Paralelism intre Sonet de Mihai Eminescu si Sonet de George Bacovia

Sonetele romantice se deosebesc cu mult de sonetele simboliste. Sonetul lui Bacovia face posibila nu o imbinare intre structura si tematica, asa cum se intampla in cazul sonetului eminescian, ci o completare la muzicalitatea conferita de estetica simbolista. Aspectul prozodic al sonetului Bacovian se imbina cu tematica simbolista. Bacovia nu respecta masura unitara a versurilor , iar repetarea unor cuvinte precum “noapte”, “casa”, “triste” accentueaza caracterul obsesiv al poeziei. Tema din sonetul eminescian este iubirea, dar o iubire neimplinita, dupa care poetul ravneste si sufera. Timpul este parca prins in vesnicie, “Sa stai visand la foc”, iar visul de iubire, dorul face ca timpul sa fie un prezent continuu, o neincetata dorinta. Suferinta eminesciana este foarte diferita de cea Bacoviana, Eminescu fiind rapus de melancolia unei iubiri neincepute, pe cand la Bacovia suferinta este o stare existentiala, o stare ce nu piere ci doar este sustinuta de cadrul obscur. In “Sonet” de Bacovia este ilustrata o lume in declin, in dezechilibru, atmosfera fiind una apasatoare, noaptea e “uda, grea”, incarcata de o materie lichida, mahalaua este invaluita in intuneric. Toate acestea sugereaza nu numai descompunerea unui cadru obositor ci si o destramare interioara, un suflet imprastiat in neant. “E-o noapte uda, grea, te-neci afara./Prin ceata - obosite, rosii, fara zare-/ Ard afumate, triste felinare,/ Ca intr-o crasma umeda, nmurdara.” Spatiul sufocant si inchis ramane “fara zare” adica fara scapare, fara o iesire, care tine prizioniera fiinta umana. La Bacovia, melancolia nu vine din lipsa unei persoane, a unei iubiri, a unor vise ce face fiinta sa aspire la absolutul clipei, ci dimpotriva ea se datoreaza cadrului dezolant, eul liric pierzand orice contact cu lumea din jur si adancindu-se in “bajbaiala” in intuneric. In poezia eminesciana atmosfera este incarcata si material datorita acelor ”grele picuri” ce accentueaza ideea de melancolie ce este traspusa intr-un timp continuu. „Dar si mai bine-i, cand afara-i zloata, Sa stai visand la foc, de somn sa picuri". In acest context se produce o stagnare a gandurilor, timpul prezent pare oprit si devenit „etern”. Trecutul insa este resimtit in fosnetul hartiei ce creaza o subtila imagine autidiva: „si tu citesti din roase plicuri”. Adancirea gandurilor in trecut pare fara cale de intoarcere, ca o ratacire temporala ce nu

a unei iubiri./ Sa stai visand la foc…”. In acest context se produce o stagnare a gandurilor. Tema din sonetul eminescian este iubirea. “Sa stai visand la foc”. iubirea pierduta nefiind recuperata. Timpul este parca prins in vesnicie. Toate acestea sugereaza nu numai descompunerea unui cadru obositor ci si o destramare interioara. mahalaua este invaluita in intuneric. Timpul trait este imbinat cu timpul mitic: „Visez la basmul vechi al zanei Dochii”. iar visul de iubire. Materia inconjuratoare impune visarea romantica. „Mainile reci” accentueaza imposibilitatea unei apropieri fizice. fara o iesire. sau cadrul interior este la Eminescu un prilej de visare. un cadru perfect al interiorizarii: „Dar si mai bine-i cand afara-i zloata. pe cand la Bacovia este motivul pentru care eul se adanceste in angoasa si frig. “Eo noapte uda. . Aparitia iubitei este ca o continuare a visului de dragoste ce ilustreaza imaginea iubitei pierdute. te-neci afara. La Bacovia. o neincetata dorinta. un suflet imprastiat in neant. de somn sa picuri"./ Ca intr-o crasma umeda. in dezechilibru. timpul prezent pare oprit si devenit „etern”. fara zare-/ Ard afumate. incarcata de o materie lichida. dupa care poetul ravneste si sufera. nmurdara. a unor vise ce face fiinta sa aspire la absolutul clipei.” Spatiul sufocant si inchis ramane “fara zare” adica fara scapare. dar o iubire neimplinita. Sa stai visand la foc. Incaperea . Eminescu fiind rapus de melancolia unei iubiri neincepute. melancolia nu vine din lipsa unei persoane. atmosfera fiind una apasatoare.mai poate fi redresata. care tine prizioniera fiinta umana. dorul face ca timpul sa fie un prezent continuu. Acesta prezenta este una feerica. „Dar si mai bine-i. o stare ce nu piere ci doar este sustinuta de cadrul obscur. ci dimpotriva ea se datoreaza cadrului dezolant. rosii. pe cand la Bacovia suferinta este o stare existentiala. triste felinare. grea”. iubita fiind o proiectie a trecutului. eul liric pierzand orice contact cu lumea din jur si adancindu-se in “bajbaiala” in intuneric. grea.obosite. trecutul insa este resimtit in fosnetul hartiei ce creaza o subtila imagine autidiva: „si tu citesti din roase plicuri”. Suferinta eminesciana este foarte diferita de cea bacoviana. noaptea e “uda. In poezia eminesciana atmosfera este incarcata si material datorita acelor ”grele picuri” ce accentueaza ideea de melancolie ce este traspusa intr-un timp continuu. In “Sonet” de Bacovia este ilustrata o lume in declin./Prin ceata . cand afara-i zloata.

iubita fiind o proiectie a trecutului. Incaperea .Adancirea gandurilor in trecut pare fara cale de intoarcere. luceferii si luna). La Bacovi ase mai produce si ruperea de normal de ordine si firesc. La el natura indeplineste mai multe roluri: este cadru prielnic. pe cand la Bacovia este motivul pentru care eul se adanceste in angoasa si frig. Materia inconjuratoare impune visarea romantica. au asociat dragostea cu moartea. Mihai Eminescu imprumuta de la poetul francez Lamartine motivul lacului. iubirea pierduta nefiind recuperata. Ca atare. surprinzand toate aspectele ei au fost poetii romantici. Daca scriitorii clasici aveau ca model cuplul adamic. Tema iubirii este cea mai des intalnita tema in literatura lumii. favorabil cuplului erotic. ca simbol al regenerarii permanente spirituale. Pentru ei iubirea nu mai este proiectata in absolut. noaptea. cadrul rustic. cu atat mai mult in poezia lirica. lacul. Simbolistii. ca o ratacire temporala ce nu mai poate fi redresata. In Sonetul bacovian simbolurile dominante sunt cele ale mortii. nu este o noutate faptul ca Mihai Eminescu a perceput iubirea ca un sentiment intemeietor. si nu mai tac din gura” se ajunge la o „metafora a caderii”. romanticii isi imaginau cuplul uman intr-o concordanta perfecta cu ritmurile lumii cosmice. „Mainile reci” accentueaza imposibilitatea unei apropieri fizice. care creaza o atmosfera misterioasa. Cei care au nuantat poezia iubirii. sau cadrul interior este la Eminescu un prilej de visare. Elemente acvatice: izvoarele. Un alt element acvatic intalnit la Eminescu este . visatori si cautatori ai absolutului si in plan sentimental. Acesta prezenta este una feerica. recad. ca un mit fundamental al poeziei orale si culte.un alt element acvatic. Relinarele rosii exprima calatoria spre o alta lume pe care poetul refuza sa o accepte. Timpul trait este imbinat cu timpul mitic: „Visez la basmul vechi al zanei Dochii”. un cadru perfect al interiorizarii: „Dar si mai bine-i cand afara-i zloata. iar visul se amesteca cu betia./ Sa stai visand la foc…”. ci este traita ca un sentiment bolnavicios si condamnat esecului. ca poeti ai orasului si ai materiei in descompunere. Eminescu selecteaza din natura anumite elemente pe care le foloseste in poezia iubirii: elemente cosmice (cum sunt stelele. un loc inafara civilizatiei asa cum este prezentata in idile. Mihai Eminescu nu a fost pastelist. unde echilibrul este inexistent. ocrotitor. Prin versul „Si cad. ci percepe natura din perspectiva romanticului. Aparitia iubitei este ca o continuare a visului de dragoste ce ilustreaza imaginea iubitei pierdute.

Sub un salcam. ferestre inchise./ Stelele nasc umezi pe bolta senina. cel mult. George Bacovia este complet diferit de perceptia romanticillor. / Ma cunosteau vecinii toti. de tonalitatea sentimentului si de imaginea inbitei. pe stresini de lemn.” (“Pe langa plopii fara sot”). ci este traiata ca un sentiment maladiv. anumiti copaci sacri cum ar fi: teiul. . plopi insingurati. m-astepti tu pe mine!/ Luna pe cer trece-asa sfanta si clara.// Si surazand vom adormi sub inaltul./ Vechiul salcam…” (“Sara pe deal”) In functie de aceste elemente.”(“In gradina”). Sentimentul eroticului apartine de trecut si de aici apare regretul. Natura este saracacioasa si urbana reprezentata prin starzi pustii. poezia de dragoste a lui Mihai Eminescu ia infatisarea atat a idilelor cat si elegiilor erotice. anemic si condamnat fatalmente la esec./ Turmele-l urc. romanta.// Stresine vechi casele-n luna ridica. padure. Chipul iubitei se schimba. / O lume toata-ntelegea./ Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara. salcamul: “Sara pe deal buciumul suna cu jale. Dragostea nu mai este proiectata ca idealitate./ Tu nu m-ai inteles./ Tu nu m-ai cunoscut. locul odihnei vesnice. O alta deosebire esentiala fata de1 conceptia romanticilor consta in faptul ca nicodata iubirea nu este prezentata in concordanta cu o natura complice. / Si te privesc nepasator / C-un rece ochi de mort. singuratatea: “Pe langa plopii fara sot / Adesea am trecut. nu a caricaturizat-o. / Scartaie toamna din crengi ostenite. In a doua perioada a vietii sale. situata inafara satului. nostalgia. cantec. Mai sunt folosite elemante terestre reprezentate prin codru./ Apele plang clar izvorand in fantane. draga. poeziile lui capata o tonalitate trista si se apropie de elegia erotica./ Scartaie-n vant cumpana de la fantana. / Si frunzele cad ca un sinistru semn / In linistea gradinii adormite. Ea poate fi asociata cu infinitul.// La geamul tau ce starlucea / Privii atat de des. // Caci azi le semeni tuturor / La umblat si la port.// Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga.” (“Pe langa plopii fara sot”)./ Pieptul de dor. plopul. / O palida fata cu gesturi grabite / Asteapta pe noul amor…/ Pe cand discordant si infiorator. fruntea de ganduri ti-e plina./ Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti de draga. Mihai Eminescu nu a blamat femeia. ca forma a perfectiunii. stelele scapara-n cale.fantana care are cumpana. de prezenta sau absenta lor in natura. orcotitoare: “Pe garduri batrane. a regretat faptul ca nu a fost capabila sa aprinda candela iubirii pe pamanat: “Si noaptea candela s-aprinzi / Iubirii pe pamanat.

Intrega lume este vazuta ca intr-un vast “cimitir”. ca si “Sonetele” lei Mihai Eminescu. Este pentru prima daca cand din lumea bacoviana. / De parca ninge-n cimitir. uneori. Caderea perpetua a ploii este asociata ideii sfarsitului lumii.albul. foloseste motivul toamnei si al ploii. / Iubita canta la clavir. / Si ninge ca-ntr-un cimitir. dezolate. iar stralucirea torida a soarelui de vara descompune materia vie. si tremurand / Pe umeri pletele-i resfir…/ Afara targul sta pustiu. Dar toamna nu mai este un anotimp familiar. derivat de la verbul esential in viata sufleteasca a omului. Este textul liric al distantelor comprimate intre indragostiti si unul demn sa figureze intr-o antologie ideala a poeziei universale dedicate sentimentului etern al iubirii. rosul- . Toamana si iarna produc depresii.”(“Plumb”). cazute greu inspre pamant (“Plumb”) sau unde poetul asculta cum “geme” sentimentul lui “defunet”(“Amurg de toamna”). poemul “Decembre” reprezinta o surprinzatoare exceptie. Dar stihia alba nu e dezlantuita. ori amorul “carbonizat” abia mai “fumega”(“Negru”) canta “la clavir” marsuri funebre. provacand nevroze si. chiar delirul: “Afara ninge parapadind./ Si geme greu ca in delir…// Si plang si eu. configurand un univers al degradarii generale: “Primavara…/ O pictura parfumata cu vibrari de violet. se desfasoara un ritual erotic.” (“Nevroza”). Astfel. bolnava. nici un prilej de intimitate si de placute aduceri-aminte. avand aripile “de plumb”. Femeia este definita exclusiv prin acest apelativ deloc stereotip. diluviului apocaliptic. primavara are culori prea stridente. chiar maladive. ca si nimbul imaculat al zapezii care cade neincetat. Bacovia nu-i percepe in mod dramatic efectele si nici nu-i genereaza obisnuinta angoasa. / Si flori de plumb si funerar vestmant-/ Stau singur in cavou…si era vant…/ Si scartaiau coroanele de plumb. in care protagonistii se apropie din ce in ce mai mult unul de altul.// El plange si-a cazut pe clape. / Si targul sta intunecat. iubita “palida”. Peisajele imaginate de simbolisti sunt pustii. pentru ca se simte de adapost. ci un cadru propice starilor depresive. In universul bacovian unde amorul este “intors” cu fata catre moarte. “Dormeau adanc sicriele de plumb. facand loc culorilor luminoase. “Decembre” imbraca lumea in haina de nea si “ninge” intruna ca in “Pastelurile” lui Vasile Alecsandri. lugubre. inconjurati de luminile si imbrele odaii. pana la ingemanarea dufletelor. cenusiul obsedant a disparut.George Bacovia. ocrotit de atmosfera intima din odaia iubitei. Barbatul este cel care indeamna si are toata initiativa condensata in energia unui sentiment impartasit.”(“Nervi de toamna”). sau G. femeia este cea care indeplineste cu discreta fervoare dorintele omului iubit. cu sanul “mai lasat” (“Cuptor”).

. Bacovia a descoperit profunzinea simplitatii in felul cum rosteste eterna poveste a iubirii. al vietii. de obicei nuanta sangelui scurs. pe care este in stare sa il imblanzeasca. niciodata identica pentru cei care traiesc clipa ei unica din plin. dar mai ales un poet simbolist isi creaza palet alui de culori. devine. anulandu-i efectele dezagreabile pentru fiinte. mereu aceeasi cand se incheie. in dezacord cu gerul de afara. G. a nevrozei datorate unei excitatii vizuale extreme. dupa semnificatia starilor de spirit carora le sunt asociate. Dar nu sugereaza cromaticul. Rosul. a violentei. in poemul “Decembre”. implicit. culoarea combustiei interioare. Fiecare artist. ci arderea sufleteasca a cuplului.simbalizand triumful iubirii si.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful