CAPITOLUL I GENEZA FENOMENULUI PARTIZAN ŞI SEMNIFICAŢIILE EI

Emergenţa istorică a partidelor şi a sistemelor de partide Importanţa cunoaşterii genezei istorice a fenomenului partizan ţine, de fapt, de cunoaşterea fenomenului partizan însuşi, care, în mod inevitabil, poartă pecetea naşterii sale. Pe drept cuvînt remarca Maurice Duverger, în antologicul său studiu, că “aşa cum oamenii poartă toată viaţa amprenta copilăriei lor, aşa şi partidele depozitează profund influenţa originii lor. Este imposibil, de exemplu, să se înţeleagă diferenţa de structură care separă Partidul Laburist britanic de Partidul Socialist Francez, dacă nu se cunosc circumstanţele diferite în care s-au născut. Este imposibil să analizăm serios multipartidismul francez sau olandez sau bipartidismul american, fără să ne referim la originile partidelor din fiecare din aceste ţări, care explică proliferarea lor în unele ţări şi restrîngerea lor în altele. Pe ansamblu, dezvoltarea partidelor pare să fie legată de aceea a democraţiei, adică de extinderea sufragiului popular şi de prerogativele parlamentare.”1 Mai toţi cei care s-au aplecat asupra studiului sistematic al fenomenului partizan plasează geneza partidelor politice spre sfîrşitul secolului al XVIII-lea - începutul şi mijlocul secolului al XIX-lea. Excepţie de la acest veritabil consens politologic, explicabil dealtfel prin evidenţa faptului istoric, fac doar cercetătorii marxişti. Ei se simt vizibil inconfortaţi de această idee, pentru că, în cazul în care ar accepta-o ca ipoteză de lucru, teoria marxistă a luptei de clasă ar fi într-o situaţie foarte ambarasantă, nesustenabilă, ceea ce ar duce direct la subminarea ideologiei comuniste. O spune un autor în bună cunoştinţă de cauză, în dubla ipostază de fin cunoscător al literaturii politologice în materie şi totodată al tuturor aprehensiunilor şi marotelor marxiste: “O astfel de «explicaţie» (a originii partidelor înlăuntrul regimului reprezentativ, ghilimelele avînd - desigur - un rol ironic, chiar persiflant n.m., G.V.) are o anumită tentă ideologică” 2. Apoi, subsumarea completă a conceptului de partide politice celui de clasă socială, cu care operează teoria marxistă, este o carenţă pe care bunul simţ sociologic nu o poate
Maurice Duverger, Les partis politiques (Paris, Librairie Armand Colin, 8-e édition, 1973), p. 462.
1 2

Ovidiu Trăznea, Probleme de sociologie politică (Bucureşti, Editura politică, 1975), p. 98.

3 trece cu vederea; astăzi, după mai bine de 150 de ani de istorie, este o evidenţă că partidele sînt impure din punct de vedere sociologic, chiar dacă în unele cazuri - în general pentru unele partide de masă - sînt vizibile unele tendinţe de structurare pe criteriul clasei sociale. Partidologi reputaţi, a căror contribuţie la cunoaşterea fenomenului partizan este unanim recunoscută, - de la deja clasicii Maurice Duverger, LaPalombara şi Weiner, Moisei Ostrogorski, Max Weber, P.P. Negulescu, Raymond Aron etc. la cercetătorii contemporani, precum François Borella, Pierre Avril, Daniel-Louis Seiler, Kay Lawson, Leon Epstein ş.a.m.d., - apreciază însă cu toţii această perioadă ca fiind cea responsabilă de emergenţa fenomenului partidist, chiar dacă asupra unor date şi a unor priorităţi (Marea Britanie, Statele Unite, Franţa) n-au căzut de acord. Oricum, cu toţi consideră partidele politice ca o instituţie relativ recentă, a cărei naştere este indisolubil legată de anumite prefaceri din regimul reprezentativ şi - legat de aceasta - de extinderea dreptului la vot, altfel spus, de valorile democraţiei şi ale liberalismului. Deşi argumentele aduse în sprijinul acestei ipoteze sînt greu de respins, dacă nu chiar imposibil, trebuie în acelaşi timp arătat că partidele au considerabile rădăcini istorice, coborînd pînă în cele mai vechi timpuri. Vocabula însăşi de partid este semnificativă în această privinţă, ea antedatînd sensibil fenomenul reprezentat de partidele politice moderne. Jean Charlot găseşte cuvîntul parti în documente din secolul al XVI-lea, în plin Ev Mediu; mai mult, constată acelaşi cercetător, cuvîntul "partid" este mai vechi în vocabularul politic decît cuvîntul "clasă" în vocabularul social. In limba română, de asemenea, cuvîntul "partid" (sau "partidă") este mai vechi decît instituţia desemnată cu acest termen, aşa cum se poate vedea din prestigioasa istorie a partidelor politice scrisă de A.D. Xenopol la începutul secolului nostru3. Este deci în egală măsură cert că, deşi se structurează în forma pe care o cunoaştem astăzi abia spre sfîrşitul veacului al XVIII-lea începutul veacului al XIX-lea, partidele rezultă totuşi dintr-o lungă evoluţie istorică, manifestările acestora găsindu-se din antichitate şi pînă în Evul Mediu. In aceste condiţii, este poate mai potrivit să vorbim, pentru a putea exprima distincţiile de sens care le separă, de perioada protopartidelor politice, pînă la graniţa dintre secolele XVIII-XIX, şi de perioada partidelor politice moderne. Pentru a înţelege ceea ce le separă, a trece în revistă evenimentele istorice mai semnificative în materie, pentru a le sublinia caracteristicele, este o procedură obligatorie.
3

A.D. Xenopol, Istoria partidelor politice în România (Bucureşti, Albert Baer, 1910).

4

De la protopartide la partide politice moderne. Condiţii socio-politice. Idealul democratic, de care este neîndoielnic legată geneza partidelor, a fost, precum se ştie, opera vechilor greci. Cu toate acestea, după unii autori, republica ateniană nu a cunoscut fenomene de tip partizan, întrucît mecanismul imaginat de greci pentru transferul puterii politice - tragerea la sorţi pentru desemnarea magistraţilor civili - a împiedicat orice luptă pentru obţinerea puterii4. Alţi autori, printre care şi români (Ovidiu Trăznea, Ileana Petraş-Voicu5) sînt insă de părere că şi Atena antică a cunoscut conflictul de acest gen, depistînd o luptă politică între "partidul aristocratic" şi "partidul democratic"; afirmaţia ar putea fi adevărată pentru epoca de după Pericle, nu însă şi pentru cea în care Atena brevetează şi experimentează, pentru prima oară în istorie, regimul democratic. Căci sistemul politic democratic al Greciei antice, în speţă al Atenei, cu caracteristicile lui unice, irepetabile istoric, s-a dovedit nu numai viabil pentru o lungă perioadă, ci şi îndeajuns de articulat pentru a se constitui într-un răspuns coerent la chestiunea titularului puterii. După reformele lui Clistenes, Atena cunoaşte pentru prima oară în istorie un sistem bicameral, alcătuit din Bulé (Sfat) şi Ecclesia (Adunarea poporului); prima cameră era formată din cîte 50 de reprezentanţi ai fiecăruia din cele 10 triburi, numiţi prin tragere la sorţi, a doua cuprinzîndu-i pe toţi cetăţenii apţi şi capabili de a purta armele. Condiţiile care se cereau a fi îndeplinite pentru a deveni membru al Sfatului (buleutes) vizau calitatea de cetăţean al Atenei, vîrsta minimă de 30 de ani şi un examen formal de moralitate (dokimasie). Durata mandatului celor 500 de aleşi era de un an, legea nepermiţînd unui cetăţean atenian să deţină într-o viaţă mai mult de două mandate; această prevedere făcea ca practic majoritatea atenienilor să acceadă la calitatea de buleuţi. Reprezentanţii unui trib asigurau permanenţa Sfatului timp de 35-39 de zile. Din rîndul acestora, numiţi pritani, se alegea preşedintele adunării (epistates).

4

Punctul acesta de vedere este susţinut extrem de apăsat de Daniel-Louis Seiler în Partis et familles politiques (Paris, P.U.F., 1980) şi în De la comparaison des partis politiques (Paris, Economica, 1986).
5

Ovidiu Trăznea, op. cit., Ileana Petraş-Voicu, Introducere în sociologie politică, vol. 1 (Cluj-Napoca, Casa de editură Transilvania Press, 1994, p. 138).

5 Acest mod de desemnare a reprezentanţilor, truvabil şi în cazul altor instituţii, precum Tribunalul, (Heliaia) este încă şocant prin raţionalitatea sa. La rigoare, pura doctrină reprezentativă, care avea să împlinească democraţia de tip modern, îşi găseşte în acest mod de desemnare o expresie perfectă sau, oricum, de o surprinzătoare fidelitate sociologică. Căci, din perspectiva statisticii sociale, un parlament constituit astfel este un eşantion cu adevărat reprezentativ al societăţii. Si cum Ecclesia era chiar societatea în totalitatea ei, orice eroare a Bule-ului, ca instituţie reprezentativă, putea fi sancţionată. În plus, noţiunea de egalitate politică a cetăţenilor, din care timpurile moderne şi-au făcut o obsesie fără însă a-i putea da un răspuns mulţumitor, căpăta o consistenţă extraordinară şi, mai mult, căpăta realitate palpabilă. Greoaiele şi deformantele mecanisme electorale moderne, care, la rigoare, discriminează societatea, împărţind-o în alegători şi aleşi, sînt certamente inferioare - sub aspectul strict sociologic al reprezentativităţii - tragerii la sorţi practicate în vechea Atenă. Dar, desigur, noţiunea de reprezentativitate politică de care uzează teoria democraţiei nu este concepută îngust sociologic, aşa că modelul grec rămîne admirabil prin inventivitatea sa, dar, totuşi, inaplicabil în alte epoci şi alte societăţi. În primul rînd pentru un motiv strict tehnic: societăţile moderne, prin dimensiunile lor net superioare cetăţii ateniene, fac imposibilă democraţia de tip direct de genul celei practicate de Ecclesia6. Să remarcăm, apoi, că politica în timpurile noastre presupune un grad înalt de profesionalizare, condiţie care face superfluă soluţia hazardului ca reprezentare. Modelul politic atenian se instituie totuşi într-un fel de ideal-tip al democraţiei, la care, fireşte, orice teorie politică trebuie să se raporteze pentru a-şi testa aserţiunile. Dacă existenţa fenomenului partizan nu poate fi probată sau nu este suficient de clară în lumea greacă antică, în schimb în lumea romană care i-a succedat el se poate proba cu numeroase exemple. Roma acelui timp s-a văzut deseori sfîşiată de lupte politice pe care mulţi istorici şi politologi le consideră ca fiind de factură partizană. Lupta dintre optimates şi polulares este un asemenea exemplu în care clivajul dintre două grupări politice este cît se poate de clar. Luptele dintre patricieni şi plebei traduc o puternică realitate socială. Spre sfîrşitul republicii
6

Şi totuşi viitorul s-ar putea să ofere o soluţie tehnică pentru democraţia de tip direct, mult mai accesibilă decît referendumurile. Revoluţia informatică, în condiţiile în care îşi continuă ritmul actual, poate furniza un extraordinar mijloc de a reinstaura democraţia de tipul Ecclesiei. O astfel de predicţie poate părea deocamdată ca ţinînd, nu de political science, ci de science fiction. Cu toate acestea, astăzi se discută în mod foarte serios în societăţile informatizate ca alegerile să se desfăşoare prin intermediul P.C.-urilor conectate în reţea, adică fără deplasarea alegătorilor la centrele de votare; tehnic, lucrul este perfect posibil şi, în plus, extrem de operaţional şi de ieftin.

mai degrabă tatona experienţa partizană. particularizînd la Muntenia. secondate de lupte . alteori s-au coagulat ad hoc. fără să coaguleze în jurul lor interese sociale mai largi. în general fiind latent. nu era reductibil la o bază socio-politică. mize în mod limpede definite separă conservatorii sau tradiţionaliştii de progresişti. p. De la comparaison des partis politiques. dar felul lor de a fi arată după interesele puse în joc.nu se 7 8 Jean Blondel.eliminînd exagerările posibile . adecă după totalizarea intereselor individuale despărţite în tabere deosebite”11.dintre clanuri sau clici rivale. Fraţii Grachus au fost poate primii şefi de partide cu un autentic sprijin popular”7. oricum mult prea rar simbolice . Daniel-Louis Seiler. cu vizibil succes. chiar dacă . dar cu îndeajuns de multă precauţie pentru a-şi relativiza aserţiunea: «Învederat că nu se poate tăgădui existenţa lor. grupări care uneori au avut considerabilă inerţie în timp. cum scrie Xenopol. care utilizează conceptul de partid politic într-un sens extrem de larg. “Va trebui să treacă mult timp . sau. Conflictul de durată dintre boieri şi ţărani din ţările române. cînd interesele puse în joc sînt cele ale unor familii (Drăculeştii şi Dăneştii). republica încheindu-şi cariera şi fiind înlocuită de Imperiul Roman. întrebîndu-se explicit dacă au existat partide în Tara Românească şi Moldova în epoca medievală («Fost-au partide politice în vechea viaţă română?»).. p. p. remarcat de acelaşi istoric10. sau. 5. Xenopol însuşi.D. dintre “nobleţa (boierii) şi poporul de jos (ţăranii)”9 nu a luat decît în mod excepţional o formă partizană. conflictul de lungă durată dintre Drăculeşti şi Dăneşti (Băsărăbeşti). ci la facţiuni de interes de clan familial.6 romane.34. Ibidem. fără conotaţii politologice. 33. “se naşte un sistem de partide. Această viaţă politică din Roma antică.este de părere un exeget al istoriei partidelor . 9 10 11 . cit.”8 Evident. Political Parties. a trebuit totuşi să ia sfîrşit în urma loviturilor dictatoriale ale unor comandanţi militari.cu expresia istoricului . p. dar nu toate intră în logica politică a fenomenului partizan. Or. Xenopol. răspunde afirmativ. sau cînd interese sociale cu adevărat largi (cele ale boierilor şi cele ale ţăranilor) şi reale nu se pot coagula sau .pînă la reapariţia unei vieţi politice de calitatea celei pe care o cunoscuse Roma republicană.mai întotdeauna violente. Ibidem. A. şi atunci sub forma răscoalelor violente. căci promitea să ajungă la o structurare partidistă ca urmare a nevoii de sprijin social. istoria este plină de conflicte legate de puterea politică. este de părere Jean Blondel. 1. op.

Conservatori şi Liberali. . s-a răspîndit apoi în principalele oraşe din Toscana şi din Italia septentrională. Florenţa. polarizînd astfel pentru mult timp societatea italiană.. Occidentali şi Comunişti (.245-246. Lucrurile se prezintă însă mai clar. Genova... ea s-a redus la o simplă luptă pentru putere limitată la un restrîns cerc social. Luptele intestine din sînul patriciatului din Florenţa şi criza de legitimitate pe care o cunoaşte republica creştină. papa sau împăratul. adică în interiorul oligarhiei florentine. observaţia lui Maurice Duverger se dovedeşte de o rară acuitate: “De-a lungul istoriei. Conflictul acesta. fiind un partid popular. De fiecare dată cînd opinia publică este pusă în faţa marilor probleme de bază. prioritate legată de chestiunea legitimităţii. op. Republici medievale precum Veneţia. Care din cei doi trebuie să exercite puterea? Cui i se cuvine? Cine o merită? Cine este legitim? In funcţie de răspunsurile date la aceste întrebări. Mai precis.”12 Un semnificativ pas înainte în structurarea fenomenului partizan se va întîlni abia în Evul Mediu în Europa oraşelor (cetăţilor)state.7 pot totaliza. cit. pun în termeni noi vechea problemă a puterii politice. Zurich. Girondini şi Iacobini. în timp ce partidul Ghibelinilor avea interese imperiale şi aristocratice. care în acelaşi timp se considera moştenitoare a Imperiului Roman. în 12 Maurice Duverger. dar nerealizîndu-l în fapt. Catolici şi Protestanţi. în societatea florentină apare dilema întîietăţii unuia din cei doi capi. diverse oraşe flamande experimentează ceva nou în fenomenul partizan. care s-a născut în Florenţa în 1215. In acest sens. p. noţiunea de partid politic rămîne destul de inconsistentă pentru a o lua ad litteram. Este totuşi greu de spus în ce măsură această rivalitate a tradus cu adevărat în plan politic o realitate socială sau. Guelfi şi Ghibelini. Bunăoară. Primul luptă pentru întîietatea Sfîntului Scaun. dimpotrivă. unde bazele sociale ale fenomenului partizan şi miza politică sînt mult mai bine definite. din acest punct de vedere. Mişcarea naturală a societăţii înclină spre bipartidism. ele prefigurînd sensul modern de partid politic.). ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poli opuşi. Calitatea politică a conflictului dintre Leliaert-i (partizanii regelui) şi Klauwaert-i (plebea) îi face pe mulţi cercetători să afirme că. toate marile lupte de facţiuni au fost dualiste: Armagnac-i şi Bourguignon-i. un caz binecunoscut de adversitate politică îmbrăcînd forma partizană este cel din vechea republică florentină dintre Guelfi şi Ghibelini. Burghezi şi Socialişti. Fără îndoială că asemenea conflicte duale s-au înregistrat în toate societăţile. se cristalizează două grupări adverse: partidul Guelfilor şi partidul Ghibelinilor. în oraşele flamande ale epocii.

8 comparaţie cu luptele partizane din Italia. care ar putea fi numite . Revoluţiile engleză de la 1648 şi. cel englez. Cu toate aceste pusee de structurare partidistă a luptei politice. pe parcurs. din acel moment interesul reprezentanţilor pentru a avea sprijinul cît mai larg al acestuia devine evident.precum se întîmpla în Franţa şi în alte ţări ieşite din Sfîntul Imperiu .putere şi opoziţie. adică necesitatea partidelor politice. supranumită şi "Glorioasa Revoluţie". între două tabere parlamentare opuse: pe de o parte Whigs. aceasta din urmă bine reprezentată în adunare (cel puţin în comparaţie cu adunările din alte ţări). Acest interes pentru sprijin social este vizibil. Conflictele armate din secolul al XVII-lea se vor prelungi şi metamorfoza în conflicte simbolice. Ele se developează . Din momentul în care procedura de desemnare a reprezentanţilor în adunările reprezentative se bazează pe alegeri. Este vorba de categoria nobililor ("pălăriile") şi de cea a ţăranilor ("bonetele").folosind termenii moderni .în interiorul adunărilor reprezentative. moştenitori ai "capetelor ronde" şi ai învingătorilor în "Glorioasa Revoluţie". Spre deosebire însă de alte adunări.cum am mai arătat . bunăoară. partidele propriu-zise vor apărea abia spre afîrşitul secolului al XVIII-lea. s-au soldat cu o miză politică inedită care. şi Tories. va merge pînă într-acolo încît va diviza Dieta în două tabere distincte. cele din Flandra sînt mult mai apropiate de modelul modern. Dar cazul cel mai semnificativ din punctul de vedere al genezei fenomenului partizan este. Conflictul dintre aceste două 13 . în Suedia. sub impulsul dat de apariţia unor tendinţe şi grupuri parlamentare. moştenitori ai "cavalerilor" şi ai învinşilor de la 168813. Dieta suedeză era mult mai reprezentativă pentru realitatea socio-politică a ţării. reprezentînd cu destulă fidelitate infrastructura socială a societăţii suedeze. îndeosebi. cu alte cuvinte cu extinderea dreptului la vot. în concepţia multor istorici şi politologi. îşi va dezvolta tot mai clar sensul prin apariţia a două grupări politice bine definite.în "ordine" sau "stări" sociale. oricît ar fi corpul electoral de redus (din pricina censului). cel puţin două aveau baze şi interese bine delimitate. Bineînţeles că această necesitate este direct proporţională cu mărimea corpului electoral. Un asemenea interes atrage după sine necesitatea unor organizaţii politice care să fie un releu între corpul electoral şi reprezentanţi. de nu chiar în prima jumătate a secolului al XIX-lea (unii politologi dau ca sigur anul 1832 pentru naşterea primelor partide). unde Dieta era organizată . cea de la 1688. căci din cele patru categorii sociale reprezentate. Conflictul dintre aceste două stări. caz devenit un fel de model intuitiv în materie. situaţie care antrena concepţii politice diferite.

Un martor ocular şi. Cînd. cu deosebită sensibilitate la schimbare şi valorizarea sensului ei. comercianţi. Whigs. se originează tot într-o poreclă. 128. 1972). concepţie care domina total ţările europene ale epocii. îşi trage numele de la o poreclă irlandeză. Folosind termenii lui Max Weber. industriaşi.dacă se poate spune aşa . Prin acest flux şi reflux al naţiunii. Essais politiques (Paris.un văcar sau un cioban. . remarca nu numai noutatea şi originalitatea acestui proces. implicit..era conflictul dintre două concepţii diferite asupra puterii politice: pe de o parte.ai monarhiei absolute de drept divin..9 grupări . un paznic de animale. Aceste porecle atribuite reciproc mărturisesc nu numai asupra naturii conflictului social. dar şi temeiul lui: “acest gen de facţiuni este inseparabil naturii însăşi a constituţiei noastre”14. partizanii regelui şi în principiu . partidele subzistă continuu şi vor subzista atîta vreme cît vom fi guvernaţi de un monarh a cărui putere este limitată”15. ai reformelor şi ai liberalismului. să aprecieze: “Lunga perioadă de ascendenţă Tory. 14 15 David Hume. un mare număr de oameni trece la partidul opus celui al Curţii. Whigs sînt deci un grup esenţialmente burghez care se ridică în apărarea drepturilor parlamentului ameninţate de tendinţele absolutiste ale regelui (Charles I). dimpotrivă. totodată.aproximativ . Ibidem. un spirit ager şi profund. Vrin. Whigs. whig-ul fiind . p. prefigurînd sensul modern al acestei instituţii fundamentale a democraţiei. devine tot mai mult simbolică. 137. căci lupta. armatori etc. Ei promovează şi susţin un concept nou de parlament. Whig. Tories.metodei de rezolvare. ea este bună.luptînd totodată pentru acreditarea unei noi forme de legitimitate: cea legal-raţională. care erau reprezentanţi ai burgheziei urbane (bancheri. pe de altă parte.) reuşesc să-i domine de-a lungul secolului al XVIII-lea pe Tories. vedem partidul Curţii mărindu-se cu cei care iubesc libertatea cu pasiune. un tory fiind un fel de gangster sau un hoţ la drumul mare. apărători totodată ai rînduielilor sociale şi politice existente. adică pe cei care reprezentau marea proprietate funciară (landlords). conservatori şi protecţionişti. căpătînd acest caracter verbal. Numele grupării opuse. un specialist neîntrecut în problemele sistemelor de partide. Toate acestea îl îndreptăţesc pe Jean Blondel. Librairie philosophique J. se poate spun că Whigs sînt primul grup politic din istorie care se opune legitimităţii tradiţionale încarnate în cazul englez de rege şi exprimate de concepţia monarhiei absolute de drept divin . p. susţinători ai unei monarhii cu puteri limitate sever de către un parlament care reprezenta deopotrivă aristocraţia (Camera lorzilor) şi înalta burghezie (Camera comunelor) şi. Explicaţia pe care o dă este pe cît de pragmatică pe atît de raţională: “Cînd administraţia este proastă. care pleda pentru principii liberale şi pentru reforme.care a dominat dezbaterile în parlamentul britanic de la sfîrşitul secolului al XVII-lea şi pînă la 1832 . ci şi asupra . gruparea care pleda pentru autoritatea regelui asupra parlamentului şi pentru prezervarea ordinii sociale şi politice îndătinate.

16 Jean Blondel. a căror inventare se produce la 1796 . cu totul secundară. reală a partidelor are loc odată cu Reform Act de la 1832. dar fiecare pas făcut în acest răstimp (fiecare extensie a dreptului la vot) a însemnat totodată un pas al dezvoltării fenomenului partizan (a se vedea anexa I reprezentînd naşterea şi evoluţia în timp .5% din populaţia adultă. 17 . Anglia secolului al XVIII-lea a brevetat partidele politice.pînă în zilele noastre a partidelor politice din Marea Britanie). cetăţenii britanici activi politic adică tocmai corpul electoral redimensionat prin Reform Act . p. In 1918. Nu peste mult timp. dealtfel. cit. cum este Jean Blondel. adică în 1928.1800. dar fără cale de întoarcere. femeile obţin un tratament politic egal cu al bărbaţilor. probabil chiar irelevantă. deşi rămîneau încă în afara drepturilor politice muncitorii. întrucît în Anglia obiectivarea deplină. Cu toate că rebeliunile ocazionale arată că graniţa dintre opoziţia acceptabilă şi trişerie era încă labilă.10 Whig în Anglia secolului al XVIII-lea joacă un rol considerabil în legitimarea ideii de partide. în sfîrşit. pentru comparaţie. pătura mijlocie inferioară. în Moldova şi Muntenia timpului se bucurau de drepturi politice . Alţii însă apreciază că patentul acestor formaţiuni politice aparţine Statelor Unite ale Americii. Pentru unii politologi. modelul genetic britanic rămîne exemplar.liberalii. atît prin ceea ce s-a întîmplat din secolul al XVIII-lea pînă la 1832.conferite de regulamentele organice . organicitate truvabilă în ambele ţări). ceea ce măreşte corpul de alegători la 74% din populaţia adultă. conservatorii. toţi bărbaţii de peste 21 ani şi toate femeile de peste 30 ani au drept la vot. In 1832. op. toate marile partide . 137. procentajul de 7 era considerabil mai mare decît în oricare altă ţară. mai precis la 1867. dar de departe cel mai ridicat al timpului. procent . iar peste alţi zece ani. pentru că importantă este organicitatea acestei dezvoltări partizane. A trebuit deci să treacă un secol pentru ca dreptul la vot să devină universal. care coboară censul şi redistribuie astfel 143 de locuri din cele 658 ale Parlamentului. şi faptul că la el au contribuit..în jur de 0.reprezintă aproape 7% din populaţia adultă. Raportat la standardele epocii. cît şi prin evenimentele care au urmat. Reform Act va fi amendat şi corpul electoral atinge 16% din adulţi.privit din vremurile noastre redus. instituţiile reprezentative conduc la recunoaşterea ideii că oamenii au în mod inevitabil vederi diferite şi chiar o filosofie politică diferită”16. nu fără lupte. neesenţială. pentru ca în 1884-1885 proporţia acestuia să se ridice la 28%. ţăranii. deci. François Borella aprecia pe bună dreptate: “Ceea ce este remarcabil în acest exemplu-tip de evoluţionism britanic este caracterul său prudent. Indiferent a cui este prioritatea (chestiune. liber-schimbiştii şi. laburiştii”17.

începe mai devreme în Statele Unite ale Americii. Jay) se dezvoltă deci destul de rapid două viziuni distincte. aşa cum este el cunoscut astăzi. “Acest conflict . care s-a născut din parlamentarism.Maurice Duverger. devine conducătorul federaliştilor. Şi. la această soluţie participă societatea în ansamblul ei. Jefferson. cum scrie Tocqueville. p.este prea profund pentru a rămîne o simplă divergenţă de opinie în sînul unui guvern: el traduce puternic realitatea sociologică a ţării”19. 1963). . De la comparaison. bunăoară. p.observă acelaşi cercetător . Les partis politiques en Europe (Edtion revue et corrigée. În echipa federaliştilor (Adams. Jean Charlot ş. asupra guvernării. Pentru alţi cercetători însă perioada fenomenului partizan. în unele privinţe chiar opuse. Union Générale d’Editions. singura dealtfel acceptabilă pentru grupurile sociale aflate în dispută.109. Alexander Hamilton. Paris. spre deosebire de modelul britanic. De la démocratie en Amérique (Paris. 1984). care a urmărit dezvoltarea sa sur le vif: “Cînd cetăţenii diferă între ei asupra punctelor de interes pentru toată ţara. secretarul trezoreriei.11 Ţine cumva de tradiţia politologică . p. definitoriu pentru geneza formaţiunilor partizane: conflictul social.. dintre monarhişti şi republicani. “prima luptă partizană care se dezvoltă la scara a ceea ce în curînd va deveni Uniunea este aceea care îi opune pe Patrioţi. LaPalombara şi Weiner. partizani ai autodeterminării. p. liderul republicanilor. Or.. la soluţia britanică nu lua parte decît un strat al societăţii François Borella. atunci vedem născîndu-se ceea eu numesc a fi într-adevăr partide”20. iar Thomas Jefferson. Pentru Daniel-Louis Seiler. Părintele politologiei subliniază aici un fapt esenţial. modelul american a avut două surse genetice: executivul (concepţii diferite privind guvernarea) şi realitatea socială a ţării.. 20 Alexis de Tocqueville. legitimişti care puneau fidelitatea faţă de George III (1763-1766) mai presus de orice”18. 35. Loialiştilor. 44. La fel este explicat fenomenul de Alexis de Tocqueville. pe clivajele dintre centralişti şi periferişti. în plus.de a plasa geneza partidelor politice de tip modern imediat după Reform Act. După obţinerea independenţei. . a. viziuni care se vor materializa ulterior în grupări partizane în jurul unor lideri. supranumiţi şi Tories. cetăţenii. cum ar fi de pildă principiile generale de guvernare. de nu chiar ai independenţei. apar concepţii diferite despre exercitarea puterii. americanii descoperă de fapt o soluţie la acesta. secretar de stat. 18 Daniel-Louis Seiler. conflict social a existat de cînd există societatea. dar el nu a dus de-a lungul istoriei decît la pulsiuni partizane. Căci. 45. Hamilton. 19 Ibidem. Editions du Seuil. Evident. Prin făurirea partidelor.

deşi importanţa ei trebuie apreciată dintr-un alt punct de vedere. Adunarea Naţională constituantă pune .). moravurilor. ci trebuie să fie totodată exprimarea totală a voinţei în acţiune sau.U. este dealtfel cuvîntul-cheie în dezbaterea franceză a timpului.). economiei etc. op.12 (infim din punct de vedere sociologic. cit. probînd încă o dată că este . legitimităţii monarhice i se opune acum legitimitatea democratică. anexa II privind geneza şi evoluţia partidelor politice în S.“un veritabil laborator constituţional şi politic”21. 108.în termeni foarte categorici. animat de un singur principiu. dacă Anglia a inventat. nu-şi pusese decît problema operaţionalizării lui. deşi mare în raport cu situaţia din ţările de pe continent). ci a pus explicit problema ca puterea politică să revină reprezentării naţionale. Revoluţia franceză merge deci foarte adînc. Suveranitatea.pentru a-l cita din nou pe François Borella . la chestiunile tehnice privind colectarea sufragiilor cetăţenilor. pentru a folosi expresia lui Blondel.la 9 iulie 1789 . parlamentul nu trebuie să fie doar reprezentativ pur şi simplu. abia după revoluţia de la 1848. pînă la această dată. implicit. de revoluţia de 21 François Borella. educaţiei. cea a dreptului divin (Bossuet a sistematizat teoria monarhică a dreptului divin). care bulversau convenţiile îndătinate. altfel spus. cu Whigs şi Tories. exprimarea plenară a suveranităţii poporului. autolimitîndu-se la pragmatismul politic. Parlamentul englez. Revoluţia franceză de la 1789 nu s-a mărginit doar la pragmatismul organizatoric al alegerii candidaţilor. fundamental diferit de cel al dreptului divin: suveranitatea aparţine naţiunii sau poporului. În celălalt plan. fundamental. p. regula succesiunii la tron constituia criteriul legitimităţii politice. cu federaliştii şi democrat-republicanii americani întîlnim primele partide de reprezentare populară sau. primele partide a căror posteritate coboară pînă în zilele noastre. desacralizînd complet puterea politică. Revoluţia de la 1789 a adus pe scena politică un alt principiu. Cu alte cuvinte. Pe bună dreptate se spune astăzi că. chestiunea puterii supreme. deopotrivă din perspectivă teoretică şi practică. Experienţa istorico-politică franceză nu este nici ea mai puţin semnificativă pentru geneza fenomenului partizan. . Franţa însă şi-a pus atunci o multitudine de probleme fundamentale. problemele societăţii civile. primul sistem reprezentativ de partide (v..A. Deşi partidele politice propriu-zise vor apărea în Franţa mult mai tîrziu. rolul statului. înţeleasă ca putere de drept supremă. era acceptată doar suveranitatea monarhică şi. Căci. secularizînd-o. chiar şi pe cele ce păreau axiomatice: de la cele vizînd regimul politic (natura statului) şi organizarea puterii la chestiunile societăţii (locul bisericii în societate.

foarte apropiată de cea britanică şi continentală şi destul de sincronă. Studiu de caz.de regulă. Aşa se face că fenomenul partizan francez a trebuit să aştepte revoluţia de la 1848 pentru a se declanşa cu adevărat. pe fondul adunărilor ce sprijineau revoluţia. dacă puciul militar al generalului Bonaparte nu le-ar fi pus capăt. s-au născut două concepte cu un destin politic şi politologic de excepţie. . Este vorba de apariţia puseelor de formare a unor grupări parlamentare de îndată ce Stările Generale au fost convocate în 1789. Astfel. ea nu ţinea exclusiv de Regulamentele Organice. cîţiva boieri liberali o susţineau cu oarecare vigoare. Funcţia acestor adunări era aceea de a limita puterea domnitorului. Acesta însă avea să fie anunţat şi de un alt proces. domnul trebuia nu numai să împartă puterea legislativă cu 22 Deşi anecdotic. delimitîndu-se net unii de alţii. Pe atunci nu erau elaborate tehnici de votare şi. cînd Adunarea Constituantă a Franţei s-a întrunit pentru a dezbate chestiunea arzătoare a veto-ului regal. mai precis după semnarea Tratatului de Pace de la Adrianopole (1829). O experienţă interesantă a genezei partidelor politice este şi cea românească. fie numele locurilor . Stînga şi dreapta au o dată precisă de naştere. cineva a avut ideea. precum Clubul Breton sau cel al Girondinilor.unde îşi ţineau şedinţele. Apariţia partidelor în România. au apărut astfel diverse cercuri de parlamentari care purtau fie denumirile locurilor de baştină ale fondatorilor. Deşi această idee avea o consistentă modernitate. agreată apoi de toţi reprezentanţii. dintr-o soluţie procedurală inventată ad hoc. mănăstiri . anume 28 august 1789. Aceste grupări parlamentare ar fi dus probabil. căruia îi reveneau anumite puteri legislative. Atît în Moldova cît şi în Ţara Românească. ca susţinătorii şi adversarii dreptului la veto al monarhului să se de/plaseze la dreapta şi . asupra căreia merită stăruit pentru că lecţia pe care o oferă este absolut edificatoare. fie şi numai pentru metaforica sa politologică. asemănător în fondul lui cu cel din Anglia. după modelul englez. evenimentul care a generat cele două noţiuni merită relatat. Proiectul de Constituţie redactat în 1822 la Iaşi stipula reabilitarea instituţiei Sfatului obştesc. puteau fi număraţi uşor şi fără eroare.13 la 1789 este legată geneza marii structuri politice stînga-dreapta22. primele pusee de structurare ale unor grupări distincte ideologic s-au înregistrat în cadrul primelor adunărilor reprezentative (Adunarea Extraordinară Electivă şi Obişnuita Obştească Adunare) încă la începutul secolului al XIX-lea. Încă înainte de pacea de la Adrianopol. improvizată şi aleatoare (căci locurile puteau fi foarte bine inversate). care aveau să jaloneze nu numai desfăşurarea vieţii politice franceze. dar desfăşurat totuşi în altă formă.respectiv . la apariţia partidelor. în momentul votării. precum Club de Feuillants sau Clubul Iacobinilor. adică polarizarea parlamentară care prefigurează iminenţa fenomenului partizan.la stînga preşedintelui Adunării. În felul acesta cei care erau “pentru” şi cei care erau “contra”. ci şi a multor altor state.

Domnitorul era ales cu minimum 2/3 din voturile exprimate. în consonanţă poate cu acest eveniment. cit. o primă materializare a principiului separării puterilor în stat.14 Sfatul. p. Se cuvine notat că miniştrii nu puteau fi şi membrii ai corpului legislativ. el a iniţiat redactarea celor două Regulamente Organice care au însemnat.Xenopol. toţi fiind de origine boierească sau din înalta ierarhie bisericească. 24 A. În această calitate. Xenopol. Din nefericire.aşa cum am afirmat mai sus .. Imediat după încheierea Tratatului de la Adrianopole (noiembrie 1829). inclusiv condiţiile pe care candidaţii trebuiau să le îndeplinească (vîrsta minimă de 40 ani. În aproximativ doi ani. Mircea Iosa. ceea ce constituia. Obişnuita Obştească Adunare sau “Adunarea legiuitoare” număra 43 de membri în Ţara Românească şi 35 în Moldova. 1983). condiţie socială de mare boier sau de ministru. . după ca Adunările Obşteşti Extraordinare leau validat prin vot. p. nu a fost agreat de Rusia şi Turcia23. op. Incipienţa fenomenului partizan în ţările române devine însă cu adevărat clară . A. Este de asemenea de subliniat că Adunarea nu putea avea iniţiativă legislativă. fără îndoială. Primul capitol al acestor cvasiconstituţii ale Principatelor stipulează procedurile pentru alegerea domnitorilor.).). menită să procedeze la alegerea în cauză. clerul superior etc. primul pas spre modernitate al Moldovei şi al Ţării Româneşti. Titlul de partid conservator fusese dat acelei ramure a partidului naţional care ţinea la păstrarea vechii stări a lucrurilor şi privea orice înnoire în viaţa statului ca ceva primejdios pentru bunul lui mers”24. Adunarea Extraordinară Electivă. aceasta aparţinînd exclusiv 23 Paraschiva Câncea. Rusia. Faptul însă este destul de semnificativ măcar pentru istoria românească a ideilor politice.în cadrul adunările reprezentative formate în cadrul regimului politic regulamentar (1831-1849) pe care l-au cunoscut cele două Principate româneşti. de raiul ciocoilor lui Ioniţă Sturza. “când găsim pentru prima oară numele de conservatori dat boierilor emigraţi în Rusia. Editura Academiei. era formată din 190 de membri în Ţara Românească şi din 132 în Moldova. 17-18. adică în 1831. apreciază că un prim semn de existenţă a partidului conservator apare chiar în 1822. Regulamentele capătă forma finală şi încep să fie puse în aplicare. Apostol Stan (coordonatori). Istoria Parlamentului şi a vieţii constituţionale din România (Bucureşti. 298. dincolo de controversele stîrnite.D. Kisseleff a fost numit administratorul celor două Principate. să fie român etc. după care urma înştiinţarea Porţii şi a puterii protectoare. acest prim proiect constituţional românesc.D. ci şi să fie ales de acesta. deşi a fost acceptat de domnitorul Ioan Sturdza. toţi componenţii ei fiind recrutaţi după criteriul elitei sociale (în general mari boieri şi boieri.

Se poate deci afirma că regimul politic instituit prin Regulamentele Organice a inaugurat în cele două Principate principiul reprezentativităţii politice. Cu toate acestea. Iată. O altă frînă în calea acestui proces o reprezenta compoziţia socială unitară a corpurilor legiuitoare (boieri). astfel încît la 1848 aceste curente politice se impuneau cu mult mai multă claritate: pe de o parte. procesul de diferenţiere ideologică în cadrul Adunării era sensibil îngreunat. Boieri precum Constantin Radovici din Goleşti sau Mălinescu. oricât de puţin închegat şi de puţin numeros ar fi. boierul Mălinescu a mers pînă într-acolo încît a procedat la dezrobirea romilor pe moşia sa mult înainte ca o lege în acest sens să fie adoptată. el putea să procedeze la dizolvarea Adunării oricînd în intervalul de cinci ani al mandatului acesteia. capul conducător al Principatului dispunea totuşi de puteri însemnate. În felul acesta. Adunarea fiind foarte omogenă din punct de vedere social. ducea la întîrzierea apariţiei fenomenului partizan. în jurul lor se formează un prim curent de opoziţie. sincronizîndu-le astfel cu fenomenul politic occidental. cu concepţii foarte înaintate. bunăoară. în care vedeau o condiţie crucială a propăşirii naţionale. reformişti prin definiţie. cel puţin în comparaţie cu trecutul medieval. Că această hartă politică se vedea cu ochiul liber o dovedesc numeroase documente ale timpului. fiind din ce în ce mai evidentă cristalizarea primelor grupuri de interese şi valori politice diferite înlăuntrul lor. altminteri cu mare disponibilitate la închinare către puterile înconjurătoare (Înalta Poartă şi Rusia). cei ce vor sta la temelia partidului liberal de mai tîrziu. pentru aceasta însă trebuind să încunoştinţeze puterile suzerană şi protectoare. trebue să atragă asupra ţărei nesocotite . naţionalişti doar în limitele prudenţei.15 domnitorului. nemulţumiţi de rînduielile existente şi radical-naţionali. Deşi puterea domnitorului era astfel limitată. structurarea începută avea să evolueze. inevitabilul se producea. comisarilor turci referitor la revoluţia de la 1848: “există un partid neastâmpărat care. fără îndoială. Toate aceste idei erau rostite în Adunare. tradiţionalişti prin excelenţă. pledau pentru înălţarea situaţiei ţăranului. Obşteasca Adunare dezbătea proiectele de legi şi le adopta cu majoritate absolută de voturi. fiind alcătuit din tineri nebuni. pe de altă parte cei ce deja se identificau ca fiind conservatori. ceea ce. naţional şi progresist. ceea ce bloca diferenţierea intereselor sau developarea parlamentară a conflictelor sociale. intrarea în vigoare a acestora făcîndu-se însă numai după ce domnitorul le sancţiona. un conservator notoriu. opinia minoritară în rîndul Adunării fiind tratată de Regulament destul de draconic (exista riscul excluderii pentru cel care împărtăşea vederi deosebite). mai mult. ce scria Ghica. Deşi regula reprezentării era deficitară. Trebuie totuşi arătat că principiul opoziţiei parlamentare nu era recunoscut ca atare. Astfel.

Creţulescu. o stare de lucruri întemeiată pe aşezăminte mai largi şi mai liberale”28. a. aveau totuşi o puternică dimensiune politică. op. unii din ei chiar actori în scenele revoluţionare din Paris. . Golescu. lucru deosebit de important. Editura tehnică. p. Divanurile ad-hoc care au precedat şi pregătit Unirea Principatelor aveau. şi pe acela de realizare a regimului reprezentativ larg. Desigur. p. Porumb şi Ioana Porumb. Grădişteanu. în grad deosebit. 357. p. Un observator al vieţii politice din Ţara Românească. Şi. cit. şi partidul naţional care voieşte.n. şi care se credeau meniţi de Pronie a schimonosi aceleaşi roluri într'un mediu cu totul deosebit”25. 26 Ibidem. 25 Ibidem. Este vorba de acei câţiva tineri care fuseseră martori.) compusă din reprezentanţi ai tuturor stărilor” 26. cuvîntul partid era frecvent utilizat în epocă.m. Frăţia sau deja citata Partida Naţională. care. Mihail Kogălniceanu scrie în 1848 broşura crucială purtînd chiar în titlu această noţiune. opoziţia boierilor fiind masivă. reprezentantul Franţei în comisia de supraveghere a alegerilor pentru Divanurile ad-hoc. p. 16. În aceeaşi ordine de idei se cuvine menţionat fenomenul apariţiei primelor “formaţiuni protopolitice”27. Radu. ca Negri. ca Astra. clarificările curentelor politice sau adîncit.. nota la 3 octombrie 1857: “Valahia ar număra într-adevăr numai două partide: acela ce se arată mulţumit cu trecutul şi chiar cu prezentul. curentul politic naţional şi liberal. Filipescu (în Muntenia) ş. se bucura de sprijinul altor mari boieri. un sistem entropic? (Bucureşti. Gh. Ralet.D. dorinţă exprimată încă de la 1848 de Kogălniceanu. ceea ce arată limpede că ţările române erau pe deplin sincronizate cu mersul istoriei. 28 Apus A. Dorinţele partidei naţionale în Moldova. 1995). 248. Se prefigurau deci cu destulă claritate partidul conservator şi partidul liberal.16 nenorociri. Sistemul politic românesc. 27 Expresia aparţine lui Al. noţiunea de partid este excesivă de pe poziţiile de azi. Totuşi. deşi fără un statut şi o structură formale. In răstimpul dintre mişcarea paşoptistă şi Unire structurările politice au continuat să progreseze. Xenopol. ea desemnînd mai degrabă un curent politic care avea să se împlinească partizan mai tîrziu. pe lîngă acest scop. unul din cele 36 de puncte pe care le cuprinde acest veritabil program politic al revoluţiei cere ca “Adunarea (să fie . 260. adică "partida naţională". Chiar dacă nici acum nu s-a realizat acest deziderat. baronul de Talleyrand. document de căpetenie al revoluţiei române şi al modernizării României. Alecsandri (în Moldova). Pe lîngă Kogălniceanu.

apreciază cu justeţe Aristide Cioabă. printre altele.17 Aceste două tendinţe politice se suprapuneau altui clivaj. ce scria Ion Heliade-Rădulescu în studiul Echilibru între antiteze: “Tot omul este dotat de la Dumnezeu cu liber arbitru sau voie liberă şi cu dreptul de a-şi exprima prin vot voia sa proprie. desemnate prin votul cîtorva mii de cetăţeni.192. care urmau să aleagă domnitorii pe viaţă. părerea sa. “În perioada alegerii şi în cursul funcţionării celor două Adunări elective. şi de aceea unii din Dreapta votaseră contra altora din aceeaşi parte. să se diferenţieze. Convenţia de la Paris din 1858 stabilea. care era autoarea morală a legii electorale. de pildă.000. Editura Noua Alternativă. nu era o majoritate"30. nu numai ca identitate doctrinală. 30 Monitorul Oficial al Ţărei Româneşti. dorinţa sa. de acesta se bucurau extrem de puţini. două grupuri politice principale s-au confruntat liberalii şi conservatorii. este suficient să arătăm că în Moldova. judecata sa. căci doar atîţia aveau acest drept. altminteri.cum remarca Xenopol . înfiinţarea în Principate a Adunărilor elective. dar . În ciuda pledoariilor unor oameni politici şi oameni de cultură ai epocii pentru extinderea dreptului la vot (iată. Motivul fundamental care întîrzia maturizarea vieţii politice partizane în Principatele Unite era legea electorală cu totul retrogradă. în ea nu există nici o busolă. p. Suplement. care conferea dreptul la vot exclusiv marilor proprietari. 1995). au reflectat deîndată mize politice mai largi. acestea erau încă labile din cauza multor deputaţi a căror identitate politică era instabilă.paradoxal 29 Aristide Cioabă.500.000 locuitori. Pentru a avea o imagine asupra dimensiunii extrem de restrînse a corpului electoral din cele două ţări româneşti. Putere şi contra-putere (Bucureşti. la o populaţie de aproximativ 2. curentul liberal şi cel conservator au continuat să se definească. “Preocuparea dominantă a Adunărei e să se rapoarte la persoane şi nu la principii. voia deci să înlăture privilegiile din Principatele Unite. aprecia ministrul cultelor din Ţara Românească la 15 aprilie 1860. Deşi se diferenţiaseră o stîngă şi o dreaptă în Adunare în cîteva împrejurări. Convenţia de la Paris. Realizarea Unirii a făcut ca acest ultim clivaj (unionişti/separatişti) să dispară. erau încă destule lucruri confuze. Acestea. iar în Ţara Românească 2. cel dintre separatişti şi unionişti. şi nu s'a văzut să se aleagă o opinie liberală. care se vor organiza în perioada următoare în partide politice moderne”29. ci şi ca suport social. Democraţia. 15 aprilie 1860. decizia sa: şi nimeni n-are drept a-i impune pe ale sale”).074 alegători "reprezentau" voinţa a aproximativ 2. În schimb. Aceasta în comparaţie cu trecutul. .000 locuitori. existau doar 1724 de alegători.

Dinu Ghica) şi liberali (A. Cela suffit pour la condamner". Mai întîi a fost promulgat Statutul desvoltător al Convenţiunii de la Paris. cit.D. Ion Bulei. şi partidul tronului. Şt. Numai opinia publică .18 “însărcina pe privilegiaţi cu facerea legilor de egalitate”31. Steaua Dunării din 14 martie 1860 stabilea următoarea comparaţie între Adunarea din 1859 şi cea din 1860: Anul Total UltraConserv Liberali Ultradeputaţi cona-tori liberali servatori 1859 1860 74 68 21 10 23 25 10 19 20 14 În această ultimă Adunare. În ciuda faptului că mulţi deputaţi erau de o calitate incontestabilă. Vernescu. 1995). Lucrurile aveau să se precipite. V. Xenopol identifică. apărut şi în Principatele Unite . Chiar primul articol al Statutului stabilea că “Puterile publice sunt încredinţate Domnului.acest nou factor politic de temut. 32 Ion Alexandrescu. Brătianu). Ion Mamina. Se conturaseră deci nu numai o dreaptă şi o stîngă. Florescu. p. la 2 iulie 1864.D.A. distribuţia de interese din Adunare nu putea acoperi distribuţia de interese din societate. Apostoleanu). 31 A. A. Ştirbei. Gr. C. au dat în linii mari aceleaşi rezultate (singura modificare notabilă fiind o diminuare a extremelor. M. lucru resimţit atît de o parte din reprezentanţi cît şi. pentru că noile alegeri. care recunoştea încă o dată Convenţia din 1858 ca “lege fundamentală a României” şi o corecta sub cîteva aspecte. 404. Bibescu Basarab Brâncoveanu. ci şi un centru. Em. act care nu a adus însă nici o schimbare importantă. I. locurile parlamentare fiind în fapt ocupate de aceiaşi boieri de mai înainte). Adunarea continua să rămînă reprezentativă pentru o clasă. D. nu pentru o ţară. A. Editura Mediaprint. Manolache Costache. Enciclopedia partidelor politice din România (1862-1994) (Bucureşti. Xenopol. Gr.îl determinase pe Cuza să dizolve în 1860 Adunarea. G. mai ales. op. Brătianu. Em. Şuţu. Golescu. Rosetti. alcătuit din liberali moderaţi (M. G. definind mai clar identitatea puterilor statului. A. Panu. Mavrocordat. în sensul clarificării direcţiilor doctrinale ce vor sta la baza partidelor politice..181- . Sturza. unei Adunări ponderatrice şi Adunărei elective”32.M. Ioan Scurtu. p. de domnitor şi de "partidul" (susţinătorii) lui. pe lîngă conservatori (G. Kogălniceanu. Al. Golescu. C. Brăiloiu. începînd cu 1863-1864. ţinîndu-se după aceeaşi lege electorală. Creţulescu scria într-o broşură (La Roumanie 1859) apărută la Paris: "La Convention organise plus solidement l'aristocratie foncière dans un pays qui doit tous ses malheurs à la constitution féodale de la propriété. Faptul fusese remarcat în epocă de către mulţi liberali.

liberalii moderaţi citaţi mai înainte.. Este vorba.. op. Chiar dacă prin această lege electorală puterea corpurilor legiuitoare era sensibil diminuată. Xenopol. ei alegînd delegaţii ce vor vota direct.19 Lucrurile aveau să se polarizeze într-un chip aparte cu prilejul dezbaterii legii rurale. aceasta din urmă fiind de fapt adevărata raţiune a loviturii lui Cuza. 463. al căror vot era indirect. în aceste condiţii. ce avea la bază un proiect net conservator. format din contribuabilii mijlocii (“acei care plătesc o dare către stat de lei 48 sunt alegători în comunele rurale” şi “acei care plătesc o dare de lei 80 sau de lei 110 /. ceea ce a declanşat un veritabil război între Adunare şi şeful statului (acesta susţinut doar de cîţiva deputaţi.aprecia acelaşi istoric . “căci. 35 .. Supusă plebiscitului. mai întîi. op. În al doilea rînd. A. contravenind însă vederilor lui Cuza.. noul act normativ prevedea existenţa a două colegii: un colegiu al alegătorilor “primari”.. căci de abia de acum înainte ele sînt cu 182.232 s-au abţinut şi 1. este vorba de înfăptuirea năzuinţei paşoptiste de redimensionare a corpului de alegători. Senatul. de apariţia unui nou corp legiuitor. şi legea electorală.D. acesta a fost momentul-cheie pentru dezvoltarea partidelor politice. chestiune de importanţă crucială pentru definitivarea structurării partidelor. p. după cum apreciază Xenopol33. 460. p. dacă Adunarea din 1864 ar fi primit schimbarea legii electorale. deşi votată.. v.. Această lege.D. inclusiv din ţărani şi meseriaşi. cit. Kogălniceanu). În acest sens. 33 34 A. p. Pentru a-şi putea impune ideile. Astfel a reuşit să impună legea rurală. toate de importanţă copleşitoare pentru modernizarea ţării. legea electorală a lui Cuza a primit o largă aprobare (683. 183. Enciclopedia partidelor politice. domnitorului revenindu-i o putere sporită. în frunte cu M. Xenopol. “Viaţa politică a României .307 au fost împotrivă). numit în mare parte de domn şi avînd funcţia principală de a veghea la respectarea Constituţiei. 50. Legea lui Cuza conţinea mai multe noutăţi. alte elemente ar fi pătruns în reprezentaţia ţării şi zdrobirea constituţiei nu ar fost trebuincioasă pentru a putea împroprietări pe ţărani”./ sunt alegători în comunele urbane”34).se democratizase printr'o singură lovitură mai mult de cum ar fi făcut-o ani îndelungaţi de silinţi ale maselor care ajunseseră să ocupe şi ele locul cuvenit în reprezentaţia ţărei”35.928 de votanţi au fost pentru. nu a fost promulgată. care împroprietărea pe ţărani. Cuza este nevoit să recurgă la ceea ce a fost numit lovitura de stat. şi un corp al celor ce votau nemijlocit pe viitorii parlamentari. cit.

Identitatea partizană a oamenilor politici ai timpului 36 Ibidem. Nu este deci de mirare că. după chiar puţinele elemente de care dispunea ţara în acele vremuri. chiar dacă noii aleşi în Cameră au o prestaţie cu totul nemulţumitoare faţă de cei dinainte. Xenopol vede în acest eveniment un fapt salutar: “Aşa era întâia reprezentaţie democratică a României! Ar fi putut fi mai de seamă. Şi. aşa cum arată memoriile sale37. Alegerile din 1865. pentru acesta. Dar. teza "formei fără fond" văzîndu-se infirmată. participarea politică cvasi-generală devenise totuşi o realitate.Rosetti. votul cetăţenilor fiind mult prea inegal. deşi în grade diferite.G. scrie Regeme Carol I în Memoriile sale.20 adevărat interesate să aibă sprijin popular şi. acest nivel era să se înalţe deodată cu acel al ţărei. Dacă deocamdată nivelul intelectual al adunărei era prea jos pentru a putea îndepli această menire. La înlăturarea lui Cuza. reprezentarea intereselor ţărei dată pe mâna tuturor (s. Carol I identifica partinic pe principalii actori politici ai României. treptat. se realizase un principiu până atunci necunoscut în Ţările Române. Istoricul partidelor exagerează. la 11 februarie 1866. şi niciodată ţara nu era să se întoarcă înapoi la reprezentarea intereselor tuturor prin o singură clasă”36. Totuşi oricum ar fi fost ea alcătuită. das Haupt der extremen Radikalen”. totuşi opoziţia se structurează într-un mod care. dar principiul era să rămînă. . Deşi spiritul de partid.V. curentele politice erau bine definite. lucru ce se exprima şi în componenţa Locotenenţei Domneşti. cel puţin în privinţa reînnoirii corpului de parlamentari.A. net superioară celei dinainte. în realitate. 465-466. noua adunare marca totuşi un progres esenţial. chestiunea reprezentării . căci acesta se primeneşte considerabil. la venirea sa pe tron. Constituţiunea liberală de la 1 iulie 1866 găsea astfel terenul pregătit. au nevoie de organizare. lipsea. desigur. Cu toată slaba calitate intelectuală a multor deputaţi.). dau rezultate spectaculoase. Nu este însă nici o îndoială că această metamorfoză era legată de instituţie. . apreciind ca în acest moment istoric reprezentarea tuturor intereselor era împlinită. Deja în cea de-a doua legislatură Adunarea se prezenta polarizată între cei care au fost numiţi "Roibii" şi "Gaiţele". 37 “Der Kulturminister. s-ar părea deci că "forma face fondul" are tot atîta valabilitate ca şi reciproca. n. ţinute după noua lege. ist das treibende Element der liberalen Partei.era departe de a fi rezolvată. lucrurile se schimbă. pare miraculos. C.deşi avea acum o primă soluţie . cum se exprimă acelaşi istoric. p. avînd în vedere începuturile şovăielnice ale mandatului.

cultură politică. ce susţinea Manolache Costache: “nu este cea mai bună lege electorală aceea care dă cel mai mare număr de alegători. Opoziţia conservatoare se sprijinea pe un argument de . a urmat adoptarea unei noi legi electorale. Noua Adunare aleasă. General Ghica. Mold. Aceasta din urmă a dus mai departe ceea ce începuse Cuza. centrum. pe lîngă adoptarea Constituţiei. întîmpinînd destulă rezistenţă din partea conservatorilor. comerţului şi inteligenţei. Mold.. 636. prevedea 4 colegii pentru Cameră (colegiul I era al marilor latifundiari.romană . proiectul a fost acceptat la 30 iulie 1866. semn indiscutabil de stabilitate democratică. cons. Mavrogheni. die Häupter der Rechten und Linken”.cu termenii de azi . Dim. cu un venit funciar de minimum 300 galbeni. P. Wallache. bunăoară. centrum” (s. Se poate aşadar aprecia că la 1866 identitatea partinică şi ideologică a principalilor actori politici ai ţării era evidentă39. iar mai departe: “D. colegiul III era al industriei. Wallache. în sensul că a extins şi mai mult dreptul la vot. colegiul IV. În ciuda acestor argumente. în fapt al 38 O scrisoare a principelui Anton de Hohenzollern către Carol I aprecia astfel pe Ghica: “Fürst Ghica scheint sehr conservativer Färburg zu sein”. Iată.Rosetti. Rechte. ce avea să devină Constituantă.m. G.V. adică între 100 şi 300 galbeni. colegiul II îi cuprindea pe marii proprietari cu venituri considerate mijlocii.. aüserste Linke. Sturza. după cum se poate vedea în presa vremii şi în alte documente38. Brătianu. Moldauér. sprijinindu-se în acelaşi timp pe convingerea că forma republicană de guvernămînt este mai aproape de obîrşia . Constantinescu. I.. Wallache. 39 În Memoriile lui Carol I se poate vedea foarte clar eticheta partizană la numirea noului guvern din 13 mai 1866: “Lascar Catargi. Brătianu. C. fireşte. deoarece nu se poate impune unei populaţiuni un drept politic când acea populaţiune nu are conştiinţă de acel drept”40.a românilor..21 era.A. p.). Iniţiativa a aparţinut. liberal. 24 iunie 1866. . Această nouă lege electorală. Mold. ea a luat naştere ca o reacţie la opţiunea majorităţii pentru principe străin. 55. cunoaşte rapid o diversificare politică: pe lîngă liberalii şi conservatorii. Ghica und I. o grupare de orientare naţionalistă şi republicană. de notorietate.. alegeri care s-au ţinut tot după legea electorală edictată de Cuza. p. 40 Monitorul Oficial. conservativ. mai precis al celor care plăteau un impozit de 80 lei. În acelaşi an. Adunarea rămîne în vigoare (doar Senatul este suspendat) şi continuă să lucreze pînă în preajma noilor alegeri din aprilie 1866. liberalilor. apare Fracţiunea liberă şi independentă. După lovitura "monstruoasei coaliţii". I. dealtfel. de acum tradiţionali. condusă de Simion Bărnuţiu. care va sta în vigoare multe decenii.

p. pentru camera superioară42). Începînd deci cu 1864-1866. 43 44 45 . 8. juridic. ci că Partidul Conservator şi Partidul Naţional Liberal aveau rolul politic principal. ulterior luînd denumirea de Partidul Naţional Liberal. G. trebuie arătat că ţăranii nu aveau drept de vot. prin oamenii de stat de talia lui I. se formează primul guvern cu adevărat solid din istoria ţării de către Partidul Conservator: guvernul Lascăr Catargiu (l871-l876). aceste două partide aveau o existenţă reală. Sistemul bipartid nu însemna însă doar existenţa celor două partide (simultan au apărut şi alte formaţiuni partizane. A. p. Partidul Liberal. Chiar dacă alegătorii nu erau egali. de unde viaţa politică românească îşi trăsese în mare parte formele şi cu care căuta să meargă în concordanţă.. C. România pentru a folosi termenii lui Eugen Lovinescu . p. Ibidem. apreciază patru competenţi istorici contemporani apariţia celor două mari partide din România. Ion Mamina. op. 66. nici măcar indirect. p. Partidul Liberal ia naştere mai tîrziu. abia în 187543. de partide politice şi în ţara noastră. iar curentul politic liberal se manifestase limpede încă la 1848.se sincroniza politic cu ceea ce se întîmpla în ţările liberale şi democratice ale timpului. Şi la noi partidele politice moderne vor fi consecinţa logică a rolului crescînd al consultărilor electorale şi vor răspunde unor necesităţi funcţionale”45. colegiul al II-lea aparţinea proprietarilor de imobile din oraşe.189-190. Ion Alexandrescu. participarea politică a tuturor cetăţenilor devenise o realitate. fără teama de a greşi. se poate vorbi. cvasi-organizată mai veche cu cel puţin 10-15 ani. “De la început ele (partidele . Acestuia i-a urmat puternica şi lunga guvernare liberală din perioada 1876-1888. Rosetti. Enciclopedia Partidelor politice. reprezentînd direcţia radicalrevoluţionară a paşoptismului muntean. Partidele politice căpătau astfel raţiune de a fi. 32. după cum am văzut mai înainte). Ibidem. După toate aceste schimbări. Brătianu sau C..m. altminteri n-ar 41 42 v. de departe decisiv pentru soarta istorică a ţării. ci prin reprezentare .un delegat pentru 50 de ţărani41) şi 2 pentru Senat (colegiul I era al marilor proprietari funciari. aceştia nevotînd direct.22 ţăranilor.) au fost organizate după modelul clasic al Occidentului european.. venea din istorie.V.n. Ion Bulei. fiind astfel o tentativă de echilibrare a valorii politice a voturilor. cit. iar Partidul Conservator se întemeiază la 188044. adică al celor cu un venit funciar mai mare de 300 galbeni. care nu ar fi fost posibilă fără acea existenţă trecută a partidului. Ioan Scurtu. Ibidem. Deşi..

făcea din colegiul IV o masă de manevră în favoarea deputatului guvernamental. Fireşte. bipartid. guvernele întreţineau un sistem clientelar.al alegerilor pare a rezida hiba profundă a democraţiei istorice româneşti. deopotrivă liberali şi conservatori (P. fără a fi măcar necesar să se deplaseze în judeţ pentru campanie electorală). aceasta neavînd însă dreptul la vot direct. Brătianu. Căci mulţi istorici par a fi de acord. efectiv independent era doar colegiul I. Bunăoară. apoi. Inechitatea sistemului electoral este certamente profund legată de aceasta. Delavrancea şi atîţia alţii). Desigur. că din cele 11 consultări electorale care au avut loc în perioada interbelică. numai două sau trei au fost libere şi corecte). Acest sistem electoral era deci mult prea anacronic pentru a dura în continuare. ci alegerile erau expresia guvernului (se apreciază. Ionel Brătianu.4% pentru Senat. Aşa se face că sfîrşitul de veac găseşte un parlament român de talie europeană. el însuşi era expresia unui drept privilegiat. P. Cauza acestei situaţii era. acesta a rămas multă vreme decorativ. s-a redus la trei numărul colegiilor pentru Camera Deputaţilor.7% din populaţie. că nu guvernul era expresia alegerilor. doar 1. inegalitatea funciară extraordinară. comparativ cu situaţia dinainte. Astfel stînd lucrurile. Kogălniceanu. participarea electorală a populaţiei rămînea stînjenitor de redusă. sistemul electoral nu putea fi apreciat astfel. .prin intermediul Ministerului de Interne . la dispoziţia însă a Ministerului de Interne . fiind la cheremul manevrelor guvernamentale.alegea el pe ţăranii-delegaţi. atunci cînd analizează epoca vechiului Regat. acesta fiind supranumit “colegiul-minciună”. graţie suportului său economic. bunăoară. chiar votul indirect al ţăranilor reprezenta un progres. C. în acest mecanism guvernamental de control .5% din populaţia ţării aveau drept de vot direct pentru Camera Deputaţilor şi 0. I. fără îndoială. din păcate. Dar. Dealtfel. care corupea spiritul democratic al alegerilor. în care se confruntau personalităţi de neîntrecută anvergură politică. censul stabilit la 1866 a fost redus treptat. aceştia deplasîndu-se în grup în capitala judeţului unde se găsea centrul de votare. Nicu Filipescu.prin forţa lucrurilor . de votul indirect beneficiau doar 15. în ciuda Constituţiei adoptată la 1866. atît la Cameră cît şi la Senat. Carp. faptul că primarul unei comune . Chiar dacă. apreciată unanim ca liberală. printr-o modificare a legii electorale.care era desemnat de prefect. Căci România era atunci o ţară în care 90% din populaţie o reprezenta ţărănimea.23 fi putut cîştiga în faţa conservatorilor (al căror progres politic era de asemenea o realitate). anacronic (un exemplu edificator: Titu Maiorescu a fost odată ales senator de Roman la colegiul I cu doar 40 de voturi. în 1913. dar acesta nu putea .să controleze corpurile legiuitoare. Titu Maiorescu. dar. dar multă vreme paşii au fost extrem de mici. dar şi pe cea care i-a urmat.

Acest eveniment este poate cel mai pregnant exemplu de impact al legii electorale asupra sistemului partizan. sînt de părere unii istorici46. Parlamentul funcţiona în deplină libertate. 46 Ibidem. în timpul războiului. disidenţa . fărîmiţarea partizană (prin apariţia unui număr redundant de partide. politicianismul etc. stipulat. astfel că “dezbaterea” publică era un incontinent ritual triumfalist.uneori . opoziţia fiind recunoscută ca atare. Şi toate acestea se datorau în bună măsură şi neregulilor. care deveniseră. din perspectiva noastră. a aderenţilor şi chiar . stabilite la Iaşi. de opinie minoritară . a fost urmată de instaurarea. În aceste condiţii nu mai este deloc de mirare de ce şi cum PCR “cîştiga” alegerile de fiecare dată cu peste 99% din sufragii.. de această dată pentru o lungă perioadă. de ordin electoral. Abia acum.. ea aducînd în viaţa politică românească instabilitatea guvernamentală şi politică. paralel cu desfiinţarea PNŢ. Aceasta a echivalat nu numai cu eliminarea din viaţa politică a pluripartidismului şi a democraţiei parlamentare.în sensul originar al termenului. ci şi a militanţilor. mai precis în 1917. a regimului hegemonic al partidului unic. Reapariţia partidelor după acest moment. . cînd regele Carol al II-lea a instituit regimul puterii personale. abolirea censului şi instituirea votului universal au constituit un pas extrem de important în democratizarea României.a simpatizanţilor lor. desfiinţînd societatea civilă. Dar. regulă. iar pluripartidismul era o vie realitate. Constituţia de la 1923 confirmă această nouă regulă electorală. se petrecea exterminarea în închisorile comuniste nu numai a figurilor lor marcante. PNL.. cele două camere ale Parlamentului României. vor adopta reforma electorală prin care votul universal era. apariţia partidelor extremiste. Statul-partid comunist care se formase controla şi domina întregul spaţiu societal. în sfîrşit. pentru o scurtă etapă.era sever sancţionată. în schimbarea sistemului de partide: de la bipartidism la multipartidism. ci avînd în vedere cerinţele funcţionalităţii sistemului). Dar urmările constau. partidele fiind suspendate pînă la 23 august 1944. Această situaţie a durat pînă în martie 1938. Cu toate că frauda electorală s-a menţinut pe toată perioada interbelică. România trece de la etapa liberală la cea democratică. nu numai în comparaţie cu perioada anterioară. ci şi cu dezlănţuirea unei cumplite terori asupra elitei politice de dinainte. Schimbarea sistemică nu a fost uşoară.24 În consecinţă. supranumit şi dictatura regală. în ciuda fraudei electorale şi a celorlalte disfuncţionalităţi ale sistemului. PSDR etc.

social. ci şi partidele sînt . echivalează cu complementaritatea lor. 47 48 Max Weber. Aceasta nu înseamnă nicidecum respingerea lor. nu atît bulversante social cît insolubile în sistemul politic existent. . Nu numai oamenii politici. Ibidem. ceea ce. în finalul acestui capitol. în virtutea credinţei în validitatea unui statut legal şi a «competenţei» pozitive fondate pe reguli stabilite raţional”47. hiperinflaţie. pentru care societatea nu are deci un răspuns instituţional şi sînt generatoare de anomie. de inechităţi sociale etc. cîteva concluzii despre geneza istorică a partidelor politice. Este vorba de teoria "modernizării politice". Deosebirile dintre aceste terorii constau deci nu în teze fundamental opuse. de sorginte weberiană. greve etc. dacă nu imposibil.) sau a unor probleme completamente noi. susţinute îndeosebi în America49. postulînd ca ipoteză pentru naşterea partidelor existenţa unor crize majore (războie. Pye şi Sudney Verba prin lucrarea lor Political Culture and Political Development (Princeton. ale sănătăţii. ci.). care explică apariţia partidelor prin legitimitatea legalraţională proprie timpurilor moderne. ale mediului înconjurător etc. 1965). Plon. depresiune economică.25 Cîteva concluzii preliminare Se impun. ca o reacţie la un challenge naţional. (probleme ale educaţiei. 114-115. revoluţie. supoziţia că multe din ele sînt complementare. economic. la rigoare.pentru a folosi din nou cuvintele lui Max Weber “servitorul statului”48 modern. Sînt apoi teoriile "situaţional-istorice". Formaţiunile partizane din epoca noastră nu sînt compatibile cu “autoritatea «eternului ieri»” sau cu cea “fondată pe graţia personală şi extraordinară a individului (charisma)”. educaţional etc. de a opta necondiţionat pentru una din teoriile vehiculate astăzi de ştiinţa politică pentru a explica geneza fenomenului partidist. Princeton University Press. Este extrem de dificil. mei degrabă. aşadar. 49 Fondatorii acestei direcţii teoretice ar putea fi Lucien W. ci numai cu “autoritatea care se impune în virtutea «legalităţii». 1959). Partidele apar. p. ci în accente diferite puse pe unele ipoteze. ale comunicării. Le Savant et le Politique (Paris.

Ioan Scurtu.relevanţa modelului insular de emergenţă a partidelor pentru ţările continentale. Dar chiar şi în România . ontologic plurale. teoria partidelor politice de "creaţie interioară". mai ales. tocmai această legătură vitală dintre reprezentaţi şi reprezentanţi implică o depăşire a cadrului parlamentar propriu-zis. lor datorîndu-li-se însăşi conceptualizarea lor. dînd în acest fel expresie intereselor lor. 52 J. în fine. ca număr de aderenţi. prin aceasta. mai adecvat şi. fără a nega cîtuşi de puţin valoarea explicativă a primelor două paradigme şi. Este acesta chiar momentul care precede şi anunţă iminenta fondare a partidelor politice. Rikstag-ul suedez constituit în baza Constituţiei din 1720. care-şi definesc identitatea pe criterii ideologice. mai abstracte. Toate aceste teorii sînt trecute în revistă de Joseph LaPalombara şi Weiner52. op. nu este unanim împărtăşit în ştiinţele politice. Princeton Univerity Press. modelul britanic. nu şi în conţinut. adică parlamentară şi prezidenţială). ale reprezentanţilor. pusă la punct de Maurice Duverger. grupurile parlamentare îşi vor forma comitete electorale.în bună tradiţie franceză . se formează în chip inevitabil grupuri parlamentare. Ion Bulei. În ce ne priveşte. în studiul său “Récurrences et paradoxes: une histoire contrapuntique” (Pouvoirs. redus însă la elementele specifice ireductibile ale modelului britanic. le Parlement. Sînt binecunoscute grupurile de acest fel constituite în Marea Britanie50 şi în Franţa. Celelalte teorii sînt certamente mai largi politologic şi. Ei bine. cu care îşi ilustrează opoziţia. apreciem totuşi că “teoria instituţională” pusă la punct de Maurice Duverger (altfel spus. Ion Mamina. să cultive o relaţie de fidelitate între reprezentanţi şi reprezentaţi. şi ale reprezentaţilor. cit. 1993) respinge . exclusiv la problema genezei fenomenologice a partidelor. ci. Political Parties and Political Development (Princeton. răspunde mai exact. 1974). în special. ca structuri organizatorice şi ca disciplină specifică”51. .26 Există. LaPalombara & Weiner. mai aplicat. fie şi numai pentru considerente de interes. PUF. 50 Un asemenea punct de vedere. “teoria instituţională”. cum spuneam. În consecinţă. de complementaritate. În adunările reprezentative. de pildă. Philippe Lauvaux. construită pe o constatare empirică: derivarea instituţiei partidelor din instituţia parlamentară. menite să reînnoiască mandatele parlamentare şi. desigur. 51 Ion Alexandrescu. Recunosc acest fapt istorici reputaţi ai vieţii politice româneşti moderne: “Iniţial erau partide de cercuri sau cluburi care abia mai tîrziu se vor democratiza ca mod de recrutare.. p. fără a le pune în vreun fel într-un raport de excludere.acestea au existat şi au funcţionat.după cum s-a văzut din succinta incursiune istorică . 9. nu contrazice însă decît în formă.

proprietatea intelectuală exclusivă a lui Duverger. El are doar meritul de a fi subliniat-o foarte răspicat şi de a fi ilustrat-o foarte abundent. In această fază incipientă. care opera cu un concept de partid politic fără bază politologică. atunci. menit să-i susţină tezele sale istoriologice despre "seriile" pe care le constituie "faptele de succesiune" (ceea ce nu înseamnă că morfologia istorică a partidelor româneşti întocmită de el nu rămîne întru-totul excepţională). pentru că sociologul francez însuşi şi-a asumat-o. insuficient de relevantă pentru apariţia fenomenului partizan modern ca atare. “Naşterea lor (a partidelor politice . Editura Garamond. a căror plasare istorică este mai tîrzie şi. atunci trebuie făcută menţiunea că valabilitatea ei se limitează exclusiv la geneza istorică. reprezentanţii grupaţi astfel nu au . punctul său de vedere rămînînd şi astăzi actual. este cumva forţat ca punctul de vedere al sociologului francez să fie considerat “teorie” pură. Iar dacă punctul de vedere al lui Duverger este conceput ca o teorie. p. ca o consecinţă a fenomenului reprezentativ. P. P. într-o primă etapă istorică.) a răspuns unei necesităţi imperioase a regimului reprezentativ. el fiind prioritar istoriografie şi sociografie. Doar în măsura în care se acceptă că orice act cognitiv. foarte cuprinzător. Spre deosebire de Xenopol.m. dacă putem spune aşa. Cel puţin doi gînditori au articulat-o în elementele ei esenţiale cu mult înainte: Hans Kelsen şi P. Este deci cît se poate de cert că partidele politice apar. “Teoria instituţională” nu este. Negulescu opera cu un concept modern. din perspectivă epistemologică. scria filosoful şi politologul român în urmă cu aproape 70 ani.suport constituţional. în consecinţă.27 De aceea. se poate vorbi de o teorie. Duverger însuşi a vorbit de "partide de creaţie exterioară". ea fiind considerabil mai veche. . 53. altminteri. iar prima funcţie era efectiv 53 P.n. inclusiv constatarea empirică. dealtfel. deoarece prea adesea se confundă geneza istorică a partidelor cu geneza în general a acestora. P. “Teoria instituţională” are în vedere. patentul istoric al fenomenului partidist modern. presupune o ipoteză. Odată apărute. ale cărei implicaţii afectează însuşi semnificantul. partidele au devenit organele esenţiale ale vieţii politice"53. din acesta structurîndu-se grupuri de reprezentanţi avînd o dublă funcţie: (1) să promoveze şi să apere interesele reprezentaţilor prin reprezentanţi şi (2) să limiteze puterea (monarhului/preşedintelui/guvernului).dacă mai e necesar de precizat .Negulescu.P. cu toate conotaţiile constituţionale şi sociologice ale timpului. totuşi necesară. 1994). Precizarea este cumva superfluă. Partidele politice (ediţia a II-a. Negulescu. evident. Bucureşti.

Din acel moment. ci de un elaborat de factură ideologică. se poate deduce relaţia pe care ele o au cu puterea. fără suport exterior definit. Partidele apar deci. Principiul reprezentativ. aşa cum era el aplicat la începuturile sale. Partidele care se nasc în sînul adunărilor reprezentative în această fază incipientă au la bază categorii sociale precise. ci vor pur si simplu puterea. uneori şi ţărănimea). alteritatea faţă de putere sau .cenzura puterii. avea la bază infrastructura societăţii (clerul. bazat pe norme şi proceduri legalraţionale. pentru că liantul nu mai era dat (atît) de interese înguste. partidele nu mai vor doar "să reprezinte" pur şi simplu realităţile lor pe lîngă suveran. adevărat. Principiul reprezentativ. ca fiind constituite din grupări mobile. ci în acela că partidele apar ca diviziuni interne ale fiecărei stări. demonstra mai întîi un lucru nou şi surprinzător.chiar oculte. în totalitate sau parţial.mai exact spus . prin structura de clică şi prin dispoziţia de anihilare reciprocă pe care o au.cu normele constituţionale. Ulterior însă mai multe asemenea grupări provenind din mai multe (2-3) stări sociale coagulează şi. Ceea ce însă a făcut să evolueze în mod decisiv concepţia despre partide politice a fost. de un proiect politic. mai rar. nobilimea. aduc sprijin deţinătorilor puterii sau îi critică. burghezia. Ele sînt deci foarte apropiate de ceea ce astăzi se cheamă "grupuri de interes" sau "grupuri de presiune". cîteodată . Nu este vorba numai de aspiraţia de a ajunge la putere. din momentul în care se realizează această eterogeneitate socială. alteori. în forma lui desăvîrşită. el şi-a atins în acelaşi timp limitele. Căci dacă principiul reprezentativ a cunoscut cea mai completă exprimare în Marea Britanie.28 neconstituţională (grupurile parlamentare engleze depăşeau. atingînd apogeul cu "Glorioasa Revoluţie". să confere sau să statornicească privilegii. în acest prim stadiu. extinderea dreptului la vot. fenomenul partizan înregistrează un salt calitativ considerabil. teleologic deci. dar nu avea un mecanism de instituire adecvat. deci. nu în sensul că fiecare stare formează un partid. anume că . Procesul acesta de fuziune dintre diverse grupuri de reprezentanţi aparţinînd unor categorii sociale diferite marchează de fapt adevărata apariţie a partidelor politice moderne. fără îndoială.cum s-a observat .cel puţin în anumite privinţe . eventual să-i smulgă cîte un privilegiu. era congruentă . acesta nu trebuie înţeles atît ca scop. cît ca mijloc. menite să apere un interes îngust. prin această funcţie. doar ce de-a doua funcţie. Din faptul că partidele tot timpul lansează cereri. Bill of Rights de la 13 februarie 1688 prin care Anglia devenise monarhie constituţională). seamănă cu facţiunile. exprimă exigenţe. ci de întregul raţionament care o face posibilă. adică să-l consilieze şi să-i limiteze puterea. Ceva din această schimbare de sens în comportamentul partidelor s-a conservat pînă astăzi.

Această problemă pune în termeni complet noi chestiunea titlului de competenţă. 42. 1986). Revoluţia franceză a pus sub semnul întrebării teoria suveranităţii monarhice şi a dreptului divin. Reprezentarea naţională devenea astfel sediul puterii supreme. laicizată. Constituanta franceză este cea care arată în mod limpede necesitatea unei organizaţii care să aibă funcţia de a propune candidaţii la reprezentare şi de a culege sufragiile cetăţenilor. căci ele vor pentru el. situaţie ce antrena. legitimitatea monarhică era înlocuită cu legitimitatea democratică (adjectivul “democratică” nu avea conotaţia normativă din zilele noastre. desigur. ci şi fecunde”. Adunările rezultate în urma consultării poporului nu sînt deci numai reprezentative pentru popor. a legitimiăţii regimului. sensul lui fiind strict cel originar. iar voinţa poporului lua locul voinţei divine. pentru că sistemul reprezentativ ajunsese în punctul în care trebuia să se autodesfiinţeze. teorie inspirată de scrierile sacre şi sistematizată de Bossuet. prin urmare. Iar rezolvarea ei reală presupunea o extraordinară schimbare. lăsînd astfel viabilitate şi vechii teze după care reprezentanţii guvernează în virtutea unei serii de precedente istorice. Principiul transcendent al acesteia era contestat şi. de “putere a poporului”). ci şi în termeni practici chestiunea titularului puterii supreme. ceea ce nu avea să rămînă fără consecinţe (este astăzi neîndoielnic că desacralizarea puterii operată atunci a fost un proces ambivalent. Essais sur les partis (Paris. el căutînd să schimbe fundamentul însuşi al autorităţii şi legitimităţii tradiţionale prin înlocuirea principiului transcendent cu unul imanent: suveranitatea aparţine naţiunii. Librairie générale de droit et de jurisprudence. . p. dacă puterea nu mai este de drept divin. Soluţia britanică s-a limitat în mare măsură la pragmatism şi la compromis. Competiţia partizană pentru cîştigarea voturilor nu s-ar fi putut naşte dacă această chestiune. poporului. cu urmări contradictorii. etimologic. Dar răspunsul francez a fost . nu era astfel formulată şi soluţionată. în virtutea misticului şi “eternului ieri”. Cu alte cuvinte. Într-un cuvînt.cum am arătat mai înainte . dar acesta este deja un alt subiect în amănuntele căruia nu are sens să intrăm). altul trebuie să fie fundamentul ei. aşa cum am arătat mai înainte. ceea ce este echivalent cu a spune că problema legitimităţii regimului era astfel pusă în cu totul alţi termeni.29 “diferenţele de opinie nu erau numai legitime. o altă rezolvare. cum se exprimă Pierre Avril54. Puterea politică era astfel complet secularizată. ci sînt însăşi voinţa poporului. el trebuia înlocuit. Adunarea Constituantă a pus nu numai în termeni teoretici.mult mai revoluţionar. 54 Pierre Avril. Mai mult.

pentru că . care aleg unul sau cîţiva reprezentanţi. desacralizînd puterea (sau. După ce arată că într-o societate democratică modernă suveranitatea naţională nu se poate exercita . De felul. altfel spus. iar aceştia executivului.sub presiunea filosofiei drepturilor 55 56 P. nici uşoară. circumscripţiile electorale. care s-a pus cugetătorilor politici din toate statele moderne.în fond . cărora le deleagă parţial dreptul ei suveran de a-şi alege reprezentanţii”. cit. a întregului mecanism. însă. Negulescu. însărcinaţi să susţină interesele lor speciale”56. în primul rînd. fiecare cetăţean este un candidat. 44. P. scopul organizării constituţionale este să facă posibilă guvernarea popoarelor prin ele însele”55. Aceştia. bună sau rea. cum se face această alegere. care pot varia după necesităţile tehnice ale alegerii. între corpul electoral şi parlament. Ibidem. Durkheim) şi. mai ales. Negulescu. filosofic şi sociologic. este cel avansat acum mai bine de şapte decenii de P. Acestea sînt. ci simple subdiviziuni imaginare ale masei naţionale. după cum de învaţă E. ci ai naţiunii întregi. bun sau rău. operaţional de care se loveşte actul alegerii reprezentanţilor. Datorită sufragiului. De aici problema. Temeinicia acestui punct de vedere ni se pare şi astăzi. In adevăr. Este vorba. Argumentul constituţional avansat este irefutabil: “Căci aceste circumscripţii. cînd conceptul de suveranitate a poporului suferă . Un pertinent punct de vedere. nu sînt nicidecum reprezentanţi ai circumscripţiei respective. de a-şi alege reprezentanţi ai lor. “naţiunea se subdivide din punct de vedere electoral în unităţi mai mici. arată P.Negulescu. P. filosoful român subliniază importanţa crucială a primului moment: “Actul esenţial al vieţii constituţionale este alegerea reprezentanţilor naţiunii.30 Sufragiul universal. propriu fiecăreia din ele. demisitificînd-o.. Această problemă nu e nici simplă. raţionalizînd-o cu aritmetica sa. ce ar avea fiecare o individualitate distinctă şi permanentă. ci numai indirect. .ceva sacru a rămas în fondul ei. dat fiind faptul că. transformă natura partidelor politice. de dificultatea de ordin practic. pentru a surmonta această dificultate. de a găsi şi de a realiza condiţiile în care alegerea reprezentanţilor naţiunii s-ar putea face aşa încît să răspundă pe deplin scopului urmărit. Un mecanism electiv de asemenea amploare este imposibil de imaginat. 257.din raţiuni strict tehnice direct.P. Si atunci. deopotrivă constituţional. desigur. cu atît mai mult de înfăptuit. potenţial. partidele politice pot exercita funcţia de mediatori între poporul suveran şi poporul guvernant.mai corect zis. nefiind corpuri politice constituite. poporul delegînd puterea reprezentanţilor. p. n-au un drept particular. arată mai departe gînditorul român. atîrnă funcţionarea. chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna uşor recognoscibil. op.

p. Washington. aşa cum ar indica însăşi originea etimologică ("partid" vine de la "parte". Statul. ca fiind inatacabilă. Fiorina în 1993 cînd afirmă că “membrii Congresului reprezintă mici părţi ale naţiunii. filosofic şi constituţional.indivizibilă. nu numai în S. care să fixeze limite ale actului de legiferare. Georges Burdeau explică acest paradox al parlamentarismului: “opoziţia care divizează reprezentanţii în sînul adunărilor este. 443. ci şi în alte state. 102): neexistînd o constituţie. Departe deci de a fi divizoare ale societăţii. alegerile pentru Congres coincid uneori cu alegerile prezidenţiale. ele îndeplinesc o funcţie constituţională sau. nu are o constituţie.cumva pe deasupra voinţei lor şi contrar aparenţelor.. exclude orice mandat purtător de interes îngust sau rezultat dintr-un imperativ de grup.C.o sensibilă diminuare. Suveranitatea naţională. alteori nu”57. americanul Morris P. Explicaţia din 1926 a filosofului român este.A. Civilizaţia (Bucureşti. Societatea. ea incită guvernul să iasă din propriul partid şi-l constrînge să privească mai departe pentru a dura mai mult”59.U. contrar chiar multor evidenţe . în anumite cazuri. Dar chiar şi funcţia lor critică. Fundaţia pentru literatură şi artă «Regele Carol al II-lea».întregul. în Michael Nelson (coord.. dar actul parlamentar britanic este constituant58). din punct de vedere formal. Fiorina.cel mai puternic din lume. preşedintele . p. exercită finalmente . 1939.un atribut legat de suveranitatea poporului. Parlamentul Marii Britanii se află în situaţia privilegiată de a fi mereu. 58 Această situaţie inedită a Parlamentului britanic. bunăoară. Chiar dacă empiria politică impune o asemenea observaţie. fiind beneficiarii direcţi ai sufragiului popular. pe care o exercită atunci cînd sînt în opoziţie.. “The Prsidency and Congress: an Electoral Connection?”. o “adunare constituantă”. 1990). şi el a moştenit ceva din această semantică originară) şi chiar multe din actele lor politice concrete. Iată cum partidele politice. constituantă (Marea Britanie.). Congressional Quarterly Inc. The Presidency and the Political System (Third Edition.31 omului . reprezentanţii trebuind să slujească interese generale şi nu particulare. Ea interzice echipelor aflate la putere îngustimea de vederi pe care o antrenează supunerea prea docilă faţă de imperativele partizane.din punctul de vedere al competenţelor . raţiunea suveranităţii poporului . cum corect s-a spus. ca mediatori între societate şi puterile publice. de pildă. care-l face . rezidînd în întregul popor şi fiind în consecinţă . 57 Morris P. este esenţialmente în slujba suveranităţii naţionale şi a binelui public. D. căci. pe plan naţional. un factor de apropiere. partidele sînt în cele din urmă întregitoare. Petrescu în Anglia.în baza căreia există alegerile . certamente superioară celei pe care o oferă. a fost excelent explicată de N.exclude acest mod de interpretare teoretică. 59 .

1961). este însăşi raţiunea de a fi a pluripartidismului.să găsească un modus vivendi. Gusti) în anul 1936 într-o carte destinată publicului anglofon cu scopul de a prezenta realităţile politice din România acelui timp60. un conglomerat de partide. ca în Polonia. şi pe care astfel îl fortifică. ontologic. complementar. şi nici unul nu poate spera să elimine vreodată pe toate celelalte” 61. accentul pus pe pluralitate are un sens definitoriu pentru fenomenul partizan. tome VIII (Paris. Plon. Traité de science politique. 1936). deoarece partidul încetează să existe cînd este singur.într-o democraţie . Coexistenţa implică însă nu doar dreptul de a fi pur şi simplu (să ne amintim că în cîteva ţări comuniste est-europene. Geneza fenomenului a fost ea însăşi lămuritoare în această privinţă: partidele politice au apărut. Din această perspectivă. ci numai în măsura în care ele îşi desfăşoară activităţile într-un cadru constituţional pe care îl recunosc. Oricît de mari ar fi rivalităţile dintre ele. 119. 161. Funcţia constituţională şi constituantă a partidelor. recunoscută doar de specialişti în ştiinţe politice ca fundament al democraţiei. Bourricaud. ci el se auto-organizează cu sau Georges Burdeau. care are regulile lui de funcţionare. 1974). în pluralitatea lor contradictorie. niciodată însă unul singur). altminteri dictatura (autocratică sau militară) ori totalitarismul monopartidist reprezintă alternativa politică. 60 * * *Politics and Political Parties in Roumania (London. Apariţia fenomenului demonstrează deci în fiecare caz că un partid a presupus întotdeauna (cel puţin) un altul. Dar diferenţele intră totuşi într-un joc de ansamblu. p. este deci esenţială. pe care şi-l asumă. cuvîntul «pars» (parte) arată această etimologie. R. existau chipurile mai multe partide. alteori mai multe. ci dreptul de a fi diferit. “ştiu că «sînt condamnate să trăiască împreună». simetrică (pluralitate care putea să însemne iniţial doar două partide. simultan.erau o potemkimiadă izbitoare). dar acestea . p. care îi dă sens şi viaţă. Pichon et Durand-Auzias. . Esquisse d’une théorie de l’autorité (Paris.satelizate complet de “partidul clasei muncitoare” . luate în pluralitatea lor. cum s-a spus. ca fenomen. p.32 Din acest exemplu se vede că funcţia întregitoare a partidelor nu se realizează de la sine. “Un partid politic este întotdeauna o parte dintr-un întreg. Într-o societate democratică partidele înseşi. Ansamblul pluripartid nu poate fi. Un partid înseamnă deci parte a comunităţii şi opoziţia la un asemenea partid a altor partide ale comunităţii”. 398. Existenţa mai multor partide nu este numai o premisă politologică. un partid presupune în acelaşi timp existenţa unui alt partid. International Reference Library Publishing Co. partidele trebuie . scria cineva (probabil D. 61 Fr.

relaţie care este apanajul sistemului pe care îl formează. constrîngîndu-le să i se supună. Aceasta nu înseamnă însă că pluripartidismul are oriune şi oricînd. cît relaţia dintre ele. fireşte.prin natura lui . dar ele nu fac şi nu pot face tot ceea ce voiesc. ceea ce. în orice condiţii. cel puţin într-o formulă duală dacă nu plurală. pentru acest motiv. luate separat. condiţii de natură istorică şi socială. contează. pozitiv. ca entităţi sau ca unităţi. Se poate deja întrevedea că. Sau. apariţia lor repetată în istorie este în sine destul de simptomatică pentru a proba existenţa unui sens al stratificării politice partizane a societăţii în general. Vechile partide (protopartidele) erau mai degrabă în sensul clasic al cuvîntului . adică nişte grupări care nu-şi recunoşteau reciproc legitimitatea şi dreptul la existenţă din punct de vedere politic şi. dar şi potrivit unei irepresibile vocaţii umaniste . din punct de vedere analitic. Desigur. tocmai prin faptul că partidele. autonome. altfel exprimat. democraţia. Chiar dacă "partidele politice" din Antichitate sau din Evul Mediu arată mai degrabă o căutare tatonantă decît o împlinire.şi poate mai ales . un aristocrat prin excelenţă. Iar în această limitare rezidă valoarea democratică a pluripartidismului. aceasta se întîmplă nu numai pentru că există un cadru legislativ care le constrînge la aceasta. Or. Faptul că formaţiunile partizane apar cvasi-simultan. într-o democraţie. în treacăt fie vorba. într-adevăr. prin exemplele istorice creionate. pe lîngă cele tehnic-politice enunţate mai sus. pluripartidismul îşi probează înalta valoare politică. nu pot face orice. este negativ devine.facţiuni. Alexis de Tocqueville. că există o veche tendinţă a societăţii de a se structura partizan. din unghi sintetic. că ea se va impune fatalmente tuturor societăţilor umane). ci pentru că este . Partidele sînt. este regimul însuşi pe care destinul l-a rezervat omenirii.ambivalent.pentru că sistemul pluripartid o presupune prin natura sa. facţiunile au prea puţin de a face cu . În concluzie.după ce a analizat-o cu neîntrecută sagacitate. Pentru ca acest lucru să se întîmple sînt însă necesare şi alte condiţii. care le preced sau le însoţesc pe primele. Se poate deci spune că deficitul sau lipsa de putere (neputinţele) a fiecărui partid în parte conferă putere tuturor împreună. descoperind nu fără durere democraţia. pentru că presupune anumite simetrii în distribuţia conţinutului său partizan.că aceasta. această şansă a auto-organizării sistemice menită să garanteze automat democraţia. nu atît partidele.33 fără voia componentelor sale. ci şi . căutau să se suprime una pe alta prin orice mijloace. dacă partidele au o funcţie constituţională sau/şi constituantă. credea . această constatare nu echivalează nicidecum cu sensul democratizării inexorabile a societăţii (deşi. demonstrează limpede că existenţa unui partid presupune necesarmente existenţa altuia. Cu alte cuvinte. Am văzut mai înainte. Şi aceasta nu pentru că politicul este compozit.

deci. pentru că nu toate statele au ajuns în aceeaşi epocă să îndeplinească minimalele condiţii ale genezei fenomenului partizan. instituţionalizarea partidelor politice este doar o chestiune de timp sau. p. dreptul de vot fiind acordat unor tot mai largi categorii de populaţie. 13. defazările au fost inerente. în elaborarea unor moduri de scrutin din ce în ce mai perfecţionate şi în dezvoltarea acestor formaţiuni politice a căror viaţă depinde de numărul de sufragii cules. Ceea ce a făcut posibilă această structurare modernă este.34 democraţia.uneori . au cunoscut încă din secolul trecut acest gen de luptă politică. bunăoară. reglementate şi paşnice în cel de-al doilea. regimul reprezentativ şi sufragiul universal ca mijloace de a atribui puterea. Ea presupune. Cînd societatea ajunge în acest punct. ca să nu spunem că nu au deloc. nici măcar toate ţările europene n-au cunoscut în acelaşi timp (epocă) instituţia partidelor politice. proces care a continuat pînă în prima parte a secolului nostru. abia în 1918 Grecia cunoaşte primul partid constituit în mod organic .după unii cercetători . dar . De aceea secolul al XIX-lea s-a caracterizat prin generalizarea fenomenului de intrare a maselor populare în viaţa politică. de asemenea. este inevitabilă. Rusia. (2) acceptarea soluţiei de a apela la popor pentru rezolvarea lui şi (3) convingerea că a constitui partide înseamnă a fi puternic. Urmările acestei evoluţii au constat. descoperind şi acceptînd pentru problemele sale o asemenea soluţie. fără excepţie. că partidele sînt sigurele în măsură să confere fundament soluţiei62. cunoaşte cu adevărat fenomenul partizan abia la sfîrşitul acestui secol (căci experimentul pluripartid care se configurase înaintea revoluţiei comuniste nu a izbutit să depăşească faza incipienţei). protopartidele politice . Political Paries.şi a celei charismatice) devine astfel singura soluţie acceptabilă. iar Portugalia intră în era partidelor moderne .de partidele moderne rezidă în modalităţile de cucerire a puterii: nereglementate şi prea des marcate de violenţă în primul caz. cum le-am mai numit. între altele.Partidul Socialist Muncitor. adică în 62 Jean Blondel. cum am văzut. devenit apoi Partidul Comunist (KKE) -. generalizarea fenomenului partidist petrecîndu-se spre sfîrşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru într-un mod treptat. legitimitatea legal-raţională. ceea ce deosebeşte partidele trecutului . cum am mai spus. După Jean Blondel. . Simultan. Acestea sînt totuşi excepţii.sau. trei condiţii cumulative definesc maturitatea unei societăţi aflată în momentul emergenţei partidelor: (1) prezenţa unui conflict societar. de-a lungul unui proces de oarecare durată. altfel spus. Prin urmare. Aceasta nu înseamnă că toate ţările.abia în 1974. Mai mult. Soluţia legal-raţională la criza de legitimitate pe care o cunoaşte societatea la un moment dat (criză a legitimităţii tradiţional-monarhice în general.

se nasc şi mai apoi se maturizează partidele politice. (. că relaţia în discuţie este o certă conexiune inversă. în afara căruia fenomenul partizan. Samuel H. 64 Joseph LaPalombara & Myron Weiner. 1965). Se poate susţine. op. graţie partidelor. Partidele politice apar deci în anumite condiţii istorice şi sociale. Beer. cerne valorile. pluripartidismul nu a aşteptat “coacerea” condiţiilor socio-culturale pentru ca pluripartidismul să se instaleze apoi confortabil în societatea respectivă. Cu toate excesele posibile pe care le antrenează confruntarea inter-partizană pe un teren social nu tocmai apt să o suporte. odată instituit. impune norme. . a participării politice a maselor. cit. Convingerea lui Beer este fără îndoială îndreptăţită.) Sînt absolut convins că o viaţă politică paşnică şi stabilă necesită un larg consens asupra valorilor şi credinţelor în cultura politică. Din perspectiva culturii politice. Cu alte cuvinte. al grupurilor şi al partidelor. S-ar putea spune că. Într-o asemenea situaţie. p..35 legătură organică cu acest proces de extindere a dreptului de vot şi. Evident că emergenţa lor nu este posibilă decît în societăţi a căror cultură politică este congruentă cu sensul luptei partizane. geneza. Exemplul vieţii politice în România de după Unirea din 1859 arată destul de convingător că şi reciproca poate fi la fel de valabilă: pluripartidismul. Beer. dezvoltarea partidelor exprimă cum nu se poate mai clar triumful negocierii asupra violenţei ca modalitate de rezolvare a conflictelor societare. are la rîndul lui un real efect formativ asupra vieţii politice. conflictul nu 63 Samuel H. aşadar. apariţia şi dezvoltarea lui contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor sociale de ansamblu. Modern British Politics. analizînd partidele britanice. p. dialogul pe care-l presupune testează validitatea ideilor. odată cu LaPalombara şi Weiner. ajunge la o concluzie imposibil de respins: “Cultura politică este una din principalele variabile ale unui sistem politic şi un factor esenţial de explicare a comportamentului politic al indivizilor. Dar nu şi suficientă. Faber & Faber. ideile au un puternic efect stabilizator asupra sistemului”63.. în acelaşi timp. Iată de ce se poate afirma. nu are şanse să se maturizeze. că “partidul politic este simultan un efect şi o condiţie a mişcării spre modernizare”64. A Study of Parties and Pressure Groups (London. In a doua jumătate a veacului trecut se puteau deja întîlni partide pe toate continentele. 389. chiar dacă încearcă să iasă la iveală. implicit. dar mai ales funcţionarea fenomenului partizan presupun anumite circumstanţe socio-culturale şi economice şi. 30. Este vorba de un larg consens asupra valorilor şi credinţelor politice. caută soluţii etc.. Niciunde. de fapt.

aristocratice sau democratice (regimul englez este totodată monarhic. s-o aplic partidelor.). p. între societatea suedeză şi cea greacă). trebuie avute în vedere structurile sociale asemănătoare din aceste state: o clasă muncitoare puternică şi bine organizată pe plan sindical şi social. Japonia etc. Dincolo deci de diferenţele majore şi reale dintre aceste ţări (diferenţe care se impun chiar în rîndul statelor din aceeaşi categorie.ţări cu şefi de stat ereditari (Marea Britanie.). În fine. Mi s-a părut deci convenabil de a relua antiteza unul-mai mulţi şi. al pieţei libere. şi democratic. Grecia etc. economice şi sociale. pe de o parte. Italia. Statele Unite ale Americii. din această perspective. o ţărănime redusă cantitativ (astăzi chiar pe cale de dispariţie în unele ţări). Este vorba.”65 Sînt şi alte trăsături. cu toate că au multe lucruri comune.scrie cu îndreptăţire Raymond Aron . Apoi. Gallimard. aristocratic. Olanda. aşa cum forma de guvernămînt republicană din Franţa şi cea din Germania au destule lucruri diferite). mai întîi. în declin numeric faţă de trecut. Această cultură politică este realitate în toate ţările democratice. pentru că este condus de o regină. . monarhia britanică şi monarhia belgiană. în loc s-o aplic deţinătorilor suveranităţii. bunăoară.nu se deosebesc totuşi din punctul de vedere al legitimităţii acordate partidelor politice. mai ales. ideologice. ele toate sînt parlamentare. dezvoltarea partidelor. se deosebesc atît ca funcţii cît şi ca prestigiu social. pe de altă parte . dar totuşi cu o prezenţă economică şi politică semnificativă). Cele două forme de structuri statale existente . o clasă mijlocie extrem de consistentă numeric.36 mai face obiectul actelor agonice sau violente. Belgia. Luxemburg. trăsături care se întîlnesc peste tot în ţarile cu regimuri pluripartide. 1965). se pot semnala deopotrivă mari diferenţe între diferite societăţi (de exemplu. Dar toate 65 Raymond Aron. deşi. pentru că un mare număr de guvernanţi se recrutează dintr-o clasă limitată. pentru că toată lumea votează). existenţa unei burghezii (după unii cercetători. ci al celor rituale (cu proceduri severe) şi simbolice. 98. care trebuie luate în calcul atunci cînd se analizează apariţia şi. Démocratie et totalitarisme (Paris. şi ţări cu sisteme republicane (Franţa. aceleaşi asemănări se pot face şi în privinţa realităţilor culturale. religioase. al profitului. în sensul că în oricare din ele guvernul trebuie să se formeze pe baza majorităţii parlamentare ieşite din alegeri. de sistemul economic capitalist cu principiile sale fundamentale: principiul libertăţii de întreprindere. Germania. Irlanda. al proprietăţii private (inclusiv asupra mijloacelor de producţie). Danemarca. în ciuda marilor diferenţe care există în privinţa formelor de organizare statală. “Nu putem defini regimurile politice din epoca noastră .prin faptul că ele sînt monarhice.

.37 aceste diferenţe reale între societăţile democratice nu le împiedică totuşi să aibă un numitor politic comun: pluripartidismul.

într-un cuvînt. este cazul . de-a lungul monumentalei sale opere. şi de dinainte şi de după autorul Destinului omenirii. Este cazul.ca 66 P. Xenopol. Negulescu. Partidele politice (Bucureşti. 1995). îl utilizează însă adesea. istoricul român. Negulescu. acesta este implicit un argument care legitimează competenţa sociologică asupra subiectului. avea deci. şi acest lucru se impune deîndată ce se marchează diferenţa specifică. Motivul erorii lui Xenopol este localizabil în chiar premisele cercetării sale. politologic inacceptabil. 55. adjectivul “politic” ar putea fi suficient pentru a marca diferenţa specifică.D. Avem în vedere situaţia în care demersul teoretic este contaminat de angajamentul partizan al cercetătorilor în cauză. al lui A. se crează confuzii teoretice care pot altera sensibil ideile.”66 O spun mulţi alţii. acesta se răsfrînge într-o măsură mai mică sau mai mare. cum am văzut în capitolul precedent. o spune foarte răspicat: “Gruparea cetăţenilor în partide este un fenomen social. încît este inutil să multiplicăm exemplele. într-un sens extrem de larg. deformîndu-l întrucîtva chiar şi atunci cînd pertinenţa lor politologică este dincolo de orice îndoială. de exemplu. aparent de metodă. adică.38 CAPITOLUL II CONCEPTUALIZAREA PARTIDELOR POLITICE În căutarea unei definiţii Sociologic. bunăoară. un criteriu identitar. Constituirea unui grup social presupune un anumit numitor comun. Competenţa abordării partidelor nu aparţine însă exclusiv sociologilor. deşi sesizează cu pertinenţă un caracter al conceptului de partid politic. anume afinităţi sau valori. o sursă ideologică. fără aceste necesare distincţii.P. Altminteri. este o evidenţă că fenomenul partizan se defineşte în primul rînd ca un fenomen social. ci mai toţi intelectualii de formaţie umanistă care au abordat. . dealtfel foarte larg. ca să spunem aşa. Dar nu numai sociologii de formaţie au sesizat această evidentă substanţă sociologică a partidelor. fie şi tangenţial. Editura Garamond. partidele au constituit dintru început obiectul de cercetare predilect şi aproape exclusiv al sociologilor. Dar această constatare la îndemînă nu face decît să traseze un gen proxim. care conţineau ideea “seriilor istorice”: teza “partidului naţional” unic trebuia neapărat “confirmată”. anume situaţie sau experienţă socială. deci. eroarea.P. Impactul deformant al ideologiei este însă mult mai evident în alte cazuri. şi nu numai. În cazul unui partid politic. dar în chip inevitabil. Nu întîmplător. p. asupra conceptului. fenomenul grupării partizane. numai că acesta are la rîndul lui nevoie de alte clarificări pentru ca sintagma în discuţie să capete consistenţă conceptuală. pentru conceptul de partid politic. P.

Sînt însă la îndemînă alte exemple mult mai părtinitoare. Acestea sînt ilustrări totuşi rezonabile. David Hume sesizase în această privinţă un aspect esenţial: anume că programul politic joacă în faza iniţială a unui partid un rol determinant pentru coagularea indivizilor. Zeletin. de polisemică. căci şi astăzi pare imposibil a se vorbi de partid fără a-l corela cu un proiect politic de oarecare factură doctrinală. primul caracter specific al partidelor care s-a impus ca importanţă conceptuală. ceea ce antrenează în chip necesar precizări sau lămuriri din perspectivă conceptuală. accentuat tehnică. 1910). Albert Baer. Aşadar. locul prim fiind ocupat de dimensiunea organizatorică. de ambivalentă. şi la Xenopol: “Vedem deci în partidele politice(. pe cît de laconică pe atît de durabilă. dar că acesta trece cu timpul pe un loc secund. fusese formulată pentru prima oară de Obedeanu în .39 să ne limităm la exemple româneşti . de imperativele de ordin grupal. altminteri. Librairie Armand Colin. pe spaţiile cu adevărat ample. deşi nu în totalitate exactă. mai pertinente definiţii. Dimensiunea ideologică este. Deşi 67 Apud Maurice Duverger.Xenopol. 68 A.) . oferind astfel una din cele mai vechi.P. Negulescu sau Şt. mergînd pînă la deformarea crasă. IX. ceea ce atinge imparţialitatea metodică în situaţia în care în cîmpul analizei politice apare propria înregimentare). cu un fundament doctrinal abia observabil. în definitiv. afectînd întrucîtva conţinutul semantic al conceptului (ei proiectează asupra unui partid lesne de dedus asupra cui . sintagma de “partid politic” este destul de laxă. mai precis în 1816. mai redutabile şi. p. Les partis politiques (Paris. Definiţia lui Benjamin Constant fusese însă precedată de observaţiile lui David Hume asupra partidelor politice din celebrul său Essay on Parties de la 1760. Istoricul român mărturiseşte însă că această idee. a căror înregimentare politică (amîndoi au fost membri ai Partidului Poporului) transpare cîteodată în analiză.. frizînd cea mai grosolană manipulare semantică (ideologii marxist-leninişti le oferă din abundenţă la acest capitol). perceptibile doar în situaţia limită în care miza politică şi cea politologică se întrepătrund.. de interpretabilă. s-ar părea.o imagine salvaţionistă. “Un partid este o reuniune de oameni care profesează aceeaşi doctrină politică”. ce poate merge de la o formă apăsat ideologică pînă la una pragmatică. s-au dovedit mai adecvate cu evoluţia fenomenului. scria Benjamin Constant67 încă la începuturile fenomenului partizan. 8édition. Istoria partidelor politice în România (Bucureşti. strădania autorilor în discuţie de a fi obiectivi este de departe primul lor caracter.o totalizare a intereselor individuale despărţite în două tabere”68.al lui P. 1. a totalizării intereselor individuale de către partide. Această trăsătură s-a dovedit indiscutabil viabilă.D.scria istoricul româna la începutul secolului . 1973). într-un fel. Ideea aceasta se întîlneşte într-o formulare memorabilă. p. observaţii care.

40 istoricul nu va utiliza această idee cu consecvenţă de-a lungul Istoriei sale, el are totuşi meritul - aşa cum am arătat mai sus - de a marca un caracter important al formaţiunilor partizane. Numai că şi acesta suferă de o prea extinsă generalitate; logica acestei definiţii nu distinge între protopartide şi partide politice moderne. În schimb, ea subliniază natura duală a vieţii politice în general. În plus, caracterul acesta pare valabil pentru prima fază a regimului reprezentativ, cînd reprezentanţii reprezentau exclusiv interesele reprezentaţilor, aceştia fiind reduşi la minoritarele strate sociale de suprafaţă, mult mai omogene sociologic. Mai este de observat că în definiţia lui Xenopol conţinutul ideologic, doctrinal este subiacent intereselor, ceea ce-i conferă o surprinzătoare modernitate. Realităţile politice din zilele noastre par să confirme acest punct de vedere, pentru că ideologiile denotă astăzi o instabilitate accentuată; se observă destul de frecvent că un guvern de dreapta face o politică de stînga şi că unul de stînga face o politică de dreapta. S-ar părea, deci, conform acestui exemplu, că într-un anumit moment sociopolitic nu există decît o singură manieră de a guverna eficient şi că, în consecinţă, "culoarea" unui partid este mai degrabă o etichetă de uzanţă, menită să-i faciliteze recunoaşterea de către electorat, decît o identitate sigură, un conţinut precis. Oricum, după toate indiciile, identitatea doctrinală a unui partid dintr-o democraţie, deşi în general sesizabilă, este de obicei labilă şi permeabilă la sugestii ideologice diverse (cu excepţia, evident, a partidelor extremiste, care-şi fac din doctrină un crez absolut, necorijibil şi, pe deasupra, total, adică nu numai politic ci şi trans-politic). Într-un cuvînt, fără a nega identitatea doctrinală a unui partid, se poate totuşi afirma cu destulă certitudine că ea nu este canonică sau, altfel spus, nu este reductibilă la o reţetă ideologică atotştiutoare şi atotcuprinzătoare. Pe de altă parte, în ciuda acestei laxităţi doctrinale a formaţiunilor partizane, trebuie totuşi observat că partidele obţin, cu sau fără voia lor, prin simpla însumare a punctelor de vedere politice pe care le exprimă de-a lungul timpului, o identitate doctrinală mai mult sau mai puţin coerentă, dar nu mai puţin reală. Doctrina devine deci o fatalitate pentru un partid, fie că acesta şi-o asumă fie că nu, întrucît pentru exerciţiul politic apelează în mod inevitabil la teorii pentru a-şi construi şi susţine programele şi, în general, poziţiile. Chiar şi atunci cînd un partid se defineşte exclusiv în termeni pragmatici, refuzînd declarativ orice orientare doctrinală, înfăţişindu-şi poziţiile ca fiind doar un răspuns logic la ecuaţia politică a ţării, o anume conotaţie ideologică poate fi totuşi depistată. Politica nu este, cum observa P.P. Negulescu, o ştiinţă
1908 în cadrul unei conferinţe ţinute la Ateneu avînd ca temă “Partidele politice în Ţara Românească pînă la 1848”.

41 pozitivă, al cărei calcul să fie inatacabil. Nu există, cu alte cuvinte, un adevăr unic în politică; ea este, la rigoare, un domeniu al relativului. Mai mult, spre deosibire alte zone ale vieţii socialului, de alte - cum ar spune un marxist - suprastructuri, şi ele relative, acest atribut este însă pentru politic mult mai pronunţat, chiar definitoriu. Explicaţia acestui proteism nu ţine de inconsistenţa politicului, ci de natura sa: pornind de la realitate, valorizată şi deci “cunoscută” întotdeauna ideologic, el se referă de fiecare dată la această imagine construită a realităţii de pe o poziţie, să-i spunem aşa, terapeutică, asupra căreia vrea să acţioneze, să o modeleze potrivit proiectului său. Or, pentru aceasta el are nevoie de sprijin social. Din acest punct de vedere politicul nu ţine atît de ontologie cît de voinţă socială. Este motivul pentru care noţiunea de adevăr nu se poate aplica politicului în ansamblul său, ci doar unor substructuri ale sale, alte componente ale sale, numeroase, rămînînd exterioare logicii binare adevăr-fals. În consecinţă, prejudecata - în sensul originar, strict etimologic (de judecată apriorică), deci nu peiorativ, al acestui termen şi evaluarea aproximativă atît a realităţilor cît şi a efectelor unei soluţii politice joacă întotdeauna un rol, insesizabil uneori, dar nu inexistent, în viaţa unui partid, oricîte merite ar avea acesta. Iată de ce se poate susţine, parafrazîndu-l pe domnul Jourdain, că partidele fac ideologie chiar fără să ştie, chiar şi atunci cînd cred cu înverşunare - şi îndeosebi atunci - că fac ştiinţă. Toate acestea nu înseamnă că labilitatea doctrinală semnalată mai sus nu rămîne caracteristică. Dimpotrivă, relativitatea logică este prin forţa lucrurilor schimbătoare. Proteismul acesta ideologic ţine însă nu numai de natura internă a politicului, ci şi de dinamica exteriorului, el fiind deopotrivă endogen şi exogen. Toate acestea nu vor totuşi să afirme că politicul este schimbător pînă la inform, ci numai că el are o dinamică firească, observabilă. Altminteri, există indiscutabil o inerţie ideologică a sa, fără de care identitatea partidelor n-ar putea exista. Partidul Conservator care se conturase la Unirea Principatelor nu mai era identic cu Partidul Conservator de peste două decenii, ceea ce nu înseamnă, totuşi, că era fundamental altul. Aceste motive par suficiente pentru ca mulţi sociologi să situeze în prim-planul definiţiei partidelor criteriul formal sau organizaţional. Evident, aserţiunile relativizatoare de mai sus se potrivesc în oarecare măsură şi pentru definirea partidului ca organizaţie, căci, desigur, aşa cum identitatea doctrinală nu este ceva imuabil, dar nici ceva supus unei complete disoluţii, organizaţia nu poate fi nici ea dată pentru totdeauna. Cu toate acestea, organizaţia este,

42 structural, partidul însuşi, astfel încît absenţa ei coincide cu dispariţia acestuia. Dacă totuşi se poate vorbi uneori - mai ales în analiza politică de facto, cînd se iau în calcul doar factori cu relevanţă - de un partid fără doctrină, a vorbi de un partid fără organizaţie este un nonsens. Mobilitatea structurală şi organizaţională a partidului există, fireşte, impusă şi de imperativele stratarhice, de exigenţele competiţiei, adesea chiar de cerinţele "pieţei" politice şi de strategiile electorale, dar structura organizaţională a partidului rămîne mereu, pentru a folosi o expresie a lui Maurice Duverger, în chip de armătură, lucru ce nu se poate susţine despre doctrină (care, la rigoare, poate fi suspendată din punct de vedere programatic fără ca existenţa partidului să sufere). Maurice Duverger, sociolog fiind, apreciază criteriul organizaţional ca fiind esenţial pentru definirea partidelor politice. “Căci partidele actuale scrie sociologul francez - se definesc nu atît prin programul lor sau prin clasa aderenţilor lor cît prin natura organizaţiei lor: un partid este o comunitate cu o structură particulară. Partidele moderne se caracterizează înainte de toate prin anatomia lor: protozoarelor din epocile anterioare le-a succedat partidul cu organism complex şi diferenţiat al secolului XX. Această evoluţie se traduce în limbaj: americanii zic «maşină» pentru a desemna anumite forme pe care le îmbracă uneori partidele lor; comuniştii numesc «aparat» structura ierarhică a partidului lor şi îl desemnează în general cu acest termen expresiv: Organizaţia (cu o majusculă simptomatică).”69 Organizaţia este, fără îndoială, un element important pentru a înţelege natura socială a partidelor, dar, dacă nu i se precizează diferenţa specifică de alte organizaţii sociale, ea nu poate avea relevanţă. În această privinţă, Robert Michels este cel care a marcat un moment în ştiinţele politice prin "legea de fier" a partidelor politice pe care a propus-o. Potrivit acestei “legi”, un partid politic secretă în chip natural şi ineluctabil o oligarhie birocratică caracterizată, la vîrful organizaţiei, de un cerc interior închis de lideri profesionişti, cerc practic inamovibil. În cuvintele sale memorabile, “legea sociologică fundamentală care stăpîneşte inexorabil partidele politice poate fi formulată astfel: organizaţia este sursa de unde se naşte dominaţia aleşilor asupra alegătorilor, a mandatarilor asupra mandatanţilor, a delegaţilor asupra celor care deleagă. Cine zice organizaţie zice oligarhie”70.

69

Maurice Duverger, op. cit., p. IX.
70

Roberto Michels, Les partis politiques. Essai sur les tendances oligarchiques des démocraties (Paris, Flammarion, 1971), p. 296.

43 Acest punct de vedere, verificabil în multe cazuri, a fost totuşi apreciat de mulţi cercetători ai fenomenului partizan ca fiind excesiv. Replica lui S. Eldersveld, a modelului stratarhic, este cea mai cunoscută. Conform acestui model organizaţional, partidul politic este, dimpotrivă, un ansamblu deschis, permeabil atît la nivelul de jos cît şi la cel al conducerii executive, rău definit şi slab structurat. “Un partid susţine S. Eldersveld - este o structură de primire deschisă, permeabilă nu numai la bază ci şi la vîrf, grijulie să atragă categorii sociale marginale şi doritoare să le ofere un mijloc de acces la centrele sale de decizii esenţiale, o posibilitate de promovare în cadrul structurii sale. Un partid este de asemenea mai degrabă o structură de control «stratarhic» decît o structură de autoritate de tip elitist.”71 Democraţiile existente, prin partidele lor importante, probează viabilitatea acestui punct de vedere, cel puţin ca frecvenţă dacă nu ca generalitate. Este evident că un partid este interesat să-şi adjudece oameni competenţi sau reputaţi social, din varii domenii, aceştia devenind un capital politic într-un dublu sens: atît real (pentru expertiză, negociere, strategie, decizie etc.) cît şi simbolic (prestigiul social al unor personalităţi este în chip evident profitabil măcar din punct de vedere electoral). Dimensiunea oligarhică, existentă - în sens larg - pretutindeni, este totuşi secundară ca importanţă pentru acest tip de formaţiuni partizane; totodată, pericolele entropiei o fac într-un anumit grad necesară (stabilitatea unui partid depinde, în definitiv, şi de prezenţa unei oligarhii proprii). Eroarea lui Roberto Michels ţine deci de natura judecăţii: el emite o sentinţă morală într-un domeniu cel mult tangent eticii; altfel spus, pune în locul ontologiei etica, atribuind un caracter malefic unui proces natural. În acelaşi timp, este cert că există partide care confirmă regula sociologului american de origine italiană: cele extremiste prin excelenţă, care se organizează paramilitar, dar şi partide mai mici, chiar dacă altădată importante, care se lasă completamente confiscate şi controlate de unul sau cîţiva lideri. Relevanţa lor democratică este însă insignifiantă. Pluripartidismul, şi nu numai ca fundament al democraţiei, este mult mai congruent cu teoria stratarhică. Abordarea exclusiv organizaţională a fenomenului partizan este însă, din aceeaşi perspectivă a diferenţei specifice, limitată. Dealtfel, la o analiză atentă, paradigma lui Eldersveld depăşeşte perspectiva strict organizaţională. Imperativul înnoirii pe care aceasta îl subliniază este doar un mijloc pentru a atinge un scop. Perspectiva organizaţională trebuie deci completată de cea teleologică.

71

Samuel J. Eldersveld, Political Parties. A Behavioral Analysis (Chicago, Rand McNally, 1964), p. 526.

ea sintetizează sau. p. m. . partis politiques et groupes sociaux. P. Alţi politologi.. Les partis politiques. în teorie şi în practică. capabile de a pune în mişcare mase populare”73. Negulescu. de pildă. 1989). mai bine zis. Se cuvine de a nu ne crampona de rolurile electoral. parlamentar şi guvernamental ale partidelor. văd în partide "maşini electorale". care îi dă deopotrivă contur şi substanţă. decît numai dacă membrii parlamentului sînt înglobaţi 72 William R. ca “polarizatori de interese. ci deopotrivă de a le avea în vedere ca forţe sociale.şi de P. Presses de la Fondation Nationale des Sciences Politiques. 1959).cum am văzut . 1984). Cuvintele marelui sociolog german lămuresc nu numai geneza partidelor ci şi.n. Que sont-ils et comment les étudier?. în lumina oferită de studiile asupra comportamentului electoral. a finalităţii. şi aceasta pentru că se află în strînsă legătură. Este motivul pentru care William R. Strînsa legătură dintre alegeri şi partide fusese remarcată încă din 1919 de Max Weber. G. de doctrină şi de atitudini politice. derivat din aceasta. să vină adică la lucrările legislative cu vederi comune. Schonfeld tratează partidele politice. Plon. subordonează atît dimensiunea ideologică cît şi cea organizaţională.. La o asemenea comunitate de idei însă nu se poate ajunge. p. din acest punct de vedere. raţiunea lor de existenţă. Le Savant et le Politique (Paris. p. ca François Borella. ai sufragiului universal şi ai necesităţii de a recruta şi de a organiza masele”74. scopul lor. manite să controleze şi să capteze energia populară. Les partis politiques en Europe (Edition revue et corrigée. Aceleaşi idei sînt susţinute .. cu privire la problemele la ordinea zilei şi la soluţiile lor cele mai bune. in Idéologies. Aceste noi formaţiuni (partidele . celebrul sociolog german înţelegînd ce se poate naşte din această relaţie: “este exclus să se poată organiza în mod practic alegeri în grupări politice întinse fără acest fel de organizare. transmiţători de ideologie. modelatori de politici publice. Etudes réunies par Yves Meny (Paris. 74 Max Weber. creatori de legături între cetăţeni şi guvern şi aşa mai departe”72. Ea este cea care îi marchează diferenţa specifică cea mai marcantă. 73 François Borella. 10. În plus.44 Dimensiunea teleologică este esenţială pentru conceptul de partid politic. Editions du Seuil. ele pot fi privite şi ca “revelatori şi acceleratori sociopolitici sau frîne la schimbare.) sînt copiii democraţiei. Paris. fixate de mai înainte. în sensul că explică raţiunea existenţei lor. 141. V. 188. Schonfeld. înţeleasă ca funcţie generică. a partidelor: “e foarte important ca membrii unui parlament să aibă între ei legături ideale prealabil stabilite. El dă o explicaţie simplă dar ingenioasă cauzalităţii sociopolitice a grupării partizane şi. mai în siguranţă.

uniţi în mod permanent prin interese şi idei comune.d. grup de interes. The Free Press. 78 79 Maurice Duverger. p. ca să încheiem şirul autorilor celebri. cit. p. Gallimard. în numele unei anume concepţii despre interesul comun şi despre societate. Înainte de toate. care pretind. cit. pentru ca imediat să sublinieze: “Obiectul său (al partidului . în plină lumină publică. 117. Filosoful român justifică deci printr-un argument tehnicinstituţional necesitatea existenţei partidelor. . Démocratie et totalitarisme (Paris. 1974). biserică ş. Roberto Michels sublinia încă de la începutul secolului în maniera sa extrem de apăsată: “orientarea generală a politicii partidelor. Astfel. p. Vol. Această finalitate a organizării partidiste este pusă în evidenţă de mai toţi marii sociologi ai fenomenului. Academiei. op. şcoală. căci fără acestea legislativul ar fi mult prea divergent şi în imposibilitate de a-şi formula voinţa politică. armată. Ed. The Theory of Social and Economic Organization (New York. o apartenenţă fondată pe o formă liberă de recrutare”. Gallimard. altfel spus. a ajunge la puterea de a guverna pentru realizarea unui ideal etic social”79. de caracter general. 77 Max Weber. Ideea fusese exprimată şi de Max Weber. este lupta pentru putere (Machtstreben)”76. club. 75 P. grup de acţiune civică. Dimitrie Gusti. Raymond Aron. Maurice Duverger găseşte această trăsătură esenţială ca fiind valabilă pentru toate partidele: acestea “au ca obiectiv direct să cucerească puterea sau să participe la exerciţiul ei”78. 80 . asociaţie ce urmăreşte. II (Bucuresti. veritabila raţiune de a fi a partidelor este accesul la guvernare sau. Un partid politic se distinge deci de orice altă organizaţie socială . în fine.a. cucerirea puterii. La rîndul lui. Raymond Aron. 183. 76 Roberto Michels. pune şi el în evidenţă această trăsătură atunci cînd defineşte partidele ca “grupări voluntare mai mult sau mai puţin organizate. Introduction à la politique (Paris.. asumarea.m. Opere. 1964). fie sub aspectul ei personal fie impersonal.) este de a asigura puterea pentru conducătorii săi în sînul unui grup instituţionalizat în scopul realizării unui ideal sau obţinerii de avantaje materiale pentru militanţii săi”77.45 în partide”75. p. care remarcase mai întîi că partidul presupune “relaţii de tip asociativ. 52.prin aceea că el pretinde puterea. op. deci. O definiţie aproape identică a partidului politic a formulat Dimitrie Gusti: “Partidul politic este o asociaţie liberă de cetăţeni. a funcţiilor de guvernare”80.n. 407.familie.n.P. singure sau în coaliţie. atelier. 1970). Negulescu. p. 82. 1965).

Accentul cade totuşi. prin acest criteriu. facţiunile sau camarilele. sociologic cel puţin. Întrebarea care se pune 81 Joseph LaPalombara & Weiner. credinţă. acest criteriu diferenţiază partidele de grupurile de presiune.dacă astfel nu se poate în coaliţie cu alte partide.o organizaţie completă. singur sau cu alte partide. Se remarcă faptul că. . 6. în sensul că ea trebuie să se întindă de la nivelul central pînă la eşaloanele locale. . opinie. cele patru caracteristici sînt totodată criterii cumulative cu ajutorul cărora se poate testa dacă o organizaţie este sau nu partid politic. (2) avînd drept liant un proiect politic (ideologie. care rămîn în general închise în ele înseşi din punct de vedere organizaţional. dar în această situaţie ele trebuie să facă dovada că au capacitatea de a-i supravieţui (cum e cazul.voinţa de a căuta sprijin popular atît la nivelul militanţilor cît şi al alegătorilor. nici unul din aceste atribute nu poate lipsi organizaţiei numite partid politic. . un larg consens al politologilor. doctrină.voinţa deliberată de a exercita în mod direct puterea. prin acest criteriu se realizează deosebirea dintre un partid politic şi un simplu grup parlamentar. clientelele. al partidului gaullist Adunarea pentru Republică). Există. Indiscutabil că.. . idei sau vederi politice). în sensul ca ea să aibă o speranţă de viaţă politică superioară liderilor săi. au stabilit patru caracteristici ireductibile ale acesteia: . din perspectivă democratică. inventariind trăsăturile definitorii ale organizaţiei partizane. prin satisfacerea acestei cerinţe se elimină clicile. încît este de prisos să perseverăm în exemple.o organizaţie durabilă. (3) în numele căruia acţionează pentru a cuceri puterea (total sau parţial) prin intermediul alegerilor şi pentru a o exercita nemijlocit.46 încredinţat că poate guverna ţara singur sau . Trei elemente esenţiale revin obsesiv în aceste definiţii: (1) partidul politic este o asociaţie de tip liber-voluntar. bunăoară. nu s-o deţină. cit. în sistemul politic existent sau într-un sistem politic nou. op. acestea din urmă căutînd doar să influenţeze puterea. chiar dacă au multiple schimburi informaţionale cu exteriorul81. Analiza de conţinut a diverselor definiţii date partidelor politice remarcă o extraordinară unitate în diversitate. Joseph LaPalombara şi Weiner. partidele politice pot fi fondate de un şef charismatic. prin discriminările pe care le produc. pe organizaţie. p. în această privinţă. bineînţeles. partidele se disting de cluburi (fie acestea şi politice). la nivel local sau/şi naţional.

Este vorba de faptul că partidele sînt înainte de toate asociaţii de tip voluntar. aprioric. dacă primele erau un truc. o asemenea întrebare. aşa erau şi partidele comuniste.al organizaţiei partidiste. Pornind deci de la ampla bibliografie care răspunde acestei chestiuni. tocmai pentru a sublinia distincţia de un partid politic ce acţionează într-o democraţie. partide politice. Sintagma de partid politic. Prin urmare. de pildă. ci altceva. alegerile fiind doar un ritual cu rezultat perfect previzibil. în imediata descendenţă a regimului totalitar. ci. dublată de considerentul că ea a fost eludată de ştiinţele politice. Cum erau alegerile. constatăm că a trata fostele partide comuniste din estul Europei asemenea partidelor politice din democraţiile occidentale este o eroare de metodă cu consecinţe incalculabile82. de a pune în vreun fel în chestiune continuitatea guvernării.47 imediat este dacă acestea epuizează conceptul. porneşte cert de la premisa că regimul politic al partidului unic avea bază şi raţiune socio-istorice de întemeiere şi existenţă. de vreme ce atîţia sovietologi au demonstrat slăbiciunile de fond ale regimului comunist. Pasti . Or. în 82 Eroarea este frecventă în literatura politologică românească a ultimilor ani. al cărei unic rol conducător în stat este stipulat constituţional în termenii eternităţii. el este un partid-stat într-un regim totalitar. pe constrîngere. Partidele unice din lumea comunistă nu erau. ca şi cum acesta ar ţine de evoluţia firească. este omis de cei doi cercetători americani. Ei bine. Din punctul nostru de vedere. politică. Iată de ce paradoxul face ca un partid comunist să fie totuşi un partid politic într-o democraţie. elimină existenţial orice alteritate politică. Dacă adăugăm la aceasta izbitoarea şi insolubila contradicţie în termeni pe care o reprezintă noţiunea de partid unic. întrebarea pe care ar fi trebuit să şi-o pună politologul român ar fi trebuit . Ultimul. alegerile.consideră stupefiant Vl.de extremă importanţă . în schimb. consideră chiar că marea întrebare a politologiei vizînd comunismul este de ce s-a prăbuşit. îndeplinind cele patru atribute. Căci o organizaţie politică. nu poate fi partid politic (în sensul democraţiei moderne). tratează monopartidismul cu o metodă care. subliniat deseori de clasici. dacă nu se bazează pe un proces de constituire de tip liber şi nu se dezvoltă pe voluntariat. nu este cîtuşi de puţin luată în calcul. la rigoare. întrebare la care . istorică. Relevarea acestei caracteristici ni se pare vitală astăzi. pe de altă parte. Ileana Petraş-Voicu sau Vladimir Pasti. socială. De aceea s-a vorbit în cazul unei ţări comuniste de partid-stat. naturală. erau departe de a fi libere şi. bunăoară. nu. Cel puţin un atribut . partidele naveau cum să fie altfel. deci. pentru că aici se organizează şi acţionează volens-nolens după reguli care-l transcend. întrebarea este pur retorică din punct de vedere politologic. pentru că nu recunoaşte nici legitimitatea şi nici dreptul la existenţă al unui partid concurenţial şi. procedeele lor de înregimentare nu aveau în general nimic comun cu persuasiunea sau cu aderenţa liberă. dimpotrivă.nu s-a răspuns. în consecinţă. Asemenea organizaţie. organică a societăţii. îl legitimează. nu poate fi un partid politic în sensul modern-normativ al cuvîntului. Artificialitatea de fond a regimului comunist.

a tuturora şi a fiecăruia în parte. de cea germană (Partei) sau chiar de cea rusească (partiia). Sigmund Neumann. este interdependentă. adverse. The Press of Chicago University. pentru că genetic partidele sînt legate întîi de social şi abia apoi de juridic. plină de sens cu etimonul ei. de cea franţuzească (parti). aflate în luptă permanentă. p. Partidele sînt deci . Din perspectiva relaţiilor dintre ele. latinescul pars. Or. Această precizare este de importanţă capitală din perspectivă democratică. întrucît îndeplinesc o funcţie de integrare politică. Recunoaşterea constituţională explicită este însă tardivă în raport cu existenţa fenomenului partizan (abia constituţiile elaborate după cel deal doilea război mondial o fac86). un întreg. nu sînt . Este şi acesta un argument de a recunoaşte preeminenţa explicativă a sociologiei în raport cu dreptul privitor la fenomenul partizan. omnipotent al partidului bolşevic. fie într-o formă cvasi-cutumiară fie în explicite prevederi constituţionale. fie că e vorba de vocabula românească (partid). 1975). prima lege fundamentală în care partidul politic îşi află recunoaşterea este Constituţia sovietică din 1924. Introduction à la politique. În concluzie. ci şi complementare. în funcţie de conjunctură. deoarece existenţa lor. să fie complet inversată: de ce nu s-a prăbuşit mai devreme. Partidele. întregul nu poate fi reductibil la o singură parte decît cu preţul mutilării.pentru că nu pot fi din motive ontice .ca să folosim din nou cuvintele aceluiaşi cercetător . 396. în ofensivă sau defensivă. expresia “pură” a “suveranităţii poporului”. de a se recunoaşte ca atare. Evident că ea stipula “rolul conducător”. . vitală.numai rivale. a păstrat totuşi o legătură profundă. 86 Ca o curiozitate. cum formula Maurice Duverger. care devenea astfel organ constituţional suprem. Realizarea acestei coexistenţe antrenează în cele din urmă o recunoaştere constituţională a partidelor în multiplicitatea existenţei lor. Modern Political Parties. obligă un partid la convieţuire cu celelalte. Approaches to Comparative Politics (Chicago.şi într-o relaţie de parteneriat (partnership)85. p. 183. ci şi. cuvîntul trimite în toate cazurile la ideea de parte dintr-un întreg. cum observa Sigmund Neumann84. partidele nu sînt deci numai partide contra.48 ciuda autonomiei conceptual-semantice pe care uzul politologic i-a conferit-o de-a lungul timpului. 85 Ibidem. Ele nu sînt. de cea englezească (party). deci mai multe partide. partide pentru. p. 395. Căci simplul fapt de a fi parte. presupune în chip firesc mai multe părţi. în cazul nostru un sistem politic sau un sistem de partide. doar “armate politice”83. de ce a durat atîta? 83 84 Maurice Duverger. făcînd parte dintr-un sistem.

în baza dreptului la asociere pe care democraţiile îl stipulaseră încă de la începuturile lor. apărătoare deci ale unor interese sociale înguste.. pune principiul voinţei politice generale într-o situaţie imposibilă.organizaţii simultan protective. că partidele sînt . la rigoare. din perspectiva sistemului de partide. se poate spune cu temei istoric că recunoaşterea de drept a urmat cu sensibilă întîrziere unei existenţe de fapt. faptul. a admis abia în 1969 ca pe listele electorale să se înscrie apartenenţa partinică a candidaţilor). Modelul de abordare clasic este cel propus de Duverger în binecunoscuta sa operă Partidele politice. Structura partidelor politice. partidele politice sînt (. Negulescu observase avant la lettre cu agerime nu numai faptul că partidele politice sînt asociaţii cu caracter public (v. şi promoţionale. adică dimensiunea organizaţională. Vom trata pe rînd în cele ce urmează aceste dimensiuni. trei dimensiuni rămîn esenţiale pentru conceptul de partid politic: aceea formală (organizaţională). în sensul dreptului public.. de grup. op. contradicţii imposibil de soluţionat în interiorul unei doctrine pure a suveranităţii poporului. Raţiunile acestei defazări ţin de contradicţiile de ordin constituţional pe care le-ar fi adus recunoaşterea constituţională promptă a partidelor.. Dimensiunea formală.cum deja am arătat . cit. Cu toate acestea. 74). .ca să folosim iarăşi termenii lui S.. care nu are practic o constituţie. coerent şi consistent. ideologia este un criteriu de diferenţiere cu adevărat redutabil. ţintind la restructurări ale sistemului social.) organele de căpetenie ale vieţii constituţionale” (op. truvabilă pretutindeni. pe care vechea concepţie a suveranităţii nu o putea soluţiona.P. recunoaşterea lor juridică. a fost . ci şi natura lor constituţională: “În organizarea democratică a statelor contemporane. Partidele aveau drept la existenţă ca organizaţii de drept public 87 mult înainte de recunoaşterea lor constituţională.o preocupare constantă a sociologilor.49 Dacă însă recunoaşterea constituţională este atît de tîrzie (Marea Britanie. mai mult. cit. aceea teleologică (exerciţiul puterii) şi cea ideologică. p. 87 P. p. 77). ambele ierarhice: criteriul organizaţional propriu-zis (adică cel impus prin statutele partidelor) şi criteriul participării individuale. de pildă. chiar dacă nu în toate cazurile explicit. Neumann . este totuşi mai veche. Se poate deduce că. Sociologul francez are în vedere două criterii. ceea ce nu-i conferă o pondere identitară mai redusă.

formînd îndeobşte o dreaptă. formulînd ideea în termeni aproape identici cu cei pe care îi va folosi partidologul francez: “el (partidul politic . cu nume . cel puţin. Cel care a utilizat însă motivul cercurilor pentru analiza structurilor de partid a fost. la acest nivel. sînt partide conduse de un sever principiu centralist şi partide unde principiul subsidiarităţii este suveran. celule. partidele catolice şi democrat-creştine.) este format din diferite cercuri-cerculeţe. comitete naţionale. foarte diversă şi. care se reflectă prin apariţia înlăuntrul lui a diferitelor grupuri de interese. ca să ne mărginim numai la aceste exemple. ireductibilă la un model structural.50 În primul caz. consilii. . grupuri-grupuleţe care pot fi concentric coordonate. 88.foarte diferite. este însă sensibil mai veche. adică din punct de vedere statutar . "măsoară" gradul de participare şi de 88 Dimitrie Gusti. se poate totuşi aprecia că există o stratificare piramidală a instanţelor executive.n.n. secţii.).. dar invers proporţional. miliţii etc. birouri. De exemplu. în plan orizontal însă realităţile organizatorice sînt cu adevărat imposibil de modelat date fiind principiile organizatorice fundamental diferite care structurează un partid sau altul.evident . Nu există însă o structură general valabilă pentru toate partidele. Maurice Duverger. pe care acesta o formulează. Deşi morfologia organizatorică a partidelor este foarte bogată. diferenţă care antrenează soluţii organizatorice diametral opuse. în consecinţă. cum spuneam.teoretic.o veritabilă separaţie a puterilor. Sociologul francez a sesizat existenţa unor cercuri concentrice care. inventivitatea organizatorică dovedinduse inepuizabilă. stratificare ce-şi are originile într-o adunare generală sau larg reprezentativă. G. op. În principiu. alegerile libere domnesc la toate eşaloanele. cit. Dimpotrivă.şi partidele agrare din nordul Europei. o stîngă şi un centru”88. au fiecare în parte organigrame care nu pot fi reduse la o structură comună decît cu riscul deformării. este vorba de un sistem de instituţii complexe şi variabile de la un partid la altul atît pe verticală (congrese.) cît şi pe orizontală (comitete.V. Dimitrie Gusti le-a semnalat existenţa. răspunsul lui Maurice Duverger pare viabil.cu un fundament mai puţin obişnuit. deci. “Teoria cercurilor” de participare. p. Fondatorul şcolii sociologice româneşti subliniază deci eterogeneitatea politică a unui partid. În privinţa participării indivizilor la viaţa organizaţiei. dincolo iarăşi de diferenţele care pot exista. în funcţie raza lor. căci este constituit pe baza sindicatelor şi a cooperativelor . Partidul Laburist din Marea Britanie . la acest capitol partidele sînt foarte eterogene. pot avea forţe centrifuge. menite să atenueze caracterul personal al liderului/liderilor şi unde există . secretariate etc. dar şi centripete.

De asemenea. cercul aderenţilor (membrii de partid de rînd). schimbările de ordin organizatoric ţin de hotărîrile interne ale partidului. nu este aceeaşi pentru toate partidele. apoi. aducînu-i cîteodată sprijinul lor. militanţi. Aceste cercuri concentrice nu sînt însă aidoma peste tot. permanenţi. trebuie arătat că nici organizarea internă şi nici structurile de origine electorală ale unui partid nu sînt perpetue. 18-49. deşi uneori sînt. cercul partizan ("maşina". 89 90 Maurice Duverger. aşa cum remarca Maurice Duverger: “ea desemnează realităţi diferite la comunişti şi la radicali. ele nu lipsesc. tot din perspectiva abordării structurale. În acelaşi timp. cercul cel mai restrîns. sînt şi cele două modele opuse de organizare a partidelor asupra cărora am stăruit mai înainte: modelul birocratic (oligarhic) şi modelul stratarhic. motiv pentru care fidelitatea lor politică este mai capricioasă. şi în fine. la Partidul Socialist francez şi la Partidul Laburist britanic. Dimitrie Gusti. căci avea în vedere tocmai această mobilitate organizaţională şi de structură. cel al propagandiştilor/liderilor (compus. p. Les partis politiques. electori. "aparatul". dar care rămîn în afara organizaţiei şi a comunităţii de partid). într-un fel. de pildă. Legată de această distincţie a diferitelor cercuri de apartenenţă la un partid este şi aceea a diferitelor cercuri care luptă pentru putere în interiorul formaţiunii: cercul guvernamental (în condiţiile în care partidul se află la putere). cu personalul adiacent). iar pentru partidele americane. Şi chiar dacă acestea din urmă nu sînt în general spectaculoase. cercul parlamentar (cînd partidul are reprezentare parlamentară). Dimitrie Gusti avea toată dreptatea cînd scria că un “partid politic este un proces social şi nu o stare socială”90. . imediat inclus în acesta. op. care include la rîndul lui cercul sensibil mai redus al militanţilor (format din cei care-şi asumă lupta partizană). mai sensibili la crizele pe care le cunoaşte partidul şi la evenimentele din viaţa acestuia.51 solidaritate: există mai întîi cercul larg al simpatizanţilor (care sînt favorabili partidului. p. aderenţi. se pot distinge cercuri încă mai concrete: lideri. cit. desigur. din profesioniştii politici ai partidului). 88. electorii fiind mai instabili decît aderenţii şi. simpatizanţi. ea nu înseamnă chiar nimic”89. Din perspectiva poziţiei şi după nivelul de apartenenţă la un partid.. Maurice Duverger este de părere că evoluţia numărului de electori şi cea a numărului de aderenţi nu sînt legate. 82-160. Noţiunea de membru de partid (membership). cercul local. Dacă lucrul acesta este evident pentru cercul parlamentar sau guvernamental.

în virtutea credinţei în validitatea unui statut legal şi a unei «competenţe» pozitive fondate pe reguli stabilite raţional. 114. charismatică şi legal-raţională . ci de către forţe endogene . Emergenţa şi consolidarea partidelor trebuie căutate în acest tip de legitimitate a puterii. Evident că dimensiunea teleologică a partidelor se justifică teoretic prin doctrina suveranităţii poporului. . Max Weber a constatat deci că. p. după cum sînt toţi deţinătorii de putere care se înscriu în acest raport”91.se naşte dintr-o criză de legitimitate. căci o revendică justificat. Le Savant et le Politique. “se impune în virtutea «legalităţii». dimpotrivă. chiar dacă acestea rămîn ideal-tipuri şi dificil de întîlnit ca atare în realitatea sociopolitică. după părerea noastră.adică acela a cărui miză esenţială o constituie controlul unui teritoriu dat. de gradul său de ideologizare: saturarea ideologică (excesul de doctrină) împinge la un model oligarhic şi. Este aceasta tocmai puterea aşa cum o exercită «servitorul statului» modern. încrederea într-un şef mîntuitor sau salvator/salvaţionist şi. autoritatea fondată pe supunerea faţă de obligaţii conforme statutului stabilit.tradiţională. acolo unde doctrina este mai degrabă un stil decît o doctrină acaparantă asistăm la modelul stratarhic. supunerea la un ansamblu de reguli definite ca raţionale şi legale. nu pot exista decît trei relaţii ale cetăţeanului cu puterea pe care se fundamentează faimoasa "legitimitate": obişnuinţa de a respecta rutina şi trecutul. nu de către o forţă străină. caracteristic vremurilor moderne. Partidele îşi revendică legitimitatea de la acest principiu fundamental al deţinerii puterii. cu alte cuvinte. în consecinţă. Conflictul politic . De aceea partidele politice trebuie înainte de toate să convingă cît mai mulţi cetăţeni că programele lor sînt benefice şi că. pe care am expus-o în capitolul precedent. Bourricaud observa cu îndreptăţire 91 Max Weber. în fine. Dimensiunea teleologică. Fr. motiv pentru care ele sînt greu recognoscibile în viaţa politică. Acest ultim tip. Tipologia stabilită de celebrul gînditor german în privinţa formelor istorice de dominaţie . merită puterea.52 pliajul unui partid asupra unuia sau altuia dintre aceste modele ţine.este încă foarte actuală. trebuie mai întîi să revenim la formele de dominaţie şi de legitimitate propuse de Max Weber. teoretic. Pentru a înţelege cea de-a doua dimensiune a conceptului de partid. “Suveranitatea populară” sau “voinţa naţională” sînt totuşi concepte mult prea abstracte pentru ca să reziste ca atare la examenul realităţii.

Evident că partidele politice.că “este vorba mai puţin de a şti unde este voinţa generală cît de a determina care facţiune este mai puternică”92. Suveranitatea statului ieri şi astăzi (22. concepută ca putere. Ba. 17-23 ianuarie 1996). în zilele noastre. acţionînd în numele suveranităţii populare astfel ajustate. “Lupta pentru putere” ca şi “exerciţiul puterii” sînt deci reglate. “Filosofia suveranităţii este o filosofie a puterii. nr.mai exact urmăreşte protecţia indivizilor faţă de stat”94. majoritatea poate fi încă judecată ca fiind echivalentul voinţei generale. dar cu o condiţie: ca minoritatea. ideea autolimitării pe cîmpul ei de competenţă ne pare astăzi axiomatică. Ibidem. să aibă dreptul de a rămîne fidelă propriilor preferinţe. nu are nici o valoare sau. mai corect exprimat. Dacă ni se pare mai greu de confirmat ideea lui Bernard Boyer că filosofia drepturilor omului “conţine germenii contestării noţiunii de suveranitate”95. odată cunoscută decizia majorităţii. sub rezerva că ea va lăsa să treacă ceea ce nu poate împiedica”93. Dimensiunea ideologică 92 93 Fr. chiar dacă guvernarea aparţine unuia singur. ea va fi mereu împărţită între mai multe partide. nu are competenţa de a le limita în vreun fel. sînt un prim domeniu asupra căruia doctrina suveranităţii poporului. 94 95 . a constrîngerii. Bernard Boyer. în timp ce filosofia drepturilor omului este una a individului contra statului . “În acest caz. într-o democraţie. norme. Plon. 1961). posesia unei puteri absolute. că exercitarea ei este limitată de alte principii şi norme cu statut axiomatic. 399. Drepturile omului. cum observa mai departe sociologul francez. celui majoritar. Rousseau . n-ar fi imposibil. deşi. Mai mult. sublinia Bernard Boyer. prin caracterul lor universal. proceduri care exclud atît desfiinţarea adversităţii cît şi. 3. puterea se va dovedi întotdeauna redusă şi “decepţionantă”. p.J. Esquisse d’une théotie de l’autorité (Paris. 396. p. a cîştiga alegerile nu este chiar sinonim cu a cîştiga puterea în sens literal. legislativ. Democraţiile admit astăzi că noţiunea de suveranitate nu trebuie înţeleasă în sens absolutist. În acelaşi timp.53 pe urmele lui J. în schimb. de principii. într-o democraţie. fireşte. Ibidem. Bourricaud. pentru că. trebuie la rîndul să-şi limiteze puterea. respectiv. în loc să fie considerată ca o parte rătăcită de grosul turmei. exercitarea puterii în numele suveranităţii naţionale a cunoscut cîteva corecţii de esenţă faţă de principiul clasic.

chiar dacă aceasta nu le obligă deloc la disciplină sau coerenţă doctrinală şi chiar dacă . dată fiind această stilistică politică. corespund acestei definiţii largi. ca o concepţie totală asupra lumii. arbitraj internaţional. de riscantă (şi Partidul Republican şi Partidul Democrat sînt în fond liberale). lucrurile sînt comparabile. identitatea ideologică diferenţiată devine extrem de dificilă. ceea ce arată destul de limpede că identitatea ideologică nu este întotdeauna un criteriu cert de definire şi de diferenţiere a partidelor luate în sine. dimensiunea ideologică nu mai este la fel de edificatoare pentru conceptul de partid politic. pacifism etc. iar altele care-şi "uită" doctrina în cursul acţiunii politice. partidele capătă o identitate doctrinală Partidele care recuză ideologia sub motivul pragmatismului sau sub prestigiul profeţilor care vorbesc de “moartea ideologiei” sfîrşesc. o stilistică politică bine definită.54 În comparaţie cu dimensiunea structurală şi cea teleologică. ceea ce nu înseamnă cîtuşi de puţin că ea este neglijabilă. ba. o manieră de a fi care nu se confundă cîtuşi de puţin cu stilul de viaţă Tory. în fond. cu situaţia celor care se declară apolitici. se declară fără doctrină. căci aceasta înseamnă un stil de viaţă inconfundabil. Socialismul Partidului Laburist este puţin doctrinal. mai puţin inconsistente. mai vagă.n-au conştiinţa ideologiei (“moartea ideologiei” este. sui generis). Dar ideologia poate fi concepută şi într-o manieră mai generală. ca în cazul celor două mari partide americane. cîteodată. totuşi. care este luată de individul sau grupul care aderă la ea ca un ghid infailibil. deci. Partidele britanice. extrem de larg. justiţie socială. bunăoară. cum este cazul ideologiei marxiste. Totuşi. se poate apoi susţine că există un set de valori comune tuturor laburiştilor: egalitarism. în numele pragmatismului. în definitiv. chiar dacă pe alt plan.aşa cum arătam mai sus . Această fatalitate nu face însă ideologiile unor partide mai puţin alunecoase. poate. . adevărat. limitîndu-se la o simplă prevedere statutară privind socializarea mijloacelor de producţie într-un viitor destul de indefinit (clauza a IV-a din statutul său). îndeobşte cînd sînt la guvernare). ca un răspuns la toate întrebările. atunci ea caracterizează doar cîteva partide. Pe cît de inconsistentă poate fi ideologia la un partid sau altul (sînt partide care. de aceea. Dacă ideologia este definită ca un sistem de gîndire coerentă. la rigoare. adică cu stilul conservator. adică o societate semisocializată şi semi-capitalistă. prin a-şi asuma o ideologie. ea însăşi o ideologie. In acest sens. mai largă şi. referinţă amendată însă de numeroase alte texte care acceptă o societate mixtă. necanonizat în conţinutul politic. s-ar putea susţine că există o ideologie. apolitismul fiind şi el în ultimă instanţă o formă a politicii. a fi socialist în Marea Britanie are îndeajuns de multă acoperire. de la cele politice la cele metafizice.

în timp ce dreapta are devoţiunea valorilor naţionale. sînt astăzi apreciate de unii politologi ca neconcludente. Editions du Seuil. în timp ce ultimele acuză schimbarea că este prea radicală sau prea rapidă96. nu însă a tuturora. vehiculate în accepţiunea lui Fr. ea nu lipseşte niciodată. Les régimes politiques occidentaux (Paris. care au stat la baza tipologiei stînga-dreapta. că stînga este animată de valori internaţionaliste. Astfel. în ciuda relativităţii lor doctrinale. Este motivul pentru care s-a căutat înlocuirea criteriului doctrinal cu unul mai tehnic. proaspetelor democraţii est-europene. Proteismul ideologic este. lipsindu-le. mai operaţional. al stabilităţii. Alain Touraine este de părere că stînga ţine de raporturi. Toate acestea permit concluzia că. Funcţiile partidelor politice Raţiunea de a fi a partidelor politice constă . stînga şi dreapta devin aici adesea interşanjabile. în vreme ce drepta ţine de sistem.55 Prin raportarea unuia la altul/altele identitatea ideologică se developează însă mult mai clar. 1986). dimensiunea ideologică propriu-zisă capătă un plus de relevanţă prin această corelaţie pentru unele cazuri. de elan reformist etc. bunăoară. se va putea constata cîtă confuzie pot introduce aceste noţiuni dacă sînt aplicate la realităţile postcomuniste. referentul istoric de tip occidental. . În acelaşi spirit.în sensul. s-a spus la un moment dat (François Goguel.cum am văzut deja . dar rezultate exacte inverse în regimurile postcomuniste. tot o formă de ideologie. iar dreapta prin cel al ordinii. dar nicicum pentru toate. Fără a minimaliza 96 Jean-Louis Quermonne. admiţînd chiar conţinuturi ideologice pentru cei doi vectori politici . Ideologiile. Goguel sau în cea a lui Quermonne. -.în accesul la guvernare sau în cucerirea puterii. de relaţii sociale. stînga şi dreapta sînt încă operante şi chiar profitabile pentru analiza politică a multora din democraţiile occidentale. a establishment-ului etc. mai precis. Jean-Louis Quermonne este şi el încredinţat că partidele de stînga şi cele de dreapta nu se definesc atît prin ideologii cît prin "temperament politic": primele se plîng că schimbarea este inexistentă sau prea lentă. Mai mult. Concret. 1945) că stînga se defineşte prin imperativul schimbării. în definitiv.. Şi chiar dacă asumarea unei ideologii este în unele cazuri efemeră. cel puţin în sensul că astfel fiecare partid se poziţionează pe un eşichier ideologic din nevoia de delimitare. stînga şi dreapta. schimbătoare.

cînd se stabileşte o corespondenţă reciprocă între societate. Altfel spus. Căci. de triumful imaginii. Oricît de precar pare unora conţinutul opţiunii politice a cetăţenilor. partidele sînt . în afara partidelor. indiferent de mijloacele auxiliare utilizate în campaniile electorale.propaganda lor. funcţia curentă şi permanentă a partidelor este aceea de a asigura medierea între cetăţeni şi stat. Mon programme c’est le vôtre. în detrimentul personalităţii politice de calitate97). dar o realitate a acestei medieri între civic şi politic. dar în chip plenar în timpul alegerilor. de politica-spectacol. aceasta rămîne totuşi singura modalitate democratică de a cuceri puterea.56 dimensiunea teleologică. P.arată gînditorul român mai departe . partidele sînt numai cîteva. de victoria sau ascendentul medium-ului asupra mesajului. pe de o parte. care poate fi concepută totodată ca un funcţie ultimă sau unică. uneori cu maliţie nejustificată. (.susţin aceştia . contribuie cu putere la luminarea opiniei publice şi ajută astfel popoarele să guverneze efectiv 97 Ilustrativ rămîne în acest sens cazul lui Jean-Jacques Servan-Schreiber. P.)Pe de altă parte . de forma fără fond (se vorbeşte adesea în Occident de o "piaţă televizuală" şi de "formatul mediatic" pe care trebuie să-l aibă un om politic pentru a se impune în faţa electoratului.de puterea mediilor. Numai partidele pot oferi alegătorilor instrumentul eficient şi democratic de a organiza politic societatea. prin discuţiile contradictorii pe care le provoacă cu privire la problemele curente. celebrele cuvinte ale lui Winston Churchill 98 rămîn şi astăzi o replică plină de tîlc şi de dreptate. de percutanţa sloganului.. care într-o campanie electorală ar fi declarat în faţa alegătorilor săi: “Je n’ai pas de programme. de constrîngerile inerente pe care le impune "limba de lemn". "Doxocratizarea" alegerilor. şi chiar cînd nu e cineva fixat de mai înainte asupra lor se poate orienta cu mai multă înlesnire şi cu mai multă siguranţă. Nu există deci un alt mijloc. Negulescu sesizase foarte bine raţiunea de ordin practic pentru care partidele nu pot fi înlocuite în acest proces constituţional: “Pe cînd candidaţii pot să fie nenumăraţi.” 98 “Democraţia este cel mai prost tip de guvernare. şi partide politice.. care să permită cetăţenilor să-şi aleagă felul în care doresc să fie guvernaţi. între societatea civilă şi societatea politică. pe de alta.” . Partidele participă în chip esenţial. semnalată de atîţia politologi. este desigur o realitate. în absenţa acestor formaţiuni politice alegerile ar fi haotice. numai dacă le exceptăm pe toate celelalte. la actul cel mai de preţ al vieţii politice constituţionale: alegerea guvernanţilor.folosind un termen din informatică . înainte de toate. se poate totuşi spune că ea este mai degrabă un corolar care survine la capătul realizării altor funcţii. Aceasta este o funcţie de mobilizare care se manifestă tot timpul. votul fiind impus .interfaţa dintre societate şi stat.

Praeger. cit.n. Loweel. Din acest ultim punct de vedere. AppletonCentury Crofts Inc. A Preface (New York.n. care au fost multă vreme colaboratori apropiaţi ai lui François Mitterrand. Pierre Joxe. Louis Mermez. Aşadar. p. . acest partid nu părea să deţină atîţia guvernabili cîţi au apărut după această dată. Aceeaşi idee a fost susţinută în perioada interbelică de Edward Mc Chesney Sait: “funcţia partidelor (este . Primul secretar al Partidului Socialist. chiar lideri ai aripii non-mitterrandiste a partidului de dinainte de 1981.”99 Acestei funcţii bazal-constituţionale a partidelor. Membrii marcanţi ai Partidului Socialist. primul secretar al partidului. cînd se îndeplineşte actul esenţial al vieţii constituţionale. este cazul. Gree & Co. Înainte de 1981. Leon D. Lawrence A. Political Institutions. un partid este deopotrivă o şcoală de formare a celor care vor ocupa posturile guvernamentale şi parlamentare. Lionel Jospin (acesta candidat la alegerile prezidenţiale din 1995 din partea socialiştilor) etc. Epstein subliniază: “a structura votul este prima funcţie a unui partid politic într-o democraţie”102. François Mitterrand.) de a canaliza opţiunile opiniei publice înaintea alegerilor”101. Pierre Bérégovoy. Cazul Partidului Socialist Francez este foarte semnificativ în această privinţă. 100 Lawrence A. Laurent Fabius. s-au văzut în poziţii de guvernare dintre cele mai înalte. iar cel care fusese mult timp numărul doi în partid. Lowell. p.n. Mai aproape de zilele noastre.P. 1967). 1913).mai democratice. este de a face opinia publică să se concentreze asupra problemelor esenţiale şi de a propune electoratului soluţii clar definite”100. 102 Leon D. Political Parties in Western Democracies (New York. 45-47. 9. pînă într-acolo încît pare un ideal-tip weberian. p. 1938). Negulescu. op. de exemplu. ca Jean-Pierre Chevčnement sau Michel Rocard. fiindcă le dă puterea să ştie ce voiesc şi ce trebuie să hotărască în faţa urnelor. de pildă. 520. Între structurarea votului şi recrutarea personalului cu capacitate de guvernare există o relaţie foarte strînsă. veritabila lor raţiune de a fi. Epstein.dacă putem spune aşa . p. mai apoi. a devenit în 1981 preşedintele Republicii. în 1988.).. au obţinut posturi-cheie în stat. Pierre Mauroy. scria la începutul secolului nostru: “funcţia esenţială (a partidelor politice . 101 Edward Mc.57 prin ele însele. 99 P. Aceleaşi idei erau susţinute simultan pe meridiane . a devenit prim-ministru şi.n. atunci cînd el a condus partidul. lui Jacques Attali.. 70. Public Opinion and Public Government (Longamans. anul cîştigării alegerilor de către socialişti. filosoful român îi adaugă pe cea care ţine de eficienţa parlamentară (şi asupra căreia am insistat mai înainte). Chesney Sait..

Evident că.). Este cazul aşa-numitului marketing politic. Oamenii şi programele formează deci o unitate inseparabilă. The Comparative Study of Political Parties (New York.n. electorală. altceva) decît spun discursurile. în plus. 1976). contînd pentru imaginea partidului respectiv. reluînd-o mai tîrziu: “raţiunea lor (a partidelor . în 1976. Totuşi.) de a fi este crearea unei legături între guvernanţi şi guvernaţi”104. Toate partidele se organizează şi se mobilizează pentru a realiza un proiect politic global. data sa de naştere poate fi considerată mai veche. Însă funcţiile partidelor pot fi nu numai politice (activitate electorală. p. Proiectul acesta este purtătorul unei anume idei despre interesul general. mai mult (adică. 3. Political Parties and Linkage. idee născută concret-istoric din conflictele sociale majore. Mai mult. au apărut chiar ştiinţe sociale consacrate exclusiv acestui subiect. 3. Kay Lawson stăruie în această idee. dintre toate instituţiile şi organizaţiile bazate pe libertatea de asociere. 1980).). activitate de mobilizare etc. despre binele public. unii cercetători apreciind că această disciplină a apărut în 1936. Se cuvine remarcat că partidele politice sînt ajutate astăzi să-şi exercite funcţiile de specialişti în diverse ştiinţe sociale. Acest proiect politic este mai mult decît un simplu program. în ipoteza că acesta iese victorios în alegeri. privite în concreteţea lor. pentru că ele au o raţiune politică. p. numai partidele aspiră în mod deschis şi neechivoc “să asigure legătura (to link) între mase şi puterea publică prin a-şi plasa reprezentanţii organizaţiei lor în posturi în care ei pot exercita această putere în numele maselor”103. 104 Kay Lawson. cu prilejul campaniei electorale a lui Franklin Delano Roosevelt. Marketingul politic în S. Kay Lawson observa. liderii naţiunii. a 103 Kay Lawson. întrajutortare. funcţiile partidelor se leagă în chip organic de acest proiect politic fondator şi de oamenii care sînt purtătorii acestuia. mai mult/altceva decît chiar doctrina. Yale University Press. Saint Martin’s Press.U.58 liderii "sistemului politic în miniatură" pe care îl constituie un partid devin. . organizare de sărbători etc. ci şi sociale (asistenţă.A. apărut relativ recent şi devenit rapid o unealtă a comunicării politice indispensabilă. că. nu sînt valabile pentru toate partidele. Acestea din urmă sînt totuşi de cele mai multe ori reductibile la cele politice. aceste funcţii sociale nu sînt autentice şi. A Comparative Perspective ((New York. n. activitate de control şi de presiune asupra autorităţilor. Oricum.

Din acest punct de vedere. Apariţia televiziunii a avut un impact decisiv pentru constituirea acestei discipline. .F. Marketingul politic este prin excelenţă un marketing electoral. Pentru specialistul francez. Televiziunea a devenit liderul mediilor. Sloganuri precum I like Ike (al preşedintelui Eisenhower). mijloacele publicitare (afişele.. chiar anti.) sau relaţiile publice ale candidatului sînt deopotrivă preocupări ale marketingului politic. Dar obiectivul general este comunicarea. cu o forţă a mesajului extrem de puternică. government relations (relaţii cu guvernul). cu un minimum de mijloace. Le marketing politique (Paris.şi. mai mult decît presa scrisă. p. 13.téléctions). Pentru Franţa. sloganul este traducerea cea mai simplă şi mai percutantă a axei de comunicare aleasă.lobbying (lupta împotriva unor grupuri de presiune). stilul. diagnosticul sociopolitic este scopul esenţial al marketingului politic. a "profitului politic". Toate acestea sînt motive suficient de 105 Michel Bongrand. de fapt. Se spune adesea astăzi că omul politic este un "om de imagine" şi că alegerile sînt de fapt tele. acţionînd totuşi în strînsă legătură cu aceasta. spoturile video etc. documentele imprimate. Oui ŕ la France sau La majorité c'est vous (ale preşedintelui Charle de Gaulle). stă la baza "terapiei" pentru ridicarea "randamentului electoral". în America se vorbeşte nu atît de marketing politic cît de political consultant (consiliere politică). Acestea sînt desigur exagerări. lobbying (organizarea grupurilor de presiune). marketingul politic se naşte abia în 1965 cu ocazia campaniei pentru alegerile prezidenţiale. Président de tous les Français (al preşedintelui Georges Pompidou) ori La force tranquille (al preşedintelui François Mitterrand)sînt veritabile concepte care poartă conţinuturi foarte bogate. Oui ŕ de Gaulle. de a optimiza numărul sufragiilor prin cîştigurile din timpul 105 campaniei” . de a-l face cunoscut celui mai mare numări de alegători şi fiecăruia dintre aceştia.alegeri (în franceză: élections . însă. limbajul.U. public affairs (afaceri publice şi relaţii cu administraţia). 1986). Michel Bongrand dă chiar o definiţie academică marketingului politic: “un ansamblu de tehnici avînd menirea de a favoriza adecvarea unui candidat la electoratul său potenţial. De asemenea.59 cunoscut deja o dezvoltare ramificată. dacă este stabilit corect. P. Let's make America great again sau Time is now (ale preşedintelui Reagan). dar ele arată destul de bine locul pe care televiziunea îl ocupă într-o societate modernă. de a crea diferenţa faţă de alţi concurenţi şi adversari . întrucît acesta.

trebuie să existe antreprenori politici. Este însă de asemenea necesar ca producătorii (partidele) de bunuri specifice să întîlnească acei clienţi sau consumatori care să aprecieze produsele pe care ei le oferă. Holt Rinehaut & Winston. (4) "integrarea societară prin satisfacerea şi concilierea cererilor de grup sau prin asimilarea unui sistem comun de credinţe sau de ideologie". (2) "conceperea programelor şi a politicilor pentru guvernare". Anthony King a făcut o analiză exhaustivă a funcţiilor partidelor pe care ştiinţele politice le-au inventariat de-a lungul timpului. este suficient să amintim că Uniunea DemocratCreştină (CDU) a făcut din directorul său de marketing noul său secretarul general. Mai mult încă. pentru a vedea aprecierea de care se bucură această disciplină. periodice şi relativ stabile. Pieţele politice sînt definite ca locuri în care se schimbă produse politice contra sprijinului politic (material sau simbolic) şi al voturilor. reglementate. (6) "funcţia de contra-organizaţie"106. al programelor specializate. deci pentru a se realiza o structură a schimburilor. Modern Comparative Politics (New York. În realitate. (3) recrutarea liderilor politici. Merkl. pp.60 convingătoare pentru ca mai toate partidele mari din Europa şi America să aibă astăzi o direcţie de marketing politic. stabilind că acestea pot fi reduse la şase tipuri fundamentale: (1) structurarea votului. 1970).dreptul de a interveni în acest tip de competiţie simbolică în care lupta se dă în numele ideilor. (2) integrarea şi mobilizarea marelui public. (3) "coordonarea şi controlul organelor guvernamentale". Trebuie însă precizat că toate acestea sînt în primul rînd funcţii ideale. Partidele sînt deci simultan producători şi produse în cadrul unor tipuri particulare de pieţe pe care cercetătorii le-au numit pieţe politice. H. Pentru ca o astfel de piaţă politică să funcţioneze. (5) determinarea politicilor publice şi (6) coalizarea intereselor.şi cărora le este recunoscut în mod social . Merkl a propus regruparea şi redefinirea acestora în alte şase categorii funcţionale: (1) "recrutarea şi selectarea personalului conducător apt pentru posturile guvernamentale". partidele nu execută în mod necesar toată 106 P. H. P. adică indivizi care revendică . 105-110. (4) organizarea guvernării. . (5) "integrarea socială a indivizilor prin mobilizarea sprijinului lor şi prin socializare politică".

Inter Nations. Librairie Armand Colin. 1971). 1978). . al Land-urilor şi al comunelor. ceea ce echivalează cu definirea funcţiei fundamentale. sau. p.introducînd obiectivele politice pe care le-au elaborat în procesul formării voinţei statale. Les partis politiques (Paris. pot să nu exercite nici una. În această privinţă. trebuie depăşit inventarul activităţilor şi rolurilor lor concrete şi asumate. la alegerile de la nivelul Federaţiei. prin desemnarea de candidaţi. . pentru a analiza consecinţele obiective şi observabile ale acţiunii lor”108.influenţînd evoluţia politică prin intermediul parlamentului şi al guvernului. ca fiind cea mai importantă. veghind la o constantă şi vie legătură între popor şi organele statului”107.participînd. . întrucît partidele sînt veritabilele relee pentru voinţa politică a societăţii sau a unor segmente sociale precum comunităţile religioase sau etnice. necesar dreptului constituţional.stimulînd şi aprofundînd educaţia politică. După ce defineşte partidele ca “un element constitutiv. . Pentru a releva acest lucru. . Jean Charlot. al ordinii fundamental liberale şi democratice”. prevăzînd apoi modalităţile concrete de realizare a acesteia după cum urmează: -” influenţînd formarea opiniei publice. Dincolo însă de posibilele funcţii concrete şi variabile.formînd cetăţeni capabili să-şi asume responsabilităţi publice. cîteodată. Această funcţie este congruentă cu funcţia constituţională sau constituantă pe care un partid politic o îndeplineşte într-un sistem politic. Este totuşi o funcţie depistabilă într-o formă sau alta aproape în fiecare caz: aceea de mediere. Legea privind partidele politice (Parteiengesetz) din 24 iulie 1967 se constituie într-un veritabil statut al multipartidismului. trebuie “să se depăşească studiul intenţiilor lor subiective. Pareiengesetz stipulează că partidele “concură la formarea voinţei politice a poporului în toate domeniile vieţii publice”. cum spunea un partidolog. Thenée Druck. . partidele contribuie în chip fundamental la echilibrul sistemic al unei societăţi democratice. al scopurilor lor mărturisite. . În această privinţă merită să fie menţionată concepţia germană care are o impecabilă elaborare constituţională.promovînd participarea activă a cetăţenilor la viaţa politică.61 gama acestor funcţii. ba. Ea apare. cel puţin din perspectiva sociologiei. sau altele care li se atribuie. partidele sînt în mod paradoxal mai puţin importante în sine pentru echilibrul 107 * 108 * *Parteiengesetz (Bonn. 45.

el era foarte atent la moravuri.cum spunea un cercetător . Ceea ce este capital pentru acest echilibru este sistemul de partide. ca neîntrecut moralist. Criteriul care discerne între un tip şi celălalt nu este însă. care în De la Démocratie en Amérique. evident. vorbeşte stăruitor de "partide mari" şi "partide mici". Interesul particular. complementaritatea de conţinut a acestuia cu interesul particular. el nu se putea lăsa intimidat de retorica interesului general. ci principiile pe care se întemeiază şi moralitatea politică adiacentă. Există deci o funcţie fundamentală care transcende oricare partid luat separat şi care este realizată de toate partidele împreună. avînd nostalgia lumii vechi (dar şi deplina înţelegere a lumii noi. pe primul termen. Aceste partide au.” Tocqueville exprimă prin aceste cuvinte subtila dialectică a interesului public şi a interesului privat. legat atît de cantitate. S-ar putea spune că pentru Tocqueville grands partis sînt de fapt great parties. dar accentul cade. sugerînd. Căci democraţia nu rezidă în partide . se ascunde aici cu mai multă abilitate sub voalul interesului public.ci între partide. după ce constată că aceste formaţiuni sînt “un rău inerent guvernărilor libere”. care joacă întotdeauna cel mai mare rol în pasiunile politice. Cu alte cuvinte nu dimensiunile sau numărul de aderenţi fac un partid mic sau mare. pluralitatea lor auto-organizată. ideilor şi nu oamenilor. dar şi ca spirit care înţelege raţiunile profunde ale liberalismului. Căci iată cum defineşte el partidele mari: “Numesc partide politice mari pe acelea care se ataşează mai mult principiilor decît consecinţelor lor. Faptul că există de obicei coincidenţă între calitatea principiilor unui partid şi mărimea sa fizică ţine cumva de relaţia cauză-efect. convingeri mai reale. sînt fără credinţă politică. pasiuni mai generoase. ci mai degrabă de calitate. cu o rară ştiinţă a măsurii şi a gustului. Cum Tocqueville era un aristocrat.62 politic al unei societăţi. ajunge cîteodată chiar în situaţia de a se ascunde de privirile celor care-l însufleţesc şi îl fac să acţioneze. generalităţilor şi nu cazurilor particulare. dimpotrivă. Prin contrast. o alură mai sinceră şi mai îndrăzneaţă decît celelalte. Alexis de Tocqueville. aşa cum s-ar părea la prima vedere. caracterul lor este impregnat de un egoism care se produce făţiş cu fiecare din actele lor. în general. Ele se încălzesc mereu la frig. adică în relaţia dintre partide. Cum ele nu se simt elevate şi susţinute de mari obiective. în cea mai bună tradiţie franceză. iată cum descrie el cealaltă categorie de partide: “Partidele mici. limbajul lor este . realizînd cu luciditate ceea ce se pierdea şi ceea ce se cîştiga prin trecerea societăţii de la aristocraţie la democraţie). Tipologii ale partidelor S-ar putea spune că prima tipologie a partidelor politice aparţine părintelui politologiei moderne. trăsături mai nobile.

Tipologia lui Tocqueville (o sintagmă cum nu se poate mai rebarbativă dacă o raportăm la expresivitatea desăvîrşită a stilului tocquevilleian) nu este însă doar literar-portretistică. emanaţie a judecăţilor de existenţă. celelalte o pervertesc. veritabilele puncte de apogeu ale acestuia. Union Générale d’Editions. Ea aparţine lui Maurice Duverger şi distinge între partide de creaţie interioară şi partide de creaţie exterioară.” Efectele sociale ale acestor două tipuri de partide sînt. de procedură. prezidenţială. Mijloacele pe care le folosesc sînt mizerabile. de aşezare socială. de ample răsturnări şi rupturi sociale. sînt cele care au apărut primele. datînd de la 1951. în rest fiind declinul (adică divizarea partidului naţional). dată fiind cariera politologică de excepţie pe care a făcut-o. căci fenomenul s-a petrecut numai în S. Tocqueville însuşi deplînge micimea partidelor americane din vremea sa şi evocă romantic grandoarea celor dinainte. 1963). respectiv. Partidele de creaţie exterioară (exterioară în raport cu 109 Alexis de Tocqueville. marilor momente revoluţionare. precizează filosoful. 1848 şi 1859 marchează spune istoricul .63 violent. De la Démocratie en Amérique (Paris. dar ele suscită mai mult atenţia istoricilor. micimea lor fiind reductibilă la rolul lor intrigant. 110-111. dar mersul le e timid şi nesigur. adică după rolul şi misiunea lor istorică. Din această perspectivă. bineînţeles. celelalte o tulbură întotdeauna fără profit”109. care doreşte să respecte puterea probatorie a argumentelor. de articulare a demersului politologic. diferite: “Marile partide bulversează societatea. unele o rup. Politologii preferă în măsura posibilului criteriile pozitive. dar cu experienţa şi învăţătura secolului dinainte. există o tipologie mai nouă. Aceasta nu înseamnă că ei exclud judecăţile de valoare sau că le acordă acestora un rol secund. la începutul secolului XX. Xenopol apreciază la fel partidele. "Partidele mari" sînt specifice. primele o salvează cîteodată zdruncinînd-o (en l'ébranlant). a partidelor se referă la societatea politică şi. adică cele de origine parlamentară şi executivă (mai bine zis. Experienţa istorică partizană era mult prea redusă în acea epocă (18311840) pentru a nu circumscrie partidele politice unui rol mai degrabă istoric decît politic. interioară sau exterioară. cele mici o agită. dar pe care deja o putem numi clasică. Este aici doar o chestiune de metodă. Originea. Dealtfel. iar cele "mici" perioadelor de calm. Aşa cum am văzut în capitolul rezervat genezei fenomenului partizan. pp.A. Evident că partide mari şi partide mici au continuat să existe de la Tocqueville încoace. La noi. anii 1821.U.măreţia "partidului naţional". .). societatea civilă. ca şi scopul însuşi pe care şi-l propun. criteriul fiind cel al genezei partidelor. partidele de creaţie interioară.

Diferenţa dintre aceste două tipuri nu este . ca o consecinţă firească. fiind dificil de plasat într-o categorie sau alta. francmasonerie).000 aderenţi pe care îi avea atunci. deşi prin aceasta par să fie mai aproape de partidele de mase. deoarece membrii săi erau atent înregistraţi şi contabilizaţi şi.”111 Încercînd să ilustreze aceste tipuri prin exemple existente în momentul analizei. . caută să înregimenteze aderenţi pe care să-i supună unei educaţii politice puternice: “Aderenţii sînt deci materia însăşi a partidului.). partidul se sprijină în mod esenţial pe cotizaţiile vărsate de membrii săi. (. Traité de sociologie. ceea ce permitea partidului să-şi finanţeze din resurse proprii campaniile electorale şi acţiunile de educaţie politică în scopul formării unei noi elite.F. cooperative). ci de structură. era totuşi un partid de cadre. Acelaşi sociolog a propus şi o altă clasificare a partidelor. Les partis politiques (Paris. constituite pe baza sindicatelor şi a cooperativelor. şi ele au apărut din grupuri sociale situate în afara sistemului politic propriu-zis: grupuri de presiune (asociaţii profesionale. 84.000 aderenţi. asociaţii de vechi combatanţi etc. nu însă defazate.. Librairie Armand Colin. Aceşti notabili sînt căutaţi fie datorită prestigiului. substanţa acţiunii sale.. Tipologia a fost criticată de unii politologi (precum Aaron Wildavsky) pentru considerentul că multe partide păreau să rămînă în afara acestei scheme generale. sau.. Uniunea Democraţilor pentru Republică.”110 Partidele de mase. în cazul partidelor laburiste. în vreme ce partidele de creaţie exterioară se nasc din structurile societăţii civile. la fel. În concluzie.arată Maurice Duverger . 111 Maurice Duverger. tome II (Paris. şi aceasta dobîndind o mare reputaţie: partide de cadre (cărora le-a adăugat ulterior partidele prezidenţiale) şi partide de mase. 24. P. p. în schimb. în ciuda celor vreo 16. societăţi de reflecţie sau de gîndire (secte religioase.U. Partidele de cadre “nu ţintesc să grupeze un cît mai ridicat număr de aderenţi. partidele de creaţie interioară ţîşnesc din structurile societăţii politice. de cantitate. cotizau regulat. p. 8-e édition.64 parlamentul sau cu alte puteri publice) sînt ceva mai tîrzii.o chestiune de număr. partidele catolice şi democratcreştine ocupă un loc cumva intermediar. 1960). era totuşi un partid de masă. folosind termenii zilelor noastre. pentru că fruntaşii săi aveau o certă reputaţie. 1973). ci să reunească notabili: calitatea lor este mai importantă decît cantitatea. De pildă. deşi avea în acel timp vreo 100. sindicate. modul lor de structurare indirect complică 110 in Georges Gurvitch (coord.) Din punct de vedere financiar. Duverger arată că Partidul Socialist Unificat (PSU). fie datorită averii care le permite să ajute la acoperirea cheltuielilor legate de campaniile electorale.

căci. aceste două tipuri nu sînt mereu şi peste tot operabile şi confirmate: în Statele Unite partidele de cadre n-au cunoscut concurenţa partidelor de mase.Christliche Demokratische Union) în Germania. de dreapta. Princeton University Press. De aceea în cadrul partidelor catch-all încap deopotrivă partide de stînga. Otto Kirchheimer a propus un nou tip de partid: "partidul agaţă-tot" (în engleză: catch-allparty.A. ca Uniunea Creştin-Democrată (CDU .Sozial Demoktatische Partei Deutschlands). mai exact. luate ad litteram. au dezvoltat demult un foarte eficient sistem de încadrare permanentă a alegătorilor. Partidele de acest tip nu sînt partide de reprezentare individuală.). Mai mult. precum partidele de mase. în franceză: parti attrape-tout sau parti de rassemblement)112.65 totuşi lucrurile şi fac apartenenţa problematică. au nevoie de explicaţii suplimentare şi diferenţiate pentru a le putea cataloga într-un fel sau altul. Meritul acestei categorii a lui Kirchheimer este acela că relevă caducitatea aşa-ziselor partide de clasă. foarte eterogene din punct de vedere sociologic şi. pornind de la criteriul modului de votare: partide suple (adică 112 Otto Kirchheimer. bineînţeles. între partide şi alegători s-au stabilit legături mult mai precise şi mai regulate decît în ţările europene. acestea nu există în realitate: nici un partid nu-şi recrutează membrii exclusiv dintr-un strat social (chiar dacă uneori există preponderenţe) şi toate partidele sînt impure sociologic. Este poate aici o explicaţie pentru care partidele americane au constituit o armătură mult mai puternică şi o organizare mult mai solidă la nivel local. Pentru a îmbunătăţi această tipologie. şi nici partide de mare integrare socială. LaPalombara & M. unică. Political Parties and Political Development (Princeton.U. in J. ale căror directive esenţiale sînt elaborate de comitete de notabili. Se poate întîlni însă o categorie asemănătoare chiar la cel expus criticii: Duverger a susţinut şi el existenţa unui tip intermediar între partidele de cadre şi partidele de mase: partidele indirecte. Weiner (ed. ca Partidul Social-Democrat din Germania (SPD . . ca Uniunea Democraţilor pentru Republică (UDR) în Franţa. The Transformation of Western European Party System. a căror diversitate organizatorică este foarte mare şi al căror rol rămîne limitat la cîteva ţări. Ele sînt mai degrabă partide inter-clase. fără o identitate ideologică precisă sau. partidele americane fiind dintotdeauna partide eminamente de cadre. exemplul american este sensibil diferit de cel european. ca partidele de cadre. sau de centru. chiar partidele agrare. în America. 1966). Sociologul francez a mai operat însă o distincţie între partide. Desigur. deoarece partidele din S.

(2)partide de militanţi.totalitare şi Pornind de la ideile tipologice ale lui Duverger Kirchheimer. O asemenea considerare are în vedere existenţa unei legături de dependenţă între cele două tipologii: partidele de cadre sînt suple şi partidele de mase sînt rigide.rigide . mai simplă: (1)partide de notabili. agrare. în timp ce partidele de alegători sînt în linii mari suprapuse partidelor catch-all. astfel încît inconvenientele nu se elimină prin această simplă redenumire. nici această tipologie nu scapă de dificultăţi. ca în cazul Partidului Radical Francez) se deosebesc nu numai de partidele de cadre tradiţionale rigide (cum sînt cele două partide britanice). indecizia şi aproximaţia continuînd să persiste. Pusă în analiză. Partidele indirecte (muncitoreşti/laburiste. cum sînt Partidul Conservator şi Partidul Liberal din Marea Britanie.66 partide care nu au disciplină de vot) şi partide rigide (care au o severă disciplină de vot).specializate . acestea din urmă fiind suple dar cu o armătură foarte solidă. unele partide din ţările subdezvoltate). ea cunoscînd multe excepţii. există partide de cadre rigide. acestea pot fi clasate în două sub-grupe: acelea în care participarea este specializată (majoritatea partidelor socialiste şi a partidelor democrat-creştine) şi acelea în care participarea se bazează pe înregimentare şi în care angajarea este totală. respectiv. Cît priveşte partidele de mase. Bunăoară. Dependenţa aceasta nu este însă perfectă. (3)partide de alegători. partidele de cadre tradiţionale suple (fără vreo disciplină de vot. . am putea obţine următoarea situaţie: PARTIDE DE CADRE: PARTIDE INDIRECTE: PARTIDE DE MASE: . Sintetizînd într-o schemă tipologiile lui Duverger.socialiste . chiar totalitară (partidele fasciste şi comuniste. acestea din urmă însă pot fi foarte bine partide de notabili/de cadre. Jean Charlot a propus o nouă tipologie. Partidele de notabili şi partidele de militanţi corespund întru-totul partidelor de cadre şi.catolice . partidelor de mase. chiar anumite partide democrat-creştine) constituie o categorie de mijloc care în unele cazuri ar putea fi relaţionată cu categoria partidelor de cadre. dar şi de partidele americane.suple . De asemenea. Această tipologie este apreciată de Maurice Duverger ca fiind la fel de importantă ca şi cea dinainte.

de care am amintit mai înainte. tabelul “O sinteză a contribuţiilor tipologice”). În lipsa ei. o tipologie clasică. Aceasta ar putea arăta în felul în care sînt prezentate pe pagina următoare (v. În concepţia lui Seiler. astăzi mai ales. Politique comparée (Paris. fenomenul partizan ar părea că se dezvoltă haotic. căci în general bogata morfologie a faptelor sociale respinge tratamentele clasificatoare. fără excepţie. este cea care separă dreapta de stînga. Şi chiar dacă pentru unele partide se poate considera definitoriu un anume versant. de cele ale lui Marx şi pînă la cele ale lui Duverger. valorificînd mai toate contribuţiile tipologice. sistematizarea de acest ordin este în acelaşi timp un imperativ teoretic. În fine. urban/rural. biserica/stat şi centru/periferie113. Ea s-a născut. ele îşi dovedesc din plin utilitatea teoretică. chiar dacă practic întîmpină obstacole uneori insurmontabile. imprevizibil. patru clivaje instituţionalizate stau la baza arborelui genealogic al partidelor: proprietari/muncitori. Căci. cum am mai arătat. afirmaţia că un partid este expresia unui versant al unuia din cele patru clivaje sociale este foarte riscantă. în revoluţia franceză de la 1789. Analiza lui Seiler este teoretic foarte provocatoare. care a încercat o abordare holistă. capricios. toate partidele. . sînt socialmente mixte. de la Maurice Duverger la Daniel-Louis Seiler. ceea ce desigur este departe de adevăr. în aceste condiţii. Trecînd peste inerentele aproximări şi ajustări ale tuturor acestor viziuni tipologice. familie construită deopotrivă prin analiza diacronică şi sincronică (v. Charlot şi Rokkan. în schimb. Aşadar. Fiecărui versant al acestor clivaje îi corespunde o familie de partide. Toate acestea justifică o sinteză a contribuţiilor tipologice. totul ar fi descriptivism şi conceptualizarea ar fi compromisă din start. dar din punct de vedere practic ea se loveşte atît de mai vechile inconveniente cît şi de alte noi. termenii fiind la începuturi o metaforă legată de o soluţie procedurală inventată ad-hoc pentru a 113 Daniel-Louis Seiler. această relaţie este foarte problematică. pentru altele. Armand Colin. Or.67 O tentativă temerară de a clasifica partidele după genealogia şi afinităţile lor ereditare aparţine lui Daniel-Louis Seiler. incomprehensibil. anexa III). După cum am văzut mai înainte. definită prin existenţa unor afinităţi care crează o relaţie de înrudire între acestea. întrucît fenomenul partizan este astfel tratat în organicitatea sa socioistorică şi politică. de nu chiar imposibilă. 1982). Obiectivul acestei întreprinderi taxinomice a fost acela de a clasa cît mai complet şi în mod comparativ partidele în funcţie de "familiile" pe care ele le-au constituit în mod obiectiv.

68 facilita numărarea voturilor în chestiunea veto-ului regal: parlamentarii aparţinînd aristocraţiei şi favorabili acestei prerogative O sinteză a contribuţiilor tipologice .

toate marile lupte de facţiuni au fost dualiste.. Mişcarea naturală a societăţilor înclină spre bipartidism. semnificaţia politică s-a păstrat şi a făcut o carieră pe care politologii nu o pot ignora. p. Maurice Duverger combate însă această amendare. Căci el recunoaşte că nu există în mod regulat un dualism al partidelor. (. 245. Dar aceste două ultime partide amînă la nesfîrşit unitatea mereu promisă. desigur. cel al atitudinii partidelor faţă de ordinea existentă. iar ceilalţi la stînga acestuia. Les partis politiques. dar aceasta nu poate fi o piedică în calea acestei tipologii duale. după Duverger. Anii '80 păreau să marcheze un abandon al eterogeneităţii formaţiunilor de dreapta.) De-a lungul istoriei..) De fiecare dată cînd opinia publică este plasată în faţa marilor probleme de bază. deoarece . În cazul. ceea ce 114 115 Maurice Duverger. în vreme ce stînga o contestă. de pildă. pp..“există întotdeauna un dualism al tendinţelor”. ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poli opuşi. ale căror filiaţii au fost destul de diferite. Ibidem. dreapta nu a fost niciodată încarnată într-un mare partid dominant şi structurat puternic. Criteriul propus de François Goguel pentru a distinge stînga de dreapta. au încercat s-o corecteze prin introducerea unui al treilea concept: cel de centru. Ei au încercat să dea acestui dualism un conţinut ştiinţific. Aceasta este echivalent cu a spune că centrul nu există în politică. nemulţumiţi de maniheismul inerent al acestei dualităţi.. cerînd schimbarea socială. (.69 monarhice s-au aşezat în dreapta preşedintelui Adunării. că stînga şi dreapta desemnează în primul rînd tendinţe politice de ansamblu. Conform acestuia. în mare măsură incongruent cu celelalte partide de dreapta. este probabil cel mai corect. dacă acceptăm. . Deşi această împărţire spaţială a fost fortuită.”115 Consideraţiile lui Duverger pe tema acestei tipologii sînt probabil adevărate.cum spune el . dreapta ambiţionează la prezervarea şi administrarea ordinii existente. evenimentul acestei aşezări fiind uitat pe parcurs. Adunarea pentru Republică (RPR) şi Uniunea pentru Democraţia Franceză (UDF). “centrul nu este altceva decît gruparea artificială a părţii drepte a stîngii şi a părţii stîngi a dreptei. în ciuda apariţiei unui nou partid. Mulţi cercetători. Frontul Naţional (FN). 245-246. Argumentele lui par viabile.”114 În concluzie. ci mai mereu într-o multitudine de partide. Sociologul francez se explică imediat: “Orice politică implică o alegere între două tipuri de soluţii: soluţiile intermediare se apropie de una sau de alta. contrar totuşi altor exemple occidentale. mai slabe sau mijlocii. al Franţei.

programatic. această tipologie se dovedeşte utilă. conformîndu-se de fiecare date unui model. că într-o căsuţa liberă se poate aşeza un partid anume şi numai acela. Este ceva asemănător cu tabelul lui Mendeleev: anumite raţiuni intrinseci politicului impun concluzia că în căsuţa cutare trebuie să fie partidul cutare şi. la rigoare. urmînd aceeaşi logică. nici în privinţa modului în care se compun social şi nici în cea a poziţionării lor pe eşichierul politic. în alte ţări stînga şi dreapta abia pot spune ceva despre tendinţele politice (în Marea Britanie. Forumul Civic. interacţiunile. de o necesitate imperioasă. modelator. UDF sincronizîndu-se rapid în a susţine candidatura gaullistului Jacques Chirac. la configurarea căruia ele înseşi contribuie într-o măsură mai mare sau mai mică. Simetriile care rezultă din dispunerea taxinomică a partidelor arată limpede că acestea nu au o libertate totală nici în ce priveşte naşterea lor. să confirme că dreapta franceză rămîne aceeaşi. Alegerile prezidenţiale din 1995 au arătat însă că dacă între RPR şi UDF relaţiile de înrudire sînt profunde. aspect deosebit de important. fireşte. Mijlocul anilor '90 pare. de un soi de fatalism. * * * Tipologiile de mai sus sînt un prim pas spre înţelegerea naturii profund sistemice a pluripartidismului existent într-o democraţie solidă. Forţa Unită."dreapta cezariană". Căci partidele nu există şi nu acţionează decît într-un univers politic precis. astfel se dovedeşte viabil. Nu este vorba. în Australia) sau chiar nu pot să spună nimic (este cazul S. adică prin prin dialog. dar care le este totuşi preexistent şi..70 confirmă tradiţia dreptei franceze. Renovatorii Opoziţiei. s-a dovedit inaderent la acest curent politic. Acest univers este constituit în . este cu adevărat decisiv. s-ar putea accepta totuşi că într-un anumit moment cele două mari partide americane se plasează simtetric pe axa stînga-dreapta). cît prin nevoia vitală de a se poziţiona. Ele par să existe doar în măsura în care locul lor e presupus cumva aprioric. Stînga şi dreapta se dovedesc însă mult mai puţin aplicabile altor sisteme de partide. ideologic. Multiplicarea de nume şi de sigle mai vechi sau mai noi (UDC. în schimb. UPF) mărturiseşte şi ea în spiritul acestei tradiţii politice. FN. ci pur şi simplu de un set de reguli care structurează un partid şi care-l relaţionează cu celelalte. fiind chiar extrem de intratabil. CLES.U. Acest ultim aspect. faţă de celelalte. Dacă în Italia. Renovatorii RPR-ului.cum numesc politologii francezi .A. recomandabilă. aşadar. dreapta liberală basculînd astfel spre . Astfel îşi defineşte identitatea. chiar şi după reformarea sistemului de partide. Căci un partid nu se defineşte prin ceea ce el afirmă monologal despre sine.

. Acesta. cuprinde partidele.71 chip esenţial din sistemul de partide. desigur. dar el este mai mult decît atît.

Jean-Marie Duprez. Abordarea lui sistemică are deci o motivare generală. destul de largă. Dictionnaire de sociologie (Paris. Nicole Gadrey. chiar imposibil de contestat este aceea a lui Condillac: “ordine în care diferite părţi se susţin mutual” 116. prin forţa lucrurilor. ca prim. pot fi tratate ca sisteme. de ordin deductiv. de la aderenţi şi pînă la lideri. rămasă însă şi ea. după cele expuse mai înainte. O definiţie minimală a sistemului în general care are deja istorie şi care ar fi greu. singurele înlăuntrul cărora ar putea fi plasate sistemele partizane. 116 117 118 Ibidem. toţi prinşi în clare structuri organizaţionale. Philippe Cauche. definiţia de mai sus acoperă din plin afirmaţia că acesta este un sistem. 5. p. Routledge & Kegal. . din teoria generală a sistemelor. un partid politic este prin excelenţă . chiar fundamental criteriu de identificare a unui sistem. că anumite grupuri sociale. care depind reciproc unele de altele în aşa fel încît formează un tot organizat”117. Or. cîştigurile cognitive pe care un astfel de demers le antrenează. criteriu subliniat de v. 1995).de un sistem partizan. Michel Simon.72 CAPITOLUL III DE LA PARTIDE LA SISTEME DE PARTIDE Partidele politice: sisteme şi subsisteme Se ştie. Este evident. Gilles Ferréol. Această perspectivă este însă mult prea generală pentru a face îndeajuns de sigură de sine concluzia existenţei sistemelor de partide.potrivit acestei definiţii largi . 1964). un sistem ca fiind un “ansamblu de elemente.o organizaţie socială. şi în special organizaţiile sociale. Dacă în general un sistem social este cum scria Talcott Parsons . desigur. care nu mai necesită demonstraţie. Pentru început. precum şi. într-o perspectivă mai restrînsă. Cît priveşte partidul politic luat în sine. Rămîne totuşi de probat măsura în care principiile teoriei generale a sistemelor se aplică la fenomenul partizan. The Social System (London. Interacţiunea elementelor componente. S-ar putea deci defini.după cum am văzut din cele expuse mai înainte . p.“o pluralitate de actori individuali aflaţi în interacţiune”118. materiale sau nu. astfel încît putem vorbi . că formaţiunile politice se presupun unele pe altele şi depind unele de altele. de la geneza istorică a fenomenului partizan şi pînă la tipologia partidelor. Armand Colin. atunci este evident că orice formaţiune partizană verifică din plin această definiţie. se cuvine deci să restrîngem genul proxim de la sisteme în general la sisteme sociale. Talcott Parsons. 259.

capabil de autoîntreţinere şi autodezvoltare. la fel de evident. că această interacţiune este reglementată de nişte principii care au ca efect optimizarea funcţiilor ansamblului partizan. 119 Sistemul este.) care posedă în mai mare măsură caracteristici sistemice decît grupurile sociale”120. tot din cele prezentate anterior.. tot în acest sens pot fi interpretate şi “stările” trans-individuale şi trans-structurale pe care un corp partizan le încearcă în exerciţiul luptei politice şi care.. Este. 120 . relaţiile formale sau statutare provoacă. avem de a face. apoi. Katz şi R. care se desfăşoară pe un larg registru psiho-social. cu indivizi. dar şi cu structuri organizatorice. evident. o “grămadă” sau un conglomerat trebuie să le îndeplinească pentru a deveni sistem.). pe care un ansamblu. alte relaţii. General Theory of Systems. (2) relaţiile dintre elemente sînt de asemenea identificabile. Ludwig von Bertalanffy119. adesea. Kohn. de scop.mai mult sau mai puţin substanţială. dar întotdeauna depistabilă . alegerile. fac “marca” partidului respectiv. precum şi la cele legislative.ca orice sistem social . prioritar. deci a partidului. În altă ordine de idei. în acest sens.73 însuşi fondatorul teoriei generale a sistemelor. stabilite de L. potrivit lui Ludwig von Bertalanffy. verticale şi orizontale. (1) elementele sale sînt identificabile. precum şi anumite relaţii ierarhice şi funcţionale. 309. Întradevăr. precum şi cu structuri informale. obligă acel partid la schimbări de natură relaţională. von Bertalanffy. din cele arătate în capitolele anterioare. “un complex de elemente în interacţiune” (v. p. în al treilea rînd. (4) complexul de relaţii existent la un moment dat se transformă ulterior în alt complex de relaţii. prin forţa lucrurilor. ceea ce afirmau D. dacă schimbă deci poziţia unui partid în viaţa politică. o trăsătură care se impune oricărui observator.un sistem deschis. (3) interacţiunile de acest ordin antrenează fatalmente alte interacţiuni. În fine. este. în Social Sciences. de exemplu. dar care se pot dezvolta şi într-o direcţie contrară celor codificate. anume că “organizaţiile sînt un tip sau o sub-clasă de sisteme sociale (. sensibil la variaţiile mai ample de mediu societal şi politic. am văzut că un partid politic este . este confirmat de asemenea de partidele politice.ideologică şi/sau de interes. dacă aduc victoria sau înfrîngerea. de regulă complementar. în cazul partidelor politice. Oportunitatea abordării sistemice a partidului politic în general rezultă şi din faptul că el îndeplineşte cele patru condiţii. o mulţime. altminteri relativ autonom. orice formaţiune partizană presupune în chip definitoriu o legătură .

Pentru ca sistemul să nu fie afectat. numit de specialişti “timp mort”: perturbarea nu se produce imediat la nivelul out-put-ului dat fiind faptul că prelucrarea din interiorul “cutiei negre” are nevoie de o anumită perioadă.ajustarea sau corectarea valorii in-put-ului. mărimea acestui “timp mort” variază. Apoi. dar nicidecum în ultimul rînd. feed-back-ul intră în funcţiune. spre deosebire de grupuri. The Social Psychology of Organizations (New York. în funcţie de valoarea perturbaţiei.structurile partizane sînt certamente mai stabile decît cele ale grupurilor. chiar şi în condiţiile unor variaţii ample de mediu. mai bine zis. p. ca orice ansamblu sistemic. în timp ce într-un grup social rolurile şi statusurile componenţilor sînt mai puţin definite. partidele au un grad de structurare mai ridicat. Cu alte cuvinte. Faptul că perturbarea pătrunsă în sistem nu se manifestă imediat prin out-put se explică prin existenţa unui timp de alarmă. uneori nedefinite. Evident. Ea subliniază că un partid politic. R. în fine. parametri optimi de funcţionare sau. sistemul avînd o anumită inerţie. D. altfel spus. Autoreglarea şi autodezvoltarea. dar în măsura în care ele sînt micro-partide). este un sistem in-put . identitatea sistemică. dealtfel. se poate spune că acestea “sînt sisteme deschise în care in-put-ul de energie şi transformările out-put-lui într-un următor in-put de energie constă în schimburi între organizaţie şi mediul său înconjurător” 121. partidele nu sînt comparabile cu micro-grupurile sociale. Această ultimă caracteristică este. Katz. 1966). 121 Ibidem. În al treilea rînd. John Willey & Sons. Sînt mai multe motive care susţin aserţiunea privind caracterul mai accentuat sistemic al partidelor în comparaţie cu grupurile sociale. . nefiind mereu aceeaşi. ca orice organizaţie socială. mecanismele adaptative şi de autoreglare ale formaţiunilor partizane sînt neîndoielnic superioare celor ale grupurilor. particularizînd ideea celor doi autori la formaţiunile partizane. partidul politic.de ce nu? . în partide acestea sînt întotdeauna precizate. 47.74 Evident.sînt comparabile.în limitele răgazului determinat de perturbaţie . ci cu macro-grupurile (sau . Şi. mai elaborate în comparaţie cu ale grupurilor. ajustînd valorile input-ului pentru a asigura stabilitatea întregului. definitorie pentru ideea însăşi de sistem. Kohn. este necesară . În primul rînd. funcţiile partidelor sînt mai clare.out-put. p. ceea ce le conferă un plus de eficienţă. caută prin mecanismele de autoreglare să-şi asigure în orice împrejurare. ca şi dereglarea sau chiar disoluţia structurală şi funcţională pot fi astfel explicate eficient: dacă apare un in-put perturbator. şi out-put-ul riscă astfel să sufere o schimbare negativă. Out-put-ul rămîne deci un anumit timp nemodificat. 16. definite. Extrapolînd sau. elaborate. În al patrulea rînd.

Fireşte. . profitabilă cognitiv. Or. An Introdution to Cybernetics (New York. stipulată de Ross Ashby. acest tip de abordare dă un plus de obiectivitate observaţiilor şi. mai mult. chiar dacă el nu-şi poate realiza nici una din funcţiile care-i dau raţiunea de a fi. în condiţii dintre cele mai ostile (sub un regim totalitar. Sau să avem în vedere imperativele de minimă transparenţă pe care le impune o lege a partidelor într-o democraţie. un joc al “umbrelor” de care observatorul va face foarte greu abstracţie. cu subiecţi individuali. partidele politice sînt cu certitudine sisteme deschise. prin care se poate observa un joc comportamental. pentru ca autoreglarea să se producă. ca metodă. a organului de decizie al partidului. Ce se petrece. totuşi. ipoteza existenţei regulatorului. birourile 122 Ross Ashby. Dar. concret. o “cutie” completamente “neagră”. comitetele de conducere. un feed-back pur nu există decît în sistemele închise. adică. nu este vorba de a pune la îndoială în vreun fel bucla feed-back-ului. într-o structură minimală. bunăoară). ca să dăm un exemplu de montaj. fie pentru că e păgubitor să procedeze astfel. Dacă funcţia acestuia “este aceea de a bloca transmiterea variaţiei în perturbaţie”122. un partid poate supravieţui. după cum se ştie din cibernetică şi din teoria generală a sistemelor. abordarea unui partid politic ca o “cutie neagră” este întrucîtva reducţionistă. 1963). chiar dacă au o considerabilă autonomie de funcţionare şi o capacitate de autoreglare dovedită în condiţii socio-politice destul de variate. ea este observabilă şi reală şi. şi de viteza sa reacţie . ci . în plus. fie pentru că nu poate. Între “legea de fier a oligarhiei” şi “legea stratarhică”. este ca şi confirmată. Desigur. în “cutia neagă” a partidului în condiţiile apariţiei unor factori perturbatori la “intrare” şi ce se vede din acest proces? Ca organizaţie socială. Numai că ceva din mecanismul ei intim “se vede”. 199.dacă putem spune aşa . aşadar. atunci este clar că o asemenea funcţie este exercitată tocmai de organele de conducere ale unui partid. total opacă.75 Aici este sarcina regulatorului. situaţie care face foarte ambarasantă justificarea acestei metode ca unicul instrument ce trebuie folosit. Pe de altă parte. p.o “cutie semi-transparentă”. cu o distribuţie destul de precisă a rolurilor şi statusurilor. adunările generale. În concluzie. este nevoie de un “timp de transfer” care să fie mai mic decît “timpul mort”. cu o ierarhie de “comandă” executivă şi cu structură de decizie. le înseriază într-o schemă explicativă eficientă. ambele cu scopul adaptării şi maximizării funcţiilor.pentru a da un răspuns adecvat depinde stabilitatea sistemului partizan. Science Editions. mai mult. altminteri se produce dereglarea. observatorul trebuie cumva să aleagă. Dar un partid nu este.

Nu însă orice perturbare a in-put-ului poate fi amortizată de regulator. fireşte. în propria homeostazie. în propriul echilibru. chiar dacă nu întotdeauna.întrucît regula se păstrează . ci şi ca subsisteme. ca orice finalitate a unui sistem. aceleaşi dimensiuni etc. (Avem în vedere. acestea din urmă putînd atinge chiar pragul extincţiei.tot în sine. relevanţa lui democratică este infinit mai mare.adică de capacitatea sa homeostazică . Se întîmplă astfel deoarece un partid acţionează într-un mediu politic format.de relevantă din punct de vedere democratic. ea nu este îndeajuns pentru a nu spune deloc . şi din alte partide.76 executive formează tocmai “dispozitivul de reglare” al organizaţiei partizane. nu de schimbarea completă a entităţilor partizane. cel mai frecvent fiind vorba doar de variaţia ponderii politico-electorale a partidelor. şi acestea sînt în general perturbatoare. într-o democraţie. finalitatea sistemului de partide fiind . de obicei rivale . în general rutiniere. în esenţă.ca partidele politice să nu fie abordate atît ca sisteme cît ca subsisteme în cadrul unui sistem mai amplu. rămînd de regulă. dar şi inedite. aceeaşi poziţie. în sine. Or. mediu caracterizat întotdeauna de o anumită dinamică.şi social. LaPalombara şi M. subliniată de mai toţi politologii. chiar dacă locul şi rolul lor în viaţa politică se schimbă de la o etapă la alta. nu experimentele sau aventurile partizane. momente de apogeu funcţional şi perioade de derută. adesea proteice şi/sau efemere. bulversante sînt totuşi rare. şi care rămîn insignifiante în economia jocului politic. Duverger la J. din perspectiva teoriei democraţiei. din punctul de vedere al finalităţii. partidele. Autoreglarea înfăptuită cu ajutorul feed-back-ului devine astfel comprehensibilă. Schimbările radicale. În schimb. fluxuri şi refluxuri electorale.) Această dinamică arată limpede că partidele nu trebuie tratate doar ca sisteme. căci de soarta acestuia . este chiar obligatoriu . mai mare sau mai mică. de la M. partidele cunosc creşteri şi descreşteri. Depăşirea pragului de “intrări” perturbatoare poate pune în primejdie homeostazia partidului dacă “dispozitivul de reglare” nu se declanşează ori se declanşează prea tîrziu sau dacă răspunsul de corecţie formulat nu este adecvat. Este unul din motivele pentru care în viaţa politică democratică partidele nu au mereu aceeaşi importanţă. ca organizaţii sociale. un partid este “rodat” cu un anumit tip de “intrări”. Mai mult. Căci partidele. Weiner).după cum deja se poate intui însumînd cele expuse pînă acum . dar mereu prezentă. au o considerabilă inerţie existenţială (durabilitatea este dealtfel o condiţie a existenţei partidelor. Care este aşadar structura înglobantă a partidelor? Neîndoielnic că aceasta este sistemul de partide. Finalitatea lor fiind. partidele importante din societăţile democratice. la nivelul propriei autoreglări.atîrnă chiar democraţia. Oportunitatea de a trata sistemic ansamblul .

bunăoară. Altminteri. Mişcarea Extraparlamentară Fidelă Naţiunii din Austria (aproximativ 100 de militanţi fanatici) etc. pînă la ignorarea completă a cerinţelor de ansamblu sau chiar la sfidarea lor (să ne amintim că unele partide.“ca o enclavă locală în curentul general de creştere a entropiei. le provoacă în viaţa politică britanică). partide neofasciste. Aceasta. dar nu ca politicieni. apărînd . în democraţiile occidentale de astăzi. The Human Use of Human Beings (Boston.ca să folosim cuvintele lui Norbert Wiener . şi de caracteristicile de ordin sistemic ale întregului pluripartid. ci ca delincvenţi). Houghton Mifflin.77 formaţiunilor partizane este dovedită. 1959). Blocul Olandez (cîteva sute de membri). un partid putînd foarte bine să existe sfidînd regula sistemică de ansamblu (cum se întîmplă cu unele partide de extremă dreaptă sau stîngă). Rezultă de aici că supraordonarea sistemului de partide în raport cu partidele nu are un caracter propriu-zis imperativ. căci şi în viaţa politică există tendinţa ca entropia să atingă o valoare maximă. Ele au deci autonomia lor subsistemică. p. Mişcarea Naţional Socialistă Daneză (la fel. a contra-participării unor partide. ce poate merge. Dacă în orice sistem social există “zone de acţiune liberă” din partea elementelor. bunăoară. foarte periculoşi. cîteva sute de membri). sistemul se poate resimţi de pe urma non-participării sau. căci dacă partidele recurg în exces la ea o fac pe propriul risc: acele partide nu mai contează politic. dar atunci el iese practic din joc cu voia sau fără voia sa. situaţie valabilă nu numai în teorie. cele extremiste. aşa cum vom vedea pe parcurs. acesta încercînd astfel să-l domine şi să-l reducă la propriul său nivel de organizare. dar mai toate se plasează la periferia jocului politic: British National Party (2000 membri). a creşterii haosului”123. Dar aceasta nu are relevanţă democratică. Sinn Fein. Un partid este supus deci la mari presiuni din partea mediului. au o funcţie anti-sistem). . cîteodată. acţiunea acestora dovedindu-se perturbatoare pentru homeostazia ansamblului pluripartid şi. se înţelege. este valabilă pentru o democraţie rodată. imună. dotată cu “anticorpi” pe măsură. abundă. perturbările pe care IRA şi aripa sa politică. Pe de altă parte. “liberă” de sarcina generală a sistemului. partidele politice ca elemente ale sistemului de partide nu pot face excepţie de la această regulă. pentru viaţa politică (a se vedea. mai ales. finalmente. Pentru aceasta el are nevoie 123 Norbert Wiener. Este motivul pentru care el tinde mereu să-şi îmbunătăţească organizarea şi să se dezvolte. mai pregnante şi mai numeroase decît cele ale unui partid politic. Rezistenţa Ariană Albă din Suedia (50-100 de membri. spectrul entropiei obligă partidele să-şi “amintească” des că sînt sisteme şi că au deci sarcina să supravieţuiască. 95.

legile de finanţare a partidelor etc. fiind . de pildă. înţeleasă ca “un nume pentru conţinutul a ceea ce se schimbă în lumea exterioară. ireductibile. chiar dacă acest lucru este mai dificil de observat (prevederile constituţionale. extrem de complexe. un sistem de partide este mult mai evident un sistem cibernetic. Mecanismul. de hipercomplex este un sistem de partide. Comparativ. Această însuşire arată că un sistem de partide este. Această trăsătură este subliniată şi de faptul că elementele unui sistem de partid nu sînt elemente simple.ele înseşi sisteme. Dacă partidele au ca elemente în primul rînd indivizii. ar putea încerca să-şi impună “legea” sa asupra ansamblului). căci ele ţintesc într-un moment secund la dezvoltare. într-un sens metodologic foarte general. Deşi identificabile ca elementele oricărui sistem. asemenea involuţiei sau blocajului funcţional. Cu 124 Iibidem. . ecuaţia de ansamblu. din punct de vedere cibernetic. numai astfel putînd lupta cu succes în faţa expansiunii entropice. tratarea lui ca o “cutie neagră” fiind mult mai îndreptăţită. În acest complex al identităţii partizane rezidă una din raţiunile pentru care un partid trebuie să uzeze de autonomia sa sistemică. reificat. aşadar. Sistemul de partide nu poate fi însă caracterizat de aşa ceva. să-şi impună regula sa supra-ordonatoare asupra tuturor partidelor. Toate acestea arată cît de complex. sistemele de partide au ca elemente entităţi trans-individuale. lucrurile se prezintă oarecum similar. legea partidelor. Or. Iar această “hegemonie” sistemică nu echivalează decît cu autoreglarea. în sensul că şi acesta are de luptat cu tendinţe entropice venite din partea sistemului social înglobant (sau chiar din partea unui partid care. acaparînd puterea. La celălalt palier. Dacă pentru partide auto-echilibrarea poate fi depăşită. cu un partid politic oarecare. pentru sistemul pluripartid noţiunea de dezvoltare nu are literalmente sens. Paradigma negentropiei (entropiei negative) bazată pe informaţie se verifică aşadar şi în cazul partidelor. prin propria complexitate.78 vitală de informaţie. avînd mai mult decît partidele un caracter de maşină cibernetică. al sistemului de partide. este acelaşi (prin informaţie. Sistemul de partide va încerca. 124. el “mulţumindu-se” cu autoreglarea. elementele unui sistem de partide complică. legile electorale. dimpotrivă. evident. Chestiunea esenţială pentru un sistem de partide este deci homeostazia. pe măsură ce ne adaptăm la această lume şi o facem totodată să simtă că ne-am adaptat”124).cum arătam mai sus . ci. dezvoltarea unui sistem poate fi tratată ca revers al echilibrului. sînt însă tot atîtea instanţe “informate” puse în slujba sistemului politic global existent). p.

din moment ce rămîne întotdeauna subordonat . sistemul de partid rămîne. un sistem deschis în ordine ontologică. la rigoare. Fireşte. Cele şase tipuri pe care le-a inventariat ca ocupînd spectrul de la stînga la dreapta . chiar dacă această tipologie nu aduce nimic nou sub raport conceptual. inexistenţa sau . ca oricare sistem social. faptul că. legat de aceasta.par a respecta mai mult sensul realităţilor politice democratice. o abordare nuanţată şi realistă a realităţilor pluripartide fiind obligată să renunţe la ea în foarte multe cazuri. În concluzie. Sintagma închis în sine trebuie luată deci numai metodologic. după cum am văzut în capitolul precedent. Ea permite o explicaţie viabilă a homeostaziei corpului politic. Este motivul pentru care Jean Blondel a fost nevoit să abandoneze această perspectivă binară atunci cînd a încercat să stabilească.societăţii înglobante. metodologic. foarte restrictivă. în sens strict cibernetic). fundamental. Punerea lor în evidenţă va deveni însă efectivă abia după analiza concretă a vieţii partizane. Lucrul acest va fi mai clar atunci cînd vom examina profilul ideologic al partidelor din democraţiile occidentale în . trei ar fi caracteristicile care justifică abordarea sistemului de partide ca un sistem închis: proprietatea feed-back-ului. Aşa cum vom vedea mai departe. nici n-ar avea cum să fie altfel. socialiste. după criteriul ideologic. Este vorba. de închiderea în sine care-i conferă pregnant caracteristicile “cutiei negre”. agrariene. de cvasi-impermeabilitatea la mediu a sistemului pluripartid şi. toate acestea “închid” cumva sistemul (evident.partidele comuniste. Tipuri de sisteme de partide Încadrarea dualistă a partidelor politice rămîne. tipurile de partide politice existente în democraţiile occidentale. autoreglarea şi finalitatea. În acelaşi timp. liberal-radicale. căci localizarea sa precisă este practic imposibilă (ubicuitatea pare să-l caracterizeze). a structurilor şi mecanismelor sale.inconsistenţa regulatorului. deci. în ciuda faptului că nu epuizează nici ea multiplicitatea concretă a partidelor din ţările democratice. este îndeajuns de revelatoare pentru existenţa unui echilibru funcţional al vectorilor politici din societăţile rodate democratic. creştine şi conservatoare . sistemul de partide şi sistemul social sînt într-o puternică interdependenţă.fie şi numai prin nişte “supape” care se deschid cînd şi cînd . această configuraţie.mai bine zis .79 alte cuvinte. sistemul de partide poate fi tratat cu mai multă îndreptăţire şi cu mai mult succes ca un sistem închis. acest eşichier general echivalează cu un nou nivel de analiză tipologică: acela al sistemelor de partide.

Aici se poate vorbi de un “sistem de partid”. Cînd filosoful francez vorbea de “regimuri de partid monopolistic” şi “regimuri de partide multiple”. p. cit. 127 . Ludwig von Bertalanffy. p. regimuri aflate într-o profundă opoziţie. între regimul politic de această factură şi regimul partidelor multiple diferenţa rezidă tocmai în faptul că acesta din urmă posedă ceea ce primul respinge: un sistem de partide. căci . pentru militanţii partidului comunist. Ibidem. Şi în acest caz se poate aplica.. adică spre probabilităţi crescînde de dezordine”127. paradigma “maşinii cibernetice”. Gallimard. p. “Partidele sînt. ceea ce este cu totul altceva. cel puţin în lumea comuniste . ci şi principiul constituţional vizînd deţinătorii suveranităţii. dacă avem în vedere ideea lui L. 1965). Mai înainte însă de aceasta se cuvine să punem în evidenţă condiţiile în care partidele politice ajung să formeze un anumit sistem. Oportunitatea demersului cibernetic în acest caz este dovedită chiar de istorie. el avea în vedere nu numai “istoria pe care o trăim”125. Punîndu-mi deci întrebarea: există unul sau mai multe partide? aplic la viaţa politică modernă o opoziţie clasică a filosofiei din trecut. A vorbi de sistem de partide în acest caz este evident un non-sens (chiar şi în ţări ca Polonia de dinainte de 1989. 311. de “aparatcici”) ce posedă multe caracteristici ale sistemului cibernetic închis. şi încă într-un mod mult mai propriu. adică de sfîrşitul lumii comuniste.cum s-a remarcat de nenumărate ori . Or. antiteza “unul-mai mulţi”. 125 126 Raymond Aron. aplicabilă în primul rînd deţinătorilor suveranităţii. bazat pe principiile filosofie clasice asupra deţinerii şi exercitării suveranităţii.”126 Raţionamentul simplu al lui Raymond Aron. excludea fără ezitare din cîmpul democraţiei “regimurile de partid monopolistic”. desigur. în partide se dă lupta pentru a ajunge în primul rînd.avem de a face. agenţii vieţii politice. Este deja de notorietate tipologia regimurilor politice a lui Raymond Aron din Democraţie şi totalitarism.99. de “partid-stat”. prin intermediul partidelor se accede la exerciţiul puterii.80 raport cu sistemele lor supra-ordonatoare. Cu alte cuvinte. op. colapsul sistemelor politice comuniste din Europa de est devine nu numai inteligibil ci şi ineluctabil. von Bertalanffy potrivit căreia sistemele cibernetice “închise se dezvoltă spre stări de maximă entropie. într-un fel. Căci. unde exista un multipartidism de faţadă).cu un “aparat” (de unde şi denumirea. este deopotrivă aplicabilă şi partidelor. 97. Démocratie et totalitarisme (Paris.

alianţele. evident. dimensiunile şi tipurile lor. dispersia dreptei franceze decurge destul de clar din situaţia politică a Franţei din perioada 1875-1900. Maurice Duverger sesizează corect. ţările democratice cunosc toate doar situaţia de coexistenţă şi interacţiune a mai multor partide. (2) ideologici şi (3) tehnici. Mai întîi. Cu excepţia statelor cu partid unic. O eventuală definiţie a acestuia trebuie să aibă în vedere cel puţin două serii de elemente. implicit. Cîţiva dintre aceştia sînt proprii unei ţări anume. de partide suple şi de partide rigide etc. Cît priveşte factorii generali. de partide totalitare şi de partide specializate. Les partis politiques (Paris. Bunăoară. întrucît ignoră alţi factori importanţi. 238 şi următoarele.81 În ciuda acestei evidenţe. mulţi politologi. În al doilea rînd. pp. credinţele religioase. localizarea geografică. sisteme de partide centralizate şi descentralizate. Formele şi modalităţile acestei coexistenţe inter-active definesc sistemul de partide. alţii sînt însă generali. cu real impact asupra sistemului de partide dintr-o ţară (cum ar fi. multipartidismul şi sistemul partidului unic128. Bunăoară. aceştia. ca un alt exemplu. un nou nivel de analiză: numărul partidelor. Dar sistemele de partide sînt rezultatul a numeroşi şi complecşi factori. că un sistem de partide se defineşte printr-un raport între toate aceste caractere. aşa cum există o certă filiaţie între Tories din vechime şi conservatorii britanici de astăzi. 1973). în ciuda erorii tipologice semnalate mai înainte. opoziţia dintre republicani şi democraţi în Statele Unite trebuie plasată în descendenţa rivalităţii dintre Jefferson şi Hamilton de la Convenţia din Philadelphia. Deşi această enumerare este reducţionistă. de exemplu. chiar Maurice Duverger susţine. după cum am arătat mai înainte. repartiţia politică etc. au tratat sistemul politic al partidului unic la capitolul sistemelor de partide.a. compoziţia etnică. perspectiva holistă asupra partidelor permite o viziune comparatistă şi. După Maurice Duverger. este neîndoielnică importanţa lor. în celebra sa lucrare. aşa cum am văzut în capitolul precedent. sînt comuni tuturor ţărilor democratice. sau. . ei sînt în număr de trei: (1) socio-economici. gradul de dezvoltare a societăţii civile sau cultura politică a unei societăţi). Este evident că factorii specifici . trebuie obligatoriu luaţi în consideraţie pentru a putea înţelege respectivul sistem. şi unii chiar reputaţi. este vorba de similitudinile şi deosebirile care există în structurile interioare ale fiecărui partid component al sistemului. 128 Maurice Duverger. că există trei tipuri de sisteme de partide: sisteme dualiste. rivalităţile naţionale ş.ca istoria şi tradiţiile. Librairie Armand Colin. se pot astfel distinge.

ideologia este într-un fel o fatalitate pentru orice partid. apariţia partidelor socialiste.. este de părere Maurice Duverger129. mai mult. Concluzia nu poate fi decît una singură: chestiunea dacă un partid reprezintă bine cutare clasă socială sau cutare grup apare ca o chestiune falsă. cea a factorilor ideologici. Am arătat în altă parte că.82 Prima categorie vizează în principal influenţa structurii claselor sociale asupra partidelor politice. dar această relaţie nu este nici pe departe generală şi nici absolută. Dacă totuşi unele partide pot fi considerate de clasă. comuniste sau fasciste. între conservatori şi liberali. p. oricît s-ar dori de pragmatic şi oricît ar împărtăşi convingerea “sfîrşitului ideologiei”. cit. Dar. există numeroase excepţii de la această regulă. corespunde întro oarecare măsură poziţiilor de clasă. creştin129 Maurice Duverger. simili-religioase. pentru PS 34%). Acest impact are o oarecare confirmare istorică. fără să se chestioneze vreodată. nu atît prin compoziţie socială cît prin ideologie. dar şi 20% din patronii din industrie şi din comerţ au votat la fel. Ideologii canonice. În Franţa. 234. comportamentul electoral al cetăţenilor ţine prea puţin seama de apartenenţa lor socială. dar acestea nu numai că au reputaţie democratică dovedită (liberalismul. . asumarea declarativă de către un partid a intereselor unei singure clase ţine cel mult de o retorică electorală. deşi în general alunecoasă sau necanonică. inter-clase. ca opoziţia dintre aristocraţia funciară şi burghezia comercială. partidele americane nu corespund deloc unor clase sociale determinate. muncitorii au votat pentru partidele de stînga în proporţie de 61% (din care. după cum am văzut. Ba. Deci. au doar partidele extremiste. Aşa cum am mai arătat. la începutul secolului al XX-lea. social-democraţia. Sînt însă şi alte partide care-şi asumă ideologii. chiar dacă o tendinţă de clasă poate să se întrevadă într-unul sau altul. anexa IV. coincide cu intrarea clasei muncitoare în viaţa politică”. “Se poate descrie diviziunea partidelor europene în secolul al XIX-lea. A doua categorie. în timp ce şomerii au avut această opţiune politică în proporţie de 48% (v. foarte lămuritoare în acest sens). realitatea propriei sale compoziţii sociale contrazicîndu-l. ţară cunoscută pentru concordanţa dintre stratificarea socială şi cea partidistă. toate partidele sînt sociologic mixte. nici măcar partidele comuniste care se revendică stăruitor ca reprezentînd proletariatul sau clasa muncitoare. nici un partid de niciunde nu are o compoziţie socială absolut omogenă. profeţită în ultima vreme cu o rîvnă care ţine mai degrabă de moda ideilor “de-a gata”. "baza socială" a unuia sau altuia dintre partide depăşeşte mult o anumită clasă socială. care oferă numai răspunsuri. pentru secolul nostru cel puţin. Or. dacă lucrurile stau astfel. comportamentul electoral al cetăţenilor nu este reductibil la apartenenţa de clasă. industrială şi intelectuală. La alegerile legislative din 1986.op.

În plus. Acesta are adesea un rol important pentru configurarea sistemului de partide dintr-o anume ţară. ci ajustabile. Political Parties and Political Development (Princeton. Myron Weiner. dar îşi are temeiul în contextele definite de aceşti factori.83 democraţia. ecologismul. rigide. operată de J. să se schimbe. Interacţiunea acestor factori generali. Meritul pentru relevarea felului în care modalitatea de scrutin influenţează structurile pluripartidismului dintr-o ţară îi revine. Weiner132. Princeton University Press. 131 Ibidem. Complexul identităţii (Sfera Politicii. Nu însă toţi aceşti factori sînt uşor de cuantificat şi de introdus într-un model explicativ convingător. ca şi a celor care ţin de societatea civilă. dependente şi relativ stabile (pentru toate cazurile). de la observarea realităţilor partizane. lipsite de dogmatism. sînt partide care. un partid de această factură. În sfîrşit. p. competiţia politică sileşte partidele să-şi revadă poziţiile ideologice sau. Unii. fireşte. odată ajunse la guvernare. conştient de valorile sale. 2)scrutinul majoritar cu două tururi tinde spre un sistem de partide multiple. . precum cei pe care i130 George Voicu. lui Maurice Duverger. dar ele nu sînt canonice. şi de această dată. vizează regimul electoral. inclusiv în privinţa ideologiei sale. independente şi stabile (cu excepţia cazului reprezentat de mişcările pasionale).). aşa cum am mai spus. are un atú programatic. Un partid care nu-şi schimbă sigla nu înseamnă că nu este supus transformării. 132 Joseph LaPalombara . LaPalombara şi M. 1966). Ultimul factor semnalat de Duverger. 235. suple. cu alte cuvinte. Sociologul francez a schematizat impactul general al modului de scrutin în următoarele trei formule sau "legi": “1)reprezentarea proporţională tinde spre un sistem de partide multiple. îşi abandonează sau îşi suspendă sau îşi amendează ideologiile şi programele. chiar dacă fiecare în parte consideră sacrosancte cîteva principii130. 3. aplicabile creator. deoarece exigenţele guvernării impun frecvent rezolvarea unor probleme noi care cer soluţii politice noi. cel tehnic. pleacă. cu alternanţa la putere a marilor partide independente"131. neoliberalismul etc. Împărţirea sistemelor de partide în “sisteme competitive” şi “sisteme necompetitive”. ceea ce nu înseamnă că el nu cunoaşte schimbarea ideologică. 1993). nr. 3)scrutinul majoritar cu tur unic tinde spre un sistem dualist. de cultura politică a societăţii conferă sau nu sistemului de partide dintr-o ţară viabilitate şi fiabilitate.

84 am adăugat noi. Armand Colin. reductibil la trei tipuri majore existenţiale (reprezentare proporţională. Concluzia forte a studiului este că toate sistemele electorale. Douglas W. Rae. inclusiv reprezentarea proporţională. 1967). modul de scrutin fiind apreciat ca un factor absolut mărunt. Dar criticul cel mai neîndurător al lui Duverger a fost Georges Lavau în cartea sa Partide politice şi realităţi sociale. În linii mari. ca variabilă independentă. referitoare la efectele politice ale legilor electorale133. insignifiant chiar (une bien petite chose)134. studiul lui Douglas Rae confirmă "legile" lui Duverger într-o măsură însemnată cu ajutorul constatărilor de teren. Yale Univerity Press. şi sistemele de partide adiacente. ca variabilă dependentă. de pildă. sînt chiar necuantificabili. Partis politiques et réalités sociales (Paris. Rezultatul acestei critici. I s-a reproşat lui Maurice Duverger că demonstraţia sa nu este prea riguroasă. gradul de dezvoltare a societăţii civile şi cultura politică a unei societăţi. Douglas Rae nu infirmă nici categoric şi nici evident "legile" lui Duverger referitoare la efectele scrutinului majoritar şi ale reprezentării proporţionale. Sistemul dualist de partide se corelează şi cu alte moduri de scrutin şi. unde regularităţile stabilite de sociologul francez sînt supuse testului realităţilor electorale. 134 Georges Lavau. perioadă care a cuprins 121 de alegeri. însă. poate pune în evidenţă mult mai lesne existenţa corelaţiilor între el. se întîmplă ca scrutinul majoritar cu tur unic să nu implice bipartidismul. Este exact ceea ce a făcut Maurice Duverger cînd a stabilit “legile” reproduse mai sus. semnată de Douglas W. Dar există în această privinţă o lucrare întru-totul remarcabilă. ei trebuie luaţi în calcul. factorul tehnic-electoral. . Lavau crede că sistemele de partide sînt în mod fundamental rezultatul sociologiei şi al istoriei. Rae a studiat sistematic toate consultările electorale care au avut loc între între 1 ianuarie 1945 şi 1 ianuarie 1965. în plus. nu contestă deci atît existenţa regularităţilor în chestiune. cît explicarea lor de către Duverger. Delimitările lui Lavau nu sînt atît de ordin statistic. nu cantitativi. Rae. căci ei sînt factori strict calitativi. dar această operaţie presupune mai întîi o judecată de valoare. că excepţiile de la regulă sînt tot atît de numeroase ca şi exemplele favorabile acestor teze. scrutin uninominal cu un tur şi scrutin uninominal cu două tururi). 1953). The Political Consequences of Electoral Laws (New Haven. Spre deosebire de aceştia. ci doar contestă că scrutinul majoritar cu un singur tur implică în mod necesar şi inevitabil sistemul bipartidismului. întemeiate în cea mai mare parte (dar nu 133 Douglas W. dau o primă de locuri parlamentare celor mai puternice partide şi afectează într-o măsură mai mare sau mai mică partidele mici.

. cutare alt regim îi este un obstacol. Party Systems and Pattern of Government in Western Democracies (in Revue canadienne de science politique. natura socială a clientelei lor. Canada. p.. 184. 236. valorile comune ale ultimilor doi indicatori neputînd releva diferenţe specifice. juin 1968. ideologiile şi mai ales structurile socio-economice au în general acţiunea cea mai hotărîtoare în această privinţă. al cărui autor este Jean Blondel136. acţiunea sistemelor electorale ar putea fi comparată cu aceea a unei frîne sau a unui accelerator: cutare regim electoral facilitează multiplicarea partidelor. etc. 135 Maurice Duverger. Analiza a avut în vedere situaţia din 15 ţări democratice europene şi din 4 ţări cu democraţie de tip anglosaxon din afara Europei (Statele Unite. Partidele occidentale tind ineluctabil să aibă o clientelă naţională pe care caută să o păstreze şi să o lărgească făcîndu-se protagoniştii unor imagini «generale»: diferenţele au mai puţin de a face cu structurile decît cu imaginile.). Analiza lui Blondel reclamă necesitatea a cinci variabile de bază: numărul de partide. trebuie reţinut că modurile de scrutin. care definesc regulile după care se efectuează încredinţarea puterii politice. fundamentele lor ideologice. reţinînd aici doar ideile de bază. s-a văzut cu timpul. caracteristicile privitoare la organizarea şi conducerea lor. Dar. Este însă aproape imposibilă abordarea chestiunii sistemelor de partide fără a se face referinţă la un studiu realmente ieşit din comun: Sisteme de partide şi modele de guvernare în democraţiile occidentale. indiscutabil importantă. I. din raţiuni de ordin practic. dar nu în mod absolut şi nici mecanic. op. 2. . 183-190. au şi ele cota lor de influenţă. Duverger acceptînd-o în ediţia a 8-a a Partidelor politice din 1973 unde el nuanţează în felul următor: “De fapt. 136 Jean Blondel. Dar modurile de scrutin nu joacă un rol motor la propriu: realităţile naţionale. 137 Ibidem. produsă de acţiunea altor factori.. importanţa lor relativă. politologul este nevoit să-şi limiteze analiza consacrată sistemelor de partide din democraţiile occidentale la primele trei variabile. cu conducere şi organizare stabilă şi regulată. Cu toate acestea. Conducerile de tip «charismatic» sînt rare (. partidele occidentale sînt partide de mase «legitime». Lor şi relaţiilor pe care le au cu sistemele de partide le vom rezerva un însă capitol întreg. Australia şi Noua Zeelandă).” 137 Numai primele trei variabile au de spus ceva diferit de la ţară la ţară sau de la un grup de state la altul. p.”135 Este într-adevăr destul de cert că lucrurile stau astfel: sistemele de partide depind în chip esenţial de condiţiile sociale şi istorice. cit. pp.85 absolute). Blondel explică motivele pentru care a trebuit să renunţe la ultimii doi indicatori: “cu mici excepţii. deloc neglijabilă.

5%. Jean Blondel observă că statele occidentale pot fi împărţite în patru grupe distincte. în ciuda remarcabilei stabilităţi în timp a rezultatelor electorale dintr-o ţară democratică.U.să . în Marea Britanie.86 Numărul de partide Luînd mai întîi în calcul procentajul de voturi obţinute de cele două partide mai importante din fiecare ţară supusă analizei. de exemplu. Pentru a fi sigur de rezultate. deoarece. În trecăt fie spus. deşi cazul Austriei şi cel al Australiei sînt un pic ambigui. stabilind abia apoi un procentaj mediu total al celor două partide mai importante. Stabilirea acestui procentaj mediu era foarte importantă. diminuarea avea să se accentueze cu timpul. pentru ca 19 ani mai tîrziu voturile cumulate ale celor două partide să totalizeze 87. apar totuşi variaţii semnificative de la o consultare electorală la alta. par . caracterizate de un total mediu al sufragiilor pentru primele două partide cuprins între 3/4 şi 4/5 din numărul voturilor exprimate. politologul a cercetat situaţia pe 21 ani din cele 15 ţări analizate. pentru a completa constatarea lui Blondel. ca fiind ţări bipartide. astăzi. ajungînd în 1970 la 75% şi în 1983 la 70%.6% din sufragiile exprimate. Situaţia rezultată se prezintă astfel: Grupa S. pot fi definite. înregistrîndu-se astfel o scădere de 10 procente. conform scorului obţinut. Partidul Conservator şi Partidul Laburist cîştigau împreună la alegerile din 1945 nu mai puţin de 97. Ţările din cea de-a doua grupă. aproximativ 1/3 din sufragiile exprimate sînt în afara bipartidismului.A I Noua Zeelandă Australia Marea Britanie Austria % Grupa II 99 Germani a 95 Luxembourg 93 Canada 91 89 Belgia Irlanda % Grupa III 80 Danemar ca 80 Suedia 79 78 75 Norvegia Italia Olanda Islanda Grupa % IV 66 Elveţia 66 Franţa % 50 50 49 64 Finland a 64 62 62 Ţările din prima grupă.conform acestei variabile . ale căror prime două partide colectează împreună peste 90% din voturi.

p.5% (v. . Blondel constată un lucru aparent surprinzător: deşi între unele ţări. ca. 185. de pildă. în timp ce acelaşi indicator. Grupele a III-a şi a IV-a.aşa cum vom vedea analizînd următoarea variabilă . comportamentul electoral al populaţiilor respective este extrem de apropiat. pentru ţările celei de-a doua grupe. Ipoteza explicativă a cercetătorului este aceea că în societăţile democratice în care regulile jocului electoral s-au păstrat timp îndelungat “bipartidismul tinde să provoace egalitatea celor două partide. dau formula sistemului multipartid. pentru ţările din prima grupă.6 procente. este de 10. şi Austria.U. Puterea relativă a partidelor Analizînd această variabilă în cadrul primei grupe. Diferenţa mijlocie. există multiple deosebiri în structura lor socială. unde 4-6 partide joacă roluri semnificative în viaţa politică.A.un rol mult mai puţin important din punctul de vedere al suportului electoral îl determină pe Blondel să numească această situaţie cu o sintagmă plastică dar exactă: sistemul "două partide şi jumătate". Diferenţa mijlocie între cele două mari partide Sisteme bipartide Ţara Statele Unite Noua Zeelandă Australia Marea Britanie Diferenţa mijlocie 138 Primul partid 50 48 47 46 Al partid doilea Diferenţa mijlocie 49 1 47 1 46 1 43 3 1. S. aceasta se traduce printr-o evoluţie pendulară în jurul unui punct de echilibru”138. între cel dintîi şi cel de-al doilea partid este de 1. Faptul însă că al treilea partid joacă . trebuie însă precizat că între sistemele partidiste ale acestor două grupe există şi o altă deosebire (pe care o va impune variabila următoare) pe lîngă cea a scorului electoral al principalelor două partide. în sensul că preferinţele politice ale cetăţenilor din cele două ţări pentru primele două partide sînt sensibil egale. tabelul “Diferenţa mijlocie între cele două mari partide”).6 Ibidem.87 constituie sisteme tripartide.

aceste diferenţe apar la fiecare consultare electorală.88 Sisteme de două partide şi jumătate Ţara Germania Federală Canada Belgia Irlanda Diferenţa mijlocie Primul partid 45 43 43 46 Al doilea partid 35 36 35 29 Diferenţa mijlocie 10 7 8 17 10. . Dar. prin alianţa pe care o stabileşte. iar raţiunile unei opoziţii temeinice impun un suport cît mai apropiat. atunci cînd nu există o majoritate absolută a unuia din cele două principale partide. considerabil mai slab însă decît primele două din punctul de vedere al sprijinului electoral primit. Dar cea mai importantă caracteristică.5 (v. aceasta poate decide. pentru că alternanţa la putere ar fi pusă în pericol. Avînd o asemenea bază. O diferenţă prea mare între principalele două partide ar fi certamente păgubitoare democratic. de 10. din nou tabelul menţionat). al diferenţei medii între procentajul de voturi al primului partid şi al următorului clasat. este. adesea. Electoratele din aceste ţări dau deci un vot de echilibru. Sistemul bipartid “simte” . Acest indicator. numit guvernulfantomă sau guvernul din umbră (în engleză Shadow Cabinet). acesta avînd la rîndul lui un sprijin electoral masiv. este că pe eşichierul politic al acestor ţări apare un al treilea partid. această redusă formaţiune politică joacă un rol politic extrem de important. în cazul ţărilor din grupa a II-a. întrucît nici un partid cîştigător nu va putea “să-l strivească” pe cel învins.capcanele unui dezechilibru prea mare între cele două forţe. drept pentru care reacţionează în singura manieră funcţională posibilă: echilibrează cele două forţe politice. care partid va guverna. Apoi. rezultată cumva chiar din această diferenţă. căci.s-ar putea spune .5 Mica diferenţă medie înregistrată între cele două formaţiuni în cadrul sistemul bipartid arată cum nu se poate mai clar mecanismul autoreglării sistemului de partide. care are misiunea de a se pregăti astfel pentru guvernarea reală care sigur va veni. fiind deci permanente şi de lungă durată. partidul de opoziţie din Marea Britanie îşi permite să-şi alcătuiască guvernul său potenţial. Raţiunile unei guvernări stabile impun doar exigenţa majorităţii. adică un decalaj semnificativ.

căci. Ipoteza explicativă a cercetătorului merită. adică efemer .în realitatea democratică: existînd trei formaţiuni relativ egale. coalizarea a două din 139 Ibidem. Un punct de echilibru există cînd cele trei partide sînt inegale. în care cele două mari partide se află la centru-stînga şi. Pentru această ultimă situaţie este de presupus că diferenţa mijlocie a sprijinului electoral dintre cele două partide puternice se regăseşte ad litteram la partidul intermediar. pe care imaginaţia politologică o poate prevedea. partidul intermediar aflîndu-se la centru. voinţa politică hotărîtoare aparţine partidului pe care-l sprijină. Această situaţia privilegiată nu schimbă însă natura şi dimensiunile respectivului partid. din nou. chiar şi la guvernare. cea mai bună soluţie. Astfel. a unui partid sau a unei coaliţii. ci "două partide şi jumătate". atît pentru putere (stabilitatea guvernării) cît şi pentru opoziţie (şansa alternanţei.89 Se înţelege că astfel ea va fi la guvernare mai întotdeauna în asemenea situaţii. chestionînd strict această situaţie. la centru-dreapta. Felul concret în care se realizează autoreglarea acestui sistem partizan denotă acţiunea unor principii sistemice. el nu poate fi mai mult decît ceea ce a hotărît electoratul: un partid mic. iar cînd un mare partid se află la o extremă (dreapta). şi este încă. acesta rămînînd. . Este raţiunea pentru care Blondel nu numeşte acest sistem tripartid. este motivul pentru care francezii numesc “partid-balama” această “jumătate” de partid (un partid mic de acest tip a fost. dacă analizăm grupa a II-a. Principiul “balanţei” este astfel perfect respectat: cînd partidele puternice se dispun simetric faţă de centru. La rigoare. 186. aşadar. partidul intermediar plasîndu-se la stînga. raţiunile autoreglării sistemice impun ca în “falia” dintre ele să se înserieze un al treilea partid mai mic. p. în funcţie de împrejurări). celălalt partid mare se plasează la centru şi este ajutat în acţiunea lui de contrabalansare de partidul intermediar plasat la stînga. deşi participă la guvernare. reţinută: “s-ar părea că un regim cu trei partide egale este o formulă instabilă.decît absolut accidental. Cu alte cuvinte. dacă între principalele două partide există un dezechilibru marcat. reacţionează şi în această situaţie şi găseşte. respectiv. formaţiunea intermediară îşi află locul la centru. în care un mare partid se află clar la dreapta iar celălalt la centru. Partidul Liberal din Germania). Peste toate acestea. nu cînd sînt egale”139. echilibrantă. n-a existat şi nu există. Este motivul pentru care sistemul tripartid nu se întîlneşte . vom vedea că ea cuprinde două situaţii: prima. Sistemul. mult prea mic pentru a fi la fel de important politic. Blondel constată o "lacună a realităţii politice": sistemul tripartid. în comparaţie cu cele două partide principale. credem. astfel încît “replica” să fie viabilă. cealaltă. în care trei partide să aibă o pondere electorală comparabilă.

nici un partid nu este dominant. de data aceasta din punctul de vedere al importanţei relative a partidelor: aici nici o formaţiune politică nu obţine la alegeri o majoritate confortabilă de voturi (de cel puţin 40% din sufragii) şi. de regulă. În cele trei ţări scandinave partidul dominant este cel socialist/social-democrat. democraţiile verificate istoric ca stabile cunosc doar patru sisteme de partide: (1) bipartidismul perfect (à l'anglaise). în unele ţări. Pentru cea de-a treia grupă. a cărui "culoare" este diferită de la o societate la alta. pe lîngă trăsătura comună a celor 50 procente electorale acordate principalelor două partide. se găsesc sistemele multipartide cu partid dominant (s. Concluzia lui Blondel este următoarea: “Alături de sistemele bipartide şi de sistemele «două partide şi jumătate». Ţările din această grupă sînt apreciate la fel ca şi cele dinainte.Partidul Conservator. a ţărilor în care primele două partide deţin aproximativ 2/3 din sufragiile exprimate.însă prin alternanţă . unde. adică democratice şi stabile politic. cu ceea ce Blondel numeşte sistemul multipartid "pur". în consecinţă. dar trecînd frecvent de 40).viaţa politică (principalele două partide obţin împreună peste 90% din sufragiile exprimate.n.”140 Cea de-a patra grupă.).90 ele . cum arată şi numele. în care două partide stăpînesc practic . deci. Avem de-a face. un partid obţine la alegeri un procentaj considerabil din sufragii (peste 40. (2) bipartidismul imperfect (sau sistemul "două partide şi jumătate"). al treilea partid fiind mult mai slab decît primele două (dar care. sisteme care sînt la fel de stabile şi în «echilibru» ca şi cele dinainte. există o altă trăsătură comună pusă în evidenţă de această variabilă: pretutindeni apare un partid dominant. . dar în Islanda . celelalte partide obţinînd împreună restul. iar diferenţa medie dintre ele nu este mai mare 2-3 procente).ar duce la “strivirea”. în care cele două mari partide totalizează 75-80% din opţiunile electoratului. (3) multipartidismul cu partid dominant. la cvasi-anihilarea celui de-al treilea. (4) multipartidismul integral (sau "pur"). 140 Ibidem. ceea ce sistemul nu poate “accepta”. Rezumînd. poate să joace un rol important. în care cele două partide mai importante nu obţin împreună decît jumătate din sufragii. mai are o caracteristică.pentru că numai astfel ar fi posibilă guvernarea . aparent chiar decisiv).

Irlanda) în care partidele cu importanţă în viaţa politică nu corespund sau corespund rău cadrelor ideologice îndătinate. constatările lui au fost confirmate de evoluţiile politice ale ţărilor democratice tradiţionale şi ale celor care s-au democratizat ulterior. RPR şi UDF. de un gen special. UDR. deşi studiul datează de aproape 30 de ani. Ideologiile şi sistemele de partide Panorama ideologică a partidelor din democraţiile occidentale Aşa cum am mai arătat. pînă într-acolo încît la turul doi al alegerilor prezidenţiale din 1995 formaţiunea lui Jean-Marie le Pen a părut să-şi dea . pînă întracolo încît nu putea fi mai niciodată în consonanţă cu celelalte partide conservatoare. Apoi.91 Trebuie subliniat încă o dată că situaţiile politice definite de cele patru grupe sînt certamente stabile (studiul a vizat o perioadă destul de lungă pentru a permite această concluzie) şi reprezentative pentru ţările democratice. Sînt ţări (Statele Unite. astăzi ea oferă un alt exemplu ce confirmă regula stabilită: Frontul Naţional este funciar incongruent cu celelalte partide de dreapta. Franţa oferea în vremea studiului lui Blondel exemplul unui partid "conservator". poziţiile ideologice ale partidelor nu sînt uşor de definit.

la . Ţările din prima grupă (cele cu bipartidism "pur") sînt în general destul de omogene în privinţa modului în care forţele politice sînt poziţionate ideologic în adversitate unele faţă de altele (cu o singură excepţie. cea a Statelor Unite. Aproape fiecare din ţările multipartide posedă un partid de un tip aparte. care are însă o evidentă logică internă. Cu toate acestea. aşa cum o concepe Jean Blondel (v. Anumite aproximări sînt deci inevitabile.92 sprijinul candidatului stîngii. tabelul “Panorama ideologică a partidelor din democraţiile occidentale”). ireductibil la tiparele unei familii ideologice cunoscute. ci şi revelatoare. o panorama ideologică a partidelor din democraţiile occidentale este nu numai posibilă.

dreapta puternică. la centru găsindu-se de fiecare dată un mic partid. cu o poziţie ideologică . În ceea ce priveşte ţările din grupa secundă. şi o dreaptă. Echilibrul cazului american este evident prin simpla plasare la centrul liberal a celor două mari partide şi prin diferenţa medie de doar un procent dintre ele. ambele în contrabalans cu o dreaptă bine definită şi puternică. Există.mai greu de definit. din punct de vedere politic. Toate sînt însă foarte echilibrate în "balanţa" ideologică şi. şi ţări în care cele două principale partide sînt "deplasate" spre dreapta cu "un interval" şi unde spaţiul vacant de centru-stînga este ocupat de un mic partid. dar acest plasament nu are un cert caracter permanent).că ele sînt de două tipuri: ţări în care balanţa politică este formată între centru-stînga şi centru-dreapta. se poate constata . partidele se aşează într-o poziţie contrabalansantă. ceea ce contribuie la creşterea numărului de tendinţe. Şi ideologic. ceea ce dovedeşte cum sistemul îşi caută şi îşi găseşte necesarul echilibru funcţional.93 rigoare. sau aproape tot. fie o dreaptă divizată. El nu este însă niciodată la centru. pe de o parte. orizontul ideologic şi nici una nu . şi viceversa. şi aici se poate găsi . formaţiunile politice acoperă tot. adică de la centru la stînga. o situaţie în care stînga este destul de puternică şi centrul este relativ slab. unul puternic şi celălalt slab. Aceasta. Pentru ultimul grup de ţări (multipartide "pure"). al treilea partid este un mic partid de centru.în limitele liberalismului . o altă situaţie în care stînga este slabă şi centrul este puternic. Partidul Republican. Ţările multipartide cu partid dominant au deci fie o stîngă divizată cu un partid comunist semnificativ (mediu sau sub-mediu ca pondere electorală). Celelalte patru ţări au un partid socialist puternic şi un partid conservator (sau creştin) dimensionat la fel. Partidul dominant este deci fie la dreapta fie la stînga. Distribuţia partidelor pe eşichierul politic aşa cum este ea consfinţită electoral confirmă aceeaşi logică internă a echilibrului sistemic: cînd partidul dominant se află la stînga. deci. celelalte partide se plasează pe spaţiul de la centru la dreapta. cu un partid agrar în plus.în unele cazuri .o stîngă. implicit. Principiul echilibrului vectorilor politici are deplină aplicabilitate în cadrul acestei grupe.cum am arătat mai înainte . pe de altă parte. deci. şi. contrabalansarea acesteia se realizează deci la centru şi la centru-stînga prin două partide. Partidul Democrat. Printre sistemele multipartide cu partid dominant există de asemenea două tipuri ideologice: sisteme în care partidul puternic se află la centru-stînga iar celelalte partide ocupă spaţiul de la centru la dreapta. este însă o trăsătură comună tuturor acestor ţări. şi sisteme în care partidul puternic se găseşte la dreapta şi celelalte partide sînt distribuite simetric pe scara ideologică. pe de o parte.

şi fiecare în parte are puternice caractere de stabilitate. dacă ar exista.94 obţine mai mult de un sfert din sufragiile exprimate. căci el a sesizat cu o extraordinară agerime de spirit mecanismul intern al pluripartidismului. conceperea vieţii politice pluripartide ca un sistem oferă un răspuns cum nu se poate mai viabil la imperativul formulat de Rose şi Urwin. pare acum deja sigur. respectiv. această tipologie nu este unanim împărtăşită de politologi. pînă la socialism şi comunism. este de observat că partidele cu oarecare semnificaţie politică. se impune încă o dată observaţia că doar aceste patru tipuri există în lumea democratică (bineînţeles. G. 18. * * * În urma acestei analize. adică acelea care obţin ceva peste 20% din voturi. D. dar rareori pentru motive de conţinut). Or. Blondel. evitînd centrul (o singură excepţie. fără excepţie. deci. 319. adică la imposibilitatea guvernării. Indiferent. September 1970). Diseminarea partidelor pe eşichierul ideologic într-o manieră cumva egală mărturiseşte ea însăşi despre mecanismul homeostaziei politice care caracterizează şi ţările din această grupă. constatarea stabilităţii sistemelor partizane este la îndemîna oricui. plasîndu-se în fiecare ţară la stînga şi.. vol. Este vorba doar de un echilibru strîns. unde sînt însă trei partide mijlocii).V.m. ar duce la blocaj.Urwin. pîrghiile de autoreglare a ansamblului de partide etc. “Prioritatea pentru cercetători este de a explica absenţa schimbării (a schimbărilor partizane şi electorale . Explicarea acestui fapt nu este însă tot atît de uşoară dacă avem în vedere că lumea contemporană se caracterizează de o izbitoare dinamică. . Şi deşi tuturor acestora nu le-a 141 R. de agreare sau de respingere a ei. Persistance and Change in Western Party Systems since 1945 (Political Studies.n. Oricum. trebuie să fie cel puţin în număr de două.W. repartiţia echilibrată a forţelor politice. atît ca suport social cît şi ca ideologie. Aici există loc pentru toate tendinţele ideologice: de la conservatorism şi democraţie creştină. Raţiunea homeostazică a acestei poziţionări se impune de la sine. Blondel are un merit considerabil. Un echilibru total. Numai acest echilibru strîns permite guvernarea şi/sau alternanţa la guvernare. p. pentru că nici nu trebuie să fie. Rose. Urwin. promovează echilibrul lăuntric. subliniau R. regularităţile de structurare a sistemului partizan. Rose şi D. la dreapta. Din acest punct de vedere. Elveţia. Pe de altă parte.)în cursul unei perioade a istoriei politice care a fost departe de a fi statică”141. trecînd prin liberalism. de atitudinea faţă de tipologia lui J. Echilibrul însă nu este total. se impune constatarea că toate sistemele prezentate.W.

adică sistemului de “două partide şi jumătate”). fie cu partid dominant.dacă e să uzăm de criteriul timpului susţinut de Blondel . “distanţa ideologică” dintre partidele care formează sistemul şi gradul de polarizare antrenat de aceasta. dar nici primele două grupe nu ar fi la fel: alte state au pătruns în ele. :n plus. ceea ce este mai important.după mulţi cercetători . Parties and Party Systems (New York. la alcătuirea acestei tipologii. nu mai aparţine . o ultimă observaţie privind contribuţia lui Blondel la această operaţie de explicare.să spunem aşa . . un credit egal acordat celor patru tipuri nu conţine nici o greşeală). formînd un sistem moderat model. à l’anglaise. Compoziţia celor patru grupe structurale reactualizată cu datele de astăzi ar arăta cîteva importante modificări sau inter-schimbări. din punct de vedere democratic. un sens centripet al competiţiei politice. unele sigur sînt (Italia fiind iarăşi un exemplu extrem).a experienţei timpului. cînd. Partidul Democrat şi Partidul Republican. Iar dacă nu toate cazurile multipartide sînt dispuse la schimbarea formulei sistemice. sistemele multipartide. adică sistemele “moderate” şi sistemele “polarizate”142. mai proteice atît în privinţa ponderii substructurilor partizane cît şi a noilor apariţii. iar altele au ieşit (Germania. în mod evident. Politologul american de origine italiană ia în calcul. de exemplu). dar aceasta mai mult în privinţa . Astăzi. par a răspunde mai bine la chestiunea stabilităţii sau a schimbării. iar dacă nu sînt expuse direct entropiei (pînă acum nu există decît cazul Italiei). ceea ce provoacă disponibilitatea formaţiunilor politice de a forma coaliţii şi. 1976). care nu promiteau . Iată de ce tipurile multipartide stabilite de Giovanni Sartori. cu ajutorul tezelor lui Blondel. fie “pure”. dacă nu chiar imposibil. ci celui “impur”. sînt mai expuse entropiei decît sistemele bipartide (altminteri. bunăoară. cîteodată nici măcar acelea care aveau un gir istoric excepţional (Marea Britanie. El face eroarea de a credita la fel din punct de vedere funcţional toate cele patru tipuri. sînt din acest punct de vedere emblematice.acest lucru (Spania. o situaţie precum cea înregistrată în Italia în 1994 este greu explicabilă.95 dat o explicaţie sistematic sistemică. a lăsat de fiecare dată să se înţeleagă că ceva lăuntric sistemului şi propriu numai acestuia este responsabil de configurarea celor patru grupe structurale. Sistemele pluraliste moderate se caracterizează printr-o redusă distanţă ideologică între partidele care-l alcătuiesc. Dar în general sistemele 142 Givanni Sartori. este evident că studiul lui datează. acestea sînt cert mai disponibile la schimbare internă.bipartismului “pur” căruia i-a dat chiar numele. întrucît distanţa ideologică dintre ele este extrem de redusă. Harper & Row. anumite date electorale nu mai corespund sfîrşitului de secol XX. Cele două partide din Statele Unite. sigur. În fine. de pildă).

cit. care fac posibile partidele. 1985). este o carenţă. in J. tradiţiile politice.V. Chiar şi cazul Franţei celei de-a V-a republici este la acest capitol ilustrativ. care constrînge partidele la coalizare. probabil.sînt aşadar într-un număr limitat. ceea ce.). Ea era prea concentrată pe ceea ce face. şi un merit: în felul acesta. Situaţia Italiei anului 1994 a validat existenţa acestei categorii. Traité de science politique (Paris. după cum vom vedea în capitolul următor.). Cîteva concluzii În urma acestor constatări.m. există confirmarea că în acest sistem funcţionează o reglare naturală care 143 Jean Charlot. Hotarele sînt marcate. Trebuie deci stăruit nu numai asupra condiţiilor pluralismului politic instituţionalizat. evident. Sistemul tripartid în sens strict nu există în realitate. 190. . categoric importantă. iată. ci şi asupra logicii structurii politice reprezentate de partidele politice. repetăm. şi modul de scrutin uninominal cu două tururi. În schimb. caracterizate de o considerabilă distanţă ideologică între partide ce poate atinge pentru unele partide chiar un sens anti-sistem. aici joacă un rol. Aşa se explică de ce s-a ajuns pînă într-acolo încît unii cercetători vorbesc. de “subsisteme de dreapta” şi “subsisteme de stînga”143. Grawitz (coord. aici istoria. trebuie şi ele luate în calcul pentru a stabili indicele de moderaţie pentru un sistem. p. dincolo însă de regula jocului electoral. PUF.96 bipartide intră în această categorie a sistemelor moderate. evident. sînt sisteme centrifuge. nici sistemul bipartidist în care cele două partide să fie inegale. ignorînd complet factorii de perturbare.. M. op. Blondel. şi nici sistemul multipartid în care partidul dominant să fie la centru.constată Jean Blondel . teoria lui Blondel nu permite vreo explicaţie a unei asemenea evoluţii. a fost posibilă punerea în evidenţă a naturii sistemice a ansamblului pluripartid. subliniind mai mult ceea ce uneşte decît ceea ce dezbină. ci şi. anumite forţe interne“144 (s. se cuvine încă o dată subliniat că anumite sisteme politice imaginabile teoretic nu există în fapt. G. 144 J. sistemele pluraliste polarizate.. p. Aceste sisteme pluraliste moderate sînt. Monique Charlot. din punctul nostru de vedere. chiar sistemele multipartide cu partid dominant sau “pure” nominalizate de el. L’interaction des groupes politiques. căci. ce constituie un sistem. În acest defect este. cultura politică etc. La originea acestei panorame relativ limitate nu stă numai structura socială. în concepţia lui Blondel. Or. 512. Leca. entropice. “Tipurile de sisteme de partide care există în democraţiile occidentale . însă. nu fără justificare.

cel al Republicii Federale Germania. de pildă. non-democratice. Opoziţia democraţiei. al deficitarei guvernări. . un sistem bipartid în care cele două partide ar fi masiv inegale: este evident că partidul aflat la putere. cum bine remarca un specialist român în istoria ideilor politice. la un moment dat părînd că se îndreaptă spre un sistem bipartid. anumite regularităţi. viabilă. Celelalte sisteme ar putea fi.”145 Ori să ne închipuim un sistem multipartid cu partid dominant în care acesta s-ar afla la centru iar celelalte partide la stînga şi la dreapta în măsură egală (de fapt. Dar nu atît riscul non-democraţiei inhibă apariţia unor asemenea sisteme (dovadă numărul dictaturilor sau cel al . 1-7 martie 1996. nu vor putea să aibă un rol echilibrant asupra sistemului. Ornea. repetăm. pînă la proba contrară.“democraturilor” exemplul de mai sus. această ţară. într-o democraţie. din 1945 încoace. l-ar “strivi” literalmente pe celălalt. Dar aceasta. democraţie fără opoziţie este o imposibilitate: “Cînd cel de-al doilea termen al relaţiei lipseşte. din moment ce opţiunile lui echilibrează întotdeauna lucrurile. nici nu trebuie să apelăm la imaginaţia teoretică. controlînd hegemonic guvernarea. un singur caz de schimbare evolutivă indiscutabilă. ci doar pentru ţările a căror democraţie a fost probată. nr. repliindu-se pe axa stînga-dreapta în aşa fel încît rezultanta vectorilor politici ai guvernării şi rezultanta vectorilor politici ai opoziţiei să fie în necesarul echilibru democratic. al abuzului puterii. cît cel al nonfuncţionalităţii. ori electoratul "simte" această primejdie. iar intrarea recentă în Bundestag a foştilor comunişti reformaţi 145 Z. care era multipartidă "pură" în 1949 a cunoscut o semnificativă evoluţie. de pildă. În consecinţă. Există. al Indiei. altminteri abateri de la aceste repartiţii partizane echilibrate au existat şi continuă să existe în multe state. S-ar părea că. evident. dar apariţia “verzilor” şi menţinerea liberalilor ca o forţă politică semnificativă au frînat împlinirea acestui proces. Constatările vizînd aceste mecanisme homeostazice sînt valabile. divizate fiind. doar pentru democraţii. Formaţiunile partizane funcţionează deci în cadrele numai ale cîtorva structuri pentru că numai acestea dovedesc viabilitatea şi fiabilitatea necesare. pentru că realităţile politice au oferit deja acest exemplu: în India. căci acesta din urmă ar fi incapabil să-l contrabalanseze pe primul printr-o opoziţie solidă. a existat şi există această situaţie): este logic că partidele care flanchează partidul dominant.cu termenul atît de plastic al lui Pierre Hasner . 164. doar ele asigurînd echilibrul politic al societăţilor democratice. Or. putînd fi iarăşi invocat). cele patru sisteme de partide sînt deopotrivă şi în mod general democratice şi preponderent stabile. Să ne imaginăm. ceea ce va permite abuzul politic al formaţiunii dominante şi o replică neviabilă din partea opoziţiei divizate. ori că partidele înseşi o "simt". nu este valabil oriunde şi oricînd. democraţia este inexistentă.97 impune anumite constante. al instabilităţii politice. în Dilema.

noile ţări în care s-a impus sistemul bipartid. La fel. iată. ţări ca Austria şi Australia? Au poate cîte ceva. mai precis al Trades Unions-urilor. în timp ce în Statele Unite ideea însăşi de membru de partid nu are sens. Dar evoluţia sistemul partizan german (altminteri.pare-se . din punctele de vedere citate. pare de departe mult mai marcant. căreia sistemul de partide german i-a rezistat însă foarte bine. ceva truvabil doar la nivelul întregului. există totuşi unele motive care împiedică apropierea să fie prea strînsă: testul timpului istoric. însă ceva din vechiul sistem. ca şi variaţiile de la unele “norme” strict bipartidiste. nu trebuie să mire în condiţiile în care acest stat a trebuit să se reconstruiască politic în mod complet după război şi. este cel al Italiei. Dar şi ţări care par a avea foarte multe lucruri în comun. nu se regăsesc în sistemul partidelor politice. ca Statele Unite şi Marea Britanie. cunosc totuşi destule diferenţe măcar din cîteva din perspectivele citate. şi certamente au. economic şi cultural. încercarea de a le însuma socio-istoric cu statele anglo-saxone sau germanice (Austria) nu poate decît să eşueze lamentabil.98 din fosta RDG pare a consfinţi formula sistemică actuală. Ideologic. cele două mari partide britanice cunosc o distanţă considerabilă între ele. după cum au arătat analiştii politici. la inventarul lui J. ceea ce nu se întîmplă în cazul american. în această categorie ar putea intra chiar şi Franţa de astăzi). prin care eşichierul politic din peninsulă s-a schimbat radical. suferind doar o vagă modificare compoziţională. la ţările din grupa I. pentru că nu şi-a developat încă toate consecinţele. social şi cultural. instituţional şi legislativ. ci cîteodată stridente: ce au în comun. iar Partidul Laburist pe criteriul membershiplui de grup. extrem de stabil de mai bine un sfert de secol).Partidul Conservator este structurat pe criteriul membershiplui individual al aderenţilor. de data aceasta însă bazată pe o ruptură destul de dură. a cunoscut în plus şi experienţa unificării. Între Germania şi Irlanda sau între Luxembourg şi Canada deosebirile de ordin istoric. în ciuda acestei schimbări compoziţionale. Acestor diferenţe le . ceea ce le califică mai degrabă ca dualiste (în acest sens larg. care în 1994 a cunoscut o veritabilă reformă partizană.în vigoare. a căror existenţă e certă. nu le împiedică să aibă totuşi acelaşi sistem de partide. dar ceea ce le separă. ca Spania sau chiar Grecia. dar totuşi încă nu foarte concludent. insuficient desigur pentru o concluzie. Exemplul german este însă simptomatic şi într-un sens mai larg. a rămas . Blondel. faptul are certe corespondenţe în planul organizatoric al respectivelor partide din cele două ţări . Iar dacă adăugăm. deosebirile socio-istorice sînt nu numai sesizabile. căci el marchează diferenţe de mediu care. care funcţionează după un acelaşi mecanism. Un alt caz de schimbare. sociologic şi istoric. bunăoară. mai nou. ideologic şi axiologic.

S-ar părea deci că în acest domeniu nu acţionează o cauzalitate simplă (relaţia cauză-efect). ca Philip Norton.. economici şi culturali. deci. October 1984. ca şi concepţia constituţională sînt apoi sensibil diferite etc. şi Marea Britanie au multe trăsături similare (un trunchi istoric din care s-au desprins. o cultură politică democratică truvabilă în plan social ş. desigur. ajungîndu-se astfel la cifra de 102 partide). dacă există în chip semnificativ.99 corespund condiţii sociale. care crede că fiecare din cele două partide americane este de fapt o alianţă de partide locale (s-a socotit că există două partide pentru fiecare stat. să nu aibe sisteme de partide structural şi funcţional identice.V.A.A. certamente. dar care nu epuizează nicidecum înţelegerea sistemului de partide. clivajele socioeconomice sînt secunde în raport cu pregnanţa midle class-ei sau în raport cu imperativul consensului social dictat de valori sociale larg împărtăşite. 43. chiar ideea de liberă întreprindere are baze principiale destul diferite în cele două ţări.n. în vreme ce în Marea Britanie aspiraţia socializantă este destul de difuză social. care. dar a cărui pecete a rămas. altă explicaţie trebuie căutată. valori politice congruente. cît şi în Marea Britanie.). . Diferenţele. deşi S. o singură dată”146.. cărora.) a existat. după cum am văzut. din perspectiva întregului sistemic. rămîn fireşte decisivi. De pildă. pe nici o realitate politică. deci o anume tradiţie ca numitor comun. instituţionale şi constituţionale destul de deosebite: în Marea Britanie sînt clivaje sociale şi economice destul de pregnante. Şi chiar dacă unii cercetători se întreabă sau chiar neagă existenţa tipului bipartid atît în S. Cu alte cuvinte. dacă nu ceva sofist în construcţie. desigur. care divid societatea. cum dovedeşte suportul electoral al laburiştilor.a.O. Norton. asemenea aprecieri au.m. locul şi rolul statului. cum o face V. care pun sub semnul întrebării determinismul simplu sau mecanic al sistemului de partide. importanţa proprietăţii private în America este necontestată. există la nivelul mediului (cele de la nivelul morfologiei partizane sînt inerente şi. care consideră că aici “istoric. fie şi numai pentru faptul că ei au o variabilitate evidentă în ţări care posedă acelaşi sistem al ansamblului partizan. nu poate să facă abstracţie de factorii socio-istorici. plus unul la nivel naţional. O explicaţie care. nu le lipseşte corespondentul social deosebit. G. p.U. de fapt.U. 7). sigure. irelevante). sînt şi cîteva disparităţi.A. la rigoare. Still a Two Party System (West European Politics. Dar toate acestea nu le determină. În consecinţă. Key. şi nu chiar fără semnificaţie (concepţia despre forma de guvernămînt ar putea fi ea singură suficientă). vol. atunci măcar o rigoare teoretică normativistă care nu se va valida. al instituţiilor sale. (bipartidismul . în schimb în S. Toate acestea par să arate că ipoteza “cutiei 146 P.U. a homeostaziei sale dacă sînt aşezaţi mecanic în postură de cauze care provoacă efecte previzibile.

avem proba ca democraţia este o realitate. se poate atunci afirma cu mai multă tărie că ceva strict lăuntric întregului pe carel formează partidele. Existînd unul din aceste sisteme de partide. dar după o evoluţie destul de lungă”147. căci normativitatea devine astfel pozitivă. se pot sesiza mai multe disfuncţionalităţi în grupele III şi IV. achiziţia recentă a unuia din aceste patru sisteme de către o ţară poate să fie. există democraţie. pare responsabil de extraordinara stabilitate a acestuia. cuantificabilă. operaţională. o poziţie într-un clasament al reuşitei democratice (cu toate că. Altminteri. cel puţin în parametrii unei legislaturi. pe care politologul o subliniază ca un pilon al homeostaziei sistemului. totodată. De la o judecată de valoare privind democraţia. acolo unde se găseşte unul din aceste sisteme. Blondel.. măcar. nu există nici democraţie. cel puţin ca instrument de abordare şi de explicare a funcţionării acestuia.cel puţin din perspectiva raţionalităţii cauzale. Faptul că numai aceste grupe structurale există în societăţile democratice capătă însă un neaşteptat aspect normativ. se ajunge astfel la o judecată de existenţă. Anticipînd însă concluzia care se va desprinde în urma demonstraţiei din capitolul următor. în descendenţa unui accident politic ce se poate întîmpla să configureze efemer un sistem de partide cu atribute aparent “democratice”. al 147 J. Dimpotrivă. este o firească măsură de precauţie în faţa tentaţiei de a judeca sumar. obiectiv. ci pur şi simplu un test pozitiv. . a autoreglării etc. vizînd existenţa sau non-existenţa a ceva. a sistemului cibernetic. într-o măsură însemnată impenetrabil. constatare pe care însă Blondel o refuză din raţiuni de principiu). Probabil că Jean Blondel viza şi această idee atunci cînd îşi încheia studiul cu concluzia că “cele patru grupe structurale constituie puncte de echilibru spre care ţările tind într-o manieră cvasi-automată. chiar dacă imperfectă (perfecţiunea însă nu există în domeniul politic). a feed-back-lui. desigur. Dimensiunea timpului. 190. se verifică în cazul sistemului de partide. terţiul fiind exclus. bazate pe factori cu efect univoc -. op. Este. p.100 negre”. . Inutil să mai repetăm că prezenţa unuia sau altuia din acestea nu semnifică neapărat o ierarhie democratică. indiciul democraţiei sau. căci pare-se că nu există democraţie în afara acestor patru sisteme de partide. cit. neexistînd vreunul. Altfel spus. a riscului de a generaliza. inexistenţa unuia din cele patru sisteme într-o ţară devine un indiciu sigur că acolo democraţia nu este instaurată în sensul ei deplin sau nu este instaurată deloc. Spunem “par” pentru că este prea devreme să uzăm de certitudine cîtă vreme nu am luat în calcul un factor “explicativ” care a făcut o remarcabilă carieră politologică: cel al modurilor de scrutin. o probă de reţinere strategică în raport cu “opiul” oricărei descoperiri teoretice.

op.101 democratizării. 48. Într-un sistem deschis. ştiinţifică. atunci trebuie să convenim că un sistem de partide într-o democraţie depinde mai puţin de împrejurări. pentru că democraţia împlinită. cît de condiţiile interne ale sistemului. 1966). ceea ce arată limpede condiţia fatalmente subordonată a oricărui sistem. p. Căci. presupune încă multe alte lucruri (separarea puterilor în stat. Ceea ce. nu trebuie luat nicidecum în sens absolut. Pentru că nu trebuie uitat că echifinalitatea este proprie sistemelor deschise. . 312. dacă demonstraţia noastră a fost convingătoare. Pare acum destul de sigur că “finalităţile specific antientropice”148 ale oricărui sistem se regăsesc convingător la nivelul oricăruia din cele patru sisteme de partide analizate. Iar dacă avem în vedere că un sistem de partide “aspiră” să aibă aceeaşi stare finală indiferent de condiţiile de mediu. Oricum. oricîte presiuni ar exercita acesta. Norbert Wiener. este cert că aceste “multe alte lucruri” nu sînt cîtuşi de puţin posibile în absenţa pluripartidismului şi a homeostaziei sale.). p. respectul drepturilor omului. o societate civilă solidă etc. Cibernetica (Bucureşti. fireşte. După cum am văzut mai înainte.. Wiener. stat de drept. deci şi a sistemului partizan. spune N.v. cit. Această proprietate a sistemelor deschise este numită echifinalitate” . starea finală “este independentă de condiţiile iniţiale şi dependentă numai de condiţiile sistemului. 148 149 v. Ed. în starea însăşi de echilibru pe care sistemul şi-o caută rezidă chiar finalitatea sistemului. atunci conceptul cibernetic de echifinalitate149 are deplină acoperire în acest domeniu. de mediu. ajunsă la standardele atinse azi de democraţiile occidentale.

impun respectivele norme. în afara alegerilor. în consecinţă. nu normele de drept electoral sînt decisive pentru calitatea vieţii politice a unei ţări. modurile de scrutin pot fi apreciate ca un indicator al realităţilor politice naţionale. se validează şi se definesc prin alegeri. în capitolul precedent. Evident. Or. Am văzut deja. Cu toate acestea. Fireşte. Reglementările de ordin electoral. ci realităţile politice ale acelei ţări. după cum am arătat. afirmaţia iniţială a sociologului francez privitoare la faptul că sistemele partizane sînt un efect direct al modurilor de scrutin folosite este excesivă şi. fie şi numai pentru că ea ne oferă un indiciu cu privire la caracterul democratic al unui sistem politic. în definitiv. care. Consultările electorale conduc deci în mod ineluctabil la emergenţa luptei partizane. nu se poate vorbi de partide. de a fixa procedura după care aceştia îşi aleg reprezentanţii în organele reprezentative. Un sistem electoral este deci . adică acelea care stabilesc modurile de scrutin. adică a partidelor. Aşadar. din această perspectivă. Oricum. relaţia dintre factorul tehnic care reglementează desemnarea reprezentanţilor în corpurile legiuitoare şi sistemul pluripartid rezultat are o importanţă deloc neglijabilă şi. apoi. dealtfel. Alegerile au fost.102 CAPITOLUL IV MODURILE DE SCRUTIN ŞI SISTEMELE DE PARTIDE Partidele politice. unul din factorii esenţiali ai apariţiei partidelor pe scena politico-istorică. dacă existenţa partidelor are un sens. “legile” vizînd relaţia dintre modurile de scrutin utilizate în alegeri şi sistemele de partide rezultate. vizînd regulile jocului politic al partidelor aflate în competiţie pentru putere şi normele de adjudecare sau partajare ale acesteia. ea trebuie examinată cu toată atenţia. pentru că aici se află una din cheile înţelegerii problemei fenomenului partizan ca sistem. au deci o importanţă reală pentru cunoaşterea însăşi a fenomenului pluripartidist. Modurile de scrutin Legile electorale. au mai întîi funcţia de a reglementa drepturile electorale ale cetăţenilor şi. atunci acesta este legat în chip cosubtanţial de alegeri. Maurice Duverger a revenit asupra ei nuanţînd-o considerabil. ca şi sistemele de partide. este o certitudine că. Relaţia vitală dintre instituţia electorală şi instituţia partidelor trebuie deci sondată în adîncime.

se poate totuşi afirma că există grosso modo două moduri de scrutin fundamentale. nici unul din acestea nu poate rezista tuturor criticilor. Adevărul este că partidele care controlează parlamentul unei ţări sînt suverane în alegerea sistemului electoral. Fie că este vorba de sistemul proporţional. Les systèmes électoraux (Paris.marcînd opţiunea pentru unul sau altul. Ele sînt elaborate de parlamentele existente şi. că partidele nu aleg modul de scrutin independent de avantajele şi dezavantajele care decurg pentru ele din această opţiune. trebuie precizat) are o considerabilă inerţie în timp. toate celelalte sisteme electorale. constituinduse astfel într-un indicator al caracterului democratic al unei societăţi. Fiecare. Masclet.”151 Însă tot atît de adevărat este că sistemul electoral al unui stat (democratic. Cl. Le droit des élections politiques (Paris. chiar dacă. Ulterior. aleşii de azi sînt preocupaţi de alegerea lor de mîine. 1988).în context naţional . şi. căci exprimă valorile acesteia. fie chiar de oricare din combinaţiile cunoscute sub numele de sisteme mixte. În ce măsură există o congruenţă între condiţiile interne ale unei ţări şi opţiunea pentru un anume mod de scrutin este dificil să se aprecieze. în sensul că opţiunile electoratului sînt exprimate cu timpul tot mai fidel. prin combinarea unor elemente. 1992. Claude Emeri. . aceste sisteme perfecţionîndu-se. şi aceasta pentru simplul motiv că nici un mod de scrutin nu este perfect. în varianta cu un tur sau în cea cu două tururi de scrutin.trebuie totuşi citată: cea a Italiei de după anul 150 151 J. Se poate deci presupune. mai mult decît de echitate sau de corectitudine. P. cu temei. ele nu pot fi apreciate în afara contextului politic în care urmează să fie aplicate.U. deci. alt sistem ar corespunde mai bine realităţilor naţionale. fireşte. democraţia are din nou de cîştigat.asupra căreia vom reveni . are avantaje şi dezavantaje. acestea fiind neîndoielnic un factor real de democratizare. Deşi realităţile şi procedurile electorale sînt foarte variate de la ţară la ţară. Există deci o mare varietate a sistemelor electorale reale.103 strîns legat de democraţie. să presupunem din nou. rare fiind cazurile în care să se petreacă schimbări spectaculoase (o excepţie notorie .). pentru un sistem electoral care să le fie avantajos. p. Cu alte cuvinte.F. din care se formează. totodată el contribuie la fortificarea democraţiei150. evaluarea acestora . fie de cel majoritar. Din acest punct de vedere. 6. Trecerea la un stat democratic a fost posibilă şi graţie sistemelor electorale puse la punct. Presses Universitaires de France. se poate bănui că formaţiunile politice cu greutate în conturarea voinţei politice a unei ţări vor opta. Jean-Marie Cotteret. Jean-Marie Cotteret şi Claude Emeri aveau desigur dreptate cînd susţineau că “în ciuda faptului că legile electorale conţin multe cifre şi exprimări tehnice.

În plus. A cunoaşte deci raporturile dintre sistemele electorale şi cele politice implică de fapt cunoaşterea măsurii în care legea electorală se instituie într-o garanţie a caracterului democratic al sistemului politic. acest tip de scrutin are . Din acest punct de vedere. pentru că nu s-a dovedit dezavantajoasă cu ele. cea a sufragiului universal direct. . legătura pe care o instituie între ales şi alegători.un mijloc de a participa la decizia politică. în epoca mediilor de masă . să fi concurat în alegeri. Însă ceea ce este cel mai important avantaj al acestui mod de scrutin este. nu se poate totuşi impune. căci măreşte gradul de înţelegere a procesului electoral în rîndul electoratului şi. Vechimea şi răspîndirea acestui mod de scrutin se datorează simplităţii sale: într-o circumscripţie.104 1994. Simplitatea. Motivul este oarecum simplu: dacă o lege electorală a adus la putere partidele care au capacitatea de a o schimba. inteligibil pentru toată lumea. Genève. totodată. impunîndu-şi voinţa doar pentru a căpăta un avantaj faţă de celelalte.Jamahiria Arabă Libiană. ar mai putea fi şi cea a Japoniei. avantaje extrem de importante. deci. Scrutinul majoritar este astfel creditabil 152 * * * Systèmes électoraux. Importanţa votului universal direct este atît de mare întrucît acesta nu este doar un mijloc prin care cetăţenii unui stat desemnează guvernanţii. Etude comparative mondiale (Union Interparlementaire. 1993).potrivit datelor furnizate de Uniunea Interparlamentară152 . în materie electorală.un avantaj istoric. partidele nu pot acţiona chiar arbitrar. Cuba. Sistemele majoritare Scrutinul majoritar este cel mai vechi mod de scrutin şi. cultura politică existentă într-o societate (de pildă. întrucît el a fost utilizat încă înainte ca partidele politice să fi apărut şi. Rusia). permite un eficient control social al alegerilor. pe deasupra. ci doar unul simplu. pe care legislaţiile de astăzi au rezolvat-o favorabil în cvasitotalitatea cazurilor (excepţie fac . chestiunea fundamentală este cea a dreptului la vot.mai ales azi. altminteri rezultatele electorale se pot compromite prin cantitatea voturilor anulate).din punctul de vedere al imparţialităţii . fără îndoială. Apoi. fără a ţine seama de. candidatul care obţine majoritatea voturilor este declarat ales. unei ţări aflate într-un stadiu de subdezvoltare. nu mai puţin de 83 de ţări au la baza legilor lor electorale acest sistem de alegere. petrecută tot în 1994). un sistem electoral sofisticat. este întradevăr un atú. atunci ea nu trebuie schimbată. mai precis. bunăoară. cel mai utilizat. Potrivit datelor Uniunii Interparlamentare. ci şi .

ceea ce anulează legea însăşi. Ea nu vizează deci candidaţii. Claude Emeri.. deci. scrutinul fiind certamente just. bipartidismul britanic (à l’anglaise) nu mai este astăzi atît de “pur” precum susţine cîte o teorie politică.”153 Unii politologi.pe motive de interes partizan . Apărătorii lui sînt chiar înclinaţi să susţină că justiţia sa stă. Mihai Constantinescu.Scrutinul uninominal.A. să-şi realizeze programul. Din punctul de vedere al eficienţei guvernamentale. din moment ce el antedatează formaţiunile partizane. în funcţionalitate. Situaţia este totuşi ceva mai complexă sau. căci aceasta duce cu regularitate la eliminarea unei eventuale a treia forţe politice. partidele. De îndată însă ce candidaţii reprezintă partide. controlînd partidul de la putere. pregătindu-se să preia guvernarea. chiar unii jurişti154 văd în această modalitate de scrutin o hegemonie a celor două mari partide. “În Marea Britanie. situaţia pare ideală: partidul de la putere are asigurată o majoritate. la rigoare. Democraţia britanică sau cea americană sînt în acest sens o dovadă elocventă. dar în realitate să se dovedească neaplicabilă. partidul la putere primeşte din partea alegătorilor o misiune precisă: să guverneze. dacă nu necondiţionată. cît alegerile s-au desfăşurat avînd drept protagonişti candidaţi neînregimentaţi partinic. Aşa se face că astăzi este aproape unanim recunoscut că acest tip de scrutin este mai degrabă eficient decît echitabil. de pe urma căruia el se fortifică.nu s-a pus. presupune cumva acest mod de scrutin. caracteristic regimului politic din Marea Britanie şi S. oricum. problema devine iminentă.U. căci un al 153 154 Jean-Marie Cotteret. cit. 8-9 iunie 1995. bipartidismul. Efecte şi semnificaţii (comunicare. atît Marea Britanie cît şi Statele Unite au cunoscut istoric primenirea sistemului lor bipartidist. ci ceea ce se află în spatele lor.105 ca fiind obiectiv şi imparţial. platforma electorală pentru care s-a pronunţat majoritatea electorală. Camera Deputaţilor. Atîta vreme. ci numai în urma unei crize în interiorul partidului majoritar. oricum coerentă şi disciplinată. op. partidul minoritar are o funcţie de asemenea precisă: să alerteze opinia publică. . chestiunea inechităţii . pentru că nu avea nici un temei real. Este dovedit istoric că în Marea Britanie guvernul nu poate cădea prin procedurile parlamentare obişnuite. Mai mult. dat fiind faptul că el se sprijină întotdeauna pe o majoritate absolută în corpurile legiuitoare. Simpozionul Sisteme electorale şi moduri de scrutin. Bucureşti). aşa cum o lege poate fi în spiritul ei perfect dreaptă. În definitiv. nu atît de mecanică precum o înfăţişează criticii acestui sistem. în sensul că acesta asigură cea mai bună stabilitate politică (parlamentară şi guvernamentală) a unei ţări.

legile adoptate se abat de la . se poate întîmpla . acest procedeu electoral exclude din reprezentanţa naţională . teoretic. prin intermediul acestui mod de scrutin. În cadrul acestui tip. indiferent dacă este vorba de majoritate absolută sau relativă. de 20. opoziţia riscînd într-o atare situaţie să nu fie reprezentată. Scrutin majoritar uninominal cu un singur tur. în practica politică. ale scrutinului majoritar. un partid poate obţine majoritatea parlamentară cîştigînd la limită în majoritatea circumscripţiilor dar avînd pe ansamblul naţional un număr de voturi mai mic decît partidul de opoziţie. dacă nici un alt contra-candidat nu obţine mai mult (este însă o situaţie mai degrabă teoretică. Pentru aceste motive.să zicem aşa . Pentru aceasta însă. Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi. deşi pentru ea au votat . legile electorale au prevederi în măsură să controleze şi chiar să înlăture cel puţin unele din efectele absurde de genul celor descrise mai înainte. Aceasta este doar o situaţie ipotetică. candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi este ales. La fel. reale şi potenţiale. Se cuvine totuşi arătat că. nu sînt două ţări care să aibă absolut aceleaşi reglementări în materie electorală.să zicem . un partid poate ajunge la o covîrşitoare majoritate parlamentară în condiţiile unor victorii la limită la nivelul fiecărei circumscripţii.partea cetăţenilor care şi-a dat votul formaţiunilor politice mai mici. din fericire. totuşi. Cu alte cuvinte. modul de scrutin majoritar este considerat de unii politologi ca fiind nedrept. Desigur. Dealtfel.pura doctrină a modului de scrutin majoritar. candidatul trebuie să obţină cel puţin . şansa reală de a cîştiga cu un asemenea procentaj este exclusă). se pot găsi trei tipuri mari de scrutin majoritar uninominal.106 treilea partid (liberal) îşi face tot mai simţită prezenţa pe scena politică a ţării. scrutinul majoritar nu este la fel în toate ţările. în realitate. un candidat poate să cîştige mandatul parlamentar pus în joc. admiţînd o formulă mixtă.ca raportul de voturi obţinute de cele două partide să nu se regăsească în raportul de mandate obţinute. cu un procentaj redus.49% din electorat. În esenţă. din nefericire.şi aceasta. Analiştii politici semnalează şi analizează defectele. cum acest mod de scrutin se corelează strîns cu bipartidismul. n-a fost probată pînă astăzi. să presupunem. Conform acestei modalităţi de votare. În sfîrşit. Oricum. care. nu mai este o situaţie chiar ipotetică .prin bipartidismul pe care-l cultivă . Astfel. în situaţia circumscripţiei cu un singur mandat.

candidaţii sînt regrupaţi pe listele de votare în funcţie de apartenenţa sau tendinţele lor politice. Reprezentarea proporţională Dacă scrutinul majoritar este cel mai vechi şi mai folosit. Potrivit acestei modalităţi. fie. În cazul circumscripţiei cu mai multe mandate. Folosită pentru prima oară în 1889 în Belgia. dar. mai frecvent. Operaţia continuă pînă cînd unul din candidaţi obţine majoritatea absolută necesară. Dacă nici unul dintre candidaţi nu a obţinut majoritatea absolută la primul tur. îşi exprimă preferinţa într-o ordine descrescătoare pentru toţi ceilalţi candidaţi.. cîştigătorul avînd nevoie în acest caz de majoritatea absolută de sufragii pentru a fi ales. iar voturile obţinute de acesta sînt repartizate la ceilalţi candidaţi. multe state adoptînd-o. Prin acest tip de scrutin se combină într-un singur tur efectele celor două tururi de scrutin cu majoritate absolută. ceea ce arată limpede prestigiul de care se bucură. reprezentarea proporţională este aplicată în zilele noastre în 57 de ţări. Acest sistem electoral impune candidaţilor să se prezinte fără apartenenţă partizană. totodată. Alegătorii înscriu pe buletin numele candidaţilor pentru care votează în limita numărului de mandate prevăzut pentru circumscripţia respectivă. sînt două feluri de reglementări electorale: fie este suficientă majoritatea simplă în turul secund. care au consacrat un . scrutinul majoritar cunoaşte două tipuri principale: Scrutinul de listă. Alegătorii îşi exprimă opţiunea pentru un singur candidat. Scrutinul preferenţial sau alternativ. constituţionaliştii etc.107 jumătate plus unul din voturile exprimate pentru a fi ales. ca şi cum ar fi independenţi (chiar şi atunci cînd nu sînt). se procedează la al doilea tur. În acest caz. Sînt aleşi candidaţii care obţin cel mai mare număr de voturi. În condiţiile în care nici un candidat nu reuşeşte să culeagă din primul tur majoritatea absolută de sufragii. atunci candidatul cu cel mai mic număr de voturi este eliminat. Scrutinul majoritar plurinominal. reprezentarea proporţională nu este astăzi într-o stare de inferioritate. Lista care primeşte numărul cel mai mare de voturi obţine toate mandatele circumscripţiei respective. La acesta au contribuit şi politologii. se procedează la balotaj între primii doi candidaţi clasaţi după numărul de voturi obţinut în primul tur.

justeţea adică. Căci. Autorii citaţi mai sus remarcă mai departe: “Acest raport nu poate fi realizat în practică şi repartiţia resturilor conform metodei Hondt avantajează sistematic partidele care au obţinut un număr mare de sufragii.”155 Dar în procesul electoral această situaţie este aproape intruvabilă. căci.teoretic. nici o forţă politică sau parte a opiniei publice nu rămîne fără reprezentare. cit. deci. ducînd uneori la catastrofe: victoria fascismului şi a naţionalsocialismului a dovedit-o cu prisosinţă. acestea variază între 0. justeţea. cel mai puternic partid avînd doar 12.fără tratament. . atunci cînd între numărul de mandate obţinute şi numărul de voturi primite există proporţionalitate. Acestea însă sînt absolut necesare. în absenţa lor (Republica de la Weimar rămîne cel mai relevant exemplu din perspectivă istorică. mai ales prin instituirea unor praguri.să spunem aşa . pe partide. pe programe politice. În principiu. reprezentarea proporţională duce la fărîmiţarea peisajului politic. Reprezentarea proporţională nu fotografiază doar convingerile electoratului. deci. exemple însă se pot da şi din actualitatea politică: la alegerile din 1991 din Polonia. nu mai puţin de 29 de partide au obţinut reprezentare în Seim.”156 Aşadar. ceea ce . acest mod de scrutin se poate mîndri cu justeţea sa. în 155 156 Op. Prima calitate a sistemului proporţional pusă în evidenţă de analişti pare a fi. pe platforme electorale. Dacă proliferării partidelor politice i s-a găsit cumva un remediu.părea a fi un avantaj faţă de scrutinul majoritar.7% (Olanda) şi 8% (Liechtenstein). avînd în vedere consecinţele. Este vorba de deficitara relaţie în care acesta aşează alesul şi alegătorii. Ibidem. Jean_Marie Cotteret şi Claude Emeri observau corect: “Reprezentarea este perfectă cînd raportul dintre procentajul de voturi obţinute şi cel al mandatelor obţinute de un partid este egal cu unu. Iar faptul că reprezentarea proporţională necesită scrutinul de listă arată că ea pune accentul nu atît pe persoane cît pe pe idei.108 mare număr de studii acestui subiect. se diluează sensibil în practica electorală. pragurile electorale constituindu-se astfel într-un factor frenator pentru tendinţa de fragmentare politică. în schimb un alt defect al acestui sistem electoral a rămas . ducînd la supra-reprezentarea lor în dauna celor mai slab implantate şi mai puţin omogene. cel puţin . mai toţi relevînd-i caracterul electoral just.3% din mandate). ci şi accentuează influenţa noilor mişcări. prin instituirea pragului electoral.

cu cît există mai puţine mandate. Faptul că alegătorii votează o listă de nume şi nu un reprezentant anume conferă partidelor un rol capital în desemnarea candidaţilor. urmează să se atribuie mandate şi pentru voturile neutilizate. alegerile se desfăşoară în mai multe circumscripţii. mai grav. tendinţa fragmentării politice ieşind iarăşi la iveală. După această etapă. Există cel puţin 6 coeficienţi electorali: coeficientul simplu sau al lui Hare. Repartizarea mandatelor unei circumscripţii proporţional cu numărul voturilor obţinute cunoaşte. care exclude accesul la reprezentare). mandatele fiind atribuite listelor cu . cum ar fi metoda lui Hondt (care constă în împărţirea numărului de voturi obţinut de o listă la numărul de mandate. Cu alte cuvinte. repartizarea mandatelor este o operaţie extrem de simplă din punct de vedere matematic. coeficientul imperial. independenţa iniţială a unui reprezentant se va transforma rapid într-un nou partid politic. Acest mod de scrutin implică un grad de neconcordanţă între numărul de voturi la nivel naţional şi numărul de mandate conferit. dat fiind faptul că circumscripţiile nu posedă acelaşi număr de alegători. cu atît este mai dificil să se asigure o repartizare care să reflecte fidel ponderea relativă a fiecărui partid sau coaliţie de partide. coeficientul HagenbachBischoff. fiecare listă obţine tot atîtea mandate cîte rezultă din utilizarea coeficientului electoral. cu toate riscurile adiacente (oricum mai reduse decît neînregimentarea. încurajînd astfel obedienţa faţă de oligarhia partidului şi. repartizarea mandatelor făcîndu-se la nivelul acestora. coeficientul dublu. O primă operaţie constă în calcularea unui coeficient electoral157. odată totalizate voturile la nivel central. ţara întreagă este o circumscripţie electorală. coeficientul lui Droop. Potrivit acestui model. în baza căruia se 157 Coeficientul electoral este divizorul care serveşte la stabilirea numărului de mandate pentru fiecare listă la prima repartiţie. dînd mandatului un caracter imperativ. Repartiţia mandatelor în cazul reprezentării proporţionale necesită calcule matematice adesea complexe. două modele de bază: Reprezentarea proporţională integrală. în plus. Reprezentarea proporţională apropiată. sînt mai bine cunoscute două procedee de calcul în acest sens: metoda celui mai mare rest şi metoda celei mai mari medii. în practica electorală. cum posibilitatea candidaturilor independente este de regulă nulă sau foarte scăzută. cu scrutinul majoritar. Strict matematic. adică pentru ceea ce se cheamă resturi. Conform acestui sistem. Sînt de asemenea concepute metode care nu fac deosebire între cele două etape. Acest sistem oferă cea mai bună concordanţă între rezultatele electorale şi reprezentarea parlamentară. numărul uniform.109 comparaţie. cel puţin. În consecinţă.

271. într-o măsură. În plus. p. Explicaţia oferită de juristul român este coeficienţii cei mai mari. celălalt dimpotrivă. avantajele fiecăruia dintre cele două mari sisteme şi. care compară sistemele electorale mixte cu cocktailurile: “legiuitorul procedează ca un barman pentru un cocktail: un deget de reprezentare proporţională şi două de scrutin majoritar sau viceversa. p. mai mult sau mai puţin. Cl.a.neajunsurile. 158 J. care să înlăture . vol. . Sisteme electorale mixte Este destul de limpede că fiecare mod de scrutin are virtuţile şi defectele sale.d. Cadart.m.. celălalt este foarte grijuliu cu acest aspect ş. Intenţia care a stat la baza apariţiei acestor sisteme nu înseamnă însă automat şi reuşită. omogenitatea amestecului”158. dat fiind principiul diferit care stă la baza fiecăruia dintre cele două sisteme electorale. Orice mixaj produce modificări sistemice. 1992. cit. Nevoia de a găsi un sistem electoral deopotrivă operaţional şi just a dus la căutarea unor soluţii care să îmbine. celălalt o descurajează. “Sisteme electorale mixte” (comunicare. desigur. caracteristicile de bază ale acestora”160 este reală. Numărul de mandate atribuit unei liste nu reprezintă niciodată numărul total de voturi exprimate în favoarea acesteia. 159 160 J-M. Emeri. virtuţile şi defectele se dispun în mare parte simetric: dacă unul încurajează relaţia alegători-ales. dacă unul este mai indiferent la exigenţa reprezentativităţii. care fac uneori de nerecunoscut elementele componente. Sugestivă este şi ironia lui Cotteret şi Emeri. op. dacă unul întăreşte personalitatea politică. În acest spirit trebuie înţeleasă definiţia sistemului mixt avansată de J. şi de diverse ingeniozităţi. Institutions politiques et droit constitutionnel (Paris. asigurînd. Florin Vasilescu. Aceste excedente trebuie să fie şi ele luate în calcul ulterior pentru a realiza o repartiţie pe cît posibil echitabilă a mandatelor. pe cît posibil. Cadart: “un dozaj variabil de reprezentare proporţională şi scrutin majoritar. Cotteret. În ambele cazuri. 73-74.110 realizează o primă repartiţie a mandatelor. Economica.în limita posibilităţilor tehnice . Observaţia lui Florin Vasilescu privitoare la faptul că “încercarea de a prelua avantajele celor două tipuri de scrutin este însoţită de obţinerea unor efecte care deformează. inventatotul este adesea mai satisfăcut de amestecul său decît consumatorul-alegător”159. I). deoarece apare întotdeauna un excedent de voturi.

aşa că “un amestec care să conducă la rezultate absolut necriticabile nu este cu putinţă. şi dezavantajele fiecăruia din cele două tipuri de scrutin”. Concret. Este aproape un postulat constatarea potrivit căreia nu există sistem electoral perfect. Şi acest tip de scrutin este o variantă a scrutinului plurinominal. Candidaţii care adună cel mai mare număr de voturi. indiferent de Simpozionul Sisteme electorale şi moduri de scrutin. deoarece comportamentul electoral este în ambele situaţii în general acelaşi. Camera Deputaţilor). fiecare alegător dispune de un număr de voturi egal cu cel al mandatelor. Printre sistemele electorale mixte. o modificare a scrutinului plurinominal. el nu poate acorda toate voturile unui candidat. În această situaţie. alegătorul dispune de un singur vot. Candidaţii care obţin cel mai mare număr de voturi sînt declaraţi aleşi. întrucît permite concentrarea opţiunilor şi. Bucureşti. 161 Idem . deformează voinţa politică reală a electoratului. care să reprezinte soluţia ideală pentru orice situaţie politică şi care. doar că modificarea suferită este în sens invers. cele mai cunoscute sînt: Votul cumulativ. adversarii acestui mod susţin că el produce o manevrare a voturilor care.. Dar această însuşire poate fi deopotrivă o critică. Mai precis. un alegător îşi poate concentra toate voturile de care dispune pe lista pe care figurează un singur candidat. finalmente.111 temeinică: “(. Numărul de voturi de care dispune alegătorul este mai mic decît numărul mandatelor şi. oricîţi candidaţi sînt înscrişi pe liste. Votul limitat. Rezultatul final se calculează prin totalizarea voturilor obţinute de fiecare candidat. apoi. Votul unic netransferabil. ceea ce echivalează cu o încurajare sensibilă a candidaturilor unice. Paradoxul face însă ca rezultatele la acest mod de scrutin să nu difere prea mult faţă de cel al votului cumulativ. independente sau nu. prin el însuşi. dar numărul acestora poate fi mai mic decît cel al mandatelor.)odată cu avantajele se preiau. Parlamentul României. cel puţin în parte. acesta este un mod de scrutin avantajos pentru reprezentarea unor minorităţi (naţionale sau religioase). de fapt. 8-9 iunie 1995. multiplicarea lor.. să determine ieşirea dintr-o criză politică exclusiv pe calea modificării unor norme de drept electoral”161. constînd în aceea că alegătorul dispune de mai multe voturi şi le poate folosi pentru acelaşi candidat. ca şi cel precedent. Partidele depun liste de candidaţi. ca o altă deosebire importantă. Acesta este. În cadrul acestui sistem. care sînt aplicate astăzi în 20 de ţări.

poate avea însă un efect pervers: atenţia alegătorilor se concentrează în mare măsură pe un singur candidat din circumscripţia respectivă. acesta cîştigîndu-şi mandatul la mare distanţă faţă de ceilalţi competitori. corespunzătoare celor două tipuri de scrutin. de tip britanic. acest sistem electoral. reprezentativitatea putînd fi astfel serios afectată. pe care au folosit-o China şi Japonia. 80. desigur. de alţii “reprezentare proporţională 163 personalizată” . Este motivul pentru care mandatele respective sînt numite “de compensare” 162 J. op. În cazul în care numărul de mandate obţinut prin scrutin majoritar este superior celui obţinut prin scrutin proporţional (cum s-a întîmplat la alegerile din 1990). Pactet. Votarea se efectuează deci în două circumscripţii diferite. căci aleşii nu mai au acelaşi suport electoral. Este motivul pentru care această modalitate de alegere a fost supra-numită “măciuca chinezească”. Voturile sînt contabilizate după regulile îndătinate proprii fiecărui mod de scrutin (în cazul reprezentării proporţionale . Originalitatea acestei modalităţi electorale constă în faptul că alegătorul.după metoda Hondt). 1994). Denumit de unii cercetători “sistem mixt echilibrat”162. în sensul că acesta stabileşte numărul de mandate la care are dreptul fiecare partid în cadrul unui land. Votul de compensare. le utilizează în cadrul a două tipuri de scrutin: unul majoritar uninominal. p. celălalt după regulile sistemului de reprezentare proporţională. În mod concret. cele 656 de mandate ale Bundestagului sînt distribuite în proporţii egale (cîte 328) în circumscripţii de scrutin uninominal majoritar şi în circumscripţii de reprezentare proporţională în cadrul celor 16 landuri (unul fiind Berlinul). sînt declaraţi aleşi. repartiţia mandatelor prin reprezentare proporţională are valoare de plafon numeric de reprezentare în care trebuie să se încadreze toate mandatele obţinute pe land. 163 P. care este împărţit în două: o parte a acestuia cuprinde numele candidaţilor propuşi de partide pentru circumscripţia de scrutin unipersonal. Institutions politiques. Emeri. Cu alte cuvinte. cantităţii de voturi cîştigate.-M. . potrivit. cit. Masson. p. cealaltă parte conţinînd listele de candidaţi prezentate de fiecare partid în cadrul landului. Cotteret. Fiecare alegător votează deci de două ori cu ajutorul unui buletin de vot unic. instituit de Germania Federală după al doilea război mondial. Droit constitutionnel (Paris. deci într-un singur tur.112 listă. 79. Cl. Trebuie subliniat că decisive sînt rezultatele obţinute la scrutinul proporţional. se suplimentează numărul mandatelor (în 1990 acesta s-a mărit la 662). dispunînd de două voturi. Această modalitate de scrutin.. Ed. este probabil una din cele mai adecvate soluţii la o realitate politică şi naţională. aparent corectă.

. situaţia în care este pus alegătorul care trebuie să-şi dea “votul util” este comparabilă întru-totul cu situaţia în care este pus alegătorul indecis la cel de-al doilea tur al scrutinului uninominal. Cadart (op.113 (überhangmandaten). Ungaria. Solida majoritate parlamentară şi stabilitatea guvernamentală pe care le cunoaşte Germania (din 1982 se află la putere neîntrerupt coaliţia compusă de CDU cu ramura sa bavareză şi Partidul Liberal Democrat. Japonia. desigur. cit. Oricum. constînd în folosirea celor două moduri de scrutin. În încheierea acestui capitol. ar fi poate de adăugat că şi România a cunoscut un sistem electoral mixt imediat după primul război mondial. în care sînt împletite cele două moduri clasice de scrutin. “Votul util” poate fi interpretat. Se produce în acest fel o responsabilizare sporită a alegătorului. p. se cuvine arătat că la distribuirea mandatelor participă doar acele partide care au totalizat pe ansamblul ţării cel puţin 5% din voturi sau cel puţin 3 mandate în circumscripţiile de scrutin majoritar (experienţa alegerilor demonstrînd că un partid care nu a obţinut 5% din sufragii nu a cîştigat nici 3 mandate în circumscripţiile de scrutin majoritar164). Croaţia. şi l-a transformat într-un model pentru alte ţări. şi unii chiar o fac. pentru a încheia această prezentare. 164 165 J. Ceea ce nu înseamnă că ele nu pot avea o influenţă reală. argument pentru unii cercetători165 de a aprecia sistemul german de partide ca fiind în esenţă bipartid) nu-şi pot afla altă explicaţie. Ceea ce nu înseamnă. că această modalitate electorală este perfectă şi deloc criticabilă. Pragul de 5% obligă alegătorul să-şi gestioneze votul cu mai multă grijă. meritate. nu o cauză. ca o forţare a alegătorului de a-şi da votul altui partid decît celui preferat. Potrivit acestui act normativ. majoritar şi proporţional. . De pildă J. Prin legea electorală adoptată în 1917. au adoptat sisteme electorale de inspiraţie germană. Reuşita politică a sistemului electoral german i-a adus nenumărate elogii. Cadart. Coreea de Sud. p. cit. Rusia. Reglementarea electorală germană încurajează puternic ceea ce cercetătorii au numit vot util. nu s-au reglementat decît alegerile legislative din vechiul regat. op. în sensul de a-l acorda marilor partide (oferindu-l formaţiunilor mici. Astfel se explică de ce există concordanţă între votul pentru liste şi cel uninominal. cînd în România se introduce scrutinul pe listă.. asupra acestora. bună sau rea. fireşte. În sfîrşit. Italia etc. 275. 276). alegătorul riscă irosirea votului său). sistemele electorale sînt în mod fundamental un efect al sistemelor politice.

direct. care depăşesc cu mult operaţia eminamente tehnică de transformare a sufragiilor în mandate. Abia legea electorală din 1926 stipulează generalizarea la nivelul întregii ţări a reprezentării proporţionale (art. 1 al acestei legi prevedea că alegerile se fac prin “vot universal. iar în Transilvania şi Bucovina scrutinul majoritar uninominal. cît şi asupra votului alegătorilor. a creat o situaţie nouă. mărimea uneia stabilindu-se la 30. Indiscutabil că acesta este primul lor rol şi. Aşadar. Influenţa modurilor de scrutin asupra sistemelor de de partide Aparent. juridic. dintr-un punct de vedere strict tehnic. 1994).114 circumscripţia electorală era chiar judeţul. 27 martie 1926. este chiar unicul. egal. pe circumscripţii electorale”166. Alipirea Transilvaniei şi a Bucovinei la România. Montchristien. remarcă un cercetător. modurile de scrutin au funcţia de a institui reguli după care voturile sînt transformate în mandate. dar controlabile. partizanii scrutinurilor majoritare pleacă de pe o poziţie de inferioritate: ei trebuie «să justifice o injustiţie»”167. prin scrutin de listă. silindu-le să adopte strategii adecvate. ambele datate 26 august 1919. Replica proporţionaliştilor n-a întîrziat să apară şi ea s-a construit pe imperativul justeţii în transformarea voturilor în mandate. căci scrutinul proporţional este în chip evident mai corect la acest capitol. 167 Pierre Martin. obligator şi secret. Ele produc efecte sesizabile atît asupra partidelor. la 1 decembrie 1918. 119. eficiente. au fost susţinătorii scrutinului majoritar. punînd în evidenţă că acesta are o implicaţie certă asupra reducerii considerabile a numărului de partide şi asupra asigurării stabilităţii guvernamentale. prin două decrete-lege.000 locuitori pentru Camera Deputaţilor şi 70.judeţul constituind o circumscripţie electorală).000 pentru Senat. 166 Monitorul Oficial. în vechiul Regat era folosit scrutinul proporţional. Cei care au insistat mai mult asupra acestor efecte “secundare”. analiştilor vieţii politice li s-a impus observaţia că modurile de scrutin au consecinţe mult mai ample. “Faţă de acest argument de bun simţ. pe baza reprezentării minorităţii. se hotărăşte ca fiecare judeţ din aceste regiuni să fie compus din mai multe circumscripţii. 71. Cu toate acestea. Ca urmare. Les systèmes électoraux et les modes de scrutin (Paris. p. . nr. care nu putea fi soluţionată fără a ţine seama de specificul şi istoria acestor regiuni. în fiecare circumscripţie urmînd să fie desemnat un reprezentant.

Georges Lavau s-a împotrivit cel mai aprig. exagerau de bună seamă. mai stabilă decît cea rezultată din victoria unei coaliţii de partide. insignifiant pe care-l apreciase Georges Lavau. în structurile socioeconomice în general. “Legile” lui Maurice Duverger. în repartiţia mandatelor. Este o situaţie în mod evident mai consolidată. chiar pe pragmatismul politic. celălalt de controlul puterii. căci un singur partid deţine de regulă majoritatea parlamentară absolută. ceea ce creează pentru guvernul respectiv un evident grad de precaritate. Armand Colin. fixînd regulile vieţii politice în general şi a partidelor în special. în ideologii. criticîndu-l violent pe Maurice Duverger. Chiar dacă secunde. şi în chip aparte pe cel mai puternic.115 Majoritariştii. ele fiind dublate de un set de numeroase excepţii pentru fiecare tip de scrutin. . Desigur. a dat roade. fără să nege importanţa justeţii. 168 Georges Lavau. “Orice politică implică o alegere între două tipuri de soluţii: soluţiile intermediare se apropie de una sau de alta. A examina cu atenţie relaţiile dintre modurile de scrutin şi sistemele de partide. două atúuri de extremă importanţă. care ipostaziau modurile de scrutin în cauze ale sistemelor de partide. Scrutinul majoritar uninominal şi bipartidismul Am arătat anterior că Maurice Duverger a observat cu agerime natura dualistă a vieţii politice în general şi a democraţiei reprezentative în special. Iată deci că utilitatea politică a unui mod de scrutin poate fi tot atît de importantă pe cît este justeţea celuilalt. cauza rezidînd în realităţile sociale. unul ţinînd de eficienţa guvernării. după cum am arătat în capitolul precedent. nefiind chiar lucrul mărunt. modurile de scrutin. relaţii puse în evidenţă de Maurice Duverger. dacă nu să le retracteze. Căci este evident că modul lor preferat de scrutin se corelează strîns cu stabilitatea guvernamentală şi cu alternanţa la putere. au pus însă un accent deosebit de apăsat pe eficienţa. mai sigură. în bună tradiţie sociologică. 1953). divergenţele sînt în acest ultim caz oricînd posibile. căci partidologul francez avea să revină asupra constatărilor sale “legice”: modurile de scrutin joacă doar un rol de accelerare sau de frînare pentru consituirea unui sistem de partide. devine o operaţie absolut necesară. au totuşi o influenţă asupra acesteia. Partis politiques et réalités sociales (Paris. fetişizării modului de scrutin168. ceea ce-i permite să formeze singur guvernul. şi însuşi autorul lor s-a văzut silit. oricum să le nuanţeze considerabil. toate aceste constatări sînt relative. Ceea ce. Tipul majoritar de scrutin avantajează marile partide.

Mişcarea naturală a societăţilor înclină spre bipartidism. Marea Britanie. poate chiar a socialului. toate marile lupte de facţiuni au fost dualiste.. Partidul Patriei (Country Party). toate aceste ţări anglo-saxone au adoptat cu mult timp în urmă scrutinul majoritar uninominal cu un tur. Dinamica dualistă nu ţine deci de modul de scrutin. Noua Zeelandă corespund acestui concept de bipartidism. 1973).) Democraţiile reprezentative nu fac. Pentru el. Or. Acesta ar determina alegătorii să-şi dea votul cu chibzuinţă. 170 Pierre Martin. De cînd a trecut la scrutinul unipersonal alternativ pentru alegerea Camerei Deputaţilor. Independent deci de modul de scrutin. în care două mari partide. alternează la putere. Statele Unite. şi un mic partid de dreapta. adică unuia din cele două mari partide. Laburist şi Liberal. decît să confirme această legitate. în anumite condiţii socio-politice . pentru o lungă perioadă de timp. Aşa cum am văzut în capitolul precedent. Astfel. cîtă vreme a folosit scrutinul uninominal cu un tur. la rigoare.116 Aceasta este echivalent cu a spune că centrul nu există în politică”. independent chiar de existenţa vreunui mod de scrutin. Australia. îndeosebi pentru 169 Maurice Duverger. Pentru susţinătorii scrutinului uninominal cu un tur. viaţa politică cunoaşte o dinamică duală.“mai mult sau mai puţin contracarată de o dinamică a dispersiei provocată de existenţa diferitelor grupuri sociale sau ideologice care înţeleg să fie reprezentate într-o manieră autonomă”170. (. ele au fost singurele care l-au practicat. “centrul nu este altceva decît gruparea artificială a părţii drepte a stîngii şi a părţii stîngi a dreptei. acestea sînt dovezi irefutabile că bipartidismul se fundamentează . p. ea s-a depărtat într-o oarecare măsură de bipartidismul à l’anglaise: ea are acum două mari partide. Mai mult. Avantajele celor două mari partide. ea tinde să se cristalizeze în jurul a doi poli opuşi. Canada. de fiecare dată avînd majoritatea absolută de mandate. scria Maurice Duverger. mereu aceleaşi (cel puţin pentru o perioadă lungă de timp).)De fiecare dată cînd opinia publică este plasată în faţa marilor probleme de bază. sufragiile se pot concentra aproape exclusiv pe două partide. Această dinamică esenţială este . cit.. pentru a nu risca pierderea sa. op.cum se exprima Pierre Martin .. graţie “votului util”. 121.. 8-e édition.. chiar dacă realităţile politice nu sînt de fiecare dată reductibile la acest dualism. ce alternează la putere.cel puţin. .pe sistemul electoral preferat de ei.m. (. se ajunge astfel la un sistem bipartid. ci de natura politicului. Les partis politiques (Paris.”169 (s. p. pe scurt. aliat permanent al Partidului Liberal. tocmai de aceea modul de scrutin poate să favorizeze sau să estompeze această tendinţă duală. Librairie Armand Colin. a avut un sistem bipartid “pur”. 245-246. în a opune susţinătorii puterii adversarilor ei. constînd.V. G. În primul caz.) De-a lungul istoriei.

Québec-ul. cînd ei au cea mai slabă performanţă electorală: 2. care nu obţine decît un slab număr de mandate. începînd cu 1924. paralel cu prăbuşirea valorilor conservatorismului în societatea Québec-ului. Aşa cum am văzut în capitolul precedent. dacă se instaurează. prăbuşirea liberalilor a continuat pînă în 1951.sau poate logica ascunsă a istoriei . dar printre cei doi protagonişti figuînd un alt agent politic. cu timpul însă liberalii au revenit la un scor electoral mai bun. exista un bipartidism format din conservatori şi liberali (laburiştii avînd mai puţin de 10% din voturi şi din mandate). Dar.3% din voturi. şi sistemul îi este puternic potrivnic în 1976 cînd ea . un tripartidism. pentru o scurtă perioadă. folosind terminologia lui Maurice Duverger . Explicaţia este legată de creşterea aspiraţiei la independenţă a locuitorilor acestei provincii canadiene.3% din voturi şi 419 mandate.8% din voturi. primesc doar 50 de mandate). la un nou sistem bipartid. Iniţial. şi modul de scrutin a jucat un rol: Uniunea Naţională cîştigase în 1966 alegerile efectiv din cauza injustiţiei modului de scrutin. astăzi deţinînd o poziţie asemănătoare celei din 1924 (ciudăţenia . mai clar începînd cu 1976. în timp ce laburiştii ating 33% din voturi şi 151 de mandate. în detrimentul Uniunii Naţionale. astfel că s-a ajuns.117 partidul cel mai puternic. totodată. sînt şi mai evidente dacă luăm în considerare că acest tip de scrutin transformă finalmente o majoritate simplă sau relativă de voturi într-o majoritate parlamentară absolută.6% din sufragii şi la 40 de mandate. era dominat pînă în 1970 de două partide: Uniunea Naţională. i se repartizează 56 de mandate (liberalii. deşi obţinuse doar 40. Uniunea Naţională se găseşte marginalizată.5% din voturi şi 1% din mandate. Sînt şi alte exemple de mutaţii ale sistemului bipartizan. tripartidismul este incompatibil cu sistemele democratice de partide. Partidul Laburist.este că revigorarea lor se face de data aceasta în detrimentul conservatorilor). “În prima fază . el nu poate fi decît efemer. S-a creat astfel. conservatorii obţin tot atunci 48. cu un ritm încă mai rapid. căci. de pildă. bipartidismul britanic s-a restabilit. format din Partidul Québec-ului şi Partidul Liberal. aceştia ajungîndu-i pe liberali la 30% din sufragii. În consecinţă. cu orientare conservatoare.sistemul electoral frînează urcarea Partidului Québec-ului.arată Pierre Martin. alături de Partidul Conservator. Din acest moment. şi Partidul Liberal. acest echilibru a fost răsturnat printr-o ţîşnire a laburiştilor. după primul război mondial. Maurice Duverger a demontat mecanismul prin care Partidul Liberal din Marea Britanie a fost marginalizat în avantajul Partidului Conservator şi al Partidului Laburist. După această dată însă s-a dezvoltat extrem de rapid Partidul Québec-ului. liberalii cad la 17. Dar foarte rapid. cumulînd 47.

care este susceptibil de a emite un «vot util».aşa cum am arătat mai înainte . şi acest rol este vizibil în campaniile pentru alegeri 171 172 Idem. liberalii britanici au început să-şi sporească numărul de candidaţi. Sistemul electoral joacă deci .utilizînd termenii lui Maurice Duverger un rol de frînă sau de accelerator. opţiunea lor electorală. bipartidismul este explicat . în consecinţă. Un asemenea calcul făcut de partide poate merge pînă acolo încît să nu prezinte vreun candidat în circumscripţiile în care socotesc că nu au vreo şansă. Idem. Constatarea aceasta.) În mod curent. Existenţa unor alegători indecişi. preiau ele înseşi iniţiativa calculului şi a persuasiunii. sistemul a jucat în mod sigur un rol de accelerator al declinului său. p. în urma căruia decid strategia campaniei lor electorale. s-a remarcat frecvent că alegătorii cei mai politizaţi sînt şi cei mai convinşi şi că alegătorii cei mai schimbători sînt slab politizaţi”172. 124. mai apropiat de formaţiunea preferată. începînd însă cu anii ‘60. cum remarca acelaşi Pierre Martin. dacă se va produce (adică.pentru unul din partidele mari. căci el trebuie să fie suficient de politizat pentru a calcula şi neatras prea tare de un partid. 123. care ar determina alegătorul să opteze . dimpotrivă. căci. rezultatele alegerilor consfinţind corectitudinea calculului. diminuîndu-şi de la o consultare la alta numărul de candidaţi. (. Căci formaţiunile partizane sînt foarte receptive la dilemele electorale şi. Deşi verosimilă la o primă privire. în realitate mult mai puţin politizată.”171(s. . nu atinge însă raţiunea tipului de scrutin în discuţie. Este exact ceea ce a făcut Partidul Liberal în Marea Britanie după ce a început declinul său. nu este chiar arbitrară. p.. explicaţia necesită mai multe precauţii.) Alegătorul-calculator.. Pe ansamblu. nu reprezintă decît o minoritate foarte slabă din corpul electoral. aceasta înseamnă că au o opţiune. Apoi..118 încearcă să revină.m.în situaţia în care preferinţele s-ar îndrepta spre un partid mic . “presaţi” totuşi să participe la actul alegerii. G. Mai este însă un aspect foarte revelator pentru dinamica bipolară: campania electorală. nu înseamnă injustiţie cîtă vreme ei au alternativa non-participării: dacă au decis totuşi să meargă la urne. nu va ajunge absenteism electoral). ea “are marele defect de a proiecta temperamentul-calculator al actorilor şi observatorilor vieţii politice asupra masei de electori.cu ajutorul noţiunii de vot util. chiar corectă. Ea joacă un rol important în polarizarea partizană. Or.V.

injustiţia supra-reprezentării nu mai este atît de evidentă. rivalul său avînd însă mai multe voturi pe ansamblu (un exemplu este cel al alegerilor din 1966 din Québec. 125.în care un partid deţine majoritatea absolută a mandatelor ca rezultat al cîştigării la limită în cele mai multe circumscripţii. le revin 40 de mandate). şi. rămîne mai degrabă accidentală. Este deci foarte adevărat că scrutinul uninominal cu un tur favorizează concentrarea voturilor asupra principalelor partide la nivel naţional: unul din efectele sistemului bipartizan este de a contribui la întărirea supra-reprezentării în mandate a celor două principale partide (mai ales a primului). arătat mai sus.119 legislative. p.8% din voturi. alegătorii foarte puţin politizaţi hotărăsc soarta votului lor. pe deasupra. mediile fac din lupta celor două mari partide un subiect omniprezent. obsesiv. în care opoziţia dintre cele două mari partide domină viaţa politică. trebuie stabilite şi aplicate criterii precise de delimitare a circumscripţiilor (subiect mereu la ordinea zilei în Statele Unite ale Americii). îşi va da votul unuia din cele două mari partide. O injustiţie într-adevăr dificil (nu însă imposibil) de apărat este situaţia . Ce sens ar avea încurajarea dispersiei politice într-o societate care nu simte nevoia ei (din moment ce indecişii se convertesc finalmente la una din tendinţele politice majore fără ca astfel să-şi trădeze vreo opţiune iniţială)? Dacă la acest capitol va fi foarte greu să se probeze nedreptatea acuzată a acestui tip de scrutin. existînd o parte a electoratului nepolitizată. căci nu constituie regula. o parte pe care am putea s-o numim neutră. mai deloc. desigur.care. analiştii vieţii politice. faptul nu înseamnă că acesta este din toate punctele de vedere just. Pierre Martin trage următoarea concluzie: “Bipolaritatea nu constituie un fenomen local care urcă la nivel naţional. în vreme ce liberalilor. la rigoare. cu 47. comentatorii.”173 Dacă lucrurile stau astfel. certamente nedreaptă. Partea puţin sau deloc politizată a electoratului va fi astfel atrasă de această campania şi. . remediabilă printr-o nouă delimitare a circumscripţiilor . În timpul acestora. atunci obiecţiile formulate la adresa scrutinului acesta se dovedesc mult mai precare cînd acuză injustiţia supra-reprezentării. campaniile electorale se concentrează pe acestea. Pentru a preîntîmpina o asemenea situaţie. Căci. În sistemele bipartide. 173 Idem. în consecinţă. partidele mai mici sînt astfel eclipsate. cînd Uniunea Naţională cîştigă 56 de mandate cu 40. căci suprareprezentarea nu trişează.3% din voturi. Analizînd această situaţie din perspectiva modalităţii electorale. este exact invers.

N. cînd F. căci ea îi permitea să transforme majoritatea relativă de voturi în majoritate absolută de mandate. în ambele dăţi. Lucrul acesta s-a întîmplat de două ori. calităţile preconizate în cazul Indiei: alternanţa la putere şi stabilitatea guvernamentală .120 Dar susţinătorii prea pasionali ai scrutinului uninominal. pe considerentul că numai acesta conduce societatea politică la sistemul bipartid. Sistemul de partide indian care s-a developat avea o configuraţie inedită pentru o democraţie: la centru-stînga un partid dominant. Astfel. iar partidele de opoziţie. Partidul Congresului. Exemplul indian . aflate mai ales la dreapta. Dacă exemplele din lumea anglo-saxonă confirmă aşteptările lor. a cîştigat 2/3 din voturi. să cîştige alegerile. Avem încă 174 Situaţia este întru-totul comparabilă cu ceea ce s-a întîmplat în România la primele alegeri libere. Cum remarcă acelaşi Pierre Martin analizînd cazul indian. după independenţa obţinută în 1947. Nu s-a făcut însă observat vreun efect al acestuia asupra sistemului de partide sau asupra morfologiei partizane româneşti. în 1977 şi în 1989. în schimb există şi alte exemple care le infirmă. dar şi la stînga. dacă se optează mecanic sau mimetic pentru un mod de scrutin. Modalitatea de alegere bazată pe scrutin uninominal cu un tur a favorizat dominarea Partidului Congresului. această situaţie nu a dus însă la apariţia celui de-al doilea mare partid. . Cu alte cuvinte. pe care Partidul Congresului le-a cîştigat din nou. vor trebui să aibă în vedere şi alte situaţii înainte de a trage o concluzie. modalitatea de scrutin singură nu are forţa de a-l impune.arată limpede că tendinţa bipolară pe care o induce scrutinul uninominal cu un tur poate fi răsturnată de dispersia societăţii. restul. în Transilvania şi Bucovina s-a folosit modul de scrutin majoritar uninominal. deopotrivă de stînga şi de dreapta. India a introdus scrutinul uninominal cu un tur atît pentru alegerile legislative cît şi pentru cele de la nivelul statelor componente.S. la stînga şi la dreapta acestuia mici partide de opoziţie174. De fiecare dată însă coaliţia cîştigătoare a eşuat: partidele componente erau prea eterogene. Mai mult.ca şi cel românesc . “alegătorii n-au de ales decît între absenţa alternanţei (o nouă victorie a Partidului Congresului) şi dezordinea decurgînd fatal dintr-o victorie a coaliţiei heteroclite opusă Partidului Congresului. În perioada 1919-1926. ceea ce a permis unei vaste coaliţii a partidelor de opoziţie. O situaţie oarecum similară poate fi găsită şi în istoria electorală a României. chiar opuse pentru a nu se crea instabilitate guvernamentală. criza politică a fost rezolvată prin alegeri anticipate.pot devin defecte. Aceasta nu a condus însă la apariţia sistemului bipartid. Cu timpul s-a produs uzura Partidului Congresului. dacă o societate nu îndeplineşte condiţiile favorabile bipartidismului.

un val de ostilitate politică. din pricina faptului că mecanismele de atragere a electoratului indecis nu pot fi eficiente dacă se bazează pe o retorică politică agresivă. în funcţie de tipul de societate în care este aplicat”175. se transformă în contrariile lor: permanentizarea la putere sau. în Marea Britanie de sub guvernul Margaret Thatcher şi în S. dacă nu are o valoare genetică. exprimă cel puţin o compatibilitate. pe care mulţi analiştii o 175 Pierre Martin.A. Istoria a arătat că sînt şi alte moduri de scrutin care se corelează cu bipartidismul. mai trebuie făcută o remarcă: scrutinul uninominal cu un tur nu este singurul în măsură să favorizeze un sistem bipartid. dovedite în democraţiile anglo-saxone. ci. cu atît mai puţin o normă de drept electoral.U. uneori. Virtuţile acestuia. pentru că îi lipseşte discernămîntul politic. Aceeaşi soartă pot avea şi alte presupuse calităţi ale acestui mod de scrutin. adversitate ireconciliabilă. la rigoare. moderaţia forţelor politice. În sfîrşit. Unii analişti politici au văzut. criză politică majoră. aşadar. Nici această calitate nu s-a dovedit însă a fi o consecinţă directă a adoptării acestui gen de scrutin. adică alternanţa la putere şi stabilitatea guvernamentală. nehotărîtă a electoratului poate fi cîştigată prin discursuri pline de demagogie vituperantă. impusă de exigenţele persuasiunii electorale. de pildă. ură comunitară etc. Raţionamentul privind impactul raţional-civilizator al scrutinului uninominal cu un tur poate fi. . demolatoare.. în caz contrar. adoptarea modului de scrutin majoritar uninominal cu un tur poate avea efecte contrare celor aşteptate. ar presupune deci un cod al eticii politice care să respecte adversarul. cum ar fi. nici bipartidismul nu garantează civilitatea. În concluzie. în ţări precum India sau Sri-Lanka sistemul electoral în cauză a provocat după toate indiciile . Şi constatarea aceasta nu este valabilă doar pentru ţările subdezvoltate. stilistica luptei partizane. S-a susţinut mult timp că acest tip de scrutin ar avea un efect de îmblînzire sau de domolire a elanul adversativ al partidelor politice. Această constatare. cit. de sub preşedinţia lui Ronald Reagan o deteriorare sensibilă a moderaţiei vieţii politice. inversat: partea ezitantă. Lipsind deci condiţiile socio-politice care determină sistemul dual de partide. op.121 o ilustrare a faptului că un mod de scrutin poate să aibă efecte diferite. dimpotrivă. chiar şi în ţările dezvoltate şi cu democraţii îndelung rodate. p. unde forţele politice sînt marcate de ranchiună. o oarecare influenţă poate avea şi sistemul electoral în vigoare. bunăoară. Este deci destul de sigur că moderaţia forţelor politice este determinată de parametrii socio-politici ai unei ţări. chiar dacă. 126. urbanitatea în viaţa politică.

Scrutinul plurinominal. or. proporţional. se desfăşoară. pînă la primul război mondial. de asemenea. cu efecte încă şi mai puternice în ceea ce priveşte transformarea majorităţii relative de voturi în majoritate absolută de mandate parlamentare. Dar nu numai scrutinurile plurinominale au efecte bipartizane. în anumite condiţii. Şi România avea. Germania ar putea fi şi ea. are un impact simplificator asupra numărului de partide. aceştia la rîndul lor alegînd preşedintele. folosea un mod de scrutin plurinominal cu două tururi. la ultimele două alegeri legislative (din 1989 şi 1992). Prevederi electorale asemănătoare. şi rezultatele electorale au configurat un sistem partizan compus din două partide. un exemplu în sprijinul acestei idei. pare destul de cert că reprezentarea proporţională. de asemenea. au Grecia şi Portugalia.U.122 ignoră cu desăvîrşire. consecinţă a unui mod de scrutin asemănător. conţine acelaşi mecanism. înainte de a introduce scrutinul de reprezentare proporţională (în 1898). de pildă. constînd în aceea că alegătorii aleg mai întîi pe marii electorii. format din Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator. în general. În 1950 şi în 1957 Turcia a aplicat scrutinul de acest tip.9% şi 39% din voturi. ci şi. Bunăoară. Alegerile prezidenţiale în S.. atunci cînd este strunită de un barem electoral semnificativ. din cauza. Belgia. Mecanismul prin care scrutinul uninominal cu un tur facilitează stabilirea sistemului bipartid (supra-reprezentarea în mandate a celor două principale partide. legea electorală spaniolă face ca un partid care a obţinut 40% din voturi să obţină în realitate majoritatea absolută a mandatelor. pe baza unui scrutin de tip plurinominal (cu un tur). socialiştii (PSOE) au obţinut 39. Fenomenul se petrece atunci cînd acestea permit supra-reprezentarea în mandate (adică atunci cînd sistemul reprezentării proporţionale nu este sever. sistemul de partide american este pur bipartid.A.5% din mandate. dar mai ales a sistemului electoral cenzitar (colegiul I al marilor proprietari funciari era fieful Partidului Conservator). dar 50% şi 45. un sistem bipartid “pur”. Alegerile din Rusia pentru Duma de Stat din 17 decembrie 1995 par să probeze . a instituirii pragurilor electorale şi/sau a primei electorale) şi cînd există două partide sensibil mai puternice în ansamblul forţelor politice. uneori mai eficient decît scrutinul uninominal cu un tur.. rezultatul fiind un clar sistem bipartid. Oricum.. care sînt cele mai importante pentru viaţa politică americană. modurile de scrutin proporţionale. cu efecte similare asupra sistemului de partide. după unii cercetători. şi îndeosebi a primului) este inclus şi în alte moduri de scrutin. căci ei apreciază sistemul de partide din această ţară ca fiind esenţialmente bipartizan (deşi nu este strict bipartid). ei şi creştindemocraţii (UCD) formînd un sistem bipartid.

prevedea (precum legea electorală spaniolă de astăzi) că un partid care obţine 40% din voturi primeşte. Legea electorală. Situaţia. Cu toate acestea. ca primă electorală. două par acum . din cauza baremului electoral de 5%. în timp ce prin scrutinul nominal au pătruns 18 formaţiuni politice plus 77 de independenţi (Duma de Stat are 450 de locuri. bazată pe principiul reprezentării proporţionale. condiţia existenţei a două partide puternice părea şi ea îndeplinită (Partidul Naţional Liberal şi Partidul Poporului. Se poate deci trage concluzia că şi reprezentarea proporţională. Este deci posibil ca. pătrunseseră în Parlament nu mai puţin de 29 de partide (coaliţia guvernamentală dispunînd de un sprijin de doar 35%). dat fiind faptul că prin această exterioritate dispare în mare măsură raţiunea de a fi a acestora. nu poate fi vorba de . pentru a-şi putea asigura majoritatea absolută necesară unei guvernări stabile. miercuri. de la aproximativ 250 la aproximativ 60176). reducerea numărului de partide reprezentate în Parlament are apoi un efect direct asupra reducerii numărului de partide din societate (în cazul Poloniei. şi cea mai importantă. totuşi. într-o măsură asemănătoare celor provocate de scrutinul uninominal cu un tur. “Prezidenţialele vor restructura scena politică poloneză” (România liberă. Desigur. Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc). în camera inferioară (Seim) a forului legislativ. are efecte bipartizane. de a fi urcat la 5%.după 6 ani de pluripartidism . Durabilitatea sistemelor bipartide obţinute trebuie să capete o confirmare istorică. Sondajele de opinie repetate confirmă acest establishment al partidelor politice. toate celelalte partide mai importante plasîndu-se la limita celor 5 procente. în 1996. după doi ani. după toate indiciile. dar. concluzia poate fi contrazisă de numeroase exemple. într-o primă fază. România să cunoască din nou. nu mai erau decît 5 partide. jumătate dintre acestea fiind atribuite direct partidelor prin scrutinul reprezentării proporţionale. 21 iunie 1995). România177 a fost departe de instituirea unui sistem bipartid în toate 176 Bronislaw Geremek. nu trebuie absolutizată. un sistem bipartid. celelalte 225 de mandate făcînd obiectul scrutinului majoritar). În plus. încă 10%. după 80 de ani.123 acest lucru: prin scrutinul de liste au pătruns în forul legislativ doar 4 partide. susceptibil. prevede un prag electoral de 3%. Altminteri. apoi. ca în Polonia. Alteori. simplificarea sistemului multipartid cere un anume timp: după alegerile din 1991. În planul forţelor politice. în condiţiile în care nu încurajează disiparea politică şi-şi “trădează” întrucîtva principiul. avînd la bază principiul reprezentării proporţionale. 177 O situaţie în mare măsură asemănătoare are România astăzi. în situaţia modificării legii electorale în sensul ridicării procentului de voturi necesar pentru a accede în Parlament. Situaţia ţării noastre din perioada interbelică ar putea fi şi ea invocată ca un contraargument convingător. Legea electorală adoptată în 1926.detaşate ca pondere în viaţa politică: Partidul Democraţiei Sociale şi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat (sau Convenţia Democratică).

76% din sufragii şi 348 mandate. oricît de mare ar fi fost falsificarea.55% din voturi şi doar 13 posturi de deputaţi179. incultura politică (explicabilă şi aceasta într-o ţară în care 3/4 din populaţie era analfabetă). din punctul de vedere al echităţii electorale. Enciclopedia partidelor politice din România (1862-1994) (Bucureşti. uneori chiar ultra-dominant. ci şi extraordinara amploare a oscilaţiilor electoratului (cîteodată . format doar din două forţe. 241. iar următorul clasat. de pildă. .09% din sufragii şi 54 de posturi de deputat178. De pildă. . Editura Mediaprint.Dacă se va produce o astfel de mutaţie. un sistem bipartid “pur”. judecînd după ponderea voturilor şi a mandatelor. Rezultatele aceste au în ele ceva profund neverosimil: frauda electorală de notorietate din epocă modifica. voinţa politică a electoratului. puţine ţări l-au adoptat pentru alegerile legislative. iar PNL nu izbuteşte să culeagă decît 6. astfel că sistemul de partide rezultat era artificial. chiar dacă aceasta trebuie să se exprime faţă de un evantai politic sever redus. cel puţin. neconcludent. Se constată. ci mai degrabă de sistemul “două partide şi jumătate”. sistemul de partide rezultat după aproape fiecare consultare electorală era multipartid cu un partid dominant. cum ar fi. nu numai că protagonistul acestui sistem era cam de fiecare dată altul (deşi o predominanţă a PNL poate rezulta în final). la alegerile pentru Camera Deputaţilor din 1927. Ion Mamina. desigur. 178 Ion Alexandrescu. 179 Idem. 1995).cum se vede din exemplele date . p. Cu toate că. obţine 22. mai respectuos cu voinţa electorală. 239. ea nu poate fi decît benefică pentru viaţa politică românească (în comparaţie cu multipartidismul “cu defect” de astăzi sau cu multipartidismul cu partid hegemonic al legislaturii precedente). în acelaşi timp. PNL cîştigă 61. Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi şi sistemele de alianţe Conceput pentru a înlătura arbitrariul sau abuzul prin care scrutinul uninominal cu un tur transformă majoritatea relativă de voturi în majoritate absolută de mandate. p.chiar “forţînd” voinţa alegătorului. la alegerile pentru aceeaşi cameră din 1928. PNŢ.de la un an la altul). adică silindu-l să opteze între două partide atunci cînd preferinţa sa s-a exprimat pentru un al treilea -.69% din voturi şi 318 mandate. aceasta nu poate explica în întregime amplitudinea schimbării de opţiune: aceasta trebuie să fi avut şi cauza reale. PNŢ cîştigă 77. scrutinul majoritar uninominal în două tururi s-a dorit mai just sau. acest tip de scrutin aduce o îmbunătăţire. dar. Ioan Scurtu. ca un al doilea paradox. Ion Bulei. incapabil să-şi ducă la bun sfîrşit mandatul. paradoxal. adică după un an şi jumătate.124 perioada celor 12 ani de pluripartidism care au urmat.

la rigoare. 235. au o ideologie identitară marcată. Deci. tendinţă exprimată cu pregnanţă de M. acoperă societatea (să ne amintim de de tendinţa fundamental duală care există într-o societate. Duverger). şi. Acest mod de scrutin a fost folosit şi de Germania înaintea primului război mondial pentru desemnarea reprezentanţilor. pe de o parte. suple.”180). numai alianţele inter-partizane pot constitui o soluţie. în alegerile prezidenţiale şi în cele locale (pentru alegerea primarilor). Căci candidaţii celor mai mari două partide care se califică în turul secund reprezintă cele două mari tendinţe de opinie care. Cele patru adjective calificative ale “legii” lui Duverger ţin. . Iar formula lui Duverger este. ele sînt maleabile. unde nici un partid nu putea obţine singur majoritatea absolută de sufragii. Trebuie totuşi arătat că scrutinul uninominal cu două tururi este utilizat de multe ţări.125 Există totuşi o ţară democratică ce l-a utilizat cu perseverenţă în istoria sa. atunci cînd a formulat a doua “lege” (“Scrutinul majoritar uninominal cu două tururi tinde la un sistem de partide multiple. printre care şi România. Într-un cuvînt. însuşi Maurice Duverger. Aşadar. relativ numeroase. dependente şi relativ stabile. pe atît de exactă. Dealtfel. Desigur. pe de altă parte. scrutinul uninominal cu două tururi favorizează un sistem partizan prin care partidele cultivă alianţele. Aşa se face că acest tip de scrutin implică un sistem în care se combină existenţa unui număr important de partide cu o tendinţă fie şi numai în mod subiacent . p. într-o astfel de situaţie. flexibile. Les partis politiques. Experienţa franceză este deci destul de edificatoare pentru a permite concluzii pertinente asupra efectelor politice provocate de aplicarea acestui gen de scrutin. strategia alianţelor a fost impusă de cerinţele celui de-al doilea tur. Sistemul electoral exercită 180 Maurice Duverger. de fapt. partidele. fuziunea sau autodizolvarea fiind excluse. deşi nu exclusiv (mai puţin la alegerile legislative din 1940 şi 1958): Franţa. mare şi oarecum constantă. a numărului de partide. atunci el poate fi apreciat ca un inteligent remediu politic. a avut în vedere în bună măsură experienţa politică a propriei ţări. în timp ce atributele de “suple” şi “dependente” se referă la disponibilitatea strategică a formaţiunilor politice spre schimbare. pe cît de concisă. pentru că. acest mod de alegere a fost testat îndeajuns pentru a-i putea surprinde implicaţiile partizane de ordin sistemic. spre compromis. spre dialog. cu propensiune asociativă.dualistă. Dacă avem în vedere că această modalitate de desemnare a reprezentanţilor a fost adoptată de cea de a III-a şi a V-a republică franceză (ca şi de Germania de dinaintea primului război mondial). de două categorii: “multiple” şi “relativ stabile” vizează cantitatea. deci entităţile partizane.

De revenirea acestui mod de scrutin vor profita socialiştii. în condiţiile în care la precedentele alegeri cîştigase 40 mandate cu 15. n-au altă şansă decît alianţele. partidele politice să se alinieze de-a lungul a doi vectori. SFIO cîştigă 65 de mandate cu 12. la restabilirea scrutinului uninominal cu două tururi.7% din sufragii). ceea ce s-a materializat într-un cîştig nu atît de voturi cît de mandate. sub argumentul “luptei de clasă”.8% din mandate).3% şi . . între gaullişti. dacă vor să fie competitive. cît şi la cele legislative sau la cele municipale şi cantonale. Tentaţia izolaţionistă a Partidului Comunist se manifestă din nou în 1958. care la alegerile din 1928 şi 1932 a obţinut 11. cînd. şi aceasta pentru că a avut o strategie de izolare politică. viaţa politică franceză se putea defini ca un sistem de alianţe bipolare.8% din voturi.respectiv . cu 18. prin alianţele încheiate. prin care refuza orice alianţă.respectiv .3% din sufragii. Dualismul alianţelor este evident atît la alegerile prezidenţiale. pot cîştiga în al doilea tur un număr de mandate mai mare decît numărul de voturi primit în primul tur. cu socialiştii sau cu radicalii. Partidele. pentru că. RPR şi UDF -. pe de alta.3% din voturi obţin 11. Valéry Giscard d’Estaing. Alianţa de stînga s-a permanentizat în bună măsură pentru că socialiştii nu-şi pot permite luxul să rupă cu comuniştii (ar pierde electoral foarte mult). desăvîrşindu-se astfel bipolaritatea stînga/dreapta.pe de o parte PCF şi PS. care. Dualismul va deveni complet începînd cu anul 1974.5% din voturi. Începînd cu această dată mulţi deputaţi socialişti datorează alegerea lor voturilor comuniştilor. Este edificator exemplul Partidului Comunist Francez. În absenţa alianţelor într-un astfel de context electoral. Începînd însă cu 1936. ci şi pe termen lung. au dovedit că au o strategie nu numai pe termen scurt. democrat-creştini şi independenţi. Pentru alegerile din 1962 socialiştii şi radicalii au încheiat un acord electoral cu comuniştii pentru al doilea tur.8. situaţie care îi va propulsa în clasamentul mandatelor (cu 15. deşi partidul rămăsese destul de rigid. Cele patru partide principale s-au aşezat două cîte două în cîte o coaliţie .126 deci o evidentă presiune ca.2% din mandate.3% şi . în situaţia în care se produce cel de-al doilea tur. dar 2. Cum şi la dreapta s-a format în acelaşi timp o alianţă. deopotrivă pentru alianţa de stînga în ansamblu şi pentru fiecare partid component (PCF cîştigă 40 de mandate cu 21. cînd ultimele elemente ale dreptei se raliază în jurul preşedintelui nou ales. pentru că logica sistemului electoral constrînge în această direcţie. Partidele politice trebuie deci să-şi formuleze strategii de alianţă. numai cu ajutorul acestora.2% din mandate.9% din voturi nu obţine decît 2. comuniştii francezi acceptă strategia Frontului Popular. un partid se condamnă la marginalizare.

pentru a putea echilibra din punct de vedere electoral mişcarea gaullistă. cîteodată. Frontul Naţional nu dispare (ba. Nici scrutinul uninominal cu două tururi nu face excepţie de la această regulă. să se alieze cu altele al căror ataşament la acestea este incert. căutîndu-se să se ajungă la condiţii echitabile. el reuşeşte să cîştige în jur de 10 procente din voturi. după cum am arătat mai înainte. nici un mod de scrutin nu este perfect. partidele de dreapta negaulliste s-au regrupat în interiorul UDF. “Într-o măsură însemnată”. Scrutinul uninominal cu două tururi a făcut pînă acum ca Frontul Naţional să nu poată accede la reprezentare parlamentară. Începînd cu 1981. calcul la care îi împingea scrutinul uninominal cu două tururi. sistemul de partide este fundamental produsul societăţii. dat fiind faptul că electoratul francez nu-şi permitea riscul de a vota o alianţă în care . Fiecare are virtuţile şi defectele lui. se dezvoltă).127 În cadrul fiecărei coaliţii s-a păstrat însă pluralismul. dimpotrivă. nesigur. sistemul partizan francez a suportat unele modificări.implicit marginalizarea politică. Cum am arătat însă anterior. defectele sînt reductibile la acelaşi mecanism. lipsa alianţelor. cu sprijinul comuniştilor. acestuia i se întîmplă un lucru oarecum asemănător cu ceea ce s-a întîmplat comuniştilor în 1928 sau în 1958. partidele ajung uneori să stabilească alianţe “contra naturii”. Fără sprijinul comuniştilor. iar socialiştii şi radicalii au procedat la alianţe încă din primul tur pentru a contrabalansa influenţa electorală a comuniştilor. altminteri. partide care-şi fac din valorile democraţiei crezul lor politic ajung. în nevoia lor de a stabili coaliţii. şi nu în totalitate. Dacă efectele benefice ale acestuia sînt deja evidente din descrierea de mai sus. socialiştii n-au putut multă vreme să acceadă la putere. sar părea. Deşi lipsit de reprezentare parlamentară. Această aşezare a sistemului de partide francez se datorează într-o măsură însemnată scrutinului uninominal cu două tururi. astfel. pentru că. Astfel. dacă nu evident potrivnic. socialiştii riscau o pierdere masivă de mandate şi . dar alături de ele au apărut două formaţiuni politice noi: ecologiştii şi Frontul Naţional. cauza fiind aceeaşi. Concret. semn că în societatea franceză au apărut probleme şi aspiraţii noi. Vechile alianţe au rămas. în schimb. probă elocventă a faptului că nu modul de scrutin este factorul decisiv pentru viaţa politică partizană. jucînd mai departe un rol politic major. socialiştii francezi au procedat la alianţa cu comuniştii în 1962 din pur calcul electoral. deoarece. pentru că în acel moment se aflau într-un regres electoral evident. Astfel. PC-PS şi RPR-UDF. constînd în mod esenţial în impactul lui coalizator.

întîrziind cu un an venirea la putere a lui Hitler. poate. După unii cercetători. imprevizibile. Este de notorietate compoziţia Reichtag-lui în timpul Republicii de la Weimar. care vorbesc de posibile “catastrofe” ale reprezentării proporţionale. nota 7). Altminteri. de semnificaţie. Reprezentarea politică proporţională şi fragmentarea Apărută pentru a corija injustiţia provocată de scrutinul majoritar. cu consecinţe. mergînd pînă la acuzarea reprezentării proporţionale de căderea Republicii de la Weimar şi de venirea lui Hitler la putere181. uneori. pe un asemenea fond. conştiintizînd Gulagul. naziştii ar fi obţinut mai uşor majoritatea absolută a 181 O asemenea diabolizare a reprezentării proporţionale se întîlneşte. alternanţa la putere s-a putut în fine produce. fără ca acestea să mai fie supra-reprezentate. Aceeaşi convingere am văzut-o mai înainte la Jean Marie Cotteret şi Claude Emeri.de regulă. piezînd mult faţă de perioada anterioară. Numai că prin pătrunderea în corpurile legiuitoare a atîtor partide echivalează . nu atît scrutinul de reprezentare proporţională. . Legătura însă trebuie înţeleasă în sensul influenţei şi nu al determinării. în care erau reprezentate 15 partide. alături. la criză politică. căci.128 comuniştii erau dominanţi. prin acesta. partide mici şi mijlocii pătrund în parlamente. nu însă întotdeauna . cu un sistem majoritar cu unul sau două tururi. Abia în anul 1981.. de cele mari. precum fascismul şi nazismul (v. în plin război mondial. cultura naţionalistă germană. cînd intelectualitatea franceză a început să se demarxizeze. bunăoară. etc. sistemul electoral al Republicii de la Weimar a avut mai degrabă un efect invers. ceea ce denotă o evidentă echitate în raport cu scrutinul majoritar. sînt exagerări destul de fantaste. amănunt nu lipsit. interpretările extreme ale acestei situaţii. Responsabile pentru o asemenea situaţie erau condiţiile socio-economice ale epocii. şi Partidul Comunist intră într-un evident recul. temerile francezilor faţă de o victorie a stîngii se risipesc în mare măsură şi.cu o fragmentare politică care poate uşor să ajungă la blocaj parlamentar şi. 1941). Graţie ei. Este motivul pentru care alternanţa la putere nu s-a produs vreme îndelungată. la Hermens (Democracy or Anarchy?. prea redusele afinităţi democratice ale clasei politice germane. reprezentarea proporţională a fost dintru început mai puţin atentă la implicaţiile de ordin funcţional. desigur. situaţie pusă de mulţi istorici şi politologi în legătură cu folosirea unui scrutin proporţional de maximă fidelitate.

«absolutism». Germania postbelică este totuşi alta. şi în care. . 182 183 Pierre Martin. spaţiul politic de dreapta nu mai avea o acoperire partizană. care colaboraseră cu naziştii. chiar sub crusta unei constituţii rigide fixate prin lege. O. sub semnul cert al democraţiei. au contribuit nemijlocit la această simplificare. În acest fel. 340. II (Paris. dat fiind faptul că Partidul Comunist nu se mai putea bucura de nici un sprijin electoral (nu reuşeşte să treacă pragul celor 5% din sufragii la alegerile din 1949) în condiţiile în care landurile de est erau ocupate de sovietici (în 1953 este chiar interzis). principial. ca şi discreditul electoral al partidelor dreptei protestante. t. p. deşi aceeaşi de dinainte. răspunsul avînd nevoie mai întîi de un preambul metafizic.în linii mari . pentru că atunci aveau o considerabilă influenţă electorală (37.”183 S-ar putea deci răspunde că. iar în perioada 1961-1983 sînt doar 3 formaţiuni partizane (socialiştii. în 1953 numărul acestora se reducea la 5. 1948). situaţia postbelică în care s-a aflat Germania şi care a dus ea însăşi la simplificarea eşichierului ei politic.aceleaşi? Întrebarea este extrem de provocatoare. Cum se explică această stabilitate. Trebuie avută în vedere. Uniunea Democrat Creştină (CDU . Cuvintele lui O.3% din voturi) şi adversarii lor erau divizaţi182. condiţiile sociale sînt . chiar dacă nu singurul.129 mandatelor chiar din 1932. cu toate acestea. p. ea a cunoscut din 1945 încoace o remarcabilă stabilitate politică. Spengler. ceea ce a uşurat sensibil cucerirea lui de către moştenitorii Centrului Catolic şi ai filialei sale bavareze. O istorie politică este o fizionomie şi nu un sistem. ceea ce. în condiţiile în care scrutinul reprezentării proporţionale rămîne decisiv. mai întîi. ca şi înainte.. cuvintele «republică». De ce este totuşi alta? În ce constă modificarea? Evident că numai analiza pozitivă poate da un răspuns mulţumitor.Christliche Demokratische Union) şi Uniunea Social Creştină (CSU . Le Déclin de l’Occident. cit. Scoaterea în afara legii a Partidului Naţional Socialist German în 1945. Germania Federală nu a renunţat însă complet la sistemul reprezentării proporţionale şi. n-ar avea cum să fie o eroare. cum o fac de obicei filosofii şi ideologii.Christliche Soziale Union). aflată. op. de dificilă. fireşte. «democraţie» au în fiecare caz particular o semnificaţie şi devin frazeologie de îndată ce le folosim în chip de concepte fixe. La fel. Spengler din Declinul Occidentului pot fi un asemenea preambul: “Fiecare stat manifest în istorie nu există decît o dată şi se modifică insensibil cu fiecare moment. în plus. dacă în 1949 erau reprezentate în Bundestag 10 partide. Gallimard. 135. Spaţiul politic de stînga a fost ocupat electoral de Partidul Social Democrat (SPD Sozial Demokratische Partei Deutschlands). Astfel.

coaliţiile de opoziţie conjuncturale. Dovada este că. Simplificarea eşichierului politic nu se datorează. deci. . desigur. Dar acest proces nu a alterat cîtuşi de puţin stabilitatea politică a Germaniei. De pildă. total ignorată în perioada anterioară a boom-ului economic). Sistemul de partide german devine destul de similar cu cel din Austria. perioadă destul de lungă pentru a lăsa sechele. european (Franţa. o reală stabilitate a sistemului partizan. 158. În plus. Dar situaţia Germaniei rămîne o experienţă unică în felul ei şi. procesul se inversează uşor. şi legea fundamentală. surprinzător. modului de scrutin. Italia a cunoscut o izbitoare instabilitate guvernamentală. s-a văzut pusă în faţa unor tendinţe secesioniste (Sicilia voia să devină stat 184 Mircea Vasilescu. Situaţia Italiei de la 1945 la 1993 este relevantă în această privinţă. am văzut anterior. nr. p. s-a înregistrat . l-a cunoscut şi ea): după tendinţa bipolară din anii ‘60 şi ‘70. în sensul că pe arena politică pătrunde o a patra forţă. iar după unificarea din 1990.o tendinţă de dispersie partizană. 15). mai larg. Adevărul este că Italia de după cel de-al doilea război mondial avea uriaşe probleme. care vor greva şi pe mai departe viaţa politică naţională. Regimul politic fascist durase mai bine de două decenii. fatidicul prag electoral este trecut şi de partidul comuniştilor reformaţi din fosta RDG.independent de modul de scrutin folosit . 19-25 ianuarie 1996. s-ar părea. De-a lungul acestei perioade. Pe lîngă trista experienţă a dictaturii. care izbutesc să treacă pragul celor 5 procente şi să obţină astfel reprezentare parlamentară. dar. “verzii” (ecologiştii). sînt astfel puternic descurajate. începînd din 1983. cu scopul pur negativ de a răsturna guvernul. aplicarea unică a scrutinului proporţional în alte ţări se cuvine şi ea analizată pentru a putea aprecia dacă există sau nu o influenţă a acestuia asupra sistemelor de partide respective. regula majorităţii absolute pentru desemnarea cancelarului şi aceea a obligativităţii de a alege întîi un cancelar înainte de a-l înlătura pe cel aflat în funcţie au avut şi au un cert efect stabilizator. semn că societăţile occidentale se confruntă cu probleme şi aspiraţii noi (emergenţa mişcărilor politice ecologiste este în mod clar legată problema mediului. Procesul acesta este. de aceea. O contribuţie ce nu poate fi neglijată în direcţia stabilităţii guvernamentale a Germaniei a avut. ireductibilă. ceea ce l-a determinat pe un analist 184 să numească această situaţie “stabilitatea instabilităţii”.130 democrat-creştinii şi liberalii). ci istoriei şi societăţii. “Stabilitatea instabilităţii” (Dilema. fără să aibă o alternativa viabilă şi fiabilă în schimb.

“Proporţionalele . (. . oriunde. ştiut fiind că istoria nu se poate scrie cu “dacă”. în condiţiile în care eşichierul politic şi ponderea electorală a partidelor au rămas aceleaşi. ca în Franţa de după 1962. Slăbirea tradiţiei democratice în Italia anului 1945. Partidul Socialist. democraţia creştină ar fi fost neîndoielnic condusă să se alieze electoral cu neofasciştii şi monarhiştii. Se punea apoi problema reconcilierii naţionale.131 independent) care. Nu puţini analişti şi observatori ai vieţii politice italiene. cu unul sau două tururi. Pentru a-şi asigura victoria asupra alianţei de stînga.) Dacă s-ar fi instituit în 1945 un scrutin majoritar. În ciuda 185 Pierre Martin. constituirea în jurul PDC a guvernelor pluraliste. şi violenţa luptelor politice pe care aceste coaliţii electorale le-ar fi favorizat ne dau dreptul să punem sub semnul întrebării longevitatea sistemului democratic italian în asemenea condiţii. profitînd de respingerea stîngii dominate de comunişti şi de efectele de amplificare ale scrutinului majoritar. toate fiind formate de Partidul Democrat-Creştin (PDC). pe de o parte. Este. dificil să se valideze astfel de propoziţii condiţionale. Întradevăr. precum Partidul Republican şi Partidul Liberal. Italia a cunoscut de-a lungul acestui timp nu mai puţin de 50 de guverne. şi la rigiditatea partidelor existente (ceea ce unii numesc “stabilitate politică”). Dar. PDC dispunea întotdeauna de o majoritate relativă în urma alegerilor (aproximativ 1/3 din voturi). dar şi oameni politici au găsit ca ţap ispăşitor al acestei instabilităţi guvernamentale sistemul electoral: scrutinul de reprezentare proporţională. instabilitatea guvernamentală era de aşteptat. în care curentul laic de stînga moderată (Partidul Republican. bulversează societatea. 138. concluzia fiind falacioasă.au fost departe de a juca un rol negativ în timpul acestei perioade. această corelaţie nu are nicidecum valoare genetică. Pe un asemenea fundal socio-istoric. situaţie care îl obliga la alianţe cu parteneri mai mici. Sistemul electoral foarte proporţional a permis. desigur... dimpotrivă.. Ea ar fi monopolizat total puterea obţinînd majoritatea absolută a mandatelor la fiecare alegere. Partidul Social-Democrat) era totdeauna reprezentat”185. după alţi cercetători. ceea ce explică efemeritatea lor: abandonarea coaliţiei de către un partid echivala automat cu căderea guvernului. op. pe de altă parte. forţa PDC i-ar fi condus pe socialişti la o alianţă electorală permanentă cu comuniştii. prin coaliţii. după mai bine de douăzeci de ani de regim mussolinian.este de părere Pierre Martin . cit. p. Toate guvernele s-au format în acest fel. sau chiar cu rivalul de la centru-stînga. Italia proba că acest tip de scrutin duce la fragmentare politică şi la instabilitate guvernamentală. o problemă cum nu se poate mai dificilă în descendenţa unei experienţe totalitare.

132 logicii lor impecabile.156. PUF. ci ca aplicaţi strict la o realitate politică. ai cărei termeni trebuie înţeleşi nu în manieră politologică generală. Opinia publică italiană (inclusiv partidele) vedea şi vede un remediu la aceste carenţe politice prin instaurarea sistemului bipartid. alegerile legislative italiene de la 27 martie 1994 s-au desfăşurat după o nouă lege electorală. “adevărul” pe care ele îl susţin rămîne doar adevărul autorului. post factum fiind aproape de această situaţie şi un al treilea. Italia avea deci nevoie imperioasă de o schimbare chiar în mecanismul electiv.apreciază aceeaşi cercetătoare . 187 Idem. e logic că ceva trebuie schimbat. După cum se ştie.sînt puşi sub acuzare. nu par să fi rezolvat situaţia. scandalurile de corupţie în care au fost implicaţi numeroşi oameni politici şi care au compromis clasa politică italiană (aproximativ 60% din membrii Parlamentului din 1992 sînt implicaţi în anchete şi scandaluri. Silvio Berlusconi). pentru a încerca astfel să contracareze fenomene precum finanţarea ocultă a partidelor care . este înclinat să bagatelizeze importanţa factorului tehnic al modalităţii de scrutin în general. 1993). se înţelege). Un adevăr un pic contradictoriu: pe de o parte. Această schimbare a fost solicitată de cvasitotalitatea partidelor. pe de altă parte.Giulio Andreotti şi Bettino Craxi . căci vechiul sistem de partide se compromisese. Adăugînd la instabilitatea guvernamentală. 157. constatăm că reforma era într-un fel inevitabilă. îngrozitorul mecanism de însuşire ilegitimă a resurselor publice pus în lumină de anchetă a provocat un efect de «delegitimare» generală a sistemului de partide”186 (existent la acea dată. dar aceasta nu-l împiedică să aprecieze că scrutinul majoritar uninominal ar fi fost pentru Italia postbelică o catastrofă. pentru celelalte 25% aplicîndu-se scrutinul proporţional. . “dincolo de responsabilităţile partidelor şi ale oamenilor politici ca indivizi. doi foşti prim-miniştri . nu poate să-şi ascundă preferinţa pentru reprezentarea proporţională. care a adoptat un sistem electoral mixt: 75% din mandatele parlamentare fac obiectul unui scrutin majoritar. no 64. p. p. Cum scrie Andrea Manzella. “Crépuscule d’une partitocratie” (Pouvoirs. le Parlement. Lucrul acesta iese evident din poziţia critică pe care Pierre Martin o adoptă faţă de schimbările de natură electorală petrecute în 1994.“era notorie”187. De aceea actuala lege electorală va fi probabil şi ea amendată în aşa fel încît să constrîngă 186 Andrea Manzella. mai ales prin consecinţele lor ulterioare (din 1995). Alegerile din 1994. Reforma electorală devenise iminentă: dacă în mai puţin 50 de ani au fost 50 de guverne.

de centru-dreapta (compus în principal din Alianţa Naţională şi Forza Italia). partidele “învăţînd” în timp să se adapteze la cerinţele legii). pentru a se realiza astfel de jure ceea ce există de facto: două alianţe politice care acoperă în mare spectrul partizan din Italia. Sistemul electoral majoritar este foarte coercitiv în direcţia alianţelor. căci ea permite izolarea partidelor extremiste fără injustiţia reprezentării şi favorizează coincidenţa majorităţilor electorale şi a majorităţilor guvernamentale”189. p. mai degrabă.. că Italia nu are ce pierde. Guvernul Dini a fost preocupat de introducerea scrutinului majoritar cu două tururi. (. De aceea. Ea are nevoie de timp pentru a-şi arăta virtuţile şi defectele reale (pentru că defectele ce apar după o primă aplicare pot dispărea ulterior. de centru-stînga (o grupare condusă de Partidul Democratic al Stîngii.. fără îndoială. ca o concluzie asupra legăturii dintre instabilitatea politică şi modurile de scrutin. “Polul Libertăţilor”. o “monstruoasă coaliţie” cu socialiştii? Aşa că atunci cînd cercetătorul scrie că. sub vechea lege electorală. deoarece va duce la instabilitate politică. p. riguros exactă. ar fi necesar să-şi amintească de cele 50 de guverne anterioare. şi “Măslinul”. op. Concluzii privind influenţa modurilor de scrutin asupra sistemelor de partide 188 189 Pierre Martin. poate. partidele italiene “de stînga şi de dreapta trebuie să stabilească alianţe electorale cu parteneri extremişti în compania cărora ele nu pot să guverneze durabil” 188. . sub actuala lege electorală. fost comunist).. că “în cadrul sistemului politic al multipartidismului exacerbat cu partide extremiste.) Reprezentarea proporţională pare mai performantă în acest tip de situaţie dificilă. În schimb. n-au făcut democrat-creştinii italieni şi înainte. cit. Şi. prima parte este. Idem. O lege electorală nu produce însă efecte în chip imediat. Cea de-a doua parte a citatului conţine o precauţie importantă pentru a relativiza sensibil afirmaţia. 138. criticile prea grăbite riscă prea mult. Pierre Martin apreciază ca inoportun scrutinul majoritar într-o ţară cu multipartidism exacerbat. În schimb. mecanic. dar această constrîngere nu are neapărat numai semnul negativ (adică de a sili partidele la alianţe incompatibile). S-ar putea spune. Pierre Martin are deplină dreptate atunci cînd afirmă. într-adevăr. nu există mod de scrutin care să aducă o soluţie miracol la instabilitatea politică.133 mai mult partidele la un sistem dual. în fond. 140.

că nici un raport odată stabilit nu este în afara excepţiei. devenind multipartid cu partid dominant. în cele din urmă. . Neoliberalismul (Editura Scripta. p. dar definitorii politic erau doar cele două.. cit. desigur. sau. unul din protagoniştii vieţii politice de dinainte de război. existenţa pe sistemul electoral cenzitar. deci. 1992). în general disidenţe sau fracţiuni ale PNL sau PC. După cum se ştie.. dar la următoarele. Partidul Liberal-Conservator. Chiar dacă. Mai mult. format din Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Conservator (PC). viaţa lui sfîrşise practic odată cu sufragiul universal: la alegerile din 1919. toate efemere. “Dispariţia bruscă a Partidului Conservator . Un exemplu edificator de impact indiscutabil al modului de scrutin asupra partidelor şi asupra sistemului de partide îl oferă istoria României. Ion Bulei. din momentul în care Parlamentul (mutat la Iaşi) adoptă în 1917 o nouă lege electorală. Titu Maiorescu a fost ales o dată senator de Roman la acest colegiu cu numai 40 de voturi. op. Marghiloman. PCP obţine totuşi 13 mandate. cu alte cuvinte. sistemul românesc de partide se schimbă radical. a stipula că nu există nici o legătură între cele două relate este o evidentă enormitate. Partidul Democrat-Radical ş. pînă la primul război mondial ţara noastră avea un sistem bipartid. prin care aboleşte censul electoral şi stipulează sufragiul universal direct (iniţial numai pentru bărbaţi). Ioan Scurtu. Ion Mamina. abia în 1895 se formează o formaţiune distinctă ideologic şi social: Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România).observă Şt. Zeletin în posteritatea imediată a acestui fapt istoric . Partidul Conservator. Această configuraţie partizană era legată în mod cert de sistemul electoral cenzitar. nu mai izbuteşte să cîştige nici un loc parlamentar190. prin Al. Partidul Liberal-Democrat. fără a fi necesar să se 190 191 ION Alexandrescu. Bucureşti. şi încă strînsă. În acelaşi timp. 231. că orice generalizare a unei efect sau a unei tendinţe riscă să fie infirmată printr-un contra-exemplu. Legătură există. din 1920 şi 1922. În epocă existau. mai precis pe colegiul I al marilor latifundiari (de pildă.39. dispare brusc de pe scena politică românească. Ştefan Zeletin. dar aceasta se impune îndeosebi în cadrul socio-istoric al ţării respective. PC agonizează pînă în 1925 sub numele de Partidul Conservator Progresist (PCP).134 Cei care s-au ocupat îndelung şi în adîncime de relaţia dintre modurile de scrutin şi sistemele de partide adiacente au constatat. că orice “lege” trebuie relativizată.”191 Explicaţia este la îndemînă: Partidul Conservator îşi baza reprezentarea parlamentară şi. p.este evenimentul cel mai plin de urmări în viaţa politică de după război.a. Argumentul irefutabil care susţine această afirmaţie este că. şi alte partide (Partidul Liberalilor Sinceri.

135 deplaseze măcar în circumscripţie pentru campanie electorală). Trecerea bruscă la votul universal direct (de la situaţia în care dreptul la vot direct nu era acordat nici la 2% din populaţia ţării) a bulversat literalmente sistemul de partide din România. Şt. Zeletin avea deci toată dreptatea cînd constata, în 1927, că “întreg zbuciumul politicii noastre din ultimii zece ani a decurs din nevoia de a umple acest gol”192. Aşa se explică de ce, în locul Partidului Conservator - care nu mai avea nici un sprijin electoral - au apărut imediat alte partide (Partidul Poporului, Partidul Ţărănesc, devenit mai tîrziu, după fuziunea cu Partidul Naţional din Ardeal, Partidul Naţional Ţărănesc etc.). Exemplul acesta arată, aşadar, cum nu se poate mai clar că, în anumite situaţii socio-istorice, modul de scrutin poate avea o influenţă chiar determinantă asupra partidelor şi a sistemelor de partide. Asemenea schimbări ale legii electorale în alte ţări n-au produs însă efecte identice. Dimpotrivă, cîteodată n-au produs chiar nici un efect vizibil. Este cazul, de pildă, al Marii Britanii. Aici, Partidul Conservator n-a dispărut în 1918 cînd toţi bărbaţii de peste 21 ani şi toate femeile de peste 30 ani au obţinut dreptul la vot (ceea ce însemna 74% din populaţia adultă). Explicaţia? Această majorare nu a fost singulară, ci ea a fost precedată de altele: dacă în 1832 aveau drept de vot 7% din populaţia adultă, în 1872 corpul electoral se ridică la 16%, iar în perioada 1884-1885, se înregistrează o altă mărire a acestuia, la 28%. Nu numai Partidul Liberal, care iniţia, desigur, aceste extinderi succesive ale dreptului de vot, s-a adaptat la această situaţie, ci şi Partidul Conservator, astfel că majorarea din 1918 l-a găsit pregătit. Or, în România epocii, acest proces gradual nu s-a petrecut. Paradoxul a făcut însă ca în Marea Britanie, mai tîrziu, să-şi piardă locul central în sistemul bipartid tocmai liberalii, în locul lor venind laburiştii. În perspectivă comparativă internaţională se întîmplă, deci, ca raporturile să se inverseze: modul de scrutin X produce efectul A într-o ţară şi efectul B, care poate fi chiar opus, în alta. Explicaţia acestei conversiuni nu poate sta decît în condiţiile interne ale fiecărei ţări, condiţii care exercită o presiune teribilă asupra sensului acţiunii unei legi electorale. Într-o vreme s-a susţinut, de pildă, cu multe argumente probatorii, că scrutinul majoritar - mai ales acela uninominal cu un singur tur, dar şi cel cu două tururi - ar avea un efect benefic asupra stilisticii luptei politice dintre cele două mari partide. Acestea, recunoscîndu-şi reciproc legitimitatea, graţie alternanţei la putere, ar cultiva o etică a respectului mutual şi a deplinei urbanităţi în disputa
192

Ibidem.

136 lor politică; criticile, inerente, adresate de unul altuia ar fi astfel obligate la o raţionalizare sporită pentru a căpăta forţă persuasivă, astfel că lupta partizană devine o luptă eminamente simbolică. Scrutinul pe liste de reprezentare proporţională părea, în acea epocă (de după ultimul război mondial), să aibă din acest punct de vedere efecte inverse, din cauza inflexibilităţii, a rigidităţii partidelor, a atomizării, a izolării lor, caracteristici care creează premisele intoleranţei. Dacă exemplul Indiei, care introdusese scrutinul de tip britanic, contravenea acestor aşteptări, s-a spus atunci că el este irelevant, dat fiind faptul că democraţia indiană era departe de standardele occidentale. Anii ‘80 însă au arătat însă destul de limpede că nici acestea (e.g. SUA şi Marea Britanie) nu prezervă suficient partidele de ispita înveninării luptei, acestea abdicînd adesea de la principiile moralei politice. În felul acesta, regularitatea care se stabilise, agreată şi susţinută de mulţi politologi ai timpului, s-a văzut deodată contrazisă de realitate. Unii au tras concluzia că s-au înşelat şi au cercetat posibilitatea altor regularităţi. Pierre Martin, bunăoară, se încumetă să le formuleze, şi ele îi apar într-o relaţie exact inversă: “Scrutinurile majoritare corespund sistemelor de confruntare şi scrutinurile proporţionale - sistemelor de cooperare.”193 Dacă prima parte a constatării poate fi grosso modo corectă (cu condiţia totuşi de a modera conţinutul semantic al termenului de “confruntare”, în sensul de a-l dace congruent cu cel de concurenţă), cea de a doua poate fi corectă numai dacă este subsumată unei teorii “cu rază medie”. Cu alte cuvinte, Elveţia, Austria sau Lichtenstein - trei ţări care aplică scrutinul reprezentativ - confirmă într-adevăr afirmaţia, dar atîtea altele - şi România perioadei 1990-1996 n-ar lipsi dintre acestea nicidecum n-ar putea s-o facă. Toate acestea îndreptăţesc o concluzie: modurile de scrutin în sine conţin, potenţial, desigur, nişte tendinţe previzibile, dar acestea nu se actualizează oriunde şi oricînd ca atare, ci în funcţie de realitatea socială pe care sînt aplicate, realitate care le poate transforma uneori în contrariile lor. Adoptarea unei legi electorale pune deci întîi de toate problema compatibilităţii dintre realitatea socială şi tipul de scrutin, compatibilitate care poate merge pînă la soluţia unor combinaţii (sisteme mixte). Evident însă că lucrurile nu stau exact în termenii relaţiei cauză-efect, în sensul că o realitate socială impune cu necesitate un anumit tip de scrutin şi numai pe acela. Modul de scrutin nu trebuie, aşadar, conceput exclusiv ca o variabilă dependentă, ci şi ca o variabilă independentă, căci el poate avea anumite efecte formative sau - dacă se poate spune astfel_- terapeutice asupra unei societăţi. De pildă, în cazul unui număr exagerat de mare de partide,
193

Pierre Martin, op. cit., p. 142.

137 cînd - cum spune P.P. Negulescu - “cele care rămîn în mod fatal pe dinafară la fiece schimbare de guvern sînt în chip firesc pornite pe o opoziţie de principiu, găsind rău, sistematic şi permanent, tot ce face partidul care s-a instalat la putere, împiedicîndu-l să lucreze prin necontenite agitaţii în Parlament, şi silindu-se să ridice în contra-i masele populare, printr-o critică violentă şi lipsită de scrupule, adesea prin calomnii pur şi simplu, numai ca să-l răstoarne cu orice preţ şi să-i ia locul”194, o reformă a sistemului electoral poate avea efectul unei însănătoşiri atît a vieţii politice cît şi a vieţii sociale. De ce? Un răspuns ni-l oferă acelaşi filosof român: “Regimul parlamentar are dar neapărată nevoie, ca să poată funcţiona în mod satisfăcător, de partide politice bine diferenţiate şi puternic organizate. Iar puterea lor atîrnă, între altele, (...) şi de numărul lor redus.”195 În consecinţă, problema compatibilităţii dintre o societate şi un tip de scrutin trebuie rezolvată avînd în vedere şi conexiunea inversă dintre cele două variabile. În concluzie, modurile de scrutin sînt deopotrivă un efect şi o cauză. La o privire sumară, impunerea unui mod de scrutin ţine destul de mult de interesele electorale ale partidului/partidelor aflat(e) la putere.196 S-ar părea, deci, că sistemele electorale exprimă direct interese partizane. În realitate, este dificil de sesizat asemenea interese în conţinutul unei legi electorale. Şi aceasta nu pentru că respectivele interese n-ar exista, ci pentru că ele nu pot încălca anumite condiţii formale ale procesului legislativ, neputîndu-se institui în evidente inechităţi. Opţiunea unui partid pentru un anume tip de scrutin este rezultatul unei judecăţi de valoare, nu al unui calcul foarte precis. Ea comportă, în consecinţă, un risc. Iată de ce schimbarea sistemului electoral se produce de regulă pe fondul unor crize politice, în cadrul cărora normele electorale sînt ele înseşi o problemă politică apreciată ca foarte importantă. Exemplul recent al Italiei - pe care l-am înfăţişat mai înainte - este edificator, ca şi cel al Japoniei. Aceasta din urmă a folosit vreme îndelungată un sistem electoral bazat pe votul unic netransferabil. Începînd din 1994, Japonia adoptă un sistem electoral
194

P.P. Negulescu, Partidele politice (Bucureşti, Editura Garamond, 1995), p. 362.
195

Idem, p. 383.
196

Sînt totuşi şi excepţii. Constituţia Portugaliei prevede şi modul de scrutin, reprezentarea proporţională, aşa că o eventuală schimbare a acestuia trebuie precedată de amendarea corespunzătoare a legii fundamentale. Dealtfel, în constituţiile multor ţări, care nu prevăd expres tipul de scrutin, legile electorale sînt definite ca legi organice, ceea ce arată că sistemele electorale nu se pot schimba foarte uşor.

138 mixt: 300 de mandate sînt alese cu ajutorul scrutinului majoritar uninominal cu tur unic şi 200 prin scrutinul de reprezentare proporţională. Această schimbare a fost posibilă din cauza sciziunii suferite de formaţiunea politică ce condusese ţara timp de peste 30 de ani, Partidul Liberal Democrat (PLD), şi care pierduse alegerile din 1993. La reformarea sistemului electoral japonez au convenit printr-un compromis principalele forţe politice, atît de dreapta (PLD, care voia scrutin majoritar) cît şi de stînga (Partidul Socialist, care pleda pentru reprezentare proporţională). Aceasta arată că adoptarea unui mod de scrutin este produsul unei înţelegeri la care ajung principalele partide ale unei ţări. Cînd ele nu pot ajunge la un compromis, sistemul electoral rămîne acelaşi, la fel rămînînd şi sistemul politic; de pildă, creştin-democraţii şi creştin-socialii din Germania au vrut, în 1977 şi 1981, să înlocuiască reprezentarea proporţională prin scrutinul uninominal cu un singur tur, pentru că acesta îi avantaja, dar opoziţia social-democraţilor şi a celorlalte partide mai mici a blocat acest proiect legislativ; la fel s-a întîmplat şi în Irlanda cînd Fianna Fail a încercat ceva asemănător. Putem deci trage concluzia că modul de scrutin este rezultatul sistemului politic în aceeaşi măsură în care sistemul politic este rezultatul modului de scrutin. Relaţia modului de scrutin cu sistemul de partide este însă ceva mai nuanţată şi, cîteodată, contradictorie. Totuşi, una peste alta, se poate afirma că scrutinul majoritar, îndeosebi cel cu un tur, induce o tendinţă dualistă, fie şi numai prin faptul că este în măsură să creeze majorităţi parlamentare confortabile. Desigur, de aici şi pînă la instaurarea unui sistem bipartid este un drum lung, şi unii cercetători, ca Arend Lijphart197, sînt de părere că scrutinul uninominal n-ar juca chiar nici un rol. Totuşi, corespondenţele sînt clare, şi a teoretiza contrariul echivalează cu a nega evidenţele. Pînă şi Pierre Martin, un adversar aproape declarat al sistemelor majoritare din pricina injustiţiei acestora, este nevoit să recunoască: “Se poate observa că scrutinul uninominal cu un tur corespunde adesea sistemelor bipartizane şi că scrutinurile nominale cu unul sau două tururi corespund sistemelor de alianţe electorale acolo unde condiţiile bipartidismului nu sînt reunite.”198 Aşa cum se poate iarăşi afirma că scrutinurile de reprezentare proporţională corespund de regulă sistemelor partizane compuse dintr-un număr mare de partide, ceea ce antrenează riscul instabilităţii guvernamentale. Se înţelege, desigur, că asemenea afirmaţii, exacte, nu exclud excepţiile.
197

Arend Lijphart, Electoral Systems and Party Systems (Oxford University Press, 1994).
198

Pierre Martin, op. cit., p. 144.

vitală cu societatea. divinizată. armatei. cooperativelor agricole. chiar dacă nu şi perceptibilă ca manifestare. el se substituie totuşi întregului. nu cu metode sociale. a acestuia.astăzi acest lucru se vede cu ochiul liber . prin urmare. dimpotrivă. cluburilor. Aşa cum am mai arătat pe parcursul lucrării. Rapiditatea cu care s-a petrecut colapsul comunismului în ţările Europei de est mărturiseşte asupra artificialităţii de fond. uzinelor. după cum vom vedea. partidul comunist unic este o contradicţie în termeni: deşi ontologic este o simplă parte. aceste societăţi au avut o altă revelaţie: cursul istoriei se dovedea. dacă partidele în multiplicitatea lor apar într-o relaţie organică. În consecinţă. partidul este altceva decît un partid. ochi şi urechi ale unui sistem de spionaj. o “reacţie de respingere”. ca o entitate înglobantă şi. Într-un cuvînt. Mai mult. o curea . independentă faţă de societate. declanşată de “sistemul imunitar” al societăţii. Partidul unic comunist sa dovedit a fi un corp străin în interiorul societăţii şi pe care. depinzînd de ea. o castă privilegiată. antisociale în sens îngust. în plus. o bandă de activişti care dirijează pe oricine să îndeplinească planurile «conducerii superioare» sau ale «Conducătorului». Mai devreme sau mai tîrziu. la rîndul lor. După aproape o jumătate de secol de experienţă comunistă în aceste state şi după mai bine de 70 de ani de experienţă sovietică. reversibil. partidul unic apare. o echipă care emite comenzi infailibile şi dogme. cer timp pentru vindecare. o stăpînea cu o atotputernicie nemaiîntîlnită în istorie. timp în care s-a inoculat popoarelor o ideologie menită să le formeze potrivit “sensului inexorabil al Istoriei”. uniunilor.139 CAPITOLUL V SISTEME DE PARTIDE ÎN EUROPA DE EST Fundalul politic al revoluţiilor de la 1989 Anul 1989 va intra în istorie ca an al prăbuşirii în lanţ a regimurilor comuniste din ţările Europei centrale şi de est. un nucleu de penetrare şi control al tuturor organizaţiilor. organelor guvernamentale. altminteri risca să sucombe.de “sechele”. dimpotrivă. conducătoare. Iată-le. care. propriu. societatea trebuia să înlăture acest corp străin. poliţiei. ele fiind înglobate acesteia. orice întîrziere eliberatoare era provocatoare . O stăpînea însă. Consecinţele acestei substituţii sînt incalculabile. a fost întotdeauna prezentă. descrise de un politolog în bună cunoştinţă de cauză: “Sub un regim de partid unic dictatorial.

Or.. incomensurabilelor suferinţe pe care le provoacă: “Problema constă în a fabrica ceva care nu există: şi anume. 567. ci un soi de silnic experiment199 Bertram Wolfe. Humanitas. Dominaţia totalitară încearcă să realizeze acest ţel (. Reflecţii asupra revoluţiei în Europa (Bucureşti. p.”201 Un asemenea ţel politic. atunci prăbuşirea sa definitivă trebuie privită ca inevitabilă şi probabil iminentă. acesta conţine în sine chiar gena propriului dezastru. “dominaţia totală”. chiar dacă nimeni nu poate preciza cînd şi cum va avea loc”202. Artificialitatea psiho-sociologică a unui asemenea regim se vădea în ceea ce George Kennan numea “cultură a prefăcătoriei”: “cînd un anumit regim nu mai este capabil să funcţioneze fără să se adapteze la o prefăcătorie pe scară largă pe care o împărtăşeşte cu poporul supus. în ciuda imenselor. 1957).) şi prin teroare. adică aceea “care se străduieşte să organizeze infinita pluralitate şi diferenţiere a fiinţelor omeneşti ca şi cînd întreaga umanitate ar fi doar un singur individ”200. a cărui “personalitate” era public sanctificată). În ciuda omnipotenţei de moment sau de etapă a unui regim totalitar. o astfel de voinţă este finalmente deşartă. discreţionar şi impersonal (dar. aşadar. utopică. p. o lumea normală.140 de transmisie care conduce voinţa Conducătorului la naţiunea lipsită de voinţă”199. Originile totalitarismului (Bucureşti.) prin îndoctrinare ideologică (. cum imediat remarca strălucita elevă a lui Heidegger. de fapt a partidului unic conducător. p. 568. Aceste cuvinte au fost. Khrushchev and Stalin’s Ghost (New York. 10 200 Hannah Arendt. paradoxal. . ba chiar opus naturii umane şi sociale. pp. Lumea comunistă nu era. 202 Apud Ralf Dahrendorf. devenit un fel de maşină kafkiană. absolut vizionare. omnipotent şi reificat. Partidul comunist. 1994). era un robot sui generis menit să uniformizeze indivizii să desfiinţeze individualităţile (cu o singură excepţie. purtînd adesea pecetea autocratului secretar general. este sortit eşecului. străin. care să se fi întemeiat şi să fi ajuns acolo unde ajunsese în virtutea unei dezvoltări organice. Este ceea ce Hannah Arendt numea... Praeger. după cum ne-a arătat anul 1989. devenită model: cea a autocratului). 1993). fireşti. ambele părţi fiind conştiente de artificialitatea pretenţiei respective.. 23-24. naturale. ca marcă a totalitarismului. un fel de specie umană semănînd altor specii animale şi a căror singură «libertate» ar consta în «conservarea speciei». 201 Ibidem. Humanitas.

cu multitudinea contradicţiilor şi conflictelor sale).E. în Ungaria. de o alternativă trăită. graţie căreia hotărîrile luate de conducere sînt aplicate de cadre care. o lume comandată să execute un acelaşi rit străin ei. Reinstaurarea rapidă a firescului social şi politic consecutivă schimbării naturii regimului se făcuse remarcată încă de la primele “defecţiuni” ale “aparatului” comunist. multiplicitatea partidelor. un stat “dictatorial. la sfîrşitul lui 1956. într-un cuvînt. p.S.. ca un termen al alternativei. Futuribles.cum apreciază acelaşi politolog “îngrozitor”. Limbajul politic i-a asociat cuvîntului “aparat” un altul. 1965).E. apoi. împing grupurile şi indivizii societăţii să le ducă la îndeplinire”. p. şi el desemnează.”205 Tentaţia asociativă liberă. de extracţie concentraţionară dispare. 98. L’Avenir politique de l’Europe orientale (Paris. în care scop folosea o mulţime de trucuri ideologice şi de instrumente de teroare. la această lume contrafăcută. Sociologic şi psihologic.I. firescul social şi politic reintră în scenă într-o măsură care este direct proporţională cu măsura diminuării coercitive. care se concepea pe sine ca o maşină simultan sociogonică şi antipersonală. p. “Astfel s-a născut «statul-aparat»”. fundamental falsă. 204 205 Ibidem. a cărui existenţă şi continuitate se bazau efectiv pe poliţia politică. Démocratie et totalitarisme (Paris Gallimard. or. 25.141 limită. de pildă. că prăbuşirea unui regim de partid monopolistic face imediat să apară. scria un politolog britanic de origine română203. cu o administrare centralistă absolut păguboasă. ca alternativă la samavolnica înregimentare practicată de partidele 203 Ghiţ\ Ionescu. 7). un cuvînt . Regimul totalitar comunist. numai astfel putîndu-se petrece simularea socială care-i hrănea orgoliul. Raymond Aron. Iată. am putut constata. individul nu putea adera decît sub spectrul sancţiunii pozitive sau negative. în sens îngust. anti-indivduală. Nu este deci deloc de mirare că de îndată ce constrîngerea poliţienească se diminuează. ci înregimentare. deci. S.1967. centralist şi monopolist”204. în care viaţa socială şi publică era compusă din extrem de numeroase exerciţii impuse. acela de aparatcic. cu mecanisme economice necompetitive. viaţa socială îşi recapătă dintr-o dată naturaleţea (desigur. sfidînd individul. ce scria Raymond Aron în 1965 reflectînd la ceea ce se întîmplase cu 9 ani înainte într-o ţară comunistă: “Mai mult. Regia acestor rituri sociale era asigurată de partidul comunist. “Expresia «aparat» este utilizată în limbajul politic în legătură mai ales cu aparatul partidului comunist. Iar atunci cînd caracterul punitiv. Este vorba. aceasta nu mai era aderenţă. nu era interesat decît de aparenţele comportamentiste ale societăţii. organizaţia internă a acestui partid. .P. 28.

ele cultivau aşa numita “antipolitică”. în acelaşi timp. Aşa s-a întîmplat în Iugoslavia în 1948. o puternică dimensiune politică. Aceste drepturi sînt garantate de Conferinţa de la Helsinki din 1975 şi prin alte tratate internaţionale împotriva războiului.C. Membrii ei sînt legaţi prin dorinţa de a munci individual şi în colectiv pentru drepturi umane şi civile în Cehoslovacia şi în întreaga lume. 1979). prin forţa împrejurărilor. Acesta găsea.”206 Cuvintele se potrivesc în linii mari tuturor celorlalte organizaţii citate.Since the Prague Spring> Charter 77 and the Struggle in Czechoslovakia (New York. care îi transformase mai mult în mandarini decît în activişti convinşi. Nu-i mai puţin adevărat că o anumită tradiţie democratică şi anumite valori naţionale ale unor societăţi est-europene de dinainte de instaurarea regimurilor comuniste s-au păstrat subiacent. Deşi nu erau în mod expres organizaţii politice. violenţei şi represiunii. De fapt. adică partide. Charta 77 cehoslovacă. după cum se poate vedea din exemplele de mai sus. un “aparat” slăbit din cauza ritmului schimbărilor de la vîrful partidului din ultimul timp. datează din momentul venirii lui Mihail Gorbaciov la cîrma P. care s-au reflectat deîndată într-un mod sau altul asupra ţărilor puternic satelizate de Moscova. Vintage Books.U. . Ca să 206 Hans-Peter Riese. vechea rutină a “apatcicilor”. dar chiar ca un factor major de criză. succesiune desigur perturbatoare pentru funcţionarea “aparatului”. pp. Solidaritatea sau KOR-ul (Comitetul de Apărare a Muncitorilor) din Polonia. în care coexistă variate convingeri. desigur. în Cehoslovacia în 1968. Iar atunci cînd condiţiile au permis exprimarea lor publică. toate aceste organizaţii aveau. s-a făcut simţită ori de cîte ori regimul partidului monopolistic a “ezitat” într-un fel sau altul. ele au ieşit la lumină sub forma unor cluburi de reflecţie sau a unor sindicate libere. nu fără riscuri. “Charta 77 este o comunitate liberă. Iniţiativa pentru Pace şi Drepturile Omului din RDG sînt exemplele cele mai grăitoare de structuri ale societăţii civile care au început să se formeze în deceniul 8 al secolului nostru. în Polonia în 1980. rodată decenii la rînd. (1985). evenimentele care au dus finalmente la sfîrşitul erei comuniste se distribuie. informală şi deschisă. Primele semne de relaxare ale regimului sovietic. Opoziţia Democratică din Ungaria.142 comuniste. pe lîngă dimensiunea morală. pe o arie temporală mai largă. formînd enclave ale societăţii civile rezistente la asediul ideologiei oficiale şi al poliţiei politice.S. apărea nu numai ca o insoluţie la problemele societăţii. chiar dacă ele s-au precipitat în toamna anului 1989. Astfel Charta 77 se bazează pe solidaritatea şi prietenia tuturor oamenilor care împărtăşesc preocuparea pentru anumite idealuri. religii şi profesii. dimpotrivă. în cinci ani fiind nu mai puţin de patru secretari generali. 13-14.

cu o libertate de expresie care creştea cu fiecare zi. Jacek Kuron. mai ales. ireformabil: el ori exista ca atare. cvasi-libere. într-o direcţie deopotrivă competitivă şi democratică. 1992). înnoirile gorbacioviste găsindu-le mult mai pregătite social.). ci şi o extraordinară elită intelectuală (Adam Michnik. etc. creaseră situaţia (şi o tolerau) apariţiei unor structuri ale societăţii civile. Adam Michnik a exprimat pregnant această idee: “Nu există nici un comunism care să guverneze netotalitar. apoi. Mai mult. adică devenea altceva. ori. 89. Urmările imediate au fost apariţia unei prese mai puţin controlate.143 învingă lasitudinea acestor birocraţi de partid şi anchiloza “aparatului”. Ţările puternic dependente de Moscova au perceput prompt relaxarea regimului sovietic şi au procedat în consecinţă. Leszek Kolakowski etc. după 1990. În viziunea reformistului de la Kremlin. aşadar. în forma “socialismului real” îndătinat. societatea sovietică avea imperioasă nevoie de schimbare. Evenimentele care au pus capăt experimentului comunist impun această concluzie: atîta timp cît un regim nu se sprijină în mod real pe cei asupra cărora se aplică. de reformă. penetrînd şi sfera politicului. Reinventing Politics. Eastern Europe from Stalin to Havel (New York. dacă voia să procedeze la reforme reale. Numele acestei reforme au fost perestroika (restructurare) şi glasnost (publicitate. The Free Press. Aceasta şi pentru că unele din aceste ţări experimentaseră avant la lettre unele reforme şi. dublată de inerenta slăbire a puterii sovietice. la începutul anilor ‘80. supranumit şi “socialismul gulaşului”. în Cehoslovacia Charta 77 monitoriza aberaţiile politicii comuniste de 207 Apud Vladimir Tism\neanu. perestroika şi glasnost erau două principii imperative cu ajutorul cărora regimul comunist se putea schimba sensibil. care coalizase în jurul lui nu numai pe muncitorii de la şantierele navale de la Gdansk. acesta se va prăbuşi mai devreme sau mai tîrziu. înceta să existe. Aceasta ar fi concluzia care i s-a impus lui Gorbaciov în 1986. . Polonia comunistă recunoscuse pentru un timp. dată fiind noua orientare a politicii externe gorbacioviste. Ungaria kadaristă experimenta de vreo douăzeci de ani un aşa zis “socialism de piaţă”. cu timpul. unele din aceste ţări au mers mult mai repede şi mai adînc decît URSS în direcţia reformelor. p. economic şi politic pentru schimbări de substanţă. fără însă a-şi modifica esenţa politică. Regimul comunist se dovedea. abandonînd mecanismele de comandă şi pîrghiile represive. căci reformarea înseamnă chiar începutul sfîrşitului. libertatea de asociere partizană va veni însă mai tîrziu. El sau este totalitar sau încetează să fie comunism”207. ea marcînd abandonul principiului rolului conducător al partidului comunist şi însemnînd practic sfîrşitul regimului comunist. chiar şi atunci cînd va dori să se reformeze. la început pentru scopuri nepolitice. un sindicat liber. transparenţă). şi a dreptului real de asociere.

p. dar această schimbare cosmetică nu putea fi decît o soluţie tranzitorie. Regimul de la Bucureşti. Demolarea reală a Zidului Berlinului însemna totodată dispariţia “cortinei de fier” şi sfîrşitul “războiului rece”.F. Dacă avem în vedere şi extraordinara literatură samizdat şi mulţimea şi prestigiul intelectualilor disidenţi din ţările central-europene (Vaclav Havel. 197. Eastern Europe and Communist Rule (Durham.. 209 Vladimir Tism\neanu. p. Situaţia României în acest context era încă şi mai distonantă. de către regimul lui Erich Honnecker. cu toate că şi ea cunoscuse experienţa unei organizaţii precum Clubul de Sprijin pentru Perestroika şi Glasnost. Jivkov la cîrma PCB. Nu toate statele aflate pe orbita Moscovei au procedat însă la fel. Lesek Kolakowski etc. o “imunitate” pe cît de obstinată în formă pe atît de inconsistentă în conţinut: uriaşul val de emigraţie est-germană din toamna anului 1989 . Cehoslovacia. nici cea mai vagă abatere de la “linia” stalinistă de comandă şi control. Miklos Haraszti. Nu este deci deloc surprinzătoare “revoluţia de catifea” care s-a petrecut în fiecare din aceste ţări. Ungaria. . cit.F. regimul puterii personale 208 J. Jan Patocka. ministru de externe pînă atunci.cea «oficială» şi cea «alternativă»” 208. în aceste ţări erau “două societăţi . într-adevăr. în locul lui T. deja verificat în Polonia. Duke University press. dovadă că Bulgaria a apelat în cele din urmă la mecanismul. Janos Kis. fondat şi animat de Jeliu Jelev. cel mai mult. N. al “mesei rotunde” şi la accelerarea reformelor de conţinut.144 după “primăvara de la Praga” şi găsea întotdeauna mijlocul de a exprima acest lucru public.).pe itinerariul Ungaria-Austria (prima spărtură în “cortina de fier”) către RFG arăta limpede că poporul vrea alt regim politic. RDG se arăta încă şi mai rezistentă la “virsusul” moscovit: “epidemiei” reformiste care cuprinsese zona de influenţă directă a Moscovei i se opunea. putem constata că. regimul s-a dovedit mult mai impermeabil la sugestiile reformiste ale Moscovei. Adam Michnik. “societatea civilă a fost primul pas în reinventarea politicului în afara existenţei matricei puterii. Căci.C.. acceptînd în ultim moment şi în condiţii destul de tulburi o schimbare de formă la nivelul echipei conducătoare: P. XIV. care-şi cîştigase demult o anume independenţă faţă de Moscova. nici măcar în ultimul ceas. folosind cuvintele lui Vladimir Tismăneanu. Brown. Mladenov. Brown. Jacek Kuron. trata sugestiile reformiste ale acesteia cu o îndărătnicie care avea să-l coste. după cum observa J. În Bulgaria. György Konrad. care este explicit exterioară şi implicit împotriva partidului comunist”209. Neacceptînd. în cele din urmă. 1988). op.

între cei doi termeni nu este opoziţie. această schimbare nu aduce cu sine soluţii miraculoase la toate problemele. Elitele comuniste din aceste ţări îşi pierduseră în 1989 orice urmă de legitimitate din pricina incapacităţii lor de a răspunde adecvat problemelor. mai mare sau mai mic. “Revoluţia de catifea” este. România a fost singura ţară est-europeană care a trebuit să rupă cu comunismul pe calea revoltei violente a populaţiei ajunsă literalmente la exasperare. Fireşte. Fireşte. indiscutabil important. altminteri. a obligat la singura soluţie posibilă şi legitimă într-o asemenea împrejurare: revoluţia violentă. odată cu aceasta. era o imposibilitate. dar ea nu avea cum să se întîmple în România. într-adevăr. “Puterea celor fără de putere” se dovedea a fi cu adevărat Puterea. ci conjuncţie. marcînd un apogeu al crizei de sistem (care.145 monolitice de la Bucureşti s-a plasat singur în afara istoriei. timp. apariţia unor forţe sociale ca alternative politice era iminentă. factorul decisiv al colapsului comunismului trebuie căutat în condiţiile interne ale fiecărei ţări. de fapt. comparabil poate doar cu regimul lui Ramiz Alia. ca o umbră. De îndată ce dispare monopolul politic al partidului comunist. Pe acest fundal. cu insurgenţa maselor pe care istoria a înregistrat-o în atîtea dăţi. dar anii ‘80 i-au înstrăinat şi mai mult de propriile popoare. Ei gîndesc în termenii “revoluţie” versus “lovitură de stat” cînd. 210 Alternativa “loviturii de palat” pe care o propun unii comentatori este o discuţie strict bizantin\. Iakovlev. Societate civilă versus partide politice Revoluţiile de la 1989 din ţările Europei centrale şi de est au însemnat în esenţă abrogarea prevederii constituţionale comuniste referitoare la rolul conducător al partidului unic. societatea cunoaşte o schimbare de esenţă. care trebuie să fie urmat de mulţi alţii pentru ca democraţia şi bunăstarea să devină realităţi: reformarea legislaţiei. dincolo de factorul extern. Ţara noastră a cunoscut o reală revoluţie. comuniştii n-au beneficiat niciodată de necesara legitimitate care să motiveze cu adevărat deţinerea puterii. . fie şi formal. un transfer al puterii. Naţionalcomunismul izolaţionist al regimului. istoria regimurilor partidului unic). instaurarea economiei de piaţă etc. în funcţie de condiţiile proprii fiecărei ţări. în condiţiile regimului autocrat de la Bucureşti. încît îndoiala unora în această privinţă 210 ni se pare completamente superfluă. desigur. a însoţit mereu. În concluzie. istoric cel puţin. cer. altceva (nu însă fără precedent istoric). reprezentat de reformele iniţiate de echipa Gorbaciov. Şevarnadze. se produce emergenţa pluripartidismului şi. Dar. constituirea noilor instituţii democratice. Ea este doar un prim pas.

Naşterea lor s-a bazat efectiv doar pe noul drept constituţional de liberă asociere. cu condiţia. Sînt cel puţin două excepţii care trebuie menţionate. 63-64. o aceeaşi situaţie s-a petrecut în Polonia. care nu peste tot au fost dizolvate ori s-au 211 Ralf Dahrendorf.. În toate ţările eliberate de totalitarism. în intervalul dintre apariţia Decretului-Lege nr. că în România. în sprijinul căreia sînt destule argumente. pp. Cum se exprima Ralf Dahrendorf. lucru care nu se poate afirma despre un regim comunist. Cu toate acestea. numărul partidelor înregistrate în această primă fază depăşea cu mult paleta rezonabilă de oferte politice. de o importanţă capitală. Pentru că sînt cel puţin două deosibiri fundamentale între acestea. Rusia ş.m.judecînd după faptele sale . Recunoaşterea constituţională a dreptului la existenţă reală a unei multiplicităţi de partide este. toate acestea nu ar fi posibile înafara pluripartidismului. s-a înregistrat în fiecare zi cîte un partid. partidele alternative la partidul comunist apar în societăţile comuniste într-o manieră inversă faţă de patentul emergenţei lor istorice. cit. Ele sînt. apărînd deîndată o inflaţie partidistă. Apoi.d. de a lua în calcul deosebirile. monarhiei de drept divin nu i-a lipsit legitimitatea. Mai întîi. în ambele cazuri problema originară a fost aceea de a controla şi limita puterea respectivelor regimuri. pentru a folosi din nou cuvintele lui Maurice Duverger.8/1989. este şi motivul pentru care ideea de monarhie cu puteri limitate şi controlate apare. bineînţeles. aşadar. partidele sînt “parte a impulsului iniţial al schimbării constituţionale”211. mai întîi de fostele partide comuniste. S-ar putea face o paralelă. precum regimurile comuniste. Ungaria. depăşind o sută sau chiar două sute de formaţiuni politice. în adunările reprezentative şi se materializează prin acestea. chiar dacă aceasta era cea a “eternului ieri”. n-au fost totalitare. într-adevăr. monarhiile de drept divin. Este şi motivul pentru care ele au proliferat într-o progresie geometrică în prima etapă a existenţei acestui drept. Căci. S-a socotit. între regimul comunist în general şi absolutismul monarhic.o conştiinţă de uzurpator. în ciuda caracterului lor absolutist. “partide de creaţie exterioară”. paralelă care ar putea ajuta la înţelegerea necesităţii apariţiei pluripartidismului. care a legiferat pluripartidismul. şi alegerile de la 20 mai 1990. Este vorba. Bulgaria. dat fiind faptul că s-au format/reformat în exteriorul instituţiilor parlamentare sau executive. op. de fapt. Cu aceste restricţii. de pildă. Nu însă toate partidele au avut aceeaşi geneză. care avea chiar el .a. .146 repetăm. din punct de vedere genetic. comparaţia devine posibilă.

simpla recunoaştere prin legea fundamentală a partidelor politice nu înseamnă mare lucru dacă ea nu este urmată de o lege organică prvitoare la înfiinţarea şi funcţionarea acestora. Dealtfel. nici unul nefiind scutit de inerentele erori ale uceniciei politice.a. clientelar şi caracterizate de lipsa oricărui discernămînt politic. ci şi. Senzaţia iniţială pe care au încercat-o deopotrivă observatorii vieţii politice şi cetăţenii în raport cu asemenea fantomatice partide a fost aceea de imensă confuzie. Germaniei i-au trebuit nu mai puţin de 18 ani. Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat). aparent cu o siglă rezonabilă. dar ele sînt prezente şi în Cehia (Partidul Popular . inconsistente axiologic şi politic. de impostură. în oricare partid. partid important în perioada interbelică. dar cu o prestaţie politică . un anume grad de imaturitate politică. ci şi la altele. frizînd ridicolul chiar şi prin titulatură (v. avem în vedere un fenomen mai restrîns.diletantă. este explicabil de ce partidele nau ieşit numai din structuri ale societăţii civile. Bulgaria (Uniunea Naţională Agrariană “Nicola Petkov”.Uniunea Democrat-Creştină. s-au redefinit doctrinar şi şi-au schimbat sigla. Mai mult.m. Inconsistenţa partidistă era însă vizibilă nu numai la aceste formaţiuni. Partidul Democrat 1896) sau Ungaria (Partidul Micilor Proprietari). nelipsit de la guvernare). de incultură politică. situaţie care motivează cumva şi întîrzierile din acest domeniu din ţările postcomuniste. de la adoptarea Constituţiei. . în general social-democrată. din grupuri ad hoc. interzise de către regimul comunist. incongruente. Partidul Antitotalitarist “Jos Nomenclatura” sau Partidul Eroilor Căzuţi pentru Libertatea Eroilor Rămaşi în Viaţă Afectaţi de Gloanţele Barbare. ori Partidul Băutorilor de Bere în Cehia ş. Astfel stînd lucrurile. şi mai ales. dar totuşi sesizabil în cîteva ţări postcomuniste: reapariţia unor partide istorice. Partidul Şoferilor.). care a împiedicat reglajul constituţional eficient. o asemenea lege necesită timp.d. în România. asemenea partide se găsesc mai ales în România (Partidul Social-Democrat. adică anamorfotic. unde de fapt sărea în ochi. bazate pe un interes adesea extrem de îngust. asumîndu-şi o poziţie de centru-stînga. vechea existenţă. Apoi. era depistabil peste tot. pentru că alte urgenţe legislative presează parlamentele. continuîndu-şi astfel. exprimată prin poziţii neadecvate. Partidul Liber-Schimbist. Or. multe din acestea.ca să folosim un eufemism . mai precis cele din ţările în care regimurile comuniste s-au prăbuşit prin procesul “mesei rotunde”.147 autodizolvat. animate de voluntarismul sau de oportunismul unor lideri de ocazie. aşa cum ar fi trebuit să se întîmple. Prăbuşirea comunismului a antrenat imediat şi o stare de anomie politică. pentru a legifera Parteiengesetz. Exigenţa lui Ralf Dahrendorf privitoare la întîietatea recunoaşterii constituţionale nu a fost însă întotdeauna şi pretutindeni satisfăcută.

Într-un anumit timp. nr. un sistem entropic? (Bucureşti.”213 Cert este că. De aceea este de neînţeles cum unii cercetători. într-o anumită măsură şi pentru etapa de începuturilor partidiste. 7-10/1996. Editura tehnic\. electoratul singur va cerne partidele. în condiţiile în care garanţiile democratice nu sînt afectate. Cred că treptat partidele politice se întăresc. precum Dorel Şandor214. îi dăm dreptate lui Bronislaw Geremek. iar toate celelalte instituţii democratice ca o variabilă dependentă. Aceasta este o evidenţă care se poate lesne observa privind chiar şi fugar istoria democraţiilor occidentale. cum s-a întîmplat în România la primele alegeri (din cele 71 de partide care au prezentat liste de candidaţi. chiar dintre cei reputaţi.148 Acest simptom era însă firesc. 214 Dorel {andor. 21 iunie 1995. reducînd ineluctabil numărul vectorilor politici. iar înregistrate circa 60. eliminîndu-le pe cele care n-au rost şi validîndu-le pe cele care au. timpul simplifică în cele din urmă eşichierul politic. Apoi. cum o fac alţi autori212. IV). aşa cum firească era şi proliferarea incontinentă a partidelor politice. trebuie arătat că între cele peste 30 de . Gh. 1591. 85-87 etc. Partidele apar astfel ca o variabilă independentă. 68.cele legislative. 213 Bronislaw Geremek. dacă nu e pleonastică. M\suri pentru demantelarea sistemelor comunismului totalitar (I. Chiar dacă hipermultipartidismul creează într-o primă perioadă confuzii în plan electoral şi parlamentar. Cred că alegerile prezidenţiale vor restructura scena politică poloneză. Radu. A stigmatiza numărul mare de partide în această primă etapă a pluralismului ca o piedică în calea instituirii democraţiei este de bună seamă o exagerare. 57-59. printre multele măsuri necesare pentru instaurarea democraţiei. 1995). că numărul mare de partide înregistrate este în această fază o frînă în calea democraţiei. ci alta: sintagma “sistem comunist totalitar”. Existau 250 în total şi 29 în Parlament. deci. prioritară chiar . dar nu aceasta ar fi problema titlului. România liber\. Dimpotrivă. Radu.în sens cronologic este apariţia pluripartidismului. nr. pp. atunci are la bază ipoteza inclusă că există şi un “sistem comunist netotalitar”). miercuri. decisivă. preocupaţi de inventarul tuturor măsurilor imperioase 212 Al. în Parlament sînt 5. coaliţia guvernamentală nu dispunea. 27 partide şi formaţiuni ale unor minorităţi naţionale au obţinut reprezentare în forul legislativ) sau în Polonia (la penultima consultare electorală. decît de 35%. care comenta astfel situaţia politică din Polonia dinaintea alegerilor prezidenţiale din 1995: “După alegerile din 1993. practic. Nu am spune. nu mai puţin de 29 de partide au pătruns în parlament. 22. II. Acum. Ioana Porumb. Prezidenţialele vor restrtuctura scena politic\ polonez\. apoi . III. Trecînd peste titlul neinspirat al acestui eseu ( care evocă vechile “planuri de măsuri”. mai trebuie avută în vedere o dublă perspectivă: alegerile prezidenţiale. cota cea mai ridicată de voturi pentru un partid nedepăşind 13%). Sistemul politic românesc.

ţineau mai mult “măsuri” considerate urgente pentru eradicarea unui sistem comunist nu se află nici una care să vizeze direct pluripartidismul. Cum însă partidele în postcomunism se nasc din societatea civilă. După cum deja s-a putut vedea din cele prezentate. Adevărat că o rezervă în raport cu rolul şi locul partidelor într-o societate postcomunistă se poate întîlni şi la politologi de talie internaţională. Cum este societatea civilă. că Vladimir Tismăneanu avea toată dreptatea atunci cînd punea pe primul plan imperativul reconstrucţiei partizane plurale pentru soarta democraţiei. de aceea. . aşa sînt şi partidele. redefinirea relaţiilor dintre putere şi opoziţie prin înţelegerea faptului că existenţa unei opoziţii democratice şi puternice este esenţială pentru funcţionarea sănătoasă a unei democraţii.. ca. op. Unele ţări. dar aceasta nu merge nicidecum pînă la omisiunea completă (discreditul momentan în raport cu partidele. scapă totuşi complet din vedere necesitatea instaurării unui autentic sistem de partide. sar putea spune. ei bine. Polonia. cîţiva factori sînt indispensabili. Trei.o ereditate indiscutabilă (chiar dacă. ca în Polonia perioadei 1991-1993. de calitatea acesteia din urmă depinde în linii mari calitatea partidelor. Primul. şi după cum arată partidele putem avea o un indiciu privind societatea civilă. necesitate care ar fi trebuit să fie plasată pe primul loc.experienţa celor cîţiva ani ne-a demonstrat-o convingător . în ciuda unor asemănări de esenţă. în ciuda divergenţelor. 215 Vladimir Tismăneanu. pasager. de pildă. 287. ca Ralf Dahrendorf. în descendenţa partidocraţiei din unele ţări occidentale. Credem. nu toate regimurile comuniste au fost identice morfologic. p. protecţia individului şi indispensabilele garanţii pentru minorităţi. atunci partidele epocii şi lumii noastre postcomuniste pot fi numite “copii ai societăţii civile”. a sistemului pe care ele îl formează. implicit. cel puţin în ordine temporală (pentru că edificiul democratic al unei ţări presupune totuşi un anumit algoritm de construcţie).”215 Se poate deci trage concluzia că factorul hotărîtor pentru reconstrucţia democratică a unei ţări pustiite de totalitarism. principiul din fizică al vaselor comunicante. formarea unei elite/clase politice care. se pot înregistra crize ale sistemelor de partide). Există în această privinţă . emergenţa unui spaţiu politic pluralist cu partide politice genuine. cit. Doi. Funcţionează aici. a societăţii deschise: “Pentru ca tranziţia să se realizeze cu succes. strecoară o îndoială întrucîtva firească).149 pe care societăţile est-europene trebuie să le ia pentru a demantela comunismul. să fie capabilă să-şi asume valorile caracteristice unei societăţi deschise. este reprezentat de calitatea partidelor politice şi. Dacă Max Weber numea partidele epocii sale “copii ai democraţiei”.

De asemenea. Bulgaria.de tipul forumurilor civice . primul guvern necomunist din ţările Tratatului de la Varşovia. asemenea structuri ale societăţii civile est-europene au reprezentat o garanţie atît în privinţa schimbării paşnice de regim prin mecanismul “mesei rotunde” .a. ar putea fi un argument în sprijinul acestei idei: într-un Seim în care independenţa deputaţilor Solidarităţii contrasta izbitor cu obedienţa deputaţilor Partidului Muncitoresc Unit Polonez. un sistem politic chipurile pluripartid. cu rol exclusiv decorativ. într-un context favorabil. căci nu cunoşteau cîtuşi de puţin independenţa partizană. chiar dacă aveau o siglă diferită. gradul său de dezvoltare în condiţiile regimului comunist. hegemonic asupra celorlalte “partide”. Evident însă că. potrivit exemplului polonez. rolul conducător unic al partidului comunist nefiind vreodată pus de ele în chestiune. “polisul paralel”. erau. aceste partide constituiau o potemkimiadă. Apariţia şi consolidarea asociaţiilor. esenţial. Rusia ş. uneori. Deşi. Or. pe toată durata regimurilor comuniste respective. păstrînd formal. au fost sensibil ajutate de schimbările internaţionale petrecute în ultima jumătate a erei comuniste. organizaţiilor neguvernamentale. de apărare a drepturilor omului. deşi aveau cauze interne evidente.150 decît altele la aparenţele democratice. că o asemenea structurare formală a politicului a contat atunci cînd tirania partidului unic a încetat. ceea ce a contat iarăşi enorm. în ciuda presiunii exterminatoare exercitată de regimului comunist.cît şi în cea a găsirii soluţiilor adecvate la problemele tranziţiei. filosoful ceh avea în vedere structurile societăţii civile care reuşeau să supravieţuiască şi chiar să se dezvolte. Acestea. ecologiste. Cu toate acestea. Prin această expresie. “partidul clasei muncitoare” exercita însă un control deplin. Această ipoteză se motivează pe ideea că. revoluţia din comunicaţii a înlesnit sensibil accesul la informaţii chiar într-o lume concentraţionară cum era cea comunistă. acestea n-au fost partide. de fapt. grupurilor informale etc. ci pseudo-partide.capabile să ducă o .. Procesul Helsinki început în 1975 a permis stabilirea unor legături ale acestora cu ONGuri din Occident. totuşi simpla existenţă pe hîrtie a unui număr supraunitar de formaţiuni politice pare a fi altceva decît existenţa absolutamente unică a partidului comunist. ceilalţi deputaţi au avut revelaţia independenţei. ca să folosim termenii filosofului Vaclav Benda. legături garantate de Acordul final al CSCE. pe care de îndată au început să şi-o asume. pacifiste. în cadrul acestuia. doar nişte anexe ale partidului comunist. Ceea ce însă a contat cu adevărat pentru destinul postcomunist al acestor ţări a fost. este de presupus. care să le fie proprii. formele goale pot căpăta conţinuturi pe măsură. Evoluţia partidelor poloneze de acest tip în timpul guvernului Mazowiecki. cluburilor. inclusiv prin constituirea formaţiunilor partizane . precum se întîmpla în România.

216 Un exemplu mărunt. în ţări ca Polonia sau Cehia. fie controlul totalitar era mai sever şi mai nemilos. Regimurile din unele ţări erau izbitor mai represive decît în altele216. Acolo unde această “societate alternativă” (J.. de la Gulag-ul sovietic sau de la închisorile de exterminare din perioada lui Dej se ajunsese în anii ‘80 la internarea psihiatrică sau doar la consemnarea la domiciliu sub supravegherea permanentă a poliţiei politice. mai mult. maşinile de scris nu puteau fi deţinute de o persoană “liberă” decît cu un permis special din partea miliţiei. György Konrad. Brown) era o realitate. a apărut şi o cultură adiacentă. precum celebrul Lech Walesa. crimele politice din Polonia de la începutul aceloraşi ani. acţionînd mult mai decis împotriva oricărei “abateri” de la “linia partidului”.151 luptă politică eficientă. fie. în acelaşi timp. au avut un impact enorm asupra societăţilor respective. Deci. putea lucra. Cauzele sînt multiple şi diferite de la ţară la ţară: fie iniţiativa civică era mai redusă. au fost factori de inhibiţie majori în calea constituirii unor structuri alternative în spaţiul societăţii. se putea actualiza217. Nu însă în toate ţările blocului comunist societatea civilă sa situat la asemenea nivel de structurare. evident. În România. părintele Popielushko. dar în forme mult mai palide. dar extrem de grăitor: de cîte ori Vaclav Havel era arestat. Desigur. printre alţii. în fiecare an deţinătorul unui asemenea obiect trebuia să obţină acordul miliţiei de a-l poseda în continuare. Miklos Haraszti. la mijlocul anilor ‘80. mai degrabă. el putea lua cu sine la închisoare maşina de scris. întreţinut şi de mitul social adiacent. peste tot. lucrări samizdat de literatură. filosofie etc. Grevele de la Gdansk din 1980 sînt o dovadă cum nu se poate mai lămuritoare. economie. sentimentul de teroare. ca replică la oficiala “cultură a ipocriziei”. pregătind terenul social pentru schimbare. vom avea o imagine asupra numeroaselor enclave sociale care scăpau controlului regimului comunist şi pe care îl subminau. Dacă adăugăm şi contribuţia Bisericii Romano-Catolice. Janos Kis. uciderea lui Gheorghe Ursu. la care.F. Aceşti celebri disidenţi intelectuali erau dublaţi de o galerie de alţi disidenţi. 217 A se vedea.. cărora le-a căzut victimă. Structuri incipiente ale acesteia s-au semnalat peste tot. cu indiscutabil efect formativ în plan social. mulţi din rîndul muncitorilor. Vaclav Havel. pentru simplul fapt de a ţine un jurnal intim. De asemenea. amîndouă. Ceea ce nu însemna că vechile metode erau în întregime abolite: crima politică. metodele represive au cunoscut de-a lungul timpului o evoluţie: de la lagărele staliniste de muncă. de pildă. una peste alta. Leszek Kolakovski etc. chiar şi în ţările cu regimurile cele mai dure. deşi potenţială în general. la legitimarea “polisului paralel”. sociologie. aparţinînd unor intelectuali de talia lui Adam Michnik. .

. au evitat-o pe cît a fost posibil. Această situaţie politică specifică îşi are rădăcinile în răspunsul dat de regimul de la Bucureşti la somaţia destalinizării formulată de Hrusciov. Jelio Jelev. solidă. Aceste proteste sociale.”218 Evident că o situaţie similară. Iar un asemenea fapt lasă urme. Ungaria sau Cehoslovacia. o situaţie politică aparte. retrospectiv. în privinţa “polisului paralel” se înregistra şi în ţări ca Albania sau URSS. “Mişcarea Goma” sau SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România) au avut o existenţă episodică. efectul lor neputîndu-se compara cu cel al Chartei 77 sau al Solidarităţii şi KOR-ului. care desigur şi-a pus pecetea atît asupra revoluţiei cît şi asupra tranziţiei. în România şi Bulgaria. p. tranziţia a fost semnificativ diferită în aceste ţări. Cuvintele lui Vladimir Tismăneanu sînt şi de data aceasta exacte: “Deoarece societatea civilă a fost subdezvoltată sau fragilă. Cazul României Situaţia politico-istorică a comunismului românesc Pe ultima durată a regimului comunist. Cît priveşte structurile societăţii civile. erau nume de notorietate în epocă). Liderii regimului. soluţia terapeutică nu se putea întrevedea. pe lîngă asemănările inerente cu alte “ţări frăţeşti”. acestea s-au dovedit fragile şi efemere. 10 ani mai tîrziu. 283-284.. conştienţi că destalinizarea propusă de Moscova îi viza direct. dar acesta nu a avut amploarea celui din Polonia. Iată de ce în România trecerea de la regimul totalitar la cel democratic nu s-a putut face decît prin violenţa maselor. răbufniri sociale semnificînd profunde nemulţumiri s-au semnalat din cînd în cînd şi în ţări precum România (sînt binecunoscute greva minerilor din Valea Jiului din 1977 şi. singurul răspuns social fiind revolta violentă. Paul Goma. Doina Cornea. În absenţa societăţii civile. pretutindeni a apărut fenomenul disidenţei publice (Milovan Djilas. nefondîndu-se pe o societate civilă articulată. op. revolta violentă a braşovenilor).152 Cu toate acestea. rămîneau doar simple simptoame ale nemulţumirii sociale. manifestaţia de protest de la Braşov apare chiar ca o încercare de revoluţie (să observăm că demonstraţia din 1987 şi cea decembrie 1989 s-au desfăşurat după un algoritm revoluţionar destul de asemănător). România a avut. Răspunsul 218 Vladimir Tismăneanu. şi deoarece elitele comuniste au fost incapabile să ofere vreo alternativă la politica lor dezastruoasă. Cu toate acestea. dacă nu chiar mai grea. propunînd în locul ei o politică naţională sui generis. care conturau totuşi un diagnostic grav pentru regimul comunist. Mihai Botez etc. Alexander Soljeniţîn. cit.

la PCR a atîtor personalităţi marcante ale vieţii publice româneşti. PCR neexprimînd decît ocazional detaşarea de doctrina brejnevistă a suveranităţii limitate. ca fiind mai degrabă un zid înapoia căruia societatea românească era literalmente confiscată de partid. În acest chip regimul comunist din România a început să pună un accent tot mai apăsat pe “specificul naţional în construirea socialismului” şi. Numai că această politică externă. în cadrul căreia se îmbinau un naţionalism de paradă. liderii acestuia s-au bucurat de o anume legitimitate. slujit. s-a dovedit cu timpul a fi doar un paravan îndărătul căruia interesul naţional era prea puţin. derivat din acesta. Mărturiseşte în acest sens valul de aderenţă. care ar fi echivalat cu propria lor debarcare. şi. Deşi la nivelul mesajului public lansat de partid în privinţa independenţei faţă de Moscova era destulă ambiguitate. incontinent. bazat adesea pe contrafacerea sau chiar minciuna istorică. cultul liderului. şi o teroare subiacentă. odată cu trecerea timpului. Experimentul reformist din interior a fost rapid abandonat. mizînd pe sentimentele antisovietice ale populaţiei. Politica externă de independenţă apărea. dacă nu deloc. aşa cum s-ar fi cuvenit. asigura echipei conducătoare un grad de legitimitate pe care nu o avusese niciodată. ci izolatoare. economie de comandă. înlăuntrul căruia domina fără replică şi fără măsură voinţa politică a Conducătorului absolut. Anul 1968 a fost probabil anul de maximă aprobare socială a acestei politici. la începutul anilor ‘70 fiind repuse în funcţiune metodele staliniste de conducere: centralism exacerbat. control total asupra societăţii. El nu a făcut altceva decît să o ducă pînă la ultimele consecinţe. pentru că astfel . dublată iniţial chiar de unele reforme dezirabile în planul politicii interne. după toate indiciile sinceră. triumfalist.153 Bucureştiului se dovedea “ingenios”. căci dezacordul faţă de politica regimului era interpretat ca o trădare a ţării. căci el asigura liderilor regimului un dublu profit: ocolea destalinizarea. totuşi populaţia percepuse iniţial schimbarea politicii externe a Bucureştiului în termeni salutari. pe principiul neamestecului în afacerile interne ale altei ţări. pentru prima oară în istoria comunismului românesc. de independenţă faţă de Moscova. Orice abatere de la acest rit era sancţionată nu numai în termeni ideologici ci şi în termeni naţionali. Blamul moral de acest ordin aruncat asupra celor care-şi exprimau un alt punct de vedere faţă de politica regimului era destul de eficient în inhibarea unor alte iniţiative de acest gen. Cînd Ceauşescu a venit la putere. Astfel. În concluzie. Întregul spaţiu societal era dirijat şi controlat de “centrul vital al naţiunii”. în plus. această “politică naţională” era în linii mari definită. Societatea românească oficială alunecase iremediabil pe panta “culturii ipocriziei”. în politica externă. independenţa nu mai era protectoare.

Emergenţa şi evoluţia pluripartidismului În aceste condiţii. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. Şi. revoltele spontane n-au lipsit nici ele. rămas fatalmente personal. Dan Petrescu. după Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) din 1975. Radu Filipescu. Alexandru Bârlădeanu. Gheorghe Apostol ş. o formaţiunea complet nouă. Din păcate însă ele n-au putut rezista multă vreme. cele mai semnificative structuri ale societăţii civile. Grevele. Cam acestea ar fi trăsăturile de bază ale naţional-comunismului românesc. primul partid care a reuşit să se formeze a fost unul istoric. Silviu Brucan. orice încercare de organizare în spaţiul societăţii civile a fost sortită eşecului. cu toate că răspundea unei cerinţe sociale difuze şi unui imperativ politic al revoluţiei. Atomizată. Acesta era alimentat din două direcţii: una interioară partidului (Constantin Pârvulescu. în ciuda acestui fenomen.a. Luca Piţu. resuscitat în clandestinitate în 1987. după un debut cu un suport electoral liminar. fără structuri civice anterioare momentului. care sesizase prompt o miză politică reală. potenţial în . Decretul-Lege nr. care să se transforme apoi în formaţiuni partizane de tipul forumurilor cehoslovac sau ungar. poate.). la fel de neîntîmplător. Din acest punct de vedere. care cîştigă cu timpul în amploare. a cărui importanţă în epocă a fost totuşi extraordinară. ea nu a putut evita improvizaţia ca trăsătură cvasi-generală a emergenţei pluripartidismului. apar şi în România manifestări clare de opoziţie faţă de conducerea naţional-comunistă. Mihai Botez. spre sfîrşitul anilor ‘70. Cu toate acestea. PNŢCD a reuşit să recupereze un sprijin social considerabil. Cehoslovacia sau Ungaria. soldată cu Acordul final agreat şi de regimul de la Bucureşti. Dar. Liviu Cangeopol. Gabriel Andreescu etc. a găsit societatea românească nepregătită. I-a urmat Mişcarea Ecologistă din România. Odată cu începutul anilor ‘80 apare fenomenul disidenţei personale. cînd fusese agreat de Internaţionala CreştinDemocrată. alta exterioară. în decembrie 1989 nu exista în România nimic comparabil cu ceea ce exista deja de ani buni în Polonia. Mircea Dinescu.154 arbitrariul şi injustiţia se puteau exercita nestingherit.). 8 din 31 decembrie 1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice şi organizaţiilor obşteşti în România. Ion Puiu. completamente civică (Doina Cornea. SLOMR şi Mişcare Goma au fost. căci acesta dispunea deja de un nucleu activ. Nu întîmplător. Corneliu Mănescu.

este de asemenea de presupus că “rata inflaţiei” nu ar fi fost atît de ridicată. disputa internă declanşată a compromis-o cu timpul. într-un ritm ceva mai redus. prin partidele care contau cît de cît. o acoperire a spectrului doctrinal. aşa cum ţîşnise el din neantul totalitar. în al doilea rînd. grosul partidelor care aveau să fie înscrise în ritm galopant la Tribunalul Municipiului Bucureşti a fost de o calitate în general îndoielnică. de pildă. Desigur. în majoritatea lor.potrivit sondajelor de opinie . chiar şi în prezenţa unor condiţii de legalizare a partidelor mult mai severe decît cele puse de Decretul-Lege nr. fireşte. eşichierul politic românesc.şi. Ritmul legalizării partidelor continuă să se menţină şi după aceea foarte ridicat.8/1989.155 măsură să coaguleze în jurul ei destui aderenţi. ceea ce înseamnă că în fiecare zi apărea un partid. Explicaţia acestei improvizaţii partizane nu rezidă numai în debilitatea societăţii civile. La 1 octombrie 1994 erau înregistrate la Tribunalul Municipiului Bucureşti 161 de partide. Condiţia celor 251 de membri era mult prea indulgentă pentru a nu se crea astfel terenul propice pentru diletantism şi impostură politică.încurajată prin lege. deşi doctrina în cauză promitea o carieră politică onorabilă. cu toate acestea. eşecul ulterior al acestei formaţiuni ţine de concurenţa şi disputa din zona doctrinală. Procesul a continuat. din care 71 prezintă liste de candidaţi. Căci. astfel că în preajma alegerile de la 20 mai 1990 erau deja înregistrate 80 de partide. se caracterizau printr-o articulare politico-doctrinală. erau deja înregistrate 30 de partide. inflaţia partidistă ar fi fost inevitabilă. şi după această dată. lipsa rădăcinilor în trecutul imediat care să confere necesara legitimitate acestei reprezentări a ecologismului (dealtfel. 8/1989. în pripă. Pe de altă parte. anul 1990 fiind caracterizat mai mult de confuzie. care a avut loc după o lună de la adoptarea Decretului-Lege nr. Asocierea partizană fortuită era . astfel că suportul ei astăzi este . explozia multipartidistă într-o societate care tocmai s-a eliberat de tirania partidului unic este un fenomen în sine inevitabil. reuşise. este încă . sub presiunea scadenţei electorale. fie şi numai prin autodefinire. . Dacă aceste două partide. Le lipsea în primul rînd o identitate doctrinală şi. la constituirea Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională. ci şi în actul normativ care reglementa înregistrarea şi funcţionarea partidelor. Este deci de presupus că. la rigoare. ca şi alte cîteva care le-au succedat. necesara abilitate organizatorică. evident că nu calitatea era atú-ul celor mai multe din aceste partide. Constituite.insignifiant). dar nicidecum neglijabil. fără de care chiar şi doctrinele puternice în sine mor politic. din păcate. ca şi de. Descalificarea lor politică avea să se petreacă însă cu timpul.

Toate partidele s-au autodefinit ca partide (şi) de centru. Uniunea Liberală Brătianu. Aceste cifre ale participării politice relevă cu deosebită forţă voinţa socială reală de schimbare a sistemului monopartid. p. prin asumarea unei ideologii.. Partidul Liberal Democrat. analizînd sistemul politic din România postcomunistă. naţionalismul (Partidul de Uniune Naţională a Românilor din Transilvania. Partidul Social-Democrat). deşi ulterior a virat la stînga). Ioana Porumb. cit. Radu. reuşesc să obţină reprezentare parlamentară prin vot 18 (15 partide şi 3 formaţiuni ale organizaţiilor minorităţilor naţionale) şi un independent. deci. În total. 92/1990. chiar Partidul Republican. desfăşurate în baza Decretului-Lege nr. s-a înregistrat o participare electorală de peste 80%: din cei 17. Partidul Democrat Ecologist etc. Partidul Ecologist Român. Al. ulterior Partidul Unităţii Naţionale Române). conform prevederilor Decretului-Lege nr. Rezultatele consultării electorale au consfinţit o formulă sistemică de un dezechilibru frapant. . 27 de formaţiuni aveau reprezentare parlamentară. care ar fi trebuit să fie întruchiparea acestor doctrine. la înălţimea acestei imense aşteptări sociale. Uniunea Democrat Creştină etc. Oferta politică a partidelor nu a fost.200. Radu şi Ioana Porumb. creştin-democraţia (Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat. 92/1990. dar şi a fricii de extreme. Dacă acestea erau orientările principiale asumate.722 alegători înscrişi pe liste sau prezentat la urne 14. op. Dar această imensă paletă de formaţiuni prezente în forul legislativ al ţării se caracteriza 219 Al.”219 În ciuda calităţii joase a ofertei politice. care restabilea sistemul electoral al reprezentării proporţionale din perioada interbelică (mai puţin prima electorală). Gh. alte 9 organizaţii ale minorităţilor au primit cîte un mandat din oficiu. 53.826. la alegerile din 20 mai 1990. Radu. constatau cu justeţe că pluripartidismul anului 1990 se caracteriza printr-un “«ambuteiaj» ideologic sub presiunea tendinţei naturale de reechilibrare a sistemului politic.). Din cele 71 de partide şi formaţiuni politice care au prezentat liste de candidaţi.). aşa cum am arătat. programele partidelor respective.156 prin auto-poziţionare. Federaţia Ecologistă din România. de extrema stîngă în primul rînd. Radu. existau partide care revendicau fără echivoc anumite doctrine: socialdemocraţia (Frontul Salvării Naţionale. Astfel. agrarianismul (Partidul Democrat Agrar din România). Dar nici nu avea cum să fie. liberalismul (Partidul Naţional Liberal. stăteau însă mai degrabă sub spectrul confuziilor decît al clarificărilor.616. Gh. ecologismul (Mişcarea Ecologistă din România.

Partidul Naţional Liberal 4.64 2.02 92 7. Uniunea Democratică Maghiară din România 3. Alegerile păreau să fi înlocuit sistemul politic al partidului unic cu sistemul politic al partidului hiper-dominant. posibilitatea unei opoziţii solide.06 2. voturi mand voturi ate 9 089 66.45 2. N r c rt Partide/forma ţiuni politice Rezultatele alegerilor legislative CAMERA DEPUTAŢILOR Nr. 8 formaţiuni izbutiseră să intre în Parlament cu procentaje subunitare. adică peste 67%.2% şi PNL cu un procentaj mediu de 6.31 263 9 353 659 006 991 7. Mişcarea Ecologistă din România 5. Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat 6. AUR . 355 aparţineau FSN-ului. mand ate 67. În aceste condiţii. reale apare ca şi inexistentă. În consecinţă. Nr. urmat de UDMR cu 7.Partidul Unităţii Naţionale a Românilor 7.50 9 1 1 290 875 2. Frontul Salvării Naţionale 2.157 printr-un dezechilibru sistemic ieşit din comun prin ponderea cu totul debalansată a suportului electoral: FSN cîştigase nu mai puţin de 2/3 din voturi şi tot atîtea mandate. celelalte formaţiuni nu reuşeau să atingă nici măcar 3 procente din voturi. în logica lui J. din cele 524 de mandate ale celor două camere. % Nr. care. ar putea fi numit sistemul “un partid şi jumătate”.23 29 1 004 601 353 879 290 358 864 351 357 6. mai mult. care se plasau atît la stînga cît şi la dreapta partidului cîştigător (v.56 29 12 12 985 094 341 478 348 687 din 20 mai 1990 SENA T % Nr. Blondel. tabelul “Rezultatele alegerilor legislative din 20 mai din România”).20 12 1.12 9 300 473 2.15 2 .41 2.7. celelalte 169 locuri parlamentare reveneau celorlalte 26 de formaţiuni.

38 0.33 0. Liberală Brătianu 1 Uniunea 8. Partidul Socialist Democratic Român 1 Partidul Social 0. Tineretului Liber Democrat din România 1 Forumul 6.158 7.23 - 0.27 0.32 2 2 1 1 1 0.47 0. Schimbist 1 Partidul 4.83 1.32 1 0.21 1 1 0. nu faptul că erau .32 0. Reconstrucţiei Naţionale din România 1 Partidul 5. Democrat al Germanilor din România 1 Uniunea 7.59 1.26 0.05 9 8 5 221 790 192 574 152 989 69 762 65 440 44 360 46 247 52 465 32 506 19 105 35 943 19 847 1. Partidul Ecologist Român 9.10 1 - 0.38 - 0.48 0.69 1. Democratică de Centru 1 Partidul 2. Democrată a Romilor din România 250 403 232 212 143 393 73 014 65 914 52 595 47 017 43 808 43 188 38 768 36 869 29 162 1. Democrat Român 1 Gruparea 1.38 1. Democrat al Muncii 1 Partidul Liber 3.14 - 0. reprezentarea celorlalte partide era mult prea inconsistentă pentru a se constitui într-o opoziţie temeinică.28 1 0.53 0. Partidul Democrat Agrar din România 8. La rigoare.14 - În comparaţie cu ponderea parlamentară covîrşitoare a FSN-ului.50 0.34 0.

Cei care acuză sistemul electoral pentru o asemenea distribuţie a reprezentării se înşeală. în Parlament n-ar fi avut reprezentanţi decît trei formaţiuni politice.repetăm . p. cum s-a numit de fapt Camera în prima legislatură) era un defect al sistemului de partide. dacă legea electorală ar fi instituit un asemenea prag pentru alegerile din 1990. Defectul sistemului de partide rezultat nu consta deci atît în numărul exagerat de mare de partide cu reprezentare parlamentară (în Polonia au intrat în parlament încă mai multe partide la alegerile din 1991). în ipoteza că baremul ar fi fost minim. în 220 Ibidem. Greutatea parlamentară a FSN-ului rezultată din primele alegeri ar fi sugerat că ea garanta totuşi o calitate: stabilitatea guvernamentală. ar fi fost extrem de frustrant pentru societatea românească.fiind unul etnic. În ciuda faptului că mediile au bătut multă monedă pe ceea ce ele au numit “maşina de vot a FSN-ului”. accentuînd astfel dezechilibrul şi aşa extrem de ridicat.000. Iată ce scriu cei trei autori citaţi mai înainte în studiul lor. de o inegalitate nemaintîlnită în practica democratică. cît mai ales în distribuţia ponderii lor. de 3%. dintre care una etnică. indiscutabil. avea prea puţine lucruri în comun cu democraţia. date fiind divergenţele ideologice dintre ele. al doilea . procentaj care demonstrează singur precaritatea de fond a opoziţiei. ceea ce. Practica politică a primei legislaturi a infirmat însă o asemenea ipoteză. eliminînd multe partide de la accesul în Parlament. atunci FSN ar fi deţinut peste 82% din mandate. prin prima de mandate pe care o oferă proporţional cu numărul voturilor obţinute partidelor care-l trec. departajarea partidelor ar fi fost netă cu efecte benefice în consolidarea vieţii politice pe ansamblul ei”220. or. altminteri foarte meritoriu: “Dacă mecanismul electoral ar fi cuprins un prag electoral de reprezentare. era mai degrabă o utopie) să contrabalanseze voinţa politică a partidului care deţinea două treimi din totalul mandatelor parlamentare.000 voturi). mai precis sociale. ci faptul că ele n-ar fi reuşit nici măcar împreună (ceea ce. ar fi fost salutar pentru primul sistem de partide din România comunistă. Ei cred că un prag electoral.159 multe partide reprezentate în Parlament (în special în Adunarea Deputaţilor. Or. era de aproape 60% (în jur de 8. Cauze deopotrivă intra-parlamentare şi extraparlamentare. . Diferenţa de voturi dintre primele două partide. ar fi condus la un dezechilibru sistemic şi mai accentuat. un prag electoral. şi aşa încercată în epocă de un intens sentiment de frustrare. potenţial capabilă să exercite o veritabilă tiranie a majorităţii. O simplă operaţie aritmetică arată că. 68. o asemenea situaţie. au făcut ca guvernul Roman să nu dăinuiască decît un an şi trei luni.

chiar incomprehensibile în raport direct cu rezultatele electorale. Dovada se găseşte în faptul că guvernului Roman i-a succedat un guvern condus de un prim ministru independent. “simţea” aşezarea defectuoasă din punct de vedere sistemic şi democratic şi a reacţionat în consecinţă. avînd deopotrivă defecte şi calităţi pentru viaţa politică românească. În ecuaţia acestei schimbări. Parlamentul se dovedea sensibil la presiunile sociale şi mutaţiile opţiunilor politice ale populaţiei. Părăsirea lui de către unii parlamentari. compozit prin excelenţă. aceasta în condiţiile în care FSN dispunea de o majoritate parlamentară nu numai absolută ci şi deosebit de confortabilă. moralmente. Mutaţiile erau numai aparent entropice.de ce nu? . Teodor Stolojan. Desigur că. s-ar putea spune. Deşi această dinamică poate fi sancţionată ca un fapt reprobabil. în condiţiile unei democraţii chiar minimale. era. imprevizibile. manifestînd deci o puternică dinamică internă. aşa cum apărea la data alegerilor. în sensul că deputaţii şi senatorii au început să migreze de la un grup parlamentar la altul. menită să corijeze “eroarea” electorală. Reordonarea parlamentară ţinea şi de autoreglarea sistemică a forţelor politice. chiar imposibil de justificat aceste migraţii. dar mai ales mineriada din septembrie 1991. cu atît mai mult cu cît ele au însemnat legitimarea parlamentară a unor partide extremiste (ca Partidul România Mare). era un partid mult prea eterogen. din punctul de vedere al eticii politice. FSN. în urma acestor mutaţii. Admiţînd obiecţia de natură morală. o importanţă hotărîtoare au avut-o şi fenomenele sociale care au singularizat România în anii 1990-1991 (numeroase greve. Parlamentul. care nu se regăseau în politica pe care acesta o făcea. Partidul România Mare). pentru a putea rezista monolitic pe durata întregii legislaturi.160 realitate aceasta s-a defectat destul de rapid. care i-a fost de fapt fatală guvernului Roman). nemaiputînd să aştepte viitoarea scadenţă electorală. căci translaţiile de senatori şi deputaţi de la un grup partizan la altul răspundeau în fapt acestor schimbări socio-politice ultimative.benefic pentru homeostazia sistemului politic. partide care nici măcar nu existaseră la 20 mai 1990 şi. este greu. trebuie totuşi remarcat că ea a avut şi un efect benefic: a redistribuit ponderea vectorilor politici mai aproape de exigenţa echilibrului sistemic atît de necesar democraţiei parlamentare. mai mult. . în consecinţă. nu aveau legitimitate electorală (Partidul Socialist al Muncii. dar obiectivitatea obligă la recunoaşterea şi a reversului. În fapt ele căutau o formulă de echilibru dinamic pe fondul unei realităţi politice dinamice. un fenomen inevitabil şi . în cele două camere legislative au apărut. Asemenea fenomene au avut însă şi un teribil impact parlamentar. unele din ele reuşind chiar să-şi formeze grupuri parlamentare proprii. o concluzie se impune totuşi: fenomenul migraţiei parlamentare a fost ambivalent. deci. paradoxale.

pe fracţiuni ideologice şi pe descentralizare). După constituirea unor formule tatonante (Forumul Antitotalitar din România.20 Mai (care va fuziona cu PUSD). desigur. un catch all party total. mai apoi. Eşecul înregistrat de aceasta la alegerile din 1990 a dus la căutarea unor soluţii. din pricina constrîngerilor reformei. Frontul Salvării Naţionale .PUSD). ia în cele din urmă naştere Convenţia Democratică (CD). simplul fapt că. el a trebuit totuşi să promoveze. Partidul Alianţei Civice. Apoi. Constituirea Partidului Naţional Liberal . în formula monolitică de existenţă pentru care optase iniţial (ar fi putut probabil să supravieţuiască într-o formulă bazată pe pluralism intern. ci îndeosebi de dinamica opţiunilor politice ale populaţiei. intră şi ea în acelaşi proces. deşi primise masivul sprijin electoral în baza unor promisiuni social-democrate.FSN). a fost dovedit de evoluţia pluripartidismul pe durata primei legislaturi şi consfinţit de rezultatele următoarelor alegeri legislative. în ultima parte a perioadei. vom constata că victoria sa în alegeri avea motivaţii profund diferite.Aripa Tînără. nu putea rezista ca atare. FSN nu a cunoscut numai dezerţiunea unor parlamentari. moderne. . ci şi.161 Faptul că această dinamică nu a fost întîmplătoare şi nu a ţinut (doar) de capriciul parlamentarilor în cauză. secondate de o politică populistă cu magnetism social şi electoral maxim pe termen scurt dar teribil de costisitoare pe termen lung (o serie de măsuri de ordin economic şi social care nu era susţinută decît de resurse momentane. inevitabila fisiune. FSN era. contradicţiile ireconciliabile nu lipseau. deci. Convenţia pentru Instaurarea Democraţiei). Schimbări importante au loc de asemenea în zona opoziţiei.SocialDemocrat (devenit ulterior Partidul Unităţii Social-Democrate . atît ca bază socială cît şi ca orientare politică. din FSN se desprinde o primă aripă. devenit ulterior Partidul Liberal ‘93. Bunăoară. după modelul experienţei forumurilor civice din Cehoslovacia şi Ungaria. dacă avem apoi în vedere condiţiile în care s-a creat acest partid. În consecinţă. pentru ca în cele din urmă (în martie 1992) să se producă “marea schismă”: Frontul Democrat al Salvării Naţionale (devenit ulterior Partidul Democraţiei Sociale din România) se desprinde din FSN (care îşi va schimba şi el denumirea: Partidul Democrat . Opoziţia Unită. În intervalul celor peste doi ani dintre prima şi a doua consultare electorală. Prin forţa lucrurilor. nereproductibile). care se va înregistra ca partid de sine stătător. apoi o alta. din care. astfel se nasc Alianţa Civică şi. care nu se puteau în nici un chip menţine cu timpul. o politică liberală a dus la o ineluctabilă erodare a creditului iniţial. Este vorba mai întîi de apariţia unor organizaţii şi partide noi. Două procese mai semnificative s-au înregistrat aici. este vorba de procesul de făurire a unei alianţe a partidelor aflate în opoziţie. Frontul Salvării Naţionale .

162 din care făceau parte atît partide. % Nr. CD va cunoaşte o modificare compoziţională. Rezultatul obţinut de către Convenţia Democratică la primele alegeri libere locale (martie 1992). parlamentare şi extraparlamentare (PNŢCD.după cum arată sondajele de opinie .6 .4 18 12. În sfîrşit. % Nr. în special în direcţia xenofobiei. cît şi un număr însemnate de organizaţii civice. 2 82 2 210 722 12. Uniunea Mondială a Românilor Liberi etc. a antisemitismului şi a culturii anti-occidentale. UDC şi PUD).3 3 102 28.3 49 34. Solidaritatea Universitară.3 708 7 7 201 2 177 144 1 108 500 20. Din această ultimă sursă sînt dealtfel inspirate şi alte partide apărute în aceeaşi perioadă. PRM recuperează o cantitate însemnată din poncifele ideologice ale extremei drepte interbelice (de la Liga Apărării Naţional Creştine pînă la Garda de Fier/Partidul “Totul pentru Ţară”). două formaţiuni care-şi aproprie o importantă cotă din ideologia reziduală a naţionalcomunismului şi a căror adresabilitate socială vizează în principal complicităţile unei părţi a societăţii româneşti la politica fostului PCR.8 PARTIDE/ FORMAŢIU NI POLITICE Frontul Democrat al Salvării Naţionale Convenţia Democratic ă din România Frontul Salvării Naţionale 43 10.insignifiantă.2 34 23. a căror audienţă socială se va dovedi însă . ca Mişcarea pentru România sau Partidul Dreptei Naţionale. PNL. PAC. gol umplut apoi de PNL Convenţia Democratică şi PL ‘93. Cu toate acestea. În plus. pe durata primei legislaturi se formează Partidul Socialist al Muncii şi Partidul România Mare. consecutiv acestui test electoral. s. PER. % Nr. Rezultatele alegerilor legislative din 27 septembrie 1992 CAMERA DEPUTAŢILOR SENAT VOTURI MANDATE VOTURI MANDAT E Nr. nepartizane (Alianţa Civică. inclusiv în Capitală. UDMR. consfinţeşte viabilitatea alianţei. 0 10. Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România. prin părăsirea ei de către PNL. 11 34. % absolut ab absolut ab s.). PSDR.6 1 139 033 20. 3 015 27. constînd în obţinerea posturilor de primar şi a majorităţii consilierilor în marile oraşe.

6 12 8. la rigoare.1 14 9.3% din totalul electoratului. peste media din democraţiile occidentale.7 422 545 362 427 3. ca şi. adică 76.8 3. Listele de alegători au însumat 16 380 663 de cetăţeni. 0 100 . adică necesarul minimal pentru accesul în Parlament al unui partid.8 811 290 7. Totuşi.9 830 469 7.5 330 378 2 173 585 10 880 252 3.0 818 14 100.9 3.2 3. Raţiunea introducerii acestui barem electoral a vizat reducerea numărului exagerat de mare al partidelor reprezentate în Parlament prin eliminarea celor cu rezultate electorale mediocre. faţă de vechea formulă. Această modificare a legii.3 6 5 4.5 milioane de .9 16 4.8 349 470 1 656 541 3. tabelul “Rezultatele alegerilor legislative din 27 septembrie 1992”). cu pragul electoral de 3% din totalul voturilor exprimate.4 424 061 3. Legea nr.2 15.0 13 13 3.0 20. 68/1992.1 5 - 3. pe care însă o amenda.8 890 410 8. 3 0 Alegerile legislative din 27 septembrie 1992 s-au desfăşurat pe baza unei noi legi electorale.4 27 7.5 - 34 100. ceea ce demonstrează că în 1992 “apetitul” politic al populaţiei se menţinea viu.163 Partidul Unităţii Naţionale Române Uniunea Democrată a Maghiarilor din România Partidul România Mare Partidul Democrat Agrar din România Partidul Socialist al Muncii Alte partide sau formaţiuni TOTAL 839586 7. care continua practica sistemului reprezentării proporţionale.8 30 8. dat fiind că în jur de 1.0 1 10 964 100. mai ales. participarea cetăţenească la vot a fost ridicată. schimbările survenite în viaţa politică românească au condus la un cu totul alt sistem de partide faţă de cel precedent (v. participarea reală a fost sensibil mai redusă. deşi mai redusă decît la prima ediţie electorală. prezenţa la urne fiind de 12 496 430 de alegători.

efectul simplificator al pragului electoral de 3% a fost modest. care . totalul atinge 26 de formaţiuni). nu avea cum să se reproducă. Gh. totalul celor reprezentate în Parlament se ridică la 13 (iar cu organizaţiile reprezentate din oficiu. Sistemul “un partid şi jumătate” rezultat din primele alegeri. deşi a limitat numărul partidelor parlamentare. principalele două forţe politice ale ţării. Aceşti autori califică acest sistem politic. prin aceste scoruri electorale. PSDR şi PNLCD) apreciate după numărul mandatelor obţinute. adică cele exprimate în favoarea unor formaţiuni care n-au putut atinge pragul de 3% (şi au fost în această situaţie nu mai puţin de 70 de formaţiuni politice. în concluzie.6%. Numai 16% din votanţii FSN-ului din 1990 şi-au mai dat votul în 1992 acestui partid. În clasamentul electoral urmează un grup de 3 formaţiuni care 221 Ibidem. totalizînd puţin peste 20% din totalul sufragiilor. desprinsă din FSN. este astfel obţinută de noua formaţiune politică. nivel care situează alegerile puţin peste limita critică a legitimităţii politice (grosso modo. Radu şi Ioana Porumb. p. Cu 13 partide reprezentate în Parlament. Se cuvine de asemenea remarcat faptul că trei partide membre ale CDR (PER. atunci participarea politică utilă a fost de doar 53. evident. se adaugă cele 13 organizaţii ale minorităţilor naţionale cărora li s-a acordat cîte un mandat din oficiu. Frontul Democrat al Salvării Naţionale.nu a funcţionat decît în prima parte a legislaturii. Radu. 157. deci. care recoltează în jur de 28% din totalul voturilor valabil exprimate. Cel care a atras cele mai multe sufragii din partea foştilor susţinători ai FSN a fost FDSN: 41%. Majoritatea sufragiilor. clasîndu-se al treilea ca pondere a voturilor obţinute. că pragul electoral a fost un paleativ care. FDSN (PDSR) şi CDR devin. cîştigătorul detaşat al primului test electoral liber. FSN-ul originar. Iar dacă avem în vedere şi voturile ratate. marele perdant fiind PNL). În compoziţia noului Parlament au intrat în baza opţiunii electorale doar 8 formaţiuni politice (la care. Cum însă CDR se compunea din 6 partide. nicidecum absolută. “Se dovedeşte. dar una relativă. ca “pluripartidism hipertrofiat”.după cum am văzut . n-a contribuit la concentrarea acestora”221. suportă o cădere de 57 de procente.164 voturi au fost declarate nule. . potrivit Constituţiei şi Legii electorale). apreciau corect Al. Convenţia Democratică devine a doua forţă politică a ţării. nu ating suportul celor 3 procente al baremului electoral. ca dealtfel şi pe primul. pentru care s-au irosit peste 2 milioane de voturi. participarea politică a fost în fapt diminuată: 67%. doar voinţa politică a unei jumătăţi din electorat se regăseşte în configuraţia parlamentară a forţelor politice).

cîteodată chiar şovine se auto-poziţionează . Această poziţionare a principalelor două forţe pe eşichierul politic ar putea fi interpretată.şi sînt poziţionate . implicit. în cazul ultim. Utilizarea lor într-un asemenea sens inversat se justifică doar operaţional. al ∗ Convenţiei Democratice din România. folosirea lor este în general producătoare de confuzii. satisfăcînd astfel una din cerinţele normative ale acestuia. chiar şi analiştii le situează în aceeaşi grupă. PUNR şi UDMR).8% din posturile de senatori. ideologic. din cauza raporturilor de adversitate care s-au stabilit între un grup de partide şi celălalt grup. ca şi. în sprijinul aceleiaşi concluzii pledează şi dispunerea lor excentrică pe eşichierul politic: FDSN la centru-stînga. Această concluzie este şi nu este exactă. cu indulgenţă. Faptul că nici un partid nu a obţinut majoritatea absolută a voturilor şi. apoi. ceea ce contravine conţinutului semantic al noţiunilor în cauză. ca satisfăcînd cea de-a doua exigenţă normativă a sistemului multipartid “pur”. pentru că. a mandatelor parlamentare. De ce cu indulgenţă? Mai întîi. În sfîrşit.la “stînga”. în cea de a opta sesiune a Parlamentului. partidele care sprijină guvernul Văcăroiu sînt. date fiind diferenţele ideologice considerabile dintre partidele care se autosituează . mai mult. atunci cînd recurgem la ele. rezultatele electorale conturează un al treilea grup de partide care abia depăşesc baremul electoral de 3% (PSM.2%). PDAR şi PRM). De asemenea. din raţiuni operaţionale. teoretic.şi. că cerinţa sistemică a echilibrului este îndeplinită. plasamentul la centru-dreapta Evident că noţiunile de “dreapta” şi de “stînga”. în inferioritate într-una din camere (în Senat ele deţin împreună în această perioadă 48. o facem aproape exclusiv din motive  . adesea chiar superfluă. faptul că primele două forţe politice totalizează fiecare peste 20% din numărul sufragiilor sînt argumente care pledează pentru un sistem multipartid “pur”. O asemenea distribuţie a ponderii electorale a formaţiunilor politice conduce la concluzia că sistemul de partide rezultat din alegerile din 1992 ar fi un sistem multipartid “pur”.6% din mandate în Camera Deputaţilor şi 44.după care partide antireformă şi naţionaliste.165 obţin fiecare cîte 8-10% din voturile exprimate (FSN. partidele situate în opoziţie deţineau împreună 44. Aşa se face că funcţionează paradoxul . precum şi cele derivate (“centru-dreapta” şi “centru-stînga” ). Raporturile de forţă politică dintre putere şi opoziţie sînt. mult îmbunătăţite. Altminteri. mai ales.care trebuie înţeles probabil ca o antifrază. aşadar. Se înţelege că. deci ironic . La începutul legislaturii. nu au decît o vagă acoperire de conţinut în realitatea politică a României postcomuniste. şi viceversa. Se remarcă. CDR la centru-dreapta.

PDSR (FDSN). de îndată ce s-a constituit noul Parlament. pe de o parte. a făcut PDSR-ul pe fondul majorităţii parlamentare precare de care dispunea .166 nu este foarte cert pentru toate formaţiunile componente (cel puţin un partid membru al CDR. PSDR. deoarece aici. deci disponibile la cooperare. Blondel sistemul multipartidismului “pur”.cu valoare normativă . Iată de ce se poate spune că sistemul actual de partide din România este sistemul “multipartid cu defect”. mai precis o medie 12. În aceste condiţii. şi nu pentru un singur grup parlamentar (al CDR). în CDR. dintre partidul cîştigător al alegerilor. Prin urmare. opoziţiei. formînd Uniunea SocialDemocrată). ducînd la semnarea unor acorduri în 1994 (cu PUNR) şi în 1995 (cu PRM şi PSM). operaţionale. ci şi la putere. extrem de acută. cerinţa existenţei a minimum două partide mijlocii (care să deţină cel puţin 20% din sufragii) pentru ca un sistem de partide să fie multipartid “pur” nu este îndeplinită. Sprijinul paralamentar obţinut relativ uşor la începuturi de guvernul Văcăroiu a devenit cu timpul tot mai condiţionat. PDSR a recurs. căci cele două grupuri acoperă întrucîtva alianţele (explicite sau implicite) care dau contur puterii şi. În al doilea rînd. Primul argument la îndemînă în sprijinul acestui motiv este că. ci o coaliţie de partide şi organizaţii civice cu scop în primul rînd electoral. În condiţiile majorităţii parlamentare relative. PNŢCD. este chiar punctul slab al multipartidismului instaurat: Convenţia nu este un partid. funcţionale. partidele componente au optat pentru grupuri parlamentare proprii. dovadă că în 1995 acesta avea să se desprindă de coaliţia Convenţiei şi să se alieze cu PD-FSN.J. jucînd rolul principal în viaţa politică. practicante pînă atunci ale unei politici de lobby şi de ofertă de servicii pe lîngă putere. dar al căror cost a fost destul de ridicat.să caute să stabilească alianţe în forul legislativ. cu partide din zona tulbure a eşichierului politic. . Rivalitatea iniţială. Decisivă rămîne aici “culoarea” partidului în jurul căruia se raliază celelalte partide: PDSR şi PNŢCD. şi CDR şi PD-FSN. “Defectul” nu a fost însă numai la opoziţie. din raţiuni care ţineau de stabilitatea guvernamentală. poziţionează de regulă ceilalţi vectori politici. a PSDR şi a PL ‘93 mărturiseşte şi ea asupra inconsistenţei acestei formule de opoziţie. aşa cum caracteriza . cu o pondere electorală de out-sider-i. ceea ce a echivalat din capul locului cu o diluare sau disipare a opoziţiei. la alianţe care s-au dovedit fiabile un anumit timp. mai întîi amiabile. în Parlament nu se găsesc cel puţin două partide care să deţină minimum 20% din sufragii. pe de alta. adică un cartel electoral. respectiv. Despărţirea ulterioară de CDR a PAC. asemenea piliturii de fier în jurul magnetului. informale. împătăşind deschis o orientare de centru-stînga. deţine sensibil sub 20% din voturi. ci numai unul.3% din senatori).9% din mandatele celor două camere (12% din deputaţi şi 13. Al doilea partid ca importanţă electorală.

pe ansamblu. Deşi obiectivele politice stabilite iniţial nu fuseseră cîtuşi de puţin puse în chestiune de către parteneri. altminteri. ci de natură clientelară. nu s-a împlinit. de pildă. dar. pe de alta.greco-catolică etc. majoritatea guvernamentală rămînea nealterată. rămas acelaşi din 1992. de la cele informale la cele formale. PDSR se dovedea un artizan al strategiilor de alianţă. şi de ceea ce s-ar putea numi “rodajul” parlamentar. . Ilustrativ în acest sens este. are loc o destindere a relaţiilor dintre PDSR şi unele partide din opoziţie. Coabitarea guvernamentală se obiectiva deci ca fiind politic păgubitoare. dar cu un cost politic însemnat (inflaţie. începînd cu cea de-a doua sesiune a anului 1995. retrocedarea bunurilor imobiliare preluate abuziv de regimul comunist de la peroane fizice sau de la Biserica Română Unită cu Roma .). şi opoziţie. vizînd îndeosebi posturi guvernamentale. prefecţi). Desigur. la mai multe remanieri guvernamentale şi la schimbări de cadre din posturi înalte ale executivului şi ale administraţiei din teritoriu (miniştri. finalmente. faptul că sesiunea Parlamentului din toamna anului 1995 este prima în care opoziţia nu mai înaintează o moţiunea de cenzură. PDSR şi PNŢCD cooperează incomparabil mai bine decît la începutul legislaturii. politicile guvernului au fost totuşi fatalmente şi sub influenţa acestora. şi legat măcar într-o oarecare măsură de primul. din nefericire. se produce şi între PDSR. într-o democraţia puterea şi opoziţia sfîrşesc prin a găsi un modus vivendi. rămîn încă destule chestiuni majore în divergenţă (privind. pe de altă parte. democraţia însăşi este în pericol. dar. O apropiere asemănătoare. Viaţa parlamentară a cunoscut totuşi. fireşte. “distanţa ideologică” dintre ele părînd să se micşoreze. aceştia angajîndu-se să sprijine ad litteram programul cabinetului Văcăroiu. şi PAC şi PDFSN. căci. în consecinţă. În felul acesta. stagnarea reformei. În privinţa unor proiecte de legi. pe de o parte. dar nu insesizabilă. de exemplu. Explicaţia reducerii tensiunilor extreme ţine . o dinamică nouă. În primul rînd s-a produs o defecţiune gravă în relaţiile PDSR-PRM. Pe fondul confruntării parlamentare dure şi riscante dintre PDSR şi aliaţii săi. încă tatonantă. bunăoară. aceasta animată de principiul “nici o sesiune fără moţiune”. mefienţă din partea FMI etc. PDSR-ul continua să deţină controlul executivului.167 Condiţiile partenerilor PDSR-ului nu erau însă de natură politică. În al doilea rînd. care s-a soldat cu anularea acordului semnat la începutul aceluiaşi an. secretari şi sub-secretari de stat. asigurîndu-şi astfel continuitatea guvernamentală în împrejurări dintre cele mai grele. materializarea programului guvernamental. relaţiile de încordare iniţiale au diminuat masiv. PDSR-ul a trebuit să cedeze în faţa cererilor tot mai ultimative ale partenerilor săi şi să recurgă.). pe de o parte.

Apoi. la consultările electorale din toamna acestui an. “Sfîrşitul nonviolent al regimului autoritar bazat pe dictatura ideologică a partidului comunist a fost posibil în Polonia pentru că au existat grupuri atît în elita puterii cît şi opoziţie care au înţeles nevoia compromisului” 222. constituind la rîndul ei un factor de entropie pentru sistemul de partide abia cristalizat.pe cale paşnică . dar cu pondere relativ echilibrată. Neîncrederea populaţiei în partide şi în Parlament. credibilitatea reciprocă a puterii şi a opoziţiei se află încă sub nivelul optim. dimpotrivă. 191-192. încă din septembrie 1989.. încă numeros ca părţi componente (neîndoielnic că urcarea pragului electoral în această etapă la 5% este o necesitate sistemică). va constitui o barieră extraordinară. . op. Iar în ipoteza în care sistemul politic românesc va trece. ceea ce va apăsa greu asupra legitimităţii viitoare a partidelor şi a sistemului de partide. vitală pentru funcţionarea optimă a sistemului de partide. este necesară o recapitulare a principalelor evenimente care au precedat-o. stilistica parlamentară are destule carenţe etc. şi-a dibuit. “testul dublei răsturnări”. acesta s-ar putea deteriora. dacă nu intervin noi factori destabilizatori. aşadar.un guvern necomunist. pp. Pentru a înţelege cum de a fost posibilă răsturnarea regimului în această manieră. prima dintre ţările comuniste în care s-a instalat . Oricum. nu va putea fi trecută decît cu preţul unui absenteism electoral ridicat. Altminteri. atît ansamblul pluripartid cît şi democraţia nu vor avea decît de cîştigat.168 Sistemul de partide. care. fără tactul persuasiv necesar. campania electorală care se apropie va antrena cu destulă probabilitate o deteriorare a actualului modus vivendi. graţie mai ales alianţelor. cit. după cum se ştie. tot mai des semnalată de sondajele de opinie (Parlamentul deţine ultimul loc între categoriile instituţiilor statului la capitolul prestigiului). 222 Vladimir Tismăneanu. Homeostazia actuală este încă precară: unele “distanţe ideologice” sînt imense (PRM în raport cu PAC sau PNŢCD). o formulă de existenţă. arată cu justeţe Vl. Cazurile altor societăţi postcomuniste Polonia Societatea poloneză a fost. cum spune Samuel Huntigton. este de presupus că un sistem de partide apropiat de cel existent (o variantă a sistemului multipartid “pur”) se va reproduce la viitoarele alegeri. Tismăneanu. între formaţiunile politice nu se va instaura relaţia de parteneriat necesară.

sub exemplul parlamentarilor Solidarităţii . Senatul. relegalizarea altor structuri ale societăţii civile care fuseseră interzise sub regimul legii marţiale (Solidaritatea Rurală a Fermierilor. primul guvern necomunist din Europa centrală şi de est. Astfel. şi parţial libere pentru Seim. Discuţiile dintre reprezentanţii puterii comuniste şi reprezentanţii Solidarităţii. Asociaţia Studenţilor Independenţi ş. Acest document de importanţă capitală stipula. dar lucrul cel mai important din acord. s-au soldat cu celebrul Acord politic din 5 aprilie.169 În 1988. Mai mult. aflat încă în afara legii. PMUP nu mai putea conta pe ei. respectînd spiritul documentului din aprilie. apar două mari valuri greviste. 223 . intelectual catolic reputat şi unul din primii şi cei mai ascultaţi consilieri ai sindicatului. În felul acesta. generalul care promulgase legea marţială în Polonia acceptă ideea. dar în fapt cea mai importantă. În contrapartidă. între altele. sindicatul liber reuşeşte să obţină nu mai puţin de 99 de locuri din cele 100. lucru posibil doar cu sprijinul larg al Solidarităţii. îndeosebi cei proveniţi din partidele subordonate politic PMUP. în consecinţă.a. care avea să schimbe faţa politică a Poloniei. Tadeusz Mazowiecki. În consecinţă. au prins gustul independenţei . şeful statului. sugerată şi de colaboratorii săi. aveau să demonstreze că Solidaritatea este o forţă extraordinar de redutabilă. totodată. Solidaritatea este re-legalizată în ianuarie 1990. În felul acesta. mulţi reprezentanţi ai acestora. reducerea prerogativelor prezidenţiale. prin înţelegerile convenite. are loc la 12 septembie 1989.şi. în august 1989. prim-ministru este ales un reprezentant al Solidarităţii. în Senat. Alegerile. în aprilie şi în august. dar mai ales pe fondul însuşi al istoriei poloneze a anilor ‘80. ceea ce echivala cu o victorie absolută a Solidarităţii. Jaruzelski este reales preşedinte al Poloniei. Seimul urma să fie controlat de comunişti. că nu se mai poate guverna împotriva societăţii. de a proceda la dialog cu cei care reprezentau sindicatul Solidaritatea. pe fondul impulsurilor înnoitoare gorbacioviste. viza alegeri complet libere pentru camera superioară a Parlamentului. deşi. începute în februarie 1989.) şi. Aşa se explică de ce. s-a ajuns la ceea ce a intrat în istorie sub denumirea de “masa rotundă”. Instalarea guvernului Mazowiecki223. pentru aceasta din urmă cele două părţi au convenit să rezerve 65% din mandate pentru Partidul Muncitoresc Unit Polonez (PMUP) şi pentru sateliţii săi. care au loc în luna iunie 1989. Solidaritatea a ajuns în situaţia de a controla practic legislativul. care-l conving pe Jaruzelski. camera inferioară. căpătînd astfel legitimitate juridică. deşi totodată accepta controlul politic comunist.

aceasta îngăduind un guvern al Solidarităţii care să aibă în compoziţie cîţiva comunişti. Ambele grupări se revendicau de la spiritul şi etosul Solidarităţii. în mai 1990. Polonia s-a perceput deodată ca defazată. devin apoi candidaţi pentru alegerile prezidenţiale programate pentru decembrie 1990. una negînd celeilalte calitatea de moştenitoare. Este deja de notorietate că liderul comunist Mieczyslaw Rakowski a vorbit întîi la telefon cu Moscova. Adam Michnik etc. şi Mişcarea Cetăţenilor Acţiunea Democratică (ROAD). Toate acestea au bulversat societatea poloneză. În aceste condiţii. în jurul lui Mazowiecki. care solicita imperios anularea acestor acorduri sub motivul că împrejurările interne şi internaţionale s-au schimbat radical. solicitînd ruperea lor. Solidaritatea a trebuit să se scindeze în două grupuri politice.170 Sub guvernul Mazowiecki. avînd în şase ani şase guverne. Dealtfel. Astfel s-a format Alianţa de Centru. poate cea mai mare instabilitate politică din regiune. În plin an 1990.în direcţia democraţiei occidentale aveau deja elitele comuniste înlocuite cu altele noi. La rîndul lui.) a respins acuzaţiile. Contextul intern şi cel internaţional pot da o explicaţie viabilă acestei situaţii de instabilitate. trebuie reconstruită situaţia originară a primei etape a tranziţiei spre democraţie. Sînt dovezi că acest lucru nu a fost atît de simplu cum pare la prima vedere. Campania electorală care a urmat a acutizat disputa dintre cei care fuseseră fuguri marcante ale Solidarităţii. Liderii celor două mişcări politice. El acuza lentoarea reformelor şi găsea vinovat de aceasta guvernul condus de Tadeusz Mazowiecki. întrucît. din păcate. tulburările care ar fi urmat în Polonia ar fi făcut situaţia şi mai complicată. Pentru a înţelege această particularitate poloneză. Teoria lui Adam Michnik a “noului evoluţionism” era pusă la îndoială de febrilitatea şi nerăbdarea lui Walesa. Mazowiecki l-a acuzat pe Walesa de aventurism politic şi de autoritarism. sprijit de o întreagă echipă formată din personalităţi prestigioase (Jerzy Turowicz. în cazul în care şiar fi manifestat dezacordul. Polonia a fost de asemenea prima ţară care a procedat la reforme în direcţia economiei de piaţă. Walesa şi Mazowiecki. fondată de partizanii lui Walesa. avea să se întîmple. . O parte a opiniei publice poloneze a acuzat acordurile “mesei rotunde” de această rămînere în urmă.precum Cehoslovacia şi Ungaria . Zbigniew Bujak. Primul ministru. Această dispută a polarizat societatea poloneză pentru un timp destul de lung. Protagonistul acestei direcţii a fost Lech Walesa. comuniştii nu aveau alternativă. Cu toată această întîietate internaţională. ele devenind astfel caduce. ceea ce. ţara primului guvern necomunist din Europa centrală şi de est a cunoscut. cînd ţări care startaseră în urmă . apreciind că democraţia nu poate fi atinsă decît prin metode democratice. în perioada care a urmat.

Rezultate alegerilor din 1991 dovedesc din plin acest lucru (v. ruptura Solidarităţii s-a petrecut într-un climat de adversitate ireconciliabilă pe termen scurt. . Mai mult. pe lîngă efectul benefic în plan partizan. nu a colectat decît 13% din totalul voturilor şi 62 de mandate. cit. căci posibilitatea structurării opţiunilor era contracarată de forţele politice centrifuge. Alegerile din 1991 nu numai că au adus în Seim. 266. de o calitate cu totul îndoielnică..”225 La fel s-a întîmplat şi cu Forumul Civic în Cehia. În acelaşi timp. aşa că 224 225 Vladimir Tismăneanu.susţine Vladimir Tismăneanu. tabelul “Repartiţia mandatelor în Parlamentul polonez”). Ibidem. pentru că într-adevăr o organizaţie politică omni-societală nu are ce căuta într-o democraţie. numai că acolo “divorţul” s-a petrecut altfel şi el n-a împiedicat parteneriatul dintre grupările schismatice. fisiunea acestei organizaţii era o necesitate democratică. Stanislaw Tyminski. camera cea mai importantă. “cîştigătorul” deci. Or. Solidaritatea nu s-a împărţit doar între cele două grupări.) a contribuit la confuzia generală şi a răspîndit dezamăgirea în electorat”224. p..171 Cîştigătorul prezidenţialelor a fost Lech Walesa. apărînd din ea mai multe formaţiuni partizane. proliferarea partidistă a atins cote unice (peste 250 de partide s-au înregistrat în acea perioadă). tot cu 13% din sufragii. În aceste condiţii. dar cel mai puternic dintre acestea. 267. partidul aflat pe locul secund în clasamentul electoral. “Este clar . din totalul celor 460. p. O explică mai mult decît convingător acelaşi analist: “Scindarea Solidarităţii şi formarea celor două noi partide majore au contribuit la însănătoşirea procesului de diferenţiere politică. evident că electoratul se afla într-o stare de maximă derută. competiţia lor este un indicator al dinamismului social şi contribuie la dezvoltarea ulterioară a unei culturi civice care să împiedice transformarea unei preşedinţii puternice într-un experiment dictatorial. Într-o societate democratică nu există nici o nevoie pentru un monolitic esprit de corps printre cei care alcătuiesc clasa politică. avîndu-l însă drept contra-candidat în cel de-al doilea tur de scrutin nu pe Tadeusz Mazowiecki. op. ceea ce arată cît de confuzionată era societatea poloneză. ci s-a atomizat considerabil.că conflictul dintre facţiunile Solidarităţii (. din cele aproximativ 250 existente. un descendent al Solidarităţii. Cît timp partidele împărtăşesc aceleaşi valori ultime. vreo 30 de partide. Uniunea Democratică. dar cu 60 de mandate. În plus. un fin cunoscător al vieţii politice poloneze . de confuzie. ci un out sider. era Alianţa Stîngii Democratice (SLD). în cazul polonez. ceea ce a lăsat urme adînci în societate..

din partea Alianţei de Centru a lui Walesa. 86. no.172 problema alianţei nici măcar nu se putea pune. cînd a fost aprobată în Parlament o moţiune de neîncredere. Tot Hanna Suchocka a fost prim-ministru şi în cele trei luni care au urmat pînă la alegerile din septembrie 1993. pînă în iunie 1993. cum spune acelaşi publicist. 227 Apud Rzeczpospolita. 7. One Year Before.a bs. Krzisztof Leski -”nu le-a împiedicat să se lupte între ele pe motive personale”226. Primul guvern format. nu a rezistat decît şase luni. p. Acesta a izbutit să supravieţuiască în condiţii oarecum normale un an. Fall-Winter 1994. abs. SENAT MANDATE 199 199 1 3 Nr. Repartiţia mandatelor în Parlamentul polonez227 PARTIDE POLITICE. ORGANIZAŢII ŞI ALIANŢE ELECTORALE Alianţa Stîngii Democrate Partidul Ţărănesc Polonez Uniunea Democratică Uniunea Muncii Confereaţia pentru o Polonie Independentă Blocul Nepartizan în Sprijinul Reformei Minoritatea etnică germană Comitetele Electorale Catolice “Vatra”* Solidaritatea Alianţa de Centru Congresul Democrat Liberal Partidul Ţărănesc Polonez Alianţa Ţărănească 226 SEIM MANDATE 1991 1993 Nr. 27 septembrie 1993. % 37 29 16 9 5 3 1 - 60 48 62 4 46 7 53 27 44 37 28 171 132 74 41 22 16 4 - 4 8 21 4 1 12 11 9 6 7 37 37 4 2 2 1 1 9 1 1 1 Krzysztof Leski. vol. cel condus de Jan Olszewski.cum remarca un analist polonez. numai un “guvern miracol” era posibil. abs. abs. 3/27. Formarea noului guvern a fost încredinţată unui lider provenind din Uniunea Democratică. Uncaptive Minds. Hanna Suchocka. În aceste condiţii. One Year After. Multe din partidele parlamentare se trăgeau din Solidaritatea. dar acest fapt . Nr. % 13 10 13 1 10 2 12 6 10 8 6 Nr. .

5% din voturi. supravieţuirea timp de un an şi trei luni a guvernului Suchocka apare într-adevăr “miraculoasă”. oferea largi avantaje partidelor care vor deţine majorităţi de sufragii. ţara avea deja un preşedinte al “Solidarităţii”. de ordonat într-un sistem. Noua lege electorală stabilea un sistem de reprezentare proporţională cu un barem de 5% din voturi şi. Alianţa Stîngii Democratice a obţinut o victorie electorală oarecum previzibilă (v. este foarte greu de format o alianţă care să sprijine un guvern. cerînd imperios alegeri anticipate. Dintre partidele a căror origine se leagă de Solidaritatea. care obţinea astfel 29% din mandatele Seimului şi 36% din mandatele Senatului. adică de fostul satelit al partidului comunist. instabil prin excelenţă.5% din voturile pentru Seim şi pentru Senat. precum şi din organizaţii postcomuniste . Dificultăţile tranziţiei (în ciuda instabilităţii politice. OPZZ. Cu alte cuvinte. Cele două guverne ale “Solidarităţii” de dinainte îşi erodaseră prestigiul din cauza crizei politice pe care Polonia o cunoscuse timp de trei ani. din diverse organizaţii (ale învăţătorilor. totodată. avînd la bază acest sistem electoral. Este “multipartidismul atomar”. În plus. Ea a fost secondată de Partidul Ţărănesc Polonez (PSL). este într-adevăr extrem de greu. au configurat cu totul alte rezultate. cu 15. Alegerile din 1993. Aceasta compusă în cea mai mare parte din succesorul partidului comunist. şi din fosta federaţie comunistă a muncii. tabelul de mai sus). Partidul Polonez al Democraţiei Sociale. reformele au continuat). Multipartidismul de acest tip. capabil de autoreglare doar pe termene foarte scurte. au fost şi ele motive serioase pentru ca electoratul să prefere Alianţa Stîngii Democratice. “pur” de-a binelea. ale femeilor etc. Dacă adăugăm şi amănuntul că grupurile partizane erau mai degrabă predispuse la confruntare decît la cooperare. reuşesc să obţină reprezentare în Seim doar patru: Uniunea . dacă nu imposibil.) de sorginte comunistă. ceea ce era un semnal de saturaţie politică. două partide care colectează împreună 36% din voturi obţineau 66% din mandatele de deputaţi şi peste 70% din posturile senatoriale. cu hiperinflaţia şi şomajul adiacente. drept pentru care a primit 37% din mandatele ambelor camere.173 Solidaritatea Rurală 1 Altele 44 9 17 4 TOTAL 460 100 460 100 100 100 Notă: * Totalul pe 1991 combină rezultatele Acţiunii Electorale şi ale Partidului Creştin-Democraţilor Este evident că într-un parlament atît de atomizat.a cîştigat 20. Este exact ceea ce s-a întîmplat. Numai o lege electorală restrictivă în privinţa reprezentării parlamentare a partidelor poate lupta eficient cu el.

şi benefică. “defectul” constînd în aceea că numai unul din acestea reuşeşte să treacă stacheta celor 20 de procente. atomizarea iniţială dispare. ceea ce poate deveni . celelalte. fiind astfel prea “generoasă” cu partidele majoritare. dar 6 dintre acestea dispun doar de un post senatorial. producătoare de dezechilibre şocante. un “multipartidism «pur» cu defect”. Aleksander Kwasniewski. Deşi cele două forţe politice de “stînga” deţineau o majoritate parlamentară mai mult decît confortabilă. la acest capitol fiecare din cele două reuşind să îndeplinească (dar. Consecinţă directă. la rigoare doar 2. prin oprirea “hemoragiei” partidiste. artificial) condiţiile care le-ar plasa în grupa partidelor mijlocii. În plus. care sprijiniseră cele două guverne ale Solidarităţii. în schimb. ponderea electorală şi mai ales . căci greutatea opţiunilor politice ale electoratului nu se regăseşte în distribuţia mandatelor parlamentare. ponderea parlamentară majorată este în mare măsură un proces artificial.174 Democratică. acesta nu este un partid. de peste 2/3. Uniunea Muncii. fără altă soluţie. Sistemul polonez de partide este şi el. pentru formarea guvernului Pawlak au fost necesare nu mai puţin de şase săptămîni. a încercat să formeze o coaliţie mai largă. iar alte 4 de 2-4 mandate. ci o coaliţie.motiv de contestare a legitimităţii Parlamentului. Urmare a tehnicii de distribuire a mandatelor. cărora le acordă “prime” de mandate disproporţionat de mari. liderul SLD. formaţiuni născute din Solidaritatea. Judecînd însă după ponderea lor parlamentară. dar totuşi diferit. ţinînd de sistemul electoral: legea electorală a fost concepută din raţiuni care ţineau de însănătoşirea sistemului partizan. dat fiind faptul că cei doi parteneri se aflau într-o interdependenţă totală.cu timpul . judecînd după numărul voturilor obţinute de primele două partide. au eşuat. Rezultatele alegerilor din 1993 instaurează deci în Polonia un nou sistem de partid. Caracterul multipartid se menţine. dar oferta a fost respinsă. se menţin 13. dar eşichierul politic se simplifică masiv: în Seim. avînd oarecare relaţie cu cel dinainte. Confederaţia pentru o Polonie Independentă şi Blocul Nepartizan în Sprijinul Reformei (pro-Walesa). de la cele 30 de partide de dinainte se ajunge la doar 6 formaţiuni (în Senat. cel mult 3 formaţiuni au în camera superioară o prezenţă consistentă). ceea ce face mai grav “defectul” constitutiv. a acestei simplificări. între suportul electoral al primelor două partide şi reprezentarea lor parlamentară raportul este de 1 la 2. . cu toată majoritatea în Seim şi în Senat a coaliţiei de sorginte comunistă. cu orientare de “dreapta”. Cu toate acestea.parlamentară a partidelor augmentîndu-se simţitor. repetăm. solicitînd sprijinul Uniunii Democratice şi Uniunii Muncii. Mai mult.

175 “defectul” este altul: ambele partide se plasează la “stînga”, încăclcînd astfel regula normativă a simetriei ideologice. Oricum ar fi deci tratat sistemul polonez de partide, din orice perspectivă, rezultă o structurare defectuoasă. Dar în raport cu primul sistem, indiscutabil entropic, “defectul” actual este mai degrabă benign. El este perturbator în principiu, raportul cantitativ dintre putere şi opoziţie fiind nepermis de mare (de 2/1), ceea ce va afecta echilibrul intern. Dar el este şi “funcţional”, mai ales pentru o ţară care a cunoscut din plin instabilitatea guvernamentală, căci asigură executivului siguranţa existenţei pentru termen lung, o condiţie vitală pentru coerenţa politicilor. Din acest punct de vedere, al stabilităţii guvernamentale, aşezarea sistemică actuală a partidelor poloneze este neîndoielnic un succes. Pe de altă parte, cum am mai văzut, un sistem de partide este ceva “viu”, care nu stă în loc pe durata unei legislaturi. Imediat după alegeri, scena politică poloneză a şi început să se schimbe. Partidele de “dreapta”, învinse, au demarat căutarea unor formule care să le revigoreze electoral, în general prin formarea de coaliţii. Aşa s-a născut, mai întîi, Pactul pentru Polonia, care reunea formaţiuni ce nu reuşiseră să obţină reprezentare în Seim (Alianţa de Centru, Uniunea Naţional Creştină, Înţelegerea Poporului, o aripă a Mişcării pentru Republică), apoi Uniunea pentru o Politică Naturală. Alegerile locale care au urmat au confirmat viabilitatea acestei formule de coaliţie. În cadrul partidelor de “dreapta” parlamentare, s-a format, în Seim, o altă alianţă: Uniunea Libertăţii (compusă din Uniunea Democratică şi Congresul Liberal Democrat). Pînă la viitoarele alegeri legislative, este de presupus că dinamica politică poloneză în partea “dreaptă” va fi destul de accentuată. Partidele din această zonă nu sînt, ideologic, sensibil diferite, deosebirile fiind mai degrabă personale (atitudinile faţă de Walesa joacă un rol major în această privinţă; învingerea lui în alegerile prezidenţiale din decembrie 1995 s-ar putea să aibă şi un rol benefic pentru “dreapta” poloneză, diminuînd confruntarea). Ungaria Tranziţia Ungariei la pluripartidism trebuie înţeleasă în contextul perioadei ultime a kadarismului, cu declinul economic pe care l-a antrenat în cele din urmă dar şi cu relaxarea mecanismelor coercitive, precum şi în contextul internaţional al crizei ideologiei marxist-leniniste. Aşa s-a putut ca încă în 1987 Opoziţia Democratică să poată publica într-un ziar samizdat un document epocal, intitulat “Contractul social”, în care se cerea deschis, dar după o elegantă inventariere a meritelor secretarului general al partidului comunist

176 ungar, nu numai eliminarea lui Janos Kadar, ci pur şi simplu reînnoirea sistemului politic al ţării. Opoziţia Democratică nu mergea cu solicitările pînă la ultima consecinţă, nu punea încă în chestiune rolul conducător al partidului, ci se mărginea, din raţiuni lesne de înţeles, la cereri vizînd doar controlul constituţional al puterii deţinute de partid, la garantarea prin lege a libertăţii presei, la libertatea de asociere, la reprezentarea intereselor, la securitatea socială etc. Cu alte cuvinte, “Contractul social” solicita guvernanţilor comunişti să aibă în vedere că guvernează asupra unei societăţi concrete, a cărei existenţă trebuie să fie luată în seamă. “Scopul («Contractului social» - n.m., G.V.), deci, era să limiteze, să pună sub control popular şi să creeze garanţii instituţionale care să împiedice pe birocraţii comunişti să-şi continue abuzurile”228, scrie Vl. Tismăneanu. Urmarea acestui document, dar şi a noului “vînt ideologic” care sufla dinspre Moscova, a fost simţită după cîteva luni, cînd a devenit clar că în elita comunistă existau oameni dispuşi să regîndească în termeni radicali rolul conducător al partidului lor. Printre aceştia, Imre Pozsgay a avut un rol de excepţie, el fiind un Gorbaciov al Ungariei. Asemenea personalităţi din elita partidului comunist au erodat poziţia lui Kadar, care, în 1988, a trebuit să renunţe la postul de secretar general. Partidul comunist intra astfel, prin noii lideri, într-o accelerare reformistă evidentă. Dar nu numai partidul comunist se reorganiza, ci şi, mai ales, opoziţia. Începînd cu 1988 încep să apară în Ungaria primele partide politice alternative la formaţiunea comuniştilor. Se nasc astfel Forumul Democratic, un partid de nuanţă populist-conservatoare, preocupat de prăbuşirea morală a ţării sub regimul comunist şi de soarta minorităţilor maghiare din ţările vecine, Partidul Democraţilor Liberi, o formaţiune preponderent compusă din intelectuali (printre aceştia, nume precum Janos Kis, Gaspar Miklos Tamas, Miklos Haraszti, Laszlo Rajk etc.), preocupată de economia de piaţă şi de valorile democraţiei de tip liberal, sau Federaţia Tinerilor Democraţi (FIDESZ), o formaţiune politică uşor excentrică iniţial, dar de orientare liberalmodernă, îmbinînd aderenţa la valorile liberale şi europene cu ataşamentul naţional; în plus, încă de la apariţie, ea a fost una dintre cele mai clare şi mai tranşante formaţiuni politice. În vara anului 1989, comuniştii acceptă să negocieze la “masa rotundă” cu opoziţia deja cristalizată, ajungîndu-se astfel la

228

Vladimir Tism\neanu, op. cit., p. 201.

177 acordul ca în anul următor să aibă loc alegeri libere. Partidul comunist, devenit deja Partidul Socialist, consimţea deci să accepte pluralismul politic ca pe un fapt ineluctabil, căruia nu trebuie să i se opună. Primele alegeri libere în Ungaria postbelică au loc, potrivit acordului, în primăvara anului 1990. Cu această ocazie, se produce de fapt prăbuşirea oficială a sistemului comunist, căci Partidul Socialist Ungar, succesorul partidului comunist, este învins fără drept de apel. Partidul care a cîştigat aceste alegeri a fost unul de “dreapta”, Forumul Democrat Maghiar (MDF), care a obţinut 42,9% din sufragii. El a fost urmat, cu 23,8% din totalul voturilor, de Alianţa Democraţilor Liberi (SZDSZ), partidul de orientare liberală amintit mai sus, modern, fără genealogie comunistă. Acestora le succedau, cu ponderi electorale reduse, alte cîteva partide. Această aşezare din startul democraţiei ungare a pluripartidismului satisfăcea, formal, toate cerinţele de ordin normativ ale sistemului multipartidist cu partid dominant: un partid puternic, cu peste 40% din sufragii, aşezat ex-centric, contrabalansat din zona opusă de forţe politice importante. Cînd Ivan Volgyes afirma, la cîtva timp după alegeri, cînd deja exista o perspectivă comparativă, că “Ungaria a devenit singura democraţie multipartidistă adevărată din Europa de est”229, el avea în vedere nu numai prioritatea cronologică a instituirii pluralismului politic în Ungaria, ci şi calitatea sistemică a acestuia. În vederea constituirii guvernului, Forumul Democratic Maghiar, Partidul Micilor Proprietari şi Partidul Popular CreştinDemocrat formează o coaliţie, care îl desemnează pe Jozsef Antall, preşedintele MDF, ca prim-ministru al Ungariei, funcţia cea mai importantă într-o republică parlamentară. Preşedinte al ţării este ales Arpad Göncz, din partea Alianţei Democraţilor Liberi (SZDSZ). Într-un cuvînt, “dreapta” preia principalele pîrghii politice în statul ungar, parînd să producă o ruptură decisivă şi ireversibilă cu trecutul comunist. Totuşi, lucrurile nu aveau să se dovedească atît de simple. Rezultatele alegerilor locale din septembrie 1990, deşi nu puneau în chestiune aşezarea politică din primăvară, erau totuşi un indiciu că lucrurile nu se tranşaseră atunci odată pentru totdeauna. Foştii

229

Ivan Volgyes, For Want of Another Horse> Hungary 1990, Current History, December 1990, p. 423.

178 comuniştii reuşesc să recupereze teren electoral în multe localităţi, sugerînd astfel că au resurse pentru a reveni în primul plan al vieţii politice. Totuşi, şi la aceste alegeri partidele noi repurtează cele mai semnificative victorii. Bunăoară, SZDSZ reuşeşete să cîştige multe posturi de primari în marile oraşe, inclusiv în Budapesta. Veritabilul examen politic pentru un partid îl constituie însă nu atît alegerile, cît guvernarea. Or, din acest punct de vedere, MDF a provocat multe nemulţumiri sociale. Deşi privatizarea este promovată într-un ritm susţinut, ca şi alte reforme ale economiei de piaţă, impresia generală a fost aceea că guvernul Antall nu era preocupat atît de politica internă cît de soarta minorităţilor maghiare din ţările vecine Ungariei. Deriva naţionalistă a unor fruntaşi ai MDF-ului, precum István Csurka (care va fi pînă la urmă exclus din Forum), conivenţele noilor autorităţi la renaşterea cultului pentru amiralul Horthy etc. au erodat cu timpul creditul social al partidului de guvernămînt. MDF era tot mai frecvent acuzat că a reînviat tradiţiile extremei drepte din perioada interbelică a Ungariei, ceea ce era de bună seamă o exagerare, dar nu fără un minim adevăr şi, mai ales, nu fără efect în timp. Mai grave deveneau lucrurile în economie, unde se producea o veritabilă paralizie. Tema “capitalismului sălbatic” devine o temă obsesivă. Cît priveşte politicile din domeniul social, justiţia socială rămînea în întregime un deziderat, punct tocmai bun de exploatat de foştii comunişti. “Partidele guvernamentale nu se interesează practic de cei mai nevoiaşi, socialiştii au propuneri absolut nerealiste; în ceea ce priveşte opoziţia liberală, ea este divizată. Toate acestea ridică societatea împotriva oamenilor politici”230, aprecia în 1993 un sociolog, Gábor Havas, şi totodată deputat din partea SZDSZ. Dealtfel, ca reflex firesc al acestei situaţii, majoritatea aflată la putere n-a încetat pe toată durata mandatului să se fărîmiţeze, la un moment dat existînd chiar riscul unor alegeri anticipate. Guvernul MDF reuşeşete totuşi să reziste pe toată durata mandatului, adică pînă în 1994, cînd au loc noi alegeri legislative (v. tabelul “Rezultatele alegerilor legislative din 1994 din Ungaria”).

Rezultatele alegerilor legislative din 1994 din Ungaria

PARTIDUL
Partidul Socialist Ungar Alianţa Democraţilor Liberi
230

MAND VOTUR ATE I 209 54,1 70 18,1

Apud Jean-Yves Potel, Ungaria nu mai este o “insula fericită”, Le Monde Diplomatique, May 1993.

5 6. . Doar proporţia întoarcerii opţiunilor electorale. Dincolo însă de aceste probleme.179 Forumul Democratic Maghiar Partidul Civic şi al Micilor Independenţi Partidul Popular Creştin-Democrat Alianţa Tinerilor Democraţi Alianţa Agrariană Blocul liberal Gospodari 38 26 22 20 1 1 387 9. la acea “stîngă” legată genetic de fostul partid comunist. Cum însă observă aceeaşi autoare. The Former Communists’ Election Victory in Hungary. vol. 24 June 1994. multe din ele.0 TOTAL Rezultatele consultărilor electorale din 1994 sînt aparent spectaculoase: MDF pierde nu mai puţin de 32% din voturi în comparaţie cu 1990. va uşura durerile tranziţiei economice şi va restaura securitatea socială din era Kadar”231. interpretează sociologic o cercetătoare rezultatul acestor consultări electorale. se originează în era Kadar.3 0. de o amplitudine extremă. problemele economice ale ţării nu-şi au originea exclusiv în cei patru ani de guvernare MDF. chiar şi în condiţiile “dublei răsturnări”. este însă în măsură să semnaleze precaritatea partidelor şi a sistemului pe care ele îl formează. posibilităţi mari de remediere nu au nici socialiştii lui Gyula Horn.7 5. poate semnifica faptul că aşezarea politică este mai precară decît pare. Ungaria are deci un multipartidism cu partid dominant. Bascularea enormă a electoratului ungar de la “dreapta” la “stînga”.1 0. tendinţa de dinainte fiind acum mult mai întărită. “Electoratul a sancţionat astfel problemele economice ale ţării şi speră că Partidul Socialist Ungar. dimpotrivă. căzînd pe locul al 3-lea. Partidul Socialist Ungar. 3. Cehoslovacia/Cehia 231 Edith Oltay. este totuşi de observat. moştenitorul partidului comunist al lui Janos Kadar. cu 54% din totalul voturilor. cu influenţa lor electorală indiscutabilă.7 5. probînd că este deja o democraţie bine aşezată. Ungaria trece astfel ceea ce se numeşte “testul dublei răsturnări”.3 100. din perspectiva noastră. şi îndeosebi cele dificile. RFE/RL Research Report. no 25. că Ungaria este singura ţară din Europa de est în care sistemul de partide s-a prezervat în cea mai mare măsură. în timp ce cîştigător iese.

216. Spre deosebire însă de Polonia sau Ungaria. promisiunea unor reforme restrînse în domeniul economic. de anchilozate şi de blocate în propriul proiect încît au trebuit să demisioneze în bloc. ireductibil la modelele ţărilor vecine. în ciuda durităţii cu care a fost deseori tratată după 1968.180 Începuturile reformei în Cehoslovacia sînt vechi. Tismăneanu. Dar factorul care a dus în chip decisiv la acest proces a fost societatea civilă. Vaclav Havel. cum remarcă Vl. . cel care avea să devină preşedinte al Cehoslovaciei publica un manifest în care chema stăruitor la democratizarea neîntîrziată a ţării. “Revoluţia de catifea” se declanşase. Această manifestaţie comemorativă s-a transformat într-o veritabilă demonstraţie împotriva regimului de la Praga. Tismăneanu. care luase parte la comemorare. Autorităţile comuniste s-au trezit deodată atît de izolate şi de dezesperate. motivul pentru care regimul comunist cehoslovac a căzut într-un chip special. regimul voind astfel să pedepsească “exemplar”. nu va fi chiar de catifea. avînd deja ca sursă de inspiraţie modelul polonez şi cel ungar al “mesei rotunde”. a fost după aceea arestat. adică a deciziei sovietice de a permite fiecărei ţări esteuropene să-şi urmeze calea proprie de reformă”232. anul 1968 şi “primăvara de la Praga” neputînd să lipsească din complicata ecuaţie care a dus finalmente la prăbuşirea regimului comunist. scrie cu exactitate şi plasticitate Vl. p. Pe 232 Vladimir Tism\neanu. Ei i se datorează. capii regimului comunist nu s-au coborît pînă acolo încît să angajeze discuţii cu grupurile opoziţiei. dacă va fi cazul. cînd ele au folosit violenţa împotriva unei manifestaţii studenţeşti. mai bine zis. manifestaţia de comemorare a lui Jan Palach din ianuarie 1989. ca o înşelătorie. cit. Lipsa de receptivitate a autorităţilor la somaţiile istoriei s-a văzut apoi pe 17 noiembrie 1989. ca şi pentru o demisie în bloc. nu a încetat să existe şi să se dezvolte. Dar. Noua echipă comunistă instalată la putere în Cehoslovacia (Karel Urbanek-Ladislav Adamec). chiar dacă ea. Schimbările de la vîrful partidului-stat au fost percepute de populaţie ca fiind cosmetice. care. echipa Husak-Jakes de colaboraţionişti a pierdut puterea ca efect al «doctrinei Sinatra». în iunie. şi-a anunţat imediat disponibilitatea pentru negocieri cu reprezentanţi ai opoziţiei. cum se va vedea. de faţadă.. op. studentul în filosofie care în urmă cu 20 de ani se autoincendiase în semn de protest faţă de invazia Cehoslovaciei. Consecutiv acestui eveniment. drept pentru care sute de mii de oameni s-au adunat din nou în Piaţa Wenceslas. Aceasta se întîmpla pe 25 noiembrie. “Adusă la putere în numele doctrinei Brejnev. regimul comunist condus de cuplul Husak-Jakes a făcut publică intenţia sau. Este. după modelul predecesorilor. bunăoară. unde Vaclav Havel şi Alexander Dubcek denunţau stratagema regimului totalitar.

Democraţia.ca nici o vitrină să nu se spargă. se declanşează o grevă generală care paralizează întreaga ţară. un examen al societăţii civile. Adunarea Federală. Nu există nici un motiv care să-l împiedice să facă astfel începînd chiar de mîine.181 fundalul acestor demonstraţii de stradă. a căror civilitate a rămas exemplară. Acesta este momentul care pune capăt monopolului puterii comuniste. Ca rezultat imediat. pe 10 decembrie se formează primul guvern în care majoritatea este necomunistă. 216. cit. cu instituţiile care să o garanteze. pînă atunci sacrosanctă. grupare socială afină. p. probă elocventă că societatea civilă cehoslovacă era îndeajuns de matură pentru a reacţiona adecvat la împrejurări233.. care au confirmat viabilitatea politică a organizaţiilor Forumul Civic şi Publicul împotriva Violenţei. op. manifestanţii au vegheat . ci. Vaclav Havel era ales preşedinte al Cehoslovaciei. “Revoluţia de catifea” triumfase.”234 A doua zi. Fapt mărunt. 19 zile mai tîrziu. În această autodisciplină nu era numai necesitatea strategică de a priva autorităţile comuniste de orice probă acuzatoare. cum bine observă Ralf Dahrendorf. şi îndeosebi. şi în primul rînd. 233 234 Apud Vladimir Tism\neanu. Căci. accepta ceea ce devenise certamente inevitabil: abrogarea prevederii constituţionale. În acest capital document se spune printre altele: “Numai prin constituirea de noi partide politice şi de alte asociaţii politice şi sociale se poate obţine dreptul de a participa egal la alegeri libere pentru toate ramurile guvernămîntului. întrunită în şedinţă pe 29 noiembrie. a rolului conducător al partidului comunist. s-au format Forumul Civic la Praga şi Publicul împotriva Violenţei la Bratislava. urma să fie construită. contrapusă statului sau paralelă cu acesta. . ca şi controlul monopolistic al mediilor de informare. al cărei mesaj clar era acela că regimul nu avea practic de ales. Aceasta presupune ca Partidul Comunist să abandoneze prevederea constituţională a rolului conducător în societatea noastră.prin grupuri de ordine constituite în acest scop . societate civilă nu înseamnă numai asociere voluntară.ai culturii oficiale. şi intelectuali cum spune aceleaşi autor invocat mai sus . precum Vaclav Havel sau Jiri Dienstbier. deschizînd ţara spre un nou regim politic. Animatorii Forumului Civic au fost deopotrivă liderii Chartei 77. civilizaţie. Au urmat alegerile din 1990. social şi economic al Cehoslovaciei. ci. Forumul Civic adoptă pe 26 noiembrie un document prin care solicită schimbarea de fond a sistemului politic. dar deosebit de semnificativ: în timpul acestor demonstraţii.

din cele aproximativ 70 partide înregistrate. ca şi sondajele de opinie ulterioare235. ci şi una democratică. Partidul Democrat Civic (ODS) este o formaţiune liberală care a luat naştere în 1991 în urma scindării Forumului Civic. dar constanţa rezultatelor în timp ale alegerilor din 1992 (în ciuda apariţiei parlamentare a altor 3 formaţiuni).5%. ambele aducînd victoria formaţiunii conduse de Vaclav Klaus. cei de “dreapta” separîndu-se de cei de “stînga”. s-au validat şi alte partide: Partidul Creştin-Democrat. ducînd în cele din urmă la separarea Slovaciei de Cehia. dreapta . condus de V. numit iniţial Clubul Liberal. centru-stînga . Comuniştii izbuteau şi ei să obţină 47 de locuri de deputaţi. stînga . ca în orice copilărie a democraţiei. prilej cu care Vaclav Klaus este ales preşedinte. ulterior are loc mai întîi o despărţire în interiorul grupului parlamentar al acestui partid. centru . Fall-Winter 1994. precum şi mai multe grupuri de interese regionale sau etnice. . no. coaliţia Mişcarea Slovacă Creştin-Democrată. care s-au format începînd cu 1990 şi s-au acutizat în 1991. Partidul Poporului. celălalt. Apoi. tabelul “Repartiţia mandatelor în Parlamentul ceh”). vol.în iunie 1992 . fiind astfel a treia forţă politică a ţării. Forumul Civic şi variantele sale partizane care i-au urmat au cunoscut pînă în prezent două consultări electorale. Deşi în octombrie Forumul Civic îşi ţine congresul. 3/27) este menţionat un sondaj de opinie care demonstrează că populaţia cehă se regăseşte în spectrul politic în felul următor. cealaltă . la ultimele alegeri au reuşit să-l depăşească nu mai puţin de 9 formaţiuni politice. Klaus.15%. cea din Cehoslovacia anului 1990. de 5% din totalul sufragiilor. unul de “centru-dreapta”.182 Aceste două formaţiuni reuşeau să obţină 170 de mandate din totalul celor 300 ale Adunării Federale.43%. Partidul Creştin-Democrat. care obţineau cîte 6 mandate.27%. Sondajul releva totodată că noul regim politic instaurat în Cehia era aprobat de populaţie în proporţie de 78%.A Czech Political Map (Uncaptive Minds. Forumul Civic şi Publicul împotriva Violenţei. s-au declanşat luptele interne în cadrul formaţiunilor care cîştigaseră alegerile.10%. Jiri Diensbier. avîndu-l ca lider pe un activist al Chartei 77.în Cehia. Deşi legea electorală prevede pentru accesul partidelor în parlament un prag ridicat. Dar cu ocazia alegerilor. Sciziunea grupului parlamentar al Forumului este urmată în 1991 de constituirea a două partide distincte. Toate acestea se suprapun tensiunilor etnice dintre slovaci şi cehi. opţiunile politice sînt pronunţat fragmentate. demonstrează mai degrabă o structurare a acestora (v. Aparent. 235 Într-un studiu publicat de Jan Zahradil. 7. centru-dreapta . Despărţirea avea însă nu numai o miză naţională.

Apud RFE/RL Research Report. (. % 66 35 16 15 14 16 10 33 17. care promovează un liberalism conservator de tip anglo-saxon.5 6. pp. Number 6. 11 February 1994.183 “«Alegerile 1994» corespund cercetărilor întreprinse în 1992 şi 1993. Pornind de la aceste date.5 13 9 7. confirmînd astfel structurarea politică a electoratului ceh.5 7 8 5 7 7 100 abs. doar 4 sau 6 partide ar trece de baremul de 5% necesar pentru a obţine un loc în Parlament”236.5 7.5 4 4 3.5 2. 1994 (mutaţii) Nr. . se poate proiecta că nici o schimbare substanţială în simpatiile politice ale poporului nu este probabilă în următorii zece .5 0. 80-81. 1992 (alegeri) Nr. punînd un accent apăsat pe individualism şi pe pragmatism. 236 237 Jan Zahradil. susţine Jan Zahradil. Anchetele au arătat de asemenea că există o rată înaltă de aprobare a noului regim politic (78 procente).5 8 7.) Dacă astăzi ar avea loc noi alegeri. % 65 26 32.. Repartiţia mandatelor în Parlamentul ceh237 PARTIDELE POLITICE Partidul Civic Democratic* Blocul de stînga (comunişti şi postcomunişti) Partidul Democrat Social Ceh Uniunea Democrat-Creştină* Alianţa Civic-Democrată* Uniunea Liberal-Socială Partidul Democrat-Creştin* Partidul Comunist din Boemia şi Moravia Partidul Ceh-Moravian al Centrului Partidul Republican Asociaţia pentru Moravia şi Silezia Partidul Naţional Liberal-Social Fără partid TOTAL Notă: * desemnează cele patru partide abs.5 100 18 15 15 13 10 9 8 8 7 5 1 200 14 14 200 care formează coaliţia aflată la guvernare Alegerile din 1992 au fost cîştigate de partidul lui Vaclav Klaus. Volume 3. indicînd o stabilitate politică fixată spre o politică de «centru» (liberal) şi «dreapta» (liberală-conservatoare)..cincisprezece ani.. cit.5 5 4. op.

Partidul Popular . plasîndu-se atît la “stînga” (moderată şi extremă). cu realizarea în ritm susţinut a privatizării. ODS şi ODA nu sînt partide adverse. mai apăsat. şi Partidul Democrat-Creştin (KDS). sondajele de opinie îi acordă acum 13 % din totalul voturilor. situaţie care a obligat la coalizarea cu alte formaţiuni pentru a putea avea o guvernare sigură.184 Imperativele programelor sale constau în crearea rapidă a unei economii de piaţă. promovînd mulţi tineri în structurile sale superioare. “trag” spre “centru”. ceea ce a făcut ca la alegeri să nu cîştige decît 6% din voturi. sensibil mai mult decît la legislativele din 1992. Reformele profunde şi rapide au fost primite astfel de cehi cu o largă aprobare. apoi. o inflaţie insignifiantă în comparaţie cu toate celelalte ţări est-europene). Guvernul de “dreapta” al lui Vaclav Klaus. născut la sfîrşitul veacului trecut) au primit aproximativ cîte 10 procente fiecare. fiind acum. Ea este secondată. Alianţa Democratică Civică (ODA) şi. ODA şi CSSD (Partidul SocialDemocrat Ceh. ceea ce le permite o relaţie de parteneriat eficientă şi benefică pentru guvernare. este condusă de Jiri Dienstbier. dublată de o puternică strategie socială (Cehia are cea mai scăzută rată a şomajului între ţările postcomuniste. eficace. dar reală. ceea ce i-a adus un sprijin social larg. Lecţia electorală a obligat partidul la reformă. o grupare desprinsă tot din Forumul Civic. poate chiar între toate statele europene. stabilă. cînd ODS a cîştigat 29. cît şi la “dreapta” (extremă). nu de chestiuni de fond.5% din totalul voturilor. partidul social-democrat scos în afara legii în perioada comunistă şi reactivat după căderea regimului. dar din zona extra-parlamentară. la două partide creştin-democrate.Uniunea Democrat-Creştină (KDU-CSL). promovînd o politică liberală de stînga. cu timpul popularitatea sa a crescut. Opoziţia stîngii moderate este reprezentată de CSSD. a dus o consecventă politică liberală. O confirmare a acestei popularităţi s-a produs la alegerile locale din noiembrie 1994. avînd astfel influenţa lor. Afinităţile doctrinale ale ODS-ului au găsit în primul rînd sprijin la celălalt partid care s-a desprins din Forumul Civic. Deşi a cîştigat doar 6% din voturi în 1992. Democrat-creştinii. cu o adresabilitate îndreptată predilect spre intelectuali. potrivit sondajelor. de 13%. ci complementare. cu reforme sociale adiacente pe cît de curajoase pe atît de realiste şi eficiente. modestă (pentru că nu au decît 6% din voturi). ODA şi-a creat la început o imagine de partid elitist. în schimb. de Mişcarea Civică a Democraţilor Liberi (SD-OH). fiind despărţite doar de nuanţe doctrinale. CSSD este o posibilă alternativă la guvernare. instaurat încă înainte de scindarea Cehoslovaciei. Majoritatea parlamentară obţinută de ODS a fost una relativă. ceilalţi aliaţi ai ODS-ului. comuniştii n-au primit decît 12 procente (trebuie ţinut seama că partidul comunist era şi înainte de război o forţă politică semnificativă). cu veche tradiţie politică. . Opoziţia este însă relativ divizată.

). după toate indiciile. “fiind atît de puternic discreditaţi din cauza regimului dur şi represiv de dinainte de 1989 încît ei n-au mai putut găsi suport în rîndul maselor nici măcar îmbrăcînd noua şi moderna haină a social-democraţiei”238. p. Concluzia lui Jan Zahradil este. susceptibilă a atrage în viitor simpatiile electoratului.că ar fi devenit partizanul perstroikăi gorbacioviste. cu o popularitate mare. centru şi centru-stînga a asigurat progresul Republicii Cehe în direcţia economiei de piaţă şi a democraţiei liberale.sondajele arată chiar că acesta este mai ridicat astăzi -. anecdotic. acesta permite liderilor săi să acţioneze rapid în iniţierea necesarele reforme economice. Timpul va arăta dacă Partidul Social Democrat Ceh va putea să-şi recîştige proeminenţa interbelică.”239 Bulgaria Faţă de Polonia. conceput după modelul austriac.potrivit principiului. Ungaria sau Cehoslovacia. imprevizibil pentru guvernanţii comunişti. potrivit sondajelor de opinie. Cu toate că Teodor Jivkov începuse să simuleze încă din 1987 . în fapt Partidul Comunist Bulgar era destul de anchilozat pentru a întreprinde vreo reformă consistentă. 79. o audienţă însă plafonată. cit. la începutul anului 1989 era o clară probă de refuz al schimbării din partea oficilităţilor de la Sofia. care se constituia limpede într-un 238 239 Jan Zahradil. de dreapta. care n-a putut colecta decît 5% din voturi la alegerile din 1992. Experienţa cehă a arătat că succesul vine prin adoptarea unor reforme politice şi constituţionale care permit dezvoltarea unui sistem de partide stabil. Mai problematică este lipsa unei opoziţii puternice şi constructive de centru-stînga. Ibidem. Dar acelaşi eveniment a avut şi un efect contrar. constînd în redeşteptarea societăţii civile.84. dar ilustrativ. p. despărţirea de comunism a Bulgariei a fost mult mai problematică şi mai anevoioasă. . op. Comuniştii şi post-comuniştii au însă un sprijin foarte restrîns. Partidul Republican (SPR-RSC) este un partid de dreapta extremist. care spunea că dacă plouă la Moscova. centru-dreapta. la Sofia se deschide umbrela . Consecutiv acestei demiteri. Gheorghi Atanasov. Coaliţia guvernamentală continuînd să primească sprijin solid . Demiterea primului ministru reformist. Sprijinul partidelor extremiste este limitat sau în declin. tineri etc..185 lider al Chartei 77 şi fost ministru de externe. el are oarecare audienţă în rîndul păturilor sociale marginale (şomeri. justă: “Dezvoltarea unui set de partide stabile.

erau astfel formal satisfăcute. Sub presiunea evenimentelor din unele ţări est-europene. Dinamica descendentă a numărului de aderenţi la acest partid este însă elocventă pentru climatul politic: dacă la începutul anului erau aproximativ un milion. Acestea au loc în ianuarie şi februarie 1990. ministrul de externe de pînă atunci. Partidul democratic Radical şi Partidul Social-Democrat Bulgar. probabil. spre sfîrşitul lui 1990. naşterea imediată a Comitetului de Apărare a Intereselor Naţionale. Cererile etnicilor turci. filosoful care fusese exclus din PCB pentru vederile sale antitotalitare. să renunţe la politica de asimilare forţată a etnicilor turci. adică să recurgă la procesul “mesei rotunde” de acum binecunoscut. Anul 1990 aduce şi metamorfoza PCB. Aşa se explică. criticilor internaţionale vizînd politica de bulgarizare a acestei minorităţi. Apărea astfel o organizaţie independentă care lupta deschis pentru democratizare. firesc. finalizîndu-se cu comunicate . aşteptat: PCB decide să renunţe la rolul său politic conducător. a pus bazele “Clubului de Sprijin pentru Glasnost şi Perestroika”.186 avertisment privind intenţiile regimului. de asemenea. demonstraţie care ia o formă politică. la care participă cîteva mii de persoane. emergenţa pluripartidismului. condusă de Ahmed Dogan. sindicatul Podkrepa avea statut de observator. împotriva nepăsării autorităţilor faţă de poluarea mediului. Jeliu Jelev. UFD s-a constituit ca o organizaţie-umbrelă. minoritate care numără aproximativ 1. Acestea erau forţele politice conturate atunci cînd autorităţile decid să angajeze discuţii cu reprezentanţii opoziţiei. Unui asemenea eveniment îi urmează. se va dovedi. Asemenea întrucîtva scenariului cehoslovac. care vor trece şi ei la constituire a ceea ce mai tîrziu va deveni Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi (MDL). în urma căreia se crease un val de emigraţie spre Turcia. Populaţia percepe formalitatea schimbării de la vîrf şi reacţionează cu un lanţ de demonstraţii de stradă. Dar viaţa publică era destul de confuzionată de dinamica evenimentelor. problematică. în acest context. T. Acestea se soldează cu rezultatul. Autorităţile de la Sofia decid. dar împrejurările nu sînt nici astăzi îndeajuns de clare. chiar în faţa clădirii Adunării Naţionale. ca reacţie paradoxală a bulgarilor.5 milioane persoane. de acum. acesta devenind Partidul Socialist Bulgar (PSB). numărul lor se va reduce la 250 000. La începutul lui decembrie 1989 se formează Uniunea Forţelor Democratice (UFD). Jivkov se vede apoi nevoit să demisioneze. Jeliu Jelev fiind ales preşedinte. reunind astfel mai multe partide şi organizaţii: Partidul Agrar “Nicola Petkov” (care fusese suspendat de comunişti în 1947). asemenea iarăşi întîmplărilor de la Praga. în noiembrie are loc la Sofia o demonstraţie de protest. Mladenov. Succesiunea lui P. trebuia să li se pună capăt.

187 privitoare la modalităţile convenite de părţi pentru tranziţia la democraţie. în urma cărora PSB obţine majoritatea relativă de voturi. în 1991. Celei de-a treia forţe politice. Peste două luni. la suprafaţă cel puţin. cu greve şi manifestaţii. căci coabitarea PSB-UFD se dovedea imposibilă pe termen lung. D. Jeliu Jelev este ales . obţine 106 locuri în Parlament. UFD acuză pe socialişti că nu respectă angajamentele privitoare la procesul de democratizare şi că perpetuează practicile politice ale partidului unic.1% din total. un sistem de partide inedit în lumea postcomunistă: sistemul bipartidismului imperfect. pe un fond social ostil.7%.formaţiunea cîştigătoare a majorităţii relative a mandatelor. UFD. Fără suficient sprijin în Parlament. prin acuzaţiile reciproce ale celor două forţe politce. În iunie 1990 au loc în Bulgaria alegeri. la 1 august. Distanţa medie dintre primele două forţe politice la alegerile din 1991. ele au pus însă deopotrivă în evidenţă cealaltă forţă politică . semn că forţele vechi deţineau încă un control politic considerabil. a acutizat criza coabitării. care obţine 110 mandate parlamentare sau 45. care se soldează. În acelaşi timp. adică 44. MDL. pe 26 august. PSB. secondînd îndeaproape . pe care numai un guvern dispunînd de un real sprijin politic le-ar fi putut promova. UFD.la distanţă de 1.după nu mai puţin de 6 runde de vot . guvernul Lukanov este nevoit să demisioneze. se formează un guvern de coaliţie condus de socialistul Andrei Lukanov. un jurist respectat care nu aparţinea nici unui partid. În acest context au loc noi alegeri. cele două tabere cad de acord asupra unor urgenţe politice: amendarea Constituţiei. Criza economică în care se afundă ţara precipită însă o nouă criză politică. adică 10% din totalul celor 240 ale Adunării.preşedinte al Bulgariei. cu victoria coaliţiei anti-comuniste. Acestuia îi urmează guvernul condus de Dimitri Popov. ar fi putut pleda chiar pentru . PSB şi UFD. în urma demisiei lui P. supranumit şi “două partide şi jumătate”. în cadrul căruia ministerele importante sînt împărţite atît PSB-ului cît şi UFD-ului. Deşi respectat.8% din totalul numărului de deputaţi. sistemul electoral. partidele politice. Astfel. Popov conduce de fapt un guvern prin forţa naturii provizoriu.7 procente . de data aceasta. i se cuvin 24 de mandate. Mladenov. de doar 1. Incendierea sediului PSB. Succesorul partidului comunist. Ţara avea nevoie de reforme economice profunde. organizaţia minorităţii turce apărută în 1990. Alegerile din 1990 şi 1991 consacrau pentru Bulgaria. O asemenea coaliţie nu era însă viabilă.

188 bipartidismul “pur”, à l’anglaise, dar faptul că nici una dintre acestea nu dispune de necesara majoritate 50% plus un vot “coboară” sistemul bulgar în cadrul bipartidismului “imperfect”. Mai mult, în aceste condiţii sistemice, era de presupus că a treia forţă politică, MDL, în ciuda distanţei considerabile faţă de primele două (de 34-35%), va avea totuşi de jucat un rol politic major, ceea ce evoluţia politică ulterioară va confirma din plin, aşa cum vom arăta mai departe. Pînă atunci însă se cuvine făcută o observaţie: sistemul bulgar poate fi inclus în categoria bipartidismului imperfect, dar cu o concesie, avînd adică în vedere că una din primele două forţe politice nu este un partid, ci o coaliţie, fapt de natură să altereze calităţile bipartidiste ale sistemului. Într-adevăr, dat fiind că UFD era la rîndul lui compus din alte partide, nu mai apar două forţe politice detaşate din punct de vedere parlamentar, ci una singură, PSB, urmată la oarecare distanţă de alte mai multe formaţiuni medii (Uniunea Naţională Agrariană Bulgară “Nikola Petkov”, Forumul Democrat Bulgar, Partidul Social-Democrat, Mişcarea Ecoglastnost etc.). Acesta ar putea fi un argument pentru a clasa sistemul bulgar mai sigur în grupa multipartidismului cu partid dominant; dar nici această categorie nu se dovedeşte satisfăcătoare, avînd în vedere evoluţia politică a ţării. În plus, faptul că într-o bună parte a legislaturii UFD s-a comportat unit, formînd practic o forţă politică nu numai distinctă ci şi coerentă, plasează acest sistem partizan mai degrabă în grupa bipartidismului imperfect. Guvernul care s-a format în urma acestor alegeri a fost unul al UFD. Faptul a fost posibil graţie sprijinului parlamentar pe care UFD l-a primit din partea MDL, căci numai această formaţiune avea capacitatea de a înclina balanţa înspre una din cele două forţa cvasiegale. Raţiunea pentru care MDL a sprijinit UFD se afla - lucru care va deveni evident pe parcurs - mai degrabă într-o adversitate: în cursul anul 1990, PSB încercase cu tenacitate să scoată în afara legii mişcarea minorităţii turce, demers eşuat la Curtea Constituţională, aşa că MLD în mod firesc s-a aşezat la început alături de UFD. Mai mult, în trecut, UFD - după cum arată un analist politic - “întotdeauna a încercat să abordeze problematica etnică cu prudenţă, moderaţie şi toleranţă”240, adică în manieră opusă PSB-ului. Guvernarea UFD care a urmat s-a concretizat, dealtfel, în cîteva măsuri legislative extrem de importante în favoarea etnicilor turci, bunăoară prin restituirea proprietăţilor acelora dintre ei care părăsiseră Bulgaria înainte de 1990.
240

Venelin I. Ganev, Partidele etnice şi puterea în Europa de Est. Cazul “Mişcării pentru Drepturi şi Libertăţi” (East European Constitutional Review sau 22, nr. 141142/1995).

189

Mai tîrziu, însă, relaţiile UFD-MDL s-au deteriorat. Aşa se face că o moţiune de cenzură înaintată de PSB în octombrie 1992 este sprijinită de parlamentarii MLD, ceea ce duce la căderea guvernului. Un alt guvern UFD devine imposibil întrucît MLD refuză principial să-l susţină, organizaţia minoritarilor turci descoperindu-şi, oarecum subit şi inexplicabil, o vocaţie de “stînga”. Astfel, conform Constituţiei, sarcina formării noului guvern revine foştilor comunişti convertiţi în socialişti. Cum însă candidatul propus de ei pentru formarea guvernului s-a dovedit apoi a avea dublă cetăţenie, bulgară şi franceză, ceea ce contravenea prevederilor constituţionale, acesta s-a descalificat, fiind astfel înlăturat. În acest fel, paradox al sistemului “două partide şi jumătate”, MDL, formaţiunea cu ponderea parlamentară cea mai redusă, ajunge în situaţia privilegiată de a fi însărcinată cu formarea guvernului. Candidatul prezentat de MDL, Berov, reuşeşte să capteze suportul PSB-ului şi să devină prim-ministru. “Astfel începe o alianţă neaşteptată, între reprezentanţii minorităţii turce şi partidul care îi supusese pe aceştia unor constrîngeri nemiloase şi-i silise cu brutalitate să părăsească ţara cu miile. O alianţă care l-a ajutat pe Berov să guverneze ţara timp de 21 de luni (mai mult decît oricare alt prim-ministru bulgar după 1989) şi să reziste celor şase voturi consecutive de neîncredere, iniţiate de UFD”241, arată Venelin Ganev. Trebuie totuşi observat că guvernul Berov nu era practic un guvern MDL. Berov însuşi era etnic bulgar şi, în plus, singurul membru MDL din executivul bulgar. Miniştrii erau în general independenţi. Guvernul Berov era deci mai degrabă un guvern tehnocrat. O spune un analist în bună cunoştinţă de cauză: “strategia generală a guvernului a fost de a menţine imaginea unui guvern de experţi, situaţi dincolo de interesele înguste de partid şi hotărîţi să formuleze programe elaborate de tehnocraţi independenţi şi nu să urmeze diverse platforme politice.”242 În acelaşi timp, nu poate fi trecut cu vederea faptul că MDL avea totuşi o poziţie de excepţie în viaţa politică bulgară, graţie bunelor relaţii iniţiale dintre prim-ministru şi preşedinte şi, ulterior, parteneriatului cu PSB (care nu a luat însă niciodată forma transparentă a unei coaliţii). Cu toată această bună poziţionare în viaţa politică bulgară, MDL a eşuat în elaborarea şi lansarea programelor economice şi sociale menite să soluţioneze gravele probleme ale ţării, inclusiv ale minorităţii turce. MDL a dovedit ca singura lui “vocaţie” era aceea de “partid-balama”, care basculează într-o parte sau într-alta în funcţie de
241 242

Ibidem.

Ibidem.

190 un interes îngust, nu de un program amplu, menit sa răspundă multitudinii de probleme politice. Inovaţia bulgară, aceea de a avea un guvern minoritar, în toate sensurile cuvîntului, adică politic şi etnic, conţinea exclusiv incertitudini şi riscuri, nu numai de ordin politic general, ci şi de ordin politic intern, propriu organizaţiei. Aceasta a dus cu timpul la o criză în cadrul organizaţiei aflată la putere, criză care s-a soldat cu sciziunea grupului parlamentar MDL. Dacă se adaugă şi relaţiile ambigui de pe toată durata guvernului Berov dintre PSB şi MDL, se poate deduce că cei aproape doi ani de existenţă ai executivului au fost o performanţă. O performanţă însă “calculată”, după unii observatori, de PSB, care nu avea decît de profitat de pe urma eşecului guvernării MDL. Nerecunoscînd niciodată public, deschis o relaţie asociativă cu MDL, deşi, în fapt, îl sprijinise consistent şi vital (respingerea celor şase moţiuni de neîncredere sînt o clară dovadă în acest sens), PSB era astfel prezervat, scutit de responsabilitate. Mai mult, refuzul unei înţelegeri politice din partea PSB-ului cu MDL a permis ca, la un moment dat, unii socialişti să ia un viraj naţionalist, cu ţintă anti-turcă şi cu scop electoral. Aşa se face că “naţionalismul turc”, “fundamentalismul islamic în ascensiune” etc. devin teme curente ale unora din liderii PSB. “Nu încape îndoială - crede cu îndreptăţire V. Ganev - că o asemenea atitudine este de natură să alieneze electoratul.”243 Iar dacă avem în vedere că UFD, exasperată de eşecul demersurilor ei, se divizează şi-şi pierde coerenţa de singura alternativă politică, - din această organizaţie desprinzîndu-se Uniunea Democratică pentru Republică (DAR), Noua Alegere, Uniunea Populară -, confuzia electoratului devine şi mai comprehensibilă. Se cuvine menţionat, pentru a înţelege dinamica vieţii politice bulgare, că în acelaşi timp PSB dă dovadă de coerenţă şi “disciplină”. În aceste condiţii, care nu mai puteau susţine guvernul Berov, preşedintele J. Jelev este nevoit să dizolve Parlamentul şi să convoace alegeri anticipate. Şi PSB şi UFD solicitaseră în repetate rînduri noi alegeri, căci, într-adevăr, era necesară o majoritate parlamentară care să ducă la un guvern politic autentic, în măsură să promoveze necesarele reforme pe care economia bulgară îndeosebi le aştepta. Rezultatele alegerilor legislative din Bulgaria de la 27 decembrie 1994

FORŢELE POLITICE
Partidul Socialist Bulgar Uniunea Forţelor Democratice
243

VOTURI % 43,5 24,2

MANDATE Nr.abs. % 125 52,1 69 28,7

Ibidem.

191 Uniunea Populară Mişcarea pentru Drepturi şi Libertăţi Blocul Oamenilor de Afaceri

6,5 5,4 4,7 94,3

18 15 13 240

7,5 6,3 5,4 100,0

TOTAL

La alegerile anticipate de la 27 decembrie 1994, desfăşurate după un sistem electoral mixt, care prevede un prag de 4% din totalul voturilor, s-a înregistrat o participare ridicată: 75,2% din numărul alegătorilor cu drept de vot. Ei au avut de ales, dintre cele aproximativ 120 de partide care s-au prezentat singure sau în cartel la alegeri, practic între 4 alianţe şi o organizaţie244: (1) coaliţia formată din PSB, Uniunea Populară Agrară “Al. Stamboliinski” şi Clubul Politic “Ecoglasnost”; (2) UFD, formată din 11 formaţiuni, printre care: Uniunea Naţională Agrariană “Nicola Petkov”, Forumul Democrat, Clubul Naţional pentru Democraţie, Partidul Democrat 1896, Mişcarea Naţională “Ecoglasnost” etc.); (3) Uniunea Populară, ruptă din UFD, compusă din Uniunea Populară Agrară şi Partidul Democrat); (4) MLD; (5) Blocul Oamenilor de Afaceri (v. tabelul “Rezultatele alegerilor legislative din Bulgaria de la 27 decembrie 1994”). Aşa cum era de anticipat, în urma analizării configuraţiei sistemice rezultate la alegerile precedente, inevitabilul s-a produs: sistemul bulgar de partide nu a rezistat în formula bipartidismului (din cauza caracterului compozit al UFD, care finalmente s-a şi scindat, alte partide nereuşind să mai obţină reprezentare parlamentară). Ceea ce exista in nuce în 1991, în 1994 există de facto: multipartidismul cu partid dominant. Mai mult, aceeaşi cauză care a developat la alegerile din 1994 multipartidismul cu partid dominant se va putea dovedi în timp activă, modificînd încă o dată sistemul, care poate deveni multipartidism “pur”. Cauza o reprezintă, de bună seamă, faptul că forţa politică învingătoare în alegeri nu este, de fapt, un partid, ci o coaliţie, în cadrul căreia, desigur, PSB deţine majoritatea covîrşitoare a mandatelor, dar nu deţine singură cel puţin 40% din mandate, ceea ce este o abatere de la cerinţa normativă a acestui tip de sistem. Cîteva concluzii partide
244

Se poate constata că, formal şi funcţional, sistemele de din România, Polonia, Cehia au configuraţii foarte

Datele ne-au fost furnizate de dl Lubomir Kolev, secretar II în cadrul Ambasadei Republicii Bulgaria la Bucureşti.

în timp ce în România. Într-un cuvînt. consecinţă a acestui “defect” de constituţie. opoziţiile respective sînt divizate. Din această defazare genetică rezultă şi poziţionarea lor ideologică diferită: ODS la “centru-dreapta”. partidele cîştigătoare ale majorităţilor relative de voturi au o geneză oarecum asemănătoare. asumîndu-şi doctrina social-democrată. căci el se caracterizează printr-o ezitare în faţa necesităţilor reformatoare. Cehia. Forumul Civic. Aşa s-au consacrat Solidaritatea. Solidaritatea. forţele politice alternative la partidele comuniste respective au luat naştere anterior prăbuşirii regimurilor totalitare. deşi formele structurale sînt foarte asemănătoare. în sensul că toate s-au desprins din mari blocuri eterogene: Frontul Salvării Naţionale. Din perspectiva strictă a sistemului de partide. dar în condiţiile lipsei resurselor şi a mecanismelor producătoare de resurse. Aici însă intervine şi o diferenţă calitativă esenţială: ereditatea ODS-ului este fundamental legată de societatea civilă preexistentă regimului actual. Forumul Civic. cu o origine postcomunistă. în vreme ce PDSR-ul îşi trage existenţa dintr-un bloc ad hoc. Excepţie de la această regulă a făcut România. în sensul că cel de-al doilea partid ca forţă politică nu atinge baremul sistemic al celor 20 de procente electorale. în vreme ce PDSR-ul se plasează la centru-stînga. Mai mult. promovînd curajos o politică (neo)liberală. cele două partide româneşti desprinse din FSN (PDSR şi PD-FSN) au ales calea confruntării. bunăoară. “multipartide «pure» cu defect”. Şi tot de aici diferenţele în structurarea opţiunilor electorale: în Cehia guvernanţii şi populaţia par să ştie bine ce vor politiceşte. Ungaria. Toate sînt. conţinuturile lor sînt destul de diferite.192 asemănătoare. chiar Bulgaria. validîndu-se prin faptul că au devenit parteneri de dialog ai oficialităţilor la “masa rotundă”. mai ales. Cu toată această defazare. Sciziunea acestora nu a avut însă peste tot aceeaşi stilistică politică. compozit şi. partidele care s-au desprins din Forumul Civic au menţinut şi menţin o relaţie de parteneriat. Şi. Toate sînt multipartide “pure”. cu excepţia unei părţi a electoratului captive pasional pe termen lung ale cîtorva partide. aptă prin definiţie să reformeze rapid şi radical. Uniunea Forţelor Democratice. chiar de amiciţie. Polonia. de cooperare. deci. De aici şi stabilitatea guvernamentală totuşi diferită a celor două ţări. cu ţel redistributiv. din pricina particularităţilor naţional-comuniste ale regimului. Opoziţia Democratică. se impun însă cîteva constatări la sfîrşitul acestei analize: (1) În cele mai multe ţări. regula se menţine întrucîtva: de îndată ce . caracterizate de o anumită abatere de la modelul normativ. din stratele societăţii civile. În timp ce. improvizat. grosul populaţiei se află în situaţia personajului caragialesc care nu ştie cu cine să voteze. relativ slabe.

cum remarca un analist. unde cel cu “partid dominant” s-a consacrat deja). pe termen scurt. adică un defect important. Într-adevăr. democraţia este incompatibilă cu existenţa unor organizaţii politicocivice pansocietale. au toate semnificative abateri de la modelul similar occidental. care părea să îmbrăţişeze bipartidismul “imperfect. Mai mult. în general “pur” (cu excepţia Ungariei. apare Frontul Salvării Naţionale. prin alegerile de pînă acum. dar cu potenţial de a deveni chiar “pur”. în ipoteza că nu se produce o dezintegrare totală. sistemul multipartidismului. Acesta a fost un proces ambivalent: pe de o parte. caracterizează această dinamică: un proces de simplificare a eşichierelor politice naţionale de la o alegere la alta. motiv pentru care scindarea lor trebuie apreciată ca esenţial benefică (desigur. de unde dificultatea de a învăţa lecţia dialogului politic. (5) Dinamica internă a multipartidismelor este dealtfel o altă trăsătură a sistemulor de partide din lumea postcomunistă. în nici una din variantele sale. una cu sens pozitiv. proces încurajat şi de legislaţiile . alegerile din 1994 au consacrat şi aici multipartidismul. Două trăsături. (4) Multipartidismele instaurate. (2) Calea democratică a dus peste tot la dezintegrarea acestor blocuri politico-civice. pe de altă parte. el a dus la confuzionarea unei părţi a electoratului (exemple certe: România. procesul este benefic pentru structurarea partizană şi pentru democraţie. în societăţile est-europene. căci alte cerinţe normative se verifică. riscante democratic. numai că acesta nu mai are un partener de dialog. s-a dovedit efemeră chiar pe durata legislaturii trecute. dar nu capital. Providenţiale în faza prăbuşirii regimurilor comuniste. decisiv. Polonia. (3) Toate societăţile postcomuniste au validat. pe termen lung. Într-un cuvînt. Bulgaria). evoluţia sistemelor de partide de la o alegere la alta are clar sensul apropierii faţă de modelele occidentale. în special sub raport constitutiv. în consecinţă. Toate au deci un “defect” de de ordin normativ. este semnificativ pentru acest pericol). într-o configuraţie apropiată însă de cea maghiară (cu “partid dominant”). căci au un evident potenţial monolitic (exemplul românesc. ceea ce denotă instabilitatea internă a actualelor aşezări sistemice. în ipoteza că-şi menţin “unitatea”. Excepţia iniţială a Bulgariei. preluînd iniţial ceva din omnipotenţa vechiului partid comunist.193 comunismul românesc se prăbuşeşte. “pur” sau “cu partid dominant”. Incluziunea nu este forţată. cînd FSN a cîştigat nu mai puţin de 2/3 din sufragii. a fost aproximativă din start şi. alta cu sens negativ. ci numai necesara diferenţiere politică). bipartidismul nu este încă truvabil. ele devin.

date fiind dinamica preferinţelor electorale. credibilitatea reciprocă a puterii şi a opoziţiei se afla încă sub nivelul optim. a impus peste tot necesitatea unor guverne de coaliţie. nu se simt suficient de sigure sau/şi de legitime. PAC şi PL’93) şi de constituirea altor alianţe: Uniunea Social-Democrată (USD). uneori. (INSERT pag. Toate acestea au făcut ca în alegerile parlamentare din 3 noiembrie 1996 eşichierul politic să se prezinte sensibil modificat sub aspectul orientărilor politice ale unor partide şi alianţe. fluiditatea partidelor. dar şi evolutivă. pe de o parte. spre finalul mandatului parlamentar. încă numeros ca părţi componente. de multe zeci de procente). asumarea exclusivă a responsabilităţii politice pentru ele fiind mult prea riscantă. (6) Această dinamică internă a sistemelor. coaliţia PSDR-PRM) mărturisesc că partidele. Dincolo deci de faptul că multipartidismul “pur” obligă prin definiţie la coaliţie pentru a forma executivul. dar şi. şi-a dibuit. graţie mai ales alianţelor din opoziţie (PD s-a apropiat tot mai mult de CDR) şi a anulării alianţelor PDSR. ceea ce subliniază precaritatea de fond. ci şi opoziţia. 224) Sistemul de partide. Este vorba mai întîi de o modificare compoziţională a CDR (în care reintră PNL şi din care ies PSDR. înfăptuirea lor “contra naturii” (v. teoretic. Forumul Democrat Maghiar. chiar şi acolo unde exista o majoritate parlamentară absolută şi unde. formată din PD şi PSDR. sau. un guvern monocolor era posibil (Ungaria de după ultimele alegeri). Solidaritatea. chiar învingătoare. aşadar. nu-i mai puţin adevărat că asemenea ample oscilaţii sînt comprehensibile pe fondul dificultăţilor sociale enorme pe care le-a provocat tranziţia spre o economie de piaţă. extensia acesteia. stilistica parlamentară avea destule carenţe etc. Uniunea Forţelor Democratice au înregistrat pierderi uneori dramatice.194 electorale respective (praguri electorale ridicate. Alianţa . dar cu pondere relativ echilibrată. extraordinara complexitate a reformelor care aşteaptă. şi mai ales. Homeostazia aceasta era încă precară: unele “distanţe ideologice” erau imense (PRM în raport cu PAC sau PNŢCD). uneori peste limita necesară (de unde diminuarea opoziţiei). şi basculări de mare amplitudine ale electoratului de la o consultare electorală la alta în cadrul aceluiaşi sistem (Frontul Salvării Naţionale. modificare nu însă de natură să schimbe miza politică a alegerilor. căutarea lor obstinată. de bază socială a acestor structuri partizane. o formulă de existenţă.). prime electorale pentru partidele cîştigătoare etc. Aceste modificări n-au vizat numai PDSR-ul şi foştii săi aliaţi.

% absol ut 122 35. 84 . 7 23 16.671 alegători (voturi nule: 785.692.633. 6 91 26. Alegerile parlamentare din 1996 s-au desfăşurat după legea electorală din 1992 (scrutin pe liste. cu prag electoral de 3%) şi au adus o schimbare politică esenţială: alternanţa la putere (a se vedea tabelul “Rezultatele alegerilor legislative din 3 noiembrie 1996”).582.5 Nr.195 Naţional Liberală (ANL).654 alegători înscrişi pe listele electorale.2 21. ceea ce conferă acestor consultări electorale un plus de legitimitate.238. formată din PAC şi PL’93. înregistrîndu-se o rată de participare reală de peste 71 de procente din populaţia electorală.9 . indicator net superior celui din 1992. 5 53 15.0 30 53 37. absolu t 3. Se observă deci că partidele care au fost la guvernare s-au prezentat la alegeri de sine stătător.0 11 1.0 % 30.287.3 23 . în timp ce forţele politice din opoziţie au cunoscut o intensă dinamică a alianţelor. Alianţa Naţională Liberal-Ecologistă etc. SENATUL VOTURI MANDAT E Nr. Din cei 17. PDAR şi MER. s-au prezentat la urne şi au votat corect pentru Camera Deputaţilor 12. 12. formată din nou apărutul Partid Umanist Român (PUR).836.977). În ciuda faptului că voturile irosite au fost numeroase (peste două milioane în fiecare cameră).1 13 41 28.746 alegători (voturi nule: 834.7 1 2.687). % absolu abso t lut 3. % Nr.3 21 2.218.8 60 1. Rezultatele alegerilor legislative din 3 noiembrie 1996 PARTIDE/ FORMAŢIUNI POLITICE Convenţia Democrată Română Partidul Democraţiei Sociale din România Uniunea CAMERA DEPUTAŢILOR VOTURI MANDATE Nr.617. ponderea voturilor “utile” în ansamblul populaţiei electorale a fost mai ridicată decît la precedentele alegeri (aproximativ 57%). Uniunea Naţională de Centru (UNC). iar pentru Senat 12.772.

671 .5 18 5. ceea ce este în sine cu totul remarcabil. care califică o ţară din punct de vedere democratic. unde deţine aproximativ 1/3 din numărul mandatelor. PRM şi PUNR. 2 17 . 6 4. Dacă se adaugă la aceasta şi faptul. 245 . pentru că astfel sistemul de partide din România s-ar fi apropiat mai mult de un model certamente mai funcţional şi mai sigur din punct de vedere democratic. benefic pentru viaţa politică românească.96 2 2.238. fapt care nu s-a mai întîmplat din 1928. n-ar fi putut accede în Parlament.196 SocialDemocrată Uniunea Democrată a Maghiarilor din România Partidul România Mare Partidul Unităţii Naţionale Române Alte partide sau formaţiuni TOTAL 78 812.9 19. ca preşedinţia României a fost cîştigată .tot de un reprezentant al CDR. ea urmînd să formeze guvernul. deci.5 4.20 0 558.287. atunci nota democratică obţinută de România este cu siguranţă şi mai mare. nu numai din cauza calităţii ideologice a acestor două partide. democraţia românească a trecut într-o altă etapă.4 19 5.0 88 12. Formal.4 10 0 1 11 7.în cel de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 17 noiembrie 1996 .148.9 100 15 4.0 40 12.43 0 533.4 343 10 0 143 10 0 Scrutinul din 3 noiembrie 1996 a simplificat într-o oarecare măsură eşichierul politic românesc. Astfel au fost eliminate din Parlament forţele politice de “stînga” (PSM şi PS) şi cele ale “dreptei” liberale (PAC şi PL’93).02 6 518. şi mai ales.438. România a trecut astfel “testul dublei răsturnări” al lui S. Huntington. aşa cum partidele conveniseră la un moment dat în legislatura precedentă.6 7 4. căci alte două partide. neîndoielnic. România a probat că poate ţine alegeri libere şi corecte chiar şi în condiţiile în care cîştigătorul nu coincide cu organizatorul lor. Este de remarcat că în ipoteza în care legea electorală ar fi fost amendată în sensul ridicării pragului electoral la 5%.2 8 5.2 6. simplificarea ar fi fost şi mai accentuată. rămînînd doar 6 grupări politice în forul legiuitor245 (plus cîte un reprezentant pentru 15 minorităţi naţionale în cadrul Camerei Deputaţilor). Convenţia Democrată Română a cîştigat majoritatea relativă a mandatelor în ambele camere ale Parlamentului.6 5 25 7. la fel de important. ci. Un asemenea fapt ar fi fost. 746 6.7 4. 8 4.62 8 546.34 8 2.3 84 837. Cu ocazia acestui scrutin.

se cuvine relevat că sistemul multipartid “pur” rezultat în alegerile din 1992 s-a reprodus în 1996. Or. să accepte pierderea unui sprijin parlamentar actual. că identitatea doctrinală a CDR este destul de eclectică (democraţie creştină. care vor permite probabil formarea guvernului cu relativă uşurinţă. este vorba de PDSR şi de PNŢCD. în acest context. În concluzie. În al doilea rînd. dat fiind faptul că în absenţa sa. În al treilea rînd. este cert că aici. se află punctul slab al actualului sistem de partide din România. afinităţile programatice iniţiale dintre CDR. cel puţin din punct de vedere formal.în mişcări centrifuge. situate în zona “centrului” (cu o predominanţă de “centru-dreapta”). În acelaşi timp. Trebuie arătat. în domeniul ideologic.mai ales în ipoteza eşecului unor politici . la nevoie. aceasta din urmă luînd o “distanţă ideologică” variabilă.197 Dincolo însă de aceste aspecte formale. din acest punct de vedere examenul pe care-l are de dat PDSR-ul în opoziţie este foarte important. liberalism. în sensul că nu sînt numai două forţe politice care au sprijinul a cîte cel puţin 20% din alegători. chiar vital pentru democraţia românească. pentru ca sistemul actual să se dovedească fiabil şi să posede capacitatea de autoreproducere necesară oricărui sistem de partide democratic. este vorba de poziţionarea ideologică a partidelor parlamentare. USD şi UDMR. ceea ce poate să se traducă în timp . “defectul” constitutiv de la precedentele alegeri a fost sensibil diminuat. chiar dacă deocamdată acesta pare neînsemnat. dacă partidele şi organizaţiile civice din CDR s-au articulat de regulă în timpul cît aceasta a fost în opoziţie (deşi n-au lipsit nici momentele de divergenţă). vor fi contrabalansate dinspre “stînga” (PDSR) şi dinspre extrema “stîngă” (PRM şi PUNR). În primul rînd. ori chiar în condiţiile unui . poziţionare care conferă sistemului un mai cert echilibru funcţional. ceea ce echivalează cu a spune că sistemul de partide actual îndeplineşte cea mai importantă condiţie de ordin normativ a multipartidismului “pur”. ci sînt chiar două partide politice în această situaţie. civism). gradul de homeostazie al sistemului de partide rezultat din ultimele alegeri este în mod evident mai ridicat în raport cu momentul 1992. este de presupus că în noua ipostază politică formaţiunile componente ale CDR vor fi expuse mai mult riscului confruntării. faptul că cele trei forţe politice care vor forma guvernul dispun în acest moment de o majoritate parlamentară confortabilă permite însă alianţei aflată la guvernare să aibă o “rezervă” politică importantă şi. ecologism. Oricum ar evolua lucrurile. este de notat că sistemul românesc de partide şi-a corectat cîteva deficienţe constitutive. ceea ce este un indiciu de stabilitate şi întăreşte un orizont de aşteptare. este necesar ca şi sub-sistemul opoziţiei să se prezerve. în funcţie de “stimulii” guvernării CDR. acesta din urmă deţinînd singur procentajul în cauză.

reprezentarea acestora . implicit. 234) Aceste tendinţe se vor vedea confirmate la alegerile parlamentare din septembrie 1997.56% din alegători. de Partidul Ţărănesc (PSL). în Seim.paradoxal. cu adevărat puternic. Partidele coborâtoare din mişcarea sindicală Solidaritatea au învăţat deci din lecţia trecutelor consultări electorale. şi de Mişcarea pentru Reconstrucţia Poloniei (ROP).31% din voturi. şi un potenţial autodistructiv care trebuie luat în seamă (în acest sens este regretabil că. mai ales. în descendenţa eşecului partidelor rezultate din ea la alegerile din 1993. un partid poate se piardă alegerile. Simplificarea eşichierului politic românesc are deci. Simbolul reprezentat de Solidaritatea s-a dovedit. adică cu 6 procente mai mult decât în urmă cu 4 ani. pe lîngă aspectele sale benefice. dar nu e. Interesant este ca Alianţa Stângii Democratice (SLD). PAC şi chiar PS nu au). care a obţinut 13. este totuşi un indiciu privind procesul de maturizare a vieţii politice poloneze. Este vorba de Uniunea Libertăţii (UW). în timp ce PRM şi PUNR au reprezentare parlamentară. cu adevărat unificator şi.83% din totalul voturilor exprimate de polonezi. când candidaseră nu numai independent ci şi.37% din sufragii. căruia i-au revenit 7. avuseseră cândva reprezentare parlamentară. ceea ce poate să pară . adesea. Aş încheia deci spunînd că în opoziţia actuală se joacă de fapt cea mai importantă carte a democraţiei româneşti. cu 33. partide care împărtăşesc acelaşi respect pentru tradiţia patriotică poloneză şi pentru valorile catolice (toate opunându-se. a dispersiei electoratului. Mişcărilor centrifuge din 1993 li s-a opus deci în 1997 o reală mişcare centripetă. obţinând acum 27. a avut totuşi un scor electoral sensibil mai bun decât cel cu care câştigase alegerile în 1993. în zona dreaptă a eşichierului politic. aparent ciudat. extrem de adversativ. (INSERT pag. Acţiunea Electorală Solidaritatea (AWS) a fost sigla şi umbrela sub care s-au adunat peste 30 de partide de dreapta.198 PDSR diminuat. deşi a pierdut. Acest fenomen. cinci organizaţii ale minorităţilor etnice. alternativa politică a viitorului se profilează în zona tulbure a extremismului. Iată deci că. unele din acestea. Pragul celor 5 procente din voturi prevăzut de legea electorală poloneză pentru ca o formaţiune să acceadă în Parlament a mai fost trecut de 3 partide. printre care Solidaritatea însăşi. Ultimele alegeri au adus deci victoria Alianţei Electorale Solidaritatea.în contextul politic actual . bunăoară. legislaţiei permisive a avortului). Acestora li se adaugă. dar eşuaseră grav la precedentele alegeri. ceea ce a dus la reducerea considerabilă a dispersiei ofertei politice şi. într-o democraţie.13% din totalul sufragiilor. dar în fapt sa se consolideze. pentru care şi-au exprimat sprijinul 5.

Rezultatele alegerilor pentru Seim din septembrie 1997 FORMAŢIUNEA POLITIC| % din Nr.199 fiind asigurată constituţional (v.7 Partidul Ţărănesc (PSL) Mişcarea pentru Reconstrucţia 5. în plan economic. ”Poland. ruptura producându-se atunci când Lech Walesa a decis sa candideze la preşedinţie. cu SLD. 1997 Radio Free Europe/Radio Liberty. renumit pentru programul Jan de Weydenthal. Astfel. după cum il caracterizează un observator al vieţii politice poloneze246. Relaţiile dintre formaţiunile care alcătuiesc sistemul politic polonez al acestui moment au . Liderii UW au fost iniţiatorii reformelor economice rapide. AWS .31 26 5. sistemul de partide polonez se prezintă mult mai structurat. Inc.13 164 35. cu PSL şi cu ROP.1 Poloniei (ROP) Minorităţi naţionale 5 1.s-ar putea spune . ceea ce-i creează o punte de comunicare. Aceasta din urma îşi are şi ea originile în Solidaritatea anilor '80. de % din totalul mandate totalul voturilor mandatelor Alianţa Electorală Solidaritatea 33. din cauza poziţionării ei de partea laicităţii.5 (AWS) Alianţa Stângii Democratice 27. interese programatice care o apropie de liberala şi laica UW. UW n-a putut intra sub umbrela AWS din cauza liberalismului ei radical şi. în câteva sectoare ideologice. dar şi . ceea ce creează o stare de puternică interdependenţă. În acelaşi timp.83 200 43.00 460 100.1 Alte partide 12. tabelul "Rezultatele alegerilor pentru Seim din septembrie 1997). AWS are.00 Deşi nici de data aceasta câştigătorul alegerilor nu dispune de necesara majoritate parlamentară pentru a putea forma singur guvernul.pare să comunice destul de bine.condusă de Marian Krzaklewski. care a câştigat o considerabilă popularitate şi un real prestigiu în doar câteva luni .56 5 1. "un politician charismatic şi un organizator energic". deocamdată mai mult potenţială.6 (SLD) 13. 246 .pe lângă inerentele divergenţe interesante convergenţe.la centru. mai ales. Political Clashes Make Solidarity Victory Shaky”.80 TOTAL 100. atât în partea dreaptă cât şi în partea stângă. în frunte cu Leszek Balcerowicz. cel puţin din punctul de vedere al valorilor moral-catolice. cunoscutul politician liberal.37 60 13 Uniunea Libertăţii (UW) 7.

puternic interdependente însă. în Parlament fiind doar cinci formaţiuni politice. care i-au făcut pe unii comentatori să afirme că "au schimbat peisajul politic al ţării şi stilul politic 248" de pînă atunci. dar în acelaşi timp au adus şi unele surprize. dar puternic interdependenţi. Polonia are un sistem multipartid funcţional. instituţionale. (INSERT pag. Şi cum Polonia are încă nevoie de reforme susţinute (economice. Senatul. 247 . Or. mai mult. acest stil politic nu mai este de conceput începând cu iunie 1996. Şi chiar dacă primele două formaţiuni politice nu sunt partide ci alianţe. fie una AWS-UW. alegerile parlamentare din septembrie 1997 au consfinţit din nou valoarea democraţiei poloneze. este totuşi de notat ca acestea deţin împreună mai bine de 60% din totalul voturilor (şi fiecare în parte peste 1/5 din totalul acestora). ceea ce-i permisese executivului să conducă Cehia într-un mod cvasi-autoritar. la 8 ani după renaşterea pluripartidismului. au confirmat în mare măsură aşteptările analiştilor. simplu sub raport compoziţional. şi ele au marcat o puternică echilibrare a forţelor politice. Şi dacă avem în vedere că formaţiunea care a trecut în opoziţie s-a fortificat. ţinute în iunie şi . ceea ce indică o anume fragilitate a sistemului. 247) Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi pentru nou înfiinţata cameră superioară.in noiembrie 1996. Oferta politică s-a simplificat considerabil. în raport cu trecutul. din cauza fragmentării ei. Analiştii dădeau ca posibile două variante: fie o alianţă AWS-PSL-ROP. p. constituţionale etc. cele două coaliţii principale deţin împreună aproape 80% din mandatele parlamentare. ceea ce nu poate fi decât consolidant pentru sistemul de partide. 248 Jiri Pehe. Opoziţia la guvernul Klaus fusese în perioada 1992-1996 destul de ştearsă. adică cu un număr restrâns de vectori politici. Transition. motivată pe valorile catolice.200 său de privatizare accelerată şi de impunere a regulilor economiei de piaţă de la începutul anilor '90. se poate spune că. Se constată aşadar o mai bună corespondenţă între reprezentarea parlamentară a formaţiunilor şi suportul lor electoral. La alegeri Se înţelege că în momentul redactării încă nu se ajunsese la o formulă sigură pentru formarea guvernului. 36.).28 June 1996. Dincolo de posibilele coaliţii pentru guvernare.respectiv . Alegerile din iunie 1996 pentru camera inferioară au fost în fapt primele alegeri ţinute în Republica Cehă devenită între timp independentă. susţinută de necesităţile reformei. prezenţa unui asemenea partid în forul legiuitor nu poate fi decât benefică. Alternanţa la putere (căci este cert ca Alianţa Electorală Solidaritatea va forma guvernul247) a devenit astfel un proces firesc. Elections Result in Surprise Stalemate.

44% din sufragiile cehilor şi 30. în această situaţie a fost unul din partidele coaliţiei). 249 Idem . acesta a câştigat în 5 din cele opt districte ale Republicii Cehe (în 1992 câştigase în toate). CSSD redebutase stângaci în viaţa politică postcomunistă a Cehiei. CSSD va determina soarta oricărui guvern minoritar"249. pentru că. învăţământul. constituind o puternică forţă de opoziţie la liberalismul civic-democraţilor. profilându-se în mod limpede ca a doua forţă politică din Republica Cehă. Cu toate acestea. ODS. inclusiv în Praga (cu 44%). ODS a câştigat şi de data aceasta alegerile. partidul condus de Zeman este acum în măsură să reprezinte solid stânga democratică. constând într-un salt considerabil al Partidului Social-Democrat Ceh (CSSD). Partid istoric. Dar mişcarea cea mai interesantă s-a înregistrat în zona opoziţiei. ODS-KDU(CSL)-ODA. înseamnă 49. ignorând oarecum partidele aflate în opoziţie. ceea ce. În consecinţă. dar a pierdut în 3 în faţa social-democraţilor. exprimat în mandate. fiind "cel mai puternic partid de opoziţie. iar Alianţa Civică 6. care a reuşit să obţină 26. Cât priveşte partidul lui Klaus. Dacă se adaugă şi faptul că ODS era tot mai mult perceput ca un partid arogant. La scorul bun înregistrat de CSSD au contribuit însă şi partidele din arcul guvernamental. atunci putem trage o concluzie asupra calităţii acestor consultări electorale. coaliţia guvernamentală tradiţională. performanţă care-l face pe Jiri Pehe să considre că "CSSD este adevăratul câştigător al alegerilor".duce la o redistribuire a voturilor acordate partidelor care n-au reuşit să-l treacă. corupţia. grupul guvernamental condus de Vaclav Klaus a pierdut 6 locuri de deputaţi. În patru ani (1992-1996).de 5% .5%. care dispreţuia opoziţia.5% din locurile Camerei Deputaţilor.08% din voturi. locuinţele.62% din totalul voturilor). cu toate acestea. au obţinut împreună 44.06%.5%. dar civicdemocraţii şi aliaţii lor nu mai dispun de majoritatea absolută în Camera Deputaţilor: democrat-creştinii (KDU-CSL) au câştigat 8. procentaj extrem de ridicat pentru orice democraţie. oarecum ignorate de guvernanţii civic-democraţii: fenomenul infracţional. dacă se are în vedere şi faptul că nu sa semnalat nici o iregularitate. aptă să se adreseze convingător celor ce n-au beneficiat de pe urma reformelor întreprinse de guvernul Klaus. ODA şi KDU-CSL au cunoscut o creştere a sprijinului în rândul electoratului. care în timpul campaniei electorale s-au atacat mai mult între ele. Comparativ cu 1992.201 au participat peste 75% din populaţia electorală. care guverna destul de autoritarist. Explicaţia acestui fapt paradoxal ţine de legea electorală (pragul electoral . sănătatea etc. socialdemocraţii conduşi de Zeman au izbutit să-şi mărească de patru ori sprijinul în societatea cehă. Socialdemocraţii au reuşit să se impună în faţa unei părţi însemnate a electoratului pentru că în discursul lor au atacat probleme grave. cu un scor previzibil (29.

2% din voturi (în scădere totuşi faţă de 1992.202 se constată că erau motive suficiente pentru resurecţia socialdemocraţilor. voturi mandate Mandate mandate mandatel lor or 29. de 8%. de extremă-dreaptă. În acelaşi timp. când KSCM s-a prezentat la alegeri în cadrul Blocului de Stânga.08 18 9 13 16 PARTIDUL Partidul CivicDemocrat (ODS) Uniunea DemocratCreştină (KDU- . de % din nr. după unele calcule. Aici. iar Partidul Republican. Partidul Comunist din Boemia şi Moravia (KSCM) a beneficiat de 10.62 68 34 32 39. republicanii de extremă dreaptă n-au reuşit să obţină reprezentare în Senat (v. cu 30. Rezultatele alegerilor din Republica Cehă din 1996 CAMERA DEPUTAŢILOR (iunie SENATUL (noiembrie 1996) 1996) % din nr. nr. alegerile pentru Camera Deputaţilor din 1996 au pus în evidenţă că părţi însemnate din electoratul ceh sprijină forţe politice extremiste.5%.9%. Se cuvine totuşi notat că Partidul Comunist a cunoscut un sensibil recul în răstimpul de câteva luni dintre cele două consultări electorale. sprijinul electoral al comuniştilor s-a diminuat cu 2 procente). Iată de ce mulţi analişti politici au fost înclinaţi să considere că multe din voturile primite de CSSD nu erau atât voturi pentru CSSD cât contra OSD. nici unul din celelalte patru partide neacceptând să coopereze cu ele. din cauza marginalităţii şi izolării lor. Şi în acest caz. consultarea electorală pentru a-i desemna pe cei 81 de senatori are întreaga relevanţă politică necesară pentru a vedea tendinţele sistemului de partide din Republica Cehă. Mai mult. ponderea confortabilă din această cameră are prea puţină importanţă. dar. de % din nr. tabelul "Rezultatele alegerilor din Republica Cehă din 1996"). când au avut loc alegeri pentru primul Senat al Republicii Cehe. care a câştigat 14% din sufragii. ponderea sa senatorială fiind de doar 2. coaliţia guvernamentală are majoritate absolută. Această aşezare a sistemului de partide s-a văzut confirmată peste câteva luni. urmat îndeaproape de CSSD. atât de stânga cât şi de dreapta. câştigător a fost ODS. cu 39. rolul său legislativ fiind considerabil mai redus decît cel al Camerei Deputaţilor. Aceste două formaţiuni politice sunt totuşi departe de a avea un cuvânt de spus în viaţa politică cehă. funcţiile legislative ale Senatului fiind reduse. Deşi camera superioară are mai mult o funcţie consultativă.5% din posturile senatoriale.5 8.

CSSD şi-a condiţionat sprijinul de măsura în care cabinetul condus de Klaus va promova politici aflate în zona sa de interes (educaţie.5 8. Toate acestea arată cât de interdependente sunt partidele din Republica Cehă în această etapă.74 18 200 9 100. situaţie inedită pentru executivul de la Praga.5 11 7 25 2 8. ceea ce nu s-ar mai putea realiza în condiţiile instabilităţii guvernamentale. Or. Pentru a surmonta această situaţie încă din start.44 10. Este limpede că ele trebuie să se bazeze de aici înainte pe compromis şi pe consens. atât economice cât şi instituţionale. este de observat că opoziţia social-democraţilor este limitată. ceea ce pare . efemeră). locuinţe).36 26.o combinaţie imposibilă sau.01 88.203 CSL) Alianţa Civică (ODA) Partidul SocialDemocrat Ceh (CSSD) Partidul Comunist din Boemia şi Moravia (KSCM) Partidul Republican (SPR-RSC) Independenţi TOTAL 6.23 13 61 22 6. altminteri.00 Noul guvern Klaus care a fost instalat după alegeri. pentru că.par a şti foarte bine.în actualele condiţii . sănătate. . La rândul lui.00 2 81 2. protecţie socială. În acelaşi timp. măcar tacit.5 30.dar şi opinia publică .6 30. să-şi asocieze la guvernare ODA şi KDU-CSL şi să primească sprijinul. apare riscul instabilităţii guvernamentale.5 100. în primul rând din cauza puternicei opoziţii a social-democraţilor conduşi de Zeman. într-o asemenea eventualitate. al comuniştilor. Republica Cehă are încă nevoie de reforme. ceea ce politicienii . aceştia urmând să sprijine noul guvern minoritar. în cel mai bun caz. întrucât ei n-ar putea forma un guvern solid în situaţia în care civic-democraţii ar eşua (CSSD ar trebui. minoritar de data aceasta. un asemenea proces ar intra în contradicţie cu interesele Republicii Cehe. are de înfruntat dificultăţi suplimentare. nu pe confruntare.9 2. preşedintele Havel i-a cerut coaliţiei de guvernământ să cedeze unele posturi de conducere din Parlament social-democraţilor.

arăta Jiri Pehe250 într-o analiză consacrată alegerilor. Pentru toate aceste motive. p. Economia bulgară. se poate susţine că alegerile parlamentare din 1996 din Republica Cehă au marcat maturizarea sistemului de partide şi. acesta n-ar fi decât o chestiune de timp. Judecând după dinamica sistemului înregistrată în 1996. 255) Guvernul socialist instaurat după alegeri.. ceea ce nu poate fi decât întăritor pentru sistemul pe care ele îl formează. putând astfel beneficia de existenţa opoziţiei social-democrate. el trebuie să mai treacă o probă pentru a putea fi apreciat fără greşeală: testul alternanţei politice. (INSERT pag. se poate conchide că sistemul ceh actual de partide este unul dintre cele mai fiabile din Europa centrală şi de est. ceea ce poate îmbunătăţi calitatea discursului politic în ţară. implicit. Acest sistem de partide are apoi meritul de a pune sfârşit dominării politice a guvernului asupra Parlamentului. a primelor 4) s-a amplificat considerabil. au determinat mediile să devină predominant pro-guvernamentale. educaţie.. separarea executivului de legislativ devenind o realitate. ODS şi aliaţii săi vor trebui acum să caute compromisurile şi să ţină seama de cererile opoziţiei. gradul de interdependenţă a partidelor (cel puţin. "Cultura politică a ţării a suferit în ultimii patru ani deoarece coaliţia a guvernat virtual fără opoziţie. cabinetul format din foşti comunişti nu a făcut altceva decât să împingă ţara într-o criză economică şi socială de proporţii. Orientarea ideologică a partidelor şi ponderea lor. Faptul că numai 6 partide au obţinut reprezentare parlamentară a simplificat sistemul. în special privatizarea. combinată cu relativul succes al reformei. etatizată şi centralizată.204 În concluzie. ODS a blocat descentralizarea şi crearea unui ombudsman. cu fiecare zi care trecea. 250 Ibidem. (. ca şi numărul lor redus şi interdependenţa lor recomandă sistemul partizan ceh ca pe unul dintre cele mai fiabile. Cu toate acestea. temându-se că asemenea măsuri ar ţinti la slăbirea puterii sale. De remarcat că tot acest proces benefic de consolidare a sistemului de partide a survenit într-un moment realmente oportunÎ cum reformele economice. incompetenţa. . s-a dovedit totalmente incapabil de a întreprinde ceva în direcţia reformelor de care Bulgaria avea grabnică nevoie. protecţie socială. În acelaşi timp. 37. sunt în linii mari încheiate.". sănătate). sub scuza ca astfel guvernează constituţional.) Lipsa bipolarităţii politice. îşi demonstra. a democraţiei. Ducând o politică de tergiversare. guvernul se poate acum concentra mai mult pe problemele sociale (locuinţe. condus de Jan Videnov. Stagnarea şi inflaţia ar putea fi cuvintele în măsură să sintetizeze prăbuşirea economică a Bulgariei aflată sub guvernarea Videnov.

Data hotărâtă pentru aceste consultări electorale a fost 20 aprilie 1997. Contracandidatul său socialist. PSB optase iniţial pentru un alt candidat. 59. La urnele care urmau să desemneze pe succesorul lui Jeliu Jelev s-au prezentat 62% din cei 6. Vrând să evite nemulţumirile populaţiei. care-şi desemnase candidatul încă din luna 251 . la 27 octombrie 1996. precipitarea251 şi discreditarea În acelaşi timp.205 dar guvernul nu îndrăznea să ia nici o măsură cu adevărat terapeutică. Ivan Mazarov. dată fiind degringolada. ceea ce a însemnat înjumătăţirea puterii de cumpărare a populaţiei faţă de luna ianuarie 1996. a cunoscut un ritm de creştere geometric. cînd salariul mediu lunar ajunge la 20-30 dolari. Anterior acestora au avut însă loc alegeri prezidenţiale. ministru de externe în guvernul Videnov. În consecinţă. a rămas cealaltă. în majoritate absolută. ceea ce spune multe despre izolarea guvernului de la Sofia. să demisioneze. 44. Gheorghi Pirinski. trebuie arătat că victoria candidatului UFD a părut să fie sensibil uşurată de improvizaţia cu care socialiştii au intrat în aceste alegeri. în cele din urmă. aşa se explică de ce 60% din întreprinderi produceau cu pierderi. Cum prima variantă nu avea nici o şansă. grevele şi demonstraţiile de stradă devin singurele mijloace prin care populaţia încearcă să constrângă guvernanţii fie să adopte măsuri decise fie. de nu. pe care a transformat-o apoi. în turul secund. apreciat pentru vederile sale reformiste. Carantina economică la care este supusă Bulgaria în această perioadă este dublată de o carantină politică: primul ministru bulgar nu întreprinde mult timp nici o vizită în afara ţării (nici măcar la Moscova). concretizată în organizarea de alegeri generale anticipate. socialiştii n-au făcut altceva. reformele presupunând prin definiţie un cost social. limitându-se la soluţii cosmetice. sub temei constituţional (este născut în SUA). Faţă de o asemenea economie. a dat totuşi o replică notabilă. în măsură să dea o replică viabilă discursului înnoitor al candidatului UFD. inflaţia. Acesta a obţinut încă din primul tur o majoritate relativă de voturi. Într-o asemenea situaţie. cum s-a întâmplat în prima parte a anului 1997 (de la un salariu lunar mediu de 115$ în 1991). în ianuarie 1997 ajungând la peste 200%. Curtea Constituţională şi Comisia Electorală Centrală au invalidat însă candidatura lui Pirinski. obligându-i pe socialişti să-şi desemneze în ultim moment (cu două luni înaintea scrutinului) un alt candidat. Petăr Stoianov. decât să le amplifice. a duce o politică de “evitare a nemulţumirilor populaţiei” devine un fapt aproape incomprehensibil. investitorii străini devin reticenţi.7% din alegătorii prezenţi la urne preferându-l. Atunci când 90% din oameni trăiesc în sărăcie. Soluţia precipitată numită Ivan Mazarov contrasta cu pregătirea metodică UFD. Majoritatea celor care au votat au făcut-o în favoarea candidatului Uniunii Forţelor Democratice.1%. rămânând singura “sursă de finanţare”. pătrunderea capitalurilor externe cotându-se extrem de jos.7 milioane de cetăţeni înscrişi pe listele electorale.

a devenit de altfel şi primul ministru al noului guvern bulgar. Victoria reprezentantului UFD la alegerile prezidenţiale din toamna anului 1996 marca în mod clar mutaţiile care surveniseră în opinia publică bulgară în cei doi ani care se scurseseră de la scrutinul legislativ care adusese la putere pe socialişti. adică mai mult decât dublul faţă de situaţia actuală).6 14 5. socialiştii sunt puşi astfel în situaţia de a trece în opoziţie. în acel moment. Criza bulgară nu putea să nu fie asociată cu cei care guvernau Bulgaria.1 Stânga Democratică 22. poate şi pentru că. la urma urmei perfect previzibilă. de coaliţia câştigătoare a majorităţii absolute de voturi şi de mandate. Alegerile legislative din Bulgaria de la 20 aprilie 1997 FORMAŢIUNEA POLITIC| NR. Progresul considerabil al coaliţiei UFD avea raţiuni evidente. cât eşecul electoral usturător al socialiştilor (v.3 Naţională Coaliţia Eurostânga 5. reprezentarea lor parlamentară fiind drastic diminuată faţă de situaţia anterioară (în vechiul legislativ aveau 125 de deputaţi.206 formaţiunii sale. Liderul acesteia. eşecul lor nu era încă atât de limpede în rândurile electoratului.9 12 5 Bulgari TOTAL 92. . reuşind în cel de-al doilea tur să obţină voturile a 40.8 Blocul Oamenilor de Afaceri 4. Ivan Kostov.8 Uniunea pentru Salvare 7. chiar dacă acesta a părut să fie întrucâtva derivat şi din erorile manageriale ale socialiştilor. dar deteriorarea şi-a înteţit ritmul. situaţia economico-socială nu numai că a continuat să se deterioreze. Coaliţia Stânga Democratică. şi martie.3% din alegători.4 57 23.2 137 57. tabelul “Alegerile legislative din Bulgaria de la 20 aprilie 1997”). Este vorba. DE VOTURI NR. DE MANDATE OBŢINUT (%) absolut % Uniunea Forţelor Democratice 52. Aşa se explică nu atât victoria Forţelor Democratice. Uniunea Forţelor Democratice.7 240 100. nu a obţinut decât aproape ¼ din voturi şi din mandate.6 20 8.0 Cinci forţe politice au reuşit să obţină reprezentare în Adunarea Naţională de la Sofia (în baza legii electorale cu prag de 4%). Însă în lunile care au urmat. Uniunea de Salvare Naţională. controlată de Partidul Socialist Bulgar. mai întâi. Victoria reprezentantului Forţelor Democratice nu spunea în schimb prea multe despre criza de popularitate a celor care guvernau.

Într-adevăr. este o grupare animată de Alexandăr Tomov. La prima vedere. majoritatea absolută obţinută de reformista UFD este o condiţie dintre cele mai bune. formată din etnici turci şi din monarhişti. 252 . sistemul de partide bulgar în actuala sa configuraţie pare a răspunde problemelor cu care ţara se confruntă. Având însă în vedere că formaţiunea care a obţinut mai mult de jumătate din totalul voturilor şi al mandatelor parlamentare este o coalţie. UFD pare să fie susţinută în această direcţie nu numai de propriii săi parlamentari. cum legislaţia pentru atragerea investitorilor străini trebuie adoptată etc. Inc. este cea de-a cincea şi ultima forţă ce a reuşit să depăşească cele 4 procente necesare accesului în Adunare. (îNSERT pag. Prague. şi care se plasează mai spre centru. date fiind urgenţa şi amploarea reformelor ce trebuie întreprinse. Eurostânga. 234) Ron Synkovitz. fostul lider al Mişcării pentru Drepturi şi Libertăţi care a reprezentat mai înainte minoritatea turcă. ezitarea acestui partid de a lua parte la amplele demonstraţii de stradă care au dus la alegeri anticipate o plasează în apropierea socialiştilor. Cum multe întreprinderi de stat trebuie să fie închise. un asemenea sistem pare a oferi o şansă importantă. 21 April 1997. o formaţiune ce revendică o ideologie pragmatică. fost prim-ministru adjunct socialist. Sistemic. sesizează un analist de la Radio Europa Liberă252. parţial chiar ai Blocului Oamenilor de Afaceri). este cea de a treia forţă politică. partidele politice bulgare confirmă vechea structură.se presupune . “scăpând astfel de blamul pentru colapsul economic care a început în 1995 sub primul ministru socialist Jan Videnov”. care nu poate rezulta decât dintr-o majoritate parlamentară absolută conştientă de aceste imperative. reuşita parlamentară a acestei grupări se datorează faptului că la alegerile trecute n-a reuşit să treacă pragul celor 4 procente. încercând astfel să atragă cât mai mulţi socialişti nemulţumiţi de stângismul PSB. avându-l lider pe George Gancev. cea de a patra forţă politică.207 aceasta tot o coaliţie. ci şi de alţii (de unii din reprezentanţii Uniunii de Salvare Naţională şi ai Eurostângii. Bulgaria pare deci să aibă un multipartidism cu partid dominant.Radio Free Europe / Radio Liberty. la gravitatea problemelor pe care Bulgaria le are de rezolvat. dar cu rădăcini . Cert este că. Într-un cuvînt. ea este condusă de Ahmed Dogan. Blocul Oamenilor de Afaceri Bulgari. cum reformele monetare şi bancare trebuie întreprinse. cu o cotă electorală sensibil mai redusă. Bulgaria:ODS Faces Rough Road to Economic Reform. cum procesul de privatizare trebuie accelerat. care a părăsit PSB în 1994.în fosta nomenklatură comunistă. atunci este limpede că este nevoie de o voinţă politică pe măsură. mai prudent ar fi ca sistemul bulgăresc să fie considerat multipartid “pur”..

Simbolul reprezentat de Solidaritatea s-a dovedit.56% din alegători. Interesant este ca Alianţa Stângii Democratice (SLD). căruia i-au revenit 7.83% din totalul voturilor exprimate de polonezi. de Partidul Ţărănesc (PSL). cu adevărat unificator şi. bunăoară. cu 33.13% din totalul sufragiilor. de % din totalul mandate totalul voturilor mandatelor Alianţa Electorală Solidaritatea 33. extrem de adversativ. în zona dreaptă a eşichierului politic. cu adevărat puternic.31% din voturi. Acţiunea Electorală Solidaritatea (AWS) a fost sigla şi umbrela sub care s-au adunat peste 30 de partide de dreapta. în Seim. obţinând acum 27. când candidaseră nu numai independent ci şi. unele din acestea. adică cu 6 procente mai mult decât în urmă cu 4 ani.6 . a dispersiei electoratului. a avut totuşi un scor electoral sensibil mai bun decât cel cu care câştigase alegerile în 1993. Pragul celor 5 procente din voturi prevăzut de legea electorală poloneză pentru ca o formaţiune să acceadă în Parlament a mai fost trecut de 3 partide. Mişcărilor centrifuge din 1993 li s-a opus deci în 1997 o reală mişcare centripetă. Iată deci că. cinci organizaţii ale minorităţilor etnice.5 (AWS) Alianţa Stângii Democratice 27. partide care împărtăşesc acelaşi respect pentru tradiţia patriotică poloneză şi pentru valorile catolice (toate opunându-se. Acestora li se adaugă. Acest fenomen. mai ales. şi de Mişcarea pentru Reconstrucţia Poloniei (ROP). Ultimele alegeri au adus deci victoria Alianţei Electorale Solidaritatea. în descendenţa eşecului partidelor rezultate din ea la alegerile din 1993. Este vorba de Uniunea Libertăţii (UW). implicit. este totuşi un indiciu privind procesul de maturizare a vieţii politice poloneze.208 Aceste tendinţe se vor vedea confirmate la alegerile parlamentare din septembrie 1997. Rezultatele alegerilor pentru Seim din septembrie 1997 FORMAŢIUNEA POLITIC| % din Nr.13 164 35. care a obţinut 13. Partidele coborâtoare din mişcarea sindicală Solidaritatea au învăţat deci din lecţia trecutelor consultări electorale. un partid poate se piardă alegerile. tabelul "Rezultatele alegerilor pentru Seim din septembrie 1997). deşi a pierdut. într-o democraţie. dar eşuaseră grav la precedentele alegeri. pentru care şi-au exprimat sprijinul 5. aparent ciudat.37% din sufragii.83 200 43. adesea. dar în fapt sa se consolideze. printre care Solidaritatea însăşi. reprezentarea acestora fiind asigurată constituţional (v. avuseseră cândva reprezentare parlamentară. ceea ce a dus la reducerea considerabilă a dispersiei ofertei politice şi. legislaţiei permisive a avortului).

renumit pentru programul său de privatizare accelerată şi de impunere a regulilor economiei de piaţă de la începutul anilor '90. 253 . 1997 Radio Free Europe/Radio Liberty. UW n-a putut intra sub umbrela AWS din cauza liberalismului ei radical şi. Astfel. Dincolo de posibilele coaliţii pentru guvernare. cu SLD. după cum îl caracterizează un observator al vieţii politice poloneze253. prezenţa unui asemenea partid în forul legiuitor nu poate fi decât benefică. ”Poland. în frunte cu Leszek Balcerowicz.31 5. dar şi . interese programatice care o apropie de liberala şi laica UW. AWS are. cunoscutul politician liberal. Şi cum Polonia are încă nevoie de reforme susţinute (economice.pare să comunice destul de bine. atât în partea dreaptă cât şi în partea stângă. în câteva sectoare ideologice. În acelaşi timp.00 Deşi nici de data aceasta câştigătorul alegerilor nu dispune de necesara majoritate parlamentară pentru a putea forma singur guvernul.209 (SLD) Uniunea Libertăţii (UW) Partidul Ţărănesc (PSL) Mişcarea pentru Reconstrucţia Poloniei (ROP) Minorităţi naţionale Alte partide TOTAL 13.). instituţionale. alegerile parlamentare din septembrie 1997 au consfinţit din nou valoarea democraţiei poloneze.condusă de Marian Krzaklewski.80 100.7 1. sistemul de partide polonez se prezintă mult mai structurat.00 60 26 5 5 460 13 5. "un politician charismatic şi un organizator energic". constituţionale etc. din cauza poziţionării ei de partea laicităţii. care a câştigat o considerabilă popularitate şi un real prestigiu în doar câteva luni . Liderii UW au fost iniţiatorii reformelor economice rapide. Relaţiile dintre formaţiunile care alcătuiesc sistemul politic polonez al acestui moment au . Alternanţa la putere (căci este cert ca Alianţa Jan de Weydenthal. Inc. deocamdată mai mult potenţială. ceea ce-i creează o punte de comunicare. Political Clashes Make Solidarity Victory Shaky”.1 1.la centru. cu PSL şi cu ROP. în plan economic.1 100. Aceasta din urma îşi are şi ea originile în Solidaritatea anilor '80.s-ar putea spune .37 7. ruptura producându-se atunci când Lech Walesa a decis sa candideze la preşedinţie.pe lângă inerentele divergenţe interesante convergenţe. ceea ce creează o stare de puternică interdependenţă. AWS .56 12. cel puţin din punctul de vedere al valorilor moral-catolice. mai ales.

susţinută de necesităţile reformei. adică cu un număr restrâns de vectori politici. este totuşi de notat ca acestea deţin împreună mai bine de 60% din totalul voturilor (şi fiecare în parte peste 1/5 din totalul acestora). în raport cu trecutul. Oferta politică s-a simplificat considerabil. la 8 ani după renaşterea pluripartidismului.210 Electorală Solidaritatea va forma guvernul254) a devenit astfel un proces firesc. în Parlament fiind doar cinci formaţiuni politice. 254 . Se constată aşadar o mai bună corespondenţă între reprezentarea parlamentară a formaţiunilor şi suportul lor electoral. se poate spune că. cele două coaliţii principale deţin împreună aproape 80% din mandatele parlamentare. mai mult. fie una AWS-UW. ceea ce nu poate fi decât consolidant pentru sistemul de partide. ceea ce indică o anume fragilitate a sistemului. simplu sub raport compoziţional. fie o alianţă AWS-PSL-ROP. Şi dacă avem în vedere că formaţiunea care a trecut în opoziţie s-a fortificat. Se înţelege că în momentul redactării încă nu se ajunsese la o formulă sigură pentru formarea guvernului. Analiştii dădeau ca posibile două variante. puternic interdependente însă. Şi chiar dacă primele două formaţiuni politice nu şunt partide ci alianţe. dar puternic interdependenţi. Polonia are un sistem multipartid funcţional. motivată pe valorile catolice.

arată autoarea. reed. în ipoteza în care democraţia este înţeleasă ca ideal. La Démocratie (Paris. În ciuda precauţiilor şi condiţiilor de tot felul vizînd. rămîne desigur o referinţă obligatorie în teoria democraţiei. cuplată cu subevaluarea importanţei partidelor în realizarea actului politic. 255 256 Hans Kelsen. întrebarea este mai întotdeauna retorică. 1988. Acest consens al politologilor de pretutindeni vizează.toate precauţiile Cazul democraţiei antice ateniene. un politolog care să nu lege în chip vital democraţia de sistemul pluripartid.o relaţie condiţionată – constituţional Este greu de găsit. un partid politic. fiecare reprezentînd o anume orientare comună pentru membrii săi. afirmă unul dintre cei mai reputaţi constituţionalişti ai secolului nostru.211 CAPITOLUL VI ÎN CĂUTAREA DEMOCRAŢIEI: DE LA PARTIDE LA SISTEME DE PARTIDE Partide-democraţie . Spring. persistenţa în el. chiar dacă această relaţie este de îndată dublată de un set de precauţii şi condiţii care elimină egalitatea celor doi termeni. cel puţin în prima fază de emergenţă a vieţii politice democratice postcomuniste. Or. ci pe tragerea la sorţi a magistraţilor civili. nu însă fără o minimă justificare. cu bună ştiinţă . Chiar dacă unii se mai întreabă asupra unei asemenea posibilităţi. garanţii constituţionale -. nu există democraţie fără partide. desigur. poate pune în pericol viitorul democratic al acestor societăţi. Democraţia este deci în mod necesar şi invariabil un statde-partide (Parteienstaat)”. 31. deci. indispensabilă. accentul cade totuşi pe pluripartidismul politic. Exprimarea aceasta extrem de răspicată a rolului partidelor întro democraţie. imaginarul teoretic poate lesne să ajungă.prin simpla lor existenţă . iarăşi. Este chiar cazul acestui studiu. în zilele noastre. Elizabeth Kiss în studiul Democracy without Parties? (Dissent. altminteri. bunăoară. standarde minimale de cultură politică democratică şi. inedit în istoria modernă a democraţiei. o condiţie a democraţiei . 1992). Elizabeth Kiss remarcă faptul. nu însă şi suficientă în chip automat. Reciproca nu este însă de fiecare dată valabilă. bunăoară. Economica.). bazată nu pe partide.cea a existenţei prealabile a multiplicităţii de partide . “Democraţia nu poate să existe cu adevărat decît dacă indivizii se grupează în funcţie de scopurile şi afinităţile lor politice.democraţia255. . căci partidele nu pot garanta . cum o face. astăzi. dar fără vreo relevanţă pentru societăţile de tip modern.desigur.p. că reconstrucţia politică a societăţilor postcomuniste este centrată într-un mod exagerat pe societatea civilă. O teorie a democraţiei care să facă abstracţie de existenţa partidelor este. fundamentală. la utopie). adică numai dacă între individ şi stat se inserează aceste formaţiuni colective. autorul constituţiei austriece din 1920256. dacă acest lucru este o necesitate. Altfel spus. inimaginabilă (o teorie a democraţiei ca proces socio-politic real. care sacrifică .considerată întotdeauna prioritară.

şi aceasta nu numai în sensul strict literal. este o realitate care sare în ochi în oricare din regimurile democratice rodate. ci o inevitabilă. Partidele politice şi democraţia între drept şi sociologie Si totuşi. 259 Explicaţia rezidă într-o logică proprie. ceea ce compune. Numai astfel sensul restrîns capătă mai multă substanţă: “O ţară are o Adunare Constituantă pentru a-şi elabora o Constituţie. cel puţin în măsura în care . p. The American Party System. O astfel de concepţie are meritele ei în materie: suveranitatea poporului capătă un plus de consistenţă sau de expresie.şi cuvîntul “astăzi” nu are aici numai sensul de moment prezent.212 rutiniere ale politologilor pe altarul unei propoziţii de o simplitate dezarmantă (statul democratic este eminamente un stat al partidelor). de fapt. condiţiile reclamate de politologi sînt îndeplinite şi temerile lor rămîn fără suport. ea. lucrul se datorează omnipotenţei parlamentului britanic. fiecare lege este. care. altminteri.un raport regulat şi fundamental cu structura. şi o prevedere constituţională. Walter Dean Burnham. chiar dacă banală. Chambers. Căci dacă partidele sînt în societăţile moderne . 258 Ibidem. 241.. aşa cum adesea a fost considerată. mai corect zis. reductiv constituţionalistă. nu s-a vrut o provocare. această domnie a partidelor.).. Un partid care îndeplineşte funcţii constituante sau constituţionale va avea într-un chip manifest sau latent . ceea ce formează. este maniera în care un regim politic este organizat (. Stage of Political Development (London. nu a fost încă instaurată peste tot în sens literal. Cuvîntul "constituant" trebuie înţeles în acest context cu încărcătura semantică pe care i-o dădea sau. i-o restabilea Theodore J. Cu alte cuvinte. o constituţie259). în ultimă instanţă. 240. ceea ce constituie”257. 1967). Înainte de a fi o realitate de drept. "Partidocraţia" este o vocabulă care poate da frisoane cîtă vreme nu este reglată constituţional. Lowi: “ceea ce este necesar pentru formarea întregului. concepţiei constituţionale britanice: dacă nu există o constituţie.pentru a-l cita din nou pe acelaşi autor . aparent paradoxală. nici măcar în toate ţările democratice (Marea Britanie nu are. în treacăt fie spus.“organe constituţionale ale formării voinţei statale”. constatare constituţională. Partidele îndeplinesc astăzi . Constituţia este cadrul. are importante neajunsuri din perspectivă istorică şi sociologică. p. testate istoric. Oxford Unibersity Press. partidele 257 William N. ci şi pe acela de epocă prezentă o funcţie constituantă sau constituţională. compoziţia şi funcţionarea regimului sau sistemului”258. care poate fi considerat deopotrivă o neîntreruptă adunare constituantă. o asemenea abordare a partidelor.

partidele introduc un element perturbator în acest regim. este dominată de inegalitate şi de conflicte de interese.de fapt . de unde supoziţia logică a genezei ei trans-juridice. Le Savant et la politique (Paris. Qu’est-ce que la démocratie? (Paris. notează cu justeţe Alain Touraine.şi sînt .dacă i se poate spune aşa . chiar dacă adesea într-o manieră indirectă. nu numai a drepturilor ci şi a şanselor. şi democraţia are ca scop principal să asigure egalitatea. pot fi interpretate ca o tendinţă naturală de structurare politică a societăţii. deşi. . Pierre Avril face o exactă descriere a acestei situaţii inedite din punct de vedere istoric: “Născute în cadrul regimului reprezentativ. strict constituţional vorbind. Geneza partidelor politice moderne şi instaurarea lor treptată erau totuşi legate de raţiuni şi prefaceri constituţionale. p. Instituţia partidelor politice a funcţionat deci înainte de a avea recunoaştere constituţională. 262 Alexis de Tocqueville. percepute iniţial ca nişte bastarzi sau .sistemul economic. aveau să-şi găsească legitimitatea şi consacrarea juridică cu oarecare dificultate.p. care trebuia să-şi găsească . Ed. 1994). Născute în secolul trecut ca urmare a instaurării principiului reprezentativ şi a extinderii dreptului la vot.cum le califica Alexis de Tocqueville. din momentul în care iau forma modernă şi se dotează cu o organizaţie extraaceasta nu se mai regăseşte în legi de grade diferite (constituţionale.213 au fost . Aşa stînd lucrurile.o recunoaştere juridică şi o consacrare constituţională. pe de o parte. De la Démocratie en Amérique (Paris. adică . 141.“ca un rău inerent guvernelor libere”262. “Atunci cînd societatea civilă. societatea politică trebuie să fie locul egalităţii. Fayard. şi să limiteze cît mai mult inegalitatea resurselor”260. Partidele. partidele politice moderne apar ca o instituţie menită să raţionalizeze viaţa politică. şi organice sau ordinare. aceste noi structuri sociale denumite de Max Weber "copii ai democraţiei"261. Era o situaţie nu numai nouă. 1963). 166. Aparent. o concepţie atît de permisivă ar duce la instabilitate. 260 Alain Touraine. cele sociologice prevalau. ţineau totuşi de instituţiile preexistente. nimic nu-i mai neadevărat.în cele din urmă . la rigoare. ci şi una extrem de complicată din punct de vedere tehnic. Union Générale d’Editions.o realitate istorică şi socială. pe de alta). pe care dreptul pozitiv al timpului nu o mai întîlnise. Partidele politice. din vremurile Romei antice şi pînă în veacul trecut. 261 Max Weber.p. să promoveze noi valori politice. mai comprehensiv . 109.clandestin. Or. formaţiunile partizane au apărut şi au funcţionat o bună bucată de timp într-un mod . dacă avem în vedere cît de conservatoare este totuşi societatea britanică. protopartidele care s-au semnalat de-a lungul istoriei. UGE). în primul rînd egalitatea politică.

in La Pensée politique (EHESS.şi-au dobîndit legitimitatea. dezvoltarea democratică avea să fie mult mai înceată decît dezvoltarea partidelor. aşa cum îl cunoaştem noi astăzi. Seuil-Gallimard. Oricît era de exterioară faţă de ordinea constituţională. credea. unde el devenise o simplă rotiţă într-un mecanism. De fapt. Integrînduse regimului reprezentativ şi obţinînd statutul întru-totul respectabil de auxiliar al democraţiei. din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. ca un efect al incipientului proces democratic pe care-l constituia regimul reprezentativ. Dar şi reciproca este la fel de valabilă: “legitimitatea pe care partidele şi-au cîştigat-o din serviciul practicii reprezentative a contribuit la fortificarea legitimităţii regimului reprezentativ însuşi în privinţa exigenţelor democraţiei: datorită partidelor. bunăoară. dicţionare etc. căci “o 263 Pierre Avril. L’histoire du mot «démocratie» à l’époque moderne.).arată mai departe cercetătorul francez . G. Conceptul însuşi de democraţie.V.m.n. întrucît se considera pe sine ca fiind o expresie directă a cetăţenilor care o formau. alegerile cetăţenilor se exprimă într-o manieră mai eficientă. şi organizaţia sa dinafară. Essais sur les partis (Paris. Rousseau. după cum demonstrează Pierre Rosanvallon într-un sclipitor studiu recent publicat265. 43. . a cunoscut o evoluţie extraordinar de amplă. De aceea experienţele din Statele Unite şi din Marea Britanie merită să reţină atenţia. aşadar. În acelaşi timp.p. Librairie générale de droit et jurisprudence. partidele . cuvîntul “democraţie” a avut o încărcătură semantică destul de variabilă şi chiar contradictorie. doar adjectivul “democratic” fiind utilizat într-un sens pozitiv. 1986). 264 Ibidem. Dar nu numai pentru acest motiv. Trebuiau deci elaborate soluţii proprii pentru a concilia cele două branşe (parlamentară şi extra-parlamentară . această organizaţie nu contenea să-şi revendice propria sa legitimitate. că numai unui “un popor de zei” i s-ar potrivi democraţia. Acum două sute de ani. unde prezintă rezultatele unei atente analize de conţinut pe jurnale. în Contractul social. care au avut boom-ul lor istoric imediat. 265 Pierre Rosanvallon.. orientînd guvernarea şi sancţionîndu-i conduita mult mai direct decît ar fi făcut-o pura doctrină reprezentativă”264. no 1/1993). termenul democraţie avea o conotaţie care trimitea la utopie.214 parlamentară. Partidele au apărut. pentru care partidele au avut meritul lor indiscutabil. aceste două ţări au cunoscut asemenea tensiuni. Problema care se punea atunci era aceea a articulării dintre partidul parlamentar integrat puterilor publice. al căror antagonism putea să pună sub semnul întrebării legitimitatea regimului însuşi. dar ele au fost în cele din urmă depăşite prin integrarea politică a partidului extraparlamentar în instituţiile a căror funcţionare o influenţa”263.

Ceva din această definire sociologică a democraţiei a rămas în vigoare pînă astăzi. cu un referent iniţial mai mult deontic. Termenul începuse totuşi să circule înaintea acestui moment. şi o definiţie a democraţiei care avea să rămînă valabilă peste timp: “Democraţia constituie starea socială. «populară». Lambertti. al cărui conţinut a fost limpede din capul locului. 11.arată P. paradoxal. «socialistă»”. îl distinge de alte cuvinte ale idiomului politic. democraţia nu pare a căpăta consistenţă decît după ce i se adaugă specificaţia «liberală». utopică. într-o altă lucrare. PUF. democraţia a ajuns astăzi să constituie o dimensiune a realităţii măsurabilă. Motivele acestei variabilităţi semantice derutante sînt imediat arătate mai departe de acelaşi filosof: “sensul flotant al cuvîntului «democraţie» provine mai degrabă din istoria şi din esenţa sa. op. Aşa cum unele mîncăruri nu capătă gust decît după ce li se adaugă o mirodenie. deşi principiul suveranităţii poporului fusese formulat şi recunoscut anterior”266. Iată cum se explică tendinţa permanentă de a sprijini acest termen în cîrja unui adjectiv. vreun alt cuvînt din limba politică a cărui definire să fie mai imprecisă.. de fapt. “A trebuit. «reală». “Nu există. Cele două nu sînt în nici un fel analoge. atît în plan politico-juridic cît şi social. 266 Ibidem. Părintele politologiei a oferit. 33. O recunoaşte. Rosanvallon. Rosanvallon . Or. 268 Alain Touraine.pentru ca termenul «democraţie» să se poată impune cu adevărat în limbajul politic al Franţei. conceptul de democraţie. Tocqueville et les deux démocraties (Paris. el are în acelaşi timp şi un conţinut socio-cultural foarte bogat.cit. Să ne amintim doar că A.215 guvernare atît de perfectă nu este pe măsura oamenilor”. pentru simplul motiv că semnificantul şi semnificatul erau într-o relaţie inteligibilă. p. să vină momentul 1848 . în timp ce dogma suveranităţii poporului constituie dreptul politic. a avut totuşi de-a lungul timpului sensuri destul de aproximative. p. în timp ce suveranitatea poporului este o formă de guvernămînt”267. . Alain Touraine atunci cînd scrie că “democraţia este o cultură. 181. aproximaţia semantică a cuvîntului “democraţie” a rămas de-a lungul timpului ca o trăsătură care. p. căci. de fapt. Democraţia este un mod de a fi al societăţii. de Tocqueville îşi intitulase marea sa operă De la démocratie en Amérique cu mai bine de un deceniu mai devreme. apud J. nu numai un ansamblu de garanţii instituţionale”268. Faţă de conceptul de partid politic. scrie P. 1983).-C. chiar dacă acest termen are în epoca noastră un precis conţinut juridic şi politic. bunăoară. 267 Manuscrisele de la Yale. Cu toate acestea. de la ceea ce părea a fi normă de neatins.

Paris. . Acestea sînt însă. op. a antrenat în timp o întreagă construcţie democratică.arată A. p. Pouvoirs. care. Apoi. 64/1993. cu o expresie mai mult metaforică. Cu toată această indecizie de sens. chiar dacă sînt mai greu de codificat. la rîndul lui. 272 v. 19. a fost nevoie de o întreagă istorie. ca şi ieri. p. repetăm. 270 Alain Touraine. 26. o istorie plină de bucle feed back sau.dacă îi putem spune aşa . le Parlement. cit. care nu epuizează decît conţinutul cantitativ. într-o proximitate activă şi fluidă. Într-adevăr. respectul “dreptului la diferenţă” sau al “dreptului la alteritate”. cit. Touraine . care combină afirmarea unei libertăţi personale cu dreptul de a se identifica cu o colectivitate socială. un mic puseu democratic (consacrarea principiului reprezentativ) a dus la boom-ul partidist. no. caracterul democratic al unui regim este direct proporţional cu numărul de persoane care participă direct sau indirect la luarea deciziilor. “pozitiv” al democraţiei. Alain Touraine nu uită să ia în calcul această dimensiune calitativă: “Ceea ce defineşte democraţia nu este numai un ansamblu de garanţii instituţionale sau domnia majorităţii. un proces . începînd cu 1848. 271 Ibidem. pentru ca un regim să fie apreciat ca democratic. nu sînt mai puţin importante. noţiunea de democraţie a cunoscut. După neta diferenţiere a celor două noţiuni în secolul al XVIII-lea. condiţii instituţionale. op. 29. p.216 în care sînt amestecate în chip inextricabil chestiunea suveranităţii poporului şi cea a egalităţii. Avem astăzi la îndemînă cel puţin trei criterii instituţionale . ea trebuie să se bazeze pe alegeri care “trebuie să fie reale”270. pentru ca o democraţie să existe. ci înainte de toate respectul proiectelor individuale şi colective. făcînd din democraţie atît o experienţă cît şi un ideal”269. dar extrem de semnificativă. el trebuie să aibă un ansamblu de reguli şi proceduri care stabilesc cine şi cum ia decizii de interes colectiv. Este ceea ce a fost numit. Mai întîi. Pentru a ajunge însă la această împlinire. cum se exprima un alt cercetător.. devenită un fel de povară. Philippe Lauvaux. “contrapunctică”272.. mai ales în secolul nostru. ele se află. Réecurrences et paradoxes: une histoire contrapuntique. În fine. iar acesta. PUF. şi rigori calitative. construcţie care atinge un clar apogeu chiar în prezentul 269 Pierre Rosanvallon. naţională sau religioasă specială”271. Democraţia are azi. în sensul că ele sînt diferenţiate de la un stat la altul.pe care o democraţie trebuie să le satisfacă pentru a fi apreciată ca atare.de “pozitivare”.

Din perspectiva noastră. p. faza “democraţiei de opinie”. Chiar dacă. L’Ivresse démocratique. mişcări culturale etc.cum spunea Tocqueville . aşa că regresul lor actual. valoarea lor rămîne la fel de decisivă. ONG-uri. într-adevăr. 26. ci mai degrabă desăvîrşirea sa. Ibidem.. 22. Alain Touraine.217 nostru. Aşa cum partidele au apărut din principiul reprezentativ şi dezvoltarea lor nu a însemnat nicidecum abolirea acestui principiu. ajunse la senectute şi trecute în umbra opiniei publice. 1995). din acest punct de vedere.. trebuind astfel să recunoaştem că “vîrsta de aur” a partidelor a trecut cumva. 99. ni se pare că nu susţine concluzia. De la acest nivel la care a ajuns democraţia. este irelevant. aşa cum cu înverşunare susţin Alain Minc sau. p. Potrivit acestor doi autori. Gallimard. deşi conţine un sîmbure de adevăr. 20. el este în chip clar consecinţa unei judecăţi de valoare dintre cele mai subiective. În primul rînd pentru că partidele de masă n-au strălucit în general de-a lungul istoriei democraţiei. Ibidem. şi pînă la convenţii internaţionale). are şi va avea nevoie vitală de partide. “prăbuşirea (affaissement) partidelor de masă”275 şi. aşa şi democraţia. devenită realmente . 275 276 . p. Dimpotrivă. partidele nu mai au nici o valoare. nu se mai află în prim-planul acţiunii politice. Aprecierile lui Alain Minc ni se par. Poate că nici nu mai este. desigur real. Şi chiar dacă “democraţia de opinie” este o realitate politică aducătoare de veritabile frisoane. mai ales în viziunea lui Alain Minc. Cît priveşte celălalt aspect. contribuţia partidistă nu mai pare atît de hotărîtoare sau nu se mai vede atît de clar. cum spune filosoful. aprecierea că “partidele nu fac (. (Paris. p. partidele nu mai ocupă astăzi complet scena politică a unui stat democratic. dar această 273 274 Alain Minc. aceasta nu înseamnă că. deşi astăzi multi-instituţionalizată şi multi-garantată. o “beţie”. Ibidem. adică aprecierea partidelor ca “un lobby printre altele”. căci cunosc “dictatura sondajelor”273 sau “orgia anchetelor”274 ori presiunea cumplită a mediilor. mai moderat. argumentul principal de care el uzează.) decît să se comporte ca un lobby printre altele”276. democraţiile de astăzi trăiesc.“stare socială”. istoria modernă a democraţiei a parcurs trei faze: parlamentarismul. extrem de exagerate. cea pe care o trăim noi astăzi. în general. căci ea este concurată de numeroşi alţi factori (de la sindicate. chiar dacă ele. faza democraţiei de partide şi. Desigur. aparent. aprecierea lui Alain Minc privind declinul democraţiei tradiţionale pare mai degrabă un teribilism politologic decît o constatare riguroasă.

între opinie şi democraţie este o relaţie extrem de strînsă. Mosca. A contrapune deci “democraţia de opinie” “democraţiei de partide” este o operaţie intelectuală incomprehensibilă. Apoi acest reflux partidist ţine şi de conceptul nou de suveranitate populară aflat astăzi în uz. Ostrogorski. dimpotrivă. Dealtfel. Alain Touraine. în raport cu canoanele tradiţionale.. Legătura fusese remarcată încă de Tocqueville care. pp. şi responsabilităţi transferate.ecuaţia. unde independenţa judecătorului nu era nici măcar o ficţiune. dar ele se suprapun sau. ca fiind cele mai antidemocratice cu putinţă”277 este. efemere. adică 277 278 Ibidem. 23.a modalităţilor de concurenţă politică. Ibidem. mai corect.136-137. cum a formulat Schumpeter. pentru că autorul ei nu pare a fi învăţat nimic din experienţa comunistă recent încheiată. 279 . dacă nu incomprehensibilă. Mai mult. poate fi. sesizase existenţa simultană a “imperiului suveran al opiniei publice”. Pareto. una fără alta fiind cu neputinţă. se intersectează pe o arie destul de extinsă. atunci pur şi simplu periculoasă.) spre o funcţionare mai primară”278. subliniază răspicat Alain Touraine. G..cît regula democratică se păstrează . reproşau partidelor tocmai faptul că ele concentrau puterea.V.m. Nu numai că una presupune pe cealaltă. la intervale regulate.n. dar singurele care rezolvă . departe de a fi un defect. o calitate. Democraţia de opinie nu este deci chiar atît de înfricoşătoare şi nu mărturiseşte deloc asupra “regresiei sale (a societăţii . Aşa că ideea că occidentalii trăiesc într-o “democraţie împărţită între un cîmp influenţat mai mult ca niciodată de opinie. “Definiţia democraţiei ca alegere liberă.218 retragere. Principiile statului de drept obligă fatalmente la această diminuare a rolului politic. 43. că alterau astfel viaţa parlamentară şi viaţa politică. op. că aveau o importanţă excesivă. p. în numele unei alte legitimităţi. a guvernanţilor de către guvernaţi. Michels. odată cu sufragiul universal. opinia publică intră de fapt în ecuaţia jocului politic al partidelor ca marea necunoscută: soluţiile date de alegeri sînt întotdeauna . p. tranzitorii.şi "doar" nu înseamnă deloc "puţin" . Să ne amintim doar că marii critici de la începutul secolului. analizînd democraţia americană. acest substitut modern al poporului.soluţii provizorii. defineşte clar mecanismul instituţional fără de care democraţia nu există”279. instanţelor. Un astfel de concept al democraţiei apasă deci pe reglementarea doar . cit. care pot apărea.în limitele severe ale unui mandat . pentru a înţelege că un anumit regres al partidelor poate fi conceput chiar ca un fapt dezirabil în viaţa democratică.

a dispărut. ţinînd de codul însuşi al dezbaterii de idei din aceste societăţi. uneori strategică. lupta partizană căpătînd astfel legitimitate.p. alegere care . Legitimitatea tradiţională. de natură formală îndeosebi. Partid unic sau partide multiple simbolizează două modalităţi caracteristice ale traducerii instituţionale a ideii de suveranitate populară”280. se suprapune democraţiei. ţinînd de dificultăţile codificării constituţionale.219 pe alegerea guvernanţilor. In ciuda acestor constatări politologice reconfortante. cu alte cuvinte. Cine urmăreşte fenomenul partizan din democraţiile occidentale nu poate să nu observe că mediile intelectuale receptează partidele politice în general cu rezervă. este modalitatea instituţională a traducerii principiului democratic. conflictul nu este recunoscut. cum conceptualizează R. pare să fie caracterul prevalent al răspunsului intelectual faţă de moravurile şi funcţiile concrete ale multor partide. Démocratie et totalitarisme (Paris. el este considerat ca un lucru normal. Atitudinea critică. pe care îl reclamă aproape toate regimurile de astăzi. Ceea ce importă înainte de toate. onorabilitatea partidelor politice într-o societate democratică nu este asigurată în mod automat. Aron regimul partidelor multiple care funcţionează într-un cadru legal. 98. . în epoca în care suveranitatea democratică este acceptată ca evidentă. Campaniile electorale îndeosebi. a mai multor partide într-o societate se constituie într-un criteriu fundamental pentru natura profundă a unui sistem politic. 280 Raymond Aron. In primul caz. “Partidele observa Raymond Aron în Democraţie şi totalitarism . Regimul constituţional-pluralist. căci el deconspiră atitudinea guvernanţilor faţă de conflictul social şi politic.graţie partidelor . principiul legitimităţii. se confundă cu totalitarismul sau tirania. în ciuda altor piedici. dar şi scandalurile curente din interiorul unor partide. susţinute mai în toate cazurile cu mijloace care se abat de la raţionalitatea democratică. Se spune: de la popor vine puterea. cea care este fondată pe naştere sau pe trecut. în cel de-al doilea.sau democratică a unui sistem politic. este cel democratic. punînd în mişcare un întreg arsenal de marketing politic. în timp ce regimul partidului monopolistic. nu de puţine ori de o asprime ce depăşeşte cu mult forţa argumentelor puse în joc. dimpotrivă. situaţie întîlnită în unele societăţi. şi pe care a cunoscut-o şi România în timpul dictaturii regale) ori. în popor rezidă suveranitatea. alteori însă cu vădită ostilitate. 1965). Negreşit că într-o asemenea perspectivă trebuie înţeles şi conceptul lui Kelsen de "stat al partidelor". Gallimard. celălalt concept corelativ al reputatului politolog francez.sint esenţiale pentru realizarea unei funcţii a oricărui regim politic: alegerea guvernanţilor. Simpla existenţă a unui singur partid (ori chiar inexistenţa oricărui partid. Unicitatea sau pluralitatea partidelor devin astfel chestiuni esenţiale pentru natura non.se raţionalizează. ca de exemplu în Nepal.

pe care însă tot ele le consideră ca fiind stîlpul democraţiei. Rezultate asemănătoare sînt puse în evidnţă în alte ţări de numeroase studii282. . atunci există pericolul să apară. An Investigation of Public Expeditures in West Germany (Berlin. tot felul de surse oculte. practic secondînd apariţia fenomenului partizan. analize statistice asupra campaniilor electorale din SUA dintre 1972 şi 1990 au probat convingător că succesul candidaţilor în alegeri este condiţionat sever.220 din cauza unor rivalităţi inter-personale şi/sau din cauza dezvăluirii unor acte de corupţie (legate. 50-53. care pot afecta grav sănătatea democratică a unei ţări. din calcul strict clientelar. să amintim doar procesele care se derulează acum în Italia avînd ca protagonişti doi foşti prim-miniştri). Faptul că există o relaţie de certă dependenţă între volumul finanţelor angajate întro campanie electorală de un partid sau un candidat şi reuşita electorală a acelui partid sau candidat dezvăluie de la sine importanţa cunoaşterii şi controlului public a resurselor financiare respective. Harper Collins Publishers. pentru nereguli financiare săvîrşite de acesta în avantajul partidului său (Partidul Socialist Flamand). Aşa şi se explică de ce chestiunea reglementării fondurilor partidelor politice a apărut timpuriu. Gary C. este întrutotul semnificativ în această privinţă (şi acesta nu este cîtuşi de puţin singular. de pildă. cazul recent de punere sub acuzaţie . importanţa cunoaşterii acestor fonduri este enormă. Problema finanţării propriu281 V. de finanţarea unor partide prin procedee ilegitime. Sabine Lessman. 1987). Este deja dovedit statistic că între cheluielile campaniei electorale şi succesul electoral funcţionează o relaţie de proporţionalitate directă: astfel. a operat primele reglementări de acest gen. Imperativul transparenţei în acest domeniu ţine deci de democraţie. în măsură direct proporţională.de către parlamentul belgian . pp.a celui care îndeplinise funcţia de secretar general al NATO. 282 V. imorale sau chiar ilegale . sînt tot atîtea motive ale distanţării critice ale unor medii intelectuale faţă de partide. În aceste condiţii. căci dacă finanţarea nu este reglementată corect. Jacobson. încă din 1854. Willy Claes. Este de netăgăduit că modalităţile de finanţare a partidelor au un impact direct asupra calităţii vieţii politice dintr-o ţară. Walter de Grujter.. Marea Britanie. Este tocmai ceea ce s-a întîmplat în Italia în anii ‘80. de volumul cheluielilor pentru campania electorală281. vizînd controlul public al resurselor financiare ale partidelor. cel mai frecvent. 1992). The Politics of Congressional Elections (New York. Budgetery Politics and Elections.Italia anilor din urmă fiind un exemplu edificator). de exemplu.

în acelaşi timp. SUA (1974. aşa s-ar părea . odată cu apariţia Parteiengesetz-ului.dincolo de teoria politică . no 64. Mulţi jurnalişti. Pouvoirs. . după alţii. le Parlement. Japonia (1975). ceea ce face prematură o interpretare prea categorică. Căci toată lumea pare convinsă că nu poate exista democraţie fără partide şi. oricum. poate prea grăbiţi. cu totul izolat în istoria “democraţiei de partide”. Spania (1985). RFG este un exemplu în această privinţă atît prin numărul şi severitatea reglementărilor cît şi prin faptul. Italia (1974).-Claude Masclet. ea iese cumva întărită din aceste încercări. inedit. 244-248. Ceea ce s-a întîmplat la ultimele alegeri legislative din Italia (cele din 27 şi 28 martie 1994). “o «delegitimare» generală a sistemului de partide”284. Dincolo însă de acest exemplu. de un tratament critic nemilos. dar au cultivat . pp. dar şi unii politologi rigorişti. ignorîndu-le complet funcţiile democratice. nu însă fără precedent (ceva întru-totul asemănător s-a întîmplat în Republica de la Weimar şi în cea de-a patra Republică franceză). Franţa (1988)283 etc. Dar multe alte ţări au adoptat acte normative menite să limpezească natura fondurilor aflate la dispoziţia partidelor: Suedia (în 1966). Chiar dacă în unele ţări această trăsătură este poate mai ştearsă. Intr-un cuvînt. o “revoluţie” ori. PUF. iată. destructurarea sistemului politic italian nu şi-a developat încă toate semnificaţiile. 284 Andrea Manzella. 1976).partidele nu au avut de-a lungul timpului şi nu au nici astăzi o presă favorabilă lor. comportă totuşi şi alte explicaţii. Le crépuscule d’une partitocratie. 157. p. între altele. Novicele est-european într-ale democraţiei ar avea de ce să fie derutat. regula că partidele nu-şi pierd prestigiul în urma tratamentului critic la care sînt supuse se verifică mai 283 J.un scepticism ingrat vizavi de ele.metodic încă. această prevedere din legea fundamentală a fost urmată de instituirea unor reglementări precise în 1967. partidele au parte. de o severitate menită parcă să le desfiinţeze. cînd s-a produs. Dar est-europeanul derutat va trebui să-şi explice un alt paradox care i se impune de îndată: instituţia partidelor nu-şi diminuează credibilitatea publică în urma acestor tratamente. că însăşi Constituţia din 1949 stipulează imperativ principiul transparenţei financiare în activitatea partidelor (în articolul 49 se prevede.221 zise a formaţiunilor partidiste a început însă să se pună acut abia după cel de-al doilea război mondial. ca Franţa sau Italia. cum apreciază unii analişti. Droit électoral (Paris. Dimpotrivă. în altele. Finlanda (1961). nu numai că nu au adus elogii partidelor aflate în acţiune politică. se poate aprecia că . în 1983. ea este absolut evidentă. că partidele “trebuie să dea seama în mod public de resursele lor”). PUF. în 1969. 1989). în general conduşi de tropisme ideologice extreme.

Privitor la prima. Se poate depista aici o funcţie critică a societăţii civile.222 întotdeauna în lumea democratică occidentală. regimul democratic. care trebuie separate pentru a le face pe deplin inteligibile. că acest exerciţiu critic necontenit ţine. aşadar.. 213. 1993)..) Funcţia maselor într-o democraţie nu este de a guverna. Proprietatea naturală a oricărei puteri este aceea de a se concentra. se poate spune că. 286 Moisei Ostrogorski. Reflecţia critică de acest ordin ţine deci de autoreglarea unei societăţi. Aceasta nu ţine doar de ceea ce s-ar putea numi deontologie politică. de metabolismul ei politic. se bazează pe elite. ci controlul continuu şi eficace pe care guvernaţii îl exercită asupra guvernanţilor”285. într-adevăr. Este. de acelaşi mecanism care face posibilă existenţa însăşi a partidelor. în democraţie ca şi în autocraţie. Diferenţa însă faţă de toate celelalte regimuri este că elita unei democraţii se recrutează pe cale concurenţială şi în condiţii de egalitate politică.(. Propos sur les pouvoirs (Paris. Ceea ce este important. Abia acum se va înţelege. căci prin intermediul negaţiei electorale se poate realiza debarasarea paşnică de cei care guvernează într-un chip nesatisfăcător. o funcţie benefică.665-666. Într-un regim constituţional-pluralist mai important este "nu"-ul decît "da"-ul cetăţenilor. observase încă de la începutul secolului că “funcţia politică a maselor într-o democraţie nu este aceea de a guverna. partidele par a avea chiar nevoie de aceste critici. cel puţin în privinţa drepturilor. PUF. într-un cuvînt. 285 Alain... ci şi pentru un motiv de ordin pragmatic: realmente numai prin concurenţă şi egalitate se poate obţine o elită competentă. Mai mult. de pildă. ci de a intimida guvernanţii”286. adică nu doar pentru raţiunea că doar aşa ar fi fair. căci ea nu ar fi probabil niciodată capabilă de aceasta. Sînt aici amestecate două idei. ca toate celelalte regimuri. . Fayard. Va fi mereu o mică minoritate ca va guverna. adevăratul atú al unui sistem democratic. neîndoielnic. de democraţie. La Démocratie et les partis politiques (Paris. 1985)p. nu este originea puterii. ca o lege gravitaţională a ordinii sociale. dacă se va dori. Sancţiunea negativă pare a fi. Un tiran poate fi ales prin sufragiu universal şi nu este mai puţin tiran prin aceasta. Pentru Alain acesta este chiar criteriul democraţiei: “Însuşi sufragiul universal nu defineşte cîtuşi de puţin Democraţia. cea a elitei guvernante şi cea a controlului social asupra puterii. pp. Ostrogorski. deci... mereu mefientă în faţa societăţii politice. la rigoare. Ideea sancţiunii negative este dealtfel omniprezentă în reflecţia politologică.

Nu mai trebuie să stăruim asupra rolului “sanitar”. cît opoziţia. se rezolvă. care cere alegerea efectivă a guvernanţilor şi a politicii. se exercită astfel o presiune asupra guvernanţilor care nu poate fi decît benefică pentru calitatea guvernării. Graţie opoziţiei. altminteri se intră întrun cerc vicios care erodează credibilitatea şi legitimitatea regimului democratic. el are nevoie de combinarea unor factori care să permită voinţei alegătorilor să se manifeste în mod clar şi care să se traducă în guvernare”288. “igienic” pe care un astfel de mecanism politic îl joacă. de calitatea elitei depinde calitatea guvernării. Dar. 288 Pierre Avril. un regim democratic reuşeşte să evite sistematic confruntări care ar depăşi limita simbolicului. 1987). Prin simpla ameninţare cu bascularea de la putere. Acest aspect pozitiv nu este deci asigurat doar prin competiţie. XVII. p. nu atît guvernul ca atare este important pentru democraţie. în cele din urmă. The Theory of Democracy Revisited (London. în cele din urmă. Acesta este motivul pentru care Giovanni Sartori crede că teza existenţei elitei este miezul teoriei democratice însăşi287. Or. p.. ameninţarea se traduce cu uşurinţă în act. este o supapă prin care tensiunile socio-politice dintr-o societate se exprimă la timpul potrivit şi. cu ajutorul votului. din acest punct de vedere. cea de-a doua teză a lui Ostrogorski. legitimată de recunoaşterea conflictului social. 62. op. “una dintre cele mai mari şi mai surprinzătoare descoperiri sociale ale omenirii”289. 289 Robert Dahl. Astfel se poate ajunge la concluzia că democraţia este. În acest sens. a partidului incompetent sau erodat. Instituţionalizarea opoziţiei este. care ar risca să degenereze în 287 Giovanni Sartori. 108. într-adevăr. 1966). Political Opposition in Western Democracies (New Haven. Această instituţie a democraţiei de tip modern. ei trebuie să-i succeadă. p. “Trecerea la o regularizare pozittivă. altele ţinînd de structura unui sistem de partide capabil să degaje o alternativă. deşi sancţiunea negativă este un test profund revelator pentru caracterul democratic al unui regim politic. presupune reunirea unor condiţii suplimentare.223 Or. Yale Univerity Press... sancţiunea pozitivă. altminteri. cit. esenţial este pentru un regim democratic mecanismul însuşi al guvernării. unele de natură instituţională (. adică cea privitoare la controlul social eficient al puterii. aşa cum extrem de percutant formula Robert Dahl.). . aristocraţia de cea mai bună calitate. de fapt să rămînă mereu în funcţiune. Pentru aceasta însă trebuie să intre în funcţiune. Chatham House. în fondul ei.

cel puţin din perspectiva ţărilor care experimentează de curînd democraţia. adică acea societate “în care sistemul de relaţii dintre guvernanţi şi guvernaţi să fie compatibil cu principiul potrivit căruia statul este în serviciul cetăţeanului”291. societatea . Criticele la adresa partidelor şi a democraţiei Toate acestea ţin de homeostazia unui regim democratic. este totuşi de văzut în ce măsură unele critici la adresa partidelor au capacitatea de pune sub semnul întrebării pluralismul politic însuşi. 1974). Problema aceasta merită toată atenţia. pentru că demos precede pe crator”292. Prin reforme.folosind termenii lui G. existenţa opoziţiei face imposibilă revoluţia. în două mari categorii. Critica moral-liberală 290 Georges Burdeau. ea trebuie să fie . p. lucru care nu trebuie uitat nicicum. Son assise sociale et sa philosophie politique. în sensul de a fi permeabilă şi receptivă la voinţa socială în toată complexitatea sa contradictorie.224 violenţe. op. prin rupturi imposibil de metabolizat social.dacă putem spune astfel . pentru că .. ci de ontologie socială: societatea este pur şi simplu anterioară statului. se pot împărţi. tomurile VII (La Démocratie gouvernante. Dincolo de acest răspuns global. pentru că o societate ghidată de mecanismul putere-opoziţie va avea întotdeauna o deschidere spre reforme care va suplini schimbarea de ordin revoluţionar.se vindecă homeopatic sau naturist. Acuzele îndreptate împotriva partidelor. cit. pentru că ele au dat deja răspunsuri care s-au dovedit viabile la somaţiile adversarilor regimurilor pluripartide.după ce euforia începuturilor pluripartidismului s-a încheiat ea începe să se pună cu oarecare acuitate în unele societăţi postcomuniste. Ibidem. după ţinta avută în vedere. VIII (La Démocratie et contraintes du nouvel âge. Într-un cuvînt. 1972). Traité de Science politique. scrie cu justeţe G. Şi nu e vorba aici doar de etimologia cuvîntului democraţie. 23. Explicaţia este simplă: “societatea are prioritate în raport cu statul. Experienţa ţărilor democratice ar putea fi de folos în această privinţă. polimorfe în manifestările lor. Burdeau .o “putere deschisă”290. 291 292 Giovanni Sartori. . Pentru ca puterea politică să accepte existenţa reală a opoziţiei. care ar pune în primejdie organicitatea dezvoltării sociale prin discontinuităţi. Sartori. Iar o “putere deschisă” presupune o “societate deschisă”.

vizînd moravurile şi practicile non-democratice.deşi. Nae Ionescu. uzitate chiar de Tocqueville. Flammarion. de conivenţe faţă de viaţa politică din "lagărul socialist". de la începutul secolului nostru. nu numai acesta . ea şi-a pierdut din capacitatea de seducţie. pentru ale cărui abateri de la democraţie aveau o largă comprehensiune. România poate fi dată iarăşi ca exemplu: angajamentele antidemocratice ale multor intelectuali de prestigiu cultural din epocă . al cărui prestigiu a contribuit la marxizarea multor intelectuali). scriitori . formula lui Michels devenise un fel de vulgata sociologică.a fost cuprinsă de aprehensiuni vizavi de viaţa politică clasică franceză şi. Această "lege" a fost revelată sociologului de situaţia momentană. în ciuda obiectivismului lor general. de pildă. chiar dacă într-un fel mai ocolit. Aspra judecată a lui Michels. 296. Mai mult. p. cîteodată chiar dezgustătoare.225 Mai întîi. Cine zice organizaţie zice oligarhie”293. căci "vedeau" înainte de toate neputinţele democraţiei şi. Spectaculosul formulei . o suspectau global de incapacitate.s-au constituit într-un veritabil lobby pe lîngă opinia publică pentru o soluţie politică autoritaristă sau chiar direct pentru dictatură. Ostrogorski.n. ideea lui Michels: “Adversarii «regimului partidelor» (a se observa ironia ghilimelelor . Maurice Duverger. întărită de ideile lui Mosca. mai întotdeauna întemeiate. în consecinţă. critici sintetizate de Roberto Michels în ceea ce el a numit "legea de fier a oligarhiei": “Legea sociologică fundamentală care domină ineluctabil partidele politice poate fi formulată astfel: organizaţia este sursa de unde se naşte dominaţia aleşilor asupra alegătorilor. în Franţa postbelică. Cu timpul. prin ricoşeu. Pareto.) vor găsi multe argumente în 293 Roberto Michels. a Partidului Social Democrat German. a delegaţilor asupra celor care deleagă.i-a asigurat o perenitate cumva inerţială. desigur.filosofi. împărtăşeşte şi el. din moment ce în multitudinea partidelor politice ea îşi găsea de fiecare dată măcar o confirmare. bunăoară.Mircea Eliade. Constantin Noica. înţelegîndu-le "logica revoluţio-nară" (un campion al acestui tip de "toleranţă" a fost Jean Paul Sartre. exegeţi de marcă ai partidelor politice din zilele noastre par încă seduşi.V.m. Emil Cioran şi atîţia alţii . cînd ofensiva intelectuală antidemocrată cunoaşte în mai toate ţările europene un veritabil boom politic. o mulţime de intelectuali . Les partis politiques. . a mandataţilor asupra mandatanţilor. nici nu avea cum să dispară.. situaţie pe care a generalizat-o. Spre sfîrşitul anilor '20 şi în anii '30. sociologi. 1971). sînt acele critici. de spectaculosul acestei formule. din interiorul unor partide. mulţi intelectuali europeni au trăit atunci un soi de "revelaţie". dar nu a dispărut niciodată. G. partidolog celebru şi cu incontestabile merite. Essai sur les tendences oligarchiques des démocraties (Paris.

Rand Mc Nally. Critica ideologică Nu acelaşi lucru se poate spune însă despre a doua categorie de acuze. el este obligat să adopte înnoirea stratarhică. care vizează şi ea .care rămîne. "Modelului birocratic" acuzat i se va opune.n. Armand Colin. pp. oricum.o jubilaţie de stînga atunci cînd sînt inventariate slăbiciunile partidelor (fără îndoială că marxizarea endemică a Parisului intelectual este una din explicaţiile acestei jubilaţii).m. cu alte cuvinte. antologic. fie ca o înşelătorie politică. Eldersveld. constituid astfel răspunsul adecvat la această critică de factură deopotrivă morală şi liberală. altminteri se condamnă singur la marginalitate sau chiar la dispariţie. atît la bază cît şi la vîrf. . dacă un partid vrea cu adevărat să devină competitiv. În ciuda tuturor măsurilor de precauţie pe care autorul şi le ia pentru a asigura obiectivitatea cărţii. Replica lui S. sînt încă mai corozivi cu partidele politice. p. Critica de extremă dreaptă 294 Maurice Duverger. Organizarea partidelor politice nu este în mod cert conformă ortodoxiei democratice. nefiind nici pe departe atît de malefic precum îl prezentase Michels. de către S. ei mergînd pînă la intoleranţa deplină. un partid politic este mai degrabă un ansamblu deschis. desigur. 462. "modelul stratarhic". precum cei din prima categorie. se simte totuşi în acest studiu . fie că sînt ideologi ai stîngii revoluţionare. cel puţin în studiul politologic al partidelor. Conform acestuia din urmă. A Behavioural Analysis (Chicago. de competiţia politică. Eldersveld a făcut să diminueze cu timpul critica de factură michelsiană. uneori chiar ai apolitismului. 526-527. Les partis politiques (Paris .226 această lucrare (Partide politice . Eldersveld. 8-e édition). Raţiunile acestei plasticităţi a partidelor într-o democraţie (pentru că în totalitarism legea lui Michels este verificabilă de fiecare dată) ţin. inerent punct de referinţă . Structura lor interioară este în mod esenţial autocratică şi oligarhică”294. Criticii din această categorie. 1964). Fie că sînt ultra-naţionalişti.într-un chip încă mult mai direct decît prima .substanţa însăşi a pluralismului politic. ei incriminează partidele fie ca "divizori" ai societăţii sau ca "paraziţi". 295 S. să cîştige cît mai multe voturi. deşi de sorginte în general politică. Political Parties.). nedefinit şi slab structurat295. 1973. nu politologică.

"299 Asemenea cuvinte se rosteau în acea perioadă nu numai în Germania. noi am răsturnat partidele şi. Poporul german putea să fie privat de libertate. dar le-am eliminat şi extirpat din poporul nostru german. 298 299 Apud Alfred Grosser.. Au dominat legislaţia germană în interesul lor. ajungea la concluzia că partidul unic este singurul în măsură să restabilească şi să cultive unitatea societală. 3. acuză democraţia fondată pe partide în primul rînd de ceea ce s-ar putea numi “imunitatea” reprezentanţilor. Fayard. un principiu colectiv în luarea deciziilor de importanţă naţională devine o culpă impardonabilă. “Programele tuturor partidelor politice dintr-un regim democratic sînt o înşelătorie” 298. Ma Doctrine (Paris.. Idéologies. 8. ibidem. Simptomatică în această privinţă rămîne "critica" prin care Hitler a vituperat partidele în cuvîntarea sa din 30 ianuarie 1934: “Timp de 70 de ani aceste partide au trăit în corpul poporului german.227 Acest tip de critică.. ci şi în Italia. bărbaţi ai Reichstag-ului german! Într-un an de la Revoluţia naţional-socialistă. p. 1989). 14-e édition). pornit de la supoziţia că partidele multiple divid inexorabil societatea. dar partidele nu stăruiau decît asupra drepturilor lor. Acest Reich putea să piardă un război.). nu numai că le-am frînt puterea. Ele păreau nemuritoare. prin instituţia parlamentară. Hitler.. Ibidem. Aceasta atunci cînd oratorul găsea că trebuie să respecte minime rigori logice de derivare a propoziţiilor.ne spune logica înşelase. partis politiques et groupes sociaux (Paris. foarte uzitată în anii ‘30. uitînd că propriul său partid acţionase pînă în 1933 într-un asemenea regim şi că avusese un program cu ajutorul căruia . Dar ele se auzeau şi se scriau şi în România. “naţională”. scria A.. exemplifica Führer-ul mai departe. Franco sau Salazar căutau să opună democraţiei formale democraţia “reală” sau “adevărată”. Presse de la Fondation Nationale de Sciences Politiques. Ei bine. întrucît astfel nimeni nu mai este responsabil. considera Hitler. Evident că noţiunea de suveranitate naţională şi cea adiacentă. 4. . nu puteau fi decît dispreţuite.. “Democraţia bazată pe autoritatea numărului suprimă responsabilitatea şefilor”296. unde corporatismul lui Mussolini. p. in Yves Meny (coord. de imunitate parlamentară. “Parlamentul ia o hotărîre: oricît de catastrofale vor fi consecinţele. p. 1938. nimeni nu poate să fie chemat să dea socoteală”297. Spania sau Portugalia. Faptul că liberalismul burghez introduce. nimeni nu va fi responsabil. Tot raţionamentul lor. dar partidele nu erau cu nimic afectate. altminteri sintagma “partid unic” rămînea în chip ineluctabil ceea ce era: o 296 297 Adolf Hitler. L’Etat des partis.

p. cu care a lucrat democraţia s-a dovedit o minciună şi o trădare a intereselor permanente ale românismului. dar şi al altora. tot în 1937. Iar argumentele puse la dispoziţie de studiile de sociologie politică. anonimă şi fără răspundere. Într-o formă sau alta. Declar aici că democraţia e pusă în slujba marei finanţe naţionale sau internaţionale jidoveşti”300 Şi. corupătoare. Mihail Manoilescu. Chiar dacă în zilele noastre argumentul forte pentru a desfiinţa partidele cade pe inadecvarea lor la realităţile sociale ale unei ţări. oricare ar fi aceea. totodată. Faptul că pluralismul politic instituţionalizat prin partide dă expresie pluralismului natural de opinie politică existent într-o societate. 95.p.228 veritabilă contradicţie în termeni. Cărticica şefului de cuib (Bucureşti. ce susţinea în Cameră Corneliu Zelea Codreanu în 1931: “Democraţia văzută din afară ne dă impresiunea unei vaste complicităţi la fărădelege. de asemenea. Nichifor Crainic. scria în 1937: “Aşa zisa suveranitate populară. cunoscînd apoi o ediţie în italiană şi una în română. fiind considerate forme politice străine mentalităţii tradiţionale autohtone şi. chiar dacă politicienii au fost motorul acestei idei. demonstrînd că încadrarea într-un partid este mai strîns corelată cu alte forme de asociere voluntară decît neîncadrarea (cu alte cuvinte. Nichifor Crainic. ele nu se pot salva decît printr-un nou tip de organizare a vieţii obşteşti”301. cartea a avut oarecare succes. 1937). astfel că ideea a părut să capete cîteodată aparenţa onorabilităţii academice. adept al corporatismului de extracţie mussoliniană şi al monopartidismului. cei care atacă frontal raţiunea de a fi a partidelor politice recurg şi astăzi la o argumentaţie asemănătoare. 1937). Iată. Concluzia: democraţia este incapabilă de autoritate. Ortodoxie şi etnocraţie (Bucureşti. o carte al cărui titlu spune tot: Le Parti unique. Şi încă ceva. s-au găsit destui intelectuali care să "teoretizeze" chestiunea. 300 301 Corneliu Zelea Codreanu. Deseori însă această cerinţă minimală nu era respectată. . profitori ai acestei împărţiri. bunăoară. Este cazul intelectualilor români din anii ‘30 citaţi mai înainte. Printre aceşti doctrinari academici se număra. cu prestigiu în epocă mult mai mare. 189. nu contează cîtuşi de puţin în faţa acestor critici. aşa cum istoria acestui secol a dovedit cu prisosinţă. care a publicat la Paris. că unanimitatea este o himeră şi o înşelătorie totalitară. din această pricină. de pildă. esenţa acuzei rămîne aceeaşi: partidele politice sînt divizori ai societăţi şi.

mai social)302. au “perfecţionat” acest tip de critică. mai vizibilă sau mai ascunsă. p. De la théocratie à la démocratie. . în baza doar a unei raţiuni strict etimologice. (Paris. mai ales în cea a puterii politice. această critică pur si simplu contestă. XVII. capitalismul şi democraţia sînt incompatibile. fiind legată probabil de operaţia intelectuală de desacralizare sau laicizare în absolut a politicului pe care epoca luminilor a întreprins-o. oricît ar părea de ciudat. După cum ştim de la Durkheim. 2. Or. ci de refulare. nu de deplasare. in Raison présente. no 101/1992. existenţa democraţiei în capitalism. Saint Simon). cu excesivă vehemenţă. partidele n-au cum să fie divizori ai societăţii. ipoteza psihanalitică în acest domeniu este una printre altele. partidele politice. 1969) în care se demonstrează. Fourrier. PUF. că naşterea “unei puteri democratice în Occidentul modern nu poate fi înţeleasă decît în cadrul unui proces de părăsire a religiei”303. sînt completamente ignorate. 68. 302 A se vedea în acest sens excelentul studiu al lui David Berry intitulat Party Membership and Social Participation (Political Studies. p. no 52/1990). în ciuda adversităţii lor mutuale. Într-adevăr. Alţi gînditori aplecaţi asupra sacralităţii socialului au considerat că nu este vorba de deplasare. Démocratie. in Pouvoirs. nu pe o dispariţie completă a acestuia. în viziunea ei. dimpotrivă. în Critica programului de la Gotha. şi mai apoi Lenin. Vous avez dit formelle?. aşa că tentativa de desacralizare a statului modern se bazează de fapt pe o deplasare a sacrului în alte zone ale socialului. 303 Marcel Gauchet. cum îl numea Henri Weber. că persoanele care iau parte la viaţa de partid au o mai mare participare şi la viaţa religioasă şi la viaţa altor asociaţii voluntare decît persoanele fără de partid. Altminteri. în Statul şi revoluţia. astfel stînd lucrurile. într-o măsură mai mare sau mică. “ultra-democratism”304. este neîndoielnic. ea are rădăcini mult mai vechi (Owen. sacrul este co-substanţial socialului. Exercitată în numele unui maximalism democratic sau. Mai mult. par a conferi persoanelor implicate în ele un plus de sociabilitate (inclusiv în sensul solidarităţii). 304 Henri Weber. cum observa Marcel Gauchet. judecînd după “întoarcerea ameninţătoare a refulatului” pe care istoria recent încheiată a comunismului a probat-o în atîtea zone ale socialului. 32. Concluzia unui astfel de raţionament este la îndemînă: democraţia nu există. Desigur. June. ea urmînd să fie inventată. cu date pozitive. s-ar părea că aici este vorba de refulare. Critica de extremă stîngă Deşi Marx.229 omul politic este .dacă se poate spune aşa .

fondat pe circumscripţii teritoriale. nu democraţie reprezentativă. ci democraţie proletară. dar care. Acest eşec relevă încă o dată cît adevăr cuprindeau cuvintele lui Churchill: democraţia liberală este. Într-adevăr.230 Care erau premisele unui asemenea raţionament? Într-un sens larg. dar şi puţinul democratic al regimului burghezo-reprezentativ a dispărut: centralismul a sufocat completamente viaţa politică. ci democraţie directă. orice opţiune alternativă fiind desfiinţată. care manipulează poporul. nu însă şi instrumentele de a le exercita. carterul minoritar al puterii (atingînd chiar culmea autocraţiei) etc. ceea ce ideologii extremei stîngi acuzaseră la democraţia clasică se dovedea a fi mult mai caracteristic democraţiei populare revendicate de ei ca perfectă: formalismul. nu erau deloc. căci viaţa politică era necontenit mimată de către cei cărora li se spunea cetăţeni. Altfel spus. mult mai alienantă decît cea burgheză. cu excepţia însă a tuturor celorlalte. cea mai rea din cîte se pot imagina. * . noţiunea de alegere îşi pierde sensul) printr-unul de numire de la vîrf. exercitată nemijlocit. Rezultatele acestor inovaţii se cunosc acum. Cu alte cuvinte. în fapt. va încerca totodată să înlocuiască chiar şi principiul elector al acestuia (atunci cînd există un singur candidat. democraţia nu numai că n-a fost reinventată. speculate îndeosebi de Lenin. nu democraţie formală. ci democraţie reală. dat fiind că proletariatul constituie majoritatea populaţiei. pentru că aleşii sînt completamente autonomi în raport cu alegătorii. dar în fapt asigură dominaţia politică a unei minorităţi restrînse (proprietarii mijloacelor de producţie). erau premise de bun simţ. Nu numai că nu s-a realizat democraţia pură şi perfectă. aceasta şi din pricina masificării acestora din urmă în artificiale circumscripţii teritoriale. autonomia aleşilor. nu democraţie burgheză. democraţia de tip burghez este eminamente o democraţie de tip formal şi indirect. sînt menite deci să creioneze portretul democraţiei pure şi perfecte pe care o va instaura comunismul. care creează iluzia suveranităţii populare. într-adevăr. Democraţia directă şi reală promisă s-a dovedit a fi un simulacru de democraţie. total al participării politice. Într-un cuvînt. manipularea. Imaginarul ideologic poate deci să le substituie cu altele. ci a fost pur şi simplu desfiinţată. două atribute care-i marchează aparent precaritatea. opuse: democraţia populară trebuie deci să fie reală şi directă. care conferă drepturi şi libertăţi formale. acest adjectiv subliniind caracterul efectiv şi eficient. Aceste antinomii. Regimul comunist va renunţa deci la parlamentarismul de tip clasic. caracterul indirect. punînd deasupra acestora criteriul activităţii social-economice (sovietele).

cit. care se situează în cîmpuri diferite de cel al organizaţiei: alegătorii. la rigoare.231 * * Dincolo însă de contra-argumentele la obiect. pierde din vedere un fapt esenţial: democraţia nu se găseşte atît în structuri cît în interacţiuni. Explicaţia acestui fapt nu este numai sistemică. . Pierre Avril. atunci sistemul de partide capătă o importanţă extraordinară. recuperează la nivel global unitatea socială ameninţată prin aşa-zisa "divizare" şi luptă partizană. Deci. Iată de ce se poate afirma că partidele participă la funcţionarea unui regim democratic graţie unor mecanisme care. conexiuni între societatea civilă şi societatea politică. Supremaţia sistemului în raport cu partidele componente răspunde apoi ambelor direcţii critice arătate mai înainte. decît părţile care îl compun. consecinţă inevitabilă a concurenţei politice. pe de o parte. pentru că prin comportamentul electorilor şi al aleşilor lor ele trebuie să se supună exigenţelor unei competiţii pe care nici o reglementare n-ar fi în stare s-o înlocuiască”306. Partidele sînt obligate să adopte legea stratarhică din raţiuni strict existenţiale. pe de altă parte. op. relaţie care . le scapă. iar.din punctul de vedere al exigenţelor democratice . pe de o parte. 136. 305 306 Apud Pierre Avril. ci are şi o raţiune ontologică. op. 134.depăşeşte calităţile lor intrinseci. aleşii. S-a spus că partidul este ca o trinitate şi că vocaţia uneia dintre "persoanele" sale (asociaţia) este de a se interpune între celelalte două. nu atît partidele ca entităţi contează. Schattschneider a dat acestei idei o formulare memorabilă: “Democraţia nu rezidă în partide. manipulările şi intrigile care se derulează înlăuntrul lor pot fi neglijate. Dacă democraţia nu rezidă atît în părţi cît în întreg. anume că nu există democraţie în societăţile occidentale pentru că nu există democraţie în sînul partidelor. ambele direcţii critice comit o eroare de metodă şi de fond: ele concep democraţia ca însumare mecanică de mici democraţii. nu consistă numai în faptul că întregul este întotdeauna ceva mai mult. pe de alta. p. care fac neputincioase asemenea acuze. cit. uneori chiar altceva. cît relaţia dintre ele. Demonstraţia lui Roberto Michels şi concluzia sa. p. face superfluă existenţa tendinţelor oligarhice şi birocratice la nivelul părţilor atîta vreme cît ceea ce contează este imperativul stratarhic. pentru că. Este motivul pentru care Pierre Avril susţine că “la limită. căci ele sînt înainte de toate relee între societate şi stat.. am fi tentaţi să spunem că viaţa interioară a partidelor. ci între partide”305..

o precaritate de fond. sesizabilă prin instabilitatea lor.şi nici nu aveau cum să fie . în care se amestecă necesitatea politică şi voluntarismul. unde valorile democraţiei sînt social împărtăşite. dovedindu-şi astfel încă o dată supremaţia în raport cu formaţiunile componente: acestea pot dispărea. care s-au născut în exteriorul sistemului totalitar şi în conflict cu acesta. In al doilea rînd. se pot transforma. solid argumentată pentru democraţiile rodate istoric. ceea ce nu poate fi decît reconfortant. mai corect zis. precum şi faptul că ele sînt reductibile la cîteva tipuri cu caracteristici inconfundabile . Numărul limitat al acestor sisteme.cum le-a numit Maurice Duverger .pentru a-şi impune supremaţia şi procedura politică. Sînt mai multe motive care determină această stare de incertitudine. situaţie explicabilă fie şi numai . prin modificările structurale şi de pondere care se produc de la un an la altul.prin simplul factor al timpului.“partide de creaţie interioară”.a. deci. este evident că în societăţile postcomuniste aceste condiţii nu sînt automat satisfăcute. Tendinţa suprordonării partidelor de către sistem este depistabilă şi aici. a cîtorva tipuri de sisteme. ba chiar demonstrează fiinţa fiecărui sistem.m.sugerează. nu are aceeaşi valoare pentru ţările central şi est-europene. nu mai are aceeaşi siguranţă de sine ca în ţările cu democraţie rodată istoric.aşa cum am arătat în capitolele precedente . de durată lungă.232 Că partidele se subordonează unei organizări sistemice o dovedeşte .d. partidele astfel apărute fiind . temporal: sistemele de partide din estul Europei nu sînt încă îndeajuns de stabilizate . dacă această întîietate a ansamblului partizan funcţionează ireproşabil acolo unde regulile pluralismului politic sînt respectate. Ideea întîietăţii sistemului de partide în raport cu partidele componente. dar sistemul de partide dăinuie dincolo de efemeritatea sau metamorfozele partidelor. această organicitate le lipseşte cu totul partidelor din societăţile ce au cunoscut îndelung totalitarismul.. în special de regimul reprezentativ. motiv pentru care ele au apărut într-o manieră explozivă şi haotică. dar ea nu se manifestă cu aceeşi eficienţă.admiţînd punctul de vedere al lui Blondel . dar legat oarecum de primul.fără ca prin aceasta să fie afectată regula fundamentală a jocului politic democratic . stabilă. Sistemele de partide din ţările Europei centrale şi de est au. unde instituţiile democratice sînt definite şi eficiente. este un motiv istoric sau. Caracterizate prin proteism şi prin basculări imprevizibile (cine şi-ar fi putut imagina acum cinci ani că stînga va recupera atît de rapid terenul pierdut în 1989-1990 în ţări ca . dacă în cazul din urmă începuturile puripartidismului sînt legate strîns de instituţiile preexistente. aşa cum am văzut mai înainte. Căci. Apoi. geneză fundamental diferită de cea a fenomenului partizan în ţările Europei occidentale şi în America. se pot alia ş.existenţa însăşi. Organizarea pluripartidă de ansamblu are o considerabilă continuitate. In primul rînd este un motiv legat de geneza partidelor politice în societăţile postcomuniste.

oscilaţiile atitudinale de mare amplitudine ale opiniei publice pot zgudui sau chiar zădărnici aşezarea ansamblului pluripartid (este sesizabilă. care se poate frînge cu relativă uşurinţă dacă e supus unor încercări antidemocratice. formulat de S. conexiunile nefiind întotdeauna cele mai potrivite ca soluţie democratică. pe eşichierul politic al unei ţări postcomuniste. Lituania?). prin ele înseşi. caliatea acestora din urmă fiind foarte importantă (mai ales acum. În plus. pe care trebuie să-l sufere un regim pentru a fi apreciat ca democratic. o lege a partidelor comparabilă celei germane. Pluralismul politic. Prin urmare. mai degrabă. Ungaria. . Huntington. Cu alte cuvinte. faptul că parlamentele au .aproape peste tot în estul şi centrul Europei . în consecinţă. atît de rezistentă) ce l-ar putea ataca. fără îndoială. în treacăt fie spus. în această fază de tranziţie generală. aşa cum se întîmplă în societăţile occidentale. indispensabil pentru evoluţia democratică a acestor societăţi. aşa cum arată sondajele de opinie publică. bunăoară. pentru a da un exemplu.233 Polonia. o atitudine tot mai apăsat antiparlamentară pe care mediile o întreţin cu voluptate din interes economic. poate manifesta disfuncţii atunci cînd se loveşte de o contracultură politică difuză social sau/şi întreţinută pentru raţiuni care ţin de păstrarea sau anexarea puterii. deocamdată.ceea ce. sistemul de partide dintr-o societate postcomunistă nu poate avea aceeaşi autonomie. mai puţin sigur de rolul său. Iată de ce garanţiile democratice trebuie să vină deopotrivă de la sistem şi de la partidele care îl compun. cu o "rădăcină". sistemul de partide dintr-o societate recent eliberată de un totalitarism de lungă durată este un organism încă fragil. nu poate lupta la fel de eficient cu "viruşii" (mai ales totalitari. aceeaşi capacitate de autoreglare ca într-o societate cu o continuitate pluripartidă considerabilă. dar structurarea sa are în mod inevitabil un grad de insuficienţă care îl face mai puţin eficace. Parteiengesetz-ul din 1967?) -. Pluripartidismul rămîne. aceste sisteme de partide nu pot asigura. El nu are şi nu poate avea.cea mai scăzută popularitate între instituţiile statului.cu elementele de dependenţă adiacente acestei condiţii subalterne . rămîne încă de făcut pentru multe din societăţile post-totalitare (cîte au. ca un subsistem . deşi o parte din aceste garanţii funcţionează (a se vedea alternanţa la putere din ţările citate. nu-şi poate găsi o formulă stabilă de existenţă). cantitativ chiar redusă. a fost deci trecut de aceste ţări). a unor partide ultra-naţionaliste şi/sau de altă extracţie totalitară (hibridul politic naţional-comunist) poate să afecteze profund homeostazia sistemului de partide (în primul rînd prin aceea că acesta nu se poate cristaliza. El apare. . imunitatea unui sistem occidental şi. precum se ştie. “testul dublei răsturnări”.al societăţii globale. chiar postulat riguros şi instituţionalizat corect şi solid într-un cadru juridic adecvat. se constituie într-un avertisment sever la adresa partidelor şi a sistemului pluripartid). cînd întregul sistem pluripartid este în curs de aşezare). Prezenţa. garanţiile democraţiei.

“multipartidism cu defect”. sistemele de partide din ţările recent eliberate de comunism manifestă unele tendinţe de evoluţie structurală într-o anumită direcţie (în general. Am conceptualizat astfel. provizorie. caută o regulă sistemică. adevărat. ceea ce atrage totodată atenţia asupra propriei fragilităţi.că. Oricît de haotic ar fi ansamblul partidelor. Sfera Politicii. în ciuda entropiei politice dintr-o ţară în care pluripartidismul ţîşneşte dintrodată. după cei şase ani de experienţă postcomunistă .judecînd după experienţa statelor occidentale şi. pluripartidismul dibuie totuşi o formulă de existenţă. In concluzie. în jocul unui sistem. dacă avem de a face cu cristalizări de formulă sau dacă ansamblul constituit acum este proteic. . soluţia structurală rezultată din alegeri îşi va dovedi perenitatea. Alegerile consfinţesc o primă soluţie. efemer. 3/1993. care-l transformă în ceea ce ar putea fi numit "multipartidism cu defect" 307. pentru că în funcţie de direcţia în care basculează se formează o majoritate parlamentară) . într-un fel. Cu toată precaritatea lor. chiar cu abaterile semnalate mai sus. în absenţa unui cadru juridic adecvat. multipartidismul "pur". şi pe un fundal social anomic. cunoscînd reordonări. cum îi zic francezii. sistemele de partide din societăţile postcomuniste au trăsături care trebuie luate în considerare. probabil. căci ea poate cunoaşte modificări substanţiale chiar pe durata mandatului legislativ. dar nu absentă.nu s-a înregistrat în Europa centrală şi de est pînă în prezent decît într-o ţară şi 307 George Voicu. dar cu unele abateri totuşi faţă de modelul occidental în privinţa distribuţiei şi ponderii partidelor) Abia următoarele alegeri vor arăta. Sistemul de partide în România postcomunistă. deşi alunecoase. restructurări de la o etapă la alta. nr. Perspectiva holistă asupra partidelor capătă astfel justificare. odată cu trecerea timpului.234 Toate acestea fac să fie cumva prematur să vorbim de sisteme de partide în situaţia actuală a ţărilor central şi est-europene. la emergenţa unei structuri de ansamblu minimale. viaţa politică obligă fatalmente la organizare. Multipartidismul "pur". pare a fi deocamdată tipul sistemic dominant nu numai în România ci şi în alte ţări central-europene. deşi ea nu presupune în mod obligatoriu un sens normativ. semnificative: bipartidismul . "partid-balama". a cărui regulă e încă fluidă. Dar şi omisiunile sînt. reorganizări. situaţia rezultată din alegerile legislative din ţara noastră din 1992. Acestea sînt în plin proces de developare. adesea în vechea matrice constituţională revizuită sumar.în forma sa completă sau parţială (cu un al treilea partid mic. Oricum. desigur. Partidele intră. trăsătură pusă în evidenţă de numărul mare şi de identitatea doctrinală şi programatică discutabilă a formaţiunilor politice. cu sau fără voia lor. dar e de presupus .

Second Edition. unele riscuri.dacă-i putem spune aşa . Acţiunile unor organizaţii teroriste ca Fracţiunea Armatei Roşii (în RFG). 164.pentru înţelegerea destinului politic al lumii în care trăim. Schmitter. (Paris. Cunoaşterea fenomenului partizan originar şi a devenirii acestuia nu poate fi decît lămuritoare . observa cu sagacitate Georges Lavau. vizează tocmai slăbirea regimurilor democratice respective.prin dimensiunea comparativă implicită sau explicită . 308 Există deja o întreprindere ambiţioasă în acest sens: The New Democracy in Eastern Europe. şi uneori cu risc înalt” . 309 Philippe C. PUF. ETA (în Spania). Pericole şi dileme pentru democraţie. dar faptul este oportun şi necesar308. sau Acţiunea Directă (în Franţa) etc. Căci dacă dorim democraţia şi ştim în acelaşi timp că ea nu este o necesitate istorică implacabilă. aşa cum analiza structurală a partidelor are importanţă pentru funcţiile acestora. Propos hâtifs sur le risque démocratique. A analiza sistemul de partide dintr-o ţară care tocmai s-a eliberat de totalitarism comportă. cel puţin în ordinea judecăţilor de valoare. Démocratie. 1993). * * 310 * “Democraţia este o întreprindere cu risc.n. că “ea nu răspunde unei cerinţe funcţionale indispensabile a capitalismului. Dar. suspendarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. pe urmele lui S. . Şi chiar dacă asemenea organizaţii se nasc. 38. Lavau. prin natura sa. indiscutabil.. esenţial de efortul de a o construi. Pouvoirs. p. El se impune cu atît mai mult cu cît analiza holistă a partidelor este indispensabilă pentru formularea criteriilor de predicţie vizînd şansele de reuşită ale democraţiei în ţările din această parte a continentului.m. Aceasta deoarece. Reconstituirea genezei fenomenului partizan este deci dătătoare de seamă pentru condiţiile socio-politice care l-au creat. o democraţie se expune atacurilor celor care resping democraţia dar care nu se sfiiesc să-i utilizeze resursele într-un scop demolator. este necesară mai întîi o cunoaştere genetică şi . Party Systems and Political Cleavages (Eward Elgor. dar n-a durat decît pînă în 1993).235 pentru o scurtă etapă (Bulgaria de după alegerile din 1991. Huntington.anatomică a fenomenului partidist. no 52/1990). (unde . ceea ce este încă un indiciu de precaritate. p. a o cunoaşte ţine nemijlocit. “într-o societate care conţine inegalităţi sociale puternice. pentru a putea realiza acest lucru. şi nici nu corespunde vreunui imperativ etic ineluctabil al evoluţiei sociale”309. Polis. nr. 3/1994. 310 Georges Lavau. cum spune G.

ci şi Ungaria. nu numai România poate fi dată ca exemplu de acest ordin. p. aceste organizaţii pot provoca răvăşiri sociale dintre cele mai dezagreabile şi chiar tragice. demonstrează limpede că dacă o democraţie nu-şi asumă pînă la capăt regula jocului democrat. suspendarea sau diminuarea democraţiei. aceasta comportă riscuri pe care trebuie să ştim să le calculăm şi să le acceptăm cu discernămînt” 314. Dimpotrivă. p. printr-un paradox care nu este decît aparent. or acest lucru nu s-a produs. cu toate imperfecţiunile. este 311 312 Ibidem. ale regimului ei democratic. aceste organizaţii teroriste apar ca deosebit de slabe. Totuşi.V. Iugoslavia. Situaţia din România anilor ‘30. Ibidem. care.. tocmai în măsura în care regimurile democratice nu cedează acestei tentaţii şi în măsura în care opinia poate continua să se exprime liber (.. de asemenea cazul Indiei. aceasta nu echivalează nicidecum cu legitimarea lor. 42. de exemplu.folosind iarăşi cuvintele lui G. dezaprobate”312. Lavau “«n-ar trebui» să existe”313. 39. observă politologul francez cu multă îndreptăţire. acesta are multiple motive să restrîngă aria libertăţilor şi a drepturilor. “Dar.236 G. nu a consimţit decît pentru o scurtă durată (starea de urgenţă din anii 1975-1977) să renunţe la achiziţiile de ordin democratic obţinute după marea conflagraţie mondială. Polonia. Evident. indiscutabil numeroase. unde de-a lungul celor aproape cincizeci ani de existenţă s-au reunit destule raţiuni care să justifice. cînd regimul democratic s-a lăsat provocat şi a răspuns în consecinţă acţiunilor extremei drepte (asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu este un asemenea exemplu de răspuns nefericit). Pentru acea epocă. Este cazul. rupte de opinia publică. dar a le trata altfel decît democratic constituie o eroare politică ce poate avea consecinţe incalculabile. al Israelului.). Ibidem. Este. p. atunci ea va sucomba prima. la o adică. 313 314 . 40. Aceste două exemple demonstrează deci că pot exista democraţii chiar şi acolo unde . “Nu există aproape niciodată situaţii care să justifice excluderea democraţiei. perseverenţa în procedurile democratice este consolidantă pentru regimul democratic chiar şi acolo unde. Ibidem.) anumite extensii rău echilibrate ale democraţiei pot provoca dezordini”311. aparent.

237 de părere Lavau în concluzia studiului său. . Şi la o asemenea părere nu putem decît să subscriem.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful