You are on page 1of 164

Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural

GEOGRAFIE Geografie urbană şi rurală

Ioan IANOŞ

2005

© 2005

Ministerul Educaţiei şi Cercetării Proiectul pentru Învăţământul Rural Nici o parte a acestei lucrări nu poate fi reprodusă fără acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării

ISBN 973-0-04223-3

Cuprins

CUPRINS
1. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI URBANE. ORAŞUL ŞI FORMELE SALE DE CONCENTRARE
1.1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 1.1.2. Definiţia geografiei urbane 1.1.3. Evoluţia gândirii în geografia urbană 1.1.4. Şcoala românească de geografie urbană 1.1.5. Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului 1.1.6. Forme de concentrare urbană 1.1.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 1.1.8. Lucrarea de verificare nr.1 1.1.9. Bibliografie minimală

1
1 2 5 12 16 21 26 28 29

2. ORAŞUL ŞI STRUCTURA SA MAJORĂ
2.1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.2 2.1.2. Oraşul ca entitate operaţională în geografia urbană 2.1.3. Componentele majore ale oraşului 2.1.4. Structura internă a oraşului 2.1.5. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 2.1.6. Lucrarea de verificare nr.2 2.1.7. Bibliografie minimală

30
30 31 35 39 45 46 47

3. ECONOMIE ŞI FUNCŢII URBANE. ZONE DE INFLUENŢĂ URBANĂ 48
3.1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.3 3.1.2. Economia urbană 3.1.3. Funcţii urbane 3.1.4. Zone de influenţă urbană63 3.1.5. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 3.1.6. Lucrarea de verificare nr.3 3.1.7. Bibliografie minimală 48 49 53 69 70 71

Proiectul pentru Învăţământul Rural

i

Cuprins

4. SISTEMUL URBAN
4.1. 4.2. 4.3. 4.4. 4.5. 4.6. 4.7. 4.8. Obiectivele unităţii de învăţare nr.4 Sistemul urban – definiţie şi entităţi similare Caracteristicile sistemului urban Factori care influenţează configuraţia generală a sistemelor urbane Elemente privind controlul evoluţiei sistemelor urbane Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrarea de verificare nr.4 Bibliografie minimală

72
72 73 76 86 88 90 92 93

4. SPAŢIUL RURAL. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI RURALE
5.1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.5 5.1.2. Spaţiul rural 5.2. Geografia rurală, concepte, noţiuni şi principii 5.3. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 5.4. Lucrarea de verificare nr.5 5.5. Bibliografie minimală

94
94 95 98 106 107 108

6. HABITATUL RURAL
6.1. 6.2. 6.3. 6.4. 6.5. 6.6. 6.7. 6.8. 6.9. Obiectivele unităţii de învăţare nr.6 Caracteristici de bază ale habitatului rural Clădirile, componente de bază ale satului Diversitatea tipurilor de sate Tipuri funcţionale de sate Elemente de geografia satului românesc Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrarea de verificare nr.6 Bibliografie minimală

109
109 110 117 120 125 130 134 136 137

7. SPAŢIUL AGRICOL. PROPRIETATEA ŞI EXPLOATAREA TERENURILOR
7.1 7.2. 7.3. 7.4. 7.5. 7.6. 7.7. Obiectivele unităţii de învăţare nr.7 Spaţiul agricole Diversitatea formelor de proprietate funciară Exploatarea terenurilor agricole Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrarea de verificare nr.7 Bibliografie minimală

138
138 139 144 149 155 157 158

ii

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Introducere

INTRODUCERE Urbanizarea este una dintre caracteristicile cele mai impresionante ale societăţii umane, considerată ca o componentă de bază a globalizării. Multiplicarea numărului de oraşe, supradimensionarea altora, impactul acestora asupra spaţiului rural sunt doar câteva din elementele ce urmează a fi prezentate în acest curs. Paralel cu procesul de urbanizare are loc un proces de schimbare la nivelul mediului rural, a cărei diversitate trebuie căutată în trăsăturile concrete ale spaţiului geografic. procesul de adaptare a omului la mediul fizic. De altfel, am putea considera urbanizarea ca fiind un proces de amploare rezultând din adaptarea omului la un mediu social-economic caracterizat prin concentrarea exponenţială a populaţiei şi activităţilor economice în anumite arii geografice, iar fenomenele rurale ca o adaptare a acestuia la mediul fizic. Cursul de faţă este structurat chiar pe aceste componente de bază: din totalul de 7 unităţi de învăţare, patru sunt dedicate urbanului, iar trei ruralului, încercând să acopere o problematică foarte complexă. Fiecare unitate de învăţare se întinde, în genere, pe parcursul a două şedinţe de curs. Conceperea cursului s-a bazat pe calitatea deosebită a cursanţilor, care sunt absolvenţi ai unei forme de învăţământ superior şi care ştiu să insereze informaţiile din mass-media şi din alte surse, inclusiv elementele de cultură generală, într-un cadru conceptual coerent. Prin urmare, cursul oferă mai mult concepte şi raţionamente care să faciliteze înţelegerea fenomenelor urbane şi rurale, inclusiv din orizontul local sau regional şi nu abundă în informaţii. Fiecare subsecţiune importantă este urmată de un test de autoevaluare, cu întrebări accesibile, dar esenţiale pentru a sprijini reţinerea celor mai importante idei. Răspunsurile şi comentariile la întrebările din testele de autoevaluare se găsesc la sfârşitul unităţilor de învăţare. Pentru a aprecia nivelul de însuşire a cunoştinţelor şi capacitatea de utilizare a acestora în contexte diferite, la sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare cursanţii trebuie, în baza planului propus şi după parcurgerea unităţii de învăţare, să elaboreze o lucrare de verificare. Aceasta va fi transmisă tutorelui, împreună cu toate detaliile care sunt prezentate în preambulul fiecărei lucrări de verificare. Evaluarea cursantului va consta, pe de o parte, din rezultatele obţinute la lucrările de verificare (60%), iar pe de altă parte din evaluarea finală, care va fi un examen scris (40%).

Proiectul pentru Învăţământul Rural

iii

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Unitatea de învăţare Nr.1
DEFINIŢIA GEOGRAFIEI URBANE. ORAŞUL ŞI FORMELE SALE DE CONCENTRARE

Cuprins 1.1. 1.2. 1.3. 1.4. 1.5. 1.6. 1.7. 1.8. 1.9. Obiectivele unităţii de învăţare nr.1 Definiţia geografiei urbane Evoluţia gândirii în geografia urbană Şcoala românească de geografie urbană Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului Forme de concentrare urbană Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrarea de verificare nr.1 Bibliografie minimală

pag. 1 2 5 12 16 21 26 28 29

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare Nr.1
Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să: • • • • • • • • • • • defineşti geografia urbană, ca disciplină geografică; individualizezi locul ocupat de aceasta în sistemul ştiinţelor geografice; realizezi impactul unor curente filozofice asupra etapelor de evoluţie a gândirii în geografia urbană; corelezi dezvoltarea gândirii în geografia urbană cu evoluţia cunoaşterii în alte domenii apropiate; poţi aprecia realizările geografiei urbane româneşti; defineşti oraşul, ca entitate spaţială; cunoşti limitele dintre arbitrariu şi obiectiv în declararea de noi oraşe; observi varietatea criteriilor utilizate în individualizarea oraşului; cunoşti principalele forme potenţiale de concentrare urbană; înţelegi procesul de formare a diferitelor tipuri de concentrări urbane; identifici forme de concentrare urbană pe teritoriul României

Proiectul pentru Învăţământul Rural

1

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

1.2. Definiţia geografiei urbane
Principalele ramuri ale geografiei sunt geografia fizică şi geografia umană, la care unii autori adaugă, pe bună Geografia are dreptate, geografia regională. Primele două au evident trei subramuri obiecte diferite, metode de cercetare relativ diferite, ceea ce principale: pune, în mod firesc, o întrebare fundamentală: dacă geografia geografia fizică, este o ştiinţă, atunci este naturală sau socială? Sau ambele la geografia umană un loc? Şcoala vidaliană plasa geografia ca o ştiinţă a sintezei şi geografia celor două aspecte: natural şi uman, pe când noua geografie regională plasează geografia fizică într-o poziţie subsidiară. Ultimele cercetări întreprinse demonstrează că răspunsul la această dilemă a geografiei vine din partea spaţiului geografic. Acesta trebuie conceput ca un co-produs al proceselor sociale şi naturale plasate în poziţii simetrice. Putem admite în aceste condiţii că producţia de spaţiu geografic este un spectacol cu doi impresari: natura şi societatea (P.Pech, H.Reynauld, 1992) . Geografia regională este percepută în două moduri total diferite: unii geografi când discută de geografie regională se referă la regiuni diferite ale planetei, ale unei ţări sau ale unui spaţiu de o anumită extindere, iar alţii la analiza intercorelativă a componentelor geografice dintr-un spaţiu specific numit regiune. În primul caz, adesea regiunile analizate sunt unităţi administrative, unităţi de relief sau regiuni economice, iar analizele se fac într-un stil precumpănitor monografic. În cel de-al doilea caz, sunt exigenţe sporite la definirea regiunilor, ca entităţi spaţiale, iar analizele au în vedere depistarea unor factori determinanţi, a unor efecte regionale, ca urmare a relaţiilor complexe dintre componentele geografice, elemente de organizare a spaţiului la aceste nivele. Geografia umană studiază omul şi activităţile sale în relaţii reciproce, dar şi relaţiile acestora cu mediul natural în care se inserează. Unii geografi nu includ în cadrul geografiei umane activităţile economico-sociale, culturale şi politice, restrângând sfera doar la geografia populaţiei şi aşezărilor. Acest punct de vedere este însă foarte îngust şi contravine caracterului antropic al activităţilor menţionate, care cunosc variaţii teritoriale în strânsă dependenţă cu factorul uman. Geografia aşezărilor umane Geografia umană cuprinde ca subramuri distincte geografia economică (ce se ocupă cu studiul geografic al fenomenelor economice), geodemografia (geografia populaţiei), geografia socială, geografia culturală, geografia comportamentală şi geografia aşezărilor umane. Această ultimă subramură are un caracter integrator la nivelul geografiei umane, deoarece analiza aşezărilor rurale şi a aşezărilor urbane presupune un studiu complex al tuturor aspectelor de geografie umană.

2

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Geografia aşezărilor urbane sau geografia urbană reprezintă una dintre cele mai sistematice şi adaptative ramuri ale geografiei umane şi geografiei, în general. Geografia urbană studiază apariţia, structura internă şi dinamica oraşului, raportul său cu teritoriul adiacent, relaţiile cu alte aşezări, repartiţia geografică şi rolul oraşelor în structurarea spaţiului. Oraşul reprezintă, deci, principalul său obiect de studiu, la care se adaugă alte categorii de aşezări urbane (aşezări de tip urban, comune urbane, comune suburbane, localităţi rurale asimilate urbanului ş.a.m.d.), inclusiv aşezările rurale cu spaţiul lor de susţinere, aflate sub influenţa sa directă. Mai general vorbind, geografia urbană se ocupă cu analiza dimensiunilor spaţiale ale fenomenului urban (distribuţie, structură şi proces). Oraşul, însă, nu reprezintă entitatea teritorială aflată exclusiv în studiul geografiei urbane. In egală măsură acesta constituie obiectul de studiu al altor discipline precum urbanismul, arhitectura, sociologia urbană, economia urbană, ecologia urbană. Toate acestea analizează oraşul din unghiuri de vedere diferite, limitate mai mult sau mai puţin la domeniul ştiinţelor respective. Tendinţele de interdisciplinaritate tot mai prezente şi-au pus amprenta şi asupra acestor discipline, ca de altfel şi asupra geografiei urbane, încât oraşul a devenit un domeniu de mari interferenţe ştiinţifice. Prin definiţie, oraşul constituie un obiect de studiu fascinant, complex şi foarte dinamic în ciuda marii sale stabilităţi. Oferta sa ca laborator de studiu a trezit interesul unor ştiinţe fundamentale generale, precum fizica, matematica şi biologia. Pe de o parte acesta oferă elemente noi care ajută aceste ştiinţe să-şi fundamenteze teoriile de bază, iar pe de altă parte acesta constituie un cadru ideal de validare a altor teorii emise anterior. Pentru geografi contactul cu disciplinele implicate în analiza oraşului este benefic, pentru a depista mai clar nişa de cercetare specifică, dar şi pentru a cunoaşte mai bine procesele intime care se petrec în organismele urbane. Analogiile pe care le fac cu procese similare din fizică şi biologie, alături de formalizarea relaţiilor intra- şi interurbane determină sporirea şanselor de dialog cu parteneri interesaţi la rândul lor într-o validare mai rapidă a cercetărilor lor fundamentale. Descrierea, interpretarea şi explicaţia Geografii urbanişti au fost de acord cu trei puncte de vedere asupra fenomenului urban: descriptivist, interpretativ şi explicativ Acestea au coexistat de-a lungul timpului, dar accentul s-a schimbat de la o etapă la alta, ceea ce a condus la transformarea geografiei urbane într-o veritabilă disciplină ştiinţifică. 3

Geografia urbană studiază dimensiunile spaţiale ale fenomenului urban

Oraşul, obiect de studiu interdisciplinar

Oraşul atrage specialişti din variate domenii

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Test de autoevaluare 1. Acest subcapitol introductiv v-a oferit posibilitatea de a observa complexitatea şi în acelaşi timp unitatea geografiei ca disciplină şi ştiinţă. a) În spaţiul avut la dispoziţie, menţionaţi principalele ramuri ale geografiei.

b) Care este componenta comună a acestora?

c) Cărei ramuri geografice îi aparţine geografia urbană ?

d) Demonstraţi că oraşul nu este obiect de studiu exclusiv al geografiei urbane.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Reţine!

Primul subcapitol al oricărui manual este dedicat definirii disciplinei sau/şi ramurei de ştiinţă respective, inserţiei acesteia în domeniul, respectiv ştiinţa din care face parte. Intenţia a fost: - de a defini obiectul Geografiei urbane, în contextual principalelor ramuri geografice; - de a prezenta cadrul general în care vom analiza fenomenul urban; - de a oferi posibilitatea însuşirii unor concepte de bază, cu care vehiculează geografia urbană; - de a înţelege necesitatea dialogului interdisciplinar în explicarea fenomenului urban şi de a nu ezita în a solicita sprijinul unor colegi din alte domenii pentru înţelegerea corectă a comportamentului oraşelor.

4

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

1.3. Evoluţia gândirii în geografia urbană
Geografia urbană actuală şi disciplinele apropiate au o istorie lungă a modelelor şi teoriilor formulate în înţelegerea oraşului şi a proceselor de urbanizare, în general. Primele lucrări de geografie urbană apar la sfârşitul sec.XIX, fiind efectuate de istorici şi de statisticieni. Primul dintre geografi care a efectuat o descriere sistematică de geografie urbană a fost Elisee Reclus, într-un studiu asupra oraşelor mari din Franţa. În general, este unanim recunoscută apariţia geografiei urbane odată cu lucrarea lui Raoul Blanchard întreprinsă asupra oraşului Grenoble, la începutul sec.XX. Primul manual de geografie urbană este scris, însă, mult mai târziu şi aparţine unui urbanist francez, Pierre Lavedan. În evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane pot fi individualizate câteva etape distincte, care au avut o contribuţie importantă la consolidarea teoretică şi metodologică a acestui domeniu. Cu evidente continuităţi şi interferenţe această divizare temporală a evoluţiei gândirii se bazează pe dominanţa unor concepţii şi metodologii de cercetare şi nu pe dispariţia celor anterioare, care ar fi fost înlocuite de următoarele. Ca urmare se disting următoarele principale etape: Etapa descriptivistă şi explicativă, ce a dominat cercetările efectuate asupra oraşului în sec.XIX şi la începutul sec.XX. Aici pot fi introduse în principal şcolile germană, franceză şi Şcoala de la Berkeley. Principalii autori se rezumau la a explica şi a interpreta unele dintre formele îmbrăcate de dezvoltarea oraşelor, diferenţierile regionale şi relaţiile cu teritoriul. În aceste abordări sistematice timpurii un loc important l-au deţinut analizele concentrate pe sit, situaţie şi morfologie urbană. Studiile de la începutul sec.XX au privit în principal caracteristicile fizice (sit şi situaţie), ca factor determinant în localizarea şi dezvoltarea aşezărilor umane. Acest punct de vedere a fost implicat în multe abordări istorice atât în studii asupra aşezărilor rurale, cât şi asupra oraşelor care au crescut ca mărime şi complexitate. Factorii de localizare iniţială au tins să fie ascunşi de scara urbanizării subsecvente sau şi-au pierdut din importanţă întrucât arealele urbane s-au schimbat ca formă şi funcţie. Morfologia urbană a fost o direcţie importantă a geografiei urbane pentru acel timp. Aceasta s-a dezvoltat puternic îndeosebi în universităţile germane la începutul sec.XX, fiind iniţial o abordare descriptivă pentru a înţelege dezvoltarea urbană prin examinarea fazelor de creştere a ariilor urbane.

Primele studii datează din secolul XIX

Evoluţia etapizată a gândirii în domeniul geografiei urbane

Trei şcoli de geografie urbană: germană, franceză şi americană

Proiectul pentru Învăţământul Rural

5

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Etapa gândirii în spiritul economiei spaţiale, fundamentată în prima jumătate a sec.XX şi în special în perioada dintre cele două războaie mondiale. Condiţiile care au favorizat translaţia gândirii din domeniul geografiei urbane spre cel al economiei Într-un context spaţiale şi invers au fost reprezentate de patru elemente favorabil, apar importante şi anume: dezvoltarea şi efectele benefice pe care teorii care vor le-a avut asupra economiei liberalismul vest-european; domina gândirea rezultatele formidabile obţinute în timpul lui Roosvelt, prin geografică în amenajarea primei unităţi regionale, Tennessee Valley domeniu: Authority (1933), rezultatele obţinute de fosta URSS în teoria locurilor domeniul dezvoltării planificate şi importanţa pe care o acorda centrale, teoria Hitler infrastructurii, ca factor de dezvoltare economică. În atracţiei urbane, acest ultim caz, trebuie subliniat faptul că Walter Christaller, teoria bazei fost consilier al lui Hitler în domeniul dezvoltării teritoriale, economice aplicând modelele sale în Bavaria şi în Polonia, a fundamentat teoria locurilor centrale, rămasă celebră în literatura dedicată oraşului. Alături de această teorie, apar altele la fel de interesante pentru geografia urbană, precum teoria atracţiei urbane sau teoria bazei economice urbane. Etapa gândirii cantitative (1950-1970) este cunoscută ca etapa "Noii geografii". Contextul ştiinţific se modifică radical, încercându-se transpunerea în domeniul social sau al dezvoltării teritoriale a unor rezultate obţinute de ingineri, înalt specializaţi, în perioada războiului, în domenii tehnice de vârf. Ştiinţa postbelică are suficiente exemple, îndeosebi americane, în care progrese semnificative au fost aduse de specialiştii în tehnică militară în domenii economice sau ale dezvoltării urbane şi regionale. Un exemplu concludent îl constituie specialistul în hidraulică J.W.Forrester, care a scris printre nenumărate lucrări economice, lucrări asupra viitorului etc. şi o lucrare monumentală asupra fenomenului urban. Progresul cunoaşterii sistemelor oscilante face să se înţeleagă importanţa buclelor de retroacţiune (feed-backs), care asigură reglarea evoluţiei sistemelor, în general. Era absolut firesc ca astfel de idei să încerce a fi aplicate şi în domeniile economice, sociale, urbane. La acestea mai trebuie adăugată contribuţia deosebită a lui Ludwig von Bertalanffy la dezvoltarea ştiinţelor prin fundamentarea teoriei sistemelor. Aceasta îi va fascina pe geografi, care timp de câteva decenii vor construi metodologii mai mult sau mai puţin viabile pe baza acestei teorii. Redescoperirea modelelor de localizare În această perioadă se redescoperă modelele clasice de localizare a activităţilor economice, respectiv al lui von Thünen, pentru localizarea activităţilor agricole, al lui Weber pentru localizarea activităţilor industriale, ale lui Christaller şi apoi Losch pentru localizarea activităţilor terţiare.

Teoria generală a sistemelor va impulsiona reflecţia în domeniu

6

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Prin modul de abordare se disting două şcoli: franceză şi americană

Pragmatismul şcolii americane

Redescoperirea economiei spaţiale orientează cercetările de geografie urbană în două direcţii bine individualizate: - aprofundarea modelelor teoretice elaborate de economişti şi adaptarea lor la specificul cercetării geografice. Această cale este urmată în special de geografii francezi, care continuă demersurile tradiţionale, cu adânci rădăcini în şcoala vidaliană, adăugându-le o mai bună structurare (George Chabot, J.Beaujeu-Garnier, Pierre George ş.a.); - experimentarea sistematică a modelelor elaborate în vederea generalizării lor şi a unei implicări directe în fundamentarea unor decizii de ordin practic. In această direcţie se regăseşte, în primul rând, şcoala americană de geografie urbană, respectiv Şcoala de la Seattle, având ca exponent pe B.J.L. Berry. În jurul său s-a dezvoltat o adevărată pleiadă de geografi care vor deveni exponenţi de bază ai geografiei urbane contemporane: Richard Morril, Michael Dacey, William Garrison. Într-un interval de timp foarte scurt, geografii americani învaţă să utilizeze cele mai noi tehnici de abordare cantitativă a fenomenului urban, precum analizele factoriale, teoria subansamblurilor fluu, teoria grafelor şi altele, prin care încearcă validarea modelelor clasice. La începutul anilor '60, centrul de greutate al cercetărilor în geografia urbană se deplasează spre Middle West (Ohio, Michigan, Iowa, Chicago), acolo unde absolvenţii de la Seattle, devenind titulari în centrele universitare respective, crează adevărate şcoli. Congresul de geografie de la Stockholm (1960) favorizează apropierea dintre geografii englezi, nordici şi americani, care continuă calea deschisă de Şcoala de la Seattle. Apar în forţă două personalităţi ale geografiei mondiale, reprezentate de Peter Haggett şi de Torsten Hagerstrand, ultimul fiind cunoscut ca fondator al Şcolii de geografie de la Lund. In concluzie, putem remarca faptul că bilanţul Noii Geografii Urbane este absolut pozitiv, rezultând nenumărate concepte şi metode de cercetare, cu rol determinant în evoluţia viitoare a acestei discipline geografice. Etapa gândirii radicale şi umaniste (1970-1990) are la bază dispariţia accentului pus pe expansiunea economică şi apariţia altor priorităţi în cercetările de geografie urbană. Una dintre acestea a fost cea reieşită din curentul dominant al anilor respectivi, referitor la critica societăţii de consum. Cunoscut sub denumirea de curent radical, acesta se referă mai ales la studiile întreprinse asupra oraşelor, relevând inegalităţile din cadrul lor, procesele de segregare etnică şi socială. Pentru reprezentanţii acestui curent raportul centru-periferie la nivel urban reflectă dezvoltarea inegală a oraşului. 7

Influenţa geografiei urbane americane asupra şcolilor de geografie din Europa nordică şi Marea Britanie

Critica societăţii de consum şi inegalităţile oraşului

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Influenţa neo-marxistă asupra ştiinţelor sociale, în general, datează din ultima parte a anilor 1960. În acel timp a fost o chemare generală pentru geografie de a deveni mai relevantă, Un context favorabil trecerii de a ajuta abordarea şi rezolvarea problemelor sociale presante. Aceasta a fost promptă la reacţiile militante, la de la etapa aspecte precum războiul din Vietnam, mişcările studenţeşti din dezvoltării Franţa lui De Gaulle, sărăcia urbană, inegalitatea rasială şi cantitative creşterea nivelurilor datoriilor ţărilor în curs de dezvoltare. S-a a geografiei urbane la alta de simţit că geografia cantitativă, pozitivistă nu poate aborda aceste probleme. Geografia cantitativă a fost acuzată de tip neo-marxist ignorarea consecinţelor inerente ale sistemului capitalist, şi îndeosebi a producţiei de inegalitate. Geografii neo-marxişti urbani nu au format un corp comun clar, coerent, în ciuda derivării din aceeaşi poziţie ideologică, ci au continuat să-şi exprime individual ideile. Geografia urbană neomarxistă s-a bazat pe dispute între diferiţi autori, dar şi pe lucrări de autor care au abandonat poziţiile anterioare. Două figuri de geografi celebri au influenţat geografia urbană neomarxistă: Manuel Castells şi David Harvey. Curentul umanist apare ca o reacţie la preocupările exclusiv cantitative promovate de "Noua Geografie" şi diminuarea Individul devine atenţiei acordate omului, modului în care acesta percepe variabila centrală spaţiul în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea. în abordările de Reprezentanţii săi critică geografia nomotetică (care prin geografie urbană metode deductive ajungea la stabilirea de legităţi), arătând rolul important al comportamentelor umane, care sunt determinate nu de principii elementare, ci de motivaţii individuale complexe. Ei propun să se plece de la indivizi şi de la opţiunile acestora pentru a organiza spaţiul şi a-i înţelege mai bine legităţile . Aceasta este nuanţa comportamentalistă a curentului umanist de gândire în geografia urbană. Etapa gândirii post-moderniste în geografia urbană. Noţiunea de post-modernism apare la începutul sec.XX, dar abia în anii '60 este reutilizat termenul, desemnând un nou stil de arhitectură faţă de arhitectura internaţională a anilor 1930. Ideea de fond a fost aceea că s-a ajuns la un mod de reprezentare, care nu mai poate evolua sub nici-o formă, fiind un stil arhitectural final. Aceste discuţii care s-au desfăşurat în arhitectură au avut la bază schimbări profunde din domeniul economico-social şi cultural: creşte mobilitatea şi comunicarea, vechile tensiuni dintre clasele sociale se transformă în luptă pentru prestigiu şi acces la cultură. Acestea fac ca rolul spaţiului să crească foarte mult, iar geograful să aibă o excelentă oportunitate pentru manifestare. In tot acest timp geografia radicală sprijină prelungirea geografiei cantitative, după care cunoaşte un declin tot mai accentuat, până la sfârşitul deceniului IX.

Vechile tensiuni dintre clasele sociale se transformă în luptă pentru prestigiu şi acces la cultură

8

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Incertitudinea Teoriei urbane actuale

Teoria urbană actuală pare a se afla într-un stadiu de incertitudine, datorită faptului că nici-o perspectivă filosofică nu este dominantă. Într-adevăr una din puţinele poziţii ale geografilor urbanişti este prudenţa lor în privinţa totalizării teoriilor urbane. O consecinţă negativă a acestei neangajări a fost tendinţa geografilor urbanişti de a se angrena în dezbateri teoretice deschise. În aceste condiţii lipsa unui curent filosofic de bază a determinat geografia urbană să treacă la aplicarea unei abordări eclectice a perspectivelor. "Citirea" oraşului este o perspectivă derivată mai mult din teoria literară, din studiile de film, studiile culturale şi de psihanaliză, decât una reieşită dintr-o analiză modernă, bazată pe simulări şi prelucrări de informaţii complexe. Acest spirit de analiză eclectic în cazul lipsei unei mari teorii este rezultatul unei intuiţii că teoriile urbane sunt capabile să furnizeze mai mult decât aprecieri parţiale asupra oraşului. Între timp noi forţe afectează din plin dezvoltarea oraşelor, printre acestea numărându-se noile forţe economice, noile tehnologii, noile forme de guvernare şi noile restricţii ecologice. Dispariţia unor curente filosofice dominante a generat dezbateri deschise asupra fenomenului urban, ceea ce a determinat o importantă dezvoltare intelectuală a geografiei urbane. Dacă pe parcursul a circa trei decenii din secolul XX o mare parte din preocupările de geografie urbană s-au concentrat pe oraşul industrial, la sfârşitul acestui secol şi în perioada de trecere în secolul următor, teoriile urbane se focalizează asupra oraşului electronic şi a oraşului durabil. În ciuda acestei schimbări de fond există totuşi o continuitate indiscutabilă a problemelor presante ale oraşelor lumii, probleme care reies în primul rând din concentrarea de populaţie. În acest cadru general, comisia de specialitate a Uniunii Internaţionale de Geografie, respectiv "Comisia de Dezvoltare Urbană şi Viaţă Urbană" promovează cercetări de vârf pluriorientate, acoperind cele mai diverse domenii ale oraşului contemporan. Această comisie, continuatoarea tradiţiilor de cercetare în domeniul geografiei urbane la nivel mondial, a beneficiat de o moştenire metodologică şi aplicativă deosebite, realizate în cadrul comisiilor anterioare, care i-au avut ca mentori pe unii dintre cei mai importanţi geografi ai domeniului K. Dziewonski, J.Beaujeu-Garnier, L.S. Bourne sau Denise Pumain. În ciuda lipsei unui curent filosofic dominant, preocupările geografilor urbanişti actuali se orientează spre câteva probleme de mare actualitate. Printre acestea se detaşează reconsiderarea noţiunii de sistem urban şi descifrarea mecanismelor care asigură dinamica acestora.

Studiile în domeniu sunt mai degrabă analize eclectice decât analize centrate pe o idee dominantă

Comisia de specialitate din U.I.G încearcă orientarea spre subiecte de mare actualitate

Proiectul pentru Învăţământul Rural

9

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Una dintre priorităţi o constituie descrierea şi modelarea sistemelor urbane, în care trebuie incluse procesele de creare şi inovare, ca forme de adaptare ale sistemelor urbane la schimbările intervenite în viaţa economică şi socială a Dinamica concentrărilor urbane. O întrebare esenţială, astăzi, o sistemelor constituie modul în care oraşul şi sistemul urban va răspunde urbane în la creşterea internaţionalizării economiilor şi societăţilor, a condiţiile schimbărilor politice şi tehnologice. Va reacţiona oraşul prin globalizării schimbări drastice ale organizării spaţiale? Va evolua spre poate fi o structuri concentrate sau descentralizate la diferite scări de direcţie prioritară observaţie? Se îndreaptă oraşul spre modele de omogenizare sau heterogenitate social-culturală? În căutarea variantelor de dezvoltare viitoare, dinamica sistemelor urbane constituie un atractor important al comunităţii geografilor urbanişti. În acest sens, foarte multe studii se orientează pe descifrarea proceselor de evoluţie a sistemelor urbane în corelaţie cu politicile de dezvoltare regională, pe analiza reţelelor globale şi pe fragmentarea sistemelor urbane. Un alt set de probleme este reprezentat de schimbările structurale, care se petrec la nivelul activităţilor urbane. Este vorba de elemente ce definesc procesele de restructurare economică urbană, de sectorul informal, tot mai important la nivelul metropolelor din ţările în curs de dezvoltare, de imaginea şi marketing-ul urban. O atenţie sporită se acordă oraşului ca entitate teritorială şi socială, nenumărate lucrări fiind axate pe creşterea polarizării sociale, care este tot mai evidentă în structura internă a oraşelor. Efectele sărăciei, marginalizarea unor grupuri sociale şi etnice sunt tot mai clar exprimate în structurile urbane spaţiale. Astăzi aplicarea post-modernismului în geografia urbană rămâne încă problematică fiind necesară adoptarea relativismului în ştiinţă. Post-modernismul ar trebui să fie punctul final într-o evoluţie de milenii a artei şi ştiinţelor. Este oare adevărat? S-a ajuns în ştiinţă la acest nivel peste care nu mai este posibil a se trece? Categoric nu, de aceea, etapa post-modernistă în evoluţia gândirii din domeniul geografiei urbane trebuie privită ca una temporară, impropriu denumită, întrucât progresele deja înregistrate până în prezent, demonstrează că schimbările viitoare vor fi de-a dreptul uluitoare. Evoluţia urbană contemporană duce la o creştere a puterii de control urban asupra activităţilor umane şi în acelaşi timp o creştere a vulnerabilităţii oraşelor şi sistemelor urbane. Evident că această vulnerabilitate trebuie tratată prin prisma dezvoltării durabile a oraşului, în general.

Restructurarea economică urbană

Efectele spaţiale ale polarizării sociale intraurbane

Vulnerabilitatea şi dezvoltarea durabilă

10

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Test de autoevaluare 2. Subcapitolul privind evoluţia gândirii în domeniul geografiei urbane oferă elemente de conexiune cu dinamica ştiinţei în general, şi cu deosebire în secolul XX. În limita spaţiului avut la dispoziţie comentaţi sau răspundeţi la întrebări. a) Enumeraţi principalele etape identificate în evoluţia gândirii în domeniul geografiei urbane.

b) Enumeraţi trei teorii de bază apărute în etapa gândirii în spiritul economiei spaţiale

c) Arătaţi deosebirile esenţiale dintre şcoala franceză şi americană în etapa “Noii Geografii”.

d) Ce se reproşează etapei de dezvoltare caracterizată ca “Geografia cantitativă”

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Prezentarea succintă a principalelor etape de evoluţie a gândirii în geografia urbană a avut darul de a vă demonstra că: Reţine ! geografia urbană a evoluat ca oricare altă ştiinţă, de la un stadiu descriptiv-explicativ la altul în care analizele complexe îmbină teorii moderne cu abordări cantitative de fineţe; în fiecare etapă se regăseşte cel puţin unul din marile curente filosofice ale perioadei respective; există o corelaţie a saltului calitativ în cercetările de geografie urbană cu schimbările intervenite în contextele politice şi social-economice din diferitele perioade.

-

Proiectul pentru Învăţământul Rural

11

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

1.4. Şcoala românească de geografie urbană
Începuturile Şcolii româneşti de geografie urbană se regăsesc la începutul secolului XX, atunci când apare şi prima lucrare dedicată în exclusivitate analizei oraşului (Mihăilescu V., Bucureştii, din punct de vedere etnografic, 1915).

Vintilă Mihăilescu, pionier în geografia urbană Ţinând cont de preponderenţa studiilor de-a lungul secolului românească XX, de aportul individual al geografilor prin elaborarea tezelor de doctorat, de studiile colective efectuate, care s-au detaşat prin noi puncte de vedere, se disting câteva seturi de preocupări importante.
A. Tipologia aşezărilor urbane constituie una dintre preocupările predilecte ale geografilor români, fie că a fost vorba de utilizarea unui singur criteriu, fie a mai multor criterii, prin metode simple sau ceva mai sofisticate. Printre criteriile de clasificare s-au remarcat cele care ţineau cont exclusiv de volumul populaţiei, de structura populaţiei active sau de mai multe criterii acoperind o paletă întreagă de aspecte referitoare la oraşe. Dintre toate acestea subliniem clasificarea obţinută prin utilizarea nomogramei triunghiulare, folosind ca indicator de bază structura populaţiei active pe cele trei sectoare de activitate (Şandru I., Cucu V., Poghirc P., Contributions geographiques a la classification des villes de la Republique Populaire Roumaine, Analele ştiinţifice ale Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, VII, 2, 1961). Efectuată la două recensăminte succesive aceasta poate arăta şi sensul schimbărilor majore care se petrec într-o reţea urbană. De altfel, această lucrare este citată în cea de-a doua ediţie a primului tratat de geografie urbană, elaborat de reputaţii geografi francezi J.Beaujeu-Garnier şi G. Chabot (Beaujeu-Garnier J., Chabot G., Traite de geographie urbaine, Armand Collin, Paris, 1963).

Tipologia unicriterială a oraşelor

Studiul zonelor periurbane, o modă a anilor ‘70

B. Individualizarea şi analiza zonelor periurbane (preorăşeneşti) a reprezentat o preocupare la modă în perioada anilor '60-'70, materializată în elaborarea mai multor teze de doctorat, axate pe această problematică. De altfel, se reiau preocupările mai vechi în acest domeniu din perioada interbelică. În acest sens amintim studiul întreprins de V. Mihăilescu încă din anul 1922 asupra oraşului Călăraşi, unde individualiza trei tipuri de arii mai mult sau mai puţin concentrice. O idee interesantă în sensul relevării rolului teritorial al oraşului este exprimată anterior de Simion Mehedinţi, care consideră că oraşul “atârnă de relaţii fizice şi economice cu mult mai întinse şi fără legătură cu orăşenii respectivi” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit. Enciclopedică, vol.II, 1994, pag.311).

12

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Cele mai multe dintre preocupări se axează pe individualizarea zonelor periurbane şi caracterizarea acestora, ca elemente Teze de doctorat indispensabile existenţei marilor oraşe, iar altele mai reduse numeric se referă în exclusivitate la zonele periurbane propriuşi lucrări de zise. Din prima categorie fac parte tezele de doctorat anvergură asupra oraşelor întreprinse asupra oraşelor Ploieşti (Gh.Dragu), Sibiu (N.Caloianu), Braşov (Ludmila Panaite), Galaţi-Brăila (D. şi zonelor Oancea), Târgovişte (B. Negoescu) ş.a.m.d., iar din cea de-a periurbane ale doua categorie teza întreprinsă asupra zonei periurbane a acestora Bucureştilor (I.Iordan). Ceva mai târziu, preocupările asupra acestui gen de studii s-au reactualizat prin noi teze de doctorat sau prin lucrări de anvergură cum a fost studiul elaborat asupra municipiului Iaşi (Barbu N., Ungureanu Al. (editori), Geografia municipiului Iaşi, Universitatea Al.I.Cuza Iaşi, 1987). C. Studiul reţelelor şi sistemelor urbane apare ca o direcţie relativ nouă, sub formele sistematice de abordare, valorificând o parte din tradiţiile şcolii româneşti în domeniu, dar şi experienţa câştigată pe plan mondial. Printre lucrările româneşti cu impact asupra analizei de început asupra reţelelor urbane se numără lucrarea profesorului V. Cucu axată pe studiul oraşelor României (Cucu V., Oraşele României, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970). Ulterior, se accentuează preocupările în studierea sistemelor urbane, al nivelelor de organizare a acestora. Ca şi pe plan mondial, un rol important în cristalizarea metodologică şi în analiza sistemelor urbane l-a avut înfiinţarea Comisiei de sisteme naţionale de aşezări în cadrul UIG, după Congresul de la Moscova (1976). Primele rezultate ale acestei noi direcţii de cercetare sunt remarcabil aplicate la realităţile reţelei urbane a Moldovei, printr-un studiu întreprins de Al. Ungureanu (Ungureanu Al., Oraşele din Moldova. Studiu de geografie economică, Edit. Academiei, Bucureşti, 1980), studiu care conţine, practic, o întreagă metodologie de cercetare în domeniu. Ulterior se amplifică preocupările fie asupra întregului sistem urban naţional (Ianoş I., Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de geografie economică asupra teritoriului României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1987), fie asupra unor sisteme urbane regionale. In studiul sistemelor urbane au fost plasate două elemente de bază: ierarhizarea şi centralitatea. Ierarhizările sunt tot mai frecvent de tipul celor multicriteriale, fiind obţinute prin analize statistico-matematice. Categoriile individualizate sunt utilizate ulterior în cercetări mult mai profunde, care permit măsurarea intensităţii şi determinarea sensului relaţiilor de tip urban-urban şi rural-urban. Acestea vor conduce, în final, la delimitarea teritorială a sistemelor urbane locale şi regionale, precum şi la sublinierea particularităţilor acestora.

Primele studii la nivel naţional

O lucrare regională remarcabilă de geografie urbană Oraşele ca elemente structurante ale spaţiului

Analize multicriteriale

Proiectul pentru Învăţământul Rural

13

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Studiul relaţiilor dintre localităţile urbane şi rurale, dintre fiecare oraş şi mediul său, constituie un subiect predilect al cercetărilor de după anul 1980. Prin studii individuale sunt subliniate capacitatea diferenţiată a fiecărei aşezări de a structura spaţiul, iar prin studii de sinteză efectul cumulativ al acţiunii, în reţele funcţionale suprapuse, asupra spaţiului geografic. D. Analiza structurilor interne ale oraşelor, cu deosebire asupra dispunerii principalelor zone funcţionale şi a disfuncţionalităţilor intraurbane a reprezentat o direcţie de cercetare care s-a impus cu pregnanţă în geografia urbană românească. Aproape toate studiile întreprinse asupra spaţiilor intraurbane au ca obiectiv central stabilirea structurilor majore ale oraşelor, relevându-se schimbările intervenite în creşterea gradului de complexitate. S-a încercat chiar modelarea acestor structuri, generalizând distribuţia spaţială a lor şi obţinându-se modele de organizare a spaţiului urban. Alte studii au relevat rupturile funcţionale intra-urbane, determinate de procesele de industrializare şi sistematizare dominante în perioada anterioară anului 1990.

Impactul activităţilor economice asupra structurilor urbane interne

E. Dinamica oraşelor şi a sistemului urban s-a dezvoltat ca direcţie de cercetare având la bază teoria sistemică, prin care oraşul este introdus în ecuaţia analizelor geografice tot mai mult ca un sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis, cu structuri disipative şi cu o mare capacitate de autoorganizare. Progresele realizate în sinergetică şi în alte ştiinţe Dinamica permit trecerea la analogii, care să releve dinamica individuală oraşului şi a oricărui spaţiu geografic, deci inclusiv a oraşului. Raportul sistemului urban dintre potenţialul de dezvoltare şi capacitatea de consum a sub semnul unui oraş de a valorifica acest potenţial, proiectat pe autoorganizării coordonata temporală, facilitează depistarea tendinţelor de evoluţie viitoare şi elaborarea unor programe specifice pentru organizarea adecvată a spaţiului urban. Prin generalizarea comportamentului individual al unui oraş într-un sistem urban la diferite momente s-au obţinut modele de evoluţie urbană, apreciate la nivelul comisiei de specialitate a UIG. Noile condiţii de tranziţie a oraşului românesc şi a sistemului urban românesc în ansamblul său îşi pun amprenta asupra Efectele tranziţiei evoluţiei acestora. De la o fază supercentralizată de dezvoltare la economia de urbană se trece la una relativ haotică, în care procesele de piaţă asupra structurare sunt foarte confuze, iar lipsa unor instrumente oraşului şi adecvate de control a dezvoltării urbane prin intervenţia sistemului urban societăţii civile, a comunităţilor implicate şi a specialiştilor românesc accentuează starea de dezordine la nivelul sistemelor urbane regionale a oraşelor înseşi. Cercetările întreprinse au relevat raporturile dintre diferitele tipuri de ierarhii, distorsiunile la nivel regional şi naţional, presiunile care se exercită asupra funcţionalităţii şi structurii sistemului urban naţional. 14
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

E. Vulnerabilitatea oraşelor la factorii de risc se dezvoltă ca direcţie de cercetare, paralel cu ideea dezvoltării durabile a urbanului, în general. Parte integrantă a unor sisteme teritoriale, Riscul urban şi cu o dominantă antientropică evidentă, impusă de încărcătura vulnerabilitatea umană tot mai mare şi de necesitatea asigurării calităţii vieţii structurilor acesteia, oraşele sunt supuse riscului producerii de evenimente urbane sunt cu caracter catastrofal. Diversificarea riscurilor şi, mai ales, a direcţii de celor necunoscute implică depăşirea fazei constatative şi perspectivă trecerea la o abordare ştiinţifică, inclusiv la o evaluare a pentru probabilităţii producerii acestora. Geografia urbană românească geografia urbană a realizat studii secvenţiale asupra calităţii mediului în oraşe, iar, românească uneori, şi asupra calităţii vieţii, în general. După o încercare de fundamentare teoretico-metodologică a aspectelor legate de riscurile în oraşe, preocupările se accentuează, fiind deja în curs de elaborare unele teze de doctorat având astfel de subiecte, axate pe studii de caz.

Test de autoevaluare 3. Având în vedere elementele esenţiale din acest subcapitol, vă rog să comentaţi, în spaţiul avut la dispoziţie, următoarele: a) existenţa vreunei corespondenţe între etapele de evoluţie a gândirii în geografia urbană şi direcţiile de dezvoltare a geografiei urbane româneşti.

b) Consideraţi că direcţiile actuale de evoluţie a geografiei urbane româneşti converg spre o abordare post-modernistă? Dacă da, explicaţi.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Proiectul pentru Învăţământul Rural

15

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

1.5. Definiţia şi criteriile de individualizare a oraşului
O întrebare firească pe care şi-o pune orice locuitor al unui spaţiu este legată de definirea oraşului. Populaţia recunoaşte uşor caracterele unui oraş, dar este dificil în a-l defini în termeni precişi şi comparabili la nivel naţional, continental sau planetar. În ciuda recunoaşterii sale intuitive de către majoritatea locuitorilor acestei planete, oraşul rămâne unul dintre conceptele cele mai grele de definit. Drept dovadă, există nenumărate tratate, manuale şi cursuri de geografie urbană, care evită în a se pronunţa tranşant asupra definiţiei oraşului şi în care autorii trec direct la analiza procesului de urbanizare. Această ezitare evidentă apare, pe de o parte, datorită dinamicii extraordinare a oraşului de la o etapă la alta (cel de acum 100 de ani se deosebeşte mult de cel de astăzi!), iar pe de altă parte, datorită deosebirilor existente de la o ţară la alta, de la un continent la altul. Majoritatea literaturii existente subliniază absenţa criteriilor universale susceptibile de a defini oraşul, de a vedea în acesta un loc de interacţiuni foarte diverse care-l fac să se nască şi să se dezvolte. Oraşul desemnează un spaţiu urban de extensiune limitată în raport cu spaţiul rural, care îl înconjoară, detaşându-se prin caracteristicile morfologice şi demografice, prin funcţiile şi rolul său economic, social şi cultural. Prin morfologie se deosebeşte faţă de sat datorită modului de distribuţie a cartierelor, relativ heterogene, prin habitatul dens şi extins pe verticală (prin străzi şi nu drumuri, ca în cazul satului), prin clădiri monumentale inserate într-un peisaj deosebit de cel rural, prin existenţa unui spaţiu de tranziţie spre periferie

Oraşul, concept dificil de definit

Dinamică temporală şi diferenţiere spaţială

Deosebire morfologică faţă de sat

Extinderea zonelor urbanizate, a suburbanizării şi a periurbanizării a modificat limitele dintre oraş şi sat. Din punct Oraşul prestează de vedere demografic se distinge printr-un anumit volum de servicii şi funcţii specifice populaţie, prin densităţi ale populaţiei superioare satului, printro participare slabă a populaţiei la muncă în sectorul primar. Prin tradiţie, oraşul prestează servicii şi funcţii specifice pentru o arie vastă din jurul său, în care îşi manifestă rolul coordonator al vieţii economico-sociale şi culturale. Spre deosebire de sat, oraşul apare ca o comunitate cu probleme specifice, uneori foarte complicate, care ţin de Segregare, segregare socială şi etnică, de circulaţie, de poluare, de nivelul circulaţie, şi gradul de echipare edilitară, de modul în care este conectat poluare echipare edilitară atât cu oraşele de rang superior, cât şi cu aşezările rurale aflate sub influenţa sa. Astfel de probleme sunt extrem de rar întâlnite în cazul satelor şi numai ca aspecte individuale.

16

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Valabilitatea definiţiei lui Fr. Ratzel

Definirea în termeni precişi a oraşului a reprezentat o preocupare permanentă a geografilor, chiar înainte de apariţia geografiei urbane. Astfel, este cunoscută definiţia pe care a dat-o Fr. Ratzel, încă de la sfârşitul sec.XIX, considerând oraşul ca fiind determinat de trei criterii esenţiale: “o anumită formă de activitate profesională (definiţia fiind dată în perioada preindustrială, această activitate era considerată a fi comerţul s.n.), o anumită concentrare a clădirilor şi un număr minim de locuitori” (Garnier J.B., Chabot, Geografie urbană, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.34). În totalitate, aceste criterii se regăsesc şi astăzi ca fiind valabile, demonstrând profunzimea ideilor exprimate în urmă cu 100 de ani. Alţi autori, ca Fr. Von Richtofen, W. Christaller, M.Aurousseau şi R. Dickinson, în esenţă, exclud din definiţia oraşului activităţile legate de cultura plantelor (uneori activităţile agricole, în ansamblul lor), arătând importanţa celor comerciale şi industriale.

Importanţa definiţiei lui S. Mehedinţi

O interesantă definiţie o dă oraşelor Simion Mehedinţi, care le consideră “grupări de clădiri şi de oameni, provocate de circumstanţe regionale în legătură cu circulaţia mărfurilor şi a oamenilor” (Mehedinţi S., Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p.309). Desigur că această definiţie este mult mai complexă, fiind vorba pe de o parte de concentrare de populaţie şi o anumită densitate de clădiri, iar pe de altă parte de rolul circumstanţelor regionale, care le-au generat, respectiv al fluxurilor materiale şi de populaţie. Toate definiţiile date oraşului până în prezent nu au reuşit să întrunească unanimitatea. Loc de producţie, de schimburi, de consum, spaţiul urban amenajat şi supraîncărcat de un ansamblu de astfel de activităţi se constituie într-o unitate extrem de complexă. Între componentele sale există nenumărate interacţiuni şi interrelaţii, care fac interpretabil spaţiul pe care se proiectează acestea. În plus, satul a evoluat aşa de mult încât diferenţierile tradiţionale între acesta şi oraş au dispărut, iar noile tipuri de activităţi crează diferenţieri mai mari chiar între oraşe, decât între acestea şi sate. Criterii de individualizare a oraşului. Teoretic, această individualizare este simplă, întrucât există foarte mulţi indicatori, ce ar permite stabilirea pragurilor de la care o aşezare rurală poate fi considerată ca îndeplinind atributele necesare unui oraş. Printre aceşti indicatori cei mai folosiţi sunt mărimea şi densitatea populaţiei, numărul şi ponderea serviciilor sau profilul populaţiei ocupate.

Lipsa unanimităţii in definirea oraşului

Proiectul pentru Învăţământul Rural

17

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Cu toată existenţa acestor indicatori, diferenţierea dintre rural şi urban rămâne descriptivă. Utilizarea acestor indicatori În ciuda permite descrierea caracteristicilor, care sunt prezente într-un indicatorilor anumit spaţiu, dar nu sunt în măsură să identifice şi să utilizaţi, definească oraşul propriu-zis. Aceasta deoarece în definiţia oraşului nenumărate cazuri statutul de oraş este unul administrativ, este descriptivă care se capătă în baza unei legi. Selecţia localităţilor rurale capabile de a transla în categoria urbanului este deseori arbitrară, rămânând la aprecierea decidenţilor politici sau legislativi, care în anumite situaţii se abat de la realitatea teritorială. În multe ţări dezvoltate din punct de vedere economic, practic nu mai există deosebiri de fond între mediul urban şi rural. Tipurile de servicii sunt aceleaşi, ponderea populaţiei ocupate în servicii este dominantă în ambele situaţii, densitatea populaţiei poate fi de valori apropiate. Prin urmare, clasificarea în cele două categorii se face pe diferenţierea gradului de dotare în servicii şi nu după tipul de servicii, care de regulă sunt prezente în totalitate. Aceasta înseamnă că doar printr-o decizie umană se poate conferi statutul de oraş, decizie, care să recunoaştem este în fond o opinie umană luată la un moment dat, pe baza unor informaţii mai mult sau mai puţin complete şi relevante. Ceea ce frapează la o analiză chiar sumară este variaţia complexităţii definiţiilor şi apoi modul în care sunt folosite criteriile enunţate prin definiţie. În general se pot distinge patru tipuri de criterii.

Apropierea fizionomică şi funcţională dintre sat şi oraş crează dificultăţi

Patru tipuri de definiţii

A. Cel mai simplu tip este cel dat de un minim de populaţie. În definirea oraşului, documentele ONU, arată o mare variaţie a numărului minim de locuitori de la o ţară la alta, pe un ecart Un minim de care se întinde între 200 locuitori (Norvegia, Suedia, locuitori variabil, Danemarca) şi 50.000 locuitori (Japonia). Naţiunile Unite au deşi ONU a încercat să introducă o standardizare în domeniu şi au cerut recomandat guvernelor să furnizeze date pe baza unor ranguri de mărime un prag de comune. În acest sens s-a propus cifra de 2.000 de locuitori ca 2000. prag minim. La acest prag minim se mai adaugă în unele ţări criteriul densităţii sau (şi) al distanţei dintre clădiri (care nu trebuie să depăşească 200 m). Cele mai multe ţări au ca limită acest prag de 2.000 de locuitori (Franţa, Israel, Argentina, Germania, Portugalia, Cehia, Guatemala). În alte ţări, în afara criteriului minim demografic sunt introduse în mod obligatoriu şi alte cerinţe. Spre exemplu în India, pragul minim este de 15.000 locuitori, dar densitatea minimă trebuie să fie mai mare de 1000 persoane/milă pătrată (390 loc/kmp), pronunţate caracteristici urbane (aici intervine din nou factorul subiectiv!) şi cel puţin ¾ din populaţia adultă masculină să lucreze în alte domenii decât agricultură. 18

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

În Guatemala şi Panama pragul minim poate fi de 1.500 de locuitori (în primul caz, s-a văzut că cifra minimă generală este de 2.000 locuitori) dacă localitatea dispune de alimentare cu apă sau, respectiv dacă localitatea prezintă caractere urbane. În SUA şi Thailanda cifra minimă este de 2.500, iar în Malaysia, Canada şi Scoţia numai 1.000 locuitori. Numeroase ţări europene au pragul minim destul de ridicat, depăşind 10.000 locuitori (Grecia, Spania, Elveţia, Ucraina) sau chiar 20.000 (Olanda). B. Cel de-al doilea criteriu este cel administrativ, care ţine cont de hotărârile legislativului din fiecare ţară, privind trecerea unei aşezări rurale în categoria oraşelor. Acest criteriu este foarte răspândit în mai multe ţări: România, Anglia, Paraguay, Bulgaria, Noua Zeelandă, Republica Sud-Africană, Sri Lanka ş.a.m.d. În alte ţări din America Latină toate localităţile cu funcţii administrative devin automat oraşe (Brazilia, Costa Rica, Bolivia, Ecuador, Salvador, Nicaragua ş.a.). C. Al treilea criteriu este reprezentat de ponderea populaţiei ocupate în agricultură. În unele cazuri aceasta trebuie să nu depăşească 50% (Ucraina, Republica Moldova), în altele mai mult de 1/3 (Israel), 20% (Olanda) sau 15% (Federaţia Rusă). D. Al patrulea criteriu este deosebit de important, dar mai greu măsurabil, fiind reprezentat de facilităţile şi funcţiile urbane. Un astfel de criteriu este foarte clar definit în Cehia, dar destul de vag în cazul altor state, ca de exemplu Honduras (în afara numărului minim de 2 000 de locuitori, localitatea respectivă trebuie să aibă în mod “esenţial caracteristici urbane” (Carter H., Urban and rural settlements, Longman, London and New York, 1991, p.7). Oraşul de astăzi este pe de o parte o sursă de speranţe, iar pe de altă parte un focar de ameninţări. În antichitate, când se vorbea de oraş, se înţelegea democraţie şi cultură, pentru ca revoluţia industrială să-l transforme în purtător de progres tehnic şi dezvoltare economică. A doua jumătate a secolului XX îi adaugă la moştenirile istorice valori universale. Schimbările care au avut loc în Europa de Est, precum şi cele din ţările în curs de dezvoltare transformă oraşul într-o matrice a progresului şi a libertăţii. Fără a-şi fi pierdut capacitatea productivă, oraşul o multiplică prin resursele de inovaţii, informaţionale şi de comunicaţie, regăsindu-şi virtuţile iniţiale, reprezentate de activităţile politice şi de cultură, pe care perioada industrială le estompase. Oraşul redevine un mic univers al valorilor umane (Burgel G., La ville aujourd’hui, Collection Pluriel, Hachette, Paris, 1993). De-a lungul întregii istorii a umanităţii s-a dezvoltat o idee de bază: oraşul este civilizaţie, respectiv sursa bogăţiilor materiale şi culturale ale omenirii. 19

Criteriul administrativ se regăseşte pe toate continentele

Populaţie ocupată în ramuri neagricole

Facilităţi şi funcţii urbane

Oraşul, matrice a progresului şi libertăţii

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Test de autoevaluare 4. Având în vedere punctele de vedere diferite legate de definirea oraşului, precum şi variabilitatea criteriilor de individualizare a oraşelor, vă rugăm să comentaţi în spaţiul avut la dispoziţie următoarele: a) Explicaţi ezitările specialiştilor în a da o definiţie clară oraşului?

b) Care este deosebirea între definiţia dată oraşului de Fr. Ratzel şi cea formulată de S. Mehedinţi?

c) Enumeraţi cele 4 criterii principale care stau la baza trecerii unei localităţi rurale în categoria celor urbane. Consideraţi că este suficient un singur criteriu pentru definirea oraşului?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Subcapitolul prezentat a reuşit, cred, să vă demonstreze că ceea ce ni se pare atât de clar, nu este şi foarte riguros în cazul definirii unui oraş. Variaţia criteriilor de la o ţară la alta face dificilă compararea procesului de urbanizare la nivel global. Totuşi, trebuie reţinut că: - oraşul este definit de un număr minim de locuitori, de o anumită densitate a acestora şi de ocupaţia lor dominant neagricolă; - transformarea unui sat în oraş are şi o mare doză de subiectivitate, mai ales acolo unde nu este fixat un prag minim de locuitori; - oraşul, prin noile sale funcţii, devine tot mai evident un spaţiu de inovaţie, de progres şi de civilizaţie

Reţine !

20

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

1.6. Forme de concentrare urbană
Oraşul a încetat să fie privit ca o aşezare izolată, ci ca una care întreţine relaţii intense de natură economică, demografică, socială şi culturală cu alte aşezări rurale sau urbane. Se constituie adesea structuri similare sistemelor locale, regionale, naţionale sau internaţionale de aşezări şi care reprezintă diverse forme de concentrare urbană. Cea mai elementară formă de concentrare urbană o reprezintă oraşul însuşi. Pornind de la acesta, în geografia urbană, au fost definite mai multe forme de concentrare pe care le vom defini în cele ce urmează. Aglomeraţia urbană = peste 100.000 locuitori Aglomeraţia urbană este caracteristică oraşelor mijlocii, mari şi foarte mari, constituindu-se ca un ansamblu urban ce a luat fiinţă în urma dezvoltării relaţiilor complexe între oraşul respectiv şi aria înconjurătoare. Dezvoltarea oraşului a dus la lărgirea zonelor sale suburbane, cu profil rezidenţial şi industrial, precum şi la apariţia unei categorii de localităţi, care cu timpul au devenit oraşe-satelit. În jurul unui oraş, acolo unde activităţile sunt dictate de cerinţele acestuia, se crează o zonă de mărime variabilă, care împreună cu oraşul respectiv a fost denumită de geografii americani Standard Metropolitan Area (SMA). Se precizează că această entitate teritorială trebuie să aibă cel puţin 100.000 de locuitori, din care peste 50% trebuie să locuiască într-un singur oraş, iar populaţia ocupată în ramurile agricole să fie sub 35%. Gruparea urbană reprezintă un sistem teritorial alcătuit dintrun număr variabil de oraşe, apărute independent, situate la o relativă apropiere şi cu relaţii dominate de elementul distanţă. Pentru gruparea urbană, scara de analiză este extrem de importantă, întrucât la scări mici creşte gradul de incertitudine în definirea grupărilor urbane, care pot rămâne doar corecte la nivelul analizelor de laborator. În condiţii specifice, gruparea urbană poate să ia forme diferite, dezvoltându-se şi ajungând la o adevărată zonă urbanizată. Conurbaţia constituie o entitate teritorială născută din accentuarea relaţiilor dintre două sau mai multe oraşe, situate la distanţe apropiate şi dezvoltate independent. Diferenţa dintre conurbaţie şi aglomeraţie este dificil a fi sesizată mai ales atunci când acestea coincid spaţial. Aglomeraţia presupune o dependenţă mai accentuată a unor oraşe de unul principal, pe când în conurbaţie oraşele îşi menţin personalitatea, deşi sunt incluse în acelaşi sistem urban. 21

Gruparea urbană

Conurbaţia, definită de P.Geddes

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Rezultă, deci, că o conurbaţie apare în condiţiile unei interferenţe a oraşelor şi a zonelor de influenţă apropiată a acestora, după ce evoluaseră separate. Ierarhizarea în ceea ce priveşte supremaţia a apărut ulterior datorită dinamicii diferenţiate. Termenul de conurbaţie a fost introdus în literatura de specialitate de către biologul şi sociologul britanic Patrick Geddes, fiind ulterior reluat şi interpretat de alţi specialişti în moduri dintre cele mai diferite. Conurbaţii bipolare sau multipolare Cele mai clare conurbaţii se formează între două oraşe (bipolare), dar există nenumărate cazuri în care acestea au un caracter multipolar, înglobând oraşe de mărimi demografice şi puteri economice diferite. Conurbaţiile au apărut în zone cu importante zăcăminte minerale (cărbuni şi fier, în special – Silezia Superioară, Ruhr, Donbas), în zone cu un anumit specific industrial (Manchester-Birmingham), în jurul unei strâmtori ş.a.m.d. Interurbaţia presupune existenţa în teritoriu a unor oraşe de mărime variabilă, situate la distanţe apropiate, dar care au funcţii diferite, completându-se reciproc. Ansamblul format a fost denumit interurbaţie de geograful suedez Niels Bjorsjo. În mod frecvent, interurbaţiile apar atunci când lângă un oraş mai vechi se dezvoltă un oraş nou, ca rezultat al unor activităţi industriale. De regulă, oraşul cu activităţi industriale noi, depinde de reţeaua de servicii a oraşului vechi, care la rândul său furnizează forţă de muncă pentru oraşul nou. În ţara noastră cele mai tipice exemple din categoria interurbaţiilor, mai ales înainte de anul 1990 au fost Deva-Hunedoara şi Turda- Câmpia Turzii. Metropola este un oraş cu peste 2 milioane de locuitori. Termenul datează din perioada extinderii imperiilor coloniale şi se referea la oraşul principal din care plecau vasele cu produse prelucrate şi în care soseau bogăţiile coloniilor. În unele ţări, ca în Franţa, termenul de metropolă este utilizat şi pentru oraşe cu funcţii regionale, care au darul de a reechilibra sistemul urban naţional. Mai precis se utilizează termenul de metropolă de echilibru, care se asociază cu oraşe având peste 500.000 locuitori şi cu funcţiile menţionate anterior.

Interurbaţia, oraşe cu funcţii complementare

Metropola, oraş cu peste 2 mil. locuitori

Procesul de urbanizare este un proces continuu, care se reflectă într-o expansiune progresivă a oraşelor în teritoriu, generând forme superioare de concentrare urbană. Denumirile acestora în studiile demografice al ONU sunt foarte diferite. Superconurbaţie Astfel, se întâlnesc noţiuni, precum superconurbaţii sau regiuni urbane de dimensiuni excepţionale (ambele concentrări urbane având peste 12,5 milioane locuitori), 22

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Zonă metropolitană

Alţi termini utilizaţi în definirea unor forme superioare de concentrare urbană sunt zona metropolitană şi ariile megalopolitane. Zonele metropolitane se dezvoltă în jurul unor metropole sau al unor oraşe cu funcţii regionale distincte, grupând şi spaţiile rurale legate funcţional de acestea. Procesul de metropolizare este unul dintre cele mai importante procese contemporane, care înseamnă diminuarea decalajelor dintre metropole şi spaţiile adiacente acestora. Ariile megalopolitane au dimensiuni extrem de mari şi se referă la entităţile teritoriale care au în componenţă mai mulţi megapoli, respectiv mai multe metropole. Urmare a acestor procese care îşi au începuturile chiar în deceniul VII al sec.XX la nivel planetar sau conturat structuri teritoriale de dimensiuni gigantice, denumite megalopolis-uri. Termenul de megalopolis a fost introdus în literatura de specialitate de către geograful american J. Gottman în anul 1961, prin publicarea unui amplu studiu vizând sistemul urban din nord-estul SUA. Megalopolis înseamnă oraş gigant, iar numărul limită de locuitori de la care o astfel de concentrare urbană se consideră gigant a fost stabilit, de cel care l-a lansat, la 25 milioane. Totodată, J. Gotman considera că densitatea populaţiei trebuie să depăşească 250 loc/kmp, iar populaţia rurală să fie situată sub 20%. Alţi autori coboară limita inferioară la 20 milioane locuitori (Ernesto Massi) sau chiar la 10 milioane (John Papaioanou), încercând să introducă în literatură şi termenul de premegalopolis (cu o populaţie cuprinsă între 3-10 milioane locuitori). Megalopolisul este o superconurbaţie, cu o densitate compactă după unii geografi şi urbanişti sau cu multe spaţii având alte destinaţii între spaţiile construite. În geografia urbană este familială ideea privind conceperea megalopolisului ca o mare arie urbanizată, cu densitate sporită a centrelor urbane, cu funcţiuni şi caracteristici de importanţă excepţională. Problematica megalopolisurilor a fost dezbătută la numeroase întruniri internaţionale, unde se discută mai mult de “megacities” (megaoraşe) şi mai puţin de sistemele de megaoraşe. Întrucât procesul de concentrare a populaţiei în oraşe are o dinamică exponenţială este de aşteptat ca acesta să îmbrace o extindere planetară. De altfel, pentru viitorul oraş mondial s-a găsit şi un termen adecvat de către C.A Doxiadis, respectiv Ecumenopolis. Literatura actuală privind dinamica oraşelor scoate în evidenţă existenţa unei categorii aparte de oraşe, numite chiar oraşe mondiale, dar care se referă la funcţiile acestora şi nu la extinderea lor spaţială continuă.

Megalopolis, definit de J. Gottman

Ecumenopolis, definit de C.A Doxiadis

Proiectul pentru Învăţământul Rural

23

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Circa 12 megalopolis-uri

Geneza marilor concentrări urbane. Se apreciază că astăzi există la nivel mondial 12 megalopolisuri, dintre care unele în formare. Examinând o hartă a marilor concentrări urbane se poate remarca faptul că majoritatea acestora se află în ariile de contact ale uscatului cu oceanul, acesta fiind considerat un adevărat spaţiu de respiraţie pentru marii coloşi urbani. Este evident rolul jucat de oraşele porturi în acţiunea de concentrare a populaţiei şi resurselor în ariile litorale (nord-estul SUA, litoralul insulei Honshu în Japonia). Alte concentrări urbane au apărut în zonele de vărsare a unor mari fluvii în mări şi oceane. Extinderea acestora a avut loc atât în zonele litorale, dar mai ales de-a lungul fluviilor (Shanghai. Londra) şi în spaţiile deltaice dintre braţele acestora (Calcutta, Cairo-Alexandria). Litoralul vestic al SUA, a fost prielnic dezvoltării urbane şi localizării porturilor. Ca arie de legătură şi beneficiind de unele avantaje deosebite date de câmpiile litorale, dar mai ales de noile forme de dezvoltare economică, megalopolisul Californian cunoaşte o extindere permanentă. Resursele de materii prime, conjugate cu alte condiţii socialistorice şi de poziţie geografică au determinat, în numeroase cazuri, apariţia, închegarea şi dezvoltarea unei foarte dense reţele de oraşe. Condiţiile cele mai complexe de dezvoltare lea avut megalopolisul Marilor Lacuri, înglobând atât oraşe aparţinând SUA, cât şi Canadei, şi care are mari şanse de a deveni cea mai mare concentrare urbană mondială. Marile Lacuri au constituit o legătură facilă pentru oraşele riverane ce s-au dezvoltat rapid odată cu amenajarea canalului Erie. Alte superconurbaţii sau premegalopolisuri s-au dezvoltat iniţial în mari arii de exploatare a resurselor minerale subterane, îndeosebi carbonifere. Ulterior, prin creşterea gradului de concentrare a populaţiei şi diversificarea activităţilor economice s-a ajuns la crearea de reţele urbane puternice integrate, formând arii urbanizate (Ruhr, Donbas) Concentrarea exponenţială a populaţiei în anumite oraşe din ţări cu o populaţie numeroasă sau cu densităţi foarte ridicate de populaţie a fost la baza dezvoltării unor oraşe gigant, care se extind teritorial şi integrează alte oraşe, unele foarte mari, anterior total independente. Este cazul concentrărilor urbane axate pe Ciudad de Mexico, Seul sau Jakarta. In cazul megalopolisului brazilian trei factori au concurat la dezvoltarea acestuia: litoralul care a reprezentat un fel de balama economică între “continentul brazilian” şi restul lumii, resursele minerale din statul Minas Gerias şi culturile intensive de cafea care au propulsat dezvoltarea oraşului Sao Paulo.

Geneză foarte variată, dar cu o detaşare a ariilor litorale

24

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Test de evaluare 5. În limita spaţiului avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi şi, după caz, să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Enumeraţi formele inferioare de concentrare urbană.

b) Oraşul Făgăraş, care are circa 30.000 de locuitori, ar putea contura o aglomeraţie urbană? Explicaţi de ce Da sau de ce Nu.

c) După cele mai recente studii, oraşele Londra, New York şi Tokyo sunt oraşe mondiale. Care este diferenţa dintre acestea şi oraşul mondial definit de Doxiadis?

d) Daţi cel puţin trei exemple de megalopolisuri dezvoltate la contactul dintre uscat şi ocean.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Reţine !

În subcapitolul prezentat am intenţionat să vă familiarizez cu câteva dintre definiţiile de bază date formelor de concentrare urbană. Pe lângă varietatea acestor forme trebuie să reţineţi următoarele: - procesul de concentrare umană, datorită creşterii demografice şi polarizării social-economice, are tendinţa de a grăbi agregarea formelor inferioare de concentrare urbană în altele superioare; - indiferent de geneza megalopolis-urilor, problemele cu care se confruntă acestea sunt aceleaşi; - oraşul mondial în sensul definit de Doxiadis, reprezintă mai îndată sistemul mondial de reţele megalopolitane dezvoltat prin agregarea metropolelor şi a zonelor metropolitane ale acestora.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

25

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

1.7. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Întrebarea 1 a) Cele trei subramuri importante ale geografiei sunt: geografia fizică, geografia umană şi geografia regională. b) Componenta comună a celor trei subramuri geografice este reprezentată de spaţiu. Analiza spaţială reprezintă, de altfel, caracteristica de bază a geografiei, în general. c) Geografia urbană aparţine de geografia umană. d) Oraşul este un obiect de studiu interdisciplinar. Numeroasele sale aspecte sunt analizate de ramuri sau subramuri importante ale unor ştiinţe precum urbanismul, arhitectura, economia urbană, sociologia urbană, ecologia urbană, peisagistica şi evident geografia urbană. Întrebarea 2 a) Principalele etape ale evoluţiei gândirii în geografia urbană sunt: etapa descriptivist-explicativă, etapa gândirii în spiritul economiei spaţiale, etapa abordării cantitative, etapa radical-umanistă şi etapa postmodernistă. b) În perioada interbelică au fost definite trei teorii principale: teoria locurilor centrale, teoria atracţiei urbane şi teoria bazei economice urbane. c) Geografia franceză dezvoltă spiritul de gândire din perioada afirmării economiei spaţiale, iar geografia americană experimentează modelele elaborate în acea etapă, dezvoltând metode de analiză cantitativă şi de validare a conceptelor lansate. d) Geografia urbană în perioada abordării cantitative s-a depărtat de problemele reale şi ale individului ca fiinţă umană. Spiritul fordist, dominant în multe sectoare ale vieţii economico-sociale s-a regăsit şi în ştiinţă. Ideea dominantă a fost aceea că se pot individualiza tendinţele de evoluţie printr-o abordare mecanicistă a relaţiilor dintre componentele geografice ale oraşului.

26

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Întrebarea 3 a) Geografia urbană românească înregistrează un decalaj marcant, în raport cu geografia urbană mondială, pe de o parte datorită neglijării acestei direcţii în perioada postbelică, iar pe de altă parte menţinerea caracterului descriptivist-explicativ, până la sfârşitul anilor ’70. În ultima perioadă se constată o aliniere la direcţiile actuale de dezvoltare a geografiei urbane mondiale. b) Da, remarcându-se abordarea cu prioritate a unor aspecte precum dinamica şi structura sistemelor urbane, vulnerabilitatea şi riscul urban, segregarea socială a spaţiului urban. Întrebarea 4 a) Ezitările rezultă din faptul că oraşele sunt definite diferit de la o ţară la alta, în funcţie de specificul acestora; totodată oraşul de acum 100 sau 50 de ani este cu totul diferit de cel de astăzi, ceea ce crează dificultăţi în aprecierea globală a fenomenului urban. b) Simion Mehedinţi subliniază rolul factorilor externi în geneza oraşului, element neglijat în definiţia lui Fr. Ratzel. Ideea este corectă întrucât s-a constatat rolul poziţiei geografice de contact între regiunile naturale (care ofereau produse diferite) în geneza oraşelor, apărute iniţial ca locuri de schimb. c) Criteriile sunt: numărul minim de locuitori, administrativ, ponderea minimală deţinută de populaţia ocupată în ramuri neagricole, facilităţile şi funcţiile urbane. Întrebarea 5 a) Formele inferioare de concentrare urbană sunt: aglomeraţia, gruparea urbană, conurbaţia şi interurbaţia; b) Chiar dacă aglomeraţia ar avea per total peste 100.000 locuitori, nu este aglomeraţie, întrucât oraşul generator are sub 50.000 locuitori; c) Oraşele mondiale sunt definite recent ca hub-uri în reţelele de fluxuri globalizante, pe când oraşul mondial, definit de C.A. Doxiadis presupune extinderea spaţială continuă a fenomenului urban la scară planetară.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

27

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

1.8. Lucrare de verificare nr.1
INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.1, privind “Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele de concentrare urbană”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie urbană şi rurală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1) Analizaţi comparativ contextele specifice următoarelor etape de evoluţie a gândirii în domeniul geografiei urbane: cea a gândirii în spiritul economiei spaţiale, a “Noii geografii” şi cea radical-umanistă. Completând cunoştinţele din capitol cu cele pe care Dvs. deja le deţineţi, explicaţi diferenţierile. 2) Explicaţi opţiunea şcolii de geografie urbană americană, în perioada curentului cantitativ în geografie. 3) Având în vedere definiţia aglomeraţiei, care dintre oraşele aparţinând Regiunii de dezvoltare NE, pot fi considerate aglomeraţii şi care ar putea fi. Explicaţi cazurile care vi se par semnificative. 4) Comentaţi interurbaţia Deva-Hunedoara, în perioadele ante- şi post-decembriste. 5) In ultima parte a lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a fi mai eficiente. 28
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele sale de concentrare

Bibliografie minimală
Beaujeau, J.G., Chabot, G. (1974), Geografie urbană, Editura ştiinţifică, Bucureşti Erdeli, G., Ianoş, I. (1983), Mari concentrări urbane ale lumii, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti. Ianoş, I. (1987), Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Edit. Academiei, Bucureşti. Ianoş, I., Humeau, J.B. (2000), Teoria sistemelor de aşezări umane, Edit. Tehnică, Bucureşti. Ungureanu I., Groza O., Muntele I. (coord.), 2002, Moldova. Populaţia, forţa de muncă şi aşezările umane în tranziţie, Edit. Corson, Iaşi.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

29

Oraşul şi structura sa majoră

Unitatea de învăţare Nr.2
ORAŞUL ŞI STRUCTURA SA MAJORĂ

Cuprins 2.1. 2.2. 2.3. 2.4. 2.5. 2.6. 2.7. Obiectivele unităţii de învăţare nr.2 Oraşul ca entitate operaţională în geografia urbană Componentele majore ale oraşului Structura internă a oraşului Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrarea de verificare nr.2 Bibliografie minimală……………………………………………….

pag. 30 31 35 38 44 45 46

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare Nr.2
Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să: • • • • • • • • • • realizezi importanţa oraşului în dinamica generală a spaţiului geografic; interpretezi oraşul ca un organism viu, care pentru a exista trebuie să proceseze resurse; apreciezi importanţa fluxurilor de intrare şi de ieşire într-un oraş; explici variaţia cantitativă şi calitativă a fluxurilor în raport cu mărimea şi tipul funcţional al oraşului; esenţializezi componentele principale şi rolul lor în dinamica oraşului; orientezi atenţia spre componentele cele mai dinamice ale unui oraş; analizezi specificul fiecărei categorii de factori cu rol important în structurarea spaţiului intra-urban; constaţi că structurarea internă a oricărui oraş este un proces continuu; defineşti principalele zone funcţionale ale oraşului; remarci necesitatea unor politici de restructurare urbană, pentru a susţine procesele benefice pentru comunitatea urbană respectivă;

30

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Oraşul şi structura sa majoră

2.2. Oraşul, ca entitate operaţională în geografia urbană
Dacă din punct de vedere al percepţiei generale oraşul poate fi privit în modul prezentat mai sus, în privinţa capacităţii sale de integrare în spaţiu şi de a integra spaţiul geografic, trebuie relevate câteva caracteristici de bază care-l transformă într-o entitate operaţională de bază, prin care geografia urbană se detaşează ca o ştiinţă geografică deosebit de activă. În acest sens oraşul trebuie privit ca o formă particulară de organizare a spaţiului geografic, universal răspândită pe suprafaţa globului şi ca un fenomen transistoric (Pumain D., Robic M-C., Theoriser la ville, în vol. Penser la Ville. Theories et modeles, editori: Derycke P-H, Huriot J-M., Pumain D., Collection Villes, Anthropos, Paris, 1996). Practic încă nu s-a fundamentat o teorie globală asupra oraşului capabilă să prezinte de o manieră convenabilă toate aspectele caracteristice sau generate de fenomenul urban. Din această cauză, progresele în analiza oraşului pornesc de la ideea de bază că acesta face parte din categoria sistemelor complexe şi evolutive. Reprezentând nodul unei imense reţele de schimburi şi de comunicaţie, oraşul este locul în care interacţionează componente naturale şi antropice, dând diferite forme de organizare materială, socială, economică, spaţială şi culturală. Aceste forme de organizare rezultă din confruntarea legilor economiei şi ecologiei, care contribuie la crearea uneia dintre cele mai complexe ţesături sociale. Prin extinderea sa şi prin intensitatea relaţiilor dintre componentele sale oraşul devine unul dintre cele mai complexe şi dinamice sisteme teritoriale. Dispunând de o asemenea complexitate oraşul nu poate exista izolat, ci numai în relaţii directe sau indirecte cu spaţiul înconjurător apropiat sau îndepărtat. Cele prezentate conduc la o idee foarte clar exprimată cu circa 35 de ani în urmă de B.Berry, aceea de a privi oraşul ca sistem, dar de a ţine cont că acesta face parte dintr-un sistem de oraşe (Berry B.J.L., Cities as systems within systems of cities, Papers of Regional Sicence Association, 1964). Oraşul ca sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis. Istoric vorbind, oraşul apare datorită unor premise locale şi unor factori regionali, ca un loc de concentrare tot mai accelerată de fiinţe umane şi de activităţi economice, care complică forma de organizare iniţială adăugându-i noi elemente de natură materială, socială, culturală, comportamentală ş.a.m.d. Într-un spaţiu ipotetic uniform, în care fluxurile orizontale şi verticale sunt cvasiechivalente, oraşul apare ca o anomalie.

Oraşul aparţine sistemelor complexe şi evolutive

Oraşul, locul de interacţiune al componentelor Naturale şi antropice

Oraşul sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis

Proiectul pentru Învăţământul Rural

31

Oraşul şi structura sa majoră

Oraşul poate fi considerat o anomalie

Concentrarea de populaţie şi activităţi determină pe de o parte un deficit continuu de masă şi energie (anomalie negativă), iar “fabricarea” de informaţie, crează un excedent de acest tip (anomalie pozitivă), existând tendinţa firească de atenuare a acestor anomalii. Orice oraş, ca de altfel orice aşezare umană se comportă ca un sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis. În genere, ştiinţele contemporane îşi axează forţa conceptuală pe două tipuri de sisteme: unele închise, utilizate în laborator şi cu scop didactic, altele deschise, prin prisma cărora pot fi interpretate cele mai fine procese care au loc la nivelul macrosau microstructurilor. Cu toată extinderea în general necontestată, cvasirecunoscută a valenţelor teoretice şi practice care rezultă din considerarea oraşului ca sistem deschis, un aspect ni se pare demn de remarcat. Să fie oare toate sisteme deschise? Care ar fi limita superioară a acestora? Nu cumva când vorbim de sisteme deschise suntem în pragul dezintegrării acestora şi al pierderii identităţii lor? Poate în domeniul tehnic, al laserului de exemplu, o astfel de aplicaţie este valabilă, dar în cazul unui oraş credem că acceptarea fără restricţii a conceptului de sistem deschis nu este benefică. De ce? Pentru că oraşul, prin complexitatea sa are un mod de funcţionare propriu, generează suficient de multe fluxuri şi structuri care se menţin în limitele sale şi care în final îi dau individualitate. Indiscutabil că oraşul este un sistem deschis, dar nu în totalitate, având suficiente resurse şi mecanisme care să-i asigure o funcţionare temporară cu mai puţine fluxuri de intrare. Deci, ideea unei deschideri optimale faţă de mediul în care se integrează o considerăm benefică, întrucât îi păstrează individualitatea sa. Această deschidere optimală, sub o anumită formă, prin care oraşul era conceput ca un “sistem termodinamic şi informaţional semi-deschis” a fost exprimată la mijlocul anilor ’80 (Ianoş I., Oraşele şi organizarea spaţiului geografic. Studiu de geografie economică asupra teritoriului României, Edit. Academiei, Bucureşti, 1987, pag.28). Reluând acea accepţiune este uşor de demonstrat că o asemenea idee ar fi condus la considerarea oraşului ca un sistem jumătate închis, jumătate deschis, ceea ce este greu de admis. Noţiunea de optimal este mult mai convenabilă, neangajantă, dar suficient de clară pentru a arăta că existenţa şi funcţionarea oricărei aşezări umane, deci inclusiv a oraşului, nu pot avea loc fără păstrarea unui anumit grad de autonomie materială şi informaţională a entităţii respective.

Oraşul este un sistem deschis?

Individualitatea oraşului

Oraşul ca sistem optimal deschis

32

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Oraşul şi structura sa majoră

Chiar dacă nu era exprimată în formă modernă, ideea unui oraş care funcţiona ca un sistem deschis se regăseşte în lucrările geografilor români, chiar în perioada interbelică. Astfel, în anul 1941, Vintilă Mihăilescu analizând relaţiile dintre oraşe şi ariile lor înconjurătoare, remarca funcţiile oraşului care asigura drenarea de bunuri către acesta, transformarea lor şi redistribuirea produselor obţinute pe arii variabile (Mihăilescu V., Oraşul ca fenomen antropogeografic, Cercetări şi studii geografice, seria II, I (1937-1938), 1941). În esenţă, generalizând aceste activităţi, incluzând şi alte elemente, ajungem la modelul actual de concepere a oraşului ca sistem. Structura generală a fluxurilor de intrare In contextul general al fluxurilor teritoriale, oraşul este beneficiarul unor fluxuri de intrare diversificate, unele permanente altele temporare sau ocazionale, a căror structură este dominată de cele de masă şi energetice. În afara acestora, în cantităţi mult mai reduse se individualizează fluxuri de informaţie şi fluxurile financiare. Diferenţierile dintre oraşele mari şi mici în materie de inputs-uri constau nu numai din volumele diferite ale masei şi energiei primite, dar şi din faptul că fluxurile de informaţii primite sunt mai mari în cazul oraşelor mici şi ceva mai reduse în cazul celor mari. În structura fluxurilor de ieşire un loc important revine masei, informaţiilor şi energiei. Fluxurile de masă sunt reprezentate în principal, prin produse înalt prelucrate şi prin deşeuri, sub diferite forme, iar cele de informaţii, prin diversele servicii adresate unor spaţii reduse sau foarte vaste, prin ideile de organizare şi structurare a spaţiului, prin transmiterea modelelor de comportament. De regulă, fluxurile de intrare depăşesc pe cele de ieşire în cantităţi absolute, cea mai mare parte a acestei diferenţe fiind materializată în extinderea spaţiilor construite (rezidenţiale, industriale, de transport şi cu alte destinaţii), a facilităţilor social-edilitare, în satisfacerea cerinţelor biologice ale unei forţe de muncă şi populaţii sporite ş.a.m.d. In mod evident că cea mai mare parte a fluxurilor compensatorii generate de existenţa unui oraş sunt atenuate de zona sa de influenţă. Aceasta, prin potenţialul care îl deţine încearcă să estompeze ruptura introdusă de oraş în teritoriu şi să asigure un anumit echilibru dinamic în relaţia potenţial de dezvoltare - capacitate de consum. Influenţele reciproce sunt evidente, orice modificare petrecută în oraş resimţindu-se la nivelul zonei de influenţă şi invers. Dezvoltarea contemporană a oraşelor relevă însă, în condiţiile contractării spaţiului, o dependenţă tot mai redusă a oraşelor de zonele lor de influenţă în comparaţie cu noile tipuri de relaţii induse de specializarea funcţională şi interdependenţa globală. Aceasta înseamnă că relaţiile oraşului cu mediul său s-au extins până la limite nebănuite şi că acesta a devenit sensibil de ceea ce se întâmplă la nivel continental şi mondial. 33

Structura generală a fluxurilor de ieşire

Fluxurile de intrare depăşesc, cantitativ, fluxurile de ieşire

Zona de influenţă atenuează ruptura “oraşteritoriu”

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Oraşul şi structura sa majoră

Test de autoevaluare 2. Acest subcapitol a încercat să vă ofere posibilitatea înţelegerii corecte a modului de funcţionare a oraşului ca sistem. În spaţiul avut la dispoziţie, a) Demonstraţi că oraşul este o anomalie teritorială

b) Răspundeţi care este deosebirea dintre structura generală a fluxurilor de intrare şi de ieşire dintr-un oraş

c) Arătaţi în ce se concretizează diferenţa cantitativă dintre fluxurile de intrare şi de ieşire

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Reamintind o parte din cunoştinţele Dvs. generale, intenţia a fost aceea de a demonstra că oraşul face parte din categoria sistemelor mari şi evolutive. Cred că v-am convins că oraşul: Reţine ! poate fi considerat o anomalie negativă prin deficitul de resurse pe care îl solicită şi o anomalie pozitivă prin excedentul de informaţie şi produse prelucrate; poate fi analog unui organism viu, întrucât are nevoie de fluxuri de alimentare, iar ca urmare a proceselor interne, ieşirile sunt la fel de complexe; se complică şi se extinde datorită legăturilor sale cu mediul înconjurător; este un sistem optimal deschis

34

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Oraşul şi structura sa majoră

2.3. Componentele majore ale oraşului
Gradul de complexitate structurală a oraşului creşte direct proporţional cu mărimea sa, cu profilul şi poziţia sa geografică sau în ierarhia sistemelor regionale şi naţionale, continentale sau mondial. Datorită numeroaselor elemente de care dispune structura unui oraş, inserată într-un mediu mai mult sau mai puţin favorabil, individualizarea componentelor majore trebuie să recurgă la o generalizare, care ar putea fi uneori contestată. Oricum, în linii generale, suntem de acord că oraşul prezintă un subsistem suport, pe care se dezvoltă alte două subsisteme, cu caracter dinamic. Schimburile dintre acestea se realizează prin elementele cu rol vehiculatoriu de masă, energie şi informaţie, elemente care sunt naturale sau aparţin sferei antropice. Subsistemul suport se referă la teritoriul propriu-zis, care influenţează mai mult sau mai puţin evident fizionomia şi funcţionalitatea oraşului. Această influenţă sau uneori chiar determinare aparţine poziţiei geografice în raport cu elemente ale cadrului natural, cu resurse locale sau regionale, cu sistemul de aşezări în care se încadrează. Ansamblul condiţiilor fizico-geografice şi tehnico-economice de la un moment dat pot să definească în termeni reali potenţialul de habitat, capacitatea de locuire în sens general a spaţiului respectiv. Mai ales în oraş, teritoriul nu poate fi privit în afara infrastructurii fizice şi economico-sociale de care dispune, deci inclusiv a gradului de dotare social-edilitară. In multe situaţii această infrastructură, în totalitatea sa poate fi asimilată patrimoniului construit, reprezentând elementul esenţial în configuraţia structurală a unui oraş. Activităţile social-economice şi culturale reprezintă un alt subsistem important al oraşului, definind tipul şi amploarea transformărilor interne, capacitatea de rezistenţă a oraşului şi de adaptare la dinamica societăţii, în general. Având ca suport resursele teritoriului, dar mai ales infrastructura grefată pe acesta, activităţile economice cunosc o diversificare direct proporţională cu progresele tehnice înregistrate. De la activităţi iniţial comerciale, în decursul evoluţiei istorice, oraşul a cunoscut o explozie a activităţilor industriale, după care astăzi se impun cele de servicii complexe. O parte dintre aceste servicii sunt destinate oraşului propriu-zis, având dimensiuni corelate cu mărimea şi nivelul de dezvoltare a acestuia, iar altă parte unui spaţiu variabil, care se poate extinde punctual pe arii extrem de vaste. Activităţile economice, prin tipul şi intensitatea lor sunt cele care structurează infrastructura economică (industrială şi de servicii), pe care o adaptează permanent la realitatea social-economică.

Patru componente majore

Teritoriul este considerat subsistemul suport

Activităţile sociale, economice şi culturale formează un subsistem foarte dinamic

Proiectul pentru învăţământul rural

35

Oraşul şi structura sa majoră

Creşterea standardului de viaţă familial, noile cerinţe ale populaţiei solicită noi tipuri de servicii, dezvoltându-se alte tipuri de infrastructuri. Practic, între teritoriu urban şi activităţile care se desfăşoară în spaţiul urban există o relaţie de reciprocitate, care asigură dinamica perpetuă a oraşului. Populaţia, prin capacitatea de inovaţie, este cel mai dinamic subsistem al oraşului Populaţia constituie în mod evident, prin capacitatea sa de transformare şi potenţialul de consum subsistemul cel mai dinamic, care dictează în raport cu calitatea (în special a forţei de muncă, dar şi a exigenţelor de consum) şi dimensiunea sa numerică tipul de activităţi economico-sociale, amploarea şi structura serviciilor. Vitalitatea unui oraş ţine cont în mare măsură de capacitatea de inovaţie a forţei de muncă dintr-un oraş, de rapiditatea cu care principalii actori economici introduc în producţie noile inovaţii. In acest context flexibilitatea forţei de muncă, în sensul unei recalificări rapide şi de înalt nivel, poate fi determinantă în asigurarea supremaţiei unui oraş în competiţiile urbane tot mai acerbe.

Elementele vehiculatorii de masă, energie şi informaţii sunt esenţiale în asigurarea proceselor de redistribuire a acestora Rolul vehiculator în spaţiul intra- şi interurban, în asigurarea materiilor prime şi de masă, energie ale produselor semifinite necesare industriilor, a serviciilor şi informaţie banale şi specializate către populaţie, a bunurilor şi serviciilor este asumat atât destinate ariilor înconjurătoare sau altor localiţăţi situate la de componente distanţe mai mari. Aceste elemente sunt reprezentate, pe de o naturale, cât şi parte de populaţie, ca forţă fizică de transport, iar pe de altă antropice parte de sistemele de transport care asigură fluenţa transferului de masă, energie şi informaţie dintr-un punct în altul. La aceste elemente trebuie adăugate apa şi aerul, ca elemente cvasigenerale, cu rol important în asigurarea primenirii naturale a unui mediu profund artificializat precum oraşul, în menţinerea calităţii mediului natural. Aceste structuri majore definesc static oraşul şi destul de vag, întrucât există o infinitate de relaţii între componentele şi subcomponentele acestui sistem, relaţii care conferă structuri Structurarea generale particulare fiecărui centru urban. Raporturile spaţiale pe cele patru concrete dintre componente, intensitatea relaţiilor incluzând componente apariţia fluctuaţiilor sau (şi) a perturbaţiilor sunt elemente care are mai mult concură la specificul oricărui oraş, conferindu-i funcţionalităţi şi valoare didactică fizionomii proprii. Importanţa aceste esenţializări are mai ult valoare didactică, decât practică, întrucât realitatea este extrem de complexă, iar comportamentul impredictibil al decidenţilor sau frecvenţa hazardelor naturale fac ca dinamica structurală a oraşului să fie greu de schematizat.

36

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Oraşul şi structura sa majoră

Test de autoevaluare 2. Subcapitolul privind componentele majore ale oraşului subliniază cele patru grupe de componente de bază. În limita spaţiului avut la dispoziţie comentaţi sau răspundeţi la întrebările de mai jos. a) Care dintre cele patru componente majore sunt cele mai dinamice şi de ce?

b) Cum se reflectă teritoriul în fizionomia oraşului?

c) Detaliaţi rolul vehiculator de masă şi energie al elementelor naturale.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Din cele remarcate în acest subcapitol trebuie să reţineţi că: Reţine ! Cele patru componente majore sunt în fapt grupe de componente şi că au o mare complexitate; Teritoriul înglobează inclusiv infrastructura economică şi socială, care permite derularea activităţilor de profil; Activităţile economice care se desfăşoară în oraş servesc şi teritoriul adiacent acestuia şi că dinamica lor este în strânsă corelaţie cu progresele tehnice; Populaţia, prin numărul şi calitatea forţei de muncă, structurează activităţile urbane; Redistribuirea masei, energiei şi informaţiei în spaţiul urban respectă regulile stabilite de comunitate pentru structurarea spaţiului sau legile fizicii, în cazul elementelor naturale. 37

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Oraşul şi structura sa majoră

2.4. Structura internă a oraşului
Complexitatea oraşului, ca spaţiu geografic elementar este dată în principal de cele trei componente de bază: teritoriul, populaţia şi activităţile urbane. Acestea prin configuraţie, dimensiuni şi profil generează forme specifice de organizare a spaţiului. Spaţiile urbane ale unor centre mici sunt simplu structurate, pe când ale oraşelor mari prezintă structuri de o mare complexitate, urmare a dezvoltării etapizate şi intensificării permanente a relaţiilor interne. Factorii care generează structurarea internă a oraşelor aparţin următoarelor categorii: a) Factori fizico-geografici (relief, tectonică, climă, reţea hidrografică etc). Aceştia, prin caracterul lor restrictiv, în anumite perioade de dezvoltare pot impune forma generală a spaţiului construit, trama stradală, localizarea centrului. Restricţia lor este temporară şi tot mai limitată în raport cu procesul de structurare internă a oraşelor; b) Localizarea Şi extinderea activităţilor economice ţin tot mai mult de factori externi Inerţia unor activităţi şi integrarea moştenirii in prezent c) Factori economici (interni şi externi). Cei interni ţin de amploarea şi tipul activităţilor economice intraurbane. Acestea, în procesul de localizare şi de extindere, ţin cont tot mai puţin de resursele interne şi tot mai mult de cele externe, de relaţiile dintre oraşul respectiv şi sistemul de oraşe în care se încadrează. Procesele economice de bază, generalizate sunt cele de industrializare, de terţiarizare şi de quaternizare; Factori istorici, care se manifestă prin integrarea moştenirii în prezent. Inerţia unor activităţi, a localizării lor preferenţiale în spaţii cu anumite caracteristici reprezintă un factor de luat în seamă în procesul de autostructurare urbană; Factori legislativi, care sunt azi reprezentaţi de norme stabilite de comunităţile locale, regionale sau la nivel de stat privind structurarea generală a spaţiilor urbane. Aceste norme îmbracă forma unor planuri urbanistice generale (PUG-uri), zonale şi de detaliu au prevăzute foarte clar funcţii prestabilite pentru anumite spaţii urbane; Factori financiari şi fiscali. Factorii de natură financiară sunt determinaţi de evoluţia preţurilor pe piaţa imobiliară şi a terenurilor. Valoarea caselor şi a terenurilor în raport de localizare dictează frecvent distribuţia activităţilor şi a spaţiilor rezidenţiale. Factorii
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Oraşele mici sunt simplu structurate, cele mari sunt foarte complexe

Factorii fizico-geografici se impun mai ales în fizionomia urbană

d)

Piaţa imobiliară Influenţează Localizarea activităţilor 38

e)

Oraşul şi structura sa majoră

Factorii fiscali controlează evoluţia urbană f) Factorii ecologici au caracter dominant restrictiv

de natură fiscală controlează evoluţia spaţiilor în raport cu dorinţa comunităţilor urbane, pentru favorizarea unor arii urbane şi descurajarea altora; Factori ecologici, cu caracter mai mult sau mai puţin restrictiv, care sunt tot mai mult luaţi în ecuaţia structurării spaţiilor urbane. Restricţiile ecologice au ca scop descongestionarea centrelor, facilitarea proceselor de delocalizare a industriilor poluante, armonizarea zonelor rezidenţiale cu cele de producţie, asigurarea fluenţei traficului intra-urban etc.

Competiţia pentru spaţiu, cauza structurării permanente

Structurarea internă ca proces continuu. Oraşul este un ansamblu complex şi variat de forţe sociale şi economice a căror interacţiune se reflectă în segregarea internă continuă a modului de utilizare a terenurilor. Competiţia pentru spaţiu face ca indivizii, colectivităţile şi actorii vieţii economico-sociale şi culturale să fie într-o permanentă căutare a nişelor rezidenţiale şi funcţionale. Urmare a acestei competiţii are loc un proces de separare a locuitorilor şi a activităţilor acestora în zone omogene de rezidenţă, de producţie sau având alte funcţiuni. Încercări de modelare a proceselor segregative care au loc în oraşe datează din prima jumătate a sec.XX, atunci când în cadrul Şcolii de la Chicago au fost elaborate câteva modele devenite clasice. Este vorba de modelul zonelor concentrice al lui E. Burgess (care avea în vedere statutul familial), al structurii sectoriale al lui H. Hoyt (ce se referea la statutul socio-economic al ariilor) sau al nucleelor multiple, elaborat de Garisson şi Ullman (individualizând arii comerciale sau pe cele cu etnii diferite) In anii ’60 statutul familial se diferenţiază prin creşterea duratei medii de viaţă şi prin participarea progresivă a femeii la forţa de muncă. In anii ‘70, odată cu naşterea a noi dimensiuni structurante ale spaţiului social, diferenţierile şi polarizările se accentuează, deoarece se pare că forma spaţială urbană nu mai corespunde funcţiei. Au loc procese contradictorii, prin care activităţile productive tind să dispară din spaţiul intraurban central şi pericentral, în timp ce altele precum comerţul sau activităţile culturale şi bancare continuă să se localizeze. Aglomeraţiile urbane trec printr-o o fază de adaptare a vechilor structuri teritoriale la noile nevoi de producţie şi de reproducţie, la noile exigenţe ale organizării muncii. Aceasta înseamnă că oraşul postbelic, care respecta perfect modelul “factory-town”, depinzând de activităţile industriale, suferă modificări tot mai spectaculoase în structura sa fundamentală. Ca urmare, clădirile industriale şi părţi întregi ale oraşelor se reutilizează şi se echipează pentru a face faţă noilor activităţi şi noilor grupuri social-culturale. 39

Modelul zonelor concentrice, sectorial şi al nucleelor multiple

Forma spaţială urbană nu mai corespunde funcţiei

Adaptarea vechilor structuri la noile exigenţe

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Oraşul şi structura sa majoră

Conversia extraordinară a spaţiilor

Sunt tot mai evidente noile caracteristici ale spaţiului urban reprezentate de maleabilitate şi nedeterminare. Aceasta înseamnă că spaţiile rezidenţiale devin spaţii de servicii, că spaţiile industriale devin spaţii rezidenţiale, că vechile cartiere sărace devin cartiere de lux, că multe din casele care erau socotite cu o arhitectură săracă devin monumente ş.a.m.d. Practic, ordinea preferinţelor, judecăţile şi valorile sunt treptat bulversate şi chiar inversate. Structura internă a oraşelor a suferit mult datorită proceselor pe care le-a cunoscut urbanizarea în general. Astfel, după o urbanizare explozivă în perioada industrializării de început, când structurile urbane respectau efectele impuse de distanţa de la centrul oraşului la periferie, a urmat o perioadă de suburbanizare şi periurbanizare. Această perioadă a determinat relaxarea zonelor centrale, părăsirea acestor spaţii mai ales de clasele bogate şi dezvoltarea unor adevărate centuri urbane la exteriorul oraşului, mergând până la distanţe de 50 sau chiar 100 de km. Producţia de automobile şi reţelele de autostrăzi au favorizat procesele de depopulare a zonelor centrale şi de creştere a complexităţii periferiilor sau ariilor înconjurătoare.

Urbanizare explozivă, Suburbanizare, periurbanizare

Refolosirea spaţiului urban central generează astăzi mutaţii social-culturale, care fac frecvent obiectul de analiză al lucrărilor de geografie urbană. In cadrul acestui proces Gentrificarea complex se detaşează cel de gentrificare (“gentrification”), care sau elitizarea centrelor urbane ar putea fi tradus prin “elitizare” sau prin “îmburghezire”. Acest fenomen de circa 15 ani constituie tematica preferenţială a numeroase studii, mai ales în şcoala anglo-americană (Bourne, Ley, Smith şi alţii). Este vorba de o evoluţie ascendentă a statutului socioeconomic al cartierelor centrale, observată în numeroase Înlocuirea claselor modeste oraşe occidentale, dar îndeosebi în oraşele americane. Acestea au frânat puternic tendinţa de suburbanizare din zonele dominantă în dinamica urbană de după anii 1920, determinând centrale o reurbanizare a centrelor oraşelor. Clasele sociale cu venituri modeste din ariile centrale sunt înlocuite de altele cu venituri mai mari, dar şi cu un nivel cultural şi profesional deosebit. Gentrificarea este în primul rând un proces social şi cultural Concluzia este că gentrificarea apare, în primul rând, ca un proces de factură socială şi culturală. Consecinţele acesteia, care evident că afectează structura intra-urbană a unui oraş, trebuie căutate într-un nou stil de viaţă, dar şi în excluderea progresivă din ariile centrale ale celor defavorizaţi.

40

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Oraşul şi structura sa majoră

Mobilitatea profesională a femeilor din ariile centrale solicită forţă de muncă pentru întreţinere curentă

Paralel, asistăm la o puternică mobilitate profesională a femeilor, care sunt integrate în activităţi aparţinând terţiarului superior dezvoltat în zonele centrale. Parte integrantă a procesului de elitizare, noile angajate ale zonelor centrale, înalt pregătite profesional şi-au redus timpul dedicat gospodăriilor, menajului. Ca urmare, apare o clasă servitoare, formată din muncitoare cu salarii mult mai mici şi care lucrează în comerţ şi în micile servicii. Aceste servicii se dezvoltă întrucât noile elite sociale solicită o serie de activităţi (întreţinere curentă sau menaj de exemplu), care altădată erau făcute de soţie. Acest tip de activitate puţin calificată şi puţin remunerată este rezervat, de facto, femeilor fără un bagaj profesional deosebit, uneori chiar analfabete. Majoritatea acestor femei sunt tinere provenind din rândul imigranţilor sau al familiilor monoparentale, cu mulţi copii. Neavând posibilitatea de a se deplasa cu autoturismele proprii, acestea locuiesc în condiţii modeste în apropierea locului de muncă. De aici rezultă un paradox: coabitarea a doua categorii de persoane, ce aparţin la două medii sociale şi culturale opuse, care se ignoră, dar care sunt legate printr-o relaţie de piaţă. Zonele funcţionale. Spaţiul urban este foarte heterogen, remarcându-se o varietate de peisaje interne, trecerea de la unul la altul fiind lentă sau bruscă. Această diversitate este determinată de existenţa în cadrul oraşului a trei subspaţii de bază: concentrări de locuinţe; concentrări de activităţi productive (industriale şi meşteşugăreşti); concentrări de activităţi terţiare. Acestora le corespund la nivel intra-urban funcţii specifice: funcţia rezidenţială, secundară, terţiară. Localizarea acestor subspaţii este foarte diferită, ordonată sau haotică. Principalele zone funcţionale sunt stabilite în raport de rolul pe care îl are un subspaţiu relativ omogen în funcţionarea oraşului propriu-zis. Tradiţional, se disting următoarele zone funcţionale: a) Zona terţiară sau de servicii, de regulă este concentrată în centru sau pe o stradă principală. Oraşele mari prezintă o reţea polinucleară. Marile cartiere rezidenţiale prezintă centre terţiare secundare. Porturile sunt cunoscute prin localizarea serviciilor, cel puţin de un anumit tip, în ariile litorale; b) Zona industrială. În oraşele industriale, aceasta este localizată pretutindeni, spaţiul urban fiind un ţesut nedefinit:. De regulă, industriile poluante se localizează la periferie sau sunt delocalizate în alte arii învecinate, pe când cele nepoluante (textile, încălţăminte, obiecte de lux) sunt menţinute pe vechile locaţii.

Coabitarea a două categorii de persoane aparţinând la universuri diferite

Zonele funcţionale spaţii intraurbane cu rol specific

De regulă, ariile centrale au funcţii de servicii

Zonele industriale evită centrele oraşelor

Proiectul pentru Învăţământul Rural

41

Oraşul şi structura sa majoră

Zonele industriale s-au dezvoltat de-a lungul fluviilor sau al căilor de comunicaţie, legând oraşul de reţeaua urbană naţională sau internaţională. c) Zonele rezidenţiale. Ocupă cea mai mare suprafaţă: în unele oraşe noi acestea sunt grupate în jurul întreprinderilor industriale, în cele vechi la distanţe mult mai mari. Se pot distinge zone rezidenţiale cu clădiri monofamiliale şi cu clădiri multifamiliale. La periferia oraşelor, cartierele rezidenţiale sunt sărace, însemnând o îngrămădire dezordonată de locuinţe foarte modeste, care cunosc denumiri diferite, precum şi câteva particularităţi, care le individualizează: bidonvilluri (în oraşele din ţările francofone africane, favelas-uri în Rio de Janeiro sau alte oraşe braziliene şi barriadas în Lima. După structura socială zonele rezidenţiale se clasifică în zone ale claselor bogate, zone ale claselor modeste (localizate în jurul cartierelor de servicii) şi cartierele muncitoreşti. Pentru New York macrostructura generală internă cuprinde: nucleul urban propriu-zis, care înseamnă funcţionari şi comercianţi (Queen, Bronx), apoi o zonă a claselor cu venituri foarte ridicate şi zona estică a muncitorilor, personalul de serviciu. d) Zonele de transport şi depozite. Oraşele porturi prezintă spaţii specifice, care sunt deţinute de mari antrepozite, dane portuare, care au funcţiuni precise şi care depăşesc cu mult satisfacerea necesităţilor spaţiului urban propriu-zis, adresându-se unui stat sau mai multor state (Rotterdam, de exemplu). Oraşele continentale interne au suprafeţe mari ocupate cu căi ferate, depozite în jurul gărilor. e) Alte zone funcţionale sunt mai mult sau mai slab conturate şi se pot referi la zonele politicoadministrative, zonele de recreere, zonele de afaceri, zonele speciale etc. Elemente de organizare a spaţiului urban propriu-zis. În analiza modului de organizare a acestuia trebuie să se ţină cont de influenţa condiţiilor naturale, de raportul dintre zonele rezidenţiale, industriale şi de servicii. Restructurarea zonelor industriale şi rezidenţiale Cele mai mari probleme sunt puse de restructurarea zonelor industriale şi a celor rezidenţiale. De obicei zonele industriale sunt situate în afara perimetrelor construibile sau în interiorul acestora, când este vorba de industrii nepoluante. Alte industrii sunt localizate de-a lungul arterelor de penetraţie în oraşe. În principiu există oraşe cu două sau mai multe zone industriale, în special oraşele mari şi mijlocii, pe când cele mici au de regulă o singură zonă industrială.
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Zone rezidenţiale cu clădiri monofamiliale şi multifamiliale Cartiere sărace, denumite bidonville, favelas şi barriadas

Porturile şi marile noduri feroviare

42

Oraşul şi structura sa majoră

Test de autoevaluare 4. După ce aţi parcurs subcapitolul legat de Structura majoră a oraşului, în spaţiul pe care îl aveţi la dispoziţie, vă rog să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele: a) Care dintre factorii importanţi în structurarea internă a oraşelor oferă instrumentele unei reale gestionări?

b) Care au fost factorii care au determinat urbanizarea explozivă şi suburbanizarea? c) Enumeraţi principalele modele privind structura internă a oraşelor.

d) Care sunt problemele organizării spaţiului urban

fundamentale

ale

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Reţine !

Dintre numeroasele concepte şi procese pe care am intenţionat să vi le prezint, trebuie să reţineţi: - multitudinea de factori care contribuie la structurarea permanentă a spaţiului urban, începând de la cei fizicogeografici şi ecologici, la cei istorici, economici, legislative, financiari şi fiscali; - structurarea urbană pare a fi ciclică: după o urbanizare extensivă de tip exploziv, a urmat mai multe etape de dezurbanizare, pentru ca acum să asistăm la o reurbanizare, prin procesul de gentrificare; - elitizarea centrelor, inclusiv prin atragerea femeilor în activităţi de înaltă calificare, atrage o clasă servitoare aproape analfabetă; - zonele funcţionale intraurbane cunosc o dinamică în strânsă dependenţă cu gradul de concentrare a populaţiei, a activităţilor economice, cu exigenţele citadinilor faţă de mediul urban.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

43

Oraşul şi structura sa majoră

2.5. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

Întrebarea 1 a) Oraşul este o anomalie negativă, întrucât concentrarea de populaţie şi activităţi determină un deficit de resurse, a cărui acoperire necesită fluxuri de masă şi energie. În acelaşi timp, este o anomalie pozitivă, întrucât crează un excedent de produse prelucrate şi informaţie; b) Structura fluxurilor de intrare este dominată de masă şi energie, iar a fluxurilor de ieşire de informaţie. În plus, masa din fluxurile de intrare este reprezentată de materii prime, produse agroalimentare şi combustibil, iar cea din fluxurile de ieşire din deşeuri şi produse prelucrate; c) Diferenţa cantitativă dintre fluxurile de intrare şi de ieşire se regăseşte în procesul de extindere a spaţiului construit, de complicare a structurii funcţionale interne.

Întrebarea 2 a) Cele mai dinamice componente sunt activităţile socialeconomice şi populaţia. De altfel populaţia, prin capacitatea managerială, flexibilitatea forţei de muncă şi spiritul de inovaţie determină o restructurare permanentă a activităţilor social-economice. Ambele îşi pun amprenta asupra configuraţiei spaţiului urban; b) Prin caracteristicile sale fizice (promontorii, terase, versanţi, râuri, fluvii etc), precum şi prin încărcătura antropică, teritoriul dă specificul fiecărui oraş; c) Apa şi aerul sunt principalii transportatori naturali ai masei şi energiei. Pe de o parte, acţiunea lor integrează oraşul în mediul natural, iar pe de altă parte corectează unele abuzuri sau imperfecţiuni ale activităţii antropice.

44

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Oraşul şi structura sa majoră

Întrebarea 3 a) Dintre factorii esenţiali în structurarea internă a oraşului, care oferă instrumente pentru gestionarea corectă a acestui proces se detaşează cei legislativi. Este vorba de planurile de amenajare a teritoriului, de planurile urbanistice generale sau zonale, care proiectează spaţial dorinţa unei comunităţi. Toate construcţiile şi schimbările de funcţiuni trebuie să respecte litera şi spiritul acestor instrumente; b) Urbanizarea explozivă a fost determinată de procesul de industrializare, care a solicitat un volum mare de forţă de muncă, de unde şi imigraţia foarte puternică. Suburbanizarea a fost facilitată de dezvoltarea reţelei de autostrăzi şi şosele, precum şi de accesul facil la un mijloc propriu de transport; c) Cele trei modele cunoscute sunt: modelul zonelor concentrice, modelul zonelor sectoriale şi modelul nucleelor multiple; d) Cele mai importante probleme cu care se confruntă oraşul contemporan sunt cele legate de restructurarea industrială şi urbană, optimizarea transportului urban, poluarea şi problema locuinţelor.

2.6. Lucrarea de verificare Nr. 2
INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.1, privind “Definiţia geografiei urbane. Oraşul şi formele de concentrare urbană”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie urbană şi rurală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

45

Oraşul şi structura sa majoră

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1. În sensul celor prezentate în primul subcapitol al unităţii de învăţare 2, detaliaţi structura fluxurilor de intrare şi de ieşire pentru oraşul în care locuiţi sau pentru cel mai apropiat oraş; 2. Descrieţi modul în care subsistemul suport al oraşului pe care l-aţi analizat mai sus se impune ca o componentă majoră în configuraţia şi funcţionalitatea acestuia. Nu uitaţi să vă referiţi şi la infrastructura fizică. 3. Enumeraţi factorii care se impun în procesul de structurare internă a oraşelor. 4. Explicaţi necesitatea coabitării dintre două categorii de persoane total diferite din punct de vedere cultural, în perimetrele urbane centrale. 5. Explicaţi de ce gentrificarea este considerată ca un proces de reurbanizare. 6. Individualizaţi şi descrieţi principalele zone funcţionale ale oraşului în care locuiţi sau ale oraşului din apropiere. 7. In finalul lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a fi mai eficiente.

Bibliografie minimală
Beaujeau, J.G., Chabot, G. (1974), Geografie urbană, Editura ştiinţifică, Bucureşti Ianoş, I. (1987), Oraşul şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei, Bucureşti Ianoş, I., Tălângă Cr. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă, Inst. de Geografie, Bucureşti. Ianoş, I., Humeau, J.B. (2000), Teoria sistemelor de aşezări umane, Edit. Tehnică, Bucureşti. 46
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Unitatea de învăţare Nr.3
ECONOMIE ŞI FUNCŢII URBANE. ZONE DE INFLUENŢĂ URBANĂ

Cuprins 3.1. 3.2. 3.3. 3.4. 3.5. 3.6. 3.7. Obiectivele unităţii de învăţare nr.3 Economia urbană Funcţii urbane Zone de influenţă urbană Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrarea de verificare nr.3 Bibliografie minimală

pag. 47 48 53 63 69 70 71

3.1. Obiectivele unităţii de învăţare Nr.3
Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi în măsură să: • • • • • • • • • • • • • explici evoluţia economiei urbane în ultimul secol şi estomparea deosebirilor dintre sectoarele tradiţionale; interpretezi structurile economice diferite ale oraşelor; remarci procesele economice actuale din economia urbană; explici formele pe care le îmbracă procesul de dezindustrializare şi mutaţiile intervenite între industria grea şi industria bunurilor de larg consum; realizezi dimensiunile procesului de terţiarizare, inclusiv efectele sale spaţiale; faci distincţia între resurse, potenţial, activitate şi funcţie; determini funcţiile urbane, utilizând diverse metode de analiză şi interpretare; explici modul de translaţie a funcţiilor şi de complicare funcţională; identifici principalele funcţii urbane şi să cunoşti câteva din exemplele cele mai frecvente; defineşti spaţiul din jurul oraşului, care este strâns conectat la pulsul acestuia; să cunoşti o bună parte din conceptele similare zonelor de influenţă; determini zonele de influenţă urbană, inclusiv zonele de influenţă teoretică a oraşelor; apreciezi importanţa zonelor de influenţă în organizarea spaţiului, în general.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

47

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

3.2. Elemente de economie urbană
Caracteristici generale. Economia urbană a apărut din necesitatea găsirii unor soluţii la problemele şi Disfuncţionalităţi disfuncţionalităţile cu care s-a confruntat oraşul, în special versus soluţii după cel de-al doilea război mondial. Disfuncţionalităţile majore economice se referă la creşterea congestiunii urbane, a poluării, a locuinţelor, a criminalităţii, a finanţelor locale ş.a.m.d., pe care autorităţile locale trebuie să le rezolve. Principalele probleme la care răspunde economia urbană sunt reprezentate de: - managementul crizei economice la nivel local. Criza economică se manifestă rapid într-o creştere a şomajului, de unde şi întrebări de genul: Cum să gestionezi şomajul şi să-l ţii sub control, cum să ajuţi populaţiile afectate de astfel de crize? În acest sens, competenţele oraşului în raport cu cele ale consiliilor regionale şi ale statului trebuie clar stabilite, pentru identificarea corectă a resurselor ce trebuie alocate pentru rezolvarea problemelor economice; Dimensiunile patologiei urbane dimensiunile patologiei urbane. Cunoaşterea efectelor generate de acutizarea segregării etnice şi sociale, de problemele complexe ale categoriilor defavorizate, de creşterea poluării, este esenţială în elaborarea unor politici corespunzătoare şi corelate cu costurile adiacente implementării lor; capacitatea redusă a căilor de rulare în raport cu traficul urban. Rezolvarea acestui decalaj trebuie să ţină cont de populaţia pe care o va avea oraşul în anul 2010-2020, care vor fi activităţile sale, structura internă a spaţiului urban, care vor fi locurile de rezidenţă, care vor fi traseele zilnice de deplasare etc; cererea continuă de locuinţe. Pentru a atenua această criză, în multe cazuri, trebuie creată o adevărată industrie a construcţiilor. Ori a construi milioane de locuinţe, implică a prevedea în mod clar creşterea oraşelor la orizontul anilor respectivi;

Managementul crizelor economice locale

Căi de rulare subdimensionate

Locuinţele o problemă

-

Cerinţe pentru înţelegerea schimbărilor din economia urbană

Pentru corecta înţelegere a schimbărilor intervenite în domeniul economiei urbane trebuie să se ţină seama de: a) strategiile naţionale, stabilite pe baza integrării mentalităţilor colective în deciziile politicienilor; b) marea flexibilitate a activităţilor economice, flexibilitate impusă de progresul tehnic şi cel din domeniul managementului; c) restructurarea spaţială a oraşelor şi a sistemelor urbane ca urmare a dinamismului economic.
Proiectul pentru Învăţământul Rural

48

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Mecanisme de integrare a activităţilor aparţinând la diferite sectoare

În ultimele decenii ale secolului XX, relaţiile dintre oraşe şi economie s-au amplificat foarte rapid, aşa încât în procesul liniar de schimbare de la activităţi primare, la cele industriale şi apoi la cele terţiare intervin mecanisme tot mai complexe de integrare a acestor activităţi, de dispariţie a limitelor de altădată. O consecinţă directă este că distincţia netă dintre fabricare şi servicii, foarte clară la sfârşitul sec.XIX şi pe tot parcursul sec.XX, nu o mai regăsim astăzi. Încă o dată se demonstrează că atunci când economiile se diversifică şi se amplifică limitele dintre sectoare dispar, conducând la o complicare permanentă a structurilor economice urbane.

Dezindustrializarea şi terţiarizarea, ca procese economice actuale. Activităţile economice responsabile cu explozia fenomenului urban au fost cele industriale, care necesitau un volum foarte mare de forţă de muncă, ceea ce a condus la sporirea ratei de imigrare în oraşe. Procesele de automatizare, de robotizare, dar mai ales cele de delocalizare a activităţilor iniţiale au condus la diminuarea ponderii salariaţilor ocupaţi direct în activităţile productive şi creşterea numerică a celor Două procese ocupaţi în alte activităţi conexe sau complementare, pe de o opuse sau în parte, şi la atenuarea diferenţierilor dintre activităţile specifice continuitate:dezsectoarelor secundar şi terţiar, pe de altă parte. Astfel, prin industrializarea apariţia activităţilor legate de organizarea muncii, publicitate, şi terţiarizarea gestiunea resurselor de muncă este tot mai dificilă distincţia dintre sectoarele economiei urbane. În plus, frecvent, acestea folosesc o mână de lucru mai numeroasă decât centrul de activitate productivă. În ultimele două-trei decenii ale sec.XX, noţiunea de servicii către întreprinderi, cvasinecunoscută la început, se regăseşte în statistici cu numele de servicii speciale. Această activitate demonstrează dificultăţile legate de încadrarea sa într-unul din Apariţia de sectoarele tradiţionale. Similar are loc o translaţie a activităţilor activităţi noi, ce se derulează în sediile sociale ale marilor întreprinderi derivând din cele industriale spre sectorul terţiar. vechi Mutaţiile menţionate, dacă nu sunt analizate corect pot conduce la concluzii false. De exemplu, cartierul La Defense, din Paris, apare ca o localizare de industrii grele (siderurgie, hidrocarburi, petrochimie), când în realitate acolo sunt localizate doar serviciile integrate în economia urbană care a devenit terţiar-industrială.

Pe geografi îi pasc erorile la fiecare pas

Proiectul pentru Învăţământul Rural

49

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Trei procese: dispariţia, relocalizarea şi apariţia de noi întreprinderi industriale

Descentralizarea a fost una dintre primele forme ale procesului de dezindustrializare. Pentru prima dată astfel de fenomene au avut loc în Europa în anii `60, când concernul PHILIPS şi-a amplasat o secţie în mediul rural al Normandiei. Astăzi, dezindustrializarea se manifestă prin trei tipuri de procese: dispariţia unor întreprinderi, care nu se pot adapta la exigenţele mediului urban, relocalizarea altora către periferie sau în alte locaţii din ţară sau străinătate şi apariţia de noi întreprinderi mult mai performante. Din prima categorie au făcut parte metalurgia, chimia, industria grea, în general, care a cunoscut un declin foarte accentuat şi generalizat, dacă se exceptează crearea de noi birouri şi sedii sociale ale acestor industrii de bază. Declinul este evident, materializându-se în închiderea de unităţi industriale şi transferul lor, prin transformare în alte locaţii.

Declinul industriei grele

În opoziţie cu industria grea, dinamica industriei bunurilor de consum este surprinzătoare. Aceste ramuri, chiar localizate Dinamica pozitivă în oraşe, se remarcă printr-o creştere permanentă a numărului de salariaţi, care, de regulă, este numeros. a industriilor Aceasta ne face să afirmăm că dezindustrializarea nu este bunurilor de un proces univoc şi generalizat. Spre exemplu, în marea consum metropolă New York, industria confecţiilor şi comerţul en gros de îmbrăcăminte au rezistat mult mai bine decât metalurgia sau chimia, care au părăsit oraşul. Fluxurile în industria confecţiilor apropie furnizorii de consumatori, iar Moda – element de factorul responsabil de menţinerea intensităţii acestor fluxuri este moda. Fluctuaţiile modei imprimă un dinamism revitalizare a producţiei de confecţii, deseori personalizată sau de serie industriei mică, ceea ce asigură întreprinderilor o clientelă sigură. confecţiilor Industriile moderne părăsesc oraşul, cele banale se consolidează În România, dezindustrializarea înseamnă, de regulă, închiderea întreprinderilor Este un paradox că industriile cele mai moderne şi mai productive dispar din marile centre urbane şi rămân cele mai banale, profilate pe industria confecţiilor, parţial a încălţămintei şi a obiectelor de lux. Procesul de dezindustrializare în România a fost extrem de dur, întrucât dezvoltarea extensivă anterioară şi rigiditatea întreprinderilor nu au permis adaptarea la economia de piaţă. Acest proces s-a manifestat mai ales prin închiderea întreprinderilor şi a secţiilor pe care le dezvoltaseră în teritoriu. Succesul înregistrat de modernizarea unor întreprinderi industriale şi de schimbarea totală a managementului anterior a demonstrat viabilitatea unor activităţi aparţinând acestui sector.

50

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Creşte numărul de firme inovante

În acelaşi timp, instalarea treptată în centrele urbane a unor firme de high-tech, care valorifică inteligenţa şi spiritul inovator al specialiştilor români arată cealaltă faţetă a procesului de dezindustrializare, respectiv de transformare a activităţilor industriale tradiţionale, prin integrarea într-un terţiar superior. Paralel cu procesul de dezindustrializare are loc un proces de terţiarizare, ale cărui dimensiuni tind să domine total economiile urbane. Această terţiarizare, bazată pe multiplicarea serviciilor, conduce la întrebări legate de limitele sale. Nu cumva asistăm la o hipertrofiere a terţiarului, iar apariţia unei crize generalizate ar putea conduce la dereglarea activităţilor din „coloşii urbani”? Ar putea avea aceştia aceiaşi soartă cu cea a dinozaurilor din mezozoic? Procesul de terţiarizare a economiei urbane în România cunoaşte un trend pozitiv, dar este încă departe de un anumit nivel de saturaţie. Ani de-a rândul oraşele au suferit de un terţiar dus la limitele minimale, întrucât prioritare erau activităţile direct productive. După anul 1989, terţiarul iniţial a fost unul banal şi tranzitoriu, pentru că a completat o reţea de servicii total deficitară. Astăzi noile forme ale terţiarului, cu dezvoltarea unor sectoare bancare, de asigurări, servicii către întreprinderi, publicitate, managementul resurselor umane etc, tind să accelereze apropierea dintre economiile urbane ale oraşelor româneşti şi ale oraşelor europene

Terţiarizarea şi posibilele sale limite

De la terţiarizarea banală în România, la dezvoltarea unui terţiar superior

Efectele spaţiale ale terţiarizării sunt diferite de la un continent altul, chiar între ţări cu nivel de dezvoltare similar

Din punct de vedere geografic efectele dezindustrializării şi terţiarizării se traduc prin forme spaţiale diferenţiate. In general, se pot individualiza cel puţin trei modele tipice de adaptare a economiilor urbane la condiţiile tehnologice şi economice, la patrimoniul social şi cultural al popoarelor. Cu toate că există mari apropieri în ce priveşte managementul întreprinderii, procesele de fabricaţie şi lărgirea mondială a pieţelor, răspunsul geografic la aceste procese pentru ţări ca SUA, Japonia şi cele din UE, este relativ diferit. Astfel, în ţările vest-europene rămân dominante marile reguli metropolitane, bazate pe ideea ordonării economiei în jurul unui oraş-centru, dotat cu numeroase activităţi. La diferite scări, modelul Parisului se regăseşte în mai multe ţări şi regiuni ale acestora din Europa de Vest. În oraşele japoneze regăsim al treilea model, caracterizat printr-un număr mai mare de centre de afaceri. 51

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Centralitate remarcabilă în peisajul urban american

Spre deosebire de acest model, SUA posesoarea mai multor categorii de megapoli, cu multe zeci de milioane de locuitori, prezintă centralităţi marcante în peisajul urban. Aceste centralităţi sunt puse în evidenţă de Centrele de Afaceri (Central Bussines Districts), care dau nota caracteristică faţă de dispunerea reală a activităţilor în suburbii. Totodată, se remarcă faptul că SUA promovează o apropiere a centrelor de înaltă tehnologie de concentrările urbane, de lumea de afaceri şi de mediul social, ceea ce ar putea contura o nouă pistă de evoluţie pentru oraşele americane. Concluzia este că din punct de vedere geografic, economiile urbane actuale au o puternică tendinţă de dezindustrializare, inclusiv în ţările mai slab dezvoltate şi că asistăm la o întărire a centralităţii pentru a se menţine forţa creatoare, inovativă a oraşelor, prin dezvoltarea terţiarului superior.

Test de autoevaluare 1. În subcapitolul anterior aţi putut constata dinamica rapidă a economiei urbane. În limitele spaţiului acordat, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Enumeraţi principalele probleme care trebuie rezolvate la nivelul oraşelor.

b) Prin ce se caracterizează dezindustrializarea? Regăsim acest proces şi în fostele ţări socialiste?

c) Arătaţi diferenţierile în privinţa procesului de terţiarizare între ţările UE, SUA şi Japonia.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

52

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

3.3. Funcţiile urbane

Funcţia, un concept împrumutat de la fiziologie

După cel de-al doilea război mondial are loc o translare a analizei în domeniul geografiei urbane de la concepţia morfologică la cea funcţională. Germenii acestei schimbări radicale se află în primele cercetări de geografie sistematică de la sfârşitul secolului al XIX-lea (pentru prima dată acest termen, împrumutat de la fiziologie, termenul a fost introdus în geografie de către Fr. Ratzel, în anul 1891).

În perioada interbelică au apărut mult mai clar aceste Funcţia urbană este preocupări, ale integrării în analizele geografice a rezultatelor obţinute în domeniul biologiei şi fiziologiei. la baza analizelor Această idee, a funcţiilor urbane, a fost deosebit de teritoriale fecundă, întrucât a stat la baza construirii întregului edificiu al analizelor teritoriale funcţionale şi în special urbane. Resurse, potenţial, activitate şi funcţie. Pentru a elimina unele confuzii frecvent întâlnite în analiza funcţiilor urbane, considerăm utilă delimitarea conceptuală a unor noţiuni de bază, precum: potenţial, resurse, activitate şi funcţie. Resurse directe şi resurse indirecte Resursele reprezintă acele componente care, prin includerea în procesele de producţie se pot transforma în bunuri. Este vorba de resurse directe, cum ar fi produsele agricole, minereurile, nemetalele, rocile, apa, aerul ş.a.m.d., dar şi de resursele indirecte, ca forţa de muncă, dotată cu o anumită inteligenţă şi putere fizică, tradiţia transmisă din generaţie în generaţie. Potenţialul urban se referă la valenţele unui oraş pentru dezvoltarea sa ulterioară, incluzând, pe de o parte premisele de dezvoltare, iar pe de altă parte resursele de care dispune. Printre premisele de dezvoltare se pot număra: contextul naţional şi regional, poziţia geografică în sistemul local de aşezări şi în raport cu resursele spaţiului, pretabilitatea condiţiilor naturale la un proces de concentrare superioară a populaţiei şi activităţilor economico-sociale etc. Potenţialul de dezvoltare include şi elemente de natură antropică, precum infrastructura industrială sau urbană, precum şi comportamentul cultural şi nivelul de civilizaţie al comunităţii urbane locale.

Potenţialul = premise + resurse

Proiectul pentru Învăţământul Rural

53

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Două categorii de activităţi: unele care se adresează oraşului, iar altele exteriorului acestuia

Activitatea este acţiunea de transformare a potenţialului de dezvoltare (deci, inclusiv a resurselor) în produse materiale şi spirituale necesare comunităţii urbane respective şi spaţiului adiacent acesteia. Deci, transformările pot să fie fizice, chimice, biologice, de restructurare fizică, de educaţie, de asigurare a altor servicii, de cercetare ş.a.m.d. Funcţiile urbane. Activităţile urbane sunt de două categorii: unele care asigură existenţa propriu-zisă a oraşului, funcţionarea mecanismelor sale interne, iar altele care răspund cerinţelor generate de acoperirea unui necesar de produse sau informaţii ale unui spaţiu exterior oraşului. Disocierea celor două categorii de activităţi a fost efectuată relativ târziu, respectiv la începutul anilor ’60, atunci când G. Alexanderson a făcut distincţie între activităţile de producţie servind oraşul (construcţii de locuinţe, brutării, băcănii de cartier, şcoli primare) şi cele care servesc exteriorul acestuia. Primele sunt efecte ale grupării umane, ale concentrării de populaţie, iar singure nu justifică statutul de oraş. Aceste activităţi au fost considerate a genera funcţii locale, termen pe care J.B.Garnier îl considera impropriu. Plecând de la ideea eliminării oricărei potenţiale confuzii avea perfectă dreptate, dar dacă avem în vedere structura diferenţiată a oraşului, se poate admite existenţa la nivel intraurban a unor activităţi ce generează funcţii pentru oraş, în totalitatea sa. Activităţile din cea de-a doua categorie sunt efecte ale rolului pe care îl are un oraş în teritoriu, unde îndeplineşte funcţii precise vis-a-vis de celelalte aşezări rurale şi urbane. Funcţiile urbane sunt, deci, acele activităţi care justifică existenţa şi evoluţia oraşului în raport cu teritoriul în care se inserează. Cu alte cuvinte, le-am putea denumi ca “profesiuni ale oraşului”, respectiv ce oferă acesta altor localităţi pentru a-şi procura resursele de care are nevoie. Primele analize sistematice asupra activităţilor extraurbane le-a făcut Chuancy Harris (1943), distingând 8 categorii de oraş în S.U.A.: miniere, industriale, comerciale, de comunicaţie şi transport, universitare, capitale, de recreere, cu funcţii complexe. Gabrielle Schwartz (1959) a clasificat funcţiile urbane în patru categorii: politice, culturale, economice şi de capitală. J.B. Garnier adaugă funcţia militară, care a avut un rol important de-a lungul istoriei, multe oraşe avându-şi originea în poziţia strategică de apărare pe care o avea acestea.

Primele disocieri ale celor două categorii de activităţi se fac la începutul anilor ’60

Funcţiile urbane sunt acele activităţi adresate altor aşezări

Autorii au definit un număr variabil de funcţii urbane principale: de la 4 la 8

54

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Translaţia funcţiei urbane şi complicarea funcţională

Privite în evoluţia lor istorică oraşele au apărut iniţial prin exercitarea unei singure funcţii, care fie a fost înlocuită cu alta, fie a fost completată cu o nouă funcţie. Corespunzător celor două direcţii de schimbare funcţională putem individualiza două procese: unul de translaţia a funcţiei, iar altul de complicare funcţională. Translaţia funcţiei este rezultatul înlocuirii succesive a funcţiei anterioare cu alta care corespunde noului stadiu de dezvoltare a societăţii. De exemplu, funcţia militară iniţială a fost înlocuită cu una comercială; descoperirea unor resurse minerale în apropiere a determinat preluarea funcţiei comerciale de un alt oraş din vecinătate şi dezvoltarea funcţiei miniere. Reconversia acesteia în alta de prelucrare industrială a însemnat o nouă înlocuire a funcţiei anterioare, iar, astăzi, apariţia unor funcţii de servicii complexe înseamnă o ultimă translaţie. Ideea de bază care defineşte această translaţie aproape rectilinie se fundamentează pe menţinerea caracterului monofuncţional al oraşului respectiv. Complicarea funcţională reprezintă cel de-al doilea proces, definit de un cumul funcţional mai mult sau mai puţin aditiv. Acest cumul se realizează prin adăugarea de noi funcţii urbane la cele iniţiale, conducând la o complexitate funcţională. Frecvent, funcţia iniţială constituie o frână în ideea complicării funcţionale, întrucât comunităţile locale sunt destule conservatoare în a accepta noi funcţii dezvoltate relativ brusc. Aceasta, deoarece în spatele noilor funcţii urbane sunt noi tipuri de activităţi care solicită o reconversie a forţei de muncă locale, însuşirea de noi competenţe, ceea ce înseamnă o nouă traiectorie individuală sau a unor clase sociale întregi. Determinarea funcţiilor urbane. Necesitatea determinării funcţiilor urbane este o necesitate sau doar un exerciţiu didactico-ştiinţific? Răspunsul este însă foarte clar: determinarea funcţiilor urbane reprezintă o necesitate de ordin practic, fundamentând politici urbane şi atitudini ale comunităţilor locale vis-a-vis de dezvoltarea lor viitoare. Mai concret, rezultatele pot fi utilizate pentru a depista raportul între funcţia urbană şi necesarul sau resursele oraşului şi spaţiului adiacent, pe de o parte, dar şi pentru restructurarea la nivel naţional sau regional a sistemelor de aşezări, pentru includerea teritoriilor respective în zone de influenţă active, pe de altă parte. Prin urmare, conştientizarea decidenţilor locali asupra necesităţii creşterii sau reducerii complexităţii funcţionale a oraşului, respectiv fundamentarea deciziilor la nivel naţional sau regional în legătură cu restabilirea concordanţei dintre ierarhizarea funcţională a aşezărilor şi obiectivelor dezvoltării strategice în viitor. 55

Translaţia este o înlocuire succesivă a funcţiei anterioare

Complicarea funcţională are la bază adăugarea a noi funcţii urbane

Determinarea funcţiilor este necesară în fundamentarea politicilor urbane

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Dificultăţi majore în departajarea activităţilor banale de cele de bază

Recensămintele sunt prea rare pentru a furniza date relevante pentru dinamica funcţională

Stabilirea funcţiilor urbane este destul de dificilă datorită: - departajării dificile dintre activităţile banale (cele adresate oraşului propriu-zis) şi cele extraurbane, întrucât acelaşi tip de activitate se desfăşoară atât pentru necesităţile interne, cât şi pentru cele externe; - inexistenţei unor evidenţe statistice semnificative, deseori fiind grupate activităţi cu caracter foarte diferit (spre exemplu, exploatarea forestieră cu prelucrarea lemnului, cele două activităţi aparţinând sectorului primar, respectiv secundar); - exprimării în unităţi foarte diferite de măsurare a produselor activităţilor respective (lei, mp, tone, hl ş.a.m.d.) şi dificila comparare a lor; - lipsei unor măsurători curente asupra schimbărilor în intensitatea şi structura activităţilor; singura bază de analiză unitară a funcţiilor urbane o constituie informaţia dată privind volumul şi structura populaţiei active la recensăminte. Se cunoaşte, însă, că recensămintele se desfăşoară la un interval de 10 ani sau chiar mai mare (între recensămintele din 1977 şi 1992 au fost 15 ani), ceea ce face ca unele schimbări pe termen scurt intervenite în dinamica funcţiilor urbane să nu fie surprinse de evidenţele statistice. Dacă avem în vedere dinamica economico-socială din perioadele de tranziţie, atunci în mod sigur derularea recensămintelor la intervale de 10 ani este prea mare. În acelaşi timp, o scurtare a acestei perioade, înseamnă costuri foarte mari, încărcând un contribuabil ce trece şi aşa prin mari dificultăţi. Populaţia activă rămâne cel mai important indicator utilizat în determinarea funcţiilor urbane, întrucât informaţia furnizată de recensăminte este cea mai completă şi permite comparaţia într-un teritoriu naţional şi nu numai. Cu toate acestea, inconvenientul principal constă în faptul că ia în consideraţie structura populaţiei din acea localitate, fără să ţină cont de existenţa sau non-existenţa unei activităţi de acel tip. Datorită acestei situaţii, localităţile din jurul marilor oraşe par a avea o funcţie industrială dominantă, deşi nu există nici-o întreprindere cu acest profil în acestea; majoritatea populaţiei active lucrează în industria oraşului din apropiere. Pentru remedierea acestei deficienţe de fond este adesea folosită structura populaţiei ocupate (existentă în evidenţele statistice anuale, şi care ţine cont de locul de muncă al populaţiei respective) sau chiar simpla informaţie a existenţei sau nu a unei astfel de întreprinderi în localităţile respective.

Populaţia activă singurul indicator semnificativ în determinarea funcţiilor urbane

Limitele populaţiei active ca indicator şi necesitatea verificării în teritoriu a informaţiei

56

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

După cum s-a remarcat, o operaţiune relativ delicată este aceea a individualizării activităţilor extraurbane. În acest sens prin utilizarea indicatorului „structura populaţiei active” se pot distinge două metode: cea a nivelului minim şi cea a nomogramei triunghiulare. Metoda nivelului minim înregistrat într-unul din oraşele setului analizat a) Metoda nivelului minim presupune analiza comparativă a oraşelor din spaţiul naţional sau regional pe tipuri de activităţi. Dacă nivelul minim atins într-unul din oraşe este de 15% pentru populaţia activă din sectorul terţiar, aceasta înseamnă că o astfel de proporţie este suficientă pentru acoperirea serviciilor la nivel intraurban. Diferenţa dintre valoarea înregistrată pentru activităţile terţiare în fiecare dintre celelalte centre urbane exprimă, indirect (pentru că folosim structura populaţiei active), ponderea activităţilor extraurbane şi deci a funcţiei urbane. b) Metoda nomogramei triunghiulare este o metoda grafică, ce plasează oraşele în spaţiul din interiorul unui triunghi echilateral. Fiecare latură a triunghiului exprimă ponderea populaţiei active într-unul din cele trei sectoare: primar (agricultură, exploatarea forestieră, minierit, pescuit), secundar (industrie şi construcţii) şi terţiar (servicii). Valorile pentru fiecare din sectoare sunt cuprins între 0 şi 100%, valori care se trec pe laturile respective. Ţinând cont că totalul ponderilor pe cele trei sectoare nu poate depăşi 100%, se va trece la reprezentarea grafică a poziţiei deţinute de fiecare dintre oraşele analizate. Pentru reprezentarea corectă a acestei poziţii, trebuie respectate două reguli: - totdeauna creşterea valorilor se face în acelaşi sens (de la 0 la 100%), pentru toate laturile; - pentru determinarea poziţiei oraşului, în dreptul valorii corespunzătoare sectorului respectiv se duce o paralelă la latura anterioară. Intersecţia a cel puţin două drepte confirmă plasamentul oraşului printr-un punct. Pentru a interpreta poziţia unui oraş oarecare, se construieşte unind mijloacele celor trei laturi un triunghi echilateral circumscris triunghiului iniţial. Dacă oraşul analizat se plasează în interiorul acestui triunghi circumscris, atunci are funcţii mixte. Dacă se plasează în celelalte triunghiuri marginale atunci oraşul este specializat într-unul din sectoarele care are trecută pe o latură valori cuprinse între 50 şi 100%.

Nomograma triunghiulară, fiecare latură reprezentând un sector de activitate

Reguli de construire a nomogramei triunghiulare

Interpretarea poziţiei ocupate de un oraş în interiorul triunghiului

Proiectul pentru Învăţământul Rural

57

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Uneori este necesară analiza subtipurilor funcţionale

Astfel se stabilesc principalele tipuri funcţionale de oraşe. Evident că pentru stabilirea unor subtipuri este necesară analiza în detaliu a activităţilor concrete care se desfăşoară în oraşe şi care dau nota dominantă a activităţilor adresate extravilanului. De aceea în cele ce urmează vom trece în revistă cele mai întâlnite funcţii urbane Principalele funcţii urbane. Fără a respecta o anumită ordine, vom încerca prezentarea succintă a principalelor funcţii urbane, oferind şi câteva exemple pentru fiecare dintre acestea. a) Funcţia militară. Aceasta îşi menţine locul în geografia urbană, doar ca una din primele funcţii urbane, astăzi fiind practic mai greu identificată (unele oraşe din antichitate sau medievale cu o astfel de funcţie au pierdut-o în totalitate – Koln, Besancon, Verdun, Edinburgh). Cu toate acestea, unele dintre oraşele de astăzi înglobează o asemenea funcţie, fără a fi dominantă: Vladivostok, Toulon, Portsmouth. b) Funcţia comercială. Practic, nu se poate concepe existenţa unui oraş fără a exercita funcţii comerciale. Există oraşe care s-au născut din necesităţi comerciale, apărând ca târguri, unde ţăranii provenind din arii geografice cu agriculturi complementare făceau schimb de produse. Funcţia comercială s-a dezvoltat şi în porturi unde mărfurile erau aduse de peste mări. Forma embrionară cea mai veche a reprezentat-o burgul sau târgul local. Acesta a atins apogeul la mijlocul sec.XIX în Europa de Vest şi în prima jumătate a sec.XX în cea de Est. În general, oraşul târg era caracterizat ca o localitate cu întreruperi de activitate, cunoscând o puternică animaţie în ziua târgului. În România, ca şi în alte ţări care au cunoscut regimul totalitar, după prăbuşirea acestuia s-a remarcat o revitalizare a funcţiei de târg, pe care unele localităţi o deţinuseră anterior. O altă formă de activitate care a generat apariţia de noi oraşe a fost aceea centrată pe agenţiile comerciale (factorii, accentul pe ultima silabă). Acestea au apărut la contactul dintre o societate primitivă şi una evoluată. Spre exemplu, laponii făceau sute de kilometri pentru a-şi schimba pieile de reni, la fel şi eschimoşii din Canada nordică.

Funcţia militară, un arhetip funcţional

Târgurile, rod al funcţiei comerciale

Decalaj între Europa de Vest şi ce de Est, în apariţia şi dezvoltarea târgurilor

Rolul factoriilor în apariţia de noi oraşe

58

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Apariţia de oraşe datorită funcţiei deţinute în diferite reţele de transport

c) Funcţia de transport. Strâns conectată sau chiar dependentă de comerţ, iar mai târziu de alte activităţi economice s-a dezvoltat funcţia de transport. Pe tipuri de transport putem identifica oraşe care au apărut ca urmare a rolului pe care l-au avut în reţelele de transport rutier, feroviar, fluviatil sau maritim. transporturile rutiere, prin frecvenţa locurilor de popas au favorizat apariţia de oraşe. Se ştie că în secolul XIX drumurile erau foarte animate de cursele regulate, rapide şi poştalioane, care aveau nevoie de locuri de popas, mai ales înainte de a trece prin zone dificile (Insbruck, înainte de trecerea prin pasul Bremer). Numeroase oraşe sau dezvoltat, mai ales în arii cu medii restrictive, ca locuri de popas pentru caravane: Lulan, în bazinul Tarimului, Alep în Orientul Apropiat, Tombouctou şi Biskra la marginile Saharei; transporturile feroviare, atât prin locurile de oprire, cât şi prin nodurile feroviare au determinat apariţia de noi oraşe. Locomotivele cu abur făceau popasuri pentru alimentare cu apă din 200 în 200 de kilometri, apărând centre feroviare şi puncte de bifurcaţie a căilor ferate. Vidal de la Blache afirma că în SUA şi Canada, majoritatea oraşelor din interior au fost mai întâi gări. Transsiberianul a generat la rândul său centre urbane importante, care au fost iniţial locuri de alimentare a locomotivelor cu apă (Ufa Celeabinsk, Novosibirsk ş.a..m.d. La acestea se pot adăuga gările de frontieră, care au generat oraşe dublete; Transporturile fluviale au fost la originea unor centre urbane, mai ales în punctele în care a fost necesară transbordarea mărfurilor de pe un fluviu important pe un afluent şi invers. Ca exemple, oraşele Lyon, apărut la confluenţa Saone cu Rhone, şi Strasbourg a ill cu Rhin; Transporturile maritime au demonstrat valoarea ţărmurilor în apariţia a numeroase centre urbane. Unele dintre oraşe s-au dezvoltat ca escale pentru transportul maritim la mare distanţă (Dakar, Capetown), altele ca centre de export pentru anumite produse: cărbune (Cardif), lemn (Libreville) sau cafea (Santos);

Transporturile rutiere - oraşele au apărut ca locuri de popas

Oraşele nord-americane au fost mai întâi gări

Locurile de transbordare a mărfurilor au devenit oraşe

-

Punctele de escală şi cele de export al materiilor prime au devenit oraşe

Proiectul pentru Învăţământul Rural

59

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Instabilitatea funcţiilor industriale

d) Funcţia industrială. S-a constatat că oraşele cu funcţii industriale, chiar dacă activităţile lor generează concentrări de activităţi şi de populaţie, sunt mult mai instabile decât cele cu funcţii comerciale. Aceasta întrucât oraşele cu astfel de funcţii se sprijină pe două elemente principale: resurse şi piaţă de desfacere, foarte fluctuante la presiunile concurenţei. In raport cu acestea oraşele comerciale se bazează pe o arie regională conservatoare în ce priveşte dependenţa de centrul furnizor de servicii sau produse de folosinţă îndelungată. După tipul de activităţi se disting oraşe cu funcţii miniere şi oraşe cu funcţii industriale propriu-zise. Evident că primul subtip este forţat introdus în această categorie, deoarece activitatea de minierit este una ce aparţine sectorului primar şi nu secundar. Dar întrucât această abordare s-a încetăţenit astfel, atunci o respectăm şi noi, distingând: oraşe miniere, dezvoltate iniţial pe baza activităţilor de minierit şi abia ulterior diversificându-şi funcţiile. Procesul de concentrare urbană este rapid, întrucât exploatarea minereurilor, a resurselor subsolului în general, implică apariţia a numeroase elemente conexe: construcţii de locuinţe, artere de circulaţie, dotări edilitare, social-culturale etc. Când se epuizează resursele este posibil să asistăm chiar la dispariţia acestor oraşe. Astfel, California, după ce în prima fază a fost asaltată de căutătorii de aur, care au fondat haotic oraşe, a ajuns ulterior un cimitir urban. Abia ulterior viaţa urbană a fost reluată pe alte baze. După tipul de resurse, care au avut un rol decisiv în dezvoltarea urbană sau îl manifestă şi astăzi se remarcă unele exemple: oraşe petroliere (petroleum City, Baku, Tulsa, Hassi-Messaoud), oraşe apărute în arii de exploatare a zăcămintelor de gaze (Lacq – Franţa), oraşe cu exploatări de minereuri (Kiruna, Duluth, Schefferville, oraşele din Katanga), oraşe carbonifere (cele din nordul Franţei, Donbas, Kuzbas, Silezia superioară, Pennsylvania). Oraşe cu funcţii industriale propriu-zise, înglobând toate oraşele cu activităţi de prelucrare a materiilor prime, a unor subproduse etc., dar şi a celor de asamblare a unor componente industriale.
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Oraşele miniere au cea mai efemeră existenţă

O mare diversitate de oraşe miniere după tipul de resurse pe care le exploatează

60

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Funcţia culturală include şi funcţia de învăţământ

e) Funcţia culturală este caracteristică atât oraşelor mari unde nu lipseşte, dar şi unor oraşe mici, care oferă servicii culturale distincte. În această ultimă categorie apar oraşe specializate, precum cele universitare (Bologna, Cambridge, Oxford, Upsala, Gotingen, Heidelberg, Tsukuba, Pisa, Aachen ş.a.m.d.), centrele literare şi artistice (Giessen Germania), oraşele muzeu (Lubeck, Sevilla, Veneţia), oraşe ale festivalelor şi congreselor (Salzburg, Cannes, San Remo); f) Funcţia politico-administrativă este deţinută de toate capitalele de stat, de oraşele cu funcţii regionale sau locale, de diverse oraşe care deţin servicii cu rol în administraţia teritorială. g) Funcţia de rezidenţă temporară se regăseşte în cazul unor oraşe specializate în diferite tipuri de servicii cu caracter mai mult sau mai puţin sezonier. Aici sunt incluse oraşele sanatoriu (Davos, Berck), oraşele de vilegiatură şi turism (ca cele de pe valea Loirei sau valea Prahovei), oraşele staţiuni maritime (Brighton, Arcachon, Miami, cele de pe coasta de Azur), oraşele turismului de munte (Innsbruck, Lillehamer, Garmsch-Partenkirchen, Chamonix), oraşele staţiuni balneare, oraşele de pensionari (Nisa).

Oraşele cu instituţii teritoriale au funcţii politicoadministrative

Funcţia de rezidenţă temporară include funcţia turistică

Proiectul pentru Învăţământul Rural

61

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Test de autoevaluare 2. Subcapitolul parcurs a reprezentat o sinteză asupra funcţiilor urbane. Având în vedere spaţiul alocat, formulaţi comentariul sau răspunsul cât mai sintetic. a) Definiţi potenţialul urban şi arătaţi diferenţa dintre acesta şi resurse.

b) De cine este definită funcţia urbană?

c) Explicaţi, printr-un exemplu teoretic, translaţia funcţională.

d) Menţionaţi cele două metode de determinare a funcţiilor urbane. e) Enumeraţi două oraşe cu funcţii militare

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Reţine !

În cele două subcapitole ale unităţii de învăţare 3, am dorit să prezentăm complexitatea economiei urbane, precum şi. importanţa funcţiilor urbane. În acest sens, trebuie să reţineţi: - economia urbană este dominată de două procese complementare: dezindustrializarea şi terţiarizarea; - industria grea părăseşte oraşul, în raport cu industria bunurilor de consum care îşi menţine locaţia; - funcţiile urbane sunt definite numai de activităţile urbane dedicate exteriorului oraşului respectiv; - pentru determinarea funcţiilor urbane se utilizează ca indicator de bază populaţia activă; - exemplele pentru fiecare tip de funcţie au darul de a demonstra varietatea condiţiilor care au condus la individualizarea acestuia.

62

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

3.4. Zonele de influenţă urbană
Definiţia şi caracteristicile zonei de influenţă. Orice oraş dispune de relaţii de diferite genuri, direcţii şi intensităţi cu spaţiul său adiacent, relaţii care îi asigură existenţa şi care, proiectate spaţial, definesc zona de influenţă urbană. Cu alte cuvinte, spaţiul din jurul unui oraş caracterizat prin relaţii foarte strânse între acesta şi celelalte localităţi urbane şi rurale reprezintă zona de influenţă a centrului urban respectiv. Astfel definită zona de influenţă are o structură proprie, ce relevă ierarhii complexe între aşezările componente, plasând la nivel superior oraşul generator. Existenţa unui spaţiu de respiraţie în jurul unui oraş a fost semnalată încă de la începutul secolului XX, dar primul care este cotat în literatura de specialitate a fi introdus termenul de zonă de influenţă este Hans Bobeck, care remarca în anul 1927 necesitatea orientării cercetărilor asupra relaţiilor dintre oraşe şi spaţiul adiacent lor. În acest context, menţionăm că Vintilă Mihăilescu, sublinia încă din anul 1922, într-un articol scris asupra oraşului Călăraşi, necesitatea individualizării în jurul unui oraş a trei arii de aprovizionare: zilnică, periodică şi aria de drenare depărtată. Această idee ar fi putut sta la baza analizei ulterioare a zonelor de influenţă urbană. În anul 1941, V. Mihăilescu reia aceeaşi temă în lucrarea „Oraşul ca fenomen antropogeografic”, reducând zonele funcţionale externe la două: una apropiată şi alta depărtată. În anul 1945, N.Al.Rădulescu, în articolul „Zonele de aprovizionare apropiată ale câtorva oraşe din sudul României” introduce expresia de „zone de întreţinere”. Zona de influenţă, ca entitate teritorială, este percepută ca atare de specialişti, inclusiv de geografi, dar mai rar folosită sub acest termen. Există două tendinţe contradictorii: pe de o parte una care îi restrânge conţinutul limitându-l la ceea ce se cheamă banlieu, suburbs, urban fringe, vorvort, mediu urban înconjurător, iar pe de altă parte alta care exagerează extinderea spaţială, prin utilizarea unor termeni ca: regiune polarizată, regiune urbană, regiune funcţională, regiune de organizare etc. În literatura geografică românească sunt utilizate şi noţiuni similare, precum zona periurbană, zona preorăşenească sau sfera de influenţă, toate definind un teritoriu ce influenţează sau este influenţat de un oraş.

Spaţiul conturat în jurul oraşului cu relaţii intense reciproce constituie zona de influenţă

Hans Bobeck şi Vintilă Mihăilescu doi precursori ai abordării zonelor de influenţă

Zone de aprovizionare = zone de întreţinere Două tendinţe: - de a restrânge; - de a exagera conţinutul şi extinderea spaţială a zonei de influenţă

zonă periurbană, preorăşenească sau sferă de influenţă

Proiectul pentru Învăţământul Rural

63

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Puterea de influenţă scade exponenţial pe măsură distanţa creşte de la oraş

Puterea de influenţă a unui oraş tinde către „0” când distanţa tinde către infinit. Această influenţă însă nu se derulează totdeauna după o funcţie a distanţei, ci este perturbată de existenţa altor centre urbane mai mici cu propria lor zonă de influenţă. Practic am putea vorbi de o continuitate a zonei de influenţă în cazul unui oraş relativ izolat în spaţiul rural şi de o discontinuitate evidentă în cazul oraşelor mari care au în subordine oraşe de dimensiuni mijlocii şi mici, oraşe care diminuează extinderea spaţială a zonelor de influenţă majore. Discontinuităţile se remarcă mai ales în ariile puternic urbanizate cu o reţea urbană puternic dezvoltată. Mărimea zonei de influenţă depinde de mai multe elemente dintre care menţionăm: a) nivelul de dezvoltare a ţării, care poate influenţa puterea de coordonare teritorială a oraşelor. De regulă, zonele de influenţă sunt foarte bine conturate în statele slab dezvoltate acolo unde decalajul urbanrural este foarte mare. În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, unde diferenţa dintre rural şi urban aproape a dispărut, influenţa se realizează mai ales în plan cultural, social şi al prestigiului; b) talia oraşului are un rol esenţial în structura şi extinderea zonei de influenţă. Astfel un oraş mic va oferi totdeauna o gamă redusă de produse şi servicii ariei înconjurătoare, pe când unul mare, cu funcţii complexe, are o zonă de influenţă mult mai vastă şi relativ bine individualizată; c) densitatea centrelor urbane are un impact direct asupra extinderii zonei de influenţă urbană; o arie puternic urbanizată presupune zone de influenţă mult restrânse în jurul oraşelor, pe când una cu o densitate redusă a oraşelor dă posibilitate acestora să dezvolte zone de influenţă mult mai coerente şi, evident mai extinse teritorial; d) poziţia geografică faţa de elemente naturale majore sau faţă de graniţele politice. Impactul vecinătăţii unor fluvii, catene muntoase sau graniţe se regăseşte uşor atât în extinderea zonei de influenţă, cât mai ales în asimetria acesteia. Evident că zona de influenţă nu poate fi un tot global, omogen. Există atracţii şi influenţe care dispar sau apar după o anumită distanţă. Din această cauză unii dintre specialişti au fost tentaţi în a distinge în cadrul zonei de influenţă câteva subzone. Astfel, G. Chabot distingea trei subzone: zona suburbană imediată, zona suburbană apropiată şi marea zonă suburbană, iar P. Scholler remarca

Mărimea şi forma zonei de influenţă depind de: - nivelul de dezvoltare; - talia oraşului; - densitatea oraşelor - poziţia geografică

Zona de influenţă nu este omogenă

64

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

existenţa unui umland, hinterland şi a zonei de influenţă. În ţara noastră V. Cucu, cel care a folosit şi noţiunea de sferă de influenţă, sublinia existenţa două subzone: microsfera şi macrosfera de influenţă Determinarea zonelor de influenţă. Una dintre cele mai dificile probleme din geografia urbană o reprezintă stabilirea extinderii teritoriale a zonei de influenţă. Această dificultate rezidă din multitudinea relaţiilor dintre oraşe şi zonele lor înconjurătoare, cât şi din modul de propagare a influenţelor urbane. Câmpul de atracţie al unui oraş este similar cu câmpul electromagnetic, cu dificultăţi similare în determinarea distanţei până la care se resimt influenţele. Mulţimea de elemente componente ale fiecărei zone de influenţă impune stabilirea ariilor de influenţă pentru fiecare dintre acestea. Variabilitatea limitelor fiecărei componente constituie un obstacol în delimitarea teritorială a zonei de influenţă. De aceea după ce se realizează cât mai multe hărţi cu arii de influenţă elementară (spre exemplu, atracţia forţei de muncă, atracţia pieţelor agroalimentare pentru producătorii agricoli individuali, aria de recrutare a elevilor de la liceul sau liceele din oraş, aria de asistenţă juridică etc) acestea se suprapun, iar zona de influenţă va fi mulţimea intersecţiilor a cel puţin trei arii elementare de influenţă. Aşa se trasează teritorial zona de influenţă, care cum am văzut presupune un volum foarte mare de muncă. Pe plan mondial s-au remarcat preocupări asidue pentru delimitarea zonelor de influenţă urbană sau a spaţiilor aflate sub directa influenţă a acestora. În acest sens remarcăm chiar unele preocupări de la începutul sec.XIX (von Thuenen), apoi cele ale lui Weber sau Christaller. În perioada interbelică, inspirat din legea atracţiei universale a lui Newton, W. Reilly ajunge la concluzia că două oraşe Legea atracţiei urbane a lui Reilly, atrag cumpărătorii dintr-un spaţiu, direct proporţional cu mărimea lor şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre inspirată din acestea. Reilly utilizează ca indicatori volumul vânzărilor în legea atracţiei cele două centre şi formulează următoarea lege, cunoscută universale sub numele de Legea atracţiei urbane: V = p/d2, unde v este raportul vânzărilor de mărfuri în localitatea X din cele două centre, p raportul populaţiilor, iar d este distanţa de la localitatea X la A, respectiv la B.

Dificultăţi în determinarea zonelor de influenţă

Zona de influenţă, spaţiul de interferenţă a cel puţin trei arii elementare de influenţă

Proiectul pentru Învăţământul Rural

65

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Formula Reilly Converse ia în calcul doar populaţiile celor două oraşe şi distanţa dintre acestea

Întrucât s-a constatat că volumul vânzărilor de mărfuri este foarte dificil a fi obţinut ca dată statistică şi, în plus, relevantă, s-au considerat suficiente doar două mărimi în aprecierea limitei teoretice până la care se poate extinde zona de influenţă a oraşului A, respectiv B. S-a ajuns, astfel, la utilizarea formulei Reilly-Converse: DAB 1+ PA PB unde DB este distanţa de la limita externă a zonei de influenţă până la centru B, DAB este distanţa dintre cele două oraşe A şi B, iar PA şi PB sunt populaţiile celor două oraşe. Pentru a observa dacă această formulă de calcul teoretic a extinderii zonei de influenţă are un oarecare suport, presupunem că dorim să determinăm limita până la care se extinde zona de influenţă a oraşului Ploieşti vis-a-vis de oraşul Bucureşti. Având în vedere că distanţa între Ploieşti şi Bucureşti este de 60 km şi că populaţia Bucureştiului depăşeşte de circa 8 ori populaţia oraşului Ploieşti, rezultă că distanţa până la care se manifestă influenţa oraşului Ploieşti este de 20 km. 60 km DPloieşti = = 20 km 9

DB =

Un exemplu: determinarea extinderii zonei de influenţă a oraşului Ploieşti spre Bucureşti

Această modalitate de a calcula zona de influenţă teoretică dintre două oraşe este accesibilă şi chiar simplistă. Nu totdeauna însă datele sunt concludente, mai ales atunci când condiţiile geografice dintre oraşe nu sunt ideale ca între cele două oraşe luate ca exemplu mai sus. Comparând rezultatele din harta elaborată de G. Chabot cu cele calculate, Daniel Noin ajunge la concluzia că diferenţele pot fi neglijabile În anul 1961, G. Chabot publică prima hartă a zonelor de influenţă a oraşelor cu peste 50.000 locuitori din Franţa. Daniel Noin, ulterior, determină prin calcul aceste zone de influenţă şi ajunge la concluzia că diferenţierile sunt relativ mici şi că la nivelul la care operează geografia datele obţinute sunt suficient de relevante. Pentru România, în lucrarea „Oraşele şi organizarea spaţiului geografic”, sunt calculate pentru oraşele de atunci toate zonele de influenţă teoretică după formula menţionată

66

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

mai sus. Totodată, în aceeaşi lucrare sunt prezentate şi zonele de influenţă reală a oraşelor aşa încât rezultă foarte clar deformările date de densitatea diferită a reţelei urbane de la o zonă la alta a ţării. Zonele de influenţă urbană pot fi considerate instrumente în politicile de dezvoltare teritorială Importanţa zonelor de influenţă urbană în organizarea spaţiului. Pentru a poseda elemente pertinente în procesul de restructurare a spaţiului este important ca analiza zonelor de influenţă urbană să se axeze pe relevarea: - relaţiei directe dintre mărimea zonei de influenţă şi puterea demografică şi economică a oraşelor; - gradului de acoperire a unui teritoriu de zone de influenţă activă; - factorilor geografici care îşi pun amprenta asupra formei teritoriale a zonei de influenţă: condiţii naturale, poziţie geografică, inclusiv presiune urbană; - unor arii teritoriale care se află sub influenţa a două sau chiar trei zone de influenţă; - raporturilor dintre populaţia oraşului şi cea a zonei de influenţă care sunt foarte variabile

Posedând astfel de elemente, se pot îmbogăţi politicile de organizare a spaţiului cu noi idei, precum cele legate de: - necesitatea includerii tuturor localităţilor rurale în zone de influenţă urbană active; - concordanţa dintre structura bazei economice a oraşului şi resursele ariei adiacente; - dezvoltarea infrastructurii locale; Starea zonei de - aprecierea capacităţii oraşelor de a satisface influenţă defineşte necesităţile zonelor de influenţă; starea generală a - optimizarea nivelului de dotare social-culturală, unui oraş comercială şi edilitară a oraşelor. În concluzie stabilirea şi studierea zonelor de influenţă reprezintă o necesitate atât pentru dezvoltarea urbană cât şi rurală, având în vedere numărul mare de sate cuprinse în directa coordonare a oraşelor. Zonele de influenţă justifică modul în care oraşele reflectă starea spaţiului în care se dezvoltă, putând fi factori de amplificare sau de blocare a dinamicii acestora.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

67

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Test de autoevaluare 3. Subcapitolul precedent oferă o imagine destul de clară a supra unui concept care a fost mai puţin tratat în lucrările de geografie urbană. Acesta va este util în înţelegerea relaţiilor complexe dintre oraş şi spaţiul adiacent, inclusiv în explicarea unor fenomene de interacţiune. Limitându-vă la spaţiul pe care îl aveţi la dispoziţie, comentaţi sau răspundeţi la întrebări. a) Daţi cel puţin 5 exemple de noţiuni similare zonelor de influenţă.

b) Explicaţi modalitatea de determinare a zonelor de influenţă reală.

c) Ce elemente ia în calcul formula propusă de Reilly?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Reţine !

Din subcapitolul privind zonele de influenţă urbană ar trebui să reţineţi următoarele: - majoritatea oraşelor au spaţii adiacente, ce conturează în zone de influenţă urbană; - prin cele două categorii de concepte similare, utilizate cu sensul de zonă de influenţă, există unele care restrâng, iar altele care exagerează extinderea spaţială a acestora; - sunt mari dificultăţi în a delimita zonele de influenţă reală a oraşelor, din care cauză, uneori, se recurge la determinarea zonelor de influenţă teoretică; - zonele de influenţă sunt extrem de utile în politicile de dezvoltare teritorială, pentru optimizarea relaţiilor dintre aşezări.

68

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

3.5. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

Întrebarea 1 a) Principalele probleme care necesită o rezolvare rapidă sunt: îmbunătăţirea managementului local, diminuarea elementelor de patologie urbană, circulaţia şi cererea de locuinţe. b) Dezindustrializarea se caracterizează prin: închiderea unor întreprinderi, delocalizarea altora şi apariţia de noi întreprinderi. Da, însă domină închiderea vechilor întreprinderi. c) Ţările din UE sunt adeptele dezvoltării terţiarului după regulile metropolitane clasice, în SUA terţiarul este localizat cu precădere în CBD-ul situat în centrul oraşului, iar în Japonia în mai multe astfel de centre de afaceri; Întrebarea 2 a) Potenţialul urban reprezintă valenţele de dezvoltare ale unui oraş. Potenţialul include, pe lângă premise, şi resursele. b) Funcţia urbană este definită doar de acele activităţi orientate spre alte localităţi decât oraşul respectiv;. c) Un exemplu poate fi următorul: funcţia comercială a unui târg (devenit oraş) este înlocuită de una minieră, apoi de una industrială, iar mai recent de una universitară. d) Cele două metode folosite sunt: cea a nivelului minim şi cea a nomogramei triunghiulare; e) Vladivostok şi Portsmouth, de exemplu.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

69

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

Întrebarea 3 c) Printre alte noţiuni similare utilizate cu sens apropiat de zonă de influenţă se numără: banlieu, suburbs, mediu înconjurător, vorvort, regiune urbană, regiune funcţională etc. d) Pentru determinarea zonelor de influenţă reală se determină ariile elementare de influenţă (pentru fiecare element de atracţie). Prin suprapunerea acestora, spaţiile care sunt identificate la intersecţia a cel puţin trei arii conturează o zonă de influenţă; e) Formula propusă de Reillz ia în calcul volumul vânzărilor de mărfuri, populaţia oraşelor şi distanţa dintre acestea.

3.6. Lucrare de verificare Nr. 3
INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.3, privind “Economia urbană, funcţiile şi zonele de influenţă urbană”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie urbană şi rurală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

70

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Economie şi funcţii urbane. Zone de influenţă urbană

a) Având în vedere dinamica proceselor urbane actuale, caracterizaţi procesul de industrializare oferind cel puţin două exemple din oraşul situat la cea mai mică distanţă de domiciliul Dvs.; b) Care credeţi că sunt resursele cele mai importante pe care se poate baza dezvoltarea economică viitoare a oraşului cel mai apropiat; c) Construind un triunghi echilateral şi reprezentând cele trei sectoare de activitate pe fiecare dintre laturi, plasaţi oraşele X, Y, Z, în interiorul acestuia având coordonatele: X (25, 35, 40), Y (55, 10, 35), iar Z (5, 45, 50). Ce funcţii pot avea oraşele respective? d) În afara funcţiilor urbane principale menţionate, credeţi că am putea identifica şi altele? Care? e) Aplicând formula Reilly-Converse, determinaţi extinderea zonei de influenţă a unuia dintre oraşele A (cu o populaţie de circa 150.000 locuitori) şi B (10.000 locuitori), situate la o distanţă de circa 80 km. Evident că între cele două oraşe nu mai există alte centre urbane. f) Explicaţi, printr-un exemplu, cum poate influenţa densitatea centrelor urbane extinderea zonelor de influenţă teoretică a acestora; g) Comentaţi modul în care zonele de influenţă urbană ar fi utile procesului de dezvoltare teritorială; h) In ultima parte a lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a fi mai eficiente

Bibliografie minimală
Beaujeau, J.G., Chabot, G. (1974), Geografie urbană, Editura ştiinţifică, Bucureşti Burgel, G. (1993), La ville aujord'hui, Hachette, Paris. Ianoş, I.(1987), Oraşul şi organizarea spaţiului geografic, Editura Academiei, Bucureşti. Ungureanu I., Groza O., Muntele I. (coord.), 2002, Moldova. Populaţia, forţa de muncă şi aşezările umane în tranziţie, Edit. Corson, Iaşi.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

71

Sistemul urban

Unitatea de învăţare Nr.4
SISTEMUL URBAN Cuprins 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr.4 4.2. Sistemul urban – definiţie şi entităţi similare 4.3. Caracteristicile sistemului urban 4.4. Factori care influenţează configuraţia generală a sistemelor Urbane 4.5. Elemente privind controlul evoluţiei sistemelor urbane 4.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 4.7. Lucrarea de verificare nr.4 4.8. Bibliografie minimală 4.1. Obiectivele unităţii de învăţare Nr.4 pag. 72 73 76 86 88 90 92 93

După studierea acestei unităţi de învăţare vei fi capabil să înţelegi mai bine: • • • • • • • • • • • că oraşul nu este izolat şi că se încadrează într-o ţesătură de relaţii, alcătuind un sistem urban; necesitatea definirii sistemului urban ca un concept integrator; care este diferenţa dintre o tramă, reţea şi un sistem urban; de ce oraşele dintr-un teritoriu naţional se ierarhizează după o funcţie a puterii; că uneori relaţiile simple dintre componentele spaţiului sunt mult mai benefice decât cele sofisticate; cum contextele naţionale (state centralizate sau federale; state cu economie de piaţă sau cu economie planificată) se exprimă în forma ierarhiilor urbane; ce este centralitatea în sistemele urbane şi ce importanţă are în dinamica sistemelor urbane; importanţa teoriei locurilor centrale în organizarea sistemelor urbane şi de aşezări, în general; modul în care specializarea “sparge” ierarhia urbană şi rolul inovaţiei în procesul de specializare; că actuala configuraţie a unui sistem urban este rezultatul interacţiunii în timp a mai multor factori; necesitatea optimizării sistemelor urbane pentru asigurarea unei dezvoltări teritoriale durabile.

72

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sistemul urban

4.2. Sistemul urban – definiţie şi entităţi similare
Sistemul urban o noţiune uitată? Noţiunea de sistem urban nu este atât de nouă pe cât pare. Pentru prima dată o astfel de noţiune a fost utilizată în anul 1841, de către francezul J. Reynaud, care în capitolul “Villes” al publicaţiei Encyclopedie Nouvelle definea sistemul general de oraşe, ca reprezentând “până la un anumit punct sistemul general de inegalităţi ale teritoriului”. Ulterior, acest concept nu a mai fost reluat în mod explicit, decât în a doua jumătate a sec.XX. În deceniul al VII-lea al acestui secol s-au intensificat preocupările pentru cunoaşterea mecanismelor de funcţionare ale marilor ansambluri de localităţi, ale optimizării relaţiilor dintre aşezările urbane şi rurale, dintre acestea şi teritoriile aferente. În acelaşi timp, dezvoltarea ştiinţei regionale, începând cu deceniul VII al acestui secol a impulsionat cercetările pentru depistarea unui element coordonator în teritoriu. Acest element ar putea fi chiar sistemul urban la care s-ar integra teritoriul adiacent. Nu întâmplător sistemele urbane au fost considerate osatura teritoriilor având în vedere marea lor capacitate de structurare a acestora. Un sistem urban a fost definit de A. Pred (1977) ca un ansamblu naţional sau regional de oraşe care sunt interdependente, în sensul că orice schimbare semnificativă în activitatea economică, în structura forţei de muncă, a veniturilor sau populaţiei, în general, va produce, direct sau indirect, modificări asupra unuia sau mai multor oraşe ale ansamblului respectiv. Sintetic, un sistem urban implică existenţa unui ansamblu structurat de oraşe cu relaţii de integrare şi ierarhizare între acestea, cu o evoluţie mai mult sau mai puţin accentuată în timp şi spaţiu. Orice sistem urban se constituie din componente (N) şi relaţii (R), care au intensităţi, se ordonează şi se intercondiţionează după legi (L) geografice, economice şi social-istorice (Fig.4.1). Acestea determină, în final, structura sistemului urban respectiv, caracterizată printr-o anumită poziţie a oraşelor în spaţiu, prin anumite orientări şi dimensionări ale relaţiilor dintre acestea. De ce oraşele se asociază în astfel de ansambluri urbane? Reamintim că în capitolele anterioare am menţionat faptul că oraşul este un mare consumator de resurse materiale şi umane, că aceste resurse sunt baza energetică şi inovativă a oraşului, în general.

Ce este un sistem urban?

Structura unui sistem urban

Oraşul - mare consumator de resurse

Proiectul pentru Învăţământul Rural

73

Sistemul urban

Orice oraş nu poate exista singur în mediul său, dacă nu are posibilitatea să utilizeze excedentul de resurse posedate de alte aşezări şi să nu îşi asigure debuşeu pentru propriile produse. Aşa cum menţiona V. Mihăilescu (1922), oraşul „drenează, transformă şi distribuie” bunurile şi serviciile pe care le crează. În consecinţă, orice diminuare a relaţiilor prin care un oraş se alimentează cu resurse are repercusiuni asupra metabolismului acestuia, determinând o moarte prin „inaniţie”, aşa cum o blocare a „ieşirilor” determină o sufocare a acestuia. În afara noţiunii de sistem urban, literatura de specialitate utilizează şi alte noţiuni precum: tramă, reţea şi armătură urbană. Trama urbană reprezintă simpla distribuţie a oraşelor într-un teritoriu. Reţeaua urbană este concepută nu numai ca o structură formată din linii şi noduri, dar având şi relaţii între oraşele componente. Geografii francezi făceau distincţia dintre reţea şi armătură urbană, considerând că prima se dezvoltă în jurul unui oraş regional sau subregional, iar cea dea-a doua fiind conturată doar de capitală. Altfel spus reţeaua naţională urbană în toate cazurile poate fi denumită armătură, pe când subreţelele dintro ţară nu sunt decât simple reţele urbane.

Tramă, reţea şi armătură urbană

Oraşe

SISTEM URBAN

de servicii

Politicoadministrative

ELEMENTE

RELAŢII

Seturi de oraşe

economice

demografice

STRUCTURA
Fig. 4.1. Conceptul de sistem urban 74

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sistemul urban

După aprecierile noastre armătura urbană implică o coerenţă a reţelei urbane, ceea ce o apropie prin definiţie cu noţiunea de sistem urban. Reţeaua urbană nu se caracterizează neapărat prin sinergie şi coerenţă, ci, doar prin relaţiile care se stabilesc între oraşele dintr-un anumit teritoriu. Sistemul urban conţine o reţea urbană, reciproca nefiind valabilă Aceasta înseamnă că atunci când vorbim de un sistem urban presupunem totdeauna o reţea urbană, reciproca nefiind valabilă. Adică nu toate reţelele urbane sunt neapărat şi sisteme urbane. Rezultă că, de regulă, este greşit a vorbi de un sistem urban identificat la nivelul unei unităţi de relief majore sau de-a lungul unei axe hidrografice. În schimb fără a greşi putem să discutăm de o reţea urbană în orice teritoriu ad-hoc cu condiţia să existe cel puţin trei centre urbane. Totdeauna când dorim să identificăm un sistem urban trebuie să pornim de la oraşul pe care îl considerăm că furnizează bunuri şi servicii tuturor celorlalte dintr-un anumit teritoriu.

Test de autoevaluare 4. Studierea acestui subcapitol v-a oferit câteva elemente esenţiale pentru a înţelege structura unui sistem urban. a) Justificaţi de ce un oraş nu poate exista izolat în raport cu alte aşezări.

b) Având în vedere schema din fig.4.1, puteţi să caracterizaţi în câte o frază principalele tipuri de relaţii dintre oraşe?

c) Care credeţi că este deosebirea esenţială între noţiunea de armătură urbană şi cea de sistem urban?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol
Proiectul pentru Învăţământul Rural

75

Sistemul urban

În subcapitolul parcurs, am căutat să vă prezint foarte sintetic noţiunile de bază utilizate în definirea sistemelor urbane, pentru a putea aprecia ulterior importanţa acestui concept. Am intenţionat să: - definesc principalele concepte, într-un limbaj accesibil şi care să facă apel la alte cunoştinţe pe care le aveţi deja; - vă familiarizez cu un mod de gândire corelativ; - vă ofer posibilitatea identificării unor noţiuni şi structuri logice în orizontul local în care vă desfăşuraţi activitatea

4.3. Caracteristicile sistemului urban
Printre caracteristicile de bază ale sistemelor urbane se află ierarhizarea, centralitatea şi specializarea, toate trei reprezentând adevărate principii de structurare dinamică, reflectate în configuraţia fizionomică şi funcţională a acestor ansambluri urbane. Ierarhizarea presupune ordonarea descrescândă a oraşelor Ierarhizarea. Aceasta presupune ordonarea setului de oraşe în ordine crescândă sau descrescândă în funcţie de valorile unui indicator sau ale mai multor indicatori. Ierarhizarea care are la bază un singur indicator este, în general, mai puţin utilizată, având în vedere complexitatea oraşelor care face neverosimilă o ierarhizare rezultată în urma analizei unicriteriale, Aceasta este explicaţia faptului că cele mai multe ierarhizări iau în consideraţie mai mulţi indicatori sau indici complecşi, pentru a măsura mai bine similarităţile dintre oraşe în materie de structură, dinamică, potenţial. Astfel de ierarhizări, multicriteriale, pun o problemă de fond şi anume a numărului minim de indicatori care trebuie să fie luaţi în atenţie pentru a obţine un tablou ierarhic cât mai aproape de realitate. În stabilirea ierarhiilor este importantă relevanţa indicatorilor Concluzia este că nu mulţimea indicatorilor, ci relevanţa acestora oferă calitate ierarhizărilor. Organizarea ierarhică reprezintă principala trăsătură a unui sistem urban, dar care nu obligă în mod necesar ca toate oraşele să fie orientate după o piramidă a puterii. Aceasta implică însă o diferenţiere netă a oraşelor plasate pe nivele bine individualizate, după mărimea, varietatea şi numărul funcţiilor, după extinderea spaţială a relaţiilor cu mediul lor.

76

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sistemul urban

În stabilirea structurii ierarhice a oraşelor se porneşte de la o idee fundamentală şi anume aceea că toate centrele urbane prezintă o anumită poziţie geografică, un anumit potenţial uman, economic, o anumită putere politico-administrativă, un anumit grad de dotare edilitară, social-culturală şi că în funcţie de locul pe care îl deţin într-un clasament al acestor aspecte îşi construiesc propriile sisteme şi subsisteme. De regulă, capitala este în vârful ierarhiei Analizele de detaliu asupra ierarhiilor naţionale relevă existenţa mai multor nivele ierarhice, pe primul loc plasânduse, de regulă, capitala. Aceasta deoarece capitala se detaşează de celelalte oraşe în majoritatea ţărilor. Printre excepţii se numără state federale, precum: S.U.A., Elveţia, Australia, Brazilia, Nigeria, Canada ş.a.m.d. Nivelul ierarhic următor, în sistemele urbane naţionale curente este reprezentat de oraşele cu activităţi şi funcţii regionale (capitale de state, în cazul statelor federale sau cele mai importante oraşe cu funcţii evidente la nivel naţional). Nivelele următoare se referă la oraşele cu rol interregional, regional, intraregional, interlocal şi local. Rangul este locul ocupat de un oraş în şirul de oraşe ordonate crescând sau descrescând după numărul de locuitori Relaţia rang-talie. Ierarhiile multicriteriale sunt foarte frecvente, dar cea mai fascinantă rămâne ierarhia care explică relaţia rang-talie. Cunoscută şi ca teoria lui Zipf sau Legea lui Zipf, ideea de bază este că “dacă oraşele unei ţări sunt aranjate după numărul de locuitori, de la cel mai mare la cel mai mic, atunci populaţia P a unui oraş depinde de rangul său r, conform relaţiei r.Pq =k, unde q şi k sunt constante; K este o valoare sensibil egală cu populaţia celui mai mare oraş din ierarhie, iar q are valoarea aproape de 1”. Rangul este numărul de ordine al unui oraş din şirul de oraşe ordonat descrescând. Concluzia este că putem determina, conform acestei relaţii, care ar trebui să fie populaţia oraşului X, dacă îi cunoaştem locul în ierarhia naţională şi dacă ştim populaţia oraşului cel mai mare. Al doilea oraş al României ar trebui să aibă 1 milion de locuitori Spre exemplu, pentru sistemul urban al României, oraşul de rang II, după Bucureşti ar trebui să aibe în jur de 1 mil. de locuitori, cel de rang III, 670 mii locuitori, cel de rang IV 500 mii locuitori ş.a..m.d. Aceste valori sunt rezultatul divizării populaţiei Bucureştiului la 2,3, respectiv 4, în raport de locul pe care îl ocupă fiecare dintre oraşele de pe poziţiile respective.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

77

Sistemul urban

Forma ideală a ierarhiei reprezintă ipotenuza unui triunghi isoscel, într-un sistem cartezian de axe, în care atât populaţia, cât şi rangul sunt consemnate în scară logaritmică în baza 10 (respectiv log P şi logR). Forma ierarhiei observate în raport cu forma ideală a Caracterul statului ierarhiei oraşelor este diferită, corelându-se destul de bine şi tipul de economie cu caracterul statului (centralizat sau federal) şi cu tipul se reflectă în forma economiei (de piaţă sau planificată). Analizând cele patru ierarhiei urbane situaţii distincte care rezultă din combinarea variabilelor am putea remarca următoarele forme ale ierarhiei urbane: a) într-un stat centralizat şi cu economie de piaţă, forma ierarhiei observate este convexă în raport cu distribuţia ideală a oraşelor statului respectiv (Fig.4.2). În anumite situaţii convexitatea este foarte pronunţată, fiind determinată de hipertrofierea capitalei în raport cu celelalte centre urbane. Această hipertrofiere a avut loc datorită a cel puţin două situaţii:

Formă convexă

Log P
Distribuţie ideală Distribuţie observată

Log R

Fig. 4.2. Forma ierarhiei urbane într-un stat centralizat cu economie de piaţă una reprezentată de faptul că statele respective au posedat vaste imperii, iar capitalele lor s-au dezvoltat exagerat, având resurse uriaşe, ce proveneau de pe mai multe continente (Paris, Lisabona); alta reprezentată de ţările, care şi-au redus drastic dimensiunile în urma prăbuşirii unor imperii centrate pe acestea (Imperiul Habsburgic - Viena).

-

Concavitate în partea superioară, convexitate în cea inferioară

b) Într-un stat centralizat, dar cu economie planificată, forma ierarhiei este ceva mai complexă, având o concavitate în partea superioară, o convexitate în partea mediană şi o îndepărtare evidentă de distribuţia ideală în partea inferioară a ierarhiei. În această situaţie se plasează şi sistemul urban românesc sau cel bulgăresc, în care capitalele se detaşează de oraşele de pe poziţiile secundare (Fig.4.3).

78

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sistemul urban

Log P
Distribuţie ideală Distribuţie observată

Log R

Fig.4.3. Forma ierarhiei urbane într-un stat centralizat cu economie planificată c) Forma ierarhiei urbane observate în raport cu cea ideală, în cazul unui stat federal cu economie de piaţă se caracterizează prin apariţia unei convexităţi în partea superioară şi a unei concavităţi în sectorul median (Fig.4.4). Această distribuţie are la bază integrarea întrun sistem federal a unor sisteme urbane relativ autonome la nivelul statelor componente. Capitalele acestor state sau metropolele lor economice determină o “împingere” a curbei de distribuţie peste dreapta ideală oferită de relaţia rang-talie. Astfel de exemple se remarcă în cazul sistemelor urbane ale unor state precum SUA, Brazilia, Germania, Italia, Spania, India, Australia ş.a.m.d;
Distribuţie observată Distribuţie ideală

Convexitate în partea superioară, concavitate în partea inferioară

Log P

Log R

Fig.4.4. Forma ierarhiei urbane într-un stat federal cu economie de piaţă

Forma convexă a ierarhiei urbane

d) În cazul statelor federale cu economie planificată, forma ierarhiei observate se caracterizează printr-o convexitate evidentă (Fig.4.5), generată de faptul că dirijarea centralizată a investiţiilor s-a făcut în mod prioritar spre marile centre urbane, capitale ale republicilor, statelor sau regiunilor. Astfel de ierarhii au caracterizat sistemele urbane ale fostei Uniuni Sovietice, Iugoslavii, şi se observă şi astăzi în structura sistemului urban chinez;

Proiectul pentru Învăţământul Rural

79

Sistemul urban

Log P

Distribuţie ideală Distribuţie observată

Log R

Fig.4.5. Forma ierarhiei urbane într-un stat federal cu economie planificată Test de autoevaluare 2. Subcapitolul privind ierarhizarea sugerează existenţa unei ordini într-un sistem urban, precum şi influenţa unor factori generali asupra formei ierarhiei urbane. Având în vedere cele de mai sus: a) Comentaţi, în câteva fraze, stabilitatea formei ierarhiei urbane;

b) De ce credeţi că în statele centralizate cu economie planificată, are loc o detaşare a capitalei faţă de celelalte centre urbane?

c) Ce modificări estimaţi că se vor petrece, în etapa următoare, la nivelul formei actuale a ierarhiei sistemului urban românesc?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol În subcapitolul parcurs am încercat să vă arăt că demonstraţiile simple sunt utile în analiza complexităţii unor sisteme. Astfel, aţi reţinut că formele generale ale ierarhiilor urbane iau în consideraţie, printre altele, două elemente majore: - caracterul centralizat/descentralizat al statului; - tipul de economie: de piaţă sau planificată.

Reţine !

80

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sistemul urban

Convergenţa teritorială a relaţiilor dintre oraşe

Centralitatea. Această caracteristică rezultă din orientarea teritorială a fluxurilor de substanţă, energie şi informaţii, spre şi de la un centru coordonator. Altfel spus, acest al doilea principiu de bază în individualizarea sistemelor urbane se axează pe gradul de convergenţă teritorială a relaţiilor dintre oraşe. Canevasul acestor relaţii, configuraţia lor generală determină prin orientare şi intensitate sistemul teritorial de oraşe, sistemul urban. Teoria locurilor centrale explică organizarea spaţială şi ierarhică în acelaşi timp a sistemelor de aşezări, prin funcţia economică a acestora, care este de a distribui bunuri şi servicii unei populaţii repartizate într-un teritoriu. Conceptul cheie al centralităţii este cererea şi oferta de bunuri şi servicii, care se întâlnesc şi se schimbă în locuri privilegiate prin accesibilitatea lor, locuri care sunt denumite locuri centrale. Fiecare centru comercial sau de servicii exercită o atracţie asupra unei clientele mai mult sau mai puţin extinsă, care converge spre acest centru elementar. Interacţiunea care defineşte, astfel, un centru şi zona sa de influenţă este denumită polarizare. Numărul, frecvenţa şi complexitatea funcţiilor reunite în diverse centre definesc mai multe nivele de polarizare. Teoretic, toată populaţia unui centru trebuie să fie servită, încât consumatorii să se aprovizioneze tot mai mult din apropierea rezidenţei lor, iar antreprenorii prin concurenţă îşi vor delimita, teritorial, clientela. O altă idee de bază în teoria locurilor centrale este că centrele de pe un anumit nivel ierarhic oferă toate serviciile nivelului inferior. Teoria locului central a fost fondată de geograful W.Christaller în 1933 şi îmbogăţită apoi de A.Losch în 1940. Ei au văzut oraşul ca o aglomeraţie de bunuri banale destinate locuitorilor regiunii în care oraşul este centru. Teoria însă nu ţine cont de particularităţile de localizare a oraşului, plecând de la următoarele premise: spaţiul geografic este perfect omogen în privinţa trăsăturilor fizice şi umane; fiecare doreşte să maximizeze profitul său; preţurile sunt fixate de toţi agenţii; pentru consumator, transportul unui “bun” creşte odată cu distanţa; deci el frecventează punctul de vânzare cel mai apropiat; existenţa economiilor de scară în producţia de bunuri centrale, adică costul mediu al produsului scade 81

Polarizarea = interacţiunea dintre centru şi zona de influenţă

Ipotezele care au stat la baza teoriei locurilor centrale

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sistemul urban

Pornind de la aceste premise Christaller a distins trei modele spaţiale de o mare simplicitate geometrică, bazate pe principiul pieţei, transportului şi, respectiv, administrativ. Practic s-au distins trei tipuri de ierarhii. Principiul pieţei a) Pentru ierarhia care corespunde principiului pieţei, fiecare loc central C împarte clientela unui centru de ordin imediat inferior H cu alte două centre de acelaşi nivel, A şi B. Clientela lui C se compune deci, din de 6 ori o treime din aceea a centrelor H, la care îşi adaugă pe a sa proprie. Aria zonei de influenţă a lui C, ca volum al clientelei sale este egală cu de trei ori aceea a lui H: se spune că sistemul urban respectiv se caracterizează prin raportul K=3; b) Pentru ierarhia care corespunde principiului transportului, fiecare centru se situează la jumătatea drumului pe ruta directă între două centre de nivel imediat superior. Clientela unui centru H se împarte între două centre de nivel superior. Clientela totală a lui C este deci egală cu de 6 ori jumătate din aceea a centrului H, plus a sa proprie. Aria de influenţă a lui C, ca volum al clientelei sale este egală cu de 4 ori a centrului H: sistemul este caracterizat de un raport K=4; c) Pentru ierarhia stabilită după principiul administrativ fiecare centru controlează în întregime zonele controlate de cele 6 centre de nivel inferior, plus a lui însuşi, ceea ce dă un raport K=7. Prin forţa de conectare a oraşelor la aceeaşi entitate, prin structura şi intensităţile variabile ale acestei forţe, centralitatea este mai mult sau mai puţin evidentă. Formele sale clasice încep să se atenueze, datorită afirmării tot mai intense, în planul relaţiilor dintre oraşe, a celor de cooperare şi prin plasarea tot mai clară a centrelor de putere, la nivelul megasistemelor urbane, în afara sistemelor urbane naţionale. Creşterea importanţei pe care o au oraşele mondiale, ce devin adevărate surse şi hub-uri ale fluxurilor globalizante, diminuează încă uşor rolul centralităţii la nivel local, regional sau naţional

Principiul transportului

Principiul administrativ

82

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sistemul urban

Test de autoevaluare 3. Centralitatea, aşa cum s-a remarcat, reprezintă o caracteristică de bază a sistemelor urbane. Aceasta este strâns legată de oferta de bunuri şi de servicii ale oraşelor de pe palierul ierarhic superior. Ţinând cont de cele subliniate în subcapitolul anterior: a) Definiţi procesul de polarizare.

b) Explicaţi, prin desen, principiul pieţei, având în vedere faptul că zonele de influenţă a locurilor centrale erau reprezentate de hexagoane..

c) Estimaţi efectele globalizării accentuate asupra centralităţii în sistemele urbane naţionale.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

În acest subcapitol am încercat să explicăm relaţiile teoretice dintre oraşe şi, precum şi teoria de la baza acestora. W. Christaller, cunoscut ca părintele teoriei locurilor centrale, a reuşit să aplice principiile de organizare a sistemelor urbane la reţeaua de aşezări din sudul Germaniei. Trebuie reţinut: a) că premisele situate la baza teoriei lui Christaller, astăzi nu mai pot fi regăsite decât accidental şi pe arii restrânse, ceea ce face puţin utilizabilă această teorie; b) că nivelul de dezvoltare a unei ţări influenţează puternic relaţiile dintre aşezări; c) că relaţiile de cooperare tind să le înlocuiască pe cele de competiţie.

Reţine !

Proiectul pentru Învăţământul Rural

83

Sistemul urban

Unele activităţi nu depind de oraş sau zona sa de influenţă, ci de anumite elemente specifice

Specializarea. Teoria locurilor centrale ţine cont de organizarea reţelei urbane pornind de la funcţiile de servicii la populaţia rezidentă. Se ştie că acestea nu reprezintă decât o parte din angajaţii urbani. O pondere importantă a întreprinderilor unui oraş nu lucrează direct pentru populaţia sa sau pentru a regiunii care îl înconjoară; multe dintre activităţile industriale sau din serviciile specializate ca transporturile, apărarea, turismul sunt în această situaţie. Importanţa lor este în general mult mai puţin legată de mărimea oraşului decât cea din cazul activităţilor de servicii. Existenţa funcţiilor specializate nu trebuie privită ca o proprietate reziduală a organizării ierarhice a reţelei de oraşe. Atât teoria bazei economice a oraşelor, cât şi tentativele spaţializării teoriei polilor de creştere acordă o importanţă primordială acestor funcţii în dezvoltarea oraşelor. Noţiunea de specializare trebuie să fie considerată ca un principiu al organizării sistemelor urbane.

Specializarea Introduce diferenţieri egale cu cele legate de talie şi centralitate

Studiile comparative, făcute prin intermediul analizelor factoriale, au pus în evidenţă importanţa diversităţii funcţionale şi în particular opoziţia oraşe industriale-oraşe terţiare. Inegala prezenţă a funcţiilor specializate introduce între oraşele aceluiaşi sistem diferenţieri, care ating amploarea celor legate de talie şi de centralitate. Astfel de aspecte sunt reperabile în foarte multe sisteme urbane naţionale: Canada, SUA, Marea Britanie, India, Africa, Italia. Principalele specializări în sistemele urbane sunt născute din valorificarea situaţiilor geografice particulare (oraşe porturi) din exploatarea unor resurse pe loc (oraşele miniere şi siderurgice, dar şi oraşele turistice din arii montane sau de pe litoral). Specializarea unui oraş într-o activitate cere aptitudini ale actorilor săi pentru a valorifica anumite avantaje, peste limitele care ar autoriza nivelul de centralitate al oraşului. Această valorificare este adesea în relaţie cu o inovaţie care a conferit adepţilor săi un avantaj iniţial menţinut şi întărit ulterior. Inegala valorificare iniţială a anumitor inovaţii crează specializări. Aceste specializări sunt durabile pentru că, cel mai adesea, schimbarea se transmite rapid în sistemul urban. Oraşele aceluiaşi nivel ierarhic fiind interdependente sunt în relaţie constantă, şi concurenţa supraveghează. De regulă inovaţiile sunt râvnite şi imitate foarte rapid. Când exploatarea unei resurse inegal distribuite sau cucerirea unui avantaj iniţial provoacă specializări în sistemele de oraşe, acestea nu sunt foarte uşor retuşate de evoluţia ulterioară şi tind să persiste mult timp.

Inovaţia este esenţială în demararea procesului de specializare

84

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sistemul urban

Specializarea, ca adaptare a oraşului la condiţiile de mediu Specializarea sparge ierarhiile

Această proprietate a sistemelor urbane, de a oferi o varietate de tipuri urbane este probabil o condiţie importantă a capacităţii lor de adaptare. Specializările nu sunt calităţi urbane valorificate pe mari cicluri de inovaţie, ci consecinţa unui răspuns concret al oraşelor la mediul lor extern. Specializarea este acea caracteristică ce sparge ierarhiile urbane. Dacă într-o ierarhie urbană relaţiile de subordonare ordonează sistemul după o funcţie a puterii oraşelor, specializarea determină relaţii pe orizontală atât între oraşe aparţinând aceluiaşi sistem, cât şi altor oraşe din sisteme foarte diferite şi situate la distanţe foarte mari. Rezultă, că specializarea asigură sudura mai multor sisteme urbane, iar de la un anumit nivel al serviciilor oferite poate constitui chiar baza unui proces de integrare la nivel de macroscară.

Instabilitatea specializărilor şi riscul pentru comunităţi

Evident că specializarea este foarte instabilă şi câteodată prezintă un mare risc pentru comunităţile urbane care plusează aceste funcţii rare. Din această cauză există un anumit raport între intensitatea specializării şi tipul de servicii oferite, în aşa fel încât protecţia oraşului respective să fie asigurată prin funcţii complementare.

Test de autoevaluare 4. Aţi observat că specializarea apare ca un hazard şi că aceasta este împotriva ordinii dintr-un sistem urban clasic. Credeţi că există vreo deosebire între apariţia specializării întrun sistem urban dintr-o economie de piaţă şi în altul dintr-o economie planificată? Utilizaţi cunoştinţele anterioare şi din mass-media, încercând să o exemplificaţi.

Comentarii la această întrebare veţi găsi la sfârşitul capitolului

Proiectul pentru Învăţământul Rural

85

Sistemul urban

4.4. Factori care influenţează configuraţia generală a sistemelor urbane
Configuraţia generală a sistemelor urbane depinde de mai mulţi factori, care pot fi grupaţi în factori naturali, factori economico-sociali, factori istorici şi factori politici. Factori naturali 1. Factorii naturali sunt reprezentaţi de condiţiile naturale, dispoziţia elementelor majore de relief şi hidrografie, care au un rol determinant asupra localizării oraşelor în teritoriu. Într-un fel se dispun oraşele dintr-un sistem naţional în care litoralul marin este extins, altfel cel în care predomină contactul dintre treptele majore de relief şi în cu totul altfel sunt dispuse centrele urbane dintr-o arie de câmpie sau de munte. 2. Factorii istorici ţin cont de efectul impactului pe care l-au avut anumite evenimente istorice asupra dezvoltării unor reţele urbane, de modul în care a evoluat viaţa economicosocială dintr-un spaţiu naţional sau regional. Statele foarte vechi, cu o structură tot mai centralizată au de regulă sisteme în care s-a detaşat în timp un centru, de obicei capitala, pe când cele mai noi, care funcţionează ca state federale au o multitudine de centre aflate în competiţie pentru primul loc în ierarhia naţională. În statele foste colonii, de regulă centrul iniţial şi-a păstrat primatul. 3. Factorii social-economici îşi pun evident amprenta asupra configuraţiei sistemelor urbane. Într-un stat dezvoltat în care competiţia este acerbă pentru supremaţie, în care procesele de inovaţie şi specializare sunt dominante au loc procese de schimbare compensatorii în ierarhia naţională, care conduc la o stabilitate mare a sistemelor urbane şi o conservare a fizionomiei acestora. În statele slab dezvoltate, bazate pe exploatarea resurselor naturale (agricole sau miniere) se remarcă ponderea importantă a centrelor care crează instabilităţi sectoriale ale ierarhiilor, care uneori sunt percepute la nivel naţional sub forma unor şocuri. Capacitatea redusă a societăţii de a reacţiona la schimbări social-economice, determină mari decalaje interurbane şi implicit mari deplasări de populaţie spre centrele urbane mari. 4. Factorii politici perturbă ierarhia istoriceşte constituită, precum şi centralitatea sistemelor urbane prin deciziile care privesc fie capitala statelor, fie capitalele regionale. Sistemele urbane sunt foarte sensibile la împărţirile politicoadministrative, când de obicei noile reşedinţe distorsionează ierarhiile naţionale şi le fragmentează pe cele regionale.
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Factori istorici

Factori social economici

Factori politici

86

Sistemul urban

Europa unită şi problema sistemelor urbane naţionale

Un alt exemplu în care sistemele urbane vor fi afectate de deciziile politice este cel legat de realizarea Europei unite, în care graniţele devin foarte permisive iar influenţele şi relaţiile urbane nu mai sunt încorsetate de acestea. Deja este remarcată influenţa crescândă a unor oraşe mari din Europa centrală (Viena şi Berlin) asupra sistemelor urbane ale Ungariei, Slovaciei şi respectiv Poloniei. În creştere este şi influenţa Budapestei asupra sistemului urban naţional al României, prin atracţia pe care o exercită acesta asupra oraşelor din partea de vest a ţării. Exemplul banal dar cu efecte concrete este cel al utilizării tot mai frecvente de către cetăţenii români din aceste centre urbane a Aeroportului internaţional al Budapestei. Efectele acestor factori, care acţionează sincron asupra sistemelor urbane, sunt materializate în configuraţia generală a acestora.

Sisteme monopolare

Se disting astfel sisteme monopolare, în care se detaşează un singur centru, a cărui supremaţie nu poate fi contestată de celelalte oraşe. Principalele fluxuri de informaţie, în primul rând, pornesc din acest centru şi se orientează spre celelalte centre de ordin imediat inferior, care sunt pe poziţia de receptori, dar şi relee, retransmiţând informaţiile la nivele inferioare. O altă categorie de sisteme sunt bipolare, situaţie în care două centre cu putere economico-socială, politică şi culturală dezvoltă subsisteme urbane relativ asemănătoare independente. Astfel de cazuri se întâlnesc mai ales la nivel intra-naţional sau regional, dar există exemple şi la nivel naţional (Brazilia, Africa de Sud, Germania). Sistemele multipolare se caracterizează prin existenţa a trei sau mai multor centre coordonatoare. Acestea caracterizează atât state întregi, de obicei federale (S.U.A., Canada, India), dar şi sisteme regionale (precum cel transilvănean în România).

Sisteme bipolare

Sisteme multipolare

Proiectul pentru Învăţământul Rural

87

Sistemul urban

4.5.Necesitatea controlului evoluţiei sistemelor urbane
Tendinţe anarhice în dinamica sistemelor urbane Tendinţele uneori anarhice de dezvoltare a sistemelor urbane, centralitatea excesivă a funcţiilor şi activităţilor în câteva puncte determină o dezechilibrare a acestuia, efecte negative sub raport economico-social în profil teritorial. De aceea problemele evoluţiei dirijate a sistemelor urbane, ale corectării sau eliminării unor tendinţe ce nu converg spre o eficienţă economico-socială de durată, sunt aspecte esenţiale în dezvoltarea echilibrată a aşezărilor în profil teritorial.

Cel mai important principiu care trebuie să funcţioneze în cadrul sistemelor urbane îl reprezintă optimizarea relaţiilor dintre resursele naturale şi umane - gradul de echipare ierarhizarea şi centralitatea. Dimensionarea acestor relaţii este dată, mai recent, de noul concept despre resurse, care şiCorelarea au demonstrat caracterul limitat. Asigurarea unei concordanţe locului din depline între locul ocupat de oraşul X în ierarhia complexă ierarhie cu posibilităţile urbană şi posibilităţile sale reale de dezvoltare constituie un element de mare stabilitate a structurilor sistemului urban. Este reale de evident faptul că în timp pot avea loc mutaţii cantitative şi dezvoltare calitative în domeniul resurselor naturale (descoperirea de noi substanţe utile, spre exemplu) şi în gradul de echipare al localităţii respective, ceea ce poate atrage modificarea locului ocupat de aceasta în ierarhia regională sau naţională. Intervenţia externă, materializată ca urmare a dezvoltării planificate, poate să aibă un rol stimulator sau reglator. In cazul unor sisteme urbane relativ instabile este mult mai evident rolul stimulator al intervenţiilor, respectiv de a impulsiona dezvoltarea funcţiilor unor oraşe în scopul creării de noi structuri, adecvate, modificând în perspectivă ierarhia iniţială. Pentru sistemele urbane cu o mare stabilitate, intervenţiile sub forma investiţiilor arareori perturbă ierarhia acestora. Un aspect deosebit de important pentru cercetările de profil îl constituie determinarea mutaţiilor probabile ce survin în sistemele urbane naţionale şi regionale, prin schimbările de natură politică, economică şi informaţională la nivel planetar. Prin diverse tehnici de simulare se pot anticipa noile structuri ale sistemelor naţionale şi regionale, modificările în ierarhia şi în centralitatea aşezărilor. Poziţia a noi centre urbane, faţă de ansamblul sistemelor urbane naţionale este edificatoare în aprecierea capacităţii lor de creare a unor subsisteme reale, funcţionale de aşezări.

Simularea schimbărilor la nivelul structurilor sistemelor urbane

88

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sistemul urban

Elaborarea modelelor de prognoză a evoluţiei unui sistem urban

Spre exemplu, anumiţi parametri caracterizează un asemenea centru situat în apropierea unui mare oraş sau într-o arie geografică fără posibilităţi de polarizare urbană (depresiuni mici, închise, cu legături unidirecţionale; sectorul superior al unei văi, fără posibilitate de a comunica în amonte) şi alţi parametri sunt puşi în evidenţă în cazul unor centre situate într-o arie rurală, intens populată sau la interferenţa influenţelor unor oraşe aflate la mari distanţe. Analizele de detaliu asupra potenţialului uman, viitoarei baze economice dotărilor social-edilitare şi culturale, gradului de accesibilitate pot fi relevante în conturarea unor modele de prognoză a evoluţiei sistemului urban, oferindu-se un portofoliu de variante în cazul dezvoltării sau restricţionării centrului X sau Y.

Test de autoevaluare 5. Având în vedere factorii care influenţează configuraţia generală a sistemelor urbane, precum şi controlul dinamicii acestor sisteme, precizaţi: a) acţiunea acestor factori poate fi sincronă sau/şi succesivă? În ce situaţii?

b) Exemplificaţi rolul împărţirii administrative asupra configuraţiei sistemelor urbane regionale.

c) Puteţi formula principiul de bază al optimizării sistemelor urbane?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Proiectul pentru Învăţământul Rural

89

Sistemul urban

4.6. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
Întrebarea 1 a) Un oraş nu poate exista izolat pentru că, asemenea unui organism viu, are nevoie de materie şi informaţie, de o aprovizionare permanentă cu resurse şi de posibilitatea disipării în spaţiu a propriilor produse (bunuri, servicii, informaţie); b) Principalele tipuri de relaţii sunt: - Relaţii economice care se referă la aprovizionarea cu produse agroalimentare, materii prime, produse finite, dar şi la cooperarea industrială şi în domeniul serviciilor; - Relaţii demografice care au în vedere aprovizionarea cu forţă de muncă în domenii banale, oferta unei forţe de muncă urbane înalt calificată, precum şi faptul că oraşul se află în partea superioară a migraţiilor în lanţ; - Relaţii de servicii care includ oferta de servicii comerciale, de sănătate, învăţământ ş.a.m.d.; - Relaţii politico-administrative care rezidă din legăturile care se stabilesc între oraşe şi aşezările umane în general, ca urmare a faptului că în oraşe sunt localizate activităţi de coordonare teritorială, sediul anumitor partide politice etc; - Relaţii de recreere care sunt generate de oferta ariilor adiacente oraşelor în domeniul relaxării şi refacerii fizico-psihice. c) Armătura urbană reprezintă o articulare funcţională având la bază ierarhizarea oraşelor, în timp ce sistemul urban se caracterizează printr-o coerenţă şi sinergie între subsistemele sale; Întrebarea 2 a) Stabilitatea ierarhiilor urbane, mai ales la nivel naţional se explică prin faptul că aceasta nu ţine cont de dinamica individuală a fiecărui oraş, ci doar de raporturile dintre rangurile ocupate de oraşe în ordine descrescândă;

90

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sistemul urban

b) În ţările cu economie planificată, detaşarea capitalei şi a centrelor administrative de rang imediat inferior este un fenomen rezultat din centralismul excesiv, din alocarea cu preponderenţă a fondurilor către aceste centre de importanţă naţională; c) Creşterea/descreşterea decalajului dintre capitală şi celelalte oraşe din sistem se poate face prin creşterea importanţei oraşelor cu funcţii regionale, scăderea importanţei oraşelor mijlocii mari şi sporirea numărului de oraşe mici prin transformarea unor aşezări rurale cu funcţii de loc central. Întrebarea 3 a) Polarizarea este interacţiunea dintre un oraş şi spaţiul înconjurător acestuia; b) Clientela totală a unui centru rezidă din clientela proprie (considerată a avea valoarea 1), la care se adaugă o treime din clientela fiecărui centru aflat în vârful hexagonului, conturat în jurul centrului de atracţie. Această treime provine din faptul că fiecare dintre aceste centre, aflat la distanţă egală faţă de cele trei centre de rang superior, prezintă o clientelă care teoretic se divide la trei; c) Globalizarea limitează centralitatea la nivel naţional, în schimb nu modifică esenţial centralitatea de la nivel local. Aici schimbările sunt generate de factori care se manifestă la scară mult mai redusă. Întrebarea 4 Specializarea într-o economie de piaţă este rezultatul dinamicii libere a economiei, fiind o necesitate obiectivă. Raportul cu inovaţia este direct, dacă aceasta din urmă aparţine mediului local. Într-o economie planificată oraşul specializat este ales, după criterii mai mult sau mai puţin arbitrare, iar specializarea sa are la bază alocarea fondurilor de dezvoltare de la nivel central.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

91

Sistemul urban

Întrebarea 5 a) În ambele tipuri de economii factorii care influenţează configuraţia generală a sistemelor urbane acţionează atât sincron, cât şi succesiv. Totuşi, de regulă, într-o economie de piaţă aceştia acţionează sincron sau parţial sincron. Acţiunea succesivă a acestora şi importanţa exagerată a unuia dintre factori s-au remarcat în ţările cu economie planificată; b) Orice împărţire administrativ-teritorială are tendinţa de a sparge ierarhiile şi centralităţile existente. Noile funcţii pe care le capătă unele din centrele urbane vor atrage un ritm superior de dezvoltare, de unde plasarea acestora pe poziţii ierarhice superioare şi creşterea rolului lor teritorial.

4.7. Lucrare de verificare nr. 4

INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Capitolului privind “Sistemele urbane”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie urbană şi rurală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi sa nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri.

92

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Sistemul urban

Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Care erau aşteptările dumneavoastră de la acest curs? Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1) Comentaţi fig.4.1. de la pag. 3. Ce credeţi că ar mai putea fi eliminat sau introdus pentru a se înţelege mai rapid conceptul de sistem urban? 2) Determinaţi populaţia pe care ar trebui să o aibă reşedinţa judeţului în care vă desfăşuraţi activitatea având în vedere locul pe care îl ocupă aceasta în ierarhia urbană naţională şi populaţia oraşului Bucureşti. 3) Comentaţi forma ierarhiei urbane întâlnită în ţările situate pe traseul Oceanul Atlantic – Marea Neagră (Franţa, Germania, Austria, Ungaria, România). Explicaţi variaţia acestor forme. 4) Explicaţi principiul transportului. 5) Comentaţi relaţia dintre resursele subsolului şi specializare. 6) Explicaţi efectele împărţirii administrativ-teritoriale din anul 1968 asupra ierarhiei sistemului urban românesc. 7) In final, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte eficienţa şi fixarea cunoştinţelor acumulate.

Bibliografie minimală
Ianoş, I., Tălângă Cr. (1994), Oraşul şi sistemul urban românesc în condiţiile economiei de piaţă, Inst. de Geografie, Bucureşti. Ianoş, I., Humeau, J.B. (2000), Teoria sistemelor de aşezări umane, Edit. Tehnică, Bucureşti. Tălângă, Cr. (2000), Transporturile şi sistemele de aşezări din România, Edit. Tehnică, Bucureşti. Ungureanu I., Groza O., Muntele I. (coord.), 2002, Moldova. Populaţia, forţa de muncă şi aşezările umane în tranziţie, Edit. Corson, Iaşi.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

93

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

Unitatea de învăţare Nr.5
SPAŢIUL RURAL. DEFINIŢIA GEOGRAFIEI RURALE.

Cuprins 5.1. 5.2. 5.3. 5.4. 5.5. 5.6. Obiectivele unităţii de învăţare nr.5 Spaţiul rural Geografia rurală, concepte, noţiuni şi principii Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrarea de verificare nr.5 Bibliografie minimală

pag. 94 95 98 106 107 108

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare Nr. 5

Prin studierea acestei unităţi de învăţare vei fi capabil să: • • • • • • • • • • identifici caracteristicile spaţiului rural; individualizezi particularităţile spaţiului rural în opoziţie cu cel urban; evidenţiezi rolul factorilor naturali în fizionomia şi funcţionalitatea spaţiului rural; constaţi deosebirile dintre geografia agrară, agricolă şi rurală; însuşeşti principalele noţiuni utilizate în geografia rurală şi să remarci ambiguitatea unora; remarci obiectivele care trebuie urmărite într-un studiu de geografie rurală; apreciezi principiile de bază ale geografiei rurale; înţelegi de ce terenul este esenţial în orice studiu de geografie rurală; utilizezi harta în toate analizele de geografie rurală; practici în studiile de geografie rurală observaţia concomitentă a fenomenelor la diferite scări.

94

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

5.2. Spaţiul rural
Spaţiul rural – definiţie. Aşa cum remarca la începutul anilor ’70 Henri Mendras (La fin des paysans, Armand Colin, Paris, 1970), epoca actuală, cel puţin pentru ţările dezvoltate din punct de vedere economic, reprezintă “sfârşitul ţăranilor”. Dacă din punct de vedere al profesiunii acestora problema pare a fi reală, din punct de vedere al caracteristicilor şi dinamicii lumii rurale concluzia trebuie amendată ca atare. În ciuda unei urbanizări galopante, în ciuda modernizării vieţii rurale, aceasta îşi conservă specificul, iar printr-o apropiere de viaţa urbană, pare a fi o alternativă viabilă de existenţă a omenirii. Viaţa rurală este puternic influenţată de tipul raporturilor dintre oameni şi mediu, ceea ce relevă diverse aspecte ale activităţilor umane, justificând o abordare cu preponderenţă geografică. Această abordare trebuie să ţină cont de o multitudine de factori printre care se detaşează agenţii atmosferici, cei hidrologici, solul, paraziţii, activităţile antropice cu efect cumulativ. În cadrul luptei pentru existenţă, omul îşi perfecţionează sistemul de organizare economică şi socială pentru a introduce tehnici tot mai eficiente în creşterea producţiei agricole, forestiere, de pescuit etc., dar şi pentru a limita la maximum efectele dezastruoase ale unor factori naturali sau antropici. Spaţiul rural nu este atât de simplu, pe cât pare şi în acelaşi timp nu trebuie tratat simplist. Complexitatea sa rezidă din continuitatea şi discontinuitatea factorilor naturali, din dinamica a numeroase contradicţii care apar între existenţa individuală şi interesul public, între necesitatea creşterii producţiei şi caracterul ecologic al acesteia, între expansiunea urbanului şi diminuarea calităţii mediului rural. Spaţiul rural este un concept integrator, care nu se confundă cu teritoriul rural, fiind mult mai complex prin laturile sale economice, sociale, culturale şi de comportament ale comunităţilor ce îl locuiesc. Reducerea sa numai la spaţiul agricol îl goleşte de conţinut, acesta din urmă reprezentând în fond acea parte din spaţiul rural destinat în exclusivitate producţiei agricole, fie că aceasta este de tip extensiv, itinerant sau foarte intensivă şi specializată pentru piaţă. Spaţiul rural cuprinde şi alte spaţii specifice, precum cel forestier, cel al producţiei piscicole sau pescuitului strâns legat de existenţa unor comunităţi locale, cel al industriei extractive, cu toate amenajările sale specifice. La aceste tipuri de spaţii trebuie adăugate cele reprezentate de intravilanul aşezărilor umane de tip rural, aşezări cu caracteristici proprii ce le diferenţiază de oraşele propriu-zise sau alte forme de locuire urbană (J. Bonnamour, Geographie rurale, Masson, 1993).
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Viaţa rurală, alternativă la cea urbană

Raportul ommediu, esenţial pentru viaţa rurală

Spaţiul rural, o noţiune complexă

Spaţiul rural, diferit de spaţiul agricol

95

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

Studiile tradiţionale au acordat un loc special descrierii spaţiului rural, pornind de la ideea că examinarea atentă, cu proprii ochi, a acestuia este esenţială în orice cercetare. În astfel de studii trebuie urmărite trei obiective principale: a) unul axat pe sistemele de exploatare, ceea ce implică întoarcerea la cea mai mică celulă de producţie. Aici trebuie urmărite echilibrele şi dezechilibrele interne, care îşi pun amprenta asupra producţiilor. Spre exemplu, un asolament se poate explica prin necesităţile fizice, dar şi printr-o ambiţie de creştere a producţiei, mai ales când se realizează o legătură cu creşterea animalelor. Pentru relevarea caracteristicilor sistemelor de exploatare se consideră că tipogramele sunt cele mai edificatoare;

Asolamentul, exemplu de sistem de exploatare

b) al doilea este reprezentat de grupurile familiale şi sociale, ajutând la înţelegerea ritmului actual al vieţii şi evoluţia acesteia. În timp ce coerenţa internă a sistemelor de exploatare garantează o anumită eficienţă a cercetării în Atenţia focalizată domeniul agricol, mobilitatea socială şi spaţială a oamenilor pe mobilitatea şi comunităţilor rurale devin elemente care sparg această socială şi coerenţă. De aceea, este foarte important de a înţelege spaţială a forţele care, la nivelul familiilor, al categoriei sociale, al populaţiei satului sau al unui spaţiu oarecare, deţin puterea reală de decizie, care orientează comunitatea spre opţiuni noi. De regulă, sociologii încearcă să răspundă la această întrebare, dar se simt mai puţin înarmaţi când este vorba de localizarea geografică a faptelor. Dacă se ia în analiză echilibrul grupurilor sociale, problema cea mai importantă este de a releva pragul de evoluţie, de la care dispare celula reprezentată de familie. Este suficient să cunoaştem numărul de generaţii care trăiesc sub acelaşi acoperiş, împărţirea sarcinilor privind exploatarea şi munca la câmp pentru a identifica o structură familială. Una din problemele de fond este depistarea tensiunii interne generate de constrângerile comunitare ale grupului. În acest context este posibilă întrebarea legată de semnificaţia structurii socio-profesionale şi a atitudinilor grupului în stabilirea unor tipologii ale comunităţilor rurale. Pentru a întreprinde analize corecte asupra elementelor subliniate mai sus este necesară observaţia directă şi obţinerea de date statistice, care să reflecte realitatea; c) organizarea spaţiului rural. Acesta este considerat cel deal treilea obiectiv la nivelul spaţiului rural. Studiile asupra spaţiului rural se referă doar la ceea ce este considerat rural într-un stat, la care în unele situaţii se adaugă şi oraşele mici.

Depistarea constrângerilor comunitare ale grupului

96

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

Unele ţări consideră oraşele mici ca făcând parte din spaţiul rural

Philippe Pinchemel considera că, în Franţa, se poate accepta ca prag cifra de 20.000 locuitori, prag ce nu trebuie privit în mod absolut, ci doar orientativ. Oraşul mic nu are acelaşi rol ca un oraş mare, chiar dacă determină convergenţa fluxurilor de populaţie şi de produse şi asigură un anumit număr de servicii. Acesta nu răspunde la totalitatea nevoilor populaţiei, iar uneori nici la cele banale. Prin studii sistematice asupra oraşelor mici, inclusiv prin folosirea unor metode cantitative se poate preciza rolul lor în dinamica spaţiului rural. Câteodată se exagerează foarte mult, încât organizarea spaţială a ruralului este aplicată unui oraş mic fără a se face distincţia clară cu ce se petrece într-un sat sau un cătun. Chiar dacă discutăm de un astfel de oraş, totuşi acesta se detaşează prin calitatea serviciilor, diversitatea acestora faţă de un sat sau un cătun, calitatea vieţii în general. În esenţă organizarea spaţiului în acest caz reprezintă o variantă intermediară. Test de autoevaluare 1. În limita spaţiului avut la dispoziţie vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Cum se manifestă spiritul de conservare a lumii rurale?

Calitatea şi diversitatea serviciilor detaşează un oraş mic de un sat

b) Care este deosebirea dintre spaţiul rural şi teritoriul rural?

c) Enumeraţi cele trei obiective ale unui studiu de geografie rurală.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Reţine !

Din parcurgerea acestui subcapitol trebuie să reţineţi că: - spaţiul rural este un concept integrând laturi economice, sociale, culturale şi de comportament; - structura spaţiului rural se referă la subspaţiile agricol, forestier, piscicol, al industriei extractive, la care se adaugă intravilanul; - după unii autori spaţiul rural ar include şi oraşele mici, care sunt strâns legate de activităţi cu caracter rural. 97

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

5.3. Geografia rurală, concepte, noţiuni şi principii
Raporturile geografie agrară, geografie agricolă şi geografie rurală. Interesul geografilor pentru analiza spaţiului rural şi în special pentru agricultură a fost manifestat chiar de la conturarea acesteia ca ştiinţă. Explicaţia acestor vechi preocupări se găseşte în faptul ca atunci când a apărut geografia umană modernă, la sfârşitul sec.XIX, Europa Occidentală era preponderent rurală, cu vaste spaţii în care activităţile agricole erau încă dominante. În genere, geografii se opresc asupra analizei relaţiilor dintre societate şi mediul natural, biofizic, în care aceasta există şi se dezvoltă. Frecvent activităţile agricole nu sunt analizate doar ca activităţi economice, cât mai ales ca şi componente majore ale Morfologia peisajelor rurale. Aşa a apărut geografia agrară, focalizată pe spaţiului două aspecte importante: morfologia spaţiului cultivat şi cultivat şi a habitatului rural habitatul rural. În primul caz se urmărea forma şi modul de organizare şi cultivare a parcelelor, iar în cel de-al doilea esenţa geografiei agrare spaţiile locuite erau privite din punct de vedere al distribuţiei lor teritoriale şi al structurii morfologice interne (forma satelor, a spaţiilor locuite, tipurile de clădiri, modul de locuire etc.). Organizarea peisajelor agrare era analizată prin prisma mediului biofizic (relief, climă, sol, vegetaţie), a structurilor agrare (ansamblul condiţiilor juridice, funciare şi agricole, îndeosebi modul de proprietate), a organizării sociale, a distribuţiei bogăţiei, precum şi a asocierii diferitelor culturi sau a tehnicilor de producţie utilizate. Într-o primă etapă, caracteristicile naturale sunt considerate ca determinante asupra structurii şi dinamicii sistemelor agrare, pentru ca în cea de-a doua factorul uman să fie reconsiderat şi apreciat prin practicile sale sociale. Se trece astfel de la determinism la posibilism, pentru ca în ultimii ani să fie evidentă atitudinea environmentalistă. Geografia agricolă se ocupă cu elementele economice ale producţiei Paralel cu geografia agrară se dezvoltă geografia agricolă, cu primele începuturi, în acelaşi sfârşit de secol XIX. Aceasta se interesează mai mult de aspectele economice ale producţiei. Pentru mult timp această geografie va rămâne descriptivă şi enumerativă, fiind inclusă în manualele destinate în principal celor care se pregătesc în domeniul ştiinţelor comerciale şi economice. Acest concept a fost promovat mai ales de economişti, care utilizau termenul de geografie agricolă pentru studiile specializate asupra producţiilor. În diverse lucrări acestea erau studiate de o manieră precisă, dar foarte puţin se punea problema impactului lor asupra teritoriilor şi a rolului jucat de diferiţi actori, precum producători, consumatori, comercianţi etc. în diferenţierea producţiilor.

98

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

Economia spaţială şi geografia agricolă

În anii’50 apare o nouă geografie agricolă, foarte strâns legată de economia spaţială, interesându-se mai ales de modelarea repartiţiei activităţilor agricole în teritoriu. Din păcate această nouă orientare o regăsim doar în şcoala anglosaxonă, cu excepţia cercetărilor legate de tipologiile agricole, care se dezvoltă aproape pretutindeni. De asemenea, unele cercetări sunt integrate, îndeosebi în Franţa şi Belgia în cele de geografie aplicată, trecându-se la relevarea legăturilor strânse dintre producţie, piaţă şi consum (Bernadette Merenne-Schoumaker, 1997). Din anii `70 începe perioada geografiei rurale, care se vrea o geografie totală a spaţiului rural, cum o denumeşte J. Bonnamour (1993). În interiorul acestei discipline, activităţile agricole devin un sector ca şi alte activităţi economice, sector în care se studiază în principal mutaţiile legate de bulversarea economiei agricole mondiale şi a teritoriilor de producţie. S-a constatat că autorii sunt foarte sensibili la provocările şi conflictele în dinamica teritorială globală, îndeosebi a raporturilor oraş-sat. Punctul de vedere al acestor ruralişti pe care par a se apropia de partea socială nu diferă cu nimic de alţi ruralişti, consideraţi ca environmentalişti. În ambele situaţii se analizează schimbările şi se studiază consecinţele, fără ca activitatea să fie centrată pe peisaje. Locul acordat de geografi producţiilor agricole a fost divizat în timp cu cel ocupat de geografia teritoriilor. Aceasta înseamnă orientarea spre toate laturile economice, sociale, culturale, spaţiale şi environmentaliste pe care orice cercetător nu le poate ocoli. Ambiguitatea conceptelor şi a termenilor. Geografia rurală, aşa cum s-a văzut, chiar din cele prezentate anterior, a moştenit, de-a lungul timpului, un arsenal epistemologic foarte contradictoriu şi imprecis. Numeroşi geografi au încercat să sistematizeze termenii din geografie în general, referindu-se implicit şi la cei din geografia rurală. Mai mult sau mai puţin sistematice toate aceste încercări scoteau în evidenţă modul în care fiecare cercetător credea că ar corespunde mai bine conceptul respectiv, propunând noi definiţii. Această ambiguitate a termenilor are foarte multe cauze, pe care le-am putea sistematiza astfel: - adoptarea de expresii regionale şi includerea lor în circuitul de idei; - puterea magică a unor termeni, care se consideră a exprima cel mai bine o atitudine intelectuală; - îîmprumuturile provenind din alte discipline situate la interferenţa acestui concept de geografie rurală.

Geografia rurală = geografie totală a spaţiului rural

Necesitatea sistematizării conceptelor de geografie rurală

Trei cauze care dau nota ambiguă studiilor de geografie rurală

Proiectul pentru Învăţământul Rural

99

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

Regiunile, sursă de termeni mai puţin comparabili

Geograful împrumută, adesea, termeni regionali pentru a respecta cât mai bine sensul faptelor descrise. Este foarte adevărat că termenii locali sunt greu de tradus, întrucât îşi pierd o parte din conţinut. Aceşti termeni evocă detalii foarte concrete, o întreagă atmosferă locală sau regională care a fost creată în anumite condiţii climatice, istorice, sociale etc. Anumite împrumuturi sunt indispensabile unei descrieri corecte. Această descriere trebuie să fie precisă, să definească printr-un termen special o anumită problematica ce ajută la înţelegerea unor raporturi speciale între om şi mediu. Dacă analiza nu este însoţită de o abordare precisă a problemei, atunci este foarte dificil în a realiza un studiu concret de geografie comparativă. Din păcate, geografii sensibili la expresivitatea unor termeni nu au puterea şi nu simt nevoia de conceptualizare a lor, de a pune în discuţie conţinutul dat iniţial şi de a-l adapta exigenţelor actuale.

Un exemplu de termen ambiguu: structura agrară

Termenul de structuri agrare constituie un adevărat mit; după unii autori acest termen înseamnă ansamblul condiţiilor funciare şi sociale ale regiunilor rurale, după alţii organizarea parcelară a exploatărilor funciare, după o altă categorie, un peisaj rural în ansamblul său care ţine cont de formele de cultură, de reţelele de drumuri şi căi ferate, de flora regiunii şi de habitat. O a patra grupă este definit ca un ansamblu de date cu privire la aspectul morfologic al terenurilor şi la sistemele de exploatare a acestora. Termenul de structură înseamnă folosiri neclare, mai ales atunci când accentul se pune pe globalitatea fenomenelor. Este normal ca autorii, în funcţie de percepţia lor, să dea o interpretare proprie acestui termen, dar nu este normală prelungirea stării de confuzie generală prin astfel de abordări neselective. De aici, paradoxul: toţi acceptă termenul, dar îi dau interpretări foarte diferite. Lumea pe care o studiază geografii aparţine în mod egal agronomilor, botaniştilor, climatologilor, sociologilor, inginerilor amenajatori. În mod normal geograful ruralist trebuie să utilizeze cuvinte folosite în alte discipline, dar trebuie ca sensul pe care îl dă conceptului să fie aproximativ acelaşi dacă nu identic. Din păcate unele sensuri sunt lărgite sau restrânse, încât acestea diferă total de cele date de disciplina iniţială.

Alt exemplu de termen ambiguu: sistem de cultură

Astfel, unii agronomii numesc sisteme de cultură ansamblurile caracterizate de modul de ocupare a solului şi tehnicile respective. O altă parte a agronomilor, prin acelaşi termen, înţeleg ansamblul operaţiunilor agricole care include pe lângă exploatarea agricolă şi natura mijloacelor fizice şi mecanice folosite pentru a cultiva, recolta şi utiliza vegetalele respective.
Proiectul pentru Învăţământul Rural

100

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

Pentru geografi acest termen este foarte diferit. Max Sorre considera că aceste combinări de tehnici şi suporturi ale modului de viaţă agricol şi pastoral poartă numele de sisteme de cultură şi de creştere a animalelor. E. Juillard arăta că diversele tehnici de transformare a naturii în vederea producţiei agricole şi regrupării lor în sisteme sunt dependente de condiţiile sociale şi economice. Pentru P.George sistemul de cultură desemnat de sistemul agricol este bilanţul culturilor şi creşterii animalelor, la care ia în calcul şi mijloacele de punere în valoare. Agricultură intensivă şi agricultură extensivă - doi termeni neclari Spre deosebire de economişti care desemnează prin termenul de agricultură intensivă doar volumul de mijloace utilizate volum de muncă, volum de investiţii, geografii numesc astfel acel tip de agricultură care obţine randamente foarte ridicate la hectar. Primul sens este mai larg răspândit decât al doilea, ceea ce a făcut ca UGI să adopte în 1964 următoarea definiţie a agriculturii intensive: “cantitatea de forţă de muncă şi mijloacele de producţie folosite pe unitatea de suprafaţă”. Cercetarea sistematică în geografia rurală. Geograful se remarcă în raport cu alţi specialişti prin faptul că este format pe teren, este antrenat în a asculta interlocutorul şi obişnuit în a observa ceea ce se derulează în timp şi spaţiu,. Experienţa sa i-a dovedit că există mecanisme fundamentale, noţiuni globale, sisteme complexe care comandă la diferite scări organizarea spaţiului, comportarea grupurilor umane şi a indivizilor, a producţiei. Deşi există studii exhaustive ale sistemelor de cultură, cercetările tematice sunt destul de reduse, remarcându-se cu deosebire studiile enciclopedice, ale căror prezentări nu reuşesc să explice fenomenele.

Studii ştiinţifice şi abordări enciclopediste

Astăzi, în numeroase studii planul de abordare prezintă succesiv geologia, relieful, climatul, hidrologia, vegetaţia, fauna, populaţia, agricultura, prelucrarea produselor agricole etc. O astfel de ordine regăsim în abordările de tip Succesiunea enciclopedist asupra spaţiului rural. Aceasta este o capitolelor structură tipică lucrărilor de licenţă şi chiar de doctorat sau a în abordări de tip enciclopedist unor rapoarte de cercetare. Evident că un asemenea studiu nu face altceva decât un inventar, lipsit de interes, şi că nu oferă o bază pentru corelaţii între componentele spaţiului rural. În plus orice alt specialist implicat în organizarea spaţiului rural va trebui să analizeze textul, să se transforme într-un geograf şi să încerce să descopere logica ordonării structurilor teritoriale. Pentru aceasta are nevoie de timp şi sunt puţine şanse de reuşită, întrucât nu posedă decât o prezentare lineară a componentelor unui spaţiu. Acestei analize aproape totdeauna îi vor scăpa elementele esenţiale în descifrarea mecanismelor, care stau în spatele “peisajului”. Abandonarea acestei piste se face treptat, cu unele reveniri, şi cel mai frecvent cu ritmuri extrem de reduse.
Proiectul pentru Învăţământul Rural

101

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

Trei principii de bază

Principii în geografia rurală. Analiza şi prognoza dinamicii spaţiului rural trebuie să se bazeze pe trei principii fundamentale pentru a fi demne de integrat în proiecte de dezvoltare: un studiu de geografie rurală nu se concepe fără cunoaşterea terenului, fără o utilizare corespunzătoare a cartografiei, fără a conştientiza necesitatea abordării comparative a studiului la mai multe scări. Terenul este o tradiţie în geografie. Ceea ce a făcut forţa geografilor de-a lungul timpului a fost cunoaşterea terenului (J. Bonnamour, 1993). Laboratorul geografului aproape totdeauna este terenul, la care cuplează o gândire izvorâtă din experienţă. A construi astăzi o hartă nu este o dificultate, problema este dacă această hartă, elaborată fără o cunoaştere concretă a terenului, poate fi şi corectă. Există un mare risc pentru geograful ruralist, respectiv acela de a elabora studii folosind numai informaţii statistice, macro-economice sau cele date de fotografiile satelitare. Acestea nu suplinesc în totalitate terenul, discuţiile cu grupurile sociale, care dau o altă dimensiune acţiunii locale şi devin hotărâtoare în înţelegerea mecanismelor de bază ale fenomenelor din spaţiul rural. După unii analişti, geograful ruralist ar trebui să facă stagii în aşezările rurale, stagii similare cu cele ale inginerilor agronomi şi care să cuprindă: locuirea în sat, vizite la ferme, observaţii asupra tehnicii sau evaluărilor economice, asupra orientării producţiei, organizării muncii ş.a.m.d. Mai mult, pentru înţelegerea vieţii rurale trebuie frecventate barurile, cofetăriile, balurile de duminică, pieţele, sărbătorile, căsătoriile şi multe altele, pentru a putea explica transformările actuale, atitudinile contradictorii ale unor comunităţi locale etc. Pentru a înţelege organizarea spaţiului rural, trebuie cunoscut şi modul în care diferitele categorii de localnici văd oraşul. Astfel pentru un ţăran din apropierea unui orăşel, acesta îi apare doar ca un loc de piaţă şi de educare a copiilor, iar pentru un ţăran dintr-o zonă profund rurală, oraşul apare tot mai frecvent ceva de neatins, spre care nu se poate tinde. În opoziţie cu această logică, pentru un mare fermier din apropierea unui centru urban, oraşul înseamnă deplasarea frecventă a copiilor la oraş unde pot participa la diferite petreceri, plecarea la munte sau la mare pentru petrecerea concediului sau a timpului liber. Extrapolarea acestui raţionament la nivelul unor ţări dezvoltate sau a unora din Africa tropicală ne va conduce la alte concluzii. Peisajul rural a fost analizat mai mult sau mai puţin riguros, dar pentru a avea rezultate deosebite este necesară nu numai cunoaşterea componentelor acestuia, dar mai ales surprinderea unor elemente care ţin de modul de viaţă la ţară, de modul în care ţăranul simte raportul cu oraşul din apropiere.
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Terenul este fundamentul geografiei rurale

Geograful ruralist necesită stagiu în exploatările agricole?

Oraşul în viziunea fermierilor

Ancheta sistematică

102

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

Peisajul rural un ansamblu unic în perpetuă evoluţie

Peisajul a fost adesea descris de o manieră globală şi puţin precisă, doar aspectele particulare fiind analizate sistematic (geomorfologice, aşezări rurale, elemente climatice etc.). G. Bertrand spunea că “peisajul nu este o simplă adiţie a elementelor geografice disparate. Acesta este o porţiune dintrun spaţiu, rezultatul unei combinări dinamice, deci instabile a elementelor fizice, biologice şi antropice care reacţionând dialectic unele cu altele fac peisajul un ansamblu unic şi social în perpetuă evoluţie. Geograful ruralist ar trebui să facă analizele la nivelul geosistemelor definite de G.Bertrand. Desigur, terenul nu înseamnă numai descifrarea peisajelor, conversaţia conştientă şi spontană cu ţăranul, ancheta directă, impregnarea lentă în mediul de viaţă, descoperirea ritmului şi duratei lucrărilor la ţară. În această etapă, în care urbanizarea bulversează mediul rural; este necesar să fie luat în considerare şi nivelul regional unde comunităţile au un alt comportament, unde interesele şi aşteptările pot fi altele. Nivelul regional nu exclude nivelul naţional, unde problemele se văd cu alţi ochi, unde soluţiile au alte logici şi unde opţiunile politice generale sunt foarte importante. Nivelul internaţional ia în consideraţie schimburile intercontinentale, contribuţia comunităţilor rurale la structurarea acestora, precum şi impactul globalizării asupra fizionomiei satelor moderne. Harta, instrument de bază în studiile de geografie rurală. Necesitatea de a localiza entităţile studiate i-a determinat pe geografi să elaboreze, să utilizeze şi să actualizeze hărţile. Geografia rurală nu poate fi concepută fără cartografie, pentru că spaţiul rural acoperă cea mai mare parte a uscatului. Necesitatea de a avea o imagine sintetică a unui obiect studiat foarte întins explică succesul în geografia rurală a tuturor hărţilor de utilizare a terenurilor şi de repartiţie a aşezărilor. Hărţile la scări mici oferă o imagine analitică şi calitativă a unor mari categorii de terenuri care au fost relevate prin fotografii aeriene sau satelitare. Harta totdeauna furnizează o imagine simplificată a realităţii. Cercetarea rurală pleacă însă de la hărţi la scări mari. Aceste hărţi de detaliu oferă posibilitatea unor analize pe parcele a schimbărilor care intervin. Dar obiectul geografiei rurale nu este numai cel al fenomenului rural propriu-zis, ci şi al curenţilor comerciali generaţi la scară planetară sau continentală, ceea ce presupune utilizarea de hărţi la scări mult mai mici. Funcţia principală a hărţii este reprezentată de capacitatea acesteia de a stoca informaţie, de a o localiza şi de a o verifica permanent. Astfel, harta devine principalul instrument în procesul de cercetare, oferind un cadru propice de analiză şi comparaţie.

Ancheta directă indispensabilă înţelegerii realităţii

Cu harta se începe orice studiu

Harta, un instrument de descoperire şi comparaţie

Proiectul pentru Învăţământul Rural

103

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

Pe hărţi există totdeauna o informaţie bine localizată pe care geograful o poate interpreta. Spre deosebire de alţi specialişti care consultă harta pe parcurs, geograful începe orice analiză cu observarea atentă a hărţii, cu interpretarea elementelor pe care le conţine orice document cartografic disponibil. Hărţile la scări medii sunt cele mai utile pentru a introduce analistul într-o realitate pe care urmează să o cunoască. Dacă harta nu este satisfăcătoare pentru obiectivul analizat, atunci geograful încearcă să-şi construiască propriile documente cartografice. Geograful nu poate exista fără spaţializarea corectă a elementelor geografice, inclusiv a acelora care par a fi dificil de reprezentat pe hărţi. Prima abstracţie între realitate şi noi înşine, harta nu cuprinde toate detaliile care să definească un fapt concret. Din această cauza harta este mereu îmbogăţită cu elemente sau fenomene nereprezentate sau confuz prezentate pe hartă. Astfel reconstruită, harta poate fi un excelent mijloc de monitorizare a dinamicii teritoriale, a schimbărilor care au loc. Mai mult, hărţile precise, elaborate pe exploataţii pot fi utile în a verifica exactitatea declaraţiilor vis-a-vis de realitate. Este foarte clar că documentul cartografic relevă fapte ce nu le putem observa utilizând alte instrumente sau metode. Uneori experienţa poate suplini sărăcia în informaţia a unei hărţi, dar frecvent intuiţia profesională poate juca feste şi celui mai experimentat cercetător. Totuşi, concluzia care se desprinde este aceea că harta rămâne unul dintre cele mai bune instrumente de analiză teritorială şi temporală a unui spaţiu rural. Harta este, totodată, extrem de utilă în studiul corelaţiilor dintre diferitele fenomene spaţializate. Spre exemplu, harta peisajelor agrare poate fi comparată cu alte hărţi tematice (geomorfologice, topoclimatice etc) atrăgând atenţia asupra unor posibile distorsiuni. Asociată diferitelor etape ale cercetării, începând de la partea teoretică şi până la descrierea propriu-zisă, harta rămâne instrumentul indispensabil activităţii de cercetare. Pe de o parte este primul element de contact cu terenul, iar pe de altă parte, harta reprezintă şi rezultatul unei cercetări. Analiza hărţii este o sursă de idei care pot să genereze noi ipoteze pentru intervenţia în organizarea spaţiului rural, dar şi pentru îmbunătăţirea modului de cartografiere. Toate cercetările de geografie rurală trebuie să utilizeze concomitent hărţi la diferite tipuri de scări. Utilizarea hărţii a familiarizat geografii de multă vreme cu noţiunea de scară, de aceea aceştia încep studiul unui teren cu a privi scara hărţii. Toate scările sunt necesare geografilor ruralişti pentru a descifra multiplele interacţiuni care se ţes de la nivelul unei plante, a unei celule de exploatare agricolă şi până la nivelul unei regiuni rurale.
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Când harta este insuficientă se construieşte alta.

Harta, prima abstracţie între cercetător şi realitate

Harta, un mijloc de a cerceta corelaţiile dintre fenomene

Geografii utilizează hărţi la diferite scări

104

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

Studiile geografilor se derulează trecând de la o scară la alta, pentru a surprinde dinamica şi extensiunea unui fenomen. Aceasta înseamnă o trecere permanentă, în analizele intreprinse, de la un nivel de organizare la micro-scară, la altul la macro-scară şi de a corela informaţiile obţinute pentru o raţională utilizare a spaţiului rural. Abordările la diferite scări sunt practici curente pentru geografi, care au capacitatea de a construi alte hărţi mai complexe sau esenţializate, în raport cu rolul lor în echipele interdisciplinare de cercetare. Test de autoevaluare 2. Având în vedere conţinutul subcapitolului parcurs, vă rog, în limita spaţiului alocat, să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Delimitaţi conţinutul specific al geografiei rurale, agrare şi agricole.

b) Menţionaţi principalele cauze care determină sensul diferit al unor noţiuni de bază în geografia rurală.

c) Ce înseamnă un plan clasic de abordare într-un studiu de geografie rurală şi care sunt limitele acestuia.

d) Enumeraţi cele trei principii de bază ale geografiei rurale. Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol La sfârşitul acestui capitol trebuie să reţineţi: - geografia rurală este diferită de geografia agrară sau de geografia agricolă; - cel puţin două concepte de bază sunt ambigui: structura agrară şi sistemul de cultură; - terenul şi harta sunt instrumentele de bază ale unui geograf ruralist; - în elaborarea unui studiu, geograful ruralist începe cu harta şi termină cu harta.

Reţine !

Proiectul pentru Învăţământul Rural

105

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

5.4. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

Întrebarea 1 a) Spiritul de conservare a lumii rurale se manifestă prin adaptarea la noile condiţii de dezvoltare a societăţii impuse de progresul tehnico-economic şi nu prin preluarea neselectivă a schimbării; b) Spaţiul rural este o noţiune integratoare care cuprinde teritoriul rural şi se referă la componentele fizice, economice, sociale, culturale, inclusiv la comportamentul comunităţilor rurale; c) Cele trei obiective vizează: sistemele de exploatare, grupurile familiale şi sociale, organizarea spaţiului rural. Întrebarea 2 a) Geografia rurală se axează pe studiul morfologiei spaţiului cultivat şi a habitatului rural, geografia agricolă pe studiul spaţiului agricol, iar geografia rurală este o geografie totală a spaţiului rural; b) Ambiguitatea se datorează: adoptării de expresii regionale şi introducerii lor în circuitul de idei internaţionale, imuabilităţii unor termeni, care se dovedesc neacoperitori şi împrumuturilor din alte ştiinţe; c) Un plan clasic presupune o succesiune de capitole: geologie, relief, climă, vegetaţie, populaţie, agricultură şi comercializare. Un astfel de studiu este un inventar şi nu o analiză corelativă; d) Cele trei principii sunt: terenul ca bază a geografiei rurale, harta ca instrument indispensabil de lucru şi analiza concomitentă a hărţilor la scări diferite.

106

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

5.5. Lucrare de verificare Nr. 5
INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.5, privind “Spaţiul rural. Definiţia geografiei rurale”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie urbană şi rurală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1) Descrieţi principalele componente ale spaţiului rural din comuna în care lucraţi. 2) Detaliaţi cele trei obiective vizate de un studiu de geografie rurală în perimetrul comunei în care lucraţi, folosind exemple din contextual local. 3) Caracterizaţi evoluţia geografiei agricole în secolul XX. 4) Demonstraţi, că noţiunile de structuri agrare şi sisteme de cultură sunt două exemple de termeni ambigui. 5) Rezumaţi importanţa terenului în analizele de geografie urbană. 6) La finalul lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă pentru a creşte eficienţa şi fixarea cunoştinţelor acumulate.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

107

Definiţia geografiei rurale. Spaţiul rural

Bibliografie minimală
Bonnamour, J. (1993), Geographie rurale, Masson, Paris. Cucu, V. (2000), Geografia aşezărilor rurale, Edit. Domino, Târgovişte. Diry, J.P. (1999), Les espaces ruraux, SEDES, Paris. Meynier, A. (1959), Les peisages agraires, Armand Colin, Paris Surd, V. (1994), Curs de geografie rurală, Edit. Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Velcea, I. (1996), Geografie rurală, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Sibiu

108

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Unitatea de învăţare Nr.6
HABITATUL RURAL

Cuprins 6.1. 6.2. 6.3. 6.4. 6.5. 6.6. 6.7. 6.8. 6.9. Obiectivele unităţii de învăţare nr.6 Caracteristici de bază ale habitatului rural Clădirile, componente de bază ale satului Diversitatea tipurilor de sate Tipuri funcţionale de sate Elemente de geografia satului românesc Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrarea de verificare nr.6 Bibliografie minimală

pag. 109 110 117 120 125 130 134 136 137

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare Nr. 6

Urmare a studierii acestei unităţi de învăţare vei avea posibilitatea să: • • • • • • • • • • • • defineşti habitatul rural şi să explici geneza acestuia; reţii rolul factorilor naturali în apariţia şi dezvoltarea satelor; remarci importanţa organizării sociale în apariţia satelor; descrii influenţa condiţiilor economice în repartiţia satelor şi formei acestora; explici varietatea tipurilor de construcţii ce definesc satele; realizezi legătura dintre satul dispersat şi activităţile agricole; explici rolul poziţiei geografice în localizarea satului, structura reţelei de aşezări rurale şi morfologia satelor; poţi individualiza funcţiile aşezărilor rurale; constaţi varietatea tipurilor funcţionale de sate; înţelegi structura majoră a satului românesc; poţi caracteriza satele româneşti după caracterul şi morfologia lor; cunoşti tipologia funcţională a satelor româneşti şi relaţia dintre aceasta şi condiţiile geografice.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

109

Habitatul rural

6.2. Caracteristicile de bază ale habitatului rural
Prin habitat se înţelege modul de repartiţie a “locurilor locuite” în interiorul unui teritoriu dat. Noţiunea de loc fiind inseparabilă de conţinutul său uman se poate scrie că habitatul este modul de repartiţie a populaţiei în interiorul unui spaţiu analizat. Definiţia de habitat rural a fost concepută iniţial în opoziţie cu habitatul urban, fiind dată de elemente cantitative. Aceasta nu are alt sens, pentru majoritatea statisticienilor, decât acela al unui criteriu numeric, în baza căruia se separă satul de oraş. Habitatul rural nu este identic cu satul, aşa cum îl confundă deseori unii geografi, ci este ceva mai mult, însemnând şi condiţiile de viaţă, de locuit în care trăieşte comunitatea rurală respectivă. În acelaşi timp, pentru geografi adjectivul rural are un sens mult mai profund desemnând un ansamblu de forme şi de acţiuni legate de viaţa la ţară. Habitatul rural apare, astfel, ca un mod de repartiţie şi de rezidenţă a populaţiilor trăind la ţară. Se poate remarca foarte bine că aplicarea termenilor de habitat rural asigură interpretarea satului ca un sistem de implantare a populaţiei, care trăieşte din munca pământului, şi care cuprinde comunităţi de mai multe mii sau zeci de mii de locuitori, cum este cazul unora din Câmpia Dunării sau din Italia meridională. Dinamica recentă a centrelor de populare care fuseseră până nu demult centre ale comerţului de produse regionale, locuri de depozitare şi de redistribuţie a produselor spre exterior, aşezări specializate în artizanat, transformate în oraşe de către revoluţia industrială, au devenit astăzi mari rezervoare de mână de lucru rurală. Totodată, anumite aglomeraţii cu o populaţie relativ redusă au căpătat, prin formele de activitate a populaţiilor, statutul de centre urbane. Din această cauză, mulţi autori ezită în faţa contradicţiei dintre funcţia şi numărul şi vorbesc de oraşe rurale şi de habitat rural neagricol. În ţările cu o dominanţă a economiei agricole, populaţia rurală în întregime trăieşte din agricultură şi este compusă din 8 sau 9 zecimi din populaţia activă care lucrează direct pământul. În acest caz, termenii de habitat rural şi de habitat agricol sunt oarecum echivalenţi. Oraşul se distinge de acest habitat prin gruparea tuturor activităţilor neagricole şi câteodată al marilor proprietari de teren, care nu exercită personal nici-o activitate productivă.

Habitat rural modul de locuire în spaţiul rural

Habitatul rural, noţiune mai bogată decât satul

Comunităţi rurale de câteva zeci de mii de locuitori

Contradicţia Funcţie/număr

Echivalenţa dintre habitat rural şi habitat agricol

110

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Factorii naturali, istorici, sociali şi economici, responsabili de habitatul rural grupat

Factorii de grupare a habitatului rural. Principalii factori care concură la dezvoltarea habitatului rural grupat, în trecut sau astăzi, sunt factori naturali, factori istorici însemnând circumstanţele în care a avut loc sedentarizarea, factori sociali şi economici, decurgând din structura socială şi formele de organizare a exploataţiilor (J. Bonnamour, 1993). Cel mai frecvent, s-a considerat exagerată ideea că în localizarea primelor situri de sat posibilitatea de alimentare cu apă a fost esenţială. Aceasta, cel puţin în ariile aride a fost una din condiţiile de bază. Ghirlandele de sate situate la baza versanţilor, acolo unde la contactul stratelor impermeabile din bază cu cele permeabile s-au format izvoare, se regăsesc în toate ţările. În acelaşi timp, anumite condiţii topografice comportând garanţii de apărare împotriva inundaţiilor sau avalanşelor la munte au o importanţă doar locală. Uneori satele s-au localizat pe terenuri degradate, chiar la marginea terenurilor irigate, tocmai pentru a nu ocupa nici un spaţiu productiv prin construcţia caselor. Un astfel de exemplu se întâlneşte în oazele subsahariene sau în orezăriile in Asia de sud-est. În general, factorii naturali exercită o influenţă indirectă deoarece căutarea anumitor condiţii de instalare a condus la valorificarea unor elemente fizico-geografice, care departe de a favoriza munca pământului îi sunt adesea defavorabile. Opţiunea siturilor de implantare adecvată a unui sat rezultă din multitudinea de relaţii dintre relief şi habitat. Orice izolare implică un maxim de insecuritate. Astfel, împotriva riscului animalelor distrugătoare de recolte sau periculoase pentru om, ca şi împotriva banditismului, pirateriei sau războiului, prevenirea constă în gruparea indivizilor având aceleaşi interese de apărat. Situl grupării este ales în raport cu cele mai bune posibilităţi de apărare. Orice ţinut unde aşezarea de populaţii sedentare este fragilă impune o formă de habitat rural concentrat pe siturile cele mai eficace pentru apărare. Perenitatea instalaţiilor construite din materiale solide, fidelitatea populaţiei faţa de locul de rezidenţă al strămoşilor (de la cimitir, sedii de cult, la orice ansamblu cu semnificaţii concrete ale tradiţiei locale) asigură acestui habitat o longevitate superioară duratei date de circumstanţa în care a fost ales locul respectiv. În Sardinia, terorizată de piraterie în evul mediu timpuriu, satele s-au construit pe promontorii fortificate departe de vederea de pe mare. Marea surpriză a celui care vine de pe mare sau pe calea aerului este de a nu vedea nici un sat în apropierea mării şi de a descoperi cele mai apropiate aşezări ascunse în spatele unor creste. Peisajul similar, existent pe coastele Adriaticii, ale rivierei genoveze şi ale Nisei, este tot o moştenire a trecutului şi a “fricii de mare”. 111

Apa, condiţie de bază în localizarea habitatului grupat

Relaţia relief/ habitat esenţială în opţiunea pentru un sit

Situri eficace pentru apărare

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Siturile eficace de altădată cunosc mari probleme

Astăzi, astfel de situri întâmpină foarte multe inconveniente în viaţa cotidiană: dificultatea alimentării cu apă, accesul dificil cu vehicule moderne, depărtarea terenurilor cultivate, depărtarea locurilor de colectare a produselor etc. Urmând rigoarea tradiţiilor şi a inerţiei, evoluţia habitatului este mai mult sau mai puţin radicală: abandonul total, extinderea unei părţi a satului într-o zonă mai accesibilă, construcţia unui sat nou sau dispersia unei părţi a populaţiei şi conservarea anumitor funcţiuni în cadrul geografic al vechiului sit. Bazinul mediteranean oferă o gamă aproape nelimitată a formelor de degradare ale unui habitat defensiv, dar care se bucură de o mare vitalitate în ciuda inadaptării la condiţiile actuale ale vieţii şi muncii (satele din Rif, din Atlasul telian, sau în aria dintre Balcani şi Asia Mică). Formele de organizare socială în momentul sedentarizării populaţiei sunt fundamentale. Orice structură socială a tipului patriarhal implică aproape automat şi rezidenţa unui grup compact. Legăturile dintre structura socială şi forma rezidenţială sunt mai puternice decât modalităţile de acţiune colectivă care concretizează arhitectura grupului: indiviziunea pământului sau facilităţile colective, munca colectivă pentru întreg sau o parte din modurile culturale. Nu există o coincidenţă între structura socială a grupului şi căutarea unor condiţii de apărare. În acest sens, satul va ocupa o poziţie oarecare, care ar putea fi determinată în particular de condiţiile facile de exploatare a terenurilor (amplasarea în centrul terenurilor cultivate, de exemplu). Influenţa condiţiilor economice şi sociale asupra repartiţiei şi formei de habitat poate să fie extrem de variabilă. Orice regim seniorial însemnând subordonarea ţăranilor stăpânilor de pământ, implică necesitatea controlului autorităţii senioriale, asupra mâinii de lucru. Aceasta se face pe marile latifundii prin echipe de valeţi sau echipe familiale. Acest control se exercită asupra grupului de ţărani şi nu permite izolarea rezidenţială a lor, decât în regimurile foarte degradate. Un astfel de sistem de exploatare se împacă cel mai bine cu o dualitate a habitatului: pe de o parte satul sau satele de ţărani, iar pe de altă parte castelul proprietarului. În unele cazuri acesta din urmă este flancat de construcţii dependente, cazând personalul ataşat familiei proprietarului. Spargerea domeniului sau a marilor proprietăţi prin reforme agrare este însoţită, de regulă de o dispersie a habitatului, ceea ce permite opţiunea ţăranilor de a forma noi aşezări. Trecerea de la exploatarea prin latifundii la exploatarea prin mici proprietăţi conduce la dispersia habitatului anterior grupat. Pentru a nu afecta mâna de lucru, redistribuirile periodice de loturi familiale pot menţine un habitat grupat, ca în sistemul mouchaa din Orientul Apropiat.

Legături între Structura socială şi forma rezidenţială

Dualitatea habitatului pe latifundiile senioriale

Reformele agrare dispersează habitatul

112

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Schimbarea Amplasamentului nu a modificat forma habitatului

Superstructurile au importanţa lor, întrucât satul se identifică adesea cu o unitate cosangvină şi este situat într-un loc consacrat. Acesta devine astfel expresia unei mitologii şi a unui drept moştenit. Fără a supraestima rigoarea unui astfel de cadru, o bună parte din satele africane care formau până de curând un habitat temporar, s-au transformat în sate noi când s-a trecut la exploatarea terenurilor pe mai mulţi ani. Forma habitatului nu s-a schimbat, dar satul era transferat de pe un amplasament pe altul. În economia agricolă individuală, condiţiile de proprietate sau de exploatare pot să genereze tendinţe noi. Dispersia parcelelor muncite de fiecare familie este favorabilă grupării populaţiei în jurul unui loc ce reprezintă un centru de convergenţă a drumurilor şi care permite un acces uşor la fiecare parcelă. Prin divizări succesorale, s-a ajuns ca fiecare generaţie să cultive acelaşi tip de habitat. Orice sistem de exploatare modernă susţine concentrarea diverselor facilităţi (electrificarea, aducţiunile de apă, ateliere, staţiuni de maşini etc), încercând armonizarea populaţiei implicată în activităţile specifice. Forma cea mai sistematică a fost aceea a satului tip colhoz al fostei URSS, care se dezvolta prin procese de concentrare în măsura în care cooperativa de producţie reunea mai multe terenuri ale fostelor sate. Sistemul de cultură înseamnă prin el însuşi gruparea populaţiei rurale. In evoluţia rurală, transformările sistemelor de cultură creează condiţii noi ale raporturilor de muncă între casa ţărănească şi terenurile exploatate, iar aceste condiţii îşi pun amprenta asupra habitatului. Transformările nu implică uneori modificarea cifrei populaţiei agricole, iar alteori determină fie o reducere, fie o creştere a acestei populaţii. In primul caz, modificarea habitatului este numai calitativă şi se exprimă printr-o “deplasare” a gospodăriilor rurale sub forma abandonului de pe un sit vechi, pe altul nou. Dezvoltarea economiei de piaţă în sate impune ţăranului obligaţii specifice, precum conectarea cu centrele de colectare a produselor destinate vânzării. Această legătura este mult mai imperioasă când este vorba de produse perisabile şi ale căror livrări sunt cotidiene. Habitatul este atras mai mult sa mai puţin evident de gări sau de drumuri, altfel cheltuielile de transport sunt peste limitele de suportabilitate ale ţăranilor. Când adaptarea habitatului la condiţiile de piaţă este lentă, se poate înregistra o dedublare a habitatului rural în habitat rural agricol, indiferent de existenţa unui drum sau a unei căi ferate, şi în habitat rural de servicii, când funcţia agricolă este subordonată funcţiei comerciale, administrative sau altor activităţi. Cazul este frecvent în ţinuturile cu agricultură de legume specializată din diferite părţi ale lumii (sudul Franţei, de exemplu). 113

Kolhoz-ul, ca formă de habitat

Sistemul de cultură implică, după caz, modificarea cifrei populaţiei agricole

Habitatul a fost atras de gări sau de drumuri

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Factorii grupării populaţiei agricole pot fi atât vechi, cât şi noi, ambii rezultând din eforturile satului de a supravieţui. Întâlnirea celor două categorii de factori face posibilă stabilizarea formelor de habitat. Habitatul rural dispersat. Se pare că există o contradicţie între specificul activităţilor agricole şi constrângerile habitatului rural grupat. Teoretic vorbind, cel mai bun randament al muncii, atât al energiei şi al materialului, este asigurat prin comasarea pe acelaşi spaţiu a tuturor forţelor de producţie. În aceste condiţii habitatul rural raţional pare a fi cel dispersat. Este cazul habitatului dispersat al agriculturii Preeriilor americane unde unitatea de exploatare are adesea dimensiuni comparabile cu cele ale unui teren din jurul unui sat vechi european, dar unde modul de gestiune înlocuieşte populaţia unui sat. Situaţii de acelaşi tip se înregistrează la o scară mult mai redusă în cazul noilor cuceriri de terenuri agricole ca urmare a polderizării olandeze sau cea de aplicare a reformei funciare italiene în jurul golfului Tarante. Aici nu este pusă în cauză mărimea suprafeţelor cultivate. Este vorba de exploataţii familiale care merg de la 20 la 10-12 ha. Planificatorii acestei reforme agrare au separat un habitat agricol dispersat şi centre de servicii. În Italia de sud crearea unui habitat nou a determinat un veritabil transfer de populaţie prin atribuirea de teren în satele din spatele ariei litorale. Habitatul dispersat este o formă originală de populare rurală într-o parte a Europei de Vest (Franţa vestică, Irlanda, Anglia de vest, în anumite regiuni ale Italiei centrale). Dominanţa habitatului dispersat într-o regiune dată nu exclude prezenţa habitatului grupat, datând chiar din perioade istorice foarte vechi (Anglia şi Bretagne). Această constatare elimină explicaţia etnografică a lui Meitzen. Formularea aritmetică a coeficienţilor sau indicilor de dispersie a contribuit la rezolvarea unor probleme administrative formale, ca aceea a populaţiei grupate în centru sau a distanţelor dintre localităţi. Câteodată centrul comunal este un cătun, altădată un veritabil sat cu o mare concentrare de populaţie. Ferma izolată, legată prin necesitatea unei grupări de terenuri exploatate într-o singură parcelă poate fi singura alternativă unui habitat grupat, întrucât aceasta prezintă caracterele unui tip de exploatare şi unei vieţi rurale radical diferite. Această formă pură de habitat dispersat este relativ rară, sub forma de tip de populare exclusiv rurală. Cătunul este mai frecvent chiar în regiunile tradiţional considerate ca domenii caracteristice habitatului dispersat.

Contradicţie între habitatul grupat şi specificul activităţilor agricole

Habitatul dispersat solicită apariţia de centre de servicii

Habitatul grupat “convieţuieşte” cu habitatul dispersat

Ferma izolată poate fi o alternativă a unui habitat grupat

114

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Odată cu cătunul apar şi condiţiile de exploatare specifice satului, şi anume: dispersia parcelelor (rezultat al moştenirilor), utilizarea comună a facilităţilor (puţuri), embrionul vieţii colective sub formă de întrajutorare etc. In ţările cu puternică presiune demografică şi în măsura în care spaţiul exploatabil le permite cătunul are tendinţa de a creşte devenind sat. Se cunosc regiuni populate în mai multe etape, fiind marcate de spargerea vechilor sate, prea populate şi prea depărtate de terenurile puse în cultură la limita vechilor terenuri pentru a asigura subzistenţa unui grup în creştere continuă, ajungând la o nouă repartiţie a populaţiei rurale prin roire. Noile grupuri sunt deja majore în momentul implantării lor sau debutează sub forma unei ferme izolate sau a cătunului cu câteva gospodării pentru a lua forma unui sat începând cu a doua sau a treia generaţie (popularea Şumadiei din Jugoslavia, după plecarea dominaţiei turceşti). Istoria rurală poloneză evocă multe faze de flux şi reflux de populare rurală în alternanţă cu perioadele de invazii, care au devastat de mai multe ori câmpia. Aici populaţia rurală nu putea să se adăpostească, exceptând câteva sate din ariile mlăştinoase. Aceste sate puternice au constituit nodurile permanente între care se efectua, cu fiecare perioadă calmă, reocuparea terenurilor cultivabile şi reimplantarea căminelor dând naştere, în mai puţin de un secol la sate intercalare. Acest proces presupune un raport între suprafaţa disponibilă şi numărul de ţărani în creştere în satele iniţiale. Evoluţia rurală ne furnizează materiale incomplete asupra proceselor de colonizare a terenurilor. Atenţia a fost cristalizată pe contrastul populării rurale în vestul Europei între regiunile de habitat concentrat în câmpuri deschise şi regiuni de habitat dispersat cu structură neregulată. În general, este vorba mai degrabă de o problemă regională decât de o problemă globală. Este foarte greu să explici habitatul dispersat din Apenini şi din Sîchuan prin aceleaşi cauze. Satul este cvasipermanent, satul dispersat doar un fapt regional Satul, habitatul grupat, reprezintă forma de rezidenţă a populaţiilor rurale la nivel mondial. Prezenţa unui habitat dispersat este un fapt regional care se explică prin factori fizici şi istorici proprii regiunii, ca şi fizionomia proprie satelor fiecărei regiuni.

Fenomenul de Roire, in cazul suprapopulării

Alternanţa invaziilor cu perioade de calm a condus la apariţia unor sate intercalare

Proiectul pentru Învăţământul Rural

115

Habitatul rural

Test de autoevaluare 1. Ţinând cont de caracteristicile habitatului rural la nivel mondial, în limita spaţiului avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Comentaţi raportul dintre habitat rural şi sat.

b) Arătaţi inconvenientele constatate, astăzi, de satele care au apărut utilizând situri de apărare.

c) Care este efectul reformelor agrare asupra tipurilor de habitat?

d) Care sunt efectele adaptării habitatului rural la economia de piaţă?

e) De ce se consideră că ferma izolată este singura alternativă la habitatul grupat?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul capitolului

Reţine !

Din cunoştinţele acumulate în acest subcapitol ar trebui să reţineţi următoarele: - satul este parte integrantă a habitatului rural, fără a se suprapune cu acesta; - există două tipuri de habitat: unul grupat şi altul dispersat; - habitatul grupat a fost generat de factori naturali, istorici, sociali şi economici, pe când cel dispersat are la bază în special factori de natură economică; - marile latifundii cultivă un habitat dublu, generat de existenţa unui habitat separat şi altul dezvoltat în jurul castelului proprietarului; - habitatul dispersat este regenerat de reformele agrare.

116

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

6.3. Clădirile, componente de bază ale satului
Clădirile, reunite în ceea ce se cheamă conţinut imobiliar, prezintă un aspect atât descriptiv şi tehnic, cât şi unul economic şi social. Primul dintre aceste aspecte rezultă din tipul de construcţie, din alegerea materialelor şi adaptarea clădirilor la formele de exploatare locală. Al doilea rezultă din omogenitatea sau heterogeneitatea caselor, care exprimă unitatea sau diversitatea economică şi socială. Fără îndoială că satul este un produs al utilizării agricole a terenurilor. Locuirea şi dependinţele sale tehnice sunt totdeauna construite cu materialele ţinutului şi urmează modurile tradiţionale de construcţie, cunoscute de ţăranii locului. Aceştia sunt foarte puţin influenţaţi de ţăranii care vin din alte părţi, încercând să impună construcţiile din ariile lor de origine. In ţările cu economie colonială, colonizatorul a introdus alături de tipurile tradiţionale autohtone, forme de construcţii standardizate: spre exemplu, satele din Africa tropicală, din cărămizi şi cu acoperişuri din tablă. Totodată, satul este şi un produs social şi se ştie că o structură patriarhală integrală naşte forme tipice, precum “ksars”-urile sahariene, pe când o structură individuală determină o dispersie în case mici de tipul satului indochinez cu piloni. Dispunerea clădirilor, forma caselor poate prezenta unele asemănări, dar este vorba, cel mai adesea, de simple convergenţe, de coincidenţe întâmplătoare. Ferma balcanică are aceeaşi dispunere ca o curte cu magherniţe din alte arii geografice, iar pe fondul dispersiei clădirilor apare grădina principală în interior, ca specific. Folosirea a diferite elemente, ca şi modul de construcţie nu este acelaşi, remarcându-se o varietatea infinită în acest domeniu: de la case de tip bloc cu etaj sau fără etaj, cu scară interioară sau exterioară, din piatră sau din lemn, acoperite cu stuf, piatră, şisturi, şindrilă, paie, la tipurile de case-curte dispuse variat, ca în Africa. Ca particularităţi distincte apar construcţiile specifice pentru adăpostirea fânului pentru animale în regiunile cu perioade de iarnă, pivniţele cu vin în zonele viticole şi hambarele cu porumb sau grâu, în cele de cultură a cerealelor. Casa rurală. În ţările subdezvoltate, materialele cu care este construită o casă rurală sunt acelea care se găsesc pe loc. Casa din lemn domină în regiunile nordice, precum isba în Rusia şi cabana în Canada, făcute din bârne aşezate unele peste altele. Pentru o cabană de munte, Savoiardul a preferat planşeul din buşteni, cu toate că ajustarea acestuia este mai delicată. 117

Conţinutul imobiliar al satului

Satul este un produs al utilizării agricole

Satul este un produs social

De la case-bloc la case-curte

Tipuri de casă: izba şi cabană

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Casa din crengi, igloo, casa din cărămizi crude, casa din chirpici

În pădurile tropicale şi ecuatoriale, casa este făcută din crengi, fiind uşor de construit. În ţinuturile îngheţate ale eschimoşilor casele reprezintă o colibă săpată în zăpadă, colibă care poartă numele de igloo. Casa din pământ este frecvent întâlnită în stepele şi văile aluviale: aşa este casa-obuz din savana africană, casa din cărămizi crude din India şi Egipt. Casa din chirpici a fost consolidată şi îmbunătăţită prin grinzi de lemn în Alsacia şi Normandia, de exemplu. Altădată, doar regiunile care dispuneau de cariere de exploatare a rocilor aveau casele construite din piatră: calcarele din ţinuturile mediteraneene, granitele din masivele vechi. Gama materialelor s-a îmbogăţit, încât, astăzi, se pot construi case din diferite materiale peste tot: în locul pietrei de altădată a apărut cărămida arsă sau prefabricatele din ciment. După tradiţiile regionale, casa rurală este dotată cu un acoperiş din ardezie, din ţigle plate sau rotunde cu excepţia caselor uşoare şi precare din zonele subdezvoltate unde acoperişul nu este decât o prelungire a zidurilor (pământ, chirpici, crengi). În Europa, altădată, acoperişurile din şindrilă sau din piatră plată erau dominante, dar primele au fost eliminate datorită pericolelor de incendiu, iar cele din a doua categorie din cauza greutăţii lor. O situaţie specială se întâlneşte în ţările cu un nomadism încă foarte accentuat. Aici omul trebuie să se adăpostească de aversele foarte puternice, dar şi de variaţiile foarte mari de temperatură. Doar cortul răspunde la o asemenea cerinţă, fiind fabricat din pielea animalelor sau din lâna lor ţesută sau transformată în pâslă (cum este iurta în Mongolia). Forma acestui cort variază de la o regiune la alta: este poligonală în Africa de Nord sau în Arabia, cilindrică sau conică în Asia centrală, precum şi în formă de cupolă în Africa orientală. Casele rurale cele mai simple sunt cele ale ţăranilor din statele subdezvoltate, adăpostind doar oameni. În Africa Neagră se înmagazinează adesea recoltele în hambare colective. În Africa de Nord se amenajează o grădină sumară în jurul casei pentru cele câteva animale pe care le posedă şi un loc îngust, pentru a adăposti cele câteva unelte. În ariile alpine, casa elementară reunea altădată în aceeaşi cameră oamenii şi animalele, cele din a doua categorie asigurând în acelaşi timp încălzirea primilor în timpul iernii (aşa numita casă de coabitare). O ameliorare a venit odată cu construcţia unui perete despărţitor, mai întâi la jumătate apoi până la plafon. Astfel modificată, această casă elementară a fost multă vreme tipul fermei mici din numeroase ţinuturi rurale europene.

Variate tipuri de acoperişuri după materialul utilizat

Importanţa cortului pentru nomazi – iurta şi alte forme de corturi

Case de coabitare

118

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Casa-bloc şi policultura familială

Policultura familială este însoţită în general de o casă-bloc unde animalele şi oamenii sunt reuniţi sub acelaşi acoperiş. Casa bloc este dispusă pe înălţime, la parter fiind localizate grajdul, pivniţa, hambarul, locul pentru depozitarea fânului, iar la etaj locuinţa ţăranului. Casa-bloc are avantajul de a reuni sub ochii ţăranului şi în propria mână tot ceea ce înseamnă munca şi bogăţia sa. Aceasta însă îi impune numeroase servituţi specifice, precum zgomotul şi mirosurile. Casa cu curte închisă, care rezultă din juxtapunerea a patru clădiri în jurul unei curţi, caracterizează marile exploatări cerealiere din Europa de Vest. Uneori, aceasta are o imagine similară unei fortăreţe (Brie sau Brabant). Casa cu curte deschisă ne apare mai curând la ferma unui crescător de animale, fiind răspândită în Normandia şi Anglia. Uneori apare sub forma unor clădiri mărunte, dispersate într-o păşune înconjurată de împrejmuiri, valuri de pietre sau de pământ. Porţile asigură accesul spre păşunile vecine, către care ţăranul îşi dirijează turmele de animale.

Casa cu curte închisă

Casa cu curte deschisă

Test de autoevaluare 2. Parcurgerea acestui subcapitol ne-a familiarizat cu cea mai interesantă parte a satului: casele acestuia. În limita spaţiului avut la dispoziţie, vă rog să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Prin ce elemente, casele pot explica diferenţieri tehnice şi economico-sociale?

b) Explicaţi legătura dintre condiţiile climatice şi tipul de case.

c) De ce s-a renunţat la acoperişul cu şindrilă, mult mai izolant termic şi la cel de ardezie, destul de rezistent?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul capitolului

Proiectul pentru Învăţământul Rural

119

Habitatul rural

6.4. Diversitatea tipurilor de sate
Elementele descriptive ale acestei analize sunt: poziţia satului în raport cu terenul agricol, consistenţa reţelei de habitat rural, dimensiunea medie a satului, definită prin numărul de case sau prin cel de locuitori, forma şi structura satului examinat în raport cu structura socială, structura agrară şi sistemele de cultură. Sate situate în centrul terenurilor cultivate sau la periferia acestora Poziţia în raport cu terenul cultivat. Satul poate fi situat în centrul terenurilor principale de exploatare: arabile, plantaţii sau pe pământuri cu utilizări alternante situate la periferie. Ca exemple sunt satele situate în zonele agricole ca urmare a defrişărilor masive din Europa centrală şi de Est sau satele din Africa de Nord, care se află fie în centrul unui teren cerealier, înconjurat de plantaţii de pomi (măslini, arbori fructiferi), fie la contactul cu zone de utilizare complementară. În afară de satele din terenurile de cultură se găsesc şi alte sate situate în condiţii diferite, precum cele din deltele Extremului Orient sau cele cocoţate pe stânci din ariile mediteraneene. Poziţia sitului ţine cont de relief. dar şi de elementele climatice În alegerea unui sit defensiv, relieful joacă un rol foarte important. Dar condiţiile naturale adecvate pot să existe şi deasupra nivelului de ceaţă foarte frecventă în depresiuni, la adăpostul vânturilor reci, sau în toate situaţiile climatelor locale percepute empiric ca favorabile de populaţiile săteşti. Raporturile între situl satelor şi mediul fizic sunt deosebit de importante în Europa de Vest, de unde şi ideea fragmentării mediului fizic într-o infinitate de medii locale. Studiul hărţilor, al fotografiilor aeriene, al terenului, permite identificarea în fiecare regiune, a unor relaţii între zonele cu densitate mare a satelor şi trăsăturile majore ale reliefului, drenajului, repartiţiei solurilor şi vegetaţiei naturale. Aceste trăsături ale mediului fizic se prelungesc prin cele ale terenurilor agricole, diferenţiate prin utilizări mixte, în care fiecare colectivitate rurală caută arii cu palete tehnice diversificate. Raporturile dintre localizarea habitatului şi trăsăturile locale ale geografiei fizice nu sunt numai raporturi economice. Ţăranii trebuie să ţină cont de riscurile calamităţilor naturale în opţiunea localizării siturilor viitoarelor aşezări. În regiunile inundabile, satele se stabilesc pe puncte înalte, conuri de dejecţie, la baza sau pe interfluvii etc. În spaţiile omogene, aşa cum sunt câmpiile Europei Orientale sau platourile africane, implantarea habitatului rural nu are aceleaşi ghiduri prestabilite, iar factorul uman influenţează infrastructurile fizice foarte puţin diferenţiate.

Ţăranii iau în calcul riscurile calamităţilor naturale

120

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Divizarea concentrică a ogorului

Ogorul este o creaţie a activităţii umane şi când există o diversitate de utilizări acesta se remarcă printr-o divizare în aureole concentrice de utilizări în jurul satului. Această formă există în Europa de Vest, mai ales în zonele de defrişare omogenă (Germania de sud). Raporturile superficiale între sat şi ogor sunt foarte simple, fiecare sat fiind nodul unei organizări celulare cu structură concentrică (modelul lui von Thuenen). Structura reţelei de habitat rural. Noţiunea de reţea de habitat rural şi ierarhia aşezărilor rurale este inseparabilă cu aceea de dimensiune a nodurilor (din reţele). Este vorba de a individualiza mai multe tipuri de aşezări, inclusiv rolul lor în reţele: cătun, sat, târg, oraş “rural”. Numeroase studii au fost consacrate acestor noţiuni, au fost găsite unele soluţii, dar încă apar contradicţii, determinate de specificul regional şi naţional. Orice generalizare poate conduce la o abstracţie incompatibilă cu o metodă geografică riguroasă. Astfel, nu putem analiza, prin aceleaşi metode, habitate rurale definite de cătune cu acelaşi număr de locuitori, dar unul din Bretagne, altul din România şi un “civic center” din Dakota. Aparţin aceluiaşi tip de aşezări, dar au habitate rurale diferite. De asemenea, o analiză statistică asupra ecartului mediu dintre locurile locuite, care ar fixa la extremităţi cătunele americane şi cele chineze rămâne doar un simplu exerciţiu. Acelaşi tip de exerciţiu ar rezulta şi din încercările de a analiza, comparativ, raportul dintre ferme sau cătune şi localităţile principale dintr-o reţea. În analizele întreprinse asupra reţelelor trebuie să subliniem densitatea aşezărilor, inseparabilă de noţiunea de intensitate a ocupării solului şi de cea de stare demografică regională. Densitatea habitatului rural nu reprezintă o simplă cifră, ci o dată complexă, pentru că oferă două elemente importante: raportul dintre numărul locurilor locuite şi suprafaţa brută sau exploatată, pe de o parte, şi importanţa conţinutului uman al locului locuit, pe de altă parte. Dacă se analizează numai documentele cartografice sau fotografice nu rezultă decât densitatea locurilor locuite. Această informaţie permite calcularea nucleelor şi fermelor izolate pe unitatea de suprafaţă, precum şi distanţa medie între centrele majore şi minore ale rezidenţei rurale. Studiul conţinutului statistic este adesea dificil în absenţa sau insuficienţa documentelor, deoarece pentru semne cartografice echivalente, diferenţele de populaţie pot atinge câteva mii. Spre exemplu, unele ţări se caracterizează prin sate foarte mari (de mii de locuitori), altele au dimpotrivă pentru o unitate de habitat elementară o populaţie cuprinsă între 50 şi 100 de locuitori. 121

Tipuri de aşezări rurale: cătun, sat, târg, oraş mic

Aceleaşi cătune, ca mărime, dar diferite ca habitat rural

Densitatea satelor exprimă intensitatea ocupării solului şi demografia regională

Acelaşi perimetru poate avea 50 sau 10.000 locuitori

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Diferite tipuri de reţele

Noţiunii de densitate şi de mărime a satelor trebuie să-i adăugăm pe cel de structură a reţelei: reţea omogenă cu sate similare ca număr de locuitori, reţea heterogenă cu sate de volum inegal sau reţea de habitat grupat sau de habitat dispersat. Forma satelor. Forma poate să pornească de la o adaptare simplă la situ (sate alungite în delte, plasate pe elemente de cordoane litorale sau pe grinduri ale braţelor fluviatile: Extremul Orient, Delta Dunării); adesea, când acest sit este defensiv: forma satului este aceeaşi cu forma ce mai favorabilă fortificării, respectiv o formă cât mai circulară. Forma satului poate să rezulte din organizarea muncii agricole şi din repartiţia activităţilor şi folosirea terenurilor între economia pe mari domenii şi economia de subzistenţă. Combinarea unei creşteri a animalelor, incluzând păşunatul pe păşuni închise, cu o mare cultură cerealieră defineşte un tip de sat cu formă neglijentă. De regulă, păşunea este pe lângă casă, în timp ce terenul cultivat rămâne în câmp deschis. O economie de subzistenţă, alături de un mare domeniu sau de o plantaţie tropicală face din sat un ansamblu de grădini şi de mici parcele la marginea domeniului. Extrapolările privind forma satelor şi a habitatelor de la un continent la altul sunt dăunătoare, dacă mediul rural şi istoria rurală nu sunt comparabile. De aceea se impun analize concrete de teren, care să valideze diferitele ipoteze pe care le lansăm la un moment dat. În general, şcoala morfologică germană a distins trei mari grupe de forme: sate în lungime sau sate-stradă, sate concentrate sau sate masive şi sate în stea. Forma sat-stradă este cea care se pretează cel mai bine la contactul direct dintre casa rurală şi câmpurile sale agricole. Aceea de sat-masiv şi varianta sa de sat rotund cu o piaţă centrală, pare să fie o formă protoslavă întâlnită în Pomerania şi în Silezia, corespunzând cel mai bine necesităţilor de apărare, cazării animalelor în interiorul centurii de case în perioade de insecuritate şi unei structuri colective a vieţii rurale. Satul în stea pune în prim plan rolul drumurilor şi se apropie de structura unui târg de tip urban. Aceasta este frecventă în satele-poiană, în satele marilor exploatări domeniale (Podişul Castliei Vechi, de exemplu). Formele derivate rezultă din adaptarea unui plan regional la particularităţile fizice ale locului. Au fost observate de asemenea forme intermediare. Se trece la dedublarea străzii principale şi dintr-un sat lung se ajunge la un sat dreptunghiular, apropiindu-se de satul adunat, dar păstrând caracteristicile unuia străbătut de drumuri (satul panonian).

Forma satelor poate rezulta din adaptarea la situ sau din organizarea activităţilor agricole

Prudenţă în compararea formei satelor şi habitatelor rurale

Tipuri de sate, după formă

122

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

De la satulstradă la satul pătrat şi satul rotund

Forma unui sat nu are o semnificaţie deosebită, dar poate fi luată în consideraţie ca o caracteristică geografică a majorităţii satelor dintr-o regiune studiată. Astfel de exemple se întâlnesc pe mai multe continente, dar îndeosebi în Europa şi Canada estică: sate-stradă în platoul loren, “rangul” canadian din provincia Quebec, satul pătrat sau rectangular al Câmpiei Dunării, satul rotund din Provence sau Croaţia maritimă, din alte zone mediteraneene ş.a.m.d. În interiorul fiecărei grupe dispunerea caselor poate fi ordonată sau dezordonată. Structura ordonată de tip adunat poate fi definită prin contiguitatea clădirilor care este maximă în cazul satelor fortificate, cu case exterioare unite formând zid de apărare, cu străzi înguste, adesea unite prin bolţi. Aici casele sunt separate de terenurile cultivate şi înseamnă o dedublare parţială a funcţiilor casei rurale: o parte din material este lăsată în afara satului în construcţii rudimentare (cabane din piatră) situate în câmp. Se crează un mediu de viaţă colectiv unde solidaritatea oamenilor merge adesea până a face pereche cu contiguitatea locuinţelor lor. Acest aspect este unul eficient din punct de vedere al accesului la diverse facilităţi, dar şi din punct de vedere al comunicării sociale dintre săteni. Un caz particular este acela al satelor de muncitori agricoli lipsiţi de terenuri agricole şi de utilaje personale. Tipul de clădiri este foarte apropiat celui din micile oraşe: sate de muncitori agricoli din Italia de Sud, din sudul Franţei etc. Satul cu structură dezordonată este un ansamblu de locuri împrejmuite care constituie bazele unei mici economii interne. Este frecvent în ţările unde există o dualitate a economiei între exploatarea câmpului (domeniul marelui proprietar, teren al asociaţiei sau cooperativei de tip kolhoz) şi exploatarea grădinilor, păşunilor şi fâneţelor, caracterizând micile economii familiale. Această formă foarte răspândită în Europa Centrală şi de Est, precum şi în Asia dă satului, natural foarte întins, un aspect original de sat-parc unde casele se pierd în mijlocul unor grădini, în timp ce ţarina este un openfield lipsit total de arbori. Istoria rurală a demonstrat că se poate trece de la o structură foarte dezordonată la o pseudo-dispersie a habitatului rural, dar şi invers.

Structura ordonată favorizează solidaritatea şi comunicarea socială dintre oameni

Sate de muncitori agricoli

Structură dezordonată

Satul-parc

Proiectul pentru Învăţământul Rural

123

Habitatul rural

Test de autoevaluare 3. Subcapitolul de mai sus credem că a reuşit să vă convingă de marea diversitate a satelor. Având în vedere cele acumulate, precum şi spaţiul pus la dispoziţie, vă rugăm să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Ce poziţii poate ocupa satul în raport cu terenurile de exploatare? b) Definiţi ogorul şi arătaţi modul său de structurare, în situaţia unei utilizări complexe.

c) Ce elemente importante nu surprind documentele cartografice? d) Enumeraţi cele trei tipuri morfologice de sate şi daţi exemple pentru fiecare.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul capitolului

Din cele două subcapitole precedente, axate pe conţinutul imobiliar al satului şi pe diversitatea acestora ar trebui să reţineţi: Reţine ! satul este un produs al ogorului, dar şi un produs social; tipurile de clădiri (case) sunt de o mare varietate, iar asemănările dintre acestea la nivel continental pot fi simple coincidenţe; casa rurală este expresia particularităţilor locale şi regionale; între situl unui sat şi condiţiile fizico-geografice există relaţii directe; satele au un număr foarte variabil de locuitori: de la câţiva la zeci de mii; satele pot avea structuri ordonate şi dezordonate

124

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

6.5. Tipuri funcţionale de aşezări rurale
Diviziunea Muncii determină diversificarea activităţilor rurale Diviziunea muncii este prezentă chiar şi în economiile de slabă productivitate, eminamente agricole. Un procent redus din populaţia rurală caută mijloace proprii de existenţă într-o activitate auxiliară activităţii agricole propriu-zise: artizanat, mai ales, comerţ sau pur şi simplu practică un parazitism social (aşa numiţii “griots” africani). Prezenţa câtorva persoane sau a câtorva gospodării trăind din activităţile neagricole ale satului nu se repercutează asupra aspectului de sat al acestuia. Nu există aceleaşi forme în economiile cu un circuit monetar mai dezvoltat. Aici activităţile comerciale şi anumite specializări profesionale au adesea o mai mare importanţă decât cele agricole, care nu sunt capabile să absoarbă toate activităţile disponibile. Diferenţierea profesiunilor neagricole În economiile industriale profesiunile neagricole exercitate la ţară se diferenţiază radical de formele de artizanat sau de comerţ rural tradiţional, dar apelează la un circuit de bani mult mai important. Dezvoltarea economiei industriale şi transformările pe care aceasta le naşte în regiunile direct atinse de revoluţia industrială are ca primă consecinţă o specializare a activităţilor productive agricole şi căutarea în sectorul productiv a unei rentabilităţi crescute, o diversificare şi o intensificare a nevoilor populaţiei agricole. Într-o anumită măsură, populaţia agricolă se diminuează, mai mult cantitativ, dar creşte diversitatea cumpărăturilor. Creşterea cererilor de aparate tehnice electromecanice utilizate în agricultură, nevoia de a egaliza condiţiile de viaţă de la sat cu cele de la oraş, determină apariţia unor noi sectoare de activităţi neagricole. Aceste tipuri de activităţi încep să se localizeze mai întâi în centrul satului, iar apoi în cartierele acestuia. Un nou factor de diferenţiere este născut din dezvoltarea şi extensiunea spaţială a economiei industriale. În plan local este vorba de diferenţierea satelor cu un înalt procentaj de activităţi neagricole care sunt centre comerciale elementare ale unei reţele complexe. Acestea acoperă necesităţile unor sate întregi, în întregime agricole, care sunt integrate în reţele de comercializare şi care prosperă în exercitarea funcţiei care le este dată de situ, de condiţiile lor istorice. Funcţia aşezărilor este generată de activităţile economice şi social-culturale. Translaţia funcţiilor se face în raport cu schimbările intervenite în structura economică şi funcţiile de loc central.

Localizarea activităţilor neagricole la început în centrul satului, apoi la periferie

Diferenţierea este dată şi de extinderea spaţială a industriei Activităţile economice şi sociale definesc funcţia

Proiectul pentru Învăţământul Rural

125

Habitatul rural

Principala funcţie este cea agricolă

Subtipuri ale funcţiei agricole

La nivel mondial se pot determina următoarele tipuri funcţionale de aşezări rurale: a) Aşezări rurale cu funcţii predominant agricole. Principalele activităţi economice se bazează pe valorificarea terenurilor şi a resurselor agricole. În funcţie de dominanţa tipului de cultură sau de raportul culturi vegetale creşterea animalelor se pot stabili subtipuri. Astfel, cele mai frecvente subtipuri sunt: - aşezări cu funcţii cerealiere şi de cultură a plantelor industriale (domeniile de câmpie ale lumii, deltele marilor fluvii şi unele platouri de podiş). In acest subtip se disting clase de aşezări specializate în anumite funcţii, precum cultura grâului şi porumbului, soia (C. Rusă, C.Română, C. Centrală, Preeriile americane, Pampasul, C.Australiană, Meseta Spaniolă), cultura orezului (Marea Câmpie Chineză, Delta Gangelui); - aşezări cu funcţii viticole (Languedoc, Sicilia, Peloponez, Subcarpaţii de Curbură); - aşezări cu funcţii legumicole (ariile periurbane ale marilor oraşe); - aşezări cu funcţii zootehnice în sistem intensiv (în jurul Marilor Lacuri, Câmpia Germană, C. Scaniei) şi în sistem extensiv (Mongolia, Tibet, Africa de Nord, Patagonia); - aşezări rurale cu funcţii dormitor (în unele zone periurbane ale centrelor industriale); - aşezări rurale de cazare a muncitorilor agricoli (plantaţii tropicale – Malaysia, Brazilia, Ghana). b) Aşezări cu funcţii agro-industriale. Este vorba de aşezări rurale situate în arii agricole şi în care au apărut activităţi industriale de un anumit tip. Ser remarcă astfel aşezări cu activităţi de prelucrare industrială a produselor agricole (arii de câmpie şi de podiş), aşezări cu activităţi miniere (arii deluroase şi montane) sau petroliere (arii de câmpii şi de dealuri), aşezări cu activităţi industriale complexe generate de descentralizarea activităţilor din marile centre industriale (jurul marilor aglomeraţii urbane – Buenos Aires, Moscova, Mexico-City ş.a.). c) Aşezări agro-turistice. Apariţia funcţiei turistice a fost ulterioară celor agricole şi a avut la bază resurse care au intrat în exploatare mai târziu: ape minerale cu efect curativ şi terapeutic, elemente peisagistice, elemente etnografice şi de folclor, obiceiuri locale, tradiţii. Unele dintre aşezări şi-au dezvoltat activităţi de cazare, fiind puncte de acces spre obiective turistice situate în arii izolate. Alte aşezări iniţial izolate şi cu funcţii pastorale au devenit centre turistice cunoscute odată cu construirea de mari magistrale transmontane: Anzii peruani şi chilieni, Alpii Austriei, Pirinei, Carpaţi. De câţiva ani tot mai frecvent se vorbeşte de aşezări rurale în care se practică agroturismul. Aceasta
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Relativ recent, s-a dezvoltat funcţia agoindustrială

Mai recent s-a adăugat funcţia agroturistică

126

Habitatul rural

Agroturismul

este o activitate care presupune, în esenţă cooptarea turistului într-o familie rurală şi participarea la activităţile curente ale acesteia. O altă formă de activitate este cea generată de reşedinţele secundare tot mai numeroase în ariile montane. d) Aşezările agricole şi de servicii. Astfel de funcţii sunt caracteristice zonelor agricole, în care localităţile urbane sunt foarte inegal disipate în teritoriu, existând spaţii vaste profund rurale. Funcţiile de servicii sunt îndeplinite de unele aşezări rurale, care sunt plasate în poziţii avantajoase, asigurând un acces facil tuturor aşezărilor din jur. Aici s-au localizat din timpuri istorice activităţi de intermediere a schimburilor de produse, care progresiv sau amplificat şi s-au diversificat. Alături de acestea au apărut alte activităţi cu caracter social, cultural, de învăţământ sau de depozitare. e) Aşezări agro-silvice. Acestea apar în arii geografice dominate de terenuri forestiere şi de pajişti naturale extinse, care au permis două tipuri principale de activităţi: exploatarea forestieră şi creşterea extensivă a animalelor. Astfel de funcţiuni caracterizează arii geografice relativ reduse la nivel mondial, fiind vorba de spaţii montane sau marginale acestora, aparţinând Europei Centrale, Americii de Nord şi Asiei de Nord. Urmare a acestor funcţiuni specifice, aşezările sunt în genere dispersate pe versanţi şi interfluvii sau răsfirate de-a lungul arterelor de circulaţie sau a apelor. Altădată la scară mare se practica transhumanţa, astăzi aceasta s-a redus fiind în exclusivitate de tip alpin, adică cu deplasări pe distanţe reduse între ariile montane înalte şi cele depresionare. In unele părţi ale spaţiului montan sau deluros înalt se găsesc frecvent aşezări sezoniere, deosebit de importante în exploatarea pajiştilor naturale (stâne, colibe, odăi, sălaşe). f) Aşezări agro-piscicole. Potenţialul de pescuit al teritoriului din apropiere (marin, al râurilor sau lacustru) a făcut ca în unele cazuri principala ocupaţie a sătenilor să fie pescuitul şi prelucrarea primară a acestuia. Aşezările dezvoltate pe astfel de activităţi nu beneficiază de terenuri arabile extinse (delte, litoraluri marine şi lacustre ş.a.m.d.). In ultimii ani a avut loc o dezvoltare a altor activităţi complementare, printre care cele turistice ocupă un rol important (Delta Dunării, Camargue, Nil, Mississippi) sau cele agricole (în cazul desecării unor mari suprafeţe lacustre – Balta Brăilei, de exemplu).

Funcţii agricole şi de servicii, dezvoltate în sate cu poziţii avantajoase

Funcţii agrosilvice, dezvoltate la contactul dintre arii agricole şi forestiere

Sate cu funcţii agro-piscicole

Proiectul pentru Învăţământul Rural

127

Habitatul rural

Localizarea industriei în sate le conferă funcţii industrialagricole

g) Aşezări rurale cu funcţii industrial-agricole. Astfel de funcţii prezintă unele aşezări rurale situate în arii cu potenţial agricol redus, dar care sunt beneficiare ale unor mari investiţii industriale, care modifică fundamental funcţiile iniţiale, iar dezvoltarea ulterioară a acestor aşezări se bazează exclusiv pe industria respectivă. Numeroase centre industriale noi apărute în arii montane sau perimontane din America Latină, Europa de Est sau din Asia Centrală. h) Aşezări rurale cu funcţii complexe. De regulă aşezările cu funcţiuni complexe sunt tipice satelor mari şi mai rar mijlocii. Principala lor caracteristică este coexistenţa mai multor tipuri de activităţi, începând cu cele agricole, la care se adaugă cele de prelucrare industrială a acestora sau activităţi industriale complementare, precum şi cele de servicii. In ce priveşte serviciile, acestea se adresează unei arii rurale mai extinse, localitatea respectivă oferind o varietate de funcţiuni terţiare. Cea mai mare parte a viitoarelor centre urbane viabile sunt selectate din această categorie de aşezări. Repartiţia lor geografică este relativ uniformă, în spaţii omogene, majoritatea fiind situate la nivelul hexagoanelor inferioare dintr-o distribuţie christalleriană. Funcţiile aşezărilor rurale. Acestea sunt deosebit de importante în analiza sistemelor globale de aşezări. În raport cu funcţiile deţinute de fiecare aşezare, într-un context local sau regional, se pot stabili relaţiile dintre aşezări, iar apoi nivelele inferioare ale ierarhiilor în sistemele de aşezări. În esenţă, pe baza funcţiilor rurale şi urbane pot fi definite relaţiile urban-rural, care de regulă sunt foarte complexe. Relaţiile rural-urban sunt definite de fluxurile materiale orientate spre oraşe, care au ca structură produse agroalimentare, materii prime, uneori combustibil şi produse industriale (când este vorba de cooperare industrială), forţă de muncă, deplasări definitive. În opoziţie cu acestea, relaţiile urban-rural au ca structură principală, informaţiile a căror componenţă este constituită din servicii pe linie de sănătate, cultură, învăţământ, asistenţă juridică etc. Fluxurile materiale spre aşezările rurale în condiţii normale sunt formate din produse prelucrate, iar uneori chiar din forţă de muncă sau populaţie (în situaţia unor dificultăţi economice, care provoacă migraţia de reîntoarcere). Determinarea funcţiilor aşezărilor rurale. Analiza tipologică a funcţiilor rurale se bazează pe structurile activităţilor economico-sociale, care exced localităţii respective. Stabilirea

Satele mari, de regulă, au funcţii complexe

Funcţiile definesc relaţiile dintre sate într-o reţea

Relaţiile ruralurban şi urbanrural

128

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Structura populaţiei active esenţială în definirea funcţiei satelor

acestora este extrem de dificilă pentru că nu se poate măsura exact ponderea activităţilor care dau funcţiile satelor, pe de o parte, iar pe de altă parte chiar dacă se folosesc alţi indicatori aceştia sunt mult în urma realităţii. Este vorba de folosirea indicatorilor demografici, care din păcate pot fi obţinuţi doar la recensăminte, care se efectuează la distanţe de circa 10 ani. În ciuda tuturor dificultăţilor date de aceste inconveniente, cel mai adesea se utilizează în individualizarea funcţiilor aşezărilor rurale structura populaţiei active. Cele mai performante rezultate sunt obţinute prin utilizarea nomogramei triunghiulare. La aceasta însă este obligatorie corelarea rezultatelor cu datele asupra activităţilor economice, întrucât numai acestea pot să dea informaţiile necesare stabilirii subtipurilor principale. Test de autoevaluare 4. Urmare a parcurgerii subcapitolului privind “Tipurile funcţionale de aşezări rurale”, în limita spaţiului liber, vă rog să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Explicaţi apariţia altor activităţi neagricole într-un sat. Care este ponderea acestora în economiile dezvoltate?

b) Enumeraţi principalele tipuri funcţionale de aşezări rurale.

c) Unde sunt localizate legumicole şi de ce?

aşezările

rurale

cu

funcţii

d) Care este deosebirea dintre relaţiile rural-urban şi urban-rural, în materie de fluxuri?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul capitolului
Proiectul pentru Învăţământul Rural

129

Habitatul rural

6.6. Elemente de geografia satului românesc
Prima condiţie în cercetarea şi informarea ştiinţifică este precizia noţiunilor. Frecvent există tendinţa de a da un conţinut personal unor noţiuni curente, de unde nevoia periodică de reomologare a sensului unor termeni. Vintilă Mihăilescu, preluând din franceză termenul de habitat rural şi traducându-l în aşezare rurală, deşi în realitate înseamnă “locuire rurală”, i-a dat sensul de spaţiu locuit unde se odihnesc locuitorii rurali, îşi au gospodăria, îşi adăpostesc uneltele şi vitele, îşi depozitează o parte din produse. În limba româna aceasta ar fi oarecum echivalent cu vatra satului. După I. Conea cuvântul de sat vine de la cuvântul “satum”, locul unde se seamănă, se cultivă ceva. Deci satul a fost la început “teritoriul rural” sau “moşia”, cuvânt care însemna pământ lucrat de un moş sau strămoş, de un întemeietor al satului. Moşia ar avea deci un rol precis şi anume cel de producţie rurală. Aceste noţiuni de bază nu pot fi imaginate unele fără altele. În afara acestor noţiuni apare cea de-a treia componentă care este populaţia rurală, ceea ce nu înseamnă numai populaţia din vatra satului, ci şi cea care locuieşte în gospodării izolate, situate la distanţe mai mari. Vatra, moşia şi populaţia sunt considerate trei componente majore ale complexului rural, strâns conectate între ele. Complexul rural, termen savant, sau sat, termen popular, înseamnă un întreg teritorial, delimitat ca urmare a organizării spaţiului respectiv şi constituit din vatră (gospodării izolate), un teritoriu rural delimitat (moşia), populaţia rurală (locuitorii rurali şi cei angajaţi în activităţile oraşului). Nenumărate discuţii au fost axate asupra satelor, inclusiv contestarea noţiunilor de complex rural. Principala direcţie de cercetare asupra aşezărilor rurale în perioada interbelică este cea privind stabilirea tipurilor de sate. În această direcţie se remarcă în primul rând Vintilă Mihăilescu şi Romulus Vuia, care ajung la stabilirea a trei tipuri de sate: adunat, răsfirat şi risipit şi alte tipuri secundare, folosind criterii complexe (suprafaţă ocupată, structură, textură). Primul a analizat această temă începând din 1926 ca urmare a problemei tipologiei aşezărilor rurale puse de A. Demangeon. El continuă cu o serii de studii detaliate până la publicarea unei hărţi de amănunt asupra tuturor satelor din România cu aceste tipuri de sate şi variantele lor. Rezultatele au fost prezentate la Congresul de la Paris (1930), iar în ţară au creat un curent de preocupări în cercetarea acestor tipuri de sate. În 1938, Romulus Vuia face o tipologie a satelor din Transilvania şi Banat, iar Ion Conea face o corelaţie dintre factorul istoric şi mediul geografic în repartiţia teritorială a satului românesc (1937).

Două componente de bază ale satului: vatra şi moşia

Populaţia, cea de-a treia componentă a satului

Trei tipuri de sate: adunat, răsfirat şi risipit

130

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Aşezări permanente şi aşezări temporare

În afara aşezărilor permanente un aspect important a fost cel al aşezărilor rurale temporare. În această direcţie este vorba de aşezările agricole temporare din câmpie (Ştefan Manciulea – 1931, Sălaşele din Câmpia Tisei), studiul odăilor din regiunile deluroase şi de câmpie de la sud-est de Carpaţi (Victor Tufescu – 1937, 1941), studiul aşezărilor pentru fân din muntele Siriu de Victor Dimitriu (1938). Principalele tipuri morfologice de aşezări rurale din România sunt: - sate risipite, gospodării dispersate la peste 200 m una de alta; - sate răsfirate, gospodării situate la mai puţin de 200 m, cu livezi şi terenuri agricole între construcţii; sate linie – căi de comunicaţie, grinduri; - sate adunate, gospodării concentrate, casă lângă casă; varianta satelor cu structură compactă.

Nicolae Dunăre, în anul 1969 printr-o cercetare interdisciplinară asupra aşezărilor umane, încearcă, în urma Tipuri unei ample corelaţii cu ocupaţiile, stabilirea unei tipologii funcţionale complexe a aşezărilor, pe fondul unei analize funcţionale. de aşezări rurale Astfel distinge: - Aşezări agricole, cu funcţii dominant agricole şi cu o economie cu caracter sătesc. Acestea sunt localităţi mari, cu populaţie numeroasă. În condiţii social-istorice specifice acest tip a îmbrăcat mai multe variante: - de formă mai mult sau mai puţin geometrică, compactă sau Subtipuri ale concentrată, cu tendinţă de aglomerare, cu străzi drepte satelor cu sau paralele (Bărăgan, Vlaşca, Teleorman, Romanaţi, funcţii Câmpia de Vest; agricole - sub formă de sate-hodăi (Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei), adică risipite sau răsfirate, dezvoltate prin expansiunea populaţiei din vatra satului de baştină; - aşezări agricole de-a lungul râurilor (Siret, Buzău, Ialomiţa, Mureş); - sate de-a lungul drumului (în Ilfov, Bacău, Argeş). Definiţia şi repartiţia aşezărilor cu funcţii agricolepastorale Aşezările agricole-pastorale, în care alături de economia agricolă cerealieră, pomicolă etc. o pondere importantă are şi creşterea vitelor: păstoritul sedentar, păstoritul local pe hotarul satului, păstoritul pendulator. Acestea sunt de obicei de formă neregulată, îngrămădite (zona Târnavelor, regiunea subcarpatică şi intracarpatică) sau de-a lungul văilor (Zărand, Muscel, Bihor); Aşezările agricole specializate se caracterizează prin amploarea acordată viticulturii sau pomiculturii, în strânsă corelaţie cu păstoritul sedentar şi păstoritul local. Se întâlnesc în zona Alba-Târnave, pe dealurile care înconjoară Carpaţii Meridionali şi Orientali, în depresiunile bănăţene şi maramureşene. Se prezintă cu o structură răsfirată, cu vatra satului alcătuită din mai multe nuclee, 131

-

Aşezări agricole specializate

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

extinzându-se în lungul văilor sau pe coama dealurilor. O mare parte dintre ele au ajuns de mult la o structură morfologică compactă. Exercitarea acestor două culturi agricole specializate a constituit un important factor economic de stabilitate în viaţa aşezărilor respective. Funcţii rurale complexe Aşezările pastoral-agricole-forestiere s-au dezvoltat îndeosebi în raza Munţilor Apuseni, Pădurenii Hunedoarei, în Carpaţii Bucovinei şi ai Maramureşului. Din cauza resurselor economice specifice sunt risipite sau răsfirate; Aşezările pastorale se caracterizează printr-o economie dominant pastorală. In cuprinsul acestora creşterea vitelor şi oieritul au constituit sursa principală de câştig, dar nu exclusivă. Se prezintă sub două variante: a) sate compacte sau adunate, cum sunt localităţile chiar din “Mărginime” şi de pe valea Sebeşului, din Covasna şi Năsăud; b) sate crânguri, risipite ca structură, cu nuclee alcătuite din gospodării dispersate (“lătureni”, “pâlcuri”, “crânguri”, cătune, sătuce), precum şi cu antene de locuire temporară pentru vărat în zona păşunilor alpine şi pentru iernat în zona fâneţelor de pădure, de sub pădure sau a furajelor cerealiere. Aşezări specializate în meşteşuguri, datorită conservării tradiţiilor în arta prelucrării manuale a diverse resurse şi obţinerea unor produse de valoare. Această sursă de câştig a fost corelată cu practicarea muncilor agricole. De obicei aceste sate au o structură adunată, dar cele care prelucrează lemnul şi-au dezvoltat anumite antene de locuire sezonieră în ariile de vărat ale păstoritului de pendulare simplă sau dublă. Aşezările miniere, cele care pe lângă ocupaţia tradiţională principală sau secundară se practică şi o ramură a industriei extractive. Acestea au apărut în Valea Jiului, pe valea Ampoiului, Zărandului, buciumănimea Munţilor Apuseni; Aşezările pescăreşti au valorificat bogăţia specifică a apelor. Ele se caracterizează printr-o structură morfologică neuniformă, adaptându-se la condiţiile naturale; Aşezările comercial-industriale. Unele dintre ele au devenit târguri, centre muncitoreşti, iar altele oraşe în strânsă corelaţie cu dezvoltarea formelor de schimb şi de producţie industrială, cu străzi largi, în care majoritatea gospodăriilor se reduce la o locuinţă, orientată în general către stradă.
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Aşezări pastorale cu subtipurile lor caracteristice

-

Meşteşugurile pot da funcţia unui sat

-

Funcţii miniere Funcţii piscicole Funcţii nerurale

132

Habitatul rural

Test de autoevaluare 5. După parcurgerea subcapitolului privind satul românesc, în limita spaţiului avut la dispoziţie, vă rog să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Ce este vatra satului? Dar moşia? Care este rolul celor două entităţi în existenţa satului?

b) Enumeraţi cel puţin trei geografi care s-au ocupat cu studiul morfologiei şi funcţiilor satului românesc.

c) Definiţi principalele subtipuri ale aşezărilor pastorale.

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul capitolului

Reţine şi notează!

Din ultimele două subcapitole ale acestei unităţi de învăţare trebuie să reţineţi: - există o corelaţie între tipul de economie şi diversitatea funcţiilor aşezărilor rurale; - translaţia funcţiilor dintr-o categorie în alta se realizează pe măsura progresului economic şi al rolului teritorial al aşezării respective; - determinarea funcţiilor aşezărilor rurale se face prin utilizarea populaţiei active şi a nomogramei triunghiulare; - satul românesc se caracterizează prin trei componente: vatra, moşia şi populaţia; - trei tipuri morfologice de aşezări se impun în România: sate adunate, sate răsfirate şi sate risipite: - există o similitudine între tipurile funcţionale existente în România şi în lume. 133

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

6.7.

Răspunsuri şi testele de autoevaluare

comentarii

la

întrebările

din

Întrebarea 1 a) Cu toate că, uneori, geografii nu observă nici-o deosebire între habitat rural şi sat, în realitate prima noţiune este mult mai cuprinzătoare. Aceasta include şi interrelaţiile dintre sat şi mediul său, care definesc modul de locuire. b) Astfel de sate implică mari costuri pentru alimentarea cu apă, pentru a facilita accesul cu mijloace auto, modernizarea locuinţelor etc. c) Reformele agrare, prin fărâmiţarea încurajează un habitat dispersat. proprietăţilor

d) Efectele adaptării satului la economia de piaţă sunt complexe: apariţia centrelor de colectare a produselor agricole, dezvoltarea satelor în jurul gărilor şi la intersecţia drumurilor principale; dedublarea habitatelor, specializarea agricolă ş.a.m.d. e) Ferma izolată în centrul unei proprietăţi este cea mai eficientă formă de habitat dispersat, din punct de vedere economic. În ceea ce priveşte eficienţa menţionată, ferma poate fi considerată o alternativă la habitatul grupat. Întrebarea 2 a) Diferenţierile tehnice se pot explica prin materialele utilizate la construcţia caselor, iar cele economico-sociale prin mărimea, structura şi funcţiile acestor case. b) Există o relaţie directă între condiţiile climatice şi tipul de case. Astfel, dacă urmărim această adaptare din zonele reci spre cele deşertice şi tropicale vom observa o succesiune de tipuri de case: de la igloo, la case-bloc cu etaj sau fără, case din zona temperată, acoperite cu stuf, şindrilă, ardezie sau ţiglă, la corturi (iurtă) în zonele deşertice şi la case acoperite cu crengi în cele tropicale. c) S-a renunţat la acoperişul cu şindrilă din cauza frecventelor incendii, iar la cel din ardezie, datorită greutăţii mari a acesteia, ceea ce produce prăbuşiri de acoperişuri.

134

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Întrebarea 3 a) Satul poate apare în centrul terenurilor agricole sau la contactul acestora cu alte forme de utilizare complementară a terenurilor. b) Ogorul este o creaţie a activităţii umane. Diversitatea culturilor se reflectă într-o dispunere relativ concentrică a acestora de la sat spre periferie. c) Documentele cartografice nu surprind complexitatea satului, calitatea habitatului rural, ci doar elemente geometrice legate de distanţe şi suprafeţe. d) Cele trei tipuri morfologice de sate sunt: sat-stradă (sate aşezate pe grinduri deltaice sau pe cordoane litorale), sat masiv (Pomerania, Silezia, anumite părţi din Transilvania) şi satul în stea (Podişul Castiliei Vechi). Întrebarea 4 a) Activităţile neagricole apar ca o necesitate, detaşându-se iniţial cele comerciale (instrumente şi utilaje agricole, alături de alte produse necesare comunităţilor), apoi cele de servicii. În economiile dezvoltate aceste activităţi se dezvoltă, încât ajung dominante. Pe lângă activităţile de servicii se dezvoltă şi cele industriale, de prelucrare locală a produselor agricole, de artizanat, b) Tipuri funcţionale de aşezări rurale: sate cu funcţii agricole, agro-industriale, agro-turistice, agricole şi de servicii, agro-silvice, agro-piscicole, industrial-agricole şi funcţii complexe. c) Satele cu funcţii legumicole sunt aşezate în zonele periurbane fiind aproape de pieţele de desfacere a produselor, care se caracterizează printr-o mare perisabilitate. d) Relaţiile rural-urban sunt caracterizate prin dominanţa fluxurilor materiale, pe când cele urban-rurale se detaşează prin importanţa fluxurilor de informaţie.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

135

Habitatul rural

Întrebarea 5 a) Vatra satului este partea construită cea mai veche de unde acesta s-a extins până la dimensiunile perimetrului actual. Unii geografi consideră vatra identică perimetrului construit actual. Vatra are o funcţie dominant rezidenţială, dar şi de concentrare a unor activităţi cu caracter neagricol. Moşia este terenul aparţinând satului din moşi strămoşi şi are o funcţie productivă. b) Dintre specialiştii care au studiat tipurile morfologice şi funcţionale ale satelor amintim: Vintilă Mihăilescu, Traian Vuia, Nicolae Dunăre. c) Aşezările pastorale tradiţionale au două subtipuri principale: - subtipul caracterizând în principal “Mărginimea”, având o structură compactă sau adunată; - subtipul grupând satele “crânguri”, alcătuite din gospodării dispersate, denumite în anumite locuri “lătureni”, “pâlcuri”, cătune, “sătuce”. Ambele subtipuri au locuri de păşunai şi vărat în zonele alpine.

6.8. Lucrare de verificare Nr. 6
INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.6, privind “Habitatul rural”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie urbană şi rurală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri.

136

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Habitatul rural

Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral. Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1) Analizaţi satul reşedinţă al comunei Dvs. şi descrieţi efectele trecerii la economia de piaţă asupra diversificării activităţilor economice. 2) Studiind subcapitolul al doilea din această unitate de învăţare, descrieţi tipul de case pe care îl întâlnim într-un profil efectuat din regiunea polară europeană, traversând Sahara, şi până în bazinul fluviului Zair. 3) Ce tipuri morfologice de sate, identificate de geografii germani, le puteţi exemplifica prin aşezări din judeţul în care locuiţi, 4) Faceţi o descriere generală a celor trei componente majore ale satului, în care se află şcoala la care vă desfăşuraţi activitatea, 5) Analizând structura populaţiei active de la ultimul recensământ depistaţi funcţiile dominante ale aşezărilor rurale din comuna în care vă desfăşuraţi activitatea, precum şi în alte trei comune vecine. 6) La finalul lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă pentru a creşte eficienţa şi fixarea cunoştinţelor acumulate.

Bibliografie minimală
Bonnamour, J. (1993), Geographie rurale, Masson, Paris. Cândea, M.,Isbăşoiu, C. (2000), Geografia agriculturii, Edit. Universităţii Bucureşti, Bucureşti. Cucu, V. (2000), Geografia aşezărilor rurale, Edit. Domino, Târgovişte. Surd, V. (1998), Introducere în Geografia rurală, ed. Interferenţe, ClujNapoca Velcea, I. (1996), Geografie rurală, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Sibiu

Proiectul pentru Învăţământul Rural

137

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Unitatea de învăţare Nr. 7
SPAŢIUL AGRICOL. PROPRIETATEA ŞI EXPLOATAREA TERENURILOR.

Cuprins 7.1 7.2. 7.3. 7.4. 7.5. 7.6. 7.7. Obiectivele unităţii de învăţare nr.7 Spaţiul agricol Diversitatea formelor de proprietate funciară Exploatarea terenurilor agricole Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare Lucrarea de verificare nr.7 Bibliografie minimală

pag. 138 139 144 149 155 157 158

7.1. Obiectivele unităţii de învăţare Nr. 7

Cunoştinţele acumulate prin studierea acestei unităţi de învăţare vor fi extrem de utile pentru: • • • • • • • • • a explica relaţia directă dintre condiţiile naturale şi variaţia activităţilor agricole; a observa încărcătura specifică a spaţiului agricol, în raport cu spaţiul rural; a evalua caracteristicile spaţiul agricol pe diferite continente; a individualiza structurile specifice ale spaţiului agricol la nivel mondial; a interpreta corect modalităţile prin care poate creşte suprafaţa agricolă şi influenţa pe care o au diferitele tipuri de societăţi asupra acestora; a demonstra geneza proprietăţilor agricole şi dinamica lor; a explica distincţia dintre tipurile de proprietate individuală şi de proprietate colectivă; a caracteriza principalele tipuri de exploatări agricole; a releva rolul negativ al reformelor agrare asupra economiilor agricole.

138

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spaţiul agricol. Proprietatea şi exploatarea terenurilor

7.2. Spaţiul agricol
Activitatea agricolă, esenţială pentru viaţa rurală Prin definiţie, activitatea agricolă este cea mai importantă activitate care caracterizează viaţa rurală, mai ales în ţările mai puţin dezvoltate. În ţările dezvoltate aceasta nu este singulară, dezvoltându-se într-un context mult mai complex, alături de alte forme de activitate. Ca urmare, relaţia dintre activităţile agricole şi condiţiile naturale este dominată de trei aspecte: transformarea spaţiului într-o resursă, influenţa ciclurilor climatice asupra derulării activităţilor agricole şi limitarea geografică a culturilor şi producţiei animaliere datorită variaţiei condiţiilor naturale. Primul aspect, rezultă din caracteristicile solului (mineralogice, petrografice, biologice şi climatice), care se reflectă în producţii diferenţiate, chiar în condiţii tehnice similare. Prin aceste calităţi spaţiul, reprezentat de partea sa cea mai banală, solul, devine o resursă pentru activităţile agricole. Cel de-al doilea aspect se bazează pe faptul că ciclurile climatice îşi pun amprenta asupra timpului alocat muncilor agricole. Datorită relaţiilor directe dintre ciclurile climatice şi biologice, utilizarea capacităţii de muncă în agricultură nu este continuă. Aceasta înseamnă că timpul dedicat activităţilor agricole este impus de condiţiile naturale. Organizarea producţiei şi a muncii nu pot să producă decât o variaţie foarte redusă, iar randamentele cele mai mari se obţin prin utilizarea eficientă a timpului, respectând strict ciclurile climatice. Prin urmare, munca agricolă este o muncă discontinuă, în raport cu trăsăturile specifice locului. Spre exemplu, activitatea este neîntreruptă în deltele Asiei de sud-est sau se mărgineşte la câteva luni în zona tropicală uscată din Niger. Noţiunea de discontinuitate conduce la o formulare mai nuanţată a variaţiei intensităţii muncii, când este vorba de o activitate constantă, însă tranşantă, când aceasta este influenţată de sezoane distincte. De pildă, creşterea animalelor într-o zonă de munte înseamnă activităţi specifice care ţin cont de perioada estivală a marilor turme, a migraţiilor pastorale, a recoltării şi transportului furajelor pentru iarnă, a altor activităţi anexe. Iarna activitatea se desfăşoară într-un cadru mult mai restrâns fiind derulată pe două coordonate: distribuirea hranei la animale şi colectarea produselor. Economiile rurale asociază din mai multe raţiuni, culturile sezoniere cu creşterea animalelor, ceea ce determină o puternică variaţie a intensităţii utilizării forţei de muncă. Astfel de situaţii se întâlnesc în câmpiile din Europa de Est, unde populaţiile sunt blocate în case şi în sate timp de aproape şase luni pe an, şi unde s-a deschis de secole o tradiţie solidă de artizanat sezonier rural, ca activitate alternativă. 139

Spaţiul, resursă Pentru activităţile agricole

Ciclurile climatice fragmentează continuitatea muncilor agricole

Munca agricolă, în genere, o muncă discontinuă

Variaţia utilizării forţei de muncă

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Condiţiile naturale impun limite culturilor şi producţiilor agricole

Cel de-al treilea aspect are la bază proprietatea condiţiilor naturale de a impune limite geografice culturilor şi producţiilor agricole. Atât culturile agricole, cât şi tipurile de creştere a animalelor sunt circumscrise unor domenii definite de regimuri termice, pluviometrice si higrometrice. Totodată, limitele geografice ale diferitelor culturi, mult mai clare decât în cazul creşterii animalelor, sunt mai stabile decât se credea. Crearea de noi hibrizi, modificarea anumitor elemente ale mediului natural, opţiunea pentru metode de cultură rapidă (ca în cazul orezului sau bumbacului) sau o înaltă eficacitate permit o foarte uşoară reducere a dependenţei agriculturii faţă de condiţiile naturale. Repartiţia geografică a terenurilor agricole. Uscatul totalizează 13,5 miliarde de ha din care circa o pătrime (3,6 miliarde) constituie spaţiul agricol şi care este foarte inegal răspândit la nivel continental. Astfel, în Europa terenurile agricole deţin circa 64%, în Africa mai puţin de 30%, iar în Australia ponderea lor scade la 6%. La nivel mondial, pământul cultivat ocupă numai 1,5 miliarde ha, 10% din uscat, ceea ce înseamnă cam ¼ ha pe locuitor. Poate terenul agricol să mai crească? După unii autori da, ajungând chiar la 50-60%, după alţii nu. În schimb ar putea să crească terenul arabil, în detrimentul altor categorii de terenuri. La nivel mondial se pare ca totuşi creşterile sau modificările nu pot fi esenţiale. Problema se pune diferit la scară regională sau la scară locală. Fiecare comunitate rurală se defineşte într-un cadru limită care se cheamă moşie. În interiorul acesteia, spaţiul agricol constituie elementul fundamental. În bazinul mediteranean distincţia este mai subtilă, distingându-se grădina din apropiere, de regulă irigată, terenurile cultivate cu cereale, plantaţiile, în special cu viţă de vie şi apoi pădurea (“saltus”). În funcţie de conjunctură, spaţiul agricol poate să crească sau să se reducă. Spaţiul agricol şi zonele geografice. Spaţiul agricol, definit ca întindere exploatată pentru producţii vegetale şi animaliere, ocupă o pondere variabilă din suprafaţa totală, urmând anumite limite impuse de condiţiile climatice, naturale sau de tehnicile momentului.

Doar ¼ din suprafaţa uscatului este teren agricol

Terenul cultivat ocupă doar 1/10 din suprafaţa uscatului

Spaţiul agricol are o mărime variabilă

Două zone lipsite de spaţiu agricol

La nivelul zonelor, se impun două mari ansambluri ca neposesoare de spaţiu agricol: zona arctică şi deşerturile zonei tropicale, la care se adaugă domeniile interioare ale continentelor, lipsite de precipitaţii din cauza reliefului, care funcţionează ca un obstacol, şi depărtării de mare.

140

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spaţiul agricol. Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Cu mici excepţii, în ţările dezvoltate nu este o criză a spaţiului agricol

La nivel regional, limitele sunt de ordin hipsometric, higrometric, pedologic. Aceste limite nu sunt niciodată limite absolute, ci exprimă o realitate, ca rezultat al echilibrului relativ între inerţia mediului natural şi forţa de cucerire a grupului uman interesat în a extinde domeniul productiv. În ţările dezvoltate nu se pune problema cuceririi de noi terenuri, decât în anumite spaţii (spre exemplu în Olanda). America de Nord oferă imaginea unui continent unde spaţiul agricol, urmează variaţiile normale din interiorul limitelor naturale. În ţările subdezvoltate, mijloacele de care dispun populaţiile pentru extinderea spaţiului cultivat sau de păşunat sunt foarte reduse. Acolo, limita este foarte aproape de una naturală a existenţei speciilor utilizate de om.

Zona temperată deţine 55% din spaţiul agricol mondial

Spaţiul agricol din zona temperată. Această zonă, extinsă în ambele emisfere, însumează circa 5 miliarde ha, din care o bună parte nu este utilizabilă datorită altitudinilor, continentalităţii şi iernilor foarte friguroase. Din această suprafaţă, spaţiul agricol reprezintă mai puţin de 2 miliarde ha, însemnând circa 55% din spaţiul agricol mondial, circa 59% din spaţiul cultivat şi 56% din suprafaţa ocupată cu păşuni şi fâneţe. Repartiţia pe continente este foarte inegală. Europa are de două ori mai multe terenuri plantate şi cultivate decât păşuni şi fâneţe. America de Nord are cam aceeaşi pondere între cele două categorii, iar în America de Sud păşunile depăşesc de 4 ori terenurile cultivate. În Asia condiţiile de relief şi continentalismul sunt defavorabile agriculturii. Procentul de utilizare a întregii suprafeţe este de aproape 25%, dar cerealele ocupă 50% din suprafaţa agricolă. Procentele deţinute de terenul agricol sunt foarte diferite pe ţări: Marea Britanie - 78%, Ţările de Jos - 70%, dar în ce priveşte suprafaţa cultivată, Italia are 75%, iar Marea Britanie 37%. Japonia doar 16,5% teren agricol (5/6 cultivat), China 35% (1/3 cultivat), în SUA 55% (40% cultivat, iar 60% păşuni). În emisfera sudică spaţiul utilizat ca păşune este important, iar suprafeţele cultivate au ponderi reduse. În Argentina 50% sunt utilizate din suprafaţa totală, dar mai puţin de un sfert sunt cultivate. Jumătate din teritoriul australian este cotat ca agricol, dar 5% este cultivat.. Spaţiul agricol pe locuitor variază de la circa 4 ha în Canada, la 2,5 ha în SUA, 2,25 în spaţiul ex-sovietic, la 0,25 în China şi în Benelux şi la mai puţin de 0,1 ha în Japonia.

Terenul agricol are ponderi foarte diferite pe ţări

Australia deţine doar 5% teren cultivat din total Canada-4 ha/loc Japonia-0,1 ha/ loc

Proiectul pentru Învăţământul Rural

141

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Zonele calde au mai puţin de 10% teren agricol din suprafaţa totală

Spaţiul agricol din regiunile calde. Suprafaţa utilizată este mai greu de apreciat, dar se situează la mai puţin de10% din suprafaţa totală. Însămânţările şi plantaţiile acoperă circa 11%. Pe locuitor, suprafeţele sunt de 0,3 ha în India, Pakistan, Philipine şi de 0,2 ha în Indonezia. O problemă majoră: extinderea spaţiului agricol. Spaţiul agricol este un component al geografiei umane, rezultând dintr-o acţiune diferenţiată a omului asupra teritoriului. Spaţiul agricol traduce eficacitatea grupului, acumulată timp de generaţii. Forma principală prin care are loc procesul de cucerire a spaţiului agricol este defrişarea. Aceasta înseamnă cucerirea agricolă a unui sol ocupat cu vegetaţie spontană. Civilizaţiile mai întreprinzătoare au cucerit şi alte terenuri agricole în detrimentul unor terenuri diverse (cucerirea de porţiuni din deşert prin irigare, polderizarea spaţiilor maritime). Acestea sunt de fapt o creare de spaţii agricole şi nu o cucerire. Între cele două există un alt fenomen de recuperare a terenurilor agricole, prin valorificarea celor cu exces de umiditate şi punerea în loc a unor culturi adaptate la un mediu mlăştinos. Operaţia de defrişare înseamnă acţiunea de eliberare a terenurilor de vegetaţia naturală şi integrarea acestora în circuitul agricol. Iniţial comunităţile rurale au utilizat focul pentru a câştiga noi terenuri pentru cultură. Ca dovadă în regiunile tropicale apar adesea în peisajul cultivat trunchiuri incomplet arse. În Africa de Nord unii palmieri sunt foarte greu de distrus prin foc, încât aceştia rămân în mijlocul terenurilor. Intervenţia antropică este extrem de puternică, încât ruptura cu mediul natural apare ca definitivă. Microrelieful este transformat prin amenajarea teraselor pe versanţi, prin organizarea circulaţiei apelor în raport cu opţiunea culturilor aplicate. Aceasta înseamnă trecerea de la un spaţiu agricol la unul rural, mult mai complex. În astfel de cazuri defrişarea este prelungită cu alte acţiuni de amenajare, încât asistăm la operaţiuni de organizare a spaţiului. Experienţele din pădurile tropicale au arătat că uneori defrişarea este temporară, iar vegetaţia iniţială revine. Terenul agricol obţinut se degradează şi va fi reintegrat în ansamblul vegetaţiei forestiere, dar va avea şi unele resturi de culturi agricole, precum cele de manioc (Africa tropicală). Operaţiunea este mai simplă atunci când se trece de la o vegetaţie forestieră la păşune. În multe ţări păşunatul este văzut ca o situaţie de compromis între o vegetaţie naturală şi alta cu specii mai puţin toxice pentru animale. Frecvent, păşunatul se face la lizierele pădurii sau în poienile din interiorul masivelor forestiere.

Extinderea spaţiului agricol, o preocupare pentru unele popoare

Defrişare

Amenajarea terenurilor degradate

142

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spaţiul agricol. Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Noi spaţii agricole, câştigate în detrimentul mării

În afara defrişării, spaţiul agricol se câştigă şi din introducerea în circuitul agricol a unor spaţii improprii culturilor agricole. Această activitate presupune costuri ridicate, fiind cunoscute eforturile depuse pentru a cuceri terenuri în dauna deşerturilor (Egipt, Pakistan, vestul S.U.A., Azerbaidjan) şi a mării. Prima categorie a însemnat cucerirea a peste 50 milioane hectare, iar cea de-a doua peste 1 milion de hectare numai în Europa. Aici se detaşează Olanda cu peste 570.000 ha (Zuidersee deţine 230.000 ha). Pe ansamblu aceste suprafeţe sunt minuscule, la scară planetară, dar la nivel local sau naţional (Olanda, de exemplu) aceasta reprezintă un câştig esenţial. Test de autoevaluare 1. Având în vedere cele învăţate în acest subcapitol şi ţinând cont de spaţiul avut la dispoziţie, vă rugăm să comentaţi sau să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Explicaţi importanţa ciclurilor climatice în dezvoltarea de activităţi alternative celor agricole?

b) Explicaţi ponderea redusă a terenurilor agricole în Africa şi Australia.

c) De ce în statele dezvoltate din punct de vedere economic nu există o criză a spaţiului agricol?

d) Arătaţi modalităţile de extindere a terenurilor agricole, definindu-le printr-o frază.

e) De ce reformele agrare au o latură economică negativă?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Proiectul pentru Învăţământul Rural

143

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor

7.3. Diversitatea formelor de proprietate
Structura majoră a proprietăţii funciare. Parte integrantă a unui teritoriu, terenul agricol poate fi în proprietate individuală sau în proprietate colectivă, Deci, proprietatea funciară se prezintă fie sub forma proprietăţii individuale, fie sub forma proprietăţii colective. Prima formă se observă în societăţi şi economii variate, diferenţele de structură şi de spaţiu interferând cu diferenţele de dimensiuni. Proprietatea colectivă se întâlneşte în structura patriarhală şi în structura socialistă. Proprietatea individuală. Din această categorie fac parte mica proprietate ţărănească şi marea proprietate individuală. Mica proprietate ţărănească. Aceasta îşi are originea în trecerea în proprietatea ţăranilor a unui teren care iniţial aparţinea proprietăţii patriarhale sau prin alte modalităţi de împărţire a marilor proprietăţi individuale. Foarte rar crearea micii proprietăţi individuale se axează pe colonizarea individuală a unor terenuri libere, situate în afara terenurilor ce aparţin proprietăţii unei mari familii. Evoluţia recentă a sistemului de proprietate în agricultura fostelor ţări socialiste, arată şi posibilitatea creării mici proprietăţi, prin divizarea fostelor cooperative. Această divizare a luat în calcul şi evoluţia demografică într-o jumătate de secol, şi ca urmare, pe lângă retrocedarea parţială a unor terenuri a avut loc şi o reală împroprietărire a celor fără pământ, dintr-o localitate rurală. Efectele demografice se resimt asupra proprietăţii individuale. Astfel, într-o societate rurală, geografic stabilă şi natural crescătoare, proprietatea se împarte cu fiecare generaţie. Această divizare este o divizare multiplă în măsura în care proprietatea familială este compusă din mai multe terenuri situate în părţi diferite ale teritoriului. Paradoxuri în acest proces de divizare sunt de tipul în care fracţionările sunt caricaturale atribuind unui moştenitor un arbore sau câţiva zeci de metri pătraţi. Trecute în acte oficiale, aceste împărţiri au condus la elaborarea unei parcelări minuţios cartografiate şi inventariate, unde parcela devine unitate de negociere în contractele şi succesiunile următoare. Această evoluţie dă caracterul unui peisaj rural din ţările vestice, pentru că parcela este considerată o unitate tehnică de cultură. Forma acestor parcele s-a corelat cu modurile în care s-au divizat terenurile la un moment dat: spre exemplu forme alungite de tip alsacian în Franţa nord-estică, sau aspectul de mozaic al câmpurilor rurale chinezeşti.

Proprietate individuală şi proprietate colectivă

Mica proprietate ţărănească, rezultată din proprietatea patriarhală, reforme sau prin colonizări

Creşterea demografică fragmentează terenul agricol

Fracţionări caricaturale

144

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spaţiul agricol. Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Obstacol social în performanţa economică a micii proprietăţi

Ariile cu o creştere demografică rapidă sunt sortite multiplicării micii proprietăţi familiale. In acelaşi timp, dispersia parcelelor implică a serie de delimitări (garduri, hotare, liziere etc), care fac dificile eforturile pentru modernizarea producţiei agricole. De aici, rezultă un obstacol de natură socială, care se opune performanţei economice. Adică o astfel de formă de proprietate se dovedeşte a fi mult mai rentabilă din punct de vedere social, decât marea proprietate. Un astfel de microfundium poate deveni viabil în situaţia cultivării intensive a legumelor, a căror producţie poate fi orientată către piaţă. Marea proprietate, ca formă a proprietăţii individuale, se detaşează, în primul rând, prin dimensiuni, care ajung până la câteva mii de ha. Aceste dimensiuni nu trebuie judecate simplist, ci trebuie raportate la aria geografică în care se încadrează. În fond, ce reprezintă marea proprietate? Aceasta ar putea fi considerată o alterare a proprietăţii colective iniţiale, prin confiscarea în beneficiul unei linii genealogice, a ceea ce era originar, proprietate patriarhală. In multe părţi ale lumii, extinderea proprietăţii făcea parte din prestigiul familiei, care era „măsurat” în funcţie de suprafaţă şi mai puţin în raport de aspectul clădirilor. Al doilea tip de mare proprietate s-a format din terenuri grupate ca urmare a unor dislocări a marilor domenii tradiţionale, prin ataşarea, prin cumpărare, a unor mici proprietăţi sau prin defrişări. Marea proprietate, astfel constituită, poate fi orientată spre agricultura de piaţă sau spre oferirea unor servicii de loisir, inclusiv terenuri de vânat. Al treilea tip, oarecum asemănător cu cel anterior aparţine marii proprietăţi speculative coloniale sau paracoloniale, însemnând exproprierea prin forţă a populaţiilor autohtone de către o populaţie sosită din afară. Prin aplicarea unor tehnici superioare, spre deosebire de micile proprietăţi, care devin domenii slab productive, marea proprietatea se orientează către piaţa mondială. Astfel de exemple se întâlnesc în Asia de sud-est, în America Latină şi Africa. Al patrulea tip rezultă din regruparea terenurilor după o oarecare fărâmiţare anterioară. Moştenirile, achiziţiile prin căsătorii, la care se adaugă practicile ipotecării pot să aibe drept rezultat constituirea de mari proprietăţi. În ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic marea proprietate este sinonimă cu puterea. În multe ţări, după cel de-al doilea război mondial situaţia era de-a dreptul incredibilă, din punct de vedere al concentrării proprietăţii funciare. 145

Marea proprietate moştenită se raportează la aria geografică

Marea proprietate creată prin dislocări, cumpărări şi defrişări Marea proprietate creată prin exproprierea forţată a populaţiei indigene

Marea proprietate creată prin regruparea terenurilor

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Puterea de concentrare a marilor proprietăţi din America de Sud

Astfel, în Chile 75% dintre terenuri aparţineau la circa 5000 de proprietari, în Brazilia, jumătate din terenurile cultivate era concentrată în mâinile a circa 30.000 proprietari, iar în Mexic peste 8o% din terenurile cultivate se aflau în proprietatea a circa 10000 persoane. Uneori, concentrarea a atins proporţii incredibile, ca de exemplu în provinciile Santiago şi Valparaiso, unde circa 30 de proprietari deţineau peste 1,7 milioane ha (însemnând o proprietate medie de peste 50.000 ha. Dacă din punct de vedere social, marea proprietate poate fi considerată total nesatisfăcătoare, din punct de vedere economic, aceasta poate însemna cadrul optim pentru a se realiza productivităţi foarte înalte. Investiţiile şi facilităţile legate de reinvestirea profitului în modernizarea lucrărilor asigură producţii care se vor reflecta, indirect şi asupra populaţiei. Exemplele sunt reprezentate de fermele nordamericane, precum şi de unele ferme mari din unele ţări vesteuropene. Proprietatea colectivă. Structura acestui tip de proprietate cuprinde proprietatea patriarhală şi proprietatea socialistă. Proprietatea patriarhală. Acest tip de proprietatea poate fi constituită numai de către un grup uman, singurul care are şi capacitatea de a-l păstra. Individual, ocuparea şi punerea în valoare a unui sol este un fenomen foarte rar într-un mediu slab antropizat, aparţinând societăţilor primitive. Formele pe care le îmbracă acest tip de proprietate sunt extrem de variate de la un continent la altul, de la o zonă la alta. Spre exemplu, în zonele aride ale Africii şi Asiei, proprietatea patriarhală are la origini proprietatea pastorală, care înseamnă folosirea tribală, prin păşunat, a terenurilor. Trecerea de la acest tip de activitate la cel de cultură a plantelor nu este simplă, depinzând atât de condiţiile naturale, cât mai ales de cele sociale, religioase etc. O astfel de trecere, mai ales în Orientul Apropiat şi Mijlociu, implică şi trecerea de la o proprietate colectivă la una individuală. Spre deosebire de ariile geografice menţionate anterior, cea de la sud de Sahara se caracterizează printr-o proprietate patriarhală definită de proprietatea comună asupra terenurilor cultivate, dar şi a muncii colective. În astfel de arii primează organizarea socială care se reflectă asupra modului de gestiune a terenurilor. Accentul în situaţii extreme sau în cazul unor decizii de lărgire prin defrişare a terenului cultivat, se pune pe solidaritatea grupului.

Marea proprietate, rentabilă economic

Proprietatea patriarhală are forme extrem de variabile

Trecerea dificilă de la un tip de activitate la altul

Proprietate patriarhală şi muncă în comun

146

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spaţiul agricol. Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Coexistenţa proprietăţii individuale cu cea colectivă

Evoluţia societăţii umane a făcut ca frecvent să coexiste proprietatea individuală cu cea colectivă, chiar şi în ariile menţionate anterior. Spre exemplu, tribul mediteranean conservă adesea păşunile, atunci când terenurile cultivate şi mai ales grădinile sunt proprietate individuală. In Europa Occidentală proprietatea colectivă, necultivată, a comunelor rurale a rezistat parţial revoluţiei agricole (agrare), sub forma proprietăţii asupra unei părţi din păduri. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi astăzi în Europa de Est, unde proprietatea obştească, mai ales asupra locurilor de păşunat (islazurilor) coexistă cu proprietatea individuală asupra celorlalte forme de utilizare a terenurilor. Proprietatea colectivă în economia socialistă porneşte de la o transformare juridică radicală a raporturilor economice şi sociale. Aici coexistă două forme de proprietate colectivă: una deţinută de stat şi alta de comunităţile locale. Mica proprietate ţărănească, practic, dispăruse din structura pe forme de proprietate, mai ales sunt zonele de câmpie şi de deal (aceasta s-a păstrat în zonele montane, unde era dominanta). Statul păstrează proprietatea totală a unei părţi din terenuri şi le exploatează prin ferme de stat. In fostele state socialiste proprietăţile colective de la nivel local erau gestionate de către cooperativele de producţie, constituite din proprietăţile individuale, ca urmare a unor presiuni politice şi administrative deosebite. În unele cazuri, ca în Ungaria şi Polonia, aceste cooperative au cunoscut şi un proces de dizolvare, reapărând mica proprietate individuală.

Proprietatea colectivă se îmbina, uneori, cu cea individuală în fostele ţări socialiste

Test de autoevaluare 2. Urmare a parcurgerii acestui subcapitol, sunteţi în măsură, ca în limita spaţiului alocat, să comentaţi şi să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Definiţi proprietatea individuală şi proprietatea colectivă, arătând principalele lor subtipuri.

b) Cum s-a creat proprietatea individuală?

c) Explicaţi fragmentarea continuă a micii proprietăţi?

Proiectul pentru Învăţământul Rural

147

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor

d) Explicaţi geneza marii proprietăţi.

e) Care sunt, sintetic, caracteristicile proprietăţii patriarhale

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

Reţine şi notează!

Cele două subcapitole reprezintă o sinteză privind spaţiul agricol şi formele de proprietate. Explicarea conceptelor de bază, precum şi dinamica acestora cu fenomenele conexe sperăm că v-au trezit interesul. Pentru a fi mai eficienţi, credem că ar trebui să reţineţi următoarele: - modul de viaţă rural este definit în primul rând prin spaţiul agricol, cu multiplele sale utilizări; - spaţiul agricol este repartizat neuniform pe continente şi pe zone climatice; - zonele reci şi cele deşertice se caracterizează prin cele mai mici ponderi ale spaţiilor agricole, care apar ca inconsistente, în arii extrem de reduse; - zona temperată este cea mai favorizată prin procentul ridicat al spaţiului agricol; - câştigul de teren agricol în detrimentul altor utilizări este nesemnificativ la nivel mondial, dar la nivelul unor ţări, precum Olanda, este foarte important; - proprietatea individuală şi colectivă coexistă în foarte multe ţări; - marile domenii agricole sunt deosebit de rentabile economic, dar sunt neperformante din punct de vedere social; - gradul de concentrare a marilor domenii în mâna unui număr foarte redus de proprietari este exagerat de mare mai ales în ţări ale Americii de Sud; - mica proprietate ţărănească are o mare importanţă socială, dar creşterea demografică poate conduce la o fragmentare excesivă a lor prin sistemul succesiunilor; - reformele agrare au afectat diferenţiat proprietarii de terenuri agricole.

148

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spaţiul agricol. Proprietatea şi exploatarea terenurilor

7.4. Exploatarea terenurilor agricole
Exploatarea terenurilor agricole. Din start se impune o precizare: ţările dominate de marile proprietăţi sunt caracterizate prin faptul că proprietarii nu sunt ţărani. Aceşti proprietari, nu sunt, deci, nici agricultori, ci reprezintă persoane care trăiesc dintr-o rentă funciară, adesea cumulată cu alte venituri. Modul de inserţie a acestora în procesele, nu totdeauna simple, ale activităţilor rurale are la bază relaţia dintre proprietatea şi exploatarea terenurilor. Dacă proprietatea exprimă o situaţie juridică, cu evidente implicaţii economice şi sociale, exploatarea terenurilor înseamnă un fenomen economic, productiv. Raportul dintre dimensiunea proprietăţii şi forma de valorificare este extrem de important. În cazul micii proprietăţi ţărăneşti, valorificarea este directă, fiind făcută de proprietar, pe când în cazul marilor proprietăţi situaţia este mai complicată. În acest ultim caz, între proprietar şi cel care se angajează să exploateze terenul se încheie un contract, prin care locatarul se angajează să plătească proprietarului o indemnizaţie de locaţie. Exploatarea directă a marelui domeniu. Această valorificare este diferenţiată, se face cu un personal salariat, dar depinde de tipul de mare proprietate. a) Latifundiile tradiţionale, forme reziduale ale unui anumit mod de gestionare a terenurilor, există şi astăzi în unele ţări europene mediteraneene (Spania, Sicilia) sau în state din America Latină. Acestea sunt administrate de un girant (administrator), care primeşte din partea proprietarului un salariu fix. Prin contract, acesta trebuie să fie interesat de producţie, iar primele care i se acordă îl motivează în obţinerea unor rezultate cât mai bune. Administratorul se întâlneşte periodic cu proprietarul pentru a-l informa asupra costurilor şi, apoi, pentru a-i da banii, rezultaţi din vânzarea produselor agricole. În acelaşi timp, administratorul îl poate consulta pe proprietar în legătură cu structura viitoarelor culturi agricole, în legătură cu eventuala schimbare a contractului existent între cei doi. Administratorul este cel care recrutează forţa de muncă fie din satele care sunt sub dominanţa domeniului şi a căror populaţie constituie forţa de muncă folosită în mod regulat pe domeniu (remuneraţia se face în bani sau natură), fie, urmând exemplul Italiei de sud din satele exterioare domeniului, muncitorii agricoli fiind angajaţi cu ziua, săptămâna sau pe perioada campaniei agricole (Spania, Portugalia, Franţa, chiar). 149

Marii proprietari nu sunt ţărani

Relaţia dintre proprietate şi valorificare

Latifundiile tradiţionale şi giranţii

Rolul girantului Muncitori agricoli

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Relaţii specifice în America Latină

În alte forme, considerate primitive, muncitorii agricoli primesc o porţiune de teren în folosinţă proprie. Beneficiul unei astfel de economii infime permite administratorului să ceară o muncă aproape gratuită. Este frecvent întâlnit acest tip în America Latină, unde pentru concesiunea unei păşuni şi a unui hectar sau două de teren arabil, muncitorul are obligaţia de a presta 2 zile pe săptămână gratuit pentru proprietar. Când muncile sunt foarte presante muncitorul agricol este obligat să îndeplinească mai întâi datoriile faţă de proprietar şi apoi să îşi lucreze propriul teren. b) Marele domeniu din economia capitalistă. Activităţile agricole sunt organizate de un intendent, aşa încât să se asigure folosirea eficientă a forţei de muncă. În acest context se remarcă trei categorii de activităţi: prima care poate fi mecanizată în totalitate (maşina şi tractorul înlocuind echipele de muncitori), a doua care cuprinde lucrări ce se constituie prin combinarea şi succesiunea lor pe baza unei forţe de muncă permanente (muncitori permanenţi, retribuiţi), iar a treia categorie cuprinde operaţii sezoniere pentru care forţa de muncă se recrutează din locuri depărtate sau chiar din alte ţări. c) Marele domeniu speculativ nord-american. În ţări, precum S.U.A., Canada şi Australia, există o formă de exploatare a terenurilor fără salariaţi. Cultura specializată permite reducerea cheltuielilor prin utilizarea unor maşini de mare capacitate, câteva săptămâni pe an. Deseori fermierul rămâne singur în mijlocul unui domeniu de sute sau mii de ha. Câteodată domeniul rămâne necultivat cea mai mare parte a timpului, urmare a unor politici agricole la nivel de stat sau a unor situaţii de excepţie. În aceste situaţii terenul este vizitat de inspectori, care se conving că acesta nu este utilizat, pentru a returna proprietarului sumele stabilite prin contracte. d) Plantaţia. Forţa de muncă originală a plantaţiei a fost forţa de muncă servilă reprezentată de populaţia de culoare. În regiunile unde economia plantaţiilor s-a menţinut după abolirea sclaviei s-a trecut la un regim de latifundii. În ţările unde economia de plantaţie a fost introdusă mai târziu, ca în Asia de sud-est pentru producţia de cauciuc, munca este remunerată pe baza sistemului salarial clasic. Când este vorba de muncile sezoniere, precum cele de pe plantaţiile de cacao din Ghana sau de arahide din Senegal, sunt aduşi muncitori, care vin împreună cu familiile lor pentru câteva săptămâni sau câteva luni.

Activităţi agricole organizate de un intendent

Culturi agricole specializate

Plantaţiile lucrate cu forţă de muncă locală

150

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spaţiul agricol. Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Proprietarul se ocupă şi cu exploatarea terenurilor

Exploatarea directă familială. În această situaţie există o suprapunere directă între proprietate şi exploatare, proprietarul asumându-şi întreaga responsabilitate pentru utilizarea terenului care îi aparţine. Proprietarul este şi posesorul mijloacelor de producţie, inclusiv a resurselor pentru hrana animalelor, dacă acestea sunt folosite la muncile agricole. Ca membru al unei comunităţi, proprietarul are acces la terenurile care sunt în folosinţă comună: păşunea şi pădurea, de exemplu. Una din problemele fundamentale este aceea a optimizării dimensionale a exploatării familiale, care depinde de opţiunea pentru un sistem de cultură, pentru o anumită tehnică utilizată şi pentru un anumit grad de modernizare. Orice modificare a acestora poate influenţa mărimea optimă, în sensul unei rentabilizări maximale. Evoluţiile recente conduc la ideea că progresul tehnic în domeniu determină o creştere a dimensiunii optime şi că proprietăţile mici nu mai fac faţă provocărilor pieţei. Cooperarea agricolă în economia liberală. Între organizarea primitivă a exploatării agricole în ţărilor subdezvoltate, realizând reforme agrare sortite în mare parte eşecului, şi radicalismul cunoscut din ţările socialiste privind proprietatea colectivă asupra pământului şi mijloacelor de producţie, economia liberală oferă numeroase exemple de cooperare agricolă. Aceste forme de cooperare rezolvă numeroase probleme legate de puterea financiară şi capacitatea tehnică redusă a micilor exploatări. Dacă ţăranul este refractar la avantajul unei asocieri, în schimb, apreciază avantajele reieşite din cooperările pe linia rezistenţei la presiunile pieţei, a obţinerii unor credite avantajoase sau a valorificării produselor prin transformarea locală. Cele mai avansate ţări, în domeniul organizării de cooperative agricole de tip liberal, sunt ţările din Europa nordică. Aici, ţăranul are conştiinţa apartenenţei la astfel de grupuri de interese, la care aderă fără rezerve. Această situaţie îi oferă credite convenabile pentru procurarea de utilaje, acces mai bun pe pieţe, scăpând de inconvenientele ce rezultă din izolarea şi capacitatea sa fizică redusă de a face faţă concurenţei. În plus, cooperativa îi asigură condiţii pentru pregătirea agrotehnică, prin frecventarea de cursuri, prin alte forme de pregătire inclusiv prin ceea ce se cheamă „life long learning” în domeniu. Uneori, cooperativa are chiar rolul de casă de asigurări, acoperind o parte din costurile generate de compromiterea recoltelor.

Dimensiunea optimă a unei exploatări familiale

Cooperarea agricolă şi economia liberală

Europa nordică un exemplu al cooperativelor de tip liberal

Proiectul pentru Învăţământul Rural

151

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Cooperare în arii agricole specializate

În Franţa, o experienţă interesantă există în zonele viticole sau pomicole, în cele producătoare de unt, unde funcţionează cooperative care asigură facilităţi şi protecţie producătorilor individuali. De asemenea, în alte zone există cooperative constituite pentru a oferi servicii în domeniul muncilor agricole, prin realizarea unor parcuri de maşini agricole, ce sunt puse la dispoziţia fermierilor particulari. Formele de exploatare socialistă. Filosofia de bază a economiei socialiste a fost aceea de a înlocui exploatarea individuală a pământului cu cea colectivă. Acest obiectiv major al ideologiei comuniste s-a realizat pe etape: prima a însemnat distrugerea radicală a marilor domenii şi realizarea unei reforme agrare, prin care fiecare ţăran a primit o anumită suprafaţă de teren, a doua etapă a însemnat organizarea a două tipuri de proprietăţi, una de stat şi alta colectivă. Rezultatul a fost coexistenţa întreprinderilor agricole de stat şi a cooperativelor agricole de producţie. Evoluţia randamentelor agricole a demonstrat că şi aceste forme de proprietate, mai ales cea de-a doua, în formele concepute, sunt de slabă productivitate. Un caz interesant îl reprezintă modul de structurare a ariilor rurale chineze, care au avut la bază un alt mod de exploatare. Principiul de bază a fost acela ca unitatea administrativă, comuna, să fie şi unitate economică de bază. Deşi are o suprafaţă relativ redusă (circa 5.000 de ha), comuna gestionează proprietatea agricolă şi mijloacele de muncă pe patru straturi suprapuse. Totdeauna la bază se plasează mica proprietate individuală reprezentată de casă, grădină şi curte. Această proprietate nu intervine în ciclu de producţie, rămânând la nivelul scării familiale. Peste acest strat se suprapune proprietatea echipei de producţie, care reuneşte terenul şi mijloacele elementare de muncă. Urmează proprietatea brigăzii de producţie, care totalizează: marile mijloace de muncă, industriile de transformare a produselor agricole şi distribuţia energiei. Ultimul strat este reprezentat de proprietatea comunei cuprinzând fondurile fixe, anumite mijloace de producţie superioare finanţate de stat. La nivelul comunei sau al brigăzii sunt integrate cea mai mare parte a serviciilor sociale, de învăţământ şi edilitare.

Forme de cooperare de tip socialist

Coexistenţa proprietăţii de stat cu cea cooperatistă

Ariile rurale chineze, ca exemplu de organizare de tip socialist

Proprietatea individuală. a echipei, a brigăzii şi a comunei

152

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spaţiul agricol. Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Reforma agrară înseamnă schimbarea regimului proprietăţii

Elemente generale despre reformele agrare. Noţiunea de reformă agrară înseamnă orice modificare a regimului proprietăţilor şi a raporturilor economice şi sociale din mediul rural. Forma cea mai simplă este aceea care consistă în a distribui teren unui locuitor de la ţară fără pământ sau cu pământ puţin, prin divizarea marilor domenii sau de a transforma un „locatar” (cel care are în locaţie un teren) întrun proprietar. Problema reformelor agrare nu este simplă, întrucât cu fiecare generaţie, populaţia rurală a crescut foarte rapid. Totodată, noile tehnici au eliberat forţă de muncă din agricultură, producând efecte contrarii. În multe ţări coexistă cele două forme de exploatare a terenurilor: microfundia şi latifundia. Filosofia de bază a oricărei reforme este de a echilibra nevoile de pământ ale unei populaţiei dintr-un stat sau regiune cu disponibilităţile existente. Aplicarea sa are în vedere asigurarea unui minim necesar fiecărei familii, care locuieşte la ţară. O analiză actuală legată de modul în care s-au derulat unele reforme şi mai ales asupra efectelor perverse ale acestora scoate în evidenţă următoarele paradoxuri: - necesitatea menţinerii unor randamente foarte ridicate contravine reformelor agrare; - existenţa unei aristocraţii funciare tradiţionale în ţările subdezvoltate face ca reforma agrară să menajeze exagerat marile proprietăţi ale acesteia; - atribuirea de pământ ţăranilor, fără mijloace de cultivare a solului va conduce la vânzarea pământurilor abia primite şi deci la nerezolvarea problemelor sociale. În această clasă s-au plasat şi reformele agrare din Europa de est, inclusiv aplicarea Legii 112/1991 în România postdecembristă; - creşterea demografică explozivă, în condiţiile în care terenul agricol este aproximativ constant, crează o mare presiune asupra terenurilor, în general. Realizarea de reforme agrare în perspectivă ar însemna o divizare exagerată a terenurilor şi implicit o scădere drastică a randamentelor, reîntoarcerea la economia de subzistenţă. Reformele agrare niciodată nu au fost totale, ci doar parţiale, determinând redistribuirea temporară a terenurilor. Istoria rurală recentă, cel puţin în anumite ţări, a fost o succesiune de reforme agrare în alternanţă cu procese de comasare a terenurilor agricole. Această succesiune constatată şi în România a avut un efect dezastruos asupra randamentelor agricole, pe ansamblu, determinând o agricultură de subzistenţă, incompatibilă cu cerinţele unei economii de piaţă, cu participarea efectivă pe piaţa concurenţei în domeniu.

Echilibrarea nevoilor de pământ cu disponibilităţile

Paradoxurile reformelor agrare

Mulţimea reformelor este incompatibilă cu creşterea economică

Proiectul pentru Învăţământul Rural

153

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Test de autoevaluare 3. Urmare a achiziţiilor pe care le-aţi făcut în cadrul acestui subcapitol, vă rog, ca în limita spaţiului alocat, să comentaţi sau, după caz, să răspundeţi la următoarele întrebări: a) Oferiţi detalii în legătură cu sintagma “proprietarii marilor domenii agricole nu sunt ţărani”.

b) Explicaţi rolul administratorilor (giranţilor) în organizarea exploatării agricole a marilor domenii.

c) Arătaţi, prin exemple, distribuţia geografică a principalelor tipuri de exploatare agricolă a marilor domenii.

d) Descrieţi modul de exploatare agricolă dominant în ţările din Europa nordică.

e) Care sunt caracteristicile de bază ale exploatărilor agricole din China?

f) Reformele agrare sunt, de regulă, totale sau parţiale?

Comentarii la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestui capitol

154

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spaţiul agricol. Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Reţine şi notează!

Cunoştinţele acumulate în acest subcapitol vă ajută la înţelegerea corectă a proceselor care au loc în viaţa rurală, având în vedere că exploatarea terenurilor agricole face legătura directă dintre spaţiu şi comunităţile locale. Din acest subcapitol ar trebui să reţineţi: - varietatea tipurilor de exploatare individuală şi colectivă; - diversitatea tipurilor de exploatare a marilor domenii: latifundii tradiţionale, exploatarea marilor domenii din economia capitalistă tipică, exploatări de tip speculativ şi plantaţiile; - dimensiunea optimă a exploatărilor familiale tinde să crească pe măsura progresului tehnic; - diversitatea formelor de cooperare: unele specifice economiei liberale, altele specifice ariilor specializate, precum şi forme de cooperare de tip socialist; - ariile agricole chineze au organizări specifice, structurate pe patru nivele; - reformele agrare înseamnă schimbarea regimului de proprietate a terenurilor; - reformele agrare au limitele lor, mai ales în ce priveşte modul de implementare şi raportul invers proporţional cu creşterea randamentelor.

7.5. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

Întrebarea 1 a) Ciclurile climatice nu permit utilizarea forţei de muncă tot timpul anului, de aceea, mai ales iarna aceasta prestează alte activităţi precum cele legate de diverse meşteşuguri, ţesut, prelucrarea locală a diverselor produse primare locale; b) Terenurile agricole din Africa şi Australia deţin cele mai reduse ponderi, din cauza suprafeţelor foarte mari pe care le ocupă deşerturile; c) Statele dezvoltate din punct de vedere economic se află în zonele temperate, acolo unde terenul agricol deţine ponderi de peste 60% din suprafaţa totală a uscatului din aceste zone;

Proiectul pentru Învăţământul Rural

155

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor

d) Modalităţile de extindere a terenurilor agricole sunt foarte complexe, detaşându-se, în primul rând defrişarea, apoi amenajarea unor terenuri degradate, inclusiv în exces de umiditate, precum şi prin polderizare; e) Reformele agrare au efecte negative, întrucât fragmentarea excesivă şi repetată nu poate conduce decât la randamente scăzute. Întrebarea 2 a) Proprietatea individuală se întâlneşte fie sub forma micii proprietăţi ţărăneşti, fie sub forma marii proprietăţi; proprietatea cooperatistă este de tip liberal, alta specifică ariilor specializate, iar cea de-a treia de tip socialist; b) Proprietatea individuală s-a creat prin: trecerea de la proprietatea patriarhală la cea individuală, prin reforme agrare şi prin colonizări; c) Mica proprietate cunoaşte un puternic proces de fragmentare, mai ales datorită creşterii demografice şi dreptului succesoral al moştenitorilor; fragmentarea ajunge chiar la dimensiuni caricaturale (un măslin, sau câţiva mp); d) Marea proprietate s-a format prin: moştenire, dislocări ale marilor domenii, cumpărări succesive şi defrişări, prin exproprietărirea forţată a populaţiilor indigene sau prin regruparea terenurilor; e) Proprietatea patriarhală aparţine societăţilor primitive; în zonele aride are la origine proprietatea pastorală; la sud de Sahara proprietatea patriarhală este proprietatea comună asupra terenurilor şi munca colectivă; uneori coexistă proprietatea individuală cu cea colectivă. Întrebarea 3 a) Proprietarii marilor domenii, de regulă, nu locuiesc la ţară, ci în marile oraşe unde au alte ocupaţii. Ca să fie ţărani ar trebui să muncească direct în agricultură; b) Administratorii se ocupă de gestiunea completă a lucrărilor agricole, începând de la stabilirea structurii culturilor şi până la recrutarea forţei de muncă, îndeosebi în campanile agricole de recoltare; 156

Proiectul pentru Învăţământul Rural

Spaţiul agricol. Proprietatea şi exploatarea terenurilor

c) Latifundiile tradiţionale se întâlnesc în Spania, Portugalia, America Latină, marile domenii capitaliste în ţările din Europa de Vest, marile domenii speculative în SUA, Canada şi Australia, iar plantaţiile în Ghana, Senegal, Coasta de Fildeş ş.a.m.d.; d) În ţările din Europa nordică sunt foarte răspândite cooperativele de tip liberal, însemnând o asociere între proprietari începând de la producţie până la distribuţie; e) Specificul exploatării agricole chineze se bazează pe patru tipuri de proprietate: mica proprietate individuală, proprietatea echipei, proprietatea brigăzii şi proprietatea comunei; f) Reformele agrare niciodată nu au fost totale, ci numai parţiale.

7.6. Lucrare de verificare Nr. 7

INSTRUCŢIUNI Lucrarea de verificare solicitată, implică activităţi care necesită cunoaşterea Unităţii de învăţare nr.5, privind “Spaţiul rural. Definiţia geografiei rurale”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare. Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele: - Titulatura acestui curs (Geografie urbană şi rurală); - Numărul lucrării de verificare; - Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare pagină); - Adresa cursantului. Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri. Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

Proiectul pentru Învăţământul Rural

157

Spatiul agricol.Proprietatea şi exploatarea terenurilor

Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele: 1) Comentaţi distribuţia inegală a terenurilor agricole pe continente, arătând cauzele acesteia. 2) Având în vedere cunoştinţele generale pe care le posedaţi, explicaţi modul de extindere a terenurilor agricole în ţara noastră; 3) Explicaţi variaţia terenurilor agricole pe zone climatice pornind de la zona arctică. 4) Descrieţi mica proprietate ţărănească şi proprietatea colectivă asupra terenurilor agricole din ţara noastră în perioada socialistă, în comparaţie cu structura exploatărilor agricole din China. 5) Explicaţi deosebirile dintre proprietatea patriarhală şi proprietatea cooperatistă de tip liberal. 6) Detaliaţi paradoxurile reformelor agrare, inclusiv cele din România. 7) La finalul lucrării, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă pentru a creşte eficienţa şi fixarea cunoştinţelor acumulate.

Bibliografie minimală
Bonnamour, J. (1993), Geographie rurale, Masson, Paris. Cândea, M.,Isbăşoiu, C. (2000), Geografia agriculturii, Edit. Universităţii Bucureşti, Bucureşti. Cucu, V. (2000), Geografia aşezărilor rurale, Edit. Domino, Târgovişte. Diry, J.P. (1999), Les espaces ruraux, SEDES, Paris. Meynier, A. (1959), Les peisages agraires, Armand Colin, Paris Surd, V. (1994), Curs de geografie rurală, Edit. Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca Velcea, I. (1996), Geografie rurală, Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Sibiu

158

Proiectul pentru Învăţământul Rural