-hidroxicolecalciferolului în ficat, prin mecanism feedback, inhibă hidroxilaza hepatică ceea ce are drept consecinţe: prevenirea efectelor excesului de vitamină D care s-ar forma în cantitate prea mare şi limitarea conversiei vitaminei D3 în metabolitul activ, conservând această vitamină pentru consumul ulterior. Vitamina D3 poate fi stocată în ficat luni de zile pe când 25hidroxicolecalciferolul se păstrează numai câteva săptărnâni. Calcitriolul, cel mai activ metabolit al vitaminei D3 se mai poate forma în placenta, keratinocite şi macrofage.

54

ACTIVAREA ŞI ROLUL VITAMINEI D Fig. 11. Activarea şi rolul vitaminei D (după PATTON, 1989, modificat) 4.7.2.1. Efectele calcitriolului Calcitriolul determină creşterea calcemiei prin acţiune la trei nivele: —la nivelul epiteliului intestinal activează proteinele calcipexice, fosfataza ATP-aza calciu dependentă, determinând astfel creşterea absorbţiei intestinale a calciului. Proteinele calcipexice se găsesec pe marginea în perie a epiteliului intestinal determinând transportul calciului din lumen în enterocit iar apoi prin membrana bazo-laterală calciu trece în sânge printr-un mecanism de difuziune facilitat. Rata absorbţiei calciului este proportională cu cantitatea de proteine calcipexice. Dintre proteinele calcipexice intestinale amintim: calbindina –D9k care leagă 2 ioni de calciu şi calbindina D28k cu greutate moleculară de 28000 şi care leagă 4 ioni de calciu. Efectele proteinelor calcipexice durează câteva saptămâni după ce s-a sintetizat calcitriolul; – la nivel renal determină reabsorbţia calciului şi fosforului în tubul proximal; – la nivel osos stimulează creşterea numărului şi funcţiei osteoclastelor, mobilizează calciu şi fosforul din os, favorizează transportul activ al calciului din osteocite în lichidul extracelular.

7. rahitismul. Mecanismul intracelular de acţiune al calcitriolului Calcitriolul se leagă de receptori specifici intracitoplasmatici formând complexul calcitriol-receptor. Carenta de vitamină D determină la copil. Aceasta se transformă în PTH în reticolul endoplasmatic şi aparatul Golgi. hormonii corticosuprarenali. – creşte absorbţia tubulară a magneziului. inhibarea activitaţii anhidrazei carbonice din nefrocit rezultând eliminarea crescută de bicarbonat de sodiu în urină. Sarcina. Sinteza de PTH se realizează în ribozomi sub forma de prehormon (110 aminoacizi) care prin clivare proteolitică devine prohormon cu 90 de aminoacizi. De asemenea estrogenii. Acest complex pătrunde în nucleu. declanşând sinteza de proteine specifice calcipexice şi pentru pompa de calciu.1. activează ADN-ul celular inducând formarea unui ARNm specific. Parathormonul (PTH) PTH este un polipeptid ce conţine 84 aminoacizi. cu alcalinizarea urinii. calcitonina. Efectele PTH Parathormonul are efect hipercalcemiant prin acţiune la nivel renal. creând astfel mediu optim . Scăderea fosfatemiei stimulează activitatea renală a 1-alfa hidroxilazei. intestinal şi osos. 4. care migrează în citoplasmă. hormonul somatotrop.2. acidoza.7. Reglarea sintezei de calcitriol Scăderea calcemiei induce stimularea secreţiei de parathormon ce activează 1-alfa hidroxilază renală şi deci sinteza de calcitriol. este produs de glandele paratiroide.3. tub distal. 4. Creşterea fosfatului sanguin. prolactina activează enzima 1alfa hidroxilază şi sinteza renală de calcitriol. – creşterea reabsorbţiei calciului în ramura ascendentă a ansei Henle. Secreţia PTH în celulele paratiroide este AMP ciclic dependentă.7.2. 4. scăderea eliminării de H+ şi NH4+. fiind apoi înglobat în granulele secretorii ale celulelor paratiroide. tub colector.3. inhibarea reabsorbtiei fosfatului în tubul proximal determinând fosfaturie. are greutate moleculară 9500. hipertiroidismul activează sinteza de calcitriol. lactaţia. hipoinsulinemia inhibă sinteza de calcitriol.7.2.3.55 4. La nivel renal efectele PTH sunt rapide şi constau din: – stimularea 1-alfa hidroxilazei deci sinteza de calcitriol.

La nivel intestinal efectele PTH se realizează prin intermediul calcitriolului. se deformează.4. Deficitul de PTH (hipoparatiroidism) determină hipocalcemie cu parestezii. La nivel osos efectele PTH se realizează în două faze. vitamina A. tulburarea calcifierii smalţului şi a dentinei. anomalii de poziţie a dinţilor. cortizonul activează sinteza în celulele paratiroide de PTH. AMPc induce: sinteza de enzime lizozomale în osteoclaste. timus. este sintetizat de celulele parafoliculare din tiroidă. colagenaze şi formare de acizi în osteoclaste determinând resorbţia osului). tulburari neuropsihice. hipercalcemie. histamina. Rahitismul. şi cu adenilat ciclaza. creşterea AMPc în nefrocite. hiperexcitabilitate neuromusculară manifestată clinic prin crize tetanice iar pe EMG prin dublete. sarcina. osteoclaste. În celulele parafoliculare se sintetizează ca preprocalcitonină din care apoi se clivează calcitonina şi katacalcină (potenţează acţiunile calcitoninei). sinteza 1-alfa hidroxilazei în nefrocite. palpitaţii. calciurie. neuniformă. spasm laringo-traheal. conţine 32 aminoacizi.7. tetanie. Ablatia chirurgicală a paratiroidelor determină hipocalcemie. Catecolaminele. resorbţia osului alveolar. În faza a doua inhibând osteoblastele. Calcitonina Calcitonina este un polipeptid cu greutate molecuiară de 3400. etc. iar creşterea calcemiei inhibă secreţia de PTH. triplete. paratiroide. de aceea . Insuficienţa de PTH sub 3-4 ani determină hipoplazii dentare. malpoziţii dentare. carii. incomplet dezvoltate. crescând absorbţia intestinală de calciu şi fosfat. dopamina. Efectele excesului de PTH asupra structurilor buco-dentare sunt: decalcifierea maxilarului.3. malocluzie. etc. scade activitatea fosfatazei alcaline şi diminuând osteogeneza. Excesul de PTH (hiperparatiroidism) determină: demineralizarea osoasă. care devine maleabil.56 pentru menţinerea calciului în formă ionică. Acţiunile PTH-ului se realizează prin fixarea sa pe receptorii specifici cuplaţi cu proteine G. lactaţia stimulează secreţia de PTH.7. 4. 4. radacină scurtă. calculoză renală. moarte. Timpul de înjumataţire al calcitoninei este de mai putin de 10 minute.2. sinteza de colagen. PTH induce sinteza de IL-1 în osteoblaste. Scăderea calcemiei stimulează secreţia de PTH. Reglarea secretiei de PTH Reglarea secreţiei de PTH se face prin mecanismul de feed-back dependent de nivelul calcemiei. În prima fază PTH mobilizează calciu şi fosfatul din os prin efecte rapide (activează pompa de calciu din osteocite şi astfel calciul trece din osteocit în lichidul extracelular) şi tardive (activează sinteza de not enzime lizozomale.

determină reducerea resorbţiei osoase. estrogeni. Hormonii tiroidieni Tiroxina are efect condrogenic. scade permeabilitatea membranei osteocitare pentru calciu. colecistokinina. secretina. Reglarea secreţiei de calcitonina Reglarea secreţiei de calcitonina este dependentă de nivelul plasmatic al calciului: creşterea calcemiei stimulează secreţia de calcitonina care induce scăderea calcemiei. magneziu.6. 4. creşte eliminarea renală de calciu şi fosfat. 4. Efectele calcitoninei Efectul calcitoninei este hipocalcemiant. agonişti beta-adrenergici. gastrina. măreşte viteza de reînnoire a structurilor osoase prin stimularea directă a osteoclastelor şi resorbţia osoasă.57 ea intervine în reglarea de scurta durata a calcemiei. pe osteoclaste şi în rinichi. suprimă eliberarea enzimelor proteolitice. creşterea reabsorbţiei osoase. deci. De asemenea.7. 4. reducerea funcţiilor osteoblastelor şi a sintezei de colagen.7. scăderea reabsorbţiei intestinale de calciu şi fosfat prin efect antivitamina D. Hormonii glucocorticoizi Glucocorticoizii intervin în rnetabolismul fosfo-calcic prin efecte antivitamina D. inhibă degradarea colagenului din os.5. Alţi factori stimulatori ai calcitoninei sunt: dopamina. Hormonul somatotrop (STH) STH creşte eliminarea renală a calciului dar stimulează şi .7.7. 4. inhibarea proteino-sintezei. glucagon. Scăderea osteogenezei de către glucocorticoizi se realizează prin: mobilizarea aminoacizilor din matricea organică a osului. Receptori pentru calcitonină s-au evidenţiat în os. Glucocorticoizii în exces produc osteoporoza prin scăderea osteogenezei.7.4.4.7. fosfat. împiedicând ieşirea calciului din os. etc. calcitriol. Excesul de glucocorticoizi determină scaderea calcemiei ceea ce duce la stimularea secreţiei de parathormon care facilitează resorbţia osoasă prin activarea osteoclastelor. Efectele intracelulare ale calcitoninei sunt mediate de AMPc. Calcitonina creşte excreţia urinară de sodiu.1. stimulează formarea osului. calciu. stimulează eliberarea de PTH şi inhiba secreţia de calcitonina. inhibă mobilizarea calciului din os.2. 4. Calcitonina inhibă activitatea osteoclastelor. inhibarea diviziunilor celulare.

trofice asupra osului. – osteonectina. prin rigiditatea sa asigură locomoţia şi suportul forţei antigravitaţional. Este implicată in fixarea calciului pe colagen.8. scad eliminarea de calciu în urină. accelerează creşterea şi maturarea scheletului. lizină. 4. Osul este bine vascularizat: fluxul total sanguin osos fiind de 200-400 ml/minut la adulti. FIZIOLOGIA OSULUI Osul este o varietate de ţesut conjunctiv format dintr-o matrice de fibre de colagen impregnata cu săruri de calciu.1 şi 1 lanţ polipeptidic alfa-2. Sistemul necelular al osului cuprinde componente organică (30%) şi componenta minerală (70%). In structura primară a colagenului se găsesc in cantitate mare: glicină. stirnulează încorporarea sulfatului în proteinele cartilajului în creştere. In permanenţă are loc formarea şi resorbţia osului realizându-se astfel participarea osului la homeostazia fosfo-calcică. stimuleaza osteogeneza. cresc absorbţia intestinală a calciului. Deficitul hormonal la menopauză se insoţeşte de osteoporoza.8. conţine reziduu de acid gamacarboxiglutamie ce fixează ionii de calciu. protină. Dintre proteine mai bune studiate sunt: – osteocalcina.8. Hormonii sexuali potenţează acţiunea calcitoninei şi calcitriolului. este sintetizată de osteoblaste dependent de vitamina K. are o greutate moleculară de 6000.9. 4.I. STH stimulează proteinosinteza osoasă prin somatomedine. glicoproteine. 4. Sistemul osos protejeaza organele vitale. Componentele necolagenice din matricea organică a osului sunt in proporţie mică reprezentate de proteine. Fibrele de colagen sunt orientate perpendicular pe liniile de fortă induse de solicitarile mecanice. are greutate moleculară 32000. Hormonii sexuali Estrogenii şi androgenii au efect anabolizant asupra osului. . mucopolizaharide. Sinteza osteocalcinei este reglata de calcitriol.Componenta organică majoră a matricei extracelulare este formată la principal din fibre de colagen de tip I. lnsulina Are efecte anabolizante.58 absorbţia intestinală a calciului rezultând din bilanţ calcic pozitiv. diabetul zaharat netratat se menţioneaza scaderea masei osoase.7. stimulează mineralizarea osului. 4. sub forma de triplu helix ce cuprinde 2 lanţuri polipeptidice alfa. prezinta situsuri de legare la fibrele de colagen si cristalele de hidroxiapatita.7.

au un bogat reticul endoplasmatic rugos şi aparat Golgi bine dezvoltat. fracturi.8.59 – osteopontina. Osteoblastele sunt celule formatoare ale osului. osteocalcină. osteoblaste. De asemenea in cristalele de hidroxiapatita se mai gasesc ioni de sodiu. pierderea prernatura a dentiţiei definitive. 4. carbonat.fibronectină. . elaboreaza componentele matricei organice şi o pregatesc pentru mineralizare. factori de creştere ce reglează local osteoformarea. Calcitriolul şi PTH favorizeaza transportul activ al calciului din osteocit în lichidul extracelular iar calcitonina scade acest transport (fig. 4. Fosfataza alcalina este implicate în mineralizarea osului prin hidroliza pirofosfatului (inhibitor al mineralizării) şi prin creşterea locală a fosfatului. Osteocitele sunt celule adulte. Conţin numeroase mitocondrii şi vacuole citoplasmatice. maturarea lor necesitând aproximativ 5 zile şi este controlată de factori de creştere locali şi hormoni. sialoproteine. ambele participând la sinteze proteice. osteoblaste prinse in matricea pe care ele insele au format-o. Asigura schimburile osului cu lichidul extracelular. fibronectina favorizeaza ataşarea celulelor osoase la matricea extracelulă. fosfază alcalina. Deficitul ereditar de fosfatază alcalină duce la osteoporoza. fluor.4. Osteocitele au prelungiri prin care se conectează cu alte osteocite sau cu suprafaţa osului.3.8. Osteocalcina are efect chemotactic pentru precurserii osteoclastelor. 4. ionizată ce reprezintă componenta minerală de schimb a osului. sunt implicate în remodelarea osului. Osteoblastele sintetizează colagen tip I. Sistemul celular al osului este format din: osteocite. potasiu. 12). La suprafaţa cristalelor se gaseşte atmosferă hidratată. Osteoblastele provin din celulele mezenchimale medulare. de formă hexagon lamelă cu dimensiuni de 20/3-4 nanometri. Împreuna cu osteoblastele formeaza membrana osteocitară ce separă lichidul din jurul matricei mineralizate de sectorul hidric interstiţial al osului.2. Componenta minerală cuprinde fosfat tricalcic organizat in cristale de hidroxiapatita: Cato(PO4)6(OH)2. magneziu.8. Osteoblastele sunt celule cu diametru de 20 micrometri. de fapt. nefrolitiază. osteoclaste.

sunt factorii anabolici importanţi pentru ţesutul osos pentru că stimulează proliferarea şi diferenţierea osteoblastelor. fibronectină crescândule stabilitatea şi le protejează de proteoliză. dar pentru estrogeni (stimulează sinteza de colagen). 12. inhibă sinteza de colagen şi activitatea fosfatazei alcaline. factorii de creştere a fibroblaştilor (fibroblasts growth factors – FGF).25 Dihidroxicolecalciferol. recrutează noi celule osteoblastice la locul formării osului. 1989. Relaţiile funcţionale ale celulelor osoase (după PATTON. IGF se găsesc în cantitate mare în matricea osoasă.60 Fig. progesteron (stimulează proliferarea osteoblastelor). colagen. TGF-β este mitogen şi chemotactic pentru osteoblaste. fosfatază alcalină . FGF basic se leagă de proteoglican. stimulează sinteza de colagen. DHC = 1. IGF II). FGF basic produce asupra celulelor osteoblastice stimularea multiplicării celulare. Osteoblastele au receptori numeroşi pentru PTH. vitamina D3. LEC = Lichid extracelular Factorii de creştere locali sintetizaţi de osteoblaste sunt: insulin – like growth factors (IGF I. inhibă formarea de colagenază şi a activatorului plasminogenului. stimulează sinteza de integrine şi aderenţa celulară la matrice. Vitamina D3 fixandu-se pe receptorii specifici de pe osteoblaste determină transcripţia genelor responsabile de sinteza de: colagen tip I. modificat) PTH = Parathormon. CT = Calcitonină.

vitamina D3. IL-1.reprezintă formarea de nuclee cristaline în matricea organică a osului. dar inhibă formarea osului prin creşterea producerii de PGE-2 şi prin activarea osteoclastelor). PGE-2. de asemenea modifică metabolismul fosfolipidelor membranare a osteoblastelor. estrogen. Protonii excretati sunt Produşi în ajutorul anhidrazei carbonice (H2CO3↔ HCO3-+H+). IL-1 (slimulează proliferarea osteoblastelor. PTH stimulează în osteoblaste producerea de TGF-(3 IGF. IL-6 (stimulează diferenţierea osteoclastelor). TNF şi inhibată de calcitonină. cortizol.61 osteocalcină. Nuclearea este . multinucleate (100 nuclei). Aciditatea locală determină disoluţia fazei minerale a matricei osoase. În acest microcompartiment pH-ul este în jur de 5 asigurat de pompa de protoni (ATP-aza H+ dependentă) a osteoclastelor. Creşterea calciului intracelular dezorganizează podosomii (cu ajutorul cărora osteoclastele aderă la os) ceea ce antrenează detaşarea osteoclastelor de matricea osoasă şi oprirea resorbţiei pană când concentraţia calciului extracelular este identică cu cea din microcompartimentul acid (situat între marginea în perie a osteoclastelor şi cristalele de hidroxiapatită). Au numeroase mitocondrii şi vezicule cu enzime: fosfataza acidă.6. 4. Activitatea osteoclastelor este stimulată de PTH. GM-CSF (granulocite macrophage-colony stimulating factor). Degradarea matricei organice se realizează de către enzimele lizozomale eliberate extracelular: catepsinele şi hidrolazele. Osteoclastele sunt celule implicate în resorbţia osului: se ataşează de matricea osoasă prin podosomi creiînd un microcompartiment între marginea în perie şi os. existând un "receptor pentru calciu" pe membrana osteoclastelor.5. Osteoclastele au receptori pentru calcitonină.8. nuclee cu proprietăţi calcifine. hormoni tiroidieni. Osteoclastele sunt celule gigante. M-CSF (macrophage colony stimulating factor) este implicat în diferenţierea osteoclastelor. anhidraza carbonică. Activitatea de resorbţie a osteoclastelor este controlată printr-un mecanism autolimitant de către calciul extracelular. fibronectină. catepsină. derive din celulele stem hematopoetice sau din celulele seriei monocito-macrofagice. 4.8. Deci această reglare prin feed-back negativ a activităţii osteoclastelor de către calciul extracelular este un mecanism autolimitant al resorbţiei osoase. hidrolaze. Mineralizarea sau calcifierea osului reprezintă depunerea de săruri minerale pe matricea organică şi se realizează în mai multe etape: Nuclearea . osteopontină. Formarea şi resorbţia osului Formarea osului necesită în primul rând sinteza de către osteoblaste a matricei organice de colagen urmată de mineralizare. este un factor mitogen pentru osteoblaste. IL-6. proteaze.

La procesul de remodelare osoasa în afara osteoblastelor şi osteoclastelor mai participă celulele stem multipotente din maduva hematogenă. Aceasta este rapid populată cu celule de tip macrofagic sau/şi precursori ai osteoblastelor. GM-CSF. IGF. Formarea cristalelor de hidroxiapatită . GM-CSF. PTH (activează sinteza de colagenază în osteoblaste). creşte concentraţia locală a fosfatului stimulând mineralizarea. scindează pirofosfatul. IGF). . IL-6. IL-6. calcitonină. insulină. . şi concentrează sub formă de fosfat tricalcic amorf în vezicule şi îl secretă la nivelul zonelor calcifine. de asemenea. TNF-a. M-CSF şi este inhibată de calcitonină. GM-CSF. fracturi şi este inhibată de PTH. Aici are loc precipitarea şi cristalizarea sub forma de hidroxiapatită. progesteron.diferenţierea precursorilor osteoclastelor (IL-1. TGF. IL-I. Acest ciclu este de aproximativ 100 zile. K') (tabeltd 8). hormonii şi factorii locali. TGFb. remodelarea osoasă.diferentierea celulelor osteoblastice (IL-1. vitamina D. IGF. Principalele citokine au rol în remodelarea osoasă intervin în: . mucopolizaharide. glucocorticoizi. M-CSF. modificat) Diferenţierea Prolif Sinteza precursorilor erarea matricei de către PGE + -/+ 0 IL-1 + + TNF + + IL-6 + 0 0 GM+ + 0 M+ 0 0 TGF + + IGF + + . IGF). Activitatea osteoclastelor este stimulată de PTH. Osteoblastele care sunt prinse în matricea sintetizată de ele devin osteocite care prin canaliculi au conexiuni cu celulele de la suprafaţa matricei. PGE2. Fosfataza alcalină degradează mucopolizaharide favorizând nuclearea. vitamina D. Maturarea osteoblastelor duce la sinteza unei noi matrice osoase. stimuli mecanici. TNF-a.osteoblastele preiau activ ionii de calciu din fosfat. Formarea osului este stimulată de: STH. GMCSF. Remodelarea osoasă este un proces fiziologic ce asigură reânnoirea matricei osoase ceea ce necesită efortul comun al osteoblastelor şi osteoclastelor. Principalii factori implicaţi în remodelarea osoasă (după de VERNEJOUL.sinteza matricei de cdtrc osteoblaste (TOE]. 1993. În prima fază are loc o activare a multiplicării şi funcţiilor osteoclastelor care resorb osul vechi formând o lacuna. Forţele mecanice controlează.62 activată de colagen şi inhibată de pirofosfat. androgeni. Este faza care precede reconstructia osului. Osteoblastele sunt activate de estrogeni.

Osteoscleroza caracterizată prin exces de ţesut osos calcifiat. Se întalneşte în: hipertiroidism. 0 fară efect. 4. – modificări de dimensiune. FGF = factorul de creştere al fibroblaştilor. Osteoporoza se caracterizează prin reducerea masei osoase datorită unui exces de osteoliză sau diminuării osteogenezei. vitamina A.63 + + Legenda: + : stimulează. Modificările de dimensiune şi formă a aparatului dento-maxilar se realizează prin mai multe mecanisme: – creşterea periostală. involuţie senilă. se intâlneşte în hipoparatiroidism. menopauză (deficit estrogenic). –/+ : efect bifazic. Creşterea periostală Creşterea periostală are un rol deosebit în dezvoltarea oaselor de FGF 0 . scorbut. – cresterea la nivelul cartilajelor. etc. TGF = factorul de transformare a creşterii. alcoolism. intoxicaţie cu plumb. hiperparatiroidism.8. exces glucocorticoizi. IL = interleukină TNF = factorul de necroză tumorală. cu vitamina D.8. – : inhibă. formă şi raporturi prin acţiuni osteotransformatoare şi modelante (resorbţie si apoziţie). – cresterea la nivelul suturilor.7. IGF = factorul de creştere insulin-like. – activitatea osteogenetică şi osteoformatoare a ligamentului alveolodentar.1.8. imobilizare prelungită. malabsorbţie. hipogonadism. Mecanismele cresterii si dezvoltarii osoase la nivelul aparatului dento-maxilar Organogeneza şi morfogeneza aparatului dento-maxilar se realizează prin două procese strâns corelate: creşterea (definită ca "mărirea dimensiunilor") şi dezvoltarea ("progres catre maturitate" cu definitivarea structurală şi functională). Unde: PGE2 = prostaglandina E2. Tulburările metabolismului osos Rahitismul (la copii) si osteomalacia (la adult) se caracterizează prin mineralizarea insuficientă a osului datorită carenţei de vitamina D asociată deficit de calciu. diabet zaharat. 4. 4. cu fluor. GM–CSF = factorul de stimulare al coloniilor granulo-monocitare. M–CSF = factorul de stimulare al coloniilor monocitare.8.8.

care produc noi straturi de os periferic ce se încorporează intim în osul format anterior. 4. în care una dintre marginile osoase este sub formă de creastă. rata creşterii periostale fiind mai mare la mandibulă fată de maxilarul superior. forma adultă. – stadiul de sinfibroză – când între oase există un ţesut fibros.64 membrană. Datorită activităţii suturilor. Principalele suturi care asigură dezvoltarea facială şi raporturile cu baza craniului sunt orientate ă în planuri similare ce privesc de sus în jos şi dinainte inapoi. Creşterea la nivelul suturilor este influenţată de forţe mecanice. din ce în ce mai mult. sutura temporo-parietală. -. în care cele două oase vin în contact prin suprafete netede (ex. Faţa internă a periostului este acoperită cu un rand de osteoblaste. cele două oase se acoperă una pe alta (ex. faţa se mareste în direcţie anterioară şi inferioară în raport cu neurocraniul. Maxilarul superior şi mandibula prezintă creştere periostală.8. Creşterea la nivelul suturilor Suturile reprezintă modul obişnuit de unire dintre oasele extremităţii cefalice. . ce permite o libertate de deplasare relativă a oaselor. Musculatura. în schimb se precizează. – suturi dentate. sutura maxilo-malară). sutura vomero-sfenoidală). sutura palatină. Tipuri de suturi: – suturi armonice. ele fiind considerate adevărate periosturi de conjugare.2. În timpul vieţii intrauterine. toate oasele craniene şi faciale cresc activ pe toata suprafata lor. palatino-maxilară). ritmul de mărire a dimensiunilor devine mai lent. Pe măsură ce se apropie de stadiul adult. suturile trec prin mai multe stadii – stadiul de sincondroză cele două oase sunt unite printr-un ţestut cartilaginos. sunt acoperite de periostul de conjugare. prin modelaj.în care cele două oase au marginile dantelate ( ex. – studiul de sinostoză – când între cele două piese s-a creat o punte osoasă. oasele boltii craniene).stadiul de sinartroză – când cele două suprafeţe osoase în contact. la locurile de inserţie are o activitate stimulatoare. iar cealaltă sub forma de sanţ (ex. După constituirea piesei osoase. realizand zone de osteogeneză periostală crescută. Modelajul formelor exterioare se realizează.8. – suturi scuamoase. activitatea periostală de marire a osului continuă să se producă pană la stadiul adult. în parte. – sutura de "îmbucare". datorită factorilor funcţionali şi în special acţiunii musculaturii. În timpul evolutiei.

Activitatea osteogenetică şi osteotransformatoare a ligamentului alveolo-dentar Prezenţa dinţilor determină anumite particularităţi într-o porţiune a oaselor maxilare. lacrimale. Capsula nazală cartilaginoasă formează scheletul primordial al părţii superioare a feţei. Modificări de dimensiune. verticală a ramurii ascendente a mandibulei. ca şi sisternul osos. Erupţia succesivă a dintilor produce măriri evidente ale feţei în sens vertical.8. iar mai departe oaselor faciale si bazei craniului. funcţional. formă şi raporturi prin actiuni osteotransformatoare şi modelante (resorbţie şi apoziţie) . iar cartilajul septului nazal intervine în creşterea verticală şi sagitală a părţii superioare a feţei. mărirea sinusurilor frontale în progenii-Prognatisme mandibulare).8. Activitatea ligamentului alveolo-dentar este reglată în primul rând de influenţe funcţionale. septurilor interdentare. etmoidul. îşi reglează creşterea dependent de prezenţa lor şi dispare data cu dispariţia dinţilor. vomerul.8. oasele palatine. îndeosebi. Un rol important în creşterea şi dezvoltarea facială revine capsulei nazale şi septului nazal cartilaginos.3. Creşterea la nivelul cartilajelor Cartilajul primar al mandibulei (segmentul anterior al cartilajului Meckel) are rol de susţinere. de menţinere a formei si asigură o anumită stabilitate a dimensiunilor mandibulei. Fortele declanşate de aparatele ortodontice produc modificari histologice osoase. alcătuind aşa numitul os maxilar bucal Watry sau os alveolar. 4.8.8.4. Procesele alveolare îşi dublează dimensiunile între 5-12 ani şi continuă să crească evident pană la 23 ani. Deci totul este un ansamblu unic. iar în jurul ei se dezvoltă oasele: maxilare. nazale. Fenomenele de creştere ale osului alveolar se realizează la nivelul feţelor laterale. arhitectonic şi funcţional. cu toate particularităţile lor fac parte din oasele maxilare. Acest os alveolar se consideră ca aparţinând dinţilor deoarece se dezvoltă odata cu dinţii. Impulsurile realizate din contactele funcţionale interarcadice sunt transmise. Cartilajul condilian este similar. asigură creşterea. capsula nazală conjunctivă are rol important în determinarea formei iniţiale a fetei.5. se comportă în general.8. cartilajelor de conjugare. 4. Deci. Procesele alveolare. prin intermediul unitaţii dinte-proces alveolar. Partea postero-superioară a cartilajului condilian. restului maxilarelor.65 4. Schirnbările din sistemul de transmitere a forţelor pot determina modificări în structura şi forma oaselor (de exemplu. în sensul resorbţiei şi apoziţiei.

se produc resorbţii osoase. – asigură dezvoltarea sinusurilor. cementoblastelor. La osul frontal aria de resorbţie ar fi situată predominant în fundul concavităţii. respectiv cement. La sfârşitul lunii a III-a distingem maxilarul superior prin apariţia celor cinci perechi de centre de osificare desmală. reprezintă o modalitate importantă de creştere mandibulară. dezvoltându-se tubul neural. în cadrul unui proces corelat. Invaginarea celulelor ectoderrnice din stomodeum realizează lama dentara primară. odontoblastelor ce vor produce ţesut osos. pe langă creşterea suturală. se delimitează mugurele frontal se uneşte cu mugurele maxilar şi mandibular formând faţa. mugurii frontali. a apofizei coronoide şi condilului.8. în luna a II-a predomină creşterea maxilarului superior. în timp ce resorbţia are loc la nivelul tablei interne. respectiv dentina. Generalităţi privind creşterea şi dezvoltarea craniofacială intrauterină În saptămana a III-a de viată intrauterină. iar în luna a III-a predomină creşterea mandibulei. Mandibula se conturează bine în saptămana a VII-a. 4. în prima luna intrauterină creşte mugurele frontal.66 Oasele cutiei craniene. la nivelul marginilor anterioare ale ramurii ascendente. iar la celelalte oase ale bolţii craniene ar predomina la periferia osului. Spre aria centrală. începe diferenţierea osteoblastelor. asociată cu creşterea suturală. suferă un proces de apoziţie pe faţa exterioară. – intervine în expansiunea cavitaţilor orbitare. lateral de cartilajul Meckel. Resorbţia osoasă are importanţă şi în procesul dezvoltarii la nivelul structurilor faciale: – intervine în coborârea planşeului cavitaţilor nazale.9. pe faţa posterioară a condilului. cand. In saptamana a VI-a de viaţa intrauterină. În această perioadă se dezvoltă mugurii palatinaii. care vor forma bolta palatină secundara. sub influenţa factorilor funcţionali. apare primul centru de osificare desmală urmat de apariţia altor centri în ramura ascendentă a mandibulei şi în porţiunea . iar concomitent si paralel are loc un proces de apozitie osoasă pe marginea posterioară a ramurii ascendente. Deci. Resorbţia şi apoziţia osoasă. Între saptamana a VII-a şi a XI-a se remarcă o multiplicare intensă a celulelor din mezoblast. la incizura sigmoidă. a apofizei coronoide. se poate observa apoziţie osoasă şi la nivelul tablei interne. maxilari şi mandibulari care incep să delimiteze cavitatea bucală primitivă (stomodeumul). Astfel. multiplicarea celulară intensă face ca discul embrionar să aibă o formă alungită.

prin unire. cea mai importantă dezvoltare o au muşchii masticatori. ce urmează procesului intens de histodiferenţiere. mărindu-şi volumul de 50 de ori. din cele cinci centre de osificare desmală. Fuzionarea se face dinapoi înainte. ce evoluează din mugurele frontal. care derivă din maxilarul superior şi osul palatin. Crapătura combinată a buzelor si palatului are incidenţa de 1 la 800 pană la 1 la 1000 de naşteri vii. Maxilarul superior împreună cu osul zigomatic se formează. baza craniului formează masa cartilaginoasă (condrocraniul) în jurul căruia se dezvoltă elementele scheletice şi neuromusculare dupa o anumită schema ereditară. comparativ cu cel visceral. frecvente în ultimele luni ale vieţii intrauterine. Incidenţa . Bolta palatină este realizată prin unirea palatului primar. sub impulsul dezvoltării creierului. Baza craniului: în perioada fetală. cu palatul secundar. În etapa de morfogeneza. Crăpaturile persistente de-a lungul liniilor potenţiate de fuziune între segmentele embrionare şi anornaliile sunt denumite după criteriul localizării. au rol important în stimularea dezvoltării aparatului dento-maxilar. Bolta palatină se realizează prin fuzionarea centrelor de osificare nazofrontală cu cele laterale.67 bazilară a viitoarei mandibule. derivat din mugurii maxilari. Arcadele alveolare se dezvoltă începând din saptamâna a VI-a. "gura de lup". prin centrii de osificare desmală ce apar în jurul mugurilor dentari. Muşchii aparatului dento-maxilar se diferenţiază şi se dezvoltă în ultimele cinci luni de viaţă intrauterină. deteminând largirea feţei şi reducerea "botului". Contracţiile musculare. Crăpatura palatinală singură are o incidenţă de 1 la 2500 de naşteri vii afectând mai ales sexul feminin. Craniul neural se dezvoltă mult mai mult. baza craniului se dezvoltă mai ales în laţime. Centrele de crestere endocondrală şi desmală din mandibulă au o intensă activitate influentată si de dezvoltarea limbii (din materialul apartinând a 5 arcuri branchiale). La inceputul perioadei fetale (luna a IV-a) începe osificarea bazei craniului prin metaplazie. Cele mai frecvente defecte sunt crăpaturile buzelor şi palatului: "buza de iepure". Coordonarea insuficientă a creşterii diferitelor segmente formatoare a complexului oro-facial determină fuzionarea necorespunzătoare sau chiar insuficientă de fuzionare a segmentelor. se dezvoltă scheletul aparatului dento-maxilar şi musculatura cervico-facială. care au tendinţa sa se unească. ramânand fâşii suturale despărţitoare la nivelul cărora bolta palatină va continua să crească şi după nastere. Mandibula: în luna a IV-a de viată intrauterină în mandibulă există patru centre de osificare desmală. afectând în proporţie mai mare sexul masculin. Aceasta determină "crăpături" ce deformează masivul facial.

După Chiari şi Forceps raporturile faţă/craniu sunt: − 1/8 la nastere. craniul reprezintă: 1/4 la nastere. Macrostomia reprezinta insufucienta de fuziune a proceselor maxilare şi mandibulare rezultând o cavitate bucală mult largită. care are tendinţa de cădere spre inapoi. − 1/3 la 10 ani. este înca putin dezvoltat şi din această cauză copilul la nastere nu işi poate menţine capul. − 1/1 la 20 ani. − 1/6 la 2 ani. în raport cu neurocraniul. 1/6 la 8 ani. Creşerea şi dezvoltarea cranio-facială după nastere La nastere părţile constitutive ale cutiei craniene sunt separate între ele prin existenţa a 6 fontanele. microcefalie. Creşterea craniului se face în toate sensurile pană la 8 ani. Bosele frontale şi parietale sunt foarte accentuate iar angulaţia bazei craniului este foarte discretă. Studii1e familiale privind fisura palatină arată ca o porţiune a cromozomului sexual X este responsabilă de apariţia acestui defect genetic. 4. – După naştere până la pubertate neurocraniul îşi măreşte volumul de 4 ori. Dezvoltarea unor părţi din neurocraniu Rata creşterii extrauterine a volurnului cerebral şi a craniului variază astfel: volumul se dublează de la nastere dând în luna a VI-a şi se triplează până la trei ani.10. iar faţa se mareste de 12 ori. Masivul facial. microstomia se datorează unei fuzionări precoce. Bolta craniană creşte pe seama suturilor şi a proceselor de apoziţie/ resorbţie de la nivelul tablelor. varstă după care anumite regiuni se opresc complet din crestere. Fisura bolţii palatine poate să apară ca una din manifestările altor anomalii genetice. Raportat la talie. anencefalie. rare.1. 1/5 la 1 an. realizând o cavitate bucală micşorată. – acţiunea unor factori deformanţi.10. − 1/4 la 5 ani. Rolul creierului în dezvoltarea craniului este dramatic demonstrat în condiţii patologice ca: hidrocefalie.8. 4. . dezvoltarea creierului. Invers. 1/7 la 15 ani. închiderea prematură a unor suturi (sinostoze). – constelaţia hormonală.8. Forma craniană este determinată de: – factori genetici.68 acestor anomalii este mai mare dacă copii provin din părinti care la randul lor au avut anomalii oro-faciale.

pe de o parte. Sutura sfenoetmoidală favorizează o rată foarte rapidă de creştere pană la trei ani. os de natură encondrală. zona interorbitară are o înălţime dublă faţă de cea intermaxilară. dezvoltarea facială şi anomaliile dento-maxilare. creştere modelată de forţele ce se realizează la acest nivel. iar prin raporturile suturale pe care le are cu unele oase faciale.69 Baza craniului îndeplineşte rol de fixare. Sfenoidul. în special. – corelaţiile legate de dezvoltarea facială. constituind principalul focar de alungire a bazei craniului. interrnaxilară. Baza craniului se dezvoltă.2. formarea şi dimensionarea sa este în corelaţie cu transmiterea forţelor la nivelul aparatului dento-maxilar. pe de altă parte.10. respectiv la pasajul nano-faringian al aerului. se dezvoltă foarte rapid. La nastere. formează peretele anterior al cutiei craniene. la nivelul sincondrozelor sfenoetmoidală intrasfenoidală.8. Angulaţia bazei craniului se apreciază dupa unghiul sfenoidal (132° pentru zona europeană). este considerat osul de bază al întregului masiv cefalic. – activitatea sincondrozei sfenooccipitale ca factor moderator al ajustării bazei craniului la creşterea creierului. după care se inchide aproape complet. din punct de vedere al dezvoltării poate fi impărţită in două zone: – o zonă superioară interorbitară. prin poziţia şi raporturile sale. asigurând protecţia organelor de simţ. sfenoocipitală şi intraoccipitală. oprindu-se definitiv la 7-8 ani. Creşterea sfenoidului se face parţial pe seama sincondrozelor. S-a încercat sa se stabilească o corelaţie între unghiul sfenoidal. Dinamica creşterii unor părţi a viscerocraniului Regiunea nazală. . Sutura sfenooccipitală are o activitate mai îndelungată. Osul frontal. ca apoi. – o zonă inferioară. În perioada erupţiei molarilor permanenţi se poate relua activitatea de creştere la nivelul suturii sfenoetmoidale. Sinusul frontal este o structură dinamică. Sincondroza sfenooccipitală se include dupa erupţia ultimilor molari. precum şi infiuenţa unor tratamente ortodontice asupra angulaţiei bazei craniului. – curba generală de creştere. parţial prin apoziţie de os la suprafaţă. rata de creştere scade. ia parte la formarea etajului superior al figurii. 4. este în interdependenţă cu dezvoltarea cutiei craniene. delimitate de o tangentă imaginară la marginea inferioară a orbitelor. Etmoidul. de sprijin pentru scheletul facial. Punctul nasion (intersecţia dintre planul median al capului si sutura frontonazală) este foarte utilizat la examenul masivului facial. Creşterea sa depinde de: –dezvoltarea creierului. de asemenea.

Osul malar este legat de celelalte oase prin suturi care au o perioadă indelungată de activitate. legată de dezvoltarea ochiului.70 la adult. în special datorită creşterii septului nazal şi a oaselor cu care se învecinează. Diametrul dizigomatic este folosit pentru aprecierea: – ritmului de dezvoltare a feţei în sens transversal. asigurând dirijarea transmiterii forţelor ce apar în cursul funcţionării aparatului dentomaxilar. Distanţa dizigomatică serveste ca element de comparaţie faţă de care se apreciază marimea dinţilor (abaterile de la normal fiind interpretate ca macro respectiv microdonţie relativă) şi marimea arcadei superioare (abaterile fiind definite ca arcadă ingustată sau arcadă lărgită Maxilarul superior este într-o strânsă legatură cu celelalte oase faciale cu oasele de la baza craniului de care este unit prin numeroase suturi fibroase de tip armonic. resorbţia pe podeaua foselor nazale şi electiv la cea a cavităţilor orbitale. simetrică legată de baza craniului. cele două zone să aibe o înăltime aproximativ egală. planul Frakfurt – la marginea inferioară a orbitei). – dezvoltării arcadei superioare în funcţie de dezvoltarea facială. Datorită relaţiilor funcţionale dintre orbită şi aparatul dentomaxilar s-au stabilit unele puncte orbitare folosite în studiul şi diagnosticul anomaliilor dentomaxilare (exemplu punctul infraorbital. temporal. care influenţează dezvoltarea. – concordanţei dintre marimea dinţilor şi dezvoltarea facială. Poziţia maxilarului superior fată de baza craniului depinde de creşterea de la nivelul sincondrozelor sfenoetrnoidală. Ritmul de creştere al osului malar este reglat în funcţie de influenţele funcţionale. Creşteri dimensionale schimbări de poziţie. Arcada zigomatică este realizată prin participarea apofizei temporale a malarului şi a apofizei malare a osului temporal. Dezvoltarea orbitei se face foarte rapid. sfenooccipitală. determină rnodificarea raporturilor spatiale ale maxilarului superior. Dezvoltarea transversală a celor două segmente prezintă ritmuri asemanătoare celei verticale. Creşterea sagitală este corelată cu cea a oaselor din vecinătate. Osul malar (zigontatic) prin forma şi poziţia sa face legatura dintre osul maxilar superior şi osul frontal. creşterea în inălţime se face prin: – creşterea suturală. contribuind la dezvoltarea facială si la menţinerea unui echilibru între dezvoltarea cranială si cea facială. Dezvoltarea maxilarului se face în mai multe direcţii: a. Prin unirea celor doua părţi pre şi postmaxilare rezultă o formaţiune unică. cresterea în lărgime se realizează prin: . Pe partea sa interioară se inseră muschiul maseter. b. – variaţiilor de ritm privind dezvoltarea facială în cele trei planuri spaţiale. – apoziţie de os alveolar şi pe suprafaţa palatinală inferioară.

crşterea suturală. printr-un plan orizontal ce uneste apexul dintilor. între ele existând o unitate de structură şi continuitate: – creşterea lor depinde de aceeaşi sursă sanguină şi nervoasă. modificarea raporturilor interdentare şi interarcadice determină largirea maxilarelor. genetici – osul poate. care găzduieşte rădăcina unui dinte. endocrini. Raporturile incorecte intermaxilare din prognatismele mandibulare determină. pe de o parte. alcătuiţi din substantă osoasă corticală (prelungire a corticalei externe osoase). s-a propus separarea bazei maxilarului superior de partea sa alveolară. nu conţin elemente care să permită o delimitare netă între partea alveolară şi cea bazală. Alveola dentară defineşte spatiul sau cavitatea existentă în osul maxilar. Astfel. prin intermediul cărora . pot forma deformaţii radiculare). – stimulii variaţi şi repetaţi ce iau nastere din contactele interarcadice.71 – creşterea suturală. creşterea periostală) şi generali (factori metabolici. partea bazală şi cea alveolară a maxilarelor au o origine comună. fiind de natură osoasă. cât şi la mandibulă. rămanerea în urmă a dezvoltării maxilarului superior. determină modificări ale structurii funcţionale a osului inducând o creştere mai accentuată în timpul eruptiei dintilor. iar pe de altă parte se produce o dezvoltare exagerată. – legatura specifiecă os-dinte. În masa osoasa sunt înglobate extremităţile fibrelor Sharpey. Astfel. Datorită prezenţei dinţilor şi a legaturilor cu maxilarul se creează la nivelul maxilarului o unitate anatomo-funcţională particulară faţă de restul oaselor organismului. Fiecare alveolă este mărginită de catre pereţii alveolari. a sinusurilor frontale. Aceste modificari ale sinusurilor apar datorită unor particularităţi în transmiterea spre cutia craniană a forţelor ce iau nastere din contactele interarcadice. – creşterea apozitională de natură periostală şi creşterea divergentă a apofizelor alveolare laterale. Dar toate sistemele traiectoriale descrise atât la maxilar. se disting două tipuri de os: osul maxilar propriu-zis şi osul alveolar. De asemenea. activitatea reflexă musculară. să influenţeze sistemul dentar (obstacolele osoase pot modifica ritmul şi direcţia de eruptie a dintilor. formarea şi apariţia dinţilor la marginea maxilarelor ca şi prezenţa ligamentelor alveolo-dentare induce o activitate osteogenetică importantă. – dezvoltarea oaselor maxilare este influenţată de o multitudine de factori locali (sistemul dentar. la randul său. implantarea dentară şi raportul dintre arcade pot avea răsunet la distantă. Delimitarea exactă a osului alveolar şi a corelaţiilor cu osul maxilar este destul de dificilă datorită următoarelor considerente: imposibilitatea de stabilire exactă a unei linii de demarcaţie. în profunzimea structurilor.

– dependenţa de tonusul muschilor interni şi externi. alungire posterioară a arcului alveolar şi creşterea în inălţime. Limita sa superioară este situată la un plan raportat la apexul dinţilor. – intermitenţa de creştere dependentă de apariţia dentiţiei şi de creşterea facială. Caracteristicile creşterii perimetrului sunt: – resorbţii la nivelul pereţilor orali şi apoziţii osoase la nivelul pereţilor vestibulari. Procesul alveolar defineşte corticala alveolară şi o zonă subţire de os spongios care inconjoară rădacina unui dinte şi care il insoţeşte în toate deplasările sale. apofiza alveolară. marginile restante ale maxilarelor sunt cunoscute sub denumirea de creste alveolare şi ajută la realizarea masticaţiei. În schimb. asociate cu o mişcare puternică mezială ce determină o remaniere marcată a rebordurilor alveolare. în care sunt săpate alveolele. – direct asupra ţesutului osos prin presiunea grupului de fibre musculare pe suprafaţa osoasa sau ca rezultat al acţiunii musculare la nivelul regiunilor de inserţie. care la maxilarul superior. osul alveolar desemnează zonele osoase situate deasupra liniei oblice externe şi interne. nici funcţional. Creşterea cea mai marcată se face în sens vertical determinând transformarea profilului copilului. prin alungirea etajului inferior al feţei. se prezintă ca o prelungire în jos şi excentric a marginii sale. După extracţia dentară. Forţele musculare se exercită: – prin intermediul dintilor. se resoarbe odată cu rizaliza dinţilor temporari. de aceea aici predomină procesul de resorbţie şi apoziţie. Alungirea posterioară a arcului alveolar se face prin producerea de os nou. osul bazal şi se propagă la nivelul celorlalte oase ale masivului cranio-facial. Forţele realizate din contactele interarcadice sunt transmise şi influentează procesul alveolar. Osul alveolar sau apofiza alveolară ar cuprinde zona osoasă. La mandibulă pentru partea anterioară a arcadei se foloseşte aceeaşi delimitare.72 primeşte forţele ce se transmit de la dinte. dar limitele nu sunt bine distincte nici anatomic. La mandibulă activitatea suturii simfizare încetează rapid. – la arcada superioară se face prin creştere suturală mediană care este foarte activă pană la 6-7 ani. în legătură cu erupţia molarilor: dezvoltarea tuberozitaţilor la maxilarul superior şi a zonei retromolare la mandibula. dispare la cateva săptămâni după extracţia dentară. În aceste condiţii. Procesul alveolar este direct legat de formarea şi creşterea radăcinii. în regiunile laterale ale ramurii orizontale a mandibulei. se formează un jgheab în care se găseşte osul spongios. datorită dezvoltării compactei interne şi externe. Creşterea osului alveolar se face prin marire transversală a perimetrului. .

Coborârea palatului se face prin resorbţie pe suprafaţa nazală şi apoziţie pe faţa orală. Cartilajul Meckel se dezvoltă în luna a 11-a intrauterină. se pastrează relativ constantă proporţia dintre deschiderea unghiului mandibulei şi laţimea totală.73 Bolta palatinală Centrul de osificare al osului palatin apare imediat după cele ale maxilarului superior determinând creşterea în două direcţii: orizontal. Mandibula provine din material aparţinând primului arc branchial. mandibula se compune după. de activitatea suturală şi dezvoltarea osului alveolar. Componentele mandibulare pot fi clasificate. Creşerea mandibulei Din punct de vedere al dezvoltării. Cele două jumătaţi ale bolţii se unesc între ele şi cu septul nazal (absenţa fuziunii duce la apariţia crapăturilor). spre palat. iar eminenţa articulară este abia schitată (fig. ataşate la arcul propriu-zis: – apofiza coronoidă. cu o parte orizontală paralelă la palat şi o parte verticală ce se termină în condil. 13). La naştere cele două hemimandibule sunt scurte. vertical. Simfiza mentonieră se prezintă ca o linie subţire de fibrocartilaj care se osifică între lunile IV-XII postnatal. – anexa orizontală ce serveste inserţiei muschilor obrazului. . pe care se inseră muschiul temporal. în: os alveolar. – partea care cuprinde dinţii. Creşterea şi modificarea formei bolţii palatine este legată de creşterea septului nazal. muşchilor planşeului bucal. Symons din: arcul propriu-zis. din punct de vedere funcţional. corpul mandibulei prezintă o creştere în largime mai rapidă decât restul. pe partea internă a peretelui capsulei nazale. – unghiul posterior. pe care se inseră muşchii maseteri şi pterigoidian intern. când cartilajul superficial este înlocuit cu os. os bazal şi os muscular. – structurile anexe. în viaţa intrauterină caracteristicile creşterii mandibulei sunt: se păstrează relativ constantă proporţia dintre lungimea totală şi cea a corpului mandibulei ("discul alveolar").

incizura sigmoidă şi regiunea unghiului mandibulei unde are loc o creştere apoziţională dependentă de activitatea musculaturii ridicătoare mandibulare. care determină creşterea verticală şi orizontală influentând: – proporţia dintre ramura orizontală şi cea verticală. modificat) Zonele de creştere mandibulară sunt: regiunea retromolară. . având importanţă în stabilirea şi menţinerea relaţiilor interarcadice ca şi în conformaţia facială de ansamblu. 1996.74 Fig. apofizei coronoide şi creştere alveolară importantă. – dezvoltarea verticală: se realizează prin creştere la nivelul condilului. iar condilul mandibular este abia schiţat. (după BOBOC. 13. – creştere apoziţională pe toată faţa externă (în corelaţie cu resorbţie pe faţa internă). cartilajul condilian. – cantitatea de os alveolar necesară să umple spaţiul intermaxilar. La naştere. la nivelul periostului au loc fenomene de resorbţie pe fata internă a mandibulei şi apozitie pe faţa externă. în trimestrul 11 de viată intrauterină sunt vizibile meniscul şi muschiul pterigoidian extern. osul alveolar: creşterea este continuă orientată în sus si în afară. apofiza coronoidă. – cantitatea de creştere în partea posterioară a ramurii verticale. care este în stransă legatură cu formarea succesivă a molarilor. fosa glenoidă este foarte superficială şi se prezintă ca o depresiune uşoară de formă aproximativ circulară. Dezvoltarea articulaţiei temporo-mandibulare Articulaţia temporo-mandibulară este deja schiţată la embrionul de 8 săptamani. – creştere apozitională la marginea distală a marginii verticale. – dezvoltarea transversală se realizează: – prin creşterea la nivelul simfizei mentoniere (în primul an). Proporţiile mandibulei la diferite vârste. Dezvoltarea mandibului în cele trei dimensiuni spaţiale se face astfel: – alungirea se produce prin creştere la nivelul cartilajului condilian şi apoziţie pe marginea posterioară.

– muschiul temporal are o acţiune predominant verticală. influenţând activitatea la nivelul sincondrozei sfenooccipitale. – apariţia şi dezvoltarea tuberculului articular anterior. Dinamica dezvoltării scheletului cavitaţii orale în ansamblu Creşterea verticală a cavitătii orale este legată de: – creşterea verticală a maxilartilui superior. – dezvoltarea şi sistematizarea componentelor cartilaginoase şi fibroase. dependent de factorii ereditari şi factorii funcţionali (elementele neuromusculare si fortele de ocluzie).8. Din această perioadă articulaţia ternporomandibulară suferă modificări succesive care duc treptat la: formarea şi adâncirea cavităţii articulare a temporalului (cavitatea glenoidă). – apoziţie compensatoare pe versantele opuse. – muschiul sternocleidomastoidian orientează în jos şi înainte apofizele mastoide. modificări ale cavitătii glenoide. Forţa gravitaţionă influentează şi ea activitatea diferitelor grupe musculare. 4. . – musculatura puternică a cefei. realizarea contactului ocluzal determină o coordonare mai complexă a mişcărilor musculaturii. trag segmentul temporo mandibular înainte. dezvoltarea condilului mandibular. modificări morfologice ale elementelor osoase: – creşterea condilului. Erupţia dinţilor. – adâncirea cavitaţii glenoide. – creşterea mandibulară dependenţa de dezvoltarea cartilajului Meckel şi a cartilajului secundar condilian. tinde să deplaseze osul occipital în jos. schiţarea tuberculului articular anterior. Anatomia articulaţiei temporo-mandibulare se schimbă succesiv. deplasări consecutive restructurării condilului şi restului osului mandibular. este corelată cu fenomenele dentiţiei şi cu distanţa ce se crează intre scheletul facial superior şi mandibulă. osul alveolar tinzând să umple acest spatiu. Forţele musculare influentează creşterea mandibulei astfel: muşchii pterigoidieni interni şi externi.10. sub acţiunea muşchilor mobilizatori.75 În primele luni de viată mandibula are o mare libertate de deplasare. Tratamentele cu aparate ortodontice influentează articulaţia temporomandibulară determinând: resorbţii pe suprafetele de contact cu presiune.3. – creşterea osului alveolar are o pondere mare. – muschiul maseter imprimă o direcţie oblică înainte şi in sus.

. . resorbtia marginii anterioare. – dezvoltarea mandibulei prin aportul cartilajului condilian. apoziţia osoasă la nivelul tuberozităţilor şi translatia inainte a dentitiei. – creşterea divergentă a ramurilor ascendente.remineralizarea emailului parţial demineralizat.creşterea continutului de fluorapatita la suprafata emailului. Aplicaţiilc topice. METABOLISMUL FLUORULUI Observatiile clinice au arătat ca fluorul participă la mecanismele de prevenire a cariogenezei şi pentru aceasta fluorul trebuie luat in timpul formării emailului şi continuat după eruptia dinţilor: pentru dinţii temporari fluorul se administrază inainte de eruptie. Aportul de fluor este de l mg/zi pana la maximum 2. locale de solutii de fluorură de sodiu 2%. Pastele de dinţi pe bază de monofluorfosfat de sodiu asigură o absorbţie de 3.5 părti per milion (ppm) ceea ce determină un aport zilnic de aproxirnativ 1 mg. Palatul ingust este rezultatul creşteri alveolare în sens vertical. ceaiul.5 mg/zi asigurat de alimente.25.9. Dacă ceaiul se face cu apă fluorinată aportul poate să ajungă la 8 – 10 mg/zi. Factorii principali de dezvoltare transversală a cavitătii orale sunt: – procesul de resorbţie de pe faţa internă a mandibulei.030 mg fluor la fiecare spalat de dinti cu I gram pasta ce confine 1 mg F/gr. amine fluorinate determină: . conţine 1 ppm de fluor ceea ce asigura un aport de 3 mg/zi la consumul a 15 căni de ceai.diminuarea fermentaţiei dulciurilor în cavitatea bucală. O alts sursă ocazională de fluor sunt tabletele de fluorură de sodiu sau de calciu administrate in doze de 0. apozitie pe marginea posterioară.1. agenti farmacologici. Concentraţia fluorului în alimente este de sub 0.1 mg F/zi. apă. ceea ce determină forma palatului.76 Creşterea transversală a cavitătii orale se realizează prin dezvoltarea la nivelul suturii intermaxilare şi mediopalatine ca şi prin dezvoltarea la nivelul suturii dintre premaxilar şi postmaxilar. . iar palatul plat este rezultatul unei creşteri alveolare orizontale.015 – 0. translaţia mandibulei. 4. care impinge inainte maxilarul superior. iar pentru dintii definitivi adrninistrarea se face după eruptie. care devine mai rezistent.9. geluri. 4. – dezvoltarea osului alveolar in directia jos şi inainte. Creşterea sagitală (antero-posterioară) a cavităţii orale se realizează prin: – dezvoltarea septului nazal şi activitaţii suturale. – creşterea divergenţii în jos şi in afara osului alveolar superior. Concentratia fluorului in apă trebuie să fie aproximativ 1 ppm. Alinentele bogate in fluor sumt: peştele (are pielea bogata in fluor).

5. Absorbtia fluorului este diminuata de consumul de lapte. In cazul unui aport constant. excreţia renală este echivalentă cu aportul. Fluorul se acumulează in structurile dentare inainte de eruptie. pe dinti. In laptele matern (uman) şi salivă fluorul este in concentratie asemanatoare cu plasma. Depozitele de fluor in organism sunt: oasele scheletului si dintii.3. în momentul mineralizării. conform reactiei: Ca 10(PC:14)5(011)2 + F. Fluorul filtrezta glomerular şi este reabsorbit tubular în proportie de 60-90%. Depunerea de fluor este de 2-3 ori mai mare in dentină decât in email.77 4. fecale glande sudoripare. La gravide si la copii în crestere. iar emailul de suprafata se concentrează în fluor provenit din saliva.9. putin absorbabile. Cristalele de fluorapatita de la suprafaţă pot avea un diametru de 2 ori mai mare decat cristalele din profunzime. Din os fluorul poate fi mobilizat prin activitatea osteoclastelor. Se realizează la suprafaţa emailului un depozit de fluor. fosfatilor care pot forma cu fluorul saruri insolubile. lapte matern.H Ca-1004)40HW + OHcare este mai putin sensibilă la disoluţie. magneziului.9. Fluorul prezent facilitează reprecipitarea formarea fluorapatitei.2. proportional cu aportul de exogen. La suprafaţa emailului pot avea loc fenomene ciclice de demineralizare (datorită fermentaţiei bacteriene) şi reprecipitare. fluorul se depune la periferie. concentratia lui fiind aici de 10 ori mai mare decât în profunzimea emailului.20% este liber iar restul este fixat pe serum-albumine. Eliminarea flourului din organism se face prin rinichi. 4. Fluorul din ape este usor absorbit. Timpul de injumatatire al fluorului din os este de 8 ani.9. Formarea fluorapatitei este un fenomen reversibil care depinde de: viteza reaînoirii osului. Fluorul in plasmă este aproximativ 0. Scaderea pH-ului urinar determină reabsorbţia crescută de fluor şi incarcarea osoasă excesiva în fluor. gradul de vascularizatie. mai rezistente. Fluorul are afinitate pentru os care reţine 20-50% din fluorul de aport (1-20ppm). La baieti fixarea fluorului în dinti este cu 10% mai mare decât la fete. lichid gingival. sub forma de fluoruri la nivelul stomacului si intestinului subtire. După mineralizarea emailului. dentina se imbogaţeşte lent cu fluor. .din cristalele de hidroxiapatita. Cantitatea de fluor in os creată în varsta.50 ppm) din care 10 . 4. aprovizionarea cu fluor. fluor care apoi este redepozitat sau eliminat. mobilizabil in faza de demineralizare ca apoi să reprecipite formând cristale de fluorapatita.4. CO3-2 din cristalele de apatită. fixatorii de calciu facilitează absorbţia fluorului. de prezenta in cantităti mari a calciului. Fluorul substituie OH. rezultand fluorapatita.1 ppm ( 0. Absorbtia fluorului se realizeaza pasiv. După erupţie.9. In schimb citraţii. 4. Fluorul poate inlocui OH-. care depind de variatiile locale de pH 11 concentraţia ionică în placă.

salivă. dar prin aportul adecvat de lichide se asigură autoreglarea bilantulu fluorului.. – creşterea volumului osteoidului. fie legat de constituienţi anorganici.cu F rezultând fluorapatita şi astfel scade solubilitatea la acizi a acestor cristale din o: sau tesuturi dentare. şi în final . 4. S-a crezut ca fluorul inhibă enolaza. pot creşte în caz de transpiratii masive. cantitate ce creşte în funcţie de aport. scade incidenţa cariilor atat prin incorporarea în tesuturile dentare. La nivelul plăcii dentare bacteriene cantitatea de fluor este de 70 280 ori mai mare decat în salivă. Formarea cristalelor de fluorapatita la suprafata emailului asigură rezistenţa crescuta a acestuia la atacul acid. enzima ce participă la glicoliza şi astfel diminuă producerea de acizi. extracelulare. albumine globuline sau cazeină.9.02 . în particular în stratul superficial al emailului cat şi prin concentrarea fluorului in placa dentară bacteriană. favorizând astfel formarea AMP. şi efectele hormonilor dependenţi de AMP. apa.7. în caz de conţinut crescut de fluor în apă sau la cazurile de hemodializată cronică. La gravide. vomă. Fluoroza osoasă se caracterizează prin: acumularea de fluor in os cu densificări osoase.6. fluorul se gaseşte fie liber în faza apoasă extracelulară. cantităti mici de fluor pot trece transplacenta şi se incorporează in tesuturile dentare. Ingestia cronică de fluor peste 20 mg/zi. Eliminarile pe cale sudorală sunt mici. Toxicitatea fluorului Intoxicaţia acută cu fluor se insoţeste de diaree.9. Rolurile fluorului in organism sunt: creşte stabilitatea cristalelor de apatite prin inlocuirea OH.78 eliminând pe cale renala numai 30-50% din cantitatea dc fluor ingerat.05 ppm fluor legat de grasimi. Fluorul inhibă: peroxidaza. Placa dentară se poate îmbogati în fluor din: alimente.0.Fluorul din placa dentară perturbă aderenţa bacteriilor pe email diminuă sinteza polizaharidelor intra. Lichidul gingival conţine fluor mai mult decat în plasma. Fluorul vehiculat de saliva reprezintiă numai 1% din fluorul ingerat. lichid gingival. În placă. duce la intoxicaţia cronică numita fluoroza. osoase ale fatului. dureri abdominale. catalaza si activează adenilat ciclaza. – scăderea mineralizarii. – degenerescenţa osteocitară. Laptele matern conţine 0. In fecale se elimină 10% din fluorul ingerat. 4. de pe suprafata emailului. de produse dializabile eliberate de scaderea locala a pH-ului.inhibă producerea de acizi. de bacterii.

Aceşti muschi se inseră pe oasele craniului. Limba este alcătuită din două grupuri musculare: – grupul muscular intrinsec format din muschii: longitudinal superficial. acoperit de mucoasa. – grupul muscular extrinsec format din: genioglos. pe faţa dorsală a limbii se . Limba ocupă aproape în intregime cavitatea bucală propriu-zisă. FIZIOLOGIA LIMBII 5. stiloglos. Acestia incep si se termină liberi in limbă si nu au insertii osoase. În muşchi se găsesc numeroase fusuri neuromusculare. reglează deschiderea istmului gatlejului şi faringelui.1. Muschii extrinseci au rolul de a fixa scheletul fibros al limbii. glosopalatin. De asemenea. Structura limbii Limba este un organ foarte mobil. Fluoroza dentară se insoteşte de prezenta plăcilor opace pe email. iar cea de pe fata inferioara este mai subtire şi mai elastică La nivelui unirii treimii posterioarc cu două treimi anterioare există două şanţuri oblice ce formează "V"-ul lingual în care sunt adăpostite 9 – 11 papile caliciforme. bogat vascularizat şi inervat. iar celelale capete se termină in limbă. prin contractia lor mişcă limba in jos şi inapoi. LIMBA 5. – muschii hipoglosi.79 osteomalacia prin efecte citotoxice osoase. Mucoasa limbii are un epiteliu foarte gros şi un corion dezvoltat. Prin contracţia muschilor intrinseci se produce turtirea limbii. capabil să execute mişcări de mare fineţe şi varietate. Mucoasa de pe fata dorsalä este mai groasa şi mai fermă.. scoaterea limbii in afară. pe care tinde vestibulizeze. zone de hipomineralizare sau cu porozitate crescută în dinţi. asigură. transvers si vertical. Limba are un schelet fibros. longitudinal profund. Osul hioid oferă insertii muschilor extrinseci ai limbii.1. Ea se rnuleaza pe suprafata palatinală a dinţilor. Muschii extrinseci sunt reprezentaţi de cinci perechi musculare: muşchii genioglosi. muschii stilogloşi. asigură mişcările limbii în sus şi inapoi. hipoglos. – muschii faringogloşi şi muşchii palatogloşi. prin contractia lor. mandibulă. reprezentat prin membrana hioglosiană şi prin septul median ce se intinde de la apofizele geniene la membrana hioglosiană.1. pentru a permite muschilor intrinseci sa se contracte şi să deplaseze limba în toate direcţiile. Limba este un organ muscular.

pulpa degetelor.80 gasesc papilele gustative. – nervul vag. – nervul glosofaringian.2. Sangele venos este drenat prin venele linguale spre vena jugulară internă. 5. Impulsurile aferente ajung la nucleul tractului solitar din bulb si/sau complexul senzorial al trigemenului din bulb si maiduva cervicală superioară. conductele excretoare ale glandelor sublinguale. – ganglionii submaxilari. datorită densitaţii crescute de receptori şi varietaţii mari. buzele. inerveaza 1/3 posterioară a mucoasei linguale. filiforme. durerosi. Capilarele limfatice se formează în jurul papilelor şi drenează limfa spre trei grupuri ganglionare: – ganglionii subhioidieni. Lateral de frâul limbii se remarcă: venele ranine. Inervaţia Inervaţia are o componentă senzitivă. prin nervul coarda timpanului. – nervul hipoglos inervează muşchii . Vascularizaţia limbii este asigurată de arterele linguale ale căror ramificaţii formează plexuri sub mucoasa linguală irigând atât mucoasa cat şi muschii. Proiectia corticală a limbii se realizează pe o suprafaţă relativ mare. prin bogăţia de receptori de la nivelul lor. prin laringeul superior trimite ramuri senzitive şi vegetative pentru regiunlie epiglotica si glosoepiglotica. inervează 2/3 anterioare ale mucoasei linguale. participă la realizarea simtului tactil şi de stereognozie. frâul limbii. ce face legătura cu arcada alveolară inferioară. – nervul facial. 15). care formează amigdala linguală şi datorită glandelor foliculare seroase. senzorială şi motorie (fig. inervează receptorii gustativi din 2/3 anterioare ale mucoasei linguale. datorita foliculilor limfatici. Inervatia mucoasei linguale este asigurată de ramuri din cinci nervi cranieni: – nervul trigemen. termici. care prezintă. Mucoasa linguală conţine. Faţa inferioară a limbii este acoperită cu o mucoasa subtire. – ganglionii jugulari interni. pe langă receptorii specifici gustativi receptori tactili. prin nervul lingual. 14). median. mucoasa este subtire si inegal mamelonată. Varful limbii. atât senzitiv cât şi senzorial pentru papilele caliciforme şi foliate (fig. fungiforme. Înapoia "V"tilui lingual. foliate.1. mucoase.

1997. devierea limbii. adică muşchii din partea dreaptă a limbii primesc fibre motorii cu origine din aceaşi parte a nucleului hipoglosului. Inervatia senzitivo-senzorială şi motorie a limbii (după ATKINSON. 14. tulburdri de masticatie. Leziunea unilaterală a nervului hipoglos duce la atrofia limbii. 15. Nucleul hipoglosului are o anumită somatotopie. modificat) Nervul hipoglos işi are originea in nucleul hipoglosului. răsucire si ridicarea varfului limbii. Limba realizează miscari complexe: protractie. fonatie. Inervaţia senzitivă a limbii (după GANONG. deglutitie. modificat) Fig. situat in bulb. care asigură coordonarea mişcarilor specifice limbii. . retractie. deviere laterală. Inervaţia limbii este ipsilaterală. 1993.81 Fig.

formei şi structurii de suprafaţa a obiectelor. de temperaturi extreme. termici. de aceea. ale nervilor . vorbire. Pozitia dintilor este determinată. – participă la masticatie prin prehensiunea alimentelor. detectează cu uşurinţă orice neregularitate a suprafetelor din cavitatea bucala. Reflexele ce stau la baza coordondrii mişcarilor limbii cu mişcările mandibulei. în aceasta reglare intervin fusurile neuromusculare ce se gesesc in număr mare pe partea cea mai flexibilă a limbii. Deschiderea pasiva a gurii determină contracţia limbii cu indoirea varfului spre planşeul bucal. tactili. – participa la timpul bucal şi faringian al deglutitiei (vezi capitolul Fiziologia deglutitiei). importante. si de fortele musculare opozante ale limbii şi buzelor. de pe suprafaţa limbii se detectează cele mai mici modificari fizico-chimice ale substantelor introduse în cavitatea bucală şi astfel se protejează tractul gastrointestinal faţă de noxe.3. din mucoasa linguală (vezi Analizatorul gustativ). In acest sens. vorbirea este perturbată în urma pierderii sensibilitatii ca urmare a anesteziei nervului lingual. – participă la procesele de fonaţie. Deglutiţia se produce numai cand senzorii linguali arată că temperatura. realizat prin receptorii gustativi specifici. Precizia mişcarilor este necesară pentru articularea sunetelor in timpul vorbirii. care fereşte limba de actiunea fortelor mari ce se pot dezvolta între suprafetele ocluzale. participă la realizarea simţului tactil si stereognozic. in parte. – limba este un important organ tactil. Mucoasa linguală ca şi alte zone ale cavitătii bucale este susceptibilă la numeroase boli. Impulsurile nociceptive de la nivelul limbii induc reflexul de deschidere a gurii. Funcţiile limbii – rolul gustativ. consistenţa şi gustul mâncării este acceptabil. Limba işi poate modifica forma adaptand-o la procesul de masticatie. de substanţe cu gust neplacut. Există o coordonare foarte complexă şi delicată între mişcarile limbii si ale mandibulei. De aceea. contribuie la mentinerea unor relatii ocluzale normale a dintilor. presarea alimentelor pe bolta palatină mentinerea lor pe arcadele dentare. pornesc de la receptorii din muschii masticatori sau din mucoasa linguală. în timpul unor proceduri dentare de rutina. Informatiile senzitive pornite de la limbă sunt.limba este controlată riguros prin mecanisme de feed-back pornite de la proprioceptorii muschilor limbii şi prin participarea sistemului nervos central.1. – functia de aparare: prin receptorii gustativi. formarca bolului alimentar. avand o mare capacitate de discriminare a marimii. La sugari. Leziuni de diferite cauze. de asemenea. De asemenea.82 5. Prin miscarile precise ale limbii alimentele din vestibul sunt returnate între arcadele dentare şi de asemenea are loc curaţirea vestibulului de particolele mici. Marimea limbii şi forma pe care o exercita.

8-12 dispuse in "V" lingual. – foliate.1. alungite ce prezintă la extremitatea apicală microvilozitati (cili gustativi). care ajung prin porul gustativ la suprafata limbii (fig. neplacut. Pierderea insă a sensibilitatii gustative poate produce un gust metalic. deglutitiei. celule ce înlocuiesc după 10 zile celulele senzoriale. mugurele gustativ conţine celule de sustinere. localizati în papilele gustative. – filiforme. Receptorii gustativi sunt reprezentaţi de mugurii gustativi (din papilele gustative). ANALIZATORUL GUS'I'ATIV Simtul gustului asigură aprecierea calitatilor sapide ale alimentelor şi substantelor solvite in saliva. mari. situate la varful şi in 2/3 anterioare ale limbii. contin 5-40 celule gustative.Papilele gustative sunt de patru forme: – calciforme. in numar de 150. IX. numeroase. Dacă un nerv hipoglos este lezat se produce paralizia flasca a muşchilor limbii. Perturbarea secretiei salivare este minoră atat timp cat celelalte glande salivare functionează normal. pot determina scaderea inervatiei limbii. Astfel lezarea nervului lingual determină pierderea sensibilitatii a 2/3 anterioare a limbii si a inervatiei parasimpatice a glandelor sublinguale şi submandibulare ipsilateral. X. Polul bazal al celulelor gustative este inconjurat de fibre nervoase ale nervilor cranieni VII. De esemenea.2. au forma ovoidă . 5. Microvilozitatile vin in contact cu substantele dizolvate în saliva.2. 5. Diminuarea funcţiilor senzitivo-senzoriale sau motorii ale limbii determină perturbarea variabila a vorbirii. plate şi celule bazale. in gură. . 17).83 senzitivi sau motori. Receptorii gustativi sunt de tip chemoreceptori. Functia gustativă este asigurată de: receptorii specifici din cavitatea bucală. masticatiei. caile gustative de conducere si segmentul central cortical al analizatorului gustativ. la baza limbii – fungiforme. ce care realizează sinapse. pe faţa dorsală a limbii (fig. bogate in mitocondrii. situate pe marginea limbii. 16).

sub membrana bazală formează plexul subgemal. Calea gustativă Impulsurile gustative de la nivelul celor 2/3 anterioare ale 1imbii iau calea nervului coarda timpanului (ramură a nervului facial. după care devin mielinice si alcatuiesc nervii gustativi.84 Fig. la origine amielinice. Structura mugurelui gustativ (dupa BRAY. iar in jurul mugurelui gustativ realizează plexul perigemal. 18). VII). 17. .2.2. modificat) Fibrele aferente ale mugurilor gustativi. 5. 16. iar cele de la niveluI 1/3 posterioare iau calea nervului glosofaringian (IX) (fig. 1989. Distributia mugurilor si papilelor gustative pe limba (dupa BRAY. modificat) Fig. formează în jurul celulelor senzoriale plexul intragemal. 1989.

. epiglota. laringe. Inervaţia gustativă a limbii (teritoriul nervilor VII. calea gustativă trece de partea opusă şi urca in lemniscul medial pană la nucleul ventro-postero-median al talamusului. 19). 18.85 Fig. IX) (dupa BRATU. De la nucleul solitar. 1993. unde face sinapsă cu al III-lea neuron (fig. palat moale. ajung pe calea nervului vag tot în tractul solitar din bulb. faringe. Impusurile de la baza limbii. Al doilea neuron (deutoneuronul) este situat în nucleul gustativ din tractul solitar bulbar. modificat) Primul neuron este localizat in ganglionul geniculat pentru coarda timpanului si in ganglionul Andersch pentru glosofaringian.

muschii limbii. coordonand miscările asociate senzatilor gustative. ajung fibrele eferente atat la glandele salivare cat si la muschii pieloşi ai fetei. spre centrii salivatori superiori şi inferiori (care prin impulsurile eferente catre glandele salivare controlează secreţia salivară in timpul digestiei bucale).4.86 Fig. de curăţire a cavitatii bucale dupa contactul . Stimularea mugurilor gustativi Excitantii adecvati ai sensibilitatii gustative sunt constituiti de proprietatile chimice ale diferitelor alimente. 5. in apropiere de centrii senzoriali şi motori ai limbii. prin ramuri catre nucleul reticular al formatiunii reticulate.2. 19. Proiectia corticală (segmentul central) este localizată în partea inferioară a circumvolutiei parietale ascendente (aria 43). Diagrama cailor gustative (dupa GANONG. trebuie sa indeplinească anumite conditii pentru a stimula receptorii gustativi: solubilizarea intr-un mediu lichid (saliva are rol de solvent. musculaturii masticatorii si actului deglutitiei. de unde pornesc colaterale. Caile reflexe gustative isi au originea la nivelul tractului solitar. 1997. Excitanţii – substantele sapide. de diluare. de unde. pe calea tractului reticulo-bulbar. muschii masticatori. muschii deglutiţiei. fie direct.3. fie indirect.2. modificat) 5.

perioada de latenţa este redusa deoarece se asigură o dizolvare mai rapidă a substantei. Substanţele ce determină gustul amar acţionează pe calea receptorilor cuplaţi cu proteina Gq şi fosfolipaza C care hidrolizează fosfatidil inozitol difosfatul (PIP2) în inozitol trifosfat (IP3) şi diacilglicerol. creşte permeabilitatea membranei pentru Na+. α . Prin interacţiunea unei parţi din substanţa sapidă cu o proteină specifică de pe membrana receptorului gustativ. prin interactiunea cu proteinele celulare din membrana porilor.formarea unui potential de receptor care.87 substantelor cu mugurii gustativi). printr-un influx pasiv de Na+ prin canale apicale. diferă de la substanta la substanta. Acizii. Hidroliza PIP2 se asociază cu deschiderea de canale cationice. iar cand actionează in timpul miscărilor limbii (receptie activă). Porul actionează ca un diafragm în reglarea cantitaţii substanţei sapide ce patrunde în mugure. depolarizează probabil celulele receptoare pentru gustul sărat. activand adenilat ciclaza şi rezultând creşterea AMPc. după atingerea valorii prag. depolarizează celulele receptoare prin H+ blocând canalele apicale de K+ ce determină gustul dulce.gusducin se aseamănă cu transducina (proteina Gti). determinand reducerea conductanţei pentru depolarizarea membranei. Receptorii gustativi pot fi stimulati si de substantele sapide introduse în circulaţia sanguină (exemplu decolina folosita pentru determinarea timpului de circulatie. dilată porul. Substantele sărate. cand substanţa sapidă vine in contact cu microvilii celulelor senzoriale. Inozitol trifosfatul (IP3) declanşează eliberarea de Ca+2 din reticulul endoplasmatic. oligoelementele Cu+2. AMPc actionează prin intermediul unei proteinkinaze A care fosforilează canalele de K+ de pe membrana bazo-laterală. Cand substantele actioneaza asupra limbii imobile durata de stimulare este mai mare (receptie pasivă). un contact mai bun cu receptorii. – faza nervoasă. În procesul de excitare al mugurilor gustativi se disting două faze: – faza prenervoasă de activare a receptorilor prin traversarea porului gustativ de către substanta sapidă. Mecanismele prin care moleculele din solutie produc potentiale generatoare. o distributie pe suprafata mai mare. induce . Grupurile tiolice micşorează porul. sa actioneze sub forma de solutie ionizată de săruri sau acizi. generează potentialul de acţiune ce se propagă prin nervii gustativi la centrii nervoşi. induce gustul amar). se induce astfel un potential de receptor. rdspandirea şi omogenizarea substantelor pe suprafata receptoare. sa aibă o anumită temperatură (optima 38°C). care . se leaga de receptorii membranari cuplaţi cu proteina Gs. Zn+2. Recent s-a izolat o nouă subunitate a proteinei G numită a gusducin care se găseşte în mugurii gustativi.

000008 M. K+. Adaptarea este urmată de procesul invers. Senzaţia de foame creşte acuitatea gustativă dar când nu este satisfăcută scade pentru dulce. de săruri de Mg++. Prin excitaţia receptorilor gustativi cu un stimul neadecvat (curent electric) se pot obţine senzaţii gustative nespecifice. In timpul alimentării sunt stimulaţi mai mulţi receptori (olfactivi.01 M. amar. . de restabilirea sensibilităţii. Totuşi acizii organici sunt mai acri comparativ cu cei minerali. de prezenţa ionilor metalelor grele (plumb. tactilă. lumină. Aceasta se datorează stimulării receptorilor respectivi din regiunea căilor reflexe gustative de la nivelul tractului solitar bulbar. este dependent de grupările chimice OH-. NH4+. de glicozizi. modificări ale compoziţiei sângelui. chinina). durata aplicării. factori de ordin psihofiziologic. termici. termică. HCl 0. Adaptarea gustativă este proporţională cu intensitatea stimulului. cât şi din proiecţia gustativă corticală alăturată sensibilităţii respective. Ca++. Scăderea GMPc determină închiderea canalelor şi hiperpolarizarea receptorilor retinieni. La conştientizarea gustului participă şi sensibilitatea olfactivă. Ca++. GMPc acţionează direct pe canalele de Na+ menţinându-le în poziţie deschisă. iar intensitatea senzaţiei este aproximativ proporţională cu logaritmul concentraţiei de H+ . Se percep 4 gusturi fundamentale (dulce. graviditate. zaharoza 0. chinina 0. Pragul sensibilităţii gustative reprezintă concentraţia minimă de soluţie necesară pentru a genera senzaţii gustative. suprafaţa de aplicare. sărat şi creşte pentru amar. Gustul dulce se percepe cu vârful limbii. dureroasă a regiunii faciale ca şi sensibilitatea proprioceptivă a muşchilor masticatori. prezenţa senzaţiei de foame. Gustul sărat este dat în special de cationii sărurilor ionizabile: Na+.88 inactivează GMPc în receptorii retinieni. stricnina. proprioceptori). arătând relaţiile de reciprocitate dintre ele. Adaptarea gustativă . (fenomen ce apare mai rapid pentru substanţele sărate şi dulci). acru. sărat) iar prin combinarea gusturilor fundamentale se realizează o mare varietate de senzaţii gustative. tactili. de săruri biliare (gustul amar din icter rezultat în urma difuziunii sărurilor biliare sanguine la nivelul mugurilor gustativi). Pragul sensibilităţii gustative este pentru NaCl 0. COO-. Pragul sensibilităţii gustative depinde de temperatură. Li++. însă informaţia specifică cea mai mare este adusă de la receptorii gustativi.0009 M. beriliu) şi de o anumită conformaţie spaţială a substanţei.01 M.sub acţiunea prelungită a unui stimul diminua până la dispariţie senzaţia gustativă. Cel mai repede se restabileşte gustul sărat. Gustul acru este produs de acizi. Gustul amar este dat de unii alcaloizi (morfina. iar cel mai încet gustul amar.

acest simţ are roluri în: . vinuri).îmbogăţirea vieţii psihice a individului prin reacţii afective pozitive sau negative. pentru tamponarea limbii.selectarea preferenţială a hranei în funcţie de dorinţa şi nevoile organismului.activitatea secretorie şi motorie reflexă a tractului digestiv. 5. paralizie a glosofaringianului).2.intervine în protecţie şi recunoaşterea mediului.activitatea sexuală şi instinctuală. . recunoaşterea altor animale. Explorarea funcţiei gustative are importanţă pentru verificarea unor aptitudini profesionale (gustarea de alimente.hipogeuzie (scăderea gustului). traumatică. . traumatisme. recunoaşterea teritoriului. . leziuni ale centrilor corticali integratori ai senzaţiei gustative. pentru diagnosticul tulburărilor de sensibilitate gustativă.împiedică ingerarea substanţelor nocive.calitative: .cantitative: . activitatea sexuală. termice ale limbii. arsuri chimice.ageuzie (lipsa sensibilităţii gustative). . .adaptarea la mediu . Rolul sensibilităţii gustative: . Se pot folosi soluţii apoase pentru clătirea gurii.disgeuzia (gustul este greşit sau confundat). .îmbogăţeşte viaţa psiho-afectivă a individului. . acoperirea palatului cu proteze dentare). simţul mirosului (olfacţia) este important pentru selecţia hranei. Aceste modificări pot să apară datorită unor tulburări endocrine. La om. unor procese locale (stomatite. unor leziuni ale căii de conducere (paralizia facială infecţioasă. sau stimuli electrici. . a alimentelor alterate. .5. .aprecierea calităţii unor produse alimentare (degustătorii de vinuri). . FIZIOLOGIA ANALIZATORULUI OLFACTIV La multe animale. Modificări ale senzaţiei gustative: . cavităţii bucale.89 Explorarea funcţiei gustative se poate realiza pe întreaga suprafaţă a limbii sau pe papile izolate.declanşarea reflexă a secreţiilor digestive.selecţia hranei. etc.

Neuronii sunt fusiformi şi prezintă: . localizaţi într-o regiune specializată a mucoasei nazale (fig.secretă mucus. de culoare gălbuie. din care ies cilii olfactivi (10-12 cili/neuron receptor). numita veziculă olfactivă. . În mucus există una sau mai multe proteine fixatoare de substanţe odorante (OBP) care: fixează odorantul. Receptorii olfactivi sunt constituiţi din: a) neuroni bipolari (celule olfactive) .situaţi la nivelul mucoasei cornetului superior care reprezintă mucoasa olfactivă. având la om suprafaţa de 5 cm2.90 6. ajungând până la suprafaţa mucoasei. . 20).1.o prelungire centrală ce intră în alcătuirea nervului olfactiv. au microvili (fig. îl concentrează. RECEPTORII OLFACTIVI Receptorii olfactivi sunt receptori de natura chimică. telereceptori.o prelungire periferică. îl transferă receptorilor. b) celule de susţinere . 21). care se termină cu o porţiune dilatată ca o cupă.

care vor fi depolarizate (fig. de aici fibrele tractului olfactiv merg la centrii olfactivi secundari din: cortexul prepiriform. reprezentat de celulele mitrale şi celulele în pensulă din bulbul olfactiv. hipocamp (fig. 23). 6. . asemănătoare cu Gs. cortexul periamigdalian. străbat lama ciuruită a osului etmoid şi merg la bulbul olfactiv (centrii olfactivi primari) unde fac sinapsă cu deutoneuronul. CĂILE DE CONDUCERE Celulele olfactive reprezintă protoneuronul căii olfactive.2. Proteina G face legătura receptorilor cu adenilat ciclaza care transformă ATP în AMPc ce se leagă şi deschide canalele cationice. 22). având rol în recepţie şi conducere: axonii celulelor olfactive formează nervul olfactiv. care reprezintă proiecţia specifică principală.91 Pe cilii celulelor olfactive se găsesc receptorii specifici pentru substanţele odorante. Receptorii sunt cuplaţi cu proteina G. permiţând intrarea Na+ în celulele receptoare.

somatică.3 CARACTERISTICILE STIMULILOR OLFACTIVI Excitanţii olfactivi sunt de două tipuri: . tactilă.substanţe odorifice ai căror vapori stimulează nemijlocit celulele olfactive. plăcerea.92 În centrii olfactivi secundari se formează senzaţia olfactivă grosieră. care includ activităţile automate alimentare sau răspunsurile legate de anumite stări emoţionale (frica. De aici. Aici în asociaţie cu funcţiile: vizuală. 6. vegetativă se formează senzaţia olfactivă conştientă. excitaţia. nucleii trunchiului cerebral. pornesc fibre spre centrii corticali terţiari localizaţi în lobul temporal şi cortexul prefrontal. . determinând mişcările reflexe şi răspunsurile vegetative la stimulii olfactivi.specifici (adecvaţi) . Căile olfactive reflexe (corticofuge) leagă hipocampul (rinencefal) cu centrii din diencefal. comportamentul sexual). formaţiunea reti-culată. mezencefal.

fructe. . după această vârstă scade treptat.creşterea volatilităţii intensifică excitaţia. .substanţe chimice inodore în sine.variază în funcţie de gradul de concentraţie. prăjire.să fie volatile . . plăcut sau neplăcut.în aer uscat concentraţia substanţelor trebuie să fie mai mare.lumina . Substanţele odorifice pot ajunge în cavitatea nazală pe calea aerului inspirat (în cazul adulmecării). .creşterea temperaturii determină scăderea sensibilităţii olfactive. .afectiv.sensibilitatea olfactiva este în creştere între 6 şi 25 de ani. CLASIFICAREA MIROSURILOR Se deosebesc 6 senzaţii olfactive principale (prisma olfactiva Hensing): mirosuri de flori. . . substanţele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: . Pentru a fi excitanţi olfactivi. Substanţele odorifice se împart în trei grupe: . prin aerul expirat sau pe calea sanguină. reacţionează la concentraţii foarte mici de substanţă. Factorii de care depinde pragul de sensibilitate olfactivă: .substanţe cu structură asemnănătoare dar miros diferit. dar care exercită o anumită acţiune asupra celulelor epiteliale (excită terminaţiile nervului V): substanţe iritante ce produc strănut.foamea .să se dizolve în lipidele din compoziţia protoplasmei celulare. .să se dizolve în mucusul ce acoperă epiteliul olfactiv.să fie absorbabile. .să aibe o anumită presiune parţiala a vaporilor. condimente.4.să difuzeze rapid. .vârsta . . . DINAMICA SENSIBILITĂŢII OLFACTIVE Aparatul olfactiv este sensibil. 6. Senzaţiile olfactive sunt apreciate prin tonul emoţional .stimulează olfacţia.creşte pragul de sensibilitate olfactivă. Pragul de sensibilitate olfactivă se măsoară cu olfactometrul.substanţe cu structură diferită şi miros asemănător. putrefacţie.substanţe cu structură asemănătoare şi miros asemănător. de persoană.variază de la o substanţă la alta.temperatura: .nespecifici (inadecvaţi) .93 . lăcrimare. inhibarea respiraţiei.umiditatea . . răşină. . .optima 37-38°C.

saţietatea . Segmentul de conducere asigură conducerea impulsurilor nervoase de la neuronii senzitivosenzoriali la centrii nervoşi superiori.hiposmie. .hiperosmie (în graviditate. dureroşi) şi telereceptori (auz. miros). diferenţiată în cazul unui amestec de substanţe. halucinaţii olfactive în tumori. 6.ovulaţia. boli psihice).scade pragul de sensibilitate olfactivă. . sau heterogenă.exteroceptori ce cuprind receptori ai sensibilităţii superficiale cutanate (termici. Receptorii se pot clasifica în: .scăderea sensibilităţii în cursul acţiunii substanţelor odorifice .sexul .cresc acuitatea olfactivă. Receptorii senzoriali sunt celule nervoase specializate sau structuri celulare aneurale ce recunosc.interacţiunea mirosurilor . SENSIBILITATEA GENERALĂ A CORPULUI Sensibilitatea generală a corpului este asigurată de următoarele elemente structural funcţionale: receptorii senzoriali. chemoreceptori. prin: . în impulsuri nervoase. . . Este asigurată de trei neuroni: .restabilirea sensibilităţii după încetarea acţiunii substanţelor odorifice. anihilat de altele. termică. anosmie (în boli ale nasului. etc. Adaptarea poate fi omogenă (pentru o substanţă). SENSIBILITATEA GENERALĂ A CORPULUI ŞI OROFACIALĂ 7. în impulsuri nervoase. . graviditatea . . segmentul de conducere şi segmentul central cortical. Deci.1.în amestec acestea pot fi percepute: simultan. slăbit. tactili.băieţii au acuitate olfactiva mai scăzută decât fetele . acomodează în intensitate şi transformă informaţiile conţinute în diverşi stimuli ai mediului.94 . receptorii transformă formele variate de energie mecanică. selecţionează.proprioceptori responsabili de sensibilitatea profundă. lezarea mucoasei olfactive). diferenţiat.5.stări patologice: . osmoreceptori. ADAPTAREA SENSIBILITĂŢII OLFACTIVE Mirosul este înalt şi rapid adaptabil. văz.interoceptori ce pot fi: baroreceptori.

. al doilea neuron în coarnele posterioare ale măduvei de unde urcă. . descriindu-se 6 tipuri (fig. Segmentul central este reprezentat de cortexul parietal (aria somato-senzorială primară S1) unde are loc decodificarea informaţiei din impulsurile nervoase.al treilea neuron (III) este situat în talamus. care recepţionează durerea. Sensibilitatea proprioceptivă conştientă este asigurată de calea spinobulbară (II neuron în bulb). vibratoare şi de presiune generală Tactul.1. Sensibilitatea tactilă ( exteroceptivă ) este asigurată de calea spinotalamică ventrală (are deutoneuronul în coarnele posterioare ale măduvei) şi calea spinobulbară (are deutoneuronul în nucleii Goll. fie de aceeaşi parte (fascicolul spinocerebelos direct Flechsig). Sensibilitatea termică şi dureroasă (exteroceptivă) este asigurată de calea spinotalamică dorsală.II) este situat în coarnele posterioare ale măduvei spinării. fie de partea opusă (fascicolul spinocerebelos încrucişat Gowers).al doilea neuron (deutoneuronul . dar determinate de intensităţi diferite ale aceluiaşi stimul de bază. vibraţiile sunt senzaţii separate.95 .I) îşi are originea în ganglionii spinali. 24): .1. respectiv nucleii Goll şi Burdach din bulb. 7.primul neuron (protoneuronul . realizarea percepţiei şi prelucrarea ei în corelaţie cu experienţa acumulată anterior de subiect.terminaţii nervoase libere din epiderm şi derm. presiunea. Sensibilitatea tactilă. 7.1. axonul celui de al doilea neuron se încrucişează (trece de partea opusă). tactul. De obicei. . Burdach).1. presiunea. Sensibilitatea proprioceptivă inconştientă are primul neuron în ganglionul spinal. Receptorii sensibilităţii tactile sunt de tipul mecanoreceptorilor.1. spre scoarţa vermisului cerebelos.

. Topognozia reprezintă capacitatea de localizare a unei excitaţii tactile de către subiect.corpusculii Ruffini sunt localizaţi în hipoderm.terminaţiile nervoase amielinice din jurul foliculilor piloşi. . vibraţiile care produc modificări rapide în starea mecanică a ţesuturilor (îndoire.96 . . vârful limbii. Au rol în sesizarea caracteristicilor spaţiale ale obiectelor. buze. Stereognozia reprezintă capacitatea de recunoaştere cu ochii închişi a obiectelor plasate pe tegumente.corpusculii Pacini sunt localizaţi în ţesutul subcutanat. zone acoperite cu păr. sunt stimulaţi de atingerile puternice.3 mm) şi minimă pe spate. muşchi. articulaţii. sunt sensibili la atingerile fine. sunt situaţi în epiderm. Capacitatea de discriminare tactilă a tegumentelor depinde de densitatea receptorilor pe unitatea de suprafaţă fiind maximă pe pulpa degetelor (2.corpusculii Merkel. coapse (67 mm). faţa plantară a picioarelor. detectează presiunea. . deformare. sunt receptori specializaţi pentru căldură. sunt foarte numeroşi în vârful degetelor zona palmei.corpusculii Meissner din derm. . cifrelor scrise cu un ac bont pe tegumente. sesizează mişcările de îndoire a firului de păr. elongare). Dermolexia reprezintă capacitatea de recunoaştere a literelor.

2. Senzaţiile de rece.protoneuronul localizat în ganglionul spinal. 7. senzaţiile vibratorii şi de presiune. de unde pleacă calea spino-talamică ventrală şi dorsală (conduc sensibilitatea protopatică tactilă. Deutoneuronul poate fi localizat şi în nucleii Goli şi Burdach.1. ce conduce informaţii privind tactul epicritic. de unde .al III-lea neuron se găseşte în nucleii talamici (fig.1. cald sunt apreciate subiectiv în raport cu zeroul fiziologic (echivalent cu temperatura suprafeţei tegumentelor. .2. Sensibilitatea termică generală 7.97 7. 25). care primesc aferenţe pe calea spino-bulbară.2. .1. Receptorii pentru cald (Ruffini) şi pentru rece (Krause) sunt localizaţi în derm. .1. 7.36°C.protoneuronul localizat în ganglionul spinal.2.deutoneuronul: localizat în cornul posterior medular.2.1. de la 20 . Căile de conducere sunt reprezentate de: .deutoneuronul localizat în cornul posterior medular. de presiune. termică şi dureroasă).1. Căile de transmitere sunt: .

tendoanelor. Din aceste căi se trimit colaterale la motoneuronii din coarnele posterioare ale măduvei (asigură arcuri reflexe senzitivo-motorii).organul tendinos Golgi localizat la joncţiunea musculotendinoasă recepţionează tensiunea realizată în tendon în timpul contracţiei musculare. 7. In cavitatea bucală se găsesc: interoceptori ce culeg informaţii din vase. CAVITATEA BUCALĂ CA ZONĂ REFLEXOGENĂ: REFLEXE MOTORII ŞI SECRETORII Cavitatea bucală reprezintă regiunea organismului cea mai expusă influenţei mediului exterior. 7. pro-prioceptori (receptori . Căile ascendente ale sensibilităţii termice realizează conexiuni cortico-hi-potalamice. periost fascii musculare. conexiuni ce participă la homeostazia termică.al III-lea neuron este localizat în talamus.3. au rol în recepţionarea presiunii. iar receptorii articulari asigură simţul poziţiei.2.fusurile neuro-musculare. 7. Căile de conducere ale sensibilităţii proprioceptive conştiente sunt asigurate de căile spino-bulbare Goll-Burdach.corpusculii Vater-Pacini sunt localizaţi în tendoane. tendoane. talamo-hipotalamice.1. . elongaţiei.3.1. Sensibilitatea profundă inconştientă ce recepţionează şi transmite informaţii privind starea fusurilor neuro-musculare şi a organelor tendinoase Golgi. . Receptorii musculari asigură tonusul muscular bazai şi postura inconştientă a membrelor. Sensibilitatea proprioceptivă generală Analizatorul proprioceptiv sau kinestezic recepţionează excitaţiile legate de mişcările şi poziţia diferitelor segmente ale corpului.1. Receptorii sensibilităţii proprioceptive sunt de 4 tipuri: . îl codifică şi îl transmit sistemului nervos. 7.98 pleacă fascicolul spino-talamic dorsal. care recepţionează întinderea şi modificările de tensiune musculară. ligamentelor şi suprafeţelor articulare.terminaţiile nervoase libere din articulaţii.1. .3. muşchi participă şi la transmiterea durerii profunde. Receptorii existenţi în cavitatea bucală transformă stimulul recepţionat în influx nervos. . transmise de la nivelul muşchilor. articulaţii. prin calea spino-cerebeloasă spre cerebel. la calea spino-cerebeloasă şi formaţiunea reticulată (controlează adaptarea automată).2.

b) după tipul de răspuns: . voma. Receptorii senzaţiei dureroase ( algoreceptori) sunt teminaşii nervoase libere amielinice sau mielinice la nivelul mucoasei.organ efector: muşchiul striat (pentru reflexele somatice). . cardiac şi ţesutul glandular (pentru reflexele vegetative).de apărare .efectorii sunt glandele.efectorul este musculatura striată. Clasificarea reflexelor: a) după tipul de efector: . intestinală. . culeg senzaţii gustative. exteroceptori. vorbirea.motor . secretorii digestive. motoare sau secretoare.somatice .receptori. termică. muşchilor. Dinţii au o mare sensibilitate la nivelul dentinei. articulaţiei. lacrimală. epiglotă. pulpei dentare. . centripete. zone de sensibilitate maximă a organismului. palatul dur. Reflexul reprezintă transformarea unei stimulări senzitivo-senzoriale într-o reacţie efectorie motoare sau secretoare. gastrică. . . aferente. biliară. parodonţiu. . . centrifugă. proprioceptori. Receptorii tactili au densitatea cea mai mare la nivelul buzelor. periostului. muşchiul neted.99 musculari) ce asigură activitatea motorie a sistemului dento-maxilar (masticaţia. este format din: . supt.secretor . Cavitatea bucală constituie o zonă reflexogenă deosebit de importantă datorită bogăţiei şi diversităţii de receptori localizaţi aici.secreţia salivară. . Reflexele pot fi: elementare (înnăscute. Receptorii gustativi sunt localizaţi în principal pe suprafaţa dorsală a limbii ca şi în mucoasa jugală. deglutiţie. Receptorii senzaţiilor termice au densitate cea mai ridicată la nivelul buzelor şi a limbii. reprezentată de nervii corespunzători somatici sau vegetativi. vălul palatin. Arcul reflex este suportul anatomic al actului reflex. care pot fi de tip interoceptori. simţul gustului. tusea.voma. reflexul suptului. strănut. muşchii netezi ai vaselor şi viscerelor. Arcul reflex elementar. Receptorii tactili au rol şi de presoreceptori. deglutiţie. participă la procesele secretorii şi motorii ale tubului digestiv. vorbirea) şi exteroceptori ce asigură sensibilitatea tactilă. dureroasă. deglutiţia. vârfului limbii.cale efectoare. lăcrimare.vegetative . au căi preformate) şi condiţionate (câştigate) se realizează prin legături între centrii nervoşi din scoarţa cerebrală. c) după funcţie: . mucoasa palatului dur.reflexul masticator. gingii. somatic sau vegetativ.centru nervos localizat în măduva spinării sau trunchiul cerebral.de nutriţie: masticaţie.căi senzitive.

reflexul de contracţie tonică a muşchilor masticatori.corpusculii Ruffini şi Pacini ce detectează presiunile mari adică deformările mai pronunţate ale tegumentelor sau a mucoaselor.1. Pentru buze. Receptorii din ligamentul periodontal sunt de tip mecanoreceptori.de reglare a poziţiei .corpusculii Meissner localizaţi la nivelul buzelor şi în vârful degetelor sunt sensibili la atingerile fine şi se adaptează rapid. Pragul tactil reprezintă presiunea minimă necesară pentru a determina o senzaţie tactilă. ca şi mecano-receptori din ligamentul periodontal şi articulaţia temporo-mandibulară. vizual. se declanşează numeroase reflexe cu importanţă atât locală cât şi pentru organism în întregime.3. Pragul de discriminare reprezintă distanţa minimă între două vârfuri de ac aplicate pe piele. în ligamentul periodontal au fost descrise fibre . . Receptorii din tegumente şi mucoase sunt de tip mecanoreceptori stimulaţi de deformările mecanice. Pragul tactil la nivelul nasului. Densitatea şi felul receptorilor din diferitele arii tegumentomucoase condiţionează sensibilitatea la stimulii mecanici a acestor zone. cu punct de plecare din cavitatea bucală.100 . puternică a obiectelor cu pielea. . olfactiv. conţin fibre nervoase care merg de la vârful rădăcinii dintelui spre marginea gingiei. SENSIBILITATEA SISTEMULUI ORO-FACIAL Sistemul oro-facial este dotat cu o mare sensibilitate la diferiţi stimuli din mediul extern. 7. 7. Se descriu mai multe tipuri: .3. datorită inervaţiei somato-senzitive deosebit de bogată şi organelor senzoriale (gustativ. auditiv) ce sunt concentrate în regiunea cefalică. Deci. . Sensibilitatea tactilă a sistemului oro-facial Simţul tactil este considerat în primul rând un simţ cutanat dar include şi receptorii tactili din cavitatea bucală. mai ales din vârful limbii. semnalizând atingerea continuă.discurile Merkel se găsesc în pielea glabră. la care sunt percepute ca stimuli separaţi. buzelor.terminaţiile nervoase libere sunt răspândite pretutindeni şi servesc la detectarea atingerilor uşoare şi a variaţiilor de presiune. pulpa degetelor acest prag este de 1. reflexul maseterin. pulpa degetelor este de 2-3 g iar pentru regiunea spatelui este de 50 g.2-2 mm iar pentru spate este 60-70 mm. inclusiv stimuli nociceptivi.

primul neuron aflându-se în ganglionul jugular. regiunea retroauriculară. sunt asociate fibrele C amielinice cu viteză mică de conducere. glosofaringieni (IX). pentru molari 6-7 g. Mecanoreceptorii periodontali sunt implicaţi în: controlul prin feedback senzorial al mişcărilor de masticaţie. membrana timpanului. vagi (X) şi trigemeni (V). iar pentru cald. primul neuron se găseşte în ganglionul Andersch.101 nervoase mielinice cu diametrul 10-12 micrometri implicate în senzaţia tactilă şi fibre nervoase cu diametru mic. La dinţii depulpaţi pragul tactil a crescut cu 57%.3. Căile de conducere intranevraxiale pentru sensibilitatea somestezică a sistemului oro-facial Inervaţia senzitivă a sistemului oro-facial este asigurată de nervii faciali (VII). cu viteza de conducere 0. 7. Terminaţiile nervoase libere transmit impulsuri prin fibre amielinice de tip C.32 g. conductul auditiv extern.3.3. pavilionul urechii. 7. mucoasa laringofarigiană.44 g. De la receptorii tactili specializaţi impulsurile nervoase se transmit prin fibre senzitive de tip A beta cu viteză de conducere 30-70 m/sec. în senzaţia tactilă şi de presiune de la nivelul dinţilor asigurând aşa numitul "simţ ocluzal". Nervul glosofaringian culege sensibilitatea din faringe. Nervul facial culege sensibilitatea din regiunea feţei. Terminaţiile receptorilor pentru rece sunt asociate cu fibrele senzitive A delta. regiunea retroauriculară şi din 2/3 anterioare a limbii. 6 micrometri. Clasic. pentru canini 1. Nervul vag culege sensibilitatea din jurul conductului auditiv extern. Stimulul mecanic aplicat pe dinte determină deplasarea dintelui în alveolă urmată de stimularea mecanoreceptorilor periodontali chiar la o deplasare de 2-3 micrometri. fibrele ascendente (axonii) ajung în talamus (al IlI- . La dinţii normali. dar nu abolit. Protoneuronii acestor nervi fac sinapsă cu deutoneuronul situat în nucleul solitar.5-2 m/sec. iar pentru cald. Sensibilitatea termică a sistemului oro-facial Sensibilitatea termică este rezultatul stimulării receptorilor specifici pentru cald sau rece situaţi în derm sau mucoasă.2. ce conduc sensibilitatea dureroasă. după încrucişare. receptorii pentru rece au fost consideraţi corpusculii Krause. Primul neuron este în ganglionul geniculat. 1/3 posterioară a limbii. Prin anestezia ligamentului periodontal pragul de discriminare este redus. receptorii Ruffini. pragul tactil este pentru incisivi 1-0. iar de aici.

1. 7. nervul mandibular. planşeul bucal. gingie. pterigoidian intern şi extern. dinţilor. pântec anterior al digastricului. conjunctivă. dinţii de pe arcada maxilară. gingia superioară. culege sensibilitatea proprioceptivă a muşchilor masticatori: maseter milohioidian. conjunctivei.4. Ramurile senzitive ale trigemenului Cele trei ramuri senzitive ale trigemenului sunt: nervul oftalmic. Nervul oftalmic culege stimulii din tegumentul frunţii. maseterină superioară. bucale şi sinusale. 7. Prin porţiunea motorie. Fibrele celor trei ramuri pătrund în cutia craniană. Cei trei nuclei senzitivi ai trigemenului sunt: . 26).3. globul ocular. nervul maxilar superior şi ramura senzitivă a nervului mandibular (Fig. precum şi a unei suprafeţe intinse din duramater.3. buza inferioară. dinţii de pe mandibulă. mucoaselor nazale. parodonţiu.102 lea neuron) de unde sunt proiectate în regiunea inferioară a girusului postcentral. plafonul cavităţii nazale. paro-tidă. în ganglionul Gasser. Nervul trigemen are trei nuclei senzitivi cu rol în inervaţia senzitivă şi reflexele monosinaptice ale muşchilor masticatori. cavitatea nazală. Nervul maxilar superior culege stimulii din regiunea infraorbitară. bolta palatină. cornee. Fiziologia trigemenului Nervul trigemen este a V-a pereche de nervi cranieni.4. unde se află primul neuron. temporal. Trigemenul asigură prin fibrele sale senzitive inervaţia tegumentelor feţei şi porţiunii anterioare a capului. pleoapa superioară. buza superioară. Nervul mandibular senzitiv culege stimulii din regiunea temporală. piramida nazală. Este un nerv mixt: senzitiv şi motor.

axonii săi fac sinapsă în nucleul senzitiv principal al trigemenului cu deutoneuro-nul. parodontali ca şi sensibilitatea profundă şi durerea musculară. . receptorii gingivali. de unde. creste alveolare. . Acesta prelucrează şi transmite excitaţiile venite de la proprioceptorii din muşchii temporali. primeşte excitaţiile exteroceptive tactile din regiunea corespunzătoare celor trei ramuri ale trigemenului. maseter. de unde se proiectează în circumvoluţia parietală post centrală S1 (fig. de aici.nucleul mezencefalic cuprinde corpul neuronilor din desmodonţiu care nu intra în ganglionul Gasser. .nucleul spinal al trigemenului prelucrează şi transmite excitaţii termice şi dureroase din întregul tract trigeminal.nucleul senzitiv principal al trigemenului este aşezat în punte. este nucleul integrator al masticaţiei. în ganglionul Gasser se găseşte protoneuronul sensibilităţii tactile. desmodonţiu. 27).103 . pterigoidian. axonii acestora intră în lemniscul trigeminal (tract trigeminotala-mic) şi ajung în nucleul ventro-postero-median al talamusului (III neuron).

trimite axonii în tractul trigeminotalamic (tract cvinto-talamic) ce ajung în talamus.104 Din ganglionul Gasser pleacă fibre descendente ce formează tractul bulbospinal al trigemenului. formându-se calea trigemino-reticulo-talamică. De aici. Din traiectul ascendent al căilor senzitive se desprind colaterale: . ce primeşte fibre senzitive de la proprioreceptorii muşchilor masticatori. tactilă brută spre nucleul ventro-posteromedian al talamusului (al III-lea neuron). axonii se încrucişează pe linia mediană. partea inferioară. din nucleul mezencefalic al trigemenului. dureroasă şi fac sinapsă cu deutoneuronul în nucleul spinal al trigemenului. se alătură lemniscului trigeminal (tract trigeminotalamic) şi conduc sensibilitatea termică. Din nucleul spinal al trigemenului se trimit fibre şi spre neuroni din substanţa reti-culată. mecanoreceptorii perio-dontali şi gingivali. Protoneuronul. ce conduce sensibilitatea dureroasă spre nucleul ventro-postero-median al talamusului (al III-lea neuron) de unde se proiectează în girusul postcentral. ce conduce sensibilitatea termică.

temporal. vasomotorie. Ramurile motorii ale trigemenului Nucleul motor al trigemenului este localizat în porţiunea superioară a punţii. care determină realizarea bolului alimentar). 7. milohioidian). Rădăcina motorie inervează: muşchii ridicători ai mandibulei (maseter. reflexul lacrimal. Excitarea unei ramuri cutanate. perista-filinul extern (muşchiul dilatator al trompei Eustachio). Reflexul miotatic: întinderea maseterului prin coborârea mandibulei. sudoripară şi trofică. Lezarea trigemenului poate determina pierderea precoce a dinţilor. Trigemenul are şi o funcţie neurovegetativă reprezentată de funcţia secretorie. Rădăcina motorie a trigemenului este alcătuită din prelungirile neuronilor localizaţi în nucleul motor. Funcţia secretorie este realizată de fibrele secretorii de natură parasim-patică ce traversează trigemenul şi care vin în realitate de la nuclei ce aparţin facialului şi glosofaringianului (nucleul lacrimonazal.4. nucleul senzorial mezencefalic al trigemenului (asigurând reflexul miotatic de ridicare a mandibulei) şi de la cortexul motor prin căile cortico-pontine (asigurând reflexul masticator coordonat. pterigoidian intern. reflexul oculo-cardiac. Reflexul maseterin: se produce o contracţie a maseterului la percuţia arcadei dentare inferioare. Nucleul motor al trigemenului primeşte aferente de la: fusurile proprioceptive musculare. nucleul salivator superior. Funcţia vasomotorie se datoreşte fibrelor de natură simpatică vasomotorie ce parcurg ramurile trigemenului.3.105 fibre pontopontine. Funcţia trofică cuprinde toate ţesuturile feţei şi este dependentă de ganglionul Gasser. reflexul maseterin-miotatic. descuamarea corneei sau chiar ulceraţie. determină stimularea proprioceptorilor musculari. Trigemenul participă la numeroase reflexe alimentare şi de apărare: deglu-titie. Deglutiţia este posibilă numai dacă are loc închiderea gurii prin contracţia maseterului. extern. reflexul corneean de clipire. finalizat. bolnavul având gura întredeschisă. După secţiunea trigemenului reacţiile vasorno-torii sunt intense şi de durată.2. nucleul salivator inferior). Funcţia sudorală se realizează cu participarea fibrelor de natură simpatica ce străbat ramurile trigemenului. reflexul masticator. fibre proprioceptive trigeminale pentru cerebel şi pentru căile descendente. muşchiul ciocanului (muşchi tensor al timpanului). reflexul suptului. ceea . cu care închid reflexe monosinaptice sau polisinaptice. nazale sau gustative duce la hiperhidroză facială. reflexul de strănut.

Receptorii . determină: scăderea frecvenţei cardiace. inervată de trigemen. Leziunea bilaterală a rădăcinilor motorii a trigemenului determină coborârea permanentă a mandibulei cu imposibilitatea de masticaţie. pe cale eferentă vagală. Strănutul începe printr-o inspiraţie profundă urmată de contracţia puternică a muşchilor expiratori cu glota închisă. 7. hipotensiune arterială. SENSIBILITATEA DUREROASĂ GENERALĂ ŞI OROFACIALĂ Durerea. Durerea se manifestă sub anumite forme: înţepătură. arsură. durere surdă. atingerea buzelor sau a altor zone din apropiere declanşează suptul. vasodilataţie. Reflexul lacrimal: este declanşat de iritaţiile corneei. ceea ce determină creşterea presiunii intratoracice urmată de deschiderea bruscă a glotei şi epiglotei. Reflexul de strănut: este un reflex de apărare.106 ce induce reflex. îndeplinind astfel o funcţie de salvare a vieţii. cu pleoapele închise. induce prin aferenţa trigeminală activarea centrului bulbar depresor cardiac. conjunctivei şi mucoasei nazale. dar poate fi iniţiat şi cortical (plânsul). 7. Reflexul corneean de clipire: atingerea corneei cu un tampon mic de vată determină clipirea. cu viteză medie de conducere 15 m/s şi ale fibrelor amielinice de tip C cu viteză de conducere 0. Are loc expulzarea explozivă a aerului ce antrenează corpul stăin sau substanţa iritantă din nas. Reflexul oculo-cardiac: compresiunea fermă a globilor oculari. Reflexul dispare în jurul vârstei de un an.4. Receptorii nociceptivi Aceştia sunt terminaţii nervoase libere ale fibrelor mielinice subţiri A delta. zone inervate de trigemen. însoţite întotdeauna de o reacţie afectivă. care semnalizează acţiunea unor agenţi nocivi asupra organismului.4. contracţia maseterului urmată de închiderea gurii. Acesta. Reflexul suptului: la sugar. Leziunea unilaterală a rădăcinii motorii a trigemenului determină devierea spre partea bolnavă a ovalului gurii. declanşat de factori iritanţi ai mucoasei nazale. scăderea forţei de contracţie miocardică. Reflexul corneean de clipire este diminuat sau abolit bilateral în comă (în funcţie de profunzimea comei) şi în anestezie generală.5 m/s.1. constituie un sistem de alarmă. în patologia oro-facială durerea ocupă un rol principal şi este însoţită adeseori de reacţii afective importante din partea individului.

mecanoalgoceptori. rupturi ale muşchilor masticatori. pot fi: termoalgoceptori. inflamaţia. urcă în pulpa dentară. periost. Din punct de vedere practic însă se asociază durerea dentinară cu durerea pulpară. densitatea ei crescând pînă la maturizare. bogat inervate. deplasarea de lichide prin dentină. se răspândesc către bolta şi pereţii camerei pulpare. în schimb dentina radiculară. între odontoblaste şi terminaţiile nervoase senzitive existând joncţiuni de tipul sinapselor. ischemia. histamina. ale periostului. Mecanismul de producere are la bază: scăderea O2. ce determină durerea facială. Stimulii nociceptivi ar induce deplasarea nucleelor odontoblastelor în tubii dentinali. Se acceptă. care stimulează chemoreceptorii vasculari pulpari generând durere. pereţii arteriali.4. nu se adaptează. suprafeţele articulare. în funcţie de stimul. Durerea musculară este dată de spasmul. asemănător terminaţiilor nervoase libere din tegument. după care receptorii din pulpă ar fi stimulaţi de perturbările mecanice consecutive deplasării conţinutului tubilor dentinali. plexul Raschkow. că fibrele nervoase pătrund în stratul intern al dentinei având funcţie de receptori. Nociceptorii au posibilitatea de a răspunde la mai multe categorii de stimuli. Terminaţii nervoase libere trigeminale s-au găsit în dentina circumpulpară coronară. în general. articulaţiei temporomandibulare. sunt răspândiţi în toate ţesuturile. dar au densitate mai mare în stratul superficial al pielii. Durerea de origine vasculară poate rezulta din leziuni ale vaselor sau ţesutului perivascular. . serotonina. Inervaţia dentinară senzitivă apare odată cu erupţia dinţilor. histamina. La acest nivel s-au pus în evidenţă şi fibre vegetative ce sunt asociate vaselor de sânge pulpare. acumularea de acid lactic. Vasele sanguine au chemoreceptori. S-a emis şi ipoteza hidrodinamică. joncţiunea amelo-dentinară nu au inervaţie.2. paralel cu sensibilitatea dureroasă la stimuli termici şi electrici. 7. Inflamaţia pulpară se însoţeşte de eliberarea de substanţe algogene. care ar determina modificări de presiune la nivelul pulpei. pH acid. Durerea în regiunea-orofacială Durerea dentară Inervaţia dinţilor este asigurată de nervii dentali (ramuri din trigemen) ce pătrund prin orificiul apexian. Receptorii nociceptivi intradentinali se pare că sunt constituiţi de către odontoblaste a căror prelungiri intră în dentină. care induc durerea musculară. formând un plex de fibre mielinice şi amielinice sub-odontoblastic (plex Raschkow). stratul odontoblastic.107 nociceptivi. chemoalgoceptori. sensibili la substanţe producătoare de durere: bradikinina. deoarece ţesutul pulpar este aproape întotdeuna implicat în suferinţa dentinei.

Herpes Zoster .Abcese laterale (periodontale) .108 Durerea de origine salivară . durere asociată cu reacţii emoţionale puternice.Fractura maxilarului .Carcinom şi alte neoplasme c) Boli ale maxilarelor: .Traumatisme ale protezei .Boli ale mucoasei bucale . AFECŢIUNI ALE GURII ŞI MAXILARELOR a) Boli ale dinţilor şi ţesuturilor de susţinere: .Herpes simplex . Durerea apare în timpul alimentaţiei când saliva secretată produce distensia sistemului canalicular.Gingivita ulcerativă acută b) Boli ale mucoasei orale: .Osteită alveolară .Lichen plan eroziv .Afte recurente . evacuarea ei fiind diminuată prin obstrucţia realizată de sialoliţi.Tumori maligne d) Durerea la pacientul edentat: . Convergenţa la nivelul trunchiului cerebral a fibrelor periferice pentru sensibilitatea dureroasă oro-facială ca şi spasmul vascular reflex. Cauzele cele mai frecvente ale durerii în regiunea maxilarelor şi a feţei sunt pulpitele şi periodontita periapicală secundare cariei dentare.se produce datorită prezenţei sialoliţilor în glandele salivare. Durerea raportată (iradiată) este durerea resimţită simultan în alt loc decât în cel afectat.Osteomielită .Tuberculoză .Periodontita periapicală . leziunilor termice din timpul manevrelor stomatologice . 1991) 1. pot explica iradierea durerii. PRINCIPALELE CAUZE DE DURERE ÎN REGIUNEA OROFACIALĂ (după CAWSON.Fracturi . Durerea este cel mai frecvent simptom pentru care pacientul se adresează medicului.Pulpite secundare: cariilor.Osteomielită .Boli ale maxilarelor e) Durerea postoperatorie: . fracturilor de coroană.

7.Calculi salivari .Nevralgia trigeminală . este necesară sedarea pacientului prin medicamente anxiolitice. Când anxietatea devine insuportabilă. iar anxietatea creşte sensibilitatea la durere şi ocazional poate crea sindromul dureros.Tumori intracraniene .Boli ale dinţilor şi ţesuturilor de susţinere .Parotidita acută . Controlul durerii.Sindrom Sjogren . la pacienţi cu grad mare de nervozitate este dificil. foarte rar poate cauza durere în maxilarul superior e) Durerea de origine vasculară: .Nevralgia trigeminală . Căile de conducere al sensibilităţii dureroase generale Nociceptorii sunt în legătură cu primul neuron. Durerea cauzează anxietate.4.Boli ale articulaţiei temporomandibulare . localizat în ganglionul spinal.Neoplasme d) Boli ale ochilor: .oreion .Carcinoame b) Boli ale glandelor salivare: .Scleroza multiplă g) Durerea facială psihogenică.Migrena .Neoplasme c) Boli ale urechilor: .109 . Durerea şi anxietatea sunt totdeauna asociate. care face sinapsă cu neuronii intercalări din .Otită medie .Arterita temporală .Zona Zoster .Infarct miocardic f) Dureri ale sistemului nervos: .Leziuni ale trunchiului nervos sau afectarea nervilor în ţesutul cicatricial f) Durerea masticatorie: . BOLI EXTRAORALE a) Boli ale sinusurilor: .Calculi salivari (durerea se declanşează la începutul alimentaţiei) 2.Nevralgia postherpetică .3.Arterită temporală .Sinusite acute .Glaucom.

astfel că un impuls dureros declanşează în acelaşi timp şi un reflex vegetativ. Din fascicolul spinotalamic se desprind colaterale. Al doilea neuron (deutoneuronul) este localizat în cornul posterior medular unde îşi are originea tractul spinotalamic. fie pe calea trigemino-reticulo-talamică. din nucleul spinal al trigemenului. subcortical al durerii) este multisinaptic. nespecific. ce realizează conexiuni cu substanţa reticulată a trunchiului cerebral. la nivelul ariilor asociative. fie prin lemniscul trigeminal. sau cvinto-talamic) şi conduc sensibilitatea tactilă brută. Controlul durerii prin stimuli aferenţi: .110 substanţa gelatinoasă' Rolando. specific. De la deutoneuron se trimit conexiuni la un neuron vegetativ din cornul lateral medular. hipotalamusului şi nucleii cenuşii. informaţiile de la nociceptori se transmit. legături responsabile de manifestările respiratorii şi circulatorii din cursul durerii.la nivelul medular: activitatea fibrelor A alfa groase blochează transmiterea impulsurilor nociceptive vehiculate de fibrele A delta şi C. difuz în talamus şi de aici se proiectează difuz pe scoarţă. are o somatotopie foarte precisă. un grup de fibre descendente merg la nucleul spinal al trigemenului unde fac sinapsă cu deutoneuronul. Aceasta se explică prin teoria "controlului de poartă" care se bazează pe fenomenul de inhibiţie presinaptică. conduce încet.tractul paleo-spinotalamic (extralemniscal. Din tractul spinotalamic se descriu două căi: . integrative ale rinencefalului. iar alte fibre se îndreaptă spre substanţa reticulată formând cale trigemino-reticulo-talamică. Căile de conducere al sensibilităţii dureroase oro-faciale Ramurile senzitive ale nervului trigemen culeg informaţiile dureroase de la nociceptori şi le trimit în ganglionul Gasser (protoneuronul). termică. Deci. care sunt interpuşi între protoneuron şi deutoneuron. se termină în nucleii talamici. este corelat cu percepţia senzaţiilor dureroase precis localizate. . De aici. Este oligosinaptic. conduce rapid.tractul neo-spinotalamic (lemniscal). nu are o somatotopie precisă. Prin excitarea şi interacţiunea complexă a unor arii corticale variate se realizează comportamentul afectiv. ce transmite sensibilitatea dureroasă. se alătură lemniscului trigeminal (tract trigemino-talamic. Fibrele A alfa excită . Modularea durerii Controlul percepţiei dureroase se realizează prin stimuli aferenţi şi prin mediatori. emoţional şi cognitiv al durerii. de unde o parte din fibre se încrucişează pe linia mediană. care se termină în nucleul ventro-postero-median.

de a transmite excitaţiile la căile durerii. prin acţiune la două nivele: spinal şi supraspinal. prin . Această integrare manifestată prin capacitatea de evaluare a senzaţiilor dureroase şi reacţia motivaţional afectivă se realizează prin conexiunile cortexului cu rinencefalul.la nivelul cortical aferentele dureroase se proiectează pe lobul temporal (circumvoluţia retrorolandică). iar aceasta îşi exercită efectul inhibitor asupra deutoneuro-nului în "T" din cornul posterior medular. endorfine şi dinorfine. cuplaţi cu proteina G0 inducând închiderea canalelor de calciu. Sinteza enkefalinelor porneşte de la un precursor şi anume molecula de proenkefalină din care derivă: . de a modula transmiterea excitaţiilor dureroase.nucleul talamic ventro-postero-median filtrează şi controlează aferentele nociceptive.111 interneuronul inhibitor din substanţa gelatinoasă Rolando. aminopeptidaza. Enkefalinele sunt polipeptide. Principalul efect al enkefalinelor este analgezia (vezi tabelul 9). hipotalamusul şi substanţa reticulată a trunchiului cerebral. mai ales în sens inhibitor. octapeptid. Controlul durerii prin mediatori (neurochimia durerii): Mediatorii chimici ai durerii sunt substanţe apte de a stimula receptorii algogeni periferici. Metabolizarea enkefalinelor se realizează de către peptidazele: enkefa-linaza A. una conţine metionină (metenkefalina) şi alta izoleucină (leu-enkefalina). B. La nivelul coarnelor dorsale ale măduvei spinării interneuronii enkefalinergici.4 molecule de met-enkefalină şi câte o moleculă de leu-enkefalină. Enkefalinele acţionează pe receptori opioizi de tip: 5 (delta).substanţa reticulată a trunchiului cerebral are rol supresor asupra mesajelor ascendente spinale nociceptive. Substanţe inhibitoare ale transmiterii durerii sunt în principal opiaţii endogeni: enkefalinele (acţionează la nivel medular) şi endorfmele (acţionează la nivel diencefalo-mezencefalic). Există trei familii de opiaţi endogeni: enkefaline. Fibrele C subţiri şi A delta inhibă interneuronul din substanţa gelatinoasă. de aici calea de conducere se continuă pe lobii frontali unde se realizează percepţia dureroasă complex integrată în personalitatea subiectului. . favorizând astfel transmiterea impulsurilor nociceptive (tendinţa de "deschidere a porţii"). la terminaţiile nervoase din tractul gastro-intestinal (scad motilitatea intestinală) şi în substanţa gelatinoasă (având rol analgezic). . blocând astfel transmiterea impulsurilor nociceptive ("închiderea porţii"). Enkefalinele se găsesc în medulosuprarenală. . heptapeptid. în sistemul nervos central (având rol de transmiţător sinaptic). determinând fenomene excitatorii asupra deutoneuronului.

Sistemul descendent inhibitor. cuplaţi cu proteina G. Dinorfinele acţionează pe receptori membranari K (kappa). inducând închiderea canalelor de calciu. în special. prin calea finală comună serotoninergică. dinorfinele au efect analgezic. Activarea acestor receptori determină: creşterea conductanţei membranei pentru potasiu. în neurohipofiză şi hipotalamus (dinorfina 1-8). Receptor µ Ligand endorfine Efecte analgezie depresie respiratorie constipaţie euforie dependenţă mioză . Endorfinele se găsesc. scăderea excitabilităţii. prin inhibiţie presinaptică blocantă a eliberării de dopamină. Se găsesc în duoden (dinorfina 1-17). scad eliberarea substanţei P (mediatorul chimic al durerii) de la nivelul fibrelor nociceptive A8 şi C. hiperreactivitatea provocată şi agresivitatea). Dinorfinele au ca precursor molecula de pro-dinorfină. Tabelul 9. Endorfinele tip β (beta) sunt polipeptide cu 31 de aminoacizi care au ca precursor pro-opiomelanocortina ce se găseşte în lobul anterior şi intermediar al hipofizei şi în creier. hiperpolarizarea neuronilor centrali şi aferentelor primare. Endorfinele γ (gama) au efect neuroleptic (diminua activitatea spontană. Supraspinal. neuronii enkefalinergici activează sistemul descendent inhibitor al recepţiei nociceptive.112 inhibiţie presinaptică. în nucleul arcuat şi în nucleii periven-triculari (sistemul neuronilor secretori de P-endorfine) şi în adenohipofiză (de unde se eliberează în sânge printr-un mecanism calciu-dependent). Endorfmele a au efect psihostimulant. Endorfinele acţionează pe receptori specifici membranari µ (rniu). Ca şi alte peptide opioide. inhibă deutoneuronii căilor nociceptive din nucleii senzitivi ai trigemenului şi din coarnele dorsale medulare. prin acţiune asupra substanţei cenuşii periapeductale şi a nucleului rafeului bulbar.

substanţa P.2.113 K dinorfine analgezie diureză sedare mioză disforie δ enkefaline analgezie Acupunctura are efect analgezic prin stimularea producerii de opiaţi endogeni şi prin eliberarea de endorfine hipofizare. Acidoza locală activează prekalicreina care se transformă în kalicreină. opiaţii endogeni au efecte miorelaxante şi antisecretoare. 28). . prin scăderea eliberării de acetilcolină din plexurile intramurale. Substanţe producătoare de durere şi care facilitează transmisia ei sunt: bradikinina. La nivelul tractului digestiv. hidrogen ionii (când pH scade sub 6. blochează transmiterea ascendentă a mesajelor nociceptive. ATP. prosta-glandinele. rezultând diverse kinine cu rol vasodilatator şi care stimulează nociceptorii (Fig.2). prin intermediul formaţiei reticulate (unde se realizează sinapse serotoninergice). ionii de potasiu şi calciu. ce acţionează asupra kininogenului. Hipoxia locală determină acumularea de hidrogeni ioni. "Analgezia de stress" se produce datorită eliberării de endorfine hipofizare şi enkefaline medulosuprarenale. acumularea de substanţe vasoneuroreactive. durerea maximă este la pH 3. Serotonina. serotonina. histamina.

ce stimulează neuronii în "T" din corpul posterior medular activând deci transmisia ascendentă a mesajelor dureroase. numiţi eicosanoizi (Fig. 29). . De exemplu. PGE2. Aspirina. mediator. Prostaglandinele potenţează efectul substanţelor producătoare de durere şi anume efectul bradikininei. cu 20 atomi de carbon. Indometacinul.114 Substanţa P este un peptid endogen. prostaciclina stimulează formarea bradikininei care are efect excitator la nivelul nociceptorilor. Prostaglandinele (PG) reprezintă un grup de metaboliţi oxidaţi ai unor acizi graşi esenţiali. inhibă ciclooxigenazele deci sinteza de prostaglandine şi astfel au efect analgezic. Fibrele amielinice senzitive din pulpa dentară conţin substanţe P.

115 Nevralgia nervului trigemen Nevralgia trigeminală este dominată de simptomul durere. se descriu trei tipuri de nevralgie: . . Nevralgia trigeminală se caracterizează prin dureri violente. durere care este una din cele mai cumplite din patologia umană. . care survin în crize şi cuprind una sau două ramuri ale trigemenului. Clinic.sindromul trigeminal. .nevralgie trigeminală primitivă. paroxistice.nevralgie trigeminală secundară.

nevralgie esenţială.durerea din nevralgia trigeminală esenţială apare în crize. arsură. În timpul crizei se produce reflex o contracţie generalizată a muşchilor mimicii de partea hemifeţei bolnave.durerea este descrisă în mod diferit de bolnavi fiind comparată cu o înţepătură de cuţit. Extrem de rar "trigger zone" poate fi localizată extratrigeminal: pe rădăcinile C2-C3 respectiv nervii auricular mare şi marele occipital în haluce.e. masticaţie. În practică este adesea greu de identificat zona trăgaci. .116 Nevralgia trigeminală primitivă (NTP) Nevralgia trigeminală primitivă este descrisă încă din secolul I î.ramurile trigeminale sunt afectate ca frecvenţă în următoarea ordine: ramura a III-a. Caracteristicile clinice ale NTP: Caracteristicile clinice ale nevralgiei primitive sau esenţiale de trigemen se pot sistematiza astfel: . grimasa facială ar fi un mod de . .n. suflatul nasului ).Crizele încep brusc şi dispar brusc. Afectarea concomitentă a celor trei ramuri ale trigemenului este foarte rară. . nevralgie idiopatică. . bărbierit.durerea este întotdeauna declanşată de factori mecanici (vorbire. în timpul căreia asistăm la o contracţie bruscă şi repetată a muşchilor pleoapelor. . tic dureros al feţei. în axilă. apăsare. Durerea poate fi localizată strict la una dintre ramurile trigemenului.Examenul stomatologic poate declanşa de asemenea criza dureroasă. spălat. constricţie. dar în acelaşi timp poate iradia pe una din ramurile vecine sau se poate generaliza. . etc. în mod cu totul excepţional durerile pot iradia spre alte regiuni ale corpului cum sunt regiunile cervicală. NTP apare mai frecvent între 40-60 ani. Durerea trigeminală bilaterală este cu totul excepţională şi atunci când există ea poate fi simultană sau alternativă. a muşchilor pieloşi fără însă contracţia frontalului. muşchilor penorali.criza dureroasă din nevralgia de trigemen este constant însoţită de fenomene motorii şi vegetative. atingere. ramura a II-a şi ramura I. afectând ambele sexe. etc.durerea este limitată întotdeauna la teritoriul ramurilor trigemenului. bolnavul relatând confuz şi inconstant declanşarea durerii. cu o fulgerătură. fiind urmate de perioade de linişte totală.durerea are întotdeauna acelaşi punct de plecare periferic denumit zonă trăgaci sau "trigger zone" a lui PATRICK. şi este cunoscută în literatură sub denumiri ca: nevralgie trigeminală paroxistică. un hemispasm facial sau "grimasa facială" caracteristică. occipitală sau auriculară. După afirmaţia unor bolnavi.

sudoripară şi chiar salivară). luni sau ani de zile. contactul dintre rădăcina senzitivă şi artera sau vena petroasă. Acest proces s-ar produce în mod fiziologic. O altă teorie patogenică constă în susţinerea existenţei întinderii trige-minale datorită coborârii fosei cerebrale posterioare.după perioade lungi de suferinţă sau de răspunsuri terapeutice nesatis făcătoare unii dintre bolnavi pot prezenta tulburări psihice de diferite grade prezentând un facies şi având un comportament care trădează o mare suferinţă. a denumit această zonă declanşatoar zonă "dolorigenă" sau "trigger area" în prezent "trigger zone". s-a discutat influenţa factorilor mecanici de tip iritativ nivelul rădăcinii senzitive a nervului trigemen Printre aceşti factori sunt anevrismele. . ceea ce justifică susţinerea teori mecanice în patogenia ei. Nevralgia trigeminală este caracterizată de o perioadă refractară cai urmează fiecărei crize. Se poate observa că c frecvenţă mai mare a cazurilor se înregistrează în clinică primăvara şi toamna ceea ce ar putea sugera influenţa factorilor climatici şi atmosferici în declanşare. Dintre tulburările simpatice. angioamele. Teorii patogenice ale NTP: Nevralgia trigeminală are o patogenie complexă şi prezintă unele caracte ristici care o diferenţiază de alte tipuri de dureri nevralgice.durerea din nevralgia trigeminală nu cedează la antalgicele obişnuite. în 1914. Lungimea acestei perioade este direct proporţională cu intensitatea durata crizei precedente. ele survin ciclic după perioade de linişte de săptămâni. un rol deoseb: având receptorii tactili şi proprioceptivi. în timpul somnului.117 reacţie antalgic. Nevralgia esenţială a nervului trigemen ar putea fi produsă de către con presiuni la nivelul unghiului ponto-cerebelos. se constată manifestări vaso-motorii (roşeaţa feţei) şi secretorii (hipersecreţie lacrimală. putând varia doar intensitatea şi durata crizelor. având acelaşi caractere cu crizele precedente.crizele dureroase nu apar în timpul nopţii şi atunci când apar ele suni provocate de atingeri involuntare sau alte acte mecanice necontrolate. când datorită vârstei discurile .în toate situaţiile există o zonă declanşatoare în teritoriul cărei acţionează stimulii. şi accentuarea episoadelor dureroase. În majoritatea cazurilor stimulii sunt de natură mecanică. De asemenea. perioadă în care durerea nu mai poate fi provocată de ni< un stimul adecvat sau preferenţial. Aceste tuiburări rămân pe plan secundar faţă de accesul dureros. . PATRICK. . De obicei .durerile au un caracter recidivant. .

traumatice. Examenele clinice şi paraclinice pot pune în evidenţă: pulpite. Factori tumorali: . motorie şi vegetativă. Factorii etiologici ai NTS: a. ar însemna ca marea majoritate a vârstnicilor să sufere de nevralgie de trigemen.tumorile maligne de vecinătate care invadează secundar trigemenul la nivel extranevraxial şi care determină predominent .118 vertebrale cervicale se reduc prin atrofie senilă. deşi reproduc fidel caracterele durerii din nevralgia trigeminală prezintă totuşi foarte discrete semne de suferinţă organică a nervului (discrete zone de hipoestezie. osose. Din punct de vedere clinic. durerile trigeminale se pot apropia. care sunt rare. faptul că dacă întradevăr aşa s-ar întâmpla. Situaţia aceasta determină o angulaţie mai accentuată a nervului trigemen la nivelul stâncii osului temporal. Nevralgia trigeminală secundară este caracterizată prin simptomul durere care se datoreşte unor stări patologice în teritoriile de receptivitate ale trigeme-nului. Cauza nevralgiei. în situaţii excepţionale. scurtând coloana cervicală şi coborând conţinutul fosei cerebrale posterioare. diminuarea reflexului corneean. durerile sunt asociate cu semne de suferinţă organică a nervului trigemen. de caracterul celor din NTP. Împotriva acestei teorii vine. erupţii dentare dificile. infecţii nazale. datorită unui proces de demineralizare. tumorale. colesteatoame). fiind tipice pentru o serie de afecţiuni dento-parodontale. .tumorile paratrigeminale (meningioame. osteomielite. ca argument. Durerea se prezintă particular de la individ la individ în funcţie de reactivitatea acestora. etc. incluzii dentare. artrite temporo-mandibulare şi altele. etc). Nevralgia trigeminală secundară (NTS) Nevralgia trigeminală secundară. de obicei. anse vasculare. este decelabilă şi tratarea ei suprimă fenomenul dureros. implicând funcţia senzitivă. precum şi în acele cazuri în care deşi există tabloul clinic al nevralgiei trigeminale. litiază salivară. infecţii sinusale. reflexă. mucoase. formaţiuni chistice sau tumori extratrigeminale). Cel mai frecvent. S-a emis teoria că angulaţia nervului poate să apară şi datorită înclinaţiei anormale a stâncii. parodontite. alveolite postextracţionale. osteite. . se referă la toate cazurile care.schwanoamele sau neurofibroamele ganglionului GASSER sau ale rădăcinii trigeminale retrogasseriene. sinusale. la intervenţiile chirurgicale pentru suprimarea durerii se găseşte un factor de iritaţie trigeminală (bride leptomeningeale.

inflamaţiile periferice pe traiectul ramurilor trigeminale (afecţiuni ale pulpei dentare. aşa cum se întâmplă în tumorile de bază de craniu. Factori inflamatori: . Ca atare. . Durerile preced de regulă apariţia veziculelor herpetice.) nu reprezintă factori etiologici ci doar factori favorizanţi. etc. în unele cazuri durerile survenind tardiv după apariţia veziculelor. Sediul procesului virotic se află. etc. durerile trigeminale apar tardiv în evoluţia leuconevraxitei. luesul.scleroza în plăci: în general. . Dacă sunt afectaţi nervii lacrimal şi nazociliar pot să apară cheratite şi ulcere corneene. în ganglionul lui GASSER. sinusite. ci la toate procesele fiziologice. deci un sindrom trigeminal secundar. metabolice. reumatismul. putem vorbi de multiple aspecte ale homeostaziei. Homeostazia nu se referă numai la mediul intern. ce sunt indispensabile pentru asigurarea funcţiilor normale ale individului. umorale. nervoase.traumatismele cranio-cerebrale cu fracturi la nivelul apexului stâncii temporalului. Alţi factori etiologici: .herpesul este cel mai frecvent dintre aceşti factori şi afectează în procent de 95% din cazuri ramurile oftalmice. a acelor valori chimice. crizele malarice. . din organism. guta. ROLUL RECEPTORILOR BUCALI ÎN MENŢINEREA HOMEOSTAZIEI Homeostazia reprezintă menţinerea constantă a structurii organismului. diabetul. Sindromul trigeminal este dominat de o suferinţă organică a nervului trigemen şi a structurilor paratrigeminale. pot determina modificări reflexe în diverse ţesuturi şi organe. Durerile pot fi declanşate de stimuli exteroceptivi sau stresuri emoţionale fără a exista însă un "trigger zone" caracteristică. Sindromul dureros trigeminal secundar Sindromul dureros trigeminal secundar defineşte acele cazuri în care durerea nu este identică celei din nevralgia trigeminală şi nu este pe primul plan al simptomatologiei.119 semne organice de suferinţă a trigemenului.arahnoiditele de fosă cerebrală posterioară -reprezintă un factor etiologic cert deşi este foarte rar. Deci. c. La nivelul cavităţii bucale au fost evidenţiate influenţe generale. . în general. Dar şi procesele metabolice şi nervoase ce se desfăşoară în structurile acestei cavităţi. începând de la celulă şi până la comportamentul ansamblului organismului. b.

. gustativi. secreţia salivară. deglutiţia sunt acte care se desfăşoară prin intermediul receptorilor bucali. care au rol de apărare.mimica nu are aspect static ci variază prin acţiunea muşchilor subiacenţi.masticaţia. . Receptorii gustativi prin aşezarea la nivelul cavităţii bucale declanşează în mod reflex secreţiile digestive. între limitele valorilor ideale. În schimb. eliminarea de medicamente. microorganisme. respectiv ale aparatului dento-maxilar. stimulii complecşi solicită mai mulţi receptori: olfactivi. acte care participă la homeostazia funcţiei digestive.fizionomia feţei . din mediul bucal sau extern. Ele reprezintă mecanismele fiziologice de reglare ale tuturor parametrilor funcţionali ai organismului. Aspectul feţei se modifică în permanenţă pentru a exprima veselie. iar aceasta la homeostazia întregului corp. sesizând substanţele alterate şi împiedicând folosirea lor. fizionomia participă atât la homeostazia sistemului dento-maxilar cât şi la homeostazia întregului organism.stimularea secreţiei salivare. contribuie la realizarea homeostaziei funcţiei de digestie. de comunicare. .120 putem vorbi de participarea receptorilor bucali. chimici. tristeţe. mecanismele de feed-back pozitiv sunt declanşate de către devieri mari ale parametrilor şi au ca rezultat accentuarea. Prin conexiune inversă se asigură o interacţiune între efect şi cauză. a stărilor afective. tactili. cât şi de o homeostazie între componentele cavităţii bucale. Homeostazia nu înseamnă lipsa de modificare. standard.uscarea regiunii orofaringiene determină senzaţia de sete.eliminarea şi la nivelul cavităţii bucale a substanţelor nocive (corpi cetonici. Ea are la bază procesul fiziologic de retroaferentare-conexiune inversă (feed-back). uree. gustaţia. musculari.menţinerea troficitaţii mucoasei bucale contribuie atât la protecţia ţesuturilor subiacente faţă de agenţii mecanici. infecţioşi. mucină. termici. cât şi la desfăşurarea normală a funcţiilor la acest nivel. corectarea făcându-se totdeauna de la efect la cauză. în afara aportului alimentar. metale grele).în cursul alimentării. Prin rolul funcţional de exteriorizare. . . Mecanismele de feed-back negativ determină readucerea parametrului deviat. ci un joc continuu între anumite limite cantitative impuse de dinamica echilibrului biologic. inclusiv a celor la nivelul aparatului dento-maxilar la homeostazia organismului. Cavitatea bucală participă la menţinerea homeostaziei generale prin: . Adaptarea secreţiei salivare. creşterea aportului hidric şi restabilirea echilibrului hidric. agravarea acestor dezechilibre ce se finalizează în starea de boală. . termici. asigură menţinerea umidităţii mucoasei în vederea articulării cuvintelor în timpul vorbirii. înapoi. componenţi cu rol antiseptic) în funcţie de natura alimentului. durere. în cazul intoxicaţiilor endogene. cantitativ şi calitativ (pH. .

30). Lobul parietal este preponderent senzorial şi de asociaţie. În cursul mişcărilor de secţionare.5 şi 7. Fonaţia.2 şi 43. prin comenzi corticale se asigură precizia mişcărilor mandibulei. cea mai mare reprezentare având buzele şi limba.2. urmate de mână şi police (fig.1. se comandă intervenţia şi a altor unităţi motorii astfel ca secţionarea să reuşească. PROIECŢIA CORTICALĂ A SENSIBILITĂŢII SOMESTEZICE ORO-FACIALE ŞI GENERALE Sensibilitatea oro-facială se proiectează în porţiunea inferioară a lobului parietal şi pe marginea superioară a santului lateral. scoarţa este informată de eficienţa contracţiilor. introdus între cele două arcade. Scoarţa somestezică primară este formată din ariile 3. Are o somato-topie precisă (homunculus senzitiv). vorbirea articulată.39 şi 40. iar dacă presiunea de secţionare este prea mică.121 De exemplu: în timpul actului motor al secţionării unui aliment. reprezintă mijlocul de comunicare între membrii societăţii şi determină homeostazia socială. Cuprinde ariile 3. prin intermediul cărei omul îşi exprimă gândurile. ca rezultat al contracţiei musculare.1. predominant contralaterală. . diversele regiuni sunt integral reprezentate pe scoarţă.

vizuale şi somestezice. buzele. se observă disocieri între tipurile de sensibilitate cutanată. ce asigură discriminarea şi grupare informaţiilor senzitive elementare. densităţii şi varietăţii mari a receptorilor din această zonă.122 Mărimea ariilor corticale este direct proporţională cu numărul şi varietatea receptorilor senzitivi din fiecare arie periferică a corpului. Aria 40 este un important centru asociativ ce integrează informaţiile ariilor auditive. sensibilitatea termică dispare prima şi se restabileşte ultima. de integrare a percepţiei presupunând recunoaşterea modelelor. prin anestezie locală. Porţiunea inferioară a ariei somestezice unde se proiectează gura. rahianestezie şi prin narcoză centrală. În faza instalării anesteziei cât şi în cea a înlăturării ei. Reprezentarea eorti-cală a percepţiei senzitivo-senzoriale din cavitatea bucală şi tegumentele fetei depăşeşte cu mult jumătatea zonei ocupate de percepţia somestezică a întregului corp. limba cuprinde şi aria corticală a gustului (aria 43). . Sensibilitatea cutanată poate fi suprimată în practica medicală. în cazul anesteziei locale. Ariile 39 şi 40 fac parte din scoarţa de asociaţie. Astfel. Aceasta datorită importanţei fiziologice a senzaţiilor produse din cavitatea bucală. Rahianestezia duce la suprimarea sensibilităţii durerose cu păstrarea sensibilităţii tactile. iar în emisferul dominat reprezintă centrul ideomotor. Cortexul somestezic este în conexiune cu cortexul motor. Câmpurile 5 şi 7 constituie aria somatopsihică de gnozie.

ACTIVITATEA MOTORIE SISTEMUL MUSCULAR ORO-FACIAL Muşchii sistemului oro-facial produc mobilizarea mandibulei. limbii şi vălului palatin. asigurând realizarea funcţiilor motorii specifice acestui sistem. mişcările buzelor. inserţiile este astfel constituită ca să realizeze o eficienţă cât mai mare cu minimum de efort. . ORGANIZAREA FUNCŢIONALĂ A SISTEMULUI MUSCULAR ORO-FACIAL Organizarea musculaturii privind conformaţia.1. 1.123 SISTEMUL ORO-FACIAL NOŢIUNI DE FIZIOLOGIE Ediţia a doua Volumul II . Randamentul cel mai mare al muşchiului se realizează când forţa generată de muşchi se aplică perpendicular pe rezistenţa de deplasat. dimensiunile.

realizează retropulsia mandibulei fiind astfel antagonist al pterigoidianului extern. Muşchii mobilizatori ai mandibulei Cuprind grupele musculare care asigură mişcările complexe ale mandibulei. ceea ce oferă posibilitatea efectuării unor mişcări de amplitudini variate şi asigurarea unui echilibru dinamic al elementului de deplasat. fasciculul mijlociu. propulsie şi diducţie a mandibulei. are o înclinare oblică spre înapoi.1. realizează depla sarea mandibulei în sus şi înapoi. muşchii limbii. Grupele musculare din regiunea oro-facială se pot clasifica în: muşchii mobilizatori ai mandibulei. muşchii propulsori. având rol în mişcările rapide cu contact ocluzal şi în masticaţia lejeră. Din punct de vedere funcţional. muşchii temporali: au inserţii principale pe scuama oaselor temporale şi pe apofizele coronoide. Muşchiul maseter realizează mişcări puternice de ridicare. 1. muşchiu temporal se împarte în trei fascicule: fasciculul anterior. cu direcţie aproape verticală. c. muşchii diductori. Masa musculară a maseterului se diferenţiază în trei fascicule: fasciculul superficial al maseterului orientat în jos şi posterior. fasciculul profund al maseterului cu traiect vertical. 1.1. . fasciculul mijlociu al maseterului cu traiect vertical. are fibre cu poziţie orizontală. faringelui.1. muşchii vălului palatului. muşchii coborâtori ai mandibulei. muşchii pieloşi ai feţei. laringelui. retropulsia mandibulei. Muşchiul pterigoidian intern are fibrele orientate oblic de sus în jos. Muşchii maseteri se insera pe arcada zigomatică şi faţa externă a unghiului goniac. Muşchiul temporal participă la: deplasarea mandibulei în sus şi posterior.1. mişcările de lateralitate.1. Muşchii ridicători ai mandibulei sunt: a. dinspre înainte spre înapoi şi dinăuntru către înafară. clasificate după funcţia lor şi direcţia de mişcare pe care o imprimă mandibulei în: muşchii ridicători ai mandibulei. deplasează mandibula în sus. muşchii regiunilor învecinate. fasciculul posterior. b.124 Sistemul muscular al aparatului oro-facial este organizat pe principiul grupelor musculare antagoniste. Acest aranjament al fibrelor face ca muşchiul maseter să aibă cel mai bun avantaj mecanic (eficienţă mecanică) independent de gradul protruziei mandibulei.

125 realizând mişcări de ridicare, propulsie şi diducţie a mandibulei. 1.1.1.2. Muşchii coborâtori ai mandibulei asigură coborârea mandibulei şi deschiderea gurii. Pot fi clasificaţi în: a. muşchii coborâtori propriu-zişi ai mandibulei ce cuprind: muşchiul milohioidian care împreună cu cel din partea opusă realizează o adevărată diafragmă ce formează planşeul gurii, delimitând astfel un etaj supramilohioidian şi unul submilohioidian; muşchiul geniohioidian se prezintă ca un muşchi aplatizat de sus în jos; muşchiul digastric, pântecele anterior. Aceşti muşchi coboară mandibula după ce osul hioid a fost fixat de muşchii infrahioidieni (subhioidieni). b. muşchii coborâtori indirecţi ai mandibulei cuprind muşchii care stabilizează osul hioid şi astfel participă indirect la coborârea mandibulei. Ei sunt reprezentaţi de: − − − − muşchiul stilohioidian, ridică osul hioid iar odată cu el şi scheletul laringelui, mişcare deosebit de importantă pentru deglutiţie; − muşchii subhioidieni: m. sternohioidian (conectează sternul, cartilajul tiroid şi osul hioid), m. omohioidian (se insera posterior pe omoplat), m. sternotiroidian, m. tirohioidian. − Contracţia acestor muşchi coboară şi stabilizează osul hioid, favorizând acţiunea de deschidere a gurii, a muşchilor suprahioidieni. Muşchii hioidieni în raport cu acţiunea lor se pot clasifica în: muşchiul digastric, pântecele posterior;

126 − muşchii suprahioidieni: digastric, stilohioidian, milohioidian, geniohioidian, care sunt ridicători ai hioidului când se contractă simultan şi au o inserţie fixă pe mandibulă. Contracţia simultană a muşchilor milohioidieni ridică planşeul bucal şi secundar aplică limba pe bolta palatină, care apasă, ca un piston, bolul alimentar spre faringe, deci aceşti muşchi participă direct la timpul bucal al deglutiţiei. în cazul când osul hioid este fixat de ceilalţi muşchi hioidieni, con tracţia simultană a muşchilor suprahioidieni (excepţie m. stilohioidian) determină coborârea mandibulei. − muşchii subhioidieni: sternocleidohioidian, sternotiroidian, tirohioidian, omohioidian. Toţi muşchii subhioidieni sunt coborâtori ai osului hioid, când se contractă simultan şi au inserţie fixă pe stern şi claviculă. M. tirohioidieni ridică laringele, când capătul hioidian este fixat pe m. suprahioidieni, având astfel rol în timpul faringian al deglutiţiei. Prin intermediul muşchilor suprahioidieni, muşchii subhioidieni pot deveni coborâtori ai mandibulei dacă punctul fix al inserţiilor lor îl constituie sternul şi clavicula. Contracţia bilaterală şi simultană a muşchilor omohioidieni deplasează hioidul înapoi. 1.1.1.3. Muşchii propulsori ai mandibulei proiectează înainte osul mandibular, realizând mişcarea de propulsie. In această categorie de muşchi sunt incluşi: m. pterigoidian extern, constituit din două fascicule: fasciculul superior orientat uşor oblic către înafară, în jos, înapoi şi fasciculul inferior cu direcţie aproape orizontală. Acesta reprezintă principalul muşchi propulsor; m. maseter, prin fasciculul superficial; m. pterigoidian intern, cu acţiune propulsoare secundară. 1.1.1.4. Muşchii retropulsori sunt reprezentaţi de m. temporali (prin fasci culul posterior), m. maseter (prin fasciculul superficial) şi m. pterigoidian intern. Grupele antagoniste ale muşchilor mobilizatori ai mandibulei sunt:

127 a. în sens vertical: − ridicători: maseter, pterigoidian intern, fasciculul anterior şi m. mijlociu al temporalului; − coborâtori: geniohioidian, milohioidian, pântecele anterior al m. digastricului, pterigoidian extern; b. în sens sagital: − propulsori: pterigoidian extern, intern, fasciculul superficial al m. maseterului; − retropulsori: fasciculul posterior al temporalului, fasciculul pro m. fund al maseterului, geniohioidian, pântece posterior al digastricului; c. în plan transversal: − m. pterigoidian extern, în contracţie unilaterală, 1.1,2, Muşchii pieloşi ai feţei Muşchii pieloşi ai feţei sunt muşchi subţiri, aplatizaţi, au una sau ambele inserţii mobile la nivelul tegumentului, prin contracţia lor realizează expresivitatea feţei. Muşchii pieloşi ai feţei localizaţi în jurul orificiilor (muşchii perio-rali, ai narinei, ai fantei palpebrale) acţionează ca dilatatori sau constrictori ai acestor orificii. Muşchiul orbicularul buzelor are un rol deosebit în sugere (succţiune), în prehensiunea alimentelor, în masticaţie, în pronunţia consoanelor Iabiale ("b", "p"), în pronunţia vocalelor "o", "u", în scuipat, suflat, fluierat, sărutat, etc. 1.1.3, Muşchii limbii Muşchii intrinseci şi extrinseci ai limbii (vezi capitolul Limba din volumul I, pag, 113) sunt consideraţi împreună cu muşchii oro-faciali ca muşchi auxiliari ai masticaţiei, intervenind în menţinerea alimentelor pe suprafaţa ocluzală şi deplasarea lor pe o arcadă sau alta. 1.1.4. Muşchii vălului palatului, laringelui, faringelui Muşchii vălului palatului cuprind cinci perechi de muşchi care au rolul de a închide nazofaringele în timpul deglutiţiei şi de a separa cavitatea bucală de bucofaringe şi de laringe în timpul deglutiţiei şi al fonaţiei. Prin con tracţia şi relaxarea coordonată a muşchilor vălului palatin se modifică istmurile dintre cavitatea bucală şi cea faringiană contribuind efectiv la masticaţie* deghitiţie, fonaţie şi respiraţie, Muşchii laringelui pot fi grupaţi în două grupe antagoniste: muşchii constrictori ai glotei care sunt şi adductori ai coardelor vocale, muşchi inervaţi de nervul recurent. Paralizia unilaterală a nervului recurent determină o voce bitonală; muşchii dilatatori ai glotei care depărtează coardele vocale. In timpul vorbirii sau cântatuhri, muşchii laringelui se contractă sau se relaxează coordonat asigurând

128 înălţimea sunetelor, intensitatea vocii. în timpul inspirului se contractă muşchii dilatatori ai glotei. în timpul expiraţiei şi al emiterii sunetelor înalte (acute), laringele este ridicat în sus şi înainte. Laringele este un organ cu mare mobilitate. Laringele este ridicat vertical şi puţin înainte la fiecare deglutiţie, la expiraţie forţată şi în timpul emiterii sunetelor înalte. Laringele coboară în timpul inspiraţiei şi în emiterea sunetelor joase. 1.1.4,3. Muşchii faringelui Faringele este un conduct musculo-membranos cu direcţie verticală la om, situat la răspântia dintre cavitatea nazală, bucală, pe de o parte şi laringele, gura esofagului, pe de altă parte. Bolul alimentar şi coloana de aer, trec obligatoriu prin faringe încrucişându-şi drumurile. Faringele este şi o cutie de rezonanţă. Afecţiunile faringiene se însoţesc de tulburări de deglutiţie, respiraţie, fonaţie. Musculatura faringelui este reprezentată de cinci perechi de muşchi dintre care trei sunt constrictori şi doi ridicători. Contracţia succesivă şi coordonată a muşchilor constrictori determină unda peristaltică ce conduce bolul alimentar spre esofag. Muşchii ridicători ai faringelui ridică faringele şi cartilajul tiroid în timpul faringian al deglutiţiei. Paralizia muşchilor constrictori ai faringelui (difterie, leziuni bulbare) precum şi contracţiile spastice ţtetanos, histerie, turbare) fac imposibilă deglutîţia, alimentele refulând spre fosele nazale sau spre laringe. 1.1.5. Muşchii regiunilor învecinate (muşchii asociaţi aparatului dento-maxilar) Muşchii regiunilor învecinate cuprind o serie de grupe musculare, care, îi mod secundar şi asociat, mobilizează mandibula sau participă la efectuare! funcţiilor principale ale aparatului dento-maxilar (masticaţia, deglutiţia, fonaţia mimica). Din această grupă de muşchi asociaţi reţinem: m. pielosul gâtului: ridică pielea gâtului exprimând frica, groaza; m. flexori ai capului, dintre care sternocleidomastoidianul imprima capului mişcarea de flexie (prin contracţie bilaterală), înclinarea laterala (prin contracţie unilaterală) sau rotarea (contracţie contralaterala). De asemenea, este un muşchi inspirator accesoriu; m. extensori ai capului prin tonicitatea lor menţin capul în poziţia de echilibru pe coloana cervicală. Hipertonia muşchilor extensori determină, c timpul, retrognaţia mandibulară iar hipertonia muşchilor flexori ai capuli determină prognaţia mandibulară. Tabelul 1. Principalii muşchi ai aparatului dento-maxilar (după Boboc, 1996, modificat)

mandibular N. fascicul inferior N. Masticatorii frecători dezvoltă . N. coborâtor şi în mişcarea de lateralitate Propulsia se însoţeşte şi de o coborâre în ATM: glisare anterioară şi rotaţie In masticaţie coboară mandibula. facial N. milohioidian. alveolar inferior Ramură din n. b) coboară mandibula Ridică osul hioid şi coboară mandibula Coboară comisura şi ridică pielea gâtului Propulsor. Masticatorii tocători dezvoltă fasciculul posterior. ramură din n. mandibular Temporal a) fascicul anterior b) fascicul mijlociu c) fascicul posterior N. temporal profund mijlociu N. pântece posterior Inervaţie N. pântece anterior Digastric. hipoglos Geniohioidia n Muşchiul pielos al gâtului Pterigoidian extern. alveolar inferior Ramură din n.129 Denumirea muşchiului Digastric. temporal profund ant. temporal profund posterior Ridică mandibula Retropulsia mandibulei Rezultanta celor trei fascicole: în sus şi uşor înapoi. ramură din n. Milohioidian N. fascicul superior Pterigoidian extern. In deglutiţie ridică hioidul. milohioidian. facial Acţiune Observaţii Coborârea şi retropulsia mandibulei Acţine indirectă de coborâre a mandibulei a) ridică osul hioid şi trage înainte laringele.

facial N.130 Maseter a) fascicul superficial b) fascicul profund Influenţă foarte puternică asupra reg. maseterin N. facial N. înăuntru şi înainte închide orificul bucal Orbicularul intern (sfincterul gurii) Triunghiular al buzelor Pătrat al buzei superioare Zigomatic N. facial . facial N. arcadei zigoma-tice şi osului malar Ridicător şi determină mişcări de lateralitate de partea opusă contracţiei Primeşte fascicule din muşchii învecinaţi N. Verticală Pterigoidian intern Orbicularul extern N. facial N. facial închide orificiul bucal apropie buzele şi Ic aplică pe Coboară comisura Ridică buza superioară Trage comisura în sus şi în afară Trage buza inferioară în jos Trage buza superioară în sus Apasă buza superioară pe dinţi Apasă buza inferioară pe dinţi Ridică şi face proeminentă buza inferioară. facial N. pterigoidian medial N. încreţeşte pielea bărbiei Arc două fascicule ce se întretaie la comisură M. maseterin Oblică înainte şi în sus. condilului. tristeţei şi dispreţului Antagonist cu m. facial N. triunghiular Pătrat al buzei inferioare Canin superior Incisiv superior Incisiv inferior Mentonier N. facial Direcţie oblică în sus. goniace. facial N.

2. terminaţiile libere nemielinizate. la mamifere. ce prezintă striaţii numai la capete. fibre cu lanţ nuclear. Fibrele intrafusale.1.1. antagonist cu musculatura limbii privind dezvoltarea transversală a arcadelor dentare Receptorii musculari sunt de tip mecano-receptori cuprinzând: fusurile neuro-musculare şi organele tendinoase Golgi.2. iar la celălalt capăt pe locul de inserţie al fibrelor extrafusale. le apasă pe dinţi. numite fibre extrafusale. în principal.131 Buccinator N. Fibrele intrafusale se insera la un capăt pe tendonul muşchiului.2. la care nucleii sunt aşezaţi central. lărgeşte fanta labială b) gura plină cu aer: contracţia comprimă aerul şi-1 expulzează cu presiune Rol în râs şi plâns. dilatată.1. 1. cu proprietăţi contractile. RECEPTORII MUSCULARI . Aceste fibre musculare cu caractere embrionare. sunt de două tipuri numite: fibre cu sac nuclear: care prezintă nucleii adunaţi într-o zonă centrală. trage de comisură şi apropie buzele. Fibrele intrafusale sunt situate în paralel cu restul fibrelor musculare. 1. facial a) când gura e goală. iar la capete prezintă striaţii. 1. Structura fusului neuro-muscular Fiecare fus neuro-muscular conţine aproximativ zece fibre musculare învelite de o capsulă de ţesut conjuctiv. într-un şir unic. Fusul neuro-muscular Fusul neuro-muscular este o formaţiune proprioceptiva aşezată în paralel cu fibrele musculare striate extrafusale. se numesc fibre intrafusale. ca şi corpusculii Pacini.

2.Inervaţia senzitivă a fibrelor intrafusale Inervaţia senzitivă a fibrelor intrafusale este asigurată de: a.1.2. cu viteză de conducere rapidă (70-120 m/sec. fibre senzitive secundare. sunt localizate numai la capetele fibrelor cu nuclei în lanţ. Au rol în sesizarea şi semnalarea alungirii instantanee a muşchiului. fibre senzitive primare sau anulo-spirale. la variaţia lungimii şi vitezei de întindere musculară. .). 1.Acestea se înfăşoară în jurul zonelor cu sac nuclear. cu nuclei în lanţ. b. sunt terminaţii "în buchet" ale fibrelor senzi tive de grup II. transmit informaţiile kinestezice musculare privind gradul de întindere al muşchiului.132 Fig. permiţând adaptarea tonică de postura şi mişcare. 1. Schema fusului neuromuscular Ambele tipuri de fibre intrafusale prezintă activitate contractilă numai în zona capetelor striate. sunt terminaţii ale fibrelor aferente de tip Ia.

aparţin grupului A gama din Erlanger şi Gasser. răspuns "static": când porţiunea receptoare a fusului neuromuscular este întinsă încet. ce constituie aproape 30% din fibrele rădăcinii ventrale. Se realizează contracţia muşchiului pe toată perioada cât muşchiul este menţinut la o lungime excesivă.3. terminaţii ale fibrelor gama "dinamice". pe fibrele intrafusale cu lanţ nuclear. Imediat ce lungimea fusului încetează să crească. neuronii motori mari. deoarece aceste fibre răspund extrem de activ la o rată rapidă de schimbare a lungimii fusului. brusc. rata impulsurilor revine la un nivel inferior celui static (fig. b. Răspunsul static este dependent de fibrele cu lanţ nuclear.1. Aceste fibre inervează exclusiv fusurile neuro-musculare având două tipuri histologice de terminaţii: "în placă". Chiar dacă lungimea fusului se modifică numai cu o fracţiune de micrometru într-un timp extrem de scurt (o fracţiune de secundă) fibrele primare transmit explosiv numărul impulsurilor în exces. De asemenea.133 1. numărul impulsurilor transmise prin fibrele senzitive este direct proporţional cu gradul de întindere al fusului şi durează câteva minute (atâta timp cât receptorul este întins). terminaţii ale fibrelor gama "statice".2. Stimularea axonilor motori gama şi beta produce două tipuri funcţionale de răspunsuri şi anume: a. răspuns "dinamic": se declanşează o contracţie instantanee puternică când lungimea fusului creşte rapid. se numesc fibre gama eferente sau sistemul nervilor motori mici. . iar numărul de impulsuri transmise prin fibrele senzitive primare este foarte mare. 2). fibre inervate atât de terminaţii anulo-spirale cât şi de cele "în buchet". "cuadrilat". beta inervează atât fibrele intrafusale cât şi fibrele extrafusale. Inervaţia motorie a fibrelor intrafusale Inervaţia motorie a fibrelor intrafusale este asigurată de fibre nervoase cu diametru de 3-6 micrometri. pe fibrele intrafusale cu sac nuclear.

134 .

fusurile neuro-musculare pot trimite la măduva spinării: semnale "pozitive". Stimularea eferenţelor statice creşte sensibilitatea fusului la lungime constantă.1. creşte descărcările gama eferente la fusurile neuromusculare din flexorii ipsilaterali cu scăderea impulsurilor ia extensori. adică un număr crescut de impulsuri. Astfel. Reflexul miotatic Cea mai simplă manifestare a funcţionării fusurilor neuromusculare este reflexul muscular la întindere numit şi reflexul miotatic (fig. când numărul de impulsuri este sub nivelul normal semnificând că muşchiul nu este întins. In condiţii normale când există un număr redus de excitaţii prin neuronul gama. Stimularea cutanată. de repaus. neuroni gama dinamici. indicând creşterea lungimii muşchiului. Alţi factori pot. 3). această schimbare momentană scade impulsurile prin fibrele senzitive primare. De îndată ce receptorul îşi stabilizează noua lungime. Prin aceste căi. Principiul reflexului miotatic: întinderea muşchiului determină excitarea fusurilor neuro-musculare inducând reflex contracţia unui mare număr de fibre din acelaşi muşchi sau în muşchii sinergici . care inervează numai capătul fibrelor cu sac nuclear inducând un răspuns exploziv muscular în timp ce răspunsul static este puternic afectat.1. în vederea realizării controlului postural.5.2. Controlul răspunsului dinamic şi static prin neuronul motor gama Neuronii motori gama ai fusului neuro-muscular se pot împărţi în două tipuri: a. Ambele tipuri de răspunsuri ale fusului neuro-muscular sunt importante pentru controlul contracţiei musculare. iar scurtarea induce scăderea ratei de impulsuri senzitive. 1. influenţa descărcările gama eferente. b.Când receptorul fusului se scurtează.4. care inervează fibrele cu nuclei în lanţ inducând răspunsul static. neuroni gama statici . Controlul descărcărilor gama eferente Neuronii motori ai sistemului gama eferent sunt reglaţi de tracturile descendente cu origine în diferite arii corticale. Răspunsul dinamic este dependent de stimularea fibrelor cu sac nuclear. de asemenea. reapar impulsuri în fibrele Ia. semnale "negative". sensibilitatea fusurilor neuro-musculare poate fi ajustată şi modificată în funcţie de necesităţi. care are mica influenţă asupra răspunsului dinamic. fibre inervate numai de terminaţii primare Ia. anxietatea creşte descărcările în neuroni iar reflexele tendinoase sunt hiperactive.2. Astfel. mai ales de agenţi nocivi. 1. întinderea fusului determină creşterea ratei de impulsuri.Stimularea eferenţelor dinamice creşte sensibilitatea fusului la rata variaţiei de lungime. fusurile neuro-musculare trimit impulsuri continue prin fibrele senzitive.

deci se opune întinderii muşchiului. este o cale mono-sinaptică.apropiaţi. monosinaptic. intră în rădăcina dorsală a măduvei spinării şi trec direct în cornul anterior al substanţei cenuşii. prezentând o întârziere a transmiterii semnalului (fig. printr-o placă motorie. întârzierea sinaptică fiind minimă. Aici. în neuronii motori anteriori. să facă sinapsă cu multiplii interneuroni din substanţa cenuşie a măduvei (neuroni intercalări) conectaţi cu neuronul motor din cornul anterior. Neuron motor Fus neuromuscular Fig. Funcţiile fusurilor neuro-musculare Reflexul miotatic pozitiv induce contracţia muşchiului declanşată de întinderea sa. fac sinapsă cu neuronul motor care se termină în muşchiul de origine al fusurilor neuro-musculare. cu origine în fusurile neuro-musculare. Circuitul neuronal al reflexului miotatic Fibrele senzitive de tip Ia. prin care semnalul determinat de excitarea fusurilor neuro-musculare se întoarce înapoi la muşchi. Deci. Mediatorul chimic al sinapsei centrale este glutamatul.3 Circuitul neuronal al reflexului miotatic Reflexul miotatic Informaţiile venite prin fibrele senzitive secundare pot urma două căi: să se termine. Deci. Această cale este multisinaptică. iar reflexul miotatic negativ se opune scurtării muşchiului. reflexul miotatic tinde să menţină lungimea constantă a . 4).

iar ciclul se reia. din muşchiul scheletic este dublu şi anume: aceasta păstrează lungimea porţiunii receptoare a fusului din muşchiul în schimbare în opoziţie cu contracţia muşchiului (muşchiul se contractă. Scopul contracţiei. Aceasta produce contracţia simultană a fibrelor intrafusale cât şi extra-fusale. motorii şi muşchiul se va relaxa. respectiv scurtarea sa. Fusurile neuro-musculare au rol şi în activitatea motorie voluntară-Semnalele transmise din cortexul motor determină simultan atât stimularea neuronilor motori alfa cât şi a neuronilor gama printr-un mecanism numit coactivare. Când muşchiul este scurtat. fibrelor intrafusale în acelaşi timp cu fibrele extra-fusale. respectiv se va întinde. Fusurile neuro-musculare şi conexiunile reflexe realizează un feed-back ce conlucrează Ia menţinerea lungimii muşchiului: dacă muşchiul este întins (activ sau pasiv) se generează potenţiale de acţiune în terminaţiile senzitive. care prin intermediul neuronului motor alfa induc contracţia muşchiului. . aşa numitul "status quo" al muşchiului. scad potenţialele de acţiune în terminaţiile senzitive. dar lungimea porţiunii receptoare rămâne aceiaşi). se scurtează.muşchiului.

a tendonului muşchiului cvadriceps iniţiază un reflex miotatic dinamic urmat de extensia gambei pe coapsă (prin contracţia cvadricepsului). indiferent de modificarea lungimii muşchiului. Fibrele senzitive din organul tendinos Golgi fac parte din grupul Ib. Una din cele mai importante funcţii ale fusurilor neuro-rnusculare este de a stabiliza poziţia corpului. mecanismul gama eferent are importanţa în amortizarea mişcărilor diferitelor părţi ale corpului în timpul mersului sau alergării. Exemplu: reflexul rotulian percuţia. Organul tendinos Golgi este stimulat de tensiunea realizată în muşchi. distrugerea unor zone din cor-texul motor contralateral determină exacerbarea reflexului rotulian. evitându-se astfel variaţiile de lungime a fusului în sensul unei supraîntinderi sau adunări. cu un ciocan de reflexe. nueleii bazali. 1. Compresiunea de Muşchi natură tumorala. au diametrul 16 micrometri. printre fasciculele tendonului (fig. situaţii în care fusul nu ar funcţiona în condiţii optime. cortex cerebral. Activarea în acelaşi timp a fusurilor în ambele părţi ale unei articulaţii determină contracţia reflexă a muşchilor de o parte şi de alta a articulaţiei rezultând stabilizarea puternică a articulaţiei. bulbo-reticulată şi secundar de impulsuri transmise în aria bulbo-reticulată din cerebel. Sistemul gama eferent este excitat prin semnale din regiunea facilitatoare. încapsulate. (plieri) excesive. Aspectele clinice ale reflexului miotatic In examinarea clinică curentă explorarea reflexelor osteotendinoase are o deosebită importanţă.2. sunt mielinizate. deci detectează tensiunea musculară spre deosebire de fusurile neuro-musculare care detectează lungimea şi variaţiile lungimii muşchiului. Reflexul este scăzut sau absent când impulsurile facilita torii sunt deprimate sau abolite.menţine funcţia de amortizare a fusului. Pentru aceasta sistemul facilitator bulbo-reticulat transmite semnale prin fibrele nervoase gama la fibrele musculare intrafusale determinând contracţia capetelor striate şi întinderea regiunii centrale receptoare cu inducerea de potenţiale de acţiune în fibrele receptoare.2. în aceste condiţii. Aceste fibre senzitive (Ib) transmit impulsurile atât local în . 5). Organul tendînos Golgi Organul tendinos Golgi cuprinde o reţea de terminaţii nervoase butonate. In continuare orice forţă ce tinde să mobilizeze articulaţia din această poziţie este anihilată printr-un reflex miotatic de mare sensibilitate. Sistemul facilitator bulbo-reticulat este în principal responsabil de contracţiile muşchilor antigravitaţionali care au o mare densitate de fusuri neuro-musculare. conduc rapid informaţiile senzitive. La fiecare organ tendinos Golgi sunt conectate în serie între 10-15 fibre musculare.

5.măduva spinării cât şi pe căile ascendente spre cerebel (prin fracturile spino-Fig.) sau spre (după Guyton. Semnalul local medular excită . modificat) cortexul cerebral. Organul tendinos Golgi cerebeloase cu o viteză de 120 m/sec. 1996.

6. răspunsul static: de repaus sau bazai care este direct proporţional cu tensiunea muşchiului la un moment dat. Stimularea obişnuită este produsă prin contracţia muşchiului şi astfel organul Golgi funcţionează ca un transductor în circuitul de feed-back care reglează forţa musculară. Când tensiunea în muşchi şj respectiv în tendon devine . instantaneu. semnalul fiind transmis în măduva spinării determină reflexul inhibitor al muşchiului respectiv. Reflexul de flexie si reflexul de extensie I ncrucisata un interneuron inhibitor. Acest circuit local inhibă direct un anumit muşchi fără sa afecteze muşchii adiacenţi. stimularea fibrelor Ib dintr-un muşchi este urmată de producerea unor potenţiale de inhibiţie postsinaptică în neuronul motor care inervează muşchiul a căror fibre Ib au fost excitate (fig.FIG. Deci. Acest reflex acţionează ca un mecanism de feed-back negativ care previne dezvoltarea unei tensiuni prea maris în muşchi. care la rândul său inhibă motoneuronul din cornul anterior al măduvei spinării. Pentru că organul Golgi este situat în serie cu fibrele musculare. Gradul de stimulare prin întindere pasivă nu este mare pentru că fibrele elastice preiau o mare parte din întindere. Organul tendinos Golgi are două tipuri de răspunsuri: răspunsul dinamic: când tensiunea muşchiului creşte rapid. este stimulat atât de întinderea pasivă a tendonului cât şi de contracţia activă a muşchiului. 6). Creşterea tensiunii muşchiului stimulează organul Golgi.

astfel. Astfel se previn leziunile în anumite zone ale muşchilor unde un număr mic de fibre sunt supratensionate. Existenţa receptorilor Golgi în muşchii masticatori este o problemă . întinderea activează reflexul invers întinderii. Acest efect se numeşte reacţia de întindere (alungire).2.4. Rezistenţa la flexie induce colapsul instantaneu şi braţul se flectează. Un muşchi.Inervaţia senzitiva a fusurilor neuro-musculare din muşchii masticatori este asigurata de neuronii unipolari mari din nucleul mezencefalic al trige-menului. ischemiei prin contracţii musculare prelungite. Terminaţiile libere nemielinizate Terminaţiile libere nemietinizate sunt de fapt receptori ai durerii la nivelul muşchiului şi tendoanelor. spasmului. mişcări rapide.3. în general. Un alt rol al organului tendinos Golgi este de a egaliza forţele contractile a fibrelor musculare separate: fibrele care realizează o tensiune în exces vor fi inhibate reflex. Flexia pasivă a cotului induce imediat un reflex de întindere în muşchiul triceps. 1.2. Aceşti receptori sunt activaţi în cursul oboselii. arcuri reflexe monosinaptice ce reprezintă suportul morfologic al reflexului miotatic mandibular (maseterin). 1. Aceştia trec farâ să facă sinapsă în ganglionul Gasser. Receptorii din musculatura sistemului oro-facial în muşchii ridicători ai mandibulei există un număr important de fusuri neuro-musculare în schimb muşchii coborâtori ai mandibulei au un număr redus de fusuri neuro-musculare. Corpusculii Pacini Corpusculii Pacini sunt inervaţi senzitiv de fibre nervoase cu o grosime de 1-4 micrometrij sunt stimulaţi la presiune. între aceste două aspecte (flasc şi spastic) este starea de tonus normală.2.extremă. Muşchiul hipertonic (spastic) este acel muşchi în care rezistenţa la întindere este mare datorită reflexelor de întindere hiperactive. Se constituie. a cărui nerv motor a fost secţionat. Rezistenţa muşchiului la întindere este definită ca tonusul muşchiului. Reflexul de alungire este un mecanism protectiv de prevenire a ruperii muşchiului sau a desprinderii tendonului din inserţia osoasă. Flexia pasivă întinde muşchiul din nou şi ciclul se poate relua. muşchii sunt hipotonici când rata descărcărilor pe neuronul gama eferent este mică şi sunt hipertonici când rata este mare. efectul inhibitor declanşat de organul Golgi poate fi aşa de mare încât să inducă o relaxare instantanee a muşchiului în totalitate. iar cele care realizează o tensiune prea mică vor deveni mai excitate pentru că reflexul de inhibiţie este absent.5. 1. vibraţii şi într-o mică măsură la întindere. din nucleul motor al trigemenului. Sunt veritabili detectori de acceleraţie. Prelungirile acestor neuroni dau colaterale care formează conexiuni cu neuronii motori alfa ai muşchilor ridicatoTi. are o mică rezistenţă la întindere şi se spune că este flasc.

Poziţia capului are o influenţa importantă asupra ritmului şi forţei de masticaţie. Fusul neuro-muscular intervine în controlul nervos.controversată. − tonus de postură. − tonus de atitudine. TONUSUL MUSCULAR Tonusul muscular reprezinţi starea de uşoară contracţie (semicontracţie) a muşchiului striat în repaus. nucleii bazali. − căi senzitive: aferentele de tip la şi II. Arcul reflex miotatic cuprinde: − receptor: fusul neuro-muscular. formaţiunea reticulată. în cursul mişcării şi al contracţiei statice susţinute. inconştient al contracţiei musculare. − tonus de comportament.3. La originea mecanismului tonigen sta reflexul medular miotatic (de întindere). Stimularea receptorilor Golgi ar induce inhibiţia motoneuronilor alfa ai muşchilor ridicători.3. − centrii medulari. Mecanisme tonigene Rolul principal în realizarea mecanismelor tonigene îl are sistemul nervos. Receptorii fusali din muşchii gâtului intervin indirect în controlul mişcărilor masticatorii. 1. Reflexul miotatic este influenţat de centrii supramedulari din trunchiul cerebral. Tonusul muscular caracterizează muşchii în organismul intact.1. cortexul frontal şi cerebel. Tonusul muscular este o stare fiziologică fundamentală a muşchilor scheletici şi poate avea mai multe forme: − tonus de repaus. în mod similar cu ceea ce se produce în cazul reflexelor miotatice ale membrelor. Importanţa funcţională a tonusului muscular este complexă: . 1. − căi eferente: motoneuroni alfa pentru fibrele extrafusale şi motoneuroni gama pentru fibrele intrafusale. are o mare variabilitate în funcţia de o multitudine de factori.

− muşchiul nu oboseşte. Reglarea activităţii tonice a motoneuronului alfa în reglarea activităţii tonigene a motoneuronului alfa intervin mai multe circuite: a. iar altele sunt în repaus. în sensul că unele descarcă impulsuri tonigene.2. Acest circuit asigură o frecvenţă constantă de descărcare a impulsurilor în motoneuronul alfa. 1. intervine indirect în realizarea tonusului muscular prin acţiune asupra fibrelor intrafusale ale fusului neuro-muscular. 1.3. existând o anumită topografie bine stabilită a nucleului motor trigeminal.2. în starea de repaus şi de postură mandibulară. De asemenea. Tonusul muşchilor masticatori Tonusul muscular caracterizează atât starea de repaus mandibular cât şi starea de mişcare. intervine neuronul intercalar Renshaw care inhibă motoneuronul alfa. − creşterea tonusului muscular este un element important în procesul de termogeneză. . din nucleul trigeminal. circuitul neuronului intercalar Renshaw care prin neuronul Renshaw realizează un mecanism de inhibiţie recurentă fiecărui neuron motor trigeminal. − consumul energetic este mic. Fiecare axon al neuronului alfa din nucleul motor al trigemenului.3. inervează un număr variabil de fibre striate. Rolul motoneutonului alfa Tonusul muşchilor masticatori este realizat în principal de către motoneuronul alfa din nucleii motori ai nervilor cranieni corespunzători. există o alternanţă a activităţii unităţilor motorii ce asigură tonusul maseterului.3. 1. de postură asigură fixitatea articulaţiilor şi amortizarea elastică a mişcărilor. activitatea tonică nu este obositoare pentru muşchi. care prezintă un ritm tonigen propriu de descărcare a impulsurilor. tonusul muşchilor masticatori are rol de a menţine o anumită relaţie spaţială între diversele segmente scheletice mobile ale extremităţii cefalice.− tonusul de fond. Avantajele acestei activităţi alternante sunt. Neuronul intercalar Renshaw are o sinapsă axo-somatică cu motoneuronul alfa iar acesta trimite o colaterală recurentă pe corpul neuronului intercalar.1. Motoneuronul gama. Când creşte frecvenţa de descărcare iar tonusul muşchilor masticatori tinde să crească.2.2. − stările emoţionale stressante are loc o creştere a tonusului în mus cular de fond.

f. active. Cerebelul. temporal . în pterigoidianul intern . de durată mai mare determină un răspuns sub forma reacţiei statice la întindere.Circuitul Renshaw funcţionează astfel ca un limitator de frecventă. în maseter. Activarea substanţei reticulale facilita toare induce creşterea descărcărilor în motoneuronul gama urmată de creşterea tonusului muscular. Modularea sensibilităţii fusurilor neuro-musculare se realizează prin motoneuronul gama care pune în tensiune fibrele intrafusale.receptorul: reprezentat de fusurile neuro-musculare din muşchiul maseter.217.Elemente structural-funcţionate ale reflexului miotatic maseterin Arcul reflexului miotatic maseterin cuprinde: . întinderea maseteruiui prin coborârea mandibulei. Aferentele reticulare: substanţa reticuiată intervine în reglarea tonusului muscular prin intermediul buclei gama. Inervaţia senzitivă a fusurilor neuro-musculare este asigurată de fibrele Ia şi II ce sunt dendrite ale neuronilor localizaţi în nucleul mezencefalic ai trigeme-nului. cu o frecventă de descărcare joasă de 7-20/sec. Aferentele corticale sunt asigurate prin fracturile corticonucleare care duc comanda la nucieiî motori ai nervilor cranieni V.150. c. Repartiţia fusurilor neuromusculare: înm. pe când reacţiile fazice apar în timpul mişcării. d. Aferente hipotalamice din hipotalamusul posterior cresc frecvenţa de descărcare a neuronului gama. VII. similar unei întinderi brusce. Reflexul miotatic maseterin are aceleaşi caracteristici statice şi fazice ca şi oricare alt reflex miotatic.155. Reflexul miotatic maseterin Reflexul miotatic reprezintă contracţia reflexă a unui muşchi indusa de propria sa întindere. 1.6. Mecanismul reflexului miotatic stă la baza contracţiei musculare atât statice (tonigene) cât şi dinamice. XII. e. O întindere lentă. în pântecele anterior al digastricului .3. dar şi prin intermediul fibrelor cortico-reticulare. fazice. . b.1. Reacţiile statice miotatice sunt capabile să asigure starea de postură antigravitaţională.3. Aferentele periferice venite de la fusurile neuro-musculare realizează reflexul miotatic de reglare automată a tonusului striat. prin intermediul substanţei reticulate. 1. excită sau inhibă circuitele tonic reglatoare. întinderea brusca a muşchiului provoacă un răspuns scurt numit reacţia fazică a reflexului miotatic. Muşchii ridicători ai mandibulei prezintă mai multe fusuri neuromusculare decât muşchii coborâtori.3.3. Aferentele cerebeioase: cerebelul are conexiuni directe cu motoneuronii alfa şi indirecte cu motoneuronii gama (prin intermediul substanţei reticulate). induce reflex contracţia maseterului cu ridicarea mandibulei.

Slăbirea tonicităţii şi coborârea mandibulei duc la întinderea fusurilor neuro-musculare şi excitarea fibrelor anulospirale. deviaţiile sale în raport cu poziţia de referinţă şi deplasările capului. în orice moment. . de la proprioceptorii musculari. induce rapid contracţia maseterului şi închiderea gurii.3. calea eferentă: ramura motorie a trigemenului. Reflexul miotatic de întindere este un fenomen de adaptare neuromusculară la solicitările antigra-vitaţionale. Stimulii vestibulari induc modificări de tonus ale muşchilor cefei dar şi ale muşchilor din sistemul oro-faciat Poziţia capului influenţează ritmul şi forţa de masticaţie. alături de ceilalţi muşchi ridicători. în condiţii normale maseterul se află într-o permanentă solicitare prin acţiunea continuă a gravitaţiei. participa la distribuţia echilibrată a tonusului în funcţie de echilibrul static şi dinamic al organismului. prin substanţa reticulată care modelează bucla gama. stimulul ajunge la nucleul motor al trigemenului iar prin motoneuronul alfa determină creşterea tonusului maseterului şi redresarea mandibulei.calea aferentă: fibrele anulo-spirale. informaţie ce ajunge în nucleul mezencefalic al trigemenului. Aparatul vestibular. 1. respectiv regiunea cefalică. în sensul ridicării ei. prin conexiuni vestibulo-motorii.3. Reglarea reflexului miotatic maseterin Reflexul miotatic maseterin este influenţat de: a. Aferentele vestibulare influenţează reflexul miotatic prin: realizarea unui tonus de fond crescut. ce se exercită asupra lui. care fac sinapsă în nucleul motor al trigemenului cu motoneuronul alfa. Examinarea reflexului maseterin: percuţia mentonului. articulari. centrul nervos: nucleul motor al trigemenului. Excitarea labirintului modifică tonusul maseterin prin conexiunile directe vestibulo-motorii ce influenţează neuronul alfa din nucleul trigeminal şi substanţa reticulată facilitatoare (care prin bucla gama creşte tonusul de ambele părţi. prelungiri dendritice ale neuronilor din nucleul mezencefalic al trigemenului. poziţia capului în spaţiu. care creşte amplitudinea răspunsului. organ efector: muşchiul maseter (în principal) împreună cu ceilalţi muşchi ridicători ai mandibulei. dar mai ales-de partea labirintului excitat). aferentele vestibulare care semnaleză. aferentele senzoriale tonigene.2. De aici. exteroceptori din muşchii cefei. prin receptorii săi de poziţie şi de mişcare. cu gura între deschisă. Reflexul miotatic maseterin serveşte la menţinerea constantă a lungimii maseterului şi a tonusului său care. participă la păstrarea mandibulei într-o poziţie de postură convenabilă. b.

2. asociată cu mişcarea de rotaţie a lui în timpul deschiderii şi al mişcărilor de lateralitate. extracapsular. mimica nu se pot desfăşura decât în poziţia de veghe a capului. care preiau toate presiunile exercitate de dinţi pentru a le dispersa pe toată suprafaţa craniană. Mişcările ATM au o predominantă în direcţia sagitală. fonaţia. vorbirea. FIZIOLOGIA ARTICULAŢIEI TEMPORO-MANDIBULARE Articulaţia temporo-mandibulară (ATM) este considerată cea mai complexă articulaţie din organismul uman care prin structura particulară participă la realizarea funcţiilor motorii de bază ale sistemului oro-facial: masticaţia. Diametrele cavităţii glenoide sunt de: 20 mm anteroposterior. Malocluziile dentare determină tulburări în sistemul de reglare. deci diametrul transversal predomină în raport cu cel antero-posterior. Relaţiile dintre ATM şi articulaţia dentară sunt amortizate de sindesmozele alveolo-dentare şi sistemele traiectoriale dentare. ATM stabileşte legătura mobilă dintre baza craniului şi mandibulă pe de o parte. iar pe de altă parte. care se materializează în leziuni parodontale sau articulare. De fapt. Suprafaţa osoasă articulară mandibulară este situată pe faţa anterioară a condilului mandibular. masticaţia. Cartilajul de . 6-7 mm adâncime. deglutiţia.1. Suprafeţe osoase Suprafaţa osoasă articulară craniană este reprezentată de o porţiune convexă (tubercul articular) şi de o porţiune posterioară concavă numită cavitate glenoidă acoperită de un fibrocartilaj.1. permite mişcările suprafeţei articulare dentare inferioare pe cea superioară în vederea efectuării funcţiilor esenţiale ale aparatului dento-maxilar. MORFOLOGIA ATM ATM este singura articulaţie mobilă a aparatului dento-maxilar care vine în raport cu o altă articulaţie. sau transversală. Condilul mandibular prezintă 2 versanţi: unul anterior convex. Contracţia tonică a muşchilor cefei poate contrabalansa greutatea capului în poziţie de veghe. ATM poate realiza mişcări foarte variate datorită laxităţii ligamentelor şi absenţei de creste osoase în jurul cavităţii glenoide.1. Cavitatea glenoidă are o direcţie oblică spre înapoi şi spre linia mediană. Mişcarea ATM caracteristică pentru specia umană este o mişcare de translaţie a condilului şi a meniscului. sau verticală. mult mai mobilă. are diametrul mare de 20-25 mm iar diametrul mic de 10 mm. realizată de dinţi. articular. 2.fenomene demonstrate pe trasee electromiografice. prehensiunea alimentelor. în raport cu tipul dinamic masticator. 20-25 mm în sens transversal. acoperit cu un strat cartilaginos şi unul posterior. Condilul mandibular are o formă elipsoidală (oblic înapoi şi înăuntru ca şi cavitatea gle-noidă).

Articulaţia temporo-mandibulară. b. secţiune parasagitală (după Atkinson. Cartilajul articular prezintă câteva caracteristici esenţiale: structura este specializată pentru mişcări la frecare joasă.acoperire a supra feţei articulare are o grosime inegală. elasticitatea asigură capacitatea cartilajului de a se aplatiza sub efectul unei sarcini ca apoi să revină la grosimea normală după ce sarcina a fost îndepărtată. Proprietăţile biomecanice ale cartilajului articular sunt: a. amortizându-le (fig. Presiunile intermitente favorizează nutriţia cartilajului. iar prin elasticitatea sa protejează osul de şocuri. amortizare controlată a şocurilor mecanice. grosimea maximă fiind la mijlocul suprafeţei articulare condiliene. modificat) Fig. secţiune parasagitală (după Atkinson. compresibilitatea asigură cartilajului rolul de amortizor pentru ţesutul osos subiacent care s-ar eroda prin frecare. 7). 1992. 1992. Elasticitatea asigură circulaţia lichidului sinovial între suprafeţele Fig. 7. distribuţie uniformă la încărcare şi transmisie. Articulaţia temporo-mandibulară. modificat) 1 2 3 4 . 7.

pterigoidian lateral 2. Capsula posterioară 5 6 . Cavirare glenoida 1. Conduct auditiv extern 6.3. M. Menisc 4.

iar în etajul suprameniscal. 8). 2. Meniscul separă cavitatea articulară în două compartimente. Aceste proprietăţi au importanţă funcţională în nutriţia. are o structură fibrocartilaginoasă.1. în cazul blocării unei ATM prin anchiloză. favorizând astfel schimburile nutriţionale (asemenea unei "pompe peristaltice"). în orice mişcare a mandibulei participă ambele ATM dreaptă şi stângă. . Sistemele de arcade în fîbrocartilagiul de pe suprafaţa articulară prezintă o structură funcţională: partea articulară menisco-temporală are o funcţie de alunecare precisă. Meniscul articular intercondilian (discul articular) Meniscul articular se află situat între cele două suprafeţe articulare (condilul temporal şi condilul mandibular) având formă de lentilă biconcavă cu marginile îngroşate. d. rezistenţa la forţele de tensiune şi forfecare. c.articulare. întreaga mandibulă nu se va mişca. fiind una din cauzele artrozelor senile. cartilagii.2. Mişcările ce se efectuează de către menise sunt complexe: în etajul inframeniscal se realizează mişcările de rotaţie. suprameniscal şi inframeniscal. Stările de deshidratare determină o micşorare a elasticităţii cartilajului. activitatea statică şi dinamică articulară. mişcările de translaţie. fiecare cu sinoviala lui (fig. pofozitatea: structura de "burete" permite îmbibarea cartilajului articular cu lichid sinovial asigurându-se astfel schimburile nutritive dar şi amortizarea mecanică a şocurilor. metabolismul.

partea menisco-condiliană realizează o mişcare precisă de rotaţie. . aceste sisteme se reorientează. în caz de solicitare defectuoasă.

are rol de apărare şi protecţie prin capacitatea macrofagică a celulelor din structura sa. în afară de ligamentul extern (slab dezvoltat).3. previn dislocarea mandibule.2. . formând lichidul sinovial. sfeno-mandibulare şi pterigo-mandibulare împreună cu ligamentele temporo-mandibulare formează un aparat de suspensie amandibulei. Lichidul sinovial are .1. Ligamentele ATM sunt reprezentate de ligamentele proprii intrinseci şi ligamentele extrinseci (la distanţă). are rol plastic. Ligamentele ATM. există alte trei ligamente care limitează mişcările de retropulsie şi de lateralitate a mandibulei. refăcându-se în câteva luni după extirpare. 2. Lichidul sinovial reprezintă filmul lichidian vâscos de pe suprafeţele cartilajelor articulare. Ligamentele stilomandibulare.1.are rol de membrană de filtrare prin care trec în lichidul sinovial substanţele din sânge (exemplu: proteine plasmatice. are capacitate de regenerare. Sinoviala ATM Sinoviala ATM este un ţesut conjunctivohistiocitar a cărui stromă prezintă fibre de colagen orientate în sensul tracţiunilor mecanice. Această formă se datoreşte mărimii diferite a suprafeţelor articulare. previn mişcările excesive ale condilului. înainte sau lateral (fig. iar baza mică pe conturul suprafeţei articulare condiliene. 9). Elementele de unire ale capetelor articulare Capsula ATM este un manşon fibros cu aspect de trunchi de con ce are baza mare pe perimetrul cavităţii glenoide. permiţând acomodarea acestora la mobilizare. Se formează printr-un proces de ultrafiltrare locală a plasmei sanguine. . sinoviala tapetând capsula articulară. Funcţiile ligamentelor sunt: − − − întăresc capsula. − acţionează ca receptori ai poziţiei articulaţiei. umplând golurile dintre suprafeţele articulare în repaus şi spaţiile interarticulare formate în timpul unor mişcări. aspect lateral (A) şi medial (B) (după Atkinson.4. are rol secretor. 1992. medicamente antiinflamatorii). proprioceptive şi dureroase. modificat) este organul sensibil al articulaţiei prin terminaţiile sale. Pe faţa internă a articulaţiei. Funcţiile sinovialei: Fig. care poate aluneca în jos. 9. Ligamentul temporo-mandibular limitează mişcările de retropulsie a mandibulei.

Sunt sensibili la angulari cu limite mai largi.6. Aceşti receptori sunt consideraţi indicatori ai direcţiei de mişcare. Activarea receptorilor Ruffini depinde de poziţia statică sau dinamică a articulaţiei. Fiecare receptor controlează mişcarea în interiorul unghiului de 15°-3G°.următoarele funcţii: lubrefiant. sunt constituiţi din terminaţii mielinizate iar extremitatea încapsulată este nemielinizată. 2. au forma unor corpusculi globuloşi încapsulaţi.1. nutritiv pentru cartilajul articular poros. cealaltă articulaţie. suprafeţele articulare ale oaselor sunt acoperite de un fibro-cartilaj. densităţii şi varietăţii receptorilor din această zonă.1. Sinoviala prin prelungirile sale în interiorul cavităţii articulare şi prin lichidul sinovial completează spaţiile de incongruenţă statică sau dinamică dintre suprafeţele articulare. se face pe zone de control a poziţiei. iar când poziţia articulară se schimbă intră în funcţie alt receptor. Corpusculii Vater-Paccini prezintă central o fibra mielinizată.1. 2. Inervaţia senzitivă bogată face ca ATM să fie un veritabil organ senzorial periferic.1. sunt receptori ai mişcărilor rapide.6. participă la clearance-ul unor substanţe pătrunse în lichidul sinovial. Corpusculii Ruffini sunt localizaţi în capsula ATM. Clasificarea ntorfo-fiziologică a receptorilor ATM Din punct de vedere morfologic şi electro-fiziologic receptorii senzoriali ai ATM se pot împărţi în patru categorii (tabelul 2): a. obligator. Mecano-receptori articulari de tip I sunt localizaţi în straturile superficiale ale capsulei ATM.6. în loc de cartilaj hialin ca la alte articulaţii. Particularităţile ATM: este divizată în două cavităţi articulare prin discul articular fibros sau menise. sunt indicatori de poziţie şi mişcare.5. Astfel. Organul lui Golgi pentru articulaţii este situat în ligamentele articulaţiei şi este asemănător corpusculilor tendinoşi Golgi. într-o anumită poziţie articulară ce produce o angulare între 15°-30° este stimulat un receptor. Receptorii articulari ATM este o importantă zonă reflexogenă datorită inervaţiei bogate. Inervaţia ATM Inervaţia ATM este asigurată de ramuri din nervul auriculo-temporal sau din nervul coarda timpanului. iar primul trece în repaus. cele două ATM nu se pot mişca independent una faţă de alta: dacă o articulaţie temporo-mandibulară face o mişcare. trebuie să facă mişcarea compensatorie. Viteza mişcării în interiorul acestui unghi determină inducerea de potenţiale de acţiune corespunzătoare în receptor. se descriu: 2.2. cu diametrul de 100/40 micrometri.1. . îndeplinesc funcţia de mecano-receptor ai poziţiilor statice şi dinamice ale ATM. 2.

Receptorii articulari de tip II sunt localizaţi în straturile profunde ale capsulei şi în ţesutul celulo-grăsos localizat pe faţa posterioară a capsulei ATM. ţesut celulogrăsos periarticular. pereţii vaselor sanguine. ce formează plexuri localizate difuz: capsula articulară. iar receptorii de tip III şi IV intervin în situaţiile ce depăşesc parametrii funcţionali normali ai ATM. au prag de sensibilitate scăzut. d. Capul condilului poate aluneca în faţă sau în spate în plan sagital. Datorită configuraţiei suprafeţelor articulare şi a osului din jur. c. au un grad înalt de sensibilitate. II sunt senzori de informare şi reglare în condiţiile funcţionării normale ale articulaţiei. nu se adaptează. în grupuri de 2-4 corpusculi. sau se poate rota în plan coronal. au rol în transmiterea impulsurilor nociceptive. ligamente. Mişcările laterale ale mandibulei sunt produse prin mişcări de alunecare (glisare) ale articulaţiilor . De asemenea. Mecano-receptori de tip III cuprind corpusculi fuziformi încapsulaţi. cu dimensiuni de 600/100 micrometri localizaţi în ligamentele intrinseci şi extrin seci ale ATM.b. în principal receptorii de tip I. cu prag de sensibilitate ridicat şi cu adaptare foarte lentă. se adaptează rapid. mişcările ATM sunt limitate în plan sagital şi coronal. Senzaţia de durere în ATM poate inhiba puternic mişcările condilului. Sunt receptori dinamici. Receptor de tip IV sunt reprezentaţi de terminaţii nervoase libere. Au funcţie de mecano-receptori dinamici. Funcţiile receptorilor articulari sunt complexe: sesizează poziţia articulaţiei în repaus sau în mişcare. Aceştia au rol de receptori ai durerii (algoceptori). cuprind corpusculi încapsulaţi cu dimensiuni de 280/120 micrometri. intervin în dirijarea şi coordonarea reflexă a diferitelor grupe musculare responsabile de mobilitatea mandibulei.

în laterotruzie dreaptă condilul activ blocat în cavitatea glenoidă devine punctul fix. iar mandibula nu poate fi asimilată unei pârghii. acesta va deveni punct fix. care pare a fi o consecinţă a staţiunii bipede. în repaus lama meniscală se mulează în cavitatea glenoidă pe versantul articular al condilului temporal. Forţa produsă de muşchii ridicători de pe partea stângă va transforma pârghia de gradul III într-o pârghie de gradul II. retropulsie) numai în groapa mandibulară. muşchii maseter. în limitele normalului. în acest moment se declanşează contracţia reflexă a muşchilor temporali.2. mişcarea condilului se face cu predominanţă sagital (propulsie.în acelaşi plan sagital cu un condil ce se mişcă în faţă iar celălalt face o mişcare compensatorie de rotaţie în jurul axei verticale. maxilarele funcţionează ca o pârghie de gradul III la care: ATM este punctul fix. March Robînson susţine că ATM nu suferă nici un efort în funcţionalitatea ei normală. în mişcarea de incizie forţa va acţiona posterior punctului fix. Dacă în această mişcare. DINAMICA ATM . mai eficace funcţional dar mai traumatizantă. Spre incisivi. La om. sub influenţa ascensiunii condilului mandibular. pterigoidian intern şi temporali creează forţa. apare mişcarea de translaţie a condilului. a căror forţă trage mandibula în sus şi posterior. efortul se distribuie atât la nivelul dinţilor cât şi la nivelul ATM. împreună cu muşchiul pterigoidian. anihilând şocul. iar pârghia se transformă într-o pârghie de gradul I. deplasările fiind îngrădite de proieminenţele de pe marginile cavităţii glenoide. dirijat spre ATM. în fiziologia ATM un rol fundamental îl joacă meniscul. pârgia este mai puţin eficace iar dinţii sunt solicitaţi mai puţin. formându-se o pârghie de gradul I cu eficacitate maximă care însă suprasolicită atât molarul cu contact prematur cât şi incisivii. Dacă contactul de pe partea stângă este de mai mare importanţă. forţe care se pot repercuta şi asupra ATM respectiv asupra muşchilor în unele mişcări de protruzie dacă există un contact molar. iar rezistenţa la nivel incisiv. având ca rezultat apariţia unor forţe foarte puternice la nivelul dintelui de contact. iniţial condilul nu poate efectua decât mişcări de 2. ATM este cea mai complexă articulaţie din organismul uman. La mamifere. în mişcările uzuale. Forţa ia naştere în timpul contracţiei ridicătorilor şi se dirijează spre ATM. prin cele două fascicule ale sale cu inserţie pe menise şi pe condilul mandibular. Meniscectomia la om duce la pierderea mişcărilor de propulsie. dinţii reprezintă organul efector prin care se transmite forţa la obsta colul alimentar. Robinson descrie un mecanism reflex care previne orice efort. iar condilul stâng este de balans. După alte teorii. el devine punctul de sprijin. dinţii de pe partea stângă păstrează un contact prematur. la nivelul contactului se va situa punctul de rezistenţă. Plecând de Ia această poziţie. Rezultatele suprasolicitării sunt: uzură sau mobilitate a dintelui.

Deplasările mandibulei sunt necesare în toate funcţiile sistemului oro-faciat. daca aceasta se face bilateral. apariţia disfun-cţiilor temporo-mandibulare în condiţia unor mici tulburări de ocluzie. bolul alimentar deplasându-se dinainte-înapoi. patogenia luxaţiilor temporo-mandibulare. cu atât presiunea exercitată la nivelul condililor este mai mare. condilul de partea activă este mai puţin solicitat. Mişcarea de propulsie este precedată de contracţia fasciculului superior al pterigoidianului extern. Când masticaţia se face unilateral. sub acţiunea elevatorilor şi prin încetarea contracţiei fasciculului superior. contracţia uşoară a fasciculului pte-rigoidian superior are rolul de a preveni o revenire bruscă a meniscului în glenă sub acţiunea elevatorilor şi elasticităţii frâului meniscal posterior Aceste elemente de fiziologie menisco-pterigoidiană explică producerea zgomotelor articulare. determinată de revenirea condilului sub acţiunea elevatorilor şi de elasticitatea frâului meniscal posterior. în aceste condiţii se exercită o forţă puternică la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare. determinând în acelaşi timp o uşoară dezanclavare a condilului din glena către antero-inferion întinderea lamei meniscale se datoreşte elasticităţii sale mai ales în porţiunea retrocondiliană. forţa la mijloc. în activitatea unilaterală a mandibulei (pârghie de gradul II). condilul revenind în glenă. La pacientul sub narcoză. Pterigoidianul extern participă nu numai la protracţii şi diducţii ci şi în mişcările de ridicare a mandibulei. Sub acţiunea continuă a contracţiei fasciculului superior al pterigoidianului extern. Revenirea meniscului în glenă este o mişcare pasivă. reduce şi sarcina condilului de partea opusă. care pe lângă faptul că măreşte forţa. urmată de ieşirea bruscă a condililor din cavitatea glenoidă şi deschiderea maximă a gurii. deschiderea gurii prin forţare. Limitarea mişcării anterioare a meniscului se datoreşte frâului posterior al meniscului.rotaţie. în aceste condiţii. în timpul masticaţiei. dând posibilitatea condilului mandibular să alunece până la vârful condilului temporal. deoarece participă în cealaltă jumătate a mandibulei (de balans în această mişcare) şi mandibula este transformată într-o pârghie de gradul II deoarece se adaugă şi forţa musculară de pe partea de balans. presiunea se reduce la condilul de partea activă. se face printr-o rotaţie cu condilii în glenă. Ia nivelul gonionului şi apofîzei coronoide. care pune în tensiune lama meniscală ce se aşează ca un plan înclinat între scizura Glasser şi vârful condilului temporal. . alunecare ce se produce sub acţiunea contracţiei fasciculului inferior al pterigoi-dianului extern. se face prin încetarea mai întâi a contracţiei fasciculului inferior. deci la cealaltă extremitate a pârghiei). de revenire în glenă. Mişcarea inversă. meniscul temporo-mandibular întins glisează spre anterior. Când mandibula acţionează ca o pârghie de gradul III. iar rezistenţa la nivelul arcadei dentare. Studii EMG au arătat ca fasciculul superior al p teri goidianul ui extern se contractă înaintea celui inferior în mişcarea de propulsie şi deschidere. mandibula poate fi considerată câ acţionează ca o pârghie de gradul III (punctul de sprijin în condil. Cu cât rezistenţa alimentară este mai posterioară. forţele sunt egal repartizate de fiecare parte. Funcţia principală a complexului menisco-pterigoidian este de a dezan-clava condilul din glenă şi de a-i oferi planul înclinat pentru glisare.

analizele de mecanică musculară au arătat că iau naştere forţe ce sunt îndreptate spre ATM. Meniscut alunecă până pe faţa inferioară a tuberculului articular unde formeză o "glenoidă transportabilă . La nivelul ATM pot avea loc modelări funcţionale ce includ conformaţia cavifăţii glenoide şi a tuberculului articular. Conformaţia ATM prezintă modificări succesive în raport cu vârsta.este sediul de recepţionare şi transmitere către scheletul cranian al unor forţe puternice. Repciuc. Această deplasare este efectuată de muşchii pterigoidieni externi. în poziţie de ocluzie centrală.Mişcările ATM pentru deschiderea gurii In mişcarea de deschidere a gurii. ce pot modela condilul. în timp ce presiunea la condil de partea de balans rămâne înaltă. In teoria Robinson nu se ia în considerare rolul pterigoidianului extern. modificări ce sunt într-o strânsă corelaţie cu fenomenele dentiţiei. restructurarea condilului ca şi a restului osului mandibular. apoziţie compensatoare pe versantele opuse presiunii. datorită presiunii atmosferice» asigură deplasarea elementului osos în articulaţie după terminarea mişcării. Tratamentele cu aparate ortodontice pot determina modificări Ia nivelul ATM. iar fasciculul inferior deplasează condilul.putând deveni chiar negativă (tracţiunea pe capsulă în loc de presiune). Cu vârsta. consideră ATM ca o articulaţie de conducere musculară iar zonele articulare influenţează elementele mişcării. o parte din forţe pot fi transmise şi de-a lungul osului mandibular spre ATM.2. Studii complexe ale funcţionalităţii ATM arată că: presiunea cea mai mare este absorbită la nivelul arcadei dentare. Teoria lui Marsh Robinson susţine că la nivelul ATM nu se exercită nici o forţă. alte forţe se propagă prin fasciile musculare. în special fascia muşchiului temporal. resorbţii pe suprafeţele de contact cu presiune. vidul articular. Erupţia dinţilor temporari se însoţeşte de modificări în jocul muscular cu instalarea unor noi reflexe. făcând şi o uşoară mişcare de rotaţie. atât în poziţia de repaus a mandibulei cât şi în diversele ei mişcări. 2. însă. au loc dezvoltarea tuberculului articular şi a capului condilului. ATM ar fi complet formată la 25 de ani. iar condilul apasă mai puternic pe rebordul posterior al fosei articulare care este îngroşat. prin contracţia bilaterală: fasciculul superior al muşchiului pterigoidian extern deplasează meniscul înainte. realizat prin jocul controlat al reflexelor nervoase. în general. Studii de mecanică musculară arată că presiunea condilului la nivelul cavităţii glenoide nu poate fi importantă. toată circumferinţa fosei articulare este supusă la solicitări. condilul se deplasează înainte împreună cu meniscul articular. Toate forţele se transmit în regiunea arcadelor dentare. Deplasările mandibulei se fac prin echilibrul forţelor musculare antagoniste şi protagoniste.1. In cursul mişcărilor fiziologice nu este posibilă o pierdere de contact a suprafeţelor articulare. dezvoltarea şi conformaţia condilului mandibular. modificări ale cavităţii glenoide. Deci: ATM .

Etapa III: se efectuează suplimentar şi voluntar. se contractă muşchii pterigoidieni externi care prin fascicolele inferioare trag înapoi de braţul mic al pârghiei mandibulare iar fascicolele superioare trag meniscul înainte. Etapa II: constă din efectuarea a două mişcări în ATM: una de rotaţie condilomeniscală şi alta de translaţie temporo-meniscală. dureri pterigoidiene. pterigoidieni interni şi m. La sfârşitul etapei Ii. mişcările se realizează în jurul unui ax transversal care alunecă şi el în jos şi înainte. mişcarea este ghidată de receptorii din ligamentele interne şi externe (temporo-mandibular) ale articulaţiei. 2. Caracteristicile acestei etape sunt: însumarea celor două mişcări (rotaţie. Mişcările ATM pentru ridicarea mandibulei Mişcarea de ridicare a mandibulei se face printr-un mecanism invers: relaxarea bruscă a muşchilor pterigoidieni externi. crepitaţii. limitarea mişcării se realizează de către ligamentele pterigomandibulare şi sfenomandibuiare. capul condiiului alunecă înaintea bureletului meniscal. maseter. contracţia progresivă a m. m. muşchii maseteri şi pterigoidieni interni sunt întinşi la maximum iar fibrele lor devin paralele cu ramura ascendentă a mandibulei.2. cracmente. alunecarea meniscului în groapa glenoidă. iar mentonul descrie un arc de cerc cu concavitatea înapoi-Disfuncţiile ATM se caracterizează prin: etapa a IlI-a se face sacadat. 6 centimetri). corespunde trecerii de la ocluzia centrală la poziţia de repaus a mandibulei.şi deformabiia" condiiului articular (Rainer) aceasta pentru a răspunde diferenţelor de presiune a diferitelor momente mecanice din articulaţie. Mişcarea de deschidere a gurii în trei etape este o mişcare continuă. sau "în baionetă". mişcarea de translaţie este realizată de contracţia simetrică a muşchilor pterigoidieni externi. rotaţia condiiului este asigurată de muşchii suprahioidieni şi pieloşi. gura se deschide cu încă 2 centimetri (în total. Caracteristicele acestei etape sunt: mişcarea este de tip "balama". în momentul când aceşti muşchi se relaxează brusc. Deschiderea gurii se face în trei etape: Etapa I: constă din realizarea unei mişcări de rotaţie a condiiului pe menise în jurul unui ax transversal ce trece prin centrul condililor şi corespunde cu inserţia inferioară a ligamentului temporomandibular. leziuni aie meniscului. .2. translaţie) determină deschiderea gurii cu 4 centimetri. deschide gura cu aproximaxiv 2-4 mm.Consecinţele acestor contracţii sunt: se produce mişcarea de translaţie înainte a meniscului şi mişcarea de rotaţie înapoi a condiiului.temporali.

accesoriu şi a fascicolului superficial al maseterului. După închiderea cartilajului de creştere. Aceste presiuni stimulează dezvoltarea sagitală a mandibulei până la închiderea cartilajului de creştere.3. pterigoidian intern. între 40o-45°. gradul de supraocluzie incizală. presiunea produsă pe dinţi se transmite prin sistemele traiectoriale. Mişcarea de propulsie se însoţeşte obligatoriu de o mişcare de coborâre a mandibulei. In propulsia maximă (de 2-2.5. uneori fără să se însoţească de coborârea mandibulei (daca dinţii sunt uzaţi). digastric. ATM şi retropulsia mandibulei Retropulsia mandibulei este realizată de contracţia fascicolelor posterioare. 2. Mişcarea de propulsie a mandibulei prezintă variaţii în funcţie de vârstă: la copil. după vârsta de 7 ani propulsia se asociază cu o coborâre a mandibulei. pentru că se formează versantul condilian articular. în propulsia mandibulei se realizează o creştere a procesului alveolar care are ca rezultat reechilibrarea ocluziei. arcadele dentare vin.2. milohioidieni. la mandibulă sau masivul facial. în jos şi înăuntru. temporal are rol principal în mişcarea de lateralitate a mandibulei. planul de ocluzie. ţesuturi care posedă o bogată inervaţie vegetativă.2. ATM şi mişcările de lateralitate Mişcările de lateralitate ale mandibulei se realizează prin alunecarea condiluîui şi a meniscului de o parte (în urma contracţiei m. fascicol anterior ale m. In cazul în care mentorul! sau linia interincisivă se deplasează spre dreapta.2. m. Planul de alunecare al meniscului şi al condilului face cu planul ocluzal un unghi variabil.rotaţia şi translarea inversă a capului condilului. de m. pterigoidieni. gura se închide. temporal). 2. m. Amplitudinea mişcării de coborâre a mandibulei depinde de: adâncimea glenoidei. . mijlocii ale temporalului. Mişcarea de propulsie este limitată de ligamentele stilo-mandibular şi temporo-mandibular. M. Alunecarea înapoi a meniscului şi condilului se face de-a lungul unui plan orizontal sau oblic care face un unghi de 40°-45° cu planul ocluzal. înălţimea cuspizilor dentari. temporal) iar condilul de partea opusă rămâne pe loc sau alunecă puţin înapoi (prin contracţia fascicolelor posterioare ale m. 2. condilul şi meniscul de partea stângă se deplasează înainte. m. maseter. versantul posterior al condilului comprimă ţesuturile retrocondiliene. în contact. Mişcările ATM pentru propulsia mandibulei Mişcarea de propulsie a mandibulei se realizează prin translaţia meniscului şi condilului secundară contracţiei bilaterale a m. pterigoidian extern de aceiaşi parte. Când alunecarea condilului depăşeşte limita posterioară a capsulei articulare.4. tuberculul articular şi se definitivează supraocluzia frontală. geniohioidieni şi accesoriu de m. alunecarea meniscului şi a condilului se face aproape orizontal. în principal şi accesoriu. din nou. a m. se pot produce modificări temporare prin propulsia forţată cuspidiană sau propulsia prin aparate ortodontice.5 cm) versantul anterior al condilului articular apasă pe menise şi pe tuberculul articular.

poate fi exacerbată la mişcare. când apare supraocluzia incisivă. în special ale pterigoidianului extern. la tipul masticator "propulsor". Mecanismele principale de producere a zgomotelor articulare sunt: hiperlaxitatea ligamentară şi capsulară. Amplitudinea mişcărilor de lateralitate scade cu deschiderea gurii sau cu retropulsia mandibulei. uniţi prin creste. tipul dentiţiei. infecţii. Simptomatologia Ia nivelul ATM poate cuprinde: DUREREA ARTICULARĂ este de intensitate variabilă (dureri surde. dezechilibre musculare. supraocluzia incisivă şi cuspizii înalţi favorizează apariţia unui tip dinamic masticator. de "tocător" la care predomină mişcările de ridicare şi cobo râre a mandibulei. când condilul din stânga joacă rol de pivot. Consecinţele acestor mişcări sunt: adâncirea fosei glenoide. Mişcările de lateralitate se asociază cu mişcări de propulsie. în interiorul unui unghi de aproximativ 122°. accentuarea pantei versantelor condiliene. neoplasme etc). oboseala muşchilor. coborâre sau ridicare. parotidă. odontal. osteofîtelor. puternic. ATM este influenţată de modificarea tiparelor de mişcare articulară şi micro traumatismele ce apar în cazul unor disfuncţii ce au punctul de plecare parodontal. durerea referită (durerea apare în ATM dar este produsă de procese patologice în alte zone: ureche. neuromuscular. apare în repaus. Crepitaţiile sunt zgomote multiple de intensitate mai mică. a cavităţii glenoide şi se definitivează tipul de uzură dentară. în raport cu tipul dinamic masticator se modelează corespunzător forma condilului. datorat artroliţilor.3. care permit mişcări largi. mişcări complexe ce apar. mişcarea de lateralitate spre stânga. linia interincisivă se deplasează spre dreapta şi spre stânga. predomină mişcările de propulsie retropulsie. deformărilor degenerative ale meniscului. ZGOMOTELE ARTICULARE pot fi: cracmentul. junghiuri). ocluzia realizându-se cap la cap. în mişcarea de lateralitate.formând cu planul medio-sagital un unghi de 15°. vagi.retropulsie până la apariţia dinţilor frontali permanenţi. retropulsie. Condilul de partea dreaptă stă pe loc sau se deplasează foarte puţin înapoi şi înafară şi reprezintă axul vertical în jurul căruia se face această mişcare de lateralitate spre dreapta. Cracmentul este un zgomot unic. uni sau bilateral. Mişcările şi forma ATM sunt influenţate de vârstă. în acest caz pantele condiliene şi dentare sunt foarte line sau şterse complet. durerea psihogenă. cuspizii dentari şterşi. de obicei. crepitaţiile. tipul dinamic masticator: la copil predomină mişcările de propulsie . Urmează apoi. favorizează predominenţa mişcărilor de lateralitate şi definitivarea tipului masticator de "frecător". în masticaţie. muşchi). DISFUNCŢIILE ATM . 2. Durerea pe care pacientul o acuză în ATM poate fi: durere locală (datorită patologiei locale: traumatisme.

poziţiilor antalgice. − mişcarea de lateralitate şi revenire. de fonaţie. mandibula făcând mişcări de zig-zag.1. BLOCAJUL ARTICULAR se produce datorită artroliţilor. orizontal şi frontal. menise plicaturat. Mişcările fundamentale (mişcări pure) ale mandibulei sunt: mişcarea de rotaţie şi mişcarea de translaţie. − mişcări funcţionale ce cuprind: mişcări de masticaţie.SALTUL ARTICULAR reprezintă mişcarea sacadată uni. unisau bilateral. − După Posselt mişcările mandibulare de bază sunt: − mişcările de deschidere şi închidere. − mişcarea de retruzie şi revenire. Mişcarea de rotaţie se realizează când fiecare punct al mandibulei parcurge o traiectorie curba a cărei lungime creşte proporţional cu distanţa de la centrul 3.sau bilateral. spasmului muscular. de obicei este reductibilă prin manevre executate de pacient. propulsie. cu contact dentar. − O altă clasificare a mişcărilor mandibulei este: − mişcări limită în plan frontal. LIMITAREA DESCHIDERII GURII se produce datorită fibrozării şi sclerozării ţesuturilor periarticulare. spasm muscular mergând până la trismus. SUBLUXAŢIA se datoreşte creşterii laxităţii elementelor periarticulare. − mişcări de masticaţie cu dinţi artificiali. MIŞCĂRILE MANDIBULARE Dinamica matidibulară poate fi sistematizată după numeroase criterii. sagital. retracţie forţată. DEVIEREA MANDIBULEI se însoţeşte de creşterea amplitudinii deschiderii gurii. − mişcări de masticaţie cu dinţi naturali. păstrând contactul dentar. MIŞCĂRILE FUNDAMENTALE ALE MANDIBULEI . de deglutiţie. etc. ce deranjează pacientul care se va adresa timpuriu medicului. ridicare. brusc sau lent. − mişcări efectuate cu contact interdentar dar fără interpoziţie de alimente. Astfel mişcările mandibulei pot fi clasificate în: − mişcări mandibulare elementare: − mişcări simetrice pure realizate fără contact interdentar ce cuprind: mişcări de coborâre. − mişcarea de protruzie cu contact dentar şi revenire. ce se pot realiza în cele trei planuri: sagital. orizontal. osteofite fracturate. retropulsie.

se realizează mişcări ciclice în toate cele 3 planuri sagital.1. în dinamica funcţională mandibulara numai mişcările de balama şi miş. Dintre metodele multiple de înregistrare amintim cele ce folosesc: − traductoare mecanoelectrice fixate prin gutiere pe arcadele dentare. de lateralitate dreapta-stânga) se integrează armonios în funcţia masticatorie. înregistrarea mişcărilor mandibulei Mişcările principale ale mandibulei (coborâre.orizontal. − înregistrările să fie complete şi să redea întreaga desfăşurare a procesului. anatomici anteriori (ocluzia). frontal. 3. Mişcările mandibulei se corelează cu mişcările în articulaţia temporomandibulară care realizează atât mişcări pure (de rotaţie şi translaţie) cât şi mişcări combinate. Mişcarea de translaţie se realizează când fiecare punct al mandibulei se va deplasa pe o traiectorie aproximativ liniară. − Indiferent de modalitatea de înregistrare se impun câteva remarci: − masticaţia urmează un traseu ciclic. − traductoare electronice cuplate cu fotocelule legate de incisivii inferiori. Aparatura de înregistrare a mişcărilor mandibulei trebuie să îndeplinească unele condiţii: aparatura să nu deranjeze şi să nu modifice mişcările mandibulei. etc. parcurgând distanţe egale faţa de punctul de origine. ridicare. Mişcările mandibulare sunt oglinda configuraţiei anatomice şi funcţionale a determinanţilor anatomici posteriori (ATM). − datele culese să fie prezentate sub o formă accesibilă interpretării clinicienilor. în direcţie predominant vertical-oblică. − traductori feromagnetici cu magnet ataşat incisivilor inferiori sau în vestibulul labial mandibular.2.1. MIŞCĂRILE MANDIBULARE COMBINATE . antero-posterioare. celelalte tipuri de mişcări fiind încadrate în mişcările combinate pe care Ie execută mandibula. − filmarea mişcărilor mandibulei. funcţionali (muşchii mobilizatori ai mandibulei). carea de propulsie se întâlnesc ca mişcări pure. însoţită de glisare la nivelul ocluziei. Anvelopa mişcărilor limită în plan sagitat Anvelopa mişcărilor limită reprezintă traseul ce delimitează o figură geometrică în interiorul căreia se înscriu mişcările funcţionale 3. − deci.2.de rotaţie la un punct luat în considerare.1. − există o componentă de lateralitate transversală şi oblică. conform unui tipar individual. − sa redea cu acurateţe datele şi sub o formă compatibilă analizei computerizate. specific fiecărui individ. 3.2.

− h=traiectoria de închidere (deschidere) obişnuită. − poziţia de închidere cea mai posterior posibilă (M-H-IM). Cu ajutorul unui traductor plasat la nivelul punctului incisiv inferior se înscrie în plan sagital diagrama POSSELT pe care se descriu următoarele poziţii succesive (fig. ridicarea mandibulei este mai rapidă şi nu urmează întotdeaunatraiectoria coborârii. − propulsia mandibulei. ridicarea mandibulei. − deschiderea.10): − poziţia de intercuspidare maximă (IM). închiderea gurii.mandibulare. − poziţia de deschidere maximă (M) cea mai anterior posibilă. care se reduc pe măsura ce alimentul este fărâmiţat şi amestecat cu saliva.Anvelopa mişcărilor limită în plan sagital cuprinde: − coborârea. − poziţia de propulsie cu dinţii frontali (incisivii) cap la cap (PP). ciclurile masticatorii au la început amplitudini mai mari. Anvelopele mişcărilor funcţionale în plan sagital: se încadrează în anvelopa mişcărilor limită. − traiectoria de deschidere din propulsie maxima (PPM-M). − poziţia de propulsie maximă (PPM). .

ciclurile funcţionale se înscriu în interiorul anvelopei mişcărilor limită. de amplitudine şi înclinaţie variabilă în funcţie de: . Aspectul curbei este de romb.2. până la deglutiţie.corespunde poziţiei de ocluzie. cuprinde deschiderea maximă a gurii cu deplasarea extrema de lateralitate dreapta-stânga a mandibulei.1.linie dreapta. rotunjită. 3. se înregistrează ca o linie dreaptă. cu denivelări.ridicarea mandibulei.2. 3.4. Procesul masticator reprezintă timpul necesar masticaţiei unui aliment de la introducerea lui în cavitatea bucală.3. -vârful undei. Faza II: .1. Imaginea se aseamănă cu un "scut" "pescăruş". Anvelopa mişcărilor limită în plan orizontal: realizează înregistrarea mişcărilor laterale extreme.2. Procesul masticator are următoarele faze: Faza I: . Procesul masticator Undele masticatorii sunt compuse din: panta descendentă .2. Anvelopa mişcărilor limită în plan frontal. panta ascendentă .1.3. corespunde contactului ocluzal. palierul ocluzal .coborârea mandibulei. dreapta şi stânga.introducerea alimentului în gură se înscrie ca o pantă descendentă.

un sistem de înregistrare: inscriptor XY Sensibilitatea sistemului de înregistrare se poate modifica după necesităţi. se înregistrează unde cu paliere ocluzale mai lungi. deglutiţia se înregistrează sub forma unei linii orizontale. realizându-se concomitent în mai multe planuri. Pentru înregistrarea unui proces masticator s-au folosit biscuţi mici. Faza V: . se înregistrează unde cu pante mai line şi cu pauze mai mari între ele. etc. . are loc o stabilizare a amplitudinii şi frecvenţei undelor. şi viteza de coborâre a mandibulei. tineri cu vârsta cuprinsă între 19-20 ani (fig. Faza IV: .deschiderea mai mare sau mai mică a gurii. Goţia Smaranda) ce cuprinde: dispozitivul de susţinere a capului."faza de regim a masticaţiei".de formare a bolului. Printre principalele mişcări funcţionale amintim. mişcările de masticaţies deglutiţie. Mişcările funcţionale ale mandibulei Mişcările funcţionale reprezintă combinaţii ale mişcărilor fundamentale. 2 traductori de deplasare conectaţi de menton. în greutate medie de 3-5g. Sensibilitatea inscriptorului a fost de IV/cm. când eficienţa funcţională este maximă.2.corespunde adaptării masticaţiei la consistenţa alimentului. 11. Faza III: . este faza care poate caracteriza un anumit individ şi un anumit tip masticator. iar viteza de înregistrare de 2s/cm. supt. de ambele sexe. 3. înregistrările s-au efectuat la subiecţi normali.2.Pentru înregistrarea unui proces masticator în Laboratorul de Fiziologie UMF Timişoara s-a folosit un sistem mecano-electric (imaginat de Dr. 12). fonaţie. vorbire.

11. 2. de . FIZIOLOGIA MASTICAŢIEI Masticaţia reprezintă procesul de prelucrare mecanică a alimentelor. Procesul masticator Ia 1. 12. înregistrat la o persoană de sex feminin. 19 ani (diagramă originală din colecţia Dr. înregistrat la o persoană de sex masculin. 2 biscuiţi. 3. Procesul masticator Ia 1. micşorată). 4 biscuiţi. Goţia Smarauda.19 ani Fig.Fig.

fascicolul mijlociu al temporalului) prezintă o relaxare controlată. Muşchii flexori ai capului se contractă iar în corelaţie cu extensorii menţin capul în poziţia optimă. Aceste mişcări se fac în vederea prehensiunii. pterigoidian extern) odată cu meniscul interarticular.subhioidieni şi pterigoidieni externi (fascicol inferior) (fig.1. astfel încât coborârea mandibulei se face lent. m.1. Echilibrarea capului Echilibrarea capului reprezintă prima mişcare controlată şi continuă. punctul de plecare pentru deplasările mandibulare este dat de poziţia de repaus. asociată cu relaxarea controlată a muşchilor retropulsori (m. proces finalizat în formarea bolului alimentar.insalivare. 4.2. In efectuarea mişcărilor masticatorii. în scopul zdrobirii şi triturării lor. sfărâmarea şi triturarea. fascicolul posterior al temporalului). tăierii sau sfâşierii alimentelor. suprahioidieni. subhioidieni. 4.coborârea mandibulei cu deschiderea voluntara a gurii. proces realizat de contracţia controlată de către sistemul nervos central a m. FAZELE MASTICAŢIEI . pregătitoare a masticaţiei.propulsia mandibulei efectuată de contracţia bilaterală şi simetrică a muşchilor pterigoidieni externi şi a fascicolelor anterioare ale temporalului. Fazele mecanice ale masticaţiei sunt: incizia alimentelor. Prehensiunea alimentelor Prehensiunea alimentelor se realizează în doi timpi prin: .1. 13). . ridicători ai mandibulei (maseter. pterigoidian intern. Mandibula este menţinută în poziţia de repaus de către: echilibrul tonic dintre grupele antagoniste ale muşchilor mobilizatori şi acţiunea gravitaţiei. Mişcările efectuate prin contracţia muşchilor mobilizatori ai mandibulei sunt complexe. suprahioidieni. In mişcarea de coborâre a mandibulei. Aceste etape sunt precedate de acte motorii ajutătoare: echilibrarea capului şi prehensiunea alimentelor. în acest timp m. Hioidul coboară fiind mobilizat înapoi de m.1. dirijat şi continuu. 4. condilul mandibular face o mişcare de translaţie înainte şi în jos (tracţionat de m. Coborârea mandibulei este favorizată la om de forţa gravitaţională.

. mişcare căreia i se opune rezistenţa osului alveolar. care are rol în protecţia parodontala. 14). m. subhioidieni. pterigoidian extern. Pentru alimentele dure este necesară secţionarea în poziţia cap la cap a incisivilor. Astfel se echilibrează mai bine capul şi se realizează mişcările ajutătoare pentru înfrângerea rezistenţei alimentelor. ceea ce determină o contracţie mai mare a m. Traiectoriile funcţionale în incizie variază după consistenţa alimentelor. Incizia solicită incisivii la basculare în jurul punctului de rotaţie. supra-. poziţia de cap la cap a incisivilor superiori şi inferiori.4. In timpul inciziei. ce poate acţiona ca o torţă de basculare vestibulară suplimentară. o poziţie optimă pentru articularea cu maxilarul superior. în ridicare.1. actul de incizie poate fi asociat cu o tracţiune cu mâna a fragmentului exobucal. a muşchilor maseteri şi a pteri-goidienilor interni rezultând închiderea gurii în mod lent. pterigoidieni externi. incisivii inferiori alunecă pe faţa palatinală a celor superiori. muşchilor buzelor şi limbii. Mişcarea de incizie este unică. în timpul inciziei există o mică "dezocluzie ' molară. Are loc contracţia puternică a fascicolului mijlociu al temporalului. M. Pentru unele alimente. Hioidul este mobilizat înainte şi în sus de m. continuu şi puternic. Secţionarea alimentelor (incizia) Ridicarea mandibulei încheie etapa de prehensiune şi alimentele aduse cu mâna spre gură sunt secţionate de dinţii frontali. suprahioidieni (fig. a muşchilor mimicii şi chiar a muşchilor cefei.3. Alimentele dure opun rezistenţă la închiderea gurii. prezintă o contracţie lentă pentru a imprima mandibulei.

Canini sunt folosiţi la sfâşierea alimentelor mai consistente. în special. astfel încât spaţiul retrocondilian se măreşte alternativ cu fiecare mişcare de acest fel. palatul conţin numeroşi receptori senzitivi ce au rol în coordonarea dinamicii masticatorii. datorită terminaţiilor sale senzoriale. Limba. 4. Molarii. mişcări puternice: de sfărâmare directă a alimentelor. suficientă pentru a învinge rezistenţa alimentului. contracţia muşchilor ridicători este de tip izotonic. Ei prezintă cuspizi ascuţiţi. pe care le presează pe palatul dur. le adună la un loc formând bolul alimentar pe care-1 pregăteşte pentru deglutiţie. asociate cu relaxarea controlată a aceloraşi muşchi. . contracţia devine izometrică. limba.In timpul a mişcării de ridicare mandibulei. care devin antagonişti succesivi. proces denumit insalivare. Zdrobirea şi triturarea alimentelor Premolarii servesc la zdrobirea alimentelor. are loc şi o deplasare înainte şi în jos a meniscului interarticular de partea opusă mişcării. prin muşchii buccinatori. în triturarea lor. Se realizează contracţii alternative ale muşchilor pterigoidieni externi de o parte şi a temporalilor de cealaltă parte. care le facilitează pătrunderea în interiorul alimentelor. de realizare a bolului alimentar. de insalivare. se realizează contracţia de balansare a muşchilor direcţionali. au rol important în fărâmiţarea în continuare a alimentelor. se produce relaxarea controlată a antagoniştilor. separă din masa alimentară acele fragmente care sunt bine triturate şi insalivate. de deglutiţie.1. prin mişcări de late'ralitate care se succed spre dreapta sau spre stânga. readuce.4. pentru triturare. Limba execută mişcări de intensităţi diferite: mişcări fine: de aşezare a alimentelor între arcadele dentare. pentru a le fragmenta în particole relativ mari. Buzele. de triere a fragmentelor. mucoasa obrajilor. de curăţire a arcadelor dentare după deglutiţie. alimentele căzute în vestibul. De asemenea. Pe măsură ce alimentele sunt triturate are loc şi amestecarea lor cu salivă. Buzele menţin saliva şi alimentele în cavitatea bucală în timpul triturării şi apreciază temperatura alimentelor. Obrazul. Bolta palatină participă la zdrobirea unor alimente mai mari şi furnizează informaţii asupra consistenţei alimentelor. Când ridicarea mandibulei este'oprită de obstacolul alimentar. Alimentele sunt reaşezate între arcadele dentare prin acţiunea coordonată a limbii şi obrajilor. realizează o tensiune musculară crescută. prin suprafaţa ocluzală mare. în timpul masticaţiei: se dezvoltă forţă în muşchii ridicători ai mandibulei. Limba participă la masticaţie şi prin fărâmiţarea unor alimente. în timpul mişcărilor de măcinare alimentele sunt aşezate alternativ între arcadele dentare în sectoarele laterale.

proporţională cu numărul de unităţi motorii antrenate funcţional. care se hrănesc cu alimente crude. stimulării fusurilor neuro-musculare. până la un moment dat. − vârstă. în timpul masticaţiei au loc schimbări permanente ale tipului de contracţie.4. Se realizează prin contracţia m. 15). − regional: la eschimoşi. ridicători ai mandibulei şi relaxarea m. FORŢE MASTICATORII Forţa de contracţie a muşchilor masticatori este în funcţie de gradul de dezvoltare al muşchilor care depinde de: − rasă. la nivelul tip molarilor forţele dezvoltate sunt de trei ori mai mari decât la subiecţii ce folosesc o alimentaţie preparată. iar pe de altă parte. Contracţia izometrică se realizează după "prinderea" alimentelor între suprafeţele ocluzale şi durează până când tensiunea dezvoltată în muşchi învinge rezistenţa (duritatea) alimentelor. Contracţia izotonică realizează scurtarea lungimii muşchiului. Forţa de contracţie depinde de gradul de întindere al muşchiului. cu menţinerea constantă a tensiunii. Contracţia izometrică se caracterizează prin menţinerea constantă a lungimii muşchiului şi creşterea tensiunii dezvoltată în muşchi (fig. posibilităţii de a se realiza un număr maxim de punţi acto-miozinice. Dacă distanţa iniţială dintre dinţi este mai mare (maseterul este mai întins) forţa de contracţie este mare. pe de o parte. Prin contracţie izotonică se pun în contact static suprafeţele triturante ale dinţilor anta-gonişti. în urma contracţiei în muşchii masticatori se dezvoltă o forţă mecanică. în acest moment alimentul este zdrobit iar contracţia izometrică este urmată de contracţia izotonică. Deci. Aceasta se dato-reşte. − modul de pregătire al alimentelor Contracţia muşchilor maseteri poate fi de tip izotonic sau de tip izo-metric.2. Lungimea optimă a sarcomerului la care forţa dezvoltată este maximă se . coborâtori. − sex.

Muşchii mobilizatori ai mandibulei pot dezvolta în timpul masticaţiei forţe foarte mari (tabelul 3).2 micrometri. . în masticaţia obişnuită se utilizează aproximativ 1/3 din forţa maximă. adică fiecare mişcare masticatorie s-ar însoţi de desfăşurarea unor forţe în jui de 35 kg. respectiv de sensibilitatea parodonţiului. Forţa de presiune verticală ce se exercită în timpul masticaţiei este transformată datorită structurii parodontale în forţă de tracţiune şi transmisă asupra ţesutului osos unde se vor produce fenomene adaptativ-constructive. Alţi autori dau valori de aproximativ 10 kg forţă pe o suprafaţă de 1 cm2. se produce o încălecare a filamentelor de actină). Dacă distanţa dintre mandibulă şi maxilar este prea mică. iar viteza de ridicare scade înaintea stabilirii contactului ocluzal. musculatura nu poate acţiona la lungimea optimă. Intensitatea forţei masticatorii depinde de mai mulţi factori: de puterea de contracţie a muşchilor. iar forţa de contracţie scade (numărul de punţi acto-miozinice active este scăzut. Viteza de scurtare a muşchilor maseteri (viteza de ridicare a mandibulei) este invers proporţională cu consistenţa alimentelor.consideră a fi de 2. de pragul de toleranţă al parodonţiului. de sex: la femei. forţa dezvoltată la nivelul molarilor este 2/3 din cea a bărbaţilor. Presiunile verticale suportate de dinţi: incisivi: 32 kg canini: 35 kg premolar II: 44 kg molar I: 45-70 kg molar III: 64 kg. alimentele opun rezistenţă. Pe măsură ce mandibula se apropie de maxilar în timpul masticaţiei.

Particulele mari necesită un travaliu gastric mai intens şi mai îndelungat ceea ce suprasolicită stomacul inducând afecţiuni digestive.2. prin declanşarea reflexelor necondiţionate.intensificarea trabeculaţiei osoase. Importanţa percepţiei olfactive în timpul masticaţiei: . Masticaţia şi olfacţia Zdrobirea corespunzătoare a alimentelor permite eliberarea substanţelor odorifere şi percepţia olfactivă.1. .apreciază calitatea alimentelor.favorizează apariţia hipotrofiei la copii. . rezultând creşterea aportului de substanţe nutritive. netriturate eficienţa de digestie este scăzută. pancreatice. . de aceea la fragmentele mari. pregătit pentru deglutiţie. Masticaţia şi structurile buco-dentare O solicitare normală.4. 4. Mişcările masticatorii reprezintă şi un stimul mecanic ce favorizează evacuarea salivei din glandele salivare.secreţia salivară şi gastrică sunt insuficiente. e . .3.activarea circulaţiei în musculatura masticatorie. d membrana (structurile) periodontală se îngroaşă. c . Masticaţia şi digestia Concomitent cu fărâmiţarea alimentelor are loc amestecarea lor cu salivă şi formarea bolului alimentar.declanşează şi susţine secreţiile digestive: salivare.stimularea secreţiei gastrice.stimularea secreţiei salivare. . Enzimele digestive acţionează la suprafaţa fragmentelor. Insalivarea alimentelor permite începerea digestiei încă din cavitatea bucală. . ROLUL FUNCŢIONAL AL MASTICAŢIEI 4. Triturarea corespunzătoare a alimentelor asigură o digestie optimă. . Insalivarea alimentelor permite dizolvarea constituenţilor alimentari şi stimularea receptorilor gustativi cu următoarele consecinţe: .3.asociată cu simţul gustativ creează o stare psihică de satisfacţie sau insatisfacţie. 4. în structurile osoase.3. Masticaţia rapidă are dezavantaje: .realizarea senzaţiei gustative. gastrice. Masticaţia viguroasă determină: a .oasele maxilare sunt mai groase.aprecierea calităţii alimentelor. f. asigurând dezvoltarea lui. . .induce o digestie şi absorbţie deficitară. în timpul masticaţiei a ţesuturilor sistemului oro-facial are un rol pozitiv în menţinerea troficităţii sistemului.determină un efort digestiv gastric crescut.3. pancreatice prin reflexele condiţionate. .nu stimulează suficient receptorii bucali.favorizarea autocurăţirii cavităţii bucale.stimularea centrilor osteogenetici de creştere. hormoni.3. mai rezistente. b . Deglutiţia unor alimente insuficient triturate îngreunează digestia: apar tulburări gastrice prin efortul digestiv gastric crescut şi prin întârzierea evacuării gastrice.

.abraziunea fiziologică lipseşte sau este foarte redusă.prevenirea formării cariilor dentare. prin intermediul ligamentelor periodontale. 1 .intermediul inserţiilor osoase .solicitarea insuficientă a parodonţiului. La persoanele cu rahitism contracţiile musculare puternice deformează maxilarul superior.astfel subiecţii care fac mişcări masticatorii susţinute au mandibula bine dezvoltată. 4.aplicarea indirectă a forţelor musculare prin intermediul sistemului dentar. . favorizează apariţia parodontopatiilor. 4. La nivelul oaselor maxilare se exercită forţe de tracţiune. se transformă forţele de frecare în forţe de tracţiune directă asupra osului alveolar. i .cheratinizarea şi multiplicarea stratului bazai al mucoasei gingivale. . prin lipsa antagoniştilor. . Poziţia dinţilor şi restructurarea permanentă a pereţilor alveolari sunt în funcţie de solicitările funcţionale generate de masticaţie. favorizează instalarea de procese distructive la nivelul coroanei.secreţia salivară mai scăzută întreţine o autocurăţire deficitară.4.3. . h stimularea reacţiilor de apărare.creşte frecvenţa cariilor. în unele anomalii dento-maxilare cu malpoziţii dentare. calmant asupra sistemului nervos Contracţia prelungită a muşchilor masticatori creează oboseală şi somn la copii La adult.nu se face mezializarea fiziologică a mandibulei. Activitatea musculară susţinută influenţează oasele maxilare prin: a . Masticaţia şi sistemul nervos Masticaţia are şi un rol sedativ. Forţele de masticaţie se transmit indirect prin intermediul sistemului dentar.parodonţiul marginal oferă o implantare dentară mai puţin robustă.masticaţia insuficientă face ca musculatura masticatorie şi oasele maxilare să fie mai puţin dezvoltate. mişcările lente continue de masticaţie (folosirea gumei de mestecat echilibrează tonusul muşchilor antagonişti şi au efect calmant. c . . b . mişcările masticatorii se fac defectuos. In timpul masticaţiei.scăderea depunerii de tartru.4. .orientarea funcţională a trabeculelor este mai discretă. Anomaliile dento-maxilare instalate micşorează eficienţa masticatorie prin . ectopii dentare. MASTICAŢIA ŞI ANOMALIILE APARATULUI DENTOMAXILAR Tulburările masticatorii sunt factori predispozanţi pentru producerea anomaliilor dento-maxilare prin: . reprezintă o dovadă concludentă a lipsei forţelor stimulatoare ale masticaţiei în structurarea oaselor.aplicarea directă a presiunilor musculare pe suprafeţele osoase.g . .malpoziţii. a căror sursă este contracţia muşchilor mobilizatori ai mandibulei. Resorbţia proceselor alveolare şi mărirea spaţiului parodontal la dinţii nesolicitaţi.

după o întârziere de 1.absenţa sau dificultatea în efectuarea unor mişcări masticatorii. din trunchiul cerebral. realizarea contactului ocluzal pe alimentele din cavitatea bucală. .din nucleul senzorial. palatul dur. . al trigemenului impulsurile ajung la nucleul motor al n. . linguală.alimentele închise în cavitatea bucală stimulează presoreceptorii din: mucoasa gingivală. Succesiunea fenomenelor de coborâre reflexă a mandibulei: . . XII. parţial reflex prin care se asigură coordonarea activităţii musculare în vederea prelucrării mecanice a alimentelor. Masticaţia începe cu deschiderea voluntară a gurii şi coborârea mandibulei induse de către impulsurile motorii corticale venite pe căi piramidale şi extrapiramidale la nucleii motori ai nervilor cranieni V. Reglarea masticaţiei se face prin mecanism nervos. V din punte. Masticaţia are o complexitate care este unică în tot organismul. prin n.limitarea mişcărilor masticatorii prin blocaje.contracţia m.mai multe mecanisme: . . Ablaţia cerebelului produce ataxie. pulpă. dentari şi linguali.7 msec. V. închiderea gurii.după o întârziere de 0. 4. modificări motorii ce afectează şi prehen-siunea hranei.deschiderea gurii determină întinderea muşchilor ridicătoii ai mandibulei.impulsurile generate de stimularea presoreceptorilor sunt transmise nucleului senzorial al n.se stimulează fusurile neuro-musculare din maseter.impulsurile motorii iau calea neuronilor motorii alfa spre muşchii ridicători ai mandibulei.în nucleul motor se generează un potenţial de excitaţie postsinaptic în motoneuronii muşchilor coborâtori şi un potenţial de inhibiţie postsinaptic în neuronii motori ai muşchilor ridicători. din trunchiul cerebral.reducerea suprafeţei de contact ocluzal. ridicători determină ridicarea mandibulei.5. . . Ridicarea reflexă a mandibulei se realizează prin reflexul miotatic maseterin dinamic cu următoarea succesiune: . ligamente periodontale. de către dinţi. la care participă zone din aria corticală motorie. . etc. determină senzaţia dureroasă care reduce şi mai mult forţa de contracţie. . mucoasă bucală. . din punte. REGLAREA MASTICAŢIEI Masticaţia este un act complex. VII. dentină.fibrele anulo-fusale transmit direct excitaţia la nucleul senzorial mezencefalic al trigemenului. corelate cu informaţiile senzitive din zona oro-facială. . . principal. coborâre ce permite rearanjarea alimentelor între suprafeţele ocluzale ale dinţilor. parţial voluntar.7 ms informaţia este transmisă monosinaptic la nucleul motor al trigemenului. în continuare se declanşează reflexul de coborâre coordonată a mandibulei. Actul motor al masticaţiei este modulat şi de impulsuri cerebeloase.lezarea directă a mucoasei de pe maxilarul antagonist.

protejează arcadele dentare de o suprasolicitare mecanică. Succesiunea fenomenelor timpului bucal al deglutiţiei: . formaţia reticulată. IX. Timpul I.1. transmit şi stimuli de durere. gustative pe calea nervilor V. 5. 5. Reflexul necondiţionat masticator are centrul în nucleul masticator din protuberanta (punte). după diferiţi autori..1. deoarece persistă numai mişcări stereotipe de ridicare şi coborâre a mandibulei fără coordonare linguală.se trimit comenzi efectorii pentru muşchii coborâtori şi inhibitorii pentru muşchii ridicători. VII. Activitatea motorie a centrilor masticatori este influenţată şi de statusul umoral al organismului: în hipoglicemie se amplifică potenţialul motor al muşchilor ridicători. elaborându-se un nou tip de masticaţie. mandibulei şi complexului hioidian. Leziunile ariei motorii corticale suprimă reflexul masticator ca act coordonat şi face imposibilă realizarea bolului alimentar. durează 1 secundă şi constă din transportarea bolului alimentar din cavitatea bucală în faringe prin mişcări coordonate ale limbii. Numărul de deglutiţii în 24 ore variază între 590 până la 1600. timpul faringian şi timpul esofagian.muşchii intrinseci dau limbii forma de "jgheab" în care se mulează bolul . în afecţiuni dentare. Acest centru primeşte aferente tactile proprioceptive. . bucal al deglutiţiei Este un timp voluntar. plasarea de proteze în gură.răspunsul motor este promt. Sistemul limbic. . Impulsurile proprioceptive de la ATM controlează activitatea motorie a mandibulei. cât şi în cele de somn. readaptează masticaţia după intervenţii ortodontice. Deglutiţia este o funcţie permanentă ce se desfăşoară atât în perioadele de veghe. hipotalamusul. palatului moale. orofacială. 16).1. cerebelul contribuie la reglarea contracţiei musculare în timpul masticaţiei.bolul alimentar este plasat pe faţa dorsală a limbii. limitează mişcările. stereotipul masticator se modifică conştient. Nucleul masticator pontin este coordonat de centrii corticali în vederea finalizării masticaţiei şi a realizării bolului alimentar. TIMPII DEGLUTIŢIEI Se descriu trei timpi sau etape ale deglutiţiei şi anume: timpul bucal. Durata unui ciclu masticator este de aproximativ o secundă. FIZIOLOGIA DEGLUTIŢIEI Deglutiţia reprezintă totalitatea fenomenelor care concură la trecerea bolului alimentar sau a salivei din cavitatea bucală în faringe şi esofag (fig. asigură deschiderea gurii.

existând şi o undă peristaltică a limbii.2. care apasă cu toată forţa pe bolta palatină.1. faringian al deglutiţiei Timpul faringian al deglutiţiei este scurt (1 secundă). autonom. Această presiune se exercită mai ales pe părţile laterale ale boitei. presiune dependentă de consistenţa alimentelor. împingând bolul spre faringe.peretele posterior al faringelui. . hiogloşi şi stilogloşi se trag înapoi părţile laterale ale bazei limbii. . . Presiunea excesivă a limbii în porţiunea posterioară a bolţii palatine determină vestibulizarea dinţilor. 5.mucoasa pilierilor anterior.contracţia muşchilor milohioidieni ridică planşeul bucal odată cu limba. Timpul I al deglutiţiei se schimbă cu vârsta. . Contactul alimentelor cu diverse părţi ale gurii şi faringelui declanşează o succesiune de reflexe care au drept scop asigurarea condiţiilor pentru ca bolul alimentar să coboare în esofag şi să nu pătrundă în laringe sau în nazo-faringe. Limba exercită pe bolta palatină o presiune între 41 şi 70 g/cm2.prin contracţia m. Timpul II. modelând-o "în jgheab" prin care bolul alimentar alunecă spre faringe. Zonele reflexogene cele mai sensibile sunt reprezentate de: .vârful limbii se sprijină pe bolta palatină şi se răsfrânge înapoi.alimentar .

prin mişcări foarte rapide. Timpul III. în cazul în care laringele este fixat printr-un proces patologic. La sugar. peristafilini externi şi a muşchilor ridicători şi tensori ai vălului palatin. în porţiunea cervicală a esofagului (pe o lungime de 6-7 cm) care are muşchi striaţi. . laringelui şi a limbii şi prin coborârea epiglotei pe laringo-faringe.ridicarea laringelui (prin contracţia m.m. în porţiunea toracică a esofagului (alcătuită din fibre musculare striate şi netede) deplasarea se face mai lent. deglutiţia este imposibilă. se creează o presiune negativă. . în 1.amigdale. . . laringele este într-o poziţie mai înaltă şi de aceea este posibil să se efectueze simultan suptul şi respiraţia. palatoglos şi palatofaringian. face ca el să ajungă sub protecţia epiglotei şi bazei limbii. . ridicători ai mandibulei.5-2 secunde. trage în aceaşi direcţie baza limbii.palatul moale.1. iar deplasarea durează 3 secunde. ca un capac. ridică hioidul şi apoi cartilajul tiroid. care sprijinindu-se pe mandibulă. La aceste mişcări complexe participă: . Alte căi posibile de angajare a bolului alimentar în timpul faringian al deglutiţiei sunt: . laptele curgând pe pereţii laterali ai faringo-laringclui. ..lueta. Această zonă se numeşte zona reflexogenă Vasilieff. obligându-1 să treacă în esofag. . .laringele se închide şi prin alăturarea corzilor vocale.3. a hioidu-lui. Bolul poate fi readus în gură printr-un reflex special de tuse. înaintea bolului. esofagian al deglutiţiei Timpul esofagian începe cu deschiderea orificiului superior al esofagului prin mobilizarea înainte a peretelui anterior şi iniţierea unei unde peristaltice. suprahioidieni. deplasarea bolului se face foarte rapid (o secundă). . care îngustează istmul bucal. de curăţire a faringelui. de aproximativ 35 cm3 apă. esofagul este alcătuit numai din musculatură netedă.stâlpii posteriori ai amigdalelor.baza limbii.pătrunderea alimentelor în cavitatea nazală este prevenită prin închiderea orificiului nazofaringian realizată de contracţia m. 5. tirohioidian).înapoierea bolului alimentar în cavitatea bucală este prevenită prin contracţia m. . în total timpul esofagian al deglutiţiei .hioidul mobilizat în sus şi înainte. Progresiunea bolului alimentar în faringe este asigurată de contracţia reflexă a constrictorului superior al faringelui deasupra bolului. în porţiunea inferioară. Orificiul laringofaringian se închide prin: ridicarea mandibulei.m. în faringe şi esofag. închizând calea aeriană. .pătrunderea alimentelor în laringe este împiedicată prin separarea căii digestive de cea respiratorie.epiglota se deplasează în jos.

. 5. în vecinătatea centrilor respiratori. 17). 5. Deglutiţia unui bol alimentar voluminos induce reflexe salivare. In esofagul mijlociu şi inferior. care creşte tonusul şi deschide fazic sfincterul. relaxează cardia şi de fibrele simpatice care inhibă peristaltismul şi contractă sfincterul cardia. Centrul deglutiţiei are legături cu nucleii: masticatori.2. glosofaringian. în care orbicularul buzelor joacă rol primordial. lacrimale. . Orificiul cardia se deschide reflex.vag. în substanţa reticulată. pentru musculatura faringiană. 5. pierderea dinţilor duce la o revenire către deglutiţia controlată de facial. asigură ridicarea mandibulei şi închiderea gurii. al nervilor faciali. Progresiunea undelor este controlată de fibrele vagale care stimulează peristaltismul. aferentă este asigurată de nervii: trigemen. Calea senzitivă.2.2. cardio-vasculari. în timpul deglutiţiei sunt inhibaţi centrii respiratori şi centrul masticator. hipogloşi. deglutiţia adultului este controlată de trigemen şi hipoglos.2. care transmit impulsuri din cavitatea bucală şi zona reflexogenă Vasilieff. 5. controlează muşchii buzelor şi ai mimicii. vasomotorii. Centrul deglutiţiei este localizat în bulb. pentru musculatura esofagiană. propagarea undelor este asigurată e inervaţia intrinsecă a plexului mienteric Auerbach. vag. asigură mişcările coordonate ale muşchilor limbii. lăsând bolul alimentar să treacă în stomac. salivatori.durează 6-7 secunde. Coordonarea mişcărilor necesare deglutiţiei se realizează prin mecanisme nervoase (fig. REGLAREA DEGLUTIŢIEI . evitându-se stressul ATM. . .hipogloşi. Deglutiţia infantilă este coordonată de nervii faciali şi hipogloşi. Sfincterul cardia are o activitate tonică şi fazică sub acţiunea vagului. inervaţia vagală declanşează contracţiile eristaltice şi asigură progresiunea lor în funcţie de impulsurile descărcate de centrul bulbar.facial.trigemen.2.glosofaringian.1. Declanşarea deglutiţiei se poate face reflex (cu punct de plecare de la receptorii din regiunea bucală) dar şi voluntar (cu participarea scoarţei cerebrale). în faţa fiecărei unde peristaltice. In partea superioară a esofagului. La edentatul total.3. Calea eferentă este reprezentată de ramurile motorii ale nervilor: . iar.

lezarea centrilor nervoşi. leziuni ale limbii. reprezintă dificultatea de a înghiţi. Se întâlneşte în: amigdalite. . barbiturice. intoxicaţii cu morfină. .paralizia deglutiţiei: în come uremice. narcoză profundă. aparate ortodontice.disfagia. hepatice.Tulburările deglutiţiei: .

DEGLUTIŢIA ŞI ANOMALIILE APARATULUI DENTOMAXILAR Prelungirea şi permanentizarea stadiului de deglutiţie infantilă reprezintă o incapacitate a copilului de a-şi adapta mişcările la noile condiţii.2. Nou născutul duce limba înainte.3. Deglutiţia adultului Deglutiţia de tip adult este o deglutiţie cu arcadele în contact şi se ealizează în următoarele condiţii: . 5. în repaus. 5. Acest stadiu tranziţional.ingerarea de lichide în cantităţi mici. deja. "inocluzia fiziologică".5.4. Partea dorsală a limbii formează un jgheab prin care laptele curge spre faringe ajutat de contracţiile muşchilor linguali. Deglutiţia la nou născut se caracterizează prin păstrarea maxilarelor depărtate. create de . aproximativ.3. limba în repaus. 5. . Deglutiţia cu arcadele depărtate se numeşte deglutiţie de tip infantil (ce durează până la 6 luni). porţiunile laterale pătrund între crestele celor două maxilare. încă edentate. . deci se schiţează.4. au loc contracţii ale muşchilor mimicii. iar în părţile laterale se interpune mucoasa jugală şi musculatura obrazului.reeducarea deglutiţiei. 5. în condiţiile păstrării arcadelor dentare depărtate.3. Etapa tranziţională In jurul vârstei de 6 luni odată cu erupţia incisivilor se modifică treptat comportamentul limbii: limba ia o poziţie mai posterioară (înapoia incisivilor). contribuind la fixarea unei poziţii mandibulare. In timpul deglutiţiei. se lăţeşte.3. PARTICULARITĂŢI ALE DEGLUTIŢIEI 5.înlăturarea forţelor anormale pe care limba le exercită la nivelul arcadelor dentare. 2 ani.ingerarea de alimente solide sau păstoase. i la adult.3. Ingerarea de alimente zemoase.3.deglutiţia salivei.normalizarea morfologică.1. durează de la 6 luni până la. contracţiile buzelor şi obrajilor fiind puternice. . buzele se închid. Buzele asigură închiderea etanşă a cavităţii bucale. prinzând mamelonul între ea şi creasta alveolară superioară. In timpul erupţiei caninilor şi molarilor temporari. de cantităţi mari de lichide se realizează. Deglutiţia în prezenţa aparatelor ortodontice Aparatele ortodontice acţionează împiedicând interpunerea limbii între arcade ceea ce determină: . . pătrunde între arcadele dentare în regiunile laterale. . maxilarele sunt depărtate având limba aşezată în partea anterioară.mecanismele neuro-musculare orale se adaptează noii situaţii. în acest timp. crestele maxilare fiind foarte puţin dezvoltate permit pătrunderea limbii între cele două maxilare. menţinându-le depărtate. limba rămâne înapoia incisivilor.

în perioada înlocuirii dinţilor temporari cu cei permanenţi. . . Mecanismul suptului cuprinde două mişcări distincte: . iar .se generează forţe cu influenţă negativă asupra dezvoltării aparatului dento-maxilar.1. copilul poate să sugă datorită unui reflex înnăscut.datorită obiceiului vicios de sugere a degetului.permanentizarea stadiului de deglutiţie infantilă sau stadiului tranziţional datorită imaturităţii neuro-musculare. . afecţiuni rino-faringiene.unor cauze locale: sugerea degetului. Alimentaţia naturală la sân sau suptul la sân se caracterizează prin mişcări ritmice: .ale limbii. De asemenea. obrajilor. SUPTUL LA SÂN .de înfundare şi umflare a obrazului.de propulsie şi retropulsie a mandibulei.apar anomalii dento-maxilare.în caz de macroglosie. Revenirea la deglutiţia infantilă se poate produce şi: .de strângere şi relaxare a sfincterului labial. care necesită realizarea unui vid în cavitatea bucală. incapacitate care este consecinţa unei întârzieri în maturarea nervoasă şi musculară. . deglutiţia de tip infantil poate fi rezultatul unor anomalii ale aparatului dento-maxilar. Succesiunea fenomenelor în imaturitatea neuro-musculară: . Acestea se asociază cu mişcări ale mâinilor de prindere a mamelei şi contracţia celulelor mioepiteliale indusă de oxitocină. Persistenţa unei deglutiţii de tip infantil se poate datora unei "imaturitaţi" neuro-musculare datorită : . . . . care există la toate mamiferele. . fenomene locale legate de înlocuirea dinţilor.una de succţiune.unor cauze generale: acromegalia asociată cu macroglosia. .de ridicare şi coborâre a hioidului. automat.de înclinare sau extensie a capului.alta de presiune care constă din acţiunea de exprimare a laptelui din mamelon. Deglutiţia infantilă se poate instala ca un fenomen de adaptare la modificările produse de anomalii dento-maxilare. . In timpul suptului mamelonul şi o parte a areolei sunt atrase în gura 6. ALIMENTAREA NATURALĂ ŞI ARTIFICIALĂ A SUGARULUI Imediat după naştere.erupţia dentară.

. . Orbicularii buzelor nu sunt solicitaţi. .vârful limbii exercită pe boltă o presiune de 50-60 g/cm2. . . De asemenea.asigură creşterea aparatului dento-maxilar. stimulează funcţia osteogenetică de creştere a suturii incisivocanine şi intermaxilare.copilului.solicită muşchii masticatori. Buzele asigură atât închiderea ermetică a cavităţii bucale cât şi compresiuni ritmice la nivelul areolei. ceea ce determină o dezvoltare armonioasă a boitei palatine şi a foselor nazale.mişcările ritmice ale limbii au repercursiuni directe şi asupra debitului sanguin din mucoasa boitei palatine. Limba formează un adevărat jgheab şi realizează o mişcare ondulatorie (ca o undă peristaltică). bolta dezvoltându-se normal în lăţime şi lungime.realizează funcţionarea armonioasă a aparatului dento-maxilar. . având loc într-o succesiune ritmică. nu se mai "antrenează" iar dezvoltarea lor deficitară se va manifesta mai târziu prin hipotonia buzelor. Mişcările mandibulei asigură modificările de presiune (10-15 cm H20 sub presiune atmosferică).sunt solicitate toate grupele musculare ale aparatului dento-maxilar (ADM). va fi hipoton şi cu forţă de contracţie redusă. ce presează asupra mamelonului. deoarece laptele curge singur prin greutatea lui. care să aspire laptele şi în consecinţă buccinatorul se va dezvolta insuficient.prin efortul muscular realizat în timpul suptului viguros se induce un somn reconfortant şi liniştitor.3. de la vârf spre baza limbii.activitatea musculară determină dezvoltarea echilibrată şi proporţională a elementelor osoase pe care se insera. ALIMENTAREA ARTIFICIALĂ A SUGARULUI Alimentaţia prin biberon a sugarului determină adaptarea contracţiilor musculare corespunzător noilor condiţii. . . care vor fi ulterior solicitate în cazul alimentaţiei mixte.mişcările ritmice ale limbii fac ca ea să aibă rolul unei pompe aspiratoarerespingătoare pentru jetul de lapte din mamelon.2. . mamelonul fiind mult alungit. în interiorul cavităţii bucale. contracţia unui grup de muşchi urmată de contracţia antagoniştilor. nu au loc înfundarea şi umflarea obrajilor. Baza mamelonului este prinsă între gingia superioară şi vârful limbii. 6. . nefiind nevoie de o presiune orală. Buzele nu mai închid ermetic fanta labială. AVANTAJELE SUPTULUI LA SÂN 6. .sunt antrenaţi şi se echilibrează acţiunea grupelor musculare antagoniste. pentru că nu este necesar. .are loc insalivarea laptelui şi pregătirea digestiei optime. .limba.acţiunea trofică şi stimulatoare a muşchilor pentru celulele osteogenetice de creştere contribuie la dezvoltarea echilibrată a elementelor ADM ca şi a elementelor sistemului de susţinere a capului. .

se repercutează asupra dezvoltării insuficiente a mandibulei în raport cu maxilarul şi arcadele alveolare superioare.prin absenţa stimulilor funcţionali de propulsie a mandibulei se perturbă dezvoltarea mandibulei şi se periclitează aşezarea corectă a primelor elemente dentare. .Mişcările de ridicare şi coborâre ale hioidului efectuate de m. prin intermediul cărora este asigurată contracţia muşchilor corespunzători şi ai limbii. Când sugarul este hrănit cu biberonul. Mişcările mandibulei necesare suptului prezintă la început un control tactilokinestezic. . în această situaţie. Nu se mai efectuează propulsia şi retropulsia mandibulei pentru că nu mai este necesară presarea mamelei prin mentonul sugarului. fără să fie obligatorie o presiune negativă aspiratoare în cavitatea bucală. Căile centrifuge. vârful limbii se modelează "în jgheab" pentru a asigura trecerea uşoară a laptelui spre faringe. într-o acţiune echilibrată. hipogloşi. laptele din biberon curgând singur. iar ulterior.mişcările de propulsie sunt reduse pentru că laptele curge uşor şi în cantitate mai mare. 6. REGLAREA NERVOASĂ A SUPTULUI Suptul este un act reflex înnăscut. Lipsa de solicitare a grupelor musculare antagoniste. Va rezulta o dezvoltare deficitară a mandibulei în această perioadă. 6. strâmtată (ogivală) iar planşeul foselor nazale este îngustat. .se pot constitui disfuncţii în dezvoltarea ADM cu repercursiuni asupra dezvoltării generale a copilului. perturbând respiraţia nazală. . faciali. se repercutează asupra dezvoltării insuficiente a mandibulei în raport cu maxilarul şi arcadele alveolare superioare. Se ajunge la formarea unei boite adânci. vascularizaţia boitei palatine şi centrele ei osteogenetice nu mai sunt stimulate şi dezvoltarea nu se mai realizează armonios.reducerea secreţiei salivare.4. odată cu dezvoltarea componentelor sistemului orofacial şi a experienţei alimentare se instalează un control reflex tactilogustativo-kinestezic. suprahioi-dieni şi ridicătorii mandibulei nu mai sunt necesare. aferente ale acestui reflex sunt incluse în ramurile senzitive ale trigemenului. . Căile centripete.aerofagia. Lipsa de solicitare a grupelor musculare antagoniste. într-o acţiune echilibrată. când are loc o creştere intensă. cu origine bulbo-protuberanţială. adică ingestia împreună cu laptele a unei cantităţi de aer. eferente sunt reprezentate de nervii trigemeni. .insalivarea insuficientă a laptelui şi tulburări de digestie.5. DEZAVANTAJELE ALIMENTĂRII ARTIFICIALE A SUGARULUI .

In timpul respiraţiei obişnuite.vârsta: . De asemenea. buzelor. La pubertate.m. Lungimea medie a corzilor vocale variază cu: . Marginile libere ale corzilor vocale sunt alcătuite din ţesut conjunctiv elastic acoperite de un epiteliu stratificat. m. anteroepiglotic. tiroaritenoizi.1. ce au un metabolism de tip anaerob. corzile vocale sunt depărtate. 7. Deasupra corzilor vocale se găsesc "benzile ventriculare" sau falsele corzi vocale ce conţin numeroase glande mucoase.11 mm la sexul feminin. este elementul de bază în producerea sunetelor. Mucusul acestor glande. mandibulei se complică.1.formarea bolului alimentar.la copil = 7 mm. Fiecare coardă vocală este alcătuită în principal din 2 muşchi. Contracţia acestor muşchi determină apropierea cartilajelor aritenoide între ele şi îngustarea orificiului glotic.1. corzile vocale se alungesc la fete cu 1/3 (10-11 mm) iar la băieţi se dublează (14-15 mm). lăsând între ele . dilatatori ai glotei determină depărtarea corzilor vocale. . . învăţate vor deveni automate. laterali. cricoaritenoizi posteriori. interaritenoizi.mişcarea obrajilor.1. .2.1.după apariţia primilor molari se constată prezenţa aproape a tuturor mişcările mandibulei ca şi la adult.mişcările dirijate de sistemul nervos se adaptează la consistenţa alimentelor. constrictori ai glotei care au funcţie de adductori ai corzilor vocale sunt: m. Paralizia unilaterală a nervului recurent determină vocea bitonală. insalivarea lui şi împingerea spre faringe se învaţă în fragedă copilărie. Structura corzilor vocale Corzile vocale sunt două formaţiuni musculo-tendinoase aşezate orizontal.2. limbii. FONAŢIA Laringele face parte din structura căilor aerifere permiţând trecerea bidirecţională a aerului. m. . 7.sexul: . m. lubrefiaza corzile vocale adevărate.Trecerea de la alimentaţia la sân la alimentaţia diversificată impune adaptarea ADM la noile situaţii: .1.m.15 mm la sexul masculin. . ceea ce determină o semifatigabilitate a muşchilor vocali. Corzile vocale 7. Muşchii sunt inervaţi de nervii recurenţi.acest lanţ de reflexe condiţionate. Muşchii laringelui Muşchii laringelui pot fi grupaţi în două grupe musculare antagoniste: . sunt m. în procesul ventilaţiei pulmonare. . . cricoaritenoizi anteriori. STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A LARINGELUI 7.odată cu apariţia dinţilor. . copilul începe să înveţe să mestece.

în mişcarea de adducţie. Moulanguet în 1953 a pus în evidenţă homoritmia dintre activitatea nervilor recurenţi şi deschiderile glotice. Activitatea muşchilor laringelui (mobilitatea laringelui) În timpul vorbirii sau cântatului muşchii laringelui se contractă sau se relaxează coordonat. în fonaţie. secţionarea coloanei de aer şi producerea sunetelor.în cântatul de operă: 65-1300 cicli/secundă. aritenoidieni). 7. în cursul fiecărei deschideri. . astfel: . corzile vocale pot prezenta modificări de formă (îngroşări parţiale).1.faza de elongaţie maximă. pe toată lungimea corzii (prin contracţia ambilor muşchi). dacă presiunea subglotică este suficientă. contracţie dependentă de impulsurile nervoase venite pe calea nervilor recurenţi. intrinseci) inervaţi de nervul laringeu superior. în care corzile vocale rămân depărtate (un timp variabil). Muşchii inspiratori şi cei expiratori coordonează introducerea aerului în plămâni.2.2-0.300 cicli/secundă. în salve. la un bărbat cu voce profundă.faza de apropiere. cu axul mare orizontal. corzile vocale descriu o mişcare elipsoidală. deschiderea glotică sau abducţia realizată de muşchii proprii împreună cu m. Corzile vocale sunt întinse de muşchii cricotiroidieni (m. în poziţia poste-rioară (prin contracţia numai a m. tiroaritenoizi interni. imprimându-i un caracter de intermitenţă. în paralizia nervului laringeu superior corzile vocale sunt flasce. Presiunea . .un spaţiu. numit orificiu glotic. trece o anumită cantitate de aer. cricotiroidieni. Frecvenţa sunetului este dependentă de deschiderile glotice care se corelează cu frecvenţa salvelor din nervii recurenţi. Corzile vocale sunt relaxate de către m.90 cicli/secundă.faza de acolare. Ciclii de activitate ai corzilor vocale în fonaţie se realizează cu o mare frecvenţă. cricoaritenoid posteriori. anterioară (prin contracţia numai a m.în vorbire: .3. 7. deci. Rolul corzilor vocale în fonaţie Corzile vocale au rol activ în fonaţie.faza de depărtare a corzilor vocale. iar vocea este răguşită. Deplasarea corzilor vocale se face în sens orizontal cu 4 mm maximum iar în sens vertical cu 0. sub acţiunea m. adducţie sau de închidere a glotei. sau ciclul corzilor vocale se realizează în patru faze: . corzile vocale vin în contact prin marginile lor libere (ce conţin ţesut conjunctiv elastic).5 mm. Mişcarea completă a corzilor vocale. Astfel. . cricoaritenoidieni laterali). închiderile ritmice realizate de corzile vocale secţionează coloana de aer. contracţia activa a corzilor vocale determină deschideri şi închideri ritmate ale glotei.1. Ele se apropie reciproc şi se depărtează ca urmare a contracţiei muşchilor proprii şi muşchilor limitrofi. la o femeie cu voce înaltă. în special în vocea cântată.2. respectiv expirarea lui sub presiune. în care corzile vocale rămân alipite până la declanşarea salvei recurenţiale următoare. . .

Funcţiile pavilionului faringo-bucal: . PAVILIONUL FARINGO-BUCAL Aerul expirat întâmpină din partea pereţilor o anumita rezistenţă numită impedanţă de scurgere. cavităţile aeriene subglotice. laringele este ridicat de m. . laringele este ridicat în sus şi înainte. Înălţimea sunetelor este dependentă de întinderea şi vibrarea reglată a corzilor vocale. In timpul inspirului se relaxează muschii constrictori şi se contractă muschii dilatatori ai glotei. prin conexiunii* cortexul motor se modulează corespunzător activitatea muşchilor fonatori.participă la formarea consoanelor.exercită asupra "valurilor" acustice absorbţii selective dând vocii timbru caracteristic. .aerul capătă o mişcare de turbion. în pavilionul faringobucal are loc o reducere a intensităţii sunetului. sternotiroidieni. .aerului expirat dă intensitatea vocii. Extensia capului se asociază cu ridicarea laringelui. este absolut necesar echilibrul dintre m. În timpul inspiraţiei sau în emiterea sunetelor joase laringele coboară. În timpul expiraţiei şi al emiterii sunetelor înalte (acute). Laringele este coborât de m. ridicători şi constrictori ai faringelui). în timpul somnului. 7. energia cinetică necesară este sustrasă din energia acustică. constrictori şi dilatatori ai glotei. laringele este ridicat de m.o parte din energia vibratorie este transmisă la masele aeriene semi-nchise: sinusurile faciale. esofag. . Coloana vibratorie de aer traversează partea superioară a tubului fonator adică pavilionul faringo-bucal. Pe căile specifice auditive informaţia ajunge încortexul senzorial realizând senzaţia auditivă. Poziţia laringelui este menţinută prin: . iar flexia capului se însoţeşte de coborârea laringelui.participă la modularea vocalelor. sub influenţa muşchilor tensori sau muşchilor relaxanţi ai corzilor. pentru a se permite o respiraţie liniştită. De aici. Când hioidul este fixat. .are o influenţă retroactivă asupra efectorului laringian (feed-back-ul mtoreglării în fonaţie): comanda din cortexul motor transmisă muşchilor fonatori nduce realizarea unui sunet care prin conducere aeriană sau conducere osoasă ajunge ia receptorul auditiv. . suprahioidieni.pereţii elastici reţin o parte din vibraţii. tirohioidieni şi de ridicătorii faringelui iar când mandibula este fixată.muşchii şi ligamentele care îl fixează de hioid.2.continuitatea cu faringele (care este fixat prin m. . .

Urmează apoi "explozia". Forma şi grosimea corzilor vocale sunt asigurate de contracţia diferenţiată a m.cele două buze.între: 375 la 825 unde/sec. acolare succesivă ) care întrerup . sau .. când coloana de aer vibratoare şi comprimată "scapă'-' prin alte orificii create de: .între: 800 la 2. sau .faza supraglotică când sunetul pătrunde în pavilionul faringo-bucal în care vălul palatin. . Contracţiile musculare asigură gradul de întindere a corzilor vocale determinând emiterea unor sunete mai înalte sau mai joase (grave).400 unde/sec.faza subglotică. sau . Aerul expirat cu presiune trece prin strâmtoarea laringiană inducând vibrarea corzilor vocale.3. mai întâi "compresiunea aerului" prin închiderea orificiilor bucale şi contracţia buccinatorilor. Modificarea lungimii corzilor vocale se face prin contracţia sau relaxarea muşchilor cricoaritenoizi posteriori.de buza superioară cu dinţii frontali. în cadrul căreia aerul comprimat de plămân este expulzat prin laringe făcând să vibreze corzile vocale. tiroaritenoizi. Sunetul emis printr-un număr de vibraţii pe minut este modelat în cutia de rezonanţă a cavităţii bucale. MECANISMUL FONAŢIEI ŞI AL ARTICULĂRII FONOMENELOR Fonaţia este ansamblul de fenomene fiziologice care concură la producerea vocii sub influenţa stimulul nervos (Clement Munier).prin modificări ale lumenului nazofaringian sau laringofarmgian. 7. . sau . Aceste mişcări (contracţii musculare) sunt reglate de n. Sunetul fundamental nediferenţiat produs de vibrarea corzilor vocale are două lungimi de undă: .de limbă cu dinţii frontali. FONEMA reprezintă cea mai mică unitate sonoră care are funcţia de a diferenţia cuvintele între ele precum şi formele gramaticale ale aceluiaşi cuvânt. Fonaţia este precedată de inspirarea aerului în plămâni. limba.1 Vocalele Vocalele sunt produse direct la nivelul laringelui prin modificări variabile ale poziţiei corzilor vocale ( depărtare.de limbă cu bolta palatină. Se consideră că fonaţia are două faze: . transformând sunetul laringian în foneme sau vorbire articulată. recurent.7.3. unde se realizează. buzele şi arcadele alveo Io -dentare îi modifică caracteristicile.

imprimându-i o mişcare vibratorie specifică pentru fiecare vocală. consoanele se pot clasifica după gradul de întrerupere şi forma devierii coloanei de aer în: consoane explozive: p. c. c): pentru pronunţia cărora limba stabileşte contacte cu regiunea mijlocie sau chiar posterioară a palatului dur. Dar şi pavilionul faringo-bucal prezintă modificări în timpul emisiei vocalelor. g. De asemenea. b. lueta efectuând diverse mişcări de inflexiune (fig. imediat înapoia acestora.2Producerea consoanelor Pentru producerea consoanelor coloana de aer preparată fonetic de cicluri activităţilor corzilor vocale suferă “secţionări” de formă şi întindere variabile la nivelul pavilionului faringobucal. 18) După nivelul la care se face întreruperea coloanei de aer consoanele se pot împărţi în: consoane labiale (b. n) sunt produse prin retragerea vârfului limbii de pe incisivi pe palat. vocala “o” se formează prin îngustarea în ansamblu a faringelui.coloana de aer.3. 7. v): buza inferioară vine în contact cu incisivii superiori şi se reîntoarce repede în poziţia iniţială. v. limba. consoane labio-dentale (f. pentru pronunţia vocalei “I” se reduce spaţiul de trecere dintre faringe şi baza limbii. consoane fricative: f. vocala “u” se pronunţă prin împingerea înapoi a bazei limbii. consoane lingvo-palatale (g. d. mandibulei. buzelor în cursul emisiei vocalelor: pentru pronunţia vocalei “a” se îngustează spaţiul dintre epiglotă şi peretele posterior al faringelui. t. vocala “e” se pronunţă prin îngustarea moderată a spaţiului dintre palat şi faţa dorsală a limbii. m. p) ce sunt produse prin închiderea şi redeschiderea bruscă a buzelor. t. buzele. consoane lingvo-dentale (d. . Astfel au loc : deplasări ale limbii.

m.3 Tulburările de fonaţie Pronunţia fenomenelor este condiţionată de integritatea buzelor. a sistemelor neuro-musculare care le mobilizează şi de o dezvoltare psihică corespunzătoare. Terapia ortodontică poate influenţa fonaţia: aparatele ortodontice creind condiţii noi pentru activitatea articulatorie şi declanşând mecanismele de adaptare funcţională.4 Caracteristicile vocii umane INTENSITATEA VOCII este proporţională cu amplitudinea vibraţiilor corzilor vocale. Lipsa dinţilor frontali. limbii. în medie 40-50 decibeli. v. 7. paradislalia: pronunţarea unor fenomene în locul altora. Retrognaţia mandibulară se asociază cu pronunţia defectoasă a consoanelor: b.3.3. p. nazale: m. s. luetei. Inocluzia verticlă se asociază cu pronunţia defectoasă a consoanelor: f. TIMBRUL VOCII: este condiţionat de numărul şi calitatea sunetelor armonice supraadăugate tonului laringian fundamental ca şi de forma cavităţilor de rezonanţă. de lungimea. grosimea şi tensiune coardelor. tratamentul anomaliilor dento-maxilare. v. Tulburări de fonaţie pot fi: dislalia: imposibilitatea de a pronunţa unele fenomene. p. Tulburările de vorbire din anomaliile dento-maxilare pot avea consecinţe nefavorabile din punct de vedere al sănătăţii psihice şi al acceptabilităţii sociale. reeducare fonetică. n. creează dificultăţi în pronunţia: f. TONUL depinde de frecvenţa vibraţiilor corzilor vocale. 7. n. rulate sau vibrate: r. z pentru că bolnavii nu pot aduce în poziţia corectă buzele şi limba înapoia dinţilor frontali superiori. De aceea. Depinde de: dezvoltarea toracelui şi forţa muşchilor respiratori. deoarece buzele nu se pot apropia între ele sau cu dinţii superiori. m. se impune imperios cunoaşterea şi tratamentul anomaniilor dento-maxilare ca şi corectarea prin reeducare fonetică a tulburărilor de vorbire. palat. Corectarea tulburărilor fonetice se face prin: plastia defectelor de buză. b.consoane consoane consoane consoane africative: s. j. în perioada de schimbare a dinţilor sau după traumatisme. în vorbirea obişnuită frecvenţa vibraţiilor este . n. laterale: l.

la femeie. cognitivă. Aferentele senzitivo-senzoriale auditive. coerentă. ceea ce presupune integritatea sistemului auditiv. în particular. Limbajul scris începe să se dezvolte la vârsta de 5-6 ani. Bazele neuro-fiziologice ale vorbirii sunt incomplet elucidate. . în acest sens pledează faptul că surdul din naştere rămîne mut şi că surditatea survenită sub 5 ani determină pierderea limbajului articulat. ca rezultat al existenţei unui reflex motor înnăscut.4. prin compararea auditivă şi corectări repetate de articulare se ajunge la pronunţarea corectă a cuvintelor. Substituindu-se primului sistem de semnalizare cuvintele devin după expresia lui Pavlov "semnale ale semnalelor". Vorbirea evoluează de la simpla emitere de sunete cu modulaţii reduse şi uniforme. De fapt întreaga suprafaţă corticală fronto-temporo-parieto-occipitală dintre centrul vorbirii (Broca) şi aria interpretativă Wernicke constituie dispozitivul nervos al limbajului vorbit. vizuale. perfectibile în tot cursul vieţii. Zonele corticale ale vorbirii sunt reprezentate de aria vorbirii Broca situată la baza circumvoluţiei frontale ascendente (aria 44-Brodman) şi de aria interpretativă generală sau gnozică descrisă de Wernicke la nivelul zonei postero-superioare a lobului temporal. elaborarea sa realizându-se prin mecanisme reflex condiţionate analoge celor ale limbajului oral. împreună cu exprimarea grafică şi gestică vorbirea asigura limbajul oral.de 100-200 cicli/sec. Dacă pronunţia nu este fidelă. Vorbirea începe spre sfârşitul primului an de viaţă prin imitarea cuvintelor auzite. VORBIREA Vorbirea constituie principala modalitate de exprimare şi comunicare a diferitelor forme de activitate neuropsihică umană. analizate şi decodate dând naştere percepţiilor primare respective. tactile. ca manifestări specifice de comunicare interumană. scris sau gestual. 7. emoţional-expresivă. Mutaţia fiziologică a vocii în perioada pubertăţii se datoreşte în special hormonilor sexuali care induc dezvoltarea organului fonator cu modificarea calitativă a vocii. cu particularităţi individuale şi caracteristici locale. kinestezice etc. în general şi vorbirii. iar vorbirea reprezintă cel de al doilea sistem de semnalizare. sunt: comunicativă. Componenta corticală a limbajului vorbit acţionează prin intermediul căilor nervoase motorii asupra musculaturii organelor fonatorii. De la nivelul zonelor corticale specifice. Funcţiile limbajului. ajunse sub forma mpulsuîui nervos la nivelul zonelor corticale de proiecţie specifică sunt integrate. însuşirea vocabularului se realizează prin condiţionarea reflexă. Fonaţia este influenţată de factori endocrini şi umorali. formare şi exprimare a cuvintelor din emisferul dominant. până la stadiul de vorbire articulată. Astfel STH şi hormonii sexuali influenţează direct caracteristicile vocii. informaţiile decodate sunt dirijate prin intermediul ariilor interpretative din jur la zonele de alegere. Limbajul vorbit se îmbogăţeşte progresiv prin învăţare. la bărbat şi 250-300 cicli/sec.

CONTROLUL NERVOS AL ACTIVITĂŢILOR MOTORII Activitatea motorie a organismului. Numeroase observaţii clinice confirmate şi de cercetări clinico-experimentale au demonstrat lateralizarea vorbirii: emisferul stâng este dominant la persoanele dreptace şi invers. vizuale. în condiţiile integrităţii funcţionale motorii. Bolnavul aude ce i se spune dar nu înţelege (surditate verbală) şi citeşte cuvintele scrise dar nu le înţelege semnificaţia (cecitatea verbală sau alexie). dar poate încă pronunţa silabe şi cuvinte. Afazia motorie sau de exprimare se manifestă prin imposibilitatea subiectului de a articula cuvintele (anartrie) şi de a putea exprima ceea ce gândeşte (afazie de exprimare).de producere şi articulare a sunetelor.1. se realizează pe baza unor circuite neuronale interreactante. poate scrie unele caractere. 7. bolnavul este incapabil de a înţelege un text scris sau vorbit. In afazia senzorială tip Wernicke. Surditatea verbală se produce prin leziuni ale ariei 22 Brodmann iar cecitatea verbală prin leziuni ale cortexului parastriat (ariile 19 şi 39 Brodmann). este elementul formator al gândirii umane. în timp ce componenta centrală a limbajului se întinde de la baza circumvoluţiei frontale ascendente (aria Broca) până în partea postero-superioară a lobului temporal din emisferul dominant. Bolnavul înţelege cuvintele auzite sau scrise dar este incapabil să pronunţe cuvintele de răspuns. Între limbaj şi vorbire există o veritabilă unitate dialectică. De obicei se însoţeşte de hemiplegie dreaptă şi de alte tulburări de vorbire. de scriere şi de înţelegere a cuvintelor auzite şi scrise. auditive. Această afazie se produce prin leziuni ale piciorului celei de a treia circumvoluţii frontale stângi şi ariei 44 Brodmann. vorbirea este incoerentă. Afaziile Afaziile sunt definite ca tulburări de articulare. Desfăşurarea . în întreaga sa complexitate. Substratul neuro-fiziologic al relaţiilor existente între gândire şi limbaj este numai parţial comun. ce asigură realizarea unor deprinderi motrice de importanţă funcţională majoră. deşi nu prezintă nici o paralizie. întrucât gândirea are sediul predominant în lobul frontal. Bolnavul nu mai prezintă însă raporturile normale dintre idei şi cuvintele exprimate (afazie prin deficit intelectual). Aceste două forme de afazie senzorială se însoţesc şi de scăderea capacităţii intelectuale. Există o strânsă unitate între limbajul gândit (interior) şi cel exprimat verbal (exterior). Afaziile senzoriale se manifestă prin lipsa de înţelegere a cuvintelor. Limbajul ca expresie materială a ideilor. la cele stângace.4. produsă prin leziuni ale zonei temporo-parietale.

. de mare fineţe şi complexitate. corespunzător muşchilor laringelui.ARIA PARA PIRAMIDA LA (aria motorie secundară) este situată anterior de aria 4. Aceste arii sunt: .ARIA MOTORIE SUPLIMENTARĂ este localizată în zona anterioară a lobului paracentral al frontalei ascendente. iar prin legăturile cu nucleii bazali în formaţiunea reticulată mezencefalică asigură coordonarea mişcărilor de însoţire ale gestului voluntar. de unde pleacă căile piramidale cortico-nucleare şi cortico-medulare. Humunculus motor are o formă asimetrică cu mâna şi capul de proporţii exagerate. fine şi al mişcărilor automate reflexe posturale. aşezate în jos. gâtului. centurii. rădăcinii membrelor. la nivelul ariei 4 (fig. participă la controlul mişcărilor automate ale trunchiului. b) ARIILE MOTRICITATII SEMI VOLUNTARE ŞAUA UTOMATE participă la realizarea activităţilor motorii automate şi posturale. controlul mişcărilor voluntare precise. limbii. cortex motor primar).1. feţei se proiectează în fasciculul cortico-nuclear. Cortexul motor Cortexul motor este implicat în elaborarea. adaptate circumstanţelor de viaţa ale organismului necesită un control riguros realizat de numeroase structuri din sistemul nervos.diferitelor activităţii motorii. La nivelul sau se descriu patru tipuri de arii: a) ARIA MOTRICITATII VOLUNTARE este situată la nivelul frontalei ascendente (aria 4 Brodman. Teritoriul inferior. segmente ce realizează un număr mare de mişcări. Cea mai mare reprezentare o are mâna şi capul. CENTRII MOTORI 8. Reprezentarea motorie a diferitelor segmente ale corpului este inegală realizând "homunculus motor". iar restul în fasciculul corticomedular al sistemului piramidal. .1. 8. 19).1.

scrierea. 8.ARIA MOTORIE INHIBITOARE (aria supresoare) . Aceste arii prezintă conexiuni cu aria 4 somato-motorie. Funcţiile ariilor motorii corticale sunt: declanşează diversele activităţi notorii. locul de origine al fasciculelor frontoparieto-occipito-temporo-ponto-cerebeloase.. etc. de modelare a mişcărilor. aria 8). d) ARIILE PSIHO-MOTORII sunt localizate în regiunea prefrontală (aria 6.2.1. cuprind principalii centrii ai elaborării unei mişcări. Formaţiuni motorii subcorticale Structurile nervoase subcorticale participă la menţinerea şi asigurarea . asigură elaborarea. sunt sediul fenomenelor de "praxie" cum ar fi: vorbirea.ARIILE OCULOMOTORII sunt implicate în mişcările conjugate ale capului şi ochilor. având rol de inhibiţie motorie. . c) ARII DE COORDONARE CORTICO-CEREBELOASE implicate în coordonarea dinamică a activităţii motorii. memorizarea şi controlul succesiunii actelor motorii.aria 4S este în conexiune cu nucleii bazali. cu formaţiunea reticulată talamică.

a contracţiei musculare ce asigură echilibrul corpului sau a unor segmente ale corpului (în anumite atitudini posturale). deoarece participă la coordonarea reflexelor de redresare labirintice şi statokinetice.participă la realizarea stereotipurilor motorii. reflexul corneean şi auditiv de clipire. duratei. prin trecerea unor importante căi motorii.reglarea reflexă posturală şi la facilitarea reflexelor medulare miotatice prin căile descendente vestibulare. . 8. auditivo-oculogir. . menţine şi finalizează actele motorii reflexe. . amplitudinii activităţilor motorii. . Măduva spinării Măduva spinării participă la activităţile motorii voluntare şi reflexe deoarece este punctul final al căilor descendente piramidale şi extrapiramidale. Realizarea acestor funcţii este posibilă pentru că. posturale de redresare. a unor centrii reflecşi. . reflexe pupilare. PALEOCEREBELUL .1. Formaţiunea reticulată îşi exercită efectele prin intermediul motoneuronilor alfa şi gama. converg căile sensibilităţii proprioceptive inconştiente. Cerebelul Cerebelul din punct de vedere filogenetic şi anatomofiziologic se împarte în arhicerebel. putamenul) sau mişcările diferitelor segmente ale corpului când se realizează o mişcare complexă (globus pallidus). b) TRUNCHIUL CEREBRAL intervine în activităţile motorii: prin prezenţa nucleilor nervilor cranieni. . masticator. Funcţiile cuplului de neuroni alfa-gama: . etc. Aceste structuri sub-orticale sunt: a) NUCLEU BAZALI controlează mişcările de ansamblu ale corpului care acompaniază mişcările voluntare (nucleul caudat.activitatea motorie reflexă: deglutiţie. automate.integrarea neuro-motorie prin centrii tectali. ARHICEREBELUL este un centru al echilibrului gravitaţional.declanşează şi finalizează mişcările voluntare comandate cortical. paleocerebel şi neocerebel. cu punct de plecare medular sau supramedular. unde aceste căi fac sinapsă cu neuronii efectori alfa şi gama.declanşează. tuberculuii cvadrigemeni. conştiente şi informaţiile de la receptori superficiali stimulaţi de anumite "posturi" sau "poziţii". statokinetice.reglarea reactivităţii tonice posturale prin formaţiunea reticulată ce are atât componente activatoare cât şi inhibitoare. Astfel trunchiul cerebral participă la: . .4. integraţi funcţional într-un sistem de feed-back.participă la reglarea tonusului muscular. la acest nivel. a unor formaţiuni extrapiramidale. etc.•reciziei.adaptează continuu tonusul bazai şi postural.

disarmonia mişcărilor. manifestată prin: tulburări de tonus muscular. motricitatea voluntară. multineuronală pentru motricitatea semivoluntară. Ataxia reprezintă lipsa de coordonare a contracţiei diferiţilor muşchi. dispariţia reflexelor de susţinere şi redresare. asigură. 8. indirect. automată. Cale piramidală Calea piramidală îşi are originea principală în cortexul motor.1. aria 4. CĂILE MOTORII DE CONDUCERE Schema clasică a căilor motorii de conducere cuprinde calea piramidală.NEOCEREBELUL reglează şi coordonează mişcările generale ale corpului şi extremităţilor. cu doi neuroni pentru motricitatea voluntară şi calea extrapiramidală. etc. . 20). Se descrie "ataxia cerebeloasă" în leziuni ale cerebelului. dar şi în aria premotorie şi în aria motorie post centrală (fig. armonizează mişcările.2.

prin neuronii intercalări (pentru musculatura flexoare proximală a membrelor) fie direct (pentru muşchii degetelor sau ai sistemului oro-facial).21.cortico-nucleare pentru nucleii motori din trunchiul cerebral. 1996. Calea extrapirarnidaiă nervos: Calea extrapirarnidaiă îşi are originea în diverse zone ale sistemului . CAI DESCENDENTE MOTORII (dupa Guyton.cortico-medulare (spinale) pentru motoneuronii din coarnele anterioare ale măduvei spinării (fig. Conectarea căii piramidale la motoneuronii (alfa şi gama) se realizează contralateral fie indirect.FIG. . Calea piramidală formată din 2 neuroni (corticali şi medulari) conduce rapid comanda pentru motricitatea voluntară dar şi pentru mişcările automate ce însoţesc un act motor voluntar. 21). modificat) În structura căii piramidale se diferenţiază fasciculele: .

centrii corticali sunt: cortexul prefrontal (ariile 6 şi 8).3. Comenzile pentru motricitatea automată înnăscută (masticaţie) sau câştigată (mers. adecvat scopului mişcării.modelarea activităţii motorii voluntare la condiţiile apărute pe . aria supresoare 4S. . . INTEGRAREA FUNCŢIONALĂ A ACTIVITĂŢILOR MOTORII Realizarea actelor motorii voluntare necesită integritatea morfofuncţională a tuturor structurilor nervoase şi a efectorilor musculari.conducerea comenzilor pentru mişcările automate şi asociate. -nucleii trunchiului cerebral: nucleul roşu. Căile oculomotorii Căile oculomotorii au origine dublă. intervin în coordonarea mişcărilor conjugate ale capului şi ochilor ca şi în reactivitatea şi acomodarea pupilară.reglarea şi adaptarea forţei de contracţie musculare la nevoile actului motor.centrii optostriaţi situaţi la nivelul corpilor striaţi.conceperea sau "proiectarea" corticală a mişcării.transmiterea mesajelor tonice posturale. aria temporală 21 şi nucleii bazali.cortex . In realizarea actelor motorii voluntare se parcurg mai multe etape: .controlul temporo-spaţial al execuţiei mişcării. .2. cortexul parietal (ariile 1. Căile extrapiramidale au rol în: . cântat la instrumente) se declanşează în ariile prefrontale 6. .cortex-cerebel-cortex: asigură coordonarea dinamică a mişcărilor corticale voluntare sau a motricitatii subcorticale. . complexul vestibular şi substanţa reticulată ce intervin major în reglarea tonusului muscular. . -coordonarea mişcărilor semivoluntare sau voluntare.. oliva. . somatică şi vegetativă. . . cortexul occipital (aria 19).cortex-formaţiunea reticulată-cortex: care intervine în sens activator sau inhibitor în realizare unor acte motorii.stabilirea secvenţelor mişcării şi prospectarea condiţiilor în care se efectuează.transmiterea comenzilor la sistemul cfcctor neuro-muscular. etc.prin care se asigură coordonarea statică şi dinamică a activităţii motorii. .cerebelul . .centrii tectali sunt localizaţi la nivelul tuberculilor cvadrigemeni ce sunt în conexiune cu corpii geniculaţi. scris. Pentru realizarea acestor funcţii sunt create circuite multineuronale: .8.5).nuclei bazali-cortex: controlează tonusul şi intensitatea mişcării. cortexul temporal (aria 21).

hipoglosului. . fiind cu atât mai întinsă. deglutitiei şi a zonelor responsabile de vocalizare. a laringelui pentru realizarea mişcărilor specifice în timpul masticaţiei. bine delimitate. fibrele corticonucleare ajung la nucleii motori ai nervilor cranieni. deglutitiei. pe tot parcursul activităţii motorii voluntare. limbii. controlează muşchii extremităţii cefalice şi ai sistemului oro-facial.primul neuron cu origine în scoarţă. maxilarului.al doilea neuron. senzitivosenzoriale se realizează acte motorii specializate cu caracter praxic (scrisul. unde fac sinapsă cu neuronii motori ai trigemenului. Neuronii motori se distribuie. susţinerea şi încetarea actului motor. aşa-zisul "homun-culus motor" constatăm că proiecţia este răsturnată şi existenţa unor zone motorii excesiv de mari corespunzătoare frunţii. ochilor. Deci. .aria primară masticatorie. Reprezentarea nu este în raport cu mărimea segmentului ci cu importanţa funcţională. În partea inferioară a circumvoluţiei frontale ascendente (aria 4 Brodman) se găseşte: . Remarcăm. etc). o anumită somatotopie a neuronilor ce induc contracţia unor anumite fibre musculare. Şi în cadrul activităţii motorii a sistemului oro-facial se pot realiza unele .aria secundară masticatorie (lateral de cea primară) ce controlează muşchii feţei şi muşchii masticatori de aceeaşi parte. Căile descendente cortico-nucleare au pe traiectul lor doi neuroni. feţei. .4 CORTEXUL MOTOR ŞI SISTEMUL ORO-FACIAL Analizând reprezentarea motorie corticală a corpului. gâtului. . localizat în nucleii motori ai nervilor cranieni. muşchilor corespunzători. cântatul. Scoarţa motorie declanşează dinamica mandibulară. Prin intermediul scoarţei cerebrale. a limbii. la nivelul trunchiului cerebral. cu cât funcţia motorie este mai fină şi mai diferenţiată. facialului.stabilirea continuării sau întreruperii activităţii motorii. scoarţa cerebrală asigură coordonarea privind declanşarea.parcursul desfăşurării acţiunii. apoi. . unele deprinderi motorii capătă un caracter de automatism sau "stereotip dinamic" ca urmare a repetării actului motor de un număr foarte mare de ori. Impulsurile din scoarţa motorie prin căile piramidale. buzelor. fibrele corticonucleare. Prin conexiunile dintre diferitele arii corticale motorii. pe linia mediană. respectiv fonaţiei şi vorbirii. Fibrele cortico-nucleare au un traiect direct sau încrucişat. în nucleii motori ai nervilor cranieni. După încrucişare. vorbirea.aria suplimentară (medial de girus cinguli) care controlează mişcările mandibulei în timpul fonaţiei şi armonizează mişcările mandibulei cu mişcările capului. 8.

Culegerile pot fi efectuate prin derivaţii monopolare. Electrozii de suprafaţă pentru muşchii implicaţi în funcţionalitatea aparatului dento-maxilar sunt plasaţi astfel: . bipolare sau multipolare.electrozi ce culeg potenţialele de acţiune musculare.stereotipuri masticatorii. Dubois Reymond a măsurat curenţii emişi de un muşchi în contracţie. .pentru maseteri. Pentru culegerea biopotenţialelor se utilizează următoarele tipuri de electrozi: . Controlul nervos realizat de scoarţa cerebrală. în timpul contracţiei se pot înregistra la nivelul unei unităţi motorii sau a muşchiului în ansamblu. reprezintă electromiograma.ELECTROMIOGRAFIA (EMG) EMG reprezintă totalitatea procedeelor obiective de studiu ale activităţii electrice musculare în cursul contracţiei reflexe sau voluntare. Cu punct de plecare de la receptorii parodontali se adaptează forţa de contracţie a muşchilor masticatori dependent de consistenţa alimentului şi experienţa personală. de propulsie. de dimensiuni variabile. "programat" conform cu morfologia sistemului oro-facial şi cu necesităţile funcţionale. . stabilindu-se un stereotip de masticaţie: de tocare. este format din: .electrozi de tip ac . ce oferă informaţii referitoare la activitatea electrică globală a muşchiului. la nevoie. care scad în intensitate dacă pacientul realizează o bună relaxare musculară. de amplitudine redusă care se propagă la distanţă de locul de producere permiţând detectarea şi culegerea lor cu ajutorul aparatului specializat numit electromiograf. de frecare. . Electromiograful. Traseul obţinut prin înscrierea grafică a biopotenţialelor generate în muşchi.un sistem de amplificare a biopotenţialelor. Controlul cortexului cerebral este absolut necesar pentru finalizarea actului masticator.im sistem de înregistrare şi/sau afişare a rezultatelor. ulterior Piper (1907-1912) folosind galvanometrul cu coardă înregistrează primele trasee electromiografîce. . în zona unghiului mandibulei unde se palpează cel . deasupra muşchiului examinat. realizând prima detectare electromiografică. masticaţia. plasate pe tegumente. în activitate.permit cercetarea unor porţiuni foarte mici de muşchi şi studiul potenţialelor de unitate motorie. Biopotenţialele musculare.pentru fasciculele anterioare ale muşchilor temporali: la 2 cm superoextern faţă de unghiul extern al orbitei. întrerupându-se.electrozi de suprafaţă: sunt plăci metalice. Potenţialele de acţiune musculare generează curenţi electrici. 9. este ajustat. în prinicipiu. Folosirea acelor-electrod are inconvienentul că dă fenomene dureroase. In 1851. mixt. de realizare a bolului alimentar.

Apariţia potenţialelor polifazice se datoreşte: . . acul-electrod trebuie înserat chiar în centrul acestui câmp şi astfel amplitudinea potenţialului este maximă. De aceea.pe bandă magnetică "audio". prezintă variaţii dependente de vârstă.grafic. sau 4-8 msec. .pentru pântecele anterioare ale digastricilor: paramedian. Valorile normale ale duratei potenţialelor de UM. înregistrândn-se semnalele amplificate ia viteză mare. sau polifazică..mai bine muşchii contractaţi. .ritmul desfăşurării fenomenelor electrice şi chimice din fiecare fibră musculară în parte. . între 3-6 msec.folosind ecranul unui osciloscop conectat la sistemul de amplificare.capacitatea cuplului neuro-muscular de a sincroniza într-o anumită perioadă de timp activitatea contractila a tuturor fibrelor musculare dependente.forma potenţialului de UM: poate fi bi-. III.amplitudinea unui potenţial de UM exprimă forţa de contracţie a fibrelor musculare a căror activitate este culeasă de electrod. . II.1.. . 22). sto-când traseele sub forma unor fişiere grafice în memoria de masă a calculatorului.sincronizării defectuoase a fibrelor musculare ale UM din care se . considerându-se o valoare medie de 5 msec. .penru sternocleidomastoidieni: la jumătatea lungimii muşchiului. temperatură.cu ajutorul unor sisteme computerizate care digitalizează semnalul. : fibrelor musculare a două sau trei UM vecine. INTERPRETAREA (ANALIZA) TRASEELOR EMG: I. Pentru muşchii feţei valorile normale sunt 5-6 msec. Durata potenţialului de UM dă indicaţii privind: . Înregistrarea semnalelor culese de la muşchi şi amplificate corespunzător se poate realiza: . . Întrucât se culege activitatea electrică a unui grup de fibre musculare. . Durata potenţialului de UM. stare de oboseală. tri-. amplitudinea potenţialului cules nu reprezintă curentul de acţiune a unei singure celule musculare ci câmpul electric realizat de însumarea curenţilor de acţiune ai tuturor fibrelor din grup. variază. după diferiţi autori. Valorile normale ale amplitudinii potenţialelor de UM variază între 100500 uV şi chiar 2 mV (fig. .poziţiei defectuoase a electrodului plasat în zona de întrepătrundere. 9. prin conectarea amplificatorului la un sistem de peniţe inscriptoare.durata potenţialelor de unitate motorie (UM) reprezintă timpul necesar înscrierii electromiografice a modificărilor electrice ce au loc într-o unitate motorie cu ocazia unei singure contracţii. submentonier. Amplitudinea unui singur potenţial relevă forţa de contracţie a grupului de fibre musculare cu care electrodul vine în contact.

culege axonului;

- diferenţelor în lungimea şi diametrul ramurilor terminale ale

- întârzierilor sinaptice la plăcile motorii din cadrul aceleiaşi UM; - vitezei diferite de propagare a potenţialului de acţiune în fibrele:muculare. IV - frecvenţa potenţialelor de UM: pericarionul neuronului motor periferic descarcă gradat potenţiale de acţiune în raport cu intensitatea activităţii funcţionale a neuronului. Frecvenţa acestor potenţiale, care se succed repetitiv, reflectă intensitatea stimulului sosit de la neuronii motori centrali. Frecvenţa de descărcare a UM creşte paralel cu efortul muscular. Efortul muscular este controlat prin mecanisme de feed-back declanşate de contracţia muşchiului, în fusurile neuro-musculare şi organele tendinoase Golgi. în timpul unei contracţii maximale, ritmul de descărcare al motoneuronului creşte la 60-100 cicli/sec în câteva zeci de milisecunde. In contracţia susţinută ritmul de descărcare este de 20 cicli/sec. Pe traseul EMG frecvenţele de descărcare se reflectă sub formă de potenţiale ce se succed foarte rapid şi la intervale mici de timp. Această creştere a activităţii pe unitatea de timp reprezintă fenomenul de sumaţie temporală. La sumaţia temporală se adaugă sumaţia spaţială (se înregistrează simultan şi progresiv şi activitatea unităţilor motorii vecine).

9.2. ACTIVITATEA EIVIG LA GRADAŢIA CONTRACŢIEI MUSCULARE O contracţie musculară uşoară determină pe traseul EMG un traseu simplu, care este constituit din potenţiale de acţiune mono- sau bifazice, cu amplitudinea de 200-400 \jlV, durata de 3-4 msec. şi frecvenţa de 4-10 cicli/sec. Pe măsura creşterii forţei de contracţie, se produce şi îmbogăţirea traseului EMG, graţie fenomenelor de sumaţie temporală şi spaţială. La o contracţie moderată, activitatea unităţii motorii aflate chiar la vârful acului-electrod înscrie pe traseul EMG o succesiune de biopotenţiale cu frecvenţa şi amplitudinea mai mari decât pe traseul simplu, ajungând la 15-25 cicli/sec. şi amplitudine de 500-600 u.V. Alături de aceste potenţiale pe traseul EMG mai apar şi activităţile electrice ale unităţilor motorii vecine. Acesta este traseul intermediar. Intricarea potenţialelor de acţiune ale unităţilor motorii se accentuează progresiv; amplitudinea lor crescând paralel cu mărirea forţei de

contracţie, activitatea UM de Ia vârful acului-electrod nu mai poate fi distinsă de activităţile unităţilor motorii vecine. în acest mod se constituie traseul interferential. Amplitudinea generală a traseului interferential este de 10001200 u,V, dar poate fi considerată normală până Ia 2000 u.V. Examenul EMG efectuat unui individ normal, în stare de repaus muscular nu decelează existenţa unei activităţi bioelectrice, pe ecranul aparatului reproducându-se aspectul de traseu izoelectric. Există însă şi activităţi electrice spontane care nu au semnificaţie patologică şi care trebuie foarte bine cunoscute, pentru a evita regretabile greşeli de diagnostic: - potenţialele electrice spontane de inserţie; aceste activităţi spontane apar la implantarea electrodului în muşchi sau la modificarea poziţiei acestuia; - potenţialele de nerv, apar dacă la implantarea electrodului se lezează o fibră nervoasă intramusculară. 9.3. VARIAŢII FIZIOLOGICE ALE TRASEELOR EMG Traseele EMG pot prezenta variaţii în funcţie de o serie de factori fiziologici, variaţii de care trebuie să se ţină seama la interpretarea traseelor. Astfel de factori sunt: vârsta, temperatura, oboseala musculară, circulaţia sanguină, etc. Vârsta: se consideră că amplitudinea şi durata potenţialelor de UM prezintă valori cu atât mai mici, cu cât subiecţii sunt mai tineri. Amplitudinea potenţialelor UM creşte cu vârsta, în primii 2 ani de viaţă diferenţa fiind de -35% faţa de adulţi. Se pare că durata scurtă a potenţialelor de acţiune a unităţilor motorii infantile se datoreşte suprafeţei reduse a sinapselor neurornusculare la această vârstă. Temperatura corpului constituie, de asemenea, un factor care influenţează buna desfăşurare a activităţii neurornusculare. Este necesar ca temperatura din laboratorul EMG să fie 23°-24°, când se realizează înregistrarea. Cu cât temperatura este mai scăzută, cu atât procentajul potenţialelor polifazice este mai crescut, amplitudinea generală a traseului este mai scăzută, iar capacitatea de a realiza interferenţa traseului EMG la contracţie maximală este diminuată. Pentru fiecare grad de temperatura în minus, viteza de conducere motorie scade cu 3 m/sec. Oboseala musculară: fenomenul de oboseală musculara influenţează (ca şi hipotermia) funcţionalitatea neuromusculară, în sensul că un muşchi obosit generează trasee EMG cu amplitudine mai scăzută. Pe traseele de tip simplu se constată scăderea frecvenţei biopotenţialelor pe unitatea de timp, iar ritmul de succesiune a descărcărilor devine neregulat. De asemenea, se constată o tendinţă de sincronizare a activităţilor neuronale, ceea ce creează dificultăţi în realizarea traseului interferential. Atât hipotermia cât şi oboseala musculară influenţează funcţionalitatea unităţilor motorii prin intermediul tulburărilor de debit circulator muscular.

9.4. EXPLORAREA ELECTROMIOGRAFICĂ A SISTEMULUI ORO-FACIAL 9.4.1. EMG-ul musculaturii feţei Activitatea EMG a muşchilor feţei reflectă particularităţile morfofuncţionale ale acestor muşchi, de dimensiuni reduse şi cu inserţii pieloase. Parametri potenţialelor de UM prezintă amplitudinea redusă, durata scurtă şi forma adesea polifazică. Traseele sunt bogate, interferenţiale. Examenul EMG al musculaturi feţei îşi are indicaţia în paraliziile şi contracturile faciale. Astfel, în paraliziile faciale, examenul EMG efectuat la 15 zile. după debutul bolii constată, de obicei, o bogată activitate electrică spontană, sub forma de potenţiale de fibrilaţie şi adesea potenţiale lente de denervare. Examenul EMG în cazurile de paralizie facială mai veche de 8 săptămâni prezintă o deosebită valoare în ceea ce priveşte indicaţia operatorie (eliberarea nervului în 1/3 distală a apeductului Falloppe). În contracturile faciale EMG dă posibilitatea în primul rând să se stabilească originea postparalitică sau primitivă a contractării. Astfel, în hemispasmele faciale postparalitice se constată existenţa - de obicei la toţi muşchii hemifeţei - a unei activităţi electrice spontane abundente, pe care se suprapun bufeuri sincrone de tip miotonic, cu frecvenţa de 180-250 cicli/sec. La mişcările voluntare apare un traseu sărac, cu numeroase potenţiale polifazice şi cu numeroase sinkinezii. Sărăcia traseului este cu atât mai mare, cu cât elementul paralitic este mai accentuat. în hemispasmele faciale primitive activitatea electrică spontană constă din bufeurile repetitive sincrone descrise, precum şi din potenţialele polifazice care survin pe toate derivaţiile musculare şi care traduc secusele clonice, vizibile clinic. La efectuarea mişcărilor voluntare, apar trasee caracterizate prin marea lor bogăţie în biopotenţiale, care ating repede interferenţa şi prin extinderea activităţii electrice a muşchiului care se contractă, asupra muşchilor nesolicitaţi în mişcare. 9.4.2. EMG în musculatura velopalatină, faringianâ şi laringiană

Aspectul diferit al traseelor EMG derivate din musculatura velopalatină, faringianâ şi laringiană constituie expresia particularităţilor morfofiziologice şi filoontogenetice ale acestei musculaturi. Musculatura velo-palato-faringo-laringiană este prevăzută cu receptori de sensibilitate proprioceptivă prin intermediul căror se execută un control miotatic de tip feed-back asupra funcţiilor de deglutiţie şi fonaţie, care devin astfel acte automate dar conştiente, integrate în schema corporală a individului.

Potenţialele de acţiune ale unităţilor motorii au anumite particularităţi. Astfel: amplitudinea potenţialelor de UM este redusă - la muşchii intrinseci ai laringelui este în general de 100-300 uV şi creşte la 500 uV în muşchii tiroaritenoidian şi crico-tiroidian. în muşchii velo-palatini şi faringieni amplitudinea potenţialelor de UM atinge în timpul deglutiţiei 400 uV. Durata este de asemenea foarte scurtă, între 2 şi 4 msec. Forma este în general bi- şi trifazică. Frecvenţa potenţialelor de acţiune a unităţilor motorii diferă de la muşchi la muşchi şi în funcţie de activitatea pe care o exercită. Astfel, la muşchii velopalatini succesiunea potenţialelor are frecvenţa de 10-20 cicli/sec. în timpul fonaţiei şi ajunge la 20-40 cicli/sec. în timpul deglutiţiei. în muşchii laringelui şi cu deosebire în muşchiul vocal (tiro-aritenoidian) frecvenţa creşte până la 60 cicli/sec. în timpul vorbirii şi până la 100 cicli/sec. în timpul cântatului obişnuit. Traseele EMG ale musculaturii velo-palatine: în stare de repaus nu există activitate spontană, pe trasee apărând linia izoeleetrică. La activitatea fonatorie, frecvenţa potenţialelor electrice realizează doar trasee de tip intermediar, cu amplitudine maximă de 300-350 pV şi durată totală de 10001500 msec. Traseele EMG ale constrictorului superior al faringelui: în stare de repaus se înregistrează linia izoeleetrică. Activitatea muşchiului începe cu ocazia deglutiţiei, când se înscrie un traseu interferenţial. Traseele EMG ale constrictorului mijlociu al faringelui: in repaus apare linia izoeleetrică. Fonaţia nu determină apariţia de biopotenţiale în acest muşchi. Activitatea principală apare cu ocazia deglutiţiei, când se înregistrează traseul interferenţial cu aspect global lenticular, ca şi la muşchii velo-palatini şi constrictorul faringian superior. La nivelul constrictorului mijlociu al faringelui activitatea electrică caracteristică apare în timpul reflexului de vomă, trecerea undelor antiperistaltice fiind marcată de înscrierea unor faze scurte de traseu interferenţial cu amplitudine de 130-300 pV şi durată de 300-400 msec., precedate şi urmate de unde ample şi neregulate, care traduc deplasările electrodului cu ocazia mişcărilor puternice ale muşchiului în totalitate. Traseele EMG ale muşchilor tiro-aritenoidieni: cei doi muşchi simetrici se investighează simultan, de aceea este necesar un aparat EMG cu două canale. La m. tiro-aritenoidieni în stare de repaus funcţional este foarte greu, chiar excepţional, să se obţină linie izoeleetrică. Există aproape permanent o activitate legată de respiraţie, de deglutiţie etc., care generează aspecte neregulate de tip simplu sau intermediar foarte sărac, cu potenţiale de 100-150 uV şi durată de 1,5-2 msec. În timpul fonaţiei, pe traseele EMG se pot înregistra două feluri de activităţi. In general apare o activitate de tip intermediar bogat sau interferenţial, constituită din potenţiale cu durată de 2-5 msec., amplitudine de 200-400 uV, formă bi- şi trifazică. Aceasta este activitatea bioelectrică musculară, în care potenţialele reproduc homoritmic succesiunea de stimuli sosită de la centrii nervoşi. Uneori apare o activitate cu aspect repetitiv, pseudomiotonic, care se datoreşte - după Isch - trecerii jetului de aer peste corzile vocale şi vibrării acestora homoritmic cu sunetul emis. Muşchii tiro-aritenoizi intră în activitate nu numai în timpul vorbirii rostite ci şi în timpul vorbirii interioare (silent

speech). La invitaţia de a rosti "în gând" propoziţiunea spusă mai înainte "cu voce tare", se înregistrează trasee asemănătoare din punct de vedere al aspectului general, însă cu amplitudine şi frecvenţă mai mici. Examenul EMG al musculaturii velo-palatine, faringiene şi laringiene este important în cazul diferitelor afecţiuni ale laringelui, mai ales în paraliziile laringiene, în diagnosticul unor sindroamc mioclonice, în fonasteniile psihogene, în afoniile isterice, pentru stabilirea diagnosticului diferenţial al afecţiunilor bulbare şi pseudobulbare, al unor forme de mutism, afazii sau disfonii de origine miopatică, miastenică, prin atrofie, agenezie sau fibroză musculară.

9.4.3. EMG în masticaţie Muşchii implicaţi în masticaţie (m. ridicători şi coborâtori ai mandibulei) realizează o contracţie asincronă şi asimetrică. Forţa maximă de contracţie apare după maximul evidenţiat pe EMG, la 0,09 secunde de la stabilirea contactului în poziţia de intercuspidare maximă şi durează 0,11 secunde. Amplitudinea maximă a traseelor EMG la nivelul muşchilor maseteri şi temporali se înregistrează în PIM. în masticaţie, amplitudinea biopotenţialelor variază în funcţie de muşchi, valoarea medie procentuală fiind: - la muşchii temporali: 35%: - la fasciculul profund al muşchilor maseteri: 86%; - la fasciculul superficial al muşchilor maseteri: 86%. Potenţialele EMG înregistrate au întotdeauna amplitudine mai mare pe partea lucrătoare la nivelul fasciculelor anterioare ale muşchilor temporal şi fasciculului superficial al maseterului. In masticaţia la edentaţi: - se reduce activitatea electrică în muşchii maseteri; - cresc potenţialele EMG în muşchii circumorali. Protezarea corectă determină revenirea la activitatea electrică uzuală. Poziţia de postură a mandibulei ce realizează spaţiul de inocluzie fiziologică prezintă variaţii, la acelaşi individ, în funcţie de: - vârstă; - poziţia corpului: clinostatism, ortostatism; - efort fizic; - starea de veghe/somn; - stări patologice - algii. Poziţia de postură a mandibulei este realizată prin uşoara contracţie a muşchilor ridicători evidenţiată prin prezenţa potenţialelor EMG. 9.4.4. EMG în deglutiţie În deglutiţie contracţia musculară este sincronă şi simetrică. Asimetria în contracţia maseterilor este considerată semnificativă pentru disfuncţia temporo-mandibulară. Edentaţia totală protezată duce, după o perioadă de acomodare îndelungată de circa doi ani la creşterea activităţii EMG în timpul deglutiţiei numai la nivelul orbicuiarului gurii.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 1. ADAMS M.M. - Down's syndrome: recent trends in the Uniled States. 758-760 2. AU G.N.; LAUNDL T.M.; WALLACE KT,.; DECARLE D.J.; COOK I.J stimulation on the normal pharyngeal swallow responsc [sec co Wintcr 1996, 11 (1), 2-8 3. ANDRONESCU A. - Anatomia copilului, Ed.didactica şi pedagogică Bi 4. ARONSSON A.M.; LIND B.; NYLANDER M.; NORDBERG M. - 1 mercury. Biol Met, 1989, 2 (1), 25-30 5. ASERO R.; MASSIRONI F.; VELATI C. Dctection of prognostic fac syndrome in patients with birch pollen hypersensitivity. J Allerj 1996, 97 (2), 6. ASHER McDADE; SHAW W.C. - Currcnt cleft lip and polalc mana! Kingdom.Br.,1.Plastic Surg.,1990, 43, 318-321 7. ATKINSON M.E., WHITE EH. - Principles of anatomy and oral anaton Churchill Livingslone, ED1NBURGH, LONDON, 1992 8. BARRETT A.W.; SCULLY C. - S100 protcin in oral biology and pat Med, Nov 1994, 23 (10), 433-40 9. BERGLUND A. - Release of mercury vapor from dental amalgam. Swc 85 1-52 10. BERKOVITZ B.K.B. - How teelh erupt. Dental update, 1990, 17. 20f 11. BERRIDGE M.J, IRVINE R.F. - Inositol phosphatcs and cell signallin 341, 197-205 12. BERRIDGE M.J, IRVINE R.F. - Inositol triphosphatc, a novei second signal transduction. Nature Lond., 1984, 312, 315-321 13. BERRIDGE M.J. - Calcium osctllations, .1. Biol. Chem., 1990, 265, i 14. BHASKAR S.N. - ORBANS Oral Histology and Embryology, eleve Mosby Year Book, 1990. 15. BJORK A., SKIELLER V. - Facial development and tooth eruption. Ai 62, 4, 339 16. BLANCHETTE M.E.; NANDA R.S.; CURRIER G.F.; GHOSH J.: NA dinal cephalometric study of the soft lissue profile of short- ar from 7 to 17 ycars. Am J Orthod Dcntofacial Orthop, Feb 19(; 17. BOBOC GHEORGHE - Aparatul dento-maxilar, Formare şi dezvolta Medicală, Bucureşti, 1996 18. BRATU D„ NICULESCU V, STANCU GH., URTILĂ E. - Net morfologie clinică, 1993, Timişoara 19. BRATU D. şi colab. - Aparatul dento-maxilar. Dale de morfologic Helicon, Timişoara, 1997.