http://lucraridelicenta.blogspot.

com

CAPITOLUL II

ACTIVITATEA „SOCIETĂŢII LITERARE GRECO-DACICE”
ÎN PERIOADA

1810-1812

Procesul de formare al acţiunilor în Balcani şi în Sud-Estul Europei a decurs lent. Fapt îngreunat de condiţiile specifice în care popoarele din peninsulă au fost nevoite să-şi ducă lupta de eliberare1. De aceea, şi curentele ideologice formate în general sub influenţa ideilor apusene au căpătat anumite trăsături particulare acestor spaţii dar, în acelaşi timp, şi caracteristici circumstanţiale pentru fiecare popor în parte. Cei dintâi care au pornit pe drumul deşteptării naţionale şi al formării naţiunii au fost grecii2. Demersul elen a suferit modificări pe parcurs. Demersul elen a suferit modificări pe parcurs. Evenimentele din 1789 din Franţa au dezrădăcinat realităţi din Răsăritul Europei. Dacă până la această dată activitatea de culturalizare a societăţii greceşti se afla sub atenta coordonare a Patriarhiei constantinopolitane3, după ghilotinarea regelui Ludovic al XVI-lea lucrurile s-au schimbat radical. Primii paşi au fost făcuţi încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea de către „diaspora” greacă4 ce a menţinut strânse contacte cu patria. Nucleele
Stăpânirea otomană a îngreunat procesul de formare al naţiunilor şi a întârziat momentul declanşării luptei pentru formarea statelor naţionale independente. 2 Veselin Troikov, Curente ideologice şi programe din mişcările de eliberare naţională din Balcani până în anul 1878, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 27. 3 M. J. Pantaropoulos, Human liberties în the pre-revolutionary greek community system, în Balkan Studies, 1989, Thessalonik, p. 24. Sub impactul Revoluţiei franceze atitudinea Patriarhiei se modifică, devenind chiar violentă, întrucât îşi vedea periclitată autoritatea. Această epocă îmbracă forme de persecuţie asemănătoare epocii lui Chiril Laukoris. Metodie Antrakites şi E. Voulgoris au fost siliţi să-şi dezavueze convingerile. Însă opera lui Voulgoris a rămas drept un prim simbol al ciocnirii dintre cele două epoci (Cornelia Papacostea – Danielopolu, Literatura în limba greacă din Principatele Române (1774-1830), Bucureşti, Editura Minerva, 1992, p. 40). 4 S-a resimţit mai pregnant după 1770 existenţa unui factor activ în viaţa poporului elen, în plus faţă de cei reprezentaţi de Biserică şi fanarioţi, şi anume burghezia în ascensiune. Locul său de manifestare nu putea fi decât în comunităţile greceşti din afara Imperiului Otoman. Până spre 1821
1

http://lucraridelicenta.blogspot.com
diasporei greceşti din Europa, reprezentând un factor activ şi mobil, au avut rolul unor curele de transmisie a ideilor apusene5. De aceste beneficii spirituale şi modelatoare de mentalităţi au beneficiat nu numai grecii, ci toate popoarele din Balcani. Sincronismele de această factură au produs şi inerente tensiuni, explicate prin incompatibilitatea constatată în epocă dintre ideile Patriarhiei şi cele ale păturii burgheze în formare privind renaşterea naţională a grecilor6. Aşadar, tot organismul eliberării elene a fost plămădit în mare parte în străinătate şi ulterior aplicat în Grecia continentală. Deloc neglijabilă a fost şi contribuţia din Principate la mişcarea de renaştere naţională a Heladei. Aceasta s-a datorat şi faptului că mişcarea de emancipare a poporului nostru n-a fost nici liniară şi nici limpede, asociindu-se în mod subtil, dar şi contradictoriu cu lupta grecilor pentru restaurarea propriei patrii. Pentru un timp, cele două tendinţe au colaborat, până la un anumit punct, pentru ca apoi să se ciocnească violent7. Fenomenul s-ar putea explica şi psihologic, prin faptul că orice tendinţă de diferenţiere într-un mediu mixt atrage după sine o opoziţie cu atât mai virulentă cu cât armonia părea mai deplină în punctul de plecare8. Simbioza greco-română s-a menţinut până la 1821 în plan cultural, în parte şi pe plan politic9, încă numai pe aceleaşi paliere sociale. Pătura

tensiunile sociale şi ideologice cresc, fiind provocate de această nouă clasă dar şi de evoluţiile fanarioţilor de la o categorie socială puternic legată de Patriarhie la aceea a unei clase politice eterogene prin definiţie (Philippe Ilion, Luttes sociales et mouvement des lumières a Smyrne en1819 în vol. Structure sociale et developpement culturel des villes sud-est européens et adriatique au XVII-e – XVIII-a siècle, Bucarest, 1975, p. 295-315). 5 V. Traikov, op.cit., p. 21, 30. 6 Diversificarea interesului cultural începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când s-a conturat chiar un fel de renaştere, „un simulacru de emancipare a gândirii religioase”, pregătind înlocuirea ideii ecumenice elaborate de clasa conducătoare din Constantinopol cu ideea statului naţional grec (C. Papacostea – Danielopolu, op.cit., p. 42). 7 Paul Cornea, Originile romantismului românesc. Spiritul public, mişcarea ideilor şi literatura între 1780-1840, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 61. 8 Ibidem, p. 61-62. 9 Ibidem, p. 64.

http://lucraridelicenta.blogspot.com
potentată a societăţii româneşti a absorbit elementul grecesc şi şi-a asimilat moravurile şi cultura fanariotă cu prea mare uşurinţă. Renaşterea spirituală a „intelectualităţii” româneşti, provocată de răspândirea limbii şi culturii elene, a stat la baza afirmării personalităţii naţionale a românilor10. Colaborarea a fost facilitată de mişcarea de renaştere a Greciei, care nu se înfăţişează românilor ca un pan-elenism urmărind ştergerea particularităţilor „naţionale”11. Dimpotrivă, acţiunile lui Rigas au evidenţiat tendinţele unei conlucrări interbalcanice pentru scuturarea jugului otoman. Acest crez "internaţional" al lui Velestinlis nu dispăruse nici la 1807, când s-au creat cele câteva corpuri de voluntari balcanici12 ca un factor de presiune la adresa Porţii. Desigur, orientările societăţii greceşti în privinţa ajutorului necesar în lupta cu omnipotentul sultan sunt împărţite. O parte a naţiunii elene spera în concursul armatelor napoleoniene pentru subminarea existenţei statului otoman13. Dar este şi epoca fidelităţii faţă de Rusia, asimilate de un alt segment al elementului grec, ce credita Rusia cu misiunea reînvierii Imperiului Bizantin14. Aceste frământări din societatea greacă aveau o dublă miză: întâi, una ce ţinea de stabilitate şi de crezul naţiunii greceşti, la care se asocia un câştig de natură politică internă şi, nu în ultimul rând, socială. Acel grup social care reuşea să-şi impună aspiraţiile urma să beneficieze de un prestigiu de natură să-i confere preponderenţa în stat şi societate.

Ibidem, p. 63. Ibidem. 12 E. Vârtosu, Despre corpul de voluntari eleni creat la Bucureşti în 1807, în Balcanica, VI, 1944, p. 13 D. Popovici, Studii literare, vol. I, Bucureşti, p. 84. 14 D. A. Lăzărescu, Imaginea României prin călători, vol. I, (1716-1784), Bucureşti, Editura SportTurism, 1985, p. 24.
10 11

http://lucraridelicenta.blogspot.com
În continuare ne vom mărgini la un "studiu de caz", un capitol al mişcării de emancipare naţională a grecilor de la începutul secolului al XIXlea, presărat cu puternice accente de fanariotism15. La 7 iulie 1810, la Bucureşti s-a înfiinţat societatea literară grecodacică sub impulsul mitropolitului Ignatie16. Această denumire, cât şi statutul societăţii reflectă un proiect de colaborare exclusiv greco-română pentru renaşterea naţională şi regenerarea culturală a elenilor şi a „dacilor”17. Pe lista membrilor fondatori, în număr de 70 de persoane, se găseau profesori18, medici19, clerici20, boieri21 şi negustori, deci pătura burgheziei greceşti în asociere cu elita politică românească. cei mai marcanţi dintre aceşti membri fiind Adamantie Caragi, Ioan Capodistria, filosoful Constantin Mopoulos, banul Grigore Brâncoveanu, vornicul Iordache Slătineanu, etc22. Statutul şi regulamentul de ordine interioară au fost redactate de juristul român Nestor Craiovescu23 şi ulterior publicate în ziarul rusesc Journal du Nord cu sprijinul lui Ioan Capodistria24.
Fanariotismul a fost un fenomen propriu elitei creştine a Imperiului Otoman de-a lungul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, un reflex mai degrabă atitudinal, cultural şi mental decât politic sau suprastructural (A. Pippidi, Phanar, Phanariote, Phanariotisme, în Hommes et idées sud-est européen a l’aube de l’age moderne, Paris, Bucureşti, 1980, p. 347-349; C. Ploscaru, Unele consideraţii privind fanariotismul şi regimul dominaţiei otomane la începutul secolului al XVIIIlea, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, serie nouă, Istorie, tom XLIIXLIII, 1996-1997, p. 44-73). 16 N. Camariano, Sur l’activité de la „Societé littéraire gréco-dacique” de Bucarest (1810-1812) în Revue des etudes sud-est européene, VI, nr. 1, 1968, p. 39. 17 „Dacii” reprezintă denumirea generică a populaţiei româneşti din ambele Principate uzitată în epocă de către greci. Aşadar, nu se făcea diferenţiere pentru o anumită finalitate istorică. În plus, se exploata o idee în sens naţional ce ţinea de originile noastre îndepărtate şi glorificate. 18 Constantin Vardalahos, Athanasie Vogoridis, Micolo Sava Piccolos, Tautropoulos, Chiriacos şi Atanasie Ioanu. 19 Gh. Schinos, Constantin Darnoris, Silvestrru Filittis, Constantin Caracaş, Dimitrie Mostros, Mihail Hristoris. 20 Mitropolitul Ignatie de Arta, episcopul de Buzău, Constandie, apiscopul Argeşului, Iosif, arhimandritul Neofit Ducos. 21 Banul Grigore Brâncoveanu, vornicii Iordache şi Gheorghe Slătineanu, căminarul Nestor Craiovescu. 22 Secretarul Societăţii a fost M. Schinos. 23 N. Camariano, op.cit., p. 40. 24 G. L. Arş, I. Capodistrtia i greceskoe nationalino- osvoloditelinoe dvijenie (1809-1822), Moskova, 1976, p. 251-253. Popularizarea societăţii s-a făcut la Viena, prin intermediul lui Copitar, cenzorul publicaţiilor greceşti din capitala Austrriei (N. Camariano, op.cit., p. 42).
15

http://lucraridelicenta.blogspot.com
Se stabilea ca membrii Societăţii să fie „recrutaţi” dintre „persoane studioase şi de un caracter cunoscut” (art. 1)25. Cel care dorea să acceadă la calitatea de membru trebuia să se afirme printr-o producţie literară sau de o altă sarcină, în lipsa autorului (art. 4)26. Animozităţile personale ca şi „parţialităţile” nu erau permise în cursul şedinţelor „unde trebuia să se vorbească doar de interesul comun”(art. 3)27. Membrii Societăţii trebuiau să fie prezenţi în fiecare şedinţă în afară de situaţiile urgente care să-i reţină. Cei care doreau să devină membri corespondenţi şi „care se găsesc în Europa şi în Grecia” erau primiţi în această calitate „cu condiţia, primii să comunice ce se petrece în Europa prin raportare la ştiinţe şi arte şi ceilalţi” să informeze Societatea asupra progreselor culturale ale grecilor (art. 5)28. Frecvenţa şedinţelor era de cel mult două pe lună iar numărul compoziţiilor date citirii nu putea fi mai mare de trei lucrări ce trebuiau a fi anunţate în prealabil cu o şedinţă înainte (art. 8)29. Statutul obliga pe fiecare membru prezent a-şi exprima opiniile faţă de fiecare material expus fie oral, fie în scris (art. 9). Nu trebuie să ne închipuim că „ pe întreaga durată a şedinţelor se expuneau doar opinii”. Era permis dreptul la replică precum şi dezbaterile libere însă cu o anumită „decenţă” (art. 10)30. Nestor Camariano, care n-a beneficiat de cunoaşterea conţinutului statutului, se înşeală când menţionează înlocuirea lui Grigore Brâncoveanu din funcţia de preşedinte al Societăţii cu Iordache Slătineanu31. Probabil că

G. L. Arş, op.cit., p. 251. Ibidem, p. 252. 27 Ibidem. 28 Ibidem. 29 Ibidem. 30 Ibidem, p. 253. 31 „Se pare că Gr. Brâncoveanu n-a rămas mult timp în fruntea Societăţii, căci îl întâlnim pe 3 decembrie 1810 pe Gh. Slătineanu” (N. Camariano, op.cit., p. 43). În fapt era vorba de o rotaţie a cadrelor întrucât articolul 7 al statului prevedea că „la fiecare şedinţă se va schimba preşedintele” (G. L. Arş, op.cit., p. 252). Aşadar, constatarea lui Nestor Camariano era în fapt o respectare a statutului Societăţii.
25 26

http://lucraridelicenta.blogspot.com
ilustrul elenist a consultat doar două numere din λόγηος Εpμίς ( Mercur Savant) în care apăreau pe rând numele celor doi mari boieri români. Rolul preşedintelui era unul de moderator, putând aduce la tăcere părţile angajate într-o dispută ştiinţifică care degenerase (art. 11) 32. Secretarul societăţii era ales anual (art 12)33, atribuţiile sale fiind mai mult administrative şi totodată liant între membrii instituţiei culturale şi public34. Nu se cunoaşte decât prezenţa lui M. Schinos în această funcţie, cu toate că în viaţa societăţii a depăşit mai mult decât un an de existenţă. Scrierile societăţii, cheltuielile cu scrisorile trimise sau primite de la membrii corespondenţi ca şi altele erau suportate de casieria organismului literar la care fiecare membru ea obligat să cotizeze (art. 14)35. Se pare că bugetul a fost sporit şi prin contribuţii benevole. La 15 mai 1811 Ioan Capodistria scria lui Dimitrie Mostros, secretarul mitropolitului, informându-l că a reuşit să convingă pe un bogat grec sin Petersburg să doneze o mare sumă de bani pentru nevoile Societăţii din Bucureşti36. Nestor Camariano consideră că acest personaj nu putea fi decât Ioan Domolis, prietenul omului politic corfiot, întrucât la 12/24 august 1811, D. Mostros era înconştiinţat din nou că i se va transmite o sumă de bani, specificând că din parte lui Domolis37. Şedinţele Societăţii se ţineau în sala de festivităţi a Academiei greceşti din Bucureşti, patronată de portretele ţarului Alexandru I şi al Ecaterinei a IIa38. Acest fapt sugestiv ca şi prezenţa generalului Engelhort, preşedintele Divanului şi vicepreşedinte al Societăţii, ca şi a contelui Camenski39,
Ibidem, p. 253. Ibidem, p. 253. 34 Cine dorea să asiste la şedinţele Societăţii trebuia să se adreseze secretarului care făcea propunerea în plenul unei şedinţe. În caz de aprobare, publicul se transforma într-un simplu auditoriu fără a avea drept de intervenţie la discuţii (art. 13). 35 Ibidem, p. 253. 36 N. Camariano, op.cit., p. 41. 37 Ibidem. 38 Ibidem, p. 43. 39 Ibidem, p. 40.
32 33

http://lucraridelicenta.blogspot.com
generalisimul armatelor ruse, sugerează mai mult decât o simplă legătură de ocupaţie. Convergenţa de interese justifică susţinerea şi ajutorul oferit de autorităţile ruseşti de ocupaţie, susţinere reiterată şi mai târziu în cazul Eteriei Prietenilor. În realitate, cel mai important impuls extern pentru renaşterea grecească a venit de la Rusia ţaristă40. În a doua şedinţă, de la 15 octombrie 1810 ai avut loc lungi dezbateri pe problema limbii greceşti41 ce trebuia adoptată de mişcarea literară. Membrii Societăţii, în frunte cu Ignatie s-au declarat pentru greaca vorbită modern. „Pentru că luminile erau restrânse la foarte puţine persoane, la cele care înţelegeau latina sau greaca veche în timp cec restul naţiunii era în obscuritatea ignoranţei”42. Opoziţia faţă de formele anchilozate ale trecutului vine dintr-o influenţă iluministă şi din convingerea că numai o limbă unitară şi accesibilă poporului poate înlesni procesul formării naţiunii. În contrapondere, arhimandritul Neofit Ducas a susţinut folosirea limbii clasice greceşti punând accentul pe valorizarea trecutului şi pe admiraţia anticei Elade43. Aceste contradicţii care au complicat orientarea generală a eforturilor sunt rezultanta luptei dintre două curente: vechiul curent al culturii rezemat pe clasicismul grec şi cel nou însufleţit de spiritul timpului produs prin imitarea formelor de civilizaţie ale Europei44. Influenţa modernizatoare a Europei s-a dovedit a fi mai puternică decât firavele trăiri intelectuale sprijinite pe antichitatea elenică. Grecii îşi

Th. C. Prousis, The Greeks of Rusia and the greek awakening (1774-1821) în Balkan Studies, Tessaloniki, 1987, p. 254. 41 N. Camariano, op.cit., p. 41. 42 Ibidem, p. 45; apud. Mercer Savant, 1811, p. 87. 43 Spirit retrograd, arhimandritul protesta energic în introducerea de la cel de al şaptelea volum al Agoi ton atticon ritoron, apărut în 1811 la Viena pentru păstrarea limbii clasice greceşti (Ibidem, p. 46). 44 Nicolae Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (1688-1821), vol. II, Bucureşti, 1969, p. 50.
40

http://lucraridelicenta.blogspot.com
arătau astfel neîncrederea în cultura lor ca şi inutilitatea admiraţiei fanatice pentru elenismul de odinioară. În fapt, problema limbii nu era nouă45. Şcoala ioniană făcuse primii paşi pentru acordarea limbii vorbite cu cea scrisă literar. Pentru Andrei Mirabel, limba scrisă aşezată pe carcasa celei populare şi nu pe o limbă artificial edificată constituia un moment de revoluţie, întrucât expresia scrisă succede realităţii. Limba este realitatea auditivă în timp ce scrisul era ca obiect sancţionarea şi garantarea enunţurilor46. Ideile lui Ignatie privind limba neogreacă erau similare cu cele ale lui Adamantie Coray. Însă nu admiraţia mitropolitului faţă de ideologul mişcării de renaştere greceşti47 a contat în această susţinere ci conştiinţa că un astfel de instrument de exprimare poate înlesni procesul formării naţiunii. Chiar dacă nu reprezenta un factor hotărâtor48, doar o limbă literară unitară se putea prezenta ca un liant pentru închegarea unei conştiinţe naţionale greceşti. Prin aceasta ea stă în legătură directă cu formarea curentelor ideologice care tind să asigure naţiunii o viaţă liberă, independentă economic, politic şi cultural49. Fricţiunile declanşate de Coray n-au schimbat sensul lucrurilor. Faimosul lingvist grec nu şi-a arătat decât scepticismul în rezultatele pe care Societatea şi le propunea să le obţină. Egoist şi orgolios, Coray a scris la Viena prietenului său Alexandru Vasiliu, criticând în termeni vehemenţi competenţa Societăţii: „de a face lege o limbă” susţinând că „n-are încă adevăraţi legislatori comparabili cu autorii şi poeţii clasici”50.

Mitropolitul n-a pus chestiunea în discuţie la voia întâmplării. Aceasta făcea parte dintr-un program logic ce viza ca pas următor realizarea unor traduceri şi a unei literaturi într-o limbă relativ „nouă”. 46 A. Mirabel, Les aspects rêvolutionnaires des lettres néo-grecques aux XIXe et XXe siècleîn Revue des études sud-est européene, VI, nr. 4, Bucarest, 1968, p. 568. 47 N. Camariano, op.cit., p. 45. 48 V. Traikov, op.cit., p. 24. 49 Ibidem. 50 N. Camariano, op.cit., p. 45.
45

http://lucraridelicenta.blogspot.com
Scopul declarat al Societăţii şi făcut public în cadrul primei şedinţe de către mitropolitul Ignatie era de a lumina cele două popoare51 prin manifestări culturale, publicarea unor opere originale sau traduse52, educaţia sistematizată. Această acţiune de culturalizare la nivelul celor două popoare a reprezentat o parte integrantă a luptei lor pentru independenţă naţională53. Însă dezvoltarea unor popoare aflate sub diferite grade de dominaţie otomană n-ar fi posibilă decât în cadru mai larg, ca cel constituit de curentul „luminilor”54. „Luminismul” din acest spaţiu s-a legat indestructibil de problema naţională întrucât crearea naţiunilor moderne presupune pe lângă existenţa unei structuri sociale evoluate şi crearea unui nivel cultural suficient de ridicat55. Dacă în cazul grecilor se poate vorbi la începutul secolului al XIX-lea de existenţa unei pături de liber-practicanţi şi de cea a unei „subţiri” aristocraţii liberal-moderate, care încerca să-şi aroge un rol diriguitor în lupta pentru independenţa elenă56, situaţia românilor era puţin mai nuanţată. Clasa stăpânitoare din Principate era cea care-şi asuma rolul naţional, fiind singura
„Văd pe greci şi români că sfânta religie şi aceeaşi direcţie i-au unit ce mult timp, fiind legaţi astăzi printr-un liant, cel al filosofiei sacre. Grecii fiind foarte recunoscători ospitalităţii primite din partea Daciei, se străduiesc de a întoarce această datorie sfântă prin luminile instrucţiei şi ale filosofiei. Dacii fiind generoşi, nu vor să întârzie. Deci, cele două părţi unite în noua societate se străduiesc să transmită luminile lor Daciei şi Greciei (…) că Europa „luminată” priveşte cu admiraţie cum un popor atât de mic ca cel al Daciei se străduieşte să întoarcă Greciei ceea ce a primit de la ea. Iată că timpul este propice, ei nu pierd nici un moment pentru a se lumina şi a lumina pe alţii” (Ibidem, p. 44, apud Le Mercure Savant, 1811, p. 60). Aşadar la baza acestei colaborări stau încă anumite considerente de comuniune ortodoxă. 52 Articolul al doilea din statutul Societăţii prevedea expres realizarea unor „Compositions et traductions qui devront être lues dans les Séances” (G. L. Arş, op.cit., p. 252, apud Journal du Mond, t. 7, Sankt Petersburg, 1811, mers 11, p. 174-176). 53 V. Traikov, op.cit., p. 127. 54 Dacă am vedea luminismul doar ca o mişcare cu caracter intelectual sau cultural ni s-ar oferi aspectul unui simplu reflex pe care-l transmite o societate mai evoluată căter una mai ântârziată (M. Berza, Exposé Troitant des buts que se propose la commision d’histoire des idees dans la Sud-Est de l’Europe în Bull. AIESEE, IV, 1-2, 1966, p.11. 55 A Mirabeau, La litterature et la langue, vecteurs de la conscience nationale cher les peuples du sud-est européenne, în vol. Les Lumieres el la formation de la conscience nationale cher les peuples du Sud-Est Européan, Paris, 1968, 11-12, avril, Bucarest, 1970, p. 18. 56 Un segment al păturii fanariote laice şi ecleziastice, graţie unei educaţii în spirit iluminist şi a unei receptivităţi sporite faţă de ideile înnoitoare occidentale au realizat noul curs ireversibil al lucrurilor. Acest fapt, asociat cu teama unor transformări precipitate, violente şi radicale, i-a determinat să întreprindă demersuri în vederea acaparării şi raţionalizării luptei de eliberare. Exemplul impulsiv al Revoluţiei franceze i-a oripilat într-un asemenea grad încât le-a convertit treptat conservatorismul în sensul supravieţuirii lor pe firmamentul social.
51

http://lucraridelicenta.blogspot.com
care prin cultură, opere, poziţie socială, influenţă politică, avea posibilitatea să se confrunte cu lumea, să se ocupe de activităţi intelectuale, să-şi dubleze reprezentările spontane printr-o explicaţie raţională, cu motivaţii ideologice57. Unica condiţie impusă excludea orice transformare socială. Aşadar, Societatea se adresa doar acestor medii percepute ca singurele capabile să propage în rândurile celorlalte pături sociale cultura şi luminile indispensabile unei renaşteri naţionale. Educaţia de tip nou, promovată în cadrul Societăţii, nu era un fapt inedit pentru acest spaţiu, diferenţa notabilă în acest caz constând în instituţionalizarea procesului integrării atât a culturii româneşti cât şi a celei greceşti în cultura europeană printr-o identitate a valorilor spirituale naţionale. Până la acest moment activitatea culturală a grecilor în ţările române nu trebuie înţeleasă ca un domeniu autonom, ci în strânsă legătură cu viaţa spirituală a „intelectualilor” români, în condiţiile unor colaborări şi a unor stimulări reciproce58. Aşa au stat lucrurile şi în cadrul Societăţii literare greco-dacice. Implicarea "intelighenţiei" româneşti, cu toate că iniţiativa înfiinţării organismului cultural a aparţinut factorului elen, s-a datorat unei corecte calculări a beneficiilor pentru etnicul românesc. Totodată, boierii au întrevăzut beneficiile pe care le-ar putea aduce prin înlăturarea, cel puţin progresivă, a mentalităţilor tradiţionale ale societăţii, impregnată de un puternic spirit teologic59. În lipsa unor surse documentare de primă mână şi dorind să ilustrăm cât mai exhaustiv obiectivele urmărite de Societate, am apelat la creionarea anumitor idei împărtăşite de Ioan Capodistria, prietenul, colaboratorul şi tovarăşul de idei al mitropolitului Valahiei. Recurgerea la acest procedeu ne-a

Paul Cornea, op.cit., p. 35. C. Papacostea - Danielopoulu, op.cit., p. 70. 59 Ibidem, p. 18.
57 58

http://lucraridelicenta.blogspot.com
fost înlesnită de punctele comune din biografiile, principiile şi concepţiile celor doi promotori greceşti ca şi de legăturile lor strânse cu Principatele. În martie 1809 Capodistria redacta un memoriu asupra importanţei realizării unei opere statistice privind situaţia existentă în ţările române60. Această iniţiativă avea să fie pusă în practică de mitropolitul Gavril Bănulescu în Moldova61 şi continuată apoi de Ignatie în Valahia62. În iulie-august 1809 Capodistria şi Ignatie colaborau strâns pentru realizarea „marelui raport” care analiza starea în care se găsea Biserica ortodoxă răsăriteană63. Redactorii materialului căutau să arate cancelarului Rumianţev nivelul cultural ridicat al clerului grec, fapt ce s-ar datora Bisericii64. Deci, nu se nega abnegaţia în eforturile depuse vreme de câteva secole de către Patriarhie65 pentru luminarea unei clase care deţinea puterea administrativă şi judecătorească asupra creştinilor din Imperiul Otoman. Aceste premise au fost considerate esenţiale în „lupta” cu ignoranţa pentru luminarea unui popor şi trezirea conştiinţei naţionale. Poziţiile politice pe care Capodistria le ocupa şi pe care tindea să le lărgească în vederea unei susţineri cât mai eficiente pentru pledoaria în faţa înaltelor autorităţi ţariste în favoarea naţiunii greceşti, erau un prim ţel al diplomatului corfiot. De aceea, colaborarea dintre secretarul legaţiei ruse din Viena66 şi mitropolitul Ignatie se prezenta ca fiind dintre cele mai strânse. Materialul folosit de omul politic elen pentru a realiza O formă de memoriu asupra instrucţiunii publice la Bucureşti provine exclusiv din documentele şi
Z. M. Tsirpanlis, Mémoires et rapports de Jean Capodistrios (1809-1822). Probleme et recherche în Balkan Studies, Thessaloniki, 1978, p. 5. 61 Constantin N. Tonescu, Ştiri despre Biserica Principatelor Române la 1808, în Arhivele Braşovului, anII, Chişinău, p. 52. 62 T. G. Bulat, Precizări cu privire la detronarea mitropolitului Dositei Filitti şi înscăunarea lui Ignatie de Arta de către ruşi(1809), în op.cit., an. II, nr. 3, 1930, Chişinău, p. 160. 63 Z. M. Tsirponlis, op.cit., p. p. 6; Domna Dontos, Greek historians on john Capodistrios: a selective bibliography în Balkan Studies, 1990, Thessaloniki, p. 90. 64 Ibidem. 65 N. Camariano, Les Principautés Roumains a la lumière de l’autobiographie de Jean Capodistrios în Revue Roumaine d’Histoire, VIII, 2, 1969, Bucarest, p. 26. 66 Th. C. Prousis, op.cit., p. 260.
60

http://lucraridelicenta.blogspot.com
rapoartele mitropolitului67. În acest fel, existenţa Societăţii a ajuns la

cunoştinţa ţarului. Nu există însă informaţii precise în privinţa unei reacţii a lui Alexandru I legată în vreun fel de instituţia culturală de la Bucureşti. În plus, trebuie să ne închipuim că rolul lui Capodistria nu a fost doar de simplu membru al Societăţii literare. El i-a acordat o mare atenţie întrucât lucra pentru renaşterea poporului grec68. Nu se poate afirma cu certitudine dacă iniţiativa de creare a Societăţii îi aparţinea sau dacă activitatea sa din primii ani ai secolului a fost luată ca model69 de organizare şi activitate. Noi înclinăm spre ultima variantă, având în vedere colaborarea strânsă dintre Ignatie şi Capodistria, legătură prelungită şi după 182170. Mai mult, diplomatul grec a depus eforturi pentru sporirea fondurilor Societăţii71, pentru popularizarea activităţii ei72, luându-şi uneori libertatea de a-şi expune părerile faţă de deciziile luate în cadrul şedinţelor73. Acestea, ca şi diferitele memorii privind starea culturală a grecilor74 sau „observaţiile asupra mijloacelor de a ameliora soarta grecilor”75 ca şi cele

Z. M. Tsirpanlis, op.cit., p. 7. N. Camariano, op.cit., p. 42. 69 În 1800, în calitate de membru al guvernului ionian, Capodistria a fondat un jurnal politic, un liceu şi o societate ştiinţifică denumită Academia ioniană (I. Filimon, Manual historique sur la Société des amis, Mouglie, 1834, p. 128,; apud Ibidem, p. 42). 70 Un memoriu trimis lui Ignatie la Pisa şi datat 17/29 iulie 1821, ca şi conţinutul său reliefează mai mult decât o simplă relaţie de amiciţie. Prin acest document, fostul mitropolit al Valahiei era informat asupra poziţiei luate de Rusia faţă de Imperiul Otoman în legătură cu criza greacă, a rezultatelor Revoluţiei greceşti, asupra activităţii inutile a societăţilor şi a măsurilor necesare pentru conservarea avantajelor obţinute (N. Z. Tsirpoulis, op.cit., p. 28). 71 N. Camariano, op.cit., p. 41. 72 Ibidem, p. 42; Idem, Les. Principates…, p. 264. 73 Aflând de deciziile de tipărire a traducerii lui Emil sau despre educaţie, după suprimarea în prealabil a unor anumite pasaje, Capodistria ia o atitudine categorică contra mutilării operei în scrisoarea expediată lui Dimitrie Mostros: „Emil de Rousseau este în fapt cheia operelor despre educaţia copiilor, dar de ce să fie mutilată! Dacă găsim în textul lui Emil idei periculoase pentru o putere bazată pe un anumit sistem, traducătorul are dreptul să-şi noteze observaţiile la subsolul paginii, dar nu şi să mutileze originarul. Dacă cineva gândeşte că prin această mutilare se va tăia răul din rădăcini, greşeşte sau nu-l înţelege de fapt pe autorul care l-a tradus. Nu este permis nimănui să-l corijeze pe Rousseau, dacă acesta nu este el însuşi, ceea ce mă îndoiesc că ar putea proceda în această manieră fără a face din Emil o altă operă care nu va fi propriul său Emil” (Ibidem, p. 47). 74 Domna Dontos, op.cit., p. 91; N. Tsirpoulis, op.cit., p. 7. 75 Ibidem.
67 68

http://lucraridelicenta.blogspot.com
referitoare la Insulele Ionice76, toate sugerează preocuparea şi grija pentru realizarea statului naţional grec, spirit ce frământa întreaga naţiune elenă. Atitudinile sale reflectă angajările personale şi în politică77. Devotamentul său pentru cauza greacă a fost activ, angajat, realist: „M-am hotărât să nu abandonez niciodată interesele ţării mele. Nici un motiv nu poate să mă destindă din îndatoririle pe care onoarea le impune (…). Este o mare favoare cu care împăratul Alexandru m-a onorat, dacă nun aş fi profitat de ocazie să vin în ajutorul acelor oameni cărora inima mea le aparţine exclusiv”78. Ca şi Ignatie, Capodistria susţinea cu tărie ridicarea poporului grec din punct de vedere cultural, ca moment esenţial şi anterior construcţiei unei Grecii independente. Prin această concepţie ancorată în realitatea elenică, noua orientare a mişcării pentru obţinerea eliberării de sub stăpânirea otomană se diferenţia net de aceea relativ mecanicistă şi adoptată doar la nivel teoretic79 de Rigas Velestinlis. Ignatie fiind filorus, a reuşit să obţină consimţământul autorităţilor ţariste pentru reorganizarea Academiei bucureştene. Datorită strădaniilor sale, instituţia educativă ajunge să devină renumită în lumea balcanică, cât şi în cea europeană. Elevii veneau la Bucureşti din toate părţile şi s-a atins în scurt timp cifra de 224 de cursanţi80. Şcoala a fost denumită liceu iar clădirea ei reparată. S-a ajuns la această situaţie deoarece materiile predate şi nivelul de cunoştinţe era similar cu cel al unei instituţii de studii de nivel mediu din Europa. Această racordare
Ibidem, p. 10-11, 14, 16. P. Kennedy Grimsted, Capodistrria and a „New Order” for Restauration Europe: The „Liberal Ideas” of a Russian Foreign Minister, 1814-1822, în The Journal of Modern History, vol. 40, nr. 2, 1968, Chicago, p. 169. 78 Afirmaţia a fost făcută în 1819 şi întărită de vizita făcută în Insulele Ionice, unde a avut prilejul să constate „dificultăţile conducerii britanice” (Ibidem, p. 176). 79 Vezi prefaţa lui D. Karamberopoulos la Rigos Velestinlis. Scrieri Revoluţionare, Bucureşti, Editura Omonia, 1999, p. 9-21. 80 A. Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, Editura Academiei, 1971, p. 47.
76 77

http://lucraridelicenta.blogspot.com
până şi la nivelul instituţional ilustrează întru totul caracterul european ce se dorea a fi imprimat. În plus, s-a afirmat ca o şcoală pregătitoare pentru desăvârşirea intelectuală la universităţile occidentale81. Reorganizarea şcolii a reprezentat în primul rând sporirea numărului materiilor. Astfel, la 1810 predau 11 profesori: matematica, fizica experimentală, chimia, metafizica, logica, etica, istorie naturală, geografia, retorica, poetica, istoria, arheologia, desenul, greaca veche şi modernă, latina, franceza, germana şi rusa82. Conţinutul materiilor predate a fost modernizat, iar procesul de asimilare uşurat şi simplificat prin introducerea limbii neogreceşti. Dar modernizarea a constat şi în specializarea profesorilor, oferindu-le, astfel, elevilor, posibilitatea alegerii disciplinelor dorite. Reforma înfăptuită ca şi eforturile depuse de reformare au început să dea roade. Progresele elevilor putea fi observate din consultarea lucrărilor de disertaţie prezentate lunar magiştrilor, pentru fiecare dintre disciplinele alese. Se compuneau versuri, se redactau epistolare, unii elaborau manuale prescurtate de fizică şi geografie, în timp ce alţii deveneau profesori începători83. Pentru ca noua reorganizare a liceului să fie fundamentată pe baze solide s-a alcătuit şi un statut. Conform acestuia, materiile de învăţământ erau împărţite pe trei categorii: ştiinţe, literatură şi limbi. În categoria ştiinţelor intrau matematica, fizica, chimia, istoria naturală, geografia, retorica, logica şi estetica. Grupa literaturii cuprindea: retorica, poetica, istoria, mitologia şi arheologia, în timp ce segmentul limbilor era deţinut de elină, latină, rusă, franceză şi germană.

Acest lucru reiese şi din promisiunea făcută de mitropolitul Ignatie ce a succedat examenul public de la 7 iulie 1810 (Ibidem). 82 Ibidem, p. 48. 83 Ibidem, p. 49.
81

http://lucraridelicenta.blogspot.com
Profesorul de ştiinţe preda fizica experimentală, prin experienţe de laborator, matematică şi filozofie, iar pentru geografie se alegea profesorul cel mai potrivit. Profesorul de literatură care preda retorica, poetica şi metrica făcea şi exerciţii pentru fiecare disciplină. Profesorul de limba greacă interpreta pe Xenofon, Isocrate, Lysia sau pe Lucian după puterile elevilor. Se foloseau gramatici scrise în neogreacă. Pentru cursul de greacă, statutul indica mai multe norme, în vederea simplificării limbii, pentru ca elevii să culeagă foloase bune şi rapide. Profesorul de limba greacă avea şi profesori ajutători, care se ocupau de elevii începători şi care erau sub directa supraveghere a titularului catedrei84. În continuare, statutul stabilea obligaţiile profesorilor, împărţite în şapte puncte şi îndatoririle elevilor în şase puncte. Capitolul vacanţelor prevedea patru vacanţe pe an, cea de vară fiind cuprinsă între 28 iunie şi 1 septembrie, în timp ce ultimul capitol fixa data examenelor publice şi modul cum trebuiau să se desfăşoare. La examene asistau mitropolitul ţării, episcopii şi boierii. Biletele cu numele elevilor din fiecare clasă erau închise în cutii din care se trăgea câte un bilet şi era examinat elevul al cărui nume a fost tras. La secţia ştiinţifică era examinat numai câte un elev pe zi85. Sesiunea examenelor trebuia să dureze 15 zile şi fiindcă s-a găsit că era obositor să se întrunească 15 zile în continuare, examinarea începea cu sărbătorile Paştelui în zilele de joi şi sâmbătă sau duminică şi în felul acesta continua până la vacanţă. Probabil că acest sistem prelungit de examinare nu s-a dovedit practic şi eficient, căci în anul următor nu a mai fost aplicat; se pare că nici vacanţa de vară de două luni nu s-a respectat. În 1811 examenele au fost ţinute în ziua de 15 iulie. Solemnitatea a început cu un scurt discurs al directorului Vardalahos, care a elogiat râvna arătată de mitropolitul Ignatie pentru bunul mers al
Ibidem, p. 50. Se pare că unul dintre curentele apusene ce domina în învăţământul de la Academiile greceşti era cel al enciclopedistului, de vreme ce s-a acordat atâta atenţie şi importanţă capitolului ştiinţelor.
84 85

http://lucraridelicenta.blogspot.com
liceului şi pentru propăşirea culturii. A insistat mai mult asupra faptului că acesta a îmbogăţit biblioteca liceului cu multe cărţi, care deschideau o perioadă nouă pentru elevii studioşi. După discursul lui Vardalahos au început examenele86. Primul a examinat profesorul de limba greacă Chiriosos Papaioanu, trăgând numele elevilor la sorţi. A urmat profesorul de franceză Nicolae Savi Piccolos, şi apoi cel de aritmetică, Mihail Petru Cochinos, care a dat elevilor săi să rezolve probleme de algebră şi aritmetică. Literatura, limba rusă şi ştiinţele au fost ultimele discipline la care s-au făcut demonstraţii cum se poate măsura distanţa între două puncte sau lăţimea Dâmboviţei, care curgea sub ferestrele liceului. A urmat apoi să pună întrebări despre legile de atracţie şi de respingere, despre rarefiere, topire, electricitate, etc., la fizica ce a fost predată în acel an. După terminarea examenelor au fost distribuite premii. Directorul Constantin Vardalahos a primit o tabacheră din aur iar ceilalţi profesori au fost răsplătiţi pentru munca depusă cu ceasuri de argint şi de aur. Elevii care s-au distins la respectiva sesiune de examene au primit medalii de argint în formă elipsoidală executate anume pentru a această ocazie. Marele vornic a distribuit elevilor în dar 10 hărţi geografice ale Greciei, marele logofăt Constantin Dudescu 7 iar Constantin Caracaş mai multe exemplare din lucrările tatălui său. Tot pentru a se oferi elevilor un conţinut ştiinţific comparabil cu cel occidental s-au iniţiat traduceri. Constantin Vardalahos a întocmit un material compilativ de chimie şi fizică ce a fost prezentat în cadrul unei şedinţe a Societăţii87. Exemplul i-a fost urmat de Nicola Sava Piccolos care a tradus Emil sau despre educaţie.88 S-a decis tipărirea ambelor opere.

Ibidem, p. 51. C. Papacostea - Danielopolu, op.cit., p. 81. 88 N. Camariano, op.cit., p. 42.
86 87

http://lucraridelicenta.blogspot.com
Probabil pentru a se oferi mai multă substanţă grupei literaturii s-a arătat un interes deosebit pentru elaborarea unei sinteze istorice. Propunerea mitropolitului de traducere a Istoriei universale a lui Anquetil89 în greaca vulgară avea să fie aprobată. A existat o tendinţă de dezvoltare şi mai mult a acestui segment al învăţământului valah, de vreme ce s-a aprobat şi propunerea de traducere a unei mitologii, arheologii90 şi a altor cărţi de această factură. Manifestările unui atare interes s-au materializat prin contribuţii de natură pecuniară şi promisiuni de tipărire a lor. Aceste preocupări de factură iluministă ilustrează anumite frământări în cadrul luptei naţionale a elenismului, ca şi dorinţa acută de îmbogăţire culturală a celor două neamuri. Traducerile s-au dovedit a fi un mijloc de depistare a predilecţiilor şi a alegerilor unui mediu intelectual. Ele au oglindit o stare, reprezentând un prim pas pe calea creării unei literaturi naţionale91. Totodată, aceste traducerii au fost privite în epocă drept nişte acte patriotice. Scriitorul se considera conducătorul naţiunii, activitatea sa având simultan atât o funcţie politică, cât şi estetică. Literatura social-politică, ca educatoare a poporului, prin afirmarea dorinţei de eliberare, prin formarea idealului naţional şi prin crearea spiritului public era strâns legată de formarea conştiinţei naţionale. În acelaşi deziderat se înscrie şi înfiinţarea revistei Λογιοε εpμηε (Mercure savant) în 1811 la Viena92, cu suportul financiar al societăţii, care timp de un deceniu a alimentat tot sud-estul european93.
Un exemplar se găsea la 1811 în Biblioteca banului Grigore Brâncoveanu, cel care l-a tradus pe Heineccius (D. Russo- Elenismul în România. Epoca bizantină şi fanariotă, Bucureşti, 1912, p. 68). 90 R. D. Argyropoulos, A 19th century greek school in Bucharest: Mihail Chiristoris and his library în Balkan Studies, 1989, Thessaloniki, p. 67. 91 C. Papacostea - Danielopoulu, op.cit., p. 15. 92 S-a ales Viena ca loc al tipăririi revistei şi ca centru de distribuţie întrucât era cecntrul politic şi spiritual cel mai apropiat de Orient, având în spatele său un întins teren de circulaţie al presei greceşti cu legături rapide (D. Russo, Studii istorice greco-române. Opere postume, tom II, publicat sub îngrijirea lui C. C. Giurescu, de A. Camariano şi N. Camariano, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939, p. 353). 93 Ibidem, p. 354.
89

http://lucraridelicenta.blogspot.com
S-a afirmat, de către unii istorici, că Societatea a fost înfiinţată

exclusiv pentru a deservi necesităţile intelectuale ale Academiei greceşti bucureştene. Chiar dacă reunirea celor 70 de membri într-o instituţie de cultură la 7 iulie 181094, dată ce coincidea cu examenul public al elevilor, ca şi unele traduceri efectuate de profesori de la liceul grecesc şi aplicate probabil în educaţia şcolarilor nu pot constitui argumente temeinice pentru o atare susţinere. Asemenea traduceri au premers înfiinţării Societăţii şi au continuat şi după dispariţia ei prematură. Faptul că o atare instituţie de cultură s-a înfiinţat la începutul celui de al doilea deceniu al secolului al XIX-lea nu poate ilustra decât nevoia unui centru de comandă pentru întreaga societate elenică şi care să dirijeze în mod sistematic şi concentrat procesul de renaştere naţională greacă. Dacă Academia din Bucureşti s-a transformat într-un „apostolat” cultural pentru tot mediul balcanic a fost în mare măsură meritul mitropolitului Ignatie, care a înţeles importanţa educaţiei în răspândirea „luminilor” în mediul natural al grecismului. Activitatea extra-culturală a exarhului valah stă mărturie pentru înverşunarea cu care elementul grecesc căuta finanţare în vederea susţinerii mişcării cât şi transformarea Principatelor într-o bază a grecilor din care să pornească ulterior spre patrie. Vastele eforturi de implementare a elenilor în mai toate posturile existente în administraţia ţării95 au întâlnit opoziţia vehementă a boierimii pământene. Petiţia trimisă Sinodului rus avea să fie soluţionată favorabil. Eliberarea lui Ignatie din funcţie, hotărâtă la 27 martie 181296, n-a fost pusă în practică decât odată cu retragerea armatei ruse din Principate.
Camariano-Cioran, op.cit, p. 47 T. G. Bulat, O conspiraţie boierească contra mitropolitului Ignatie grecul al Ungrovlahiei (1811) în Arhivele Basarabiei, anul VIII, nr. 1-2, 1996, Chişinău, p. 93-94. 96 C. N. Tomescu, Tot despre îndepărtarea mitropolitului Ignatie din scaunul Ungrovlahiei –martie 1812, în op.cit., an VI, nr. 2, 1934, p. 168.
94 95

http://lucraridelicenta.blogspot.com
Aşadar elita politică românească a realizat cu claritate sensul acţiunilor energicului mitropolit. Era clar pentru boierii români că Societatea era pusă exclusiv în slujba emancipării culturale şi politice a poporului grec, excluzând uneori elementul românesc. Această segregare în plan politic nu avea să se repercuteze într-un atât de mare grad şi la nivel cultural. Cert este că acum se dezvoltă indicii care anunţau ruptura violentă de la 1821. Din cauza evenimentelor politice europene, Societatea n-a putut să-şi realizeze obiectivele stabilite cu atâta entuziasm. Sfârşitul activităţii ei trebuie pus în relaţie cu plecarea mitropolitului Ignatie, deşi ratificarea păcii de la Bucureşti, în august 1812.97 Chiar dacă numărul membrilor nu era mare, ea nu a trecut neobservată în epocă. În plus, s-a bucurat de o apreciere particulară din partea contemporanilor. Un autor grec, Vasile Popa Eftimie, a ţinut să dedice primul volum din opera sa, Elemente de limba greacă, publicată în 1812 la Viena, lui Ignatie de Arta, elogiindu-i meritele în cadrul „Societăţii literare grecodacice”98.

97 98

N. Camariano, op.cit., p. 45. Ibidem.