P. 1
Educatie si Initiere

Educatie si Initiere

|Views: 300|Likes:
Published by Florin Munteanu
A medita înseamnă a explora, din diferite perspective o idee, un cuvânt, o noţiune, un gând... A rafina şi distila continuu, până la esenţă, impresiile şi cunoştinţele acumulate despre un anume subiect. A ieşi din tipare, a găsi valenţe noi şi a le aşeza în cele din urmă, ca esenţe, într-o matrice universală a înţelesurilor corecte şi juste, a însuşi Logosului.
A medita înseamnă a explora, din diferite perspective o idee, un cuvânt, o noţiune, un gând... A rafina şi distila continuu, până la esenţă, impresiile şi cunoştinţele acumulate despre un anume subiect. A ieşi din tipare, a găsi valenţe noi şi a le aşeza în cele din urmă, ca esenţe, într-o matrice universală a înţelesurilor corecte şi juste, a însuşi Logosului.

More info:

Published by: Florin Munteanu on Oct 28, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

09/21/2014

pdf

text

original

ROSTUL INIŢIERII

Dr. Florin Munteanu
membru al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România florin_i_munteanu@yahoo.com www.netlog.com/eu_complexity

Ştiinţa Ocultă. Sensul de ocult utilizat de Steiner în cartea Ştiinţa Ocultă este în consonanţă cu cel definit de Goethe ce caută să desluşească acele „taine evidente“ existente în fenomenele din natură. Obiectul de studiu este acel „tainic“ ce rămâne în aceste fenomene, “neevident atunci când ele sunt percepute numai prin simţuri şi cu raţiunea legată de simţuri” . Se postulează astfel că, pe langă o vedere sensibilă (cea legată nemijlocit de simţuri) şi o vedere inteligibilă (a raţiunii), mai este o vedere, cea de a treia, căreia i s-a dat numele de vedere suprasensibilă. Formarea acestei vederi, structurarea metodologiei specifice, explorarea realităţilor astfel revelate formează în fond obiectul Ştiinţei Oculte. Din această perspectivă se poate spune că este o abordare complementară ştiinţei clasice. Orice om de “ştiinţă se foloseşte de anumite instrumente şi metode. El îşi construieşte uneltele prin prelucrarea materialului oferit de natură . Modul de cunoaştere suprasensibilă se foloseşte şi el de un instrument. Numai că acesta este însuşi omul. Dar şi acest instrument trebuie mai întâi ajustat pentru cercetarea superioară. În el trebuie transformate capacităţile şi forţele date de natură fără colaborarea omului în altele, superioare. Prin aceasta însuşi omul se poate face instrument pentru cercetarea lumii suprasensibile”. (citat din R. Steiner, Ştiinţele Oculte) Cunoaşterea suprasensibilă, Ştiinţă Ocultă, are nevoie ca temelie de o ascuţită capacitate de judecată, o minte antrenată, capabilă să discearnă între Imaginaţie şi Intuiţie, între Himeră şi Posibil, între dorinţă şi realitate suprasensibilă. Există tendinţa multor “experţi” în ştiinţe oculte sau în diferite forme de studiu ale spiritualităţii orientale, de a neglija partea raţională, uneori chiar de a o incrimina, de a o defini ca şi obstacol în calea progresului individului. Ar trebui să medităm asupra acestui subiect. A medita înseamnă a explora, din diferite perspective o idee, un cuvânt, o noţiune, un gând... A rafina şi distila continuu, până la esenţă, impresiile şi cunoştinţele acumulate despre un anume subiect. A ieşi din tipare, a găsi valenţe noi şi a le aşeza în cele din urmă, ca esenţe, într-o matrice universală a înţelesurilor corecte şi juste, a însuşi Logosului.

Cuvântul – entitate vie ce se naşte, trăieşte şi moare... odată cu trasformarea individului şi a Lumii
...Omul este un organism, care transformă diferite forme ale forţei în forţă a gândului, un organism pe care îl menţinem în activitate cu ajutorul a ceea ce numim hrană şi cu ajutorul căruia producem ceea ce numim gânduri. Ce proces chimic minunat este acela care a putut să transforme o simplă cantitate de hrană în divina tragedie a unui Hamlet
Rudolf Steiner Creştinismul ca fapt mistic şi misteriile Antichităţii

1

Cuvântul poate fi doar o simplă etichetă, o înlănţuire de sunete (vibraţii) care poate trezi atenţia dar nu obligatoriu şi pune în mişcare acel mecanism subtil al minţii prin care simţim că: am înţeles! Dacă pronunţăm cuvântul DERIVATĂ sau TENSOR putem fi siguri că s-au mişcat corzile vocale, că acestea la rândul lor au mişcat aerul prin care sunetele produse se propagă până la urechea unui alt om care va auzi .... DERIVATĂ sau va auzi... TENSOR. Problema este că, fără şcoală, fără un efort de înţelegere şi fixare a unor concepte şi noţiuni, aceste cuvinte nu trezesc celui ce le aude nici un înţeles, nici o semnificaţie. În spatele cuvintelor se află însă întotdeauna un sens, un înţeles ce aşteaptă să fie descoperit! Aşa cum spunea încă din antichitate Aristotel: ”într-o discuţie nu este posibil să aducem lucrurile însăşi, ci trebuie să ne folosim în locul lor de cuvintele pe care le simbolizează. Astfel, noi credem că ceea ce este valabil pentru cuvinte este valabil şi pentru lucruri” Şi când acele lucruri sunt concrete şi palpabile, problema pare mai simplă. Dar ce ne facem cu acea categorie de lucruri inexprimabile pentru care nu se pot crea cuvinte? Căci aşa cum remarca şi Platon:”multe vedem cu ajutorul intelectului pentru care ne lipsesc semnele vocale”. Cuvintele servesc să fixeze ideile, dar odată ideea sesizată nu este nevoie să te gândeşti la cuvinte. “O, cât aş dori să vorbesc cu cineva care a incetat să se gândească la cuvinte!” se plângea un mare gânditor al Chinei antice: Tshuang-Tse. Aidoma multor lucruri din realitatea vieţii, cuvântul poate fi văzut ca o “entitate vie” care se naşte, trăieşte şi moare, aidoma oricărei fiinţe! Ştiinţe Oculte Ocult… Ascuns…. Enigmatic… Tainic…. Misterios…. Discret….. Neştiut… Necunoscut … Neînţeles… Luat fiecare cuvânt în parte nu putem spune că ar fi bun nici rău, favorabil sau distructiv... Problema este “culoarea” pe care o adăugăm cuvântului, sensul pe care îl utilizăm în frază, intenţionalitatea celui ce foloseşte la un moment această noţiune... Se poate identifica o bifurcaţie de atitudine, de abordare, faţă de sensurile asociate cuvintelor de mai sus: - tainic... ceva ce invită la a fi descoperit, trimite spre ascultător un “parfum” exotic ce incită la căutare, declanşează emoţii şi blochează orice reprezentare, căci implicit, într-un loc tainic nu ştii la ce să te aştepţi, ce se poate ascunde acolo... este o chemare profundă din însăşi “inima” lucrului sau locului – ce poate fi chiar la “vedere”- ce işi trimite mesagerii, generează indicii, tocmai pentru a stimula căutarea şi a da onorurile cuvenite celui ce le descoperă înţelesurile, tainele, înlătură misterul... Este chemarea străbunilor, chemarea neamului, chemarea către Lumină.... - ascuns... ce implică o cunoaştere şi apoi o ocultare intenţionată ...Există ceva cunoscut de cineva ce trebuie dosit, ţinut ascuns, de nevăzut, de necunoscut pentru altcineva. Aici am putea vorbi de o intenţie a unei persoane, a unei clase sociale, fie pentru a se feri de ruşine, de ridicol, de oprobiul public, fie pentru a-şi păstra privilegiul lucrului cunoscut. (ascund o gafă, ascund un adulter, ascund o comoară) Trebuie doar sa fim atenţi! Sensul dat de Steiner cuvântului ocult- ocultat este legat de prima abordare, de schiţarea unei lumi ce a existat şi există, dar care nu este încă vizibilă. Ea devine vizibilă printr-o anumită CUNOAŞTERE, printr-o anumită pregătire. Ea nu este ascunsă cu un scop uman, cu dorinţa de a fi utilizată de o minoritate de iniţiaţi! Ea este acolo dinainte de timpuri şi aşteaptă ca omul să se dezvolte senzitiv, raţional şi apoi spiritual pentru a o putea privi, înţelege şi utiliza ca atare. Steiner, prin întreaga sa operă inspirată de studiul amănunţit al scrierilor lumii, dar şi al dezvoltării propriei sale vederi spirituale, nu face decât să ridice valul de pe o Realitate pe care însăşi nivelul nostru de dezvoltare o Ocultează! Întreaga sa muncă este pentru a aduce OMUL la LUMINĂ ... nu pentru a-l ţine în întunericul unei secte.

2

În mod obişnuit, ca structură biofizică, biochimică, funcţională, omul este un mamifer. Are o structură endosomatică specifică şi o postură bipedă ce îi conferă o seamă de proprietăţi şi implicit capacităţi de manifestare. Degetul opozabil este esenţial de exemplu, căci oferă mâinii o capacitate deosebită de manevrare a obiectelor, mergând până la perfecţiunea unui bijutier, a unui sculptor, pictor sau balerin (ar fi fost cu totul altă evoluţie dacă omul ar fi avut ...copite, nu). Omul interacţionează cu mediul în mod normal prin cele 5 simţuri de bază, prin care îşi culege, încă din primele zile de viaţă informaţia necesară, legată de supravieţuire şi reproducere. Lumea văzută prin simţuri este o lume extrem de săracă. Fiecare simţ nu este decât o mică ...mică fereastră prin care se străvede, deformat, o părticică din Univers. Această primă vedere- VEDEREA SENSIBILĂ- este poarta de acces a omuluianimal, a omului fără şcoală, ce recunoaşte lumina şi întunericul, aude şi recunoaşte anumite sunete, simte şi recunoaşte anumite mirosuri, deosebeşte o mângâiere de o palmă primită... Prin această vedere, va ajunge să cunoască lumea dintr-o perspectivă senzorială, bazală, şi să o împartă (în două sertare....cele plăcute (la gust, la pipăit, la miros...) şi ....cele neplăcute (la gust, la pipăit, la miros...)). Apoi, dintr-un instinct la fel de bazal, va căuta să maximizeze pentru EL cele plăcute şi să le evite pe cele neplăcute ( tot pentru EL)... Se creează astfel diferenţe inerente căci, pentru unul, gustul unei omide mari şi păroase poate stârni fiori de plăcere gastronomică pentru altul ... Pentru omul a cărui conştienţă este determinată exclusiv de vederea sensibilă o mare parte din realitate este OCULTATĂ... Străpungerea a venit de la o a doua vedere, ce nu se mai bazează pe simţuri, deşi se foloseşte de acestea VEDEREA INTELIGIBILĂ, vederea Minţii. Capacitatea de a reţine imaginea unui obiect în Minte şi de a o putea analiza în absenţa stimulului, a obiectului vizualizat iniţial, a permis OMULUI (şi după cum ştim până acum doar Omului ca fiinţă vie a acestei planete) să reconstruiască o imagine despre Realitate, dincolo de cea pe care simţurile, fără a fi rele sau bune, o limitau. Din deducţii şi experimente, din observaţii şi formalizarea conceptuală, matematică, logică, au fost aduse la lumină (dez-ocultate ca să zicem aşa ) o serie de fenomene, procese şi proprietăţi ce au întregit infinit mai mult capacitatea Omului de a reflecta senzorial universul în care este scufundat... Pentru a obţine Vederea Inteligibilă, omul are nevoie de educaţie, de şcoală. Există însă şi o altă Realitate mult mai profundă, o Lume Spirituală ascunsă atât simţurilor cât şi raţiunii pentru a cărei cunoaştere este necesar un “ochi special” capabil să ne dea o vedere spirituală (vedere duhovnicească). Ori, tocmai pentru a obţine această vedere este necesară o cu totul altă abordare, o cu totul altă structurare a însăşi vieţii noastre, a atenţiei, a atitudinilor... În ansamblu, această “şcoală” are drept scop INIŢIEREA. Un posibil drum spre iniţiere este descris de Steiner în întreaga sa lucrare lăsată moştenire umanităţii, iar ca punct de plecare putem alege una din cărţi: Ştiinţele Oculte. Dificultatea unui punct de plecare Pentru abordarea drumului către INIŢIERE, sunt necesare câteva considerente de bază, admise ca şi CREDINŢE (în sensul acceptării lor ca fiind Adevărate, fără a cere la acest nivel vreo dovadă): - există o Conştiinţă Universală (C.U.), o sursă ce generează continuu întreaga Realitate, C.U. cunoscută sub diferite denumiri: Dumnezeu, Marele Arhitect al Universului; - Omenirea are O Menire, aceea de a participa coerent şi conştient la continua lucrare a lui Dumnezeu, lucrare dedicată dezvoltării spirituale (îndumnezeirii); - OMUL, „celulă” a Omenirii, conţine în sine o Scânteie Divină aflată în stare latentă care, prin iniţiere, prin cultivare şi „hrănire adecvată” (viaţă înduhovnicită) poate naşte şi dezvolta acea proprietate rară numită: vedere suprasensibilă (duhovnicească), proprietate ce-l transformă pe om din „luminat” în „iluminat”, făcându-l părtaş conştient al Marii Lucrări a Marelui Arhitect al Universului

3

- Evoluţia omului, deşi cunoaşte „pulsaţii”, „anotimpuri”, este strict orientată către atingerea iluminării, către intrarea acestuia, în cunoştinţă de cauză şi prin liberă voinţă, într-o dimensiune spirituală Universală; deci iniţierea nu este o „favoare” şi nici un „drept” ci o etapă naturală în evoluţia unui om, un prag ce desparte Omul de Animal, o primă treaptă în dezvoltarea sa spirituală, - Omul este o fiinţă dotată cu raţiune şi liber arbitru, fapt pentru care, la nivel individual, afirmaţiile de mai sus pot să fie negate. Pentru a accepta mai uşor, ca adevăr profund, cele de mai sus, un prim punct de plecare poate fi conştientizarea, pe de-o parte: - a modului în care a fost definit de-alungul istoriei Omul şi Menirea sa şi, pe de altă parte, - diferenţele dintre Vederea Sensibilă, Vederea Inteligibilă şi Vederea/Contemplarea duhovnicească. 1. Omul ca parte a Omenirii ce are o Menire Cunoaşterea Naturii, a fiinţelor şi a Omului însuşi sunt activităţile fundamentale ale individului prin care se dezvoltă intelectual, afectiv şi spiritual, până la nivelul în care Creaţia, şi prin aceasta Creatorul însuşi, devin inteligibile. Putem afirma că Viaţa este valoare absolută iar înţelegerea şi asumarea acestui adevăr dă sensul dezvoltării Viului în general şi al Omului în mod special. De aceea viaţa e sacră, iar omul, prin conştiinţa sa, un summum al devenirii, girantul prezervării tuturor formelor de viaţă. Devenind un creator conştient de lumi, omul se îndumnezeieşte. De aici rezultă şi responsabilitatea omului, ca o primă si unică entitate spiritualizată, pentru crearea conştientă a condiţiilor propice protejării, întreţinerii şi dezvoltării vieţii pe Pământ.1 Prin Cunoaştere, Omul se trezeşte spiritual şi în final îşi asumă rolul de “interfaţă” între lumea sensibilă şi cea inteligibilă, între potenţialitate şi istorie. Iată cum apare în cărţile sfinte creştine Rolul Omului, văzut ca element central al creaţiei Divine: Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “Dumnezeu l-a introdus între făpturi, ca cel din urmă pe Om, care este peste toate, ca un laborator ce ţine şi leagă toate la un loc, ca o legătură naturală ce mijloceşte prin părţile sale între extremităţile universului şi aduce în sine la unitate cele despărţite după fire printr-o mare distanţă”. Şi tot din cărţile de teologie aflăm că: “ Dumnezeu a rânduit ca omul să facă arătată prin sine marea taină a ţintei dumnezeieşti: unirea armonioasă a extremităţilor din făpturi, între ele, unire ce înaintează în sus şi pe rând, de la cele imediate la cele mai îndepărtate şi de la cele mai de jos la cele mai înalte, sfârşindu-se în Dumnezeu” 2 El trebuia ca, “prin cunoaşterea şi contemplarea raţiunilor din lucruri şi prin iubire, să unifice creaţia sensibilă, iar apoi să unească cele sensibile cu cele inteligibile” 3 Atât antichitatea greco-romană, cât şi cea orientală, vor rămâne centrate pe teza: ,,Cunoaşte-te pe tine însuţi şi, astfel, vei cunoaşte Lumea". Omul, el însuşi parte şi întreg în acelaşi timp, arhem şi nu sistem după cum afirmă în ortofizică Mihai Drăgănescu, devine punctul de intersecţie dintre lumea fizică şi cea metafizică. ,,Omul - se spune în Zohar - este în acelaşi timp concluzia şi punctul culminant al creaţiunii. De aceea este el creat în a şaptea zi. De îndată ce a apărut omul, totul a fost desăvârşit, lumea de sus şi lumea de jos, căci totul este cuprins în om, el reuneşte toate formele.”
1 2

Ecosofia, Toma George Maiorescu Ambigua, 106,pag 91,1305B, CG 1305C 3 Terapeutica bolilor spirituale, Jean-Clasude Larche, Ed Sophia, 2001

4

De la Pico della Mirandola, pentru care ,,Omul este verigă de legătură a întregii naturi şi o esenţă formată din toate sevele ei, de aceea cel ce se cunoaşte pe sine cunoaşte prin sine totul" - şi până la Brâncuşi, trec secole, dar esenţa rămâne identică. ,,Nu mai avem - scrie marele sculptor - nici un acces la spiritul lumii, poate fiindcă nu-l căutăm; însă trupul omenesc nu este nici el diferit de spiritul universului". Şi Rudolf Steiner afirmă că “Omul se situează la Mijloc, între Dumnezeu şi animal”. Deşi uneori într-o manieră mai dificil de citit şi interpretat, într-un limbaj arhaic, şi alteori cu o claritate de excepţie, toate textele de mai sus subliniează, din perspective diferite şi din epoci diferite unul şi acelaşi lucru: rolul Omului ca fiinţă gânditoare, ca “retortă” în care se sintetizează reflectarea conştientă a Creaţiei făcând posibilă, de la un anume nivel de dezvoltare, sesizarea Creatorului. Trebuie remarcat că de fiecare dată demersul a fost filozofic, bazat pe texte revelate şi rafinări recursive ale expresiei formale (structurale) a unor trăiri cu totul speciale: stări de conştiinţă modificată declanşate de rugăciuni, meditaţii, practici şamanice etc. Deşi a pornit pe un alt drum, cel de a face inteligibilă costrucţia Naturii, ştiinţa a ajuns azi şi ea în faţa unei noi viziuni asupra Universului, bazată pe fizica cuantică, pe studiul Conştiinţei şi al ştiinţei Minţii sfârşind în a defini, doar cu alte cuvinte, aceeaşi viziune privind natura şi rolul Omului cu cea desprinsă din învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Astfel se spune că Omul, văzut ca fiinţă dotată cu conştiinţă este un Arhem şi din acest motiv nu poate fi redus pentru studiu şi înţelegerea naturii sale la un sistem. Printre proprietăţile esenţiale ale acestui arhem se defineşte introdeschiderea, interacţiune fenomenologică la nivelul ortoexistenţial, interacţiune prin care Omul conştient, aflat într-o stare de armonie specială (un echilibru între raţiune, suflet şi spirit) participă nemijlocit la stabilizarea “inelului lumii materiale”, adică la însăşi stabilitatea Universului. Astfel, prin cunoaştere şi asumare, prin dezvoltare individuală şi colectivă, Omul este cheia de boltă a stabilităţii cuantice a acestui Univers, realizându-şi prin aceasta menirea sa. Acest nivel de acţiune prin non-acţiune se poate atinge doar prin formarea Omului ca entitate de natură superioară (spirituală) şi nu ca simplu pion pe o masă de şah a unui sistem social, indiferent de sorginte. 2. De la Cunoaşterea Naturii la Cunoaşterea/Vederea lui Dumnezeu Să încercăm mai întâi să admitem abordarea teologică, caracterizată de creaţionism şi implicit de existenţa unei voinţe exterioare Universului măsurat şi analizat de ştiinţă. Să încercăm să extragem ideile esenţiale, să le ordonăm şi apoi să vedem cum s-ar putea transla această cunoaştere în limbaj ştiinţific. Din orice carte sfântă desprindem faptul că Universul nu este structurat la întâmplare. Cele văzute şi cele nevăzute, cele vii şi cele nevii, sunt aşa şi aici pentru că ele reprezintă “mediul inteligent” în care Dumnezeu şi-a “depozitat” creaţia pentru ca aceasta să se poată dezvolta SPIRITUAL. Universul, prin însăşi structura sa poate fi considerat un mediu ce incită la cunoaştere, la explorare şi înţelegere. Perceperea acestui Cadru dă şansa de a înţelege rolul apariţiei Viului şi în final al Omului. Cunoaşterea, de la un anume nivel, încetează să mai reflecte doar lumea sensibilă (cea aflată la îndemâna simţurilor) şi devine cea care aduce dovada existenţei lui Dumnezeu. Din această perspectivă s-ar putea spune că o Cunoaştere ştiinţifică este doar o etapă în evoluţia Omului spre întâlnirea sa cu Creatorul, importantă de altfel căci asigură disciplinarea Minţii şi întărirea Eu-lui, o etapă orientată mai mult către Exterior, către Obiectiv, către funcţionarea Universului ca Mediu, ca Aparat şi nu ca Sens. Evagrie Ponticul spune explict că: “toate câte s-au creat s-au făcut pentru cunoaşterea lui Dumnezeu”. Prin OM materia se spiritualizează, se îndumnezeieşte.

5

Conştientizarea profunzimilor Lumii pare să fie “o menire” intrinsecă Omului, un har dar şi un scop. Prin însuşi actul cunoaşterii microcosmosului şi a macrocosmosului, omul devine conştient de Unitatea legilor ce îl compun, devine participant conştient la o evoluţie ce depăşeşte scara de timp şi spaţiu a unui individ. Această continuă dezvoltare intelectuală, ce generează modificări semnificative ale mediului, creează noi probleme ce provoacă mintea omului în a le rezolva. Astfel putem spune că, sub presiunea dorinţei sale de cunoaştere şi printr-un continuu lanţ de erori, Omul este provocat să se dezvolte continuu. Analizând cu atenţie istoria omenirii putem spune că principalul fruct al dezvoltării sale ştiinţifice se află în inteligibilitatea mediului exterior Omului, într-o mai bună cunoaştere a legilor fizice şi chimice ce stau la baza proceselor şi fenomenelor naturale, de la scară subatomică la metagalaxii. Ceea ce pare însă să nu se fi dezvoltat aproape deloc este dimensiunea subiectivă a omului: reacţia sa emoţională, răspunsul la ispitele induse de mediul material în care este scufundat. Aceleaşi provocări aduse EU-lui, aceleaşi tentaţii către plăcere, către dorinţa de a avea, de a controla pe cei din jur, de a fi “rege” chiar şi peste un regat cu doar un membru, şi acela fiind partenerul de viaţă “acceptat de bună voie şi nesilit de nimeni”. Ce ne lipseşte oare pentru a înregistra o evoluţie asemănătoare celei tehnologice în natură psihologică a Omului? Sau altfel spus, ne lipseşte ceva? Evoluţia ştiinţei este o proprietate a însăşi structurii Universului exterior, reflectat de omenire ca organism colectiv în timp ce dezvoltarea sufletească şi spirituală este o problemă individuală. Fiecare trebuie să treacă prin toate pentru a trăi patima şi apoi a se despătimi, pentru a trăi păcatul şi apoi a dobândi calităţi spirituale. Altfel spus, am putea asemăna Universul însuşi cu o “şcoală” în care Omul evoluează spiritual. Pentru a înţelege mai bine OMUL şi a defini, din perspectiva ştiinţei secolului XXI nevoile sale, este important de analizat dacă această cunoaştere a lumii sensibile este singura formă de Cunoaştere. Ştiinţa ne-a demonstrat că lumea este Inteligibilă, este guvernată de principii şi legi, având forme diferite în raport cu scara de timp şi de spaţiu la care se referă... Putem Trăi inteacţiunea cu Sensibilul şi putem înţelege prin dezvoltarea unor facultăţi de operare abstractă: “anatomia” şi “fiziologia” Universului. Geneza sa, scopul şi sensul evoluţiei sale ne scapă aşa cum ne scapă frumuseţea unei poezii din studiul, oricât de amănunţit al materiei din care este alcătuit Poetul. Putem înţelege sensul dat unei forme de către proiectant atunci când doreşte să realizeze o construcţie. Altfel spus, putem spune că înţelegem forma, natura materialelor şi modul de utilizare a unui arbore cotit, componentă principală a unui motor cu ardere internă. Îi ştim SCOPUL împachetat în MATERIE... Ştim practic şi recunoaştem după formă principalele piese componente ale lumii artificiale create de noi. Vedem un şurub şi ştim de ce este, ce face, cât poate rezista, dacă mai este bun etc... şi asta dintr-o singură privire. Este o formă de cunoaştere a creaţiei noastre, a creaţiei lumii de artefacte, a creaţiei secundare. Şi cu toată această cunoaştere ne minunăm de fiecare dată când ne uităm în natură. Câtă “risipă” de forme şi culori, de fiinţe cu sânge rece sau cald, sau fără sânge ... o forfotă de viaţă a cărui sens ne scapă... Este oare nevoie de o altă CUNOAŞTERE, de o altă vedere pentru a pătrunde sensurile lumii Vii, a VIEŢII însăşi? În spatele unei banale frunze se află un proces continuu de divizare celulară, astfel corelată în timp şi spaţiu, încât conservă proporţia acesteia, fapt ce permite recunoaşterea şi numirea ei ca “entitate” de sine stătătoare în cadrul speciei. Ce se ascunde însă în spatele acelei forme? Ce proprietăţi încă nevăzute se află conţinute intrinsec în forma acelei simple frunze? Unii spun că forma este răspunsul genetic?!

6

Alţii o adaptare la fluxuri energetice, o adaptare în sensul unei optimizări energo-materiale. Alţii spun că forma este o “literă” într-un alfabet sacru, prin care Divinitatea ne-a lăsat moştenire, însăşi geneza universului şi deci este la rându-i inteligibilă – dar utilizând o “altă Vedere” şi implicit dezvoltând o altă Cunoaştere. Considerând adevarată afirmaţia: Universul în întregul său este “o scriere”, putem spune că aceasta se poate revela doar celui ce a dobândit această “altă vedere”. Apare astfel problema unei forme noi de cunoaştere ce nu are legătură directă cu partea raţională prin care omul a înţeles în general Mediul anorganic şi biostructura ca părţi componente ale Naturii vizibile, ce se interrelează şi respectă anumite legi. Ce fel de cunoaştere este aceasta, ce dă sens vieţuitoarelor şi în final însuşi Omului? Este ea limitată doar la fiinţele tangibile sau mai există şi fiinţe nevăzute ? Chiar dacă înţelegem în amănunţime cum “stau” laolaltă atomii pentru a forma Sori şi Planete, galaxii sau roci, chiar dacă înţelegem în cele din urmă esenţa Viului ce animă aceeaşi lume de atomi şi molecule dându-i cu totul altă înfăţişare, alte proprietăţi şi chiar dacă, după eforturi de dezvoltare personală şi colectivă ajungem să înţelegem ce rol au fiinţele vii şi mai ales Omul în dinamica Universului, se mai naşte o dilemă: Toate acestea au fost create cu un anume scop profund ce defineşte firea fiecărui lucru şi a fiecărei fiinţe sau au apărut spontan, ca şi proces emergent de structurare în gradient, aşa cum postulează şi justifică ştiinţa prin studiile elaborate privind procesele de auto-organizare, inteligenţă artificială şi viaţă artificială? Şi dacă este aşa, dacă Universul are şi o parte Creată, cum putem cunoaşte Creatorul şi ingredientele primordiale din care e creată însăşi lumea pe care o descoperim cu greu? Este acea cunoaştere de aceeaşi natură cu cea raţională, ştiinţifică sau este o cunoaştere de cu totul altă natură, ce permite pătruderea în însăşi actul Creaţiei divine? Care din cele două teorii este cea adevărată: cea creaţionistă sau cea evolutionistă? Oare nu pot fi adevărate simultan, ca proiecţii ale unei realităţi mai profunde, dependente de un anume punct de vedere, aşa cum lumina este în acelaşi timp şi Undă şi Corpuscul în funcţie de natura experimentului, sau altfel spus în funcţie de “poziţia observatorului” care structurează, defineşte experimentul? Din învăţătura creştină identificăm mai multe mecanisme de cunoaştere, ce par să răspundă acelor puncte de vedere exprimate mai sus. Putem astfel vorbi astfel despre trei forme de cunoaştere: Cunoaştere ştiinţifică, o cunoaştere/contemplare duhovnicească şi o cunoaştere/ contemplare a lui Dumnezeu. Simplificând lucrurile am putea spune că ştiinţa a urmărit studiul Cadrului Exterior în care a apărut şi s-a dezvoltat Omul ca fiinţă biologică. Fizica şi chimia au permis prin intermediul matematicii înţelegerea substratului fizic atât la scară atomică cât şi la cea galactică. Ştiinţa s-a bazat pe o metodă specifică capabilă să identifice fără de tăgadă validitatea unor legi ale Materiei. Cu toate rezultatele remarcabile, ce au permis descifrarea până la un anumit nivel şi a structurilor biologice, demersul ştiinţific s-a poticnit când a încercat să înţeleagă natura intimă a Viului, şi mai ales esenţa profundă ce face ca Omul să fie diferit de celelalte vieţuitoare. Ştiinţa a reuşit să dea inteligibilitate unui univers perceput eminamente prin simţuri, să înţeleagă o seamă de invarianţi ce se ascund în spatele unui “univers sensibil”, reflectat primar şi deformat prin simţuri şi astfel generator de patimi şi ispite. Acest nivel de existenţă, cel al universului sensibil poate fi considerat a fi “locuit” de fiinţele necuvântătoare dar şi de omul primitiv, lipsit de educaţie raţională (în sensul în care o definim azi). Este un univers al lucrurilor şi faptelor “înţelese” deformat, metaforic sau pur şi doar numite. Rodul muncii de cercetare a naturii prin metoda oferită de ştiinţă a reuşit să filtreze deformările induse de simţuri, a adus în lumină aspecte ale realităţii ascunse simţurilor,

7

definind în ansamblu un Univers inteligibil, un ansamblu coerent de legi ale Naturii. Este nivelul de dezvoltare intelectuală în care Omul este capabil să înţeleagă materia şi să numească fiinţele, dincolo de “distorsiunile” induse de vederea sensibilă. Rezultatele obţinute prin înţelegerea sensibilului şi generalizarea lor in abstractul legilor, dau Omului şansa de a interacţiona inteligent cu Universul. Cunoaşterea ştiinţifică este cea care a urmărit înţelegerea naturii dincolo de proprietăţile Subiectului şi dincolo de o simplă întâmplare. De aceea a afirmat că studiază aspectele invariante ale lumii, cele ce au o natură Obiectivă (independentă de subiect) şi Reproductibilă (ce respectă legi cauzale). În acest demers empirico-teoretic, al unei continue ţesături între sensibil şi inteligibil, Omul a progresat enorm în a reflecta măreţia Universului din care face parte, exclamând de nenumărate ori: trebuie să fie ceva sau Cineva în spatele acestei teribile potriviri ce lasă loc fiinţării Vieţii şi apariţiei Inteligenţei capabile să înţeleagă şi să acţioneze creativ în spiritul legilor Universale. Cunoaşterea semnificaţiei profunde a fiinţelor văzute şi nevăzute din Univers necesită o altă VEDERE. Această cunoaştere/contemplare numită suprasensibilă, duhovnicească permite înţelegerea fiinţelor create, raţiunii existenţei lor şi se extinde de la fiinţele văzute şi la cele nevăzute ( mai este denumită şi cunoaştere Naturală) ... Iată ce putem desprinde pentru început, legat de această nouă vedere. Este realizată de om prin puterea lucrării sale, ajutat (luminat) de Duhul Sfânt . Are două niveluri: - cunoaşterea/contemplarea făpturilor trupeşti şi - cunoaşterea/contemplarea făpturilor nevăzute, netrupeşti şi inteligibile. Prin această vedere, “întreg cosmosul inteligibil se arată în întreg cosmosul vizibil în chip tainic, prin forme simbolice, celor ce pot să vadă şi astfel, cel sensibil există în cel inteligibil, simplificat în sensurile minţii... In acela se află aceasta, prin înţelesuri; iar în aceasta, acela, prin figuri, iar lucrarea lor e una, cum ar fi o roată în roată – Iezechiel. Dacă prin cele ce se văd , se privesc cele ce nu se văd, cu mult mai vârtos vor fi înţelese prin cele ce nu se văd cele ce se văd, de către cei ce au dobândit cunoaşterea/contemplarea naturală. Patimile şi obsesia trăirii plăcerilor oferite de lumea sensibilă blochează accesul la această vedere. Prin ea însă, omul dobândeşte o purtare cuvenită faţă de făpturi ca şi faţă de Dumnezeu dar şi adevărata cunoaştere a aproapelui său şi evident a cunoaşterii de sine..” 4 Cele de mai sus au încercat să structureze diferenţe specifice celor două forme de cunoaştere, atât de diferite între ele, atât ca intenţionalitate cât şi ca manieră de abordare: Cunoaşterea ştiinţifică şi cunoaşterea spirituală (duhovnicească). Prima este derivată din axiomatica inventată de OM. Este o construcţie logică, coerentă dar incompletă (vezi teorema de incompletitudine a lui Goedel), căci, dependent de numărul axiomelor alese se determină ceva corect formulat dar parţial Adevărat. Este un fel de VEDERE luminată de surse exterioare a unui om educat dar nu iniţiat. A doua CUNOAŞTERE este o vedere specială, prin care însuşi Universul se destăinuie. Cel ce are vedere duhovnicească am putea spune că are “aprinsă o lumină de natură nouă, nefizică”. El luminează cu aceasta obiectele asupra cărora îşi fixează atenţia (asemănătoare razei laser, necesară refacerii imaginii virtuale dintr-o hologramă) şi astfel el “vede” ceva ce Universul îi arată doar lui şi doar pentru nevoia desăvârşirii sale spirituale. Dincolo de cele două forme complementare de cunoaştere dobândite prin efortul de educaţie şi iniţiere a omului, înţelepciunea Sfinţilor Părinţi ai ortodoxiei ne îndrumă către o a treia formă de cunoaştere, cea mai subtilă: cunoaşterea /vederea lui Dumnezeu. Este o contemplare a sfintei treimi – ce presupune o cu totul altă VEDERE – dincolo de înţelesurile primite prin cunoaşterea naturală, a oricăror reprezentări şi gânduri... Este o cunoaştere care transcede toate modalităţile de cunoaştere omenească, care depăşeşte ”puterile şimţurilor şi
4

Terapeutica bolilor spirituale, Jean-Clasude Larche, Ed Sophia, 2001

8

ale minţii”. Nu se confundă cu lipsa totală de cunoaştere ştiinţifică sau naturală... căci “Dumnezeu este nu numai mai presus de orice cunoştinţă, dar este mai presus şi de neştiinţă”5... Aceasta este darul pe care omul îl primeşte de la Dumnezeu, în Hristos, prin Duhul Sfânt căci ea vine de la Dumnezeu prin Duhul Său, fiindcă “Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” . Nu se foloseşte nici o facultate de cunoaştere dobândită ci se revelează prin harul Duhului Sfânt. În această ipostază Omul nu “vede” nici cu “trupul” şi nici cu Mintea ci prin Duh. Aici, la acest nivel, “câştigăm mintea lui Hristos şi prin ea îl vedem pe Dumnezeu” 6 Cu toate că este de cu totul altă natură, “trebuie totuşi să admitem că facultăţile de cunoaştere ale Omului participă într-un anume fel la această formă superioară de cunoaştere căci harul dumnezeiesc nu produce iluminările conştiinţei dacă nu e cineva în stare să primească iluminarea prin puterea firească.”7 Această etapă de dezvoltare spirituală ce permite întâlnirea Creatorului cu făptura creată şi îndumnezeită prin voinţă proprie este poate cea mai dificilă dar şi cea care poate închide cu-adevărat o buclă peste Spaţii şi Timpuri, întregind şi îmbogăţind Logosul Însuşi. Drumul spre desăvârşire, spre mântuire se face deci prin continua educaţie şi iniţiere, forme de disciplinare a Eu-lui prin care acesta devine în cele din urmă, entitate conştientă în marea operă a lui Dumnezeu.

Bibliografie Rudolf Steiner - opere complete - http://www.spiritualrs.net/

5 6

Sfântul Maxim Mărturisitorul 133/p647/ Sfântul Simeon Noul teolog 158/p650 7 Terapeutica bolilor spirituale, Jean-Clasude Larche, Ed Sophia, 2001

9

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->