ANATOMIA OMULUI

Delimitări conceptuale: Definiţie: conceptul de Anatomie are un caracter universal, după cum reiese şi din definiţia elaborată de Fr. I. Rainer: “Anatomia este ştiinţa formei vii”. Deci Anatomia este aplicabilă ansamblului lumii vii, fiind ştiinţa care studiază forma şi structura organismelor vii. Există astfel o Anatomie a râmei, a broaştei, a plantelor şi a oricărei vieţuitoare, Anatomia Umană fiind acea ramură a Anatomiei destinată speciei umane. Anatomia omului este ştiinţa care are ca obiect de studiu forma, structura şi organizarea macroscopică a organismului uman. Originea termenului: Gr. Ana = prin, tomein = a tăia. Poziţia omului în natură: Omul aparţine regnului animal, gupului vertebratelor, subgrupului Mamiferelor, numindu-se ca specie Homo sapiens. Multă vreme s-a s-a considerat că omul este cea mai evoluată specie de pe planetă. Linne începea clasificarea lumii animale cu omul, clasificând apoi restul animalelor în funcţie de gradul de înrudire cu acesta, cu cât mai înrudite cu atât mai aproape. Numai la începutul anilor 1900, această idee se clatină, Osborn plasând pe cea mai înaltă treaptă a sistemului său de clasificare, ca cel mai evoluat grup, delfinii. Alţi autori încheie clasificarea cu Rozătoarele, considerând că cel mai evoluat grup de este cel care a generat cel mai mare număr de specii adaptate celor mai variate medii de viaţă. Pe de altă parte nici din punctul de vedere al Anatomiei Comparate omul nu poate fi considerat cea mai evoluată specie, ca urmare a faptului că în organizarea sa păstrează structuri arhaice (organizarea mâinii care reprezintă modelul iniţial de organizare al acestei structuri). În concluzie, din punct de vedere strict biologic (fără a face referiri psihologice sau sociologice), omul nu este cea mai evoluată specie de pe planetă (nici greutatea absolută a creierului şi nici numărul de circumvoluţiuni al acestuia neplasându-l pe poziţia supremă), dar ca specie aparţinătoare Mamiferelor este una dintre cele mai avansate produse ale evoluţiei lumii vii. Nivele de organizare şi integrare ale individului uman: a) Nivelul celular cuprinde celulele. Celula este unitatea structurală şi funcţională de organizare a materiei vii. b) Nivelul tisular cuprinde ţesuturile. c) Nivelul organelor aparţine Anatomiei. Organele sunt grupări de celule şi ţesuturi diferenţiate în vederea îndeplinirii unei anumite funcţii. d) Nivelul sistemic aparţine Anatomiei. Sistemele sunt grupări de organe care au aceeaşi structură, fiind alcătuite din acelaşi tip de ţesuturi. e) Nivelul aparatelor aparţine tot Anatomiei. Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principală comună, deşi structura lor morfo-histologică este diferită. Diferenţa dintre Sisteme şi Aparate rezidă în faptul că primul termen are un sens morfo – funcţional, în vreme ce Aparatele au o valoare funcţională. Spre exemplu, sistemul osos, totalitatea oaselor unui organism are o rezonanţă morfologică (os), în timp ce aparatul

1

locomotor, care este alcătuit din trei sisteme, osos, articular şi muscular, are un înţeles funcţional, fiind definit pe baza funcţiei pe care o îndeplineşte, anume locomoţia (mişcarea). f) Nivelul individual reprezintă organismul uman în ansamblu. g) Nivelul supraindividual aparţine Ecologiei, în cazul speciei umane putând fi suprapus într-o anumită măsură nivelului social.

TERMENI GENERALI DE ANATOMIA OMULUI
Poziţia anatomică reprezintă postura de referinţă în anatomia umană, fiind poziţia ortostatică cu membrele toracale paralele cu corpul, cu faţa palmară a acestora şi partea ventrală a corpului şi capului orientate înainte. Segmentele corpului uman Corpul uman poate fi divizat în 2 părţi: segmentul axial şi segmentul apendicular. Segmentul axial este format din cap, gât şi trunchi. Capul şi gâtul alcătuiesc extremitatea cefalică. Trunchiul este alcătuit din 3 segmente suprapuse: torace, abdomen şi pelvis. Segmentul apendicular este constituit din 2 perechi de membre cu funcţie primordială în locomoţie. Prima pereche – membrul superior, anterior, toracal; perechea a doua – membrul inferior, posterior, pelvian. Membrele au un segment proximal prin intermediul căruia se fixează de scheletul axial numit centură şi un segment distal sau membru liber. Membrul liber are trei segmente, numite diferit în funcţie de membru. La membrul superior se disting braţul, antebraţul şi mâna, iar la cel inferior: coapsa, gamba şi piciorul. Termeni de orientare anatomică Se referă la axele şi planurile de referinţă. Organismul uman poate fi raportat la cele trei dimensiuni ale spaţiului descriindu-i: lungime, lăţime şi volum (adâncime). Fiinţa umană se mai raportează la o dimensiune non-spaţială: timpul. Axele sunt linii ce străbat organismul pe anumite direcţii: axul vertical sau longitudinal străbate corpul în lungime; axul antero-posterior sau sagital corespunde grosimii; axul transversal exprimă lăţimea, străbătând corpul lateral. Planurile sunt secţiuni ale corpului care trec fiecare prin câte două axe. Planul median, sagital, sau al simetriei bilaterale trece prin axul longitudinal şi sagital. Planul frontal trece prin axul longitudinal şi transversal. Planul transversal sau orizontal trece prin axul sagital şi transversal. Fiecare plan împarte corpul în două segmente situate de o parte şi de alta a acestuia. Planul transversal împarte într-o jumătate superioară sau cranială şi una inferioară sau caudală. Planul frontal împarte corpul într-un segment ventral şi unul dorsal. Planul median împarte într-o jumătate stângă şi una dreaptă.

2

APARATUL LOCOMOTOR
Aparatul locomotor reprezintă traductorul funcţiei de relaţie a sistemului nervos. Funcţional prezintă două componente: una statică având rol de suport anume oasele şi elementele de legătură dintre acestea – articulaţiile şi una cu rolul de a mobiliza componenta statică anume musculatura. Aparatul locomotor este alcătuit din trei sisteme: sistemul osos; sistemul articular şi sistemul muscular.

Sistemul osos
Osteologia este ramura anatomiei care se ocupă cu studiul oaselor. Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare alb-gălbuie. Ansamblul lor reprezintă scheletul. Clasificarea oaselor. Se realizează după forma pe care acestea o prezintă. 1) Oasele lungi sunt acele oase la care predomină lungimea. Apar la nivelul membrelor. Prezintă un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize – una proximală şi una distală. 2.) oase plane (turtite sau late) apar la nivelul cutiei craniene. 3.) oase scurte, reprezentate spre exemplu de corpurile vertebrelor Periostul este o membrană conjunctivă, fibroasă, cu grosime variabilă, bogat vascularizată care înveleşte osul (cu excepţia inserţiilor musculare sau a zonelor acoperite de cartilaj articular). Intervine în nutriţia osului şi în osteogeneză atât în cea normală cât şi în osteogeneza care are loc în urma fracturilor. Măduva osoasă este o substanţă semifluidă, bine vascularizată, situată în cavităţile din interiorul oaselor. Morfo-funcţional se deosebesc 3 tipuri de măduvă osoasă. Măduva roşie – este prezentă la copii şi la adulţi în vertebre, coaste şi stern. La nivelul său sunt produce globulele roşii, care apoi sunt eliberate în sânge. Măduva galbenă – se află în majoritatea oaselor adultului fiind un depozit adipos. Măduva brună sau gelatinoasă – se găseşte la persoanele în vârstă fiind o formă degenerată a măduvei galbene. Osul prezintă o vascularizaţie şi o inervaţie proprie. Morfologia externă a oaselor Suprafaţa externă deţine o mare semnificaţie descriptivă, prezentând o serie de repere cu rol în determinarea oaselor, în identificarea poziţiei anatomice şi a raporturilor. Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi. Proeminenţele sunt de 2 tipuri: articulare şi nearticulare. Proeminenţele articulare sunt acoperite de cartilaj articular (fiind astfel netede şi lucioase), contribuind la realizarea unor articulaţii. Proeminenţe nearticulare nu prezintă cartilaj articular servind la inserţia unor muşchi. Sunt de mai multe tipuri: apofize, tuberozităţi, eminenţe, tuberculi, spină, creastă. Cavităţile sunt de 2 tipuri: articulare şi neaticulare. Cavităţile articulare răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, prezentând cartilaj articular. Cavităţi nearticulare:
3

canale şi găuri. Canalele adăpostesc diferite elemente anatomice (tendoane). Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului anume găuri nutritive (pe unde intră în os vasele de sânge care îl hrănesc) şi găuri de trecere (orificiile nervilor cranieni). Structura internă a oaselor Diferitele modalităţi de dispunere ale lamelor osoase care alcătuiesc ţesutul osos generează structuri diferite, răspândite diferit la cele 3 tipuri de oase. Există două tipuri de substanţe osoase. Substanţa osoasă compactă este formată din lame osoase paralele, alipite, fără cavităţi intermediare. Substanţa osoasă spongioasă este constituită din lame osoase dispuse dezordonat, întretăiat în diferite unghiuri, delimitând cavităţi care conţin măduvă. Structura internă a oaselor lungi. La exterior au o teacă de substanţă osoasă compactă. Spongioasa se află la interior, dar numai la nivelul epifizelor. În diafază se află un conduct gol, numit cavitate medulară, care pe viu conţine măduvă osoasă. Structura internă a oaselor plane. La exterior prezintă două lame de substanţă osoasă compactă, iar la interior spongioasă. Structura oaselor scurte. La exterior prezintă substanţă osoasă compactă, iar la interior substanţă osoasă spongioasă. Creşterea oaselor în lungime se realizează cu ajutorul cartilajului de conjugare sau diafizo-epifizar, situat între diafiză şi epifize. În grosime oasele cresc prin intermediul periostului. Funcţiile oaselor în organism Oasele deţin 2 grupe de funcţii. O funcţie pasivă în slujba aparatului locomotor şi o funcţie activă cu implicaţii metabolice şi în imunitate. Funcţia pasivă se exprimă prin: determinarea formei, dimensiunilor şi raporturilor corpului sau a segmentelor sale, sprijinul corpului, realizarea unor cavităţi de protecţie precum cutia craniană, în acelaşi timp oferind inserţii muşchilor. Oasele au rol energetic prin măduva galbenă pe care o conţin, constituie rezerva calcică al organismului având şi rol imunitar prin intermediul măduvei roşii hematogene.

Studiul sistematic al scheletului uman
Scheletul uman este format din aproximativ 208 oase, aproximativ fiindcă unele oase pot varia individual. Dintre acestea un număr 33-34 alcătuiesc coloana vertebrală care funcţionează drept ax de susţinere, în jurul acesteia grupându-se celelalte oase. Oasele pot fi neperechi în general cele situate pe linia mediană a corpului şi perechi. Scheletul uman se împarte în 2 subunităţi: scheletul axial şi scheletul apendicular. Coloana vertebrală Reprezintă un ax medio-dorsal format din suprapunerea a 33-34 de piese osoase numite vertebre. După regiunile corporale la nivelul cărora se găsesc vertebrele poartă anumite denumiri zonale, existând 5 grupe de vertebre:

4

una superioară şi una inferioară.. Suprafaţa inferioară de pe jumătatea unei vertebre împreună cu cea superioară a vertebrei învecinate alcătuiesc o suprafaţă articulară unică destinată articulaţiei cu capul coastei. procesele articulare în număr de patru: 2 superioare şi 2 inferioare reprezintă principalul mijloc de articulare al vertebrelor. caractere speciale proprii numai unor anumite vertebre fiind rezultatul unor condiţii funcţionale specifice. Corpul şi arcul sunt legate prin două punţi osoase mici numite pediculi. sunt considerate vertebre adevărate. 3. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale rezultă canalul vertebral care conţine măduva spinării. pediculii vertebrali şi arcul vertebral. în număr de 2. Procesul spinos este dreptunghiular.. sunt situate între pediculi şi procesul spinos.C7) formează coloana cervicală care corespunde gâtului 2.) vertebre cervicale în număr de 7. formând un os unic coccisul sau coccigele situat tot în pelvis.. se află în părţile laterale ale vertebrei. simetrice. Vertebrele toracale au corpul vertebral dezvoltat în plan sagital. Lamele vertebrale. Vertebrele lombare au corp de dimensiuni mari.. unul drept şi unul stâng. Procesul spinos este scurt şi bifid terminal. procesele transverse... pe unde trece pachetul vascular vertebral.) vertebre lombare în număr de 5.. Procesul transvers prezintă o suprafaţă articulară pentru tuberculul coastei. (T1.T12) formează coloana toracală. în număr de 2.. vertebrele adevărate prezintă anumite caracteristici comune numite caractere universale ale vertebrei. formând un os unic – osul sacru – situat la nivelul pelvisului 5. corespunde toracelui. din cauza faptului că piesele componente sunt sudate între ele. fiind independente.) vertebre toracale în număr de 12. procesul spinos este cea mai dorsală prelungire a vertebrei. Vârful procesului este împărţit în doi tuberculi: unul anterior şi unul posterior. În realitate tuberculul anterior reprezintă un rudiment de coastă lipită la vertebra cervicală. Gaura vertebrală este delimitată de corpul vertebral.. Prezintă caractere generale comune tuturor.) vertebre coccigene în număr de 4 sau 5 – sunt unite între ele.. Vertebrele din ultimele două regiuni ale coloanei se numesc vertebre false. pe ele se inserează coastele.L5) 4. Corpul prezintă 4 scobituri: 2 pe fiecare parte. procesele transverse sunt reduse având forma unor mici proeminenţe numite procese 5 . Vertebrele cervicale au corpul vertebral mic şi alungit transversal. Indiferent de regiunea unde sunt situate. Arcul vertebral este format din mai multe elemente. Vertebrele din primele trei regiuni. Caractere universale ale vertebrei Vertebra este formată din 2 unităţi: corpul vertebral situat ventral şi arcul vertebral situat dorsal. caractere regionale proprii vertebrelor fiecărei regiuni. Caractere regionale ale unor vertebre adevărate Vertebrele adevărate sunt piese osoase scurte. Procesul spinos este orientat în jos.. indiferent de regiunea în care sunt localizate. (C1. Procesul transvers prezintă la bază un orificiu numit gaură transversală. (L1.) vertebre sacrale în număr de 5 – sunt sudate între ele..1.

articulându-se cu coccisul. Caracterul ei definitoriu este faptul că nu prezintă corp vertebral. Procesele accesorii sunt situate la rădăcina unor proeminenţe mari. La om coloana este verticală şi transmite întreaga greutate corporală membrelor pelviene. Feţele laterale prezintă o suprafaţă articulară în formă de pavilion de ureche (suprafaţa auriculară) destinată articulaţiei cu coxalul. Coloana vertebrală în ansamblu Lungimea coloanei vertebrale variază în funcţie de vârstă. Prezintă 4 feţe: dorsală. formând osul sacru. Faţa dorsală este convexă prezentând pe mijloc creasta sacrală mediană rezultată din contopirea proceselor spinoase şi două creste sacrale laterale rezultate din contopirea proceselor transverse. Curburile cu convexitate ventrală se numesc lordoză.) curbura toracală are convexitatea orientată dorsal 3. Vertebrele false Osul sacru – este un os median şi nepereche. La mamiferele patrupede coloana vertebrală are dispoziţie orizontală. Locul de sudare a acestora este indicat de patru linii transverse. Acest rol se amplifică la om ca urmare a staţiunii şi locomoţiei bipede. fiind o formaţiune regresată la om. Sacralizarea este procesul de contopire a vertebrelor sacrale. orientată spre pelvis. Prezintă 2 margini laterale. coloana vertebrală la om are 4 curburi orientate în plan sagital: 1. Aspectul exterior ale coloanei vertebrale la om este rezultatul staţiunii bipede. reprezentând faţa superioară a corpului primei vertebre sacrale. Prezintă pe faţa cranială a corpului o prelungire numită apofiză odontoidă sau dintele axisului. numite procese costiforme. Vertebra C2 se numeşte axis. o bază articulată cu sacrul şi un vârf. o bază şi un vârf. Faţa ventrală. Caractere speciale ale unor vertebre adevărate Vertebra C1 se numeşte atlas. este concavă prezentând median un ax osos care corespunde corpurilor vertebrelor sacrale. Ca urmare acestui fapt.) curbura lombară are convexitatea orientată ventral 4. fiind maximă la baza sacrului. Are 2 mase laterale continuate cu procesele transverse şi 2 arcuri: unul dorsal şi unul ventral. trecând 6 . Lăţimea coloanei diferă în funcţie de regiune. ventrală şi 2 laterale. Dintele axisului reprezintă de fapt o parte din corpul atlasului sudată pe parcursul evoluţiei pe faţa cranială a corpului axisului. reprezentând resturi de coastă. Acesta intervine în susţinerea greutăţii segmentelor corporale superioare şi transmiterea acesteia ale membrelor de sprijin.) curbura sacrococcigiană are convexitatea orientată dorsal. o faţă dorsală.accesorii.) curbura cervicală are convexitatea orientată ventral 2. Arcul anterior prezintă pe faţa posterioară o suprafaţă articulară destinată dintelui axisului. Este un os median şi nepereche situat caudal faţă de sacru. iar cele cu convexitatea dorsală se numesc scifoze. Coccisul sau coccigele Constituie segmentul caudal caracteristic vertebratelor. înălţimea corpului. Sub influenţa unor factori ambientali nefavorabili curburile se pot dezvolta excesiv. Vârful este orientat caudal. sex. Prezintă orificiul canalului sacral şi 2 apofize articulare pentru articulaţia cu ultima vertebră lombară. una ventrală. având formă de arc. Este situat inferior ultimei vertebre lombare. cu concavitatea orientată ventral. Baza sacrului priveşte cranial.

Coastele 7 . Toracele Toracele osos reprezintă o cavitate edificată de coloana vertebrală toracală. Coastele Reprezintă arcuri osteocatilaginoase. La stângaci cele trei curburi în plan sagital vor fi invers conformate. Inferior acestuia se află 3-4 linii transverse care indică locul de fuziune a unor piese osoase numite sternebre. Coloana vertebrală mai prezintă o serie de trei curburi în plan frontal. coaste şi stern. demonstrând că iniţial spternul era alcături din mai multe piese independente. adăpostind organe importante. curbura toracală are convexitatea spre dreapta. Vârful sternului prezintă procesul xifoidian. începând să se formeze în momentul ridicării membrelor toracale de pe sol. celelalte două fiind compensatorii. una dorsală. Baza este orientată cranial. Este un os nepereche. Aceste curburi sunt rezultatul tracţiunii membrului toracal drept asupra coloanei vertebrale toracale. Faţa posterioară este concavă prezentând liniile transversale. care este cartilaginos cu excepţia persoanelor în vârstă. În perioada intrauterină coloana vertebrală prezintă o singură curbură cu convexitatea orientată dorsal. curbura lombară are convexitatea spre stânga. Canalul vertebral se formează prin suprapunerea tuturor găurilor vertebrale. lung şi turtit. Prezintă o faţă ventrală. Sunt 12 perechi. Curburile de la adult apar în decursul copilăriei ca rezultat a ridicării capului şi apoi a locomoţiei bipede. Pe laturile scobiturii jugulare se află locul de articulare al claviculelor. În funcţie de raportul cu sternul. Curbura toracală este primordială. Feţele laterale expun la vârful proceselor transverse pediculii vertebrali şi părţile laterale ale corpurilor vertebrale. una intermedială sau corpul sternului şi una caudală sau procesul xifoidian. Faţa ventrală a sternului este convexă prezentând la locul de unire dintre manubriu şi corp o proeminenţă numită unghiul sternal. Curbura cervicală: are convexitatea orientată la stânga. 2 margini laterale. Morfologia externă a coloanei vertebrale Coloana vertebrală privită în ansamblu prezintă o faţă dorsală. Coastele adevărate sunt primele 7 perechi. Este alcătuit din 3 subunităţi: una cranială numită manubriu. Faţa anterioară prezintă o coloană cilindrică alcătuită din corpurile vertebrale suprapuse. Faţa dorsală prezintă succesiunea proceselor spinoase şi ale lamelor vertebrale. una ventrală şi două feţe laterale. care este cea mai lungă. deci curburile în plan sagital sunt dobândite ca rezultat al staţiunii şi locomoţiei bipede. se împart în coaste adevărate şi coaste false. prezentând pe mijloc scobitura jugulară care indică limita dintre gât şi torace.în sfera patologicului. Lungimea coastelor creşte de la coasta 1 şi coasta 12 spre coasta 7. situate între coloană şi stern. care se articulează fiecare cu sternul. numerotate cranio-caudal. Marginile laterale expun un şir de şapte scobituri costale destinate articulaţiei cu cartilajele costale. Sternul Este un os amplasat în partea medio-ventrală a toracelui. adăpostind măduva spinării. o bază şi un vârf.

10. Cele 4 feţe cuprind elementele anatomice ale oaselor care le alcătuiesc. articulată cu sternul. o bază şi un vârf. prima pereche de coaste şi corpul primei vertebre toracale. A avut în mod primordial un rol respirator. OASELE NEUROCRANIULUI Sunt în număr de 17: frontal. constituţie. De la acest nivel trec organele de la gât la torace şi invers. Extremitatea dorsală prezintă capul coastei care se articulează cu corpurile vertebrale. fixe. cu excepţia mandibulei şi a hioidului. Toracele osos în ansamblu Are aproximativ forma unui trunchi de con. situat între cap şi tubercul. Viscerocraniul (viscer = organ) formează scheletul feţei. migrate. 2 cornete inferioare. delimitat de scobitura jugulară a sternului. ultimele 5 perechi nu ajung la stern. contopite. astfel încât trebuie căutată topografia şi funcţia primordială a acestora. oasele sale fiind dispuse în jurul acestuia. Oasele capului Sunt în număr de 23.false. sfenoid. care este cea mai lungă. coastele flotante 11 şi 12 care nu mai ajung deloc la stern. Deci oasele care formează faţa omului au avut în mod primordial în evoluţie rolul de a susţine branhiile. Faţa ventrală prezintă sternul şi partea anterioară a coastelor. care deşi nu mai ajung la stern se articulează totuşi cu acestea cu ajutorul coastelor situate deasupra. ale cărui dimensiuni şi raporturi variază în funcţie de vârstă. Baza este delimitată de apendicele xifoid. occipital. Colul sau gâtul este un segment mai îngust. orientat cranial. 9. Unele oase care în prezent sunt situate la nivelul neurocraniului au avut de fapt în mod primordial rolul de a susţine branhiile. Sunt oase pneumatice. una exterioară. fiind orientat caudal. elementele anatomice descriptive fiind aceleaşi cu ale oaselor componente. Baza toracelui constituie orificiul inferior mult mai larg decât cel superior. 2 parietale. protejând organele de la nivelul acesteia. împărţindu-se în 2 grupe: coaste false propriuzise: 8. Feţele laterale sunt convexe prezentând zonele laterale ale coastelor. Lungimea coastelor creşte de la coasta 1 şi coasta 12 spre coasta 7. Vârful toracelui reprezintă orificiul superior. corpul vertebrei T12 şi coastele 7-12. etmoid. având rol de protecţie al creierului. una medială concavă. Se împart în 2 grupe: oasele neurocraniului şi oasele viscerocraniului. 2 nazale. 1 vomer. Coastele prezintă un corp. Tuberculul coastei se articulează cu procesul transvers. sex. Descriptiv prezintă o suprafaţă interioară. Neurocraniul formează capsula cefalică primară. Extremitatea ventrală prezintă o parte cartilaginoasă. Suprafaţa exterioară sau exotoracele prezintă 4 feţe: faţa dorsală prezintă partea posterioară a vertebrelor toracale şi o parte din coaste. 2 lacrimale. o extremitate dorsală şi una ventrală. La om neurocraniul şi viscerocraniul sunt în contact intim. 8 . 2 temporale. 2 zigomatice. Corpul are o faţă laterală convexă. o margine superioară şi una inferioară. reprezentând segmentele arcurilor osoase care susţin branhiile. Suprafaţa internă sau endotoracele este subîmpărţită tot în aceleaşi 4 feţe a căror delimitare se face în funcţie de aceleaşi repere.

provenind din contopirea unui ansamblu de piese osoase independente. Este format dintr-o porţiune verticală sau solzoasă şi una orizontală. 9 . Osul etmoid Este un os pneumatic. Frontalul conţine la nivelul glabelei două cavităţi pneumatice care se deschid în cavităţile nazale numite sinusuri frontale. 2 perechi de aripi. prin care trec filetele nervilor olfactivi. numite în cazul curtiei craniene sinusuri. nepereche. împărţită în 2 segmente orbitale şi unul nazal. Lama orizontală este dreptunghiulară prezentând 25. care completează scobitura etmoidală a frontalului. la nivelul căreia se află glanda hipofiză.neregulate sau plane. Faţa superioară prezintă un şanţ transversal sau chiasmatic. numită scobitură etmoidială în care pătrunde osul etmoid. Corpulul prezintă un cub cu şase feţe. Posterior se articulează cu occipitalul. una mică şi una mare şi o pereche de prelungiri dedublate numite procese pterigoidiene. străbătută uneori de o scurtă linie de sutură (sutură metopică). lăţit. dovedeşte faptul că osul frontal provine din contopirea a două oase simetrice. Este un os median şi nepereche situat la baza craniului. Procesele pterigoidiene sunt 2 lame osoase dispuse vertical perpendicular pe corp şi aripile mari. Este format din trei segmente: primul. Osul frontal Este un os pneumatic. urmat de şaua turcească. amplasat median în partea ventrală a craniului. Fiecare este format dintr-o lamă laterală şi una medială care diverg delimitând fosa pterigoidiană cu deschiderea dorsală. Formează peretele anterior al cutiei craniene şi parţial cavităţile nazale şi orbitele. Al doilea segment este o lamă verticală perpendiculară pe cea orizontală şi al treielea segment alcătuit din două mase laterale cubice atârnate pe lăturile lamei orizontale. Aripile mari prezintă o bază situată pe laturile corpului şi un vârf orientat latero – superior. ciuruită. neregulat. articulat cu parietalul. o lamă orizontală. Oasele pneumatice sunt oase care conţin cavităţi cu aer. Faţa inferioară este orientaţă spre faringe. Porţiunea solzoasă constituie segmentul anterior al neurocraniului.30 de orificii. ca urmare a necesităţii creşterii rezistenţei acestei zone a cutiei craniene. evidenţiate prin transparenţa osului atunci când acesta este expus direct la lumină puternică. Ventro-median faţa exocraniană prezintă o suprafaţă numită glabelă. Are formă neregulată putând fi comparat cu un viespe în zbor. Are un corp. articulându-se cu oasele nazale. Porţiunea nazală este situată între cele două porţiuni orbitale. osul având în ansamblu forma unei balanţe. Osul Sfenoid Reprezintă un conglomerat osos de o mare complexitate. anterior scobiturii etmoidale. Zona orbitală este formată din 2 lame osoase care delimitează o scobitură în forma literei U. articulându-se cu vomerul. Aripile mici sunt 2 triunghiuri osoase articulate anterior cu frontalul. chiar inconstantă. prezentând o faţă exocraniană şi una endocraniană. Prezenţa acesteia. Lama verticală este împărţită de cea orizontală într-o porţiune superioară numită cristea galli (creasta cocoşului) scundă şi triunghiulară şi o parte inferioară. în partea antero-medio-bazală a craniului. median şi nepereche situat în scobitura etmoidală a frontalului.

fiind în raport cu encefalul. Osul Parietal Este un os pereche. mastoida şi procesul stiloidian.inferioară a craniului. patrulater. Aceste porţiuni reprezintă oase independente la vertebratele primitive. Faţa exocraniană este convexă. Lacrimalul Este un os pereche. porţiunea superioară sau solzul occipital şi două porţiuni laterale. Este format din 4 porţiuni: porţiunea bazală anterioară găurii occipitale. timpanică. Faţa exocranială prezintă procesul zigomatic al temporalului care se articulează cu procesul zigomatic formând împreună arcada zigomatică. În interiorul porţiunii pietroase se află cavităţile urechii medii şi interne. situat între orbite şi cavitatea nazală. prezentând două feţe (exocraniană şi endocraniană). pietroasă sau stânca temporalului. Porţiunile laterale prezintă condilii occipitali destinaţi articuaţiei cu atlasul. Prezintă 2 feţe: anterioară subcutanată şi posterioară orientată spre cavităţile nazale. care poate fi observată pe viu în spatele urechii. Porţiunea solzoasă prezintă o circumferinţă şi 2 feţe: exocranială şi endocranială. eminenţa parietală. protuberanţa occipitală externă. situat exclusiv la nivelul bolţii craniului. Faţa endocraniană este concavă. situat în cavităţile nazale. mic. Prezintă 5 porţiuni: solzoasă. Este un os plan. Porţiunea bazală este inferioară. Porţiunea pietroasă sau stânca temporalului are formă de piramidă cu vârful orientat antero . În partea bazală se observă fosa mandibulară. Mastoida este o prelungire dorso inferioară a craniului. Faţa endocraniană. între frontal şi occipital.Osul Occipital Este un os median şi nepereche.medial spre corpul sfenoidului. Solzul occipitalului prezintă o protuberanţă. Participă la realizarea scheletului nasului. Solzul prezintă o proeminenţă în formă de cruce. Contribuie la formarea peretelui medial al orbitelor. numită eminenţa cruciformă. deasupra temporalului. o depresiune care serveşte la articulaţia cu mandibula. înconjurând un orificiu numit gaură occipitală realizând comunicarea dintre cavitatea neurocraniului şi canalul vertebral. plan. Baza porţiunii pietroase este orientată lateral în raport cu mastoida. concavă. prezintă şanţuri arteriale. Are formă patrulateră. Eminenţa împarte faţa endocraniană a solzului în două fose cerebrale superioare ramurilor orizontale şi două fose cerebeloase inferioare acestora. Faţa exocraniană este convexă şi prezintă o proeminenţă rotunjită. plan. Nazalul Reprezintă un os pereche. cu două feţe (exocraniană şi endocraniană). mic. formând bolta faringelui. neregulat situat în regiunea laterală a cutiei craniene. Are forma unei lame torsionate articulându-se cu maxila. 10 . Cornetul inferior Este un os pereche. prezentând un şanţ care adăposteşte trunchiul cerebral. patrulater. proeminenţe şi depresiuni. Osul Temporal Este un os pereche. Porţiunea bazală este orientată în sus. amplasat în porţiunea postero .

contribuind la formarea peretelui lateral al cavităţilor nazale. un vârf.Prezintă 4 margini: superioară articulată cu frontalul.. inferioară liberă contribuind la formarea aperturii piriforme. la nivelul căreia se află dinţii. situat în părţile laterale ale feţei formând pomeţii obrajilor. Mandibula Este un os mobil. care contribuie la formarea septului nazal. amplasat în centrul feţei. Faţa anterioară 11 . din oasele care iniţial susţineau branhiile. Procesul orbital se articulează cu maxila. formând împreună bolta palatină sau cerul gurii. articulându-se cu osul frontal. Procesul alveolar este situat inferior. deşi acesta este situat în gât. Prezintă o faţă laterală subcutanată şi una medială. median. Vârful orientat lateral se articulează cu zigomaticul. La adult provine din fuziunea pe linia mediană a două jumătăţi simetrice. medială articulată cu nazalul pereche. Procesul zigomatic este reprezentat de vârful corpului articulându-se cu osul zigomatic. orbite şi cavităţi nazale. Are formă de lamă cu două feţe: dreaptă şi stângă. laterală articulată cu maxila. La viscerocraniu este inclus şi osul hioid. Este alcătuit din maxilarul inferior reprezentat de mandibulă şi maxilarul superior format din maxilă şi palatin. care separă cavitatea bucală de fosele nazale. Procesele sunt: procesul palatin. Maxila Este un os pereche. Are forma literei „L” prezentând o porţiune orizontală şi una verticală. Prezintă un corp şi două ramuri. situat posterior maxilei. Prezintă baza mandibulei şi porţiunea alveolară situată deasupra. Are 3 procese: procesul temporal formează împreună cu procesul zigomatic al temporalului arcada zigomatică. Zigomaticul Os lat. care se dispun în jurul segmentului proximal al aparatului digestiv. boltă palatină. pneumatic. Procesul frontal este orientat în sus. Superior se articulează cu sfenoidul. Corpul are formă de piramidă triunghiulară prezentând o bază. prezentând alveolee dentare. Procesele palatine ale celor două maxile se articulează între ele median. Procesul frontal se articulează cu frontalul. fiind implicat în primordial în respiraţie. Vomerul Este un os nepereche. Corpul are formă de potcoavă cu concavitatea posterioară. Osul palatin Este un os pereche. Baza este îndreptată medial. contribuind la formarea a numeroase regiuni ale scheletului capului: cavitate bucală. se formează la nivelul bazei având formă dreptunghiulară şi dispoziţie orizontală. median şi nepereche. neregulat. Are 2 feţe: anterioară şi posterioară. 3 feţe şi 3 margini. nutriţie şi mai recent şi în vorbire. OASELE VISCEROCRANIULUI Viscerocraniul este format din 6 oase. datorită originii salecomune cu a celorlate oase ale feţei. pereche. Prezintă un corp şi 4 procese.

anterioară şi posterioară. Comunică cu exteriorul prin intermediul unei deschideri anterioare numită apertură piriformă. Proeminenţa anterioară este triunghiulară numită proces coronoidan. Bolta palatină este alcătuita din procesul palatin al maxilei şi porţiunea orizontală a palatinului. Prezintă un corp şi 2 perechi de prelungiri numite coarne: coarne mici şi coarne mari. Fiecare cavitate nazală prezintă patru pereţi: superior. elipsoid. 1.) Orbitele sunt închise în mod secundar. Posterior comunică cu faringele prin intermediul coanelor. Fosele temporale Se află pe părţile laterale ale craniului servind la inserţia muşchilor temporali. evoluţia lor putând fi urmărite şi la alte grupe de vertebrate. scheletul braţului sau al coapsei.) gaura occipitală este orizontală.) Protuberanţa mentonieră (bărbia) este proeminentă. Ultimele două elemente sunt corelate între ele. Are o importanţă funcţională deosebită dezvoltarea sa deplasând coanele în direcţie dorsală realizând o separare din ce în ce mai amplă a căilor respiratorii situate în etajul superior a boltei palatine de cele digestive situate în etajul inferior. rezultate ale modalităţilor evolutive proprii acestei specii.prezintă median simfiza mentonieră care indică locul de unire a celor 2 jumătăţi.) Reducerea ponderii elementelor viscerocraniului faţă de neurocraniu. Această poziţie este comună formelor bipede. Scheletul zonal este numit 12 . Dedesubtul simfizei se află protuberanţa mentonieră (bărbia). Cavităţile nazale Sunt două conducte situate în zona medio-dorsală a feţei alungite în sens anteroposterior. Scheletul zonal sau al centurii. fără comunicare cu fosa temporală. articulându-se cu osul temporal. inferior. Proeminenţa posterioară se numeşte proces condilian. Caracteristici ale craniului uman Craniul omului prezintă unele caracteristici. 3.) Mărimea capacităţii neurocraniului paralel cu mărimea encefalului. 4. Marginea superioară prezintă 2 proeminenţe şi o depresiune. Ramurile au 2 prelungiri dorso-superioare cu aspect de lame prezentând 2 feţe: laterală şi medială şi 4 margini: superioară. 5. Cavităţile nazale sunt separate de cavitatea bucală prin intermediul boltei palatine. Scheletul apendicular Este reprezentat de oasele membrelor. Este un os median şi nepereche având forma literei „U”. lateral şi medial. ca rezultat al staţiunii bipede. 2. Osul hioid Se află în partea cranio-ventrală a gâtului. inferioară. scheletul antebraţului sau gambei şi scheletul mâinii şi piciorului. Atât la membrul toracal cât şi la cel pelvian se descriu 4 segmente.

Oasele membrului toracal Oasele centurii membrului toracal: La om centura scapulară este alcătuită din 2 oase: claviculă şi omoplatul sau scapulă. turtită dorso-ventral prezentând un condil şi 2 epicondili. pereche. Faţa ventrală este orientată spre coaste. situat la limita dintre gât şi torace. Sunt 2 suprafeţe articulare: trohlea care răspunde ulnei având forma unei scripete şi capitulul care răspunde radiusului. anterolateral prezintă la mijloc o rugozitate în forma literei „V” numită tuberozitate deltoidiană care reprezintă inserţia muşchiului deltoid. triunghiular cu 3 feţe şi 3 margini. Feţele inferioară şi superioară sunt palpabile sub piele. Faţa dorsală prezintă o lamă osoasă puternică. laterală – turtită. prezentând o diafază sau corp şi 2 epifize. capul humerusului care este o suprafaţă sferică. superior şi lateral. destinată articulării cu humerusul. Spina împarte faţa dorsală a omoplatului în 2 fose: supraspinoasă şi infraspinoasă. palpabilă sub piele. un şanţ situat între cei doi tuberculi numit şanţ intertubercular. Cavitatea glenoidă reprezintă o concavitate superficială. Suprafeţele articulare folosesc la articularea cu oasele antebraţului. Claviculele sunt oase lungi. Corpul este prismatic. se articulează cu sternul. care la mamiferele primitive era independentă faţă de omoplat. Epicondilii sunt 2: unul lateral şi unul medial. netedă servind la articulaţia cu cavitatea glenoidă a scapulei. pereche. cu baza orientată cranialm prezentând 2 feţe. Clavicula Este o punte osoasă care leagă membrul toracal de scheletul axial. servind la inserţii musculare. se articulează cu scapula. În aceste adâncituri pătrund segmente ale oaselor antebraţului în timpul mişcărilor de flexie-extensie din articualţia cotului. orientată transversal. Procesul coracoidian este o proeminenţă recurbată. Spina se continuă lateral cu o prelungire liberă numită acromion. 3 margini şi 3 unghiuri. Epifiza distală este o formaţiune complexă. Prezintă 2 feţe. Extremităţi: medială – voluminoasă. 3. fiind întinse în direcţie laterală între stern şi scapulă. situat în regiunea dorso-superioară a toracelui în dreptul coastelor 2-7. 13 . numită spina scapulei. Condilul prezintă suprafeţe articulare şi adâncituri nearticulare. Acesta se articulează cu extremitatea laterală a claviculei. pereche. Margini: anterioară şi posterioară. Are formă de triunghi. Omoplatul (scapulă) Este un os lat. două proeminenţe numite tuberculi – un tubercul mare şi un tubercul mic. 2 margini şi 2 extremităţi.în funcţie de membru al centurii scapulare pentru membru toracal şi al centurii pelviene pentru membrul pelvian. Epifiza proximală prezintă: 1. Scheletul braţului conţine un singur os: numit humerus Humerusul este un os lung. Clavicula are forma literei „S” culcat. de stern. Unghiurile: inferior. 2. Adânciturile sunt: fosa oleocraniană situată dorsal şi fosele coronoidă şi radială situate ventral. Unghiul lateral prezintă 2 repere importante: cavitatea glenoidă şi procesul coracoidian. ovală.

Una este verticală numită olecran (cotul) şi una orizontală numită proces coronoidian. 14 . pereche. voluminoasă. Epifiza proximală prezintă 2 proeminenţe perpendiculare între ele. Oasele carpiene Sunt 8 oase scurte. Epifiza distală este mult mai redusă. degetul mijlociu. Prezintă fiacare o bază care se articulează cu carpienele. pereche. ischionul şi pubele. piramidal şi pisiform. Epifiza distală. reprezentat de un segment de cilindru plin. acetabulul sau cavitate cotiloidă. Radius Radiusul este un os lung. inelarul şi degetul mic. Oasele degetelor sau falangele Fiecare deget are o denumire. Fiecare falangă prezintă o bază. Ulna (cubitus) Ulna este un os lung. Circumferinţa capului radiusului se articulează cu ulna. semilunar. Lateral prezintă o suprafaţă articulară pentru radius. metacarpiene şi falange sau oasele degetelor. mai puţin policele care prezintă numai 2. un corp turtit dorso-ventral şi un cap. reprezentând inserţia muşchiului biceps. având formă de bob de mazăre. Corpul este prismatic triunghiular. un corp prismatic triunghiular şi un cap care se articulează cu falanga proximală. os mare sau capitat şi osul cu cârlig care prezintă pe faţa palmară o prelungire în formă de cârlig. conţinând 4 oase: scafoid. dispuse pe 2 rânduri. degetul mare de la mână numindu-se police. unul medial situat în prelungirea degetului mic numit ulnă şi unul lateral numit radius. prezentând un corp şi 2 epifize. prezentând un corp şi 2 epifize. Rândul proximal este în raport cu radiusul. a cărui faţă superioară are o adâncitură numită foseta capului radial. de formă ovoidă. fiecare contribuind parţial la realizarea unei importante cavităţi articulare. dispuse dinspre antebraţ: carpiene. Fiecare os coxal este format în realitate din trei oase: ilionul. Au formă cuboidală cu 6 feţe.Scheletul antebraţului este format din două oase paralele. care se sudează între ele până la 18 ani. trapezoid. Epifiza proximală prezintă capul radiusului. se articulează caudal cu oasele carpiene. cu 3 feţe şi 3 margini. La nivelul epifizei proximale este prezentă tuberozitatea radiusului. Fiecare deget are 3 falange. Cele două oase se articulează la nivelul epifizelor dar rămân depărtate la nivelul diafizelor. Metacarpienele sunt 5 oase lungi care alcătuiesc scheletul palmei. terminându-se cu o tuberozitate în formă de potcoavă care corespunde unghiei. Scheletul mâinii cuprinde 3 grupe de oase. Falanga distală are corpul foarte redus. Corpul este prismatic triunghiular. unite între ele ventral. cu 3 feţe şi 3 margini. Oasele centurii membrului pelvian: La omul adult centura pelviană este alcătuită din două oase coxale plane. Pisiformul este cel mai medial. Cele 2 procese delimitează între ele o cavitate deschisă ventral numită scobitură trohleară destinată articulaţiei cu trohlea humerusului. care se articulează lateral cu capitutul humerusului. voluminoase şi neregulate. Urmează arătătorul. continuându-se caudal cu o prelungire numită proces stiloidian. Rândul distal conţine 4 oase: trapez. situată în partea anterioară.

Corpul este prismatic triunghiular. priveşte în direcţie caudală. articulară cu faţa patelară a femurului. cu trei feţe şi trei margini. orientată cranial. şi o suprafaţă articulară în formă de pavilion de ureche. laterală şi medială. una mică orientată caudal.Ilionul este cel mai voluminos os al coxalului. mai mic. Oasele coapsei sunt reprezentate în principal de un os lung. faţa patelară. Cranial faţă de acetabul se întinde un vast perimetru uşor escavat. Tibia 15 . Femurul este un os lung (cel mai lung os al omului). numit suprafaţă guteaă sau fesieră. numit tibie (singurul os al zeugopodului articulat cu femurul) şi unul lateral. Gamba cuprinde două oase paralele. Are forma unui trunchi de con. scurt şi turtit dorso-ventral. Marginea posterioară este foarte pronunţată. Proximal tibia depăşeşte fibula. Faţa medială prezintă o suprafaţă concavă numită fosa iliacă. prezentând o suprafaţă invers conformată cu aceasta. cavitate cotiloidă sau acetabul. Pelvisul osos (bazinul) este alcătuit de cele două oase coxale. Pe laturi se află două proeminenţe numite epicondili (lateral şi medial) servind la inserţii musculare. Ischionul este orientat caudal. Baza este voluminoasă. Epifiza distală reprezintă un segment osos dezvoltat transversal şi alcătuit din două proeminenţe denumite condilii femurali (un condil lateral şi un condil medial). distal fiind depăşită de aceasta. cea posterioară netedă. Faţa laterală expune în partea mijlocie o cavitate importantă. gaura obturată. fiind destinat articulaţiei cu cavitatea cotiloidă a coxalelor. trohanterul mare. Anterior acetabulului se află gaura obturată. latero . reprezentând inserţia muşchilor cu acelaşi nume. o largă deschidere delimitată de ischion şi pubis (pe viu acoperită de membrana obturatoare). rugoasă. Cele două oase sunt articutate prin intermediul epifizelor şi distanţate la nivelul diafizelor. unul situat medial. două margini. Ventral cei doi condili converg spre o suprafaţă articulară comună destinată patelei. Capul femural este o proeminenţă sferică. o bază şi un vârf.superior corpul este continuat cu o proeminenţă mai puternică. femurul. Faţa anterioară este rugoasă. privit în ansamblu prezintă două feţe. fibula. În partea postero-inferioară a colului se află o proeminenţă numită trohanterul mic. prezentând o bază mare dispusă cranial. constituind segmentul postero-inferior al osului. pe lângă care în zona distală se mai află un os scurt numit rotulă (patelă). patru margini şi patru unghiuri. Coxalul. fiind situat aproximativ la mijlocul corpului omenesc. având o deosebită importanţă statică şi biomecanică în transmiterea greutăţii corporale la membrul de sprijin. destinată articulaţiei cu capul femural. Epifiza proximală cuprinde mai multe elemente. Rotula (patela) este un os pereche. corespunzând celei similare de pe osul sacru. Dorsal cei doi condili diverg delimitând o depresiune pronunţată. situat deasupra cavităţii. prezentând un corp şi două epifize. Feţele sunt: anterioară. o suprafaţă exterioară (exopelviană) şi una interioară (endopelviană). Pubele formează porţiunea antero-inferioară a coxalului. numită Linie Aspră. pereche. Prezintă două feţe. sacru şi coccige articulate între ele. Capul femural este legat de restul osului printr-o porţiune mai îngustă numită col (gât). fosa intercondiliană. Oasele gambei. vârful mult mai îngust.

Epifiza distală este mai slab dezvoltată. fiind alcătuit din trei feţe şi trei margini. Faţa superioară prezintă două suprafeţe articulare care se prezintă sub forma unor scobituri slab pronunţate (cavităţi glenoide). mult mai subţire decât aceasta. fiind alungit antero-posterior. mai puţin degetul mare. Anterior se articulează cu cuboidul. Cu toate că 16 . se articulează cu tibia şi cu oasele tarsiene. numit haluce. Epifiza distală este turtită în plan sagital. Sistemul articular Artrologia este ramura a anatomiei care se ocupă cu studiul articulaţiilor. Epifiza proximală este mai dezvoltată. Fiecare falangă prezintă o bază. Prezintă o bază masivă care se articulează cu oasele tarsiene. Corpul este prismatic triunghiular. Marginea anterioară este situată sub tegument. Fiecare deget are 3 falange. Fibula (Peroneul) Peroneul este un os lung şi pereche. prezentând o faţa superioară (cranială) şi o circumferinţă. un corp şi un cap. totalizând 26 de oase. Oasele degetelor se numesc falange. proeminentă şi palpabilă în întregime. Oasele tarsiene Sunt 7 oase dispuse pe 2 rânduri: un rând proximal cu 2 oase suprapuse: talusul şi calcaneul şi un rând distal cu 5 oase: cuboid. triunghiular. situat lateral faţă de tibie. oase metatarsiene şi oasele degetelor. Talusul – e osul tarsial cel mai cranial ca dispoziţie. Superior se aticulează cu talusul. Cuboidul – situat în partea laterală a autopodului posterior se articulează cu calcaneul şi anterior cu metatarsienii 4 şi 5. un corp prismatic triunghiular şi un cap care se articulează cu falanga proximală. având formă cuboidală. numită maleolă laterală. fiind alcătuită din doi condili. tuberozitatea tibiei. format dintr-un corp şi două epifize. Metatarsienele sunt 5 oase lungi foarte asemănătoare cu metacarpienele. destinate fiecare articulaţiei cu câte unul dintre cei doi condili femurali. Navicularul – os scurt. lateral şi medial. În partea ventrală a epifizei proximale se află o puternică rugozitate. Calcaneul – este cel mai mare os tarsian. comprimat antero-posterior situat în zona medială a autopodului. prezentând trei feţe şi trei margini. Circumferinţa reprezintă o suprafaţă care înconjoară periferic epifiza proximală. fiind numită creasta tibiei. posterior formează călcâiul. inferior cu oasele tarsiene. Epifiza proximală numită capul fibulei se articulează cu tibia. navicular şi 3 cuneiforme. Corpul este prismatic. care are numai 2. Lateral se articulează cu fibula. Între cele două suprafeţe articulare se află spina tibiei. Articulaţiile sunt formaţiuni anatomice a căror funcţie constă în unirea elementelor osoase. iar medial se prelungeşte cu o proeminenţă numită maleola medială. Inferior se articulează cu calcaneul iar superior prezintă trohleea talusului servind la articulaţia cu tibia şi peroneul. Oasele piciorului sunt grupte în trei subunităţi: oase tarsiene. alcătuit dintr-un corp şi două epifize. Cuneiformele – 3 oase scurte situate între Navicular şi primele 3 metatarsiene.Reprezintă un os lung şi pereche. prezentând lateral o feţişoară articulară pentru capul fibulei. interpus între calcaneu şi oasele gambei.

evoluând în direcţia sudării definitive a oaselor ex: articulaţia dintre oasele ce compun coxalul. articulaţia coxo-femurală. invers conformată (articulaţia alveolelor şi rădăcinilor dentare). După primul criteriu există 3 categorii de articulaţii: fibroase sau sinartroze.) sincondroză – oase unite prin cartilaj. 17 .) suturile sunt articulaţii fibroase în care oasele sunt separate de un strat subţire de ţesut fibros. După criteriul mobilităţii se deosebesc: articulaţii fixe. Sunt articulaţii mobile. 2. Suprafeţele articulare sunt de două tipuri: plane – permit mişcări limitate şi sferoidale – permit mişcări ample. Acest tip de articulaţie are existenţă limitată în timp. Suprafeţele articulare sunt acoperite de cartilaj articular. Sunt de două feluri: discuri şi meniscuri de formă semilunară.) gomfoza este articulaţia dintre o cavitate articulară conică şi o suprafaţă osoasă. ci de a le mobiliza. c. fiind cea mai răspândită categorie se articulaţii din organismul uman. Sunt de două tipuri: 1. a. cartilaginoase sau amfiartroze. Muşchii situaţi între 2 oase nu au rolul de a le uni. Oasele sunt strâns unite mişcările fiind extrem de reduse sau absente. sub formă de ligamente sau membrane.) sutură dinţată – marginile celor două oase au aspect dinţat invers conformat. fiind semimobile. La realizarea unei articulaţii sinoviale participă o multitudine de formaţiuni anatomice. Formaţiuni care asigură concordanţa articulară – au rolul de a mări corespondenţa dintre 2 suprafeţe articulare în vederea unei mai bune funcţionări a articulaţiei. b. artrologia se limitează la studiul elementelor conjunctive care unesc oasele. 3. între oase. Permit numai mişcări reduse. Suprafeţele articulare sunt elementele osoase implicate în articulaţie. Sunt de trei tipuri: 1. Prezintă două subtipuri: 1. Articulaţiile cartilaginoase (amfiartroze) unesc oasele prin cartilaj fibros sau hialin. Cartilajul articular este un cartilaj hialin alb-sidefiu fără vase sangvine sau terminaţii nervoase. Apar numai la craniu fiind de trei tipuri. Clasificarea articulaţiilor Se realizează după două criterii: după tipul materialului prin care sunt unite oasele şi după amplitudinea mişcărilor care au loc în articulaţii.)sindesmoza: oasele sunt unite prin intermediul unui ligament interosos (ligamentele galbene dintre lamele vertebrale). 2. între acestea interpunându-se o cavitate care conţine lichid.) sutura solzoasă – oasele sunt tăiate oblic şi suprapuse asemeni unor solzi. articulaţii semimobile şi articulaţii mobile.oasele pot fi legate şi de muşchi.) simfizele sunt articualţii care unesc oasele prin fibrocartilaj ex: discurile intervertebrale.) sutura plană – oasele vin în contact în margini plane. Ex.) fibrocartilaje intraarticulare se găsesc în interiorul articulaţiilor. sinoviale sau diartroze. Articulaţii sinoviale sau diartroze Sunt acele articulaţii în care legătura directă dintre oase dispare. 2. Articulaţiile fibroase (sinartroze) Liantul dintre oase este constituit de ţesut fibros dens.) labrul sau cadrul articular este un cadru circular care înconjoară periferic unele cavităţi articulare sferoidale mărindu-le suprafaţa de recepţie.

c. constând în deplasarea unei suprafeţe articulare sferice la nivelui altei suprafeţe corespunzătoare. 2. articulaţiile elipsoidale sunt reprezentate printr-o suprafaţă în formă elipsoidală care este recepţionată într-o cavitate articulară invers conformată care se prezintă sub forma unei depresiuni (articulaţia radio-carpiană). concavitate unui os răspunzând convexităţii celuilalt şi invers (articulaţia trapezului cu metacarpul policelui). articulaţiile trohoide se prezintă sub forma unui cilindru osos conţinut într-un inel osteofibros. cu rol de lubrifiant al elementelor articulare. ale celuilalt os (articulaţia genunchiului). 4. cărora le corespund două cavităţi invers conformate. 6. unde mişcarea este limitată la un singur plan. având ca rezultat deplasarea unui segment în raport cu celălalt (articulaţia genunchiului). 3. Clasificarea articulaţiilor sinoviale se realizează după trei criterii: a. articulaţii triaxiale. articulaţia trohleană este realizată între o suprafaţă articulară în formă de scripete (o depresiune înconjurată de doi versanţi) şi o suprafaţă articulară invers conformată acesteia (o proeminenţă înconjurată de doi versanţi). 3. b.Mijloacele de unire ale suprafeţelor articulare sunt de 2 feluri: capsulă articulară şi ligamente articulare. Rotaţia este răsucirea unui os în jurul axului longitudinal propriu. 2. sunt acele diartroze la care unul dintre oase prezintă o proeminenţă sferică (cap). Ligamentele articulare sunt benzi fibroase care unesc oasele. după numărul axelor de realizare ale mişcărilor se deosebesc: 1. producându-se în articulaţiile plane. Rostogolirea (învârtirea) este echivalentul deplasării unei roţi. Cavitatea articulară conţine lichid sinovial vâscos. articulaţii uniaxiale. după forma suprafeţelor articulare se deosebesc 7 grupe de articulaţii sinoviale: 1. fiind vorba despre o mişcare circulară având ca rezultat învârtirea unui os în raport cu celălat (articulaţia radio-ulnară proximală).convexe. articulaţii simple (formate doar din două oase) şi 2. în interiorul căruia se roteşte cilindrul (articulaţia radio-ulnară proximală). care permit mişcarea în două planuri perpendiculare. articulaţii sferoidale (cotilice). articulaţii biaxiale. Alunecarea reprezintă deplasarea suprafeţelor articulare una în raport cu cealaltă. 7. 2. În articulaţii pot avea loc trei tipuri principale de mişcări: 1. articulaţiile condiliene sunt reprezentate de două suprafeţe articulare în formă de segmente de cilindru rotunjite ale unui os. diartroze plane realizate între două suprafeţe articulare plane. inserându-se la limita cartilajului articular delimitând astfel o cavitate numită cavitate articulară. se întâlneşte la articulaţia cotului. căreia îi corespunde o cavitate de recepţie a celuilalt os (articulaţia şoldului). gălbui. sub forma a două depresiuni. Capsula articulară este un manşon care înconjoară complet articulaţia. Sunt rezistente şi inextensibile. articulaţii complexe (edificate de mai mult de două oase). 3. 18 . la nivelul cărora pot avea loc mişcări în toate cele trei planuri ale spaţiului. articulaţia în şa este realizată de două suprafeţe articulare concav . după numărul oaselor participante se disting: 1. 5. care permit doar existenţa unor limitate mişcări de alunecare (articulaţiile oaselor carpului). Biomecanica articulară (mişcările în articulaţii) Amplitudinea şi tipul mişcărilor produse într-o definită articulaţie este determinată de morfologia suprafeţelor articulare ale respectivei articulaţii.

Extensiunea este mişcarea inversă flexiunii.Ca urmare a diferitelor mişcări. în funcţie de tipul mişcării. Conducerea musculară are loc în acele articulaţii unde amplitudinea mişcărilor este limitată de elemente musculare. realizate între vertebre 2. adducţie-abducţie. Supinaţia este mişcarea contrarie. având ca efect îndepărtarea respectivului membru sau segment de membru de planul sagital al corpului. de rotaţie. Studiul sistematic al articulaţiilor omului Articulaţiile coloanei vertebrale La nivelul coloanei se deosebesc 2 grupe de articulaţii 1. Adducţia este mişcarea de apropiere a unui membru sau segment de membru de planul sagital al corpului. având ca efect îndepărtarea respectivelor segmente corporale. în organism nefuncţionând de obicei o singură articulaţie. Conducerea în articulaţii (factori limitativi ai mişcărilor în articulaţii) Amplitudinea mişcărilor posibile într-o articulaţie poate fi limitată de trei tipuri de elemente anatomice: oase. cu vârful situat la nivelul articulaţiei. 19 . subordonate unei anumite funcţii motrice. Conducere osoasă au acele articulaţii unde amplitudinea mişcărilor este limitată de elemente osoase. În acest tip de articulaţii amplitudinea mişcărilor este mai mare decât la nivelul articulaţiilor cu conducere osoasă. După aceste raporturi deosebim următoarele poziţii opozite: flexiune-extensiune. segmentele corporale se aşază în diferite poziţii. ci un grup de articulaţii. articulaţiile proprii. Lanţul articular reprezintă un şir de articulaţii implicate în realizarea unei anumite mişcări. Pronaţia reprezintă rotaţia unui segment de membru în jurul propriului ax. pronaţie-supinaţie şi circumducţie. ligamente şi muşchi. Abducţia este mişcarea opusă. în urma căreia policele se îndepărtează de planul corpului. având ca efect apropierea policelui de corp. articulaţii care realizează legătura dintre coloana vertebrală şi alte segmente osoase. 2. Conducerea ligamentară se întâlneşte la nivelul acelor articulaţii în care factorii limitativi ai mişcărilor sunt ligamentele. 3. extensiei. în urma cărora osul efectuează o mişcare sub forma unui trunchi de con. aceasta din urmă neavând mişcare opozită. Flexiunea este mişcarea prin intermediul căreia două segmente corporale se apropie unul de altul. adducţiei şi flexiei. aici având loc mişcări reduse. aici având loc cele mai ample şi mai variate mişcări. Circumducţia este o mişcare complexă rezultată din executarea succesivă a abducţiei. de natură a determina existenţa a trei tipuri de conducere articulară: 1.

Articulaţiile coloanei vertebrale cu craniul Se realizează prin intermediul unui aparat articular situat între occipital şi primele două vertebre cervicale. Articulaţia atlanto – axoidiană mediană uneşte dintele axisului cu scobitura de pe faţa dorsală a arcului anterior a atlasului. Se disting 2 grupe articulare: articulaţia atlanto . Este o diartroză de tip trohoid. având 2 grupe laterale şi una medială. una singură fiind mobilă articulaţia temporo-mandibulară. înclinare laterală.occipitală şi articulaţia atlanto . de culoare albicioasă inclus în porţiunea periferică numită inel fibros reprezentând un chenar de fibre conjunctive. Pe lângă discul intervertebral corpurile vertebrale sunt legate cu ajutorul a două ligamente dispuse de-a lungul întregii coloanei.vertebrale: flexie.axoidiană. circumducţie. La nivelul coloanei se execută mişcări de flexiune. Articulaţiile proceselor transverse sunt realizate cu ajutorul ligamentelor intertransverse. 20 . Acestea sunt fibrocartilaje alcătuită dintr-o parte parte centrală numită nucleu pulpos. Mişcarea de rotaţie se produce în articulaţia atlanto – axoidiană.) articulaţiile corpurilor vertebrale sunt articulaţii cartilaginoase de tipul simfizelor realizate prin intermediul discurilor intervertebrale. Articulaţia atlanto . Articulaţia temporo-mandibulară uneşte mandibula cu osul temporal. cilindrul osos fiind reprezentat de dintele axisului iar inelul osteofibros de feţişoara articulară a atlasului completată de ligamentul transvers. b. Mişcările efectuate de coloana vertebrală rezultă din însumarea mişcărilor realizate în fiecare articulaţie dintre 2 vertebre.Articulaţiile proprii coloanei Unesc 2 vertebre între ele. Articulaţia atlanto .) Articulaţiile proceselor spinoase sunt realizate cu ajutorul ligamentelor interspinoase şi al ligamentului supraspinos. Suprafeţele articulare sunt 2 cavităţi situate la nivelul temporalului şi cei 2 condili ai mandibulei. extensiune. cu excepţia atlasului care se articulează cu occipitalul şi a ultimei vertebre caudale. numite suturi. Vertebrele sunt unite printr-o varietate de dispozitive de unire distingându-se mai multe subgrupe articulare. extensie. având o deosebită importanţă funcţională. Marea majoritate sunt imobile. Cele laterale unesc apofizele articulare ale atlasului şi axisului.occipitală uneşte occipitalul cu atlasul. Mişcările de flexie – extenise se produc în articulaţia atlanto – occipitală. Este o articulaţie sinovială de tip condilian. rotaţie. Suprafeţele articulare sunt condilii occipitali şi cavităţile articulare de pe faţa cranială a maselor laterale ale atlasului. a. anume ligamentul vertebral longitudinal anterior şi ligamentul vertebral longitudinal posterior. mişcare laterală şi rotaţia capului. Biomecanica articulaţiilor cranio . elastic.axoidiană uneşte atlasul cu axisul. Articulaţiile capului Sunt de 2 tipuri. Este o articulaţie sinovială de tip condilian. atalsul împreună cu craniul deplasându-se faţăde dintele axisului. Biomecanica coloanei. înclinarea laterală. fiecare vertebră articulându-se cu alte 2 vertebre una dispusă cranial şi una dispusă caudal. condilii occipitali deplasându-se pe suprafeţele articulare ale atlasului. articulaţiile lamelor vertebrale sunt sindesmoze realizate de ligamentele galbene c.) Articulaţiile apofizelor articulare sunt articulaţii sinoviale plane.

Biomecanică: mişcările acestei articulaţii sunt rezultat al tipului de hrănire al diferitelor specii. plană care uneşte acromionul scapulei cu extremitatea laterală a claviculei. numite articulaţiile capetelor costale şi pe de altă parte de articulaţiile dintre procesul transvers ale unei vertebre şi tuberculul unei coaste. 21 . Biomecanica toracelui este legată de actul respiraţiei care necesită o succesiune de 2 timpi: dilatare şi revenire Articulaţiile membrului toracal Articulaţiile centurii scapulare Se împart în 2 grupe a. Un grup posterior reprezentat de articulaţii dintre vertebre şi coaste şi un grup anterior cuprinzând articulaţiile cu sternul şi articulaţiile cartilajelor costale. proiecţia înainte şi înapoi. Grupul posterior. La realizarea acestei articulaţii participă trei oase: humerus.ridicare. b. Mijlocul de unire. Biomecanica: . proiecţie dorsală sau retropulsie. Ambele sunt articulaţii plane de tip sinovial întărite de o serie de ligamente. Biomecanica: flexiunea reprezintă proiecţia înainte a membrului. Suprafeţe articulare: condilul humeral şi o parte din epifizele proximale ale ulnei şi radiusului. Articulaţiile toracelui Se împart în 2 grupe. În această articulaţie au loc mişcări de coborâre . Articulaţiile intercondrale unesc cartilajele coastelor 6 şi 10. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi 3 ligamente. lateralitate. Au loc 2 tipuri de mişcări importante: ridicare şi coborâre. Grupul anterior Articulaţiile condro-sternale sunt articulaţii plane care leagă cartilajele coastelor adevărate cu sternul. proiecţie ventrală sau propulsie. Epifizele ulnei şi radiusului sunt unite între ele printr-un ligament. Biomecanica articulaţiei sternoclaviculare este foarte importantă pentru mişcările întregului membru toracal. circumducţie şi rotaţie.doar mişcări de flexie şi extensie. adducţie şi abducţie.) articulaţia acromioclaviculară (între claviculă şi omoplat) este o articulaţie sinovială. Mijlocul de articulare este capsula articulară întărită de un aparat ligamentar. Mijloacele de unire sunt: capsulă articulară şi ligamente. Este o articulaţie sinovială de tip sferoidal. Articulaţiile dintre coaste şi vertebre sunt reprezentate de articulaţiile dintre corpurile a 2 vertebre şi capul unei coaste. extensia. clavicula şi întregul membru toracal mişcându-se pe stern. recent evolutiv având la om funcţia legată de a vorbi. Articulaţiile membrului toracal liber Se împart în mai multe subgrupe Articulaţia dintre centura scapulară şi humerus se numeşte scapulo-humerală. radius şi ulna. uneşte porţiunea medială a claviculei cu sternul şi primul cartilaj costal. articulaţie numită transverso-costală. capsulă articulară şi ligamentul acromioclavicular. Articulaţia dintre oasele braţului şi antebraţului (cotul). acţionând sincron.) articulaţia sternoclaviculară: este o diartroză în formă de şa.

Articulaţia dintre oasele copsei şi ale gambei (genunchiul).Articulaţiile proprii antebraţului interesează articualţiile dintre ulnă şi radius. Este o articulaţie mobilă. abducţie. suprafeţele articulare fiind reprezentate de suprafeţele auriculare ale sacrului şi coxalelor. Biomecanica: mişcări de pronaţie şi supinaţie.extensie. Biomecanica: flexie şi extensie. 22 . Articulaţiile membrului pelvian Articulaţiile centurii pelviene Cele 3 oase care compun coxalele sunt unite la copii prin intermediul unei sincondroze care se osifică la adolescenţă. Mijloace de unire: capsulă articulară şi ligamente. Articulaţia radio-ulnară mediană uneşte diafizele celor 2 oase prin intermediul unei membrane interosoase. rotaţie. Articulaţiile mâinii sunt de mai multe tipuri în funcţie de oasele pe care le unesc: Articulaţiile intercarpiene unesc oasele carpiene între ele. Articulaţii interfalangiene sunt diartroze de tip trohlean. Articulaţia radio-ulnară distală este tot o articulaţie sinovială trohoidă. Biomecanica: flexie. în care se produc mişcări foarte reduse. Uneşte 3 oase: femur. inelul osteofibros fiind reprezentat de ulnă complectată de ligamentul inelar iar cilindrul osos este alcătuit de capul radiusului. permiţând existenţa unor mişcări de flexie . sinovială de tip sferoidal. fiind articualţii plane. Articulaţiile carpometacarpiene (dintre carpiene şi metacarpiene) sunt în general articulaţii plane în care au loc mişcări extrem de reduse. adducţie. Articulaţia radioulnară proximală este o diartroză trohoidă. adducţie şi abducţie. dorsal se află ligamentele încrucişate situate în fosa intercondiliană a femurului. având o deosebită importanţă funcţională. circumducţie şi rotaţie. Mijloacele de unire: capsulă articulară şi ligamente. Mijlocul de unire: capsulă articulară întărită de ligamente. adducţie şi abducţie. Articulaţia centurii pelviene cu femurul se numeşte articulaţie coxo-femurală şi uneşte coxalul cu femurul. tibial şi fibular. Este cea mai mare articulaţie din organism. tibie şi rotulă. În afara acestor articulaţii proprii fiecărui coxal. Datorită acestei articulaţii policele este opozabil. Între femur şi tibie există 2 meniscuri care aderă de tibie. Articulaţiile metacarpofalangiene sunt diartroze de tip elipsoid. extensie. . Aceasta este o articulaţie sinovială în formă de şa. Anterior există ligamentul rotulian. articulaţia dintre femur şi tibie este o articulaţie condiliană. Cele două oase se articulează atât la nivelul epifizelor cât şi la nivelul diafizei. Articulaţia dintre femur şi rotulă este o articulaţie trohleană.simfiza pubiană uneşte cele 2 oase pubiene fiind situată în partea ventrală a pelvisului. . înclinare laterală. Biomecanica: flexie şi extensie. aceste oase se unesc atât între ele cât şi cu osul sacru. pe laturi se află ligamentele colaterale. extensie. Excepţia o reprezintă articualţia dintre carpianul policelui şi matacarpianul corespunzător. Biomecanica: flexie. Articulaţia dintre oasele braţului şi mâinii (încheietura mâinii) : uneşte radiusul şi primul rând de oase carpiene.articulaţia sacro-iliacă este o articulaţie sinovială. Mijloacele de unire sunt reprezentate de o capsulă articulară şi de ligamente.

muşchi monogastrici: cu un singur corp . Articulaţiile interfalangiene sunt articulaţii sinoviale de tip trohlean.Articulaţia tibiofibulară proximală este o diartroză plană.muşchi cu fibrele musculare sunt situate în prelungirea directă a tendonului . Tibia şi fibula se articulează între ele atât la nivelul epifizelor cât şi la nivelul diafizelor. fibrele fiind dispuse oblic pe tendon. După modul de grupare al fasciculelor musculare în raport cu tendoanele pot fi: . Sistemul muscular Miologia este ramura anatomiei care studiază muşchii şi anexele acestora. având ambele capete simple .muşchi digastrici: cu 2 corpuri separate printr-un tendon intermediar 23 . Articulaţii metatarso-falangiene sunt diartroze de tip elipsoidal.muşchi triceps . în care au loc mişcări de flexie – extensie. un muşchi poate fi: .muşchiul cvadriceps .simplu la un capăt.muşchi la care între fibrele musculare şi tendon nu mai există continuitate. muşchii pot fi: lungi.Articulaţiile proprii oaselor gambei unesc între ele tibia şi fibula.simplu la un capăt. Articulaţiile intertarsiene leagă cele 7 oase tarsiene. Articulaţia tibio-fibulară mediană uneşte diafizele prin intermediul unei benzi fibroase numită membrană interosoasă. turtiţi sau laţi şi în formă de evantai. Articulaţii tarso-metatarsiene sunt diartoze plane. fiind în general articulaţii plane. care leagă cuneiformele şi cuboidul pe de o parte de metatarsiene. tendoanele. şi unu triplu la celălalt . Articulaţia dintre oasele gambei şi ale piciorului se realizează între epifizele distale ale tibiei şi fibulei şi osul talus. Este o articulaţie sinovială de tip trohlean. şi cvadruplu la celălalt . ce permit mişcări extrem de reduse. Biomecanica: mişcări limitate de alunecare. adducţie şi abducţie.muşchi biceps. cu ajutorul cărora se inseră pe diferite suporturi. În raport cu forma corpului muscular muşchii pot fi: . corpul muscular. Mijloacele de unire: capsulă articulară şi ligamente. bifurcat la celălalt .muşchiul dinţat – cu mai mult de 4 inserţii pe un capăt. Configuraţia externă a muşchilor Muşchiul are două componente: 1.muşchi simplu.simplu la un capăt. realizează mişcări de flexie şi extensie. Clasificarea muşchilor: se realizează după diferite criterii După formă. După numărul capetelor de origine. care este partea contractilă a acestuia şi 2. Biomecanica: flexie şi extensie. Articulaţia tibio-fibulară distală este o sindesmoză realizată între epifizele distale ale tibiei şi fibulei între care se află un ligament interosos. scurţi.

ci un grup de muşchi asociaţi în vederea realizării unui anumit act motor.dacă ambele capete sunt fixe contracţia este statică ambele inserţii rămânând imobile. 24 . În mod convenţional unul din cele 2 capete de inserţie ale muşchiului: capătul proximal se numeşte origine. mai rar pe piele sau chiar pe tendoanele altor muşchi. Există trei posibilităţi: . Punctul fix şi cel mobil se pot inversa în funcţie de condiţiile date. forţă şi eficienţă în concordanţă cu cauzele care le-au deteminat.dacă rezistenţele sunt egale şi mici muşchiul se scurtează la ambele capete. muşchi abductori. Sinergiştii sunt acei muşchi care efectuează toţi o definită mişcare într-o definită articulaţie.dacă rezistenţa întâmpinată la cele 2 capete este inegală extremitatea care întâmpină rezistenţa mai mare rămâne fixă cealaltă se deplasează spre prima. Anexele muşchilor scheletici Sunt elemente anatomice implicate în protecţia şi facilitarea funcţională a muşchilor.biarticulari . Bivalenţa funcţională a muşchiului Muşchiul poate acţiona asupra ambelor capete prin intermediul cărora se inseră putându-le deplasa pe amândouă. muşchi supinatori.muşchi profunzi După numărul articulaţiilor peste care trec muşchii se împart în trei grupe: .muşchi metamerizaţi: au mai mult de 2 corpuri. Modalităţi de acţiune grupată a muşchilor Funcţia musculaturii scheletice în organism rezidă în efectuarea anumitor mişcări. promtitudine. muşchi extenori.poliarticulari După mişcarea realizată în articulaţii există: muşchi flexori. astfel flexorii sunt agonişti şi extensorii antagoniştii lor. După poziţie şi raporturi muşchii sunt: . având deci o deosebită conotaţie adaptativă. care implică obligator şi existenţa grupei musculare şi implicit a mişcării contrarii. muşchi pronatori. .muşchi superficiali . care în general se inseră pe oase. În funcţie de situaţie acelaşi cap poate fi fix într-un caz şi mobil în altul. iar extremitatea distală se numeşte inserţie terminală. Agoniştii şi antagoniştii reprezintă grupe musculare definite pe baza efectuării unor mişcări oposite. Inserţiile musculare Sunt reprezentate de tendoane.mono sau uniarticulari . muşchi adductori. în organism neacţionând de obicei un singur muşchi. De obicei rezistenţa la unul din capete este mai mare fapt care va determina tipul mişcării într-o anumită direcţie. Grupele funcţionale cuprind muşchii care efectuează anumite mişcări la nivelul unor anumite articulaţii. În scopul realizării diferitelor mişcări cu o viteză. Toţi muşchii care realizează flexia antebraţului pe braţ sunt sinergişti. Fasciile musculare sunt membrane conjunctive cu grosime variabilă care învelesc un muşchi individual sau un grup de muşchi.. Astfel ambele extremităţi ale muşchiului sunt considerate mobile. . muşchi rotatori. elementele pe care e fixat apropiendu-se între ele. Sunt termeni de relaţie. mişcări reprezentând în ultimă instanţă reacţii la diverşi stimuli din mediu. muşchii se asociază în grupe funcţionale.

Porţiunea orbitală intervine în închiderea forţată a ochilor. Acţiune: când cavitatea bucală este plină presează asupra conţinutului acestuia pe care îl expulzează. Grupul periferic este mai complex având mai mulţi muşchi. 25 .) muşchiul buccinator: este amplasat pe laturile cavităţii bucale reprezentând suportul muscular al obrajilor. b. 2. Constituie suportul muscular al buzelor. a. c. Muşchii mimicii Determină mimica. Dacă gura este goală trage comisurile acesteia intervenind în râs sau plâns. Funcţia lor primordială la mamifere constă în modificarea diametrului deschiderilor nazale intervenind în adulmecat. Acţiunea: porţiunea palpebrală apropie pleoapele închizând ochii în condiţii normale.) muşchiul orbicular al ochiului se află în interiorul pleoapelor şi pe circumferinţa orbitelor. Acesta este o bandă fibroasă care acoperă bolta craniului. Este cel mai voluminos şi mai puternic muşchi pielos. Acţiune: închiderea gurii. Astfel acţionează prin deformarea pielii deplasând-o înspre inserţia osoasă.) Muşchii regiunii orificiului bucal sunt o grupare musculară bine dezvoltată. deci expresiile faciale traducătoare ale stărilor psihice. orbitală – inserată pe circumferinţa orbitei. a. respiraţie şi olfacţie. Se împart în mai multe grupe: 1. Porţiunea lacrimală favorizează scurgerea lacrimilor. 3. Se grupează în jurul orificiilor faciale funcţiile lor fiind legate de alimentaţie. anume orbicularul gurii. prezintă o porţiune occipitală şi una temporală între care se află aponevroza epicraniană porţiunea frontală se inseră pe pilea regiunii sprâncenelor. I. Pe ansamblu intervine atât în râs cât şi în plâns.Studiul sistematic al muşchilor corpului uman Muşchii capului Se împart în 2 grupe: muşchi mimicii sau pieloşi şi muşchii masticatori. Se numesc pieloşi fiindcă una din inserţiile lor se realizează la nivelul pielii feţei.) muşchiul corugator al sprâncenei este un muşchi mic care se inseră pe arcade terminal inserându-se pe pielea regiunii mijlocii a sprâncenei.) depresorul sprâncenei este situat medial faţă de precedentul între rădăcina nasului şi pielea sprâncenului. Acţiune: deplasarea sprâncenei medio-inferior. 4. Muşchii occipitofrontal muşchi lat. Acţiune: ridică pielea regiunii sprâncenii. Prezintă o inserţie lungă în formă de potcoavă cu deschiderea orientată anterior situată pe procesul alveolar al maxilei şi mandibulei de unde se fixează pe pielea din regiunea comisurii bucale. având un segment labial şi unul marginal. Se împarte în 2 grupe: central şi periferic. porţiunea lacrimală situată în zona sacului lacrimal. Fasciculele sunt paralele cu cele 2 linii de inserţie. Grupul central este alcătuit dintr-un singur muşchi. Acţiune: coboară sprâncenele.) muşchii boltei craniene sunt 2 muşchi care se inseră cu un capăt pe aponevroza epicraniană.) muşchii pleoapelor sunt situaţi la baza orbitelor din muşchii motori ai pleoapelor.) Muşchii nasului. Are 3 porţiuni: palpebrală – situată în interiorul pleoapelor.

Muşchii gâtului Muşchii gâtului se împart în trei grupe: laterali. Origine: fosa temporală. Acţiune: ridică buza superioară şi aripa nasului intervenind în zâmbet. Acţiune: propulsia mandibulei. fiind un muşchi puternic. Inserţia terminală: este la nivelul părţilor mediale ale ramurilor mandibulei.) muşchiul temporal: are forma unui evantai situat în fosa temporală. Când acţionează unilateral. Acţiune: coborârea buzei. Inserţia terminală:pe feţele laterale a ramurilor mandibulei. 5. Are 2 inserţii inferioare: una pe stern şi una pe claviculă. Acţiune: ridică buza. 4.b. Au ambele inserţii pe oase. c. 1. f. Este situat între faţa laterală a lamei pterigoidiene laterale şi procesul condilian al mandibulei. e. Origine: marginea inferioară a arcadei zigomatice.) Muşchiul ridicător al buzei superioare: situat lateral de precedentul între corpul maxilei şi pielea buzei superioare. obligator o inserţie fiind pe mandibulă. între pielea din zona claviculei şi a scapulei şi mandibulă şi pielea regiunii faciale inferioare. anteriori şi posteriori. Cranial se inseră pe mastoide (pe osul temporal). d. Acţiune: în contracţia bilaterală flexia capului şi a gâtului. 26 . Acţiune: coboară buzele exprimând tristeţe.) Muşchiul zigomatic mare: este puternic situat între osul zigomatic şi comisura gurii. Acţiune: ridică colţul gurii. lung şi puternic.) Muşchiul coborâtor al buzei inferioară: situat între mandibula şi buza inferioară. Se inseră în fosa pterigoidiană a sfenoidului. 2.) Muşchiul ridicător al buzei superioare şi al aripii nasului: are formă alungită fiind situat între procesul frontal al maxilei şi pielea buzei superioare şi aripa nasului. Muşchii laterali ai gâtului sunt dispuşi de la suprafaţă spre profunzime în următoarea ordine: Muşchiul platisma sau pielosul gâtului este un muşchi trapezoidal. Inserţie pe procesul coronoidian al mandibulei. la om fiind regresaţi. 3. Muşchii posteriori realizează o unitate morfologică cu muşchii spatelui.)Muşchii urechii externe intervin în mişcările pavilionului urechii. g.) Muşchiul maseter: este situat superficial fiind evident în timpul masticaţiei.) Muşchiul coborâtor al unghiului gurii: situat între mandibulă şi pielea din zona comisuri bucale. unilateral înclină capul înspre muşchiul care se contractă.) Muşchiul ridicător al unghiului gurii: situat profund între maxilă şi comisura gurii. muşchii masticatori realizează mişcarea de lateralitate. intervine în râs. Muşchii masticatori Sunt 4 la număr. este cel mai puternic muşchi masticator. Acţiune: ridicarea şi deplasarea posterioară a mandibulei. Sunt muşchii motori ai mandibulei care au rol în masticat şi vorbit. situat superficial. Acţiune: ridicarea şi propulsia mandibulei.) Muşchiul pterigoidian lateral: muşchi scurt şi gros dispus perpendicular pe ramurile mandibulei. Muşchiul sternocleidomastoidian este muşchi de tip biceps.) Muşchiul pterigoidian medial: este situat profund. II. Coboară unghiului gurii.

situat între articulaţiile sternoclaviculare şi hioid. Tendonul intermediar e dispus deasupra hioidului străbătând tendonul stilohioidionului. geniohioidian. Acţiune: coboară mandibula sau ridică hioidul. romboidul. Deplasează laringele în jos. Geniohioidianul este un muşchi îngust situat deasupra părţii mediane a precedentului între mandibulă şi hioid. mijlociu şi posterior ocupând planul profund al zonei laterale a gâtului. Acţiune: coboară hioidul. tirohioidian intervin în degluţie şi secundar în masticaţie. ai toracelui şi ai abdomenului. Au acţiune în flexia capului şi a gâtului. Sternohioidianul este situat între manubriul sternal şi cartilajul hioid. intevenind în deglutiţie (înghiţit). Are o bază largă de inserţie pe occipital şi procesele spinoase ale vertebrelor C7-T12. Milohioidianul este un muşchi lat. Formează planşeul cavităţii bucale. Acţiune: ridică hioidul. localizat între cartilajul tiroid şi osul hioid. Muşchiul sternohioidian este muşchi lung. situat între mandibulă şi hioid. cei 2 dinţaţi posteriori şi spleniusul. Muşchii drept lateral al capului situat între procesul transvers al atlasului şi occipital. milohioidian. Muşchii superficiali ai spatelui sunt dispuse în 2 planuri: superficial cu 2 muşchi trapezi şi latisim şi profund cu 5 muşchi: ridicătorul scapulei. Musculatura extrinsecă cuprinde muşchi care leagă membru toracal de scheletul axial şi care nu aparţin ca orogine părţii dorsale a trunchiului. Acţiune: coboară mandibula sau ridică hioidul. a primelor 3 toracale şi atlas. Muşchiul lung al gâtului situat între corpurile ultimelor 3 vertebre cervicale. stilohioidian. Acţiune: trage medial centura scapulară. Are o porţiune mastoidiană şi una mandibulară. Muşchii regiunii anterioare a gâtului sunt superficiali şi profunzi. Muşchiul stilohioidian este situat între procesul stiloidian al osului temporal şi osul hioid.Muşchii scaleni sunt 3 muşchi: anterior. Muşchii spatelui se împart în două grupe distincte evolutiv: musculatura extrinsecă şi musculatura intrinsecă a spatelui. Acţiune intervine în înghiţit. Muşchii profunzi sau prevertebral intervin în flexia şi extensia capului şi a gâtului. Omohioidianul este situat între marginea superioară a scapulei şi hioid. Tirohioidianul este un muşchi mic. coboară mandibula. omohioidian. 27 . Cei superficial reprezintă musculatura osului hioid. Muşchiul digastric este situat în partea antero-lateral al gâtului. Acţiune: înclină lateral capul. cu baza orientată median. Muşchii trunchiului Se împart în muşchii spatelui. muşchii subhioidieni: sternohioidian. Lateral se inseră pe claviculă şi scapulă. Muşchiul trapez este un muşchi lat în formă de triunghi. Acţiune coboară hioidul. Muşchiul drept anterior al capului situat între partea anterioară a maselor laterale a atlasului şi bazele occipitalului. În funcţie cu raportul faţă de osul Hioid se împart în 2 grupe: suprahioidieni: digastric.

Romboidul este situat între procesele spinoase de vertebre C6-T4 şi marginea medială a scapulei. Muşchii toracelui Pereţii antero-laterali ai toracelui cuprind 2 categorii de muşchi: extrinseci şi intrinseci. fie procesele transverse numindu-se intertransverşi. Musculatura intrinsecă a spatelui reprezintă musculatura motoare a coloanei vertebrale. 2. Acţiune: coboară coastele intervenind în expiraţie. stern.Muşchiul latisim sau Marele dorsal. diferitele segmente vertebrale între ele şi aceasta cu cutia cranială. Planul superficial dispus dedesubtul în musculaturii extrinsece fiind constituit dintr-un complex muscular orientat cranio-caudal situat în şanţurile costo-vertebrale. Se inseră pe claviculă. După numărul de vertebre peste care se întind se deosebesc 3 unităţi: muşchiul semispinal sare peste 4 vertebre.) muşchiul longissimus este situat medial de precedentul de la masa comună la mastoidă 3. Medial are o inserţie largă pe ultimele trei sau patru coaste. vertebrele lombare. terminal se inseră pe ultimele patru coaste. Prezintă o masă comună situată caudal în zona scheletului regiunii sacro-lombare. Acţiune: ridică omoplatul. Intervin atât în biomecanica toracelui cât şi a membrului toracal. Lateral se inseră pe tuberculul mare al humerusului.) Pectoralul mic este situat dedesubtul precedentului între feţele antero-laterale ale coastelor 3-5 şi procesul coracoid al scapulei. coastele între ele şi coastele de vertebre. Planul intermedial este alcătuit din muşchii care unesc procesul transvers al unei vertebre cu procesul spinos al unei vertebre superioare. 28 . cartilajele primelor 6 coaste şi pe teaca muşchiului drept abdominal. având o dispoziţie paralelă cu aceasta. Acţiune: deplasează scapula caudal şi ventral. legând aceste două unităţi.) muşchiul ilio-costal: leagă bazinul de coaste. Dinţatul posterior şi inferior este situat între procesele spinoase ale ultimelor două vertebre toracale şi ale primelor două vertebre lombare. Acţiune: adducţia membrului. Dinţatul posterior şi superior este situat între procesele spinoase ale vertebrelor C6T3 şi feţele externe ale coastelor 2-5. 1. Lateral se inseră pe humerus. Acţiune: ridică coastele intervenind în inspiraţie. 2. muşchii rotatori leagă 2 vertebre învecinate sau sar peste o vertebră. creasta sacrală medială şi creasta iliacă. Muşchiul ridicătorul scapulei este situat între procesele transverse ale primelor patru vertebre cervicale şi unghiul superior al scapulei. Planul profund este alcătuit din muşchi scurţi. Muşchii extrinseci sunt comuni toracelui şi membrului toracal.) muşchiul spinal este situat cel mai medial unind procesele spinoase ale vertebrelor diferitelor regiuni. Prezintă 3 planuri: superficial. procesele spinoase ale ultimelor cinci sau şase vertebre toracale. intermediar şi profund. Este reprezentat de muşchiul extensor sau erector al coloanei vertebrale. Cranial masa comună se împarte în 3 ramuri: 1. Acţiune: coboară membrul ridicat. care unesc fie procesele spinoase a 2 vertebre învecinate numindu-se interspinoşi.) Pectoralul mare este un muşchi lat superficial. muşchii multifizi sare peste 2 sau 3 vertebre. Uneşte bazinul cu coloane vertebrală şi toracele. este cel mai mare (lat) muşchi al omului.

Se află între cartilajele coastelor 5-7. între procesele transverse ale vertebrelor C7-T11 şi zona unghiului coastei. 4.) Dinţatul anterior se inseră pe coaste. posteriori. Sunt mai scurţi decât spaţiul dintre 2 coaste.3. Acţiunea: flexia toracelui pe bazin. cea aponevrotică medial având forma unei frunze de trifoi. 2. aorta şi vena cavă inferioară. Acţiune: în contracţia unilaterală roteşte trunchiul iar bilateral intervine în flexie. Dacă punctul fix e pe torace deplasează scapula ventro-lateral. în partea medio-ventrală a abdomenului. Inserţia diafragmei este reprezentată de circumferinţa inferioară a toracelui. 1. cei interni coboară coastele intervenind în expiraţie. intervenind în inspiraţie. Muşchii regiunii superioare a abdomenului sunt reprezentaţi de un singur muşchi. muşchi superiori. coasta 12 şi creasta iliacă. Prezintă trei canale de trecere numite hiaturi prin care trece esofagul. care formează pereţii abdomenului.) Muşchii ridicători ai coastelor sunt situaţi profund în spatele intercostalilor interni. Se inseră pe creasta iliacă de unde se îndreaptă spre ultimele 3 coaste şi teaca dreptului abdominal. Diafragma este un perete muscular . Acţiune: în contracţia unilaterală are acţiune opusă cu a precedentului iar bilateral intervine în flexie. Acţiune: înclină coloana pe partea muşchiului contractat. Se împart în 4 grupe: anterolaterali.) Dreptul abdominal este dispus longitudinal. În regiunea posterioară a abdomenului se află muşchiul pătrat lombar care e situat pe laturile coloanei între procesele costiforme ale primelor 4 vertebre lombare. Acţiune: intercostalii externi ridică coastele fiind inspiratori. Acţiune: mărirea diametrului toracic. 2. Diafragma. inferiori sau perineali. Sunt 3 muşchi: ridicătorul anal.aponevrotic. procesul xifoid şi simfiza pubiană. Muşchii abdomenului Sunt muşchi laţi.) Oblicul intern situat dedesubtul precedentului având fibrele dispuse invers decât acestea. Acţiune: dacă puntul fix este pe scapulă ridică coastele intervenind în inspiraţie. Toţi muşchii laţi ai abdomenului intervin în realizarea presei abdominale care menţine poziţia organelor din abdomen. care separă toracele de abdomen. Acţiune: strânge abdomenul ca un brâu.) Muşchiul oblic extern situat în părţile laterale ale abdomenului pe feţele externe ale coastelor 5-7 de unde se continuă ventro-caudal spre pubis. muşchiul coccigian şi muşchiul sfincterului anal extern. Componenta musculară este situată lateral. Procesele costiforme ale vertebrelor lombare şi creasta iliacă. de unde se îndreaptă spre scapulă. intercostalul extern întinzându-se de la extremitatea vertebrală până la articulaţia dintre coaste şi cartilajul costal. 3. 29 .) Muşchiul transvers abdominal este situat profund între faţa medială a cartilajelor coastelor 7-12. Acţiune: ridică coastele intervenind în respiraţie. de unde se îndreaptă spre teaca dreptului abdominal. Fibrele lor sunt orientate în direcţii opuse. Muşchii regiunii inferioare formează planşeul cavităţii pelviene. Muşchii intrinseci sunt muşchii motori ai coastelor. Muşchii regiunii antero-laterale 1.) Muşchii intercostali ocupă spaţiul dintre 2 coaste învecinate unul spre interior (spre cutia toracică) unul spre exterior.

având 2 capete unu scurt situat pe procesul coracoidian al scapulei.Muşchii membrului toracal Muşchii centurii scapulare formează conturul umărului. Au o deosebită importanţă funcţională. mai puţin voluminoşi. 4. Muşchii braţului sunt muşchi masivi. Inserţia terminală este la nivelul falangei medii a degetelor 2-5. Flexorul superficial al degetelor se inseră pe epicondilul humeral medial.) Muşchiul deltoid este cel mai superficial şi mai voluminos. fusiform. Acţiune: pronaţia. Flexorul ulnar al carpului este situat între epicondilul humeral medial şi osul pisiform. capul medial pe faţa posterioară a humerusului.) Muşchiul rotund mare este situat între unghiul inferior al scapulei şi tuberculul mic al humerusului. Cranial se inseră pe claviculă şi spina scapulei. dorsal şi lateral. Acţiune: adducţia braţului. 30 . Terminal se inseră pe tuberculul mare al humerusului. Muşchii regiunii ventrale sunt în număr de 8 muşchi dispuşi pe 4 planuri. terminal se inseră pe olecran. Acţiunea: extensor al antebraţului Muşchii antebraţului Sunt muşchi lungi. flexor radial al carpului. Acţiune: flexia antebraţului pe braţ. palmarul lung. Planul II reprezentat de un singur muşchi: flexor superficial al degetelor. coracobrahialul şi muşchiul brahial şi unul este situat dorsal: tricepsul. puternici în număr de 4. Caudal se inseră pe tuberozitatea deltoidiană a humerusului. Acţiune: flexia mâinii. Sunt în număr de 6. Acţiune: flexia braţului şi parţial adducţie. Rotundul pronator este situat între epicondilul humeral medial şi procesul coronoid al ulnei. În zona falangei proximale tendoanele prezintă un orificiu destinat trecerii tendoanelor flexorului profund al degetelor. capul lateral amplasat pe faţa posterioară a humerusului. Acţiune: abducţie. Acţiune: flexia antebraţului pe braţ. Terminal se inseră pe tuberozitatea radiusului. 3.) Muşchiul triceps brahial este situat posterior având trei porţiuni de origine: capul lung se inseră sub cavitatea glenoidă al scapulei. al II-lea capul lung situat deasupra cavităţii glenoide a scapulei.) Muşchiul infraspinos este situat în fosa infraspinoasă a scapulei. 1. dar mai numeroşi.) Bicepsul este muşchi lung.) Muşchiul supraspinos situat în fosa supraspinoasă a scapulei de unde se îndreaptă spre tuberculul mare al humerusului. flexorul ulnar al carpului. dintre care 3 sunt situaţi ventral: bicepsul brahial.) Muşchiul coracobrahial este situat între procesul coracoidian al scapulei şi faţa medială al humerusului. Se împart în 3 grupe: ventral. 4. Acţiune: flexia autopodului. Planul III alcătuit din 2 muşchi: flexor profund al degetelor şi flexor lung al policelui. Acţiune: abducţia braţului 2. Planul IV alcătuit dintrun singur muşchi numit pătratul pronator. Acţiune: rotaţia în afară a humerusului. Terminal se împart în 4 ramuri continuate fiecare cu un tendon.) Muşchiul brahial este situat între tuberozitatea deltoidiană şi procesul coronoid al ulnei. intervenind în realizarea mişcărilor mâinii. 3. decât cei din grupul precedent. Planul I cu 4 muşchi: rotund pronator. 2. Flexorul radial al carpului este situat între epicondilul medial al humerusului şi baza metacarpianului II. 1.

fiind dezvoltată în raport cu mişcările variate şi de mare precizie pe care le efectuează mâna omului. Muşchiul adductor al policelui. Acţiune: extensia degetului mic Extensorul ulnar al carpului între epicondilul lateral şi baza metacarpianului 5. Flexorul lung al policelui este situat între faţa anterioară a radiusului şi falanga distală a policelui. 3. Muşchii regiunii palmare mijlocii sunt lombricalii şi interosoşii Muşchii lombricali sunt patru muşchi situaţi în acelaşi plan cu tendoanele flexorului profund al degetelor. după care 31 . extensorul degetului mic. Lungul abductor al policelui situat între faţa posterioară al ulnei şi radiusului şi baza metacarpianului policelui. Muşchii laterali ai antebraţului sunt reprezentaţi de 4 muşchi. realizând mişcarea de opoziţie a acestuia. Lung extensor radial al carpului situat între marginea lateral al humerusului şi metacarpianul 2. Extensorul degetului mic se găseşte între epicondilul lateral şi ultimele 2 falange ale degetului mic. Muşchiul scurt abductor al policelui. care reprezintă originea acestora. 2. Planul II: profund muşchiul supinator. Terminal se împarte în 4 tendoane care se înseră pe falangele distale ale degetelor 2-5 după ce au trecut prin orificiile tendoanelor flexorului superficial. Planul profund este alcătuit din 4 muşchi: lungul abductor al policelui. Musculatura mâinii Este deosebit de complexă. Planul I: superficial cu 3 muşchi: brahioradial. Mâna prezintă elemente musculare numai pe faţa ventrală (palmară) şi la nivelul spaţiilor interosoase. Acţiune: flexia policelui. Muşchii regiunii dorsale Sunt în număr de 8 muşchi dispuşi pe 2 planuri: superficial cu 4 muşchi: extensorul degetelor. 2. Acţiune: flexia antebraţului pe braţ. Lungul extensor al policelui între faţa posterioară al ulnei şi falangele medii şi distale ale indicelui. scurt extensor radial al carpului. muşchii regiunii mijlocii ai autopodului reprezentaţi de muşchii interosoşi şi lombricali. lungul extensor al policelui şi extensorul indexului. Muşchii eminenţei tenare sunt în număr de patru: 1. Terminal se inseră pe falangele medii şi distale ale degetelor 2.5. Muşchiul extensor al degetului are originea în epicondilul humeral lateral. faţa dorsală fiind lipsită de muşchi. Brahioradialul situat între marginea laterală a humerusului şi epifiza distală a radiusului. muşchii regiunii mediane (eminenţă hipotenară) conţinând muşchii motori ai degetului mic şi 3. Muşchiul scurt flexor al policelui. Aceşti muşchi se împart în trei grupe: 1. 4. Scurtul extensor radial al carpului situat între epicondilul lateral al humerusului şi metacarpianul 3. extensorul ulnar al carpului şi anconeul. Muşchii eminenţei hipotenare sunt tot în număr de patru. lung extensor radial al carpului. scurtul extensor al policelui. Tendoanele inserţiei terminale se unesc cu cele ale muşchilor interosoşi destinaţi degetului corespunzător. situaţi pe 2 planuri. muşchii regiunii laterale (eminenţă tenară) destinaţi policelui. acţiunea: extensia degetelor.Flexorul profund al degetelor este situat sub precedentul având originea pe faţa anterioară a ulnei. Muşchiul opozant al policelui. Scurtul extensor al policelui situat între faţa posterioară al ulnei şi radiusului şi falanga proximal al policelui.

inserţia terminală situându-se pe trohanterul mare. fiind cel mai important flexor al articulaţiei coxofemurale. acţionând ca abductor şi rotator în afară alcoapsei. Acţiunea sa constă în flexia coapsei pe pelvis.fuzionează cu tendonul muşchiului extensor destinat aceluiaşi deget. fiind alcătuit din două segmente: 1. Se pot clasifica în două grupe: 1. tensorul fasciei late. Musculatura membrului pelvian Muşchii centurii pelviene Reprezintă cea mai puternică şi mai voluminoasă concentrare musculară din organismul uman. Muşchiul piriform este un muşchi de formă triunghiulară. 32 . Muşchiul iliopsoas este situat în interiorul cavităţii abdominale şi a toracelui. cu baza situată la nivelul feţei anterioare a sacrului şi vârful la nivelul trohanterului mare. un grup medial conţinând muşchii adductori (pectineul. rotaţia şi abducţia stilopodului. Acţiunea este reprezentată de flexia falangei proximale şi extensia celei distale şi mediale. Acţiunea este reprezentată de extensia. Muşchiul gluteu (fesier) mijlociu are originea pe suprafaţa gluteală a osului iliac. acţiunea sa fiind identică cu a precedentului. Muşchiul gluteu (fesier) mare este cel mai voluminos şi superficial muşchi al regiunii posterioare a bazinului. grupul exopelvian (dorsal) cu 10 muşchi (cei trei glutei: mare. între metacarpienele II . Marea dezvoltare a acestui muşchi la om este rezultatul rolului său în staţiunea bipedă. fiind situat între suprafaţa gluteală a osului iliac şi linia aspră a femurului. care ocupă fosa iliacă. numită “fascia lata”.V. scurt şi mare şi muşchiul gracilis) şi grupul posterior acţionând ca flexori ai genunchiului (muşchiul biceps femural. fiind abductor. pătratul femural). alungit în sens cranio – caudal. grupul endopelvian (ventral) cuprinzând un singur muşchi. Psoasul mare este fusiform. Acţiunea lor constă în flexia falangei proximale. muşchiul iliac. iliopsoasul şi 2. mijlociu şi mic. obturatorul intern şi extern. piriform. Ambii muşchi fuzionează într-un corp comun care se inseră la nivelul trohanterului femural mic. Se împart într-un grup anterior care acţionează ca extensori ai articulaţiei genunchiului (croitorul şi cvadricepsul femural). Muşchii interosoşi sunt situaţi în spaţiul dintre două oase metacarpiene. formându-se la nivelul feţei laterale a corpului ultimei vertebre toracale şi a primelor patru lombare. Muşchii coapsei Constituie un grup muscular voluminos care acoperă complet femurul. acţionând unilateral înclină trunchiul. extensor şi rotator medial al coapsei. adductorul lung. fiind înveliţi de fascia coapsei. Muşchiul gluteu (fesier) mic se întinde între suprafaţa gluteală a osului iliac şi trohanterul mare. Iliacul este un muşchi lat. semimembranos şi semitendinos). muşchiul psoas mare şi 2. Inserţia terminală se realizează pe falanga proximală şi pe tendonul extensorului.

Acţiunea este reprezentată de adducţia coapsei. vastul lateral. dedesubtul semitendinosului. Muşchiul adductor scurt se formează pe pubis. peronierul scurt) şi 3. Acţiunea este reprezentată de adducţia coapsei. inserţia terminală fiind amplasată în zona mediană a liniei aspre. care se inseră la baza patelei. Acţiune: extensia coapsei şi de flexia articulaţiei genunchiului. Muşchiul biceps femural ocupă zona posterolaterală a coapsei. unele fibre depăşind-o la nivelul feţei anterioare şi inserându-se pe tuberozitatea tibiei. avânduşi originea pe coxal şi inserţia terminală pe condilul tibial medial. Acţiunea constă în flexiunea coapsei pe bazin. Acţiune identică cu a precedentului. extensor lung al halucelui. situat între pube şi a tibie. Musculatura gambei se clasifică în trei grupe: 1. 2. localizat în partea superioară a feţelor laterale şi anterioară a femurului. inserţia fiind amplasată la nivelul feţei mediale a tibiei. Muşchiul pectineu este cel mai superficial muşchi median a coapsei. Muşchiul adductor mare este cel mai voluminos şi mai dorsal muşchi al grupului median. şi doar în mod secundar adducţia acestuia. situat între pubis şi linia aspră a femurului. flexorul lung al halucelui. situat la nivelul trohanterului mare. Muşchiul semimembranos este situat profund. extensor lung al degetelor). Tendonul de origine al semimembranosului este turtit asemeni unei membrane.Muşchiul croitor este situat superficial. flexorul lung al degetelor şi muşchiul popliteu). inserat pe linia aspră şi 4. Acţiunea constă în extensia coapsei pe pelvis (porţiunea lungă) şi flexie în articulaţia genunchiului (ambele segmente). fiind singurul muşchi al regiunii care depăşeşte caudal articulaţia genunchiului. 2. grupul posterior cuprinzând muşchii flexori (triceps sural. Acţiunea sa constă în adducţia coapsei. grupul lateral (peronierul lung. Muşchiul adductor lung are originea pe pube. Muşchiul cvadriceps femural este cel mai voluminos şi mai puternic muşchi al omului. de unde se îndreaptă spre linia aspră a femurului. tibialul posterior. dreptul femural care se formează pe coxal. marginea anterioară a tibiei şi cele două maleole rămân superficiale. neacoperite de musculatură. Cele două capete de origine fuzionează într-un corp comun care se inseră pe capul fibulei. 3. Acţiunea cvadricepsului este reprezentată de extensia gambei pe coapsă când acţionează în articulaţia genunchiului (fiind cel mai important extensor al acestei articulaţii) şi flexor al coapsă pe trunchi (doar dreptul femural) când acţionează în articulaţia coxofemurală. grupul anterior. avându-şi originea pe coxal şi inserţia terminală reprezentată de linia aspră şi de epicondilul femural medial. Muşchiul semitendinos este amplasat între coxal şi faţa medială a tibiei. ai cărui muşchi acţionează ca extensori (tibialul anterior. Acţiunea sa principală este flexia stilopodului pe trunchi. Originea muşchiului se află pe coxal. Cele patru capete de origine fuzionează formând un corp comun. Muşchiul gracilis este cel mai lung muşchi al grupului. Musculatura gambei Formează o masă musculară dispusă asimetric în jurul celor două oase ale segmentului. având patru capete de origine: 1. 33 . fiind cel mai lung muşchi al omului. fiind adductor şi rotator în afară al coapsei. vastul intermediar. Are tendonul terminal foarte dezvoltat. vastul medial. astfel încât faţa medială. prezentând două capete de origine. unul lung format pe coxal şi unul scurt format pe linia aspră a femurului.

Acţiunea constă în extensia. Muşchiul triceps sural ocupă planul superficial al regiunii dorsale a gambei. acţionând ca extensor şi pronator . Muşchiul extensor lung al degetelor are originea pe marginea anterioară. între faţa posterioară a fibulei. fiind cel mai important flexor al piciorului. Are trei capete de origine: gemenii. fiind astfel flexori ai gambei pe coapsă. Muşchiul extensor scurt al halucelui se inseră pe faţa superioară a calcaneului şi articulaţia metatarso .V. supinaţia şi adducţia piciorului şi de flexia degetelor. Muşchiul peronier scurt se întinde între faţa laterală a fibulei şi baza metatarsianului V. corpul muscular divizându-se în trei fascicole destinate degetelor II . 2. muşchii piciorului se împart în muşchii plantei şi muşchii dosului piciorului.abductor al piciorului. Este cel mai puternic pronator al piciorului.V. aici existând şi muşchi proprii dosului piciorului. îşi are originea pe faţa superioară a calcaneului. pot acţiona asupra acesteia. situat profund.Muşchiul tibial anterior este cel mai medial şi mai voluminos muşchi al grupului. extensorul scurt al degetelor şi extensorul scurt al halucelui. unde fiecare se împarte în alte trei ramuri. care se termină brusc. Acţiune: extensia degetelor. Acţiunea este reprezentată de flexia piciorului şi extensia degetelor II . continuându-se cu un tendon puternic (cel mai voluminos tendon al omului). grupul medial destinat halucelui (abductorul halucelui.falangiană a policelui. supinaţia şi adducţia picioarului şi ca rezultat al faptului că gemeni depăşesc cranial articulaţia genunchiului.IV. Acţiune: extensia. care se inseră pe faţa posterioară a calcaneului. care se inseră pe falanga a doua şi două marginale. la jumătatea segmentului. grupul lateral. Muşchiul peronier lung este situat între capul fibulei şi baza primului metatarsian şi cuneiform. dedesubtul gemenilor. unde se inseră pe falanga a treia. care se îndreaptă spre degetele II . Tendonul muşchiului se divide în patru ramuri. de unde se îndreaptă spre plantă. Muşchii dosului piciorului sunt doi la număr. Musculatura piciorului Pe baza localizării topografice. fiind un extensor al halucelui. unul medial (inserat pe condilul femural medial) şi unul lateral (inserat pe condilul femural lateral). faţa medială. una mijlocie. împărţindu-se în trei grupe: 1. fuzionând caudal într-un corp muscular comun şi solearul. condilul tibial lateral. Muşchiul extensor scurt al degetelor. spre deosebire de membrul toracal. care se inseră la nivelul articulaţiei metatarso . Muşchiul flexor lung al halucelui se situează lateral faţă de precedenţii.falangiene. acţionând ca flexor al acestuia şi extensor al autopodului. Muşchii plantei sunt mai numeroşi decât anteriorii. tendonul lui Ahile. Cele trei elemente formează un corp comun.V. capul fibulei. Muşchiul flexor lung al degetelor are originea pe faţa posterioară a tibiei. membrana interosoasă şi a doua falangă a halucelui. flexorul scurt al halucelui şi adductorul halucelui). situate pe falanga a treia. fiind situat între condilul lateral al tibiei pe de o parte şi primul cuneiform pe de altă parte. Acţiune: extensia ambelor falange ale halucelui şi flexia piciorului. destinat degetului mic (abductorul degetului mic şi 34 . la nivelul segmentelor craniale ale tibiei şi fibulei. la nivelul căreia se împarte în patru tendoane destinate degetelor II . Muşchiul extensor lung al halucelui îşi are originea pe feţa medială a fibulei şi inserţia terminală pe a doua falangă a halucelui.

de gradul I. muşchii şi oasele la nivelul cărora se inseră formând sisteme de pârghii. grupul medial. Muşchiul flexor scurt al halucelui are originea pe cuboid şi cuneiforme şi inserţia terminală pe haluce. corpul muşchiului divizându-se în ramuri destinate degetelor II . Pârghiile de gradul I au punctul de spijin situat la mijloc. care le constituie originea. Acţiunea de totalitate a musculaturii regiunii plantare a autopodului membrului pelvian constă pe lângă diferitele acţiuni particulare enunţate mai sus şi în menţinerea curburii boltei plantare. Pârghiile de gradul II au punctul de aplicare al rezistenţei situat la mijloc. împărţindu-se în interosoşi plantari şi interosoşi superiori. deci musculatura cefei. Ca o consecinţă a reducerii masivului facial. tendoanele inserându-se pe falanga a doua a acestor degete după ce au fost străbătute de tendoanele flexorului lung. avându-şi originea pe calcaneu.occipitală. Muşchii interosoşi ocupă spaţiile delimitate de metatarsiene. lombricalii şi interosoşii). 35 . dar obţinând deplasare. Muşchiul flexor scurt al degetelor este omologul flexorului superficial al degetelor de la membrul toracal. ca la articulaţia cotului. cel mai numeros (flexorul scurt al degetelor. acţionând cu pierdere de forţă. amplasaţi în spaţiile dintre tendoanele flexorului lung al degetelor. pârghiile biologice sunt de trei tipuri. pătratul plantei. punctul de spijin fiind reprezentat de zona de contact dintre falange şi sol. rezistenţa de greutatea corporală şi forţa de către tricepsul sural. putând fi reprezentate de articulaţia atlanto .IV. În sistemele de pârgii de la nivelul aparatului locomotor al Vertebratelor. iar forţa de musculatura cefei. Modul de funcţionare al aparatului locomotor. Acţiunea este reprezentată de flexia primei falange.V. Două oase vecine unite printr-o articulaţie mobilă şi acţionate de un anumit muşchi formează o asemenea pârghie. fiind pârghii de viteză. în extensia celorlalte două falange. spijinul este reprezentat de articulaţia cotului. în momentul ridicării acestuia de pe sol. unde sprijinul se realizează între condilii occipitali şi atlas. în acelaşi mod ca la autopodul membrului toracal. la om la această pârghie s-a redus rezistenţa şi implicit forţa necesară realizării mişcării. punctul de sprijin este punctul de aplicare al forţei şi rezistenţa este greutatea care trebuie depăşită de muşchi. rezistenţa este reprezentată de greutatea craniului orientată ventral. Acţiunea interosoşilor constă în flexia primei falange şi mult mai redus. Pârghiile de gradul III sunt cele mai numeroase tipuri de pârghii din organism. Sistemul pârgiilor Aparatul locomotor în ansamblu acţionează în concordantă cu legile mecanicii. Muşchii lombricali sunt patru muşchi alungiţi. rezistenţa de greutatea segmentelor distale şi forţa de către bicepsul brahial şi de muşchiul brahial. forţa este reprezentată de muşchi. Intervine în flexia halucelui. inserţia terminală fiind situată pe baza primei falange a degetelor II . Asemeni pârgiilor fizice.flexorul scurt al degetului mic) şi 3. Aici. II şi III. fiind prezente la membrul pelvian. Acţiunea constă în flexia celei de a doua falange pe prima.

Se întinde de la nivelul primei vertebre cervicale până la a doua vertebră lombară. sau al vieţii de relaţie. Are 43 . La noul născut se termină la nivelul vertebrei lombare 3. Sistemul nervos somatic. Conul medular se continuă cu o formaţiune filiformă numită filum terminale. ca urmare a faptului că activitatea sa nu este coordonată conştient. Se termină printr-o porţiune conică numită con medular. Şi un animal primitiv. Din punct de vedere anatomic sistemul nervos se împarte în două componente: sistemul nervos central şi cel periferic.SISTEMUL NERVOS Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor alcătuite predominant din ţesut nervos specializat în recepţionarea. fără sistem nervos. Excitabilitatea este o caracteristică generală a lumii vii. Măduva spinării Este un segment al sistemului nervos central situat în canalul vertebral. prezentând regiunei mai subţiri şi regiuni mai groase. în urma unui îndelungat proces evolutiv. organelor. Ca urmare a faptului că sistemul nervos îndeplineşte aceste două tipuri de funcţii. etc. în două componente: sistemul nervos somatic şi cel vegetativ. Encefalul este o formă de organizare a materiei prin care materia se cunoaşte pe ea însăşi. Dezvoltarea sa este îndreptată tocmai în direcţia realizării cât mai optime a acestei funcţii. care ajunge până la baza coccisului Măduva corespunde ca lungime cu canalul vertebral până la a treia lună de viaţă intrauterină. Configuraţia externă: . Umflăturile 36 . recepţionează şi prelucrează informaţii din mediu. fiind astfel autonomă. Primul este alcătuit din encefal şi măduva spinării. pentru a îndeplini această funcţie. dintr-o perspectivă fiziologică.formă de cilindru uşor turtit antero – posterior . prin intermediul encefalului. Aceste funcţii au atins un nivel maxim la encefalul de om. este împărţit. Trebuie menţionat faptul că excitabilitatea nu este o caracteristică exclusivă a sistemului nervos. Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea organelor interne. funcţionarea sa generându-le.prezintă curburile coloanei (cervicală. toracală. fiind în acelaşi timp sediul personalităţii individului. cele două componente ale sistemului nervos fiind interconectate morfologic şi funcţional. În regiunea cervicală şi lombară prezintă câte o umflătură. Din alte puncte de vedere nu este autonom. Sistemul nervos reprezintă însă acea parte strict specializată. capacitatea unei fiinţe vii de a înţelege lucrurile înconjurătoare. iar la adult la vertebra lombară 2. lombară) . Sistemul nervos periferic cuprinde nervii cranieni şi cei spinali. a devenit organul conştiinţei. Funcţionarea sa generează starea de conştiinţă. Encefalul nu trebuie considerat echivalentul personalităţii sau a conştiinţei. numindu-se şi autonom. Sistemul nervos.nu are aceeaşi grosime pe toată lungimea. Sistemul nervos realizează legătura dintre organism şi mediu. realizează integrarea organismului în mediul ambiant. transmiterea şi prelucrarea excitanţilor din mediul extern sau intern. Este în schimb suportul material al acestora. În acelaşi timp sistemul nervos coordonează activitatea tuturor ţesuturilor.45 cm lungime şi aproximativ 1 cm în diametru.

Cornul posterior este subţire. Din cauza lipsei de corespondenţă dintre lungimea coloanei şi a măduvei şi ca urmare a faptului că fiecare nerv părăseşte canalul vertebral prin orificiul intervertebral corăspunzător. Majoritatea fibrelor sunt dispuse de-a lungul măduvei în fascicule ascendente şi descendente. Rădăcinile nervilor spinali din zona lombară. Fiecare segment din măduvă. posterior şi lateral. somatice şi vegetative. Este situată la interior având forma literei H sau a unui fluture cu aripile desfăcute. 1 nerv coccigian. lung. Cele anterioare se află între fisura mediană anterioară şi cornul anterior. rădăcinil nervului spinal au o dispoziţie din ce în ce mai oblică în regiunea lombară şi sacrală ajungând vertical. cele posterioare între şanţul median posterior şi cornul posterior. Prezintă două porţiuni: laterală şi una transversală numită comisură cenuşie care le uneşte pe cele laterale. ascuţit. Coarnele laterale se află între cornul anterior şi cel posterior. formând coada de cal. conţine neuroni somato-motori. Unele fascicule sau fibre trec dintr-o parte în alta a măduvei (din dreapta în stânga) formând comisura albă situată înaintea celei cenuşii. Nervii spinali Nervul = mănunchi de fibre nervoase în afara sistemului nervos central Fibra nervoasă=axon Fibrele nervoase care alcătuiesc nervii spinali sunt atât motori cât şi senzitive. 5 lombari. sacrală şi coccigiană coboară vertical alături de fillum terminale.pe faţa anterioară a măduvei se află un şanţ adânc numită fisură mediană anterioară . care prezintă o pereche de nervi spinali se numeşte segment spinal. scurt şi rotunjit. Substanţa albă este format din axoni înconjuraţi de o teacă de mielină.corespund funcţiei mai complexe ale măduvei de la acest nivel anume coordonarea activităţii motorii a membrelor . Structura internă a măduvei În centru prezintă canalul ependimar. 12 toracali. 5 sacrali. În partea anterioară a cornului lateral se află neuroni viscero-motori. care prezintă ganglionul spinal (senzitivă). posterioare. Porţiunile laterale corespund aripilor de fluture. în partea posterioară vor fi neuroni viscero-senzitivi. Cornul anterior este mai voluminos.pe partea posterioare se află un şanţ mai puţin adânc numită şanţ median posterior Măduva este împărţită în 4 regiuni: cervicală între vertebrele C1 – C6 toracală C6-T9 lombară T9-T12 sacrală T12-L2 Din aceste regiuni pornesc 31 perechi de nervi spinali: 8 cervicali. iar cele descendente coboară dinspre encefal. Este alcătuită din 2 feluri de substanţe: albă şi cenuşie. Coarnele laterale conţin neuroni vegetativi simpatici. laterale. Fiecare prezintă trei porţiuni sau coarne: anterior. deci nervii spinali sunt nervi mixşti. Substanţa cenuşie este alcătuită din corpi neuronali. 37 . Substanţa albă se împarte în trei perechi de cordoane: anterioare. ajungând până aproape de suprafaţa măduvei. Cele ascendente urcă prin măduvă spre encefal. Conţine neuroni senzitivi somatici. Fiecare nerv spinal (31 perechi) are 2 rădăcini: una anterioară (motoare) şi una posterioară.

cerebel . puntea lui Varolio. Cordoanele laterale prezintă o ridicătură ovoidă numită olivă bulbară. inervează tegumentul şi musculatura spatelui fiind dispuse metameric. cu baza mare orientată în sus şi baza mică orientată în jos. Substanţa cenuşie este situată la interior. Mezencefalul. Faţa posterioară. 38 . Această fragmentare are loc datorită încrucişării fasciculelor substanţei albe. După ce părăseşte orificiul intervertebral. Ramurile dorsale sau posterioare sunt mixte. se dilată. cu ajutorul cărora se leagă de cerebel. Are formă de trunchi de con. brahial. bulbul rahidian. Prezintă pedunculii cerebeloşi inferiori. La om există 5 plexuri: cervical. Nucleii sunt motori. Limita superioară a bulbului este reprezentat de şanţul bulbo-pontin (şanţul dintre bulb şi punte). bulbul numindu-se şi măduvă prelungită. Bulbul rahidian Este segmentul inferior a trunchiului.telencefal (creierul mare) Trunchiul cerebral Este format din următoarele componente: 1. Structura internă: Bulblul este alcătuit din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Ramurile anterioare din regiunea toracală sunt independente. formând ventriculul 4 care se conturează şi pe faţa posterioară a punţii. Prezintă elementele de configuraţie externă a măduvei astfel: fisura mediană anterioară se întinde până la şanţul bulbo-pontin. lombar. numite piramide bulbare. dezvoltate. Ramurile anterioare din celelalte regiuni se unesc între ele formând plexuri. inervează pielea şi musculatura pereţilor laterali şi anteriori ai trunchiului şi membrele. În partea superioară a bulbului devine superficial şi se lărgeşte. Este alcătuit din: . formând 12 perechi de nervi intercostali. În jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia este ca în măduvă. spre măduvă.Cele două rădăcini se unesc în interiorul canalului vertebral formând triunchiul comun mixt.diencefal . ci se fragmentează în grămezi de celule nervoase care alcătuiesc nucleii bulbului. sacral şi sacro-coccigian. Coarnele anterioare ale măduvei sunt mai voluminoase. 2. Configuraţia externă: Bulbul prezintă două feţe: antero – laterală şi posterioară Faţa antero-laterală. Canalul ependimar al măduvei rămâne nemodificat în partea inferioară a bulbului. dar în jumătatea superioară nu mai este dispusă sub formă de coloane. fiecare nerv spinal se împarte în 2 ramuri mixte: una dorsală şi una ventrală. Encefalul Encefalul este partea sistemului nervos central situată în cutia craniană. 3. Între bulb şi măduvă nu există o demarcaţie clară. Ramurile anterioare sunt mai groase decât cele dorsale.trunchiu cerebral .

Mezencefalul Este situat între punte şi diencefal. fiind străbătut de apeductul cerebral sau al lui Sylvius. formând grămezi de celule nervoase care formează nucleii punţii. Sunt analogii nervilor spinali. carefac legătura între diferiţi nuclei ai bulbului Puntea lui Varolio Reprezintă segmentul mijlociu al trunchiului cerebral. care reprezintă un canal strâmt care leagă ventriculul 4 de ventriculul 3. Configuraţia externă: Puntea lui Varolio prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară. Fibrele transversale alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii. Nucleii proprii nu au echivalent la nivelul măduvei. nucleii sunt motori. Faţa posterioară prezintă corpii sau coliculii cvadrigemeni (2 superiori şi 2 inferiori). Nucleii motori corespund coanelor anterioare ale măduvei. lată de 3 cm. Configuraţia externă: Mezencefalul prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară. iar superior de şanţul ponto-peduncular (care o separă de pedunculii cerebrali ai mezencefalului). La nivelul feţei posterioare se obervă continuarea ventriculului 4 de pe bulbul rahidian. aflată la interior sub formă de grămezi care formează nucleii mezencefalului (motri. Faţa antero-laterală reprezentat în cea mai mare parte de pedunculii cerebrali. Substanţa albă este alcătuită din fibre ascendente.senzitivi. La fel ca şi în cazul bulbuli. Sunt centri ai unor reflexe vegetative. La om sunt 12 perechi de 39 . Nucleii vegetativi corespund coanelor laterale ale măduvei. dispusă transversal între emisferele cerebeloase. vegetativi şi proprii. Are forma unei benzi de substanţă nervoasă. Fibrele longitudinale pot fi ascendente şi descendente. Nucleii senzitivi corespund coanelor posterioare a măduvei. Aceştea sunt două cordoane de substanţă nervoasă. Substanţa cenuşie se află la interior. senzitivi. continuându-se spre creierul mare. senzitivi. alcătuind împreună cu aceştia sistemul nervos periferic. vegetativi şi proprii). Substanţa albă este formată din fascicule ascendente şi descendente. fiind situată între bulb şi pedunculii cerebrali. Este delimitat inferior de şanţul bulbo-pontin. situate între puntea lui Varolio şi diencefal. E formată din fibre longitudinale şi transversale. leagând puntea de cerebel. Substanţa albă predomină din punct de vedere cantitativ. Nervii cerebrali (cranieni) Sunt nervi perechi şi simetrici inervând extremitatea cefalică. Structura internă Puntea lui Varolio este alcătuită din substanţă cenuşie şi substanţă albă. Reprezintă originea fibrelor motori care alcătuiesc anumiţi nervi cranieni. vegetativi şi proprii. precum şi din fibre nervoase care leagă diferiţi nuclei ai mezencefalului între ei. Structura internă a mezencefalului Mezencefalul este format din substanţă albă şi substanţă cenuşie. descendente şi proprii sau de asociere.

glandele salivare. XII. VII faciali. VIII. notate cu cifre romane. pielea frunţii. fibrele motorii se distribuie la muşchii masticatori. Nervul părăseşte polul posterior al globului ocular şi pătrunde în cavitatea craniană. IX gloso-faringian.nervi cranieni. Nervul optic este alcătuit din axonii celulelor snzitiv din retină. bolta palatină. După funcţie se împart în trei grupe: senzitivi. Sunt formaţi atât din fibre senzitive cât şi motorii. 40 .) Nervul abducens are originea în punte. ramura maxilară formată numai din fibre senzitive. VI abducens. Fibrele senzitive inervează mucoasa linguală. Cei 12 nervi spinali sunt: I olfactiv. IV. Aceştia se grupează formând filete olfactive care străbat lama ciuruită a etmoidului ajungând la encefal. XI accesor (spinal). IV trohlear (patetic). nervul I este cel mai anterior. VI. iar nervul XII cel mai posterior. II. Conduc influxul nervos motor voluntar şi involuntar de la encefal la muşchii extremităţii cefalice. Se distribuie la musculatura pleoapei şi a globului ocular.) Nervul accesor sau spinal este format din 2 rădăcini: una bulbară şi una spinală sau medulară. mucoasa nazală. muşchii stilohioidieni şi digastrici. laringelui. Nervii cerebrali micşti. aici axonii din jumătatea mediană a fiecărei retine se încrucişează cu cei de pe partea opusă formând chiasma optică. Se împarte în trei ramuri: ramura oftalmică formată numai din fibre senzitive. Nervul vestibular este nervul echilibrului. ureche) la creierul mare. optic. dinţii superiori. o parte din muşchii suprahioidieni VII. Se distribuie la muşchiul drept lateral al globului ocular. motori şi mixşti. V. Axonii care provin din porţiunea laterală a fiecărei retine rămân pe aceeaşi parte. inervează maxilarul. faringelui. Numerotarea lor indică poziţia pe care o au la nivelul sistemului nervos central. Inervează muşchiul oblic superior al globului ocular. Nervii senzitivi: olfactiv.) Nervul trohlear Se formează la nivelul mezencefalului. pavilionul urechii. III oculomotor. Inervează muşchii trapezi. sternocleidomastoidian. De la chiasma optică se formează tracturile optice. VIII acustico-vestibular. Sunt formaţi exclusiv din fibre motorii. Este nervul motor al limbii. X vag. Nervul acustic este nervul auzului. V trigemeni. Nervul acustico-vestibular alcătuit din 2 părţi distincte nervul acustic şi nervul vestibular. parţial limba. submandibulare şi linguale. deci situat cel mai înspre măduva spinării. Pe lângă aceste fibre somato-motorii nervul mai conţine fibre viscero-motorii care se distribuie la muşchii netezi. corpului ciliar. Fibrele motorii inervează muşchii mimicii. pielea obrajilor.) Nervul hipoglos are originea în bulb.) Nervul trigemen Are originea în punte. inervează globul ocular. Nervul olfactiv este alcătuit din axonii celulelor olfactive din mucoasa olfactivă. mucoasa nazală. XII hipoglos. ochi. II optic. pielea regiunii temporale. Nervul facial are originea în punte. a buzelor şi pleoapei inferioare. inervează mandibula. atât somatice cât şi vegetative. XI. I. Nervii cerebrali motori. Nervul oculomotor Se formează la nivelul mezencefalului. conducând informaţia de la organlele de simţ (nas. irisului. ramura mandibulară mixtă. III. Astfel. acustico-vestibular sunt formaţi exclusiv din fibre senzitive.

ramură auriculară. Cortexul cerbelos este format din 3 straturi de celule dispuse uniform pe toată suprafaţa cerebelului. sub emisferele creierului mare. Nervul gloso-faringian este format din fibre senzitive care inervează mucoasa linguală. anterioară în raport cu trunchiul cerebral. Ramurile abdominale sunt filetele gastrice care vor forma plexul gastric anterior şi posterior. Există substanţă cenuşie şi în interiorul celei albe formează nucleii cerebeloşi. Prezintă o porţiune mediană numită vermis şi două porţiuni laterale numiţi emisfere cerebeloase. toracale şi abdominale care alcătuiesc plexul gastric. deasupra trunchiului cerebral sub lobii occipitali ai creierului mare. Originea acestui nerv se află în bulb. Împreună cu trunchiul cerebral. ramuri faringiene. mucoasa regiunii amigdaliene. leagă cerebelul de alte etaje ale sistemului nervos. cerebelul delimitează ventriculul 4. Pedunculii inferiori leagă cerebelul cu bulbul. epitalamusul. superficiale care separă lamelele sau foliile. iar cei superiori realizează legătura cu mezencefalul. Structura internă Substanţa cenuşie este dispusă la periferie. Sunt ramuri hepatice. Faţa bazală prezintă chiasma optică care este un cordon de 41 . Corpul cerebelului are un lob anterior şi unul posterior. ramuri esofagiene. metatalamusul. cu diametrul mare dispus transversal. ramuri pancreatice şi ramuri splenice. Fibrele de proiecţie pot fi aferente care vin la cerebel şi eferente care pleacă de la cerebel Diencefalul (creierul intermediar) Este interpus între mezencefal şi creierul mare. Configuraţia externă: Are două feţe: bazală vizibilă la exterior şi posterioară acoperită de emisferele cerebrale. inferioară în raport cu fosele cerebeloase ale occipitalului. Cerebelul este împărţit de un şanţ orizontal în 2 porţiuni: superioară sau corp al cerebelului şi inferioară sau lobul floculondular sau arhicerebral. X. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin pedunculii cerebeloşi. Se împarte în mai multe ramuri: cervicale. Cerebelul are trei feţe: superioară în raport cu cortul cerebelului. Ramurile cervicale prezintă ramură meningiană. Configuraţia externă Cerebelul are formă ovoidă. Nervul vag este format din puţine fibre somatice şi multe fibre vegetative. formând cortexul sau scoarţa cerebeloasă. Ramurile toracale formate din ramuri bronşice. Nucleii cerebelului sunt perechi situaţi atât în vermis cât şi în emisferele cerebeloase.IX. a urechii medii şi fibre motorii care inervează muşchii regiunii superioare a faringelui. hipotalamusul şi subtalamusul. ramuri pericardice. cei mijlocii leaga cerebalul cu puntea. Este alcătuit din mai multe mase de substanţe nervoasă: talamusul. Substanţa albă este formată din 3 feluri de fibre: de asociere care leagă diferitele zone ale substanţei cenuşii din cadrul aceleaşi emisfere. Cerebelul (creierul mic) Este aşezat în loja posterioară a cutiei craniene. Se află în prelungirea trunchiului cerebral. Feţele cerebelului sunt brăzdate de 2 feluri de şanţuri: profunde care despart lobii şi lobulii. În interiorul diencefalului se află ventriculul 3. comisurale care leagă cele două emisfere cerebeloase între ele şi fibre de proiecţie.

Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţa formând scoarţa cerebrală sau cortexul cerebral. numindu-se lisencefal. motiv pentru care este numit creierul mare. anume creierului olfactiv care prelucrează informaţiile legate de miros. una dreaptă şi una stângă separate printr-un şanţ adânc numit fisură interemisferică sau longitudinală. occipital în raport cu osul occipital. temporal în raport cu osul temporal situat sub şanţul lateral. Marginile sunt: laterală. Structura internă Substanţa cenuşie este dispusă la interior sub formă de nuclei. dispuşi pe 42 . Fiecare lob prezintă mai multe circumvoluţiuni delimitate de şanţurile cele mai superficiale. Pe faţa bazală a emisferelor cerebrale se află bulbul şi tractul olfactiv. Structura internă: Creierul mare este alcătuit din substanţa cenuşie şi albă. Tot pe faţa bazală se află şi glanda hipofiză. medială orientată spre fisura interemisferică şi bazală în raport cu baza craniului. Astfel. Scoarţa cerebrală este alcătuită din neuroni de tip. iar cele superficiale delimitează circumvoluţiile sau girusurile. cu axul mare orientat antero-posterior. Şanţurile adânci delimitează între ele lobi cerebrali. Este împărţit în 2 emisfere cerebrale. • Şanţ central sau scizura lui Rolando situată pe faţa dorso-laterală şi medială • Şanţ calcarin pe faţa medială a părţii posterioare • Şanţul parieto-occipital sau scizura perpendiculară pe faţa medială şi dorso-laterală • Şanţul cingulum pe faţa medială paralel cu corpul calos Lobii emisferelor cerebrale sunt numiţi după oasele cutiei craniene cu care se află în raport. Fiecare emisferă prezintă 3 extremităţi sau poli. în opoziţie cu creirul animalleor inferiare care are suprafaţa netedă. parietal în raport cu osul parietal. Creierul mare ( Telencefalul sau Emisferele cerebrale) Reprezintă partea cea mai voluminoasă a sistemului nervos central. Faţa posterioară prezintă epifiza sau glanda pineală sub forma unui corpuscul culcat pe coliculii cvadrigemeni superiori. având suprafaţa cutată. iar susbtanţa albă la exterior. Pe faţa inferioară a lobului frontal se află cel mai vechi segment al creierului mare. 3 feţe şi 3 margini. unde alcătuieşte nucleii bazali sau corpul striat. Fiecare emisferă este împărţită prin şanţurile mai adânci în patru lobi: frontal în raport cu osul frontal situat înaintea şanţului central. Extremităţile sunt: anterioară (pol frontal). Cele mai importante şanţuri sunt: • şanţul lateral sau scizura lui Sylvius situată pe faţa dorso-laterală şi inferioară. emisferele sunt unite printr-o lamă de substanţă albă numită corpul calos. dar este prezentă şi la baza emisferelor. posterioară (pol occipital) şi latero-inferioară (pol temporal). Creierul olfactic are suprafaţă netedă fără circumvoluţii. Feţele emisferelor cerebrale prezintă numeroase şanţuri numite scizuri sau fisuri. În partea bazală a acestei fisuri. creierul mare al omului este un girencefal (encefal cu girusuri). alcătuied paleocortexul. formă şi mărimi diferite. supero-medială şi infero-medială. Configuraţie externă Creierul mare are formă ovoidă.substanţă albă formate din fibrele nervoase ale nervilor optici. Feţele sunt: dorsolaterală aflată în raport cu bolta craniană.

fibre de asociere care leagă diferitele zone ale aceluiaşi emisfere 2. 3. numite sinusuri venoase. pia mater. numite ventriculi cerebrali. Comunică cu canalul ependimar. Cortexul agranular este mai gros fiind motor. zone unde predomină straturile piramidale. Substanţa albă este alcătuit din 3 feluri de fibre nervoase: 1. fibre nervoase şi vase sangvine. coasa cerebelului separând emisferele cerebeloase. Când predomină straturile piramidale cortexul se numeşte agranular. cu rol de protecţie. arahnoida. Aceste septuri prezintă vase sanuine speciale. Dura mater cerebrală aderă strâns la faţa endocraniană a oaselor cutiei craniene formând periostul intern al acestora. Fibrele comisurale sunt grupate fosrmând corpul calos. Pia mater este o membrană conjunctivo-vasculară ce aderă intim de substanţa nervoasă. Dinspre exterior se dispun: dura mater. Aceştea sunt notaţi cu cifre romane de la I la IV. Dura mater este alcătuită din ţesut fibros şi elastic fiind foarte rezistentă. Ventriculii cerebrali În interiorul encefalului se află 4 cavităţi. Cortexul heterotipic prezintă doar unele din straturi. Ventriculul IV este situat între trunchiul cerebral şi cerebel. piramidal extern şi fusiform. cortul cerebelului. Arahnoida se află între dura mater şi pia mater. granular intern. conţinând lichid cefalo-rahidian (LCR). iar cortexul granular este senzorial. alcătuit din fibre dispuse transversal având forma unei benzi late ale substanţei albe dispuse în profunzimea fisurii longitudinale. Nucleii bazali reprezintă substanţa cenuşie situat la baza emisferelor cerebrale sub formă de grămezi în plină masă de substanţa albă. Între arahnoidă şi pia mater se află spaţiul subarahnoidian care conţine lichidul cefalo-rahidian. Există zone unde predomină straturile granulare. scoarţa mai conţine nevroglii. Se formează în cursul dezvoltării embrionare prin dilatarea canalului ependimar. mai larg răspândit decât allocortexul prezentând şase straturi: molecular. situate în continuarea canalului ependimar din mpduvă. precum şi zone în care straturile sunt repartizate proporţional.mai multe straturi repartizate neuniform. fibre de proiecţie leagă scoarţa cerebrală de regiunile inferioare ale sistemului nervos. Prezintă 3 prelungiri sau septuri: coasa creierului care separă cele 2 emisfere cerebrale. granular extern. În afară de celulele nervoase. Între dura mater şi peretele osos se află spaţiul epidural conţinând ţesut conjunctiv. Formează tavanul ventriculilor laterali. Cortexul homotipic cuprinde toate cele şase straturi. Când predomină straturile granulare cortexul se numeşte granular. Meningele Sistemul nervos central este învelit în 3 membrane numite meninge. Ventriculul III este situat în diencefal. Scoarţa cerebrală prezintă două regiuni: . fibre comisurale care leagă între ele cele două emisfere făcându-le să funcţioneze simultan. astfel numindu-se şi corp striat. În secţiune au aspect striat. Aceste straturi nu sunt distribuite uniform pe întreaga scoarţă cerebrală. piramidal intern.allocortexul (cortex primordial) format din două straturi de celule: un strat senzitiv şi unul motor şi izocortexul. comunicând cu 43 .

În partea centrală a ventriculilor laterali se află plexurile coroide. Nucleii vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral sunt: nucleul accesor al nervului oculo-motor din mezencefal. ganglionul mezenteric superior şi ganglionul mezenteric inferior. Din spaţiul subarahnoidian lichidul cefalorahidian este resorbit în sânge de către corpusculii lui Pacchioni sau vilozităţile arahnoidiene. Fibrele eferente vegetative nu inervează direct organele efectoare. În măduva sacrală se află centrul vezico-spinal al micţiunii. nucleul salivator inferior. Fibrele care părăsesc ganglionii se numesc postganglionare distribuindu-se la organele pe care le inervează (ganglionii = grupare de corpi neuronali situaţi în afara sistemului nervos central). în canalul ependimar. La om sunt trei ganglioni mai importanţi: ganglionul celiac. Aceşti neuroni sunt grupaţi în nuclei vegetativi parasimpatici. Fibrele vegetative care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fac sinapsă cu neuronii din ganglionii vegetativi periferici. formaţiuni vasculare care secretă LCR. Ganglionii simpatici latero-ventrali sunt situaţi de-o parte şi alta a coloanei formând 2 lanţuri ganglionare. aflându-se în interiorul emisferelor cerebrale. După funcţia pe care o îndeplineşte. sistemul nervos vegetativ se împarte în două componente: sistem nervos vegetativ simpatic şi sistem nervos vegetativ parasimpatic. fibre nervoase şi plexuri. Ganglionii simpatici viscerali se află aproape de organele pe care le inervează. ajungând în spaţiul subarahnoidian prin orificiile ventriculului IV. nucleul dorsal al vagului din bulb. 44 . Sistemul nervos vegetativ Este format la fel ca cel somatic dintr-o parte centrală şi una periferică. Toate fibrele nervoase care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fără să inerveze musculatura scheletică aparţin sistemului nervos vegetativ. centrul ano-spinal şi centrul genito-spinal. situate în sinusul sagital al durei mater. Porţiunea periferică este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în ganglionii simpatici lateroventrali şi în ganglionii simpatico-viscerali.ventriculul IV prin apeductul lui Sylvius. Sistemul nervos vegetativ simpatic Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi situaţi în coarnele laterale ale măduvei spinale. Porţiunea periferică este alcătuit din neuroni vegetativi grupaţi sau nu în ganglionii viscerali parasimpatici. alcătuind nucleii sau centrii nervoşi vegetativi. Aceştia sunt situaţi periferic. Ele se numesc fibre preganglionare. Ventriculul I şi II se mai numesc ventriculi laterali. Partea periferică formează ganglioni vegetativi. toracale şi lombare unde formează centrii nervoşi vegetativi simpatici. Această circulă în ventriculii cerebrali. în imediata vecinătate sau în pereţii organelor pe care le inervează. câte unul în fiecare emisferă. Sistemul nervos vegetativ parasimpatic Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai trunchiului cerebral şi ai măduvei sacrale. Partea centrală este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în trunchiul cerebral şi măduvă. nucleul lacrimal şi salivator superior din punte.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful