CAPITOLUL 1 PROBLEME MACROECONOMICE

Macroeconomia, ca ramura a ştiinţei economice, s-a cristalizat după Marea Criza de la sfârşitul deceniului trei şi începutul deceniului al patrulea ale secolului al XX-lea. Atunci problema majoră a economiştilor a fost de ce apar crizele (si în special cele de supraproducţie, pe care ştiinţa economică nu le prevăzuse, după formularea legii debuşeelor de către lui J. B. Say) şi cum pot fi ele preîntâmpinate. Analiza macroeconomică s-a concentrat asupra economiei naţionale, a elementelor de structură ale acesteia sau asupra economiei mondiale. Teoria comportamentului agentului economic individual şi Legea lui Say nu mai puteau explica de ce economia evoluează altfel decât cum se aşteptau economiştii. Dacă ştiinţa economică datează încă de la 1776, anul publicării Avuţiei Naţiunilor a lui Adam Smith, naşterea macroeconomiei, ca ramura a economiei poate fi datată în 1936, anul apariţiei Teoriei generale a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor a lui J.M. Keynes. În această perioadă au fost reconsiderată politica economică. De asemenea, au fost reevaluate concepte precum: deficit bugetar, cerere, ofertă. Au fost revizuite de asemenea, explicaţiile celor mai multe dintre fenomenele economice. Macroeconomia, deşi s-a depărtat, nu şi-a pierdut total fundamentul microeconomic. Se consideră că la nivelul economiei naţionale deciziile agenţilor economici individuali se supun legii numerelor mari. Fenomenele şi procesele economice sunt considerate a fi suma vectorială a deciziilor milioanelor de agenţi economici (întreprinderi, menaje, administraţii, instituţii financiare etc.) care trebuie să ierarhizeze şi să aleagă din multitudinea de variante pe care le au la dispoziţie pentru cheltuirea (utilizarea) resurselor lor. De asemenea, deciziile unor agenţi economici pot influenţa în mare măsură deciziile altor agenţi economici, pot orienta activitatea economică dintr-o ţară sau regiune. Legi microeconomice cum ar fi cea a economiilor de scară şi cea a randamentelor descrescătoare stau la baza construirii modelor macroeconomice ale pieţei interne, ale creşterii economice ş.a. Pentru descrierea efectelor acestor milioane de decizii trebuie procedat la operaţiunea numită agregare. Aceasta constă în regruparea şi însumarea multitudinii de operaţiunii sau fluxuri economice în mărimi globale, semnificative din punct de vedere economic. Operaţiunile agenţilor economici sunt regrupate în categorii omogene în interiorul cărora sunt definite cu claritate operaţiunile elementare. Macroeconomia studiază funcţionalitatea şi comportamentul de ansamblu al economiei naţionale. Ea se ocupă de piaţa bunurilor şi serviciilor în ansamblul ei, neluând în considerare diferenţele între bunurile economice. Pentru macroeconomie există o singură piaţă: cea naţională. De asemenea, nu există decât un preţ, care reprezintă media preţurilor tuturor bunurilor şi serviciilor din economia naţională. Concepţiile macroeconomice sunt grupate în trei mari categorii:

curentul liberal – susţine că piaţa alocă cel mai bine resursele pentru satisfacerea nevoilor; deci, statul prin măsurile pe care le ia, supraveghează şi creează condiţiile optime pentru buna funcţionare a pieţei; curentul intervenţionist – susţine că intervenţia guvernului poate îmbunătăţi semnificativ funcţionarea pieţei naţionale, care este rigidă şi netransparentă, că instituţiile statului satisfac nevoile generale ale societăţii, mai ales în domeniile în care nu poate acţiona eficient libera iniţiativă; curentul de gândire neoclasic – reprezintă o conciliere între intervenţionism şi liberalism şi consideră că intervenţia statului este necesară pentru asigurarea unei creşteri economice echilibrate. Inflaţia, şomajul, creşterea economică, creşterea sau degradarea nivelului de trai sunt cuvinte utilizate de reprezentanţii instituţiilor publice din orice ţară. Guvernele iau măsuri pentru inhibarea fenomenelor economice nefavorabile şi amplificarea efectelor benefice ale acestor fenomene. În prezent, principalele probleme macroeconomice sunt: - Inflaţia - Şomajul - Fluctuaţiile activităţii economice - Standardul de viaţă - Deficitul bugetar - Dezechilibrul balanţei de plăţi Inflaţia este un fenomen economic care, în ultimele decenii, a cunoscut o expansiune la nivel mondial. Practic, nici o ţară nu este ferită de acest dezechilibru monetaro-material. Inflaţia este o problemă macroeconomică pentru aceasta erodează puterea de cumpărare a tuturor agenţilor economici. Veniturile agenţilor economici au, pe timp ce trece o putere de cumpărare din ce în ce mai mică (cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi achiziţionate scade dacă venitul nominal rămâne constant) şi un nivel de trai pe măsură. Inflaţia determină şi o evoluţie neproporţională a preţurilor. În acest fel, în condiţii ceteris paribus, unii agenţii economici pot beneficia de o parte mai mare din bugetelor consumatorilor, apărând astfel o redistribuire a valorii economice independentă de deciziile agenţilor economici, o distorsiune a mecanismelor pieţei. Şomajul constă în slaba utilizare a forţei de muncă. Aceasta aduce pierderi atât la nivelul producţiei, cât mai ales la nivel individual pentru că, dacă nu muncesc, oamenii nu pot obţine venituri necesare susţinerii consumului de bunuri şi servicii. În continuare, diminuarea consumului nu are alt efect decât reducerea în continuare a producţiei. Şomajul atrage după sine o reducere a resurselor bugetare şi, deci, diminuarea capacităţii statului de a interveni în activitatea economică naţională. Acest dezechilibru macroeconomic induce costuri sociale suplimentare, întrucât statul efectuează cheltuieli pentru asigurarea unui standard de viaţă minim persoanelor concediate. Fluctuaţiile activităţii economice (creşteri şi scăderi ale producţiei şi consumului) reprezintă o cauză majoră a şomajului. Instituţiile statului încearcă să reducă amplitudinea ciclurilor economice astfel încât 2 -

activitatea economică şi dezechilibrele acesteia să fie sub control. Creşterea exagerată a producţiei poate avea efecte negative pe termen mediu şi lung asupra economiei naţionale. Standardul de viaţă reprezintă problema centrală a economiei normative actuale. În perioada care a urmat celui de al doilea război mondial, veniturile reale şi, deci, şi standardul de viaţă au crescut în majoritatea ţărilor. În prezent, creşterea nivelului de trai al consumatorilor reprezintă principala ţintă a politicilor economice conjuncturale. Creşterea nivelului de trai îşi are izvorul în creşterea productivităţii, în creşterea înzestrării tehnice a muncii, în creşterea producţiei deoarece menajele pot consuma mai mult. Normal, că acestea au nevoie de resurse băneşti pentru a achiziţiona bunurile şi serviciile necesare satisfacerii nevoilor. Acestea provin tot din procesul productiv. Faptul că membri menajelor participă la procesul productiv le dă acestora dreptul de a primi o parte din rezultatul producţiei, sub formă bănească, care, mai apoi, le permite să-şi ridice standardul de viaţă consumând mai mult. Deficitul bugetar reprezintă un dezechilibru între veniturile şi cheltuielile statului, în sensul că veniturile sunt mai mici decât cheltuielile. Dezechilibrul constă în faptul că agenţii economici care contribuie trebuie să plătească în viitor impozite şi taxe mai mari, dat fiind faptul că deficitul bugetar se acoperă cu credite interne sau externe. De asemenea, cheltuielile statului sunt din ce în ce mai mari statul luând asupra sa sarcini tot mai multe ce revin pieţei. Deficitul bugetar s-a generalizat după ce de al doilea război mondial, unele state ajungând în imposibilitate de plată a datoriilor externe. În această situaţie au fost nevoite să reducă consumul intern (cum s-a întâmplat în România) sau să facă presiuni pentru reeşalonarea datoriei externe. Modele economice keynesiste şi neoclasice arată că deficitul bugetar are un efect multiplicator şi că statul, efectuând cheltuieli în prezent, generează venituri în viitor. În sfârşit, deficitul bugetar poate genera redistribuiri între generaţii, prin faptul că suplimentul de cheltuială se efectuează în prezent, iar credite necesare acestor cheltuieli sunt plătite peste decenii, de către copii actualilor contribuabili. Aşadar, din acest punct de vedere deficitul bugetar trebuie sa fie neutru. Dezechilibrul balanţei de plăţi constituie o problemă macroeconomică de actualitate în contextul regionalizării, globalizării şi integrării. Crearea şi deturnarea fluxurilor reale şi monetare la nivel internaţional determină intrări şi ieşiri de monedă străină diferite în diversele ţări. De asemenea, lipsa de competitivitate a unei ţări are ca efect o balanţă de plăţi deficitară, întrucât exporturile sunt mult inferioare importurilor. Liberalizarea contului de capital poate determina apariţia dezechilibrelor la nivelul balanţei de plăţi. În general, sumele de valută a căror destinaţie este investiţia nu reprezintă un pericol major, pentru reprezintă un contraechivalent al unor bunuri sau servicii şi au drept scop principal generarea de venituri viitoare. Capitalurile speculative în schimb, pot induce chiar crize financiare pe pieţele pe care vin, dar mai ales pe cele de pe care pleacă. În sfârşit, statul, agentul economic care trebuie să rezolve aceste probleme, suferă o criză profundă, punându-se chiar problema funcţiei acestuia de regulator al activităţii economice. 3

corelat şi echilibrat. El are trei componente: sectorul agenţilor economici. Ele sunt utilizate pentru calcule macroeconomice şi pentru furnizarea informaţiilor necesare privind: producţia de bunuri pe economia naţională. operaţiunile contabile. formarea şi repartiţia veniturilor în societate. iar scopul activităţii îl constituie obţinerea de profit. Sistemul conturilor naţionale reprezintă o reprezentare a economiei naţionale. Sectorul "firme" cuprinde toate subiectele economice (agenţi economici) care au ca trăsătură principală faptul că produc bunuri destinate pieţei. conturile naţionale. consumul intermediar (adică valoarea bunurilor . utilizarea veniturilor societăţii etc.) din ţara noastră reprezintă un sistem de evidenţă valorică a fluxurilor economice. învăţământ. prin acesta sintetizându-se tranzacţiile specifice activităţii de producţie a agenţilor economici interni. Se construieşte la nivelul sectoarelor şi pe ansamblul economiei naţionale. apărare etc. I.). 2. Pentru analiza acestor aspecte esenţiale ale vieţii economice din societate se alcătuiesc următoarele conturi naţionale: 1. sectorul "public" şi sectorul "străinătate". iar în partea stângă. a rezultatelor agenţilor economici în ansamblu permite reflectarea evoluţiilor favorabile şi nefavorabile în economia naţională. sectorul "gospodării".şi serviciilor produse şi consumate în scopul producerii de noi bunuri 4 . Contul de producţie.N. În partea dreaptă a contului de producţie se înregistrează valoarea producţiei brute (pe sectoare sau pe economie naţională). în expresie monetară. a tendinţelor acesteia şi a modului în care sunt utilizate resursele unei economii naţionale.).1. în sensul că utilizează veniturile obţinute pentru satisfacerea necesităţilor de consum. Sectorul public se separă în: unităţi de asigurări sociale şi organisme ale administraţiei (centrale şi locale). fizică şi valorică. Evaluarea.altele decât cele de capital fix . II. în mod coerent. sectoare economice şi ramuri de activitate. fără a primi echivalentul valoric. Sectorul "gospodării" sau "menaje" este un sector consumator.CAPITOLUL 2 INDICATORII MACROECONOMICI Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică. în general.C. Veniturile gospodăriilor provin de la firme şi de la sectorul public (guvernamental). Aici se cuprind. la nivelul economiei naţionale. Sectorul "străinătate" sau "restul lumii" evidenţiază relaţiile economice ce se stabilesc între agenţii economici rezidenţi şi cei nerezidenţi. necesită măsurarea rezultatelor activităţii economice. Sectorul "public" sau "guvernamental" reuneşte toate subiectele economice (instituţiile publice) care produc bunuri publice (colective) pentru populaţie. structura şi utilizarea acesteia. Sistemul Contabilităţii Naţionale (S. ajutoare etc. în contraprestaţia factorilor de producţie puşi la dispoziţie sectorului productiv sau sectorului public sau din transferuri de la alte sectoare (pensii. Sectorul agenţilor economici cuprinde sectorul "firme". înregistrând toate fluxurile reale şi monetare din sistemul economic. serviciile publice (sănătate. burse. Conturile macroeconomice sunt rezultatul unor multiple agregări şi sintetizări ale informaţiilor cuprinse în conturile alcătuite pe subiecte economice.

În partea stângă a contului se înregistrează amortizarea şi impozitele indirecte. Soldul contului reprezintă valoarea adăugată brută (la nivelul unui sector). soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFS). se înregistrează soldul contului precedent. Contul de creare a veniturilor. Diferenţa dintre subvenţiile de exploatare şi impozitele indirecte (diferenţă cunoscută sub denumirea de impozite sau taxe nete1) se ia în calcul atunci când indicatorii macroeconomici sunt evidenţiaţi în preţurile pieţei. Deci. În partea dreaptă a contului. contul de producţie evidenţiază valoarea producţiei pe sectoare sau pe economie naţională şi separarea acesteia în consum intermediar şi valoare adăugată brută sau produs intern brut. astfel: VAN = VAB − A. În partea dreaptă. respectiv produsul intern brut (la nivelul economiei naţionale). De asemenea. la resurse. adică PIN (sau suma veniturilor factorilor de producţie din interiorul ţării) şi veniturile factorilor de producţie naţionali din activitatea desfăşurată în străinătate. dacă este exprimat în preţurile factorilor. astfel: VAB = PB − Ci. Ca regulă. Soldul acestui cont este reflectat prin indicatorul "produs naţional net" (PNN). ca resursă (în partea dreaptă). Venitul naţional se obţine adăugând la PIN exprimat în preţurile factorilor. la resurse. iar soldul acestui cont reprezintă veniturile. În partea stângă se evidenţiază veniturile factorilor de producţie plătite străinătăţii ca urmare a activităţii depuse în interiorul ţării de agenţi economici străini. Evidenţiază repartiţia primară a veniturilor.materiale şi nemateriale). Contul de repartiţie a veniturilor. VAB reflectă producţia finală. se evidenţiază valoarea adăugată brută (pe sectoare) sau produsul intern brut (pe economie naţională) şi subvenţiile de exploatare. salarii. În el se sintetizează pe lângă veniturile factorilor create în interiorul ţării şi veniturile factorilor încasate din străinătate şi cele plătite străinătăţii. 2. respectiv diferenţa dintre producţia brută (PB) şi consumul intermediar (Ci). care. exprimate prin indicatorii "valoarea adăugată netă" (la nivel de sectoare) sau "produsul intern net" (la nivelul economiei naţionale). soldul conturilor naţionale apare în partea stângă şi aceasta se evidenţiază în contul următor. 3. 5 . Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă diferenţa dintre valoarea adăugată brută (VAB) şi consumul de capital fix (CCF sau amortizarea . VAB reprezintă suma veniturilor fundamentale (profit. astfel: VN = PNNpf = PINpf + SVFS 1 Din punct de vedere fiscal corect este „impozite nete”.A). Evidenţiază pentru fiecare sector şi pentru întreaga economie formarea veniturilor din activitatea economică. dobânzi şi rente) la care se adaugă amortizarea. Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă valoare pe care o aduce agentul economic producător elementelor de capital circulat pe care le achiziţionează şi prelucrează în vederea obţinerii produselor finite. se mai denumeşte şi venit naţional (VN). În sfârşit.

combustibili. obţinute de către toţi agenţii economici din economia naţională.4. de regulă un an. prin intermediul preţurilor şi tarifelor2. Soldul contului este reprezentat de indicatorul "economii brute" şi se determină conform relaţiei: Eb = VND − CF = VND − (Cpv + Cpb). arenzi. III. transferuri de la administraţiile publice spre agenţii economici sub forma subvenţiilor de exploatare. 6 . Economiile brute sunt destinate investiţiilor brute. se obţin economiile nete. ceea ce permite cunoaşterea dimensiunii rezultatelor activităţii din intervalul de timp avut în vedere. consumul privat cu cel public formează consumul final (CF). operaţiunile de asigurări etc. Sistemul de evidenţă şi măsurare a rezultatelor 2 Preţul serviciilor. De obicei. Indiferent de natura rezultatelor (bunuri materiale şi servicii) şi fluxurilor din economia naţională. veniturile proprietăţii şi ale întreprinderilor (dobânzi. depozitare. Evidenţiază utilizarea în interiorul ţării a componentelor venitului naţional disponibil (venitul naţional corectat cu soldul transferurilor curente cu străinătatea). Dacă din economiile brute se scade amortizarea. pentru consumul privat şi consumul public (ambele formează consumul final al societăţii). adică formării nete a capitalului. corelarea resurselor alocate şi consumate cu rezultatele obţinute. care sunt de distribuire şi redistribuire a veniturilor obţinute la nivel de economie naţională: remunerarea salariaţilor. destinate investiţiilor nete. dividende). drept de autor. brevete. indicatorii sintetici de rezultate macroeconomice se determină la preţurile pieţei. Rezultatele activităţii la nivel macroeconomic într-o perioadă determinată. c) operaţiuni financiare care au ca obiect operaţiunile referitoare la crearea şi circulaţia mijloacelor de plată. distribuţie de bunuri). Sistemul operaţiunilor contabile cuprinde: a) operaţiuni contabile privind bunurile şi serviciile (producţie. aceşti indicatori se calculează numai în expresie valorică. Împreună. În funcţie de scopul urmărit. consum final. se reflectă cifric şi cantitativ prin indicatori sintetici. unde VND este venitul naţional disponibil (vezi infra venit naţional). Contul de utilizare a veniturilor. la creanţele şi datoriile agenţilor dintr-o economie naţională. energie. licenţe. impozite legate de producţie şi import. adică formării brute a capitalului. ei pot fi evaluaţi la preţurile pieţei (preţurile cumpărătorilor) sau la costurile factorilor de producţie (preţurile producătorilor). formarea brută a capitalului. amortizare şi alte consumuri necesare prestării serviciilor publice către populaţie. Consumul public (Cpb) exprimă cheltuielile făcute de instituţiile publice pentru materiale. b) operaţiuni privind repartiţia. Investiţia netă este acea parte din venit care se foloseşte pentru a spori capitalul fix şi stocurile. studierea principalelor corelaţii care s-au manifestat în perioada de calcul. Consumul privat (Cpv) exprimă cheltuielile efectuate de populaţie pentru cumpărarea de mărfuri şi servicii necesare satisfacerii nevoilor proprii.

al corectării unor efecte nedorite ale mecanismului spontan al pieţei. b) metoda utilizării finale (metoda cheltuielilor sau a folosirii veniturilor). permiţând înţelegerea legităţilor economice şi a modului lor concret de manifestare în timp şi spaţiu. amortizare. se elimină şi consumul de capital fix (amortizarea). cu ajutorul căruia se sintetizează şi se corelează informaţiile privind desfăşurarea activităţii economice şi măsurarea potenţialului economic. care constă în agregarea cheltuielilor totale ale agenţilor economici cu bunurile materiale şi serviciile care compun producţia finală. deoarece indicatorii de rezultate macroeconomice reflectă tabloul fluxurilor din economia naţională. Indicatorii care reflectă rezultatele macroeconomice în Sistemul Conturilor Naţionale pot fi calculaţi prin una din următoarele trei metode: a) metoda producţiei (metoda valorii adăugate) prin care are loc măsurarea şi evidenţierea valorilor adăugate brutei3 create de către toţi agenţii economici. dobânzi. prin această metodă se însumează: cheltuielile gospodăriilor (menajelor) pentru produse şi servicii de consum. ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale. se îmbină cele trei metode. c) suport de bază al fundamentării deciziilor în economie. prin indicatorii utilizaţi. cheltuielile publice guvernamentale (instituţiilor administraţiei centrale şi locale) pentru serviciile administrative puse la dispoziţia colectivităţilor. iar în cazul indicatorilor în expresie netă. Concret. b) instrument de analiză a activităţii economice în perioada anterioară şi a echilibrului macroeconomic sub diferitele sale forme de manifestare. din valoarea totală a producţiei sau valoarea producţiei brute (pe sectoare. rente) şi alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizările). salarii. cheltuielile pentru bunuri de investiţii (investiţiile brute). dobânzi. se utilizează metoda de 3 Valoarea adăugată brută cuprinde: profit. pentru înţelegerea corectă a fenomenelor şi proceselor din economia mondială. reflectând evoluţia cantitativă a economiei naţionale. achiziţionate de terţi). o serie de funcţii esenţiale cum ar fi: a) instrument de evidenţă statistică. rezultând valoarea adăugată netă. 7 . al interdependenţelor vieţii economice. al influenţării corelaţiilor şi tendinţelor celor mai favorabile. concretizate în venituri încasate de proprietarii acestor factori (salarii. care constă în însumarea elementelor ce reflectă recompensarea factorilor de producţie. profituri. a interdependenţelor economice internaţionale. d) indicatorii de rezultate macroeconomice au o largă utilizare pentru comparaţii internaţionale. În practică. ramuri sau economie naţională). Astfel. c) metoda repartiţiei (metoda însumării veniturilor). rente. se elimină consumul intermediar (respectiv valoarea bunurilor materiale şi serviciilor produse şi utilizate pentru a crea noi bunuri. exportul net (diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor exportate şi valoarea celor importate).macroeconomice îndeplineşte. Prin această metodă. producători de bunuri şi servicii (de consum şi publice) şi agregarea acestor mărimi pe sectoare. pentru determinarea producţiei pe ramuri ale economiei. a participării ţării la circuitul economic mondial. pentru calcularea indicatorilor sintetici ai rezultatelor macroeconomice.

obţinute într-o perioadă de timp. pentru domeniul serviciilor se aplică metoda cheltuielilor ş. 2. fapt pentru care are o utilizare redusă.). 4 Teoria economică mai puţin acceptată în prezent susţine că produsul global brut este un indicator superior PIB întrucât dă posibilitatea comparării valorii finale a bunului cu cea la intrarea în procesul de producţie. destinate consumului final. PGB răspunde unor cerinţe reale de cunoaştere macroeconomică privind corelaţiile care se formează între diferite ramuri. Produsul intern brut (PIB) reflectă.producţie. Produsul global brut (PGB) reflectă valoarea totală a bunurilor materiale şi a serviciilor.m. acest indicator reflectă valoare corectă a volumului de capital tehnic utilizat intr-o economie naţională.a. PIB se determină fie prin însumarea valorilor adăugate brute ale tuturor bunurilor create de agenţii economici din interiorul ţării (agregate la nivel de sector sau ramură). cu caracter marfar şi nemarfar. prin combinarea metodei valorii adăugate (metoda de producţie) cu metoda repartiţiei (a însumării veniturilor). 2) produsul intern brut (P. unde "i" reprezintă sectoarele economiei. 8 . Acest indicator include înregistrări repetate. fie prin scăderea din produsul global brut a consumului intermediar. subramuri şi activităţi. Acest indicator exprimă mărimea valorii adăugate brute a bunurilor materiale şi serviciilor produse în interiorul ţării şi ajunse în stadiul final al circuitului economic. De asemenea. 6) venitul naţional (VN). iar Ci . într-o perioadă determinată (un an). în cadrul subsistemelor economiei naţionale. Produsul intern net (PIN) sintetizează suma valorilor adăugate nete ale bunurilor materiale şi serviciilor finale produse de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care acţionează în interiorul ţării. PGB se calculează ca sumă a producţiei brute de bunuri materiale şi servicii din toate sectoarele. 4) produsul naţional brut (PNB). în practică. 5) produsul naţional net (PNN).consumul intermediar. valoric. Cu toate acestea.B. astfel: PIN = Σ VANi. Principalii indicatori de rezultate macroeconomice Principalii indicatori macroeconomici calculaţi în SCN sunt: 1) produsul global brut (PGB).I. astfel: PIB = Σ VABi sau PIB = PGB − Ci. de regulă un an. producţia finală de bunuri şi servicii obţinute de către toţi agenţii economici (autohtoni şi străini) care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării. adică prin însumarea consumului final şi a celui intermediar4.2. 3) produsul intern net (PIN). Acest indicator este baza măsurării rezultatelor macroeconomice în SCN şi se calculează. într-o perioadă de timp (de regulă un an).d.

în decursul unei perioade de timp (un an). la care se adună valoarea adăugată brută realizată de agenţii economici naţionali care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altor state (VE). astfel: PIN = PIB − A. deoarece includ şi alocaţia pentru consumul de capital fix. atunci el reflectă venitul naţional. în funcţie de soldul cu exteriorul pozitiv sau negativ (± SE)(sau SVFS în notaţiile de mai sus) dintre VAB obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAB obţinută de agenţii economici străini în interiorul unei ţări (PNB = PIB ± SE). pozitiv sau negativ. PNB se determină prin scăderea din PIB a valorii adăugate brute realizate pe teritoriul naţional de către agenţii economici străini (PE). Venitul naţional (VN) sintetizează veniturile obţinute de către proprietarii factorilor de producţie prin care se recompensează aportul acestora la producerea bunurilor materiale şi serviciilor. totuşi. denumit şi PNB nominal. determinarea venitului naţional porneşte de la PNB evaluat la preţurile pieţei (PNBpp) din care se scad alocaţiile pentru consumul de capital fix (amortizarea). De asemenea. astfel: PNN = PNB .De asemenea. precum şi impozitele indirecte (Ii) şi se adaugă subvenţiile de exploatare (Sv) (Ii – Sv = Impozite nete). VN poate fi considerat şi ca indicator ce exprimă veniturile din muncă şi din proprietate care decurg din producţia bunurilor economice. indiferent unde sunt obţinute ele şi sunt cheltuite pe teritoriul ţării de origine a proprietarului). obţinute atât în ţară cât şi în afara acesteia. el reflectă şi utilizarea veniturilor pentru cumpărarea de produse şi servicii de consum şi pentru economisire. Acest indicator poate fi mai mare sau mai mic decât PIB. atât pe teritoriul ţării. Dacă PNN este evaluat la costurile factorilor. La acelaşi rezultat 9 . Produsul naţional net (PNN) reprezintă expresia bănească a valorii adăugate nete obţinute de agenţii economici naţionali. el oglindeşte oferta naţională (producţie internă la care se adaugă importurile). Atât PIB. iar dacă se calculează pe baza fluxului de cheltuieli ale naţiunii.A Produsul naţional net (PNN) se mai poate calcula adăugând la PIN soldul. imaginea producţiei finale nete. Dacă acest indicator este evaluat pe baza preţurilor pieţei. amortizarea (A). (± SE) dintre VAN obţinută de agenţii economici naţionali în străinătate şi VAN obţinută de agenţii economici străini pe teritoriul unei ţări astfel: PNN = PIN ± SE. astfel: PNB = PIB − PE + VE. cât şi PNB nu oferă. cât şi în afara acesteia şi se determină prin scăderea din PNB a amortizării capitalului fix (A). Ţinând seama de cheltuielile agenţilor economici. respectiv amortizările (A). se mai calculează scăzând din produsul intern brut consumul de capital fix. Produsul naţional brut (PNB) reprezintă valoarea adăugată brută a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor finale provenite din activităţile agenţilor economici naţionali. apare ca indicator al cererii agregate (cheltuielile dintr-o ţară au la bază veniturile obţinute de factorii de producţie care sunt repatriate.

Deci: VN = PNBpp − A − Ii + Sv sau VN = PNBcf − Amortizarea. plăţi ce nu sunt legate de activitatea de producţie (transferuri curente privind: cotizaţii la organisme internaţionale. toate aceste venituri fiind supuse impozitării directe. ajutoare. Întrucât aceşti indicatori sunt exprimaţi monetar (valoric).VDM. În funcţie de acest sold. VND poate fi mai mare sau mai mic decât VN. indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru consum (C) şi economii (E). rente. numit şi soldul transferurilor curente cu străinătatea (STCS). indicatorii se numesc indicatori nominali sau monetari. totodată. în perioada analizată. dobânzi nete (diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite). După calcularea PIB real. impozitele pe profit) şi se adaugă veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii. burse. ceea ce reprezintă suma valorilor adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări. iar creşterea lor se poate datora atât creşterii preţurilor de la o perioadă la alta (inflaţie) cât şi creşterii fizice a activităţii economice. Adică. Se poate aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie.se ajunge şi prin scăderea din PNB. daune. Dacă din venitul personal al menajelor se deduc impozitele şi taxele plătite de populaţie. De precizat. se obţine venitul personal al populaţiei (menajelor) VPM. adică veniturile provenite din munca angajaţilor.). exprimat în preţurile (costurile) factorilor (PNBcf). profituri. în venitul naţional se includ: salarii. astfel că venitul naţional creat trebuie corectat cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea. de unde rezultă PIBreal = PIBnominal / D. astfel: D = PIBnominal / PIBreal. prin calcularea indicelui produsului intern brut (IPIB): 10 .) şi. indicatorii macroeconomici se exprimă în preţuri constante (sau comparabile) care reprezintă preţurile anului şi se numesc indicatori reali (PIB real. a alocaţiilor pentru consumul de capital fix (A). pentru determinarea dinamicii economice. Se obţine astfel venitul naţional disponibil (VND) conform relaţiei VND = VN ± STCS. se obţine venitul disponibil al menajelor . că orice ţară efectuează o serie de plăţi către străinătate. ajutoare. penalizări. profiturile nedistribuite. taxe etc. alocaţii etc. în general. Creşterea economică este relevată de creşterea indicatorilor macroeconomici. Dacă din VND se scad veniturile ce nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale. încasează plăţi efectuate de străinătate către ea. se poate trece la stabilirea dinamicii (evoluţiei) indicatorului respectiv. Raportul dintre PIB nominal şi PIB real se numeşte deflatorul PIB (D) şi exprimă indicele mediu al preţurilor pe întreaga economie. Sporirea venitului naţional. PNB real etc.). b) creşterea productivităţii (randamentului) factorilor de producţie. ca expresie a creşterii şi dezvoltării economice este condiţionată de doi factori: a) creşterea volumului factorilor de producţie. cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu. Indicatorii macroeconomici sunt utilizaţi. Dacă sunt exprimaţi în preţurile curente ale anului de calcul.

IPIB = PIBreal1 / PIBreal0. Produsul potenţial se referă la mărimea maximă a acestuia care poate fi obţinută într-o perioadă în condiţiile ocupării depline a forţei de muncă (la randament maxim în condiţiile aplicării legii randamentelor descrescătoare). de rata de activitate a populaţiei. Produsul activităţii economice poate fi potenţial sau actual. 11 . Diferenţa dintre PNB potenţial şi PNB actual se numeşte ecartul PNB şi are o mare importanţă în studiile de echilibru macroeconomic. precum şi de alte condiţii conjuncturale. Produsul actual poate fi mai mare sau mai mic decât produsul potenţial. în raport de nivelul productivităţii muncii medii.

consumul este funcţie de venit: C = f (V) C(V) = C0 + c’ V În cazul în care venitul este nul este necesar un consum minim al agenţilor economici fără de care nu îşi pot continua activitatea. Partea din venit consumată poartă denumirea de rată medie a consumului sau înclinaţie medie a consumului. mai mari decât venitul). În aceste condiţii rata marginală (înclinaţia marginală) a consumului este inferioară înclinaţiei medii şi funcţie descrescătoare de venit. Ca şi la nivel microeconomic. c’ = ΔC/ΔV Rata medie a economisirii (înclinaţia medie spre economisire) exprimă partea din venitul naţional (sau disponibil. c+s =1 şi c’+s’ = 1 În concepţia acestei construcţii teoretice. INVESTIŢII Venitul naţional reprezintă ansamblul veniturilor încasate de agenţii economici naţionali. 12 . la nivel macroeconomic. în cazul în care nu se iau in calcul existenţa altor componente ale economiei naţionale decât cel sectorul productiv şi agenţii economici consumatori). care sunt utilizate pentru sporirea capacităţii de producţiei şi a producţiei înseşi. De asemenea. după caz) neconsumat. 5 5 În un ele surse bibliografice venitul mai este notat cu Y. s = S/V Rata marginală a economisirii sau înclinaţia marginală spre economisire descrie evoluţia economisirii la modificarea cu o unitate a venitului disponibil (sau naţional. Acest fenomen reprezintă transformarea economiilor în bunuri capital (acumularea capitalului).CAPITOLUL 3 CONSUM. s’ = ΔS/ΔV Înclinaţiile medii şi marginale ale consumului şi economisirii sunt subunitare şi pozitive (întrucât nici consumul nici economisirea nu sunt. de regulă. venitul nu poate fi decât consumat sau economisit. Se calculează: c = C/V Rata marginală a consumului sau înclinaţia marginală spre consum reflectă modificarea consumului ca urmare a modificării venitului. VENIT. Matematic: V=C+E V – venitul naţional C – consumul E – economisirea Ansamblul economiilor realizate se transformă în totalitate la nivelul economiei naţionale în investiţii. indiferent unde îşi desfăşoară activitatea în lume.

şi păstrarea monedei (tezaurizare). cumpărarea de bunuri pentru producţie (investiţii). o creştere a investiţiei determină creşterea mai importantă a producţiei. în accepţiunea lui J.M. a veniturilor şi deci. actul economic fundamental care determină creşterea capacităţii de producţie şi deci. a consumului. Keynes. într-un interval determinat de timp. 13 . Economisirea creativă este cea pe baza căreia se achiziţionează bunuri şi servicii pentru producţie (şi vor genera venituri viitoare). K= ΔV/ΔI Cum ΔI = ΔV – ΔC rezultă că: k = ΔV/ΔV-ΔC 6 În engleză „savings”. creşterea venitului.Figura nr. Acestea determină creşterea producţiei în intervalele viitoare de timp. Investiţiile efectuate într-o economie naţională constituie un ansamblu de active de producţie nou create. În general. într-o perioadă ulterioară. Relaţia dintre creşterea producţiei şi creşterea investiţiilor într-o economie naţională este reflectată de multiplicatorului investiţiilor (k). Investiţiile constituie. Ultimele trei destinaţii constituie direcţiile de utilizare a economiilor. Multiplicatorul investiţiilor este dat de creşterea nivelului producţiei (veniturilor) determină de creşterea investiţiilor cu o unitate. Evoluţia consumului şi economisirii Parte din venit care nu este consumată reprezintă economisirea 6. Datorită efectului de multiplicare. Aceasta mai este interpretată şi ca un consum amânat. veniturile au următoarele destinaţii: cumpărarea de bunuri şi servicii finale (consum). 1. achiziţia de active financiare (plasamente).

K = 1/ 1 –ΔC/ΔV = 1 / (1-c’)= 1/s’ Multiplicatorul investiţiilor ia valori mai mari decât 1 (întrucât c’ şi s’ iau valori între 0 şi 1). Multiplicatorul investiţiilor arată deci, că, cu cât este mai mare înclinaţia marginală spre consum cu atât efectul investiţiilor este mai mare. Însă, în aceste condiţii, partea economisită va fi redusă, reducânduse astfel posibilitatea ca în viitor investiţiile să aibă un nivel satisfăcător. Pe de altă parte, o înclinaţie spre consum redusă este echivalentă cu economii mai mari şi transformarea acestora în investiţii, dar creşterea venitului ca urmare a investiţiilor efectuate va fi insuficientă. Aşadar, într-o economie naţională trebuie să existe un echilibru între consum şi economisire. Investiţiile, ca premisă a creşterii unei economii naţionale sunt influenţate de mai mulţi factori: - volumul economiilor; partea din venit care nu este consumată reprezintă principalul izvor al investiţiilor. Nu pot exista investiţii dacă o economie naţională nu acumulează (nu îşi amână consumul în vederea obţinerii unei producţii viitoare suplimentare şi deci a unor venituri viitoare); - costul creditului; cu cât creditul este mai scump cu atât investiţiile sunt mai reduse, deoarece acestea trebuie să genereze venituri mai mari pentru acoperirea costurilor creditului; - rata dobânzii; - evoluţia cererii de bunuri şi servicii; evoluţia cererii de bunuri şi servicii determină, după cum arată multiplicatorul, randamentul viitor al investiţiei prezente. Valorificarea mai bună a bunurilor şi serviciilor obţinute în urma investiţiilor determină venituri mai mari ca urmare a eforturilor investiţionale şi deci reprezintă un stimulent pentru a investi; - încrederea în viitor (aşteptările agenţilor economici cu privire la cea ce se va întâmpla în viitor); perspective favorabile într-un sector determină concentrarea resurselor de investit către ramura sau sectorul respectiv. Factorul important în decizia de a investi este rata dobânzii. Când acesta înregistrează un nivel scăzut, creditul este ieftin şi se creează premise favorabile investirii. Totuşi, aceasta trebuie corelată cu rata profitului (şi eficienţa capitalului), deoarece investitorul este constrâns să plătească dobânda din rezultatele procesului productiv. Totodată, acesta are de ales între a investi şi a plasa. În situaţia în care randamentul plasamentelor (rata dobânzii) este mare, investitorul este descurajat să-şi asume riscul unei afaceri. Atunci când rata profitului este mai mare în raport cu rata dobânzii economiile agenţilor economici vor fi investite.

14

CAPITOLUL 4 CEREREA ŞI OFERTA AGREGATE
4.1. Cererea agregată Macroeconomia se preocupă de factorii determinanţi ai producţiei totale şi ai ratei de creştere, de rata inflaţiei şi de cea a şomajului. Într-o economie de piaţă modernă, deschisă spre exterior, comportamentele agenţilor economici se concretizează, în ultimă instanţă, sub forma cererii agregate (globale, totale) şi ofertei agregate. Cererea agregată (globală) reprezintă ansamblul cerinţelor solvabile de bunuri şi servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora. Structura cererii agregate cuprinde patru componente de bază: cererea pentru consumul personal (C), achiziţiile guvernamentale (G), cererea pentru investiţii (I) şi cererea externă formată din exportul net (EN). Deci: CA = C + G + I + EN Cererea pentru consumul personal (C) este reprezentată de totalitatea cheltuielilor de consum ale sectorului privat (gospodăriilor) pentru achiziţionarea de bunuri materiale (inclusiv bunuri durabile) şi servicii de consum (finale). Reprezintă componenta principală în structura CA, mărimea ei fiind în funcţie de veniturile consumatorilor şi de nivelul preţurilor pe care ei trebuie să le plătească pentru bunurile respective. Achiziţiile guvernamentale (G) (ale administraţiilor publice locale şi centrale) se referă la cheltuielile pentru consumul public şi investiţiile publice. Acestea cuprind cumpărările de bunuri şi servicii pentru buna funcţionare a instituţiilor statului, pentru prestarea de servicii publice, achiziţii pentru rezervele de stat, precum şi refacerea şi dezvoltarea infrastructurii naţionale, construcţia de locuinţe etc. G nu trebuie confundat cu cheltuielile guvernamentale totale (ale bugetului de stat) care cuprind în plus şi transferurile de plăţi către alte sectoare (subvenţii, alocaţii, ajutoare, etc). Cererea pentru investiţii (I) reprezintă cheltuielile firmelor pentru investiţii brute, definite în sensul de adaos la stocul de capital tehnic (formare brută de capital fix şi creşterea stocurilor). Constă în construirea de clădiri, achiziţionarea de maşini şi utilaje necesare continuării şi creşterii producţiei. Ea nu include achiziţionarea hârtiilor de valoare (plasamentele) şi nici investiţiile în capital uman. Exporturile nete (EN) reprezintă diferenţa dintre exporturi şi importuri (EN = EX-IM) şi reflectă influenţa comerţului exterior asupra cererii agregate (cererea agregată a străinătăţii, a restului lumii). Unele componente ale CA sunt relativ stabile în timp şi evoluează, de regulă, în sens pozitiv (de exemplu, cererea pentru consum). În schimb, alte componente ale CA, cum sunt investiţiile, se modifică mai rapid şi pot cunoaşte oscilaţii importante, cauzând fluctuaţii ale activităţii economice. Mărimea cererii agregate este influenţată de nivelul general al preţurilor, care este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse într-o economie. Dacă nivelul general al preţurilor creşte (considerând că ceilalţi factori nu se modifică), puterea de 15

cumpărare a banilor scade, astfel că se va putea cumpăra o cantitate mai mică de bunuri şi servicii cu un venit nominal dat, adică va avea loc o reducere a cererii agregate. De asemenea, creşterea nivelului general al preţurilor dintr-o economie va conduce spre o scumpire a bunurilor şi serviciilor produse pe plan intern, comparativ cu cele străine. Ca urmare, consumatorii interni vor avea tendinţa să cumpere mai puţine bunuri economice autohtone, ele fiind relativ mai scumpe faţă de cele străine, cu efecte asupra creşterii importurilor şi scăderii exporturilor de astfel de bunuri. Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor, întrucât dacă presupunem că investiţiile se fac din împrumuturi, creşterea acestui nivel va determina şi mărirea ratei medii a dobânzii, scumpindu-se astfel creditul, cu efecte asupra descurajării investiţiilor, adică a scăderii cererii pentru bunuri de capital. Totodată, sporirea nivelului general al preţurilor va avea ca rezultat şi reducerea cheltuielilor guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri de consum şi bunuri investiţionale. Curba CA arată, în ultimă instanţă, pentru orice nivel al preţurilor, nivelul cererii globale la care cheltuielile reale şi veniturile reale sunt simultan în echilibru. O modificare a nivelului general al preţurilor modifică în sens invers nivelul veniturilor reale ale cumpărătorilor care are ca efect o modificare în acelaşi sens a cheltuielilor reale din economie. Procesul descris se numeşte efectul venitului asupra cererii dacă preţul se modifică, cunoscut de la analiza pieţelor individuale (produselor). La nivel macroeconomic, o creştere a nivelului general al preţurilor echivalează cu o reducere a veniturilor reale totale şi astfel cumpărătorii vor achiziţiona un volum mai mic de bunuri şi servicii. Există şi efecte de substituire care explică reducerea CA ca urmare a creşterii preţurilor (curba descrescătoare a CA), dar nu de natura celor cunoscute şi analizate pe pieţele produselor, când cumpărătorii achiziţionau un bun alternativ (substituibil) cu un preţ relativ mai mic al cărui nivel nu a crescut. La nivel macroeconomic creşte nivelul general al preţurilor şi, deci, nu se mai pune problema unor astfel de alternative în alegerile făcute de cumpărători. Se produc, în schimb alte efecte de substituire care explică relaţia inversă între modificarea nivelului preţurilor şi cel al CA. Primul şi cel mai evident se referă la substituirea bunurilor din producţia internă cu cele din import. Astfel, preţuri mai mari la produsele indigene vor stimula rezidenţii să achiziţioneze bunuri din import (care nu fac parte din CA) şi vor descuraja exporturile care reprezintă o parte a CA. A doua împrejurare care explică curba înclinată negativ a CA se referă la efectul soldurilor reale. Dacă preţurile cresc semnificativ, valoarea reală a soldurilor deţinute de cumpărători la bănci şi la alte instituţii financiare (plasamente) va scădea. Pentru a-şi proteja valoarea reală a soldurilor, cumpărătorii recurg şi la reducerea cheltuielilor. Un alt motiv pentru care cumpărătorii îşi reduc volumul total al achiziţiilor de bunuri odată cu creşterea preţurilor se referă la efectul modificării ratei dobânzii. Astfel, creşterea ratei dobânzii în condiţiile unui nivel mai ridicat al preţurilor va determina reducerea achiziţiilor de bunuri de consum şi a investiţiilor pe seama creditului. Curba CA este descrescătoare, iar panta negativă a acesteia ne arată cum se modifică nivelul cheltuielilor reale, ca răspuns la modificarea nivelului general al preţurilor. 16

Invers. dacă privesc creşterea cheltuielilor pentru investiţii. monetariştii atribuie creşterea CA în principal sau în întregime unei creşteri a cantităţii de bani în economie. Anticipările pesimiste vor conduce la creşterea incertitudinilor consumatorilor finali. atunci cererea agregată variază în raport cu acţiunea unor factori. reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare. aceasta depinde de forma (înclinaţia) OA. iar dacă se află într-o perioadă de criză. în general. deoarece creşte gradul de certitudine privind eficienţa acestora. adică a cheltuielilor pentru bunuri de consum şi de capital. a gradului de fiscalitate. De regulă. b) natura politicilor guvernamentale care. o creştere generalizată a preţurilor în economie va avea ca rezultat contracţia cererii agregate (globale) prin reducerea tuturor componentelor acesteia. 17 . Creşterea cererii agregate poate fi cauzată şi de o expansiune a cheltuielilor publice sau de o reducere a impozitelor pe venit.În concluzie. partenerii de afaceri străini vor importa mai puţin. adică mărirea exporturilor din economia naţională. fapt ce se va reflecta în reducerea cererii agregate. dacă se află într-o perioadă de boom economic. adică exporturile din economia naţională se vor reduce. crescând cererea agregată. precum: a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia stării economice în ansamblul ei. iar dacă stimulează creşterea ratei dobânzii sau a fiscalităţii. Astfel. în special de folosinţă îndelungată. scăzând astfel cererea agregată. iar întreprinzătorii să sporească investiţiile. în analizele de specialitate se face distincţie între condiţiile monetare şi cele non-monetare ale CA. Indiferent de cauzele care determină modificarea CA. c) starea generală a economiei mondiale care. ceea ce va însemna creşterea cererii agregate. au ca efect reducerea cererii agregate. care pot creşte semnificativ cererea de consum şi de investiţii. va determina creşterea importurilor. au ca efect creşterea cererii agregate. scăderea nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate. că nivelul general al preţurilor rămâne relativ constant pe o anumită perioadă de timp. În ce măsură se vor produce cele două tendinţe. Anticipările optimiste vor determina populaţia să cumpere o cantitate mai mare de bunuri. la o creştere importantă a acesteia firmele vor răspunde prin mărirea producţiei (ofertei) şi/sau ridicând preţurile de vânzare. Considerând însă.

Acest lucru este valabil însă. mărirea ofertei agregate. fără a avea legătură cu costul acestora. va antrena o reducere a costului mediu. a ofertei agregate. Se observă că atunci când curba OA este puţin înclinată aproape plată. în principal. Rezultă astfel că una din problemele fundamentale ale analizei macroeconomice şi a efectelor politicii economice o constituie forma (alura) curbei ofertei agregate. 2 Dinamica cererii agregate Procesul este ilustrat în figura nr. Astfel.2. Dacă curba OA ia forma unei pante abrupte. Cel mai important factor de influenţare a ofertei agregate este nivelul general al preţurilor. Altfel spus. Modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă însă în oferta agregată. aproape verticală. O scădere a acestei productivităţi va conduce la 18 . iar o scădere a lor. 2. şi prin intermediul costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi. o creştere a CA determină. (în aceste condiţii se spune că măsurile luate de instituţiile statului au fost eficiente). 4. dacă nivelul preţurilor se referă la bunurile marfare care constituie oferta agregată. dacă sporeşte. deplasarea spre dreapta a curbei CA atrage după sine creşterea producţiei într-o măsură mult mai mare decât creşterea nivelului general al preţurilor. creşterea volumului producţiei şi deci. Considerând nivelul general al preţurilor ca fiind relativ constant. Drept urmare. o creştere a acestor costuri (preţuri ale factorilor) poate determina o reducere a ofertei. nivelul preţurilor creşte de la P1 la P2 iar al producţiei de la Y1 la Y2. precum: a) productivitatea factorilor de producţie care. oferta agregată reprezintă producţia totală internă de bunuri economice plus oferta străinătăţii (importurile). creşterea nivelului general al preţurilor şi doar o creştere nesemnificativă a venitului şi producţiei reale. autohtoni şi străini. Creşterea cererii agregate este însoţită de o mişcare spre dreapta a curbei acesteia de la CA1 la CA2. oferta agregată poate fi influenţată şi de alţi factori.Figura nr. care se află într-o relaţie direct proporţională cu mărimea acesteia. Oferta agregată Oferta agregată (globală) reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţa naţională de către toţi agenţii economici.

costurile unitare vor avea tendinţa să crească. Structura ofertei agregate poate fi analizată prin prisma producţiilor sectoarelor sau ramurilor care susţin oferta internă. dacă firmele produc mai multe bunuri decât sunt cerute. Figura nr.3. pe măsură ce se urmăreşte în sens ascendent curba OA. 3. Această pantă în creştere a curbei ofertei agregate este efectul tendinţei de creştere a costurilor unitare odată cu sporirea producţiei în măsura în care firmele apelează la factori mai scumpi sau cu randamente descrescătoare. b) volumul factorilor de producţie utilizaţi. se observă asocierea creşterii producţiei cu o creştere tot mai accentuată a nivelului preţurilor. care poate spori oferta agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată. structurile OA sunt ale producţiei naţionale. Forţele pieţei naţionale pot fi privite atât în postura de 19 . panta pozitivă crescătoare. Echilibrul economiei naţionale Cererea agregată (CA) şi oferta agregată (OA) sunt analizate în legăturile lor complexe cu nivelul general al preţurilor şi cu alte variabile macroeconomice. Astfel. firmele pot produce şi furniza pe piaţă mai puţine produse decât cererea pe termen scurt.creşterea costului mediu şi reducerea producţiei pe unitatea de factor consumat şi deci. diferenţa duce la creşterea stocurilor de produse (produc pe stoc) şi invers. pe măsură ce producţia creşte. a stocului de capital şi mai ales a randamentului folosirii factorilor de producţie. În condiţiile unei evoluţii normale a economiei. chiar şi în condiţiile în care se presupune că preţurile factorilor de producţie rămân constante. Reflectând condiţiile producţiei. adaptându-se la nivelul cererii agregate prin variaţiile stocurilor de produse finite. Echilibrul cererii şi a ofertei agregate 4. Forma curbei ofertei agregate evidenţiază o particularitate importantă a acesteia. diferenţa venind din stocurile existente. cunoscută din teoria comportamentului producătorului. În consecinţă. în funcţie de scopurile analizei. În general. atunci când oferta lor pe piaţă se diminuează. curba OA pe termen scurt este reprezentată grafic pornind de la ipoteza că. La baza înţelegerii tendinţei de creştere a costurilor unitare pe termen scurt stă legea randamentelor descrescătoare. OA tinde să se extindă ca rezultat al creşterii forţei de muncă. a ofertei agregate. pe termen scurt OA este relativ constantă. sau după alte criterii.

Într-o asemenea situaţie se impun politici macroeconomice de stimulare a cererii agregate. La nivelul de echilibru. atunci creşterea cererii agregate va antrena în mod direct o sporire a ofertei agregate. De la acest preţ. dacă cererea agregată creşte faţă de nivelul de echilibru. tinzându-se spre un nou nivel de echilibru. se tinde către un nou nivel de echilibru (preţ de echilibru). Dacă cererea agregată este relativ constantă. iar oferta agregată se reduce. într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor (ofertă elastică). atunci creşterea nivelului general al preţurilor este semnificativă. ceea ce înseamnă că o politică macroeconomică de reducere a cererii agregate. atunci se înregistrează o creştere a nivelului 20 . Aceasta înseamnă că rata de creştere a producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor totale. neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie. cererea agregată începând să crească până când va egaliza oferta agregată. atunci se înregistrează o reducere a nivelului general al preţurilor şi o sporire a producţiei totale de bunuri economice. pe un astfel de termen. oferta agregată este în general inelastică. De precizat. 1. 2. dar cu posibile repercusiuni asupra creşterii ratei şomajului (pe termen mediu sau lung). întrucât există potenţial de producţie. cu consecinţe asupra creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerii şomajului. La o ofertă agregată iniţial constantă. atunci nivelul general al preţurilor va scădea. se realizează acel volum al producţiei pe care economia este capabilă să îl producă. antrenând şi micşorarea volumului producţiei totale faţă de situaţia iniţială. În acest fel. La o ofertă agregată iniţial constantă. dacă cererea agregată se reduce. generând inflaţie. în privinţa inflaţiei şi ocupării forţei de muncă. fapt ce va avea efecte pozitive pentru economia naţională. cu efecte benefice privind reducerea inflaţiei. care nu va mai motiva pe producătorii ofertanţi (oferta stabilizându-se). orice variaţie a cererii (presupunând că oferta este relativ constantă pe termen scurt) se încadrează la situaţiile (1 şi 2) analizate mai sus. Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată poate fi analizată în următoarele situaţii.variabile dependente (la un moment dat) de nivelul preţurilor. Dacă cererea agregată este relativ constantă. Sistemul economic se află în echilibru atunci când cererea agregată este egală cu oferta agregată. 3. că pe termen scurt. poate fi oportună în privinţa ameliorării inflaţiei şi menţinerii sub control a şomajului. determinându-se noul preţ de echilibru. Dacă excesul de cerere are loc în condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat. 4. întrucât nivelul general al preţurilor se va reduce până la o anumită limită. dar în perioade de avânt economic şi nu de recesiune. Acest proces nu este permanent. inferior celui iniţial. iar oferta agregată creşte. iar producţia reală de bunuri se va mări şi ea. dispunând de capacităţile de producţie necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei. atunci nivelul general al preţurilor creşte. cât şi în cea de variabile independente ale căror condiţii (factori) şi evoluţie în timp determină modificarea nivelului general al preţurilor şi implicit a inflaţiei în economie. dar care va deveni atrăgătoare pentru cumpărători. Dacă nivelul iniţial de echilibru se realizează la o producţie totală care este sub potenţialul real al economiei naţionale.

ca modele ipotetice de analiză. 4. producţia potenţială este considerată ca fiind acel volum al producţiei posibil de realizat în condiţiile în care ocuparea factorilor de producţie corespunde ratei naturale a şomajului7. deci. indiferent de nivelul preţurilor. Figura nr. ceea ce echivalează cu situaţia de recesiune şi inflaţie. chiar dacă preţurile cresc. care indică faptul că aceeaşi cantitate de bunuri va fi produsă şi oferită pe piaţă. stabilizându-se oferta agregată şi stimularea cererii agregate. considerând OA fie perfect elastică (curba orizontală). firmele sunt dispuse şi pot produce şi oferi pe piaţă. la nivelul dat al preţurilor. fie perfect inelastică (curba verticală).general al preţurilor şi scăderea producţiei totale de bunuri şi servicii. orice cantitate de bunuri cerute de cumpărători. Ca urmare. 4 Oferta agregată în pe termen scurt şi pe termen lung Opusul acestei situaţii este curba verticală a OA (denumită şi curba neoclasică a ofertei agregate). Ea se bazează pe ipoteza că piaţa muncii. atunci nivelul producţiei de echilibru nu poate fi ridicat deasupra celui curent. iar pe termen lung modificările ofertei agregate sunt elementele preponderente ale evoluţiei preţurilor. Se înţelege că dacă întreaga forţă de muncă este angajată. Curba orizontală a OA (denumită şi curba keynesiană a ofertei globale) indică faptul că firmele pot oferi orice cantitate de bunuri la nivelul existent al preţurilor şi al CA (figura nr. De regulă. definite ca fiind nivelul corespunzător utilizării complete (full employment) a factorilor de producţie din economie.). identifică drept PNB potenţial nivelul producţiei în cazul în care rata şomajului ar fi de 6% 21 . firmele pot achiziţiona orice cantitate de servicii ale factorului muncă la mărimea curentă a salariilor. Situaţiile descrise reprezintă cele două cazuri extreme. ca şi celelalte pieţe. Nivelul producţiei şi respectiv al OA poate fi mai apropiat sau depărtat de cel al producţiei potenţiale. practica demonstrează că pe termen scurt modificările cererii agregate au mai multe şanse să influenţeze variaţiile preţurile. Situaţiile reale din economie şi 7 Biroul de Analiză Economică a Departamentului American de Comerţ. Deoarece în economie există un grad de neutilizare a factorilor de producţie (aşa numitul echilibru cu şomaj). Deşi preţurile sunt determinate întotdeauna de intersectarea curbelor cererii şi ofertei. nu există şomaj. se află mereu în echilibru şi. Este situaţia cea mai gravă a unei economii şi în care este nevoie de politici macroeconomice care să urmărească oprirea declinului producţiei totale.

PE reprezintă nivelul preţurilor de echilibru. Echilibrul pe piaţa naţională este acea situaţie în care nu apar forţe perturbatoare care fac ca volumul producţiei interne (OA) să nu corespundă nivelului cererii agregate. ceea ce va stimula firmele să producă mai mult determinând o mişcare în sus pe curba OA. 22 . În acelaşi timp. Intersecţia curbelor CA şi OA duce la determinarea simultană a nivelului producţiei de echilibru şi a preţurilor de echilibru.analizele macroeconomiştilor moderni se încadrează între cele două extreme. respectiv o mişcare înapoi pe curba CA. În graficul din figura 4. Un eventual surplus al cererii agregate va determina creşterea nivelului preţurilor. iar YE pe cel al producţiei de echilibru. creşterea preţurilor va determina scăderea cererii de bunuri.

investiţiile. ciclică a ofertei. fiecare 23 . a activităţii economice în general. ci este fluctuantă. Sunt fluctuaţii agregate şi se reproduc cu o anumită regularitate.a. de regulă. activitatea economică trece prin anumite faze.). producţiei industriale şi transporturilor. se derulează cu o anumită regularitate în timp. Fluctuaţiile sezoniere se derulează. fluctuaţiile sezoniere şi ciclurile lor au la bază evoluţia fluctuantă. construcţii. Astfel. Ca expresie a fluctuaţiilor ciclice. ocuparea forţei de muncă etc. consumul.CAPITOLUL 5 FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE 5. Fluctuaţiile ciclice sunt determinate de factori ce ţin de funcţionarea activităţii economice.1. reduceri ale desfacerilor şi producţiei. Ulterior acestor evenimente au loc. sărbători religioase sau laice ş. Aceasta înseamnă că. liniară. sub incidenţa unor factori naturaliclimaterici. desfacerile. al activităţii economice în general. stagnări sau chiar reduceri. în timp. Ciclul economic sezonier se explică prin influenţa factorilor naturali. cunoaşte fluctuaţii pe parcursul unui an în agricultură. Asemenea fluctuaţii s-au manifestat pregnant de la începutul secolului al XIX-lea. volumul producţiei. reproducându-se cu o anumită regularitate de la un an la altul. decizii neaşteptate ale unor agenţi economici. ramură şi economie naţională (venitul naţional.) permite constatarea că în unele perioade se înregistrează creşteri. ca urmare a influenţei unor factori naturali sau sociali şi sunt în general explicabile şi previzibile. Fluctuaţiile întâmplătoare. se derulează sub formă ondulatorie. psihologici şi prin preferinţele consumatorilor. iar prin cercetarea lor s-a desprins concluzia că alternanţa perioadelor de expansiune şi contracţie a afacerilor. Se pot delimita fluctuaţii: sezoniere. Variaţiile sezoniere ale activităţii economice se datorează şi unor împrejurări sociale (obiceiuri şi tradiţii. activitatea economică de ansamblu sau de ramură poate cunoaşte chiar stări de criză. pentru perioade mai mari sau mai mici. accidentale (întâmplătoare) şi ciclice. activitatea economică nu are o evoluţie uniformă. Datele statistice evidenţiază că în perioadele care premerg importante sărbători religioase sau laice au loc creşteri ale volumului vânzărilor. Pentru unele activităţi. sunt determinate de factori aleatori sau evenimente neaşteptate: cataclisme naturale. de interdependenţele dintre părţile sale. Ciclurile economice. au un caracter ciclic. deşi nu pot fi încadrate în termene riguroase. producţia. periodic. în unele subramuri ale industriei etc. evenimente sociale şi politice deosebite. în altele. o anumită stare de spirit a populaţiei etc. accidentale. ale gradului de ocupare etc. pe parcursul unui an. pentru altele. ele ţin în special de fluctuaţia şi ciclicitatea cererii. care au evoluţii specifice pe parcursul unui an. exacte. se îmbunătăţeşte gradul de ocupare şi folosire a factorilor de producţie. a factorilor (condiţiilor) ce o determină. turism. Definiţie Evoluţia principalelor laturi ale activităţii economice dintr-o întreprindere. al ocupării. Evoluţiile principalelor fenomene economice sunt pulsatorii.

este concentrată. remarcându-se sporirea stocurilor în perspectiva unor desfaceri cu câştiguri mai mari. iar pe abscisă este surprinsă variabila timp (vezi figura nr. fapt pus în evidenţă prin principiul acceleratorului. între două crize sau manifestări de criză şi contribuie la modificarea amplitudinii expansiunii şi contracţiei caracteristice ciclului Juglar. Indiferent de denumirile fazelor ciclului economic. iar trecerea de la expansiune la încetinire nu presupune declanşarea unei crize economice Ciclul decenal (Juglar). al producţiei industriale şi agricole. etc. Totodată.cu trăsături distincte şi care se derulează aproximativ în aceeaşi succesiune. Ciclul scurt (Kitchin. se scontează pe o creştere mai mult decât proporţională a ofertei agregate şi a venitului viitor (vezi teoria multiplicatorului investiţiilor). în unitatea lor. minor) reprezintă o mişcare ciclică pe parcursul a circa 40 luni care afectează ansamblul ramurilor unei economii. numit şi ciclul mediu sau Juglar căruia îi este dedicată o bogată literatură.) au anumite caracteristici. schimbări calitative şi progres. ocuparea forţei de muncă etc. Cercetarea economică. Pe fondul anticipărilor că sporirea cererii de consum se prelungeşte. Ciclurile scurte (Kitchin) au două faze: expansiunea şi recesiunea (reducerea creşterii economice). şi 3 cicluri scurte în cele care au avut o durată medie de 10 ani. privind evoluţiile ciclice în economiile cu piaţă concurenţială. De aceea. în fiecare fază. conţinând o mare varietate de puncte de vedere. acesta poate fi reprezentat în mod ideal sub formă grafică. are loc un proces investiţional susţinut pentru modernizarea capacităţilor de producţie existente şi crearea altora noi. producţia industrială. diferite de la o fază la alta. are loc stimularea artificială a cererii pe multiple căi. teoria economică a desprins concluzia că ciclicitatea reprezintă forma normală de evoluţie a activităţii economice. 5). gradul de îndatorare a întreprinderilor depăşind limitele prudenţei. Prin efectul de antrenare a investiţiilor. asupra ciclului decenal. Fazele mişcării ciclice se condiţionează reciproc şi.). în primul rând. starea şi performanţele agregate ale economiei (ritmul venitului naţional. gradul de ocupare a forţei de muncă. dinamica nivelului de trai. Pe parcursul unui ciclu Juglar de 6 ani se derulează în medie 2 cicluri scurte. ca formă de mişcare a activităţii economice. în care optimismul agenţilor economici este robust. se porneşte de la succesiunea şi repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (numite faze ale ciclului) care seamănă în linii generale de la un ciclu la altul. În această fază. Anticipările privind mărimea cererii de bunuri de consum sunt factorul determinant al creşterii producţiei şi gradului de ocupare a forţei de muncă. Ciclul scurt se încadrează în interiorul ciclului mediu (Juglar). Cererea agregată în creştere este stimulată artificial şi 24 . În caracterizarea ciclicităţii. în care pe ordonată este surprins un indicator de volum (sau indice) al activităţii economice (în mod alternativ pot fi luate în considerare venitul naţional. iar creditul de consum se extinde. pregătesc premisele care asigură activităţii economice continuitate. băncile acordă credite cu o oarecare uşurinţă.

Este de menţionat în acest sens tendinţa de reducere a ratei profitului. anticipează uneori inversarea conjuncturii. fenomene care determină o inversare a conjuncturii. ea se accentuează atunci când întreprinzătorii constată că în unele domenii a fost creat un aparat productiv a cărui capacitate depăşeşte cererea solvabilă. dar de durată a preţurilor: mai întâi a celor cu ridicata. în special cele speculative. iar în unele domenii se consolidează. Ele pot fi generate fie de unele măsuri restrictive (adoptate de către guvern sau parteneri externi). creşterea relativă a investiţiilor faţă de evoluţia economiilor. ceea ce face ca rata efectivă a profitului la noile investiţii să fie mai mică decât cea anticipată (marginală). cea de cotitură superioară.prin creşterea lentă. 25 . fie de epuizarea cauzelor care au stat la baza expansiunii. ca urmare a numeroase cauze: sporirea costurilor datorită atragerii în circuitul economic a unor factori de producţie mai scumpi sau având un nivel calitativ mai redus. prin politicile economice şi acţiunile altor agenţi economici se adoptă măsuri pentru frânarea cererii globale. accentuarea cererii de monedă pentru motivul precauţional etc). sentimentul de incertitudine la numeroşi agenţi economici. O primă reacţie o reprezintă o anumită încetinire a reînnoirii şi modernizării capacităţilor de producţie. Preludiul acestei faze constă în faptul că în economie apar. În faţa noilor fenomene. măresc rata dobânzii. În faţa evidenţei fenomenelor inflaţioniste. cu manifestări de criză ciclică. ceea ce determină o frânare a investiţiilor. băncile tind să restrângă creditul. fapt ce amplifică procesul de frânare sau reducere a investiţiilor. Operaţiunile bursiere. generând un sentiment de neîncredere între operatorii bursei. Creşterea preţurilor mai este favorizată de amplificarea concurenţei pentru accesul la factori de producţie limitaţi şi mai puţin mobili şi de atragerea în activitatea economică a noi factori de producţie cu nivel calitativ şi de eficienţă inferioare celor în activitate. mărirea stocurilor generată de o serie de împrejurări (neconcordanţe structurale între cererea şi oferta de satisfactori. Pe acest fond are loc intrarea într-o nouă fază. iar apoi şi a celor cu amănuntul.

Haberler.elaborată de J. ciclurile rezultă din conjugarea acţiunii unor factori interni sistemului economic.alternanţa obiectivă a unor stări de optimism şi cea de pesimism . în explicarea ciclului decenal. în condiţii de deplină ocupare. Alternanţa unor perioade de înlocuire 26 . a cărui înlocuire este amplă în unele perioade şi nesemnificativă în altele.). În baza lor. în gândirea economică se constată o amplă confruntare de idei.S. Ca atare. reţine atenţia "teoria ciclului de reinvestiţional". sunt prezente numeroase puncte de vedere.n. Mill. acestea prezintă doar valoare istorică. Există unele teorii numite "exclusiv endogene". au apărut ca determinante cauzele de tip endogen-exogen. politice etc) pot favoriza sau frâna acţiunea acestora. încrederea teoreticienilor în capacitatea de autoreglare a economiei i-a orientat pe aceştia să caute cauzele crizelor în afara economiei prin explicaţii exogene mecanismului economic: cea propusă de W.2. 5 Fazele ciclului decenal 5. sistemul economic conţine în sine mecanisme destabilizante care generează fluctuaţii ciclice. Acesta susţine că originea mişcării ciclice decurge din procesul reproducţiei capitalului (cel fix n. Printre ele. cea de ordin psihologic . După marea depresiune din 1929-1933. sociale. Deşi pe parcursul întregului secol XIX au fost evidente fluctuaţii ale activităţii economice.Figura nr. elaborată de G.S. Cauze şi teorii ale evoluţiei ciclice pe termen mediu Asupra cauzelor evoluţiei ciclice pe termen mediu. După acestea. iar factorii exogeni (condiţiile naturale. s-au spulberat convingerile privind capacitatea de autoreglare a economiei pentru asigurarea echilibrului dintre economii şi investiţii. interdependenţelor din cadrul său şi a unor circumstanţe exogene lui. Azi. cunoscută sub numele de "teoria petelor solare". Jevons. inclusiv unele crize.

s-au îmbogăţit şi diversificat. Se încearcă demonstrarea faptului că manifestările de criză şi recesiunile ciclice s-ar declanşa nu ca urmare a insuficienţei de lichidităţi. Acesta devine apoi un factor suplimentar de reducere a cererii. Faza recesivă începe când întreprinzătorii. Friedman. dar rupe echilibrul economic. ar explica evoluţia ciclică şi fazele sale. accentuând dezechilibrul pieţei. ciclul economic ar fi un fenomen pur monetar. care atrag sporirea şomajului). După aceştia. generând un proces cumulativ de expansiune economică. cauza fundamentală a crizelor economice de supraproducţie se află în contradicţia fundamentală a sistemului economic şi care conduce la declanşarea crizelor ciclice prin incidenţa nemijlocită. Rothbard). Sunt de reţinut dintre acestea: tendinţa de creştere mai rapidă a producţiei decât a cererii 27 . creşterea investiţiilor stimulează cererea globală. în special. ele stimulează iniţierea fără suficientă fundamentare economică a unor proiecte de investiţii care la un anumit moment se dovedesc irealizabile pentru că factorii de producţie sunt în realitate mai scumpi decât evaluările iniţiale. După teoria marxistă. adepţi ai teoriilor monetariste. Teoriile supraacumulării de capital explică evoluţia ciclică prin fluctuaţiile investiţiilor. determinat exclusiv de erori ale autorităţilor responsabile de politica monetară. Un anumit rol în explicarea evoluţiei ciclice l-au avut şi teoriile subconsumului. prin aportul specialiştilor din Şcoala monetaristă (M. după care insuficienţa cererii (determinată de inegalităţi şi injustiţii în repartizarea veniturilor frânează oferta şi creşterea producţiei.N.febrilă a capitalului fix cu altele. care depăşeşte nevoile reale ale economiei. care se va transmite tuturor sectoarelor economice. pe care cererea este incapabilă să le absoarbă: de aici. Unele dintre cele mai recente elaborări monetariste privesc evoluţia ciclică ca rezultat al politicilor de credit adoptate de băncile centrale: când reduc în mod artificial rata dobânzii. Schwartz. directă a contradicţiilor derivate (forme de manifestare a contradicţiei fundamentale) ajunse la un anumit grad de maturizare. îşi reduc investiţiile. Recesiunea survine ca urmare a insuficienţei resursele investiţionale mai întâi în sectorul creator de prodfactori. prin aceea că randamentul ridicat al investiţiilor masive efectuate într-o perioadă scurtă face ca piaţa să fie inundată de produse noi. teoriile monetariste ale ciclului decenal. când în mod necesar volumul reînnoirii lui este redus. determinând faza de recesiune. Criticate pentru unilateralitatea lor. încearcă să explice evoluţiile ciclice prin evoluţia creditului: creşterea excesivă a acestuia stimulează expansiunea. Schumpeter în "Teoria dezvoltării economice" încearcă să evidenţieze rolul supraacumulării de capital în declanşarea crizelor. A. M. Aceasta se transmite întregului sistem economic mai ales când structurile productive create în faza de expansiune lansează pe piaţă cantităţi substanţiale de bunuri economice care nu pot fi absorbite de cerere. fiind în imposibilitatea de a realiza obiectivele programate. J. ci deteriorării rentabilităţii investiţiilor şi implicit a capitalului fix existent. declanşarea recesiunii şi (sau) depresiunii cauzate de scăderea producţiei de bunuri de consum. cu efecte cumulative pentru reducerea producţiei şi declanşarea crizei economice. După acestea. Alţi autori. Alţi autori au adus corectări sau dezvoltări teoriei supraacumulării de capital aplicate în explicarea evoluţiei ciclice.

P.experienţa istorică atestă că aceasta reprezintă circa 20-30 ani. inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai. apt să ridice eficienţa economică. care conduc la formarea unei "supraproducţii relative" şi reducerea tendenţială a ratei profitului. 5. în interdependenţa cu rata dobânzii. a veniturilor. este necesar să se pornească de la faptul că evoluţia economică pe termen lung se derulează sub incidenţa a numeroşi factori endogeni şi exogeni: economici. Este o perioadă de 20-30 ani. În concepţia keynesistă. În acest interval de timp în economie este dominant un anumit mod tehnic de producţie. succesiunea fazelor de prosperitate şi de recesiune poate fi analizată în legătură cauzală cu evoluţia eficienţei marginale a capitalului. Faza ascendentă A.modul tehnic de producţie dominant funcţionează corespunzător. Evoluţia pe termen lung a vieţii economice. Generalizarea noului mod tehnic al producţiei şi restructurarea profundă a economiei încheie un ciclu de evoluţie a economiei. Ciclurile lungi. O perioadă de timp . marcând trecerea la un nou stadiu calitativ al factorilor de producţie. are un cadru adecvat de afirmare. Corespunzător acestei logici. în evoluţia oricărei economii mature. producţiei. Samuelson a elaborat modelul evoluţiei ciclice pe baza interdependenţei multiplicatorului şi acceleratorului. acţiunea combinată a celor două mecanisme fiind cauza care poate determina expansiunea şi recesiunea ciclică8. dar care se perpetuează datorită unor factori inerţiali.) se accentuează. şomaj etc. După aceasta. în concordanţă cu resursele disponibile şi accesibile. la o nouă „undă” de dezvoltare economică. Pentru a încerca o explicaţie a ciclului secular. şi alta descendentă (faza B). paralel cu extinderea în economie a germenilor noului mod tehnic de producţie.solvabile. Începe o perioadă de tranziţie spre un nou aparat de producţie. mai ales a reducerii randamentelor de scară şi creşterea costurilor. ca urmare a unor niveluri calitative. investiţiilor. În faza descendentă are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei. iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie. manifestându-se o tendinţă istorică de scădere a eficienţei economice. fiecare cu o durată de 20-30 de ani. structuri şi modalităţi de combinare a factorilor de producţie. îşi dezvăluie capacităţile de progres. anii de recesiune economică sunt mai numeroşi. Pe deasupra unor deosebiri de opinii. apar semne de epuizare a capacităţilor sale de afirmare a raţionalităţii economice. tehnico28 . a stării şi eficienţei utilizării factorilor de producţie demonstrează că acesta se desfăşoară sub forma unor unde lungi cu o durată de 40-60 ani. au fost puse în evidenţă 4 cicluri Kondratiev (lungi) în evoluţia economiei mondiale de-a lungul ultimelor două secole. investiţiilor. iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc.3. se disting două mari faze de evoluţie: una ascedentă (faza A). se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional. apariţia unor neconcordanţe între structura ofertei şi a cererii. Dezvoltând şi concretizând concepţia keynesiană. el intră în conflict cu posibilităţile oferite de natură şi alte resurse economice pe baza cărora a fost construit. în care limitele vechiului mod tehnic de producţie sunt pregnante. .. desfacerilor.

ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului lung. 29 . Politici anticiclice (conjuncturale) În confruntarea cu fluctuaţiile ciclice inevitabile. ci concep şi adoptă măsuri pentru atenuarea acestora. Politicile anticiclice. Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. după care cauza principală a fluctuaţiilor agregate ale activităţii economice rezidă în modificările nedorite ale cererii agregate (în special ale cererii pentru bunuri de investiţii) în raport cu posibilităţile şi evoluţia efectivă a producţiei (oferta agregată). Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 ani a modului tehnic de producţie. baza procesului investiţional constituind-o stocul deja existent al realizărilor verificate de practică). Este evidentă tendinţa durabilă de îmbunătăţire a gradului de folosire a factorilor de producţie disponibili. social-politici şi naturali.4. Astfel. Politicile anticiclice îşi au originea în modalităţile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuaţiilor ciclice.economici. conferind o dinamică înaltă producţiei. ceea ce determină un recul al marilor descoperiri şi invenţii (dacă se înregistrează totuşi. În faţa dificultăţilor economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovarea tehnologică. având ca obiectiv influenţarea cererii agregate. în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie. apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă a modului tehnic de producţie existent. Un real folos au în acest sens şi concluziile furnizate de practica economică. în faza ascendentă a ciclului lung. După o anumită perioadă. În aceste intervale. venitului naţional şi eficienţei economice. în faza ascendentă a ciclului lung. inovaţiile. Asemenea măsuri s-au întreprins încă din secolul trecut. agenţii economici specializaţi şi guvernele nu rămân în expectativă. În prezent capătă tot mai largă recunoaştere teza după care cauza principală a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovării tehnologice. Este de remarcat că. care stau la baza noului mod tehnic de producţie se generalizează în economie prin intermediul unui proces investiţional susţinut. concretizate în dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie. pornesc de la teoria lui Keynes. generând un puternic avânt inovaţional. relevante de teoria economică şi de mărirea capacităţii de informare promptă şi reală asupra evoluţiei economice. scopul declarat este asigurarea unei mai mari stabilităţi proceselor economice şi reducerea efectelor negative ale evoluţiilor ciclice. nu se ridică nevoi deosebit de presante în faţa cercetării ştiinţifice. ele se aplică pe scară redusă. sunt concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care prin mecanismul investiţiilor scot economia din faza de stagnare şi îi imprimă un curs ascendent pe o perioadă lungă de timp. Ele se pot grupa în două mari categorii: influenţarea cererii agregate (demand-side-economics) şi influenţarea ofertei agregate (supply-side-economics). prin logica proprie străpungerilor în ştiinţă şi tehnică. 5. dar au fost întregite şi perfecţionate prin mai buna cunoaştere a interdependenţelor din cadrul economiei.

Pentru atenuarea efectelor negative ale fluctuaţiile ciclice se folosesc mai multe mijloace şi instrumente de politică economică: cheltuielile publice, sistemul de impozite de impozite şi taxe, rata dobânzii şi masa monetară, sistemul asigurărilor sociale etc. Folosirea lor a fost fundamentată de către Keynes şi alţi mari economişti, care l-au succedat, ele fiind integrate în măsuri (politici) anticriză (anticiclice), care au devenit componente ale politicii economice pe termen scurt-mediu. Ele sunt promulgate de către stat şi aplicate prin organismele sale, prin instituţiile financiare şi alţi agenţi economici, într-o anumită logică şi corelare, în funcţie de condiţii şi gradul de cunoaştere a realităţilor economice. Deşi interdependente, asemenea măsuri pot fi grupate în trei mari categorii: politica cheltuielilor publice, politica monetară şi politica fiscală. Politica cheltuielilor publice se bazează pe majorarea cheltuielilor bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune - chiar cu preţul unui deficit bugetar - cu scopul de a menţine sau impulsiona cererea agregată (pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de recesiune). Cheltuielile publice favorizează cererea globală prin intermediul achiziţiilor de stat, investiţii cu caracter social-cultural şi în sectorul public. O importanţă majoră prezintă majorarea prestaţiilor şi alocaţiilor de securitate socială (ajutoare de şomaj, alocaţii familiale, de reciclare profesională etc.) care permit ca, în faza de recesiune, să fie atenuate fluctuaţiile negative ale veniturilor disponibile pentru numeroase categorii ale populaţiei. Pe această bază este impulsionată atât cererea guvernamentală cât şi cea privată pentru bunuri de consum şi de capital. Disponibilitatea legiuitorilor pentru repartizarea cheltuielilor bugetului de stat, limitele pe care le acceptă în deficitul acestuia şi modul de acoperire a acestor deficite vor determina amploarea şi efectele pe termen mediuscurt ale politicii cheltuielilor publice. Politica monetară şi de credit are ca principale instrumente rata dobânzii, creditul şi masa monetară. Ele se aplică diferenţiat în funcţie de starea conjuncturii economice. Astfel, în faza de boom prelungit, când ritmul inflaţiei şi (sau) pericolul apariţiei altor dezechilibre în economie sunt majore, se apelează, de regulă, la o politică monetară restrictivă prin punerea în mişcare a unor instrumente specifice: sporirea ratei dobânzii, promulgarea unor restricţii suplimentare la acordarea de credite, controlul asupra masei monetare este mai riguros, majorarea rezervelor obligatorii, supravegherea mai strictă a activităţii financiar-bancare. Asemenea măsuri au ca efect frânarea cererii de satisfactori şi a investiţiilor şi, pe această bază, a activităţii economice, cu preţul creşterii şomajului şi a gradului de nefolosire a altor factori de producţie. În faza de recesiune se poate acţiona în sens invers: reducerea ratei dobânzii (scontului), facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare, reducerea nivelului rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, achiziţionarea intensă de către autorităţile monetare a titlurilor de stat şi altor categorii de titluri pe piaţa deschisă şi pe cea a schimburilor valutare, amânarea (prelungirea) scadenţei unor credite etc. Prin astfel de măsuri se urmăreşte stimularea consumului şi investiţiilor, a cererii globale în general şi pe această bază creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă. 30

Politica fiscală constă în a utiliza sistemul de impozite şi taxe în scopuri anticiclice. Astfel, în condiţii de recesiune, se poate proceda la reducerea fiscalităţii (gradul de impozitare directă a veniturilor şi de taxare a consumului), lăsând o cotă procentuală mai mare din venituri asupra agenţilor economici particulari, ceea ce are menirea să încurajeze cererea pentru bunuri de consum şi investiţionale. Acest fapt este favorizat şi de sistemul cotelor progresive de impozit care permite ca plăţile pentru impozite să se diminueze relativ mai mult decât contracţia veniturilor. În condiţii de boom, se procedează, de regulă, la majorarea fiscalităţii, pentru a frâna cererea pentru bunuri de consum şi investiţiile, chiar inflaţia, impozitele sporind mai rapid decât veniturile în expansiune. Există perioade în care anumite măsuri permit, printre altele, şi încasări suplimentare la buget menite să acopere sau să atenueze deficitele acumulate în recesiune. Cele trei tipuri de politici anticiclice de sorginte keynesistă, având ca obiectiv influenţarea cererii, se aplică corelat şi în raport cu situaţia concretă a altor variabile şi interdependenţe din economie; în raport cu acestea, accentul este pus pe un tip de politică economică sau altul şi în cadrul fiecăruia, se apelează la instrumente şi pârghii specifice. De exemplu, politicile monetariste, - cel mai des utilizate în perioada postbelică, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, şi mai recente în cele aflate în tranziţie - se recomandă numai după ce s-a diagnosticat corect starea reală a economiei. De pildă, intenţia de a stimula sau reduce cererea - în raport de starea conjuncturii - trebuie să pornească de la premisa că mărimea cererii de satisfactori şi prodfactori este influenţată de numeroase împrejurări: venitul curent, evoluţia previzibilă a preţurilor, structura pe categorii de vârstă a populaţiei şi tranşe de venituri, mărimea patrimoniului agenţilor economici şi structura acestuia (active reale, active financiare, active monetare), mărimea şi ponderea venitului permanent în cadrul "paradoxului economisirii" şi gradul de ocupare a forţei de muncă ş.a. De aceea, nu există reţete universale privind promovarea politicilor anticiclice de tip keynesist şi a instrumentelor disponibile în acest sens. Începând cu anii '70 începe să fie pusă sub semnul întrebării capacitatea politicilor de sorginte keynesistă de a asigura stabilitatea sistemului economiei de piaţă. O asemenea stare de lucruri are cauze şi manifestări care inevitabil incită la reflecţii. Astfel, de-a lungul întregii perioade, preţurile nu numai că nu au scăzut, ci, din contră, au înregistrat o tendinţă generală de creştere - corelată de regulă cu ritmul creşterii economice; începând cu 1973-1974, are loc o creştere spectaculoasă a preţurilor, iar în faţa inflaţiei galopante, s-au impus măsuri pentru reducerea cererii agregate (prin frânarea consumului şi investiţiilor). Efectul a fost o sporire substanţială a şomajului, însoţită de stagnarea creşterii economice, dar rezultatele obţinute în stăpânirea inflaţiei au fost modeste. Şomajul s-a transformat în principalul dezechilibru structural, cu ample implicaţii social-politice şi umane. Măsurile adoptate după 19701973, pentru schimbarea conjuncturii, prin politici de susţinere (investiţii publice, ajutoare bugetare, alocaţii familiale pentru cei aflaţi în dificultate sau marginalizaţi, comenzi publice etc.) au determinat creşterea cheltuielilor publice şi a deficitelor bugetare, fără o reducere semnificativă 31

a şomajului, ajungându-se la concluzia că ele sunt doar elemente artificiale şi temporare de influenţare a conjuncturii. În fond, statul nu se poate substitui iniţiativelor oamenilor; cel mult, se aşteaptă ca el să facă aceste iniţiative posibile şi mai eficiente. În acest cadru, s-au revigorat în forme noi politicile conjuncturale bazate pe stimularea ofertei (supply side economics). Politicile bazate pe ofertă - pornesc de la filozofia că pentru a influenţa conjunctura în situaţii nefavorabile (stări de recesiune sau chiar depresiune) este esenţială ameliorarea stimulentelor pentru a-i incita pe producători să mărească oferta agregată. În această direcţie pot fi sugerate şi aplicate cel puţin două mari categorii de măsuri (politici). Efectuarea unor reforme structurale orientate spre extinderea concurenţei şi preţurilor libere, prin atenuarea rolului centrelor de forţă economică (oligopoluri, centrale sindicale) care, puternice fiind, ar putea obţine venituri stabile relativ independent de evoluţia ofertei reale. Factorul determinant pentru evoluţia ascendentă a ofertei agregate este o bună funcţionare a pieţei; orice alterare a mecanismului pieţei libere creează distorsiuni între oferta şi cererea agregată, instabilitate, fluctuaţii ciclice, şomaj şi inflaţie. Ca atare, primul obiectiv al politicii economice este de a veghea la buna funcţionare a "pieţei libere, concurenţiale şi a mecanismelor sale" în condiţiile asigurării unei iniţiative cât mai largi prin reducerea reglementărilor şi întărirea drepturilor de proprietate privată. Folosirea unor pârghii economice care să îmbunătăţească perspectivele de profit ale producătorilor, stimulându-i astfel să-şi menţină şi, după caz, să sporească oferta de bunuri. În acest sens, se demonstrează că reducerea ratei fiscalităţii îi va încuraja să producă mai mult, veniturile şi cheltuielile statului, ale altor categorii de agenţi economici, vor creşte, atrăgând după ele evoluţia corespunzătoare şi a cererii agregate. Filozofia unei asemenea opţiuni decurge din faptul că întreprinzătorul şi proprietatea particulară trebuie încurajate prin pârghiile de politică economică pe care le folosesc statul şi instituţiile financiar bancare. Intervenţia statului încearcă armonizarea politicilor monetare şi fiscale focalizate asupra întreprinzătorului în aşa fel încât să-i stimuleze libera iniţiativă şi asumarea riscului Este un fapt demonstrat că în perioada postbelică s-au atenuat fluctuaţiile ciclice ale activităţii economice din ţările dezvoltate. Totuşi, dezechilibre s-au menţinut şi s-au manifestat în forme diferite, indiferent de faza ciclului economic. Această stare de lucruri a activat un curent de gândire după care teoria şi practica economică trebuie restructurate din temelii. Se apreciază că o economie confruntată cu dezechilibre poate urma una din două căi posibile: a) să introducă condiţii de echilibru stabil printr-o profundă restructurare; b) să menţină status-quo-ul şi aplicarea unor politici keynesiste. Ele se constituie în încercări de neutralizare a efectelor nocive ale forţelor de dezechilibru, fără a atinge însă cauzele originare ale tulburărilor concretizate în încălcarea condiţiilor de echilibru stabil 32

creşterea cantităţii de muncă utilizată în condiţiile în care stocul de capital rămâne constant determină utilizarea factorilor de producţie cu o eficienţă din ce în ce mai mică ceea ce determină o scădere a producţiei pe locuitor (datorită randamentelor descrescătoare). Creşterea economică este determinată de factori cum sunt: . Creşterea economică. . dar şi la starea de sănătate a populaţiei. Frecvent. progres tehnic) Aşadar. Creşterea PIB potenţial este echivalentă cu creşterea capacităţii de producţie la nivel naţional este un rezultat al investiţiilor efectuate. capital. creşterea economică derivă din cantitatea şi calitatea factorului muncă existent într-o ţară. Calitatea factorului uman de referă atât la calificare. a cantităţii de capital fix sau circulant utilizat). aceasta poartă şi denumirea de creştere economică extensivă. la longevitatea acesteia. Cantitatea factorului muncă poate determina o creştere economică sănătoasă numai în condiţiile în care se înregistrează şi o creştere a stocului de capital. variaţia acestor indicatori este corelată cu evoluţia demografică.creşterea calitativă a factorilor. 33 . Altfel. Creşterea PIB potenţial este un proces pe termen lung şi constă în creşterea producţiei potenţiale .direcţi  Creşterea populaţiei active  “Investiţiile” în capitalul uman  Creşterea volumului capitalului utilizat  Schimbările tehnologice . PIB potenţial este acel volum al producţiei pentru care capacitatea de producţie este deplin utilizată.1. Definiţie Un standard de viaţă superior nu poate fi obţinut decât printr-o producţie superioară de bunuri şi servicii.indirecţi  Instituţiile (instituţiile financiare. Descrierea creşterii economice se realizează cu ajutorul funcţiei de producţie: PIB = f (munca. administraţiile private etc. VN). grad de cultură.creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărul de persoane. rezultatul este creşterea economică intensivă. PNB.CAPITOLUL 6 CREŞTEREA ECONOMICĂ 6. Creşterea economică constă tocmai în sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel macroeconomice. adică creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţiei (a productivităţii acestora).)  Guvernul Creşterea economică pe termen lung are două surse importante: . Creşterea economică se exprimă prin ritmul de creştere a indicatorilor macroeconomici (PIB.

Progresul tehnic. În aceste condiţii.  Poluarea. Creşterea economică aduce beneficii agenţilor economici. Creşterea capacităţii de producţie generează mai multe locuri de muncă şi. K) Teoria clasică a creşterii economice a fost dezvoltată de Smith. iar acestea pot creşte numai pe seama reducerii consumului. . dar în aceeaşi manieră ca şi creşterea cantităţii de forţă de muncă. ci şi a calităţii bunurilor şi serviciilor consumate.Atenuarea sărăciei. surse de venit mai numeroase pentru menaje. Ea s e bazează pe legea randamentelor descrescătoare şi descrie evoluţia economiei în condiţiile în care pământul este o resursă limitată. Creşterea economică a determinat în ultimele decenii ca în statele cu economie de piaţă matură partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare să scadă în favoarea celei destinate satisfacerii nevoilor superioare (cultură.  Costuri personale şi sociale 6. Dintre acestea enumerăm: . Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale creşterii economice din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. cu modificarea în sens favorabil a consumului. creşterea populaţiei determină reducerea salariilor. comunicare etc. a creşterii economice intensive.Modificări în structura consumului. 34 . .Creşterea standardului de viaţă. este în prezent unul dintre cei mai importanţi factori ai creşterii economice.Creşterea cantităţii de capital utilizat determină creşterea cantităţii de bunuri şi servicii obţinute într-o economie naţională. ca finalitate a eforturilor efectuate de instituţiile statului are costurile sale.). de regulă. Malthus a opinat că populaţia este condamnată să trăiască la nivelul de subzistenţă. iar populaţia este în creştere.2.  Alocarea resurselor pentru creştere (costul de oportunitate) Consumul de bunuri şi servicii trebuie redus în prezent astfel încât consumul viitor să fie mai mare. Creşterea economică pe termen lung aduce o sporire nu numai a cantităţii. Ricardo şi Malthus. Legea randamentelor descrescătoare avea ca rezultat faptul că. Teoria creşterii economice Teoria creşterii economice este una care vizează pe termenul lung. deci. Cu alte cuvinte. numai investiţiile generează venituri viitoare. Sporirea volumului de bunuri şi servicii finale la nivelul unei ţări este echivalentă. Punctul de pornire este reprezentat de funcţia de producţie: PIB = F(M. denumit în modelele economice consacrate (cel al lui Robert Solow şi cele care au urmat acestuia) factor rezidual. atunci când pământul este limitat. recreere. deci. Totuşi. creşterea economică. fiind o sursă importantă a creşterii productivităţii factorilor de producţie şi.

3.invenţie. în sensul că oamenii încorporează experienţa acumulată în elementele de capital. de regulă. Teoria neoclasică introduce. Noua teorie a creşterii consideră progresul tehnic a fi o variabilă endogenă. astfel încât rezultatele pe locuitor să rămână constante. ci în producerea de utilaje. Aceasta este cunoscută ca fiind creşterea economică zero. ca variabilă exogenă progresul tehnic. Mai mult. Noua teorie consideră că încorporarea cunoştinţelor are loc prin două căi: . Acestea (investiţiile) au rolul hotărâtor în creşterea venitului naţional şi. Unele întreprinderi au activităţi sistematice de cercetare pentru a crea noi produse sau noi tehnologii (care să le dea un avantaj de cost). pentru că de exemplu. o economie concentrată pe ramurile industriale apropiate de sectorul primar. 6. apărarea drepturilor de proprietate intelectuală necesită eforturi deosebite. Teorii ale randamentelor de scară crescătoare consideră că iniţial. Ei au subliniat rolul major al investiţiilor privite ca acumulare de capital şi ca o componentă a cererii agregate. deci. Limitele creşterii? Clubul de la Roma (1970). Clasicii au omis aportul progresului tehnic la creşterea economică. determinând astfel. . . Se menţine rolul important al investiţiilor (care au ca rezultat creşterea înzestrării tehnice a muncii) şi al creşterii cantităţii forţei de muncă utilizată. Investiţiile nu constau în reproducerea aceloraşi bunuri. Precursorii lui Keynes s-a preocupat stabilitatea activităţii economice şi de reducerea şomajului. costurile investiţiile cu grad mare de noutate necesită costuri foarte mari (de asemenea şi riscuri mari) şi că.Structura pieţei şi a economiei influenţează inovaţiile. se ia în considerare şi faptul că randamentul social este superior randamentului privat.învăţare prin practică.Inovaţiile – strategie competitivă. gândite. maşini etc. luând act de epuizarea rapidă a resurselor naturale a propus ca rezultatele economice absolute să sporească în aceeaşi măsură cu populaţia totală. cunosc o evoluţie tehnologică inferioară economiilor în care sectorul terţiar şi quaternar sunt în proces de maturizare. Keynesismul consideră că venitul naţional creşte pe seama creşterii cererii agregate.la nivelul la care populaţia se va afla într-o situaţie staţionară (numărul va rămâne constant). schimbările tehnologice fiind procese sistematice. a producţiei naţionale. consumatorii sunt reticenţi la produsele cu acelaşi grad de noutate. care încorporează în ele cunoştinţele acumulate de oameni. care au devenit exportatoare de cunoştinţe . Susţinătorii creşterii economice zero considerau că în planul politicii 35 . teorie economică a că sunt importante următoarele aspecte ale inovării .Este foarte complex .Localizarea inovaţiilor. . externalităţi tehnologice pozitive şi deci creşterea productivităţii. pentru că oamenii au o rezistenţă mare la schimbare şi de asemenea. De asemenea.Difuziunea inovaţiilor este costisitoare. este cunoscut faptul că inovaţiile se concentrează în anumite ţări.

dinamică cu mediul natural. se afirmă că "dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător. 36 . De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune naturală . pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman. de existenţa sa din trecut. resursele naturale şi mediul natural. Pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor 4 sisteme care se intercondiţionează. aceasta ar fi singura reacţie raţională pentru prezervarea resurselor pe un termen cât mai lung. în timp şi spaţiu. sustenabilă. o dimensiune social-umană . dar şi cu nevoile şi interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă. în virtutea interdependenţelor dinamice existente în componentele acesteia. cât şi la nivel regional sau global-mondial. Este vorba de a concepe şi realiza un asemenea mediu economic care. din perspectivele timpului şi spaţiului. a colectivităţii umane. o dimensiune naţional-statală.. fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile nevoi.economice.” Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă. strategia dezvoltării durabile include. producţia industrială şi poluarea .în sensul compatibilităţii criteriilor de optimizare. ca element esenţial. depind de cultura omului. în general. prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare. numai atâta vreme cât mediul creat de om este compatibil cu mediul natural. pe baza compatibilităţilor lor reciproce. în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic. simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. ambiental şi tehnologic. regională şi mondială . producţia agricolă. conceptul de dezvoltare durabilă. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi. de strategiile naţionale şi internaţionale de dezvoltare. o dimensiune economică. intitulat Viitorul nostru comun. astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor prezentului. ca şi strategia sa de realizare pun problema omului şi. că modificările produse într-un subsistem sau altul antrenează schimbări de ansamblu. obiective de atins . Asemenea perspective. nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva ani. încearcă să conceapă scenarii de urmat. atât pe plan naţional. În raportul Brundtland. Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea faptului că economia unei ţări. Pornind de la cinci factori care se inter-influenţează în procesul dezvoltării . uman. dezvoltarea durabilă.populaţia. ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat. prin intrările şi ieşirile sale. pe care trebuie să le integreze dezvoltarea durabilă.mijloace necesare. prezentat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro din iunie 1992.în sensul că există. să se afle într-o compatibilitate directă. bazată pe competitivitate concurenţială.în sensul că toate ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspundă direct nevoilor şi intereselor prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed. strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai adecvate de optimizare a raportului nevoi-resurse. de gradul de dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii. ca şi a tuturor ţărilor înseamnă mai mult decât suma părţilor componente. Aşadar. indispensabil. de actualitate şi dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel.

fie că îşi pierd cu totul natura. 37 . g) în acest proces complex. în termeni absoluţi şi relativi. prin progresul limitelor. cheia dezvoltării durabile nu este numai pentru a supravieţui specia umană. plante. a intereselor generaţiilor în timp şi spaţiu. dezvoltarea uman-durabilă îşi propune să creeze. ci. de pe poziţia omului. ei nu ştiu ce este un stat mare şi ce este un stat mic. ci. sau prea mici. subnutriţia larg răspândită. Aristotel considera că "majoritatea oamenilor cred că un stat. dezvoltarea durabilă (sustainable development) este un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului. aflate în compatibilitate directă. ale intereselor imediate va face transformarea (tranziţiei) disputată şi lentă. tot la fel pe cât doreşte să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe. în condiţiile tradiţiilor. Comparativ cu dezvoltarea de până acum. dacă poate supravieţui fără a cădea într-o stare de existenţă lipsită de orice valoare. ci cum putem crea prin acest proces complex şi de durată un prezent într-un viitor din ce în ce mai sigur. obiecte.. educaţiei şi activităţilor curente.în cadrul cărora viitorul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi mai sigur în prezentul pe care îl trăim. Cele patru dimensiuni conferă modelului viitor de dezvoltare caracterul de uman-durabil. pentru că nici unul dintre acestea nu-şi păstrează forţa naturală. cu elemente specifice şi comune.sub aspectul obiectivelor şi valorilor sale. cât şi internaţional. are o importanţă deosebită. În anul 322î. dar. Dimensiunile unui stat au o limită la fel ca şi celelalte lucruri. viziunea dezvoltării umandurabile integrează următoarele exigenţe majore. Încadrarea dezvoltării în anumite limite de timp şi spaţiu pentru a fi considerată durabilă. a compatibilităţii mediului creat de el cu mediul natural. Corespunzător viziunii raportului Brundtland. la nivelul tuturor economiilor naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale: a) un comportament fundamental. în timp şi spaţiu. fie că şi-o modifică". animale. f) în acest proces fundamental. dispariţia unor resurse care nu se refac şi un mediu natural în curs de deteriorare. ca modalitate directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de colaborarea cu mediul natural. Prin răspunsul care trebuie dat la tendinţele care se manifestă creşterea rapidă a populaţiei. fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare. trebuie să fie mare. cât şi calitativ. chiar mai mult. este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se cerceteze pe sine . atât cantitativ. atunci când sunt prea mari. condiţiile depăşirii limitelor progresului. c) o planificare strategică. d) atingerea unei stări raţionale şi durabile.Chr. industrializarea accelerată. a dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare. revizuit esenţial. pentru a fi fericit. atât în plan naţional. noi sperăm să realizăm nu dacă. în raport cu statele dezvoltate economic ale lumii. succesul fiind asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane. b) îmbunătăţirea substanţială. de mare întindere şi dificultate. în acest context de schimbări radicale. e) prin trecerea la dezvoltarea durabilă. chiar dacă au dreptate.

în timp şi spaţiu. 4. sub forma introducerii ca scop al dezvoltării durabile securitatea ecologică în locul maximizării profitului. crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat lor şi eficace. Introducerea compatibilităţii strategiilor naţionale de dezvoltare ca urmare a interdependenţelor. tot mai puternice. la calitatea acesteia. 7. 3. Capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se integrează organic cu capitalul creat de om. Trecerea la o nouă strategie cu faţă natural-umană. Mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale. Pornind de la necesitatea realizării acestor componente. în cadrul unei categorii globale ce îşi redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în timp şi spaţiu. cu capitalul uman. Interpretarea prezentului prin prisma viitorului. 6. 38 . noua strategie a dezvoltării durabile îşi propune să surprindă schimbarea tipului de creştere economică. de la cantitatea şi intensitatea creşterii economice. 5. în plan geoeconomic şi ecologic. sistemul de instrumente economice care să prevină. să protejeze şi să asigure resursele rare. sistemul de indicatori specifici. (cultural). Egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu.În esenţă. după care să aprecieze calitatea dezvoltării şi vieţii oamenilor. sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să aprofundeze cunoştinţele. în care obiectivele dezvoltării economice şi sociale să fie subordonate deopotrivă însănătoşirii omului şi mediului natural. 2. dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele elemente mai importante: 1. Compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural. controlul poluării.

statul acţionează asupra variabilelor economice în scopul menţinerii.  Modelul social-democrat (solidaritate socială. Statului bunăstării. Iar economiştii ce studiază pieţele financiare vor căuta să determine efectele pe care le au modificările ratelor dobânzilor asupra activităţii economiei şi forţei de muncă. mai puţin egalitate) 39 . de exemplu. politici intervenţioniste pe piaţa muncii). Pentru a face aceasta trebuie stabilite obiectivele politicii economice.  Modelul german (securitate şi stabilitate. Politica economică . Intervenţia statului în economie depinde în principal de următorii factori:  Echilibrul şi stabilitatea economiei  Insuficienţa iniţiativei private în unele domenii  Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii  Finanţarea apărării naţionale  Tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor  Apărarea drepturilor consumatorilor  Stabilirea ordinii de drept  Modificările în conjunctura economiei mondiale În teoria economică s-au cristalizat două imagini ale statului: statul jandarm şi statul providenţă. acest principiu statuează că piaţa trebuie să aloce resursele şi că rezultatul este dat de întâlnirea intereselor agenţilor economici. economiştii care acţionează în domeniul reformei sistemului de producţie trebuie să previzioneze evoluţia costurilor. În al doilea rând economiştii evaluează politicile alternative (pe o scală de la rău la bine). Economiştii ce acţionează în domeniul mediului vor căuta să prevadă. economiştii deţin două roluri.1. În primul rând ei încearcă să determine consecinţele politicilor alternative. Ea este un ansamblu de obiective şi instrumente prin care. În formularea politicii economice. restabilirii sau modificării climatului economic şi social. Statul providenţă intervine în menţinerea securităţii sociale şi asigurarea riscurilor sociale. costul şi calitatea aerului urban ce rezultă din schimbările impuse standardelor de emisie ale noxelor auto. respectiv măsurile de politică economică pe care acesta îşi fundamentează existenţa pornesc de la teorie şi sfârşesc în realitate:  Laissez-faire. Statul jandarm: alocă resursele exclusiv unor activităţi precum: menţinerea ordinii interne.generalităţi Politica economică este reprezentată de acţiunile administraţiei publice (guvernului) şi de constituirea instituţiilor ce pot îmbunătăţi performanţele economiei. a beneficiilor şi a eficienţei diferitelor modalităţi de finanţare şi organizare a sistemului. De exemplu. după ce au fost ierarhizate în funcţie de priorităţi. nici unul neieşind fără a fi satisfăcut. justiţia apărarea naţională.CAPITOLUL 7 ELEMENTE DE POLITICA ECONOMICĂ 7.

Piaţa are un rol foarte important în contextul acestei reglementări. având ca obiectiv controlul şomajului prin creşterea activităţii economice (încurajarea cererii de bunuri şi servicii. structurali.  Distribuţie a unei părţi din rezultatele activităţii economice naţionale. resursele sunt insuficiente exercitării funcţiilor sale. aparatul de stat este supraîncărcat. De-a lungul anilor.echilibrul exterior. Absolutizarea rolului politicii economice nu poate evita efectul de „imoralitate administrativă„ pe care îl generează etatizarea relaţiei cerere-ofertă.stabilitatea preţurilor. dar absolutizarea acestui rol nu poate evita efectul de „junglă” pe care îl generează dezumanizarea relaţiei cerere-ofertă. financiari. Modul în care aceşti factori acţionează asupra procesului de implementare a politicii economice s-a structurat în „paradigma constrângerilor” prin care se evidenţiază existenţa a trei tipuri de factori a căror influenţă asupra succesului politicii economice este decisivă. astfel încât se de păşeşte cu mult limitele impuse de legea randamentelor descrescătoare. agenţii economici încep să se întrebe tot mai des de ce statul trebuie să facă redistribuirea. Statul providenţă cunoaşte în prezent o triplă criză: Criza financiară. . ca o expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin libera concurenţă. ca urmare a limitării sau chiar eliminării liberei concurenţe Realizarea obiectivelor politicii economice depinde de o multitudine de factori: naturali. În unele ţări. în special în domeniul social . aparatul de stat se dovedeşte a fi din ce în ce mai ineficient în rezolvarea problemelor societăţii.Criza de legitimitate. ca expresie a selecţiei agenţilor economici exclusiv prin măsuri administrative.utilizarea deplină a forţei de muncă. . .  Reglare a activităţii economice şi eliminare a dezechilibrelor macroeconomice. iar eficienţa acestuia este din ce în ce mai scăzută. În primul rând.Funcţiile economice ale statului sunt:  Alocare a resurselor. Analiza politicilor economice din perspectiva obiectivelor poate contribui la dezvoltarea teoriilor economice în mod obiectiv atâta timp cât este clară şi deschisă. S-au dovedit esenţiale patru obiective ale politicilor economice: .Criza de eficacitate. economiştii au dezvoltat criterii de interpretare a măsurilor sociale şi politice pe o scală de la bine la rău.  Stabilizare a economiei naţionale. comportamentali etc.creştere economică. mărirea 40 . . Politica economică este concepută şi practicată pentru a corija şi completa acţiunea pieţei. mai ales că acesta cheltuieşte permanent mai mult decât obţine de la contribuabili. de ce statul trebuie să intervină. ca răspuns la acţiunile societăţilor în care viaţa politică determină viaţa economică.

Asupra instituţiilor statului acţionează o serie de grupuri de presiune care promovează anumite interese. inflaţia sau destabilizarea preţurilor). Invers. Pe de altă parte. Realitatea a arătat că guvernele optează de foarte multe ori pentru instrumente mai puţin recomandate de teoria economică. dar mai uşor de utilizat şi cu implicaţii electorale mai puţin defavorizante. mai ales ale ţărilor în dezvoltare. care va determina o creştere a costurilor cu forţa de muncă şi deci. Aceasta nu se poate realiza decât printr-o impozitare superioară a veniturilor. politica economică accentuează interesul pentru finanţarea protecţiei sociale şi menţinerea unui climat de pace şi stabilitate socială. creşterea economică determină creşterea cererii pe termen scurt generând tensiuni inflaţioniste (în condiţiile în care oferta de bunuri şi servicii este rigidă). În al doilea rând. Politici conjuncturale 41 . Experienţa deceniilor care au urmat celui de al doilea război mondial a arătat faptul că instituţiile suprastatale pot influenţa în mare măsură politicile economice. şi cea de producţiei (deci. Politica economică poate fi considerabil influenţată de relaţiile economice şi politice cu alte state sau organisme internaţionale. Raportul de forţe depinde de la o ţară la alta. politica economică a statului nu poate ignora efectele pozitive sau negative pe care situaţia economică sau politică prezentă sau de perspectivă a ţărilor cu care s-au stabilit astfel de relaţii. De asemenea. În acest caz apar disensiuni între executiv şi legislativ. având ca obiectiv creşterea economică. În al treilea rând. 7. Executivul este responsabil în faţa legislativului pentru măsurile pe care le ia în cadrul procesului de concepere şi implementare a politicilor economice. având ca obiectiv controlul inflaţiei se limitează posibilitatea de consum şi. însă mecanismul politic respectă unele principii generale. de schimb valutar sau a acordurilor internaţionale semnate.2. Se susţine că implicarea factorilor politici în elaborarea şi aplicarea politicii economice are ca rezultat sacrificarea unor alternative cu beneficii economice certe în favoarea unor alternative cu beneficii politice certe. firmele multinaţionale au o influenţă majoră. creşterea şomajului). Ca urmare a raporturilor comerciale.salariilor) se stimulează creşterea preţurilor datorită creşterilor preţului factorului muncă şi a creşterilor costurilor de producţie (deci. deoarece orientarea acestora şi instrumentele specifice nu pot coincide. de cele mai multe ori divergente în raport cu cele ale societăţii. o creştere a şomajului. Această dualitate a mecanismului decizie politice determină factorii politici de incompatibilitate a obiectivelor politicii economice. între executiv. în consecinţă. În contextul unui sistem politic democratic puterea politică este împărţită între executiv şi legislativ. exercitând şi presiuni asupra economiilor şi guvernelor ţărilor în care îşi delocalizează producţia. ca exponent al puterii politice şi aparatul administraţiei publice (care nu se schimbă după alegeri) pot apare neconcordanţe de opinii şi interese şi pot genera incompatibilităţi în ceea ce priveşte obiectivele politicii economice.

aşa cum se va vedea în capitolele următoare. politica monetară şi politica veniturilor. încercând să menţină inflaţia şi cursul de schimb în limite favorabile creşterii activităţii economice şi schimburilor externe. pentru a obţine efecte de antrenare a celorlalte activităţi din economia naţională Eficacitatea politici bugetare este demonstrată de posibilitatea de a controla strict modul de utilizare a resurselor şi de a evalua cu precizie efectele presiunii fiscale asupra agenţilor economici.Ansamblul măsurilor prin care se urmăreşte rezolvarea problemelor pe termen mediu şi scurt sunt cunoscute sub numele de politici conjuncturale. în sensul că nivelul cheltuielilor nu trebuie să depăşească pe cel al veniturilor. Politica monetară contribuie la menţinerea echilibrului economic general. sunt autori care susţin. trebuie să fie neutre pentru activitatea economică (adică nu introducă distorsiuni în economia naţională). Politica fiscal-bugetară constă în stabilirea ansamblului veniturilor şi cheltuielilor statului pe parcursul unui exerciţiu financiar (sau an fiscal). Obiectivele politicii veniturilor sunt atât economice. Politica veniturilor se defineşte ca fiind ansamblul mijloacelor prin care puterea politică acţionează asupra procesului de formare a veniturilor primare. Politica monetară poate avea şi obiective pe termen scurt şi foarte scurt. De asemenea.cea liberală susţine un buget în stare de neutralitate. cât şi sociale: . Este politica conjuncturală cea mai puternic influenţată de mediul politic şi echilibrul social al momentului.politica bugetară de tip intervenţionist transformă bugetul într-un adevărat instrument de politică economică.economice  obţinerea unei cât mai bune compatibilităţi între nivelul şomajului şi nivelul preţurilor  îmbunătăţirea raportului competitivitate/cost la nivel microeconomic 42 . cele mai cunoscute sunt: politica fiscalbugetară. . De exemplu. Politica monetară acţionează asupra a două categorii de variabile economice: cantitatea de bani (masa monetară) şi „preţul banilor” (rata dobânzii). concentrarea precisă asupra anumitor obiective prin utilizarea cheltuielilor sau a veniturilor fiscale. Politica monetară are ca obiective asigurarea sumei de bani necesare economiei naţionale astfel încât să se utilizeze deplin forţa de muncă şi să se menţină stabilitatea preţurilor. Banca Centrală poate lua măsuri pentru stimularea infuziei de capital străin în economia naţională. Orientările în ceea ce priveşte politica bugetară sunt două: . echilibrat. Numai politica bugetară permite realizarea investiţiilor publice. că efectele multiplicatoare ale deficitului bugetar sunt compensate de efectele inhibatoare ale presiunii fiscale viitoare pentru acoperirea acestuia. Acestea acţionează pe un orizont de timp de maxim patru ani. Totuşi. Pentru impulsionarea activităţii economice. care se formează ca venituri la bugetul de stat. statul poate cheltui mai multe resurse la un moment dat (peste nivelul celor de care dispune) cu scopul finanţării unor obiective investiţionale. impozitele. Dintre politicile conjuncturale.

în funcţie de rolul de antrenare pe care acestea îl au în sectorul industrial.măsuri de stimulare as ansamblului întreprinderilor industriale prin preţuri. Politica veniturilor impune existenţa unui consens naţional. Dintre acestea menţionăm politica industrială. . . Dintre mijloacele tradiţionale enumerăm: . considerat motorul dezvoltării economice. Politica industrială are drept scop ridicarea gradului de competitivitate a întreprinderilor. Obiectivele politicii industriale sunt: . Instrumente ale politicii industriale cu efect direct: . Mijloacele prin care este implementată politica veniturilor pot fi tradiţionale sau conjuncturale. S-au conturat instrumente cu efect direct şi instrumente cu efect indirect.garantarea salariului minim .armonizarea dezvoltării şi eliminarea decalajelor dintre diferitele regiuni ale teritoriului naţional. Instrumente ale politicii industriale cu efect indirect: . 7.blocarea anumitor tipuri de venituri Mijloacele conjuncturale presupun adaptarea nivelului veniturilor la modificarea nivelului mediu al preţurilor prin indexarea salariilor (creşterea veniturilor indiferent de rezultatele activităţii) şi prin dezindexare (creşterea veniturilor proporţional cu dinamica rezultatelor activităţii economice).3.măsuri de politică economică generală conjuncturală: . amenajarea teritoriului etc. cercetare-dezvoltare)..asigurarea independenţei naţionale în sectoarele industriale sensibile (energie.elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii pentru redresarea economiei aflată în situaţii de recesiune sau criză.adaptarea economiei la cerinţele procesului de globalizare. . indiferent de forma lor de proprietate şi de organizare. controlul concurenţei etc. . Politici structurale reprezintă măsurile ce trebuie luate de administraţia publică şi care vizează orizonturi de timp lungi cu obiective referitoare la structurile fundamentale ale economiei.implementarea unui model de dezvoltare care să se bucure de un consens cât mai larg.măsuri de stimulare a unor întreprinderi. . politica sociala. care.orientarea şi dezvoltarea sectorului secundar. Transpunerea în realitate a obiectivelor politicii industriale este posibilă utilizând instrumente a căror specificitate depinde de tipul de economie.sociale  reducerea inegalităţilor între venituri  garantarea unui nivel minim al venitului  asigurarea motivării unor categorii sociale pentru ridicarea nivelului competitivităţii. subvenţii.. de regulă se obţine relativ uşor în perioadele de expansiune economică.măsuri de dezvoltare a infrastructurii de transport şi informaţională 43 . In paginile de faţă de concentrăm numai asupra politicii industriale. .

Politica filierelor poate avea şi efecte perverse. în ceea ce priveşte necesitatea unor importante surse de finanţare. Se consideră că în definirea sectoarelor industriale strategice. Astfel. politica industrială trebuie să stimuleze acele ramuri pentru care media ultimilor cinci ani a ritmurilor de dezvoltare este superioară medie internaţionale.contradicţia dintre tendinţa oricărei ţări de a-şi proteja economia naţională şi tendinţa de liberalizare a comerţului internaţional. sunt stimulate activităţi industriale strict specializate care în prezent şi în viitor un grad înalt de competitivitate. alegerea crenelurilor („vârfurilor”) s-a dovedit a fi nerealistă. În faţa acestor obstacole ţările au apelat la aşa-numitele politici de tip crenel. Aceasta se defineşte ansamblul măsurilor care dezvoltă un lanţ de activităţi complementare în care întreprinderile sunt legate prin activităţi de vânzare-cumpărare şi dezvoltarea în comun a unui program de dezvoltare. a generat o rată ridicată a şomajului şi a crescut gradul de dependenţă a pieţei interne de producţia altor state. prin care s-a redus substanţial necesitatea unor importuri. de independenţă. Practica a arătat posibilitatea existenţei a trei tipuri de filiere: de antrenare. În acelaşi timp. . În unele cazuri. .contradicţia dintre măsurile de obţinere a avantajelor competitive şi necesitatea menţinerii unui grad înalt al utilizării forţei de muncă. fără de care cerinţele de interdependenţă nu ar fi posibile. Această politică constă în renunţarea la activităţi industriale care se consideră a fi insuficient de competitive pe piaţa mondială şi care nici nu au perspectiva unui creşteri ulterioare. Politica industrială are de înfruntat două mari obstacole: . Definirea tehnologiilor strategice trebuie să ţină cont reducerea consumului de capital circulant şi oferă cel mai înalt grad de obţinere a valorii adăugate. 44 .măsuri de dezvoltare a activităţii de cercetare. Alte ţări au adoptat un alt tip de politică industrială. Scopul final îl constituie realizarea unui produs final de înaltă competitivitate. denumit „politica filierelor”.măsuri de dezvoltare a sistemului de formare şi pregătire profesională. O problemă majoră o constituie definirea sectoarelor industriale strategice şi definirea tehnologiilor strategice. Politica crenelurilor s-a dovedit generatoare de importante efecte perverse.

În această calitate . hârtia. în relaţie directă cu evoluţia puterii de cumpărare a monedei. moneda serveşte procesului circulaţiei mărfurilor. fenomenul inflaţionist afectând mai mult sau mai puţin această putere. 45 . Astfel că rolul banilor a fost „interpretat” de foarte multe bunuri de-a lungul dezvoltării umane. pietrele. Totodată.banii apar ca bani reali. în general. în care intervin trei factori determinanţi: munca. pieile. cum ar fi: scoicile. Rolul monedei (banilor) în cadrul unei economii este pus în evidenţă prin funcţiile îndeplinite: a) Funcţia de măsură a valorii. chiriilor. efectiv. Banii şi sistemele monetare Economia mondială. dobânzilor. cu existenţă efectivă: numerar sau bani de cont. ca economie de schimb nu a putut evolua fără existenţa unor mijlocitori ai schimbului. impozitelor şi taxelor. metalele. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie. d) Funcţia monedei ca rezervă a valorii În fapt. pentru restituirea împrumuturilor etc.1. Şi această funcţie reclamă existenţa monedei în mod real. la realizarea de calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor desfăşurate sau programate a se desfăşura. funcţia de măsură a valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor. Este vorba de economisirea şi acumularea unor sume băneşti în vederea unor activităţi viitoare sau în scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute. plasticul. care să mijlocească noi şi noi acte de vânzare-cumpărare.de mijloc de circulaţie . se apreciază eficienţa. Manifestarea acestei funcţii se află. în societate. b) Funcţia monedei ca mijloc de circulaţie În această funcţie. această funcţie reprezintă o putere de cumpărare în aşteptare la agenţii economici sau populaţie. utilitatea şi raportul cerere-ofertă. c) Funcţia monedei ca mijloc de plată Această funcţie constă în utilizarea monedei pentru achitarea mărfurilor cumpărate pe credit. divizibile. ce trece de la producător la consumator în schimbul unei anumite cantităţi de monedă. moneda serveşte la măsurarea cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor. fiind suficient ca moneda (banii) să existe. primelor de asigurări. şi în raport de care să se stabilească valoarea celorlalte bunuri şi servicii. cerealele. evident. intervenind în actul de vânzare-cumpărare al unei mărfi. pentru plata salariilor. Banul este definit ca orice bun care mijloceşte schimbul de bunuri şi servicii. Aceşti intermediari ai vânzării şi cumpărării au luat forma pe care o cunoaştem astăzi ca urmare a creşterii necontenite a volumului mărfurilor tranzacţionate. Moneda îndeplineşte această funcţie în mod ideal. Prin această funcţie. se determină preţul produselor şi al serviciilor. trecerea din posesia unei mărfi în posesia altei mărfi are loc prin intermediul monedei. De altfel. când se exprimă valoarea unei mărfi sau cheltuielile de producţie nu este necesară prezenţa efectivă a sa. bunuri de referinţă.CAPITOLUL 8 PIAŢA MONETARĂ 8.

între ele există doar deosebiri de stare. În practica ţărilor dezvoltate. lira sterlină. Derularea procesului de circulaţie a mărfurilor. în prezent. existente la un moment dat în cadrul unei economii. este moneda care circulă din mână în mână (moneda manuală). Aceste disponibilităţi în conturi (curente sau la vedere) au aceleaşi calităţi precum moneda efectivă. cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate. respectiv disponibilităţile în conturi curente sau la vedere probează acelaşi grad de lichiditate ca şi moneda efectivă. Altfel spus. şi unităţi monetare convenţionale DST (Drepturi Speciale de Tragere emise de Fondul Monetar Internaţional). aşadar. Cele două componente ale masei monetare au. francul elveţian. euro. b) moneda de cont (scripturală). în aceasta din urmă sau invers. într-un interval de timp dat. Într-o altă accepţiune.e) Funcţia de monedă universală Moneda este folosită şi în cadrul relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de mărfuri şi prestarea unor servicii. Monedele folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii sunt denumite valute forte. se prezintă ca un număr înscris în contul bancar al unui agent economic. în funcţie de gradul de lichiditate: a) moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă. Tot în acest sens. sferei sale de cuprindere. masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor de plată şi de circulaţie. se poate aprecia că în structura acesteia pot fi incluse următoarele active. Asupra acestor sume din conturi pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără preaviz. a schimbului de bunuri şi servicii este mijlocită de monedă. se utilizează. adică acele monede naţionale recunoscute pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare. mijloc de plată şi de rezervă (dolarul SUA. Numeroasele dezbateri privind definirea monedei s-au concentrat îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care trebuie incluse în structura masei monetare. ca formă de existenţă. moneda de cont este un simbol. d) alte active. acelaşi rol. fără restricţii. Moneda de cont (moneda scripturală). O sumă depusă într-un cont la bancă poate fi considerată monedă întrucât titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. masa monetară se prezintă ca o mărime eterogenă constând din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru procurarea bunurilor şi serviciilor şi pentru plata datoriilor. Moneda efectivă sau numerarul reprezintă activul cel mai lichid. care însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional. În timp ce numerarul are o existenţă fizică materială. respectiv de lichiditate. Generalizând diferitele sensuri şi interpretări date masei monetare. c) depunerile la termen şi în vederea economisirii. Pentru ca moneda să-şi poată îndeplini rolul şi funcţiile sale este necesar ca aceasta să fie pusă în circulaţie într-un anumit volum şi într-o structură anume. majoritatea tranzacţiilor (peste 90%) se realizează prin intermediul monedei de cont. cu ajutorul cecurilor sau cardurilor (plăţilor prin virament). constituie masa monetară. putând fi transformate. putând fi transformat imediat în bunuri şi servicii de către deţinătorii săi. yenul japonez etc). se pot suplini şi transforma una în cealaltă. Moneda efectivă este una din componentele importante ale masei monetare. Depozitele la termen şi în vederea economisirii sunt depuneri la termen constituite la bănci şi case de economii asupra cărora nu pot fi trase cecuri şi efectua 46 . moneda divizionară). Cantitatea de monedă existentă în circulaţie într-o economie naţională. pornind de la funcţiile monedei.

Bineînţeles că nu toate aceste titluri sunt la fel de des folosite pentru plăţi curente şi imediate. Cererea de monedă reprezintă acea cantitate de monedă pe care toate categoriile de persoane fizice şi juridice o solicită într-o anumită perioadă de timp. Piaţa monetară Formarea şi mişcarea masei monetare sunt în strânsă legătură cu cererea şi oferta de monedă. depozitele la termen manifestă o tendinţă de creştere mai rapidă decât cele la vedere. în funcţie de mai multe criterii. dată de funcţiile pe care le îndeplineşte într-o economie. grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate. deci. Având în vedere că structura masei monetare este reprezentată de mai multe categorii de active monetare. Renunţarea la convertibilitatea în aur a dolarului a determinat considerarea unui nou criteriu pentru stabilirea nivelului masei monetare: volum tranzacţiilor din economie sau volumul bunurilor şi serviciilor finale produse de o ţară. pot fi incluse în structura masei monetare. Cantitatea de monedă emisă într-o economie s-a efectuat. datorită profitului obţinut ca urmare a dobânzilor atractive pentru titularii de conturi. astfel: M = 47 . De aceea. Cererea de monedă depinde în primul rând de volumul operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor. Această cerere se află în raport direct proporţional cu volumul schimburilor (exprimate în preţuri) şi în raport invers proporţional cu viteza de rotaţie a monedei. practic nu există nici o deosebire faţă de depunerile la vedere. Iniţial. de-a lungul timpului. dar care pot fi retrase după un preaviz. Astfel. bonurile de casă şi de tezaur au un grad mai mare de lichiditate decât cele pe termen mediu sau lung precum acţiunile.plăţi imediate.2. 8. Ceea ce îl atrage pe cel care realizează economii monetare în a le plasa în aceste titluri este tocmai caracterul lor negociabil. emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară. precum şi de viteza de rotaţie a monedei. având ca motivaţie utilitatea acesteia. obligaţiunile etc. Alte active cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate sunt activele transformate (plasate) în diferite titluri. asupra cererii solvabile. ca elemente componente ale conţinutului pieţei monetare. în prezent. biletele de trezorerie. motiv pentru care modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate. se apreciază că aceste active. masa monetară a trebuit să fie proporţională cu cantitatea de aur şi devize din depozitele băncii centrale (în perioada în care numai dolarul american mai era parţial convertibil în aur). Mai mult. unele dintre ele (îndeosebi cele pe termen scurt) cum sunt: cambiile. deci. masa monetară are acoperire în produsul intern brut. cantitatea de monedă din economie a fost proporţională cu cantitatea de aur deţinută de banca centrală (întrucât înscrisurile monetare era total sau parţial convertibile în aur). deşi au un grad mai scăzut de lichiditate. putem considera că cererea de monedă este sinonimă cu ″preferinţa pentru lichiditate″. Includerea lor în structura masei monetare este justificată de faptul că din punct de vedere al influenţei pe care o exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii cheltuielilor titularilor şi. ele au trăsături şi funcţionalităţi asemănătoare cu cele ale monedei (în sens restrâns) şi. Apoi. posibilitatea de a le vinde înainte de scadenţă oricând are nevoie de bani (lichidităţi) pentru plata unor datorii sau pentru cumpărarea unor bunuri sau servicii.

necesară tranzacţiilor. Dacă rata dobânzii scade sub o anumită limită (considerată minimă). V.cantitatea de monedă cerută. manifestat prin intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. 2) cererea de monedă creşte. constituirii economiilor în vederea investiţiilor şi a altor plasamente. cererea de monedă depinde de volumul vânzărilor pe credit. când nivelul preţurilor şi viteza de circulaţie rămân constante. unde: M . Cererea de monedă este influenţată de comportamentul agenţilor economici (atât persoane fizice cât şi juridice) faţă de monedă. Cererea de monedă se află şi sub influenţa ratei dobânzii. Având în vedere ecuaţia cantitativă a banilor (M×V=T×P). în schimbul devizelor achiziţionate. pe o anumită perioadă de timp. T volumul fizic al tranzacţiilor. constituit din bancnote şi monede metalice este emis de către o singură bancă. Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă existentă într-o economie. P . într-o anumită perioadă şi preţul mediu al acestor bunuri (P). Înclinaţia spre lichiditate are mai multe motivaţii. banii putând fi utilizaţi pentru crearea de depozite bancare sau cumpărarea de active financiare. rezultă că fluxul monetar este egal cu fluxul real (T×P). respectiv cu produsul dintre cantitatea de bunuri obţinute şi comercializate (T). Aceasta creează monedă sub formă de numerar prin următorul gen de operaţiuni: . într-o anumită perioadă).cumpărarea devizelor străine obţinute de agenţii economici în urma exporturilor de mărfuri şi servicii. când viteza de circulaţie scade şi se reduce când viteza de circulaţie creşte. Creşterea ratei dobânzii peste un anumit nivel reduce preferinţa pentru lichiditate. Ca flux. sub formă de numerar şi monedă scripturală. destinate achiziţionării de bunuri şi servicii. Componentele majore ale ofertei monetare (numerarul şi moneda scripturală) sunt puse în circulaţie prin mecanisme diferite. ceilalţi factori rămânând constanţi. achitării datoriilor. crescând implicit masa monetară. care reprezintă preţul renunţării la suma lichidă. cantitatea de 48 . ea este egală cu produsul dintre masa monetară (M) şi viteza de circulaţie a banilor (V). banca centrală emite monedă pe care o pune în circulaţie. care antrenează după sine plăţile scadente şi plăţile care se sting (compensează) reciproc între agenţii economici ce-şi acordă reciproc credit comercial. În al doilea rând. a volumului tranzacţiilor şi de viteza de circulaţie a monedei. care reprezintă autoritatea monetară a naţiunii. Numerarul.preţul mediu al unei tranzacţii. motivul speculaţiei (cererea speculativă de bani). adică banca centrală (de emisiune). cantitatea de monedă cerută de piaţă este în funcţie de variaţia preţurilor. adică ansamblul activelor monetare sau instrumentelor băneşti existente într-o economie la un moment dat. Privită ca stoc. la dispoziţia utilizatorilor (populaţie şi agenţi economici). creşte cererea pentru bani lichizi care devin mai siguri dacă sunt transformaţi în componente nemonetare ale averii. Astfel: 1) cererea de monedă creşte sau se reduce proporţional cu volumul tranzacţiilor. 3) masa monetară se află în raport direct proporţional cu nivelul general al preţurilor. Din această relaţie se constată că într-o economie. motivul precauţiei (cererea de bani pentru nevoi neprevăzute).viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară.PTxV. precum: motivul tranzacţiilor curente. oferta monetară reprezintă în fapt masa monetară. Oferta monetară poate fi evidenţiată ca flux şi ca stoc.

oferta de monedă constă în punerea în circulaţie a instrumentelor monetare.piaţa interbancară. din punct de vedere al relaţiilor diverse care iau naştere în cadrul acestei pieţe şi al participanţilor pe această piaţă.achiziţia de efecte publice (titluri de stat) precum bonuri de tezaur sau obligaţiuni. piaţa monetară este definită ca o piaţă a capitalurilor pe termen scurt. certificate de depozit. cecuri. care. Aşadar. prin intermediul creditelor pe care le acordă agenţilor economici nebancari. obligaţiuni pe termen scurt ş. Fiecare dintre aceste segmente de piaţă poate fi o ipostază a pieţei monetare. Astfel. Piaţa scontului este segmentul pieţei monetare în cadrul căruia sunt efectuate operaţiuni cu active financiare cu scadenţe scurte (titluri de credit pe termen scurt) precum: cambii. care reprezintă o obligaţie a unei persoane fizice sau juridice (debitor). De precizat că. piaţa monetară este compusă din două segmente: . înainte de termenul scadent şi încasarea sumei înscrisă pe aceste titluri. împreună cu dobânda aferentă. bilete la ordin. de a plăti la o scadenţă determinată o sumă de bani.credite de refinanţare acordate băncilor comerciale care au nevoie de sume suplimentare pentru a face faţă retragerilor mai mari decât depunerile realizate în aceeaşi perioadă de timp. segment al pieţei ce se află uneori la confluenţa cu piaţa capitalului. Creaţia monedei scripturale (de cont) este realizată de către băncile comerciale şi instituţiile de credit. La scadenţă banca 49 .monedă din economie se poate diminua atunci când banca centrală vinde devize străine agenţilor economici care efectuează operaţiuni de import. în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată. în funcţie de preţul acesteia . însă. astfel că rambursarea unei datorii în favoarea unei bănci echivalează cu o reducere a masei monetare. unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri. în sens larg. nu este altceva decât o piaţă a creditului pe termen scurt. unui beneficiar anume. se asigură fonduri lichide înainte de termen necesare firmelor participante la tranzacţiile economice. diminuată cu dobânda ce revine băncii până la scadenţă. care. Astfel. . deci o scădere a ofertei. Pe această piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă. Titlurile de credit sunt documente solemne având forme şi conţinut standardizate. Într-o accepţiune mai restrânsă şi frecvent utilizată. emise de stat pentru acoperirea parţială a deficitului bugetar. prin mecanismul multiplicatorului creditului. piaţa monetară cuprinde şi piaţa creditului (clasic). Moneda începe să existe din momentul în care părăseşte depozitele băncii centrale sau ale altor instituţii bancare emitente şi îşi încetează existenţa când revine în depozitele băncilor. Titlurile de credit sunt transmisibile şi negociabile pe piaţa monetară. Piaţa monetară este o piaţă specifică. Pentru a înţelege mai profund. susţin oferta de monedă într-o economie. din partea agenţilor economici şi instituţiilor financiar-bancare. Dobânda ce revine băncii se numeşte taxă de scont. bonuri de tezaur. reprezintă operaţiunea de scontare a titlurilor. este necesar a se face o analiză succintă a structurii acesteia.dobânda. . Vânzarea titlurilor la o bancă. conceptul de piaţă monetară. Piaţa monetară asigură compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta şi cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an).a. adică pot fi girate ori vândute şi cumpărate înainte de scadenţă.piaţa scontului şi . în cadrul căreia se tranzacţionează moneda creată de întregul sistem bancar. Oferta de monedă scripturală este de regulă legată de operaţiunea de creditare.

50 . Ofertanţii de monedă sunt băncile titulare ale conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune. fiecare deţinând deocamdată un număr egal de acţiuni. ofertanţii de monedă şi solicitanţii de monedă. rămânând debitoare în raporturile cu alte bănci. Băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele contractate anterior. agenţii). atunci când piaţa. banca de emisiune are un rol de regulator. caută resurse de acoperire contractând credite pe termene foarte scurte. banca de emisiune are şi un rol creditor. titularele acestora (băncile) sunt foarte interesate să valorifice aceste disponibilităţi prin acordarea negociată de credite pe piaţa interbancară. sucursale. are în raport cu celelalte bănci o serie de poziţii şi sume debitoare şi o serie de poziţii şi sume creditoare. banca poate la rândul ei sconta titlurile respective la banca centrală. care ajută satisfacerea cererilor de lichidităţi. Decontarea plăţilor poate avea loc şi în cadrul unor operaţiuni intrabancare. ca urmare a rolului pe care îl au în stingerea anumitor obligaţii băneşti născute din contractele economice încheiate între diverşi agenţi economici. când debitoare. titulari de depozite. Similar. se manifestă ca solicitatoare de monedă centrală. mai sunt denumite şi efecte comerciale sau instrumente de plată. înainte de scadenţă. constituindu-se ca 8 Societatea de compensare a României TransFonD este în proprietatea băncilor comerciale din România şi a BNR. La sfârşitul unei zile de lucru. în parte. Piaţa interbancară este un segment de piaţă specific. Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară interbancară. prin intermediul caselor de compensaţii interbancare (acestea sunt organizate şi funcţionează în cadrul Băncii Naţionale şi a sucursalelor acesteia). prin operaţii de openmarket. care reprezintă cadrul de desfăşurare zilnică a raporturilor dintre bănci în legătură cu lichidarea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Astfel. Întrucât depozitele de la banca de emisiune nu sunt purtătoare de dobândă. filiale. În derularea operaţiunilor pe piaţa monetară. către unele bănci şi sunt beneficiare de încasări de la aceleaşi sau alte bănci. De asemenea. Totodată. o bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. într-un cadru organizat sub egida băncii de emisiune8. precum cambiile. Solicitanţii de monedă sunt acele bănci care. când creditoare. băncile efectuează plăţi la ordinul clienţilor lor. De asemenea. considerată global. o bancă devenind în raport cu celelalte bănci. cecurile. Titlurile de credit. din fiecare operaţiune efectuată. Prin această operaţiune băncile comerciale se refinanţează. s-a statornicit practica stingerii zilnice a obligaţiilor reciproce dintre bănci. Ea intervine în mod regulat. banca centrală preia aceste titluri percepând o anumită dobândă numită taxă de rescont (taxa oficială a scontului). operaţiune denumită rescontare. care fac operaţiuni de decontări interbancare. fiecare bancă. Pe această piaţă apar zilnic două categorii de participanţi. biletele la ordin. În decursul timpului. atunci când acestea intervin între unităţile aceleiaşi societăţi bancare (centrală. Interconectarea operaţiunilor dintre bănci face ca între acestea să apară obligaţii reciproce. care este mai mică decât taxa de scont (taxa rescontului este o componentă majoră a taxei scontului). fiind în consecinţă beneficiara unui sold creditor sau titulara unui sold debitor. care au solduri creditoare.primeşte suma înscrisă pe document de la debitor.

sau obiecte de valoare depuse în gaj.termenele de acordare a creditelor interbancare sunt scurte şi foarte scurte (1-7 zile).dobânda practicată se stabileşte zilnic prin jocul curent al cererii şi ofertei de monedă.instrumentele şi tehnicile de intervenţie directă sau reglementările bancare. accesul la lichiditatea băncii centrale. pentru intermediarii monetari. sistemul rezervelor minime obligatorii se afirmă printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminată a activelor bancare. rente de stat şi bonuri de tezaur emise de stat. De asemenea. prin operaţii de rescontare şi lombardare9. Instrumentele utilizate în influenţarea economiei sunt: .participanţii pe această piaţă sunt unităţile bancare.ofertant de monedă pentru băncile cu poziţii debitoare.instrumentele şi tehnicile de intervenţie indirectă. pe lângă utilizarea instrumentelor deja consacrate. acţionează asupra unor sfere 9 Operaţiune efectuată de o bancă prin care se acorda un împrumut garantat cu hârtii de valoare. Instrumentele politicii monetare În limbajul de specialitate a intrat de curând termenul de ţintire a inflaţiei.3. Dintre instrumentele care aparţin acestui grup menţionăm: taxa scontului şi politica de open market. . Această politică presupune. a buletinelor de conjunctura şi prin comunicate băncii centrale. Acest tip de politică monetară îşi propune să canalizeze aşteptările inflaţioniste ale agenţilor economici către ţinta stabilită de banca centrală.operaţiunile de negociere se desfăşoară zilnic. . Tehnicile de intervenţie directă asupra lichidităţii acţionează prin modificarea operaţiilor de credit. Pentru această operaţiune băncile percep o dobândă numită taxă de lombard. Conţinutul şi specificitatea pieţei monetare interbancare sunt puse în evidenţă de câteva trăsături caracteristice: . Aceasta reprezintă acea aptitudine a băncii de emisiune de e determina recunoaşterea competenţei sale în a conserva regimul monetar pentru care s-a angajat şi a atenua şocurile ce pot apare.dependenţa sistemului bancar faţă de banca centrală. 51 . Tehnicile de intervenţie globală şi indirectă se sprijină pe un triplu fundament: . . . . îndeosebi cu obligaţiuni. bazate pe încredere reciprocă şi cu riscuri reduse. transparenţă mare a măsurilor şi obiectivelor băncii centrale prin publicarea de rapoarte trimestriale asupra creşterii preţurilor.obiectul tranzacţiilor îl reprezintă disponibilităţile monetare ale băncilor exprimate în moneda centrală. Eficienţa politicii monetare depinde în mare măsură şi de credibilitatea băncii centrale. 8. care este superioară taxei scontului. rareori la interval de două zile.caracterul elastic al cererii de credit faţă de nivelul dobânzii.creditele acordate sunt credite personale. de la bancă la bancă. . .corelaţia existentă între volumul de credit şi nivelul activităţii economice. . Tehnicile intervenţiei indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă limitând.

În principal. Creşterea taxei scontului atrage în ţară capitaluri străine. Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate către banca de emisiune în cadrul operaţiilor de rescontare. Rescontul se poate defini. a unor creanţe. nivelul acesteia fiind determinant în orientarea băncilor solicitante. dar toate aceste diferite valori ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului. Operaţiunile de rescontare se caracterizează prin trăsături proprii semnificative: . în termen. Operaţiunile de pensiuni pot fi de 24 de ore. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implica recurgerea la această metodă în scopul eliberării balanţei de plăţi. sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţii lor pe baza angrenării de capitaluri suplimentare. cu condiţia răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite. sprijinind deopotrivă liniile directoare ale politicii economice. funcţionalităţii şi eficienţei sale. 52 . mai ales prin prisma intereselor însuşi sistemului bancar.furnizează la nevoie lichidităţi băncilor comerciale. având un rol pasiv de a răspunde acestor solicitări. cunoscute în prealabil. ţinând cont de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii. Afluxul capitalurilor poate însă veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la aceeaşi dată şi cu obiectivele politicii economice şi de credit. . reînnoibile sau pentru o durata fixă. Astfel.determinate a relaţiilor de credit. Poziţia taxei scontului în cadrul eşafodajului de dobânzi ale pieţei determină şi utilizarea ei ca instrument al politicii monetare. Creşterea taxei scontului are ca urmare sporirea generală a dobânzilor. respectiv achiziţiile însoţite de angajamentul de răscumpărare la un anumit termen a creanţelor de către banca prezentatoare. lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase. Creşterea taxei scontului atrage o invazie a capitalurilor străine şi are momentan un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. stabilite de către banca de emisiune. trebuie să varieze concentrat. prezentate de băncile comerciale. ca o achiziţie fermă. sfera creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei. Un regim similar au şi pensiunile10.se desfăşoară pe baza unei rate a dobânzii fixe. înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei care utilizează capitaluri suplimentare. scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzilor. astfel că la orice modificare a ei. a cărei valabilitate este de durată. Manevrarea taxei scontului acţionează şi asupra capitalurilor străine. În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii. .iniţiativa operaţiunilor şi oportunitatea lor sunt hotărâte de băncile comerciale. cu plata imediată. pentru banca de emisiune. de exemplu de 7 zile. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene. 10 Pensiunea este operaţiunea prin care banca preia cambiile pe care le vinde beneficiarul. acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor. banca de emisiune.

deopotrivă să acorde credite. şi de acţiunea tezaurului. care reprezintă şi exprimă nevoile economiei. politica open market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară. Astfel în formularea ei deplină.operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. Acesta iniţiază alimentarea pieţei monetare cu lichidităţi. se acţionează pentru a controla lichiditatea şi a satisface nevoile economiei.evitarea instabilităţii excesive a ratei dobânzii. prin reglarea cantităţii de monedă. . 53 . Domeniul de acţiune este totodată larg cât şi foarte precis. în scopul de a contribui. dată fiind puterea băncii centrale de a emite monedă. Trăsăturile specifice ale operaţiilor la piaţa liberă sunt: . pentru realizarea cărora aceasta acţionează ca un instrument. În timp ce operaţiile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi a băncilor comerciale.nivelul dobânzii practicate. . politica monetară trebuie să tină cont de acţiunea sistemului bancar. politica monetară poate fi definită ca ansamblul intervenţiilor băncii centrale sau autorităţilor monetare care se efectuează asupra lichidităţii economiei. . Pentru realizarea acestor obiective autorităţile monetare iau în considerare patru categorii de constrângeri: . reducând astfel lichidităţile băncilor şi prin aceasta ale economiei naţionale. prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare la realizarea obiectivelor economice. dar să şi împrumute. Politica monetară ca şi cea fiscală urmăreşte 4 scopuri: . ambele avându-şi originea în economia engleză. care reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului. unde se foloseau complementar pentru asigurarea sensului dorit de evoluţia lichidităţii.prevenirea panicii financiare.stabilitatea preţurilor. . În derularea ei. .Politica operaţiilor la piaţa liberă (open market ) este istoric însoţitoarea firească a politicii de rescont. zisă piaţă liberă sau deschisă (faţă de alte pieţe ale creditului din economie care sunt tot mai mult sau mai puţin controlate) pentru a creşte sau diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă. Prin monedă.revenirea anumitor sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive . variază în funcţie de evoluţia pieţei şi îndeosebi sunt determinate de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună.rată adecvată a schimbului valutar.în desfăşurarea operaţiunilor banca centrală are un rol activ. .câştigarea şi menţinerea încrederii investitorilor străini. Astfel.rată înaltă a creşterii economice.volumul tranzacţiilor poate fi nelimitat. în special prin oferte proprii. operaţiile la piaţa liberă permit băncii de emisiune. . Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice. creditului şi dobânzii.asigurarea angajărilor. . deci posibilităţile lor de acordare a creditului şi de creaţie a monedei scripturale.

54 . şi o neutralitate a efectelor asupra agenţilor economici.Restricţiile de mai sus au în vedere faptul că banca centrală trebuie să asigure. astfel încât toţi aceştia să suporte proporţional cu puterea economică şocurile şi costurile induse de politica monetară. pe lângă stabilitatea pieţei monetare şi supravegherea aşteptărilor agenţilor economici.

ea neavând bază de desfăşurare. Inflaţia. Cantitatea banilor de hârtie se limita la aurul pe care aceşti bani îl reprezentau în circulaţie. explicarea genezei şi naturii acesteia trebuie să înceapă de la formele istorice pe care le-au îmbrăcat banii de-a lungul secolelor. astfel că inflaţia rămâne cea mai de temută şi controversată formă a dezechilibrului macroeconomic. deci s-a separat conţinutul nominal de cel real al monedelor. În acest context. Acest fenomen a apărut cu mult înainte ca ştiinţa economică să se fi constituit. şi cantitatea de semne monetare (bilete de bancă) emise. Caracterizare Fenomenul denumit inflaţie constituie o problemă complexă de analiză macroeconomică şi una dintre cele mai importante forme ale dezechilibrului economico-social. Termenul de inflaţie a început să fie frecvent utilizat în rândul oamenilor de ştiinţă şi al oamenilor de afaceri (bancheri). 55 . Pornind de la premisa că inflaţia este în primul rând un fenomen monetar (inflaţia există doar în prezenţa banilor). abia pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. creând sisteme naţionale prin emiterea biletelor de bancă cu acoperire deplină în aur. care să asigure o circulaţie monetară normală (sănătoasă). care era în funcţie de producţia de metal preţios sau de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar. cel puţin temporar. toate acestea conducând la scăderea puterii de cumpărare a acestora. cu o greutate mai mică sau un conţinut în aur mai redus decât cele oficiale.CAPITOLUL 9 INFLAŢIA 9. care era dependentă de volumul tranzacţiilor. După o anumită perioadă însă. transformarea existenţei-aur în aparenţă-aur a monedei. care s-a manifestat sub forma devalorizării mascate a monedelor din metale preţioase. inflaţia nu putea să apară. când statele europene au început să înlăture haosul monetar medieval. În această situaţie. Această corespondenţă dintre cantitatea de aur existentă în depozitele băncilor de emisiune şi volumul bancnotelor din circulaţie asigura optimizarea sau echilibrul circulaţiei băneşti într-o economie. Inflaţia de acest gen apărea atunci când cantitatea banilor de hârtie aflată în circulaţie devenea excedentară faţă de cea care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar şi etalonul aur (cantitatea de aur aferentă unei unităţi monetare). deşi fenomenul inflaţionist exista cu mult înainte de această perioadă. S-a urmărit crearea unor sisteme băneşti stabile. sa creat un dezechilibru între mărimea depozitelor de aur-monedă. care s-a manifestat în perioada trecerii de la feudalism la capitalism. Elementele definitorii ale acestei forme de inflaţie au fost: conţinutul real în aur al monedelor metalice era mai mic decât conţinutul nominal. iar teoria inflaţiei s-a conturat mult mai târziu decât ştiinţa economică.1. din punct de vedere al analizei naturii sale şi a cauzelor şi mecanismelor declanşatoare. se pot sintetiza trei forme istorice ale fenomenului inflaţionist. Cea de-a doua formă a inflaţiei a fost inflaţia banilor de hârtie convertibili în aur. prin punerea în circulaţie a unor monede false. Prima formă a inflaţiei a fost cea monetaro-bănească. aglomerarea circulaţiei cu monede ieftine fără valoare deplină.

M. considerăm inflaţia ca fiind doar de natură monetară (inflaţie prin monedă).A treia formă a inflaţiei este cea contemporană şi anume inflaţia banilor de hârtie neconvertibili în aur. b) este un proces de creştere durabilă şi generalizată a preţurilor şi tarifelor. d) este influenţată de numeroase aspecte psihologice (de ex. c) este expresia unui dezechilibru monetar şi material. promotorul acestor idei. cantitatea de bani din circulaţie influenţează nivelul 56 . de natură economică. cel monetar sau cel material (real)? Altfel spus. s-a creat o situaţie care poate fi definită cu temei ca inflaţie autentică″. salarii. de teama instabilităţii economice şi folosind mecanismul creditului. Conform opiniei sale. în dezechilibrul structural şi durabil dintre cererea şi oferta de mărfuri. care tip de dezechilibru este la originea inflaţiei. Prima tendinţă pune accentul pe cauzele de ordin material. De asemenea. Keynes. J. Caracteristicile esenţiale ale inflaţiei sunt: a) este un proces de depreciere a banilor atât pe plan naţional. reală. Keynes a nuanţat concepţiile cantitativiste privind rolul monedei în declanşarea fenomenului inflaţionist. care se exprimă prin creşterea generalizată a preţurilor şi prin lipsa de încredere a agenţilor economici în moneda existentă. fenomenul poartă denumirea de deflaţie. ea este expresia unui dezechilibru dintre banii depreciaţi şi nevoile circulaţiei bunurilor economice. În concepţia lui J. primul efect. care încearcă să explice natura inflaţiei contemporane (tezele de inspiraţie keynesistă şi cele de inspiraţie monetaristă). Cauza acestui fenomen constă în dezechilibrele de funcţionare ale economiei. Realităţile inflaţioniste diferenţiate pe ţări şi etape au făcut posibilă apariţia unor numeroase şi controversate puncte de vedere cu privire la natura însăşi a formei contemporane de inflaţie. Inflaţia contemporană constă în deprecierea banilor de hârtie şi a banilor de credit. cât şi în raport cu alte monede. inflaţia îşi are originile în economia reală. Astfel. În strânsă legătură cu trăsăturile esenţiale ale inflaţiei. sau ca fiind o rezultantă a ambelor forme conjugate? După modul cum s-a răspuns la aceste întrebări. M. fapt ce conduce la deprecierea banilor şi la creşterea durabilă şi generalizată a preţurilor bunurilor şi serviciilor unei economii. în literatura economică a secolului XX s-au conturat două mari tendinţe de idei. profituri). care exprimă existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce depăşeşte nevoile reale ale economiei (circulaţiei). defineşte inflaţia astfel: ″atunci când o nouă creştere a volumului cererii efective nu mai determină o nouă creştere a volumului producţiei şi se manifestă exclusiv printr-o creştere a unităţii de cost. Keynes. al inflaţiei este creşterea generalizată a preţurilor. Aşadar. Dacă în economie se întâmplă o situaţie inversă. manifestat atât pe piaţa monetară cât şi pe piaţa bunurilor şi serviciilor. populaţia aduce în "prezent" o cerere viitoare de consum). natura contemporană a inflaţiei este explicată prin luarea în considerare a creşterii nominale a tuturor elementelor de preţ (costuri. doar de natură structurală. Se pune totuşi întrebarea. se poate afirma că inflaţia contemporană reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-material. strict proporţional cu creşterea cererii efective. structural ale economiei.

aceasta este de natură reală. La o asemenea evoluţie a cererii. unei înclinaţii accentuate a populaţiei spre economisire) şi nu întotdeauna. iar şomajul diminuat. excesului de cerere solvabilă îi corespunde o ofertă rigidă. considerăm că pot apărea două situaţii: a) dacă indicele de creştere a masei monetare > indicele de creştere a PIB. inflaţie prin costuri. Inflaţia prin cerere Acest tip de inflaţie apare ca urmare a creşterii cererii agregate. oferta agregată şi nivelul preţurilor. În acest context. atunci creşterea cererii agregate poate antrena în mod direct o sporire a producţiei (ofertei agregate). structurală. Dacă în economie există capacităţi de producţie subutilizate şi şomajul este la un nivel relativ ridicat. şi suntem totuşi în prezenţa unei inflaţii. în condiţiile unei oferte inelastice pe termen scurt şi a unei viteze de circulaţie constante. Este momentul în care economia poate fi relansată. M. 9. Politica sa constă în a finanţa surplusul de cheltuieli. Cu cât oferta (producţia) este mai 57 . recomandând-o factorilor politici ca remediu pentru ieşirea din criză şi creşterea ocupării. într-un ritm mai mare decât oferta agregată. într-un ritm mai mare faţă de creşterea nivelului general al preţurilor. Explicaţia acestui tip de inflaţie îşi are originea în teoria cantitativă a banilor. sunt economişti care promovează conceptul de ″politică inflaţionistă″. inflaţie combinată. ea este o inflaţie prin monedă. b) dacă indicele de creştere a masei monetare < indicele de creştere a PIB. inflaţia este de natură monetară. forţă de muncă).2. Fischer: M×V=P×T Natura fenomenului inflaţionist poate fi pusă în evidenţă şi ţinând cont de ″regula de aur″ a politicii monetare emisă de acelaşi M. Din acest motiv. consideră că ″inflaţia este totdeauna şi pretutindeni un fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. În acest sens. Friedman. spre exemplu.preţurilor nu direct. conform căreia masa monetară în circulaţie trebuie să crească într-un ritm apropiat celui al PIB. Este unul dintre motivele pentru care cantitatea de monedă creşte″. într-o anumită perioadă. ci numai după ce s-a ajuns la o utilizare deplină a factorilor de producţie (capacităţi de producţie. Mecanismul de funcţionare a inflaţiei este nemijlocit legat de cauzele principale care o provoacă. care nu se poate adapta la exigenţele cererii. Această teorie se bazează pe cunoscuta ecuaţie a lui I. dacă există inflaţie. datorită. care consideră că moneda exercită o influenţă directă asupra nivelului general al preţurilor. imprimând din ce în ce mai mulţi bani. adică suntem în situaţia unei oferte elastice care poate asigura echilibrul pe piaţa bunurilor. ci prin intermediul cererii efective (este posibil în realitate ca suplimentul de bani să nu fie întotdeauna echivalent cu un supliment corespunzător de cerere. trebuie analizate corelaţiile care se stabilesc între cererea agregată. adepţii monetarismului susţin că nu există inflaţie fără emisiune monetară şi deci. Friedman. ci excesul de monedă în circulaţie. În esenţă. reprezentantul şcolii monetariste. Nu excesul de cerere în raport cu oferta de mărfuri determină o creştere generalizată a preţurilor. se pot desprinde trei forme cauzale ale inflaţiei contemporane: inflaţie prin cerere. firmele producătoare vor avea două tipuri de reacţii: preponderent de creştere a producţiei sau preponderent de creştere a preţurilor. Altfel spus. În acest sens.

Veniturile salariale vor avea o dinamică de creştere mai mică şi nu se vor regăsi decât parţial în structura preţurilor. de regulă. Astfel. care nu găsesc un corespondent echivalent pe piaţă în mărfuri şi servicii. fiind limitată de nivelul veniturilor disponibile. rezervele valutare ale ţării cresc. Fenomenul inflaţionist provine din faptul că statul nu se împrumută pentru a produce bunuri şi servicii suplimentare. generându-se astfel un puseu inflaţionist. • scăderea înclinaţiei spre economisire. întrucât acestea din urmă sporesc nu doar ca urmare a unor creşteri de costuri (cu salariile în special). în special a celor neproductive. iar şomajul este redus ca nivel. mai importante: • emisiunea excesivă de monedă în circulaţie. În general. peste nevoile circulaţiei băneşti. Inflaţia prin monedă este determinată de introducerea şi menţinerea în circulaţie a unei mase monetare excedentare. • expansiunea creditului bancar. o astfel de inflaţie este specifică perioadelor de avânt sau boom economic. care va emite o cantitate corespunzătoare de monedă. într-o anumită perioadă. în momentul când cererea agregată va fi estompată de nivelul veniturilor. creşterea excesivă a cheltuielilor publice (achiziţiilor guvernamentale). Efectul acestui şoc poate fi o singură creştere a preţurilor. ea manifestându-se pe termen scurt. un astfel de şoc poate să-l provoace o creştere substanţială a cheltuielilor guvernamentale. 58 . Ca atare. De asemenea. Având în vedere structura cererii agregate. în raport cu volumul de mărfuri de pe piaţă. În această situaţie. care determină o inflaţie prin dezeconomisire.creşterea investiţiilor efectuate de către firme. . În ansamblu. Astfel. excesul de cerere pe piaţă poate avea următoarele cauze. La o suplimentare a masei monetare în circulaţie poate concura. şi scăderea vitezei de rotaţie a banilor. recomandarea ″politicii inflaţioniste″ este inoportună şi inadecvată. de un ″şoc″ al cererii. activând o cerere fără corespondent în planul ofertei. adică intrarea de devize străine suplimentare. care generează o inflaţie prin monedă. aproape proporţională. inflaţia prin cerere este generată. adică în economie nu există capacităţi de producţie subutilizate. . atunci când apar deficite bugetare mari. creşterea acesteia trebuie analizată pornind de la elementele care o compun. a preţurilor. Pentru ca inflaţia să persiste sunt necesare alte şocuri succesive ale cererii. atunci când apare un excedent masiv al exporturilor faţă de importuri. în condiţiile menţinerii constante a volumului fizic şi valoric al tranzacţiilor. De pildă. Acest lucru se întâmplă. totodată. când posibilităţile de a lărgi dimensiunile producţiei sunt limitate. care conduce la o inflaţie prin credit. cu atât firmele vor răspunde la creşterea cererii îndeosebi prin creşteri de preţuri. în general. sporirea preţurilor nu poate continua la nesfârşit. De asemenea.creşterea exporturilor. ea poate fi determinată de următoarele împrejurări: creşterea cheltuielilor de consum efectuate de către populaţie. Se apreciază că inflaţia determinată de creşterea cererii este o inflaţie limitată în timp. ci spre a consuma. şi preţurile vor înregistra o tendinţă de scădere. iar unei creşteri a cererii îi corespunde o creştere. cu efecte productive întârziate. iar finanţarea acestora se face prin împrumuturi de la banca centrală. deci inflaţia se va diminua. iar acestea formează acoperirea unor noi emisiuni de bani. după care ele vor rămâne la acelaşi nivel.inelastică.

investiţii care nerealizate şi nepuse în funcţiune la timp conduc la o activare suplimentară a cererii de consum (întrucât există o masă monetară suplimentară în circulaţie). rezultatul fiind creşterea preţurilor la majoritatea bunurilor de consum. consum care tinde să depăşească oferta de bunuri (în special de folosinţă îndelungată) şi care va genera o creştere de preţuri în ramurile producătoare. în mod direct sau indirect. De asemenea. ca urmare a unor previziuni pesimiste în ceea ce priveşte conservarea puterii de cumpărare a economiilor existente şi viitoare. venituri care stau la baza potenţialului excedent al cererii. marcând astfel începutul unei inflaţii prin costuri. Dacă agenţii economici producători sunt confruntaţi cu o sporire a costurilor. ale benzinei şi ale altor mărfuri care sunt produse şi comercializate utilizând acest combustibil). Acestei cereri de consum îi corespunde o ofertă care ″întârzie″ să apară. Această formă de inflaţie apare atunci când expansiunea creditelor are ca destinaţie masive investiţii în economie. a veniturilor nominale ale populaţiei şi agenţilor economici. că o creştere generalizată a costurilor de producţie va determina. În aprecierea inflaţiei prin costuri mai trebuie precizat efectul diferit pe care îl are asupra acesteia modificarea costurilor. Inflaţia prin dezeconomisire îşi are originile în scăderea înclinaţiei spre economii din partea populaţiei. care poate conduce la o supradimensionare a volumului banilor de cont cu efecte inflaţioniste similare celor produse de banii numerar. Măsura în care agenţii economici vor mări preţurile şi vor reduce producţia depinde de evoluţia cererii agregate. în ambele cazuri de evoluţie a cererii. cu consecinţe negative asupra ocupării forţei de muncă în ramurile respective. 9. Dacă cererea agregată este însă relativ elastică în raport cu evoluţia preţurilor. costurile de producţie cresc într-un ritm accentuat. O creştere singulară a costurilor (determinate. spre exemplu. Se constată. cu atât producţia se va reduce mai puţin. Cu cât cererea agregată este mai inelastică. dar şi a unor factori de natură subiectivă şi psihologică. fie accentuarea şomajului. Inflaţia prin costuri Inflaţia prin costuri apare în situaţia în care. preţurile se vor stabiliza la acest nou nivel. După ce această undă de creştere s-a propagat.Inflaţia prin credit apare ca urmare a dezvoltării exagerate a creditului bancar. creşterea substanţială a creditelor în scopuri de consum conduce la acelaşi rezultat. povara costurilor mai mari fiind transferată asupra consumatorilor prin preţuri mai ridicate. Rezultatul acestui comportament este creşterea ponderii consumului în totalul veniturilor disponibile ale populaţiei. aşadar. pe ansamblul economiei. având ca element comun creşterea. situaţii negative pentru economiei: fie declanşarea fenomenului inflaţionist. pentru o anumită perioadă.3. de creşterea de către guvern a accizelor la benzină) va genera o singură creştere a preţurilor bunurilor (în cazul nostru. firmele producătoare vor fi nevoite (pentru a nu-şi compromite rentabilitatea) să restrângă volumul producţiei. ei vor răspunde parţial prin creşterea preţurilor de vânzare şi parţial prin reducerea volumului activităţii. independent de cererea agregată. inflaţia revenind la zero (ea a fost limitată 59 . Inflaţia prin credit şi inflaţia prin monedă pot fi considerate ca fiind una şi aceeaşi formă de inflaţie (inflaţie monetară).

Dacă inflaţia prin cerere poate conduce la o creştere economică inflaţionistă. Iată cum se pot manifesta. creându-se tensiuni inflaţioniste. nu aceeaşi este situaţia în cazul impozitelor indirecte. o inflaţie prin cerere. în acelaşi timp. combustibilii. de regulă. preţuri care pot constitui costuri de achiziţie pentru alţi agenţi economici. care se regăsesc în preţurile de vânzare ale produselor şi orice creştere a lor afectează în mod direct nivelul acestora. Numai atunci când dinamica salariilor este cel mult egală cu dinamica productivităţii muncii. efectul asupra producţiei şi ocupării este invers. permisibilă unui înalt grad de ocupare a forţei de muncă. • creşterea preţurilor la materii prime şi materiale. cele două forme ale inflaţiei. producţia va începe să scadă treptat. energia etc. în consecinţă. Dacă însă avem o creştere succesivă a costurilor. care provin din importuri şi ale căror preţuri se repercutează asupra costurilor de producţie ale produselor finite indigene (inflaţie importată). la preţurile existente. • politica amortizării accelerate. într-o economie. şi în situaţia unei cereri inelastice. elasticitatea cererii globale. o creştere a producţiei şi implicit a ofertei de bunuri şi servicii. Se poate constata că. inflaţia prin costuri antrenează. presiunea cererii inflaţioniste. • creşterea excesivă a profiturilor. la materiile prime. de regulă. Dacă impozitele directe reduc veniturile nominale disponibile şi. care impun preţuri mari la produsele vândute. fără acoperire în planul producţiei.în timp). Practicarea unor amortismente descrescătoare pe durata normală de funcţionare a mijloacelor fixe. O politică salarială nefondată pe criterii economice va conduce la obţinerea de salarii mari. în situaţia inflaţiei prin costuri. Efectul inflaţionist se amplifică pe fondul devalorizării monedei naţionale. care înseamnă venituri din ce în ce mai mari pentru firmele producătoare şi incitaţie spre dezvoltare. Fenomenul apare. Astfel. poate determina. faţă de cazul inflaţiei prin cerere. cu efecte asupra cronicizării şomajului în ramura respectivă şi nu numai. scăderea producţiei şi restrângerea locurilor de muncă. materialele. De asemenea. pentru prevenirea unei uzuri morale premature. Factorii care pot determina creşterea costurilor şi deveni astfel cauze ale inflaţiei prin costuri sunt numeroşi. care înseamnă scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor. Friedman consideră inflaţia prin costuri doar un fenomen întârziat al inflaţiei prin cerere. de la o perioadă la alta. fiind mult mai dificil de contracarat. în situaţia firmelor mari. Analizând lucrurile în mod invers. în general. fenomenul inflaţionist se va permanetiza. Acest fenomen se referă. adică evoluţia acesteia în funcţie de nivelul general al preţurilor. O sporire a acesteia va 60 . Presiunea unor costuri de producţie mari se reflectă în preţuri inflaţioniste atunci când remunerarea factorilor de producţie (în special a factorului muncă) creşte într-o proporţie superioară sporirii productivităţii lor. Printre cei mai importanţi enumerăm: • creşterea salariilor într-un ritm superior creşterii productivităţii muncii. trebuie precizat că M. de monopol sau oligopol. În mod similar. • presiunea fiscală ridicată. revendicările şi creşterile salariale nu conduc la preţuri inflaţioniste. după o anumită perioadă.. dacă cererea este elastică. trebuie analizată ca o rezultantă a evoluţiei cererilor individuale de piaţă pentru toate bunurile şi serviciile oferite întro economie. conduce la înregistrarea unor costuri mai mari la începutul perioadei de utilizare a mijloacelor fixe.

cât şi relativ. Această evoluţie a costurilor va obliga firmele producătoare. adică excedentul de masă monetară. Măsurare şi cauze Fenomenul inflaţionist poate fi măsurat atât din punct de vedere absolut. adică o altă creştere de preţuri care se va adresa cererii existente. De exemplu. Inflaţia. Creşterea costurilor va provoca o inflaţie prin costuri. Veniturile majorate ale acestor firme vor însemna costuri mai ridicate pentru ceilalţi agenţi economici. care vor specula această conjunctură pentru a-şi majora veniturile. impulsionată artificial de către autorităţi (de pildă în perioade electorale). Aspectul negativ apare atunci când aceste fenomene se petrec pe fondul unui volum al producţiei relativ constant. Din aceasta rezultă masa monetară care nu are acoperire în bunuri şi servicii necesare şi dorite de consumatori. inflaţia se măsoară ca raport procentual între mărimea absolută arătată. se poate ivi situaţia ca cererea globală. fie la o restrângere a producţiei. De data aceasta fenomenul este amplificat şi datorită diferenţei de dinamică dintre productivitatea muncii şi nivelul salariilor în sectorul real. după cum am spus. mărimea inflaţiei constă în diferenţa dintre cererea globală solvabilă şi oferta globală de bunuri economice de pe piaţă. De asemenea. ceea ce se va repercuta şi asupra unor creşteri salariale în ramurile respective. Scăderii cererii globale îi va corespunde în acelaşi timp o subocupare importantă. La modul relativ. literatura de specialitate prezintă următoarele forme intensive ale inflaţiei: 61 . cu consecinţe negative asupra ocupării. La modul absolut. Spirala inflaţionistă preţuri – salarii: Politică economică populistă → creşteri de salarii → creşterea costurilor → creşterea preţurilor de vânzare → scăderea puterii de cumpărare a salariilor → revendicări sociale → noi majorări de salarii → o nouă majorare a costurilor → un nou puseu inflaţionist … 9. să antreneze o creştere a preţurilor în anumite ramuri producătoare.4. Pentru a preveni sporirea şomajului.antrena după o perioadă mai lungă (această perioadă înseamnă ieşirea din criză şi relansarea economică) o creştere graduală a costurilor (o producţie mereu suplimentară şi deci o creştere constantă a ofertei va implica costuri marginale din ce în ce mai mari datorită reducerii resurselor). care au ca scop principal maximizarea profiturilor. prin costuri. adică oferta globală este incapabilă să se adapteze la evoluţia cererii. care nu vor face altceva decât să mărească costurile de producţie. calculat pe baza indicilor de preţ (IP). Din combinaţia celor două tipuri de inflaţie poate rezulta o spirală inflaţionistă greu de stopat. Ţinând seama de valorile pe care le au indicii de măsurare a inflaţiei şi în principal de cele ale indicelui preţurilor. un puseu inflaţionist demarat printr-un exces de cerere agregată poate duce la consolidarea unor grupări de interese. creşteri care vor da naştere unei noi forme de inflaţie. nu vor spori din nou preţurile. prin impunerea unor preţuri ridicate. astfel încât producătorii. şi oferta reală de bunuri şi servicii. autorităţile guvernamentale iniţiază politici monetare şi fiscale expansive care dau un nou impuls cererii. fie la creşteri de preţuri ale produselor. Pentru a surprinde amploarea fenomenului inflaţionist se mai foloseşte indicele puterii de cumpărare a banilor (Ipc). Această serie de creşteri succesive ale preţurilor va înceta atunci când cererea de bunuri şi servicii se diminuează suficient de mult.

convulsii sociale şi interetnice de amploare şi de durată. rata medie a dobânzii creşte vertiginos. De regulă. caracterizată printr-o creştere generalizată a preţurilor de 5-10% anual. iar ca regulă generală productivitatea factorului muncă depăşeşte creşterea salariilor. unde se produce o convergenţă de interese între patronat şi sindicatele din unele sectoare (cu structuri monopoliste sau oligopoliste) pentru a-şi proteja interesele reciproce pe seama celorlalţi agenţi economici. • inflaţia galopantă. Această formă de inflaţie este sursă a unor ample dezechilibre în economie. În perioada contemporană hiperinflaţia a fost un fenomen izolat. Salariul real al unei persoane se poate reduce lunar cu până la 50%. fiind însă un criteriu de performanţă pentru ţările slab dezvoltate şi cele în tranziţie. În condiţiile acestei forme de inflaţie se manifestă o mare încredere în monedă. caracterizată prin creşteri ameţitoare ale preţurilor. denumire relativ nouă. În asemenea situaţie moneda naţională cunoaşte o rapidă scădere a puterii de cumpărare. Creşterile de preţuri se situează între 100% şi 500% anual. putând conduce chiar la dublarea preţurilor în decurs de un an (deci creşteri cu 100%). • megainflaţia. Evoluţia economiei devine preocupantă pentru toate categoriile de agenţi economici. inflaţia are şi 62 . în anul 1993 s-a înregistrat cea mai înaltă rată a inflaţiei din perioada postdecembristă. creditul fiind ieftin. în general. circa 395%. Agenţii economici au tendinţa să încheie contracte pe termen lung. cât şi la nivel macroeconomic. Este o formă a inflaţiei care permite creşterea economică neinflaţionistă şi este specifică ţărilor foarte dezvoltate. o parte din economii sunt sustrase investiţiilor productive şi orientate spre operaţiuni speculative. fiind convinşi că preţurile bunurilor pe care le vând şi le cumpără vor cunoaşte evoluţii previzibile şi moderate. întâlnit în unele dintre ţările în tranziţie (de ex. De asemenea ratele dobânzilor bancare sunt reduse. o parte importantă din tranzacţii efectuându-se sub formă de troc modern (barter) sau în monedă alternativă. Aceasta este rezultatul unor schimbări radicale în viaţa economică şi politică a unei ţări. De altfel. ea apare acolo unde sunt conflicte militare. costurile) inflaţiei pot fi analizate atât la nivel microeconomic. • hiperinflaţia. Fenomen complex. Rusia în anul 1994) şi în unele ţări din America Latină şi Asia. caracteristică unor creşteri de preţuri de peste 10% anual şi care este specifică. apărut atunci când inflaţia depăşeşte pragul formei galopante. care afectează structurile întregului organism economico-social. În acest caz cererea de monedă naţională scade considerabil. Consecinţele (efectele. caracterizată prin creşterea generalizată a preţurilor cu 3-4% anual. ce reflectă un fenomen inflaţionist foarte accentuat şi greu de stăpânit de către autorităţile guvernamentale. mai ales la începutul perioadei de tranziţie (anii 1990 . viteza de rotaţie a banilor se accelerează. ţărilor în tranziţie de la economia de comandă la economia de piaţă. • inflaţia deschisă (moderată).• inflaţia târâtoare (latentă). de regulă de peste 500% anual. Ea a fost frecvent întâlnită şi în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi America Latină şi doar sporadic în ţările dezvoltate. dar şi în perioadele cu un ″stat slab″.1993). foste socialiste. Această amplitudine a inflaţiei a fost caracteristică şi ţării noastre. În ţările dezvoltate ea se manifestă doar episodic. Polonia în anii 1998-1990.

unde perspectiva obţinerii de profit este mai îndepărtată. şi transformarea ei în potenţiale investiţii nu se realizează în orice condiţii. este posibil ca celelalte efecte negative ale inflaţiei să fie mult mai mari decât efectele pozitive ale creşterii economice inflaţioniste. Acest lucru este posibil şi explicabil prin preţurile relativ mari. De asemenea. prin renunţare la consum din cauza preţurilor mari. În continuare. Astfel. însă. Pe fondul unei inflaţii rapide. prin efectul deprecierii monetare. firmele întâmpină greutăţi în a prevedea corect raportul dintre costuri şi încasări (evoluţia cash-flow-urilor11). indivizii preferă satisfacţiile prezente celor viitoare.activ şi pasiv. inflaţia descurajează economisirea. de anumite restricţii (limite). crescând şi gradul de incertitudine a deciziilor de investiţii. implicit. În al doilea rând. În concluzie. Consecinţa este apariţia unui sector terţiar supradimensionat. rezultă efectul direct şi negativ asupra investiţiilor. încât să poată fi diminuate nominal şi real. inflaţia nu este acceptată ca factor al creşterii economice durabile. atât în actul de consum. Efecte asupra gestiunii întreprinderii. Drept urmare. cel puţin teoretic. În general. acest lucru se întâmplă doar în ţările dezvoltate. mai costisitoare. permisivă amortizării investiţiilor. plasându-şi disponibilităţile băneşti. incitante pentru producători şi prin rata medie a dobânzii mică. ♦ Influenţa asupra consumului. va creşte ponderea economisirii pe termen scurt şi cu caracter speculativ. schimbă comportamentul individual. prin implicaţiile pe care le au asupra economiei şi societăţii în general. 63 . Astfel. Literatura de specialitate nu omite faptul că s-au înregistrat şi se înregistrează fenomene de creştere economică inflaţionistă. incitând subiecţii economici să cheltuiască mai mult. unde veniturile populaţiei sunt suficient de mari. Economisirea forţată. În primul rând. Pe de altă parte. agenţii economici sporesc ritmul cumpărărilor. Acest lucru se întâmplă atunci când 11 Flux de numerar. întrucât ei îşi vor plăti aceeaşi datorie cu bani a căror putere de cumpărare este mai scăzută (bani mai ieftini). procesul de economisire va avea de suferit atât ca nivel. în defavoarea celor pe termen lung. fapt care le afectează capacitatea concurenţială pe piaţă. De aici. Continuarea întreţinută a unui asemenea proces se loveşte. neavând certitudinea că în viitor economisirea unei părţi din venitul actual le va duce aceeaşi satisfacţie. Sunt preferate şi chiar privilegiate investiţiile pe termen scurt. dar mai ales ca structură. în care întreprinzătorii investitori ajung la profit într-un timp relativ scurt. ceea ce conduce la creşterea costurilor şi. cât şi în cel al economisirii. cu precădere în bunuri de folosinţă îndelungată sau în diferite bunuri de valoare precum obiecte din aur.importante consecinţe. opere de artă etc. pentru a spori economiile prin renunţare la consum. a preţurilor de producţie. dar destinate formării brute de capital în economie. Acest gen de comportament conduce la modificarea structurii economisirii. vom prezenta câteva dintre cele mai semnificative. în calitate de consumatori şi pentru a atenua efectele deprecierii monedei. Erodarea capitalurilor incită la aplicarea amortizării accelerate. economisirii şi investiţiilor Inflaţia. inflaţia favorizează agenţii economici debitori. în detrimentul celei pe termen lung. Deprecierea monetară produsă de inflaţie conduce la devalorizarea capitalurilor şi la deformarea semnificaţiei reale a elementelor de bilanţ .

Acest efect de redistribuire poate fi diminuat sau chiar eliminat dacă evoluţia ratei anuale a inflaţiei este anticipată corect. emisiunea de obligaţiuni. care. Transferul de venit real de la creditori către debitori are loc şi în alte situaţii. În aceste situaţii. cel mai important potenţial beneficiar. titular al împrumutului public. parte care era câştigată. adică scăderii puterii lor de cumpărare. Debitorul primeşte de la creditor un împrumut cu o anumită putere de cumpărare. Drept urmare. venitul nominal ar fi egal cu cel real. în condiţii de inflaţie. Deci. c) prin mecanismul repercusiunii preţurilor. suportând totul pe seama veniturilor nominale disponibile. pierderea de venit real o înregistrează creditorii. b) prin relaţiile de împrumut. care sunt. Când nevoia de resurse este însă stringentă. datorită eroziunii inflaţiei. în termeni reali el pierde. dar această sumă va avea o putere de cumpărare diminuată. Pierderea poate fi diminuată în funcţie de nivelul ratei dobânzii nominale de piaţă (rata dobânzii nominale poate acoperi rata inflaţiei şi rata dobânzii reale). În general. reducând puterea de cumpărare a banilor. între creditori şi debitori. fie băncile care acordă împrumuturi pe diferite termene persoanelor fizice şi juridice. Inflaţia deformează raporturile dintre valoarea nominală şi cea reală. iar salariul nominal corelat cu aceasta (acest lucru nu face însă decât să perpetueze procesul inflaţionist. Intermediarii se pot apăra transmiţând povara inflaţionistă asupra preţurilor. în calitatea lor de creditori pierdeau o parte din venitul lor real. El va restitui suma împrumutată peste o perioadă de timp. Dacă nu ar exista inflaţie. atunci salariul real se va reduce. constituite ca depozite bancare. care nu mai au unde să realizeze această translaţie. Redistribuirea venitului se manifestă. care este cel mai mare debitor şi. o cantitate mai mică de bunuri şi servicii. procesul de redistribuire este asemănător celui prezentat în cazul posesorilor de economii băneşti. Efectul redistribuirii veniturilor apare prin diferenţele dintre valoarea nominală şi cea reală. adică se situează sub rata inflaţiei. acest fapt comportând riscuri mai mari şi generând o reducere a cursului acţiunilor firmelor respective. Astfel. cum ar fi: contractele de vânzare-cumpărare şi contractele de închiriere pe termen lung. 64 .consumatorul. pe care le practică şi le impun cumpărătorilor finali. Aceasta înseamnă că lucrătorul salariat va primi în schimbul aceluiaşi efort. o menţiune aparte se cuvine să facem asupra statului. de debitori. protejând creditorii de efectele inflaţiei.dobânzile practicate de bănci sunt real-negative. Şi această formă apare ca urmare a reducerii valorii reale ale banilor. plasarea pe piaţă a titlurilor de stat etc. sumele băneşti păstrate în conturile bancare vor avea o putere de cumpărare mai mică peste o anumită perioadă de timp. întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze permanent. Semnificativ este şi faptul că cel mai afectat de inflaţie e cel aflat la capătul circuitului procesului economic . în funcţie de nivelul ratei inflaţiei. deci. prin intermediul inflaţiei. Aici. iar angajatorul (patronul) câştigă. în principal prin următoarele forme: a) prin contractele de muncă pe termen îndelungat. care. De asemenea. dacă se derulează în condiţiile unei rate a inflaţiei superioară celei de creştere a salariului nominal. dacă salariul nominal nu este în concordanţă cu productivitatea muncii). Efecte asupra repartiţiei (redistribuirii) veniturilor. fie posesorii de economii băneşti. guvernul practică niveluri înalte ale dobânzilor.

ci şi reală. care presupune aplicarea unor cote de impunere superioare pe măsură ce sporeşte venitul nominal. M. nu doar în mărime nominală. 13 Slumflaţia caracterizează o economie naţională aflată în declin (astfel ca rata şomajului este ridicată) şi o creştere rapidă. Pe de altă parte. d) prin mecanismul fiscalităţii. Cursul valutar şi balanţa de plăţi Inflaţia este însoţită şi de serioase consecinţe monetar-valutare. Philips. Astfel. Procesul încasării se amplifică în condiţiile progresivităţii impunerii (de ex. Astfel. ci şi în calitatea sa de încasator al impozitelor directe şi indirecte. Inflaţia va antrena mai degrabă importuri masive. în ciuda cunoscutei relaţii (dileme) inflaţie-şomaj. Toate aceste consecinţe în plan economic se vor repercuta inevitabil şi în plan social. în special a celor cu venituri mici şi fixe. întrucât veniturile acestui grup social însoţesc creşterea preţurilor (veniturile acestora se regăsesc în structura preţurilor. determină o scădere a cursului valutar al acesteia. întreprinderile aleg cea mai facilă cale de rentabilizare a activităţii. şi anume reducerea numărului de salariaţi. rămâne constantă. care sugera la nivelul anilor '60-'70. o monedă naţională depreciată. exprimată printr-un curs valutar scăzut. care sunt suportate din greu de cei cu venituri fixe). Statul poate câştiga de pe urma inflaţiei nu numai în calitate de debitor. după cum am spus. că inflaţia conţine în sine factori cauzatori sau agravanţi pentru fenomenul şomaj. Aceasta. a căror capacitate de cumpărare creşte sau.creşterea inflaţionistă a preţurilor determină reducerea puterii de cumpărare a salariaţilor. că pentru a avea o inflaţie redusă trebuie acceptat un anumit grad de subocupare a forţei de muncă. spre deosebire de cei cu venituri variabile. dar în aşa fel încât ponderea impozitului în materia impozabilă este din ce în ce mai mare. 65 . pentru acoperirea cererii interne de produse. pe această cale. o inflaţie puternică poate afecta întreaga gestiune financiară a unei întreprinderi. care afectează negativ balanţa de plăţi a unei ţări. cu atât încasările nominale din impozite şi taxe sporesc. chiar galopantă a preţurilor. Consecinţe în plan social. desprinse din analizele lui J. În acest context. Utilizarea forţei de muncă în condiţii de inflaţie Cercetările economice în domeniile inflaţiei şi şomajului au demonstrat. importuri care vor fi din ce în ce mai costisitoare. în cel mai rău caz. deşi în aparenţă ar trebui să încurajeze exporturile. nu reuşeşte acest deziderat din cauza ofertei naţionale insuficiente (dacă suntem în situaţia unei stagflaţii12 sau slumpflaţii13). statul are de câştigat de pe urma fiscalităţii. acolo unde vom 12 Stagflaţie este termenul utilizat pentru situaţia în care economia unei ţări se caracterizează prin inflaţie rapidă şi lipsa creşterii economice. Keynes şi A. care va constrânge guvernele să ia măsuri drastice. ce vor avea un puternic impact social. pe fondul unei creşteri generale şi accelerate a preţurilor şi a unor presiuni salariale tot mai sufocante. subminându-i serios capacitatea de a investi. cu cât salariile şi profiturile cresc în mărime nominală. impozitul pe salarii). De asemenea. deci de a se dezvolta şi de a resorbi o parte din forţa de muncă disponibilizată. Rezultatul este o dezechilibrare continuă şi accelerată a balanţei de plăţi. W. Un curs valutar scăzut al monedei naţionale antrenează o scumpire a importurilor. cu suficiente argumente. întrucât presupune scăderea puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte valute şi.

să permită creşterea economică şi limitarea şomajului. ♦ Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale şi politici monetare. care constituie o componentă importantă a cererii agregate. Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulaţie şi au drept scop. atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale). În general. şi constituie părţi componente ale unei politici denumite "reflaţioniste". variaţia cotei rezervelor obligatorii. 9. atunci se are în vedere reducerea şomajului. prin intermediul dobânzilor.inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri. De asemenea. În consecinţă. Dacă aceleaşi pârghii se folosesc în sens invers. în concordanţă cu obiectivele de politică monetară ale băncii centrale. acţionând asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau 14 Presiunea fiscală se calculează ca raport între veniturile fiscale ale bugetului public naţional şi produsul intern brut. În mod firesc. Ambele cerinţe se realizează prin combinarea. ele vizează. deci asupra mărimii masei monetare. dar şi situaţii grave de sărăcie şi diferenţieri sociale. de regulă. politicile de combatere a inflaţiei sunt corelate cu cele două forme cauzale ale acestui fenomen . două instrumente sau pârghii de politică economică. 66 . fapt care se reflectă în micşorarea sau mărirea masei monetare din circulaţie.întâlni stări de incertitudine şi nelinişte în rândul populaţiei. se realizează aşa-numita "politică deflaţionistă".5. Manevrarea taxei de rescont generează creşterea sau scăderea costului creditului. operaţiuni de open-market. fie reducerea acesteia în corelaţie cu nevoile circulaţiei. inflaţia constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate ţările cu economie de piaţă. Politicile bugetar-fiscale folosesc. fie creşterea presiunii fiscale14. Politici antiinflaţioniste Datorită consecinţelor negative asupra organismului economic şi social. fie controlul cererii agregate. Astfel. Manevrarea taxei de rescont reprezintă un instrument dominant al politicii monetare. în sensul reducerii ei. care presupune menţinerea unor deficite bugetare cât mai mici. de către banca centrală. datorită efectului său asupra volumului creditului ce se poate acorda într-o economie. dacă se are în vedere funcţia de emisiune a creditului. cât şi prin politica presiunii fiscale. a următoarelor instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului. care înseamnă o creştere a impozitelor directe şi indirecte. respectiv creşterea cheltuielilor guvernamentale şi reducerea impozitelor. Controlul ofertei agregate presupune susţinerea ofertei din economie. precum: fie reducerea cheltuielilor publice. toate acestea în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist. care vor sancţiona acest lucru în perioadele electorale. când climatul social se înrăutăţeşte pe acest fond. fie controlul ofertei agregate. politicile antiinflaţioniste actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient inflaţia şi. ceea ce reduce masa monetară destinată consumului şi investiţiilor. fie blocarea (îngheţarea) masei monetare. guvernele şi celelalte autorităţi publice îşi pierd credibilitatea în rândul maselor. în acelaşi timp. în sensul sporirii ei.

cât şi practica economică mondială. scutiri temporare de la plata impozitului pe profit pentru investiţiile de capital străin. reduceri de impozite pentru profiturile reinvestite. mai ales. 67 .a. Consecinţele acestei măsuri vor fi. cu prioritate. creşterea eficienţei capitalului fix. care pot însemna: scutiri sau reduceri de impozite în primii ani de activitate. În final. cât şi pentru întărirea şi respectarea concurenţei loiale şi sancţionarea celei neloiale. în scopuri productive şi acelor agenţi economici care prezintă planuri de afaceri viabile. reducerea taxelor vamale la unele produse finite provenite din import ş. Altfel spus. creşterea vitezei de rotaţie a capitalului circulant etc. fapt reflectat atât de teoria. Soluţiile pot fi diferite. Cunoaşterea profundă şi analiza riguroasă a mecanismului şi cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politică macroeconomică. În acest context. în anumite situaţii. Între măsurile de sprijinire a ofertei agregate dintr-o economie se pot enumera. următoarele: .inflaţia. aplicarea sistemului de amortizare accelerată a capitalului fix. De asemenea. nu există o soluţie unică şi magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. insuficient cunoscut. încă. în această direcţie trebuie să se manifeste şi rolul statului. cât şi o punere la timp în funcţiune a obiectivelor de investiţii. atât achiziţionarea de factori de producţie la preţurile cele mai mici de pe piaţă (fără a fi însă afectată calitatea acestora). Iată de ce este foarte important. În acest context. care să contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din economie . prin scăderea ratei medii a dobânzii pe piaţa monetară. ca autorităţile guvernamentale şi politice ale unei ţări să elaboreze politici antiinflaţioniste bine fundamentate teoretic şi ştiinţific şi. atât pentru descurajarea monopolurilor şi oligopolurilor.ieftinirea creditelor. atât o creştere a volumului investiţiilor în economie. trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. bine ancorate în realităţile ţării respective.reducerea costurilor de producţie.). Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs.stagnarea producţiei naţionale. în funcţie de realităţile şi tradiţiile fiecărei ţări. reducerea taxelor vamale la unele materii prime provenite din import şi înglobate în produsele destinate pieţei interne.acordarea unor facilităţi fiscale. Aceştia trebuie să ia în considerare. deziderat care poate fi realizat prin eforturile şi implicarea directă a agenţilor economici. cât şi creşterea randamentului acestor factori (creşterea productivităţii muncii. trebuie precizat că inflaţia rămâne un fenomen deosebit de complex şi. şi acordarea acestora. ca principale. . . stimularea ofertei globale pe termen mediu şi lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe termen scurt date cererii globale. reducerea consumurilor specifice de materii prime şi materiale.

Nivelul ofertei este direct influenţat de procesul de economisire. societăţile de investiţii.CAPITOLUL 10 PIAŢA DE CAPITAL 10.riscul pieţei.riscul opţional al investirii. Investitorii individuali sunt persoane fizice sau juridice care efectuează tranzacţii de dimensiuni modeste pe piaţa titlurilor financiare. pentru care se caută un plasament cât mai avantajos. Piaţa de capital. cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital pe termen lung. şi un caracter activ. fondurile mutuale. precum: . să faciliteze deci. Oferta este reprezentată de disponibilităţile băneşti temporar libere. . Investitorii instituţionali sunt reprezentaţi. Cererea şi oferta de fonduri sunt două dimensiuni ale procesului de economisire şi investire. adică din ceea ce rămâne la dispoziţia deţinătorilor de venituri. societăţile care gestionează fonduri de pensii etc. ca urmare a modificării raportului cerere-ofertă pentru un anume tip de valoare mobiliară. în vederea obţinerii unui câştig. care apare în momentul adoptării deciziei de plasament prin orientarea către piaţa monetară sau către piaţa de capital. Oferta de capital provine din economisire. să sporească mobilitatea capitalurilor într-o economie.1. adică dacă piaţa asigură rentabilitatea cerută de potenţialii investitori. având un impact redus asupra cursurilor zilnice. atât deţinătorilor de fonduri cât şi investitorilor ce gestionează portofolii de valori mobiliare. care vizează incertitudinea privind produsele pe care le poate oferi piaţa de capital la un moment dat. în funcţie de cele două segmente existente: piaţa primară şi piaţa secundară. . ce intervine în cazul în care se restrâng posibilităţile de transformare rapidă şi fără pierderi în numerar a titlurilor deţinute. exercitând o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi a cursurilor bursiere. de regulă. de societăţi sau instituţii care fac tranzacţii de dimensiuni mari. Investitorii se împart în două mari categorii: investitori individuali şi investitori instituţionali. Economiile devin ofertă pe piaţa de capital numai dacă posesorii lor sunt satisfăcuţi de modalitatea de fructificare. Aceştia cuprind: instituţiile bancare. Cererea de capital se manifestă pe piaţa titlurilor financiare în mod diferit. în special. care vizează evoluţia preţurilor valorilor mobiliare în viitor şi posibilitatea înregistrării unor pierderi. Definiţie şi importanţă Piaţa de capital a unei economii are două funcţii principale într-o economie: să atragă resursele financiare necesare procesului productiv (funcţie pe care o împarte cu sistemul instituţiilor financiar-bancare) şi.riscul afacerii. supuse influenţei directe şi indirecte a unor riscuri multiple. . canalizarea acestora către sectoarele sau ramurile cu cel mai mare randament. adică achiziţionează şi păstrează valori mobiliare. încercând să valorifice mişcarea cursului bursier. societăţile de asigurări. b. după ce îşi acoperă cheltuielile de consum. a. Aceştia pot avea un caracter pasiv. 68 .riscul lichidităţii.

moştenite sau donate.dreptul de participa la împărţirea profitului net al societăţii sub formă de dividende. Prin emisiunea şi negocierea acestor titluri (hârtii) de valoare are loc. Această circulaţie a titlurilor se realizează prin acte de vânzare-cumpărare pe piaţa de capital. acţionarii au şi obligaţia de a contribui cu un anumit procent din pierderile societăţii. Introduse în bursă . numită valoare de emisiune (preţ de emisiune). specific pieţei obligaţiunilor. negociabile. se realizează o circulaţie a acestor valori de la un titular la altul. acţiunile sunt fracţiuni egale şi indivizibile ale capitalului social care au o anumită valoare nominală. care se determină prin raportarea capitalului social la numărul de acţiuni emise de societate. în funcţie de jocul liber al cererii şi ofertei. mărirea sau restructurarea capitalului social. după voinţa posesorului lor. cât şi modificarea legislaţiei economice şi financiare. cu următoarele drepturi aferente: .riscul schimbării cadrului legislativ.aceste acţiuni vor fi cotate la o valoare de piaţă (cursul bursier). Orice acţiune are o valoare nominală (iniţială. Cumpărarea acestor titluri este echivalentă cu o investiţie şi. . Cele mai reprezentative tipuri de valori mobiliare care circulă pe piaţa capitalului sunt: acţiunile şi obligaţiunile. Pe lângă drepturile respective. emise de o companie sau o societate comercială pentru constituirea.piaţa lor secundară . în raport cu emitenţii acestora. ele putând fi vândute. pe de o parte. Vânzarea acţiunilor la preţul de emisiune aduce emitentului un aport suplimentar la capital. . În baza acestor relaţii. de origine). cu caracter negociabil şi care atestă existenţa unor relaţii contractuale între emitenţii şi deţinătorii acestora. În funcţie de aceste titluri primare există: piaţa acţiunilor şi piaţa obligaţiunilor.. atunci când aceasta este lichidată. diferită de cea nominală şi determinată zilnic de raportul dintre cererea şi oferta care se manifestă pentru titlurile 69 .dreptul la o parte din activele societăţii. Aceasta se determină prin adăugarea la valoarea nominală a primei de emisiune (Pe).riscul creditului. mobilizarea şi atragerea disponibilităţilor băneşti de la diverşi agenţi economici sau populaţie către activitatea economică a altor agenţi economici (fie sub forma subscrierii la capitalul social. Circulaţia acţiunilor este liberă. astfel: Ve = VN + Pe. care vizează atât piaţa valorilor mobiliare. care atestă deţinerea unei părţi din capitalul unei societăţi. în cazul în care ele survin (răspund cu pasivul social în limita aportului de capital). acestea pot avea o valoare diferită de valoarea nominală. Atunci când se emit acţiuni pe piaţa primară de capital. conform cu numărul de acţiuni deţinute. Aşadar. în general. iar pe de altă parte.dreptul de a participa cu vot deliberativ în Adunarea Generală a Acţionarilor. astfel: NCSn=V. . Valorile mobiliare sunt titluri financiare (de valoare) exprimate prin anumite înscrisuri. este supusă unor riscuri. ca orice tip de investiţie. fie sub forma unor resurse de creditare). ele conferă deţinătorilor anumite drepturi patrimoniale şi băneşti. Acţiunile sunt titluri financiare (de proprietate). Acestea sunt titluri financiare (de valoare). care intervine atunci când debitorul nu-şi poate respecta angajamentul de răscumpărare a titlurilor sau de plată a dobânzilor. unde: CS reprezintă capitalul social şi N este numărul de acţiuni. ceea ce îi conferă posesorului calitatea de asociat sau acţionar. în funcţie de interesele emitentului.

În mod corespunzător. unde: An este activul net al societăţii şi N reprezintă numărul de acţiuni. ceea ce înseamnă participare la managementul societăţii emitente (principiul consacrat în acest caz este: o acţiune = un vot) şi dreptul la dividend. putându-se utiliza următoarea formulă: Vn= An/N. N = 500 acţiuni. sau D = 1000 lei × 40% = 400 lei/acţiune. acesta din urmă. aceasta se poate constitui într-un semnal de cumpărare.să revină la starea de echilibru. neafectată de datoriile contractate de aceasta. Formula de calcul este următoarea: D=RD×Vn. sau capitalizarea sa bursieră. De exemplu. dacă VC < C.în practică se pune deseori problema evaluării acţiunilor.rata dividendului. Dividendul reprezintă partea din profitul net al unei societăţi pe acţiuni. se consideră că titlurile sunt supraevaluate. acţiunile se mai numesc titluri cu venit variabil.profit net repartizat şi N . într-o anumită sumă. O altă metodă. adică a estimării valorii intrinseci a acestora. în funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de mărimea profitului înregistrat de societate. al titlurilor.sub imperiul legităţilor sale proprii .000 lei.valoarea nominală a acţiunii şi RD . în care cursul reflectă valoarea intrinsecă. care se repartizează anual acţionarilor. în raport cu care trebuie apreciat nivelul cursului curent. care analizează mărimea profitului realizat. O modalitate de estimare a valorii intrinseci este prin determinarea valorii contabile. Fiecare acţionar va beneficia de dividende. altfel spus.numărul de acţiuni. în funcţie de deciziile Adunării Generale a Acţionarilor. 70 . valoarea bursieră (de piaţă) a unei societăţi. Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă. este estimarea valorii intrinseci prin calcularea valorii de randament a titlurilor. unde C este cursul la bursă. astfel: An = Activul total Datorii totale. ce reprezintă în fapt un curs teoretic. Prin urmare această valoare de piaţă (capitalizare bursieră) nu corespunde valorii capitalului social şi se modifică zilnic în raport cu cotaţia bursieră. care corespunde mai bine naturii titlurilor de drepturi asupra unor venituri viitoare.valoare nominală. Activul net este reprezentat de partea din activele firmei. de piaţă. aceasta din urmă stabilită în funcţie de evoluţia profitului (un profit mic va determina o scădere a ratei dividendului şi invers). unde: Vn . Pe lângă cele trei categorii de valori ale acţiunilor . Pn = 200. dacă: Vn = 1000 lei/acţ. Dimpotrivă. adică la o parte din profiturile distribuite societăţii respective. deoarece piaţa nu reflectă încă realitatea valorii acţiunilor şi ea va trebui . ceea ce poate constitui un semnal de vânzare (se poate produce o ajustare în jos a cursului).000 / 500 = 400 lei/acţiune. unde: Pn . sau: NPn=D . reprezentând sursa de constituire a dividendelor. Cum existenţa şi mărimea profitului depind de rezultatele financiare ale firmei. titlurile sunt subevaluate încă şi pot fi cumpărate. este dată de produsul dintre numărul de acţiuni şi cursul bursier al acestora.respective. în mărime netă. Valoarea dividendului se determină în funcţie de valoarea nominală a acţiunii şi rata dividendului. Acţiunile comune sunt cele mai cunoscute şi ele dau deţinătorului lor legal dreptul la vot în adunarea generală a acţionarilor. dacă VC > C. rezultă D = 200. valoare de emisiune şi cursul bursier . acţiunile se împart în acţiuni comune şi acţiuni preferenţiale. În acest caz.

000 de obligaţiuni. Altfel spus. în schimb ele nu dau dreptul la vot. . se oferă un avantaj investitorilor (Ve < Vn). a creditului. printr-un preţ de subscripţie inferior (de exemplu 98%). când preţul de emisiune corespunde cu valoarea nominală (Ve = Vn). unde I valoarea împrumutului şi N . fiind vorba deci de o rambursare ad pari (Vr = Vn). care reprezintă diferenţa pozitivă dintre valoarea nominală şi valoarea de emisiune. firmele pot emite şi acţiuni preferenţiale.Amortizarea împrumutului. respectiv răscumpărarea de către emitent a obligaţiunilor emise şi rambursarea. care reprezintă un cost pentru emitent.Valoarea de emisiune (Ve). astfel: Vn = IN. Obligaţiunile. fiecare având o valoare de 1. Pentru emitent. când. îmbracă forma primei de emisiune (Pe). .numărul de obligaţiuni emise. . ce este plătit înaintea dividendului pentru acţiunile comune.Pe lângă acţiunile comune. adică: Pe = Vn − Ve sau Ve = Vn − Pe. investitorul recuperându-şi astfel capitalul avansat în schimbul acestor titluri.000 $. care atestă existenţa unei creanţe a deţinătorului lor (persoană fizică sau juridică) asupra emitentului (care poate fi o persoană juridică de drept public sau privat) pe o anumită perioadă de timp. ci sunt capitalizate şi 71 . rambursarea se poate face fie dintr-o dată la scadenţă. pe termen lung. În principiu.Valoarea de rambursare (Vr). obligaţiunile reprezintă un instrument de mobilizare a capitalului de împrumut. Ele dau dreptul deţinătorului la încasarea unei dobânzi şi creează obligaţia pentru emitent de a le răscumpăra la scadenţă. când întregul împrumut este rambursat în ultima zi a termenului. caz în care dobânzile nu se mai plătesc anual. Rata dobânzii (Rd) reprezintă raportul procentual dintre mărimea dobânzii (cuponul de dobândă) şi valoarea împrumutului (valoarea nominală). adică restituirea în fiecare an a unei sume constante ca parte a creditului. determinată astfel: Pr = Vr − Vn sau Vr = Vn + Pr. de exemplu. în acest fel. Obligaţiunile sunt titluri financiare de credit. se caracterizează prin următoarele elemente tehnice: . ea poate să emită 100.Valoarea nominală (Vn). Acest avantaj. Dacă. Se poate aplica şi o rambursare supra pari. Cuponul de dobândă reprezintă fructificarea plasamentului în raport de valoarea nominală a obligaţiunii. astfel: Rd = (D/Vn) × 100. ele atestă calitatea de debitor a emitentului şi pe cea de creditor a deţinătorului. Ele mai sunt denumite şi titluri cu venit fix. În acest sens. care dau dreptul la un dividend fix. fie prin anuităţi constante. care este de regulă egală cu valoarea nominală. care este determinată de raportul dintre suma împrumutată şi numărul obligaţiunilor emise. Plata dobânzii se poate face fie sub forma cuponului unic. ca titluri de credit. D = Vn × Rd. sau o emisiune sub pari. constituindu-se astfel o primă de rambursare (Pr) în favoarea deţinătorului (Vr > Vn). se poate practica o emisiune ad pari (la paritate sau 100%). respectiv preţul la care titlul se oferă la emisiune. superioară valorii nominale (de exemplu 102%). o firmă intenţionează să mobilizeze un capital de împrumut de 100 milioane de $.

este garantată cu titluri asupra unor terţi.obligaţiune generală . În cazul obligaţiunilor riscurile sunt mai mici: riscul de nerambursare (dispare în cazul unei garanţii de stat). ea se împrumută direct de la publicul investitor (finanţare directă).obligaţiuni convertibile . De asemenea. Piaţa primară şi piaţa secundară de capital Piaţa de capital funcţionează ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitori) şi cei care au nevoie de capital (emitenţi). având şi ele o valoare de piaţă. . în cazul acţiunilor. în cazul obligaţiunilor rolul decisiv îl au dobânzile oferite de emitent. în cazul lichidării firmei. caz în care dobânda se calculează la valoarea rămasă de rambursat.înseamnă că datoria este garantată cu ipotecă pe activele firmei emitente. d) Durata de viaţă a acţiunilor este practic nelimitată (sau până în momentul în care firma emitentă este lichidată). o emisiune de obligaţiuni poate aduce societăţii comerciale emitente resurse suplimentare.rambursate la finele perioadei ca o sumă globală.este o creanţă pe ansamblul activelor emitentului.obligaţiune ipotecară . Dacă în cazul acţiunilor. pe care se emit şi se tranzacţionează 72 . . Piaţa de capital (financiară) este o piaţă a fondurilor pe termen mediu şi lung. 10. Piaţa obligaţiunilor constituie o alternativă eficientă de apelare la fonduri împrumutate şi prin faptul că nu se impune o negociere a contractului de împrumut. fie sub forma cupoanelor anuale. fără a creşte numărul de acţionari şi gradul de dispersie a acţiunilor. creditorii au prioritate în faţa acţionarilor. ca şi acţiunile. ca în cazul creditelor bancare.obligaţiune asigurată . iar situaţia lichidării firmei. acest raport este influenţat în mare măsură de nivelul dividendelor obţinute. iar cea a obligaţiunilor este limitată (până la data scadentă). c) Riscurile asumate de proprietarul titlului. cu acţiuni ale emitentului. dobânzile a căror sumă este în mod obligatoriu vărsată de emitent. Obligaţiunile. În practica financiară se cunosc mai multe tipuri de obligaţiuni: . .ce pot fi preschimbate. este acela de drept de vot în adunarea generală. fără determinarea. Deosebirile principale dintre acţiuni şi obligaţiuni pot fi sintetizate astfel: a) Rolul deţinătorului în gestiunea activităţii emitentului.obligaţiuni cu fond de răscumpărare . a unui activ particular. care depinde de raportul cerere-ofertă pentru astfel de titluri.când emitentul alimentează periodic un fond din care va răscumpăra la scadenţă obligaţiunile respective. iar în cazul obligaţiunilor este inexistent. ca garanţie. riscul de a pierde fondurile investite. pot fi negociate şi tranzacţionate pe piaţa secundară de capital. la opţiunea deţinătorului. în cazul acţiunilor sunt mai mari: risc de evoluţie nefavorabilă a afacerilor firmei. . În concluzie. iar în cazul obligaţiunilor. creditul fiind mai eficient şi uneori mai ieftin. . în cazul acţiunilor sunt dividendele (legate de rezultatele firmei). b) Veniturile pentru titularul titlului.care pot fi răscumpărate înainte de scadenţă de către firma emitentă.obligaţiuni retractabile .2. deţinute de emitent şi depuse la un garant.

adică de către investitori. . permiţând capitalizarea agenţilor economici participanţi. numit curs. centrale sau locale. în fapt. adică o finanţare directă a acestora din urmă. prin intermediul societăţilor bancare. deci. atât pe piaţa de capital naţională. îl constituie valoarea nominală. care au nevoie de fonduri pentru finanţarea unor proiecte economice naţionale. din partea deţinătorilor de fonduri (investitorii).organele administraţiei publice. Pe această piaţă se manifestă o relaţie directă între deţinătorii şi utilizatorii de fonduri. ce servesc drept suport al schimbului de capitaluri. Uneori. . Piaţa titlurilor financiare.societăţile care au nevoie de împrumuturi pe termen mediu şi lung. . Piaţa primară de capital este acel segment al pieţei de capital pe care se vând şi se cumpără titluri financiare nou-emise. . adică suma înscrisă pe titlu. Ea este. Operaţiunile specifice pieţei primare de capital reprezintă. Pe acest segment de piaţă sunt lansate primele emisiuni de titluri financiare. care doresc să-şi majoreze capitalul social. pentru finanţarea unor investiţii. rolul de intermediari îl pot avea şi societăţile de valori mobiliare.societăţile care se înfiinţează prin subscripţie publică. instituţii financiar bancare şi de asigurări.Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare). precum şi mijlocul prin care un investitor poate achiziţiona un pachet de acţiuni la o anumită societate sau poate deveni creditor al acesteia (oferta publică de cumpărare şi subscripţia de obligaţiuni). şi este un preţ ferm. în principal.societăţile comerciale. adică a titlurilor emise şi puse în circulaţie pe piaţa primară. care intră în posesia capitalurilor prin emisiunea de titluri financiare. în scopul acumulării unui capital social iniţial cât mai mare. autorizate în acest sens de către organul de reglementare a pieţei capitalului (în ţara noastră . fiind cadrul în care emitenţii atrag resurse băneşti pentru finanţarea unor activităţi economice sau acoperirea unor deficite bugetare. Pe piaţa primară de capital preţul de vânzare al titlurilor. ca şi cea primară. plasează aceste titluri contra capitalului bănesc mobilizat în favoarea emitentului de titluri. pentru acoperirea unor cheltuieli publice sau deficite bugetare. Această piaţă îndeplineşte. este structurată pe două mari componente (segmente): piaţa primară şi piaţa secundară. ea presupune emiterea valorilor mobiliare şi plasarea lor pentru prima dată pe piaţă. un rol de 73 . pentru atragerea capitalurilor disponibile pe termen mediu şi lung.autorităţile guvernamentale. Pe acest segment de piaţă. Piaţa primară asigură astfel întâlnirea dintre cererea şi oferta de titluri. care în schimbul unui comision. Ca prim segment al pieţei capitalului.valori mobiliare. titlurile sunt tranzacţionate de către cei care beneficiază de drepturile pe care le consacră acestea. ca mecanism de legătură între deţinătorii de fonduri excedentare (investitorii) şi utilizatorii de fonduri (emitenţii). Piaţa secundară de capital este o piaţă a titlurilor anterior emise. un mijloc de distribuire a titlurilor de către utilizatorii de fonduri (emitenţii) şi de plasament în aceste titluri. cât şi internaţională. instituţii financiar-bancare sau autorităţi publice. mijloacele prin care o societate comercială poate obţine fonduri pe termen mediu sau lung (oferta publică de vânzare. Emitenţii de valori mobiliare (solicitanţii de fonduri) pot fi următoarele categorii de persoane juridice: . Operaţiunile pe această piaţă se efectuează. de către diferiţi agenţi economici. private sau de stat. plasamentul privat şi emisiunea de obligaţiuni).

Piaţa secundară. în mod clasic. formarea preţului (cursului) titlurilor. a investitorilor instituţionali. perspectivele economice ale emitentului. Operaţiunile la vedere. dar a unei cereri şi oferte derivate. Ca expresie a reglării libere a cererii şi ofertei de valori. Aceasta asigură mobilitatea capitalurilor. Nivelul şi evoluţia cursului depind de numeroşi factori. cu condiţia să plătească în aceeaşi zi (sau în câteva zile) integral contravaloarea acestora. comportamentul psihologic al participanţilor etc. Ambele tendinţe se referă la dividendele sau dobânzile obţinute la sfârşitul exerciţiului financiar. care se manifestă după ce piaţa titlurilor s-a constituit. în două categorii: operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. a căror cuantificare se reflectă în raportul dintre cererea şi oferta de titluri.concentrare a cererii şi ofertei de titluri. care reprezintă preţul titlurilor stabilit în urma negocierii şi care ascunde două tendinţe: de maximizare a rentabilităţii unei acţiuni sau obligaţiuni şi de minimizare a riscului specific oricărui titlu. ca barometru al nevoii de capital. care poate fi substanţial diferit de valoarea nominală. Principalele operaţiuni (tranzacţii) care se efectuează pe piaţa secundară a capitalului (piaţa bursieră) au. cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″cash″. Obiectivul se realizează prin cursul bursier. un investitor poate cumpăra valori mobiliare. Toate acestea sunt subordonate aceluiaşi obiectiv: speranţa obţinerii unui profit cât mai mare într-un timp mai scurt. prin cele două componente ale acesteia (piaţa bursieră şi piaţa extrabursieră). atunci când se realizează mai multe tranzacţii la vedere pe diferite pieţe. Printre cei mai importanţi dintre aceştia. Problema fundamentală a activităţii pe piaţa secundară de capital este. cu intenţia de modificare a structurii portofoliului de titluri deţinut sau pentru transformarea activelor financiare în lichidităţi. constau în asumarea. Pot avea şi scop speculativ. Un client care vinde ″cash″ trebuie să predea titlurile contractate în cadrul aceluiaşi termen. prin contract. dinamica preţurilor (fenomenul inflaţionist). deopotrivă. să pună la dispoziţia partenerului titlurile vândute sau suma de bani reprezentând preţul tranzacţiei. Operaţiunile la termen. Existenţa acestei pieţe garantează deţinătorilor de titluri posibilitatea negocierii acestora şi transformarea lor în lichidităţi. Aceste tranzacţii se caracterizează prin aceea că persoana care adresează ordinul de vânzare sau cumpărare îşi asumă obligaţia ca imediat (sau în perioada de lichidare normală). în urma operaţiunilor de negociere. certificând astfel că titlurile respective au o anumită valoare. cunoscute şi sub denumirea de tranzacţii ″futures″. negociabilitatea titlurilor trecute prin piaţa primară şi atragerea. oferă posibilitatea valorificării titlurilor mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) înainte ca acestea să producă venituri (dividende sau dobânzi). piaţa secundară poate fi considerată ca o piaţă absolută. în general. dar şi al stării economiei naţionale. se pot enumera: rezultatele economico-financiare ale emitentului. deci. primind contravaloarea acestora în contul său deschis la societatea de bursă (societatea broker). constau în schimbul titlurilor contra unor sume băneşti în ziua tranzacţiei şi la cursul existent şi acceptat de către participanţi în momentul respectiv. operatorii câştigând din diferenţa de preţ (operaţiuni de spreading). rata medie a dobânzii pe piaţa monetară. conjunctura economică internă şi internaţională. Astfel. de 74 . un caracter speculativ şi se împart. de regulă. unde titlurile cotează în mod diferit. Aceste operaţiuni se realizează. în funcţie de cerere şi ofertă.

Over the Counter). Dacă până la scadenţă cursul creşte. adică scade cursul. singura posibilitate de a recupera valoarea sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce. 80%) din totalul operaţiunilor.efectuează comerţ cu titluri. câştigând diferenţa dintre cele două cursuri (a vândut mai scump şi a cumpărat mai ieftin). ea trebuie să îndeplinească o serie de cerinţe: . Dacă până la scadenţa contractului. active (titluri) financiare. făcând apel la portofoliul propriu de titluri. ca atare. la o dată viitoare (T1). O societate de bursă îndeplineşte funcţiuni de dealer (comerţ cu titluri). în ziua scadenţei. iar celălalt va pierde. Pentru ca piaţa secundară să-şi poată îndeplini rolul ce-i revine într-o economie modernă. . între ziua încheierii contractului şi scadenţa acestuia. În ţările cu o piaţă de capital dezvoltată.eficienţa. atunci când participă la tranzacţii în calitate de contraparte. ce reprezintă un anumit procent din tranzacţia încheiată. El este un speculator ″á la baisse″. Prin aceasta se anulează una dintre principalele funcţii economice ale activelor financiare. O piaţă este lichidă atunci când există posibilitatea de a vinde şi de a cumpăra. ci obţinerea unui câştig din eventualele diferenţe favorabile de curs. care sunt organizate ca societăţi pe acţiuni şi îndeplinesc următoarele funcţiuni: . câştigând din diferenţa de preţ (a cumpărat mai ieftin şi a vândut mai scump). un comision. şi de active financiare. Un activ care nu este lichid nu poate fi revândut. în mod operativ şi fără întreruperi. va da un ordin de vânzare futures. Invers. ca remuneraţie. efectuând operaţiuni în numele. a obligaţiei de a cumpăra sau vinde o anumită cantitate de titluri financiare. şi le va ceda cumpărătorului. Funcţionalitatea pieţei secundare de capital se bazează pe cele două componente ale acesteia: piaţa bursieră (bursa de valori) şi piaţa extrabursieră (piaţa OTC . în ziua scadenţei. . previziunile sale se adeveresc. O societate de bursă (de valori mobiliare) îndeplineşte funcţiuni de broker (de intermediere). astfel că obiectivul principal al operatorilor nu este primirea sau livrarea efectivă a hârtiilor de valoare. preţul fiind însă stabilit în momentul încheierii tranzacţiei (T0). pe de altă parte. acţionează ca un reprezentant al clientului (prin intermediul unui personal specializat format din agenţi bursieri). respectiv vânzareacumpărarea acestora în numele şi pe contul unor terţi (acţionează ca broker). în tranzacţiile cu titluri. el va achiziţiona titlurile printr-o operaţiune la vedere. pe de o parte. El este un speculator ″á la hausse″. Cel care reuşeşte să previzioneze evoluţia reală a cursului titlurilor va câştiga. Astfel. el va dobândi titlurile la cursul stabilit anterior şi va face o vânzare la vedere.către participanţi. aceea de a mobiliza capitalurile investite şi de a transforma investiţia într-o valoare comercializabilă.efectuează intermedierea în comerţul cu titluri. pe contul şi riscul acestuia şi încasând. speculatorul ″la scădere″ mizează pe o scădere a cursului titlurilor cu care lucrează şi.lichiditatea. respectiv abundenţa de fonduri disponibile. speculatorul ″la creştere″ anticipează o majorare a cursului şi dă un ordin de cumpărare futures. atunci când. respectiv 75 . Operaţiunile la termen sunt în esenţă speculative. Un rol important pe piaţa secundară de capital revine societăţilor de valori mobiliare (societăţi de bursă). tranzacţiile bursiere la termen deţin ponderea covârşitoare (cca. respectiv operaţiuni de vânzarecumpărare de valori mobiliare în nume şi pe cont propriu (acţionează ca dealer).

contracararea tendinţelor de monopol şi. contracarându-se tendinţele de manipulare a pieţei. la costuri cât mai reduse. ca şi normelor stabilite în ansamblul sistemului economic.existenţa unor mecanisme de realizare operativă. ele se influenţează reciproc şi. piaţa secundară nu poate exista fără piaţa primară. prin aceasta protecţia investitorilor. Costul tranzacţiilor afectează gradul de valorificare a activelor. prin rezultatele tranzacţiilor şi informaţiile oferite. adică o organizare foarte riguroasă a pieţei prin reglementări specifice. cu atât atractivitatea este mai mare. . dacă piaţa primară este suportul existenţei şi funcţionării pieţei secundare. la noile oportunităţi. piaţa secundară. în timp ce piaţa secundară oferă pieţei primare informaţii despre vandabilitatea (lichiditatea) produselor emise şi preţul la care pot fi atrase noi fonduri băneşti (preţul unei noi emisiuni). o piaţă financiară este eficientă în măsura în care este inovativă. 76 . care implică răspunsul prompt al pieţei la noile condiţii economice şi extraeconomice. cât şi pentru deţinătorul de fonduri. găseşte noi modalităţi de a răspunde specificului cererii şi ofertei. mai mult. prin produsele pe care le oferă acesteia. De asemenea.transparenţa. Transparenţa asigură libera concurenţă. nu trebuie privite prin prisma coordonatelor spaţiale şi temporale. Aceasta nu înseamnă că vânzarea valorilor mobiliare a fost un proces al pieţei secundare. cele două noţiuni. respectiv accesul direct şi rapid la informaţii relevante atât pentru deţinătorul de titluri. a tranzacţiilor. Se poate spune că. de piaţă primară şi secundară. Precizarea este necesară. cu cât el este mai redus. ci a proceselor şi mecanismelor specifice fiecăreia. Trebuie subliniat că între cele două segmente ale pieţei de capital există o strânsă legătură. reprezintă factorul motor de determinare a atractivităţii şi dezvoltării pieţei primare. deoarece o nouă emisiune de valori mobiliare poate fi oferită publicului şi prin intermediul sistemului de tranzacţionare al pieţei bursiere sau extrabursiere. ci.corectitudinea (fair market). chiar dacă s-au folosit facilităţile bursei. Explicaţia rezidă în faptul că piaţa primară oferă pieţei secundare produsele ce urmează a fi tranzacţionate. .adaptabilitatea. . rămâne un proces specific pieţei primare. adică deţinătorii de fonduri sunt mai interesaţi în a face investiţii în active financiare. care să conducă la crearea unui mecanism de vehiculare totală şi corectă a informaţiilor.

Până la data de 10 octombrie. În caz de divergenţe. pe care le depune la Guvern până la data de 25 septembrie a fiecărui an. Până la data de 1 iulie. În mod normal. problema cea mai importantă. care începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie. 77 . Ministerul Finanţelor examinează proiectele de buget şi poartă discuţii cu ordonatorii principali de credite asupra nivelului maxim al cheltuielilor bugetare. Guvernul operează într-un an fiscal. dintre Camera Deputaţilor şi Senat. Ele sunt însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate. Comitetele şi subcomitetele de specialitate din Parlament examinează propunerile pentru programele şi instituţiile aflate sub jurisdicţia lor. proiectul bugetului asigurărilor sociale de stat şi proiectele bugetelor fondurilor speciale. Această prelevare se materializează.stabilitatea preţurilor. care constă în obiectivele de stabilitate macroeconomică . însă. Aceste proiecte trebuie depuse la Ministerul Finanţelor până la 1 august. cât şi pentru cheltuieli. Guvernul trebuie să supună spre aprobare Parlamentului proiectele de bugete menţionate anterior şi proiectele legilor bugetare. bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale. Guvernul ar trebui să înainteze Parlamentului proiectul de buget cel târziu în luna octombrie. atât pentru venituri. mai departe. Negocierile dintre comitete. propunerile pentru proiectul bugetului de stat. Totalitatea acestor venituri şi cheltuieli ale administraţiei publice (locale şi centrale) formează bugetul public naţional. În primul rând. Ministerul de Finanţe acţionează ca o forţă restrictivă întrucât el ţine seama şi de obiectivele de stabilitate macroeconomică. în vederea definitivării proiectelor de buget. cu acordul primului ministru. În România. Ordonatorii principali de credite trebuie să depună. comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli stabilite pe baza politicii financiare a Guvernului. Guvernul are un rol hotărâtor. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale prezintă propunerile pentru proiectele bugetelor locale la direcţiile generale ale finanţelor publice şi controlului financiar de stat până la data de 15 mai a fiecărui an. Echilibru sau dezechilibru bugetar? Statul nu-şi poate îndeplini funcţiile sale şi nu poate supravieţui fără a preleva obligatoriu de la contribuabili o parte din rezultatul activităţii lor. Pe baza acestor proiecte şi pe baza propriului proiect. În practică. Teoriile economice privesc diferit bugetul ca instrument al atragerii de resurse şi al alocării acestora la nivelul unei economii naţionale. cel mai târziu până la data de 1 iunie a fiecărui an. astfel încât acesta să fie adoptat până la începutul anului fiscal. Parlamentul îşi asumă acum poziţia de lider în procesul bugetar. Ministerul Finanţelor. dintre Parlament şi Guvern pot să dureze câteva luni.CAPITOLUL 11 ECHILIBRUL ŞI DEZECHILIBRUL BUGETAR 11. multe lucruri nu stau chiar aşa în timpul acestui proces. Ministerul Finanţelor întocmeşte proiectul bugetului de stat. în cheltuielile pe care le efectuează statul pentru satisfacerea nevoilor colective.1.

Deciziile privind fiscalitatea şi cheltuielile sunt adoptate într-o mulţime de subcomitete dominate de grupuri de presiune şi unde dorinţa fiecărui parlamentar este să-şi întărească poziţia politică. Modificarea oricărei aceste componente a bugetului are efecte asupra cererii agregate. achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii şi transferurile bugetare apar împreună sub numele de cheltuieli guvernamentale. Cum afectează deficitul bugetar economia? Pe de o parte achiziţiile guvernamentale sunt o componentă a cererii agregate şi. precum şi acoperirea unor categorii de cheltuieli sunt delegate la nivelul autorităţilor locale. O altă problemă este generată de faptul că şi după ce a adoptat o lege a bugetului. autorităţile locale au competenţa de a contracta în nume propriu împrumuturi de pe pieţele de capital locale sau străine. Deficitul bugetar apare atunci când cheltuielile guvernului sunt mai mari decât veniturile pe care acesta le realizează.creşterea economică. stabilitatea macroeconomică a ţării poate fi afectată negativ dacă autorităţile locale nu utilizează competenţele lărgite de care se bucură în mod judicios. dobânda plătită pentru datoria publică şi impozitele pe venitul personal şi pe profit afectează în mod direct veniturile agenţilor economici şi indirect cererea agregată. a transferurilor bugetare sau a impozitelor şi taxelor ca urmare a schimbărilor din economie? Cum fluctuează deficitul guvernamental în comparaţie cu fluctuaţiile din economie? 78 . aceasta este afectată direct de schimbările apărute în volumul achiziţiilor guvernamentale. ocuparea forţei de muncă . nu este atât nivelul mediu al deficitului bugetar. o serie de atribuţii privind perceperea şi administrarea unor categorii de taxe şi impozite. Fluctuaţiile deficitului bugetar şi efectele acestuia în economie Ceea ce interesează cel mai mult din perspectiva fluctuaţiilor macroeconomice. Deşi aceste atribuţii sunt fireşti în contextul unei economii moderne. nu se face o distincţie clară între achiziţii guvernamentale şi transferuri bugetare. transferurile bugetare şi impozitele şi taxele. guvernul este obligat fie să redistribuie cheltuielile. anul fiscal a început fără să existe un buget. fie să introducă noi taxe şi impozite. Pe de altă parte. În România. Legea Finanţelor Publice Locale asigură un cadru formal de reglementare a relaţiilor dintre bugetul de stat şi bugetele locale. De fapt. În ultimii ani.stârneşte cele mai mici preocupări în procesul bugetar. În general. prin urmare. fie să accepte modificarea deficitului bugetar. în timpul anului fiscal Parlamentul adoptă legi a căror aplicare induce presiuni asupra bugetului. Rezoluţiile privind bugetul nu sunt adoptate la timp sau dacă sunt adoptate nu sunt tratate drept angajamente ferme. transferurile bugetare. Una dintre preocupările majore în ultimii ani constă în creşterea rolului bugetului ca mijloc de descentralizare financiară. ci modul în care bugetul răspunde condiţiilor din economie.2. O a doua problemă este că Parlamentul s-a dovedit incapabil să respecte propriile-i reguli. Bugetul de stat cuprinde achiziţiile guvernamentale. Pe baza acestei legi. Cât de semnificativă este modificarea volumului achiziţiilor guvernamentale. Totodată. 11. În această situaţie.

deficitul actual este mai mic decât deficitul structural şi are o valoare negativă. Când rata şomajului scade sub rata naturală. Acest efect de evicţiune a fost deosebit de puternic în anul 1997. pentru modalităţile de calcul ale beneficiilor sociale. Chiar şi în cazul în care BNR ar steriliza intrările de capital. bugetul se îndreaptă spre excedent. Atunci când rata şomajului creşte peste nivelul natural. în condiţiile în care banca centrală urmăreşte să atingă obiectivele de inflaţie propuse. O modalitate de separare a efectelor generate de schimbările discreţionare de politică economică de efectele ciclului de afaceri constă în determinarea valorii deficitului bugetar ce ar exista atunci când şomajul s-ar afla la nivelul ratei naturale. Dimpotrivă. decidenţii în politica economică nu pot să determine cu precizie nivelele de încasări şi de cheltuieli guvernamentale. În condiţii de inflaţie ridicată. Modificările în deficitul structural sunt interpretate drept efecte ale politicii fiscale discreţionare. Dar nivelul actual al veniturilor şi cheltuielilor este afectat semnificativ de stadiul ciclului de afaceri. ceea ce duce la creşterea dobânzilor şi la eliminarea sectorului neguvernamental de pe piaţa creditului. care se petrec automat pe măsură ce producţia reală. Vom analiza în continuare patru argumente în acest sens. 79 . Atunci când economia se contractă. acest lucru ar diminua volumul creditului neguvernamental. astfel. În timpul unei expansiuni.O altă problemă legată de dimensiunea deficitului bugetar constă în posibilităţile de finanţare ale acestuia. iar transferurile bugetare cresc. Diferenţa dintre deficitul actual şi deficitul structural se numeşte deficit ciclic. ci şi datorită împrumuturilor contractate de guvern pe piaţa internă. Efectul asupra investiţiilor. Aceştia anticipează că orice împrumut extern va trebui preschimbat în monedă naţională şi.8%. pentru transferurile bugetare şi pentru obiectivele ce vizează achiziţiile guvernamentale de bunuri şi servicii. Totodată. Modificările în deficitul ciclic reflectă schimbările în presiunea fiscală şi în cheltuielile guvernamentale. aşadar. Efectul de evicţiune apare. Finanţarea deficitului prin împrumuturi interne măreşte presiunile pe piaţa monetară asupra ofertei de fonduri împrumutabile. finanţarea deficitului prin împrumuturi externe întăreşte anticipaţiile inflaţioniste ale agenţilor economici. aceştia adoptă legi generale pentru impozite şi taxe. Dacă ministerul de Finanţe lansează pe piaţa de obligaţiuni de stat sau bonuri de trezorerie pentru a finanţa deficitul. întrucât deficitul actual depăşeşte deficitul structural. Acesta este deficitul structural. cererea sa de împrumuturi se adaugă cererii totale de fonduri disponibile pe piaţa monetară şi astfel ratele dobânzii cresc. când creditul neguvernamental a scăzut în termeni reali cu 46. Astăzi majoritatea economiştilor consideră că deficitul bugetar constituie o problemă serioasă. Finanţarea deficitului se poate face doar prin împrumuturi (interne sau externe) şi prin emisiune suplimentară de monedă. deficitul ciclic devine pozitiv. masa monetară va creşte. practic. Creşterea volumului creditului guvernamental pe piaţa internă diminuează volumul creditului neguvernamental. nu numai în urma creşterii volumului achiziţiilor guvernamentale. Deficitul este rezultatul unor decizii discreţionare de politică economică. rata şomajului şi inflaţia evoluează pe fondul unui ciclu de afaceri. bugetul se îndreaptă spre deficit pe măsură ce volumul de venituri colectat scade.

dobânzile pentru obligaţiunile româneşti au crescut în anul 1998 cu aproape 3% peste dobânda de referinţă (LIBOR . Pericolul exploziei deficitului Creşterea deficitului structural atrage atenţia asupra unui alt pericol. cresc.Împrumuturile din străinătate. 80 . fapt ce duce la creşterea ratelor reale ale dobânzii. În cele din urmă. volumul împrumuturilor necesar plăţii dobânzilor la datorie este atât de mare încât datoria creşte mai repede decât PIB. Aprecierea leului în termeni reali a frânat exporturile. importurile au devenit mai ieftine pentru agenţii economici autohtoni. Acest scenariu s-a petrecut la începutul anilor '80 în Bolivia. În acest context. ceea ce face necesară creşterea împrumuturilor pentru plăţile dobânzii. în mare măsură speculative. În anii 1997 şi 1998. intrările de capital.dobânda pieţei interbancare de la Londra). Problema este însă că finanţarea deficitului prin împrumuturi internaţionale poate să devină foarte costisitoare. Ca urmare a evoluţiei nefavorabile din economia mondială şi datorită îndoielilor investitorilor de pe pieţele internaţionale privind capacitatea României de a menţine deficitul bugetar la un nivel redus. iar acest lucru întăreşte presiunile asupra deficitului contului curent din balanţa de plăţi externe. De fapt. Cum guvernul contractează an de an împrumuturi din ce în ce mai mari pentru plata dobânzilor. Prin urmare. datorită dimensiunii mari a deficitului bugetar. efortul contribuabililor pentru plata datoriei externe poate să fie considerabil mai mare decât s-a anticipat iniţial. România a recurs în ultimii ani la aceste metode. Leul se apreciază în termeni reali. Accentuarea deficitului de cont curent din balanţa de plăţi externe. şi anume creşterea părţii din deficit generată de plăţile cu dobânda aferentă datoriei. adică să îl finanţeze prin crearea suplimentară de bani. şi astfel oferta de dolari care trebuie schimbaţi în lei creşte. Aflat în situaţie de explozie a deficitului. Brazilia şi Israel. deficitul "explodează" şi ameninţă să înghită întregul PIB. monetizarea deficitului transformă deficitul exploziv în inflaţie explozivă. produsele româneşti devenind mai scumpe pentru cumpărătorii străini. Prin urmare. O altă posibilitate de finanţare a deficitului constă în emisiunea de obligaţiuni pe pieţele internaţionale de capital sau în împrumuturi directe de la bănci şi de la instituţii financiare internaţionale. chiar dacă restul bugetului rămâne în echilibru. aprecierea în termeni reali a leului a fost de 10% iar în luna septembrie 1998 se anticipa o apreciere pentru acest an de aproximativ 19%. în anii următori. În acelaşi timp. În scenariul creşterii explozive. guvernul nu mai are decât o soluţie de ieşire: să înceapă să monetizeze deficitul. În anul 1997. De ce se apreciază însă leul dacă deficitul bugetar este finanţat din împrumuturi pe piaţa internă? Împrumuturile contractate de guvern pe piaţa financiară internă diminuează oferta de fonduri împrumutabile pe piaţa monetară. Sargent şi Neil Wallace. leul sa apreciat semnificativ faţă de dolarul SUA. Argentina. Iar aceasta reprezintă formula clasică pentru inflaţie . Problema "exploziei deficitului" a fost formulată de Thomas J. în acest fel stau lucrurile astăzi. acest lucru presează tot mai mult asupra ratelor reale ale dobânzii.prea mulţi bani pentru prea puţine bunuri şi servicii pe piaţă.

în condiţiile în care se acceptă o creştere a deficitului bugetar. La un moment dat în viitor. practic. Întotdeauna există proiecte pe care membrii Parlamentului le-ar sprijini imediat. decidenţii în politica economică nu vor să aştepte „termenul lung".3.d. venitul consumatorului nu este decât temporar mai mare. Se consideră că recesiunea este determinată de scăderea cererii agregate. Este uşor de întocmit o listă cu proiecte ce presupun achiziţii guvernamentale de bunuri şi servicii. un sistem de irigaţii. volumului transferurilor bugetare şi a achiziţiilor guvernamentale. iar în cazul în care consumatorii sunt suficienţi de raţionali. mult mai complex decât sugerează această definiţie. iar acest lucru înseamnă că. Ei doresc să întreprindă imediat ceva împotriva recesiunii.000 miliarde lei. acesta nu se modifică. şi anume consumul final al menajelor şi achiziţiile guvernamentale. guvernul va trebui să mărească presiunea fiscală pentru a plăti datoria acumulată. Aşadar. Pe de altă parte. De exemplu.de la apărare naţională şi echitate socială până la simple ambiţii politice. În general. iar pe o perioadă mai lungă. Producţia reală va reveni la nivelul ei natural. În loc să aştepte şi să spere. înnoirea parcului de vehicule al Poliţiei. dacă principiul echivalenţei ricardiene este valabil. acoperirea costurilor cu masa de prânz a lucrătorilor din sectorul bugetar ş. iar economia se va deplasa în jos şi spre dreapta de-a lungul curbei. însă.000 miliarde lei nu este necesar ca guvernul să facă achiziţii în valoare de 100. pe termen lung. o nouă autostradă. 11. politica bugetară serveşte mai multe obiective care sunt situate pe o plajă extrem de largă . Complexitatea lui rezidă din cel puţin două motive. dar nu are nici o intenţie să reducă şi cheltuielile. finanţarea reducerii nivelului taxelor şi impozitelor presupune acceptarea creşterii deficitului bugetar. taxele şi impozitele din viitor sunt echivalente cu cele de astăzi. De exemplu. Implicaţiile acesteia constau în faptul că în cazul în care guvernul reduce presiunea fiscală. care se află sub controlul lor direct. autoritatea bugetară se împarte între Guvern şi Parlament. Pe de o parte. Procesul bugetar este. De ce? Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale este amplificat de efectul multiplicatorului. Dar. decidenţii în politica economică utilizează două elemente al consumului autonom. preţurile input-urilor se vor ajusta gradual la acest nivel al cererii. Politica fiscal-bugetară Politica fiscală are efecte semnificative asupra economiei şi în primul rând asupra ocupării forţei de muncă şi asupra stabilităţii preţurilor. Totodată.a. Dar cât de mult ar trebui să cheltuiască guvernul pentru a realiza ceea ce şi-a propus? Pentru deplasarea curbei cererii agregate spre dreapta cu 100. Acesta este principiul general al echivalenţei ricardiene.Datoria de astăzi a guvernului este echivalentă cu taxe şi impozite în viitor. cheltuirea unei sume de bani într-un proiect ce urmăreşte construirea unui pod rutier peste Dunăre măreşte veniturile 81 . în lumea de astăzi. economiştii consideră politica fiscală drept management al cererii agregate prin intermediul modificării presiunii fiscale. de fapt.m. oricum înainte de viitoarele alegeri. cererea agregată nu poate fi manipulată prin diminuarea temporară a taxelor şi impozitelor. În abordarea clasică. politica bugetară urmăreşte stabilitatea preţurilor şi creşterea economică.

Aşadar. O reducere a taxelor şi impozitelor sau o creştere a volumului transferurilor afectează economia prin efectul asupra consumului. Sunt luate în considerare atât nivelul actual al achiziţiilor guvernamentale cât şi creşterile induse în cheltuielile de consum. În acest caz. la un nivel dat al preţurilor. Folosind formula multiplicatorului cheltuielilor. dat fiind un multiplicator al cheltuielilor cu valoarea 4. b. de îmbrăcăminte sau ale lucrătorilor din turism care.000 miliarde lei.celor implicaţi în realizarea lui. se obţine valoarea multiplicatorului 4.000 miliarde lei. îmbrăcăminte sau pentru concediu. Prin urmare. Datorită faptului că o creştere a nivelului preţurilor tinde să diminueze fiecare tip de cheltuială planificată. consumă mai mult.000 miliarde lei. Aceste efecte ale modificării preţurilor sunt redate de înclinaţia negativă a curbei cererii agregate. principiile generale ce vor fi abordate în continuare sunt valabile şi în modele mai elaborate. Desigur. Presupunem că înclinaţia marginală spre consum (c') este 0. nivelul de echilibru al producţiei reale creşte cu mai puţin decât rezultatul produsului dintre multiplicatorul cheltuielilor şi achiziţiile guvernamentale totale. la rândul lor. că exporturile nete şi investiţiile nete nu sunt afectate de modificarea producţiei reale. Dacă cererea agregată se deplasează spre dreapta de-a lungul ofertei agregate are loc creşterea preţurilor. totodată. consumul real se diminuează datorită scăderii valorii reale a portofoliului nominal de bani. în condiţiile unui nivel dat al preţurilor. Cheltuielile lor măresc apoi veniturile producătorilor de alimente. guvernul va trebui să îşi suplimenteze volumul achiziţiilor cu 25. d. Aceştia cheltuiesc acum mai mult pentru alimente. c. Presupunem că Parlamentul adoptă o lege care permite o creştere cu 82 . Dar. achiziţii guvernamentale în valoare de un leu vor creşte nivelul de echilibru al cheltuielilor cu 4 lei. investiţiile reale planificate scad ca urmare a ratelor mai mari ale dobânzii asociate unui nivel mai înalt al preţurilor.75. pentru a deplasa spre dreapta curba cererii agregate cu 100. Veniturile nete reprezintă taxele şi impozitele colectate de guvern minus transferurile bugetare. Acum se pune din nou problema deplasării curbei cererii agregate spre dreapta cu 100. S-a presupus că nu există impozite pe venit şi. exporturile reale nete se vor diminua datorită faptului că preţurile interne cresc faţă de preţurile din străinătate. Modificarea preţurilor şi cererea agregată. Acest lucru afectează cheltuielile planificate în sensul că efectul de multiplicare al cheltuielilor generat de creşterea achiziţiilor guvernamentale este compensat parţial de creşterea preţurilor. Am văzut în capitolele anterioare cum guvernul poate să determine modificarea cererii agregate schimbând volumul achiziţiilor guvernamentale de bunuri şi servicii. acele elemente din buget care sunt stabilite în termeni nominali vor presupune achiziţionarea unui volum real de bunuri şi servicii mai mic. K=1/(1-c'). aceasta este doar o aproximare. efectul multiplicatorului se extinde în economie. Fiecare leu de noi achiziţii guvernamentale stimulează cu mai mult de un leu cheltuielile totale planificate. Creşterea nivelului preţurilor afectează cheltuielile reale planificate întrucât: a.

500 miliarde lei. iar pe termen lung scăderea investiţiilor private este atât de puternică încât cererea agregată revine în poziţia iniţială.75. Pe termen scurt.d. Întreaga analiză de până acum se bazează pe o serie de ipoteze simplificatoare. Ratele mai mari ale dobânzii descurajează investiţiile private. Creşterea cererii de elicoptere măreşte veniturile lucrătorilor din industria aeronautică şi veniturile altor categorii de lucrători (datorită efectului multiplicatorului). se diminuează cererea de bunuri de folosinţă îndelungată şi cererea de bunuri de investiţii. creşterea consumului de alimente.626 miliarde lei ş. Acesta este efectul de crowding-out (evicţiune). gospodăriile (menajele) doresc să cumpere mai multe bunuri şi servicii şi.. Dar. Proiectarea bugetului pentru anul următor poate să conţină o combinaţie de reduceri ale volumului achiziţiilor guvernamentale 83 . Politica fiscală restrictivă este un mijloc de protecţie împotriva ameninţării inflaţiei. dacă această ipoteză este falsă.000 miliarde lei a cheltuielilor privind subvenţionarea dobânzilor pentru creditele acordate construirii de noi locuinţe. Ca urmare a creşterii veniturilor. prin urmare. Cea mai importantă constă în ideea că menajele (gospodăriile) vor cheltui aceeaşi fracţiune dintr-un leu suplimentar provenit din reducerea presiunii fiscale sau din creşterea veniturilor câştigate prin muncă. cererea de bunuri de investiţii. Cum va fi afectată cererea agregată? În primul rând. de îmbrăcăminte şi a cheltuielilor de vacanţă măreşte veniturile lucrătorilor implicaţi în producerea şi vânzarea acestor categorii de bunuri şi servicii cu 7. acest lucru înseamnă o reducere cu 10. Practic.000 miliarde lei a veniturilor bugetare nete. Efectul de evicţiune (crowding-out). practic.a. Aceasta este motivul pentru care creşterea veniturilor generată de expansiunea fiscală măreşte cererea de bani. în timp ce nivelul veniturilor guvernamentale rămâne neschimbat. consumul acestora creşte cu 5. efectul de crowding-out compensează parţial impactul creşterii achiziţiilor guvernamentale asupra cererii agregate. această acţiune măreşte venitul disponibil al beneficiarilor acestor credite cu 10. de fapt. Dar creşterea ratei dobânzii diminuează cantitatea de bunuri şi servicii cerută. creşterea cheltuielilor guvernamentale nu poate să determine pe termen lung efectele scontate în privinţa creşterii cererii agregate.10. aceştia îşi suplimentează consumul cu 7. Presupunem că guvernul cumpără elicoptere noi de la Ghimbav. un alt model arată că. decid să păstreze o parte mai mare a veniturilor lor sub formă lichidă. aceasta are ca efect şi creşterea ratelor dobânzii. o scădere a veniturilor bugetare nete generează un proces de multiplicare similar cu cel rezultat din creşterea achiziţiilor guvernamentale.000 miliarde lei. Mai departe. utilizarea modificării presiunii fiscale sau modificarea volumului transferurilor bugetare ca instrumente de politică economică este mult mai puţin folositoare decât sugerează modelul simplu descris anterior.m. În concluzie. Deşi sporirea volumului achiziţiilor guvernamentale stimulează cererea de bunuri şi servicii. În primul rând. Ca şi în exemplul anterior.500 miliarde lei. Mai mult chiar. Presupunând că înclinaţia marginală spre consum este 0. Acest lucru se petrece indiferent dacă este vorba de o diminuare a taxelor şi impozitelor plătite guvernului sau de creşterea transferurilor bugetare.

Povestea poate lua. care au ţinut seama în proiectarea bugetului de pericolul inflaţiei. preşedintele semnează legea bugetului pentru anul viitor. După un an însă. Preşedintele. iar decidenţii în politica economică ajung din nou în faţa unui moment când trebuie să adopte o decizie grea.şi de creştere a veniturilor nete tocmai în scopul de a compensa creşterea proiectată a cererii agregate private. şi o altă nuanţă. Aceasta din urmă ipostază este specifică politicii fiscale expansioniste. preţurile încep să crească. presupunând că înclinaţia marginală spre consum este de 0. De exemplu. achiziţiile guvernamentale pot fi reduse cu 25 lei sau transferurile bugetare se pot diminua cu 33 lei. pentru menţinerea curbei cererii agregate în poziţia dorită se caută o combinaţie între volumul transferurilor bugetare. aşa cum politica fiscală poate contribui la reducerea pericolului inflaţiei. Aşadar. Într-o transmisie televizată. este bucuros să coopereze cu Parlamentul în acest sens. aceasta poate să şi stimuleze inflaţia. Dar. volumul achiziţiilor guvernamentale şi presiunea fiscală. Până acum. Clasa politică ar fi bucuroasă să mulţumească alegătorii mărind volumul transferurilor bugetare sau reducând presiunea fiscală. curba cererii agregate se deplasează către dreapta. pentru fiecare creştere proiectată a cererii agregate de 100 lei peste volumul necesar atingerii nivelului natural al producţiei.75. însă. înconjurat de liderii formaţiunilor politice din Parlament. decidenţii în politica economică au jucat rolul "băieţilor buni". care şi el urmăreşte să fie reales. 84 .

care se întemeiază pe adâncirea diviziunii muncii sociale. respectiv a producţiei industriale. unde nu există sindicate şi în care salariile sunt mici sau instabile. Cu cât gradul de ocupare al forţei de muncă este mai mare cu atât standardul de viaţă est mai ridicat. . şi unde salariile sunt şi ele mari.1.cererea. preţul. precum: 85 . piaţa muncii funcţionează după principiile de bază ale pieţei .piaţa secundară. agricole şi a serviciilor. b) evoluţia tranzacţiilor comerciale. confruntate cu o puternică concurenţă. În condiţiile actuale. pe nivelul de organizare sindicală a lucrătorilor etc. oferta. concurenţa etc. c) restructurarea economiei naţionale şi a fiecărei ramuri în parte şi apariţia unor noi domenii de activitate sub impulsul progresului tehnico-ştiinţific. primitoare de forţă de muncă superior calificată (importul de inteligenţă) etc. Astfel. d) variaţia productivităţii muncii la nivel de ramură sau sector.forţă de muncă – care. de următorii factori: a) evoluţia produsului intern brut. În acest sens. d) politica economică adoptată în diferite ţări. pe variaţiile cererii şi ofertei economice. în principal. imprimă anumite particularităţi pieţei muncii. c) migraţia internaţională a capitalului financiar. care beneficiază de multe ori de poziţii de monopol sau oligopol. care include angajările în întreprinderi de talie mare. Piaţa muncii Piaţa naţională a factorului muncă este de o importanţă deosebită..a. care se referă la forţa de muncă angajată în întreprinderi de talie mică. dar toate acestea se manifestă în funcţie de marfa . în ţările dezvoltate economic.CAPITOLUL 12 PIAŢA MUNCII 12. iar locurile de muncă nesigure. precum şi de structura acestora depinde în mare măsură calitatea procesului productiv şi nivelul rezultatelor acestuia. În general. puternic sindicalizate. sociale şi morale.piaţa primară. Factorii care influenţează evoluţia şi dezvoltarea pieţei muncii în general se grupează în două categorii. întrucât munca este factorul de producţie determinant. cu o productivitate ridicată. dar şi la nivel individual ş. iar condiţiile de muncă bune. Piaţa internaţională a forţei de muncă evoluează sub influenţa următorilor factori: a) gradul de dezvoltare economică a statelor şi implicit condiţiile (diferenţele) de salarizare şi de trai diferite. De nivelul cererii şi ofertei de muncă. se disting următoarele două segmente de piaţă: . piaţa internă a forţei de muncă este condiţionată. se manifestă o tendinţă de segmentare a pieţei muncii. iar cheltuielile sociale ale administraţiilor sunt mai reduse. prin trăsăturile sale. fiziologice. psihologice. după cum este vorba de piaţa internă şi piaţa internaţională a forţei de muncă. a circulaţiei monetare şi a creditului. b) amploarea investiţiilor din fiecare ţară.

intervenţia statului pe această piaţă este mai puternică decât pe celelalte pieţe. social şi educativ.capital. în direcţia orientării.ca instrumente naturale ale pieţei muncii . asociere ce presupune atât complementaritatea. 86 . De aceea. permanent oferta fiind mai mare decât cererea. Daca cererea de bunuri şi servicii este mare.capital şi este oferit de cei care sunt dispuşi să folosească capacitatea lor de muncă. Prin negocierile de pe piaţa muncii. care.a) pe piaţa muncii nu se negociază întregul potenţial de muncă al naţiunii.alocarea judicioasă a resurselor de muncă pe ramuri şi sectoare de activitate. raportul dintre cererea şi oferta de muncă se manifestă în mod specific pe această piaţă. legi cu privire la reglementarea conflictelor de muncă.formarea şi repartizarea veniturilor în societate. d) piaţa muncii este o piaţa derivată. în concordanţă cu volumul şi structura cererii de forţă de muncă. un cadru reglementat instituţionalizat. b) în raport cu celelalte pieţe. atât a veniturilor primare. iar cererea de forţă de muncă va fi şi ea la un nivel ridicat. profesii şi niveluri de calificare. fapt ce imprimă pieţei muncii un grad ridicat de imperfecţiune.combinarea forţei de muncă cu factorul de producţie . sectoare. dar şi ca mediator şi garant al interpretării legislaţiei muncii (iniţiază dialogul tripartit guvern-patronat-sindicate). în sensul că cererea de muncă se formează în strânsă legătură cu cererea de bunuri şi servicii. în procesul de dezvoltare şi funcţionare a economiei naţionale. dinainte acceptat de către agenţii economici. ci şi pe cele familiale şi sociale. piaţa muncii are un grad ridicat de rigiditate. ce presupune măsuri. îndeplineşte importante funcţii de ordin economic. De aceea. posesorii de forţă de muncă urmează să-şi realizeze nu numai aspiraţiile profesionale. În legătură cu această particularitate în raport cu celelalte pieţe. trebuie precizat că. condiţionând echilibrul economic şi pe cel social-politic. reglementări şi informaţii. cât şi a celor derivate. cum ar fi: . perfecţionării şi reconversiei profesionale a forţei de muncă. întrucât tranzacţiile care au loc pe această piaţă nu sunt doar simple relaţii de vânzare-cumpărare între ofertanţi şi solicitanţi.există şi numeroase reglementări economico-juridice. ceea ce determină existenţa şomajului. pe profesii şi în teritoriu.crearea unui cadru formativ-educativ. Piaţa muncii este un subsistem al economiei de piaţă. De asemenea. . dreptul la muncă este un drept fundamental al omului într-o societate democratică. în condiţiile actuale. . . Piaţa muncii reflectă felul în care se asigură resursele de muncă pe ramuri. piaţa muncii este mult mai organizată şi mai reglementată. salariu. Pe lângă concurenţă. cât şi substituibilitatea eficientă a acestor factori. c) piaţa contemporană a muncii este una contractuală şi participativă. productivitate marginală . ci numai acela care este cerut de factorul de producţie . nivelul producţiei trebuie să se adapteze în consecinţă. în care negocierea şi contractul de muncă au un rol important în determinarea cererii şi ofertei de muncă. Rolul statului pe această piaţă se manifestă nu numai ca legislator (legi cu privire la angajarea şi salarizarea lucrătorilor. legi referitoare la protecţia socială). dar şi de sensibilitate.

inclusiv timp liber. anumite persoane caută să lucreze mai multe ore. f) securitatea ocupării. e) conţinutul şi durata muncii. cât şi asupra calităţii acesteia Oferta de muncă. aşa că fiecare oră liberă presupune un sacrificiu mai mare. Motivaţia acestei imobilităţi a ofertei de muncă poate consta în: efortul bănesc pe care îl presupune schimbarea 87 . între care cei mai semnificativi sunt: a) dimensiunea salariului. Mărimea relativă a acestor două efecte determină forma curbei ofertei individuale de muncă. Fig. d) sistemul de educaţie şi formare profesională. are caracter relativ rigid. b) raportul dintre utilitatea şi dezutilitatea muncii. Efectul de venit presupune că persoana respectivă se bucură de o putere de cumpărare mai mare. Oferta de munca se comportă atipic în raport cu preţul muncii (salariul). nr. ceea ce îi dă posibilitatea să cumpere mai multe bunuri. Efectul de substituţie este raţionamentul potrivit căruia o persoană salariată înlocuieşte o parte mai mare sau mai mică din timpul său liber cu timp de muncă suplimentar care are ca efect un venit mai mare. Pe măsură ce salariul orar creşte. exprimând o piaţă a muncii cu concurenţă totdeauna imperfectă. atunci când salariul atinge un nivel care permite posesorului muncii să aibă condiţii de viaţă apropiate de aspiraţiile sale. Acest caracter se explică prin două categorii de factori: economici. datorită unor venituri mai mari. iar efectul de venit o stimulează să lucreze mai puţin. c) necesitatea de a continua să existe salariatul şi familia sa. aşa cum este ilustrat în figura de mai jos. 6 Evoluţia atipică a salariului Efectul de venit este raţionamentul potrivit căruia o persoană înlocuieşte timpul de muncă cu timp liber. Indivizii hotărăsc atât asupra cantităţii de muncă pe care o oferă. Efectul de substituire stimulează o persoană să lucreze un timp mai mare. teritoriali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor ori familiilor de a lucra în alt teritoriu. ocupaţionali.Mărimea ofertei de muncă este diferită în timp şi spaţiu datorită influenţei unui ansamblu de factori. profesionali. fără să renunţe la genul de activitate exercitat. Factorii economici. teritoriali şi demografici. în genere.

Astfel. avantaje nonsalariale nesemnificative etc. Această afirmaţie explică de ce cererea de muncă se exprimă prin locuri de muncă. insuficienţa şanselor pentru reconversia forţei de muncă. Cererea de muncă este o cerere derivată. determinată. deciziile privind oferta de muncă sunt luate în familie pe baza analizei veniturilor acesteia şi a interesului de majorare a lor. de disponibilitatea unor bunuri economice care pot fi substituite. ci se schimbă. întreprinzătorii vor fi dispuşi să abandoneze cu uşurinţă piaţa şi. Factorii demografici. la rândul lor. starea sănătăţii. respectiv constituirea cererii de muncă. vârsta. cât şi pe patron. Fig. 7 Curba cererii de muncă Cererea de muncă nu este constantă. slaba informare privind ocupaţiile disponibile. Toate acestea dovedesc că oferta de muncă are un dinamism specific. ambele aspecte interesând atât pe lucrător. Cererea de muncă are o anumită elasticitate. rezultând din investiţiile executate care. din acest 88 . Dacă cererea de muncă este elastică. surprizele necunoscutului etc. ataşamentul omului de mediul economico-social. ca urmare a schimbării preţurilor în economie şi a fluctuaţiilor în cererea de bunuri economice. în acord cu mecanismul pieţei muncii. sunt efectul unei cereri de bunuri economice. Elasticitatea cererii de muncă are importanţă pentru deciziile privind stabilirea salariilor. în mod deosebit. iar fluxul ei porneşte de la firme. Activităţile care se iniţiază sau există în societate impun nevoia de muncă. chiar dacă nu are avantaje economice. nr. profesionali. ocupaţionali privesc absenţa posibilităţilor sau dorinţei persoanelor de a-şi schimba ocupaţia sau locul de muncă. instituţii spre populaţie. reflectând totodată corelarea strânsă între nevoia socială de a cunoaşte şi a se dezvolta omul sub aspect profesional-cultural şi nevoia economică de a valorifica pregătirea şi de a obţine un venit. Motivaţia acestui comportament constă în: calificarea necorespunzătoare.locului de muncă în altă localitate.

Analiza pieţei muncii şi salariul în ţara noastră se poate realiza ţinând seama de următoarele relaţii: muncă-proprietate. . fără să producă. De asemenea. cunoştinţele ştiinţifice despre fertilitate. ci de activitatea economică.dacă munca poate fi înlocuită cu altă muncă. Procesul de reforme declanşat la începutul anului 1990 urmăreşte. Cererea de muncă este elastică în mai multe situaţii: . reflectând problematica muncii ca fiind mai întâi individuală şi apoi socială. permit astăzi controlul naşterilor ca proces demografic fundamental. manifestate ca stoc şi/sau flux bănesc. care se întâlnesc cu un stoc şi/sau flux de servicii reprezentând oferta. crearea unei economii cu piaţă concurenţială performantă şi durabilă.dacă cererea pentru produsul final va fi elastică. dar cu economii slabe care generează o cerere de muncă restrânsă. dar nu şi determinată de aceasta.proces ce stă la baza ofertei de muncă. În această optică. 12.motiv. muncă-putere publică. el reprezintă un venit fundamental. În extremis. de regulă. Condiţia demografică ni se pare aici cea mai importantă. Dacă însă ne punem problema originii ofertei şi cererii de muncă. prin intermediari ca: sindicate şi manageri. prin diverse compromisuri Salariul reprezintă preţul muncii.2. . Alte tipuri de cerere de muncă nu fac obiectul acestei pieţe specifice. în esenţă. punctul de pornire îl formează omul şi societatea. ca şi de intenţiile sigure ale întreprinzătorilor. politicile demografice şi numeroşi alţi factori sociali sau naturali condiţionează creşterea demografică . dar comportamentul familial. muncă-competiţie. Există ţări cu trebuinţe enorme. Cererea de muncă depinde de dinamica cererii de bunuri economice în condiţiile tehnice şi organizatorice predominante.dacă costurile datorate muncii reflectă o parte mare din costurilor totale.dacă alţi factori de producţie (îndeosebi capitalul) pot fi înlocuiţi cu muncă. omul nu poate trăi fără activitate economică. Progresele ştiinţelor medicale. . şomajul reprezintă excedentul ofertei faţă de cererea de muncă. şomajul este un fenomen specific pieţei muncii şi este de natură exclusiv economică. va fi dificil pentru posesorul forţei de muncă de a-şi asigura mărirea salariilor. 89 . procreare şi înmulţire. se stabileşte cu acest prilej un raport juridico-economic între proprietarul muncii şi proprietarul de capital. va trebui să recunoaştem că nu o vom regăsi numai în economie. dar cererea de muncă nu este direct determinată de trebuinţele acestora. Desigur. dar oferta de muncă poate fi mult mai mare sau mai mică în raport de cererea de muncă pe care o generează producţia. Un astfel de raport este complex şi se realizează. Într-un model foarte simplificat. Caracterizare În termenii pieţei muncii. în cadrul căreia piaţa muncii are un rol primordial. care fixează preţul muncii (salariul). în mod deosebit. Şomajul. Oferta de muncă este influenţată de economie. Pe piaţa muncii oferta de muncă se referă numai la munca remunerată cu salariu. tradiţiile existente.

s-a formulat concluzia că în orice societate există un şomaj natural care nu poate fi resorbit. s-ar putea chiar resorbi într-o anumită măsură. de forme diferite în funcţie de preponderenţa factorilor generatori. daca există deja. dacă populaţia activă şi productivitatea luate împreună cresc mai mult. iar dacă acesta există. pe care îl denumeşte şomaj involuntar. Întrucât comportamentul ce stă la baza şomajului voluntar ar putea exista oricând. În perioada anilor '30 ai secolului nostru. sau evoluează una crescând şi alta scăzând de aşa natură încât creşterea realizată o depăşeşte pe cea a PIB. nu se va forma şomaj. un şomaj permanent. Complexitatea naturii şomajului face din acesta un fenomen neomogen. şomajul va creşte şi mai mult. Această formă de şomaj există numai pentru cei care doresc un salariu superior celui ce se formează pe piaţă ca expresie a raportului cerere-ofertă de muncă. Analiza clasică ne relevă şomajul voluntar determinat de refuzul de a se angaja al celor ce estimează că salariul şi condiţiile de muncă nu recompensează în mod corespunzător eforturile pe care ei le consimt atunci când lucrează. sub formă de şomaj. iar productivitatea şi populaţia activă luate împreună scad mai mult decât PIB. îl extinde.şomajul conjunctural cauzat de alternanţa perioadelor de prosperitate şi depresiune care caracterizează lumea industrializată.dacă PIB evoluează în acelaşi fel.încetinirea creşterii PIB sub un anumit nivel sau scăderea acestuia. prin interacţiunea lor. în condiţiile în care ceilalţi doi factori rămân constanţi.şomajul poate să apară sau să crească şi când PIB creşte. Keynes remarcă existenţa unui alt gen de şomaj. iar dacă populaţia activă se va mări. generează şomaj sau. rezultanta combinării schimbărilor ce intervin în dinamica productivităţii.În concluzie. Economiştii de după Keynes l-au numit şomaj keynesian. Explicaţia are în vedere că: . denumit şi şomaj normal pentru că nu este determinat de factori conjuncturali şi monetari. şomajul se amplifică mai mult. piaţa muncii este doar locul unde se deversează influenţele tuturor factorilor şi dă expresie rezultantei negative care se constituie. astfel. amplu la acea dată. Această denumire se aplică pentru: . la rândul lor. Şomajul devine. . economistul francez Edmond Malinvaud îl denumeşte şomaj neinflaţionist. deplasând explicarea naturii sale din sfera ştiinţei economice în lumea faptelor uşor de perceput. Analize recente ale şomajului în ţările membre ale OECD confirmă această idee. populaţiei active şi creşterii economice (PIB) care. 90 . existenţa şomajului nu se datorează numai economiei. De aceea.dacă la o evoluţie a PIB cum este cea presupusă la punctul anterior productivitatea creşte. În literatura de profil este cunoscut şi ca şomaj NAIRU (care nu determină accelerarea salariilor). J. . au alte determinări concrete.M. Şomajul ciclic este excedentul ofertei de muncă a cărei geneză ciclică este determinată de conjunctura economică şi caracterul sezonier al diferitelor activităţi. .

zonală. În Anglia anilor '20-'30 ai acestui secol. Ocuparea deplină a forţei de muncă este. Şomajul tehnologic este determinat de înlocuirea vechilor tehnici şi tehnologii cu altele noi. pe când în Europa occidentală a crescut. nivelul respectiv a crescut la 5%. o dată cu acestea. devine clar că măsurarea şomajului nu este decât o problemă de estimare cât mai aproape de realitate. Procesul generator pentru această formă de şomaj constă în substituirea muncii cu capitalul. defecţiuni ale unor maşini şi utilaje. dar lipsite atât de capital.M. dar este compatibilă cu şomajul voluntar şi fricţional. revoluţiei tehnico-ştiinţifice. s-a făcut şi pasul logic următor. Keynes. după unii autori. în SUA. Are dimensiuni apreciabile în economiile marilor ţări. se estimează că. perioade şi regiuni ale aceleiaşi ţări. datorită modificării gustului şi opţiunilor consumatorilor. dar s-a diminuat în anii '80. În această categorie se include şi şomajul din ţările sărace cu creştere demografică.stare de inactivitate forţată impusă de discontinuităţile care survin în procesele tehnice de producţie: greve. Şomajul este un fenomen complex care poate fi abordat şi după alte criterii care nu ţin însă de natura sa. nivelul şomajului pentru situaţia de ocupare deplină a forţei de muncă se ridica. ocuparea deplină a forţei de muncă presupune un şomaj de 1. Şomajul tehnic .5-4%. cât şi de competenţele necesare exploatării resurselor umane. Ulterior. precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţilor economice ducând la restrângerea locurilor de muncă. Şomajul poate fi caracterizat prin mai multe aspecte: Nivelul şomajului . ordinul de mărime şi creşterea sau descreşterea celor doi indicatori ai nivelului şomajului au dobândit şi alte semnificaţii decât cele relevate înainte. precizează. Şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare economică. Şomajul fricţional sau tranzitoriu . deci.şomajul sezonier provocat de sezonalitatea unor activităţi precum construcţiile şi agricultura. geografică. Pentru alte ţări europene se admite că imediat după al doilea război mondial acest nivel era ilustrat de o rată a şomajului de 1-2%. J. de altfel.starea de inactivitate momentană (termen scurt) care corespunde unei situaţii sau faze intermediare ce se scurge între încetarea activităţii în cadrul unui loc de muncă şi încadrarea la un nou loc de muncă.se determină atât absolut . Pentru a acoperi situaţii extrem de diferite. Ţinând seama de limitele unor asemenea definiţii. Pentru că şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările.ca rată a şomajului (numărul de şomeri/populaţia activă) şi diferă pe ţări. considerându-se că scăderea 91 - . întreruperea energiei etc. echivalentă cu un şomaj de nivel scăzut reflectat printr-o rată de câteva procente. a unor meserii. închiderea firmelor nerentabile. la circa 3% din populaţia activă. Existenţa şomajului nu exclude total şi definitiv starea de ocupare deplină a forţei de muncă. mai ales sub incidenţa crizei energetice. socială etc.ca număr (masa şomajului) . Din moment ce ocuparea deplină implică un şomaj peste un anumit nivel minim. că folosirea deplină a mâinii de lucru înseamnă absenţa şomajului. perimarea unor produse şi. care au loc în diferite ţări. în prezent.cât şi relativ .

adesea. sex. Durata şomajului sau perioada de şomaj de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. În timp. La acest nivel al şomajului. apariţia problemelor de sănătate. Nu există o durată a şomajului legiferată. printr-o analogie cu un fir de aşteptare format din cei aflaţi în căutarea unui loc de muncă. că femeile sunt mai afectate de şomaj decât bărbaţii. şomajul de lungă durată este considerat un şomaj continuu de mai mult de 12 luni. dar în numeroase ţări există reglementări care precizează durata pentru care se plăteşte indemnizaţie de şomaj şi aceasta a avut tendinţa de creştere. Cei care rămân sunt afectaţi de creşterea duratei şomajului şi aceasta cu atât mai mult cu cât ei vor fi supuşi permanent concurenţei noilor generaţii care intră pe piaţa muncii. domeniul în care au lucrat. cât şi sociale. formate prin clasificarea şomerilor după diferite criterii: nivelul calificării.şomajului sub minimul respectiv caracterizează o stare de supraocupare a forţei de muncă. şomajul parţial care constă în diminuarea activităţii depuse de o persoană. cu eficienţă (productivitate) mică. După unii autori. mâna de lucru devine foarte rară şi costul său pentru cei care angajează salariaţi tinde să crească mai rapid decât productivitatea. categorii de vârstă. Se relevă. familiale. pentru noii angajaţi. a avut loc o tendinţă generală de creştere a duratei care diferă pe ţări şi perioade istorice. dificultăţilor iniţiale (calificare inadaptată. vârstă etc. de asemenea. atingând în unele cazuri 18-24 luni. Efectele şomajului Fenomenul şomajului generează o serie de costuri atât personale. dar este întâlnit şi în ţările est-europene. În funcţie de aceasta se poate distinge: şomajul total care presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii. precaritatea situaţiei materiale. Costul individual al şomajului este egal cu diferenţa dintre salariul real pe care salariatul îl pierde atunci când intră în şomaj şi indemnizaţia sau ajutorul de şomaj acordate acestuia de către autoritatea publică. În competiţia care există între aceştia. Structura şomajului sau a componentelor acestuia. Criteriul economic al supraocupării devine. la niveluri apreciabile. tinerii (până la 25 de ani) şi vârstnicii de peste 50 de ani în raport cu restul populaţiei active. Acest gen de şomaj este relevat. Pentru ei. inclusiv în România .) li se adaugă pierderea încrederii în sine. Intensitatea şomajului este o altă caracteristică ce se impune atenţiei. astfel. un asemenea nivel echivalează cu o rată a şomajului aproximativ de 1%. astfel. ramurile de activitate din care provin. şomajul deghizat care este specific mai ales ţărilor slab dezvoltate. în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru sub cea legală cu scăderea remunerării. În ultimul deceniu se acordă foarte mare atenţie studierii structurii şomajului pe sexe şi categorii de vârstă. momentul când în activitatea economică. ci şi asupra celor care fac parte din populaţia 92 . rasă etc. pierderea calificării profesionale prin inactivitate. categoria socio-profesională căreia îi aparţin. Efectele şomajului se răsfrâng nu numai asupra celor care au intrat în şomaj. cei mai utilizabili în funcţie de cererea de muncă a întreprinderilor sunt primii care părăsesc firul de aşteptare. are loc o creştere mai mare a salariului decât a productivităţii lor. În cea mai mare parte a ţărilor. unde numeroase persoane au o activitate aparentă.

în general. indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea şomajului prin susţinerea programelor de calificare. Dintre cele mai importante. 51 în Canada. Un alt cost important al şomajului îl constituie (în anumite condiţii) pierderile de producţie şi de venit pe care acesta le antrenează.inutilizarea şi irosirea unei părţi din resursele de muncă ale unei ţări. printre măsurile de protecţie socială. sumele folosite pentru plata indemnizaţiei de şomaj se dovedesc a fi tot mai mici în raport cu nevoile. cheltuieli care rămân încă nerecuperate. Garantarea unor venituri minime este o problemă care se pune pentru un număr mai mare de oameni decât al şomerilor. recalificare şi reorientare a şomerilor. dar ne vom circumscrie referirile numai la aceştia din urmă. Măsuri de diminuare a şomajului şi efectelor sale Şomajul ridică în toate ţările două probleme foarte actuale: asigurarea în fapt a dreptului la muncă şi garantarea unor venituri pentru şomeri. iar durata de acordare a acesteia.contribuie la creşterea costurilor sociale pe care o economie trebuie să le suporte sub forma ajutoarelor de şomaj. toate ţările lumii şi care are numeroase consecinţe economice şi sociale negative. conduce la reducerea veniturilor populaţiei şi la creşterea tensiunilor sociale. Recent. precum şi a programelor de încadrare în 93 . două aspecte devin preocupante: cu toată creşterea. indemnizaţia de şomaj are rolul de a oferi un supliment sau o completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată şi atât timp cât persoana ce o încasează dovedeşte că este şomer şi că realizează venit sub un anumit nivel. Sintetizând. reglementările în vigoare stipulează acordarea ajutorului de şomaj pentru o perioadă de minimum 6 luni într-un cuantum de 75% din salariul de bază minim pe ţară brut Ajutorul sau indemnizaţia de şomaj se înscrie. . amintim: . În România. constituind un factor de scădere a standardului de viaţă şi de înrăutăţire a calităţii vieţii. se poate aprecia că şomajul reprezintă un fenomen care afectează. Ponderea sa faţă de salariu şi perioada pentru care se plăteşte diferă pe ţări. 12. ponderea indemnizaţiei de şomaj în salariul unui celibatar oscila între 28% în Marea Britanie şi 55% în Italia. În legătură cu acordarea acesteia se remarcă practicarea unor sisteme care au numeroase prevederi limitative. deoarece aceştia participă cu o parte din veniturile lor la constituirea fondurilor publice de asigurări sociale. Privită însă ca asistenţă. sfera de cuprindere a indemnizaţiei de şomaj se lărgeşte tot mai mult şi nu i se mai poate face faţă. implică o creştere rapidă a sumelor folosite sub această formă. 26 în Italia. aspect cu atât mai negativ cu cât societatea suportă cheltuieli însemnate cu educaţia şi pregătirea forţei de muncă neocupate. în diferite măsuri. 52 în Germania şi Anglia.3. desigur. Una din modalităţile cele mai utilizate în acest sens este ajutorul sau indemnizaţia de şomaj. În măsura în care este destinată asigurării. În acest context. era de 65 în SUA.ocupată. în săptămâni. spre a le asigura un minim de existenţă considerat sau admis oficial ca fiind "rezonabil". Indemnizaţia de şomaj reprezintă. un sistem în cadrul căruia sumele antrenate se pot grupa pe două mari distincţii sau funcţii: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri. dar creşterea şomajului şi menţinerea sa la niveluri relativ ridicate în mai toate ţările.

facilităţile acordate de stat pentru crearea de noi întreprinderi care oferă locuri de muncă şi pentru crearea de noi locuri de muncă în activităţi publice. se pune concomitent problema "raţionalizării" forţei de muncă din sectorul public. dar "atrăgătoare" pentru şomeri. Funcţia activă a indemnizaţiei de şomaj nu se manifestă numai în mod direct. măsuri care privesc populaţia ocupată. alocaţia scade pe măsură ce câştigul creşte şi încetează în momentul când veniturile se ridică la nivelul minimului necesar. în esenţă. Oricare dintre ele nu se limitează la un singur aspect. Din prima categorie se remarcă: măsurile de organizare a pregătirii şi calificării celor în căutarea unui loc de muncă pentru a putea face faţă noilor tehnici şi tehnologii.activitate. Acţionând. deoarece dintr-un simplu instrument de protecţie sau un cost social şi o frână în calea diminuării şomajului (un număr de oameni se mulţumesc cu ceea ce dobândesc pe această cale şi renunţă să reintre în activitate) cum era considerată la un moment. indemnizaţia de şomaj se manifestă ca "moderator" al creşterii salariilor cu profunde implicaţii pe piaţa muncii. Să remarcăm. O altă modalitate de asigurare a unor venituri garantate este "impozitul negativ".activ. că. Dacă ţinem seama de aceste aspecte. Mijloacele necesare finanţării funcţiei de asistenţă a indemnizaţiei de şomaj sunt obţinute de la bugetul de stat şi se constituie prin promovarea unui mecanism de redistribuire a veniturilor la nivelul societăţii. iar pe de altă parte pentru a se crea noi locuri de muncă cu salarii scăzute. măsurile pentru trecerea la noi forme de ocupare (angajare): angajare pe timp parţial sau 94 . pentru stabilirea unei indemnizaţii de şomaj descurajante. pe de o parte. Orientarea activă tot mai evidentă care se dă indemnizaţiei de şomaj pune problema reconsiderării acesteia. după aspectul concret la care se referă. Acesta reprezintă. în ultimii ani. totuşi. ci şi indirect. întrucât reprezintă mai mult decât indemnizaţia de şomaj. în mai toate ţările. s-a transformat într-o investiţie în resursele umane pentru inserţia şomerilor în viaţa activă şi susţinerea flexibilităţii pieţei muncii. Prin conţinutul lor. pentru cei cu venituri sub acest minim. uneori efectele unei acţiuni nefiind numai pozitive. există şi aspecte critice care decurg tocmai din caracterul activ al indemnizaţiei de şomaj şi care nu pot fi evitate atunci când se evaluează aspectele sale de ansamblu. pentru cei fără nici un venit. măsurile ce au ca obiectiv reducerea şomajului au efecte directe şi indirecte asupra acestuia sau asupra consecinţelor sale. Schema după care el funcţionează prevede plata către stat a unei alocaţii care variază după nivelul veniturilor. iar cea de asistenţă . pot fi grupate în trei mari categorii: măsuri care privesc direct pe şomeri. alte măsuri. ceea ce se poate realiza prin stabilirea unui cuantum "inhibator" al indemnizaţiei. devine clar că funcţia de asigurare are caracter pasiv. alocaţia reprezintă o sumă minimă considerată necesară. Desigur. Măsurile pentru diminuarea şomajului. un sistem de transfer de venituri în favoarea celor lipsiţi. O mare importanţă au dobândit. ci contradictorii. Contribuţia sa la diminuarea şomajului pe această cale constă în descurajarea unora care vor să-şi abandoneze locul de muncă (indiferent din ce motive) pentru a deveni beneficiari ai indemnizaţiei de şomaj. În completarea acesteia se adaugă contribuţia indirectă prin încurajarea întreprinderilor de a oferi noi locuri de muncă plătite cu salarii mici.

Crearea locurilor de muncă decurge. fiind atribuite de cei interesaţi în mod exclusiv protecţiei mediului natural. ele sunt nu numai acceptate şi practicate de utilizatorii de muncă. unele dintre ele având doar legătură indirectă şi îndepărtată cu protecţia mediului natural. să prevină creşterea şomajului printr-o calificare adecvată iar. create în cadrul politicilor recente de diminuare a şomajului. Măsurile ce privesc populaţia activă ocupată au ca scop. printr-o creştere efectivă a locurilor de muncă însoţită de rezultate benefice corespunzătoare. De fapt.cu orar atipic. din tendinţele generale ale dezvoltării societăţii contemporane. a volumului necesarului de muncă. protecţiei mediului natural. diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării de noi locuri de muncă. inexistente în trecut. asemenea măsuri au ca rezultat asigurarea unor salarii mai mici decât cele "normale". măsura se referă. precum şi prin îndepărtarea imigranţilor şi revenirea lor în ţările de origine. de fapt. în fond. Dincolo de faptul că aceasta corespunde într-o oarecare măsură cu realitatea şi convine unor forţe sociale şi (sau) politice. la acest capitol. În acest fel. singura manieră de a face să lucreze cât mai mulţi sau chiar toţi. În ultima categorie este vorba de acele măsuri care pot avea ca rezultat. la o gamă largă de activităţi. "împărţirea muncii" nu poate reprezenta o măsură de durată pentru diminuarea şi resorbirea şomajului. Faţă de ocuparea "normală". Aceasta presupune o împărţire a muncii la scara economiei şi afirmarea unor noi principii de organizare a muncii şi a producţiei. Aceasta decurge din însăşi realitatea creşterii lente sau chiar a descreşterii. pe de o parte. Conducând la scăderea costului salarial al firmelor. angajarea provizorie cu contract pe durată determinată (de obicei medie sau scurtă). angajări specifice. Desigur. ele tind să diminueze şomajul prin crearea de posibilităţi suplimentare de angajare care se asigură prin reducerea timpului de muncă şi a duratei vieţii active. cea mai semnificativă problemă care priveşte populaţia ocupată se referă la "împărţirea" muncii între cei angajaţi şi crearea unor noi posibilităţi de angajare. Literatura economică atribuie această creştere. Una dintre acestea constă în radierea din rândul şomerilor a acelora care până la pensionare mai au o perioadă egală cu perioada pentru care se acordă indemnizaţie de şomaj. măsuri selective pentru formarea şi angajarea tinerilor şi şomerilor de durată lungă. dar şi iniţiate de ei. 95 . în anumite momente. pe termen scurt realizând o orientare a locurilor de muncă spre alte categorii sociale. oficiile de plasare a forţei de muncă diminuează numărul şomerilor. stagii sau contracte de muncă de tipuri deosebite. durata zilnică mai mică. În aceste condiţii. pe de altă parte. adesea. De regulă. Considerată ca atare. orar atipic. aceste forme prevăd angajări pentru obiective precise şi limitate. Din cadrul primei categorii de măsuri fac parte şi unele reglementări juridice inexistente mai înainte. acceptarea condiţiilor proprii formelor noi de ocupare: nesiguranţă sporită. Politica de diminuare a şomajului prevede. Ea trebuie neapărat completată cu amplificarea investiţiilor şi creşterea productivităţii în condiţiile unei noi organizări a muncii. Această preocupare se materializează. pe termen mai scurt sau mai lung. în totalitate sau în cea mai mare parte. este ca fiecare să lucreze mai puţin. salarii mai mici.

În contextul economic actual. în prezent. înlăturarea marilor discrepanţe între salariile medii ale bărbaţilor şi cele ale femeilor etc În literatura de specialitate. întâlnim şi o clasificare pe grupe a măsurilor pentru ocuparea forţei de muncă şi diminuare a şomajului.. între care apa potabilă şi aerul au o importanţă foarte mare. pe o reducere a substituirii muncii prin capital. dezvoltarea cercetării ştiinţifice. Politicile pentru reducerea şomajului pot fi de asemenea pasive şi active. . producerea surselor reînnoibile. în special în domeniile şi sectoarele cu şanse reale de dezvoltare în viitor. astfel: .măsuri care vizează inversarea procesului de substituire a factorilor de producţie. reziduale. orientarea profesională a tinerilor spre domeniile cele mai dinamice ale activităţii economico-sociale. protecţia resurselor. deci. implementarea şi exploatarea realizărilor obţinute pe această cale.măsuri care vizează o mai bună repartiţie a fondului total de muncă prin: reducerea duratei săptămânale de lucru.măsuri care se referă la crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii. Măsurile pentru diminuarea şomajului şi ameliorarea condiţiilor celor afectaţi de şomaj figurează printre revendicările tuturor organizaţiilor sindicale şi sunt sprijinite de largi grupuri socio-profesionale. scăderea vârstei de pensionare. Politicile pasive acţionează pentru reducerea efectelor şomajului. facilitarea deplasării oamenilor la noile locuri de muncă etc. . eliminarea şi gestionarea deşeurilor. Politicile active concentrează eforturile instituţiilor publice pentru eliminarea sau diminuarea cauzelor şomajului. promovarea acţiunilor de depoluare a apelor uzate. gestionarea pădurilor. a instalaţiilor necesare acestor procese. se mizează pe extinderea sectorului prestator de servicii şi. creşterea salariilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de odihnă. precum: descurajarea muncii salariale feminine.măsuri care asigură creşterea mobilităţii populaţiei active. prin: îmbunătăţirea conţinutului învăţământului şi asigurarea unei structuri adecvate a acestuia. interzicerea sau restricţionarea imigrării etc. principalele activităţi direct creatoare de locuri de muncă pe termen scurt sunt: reciclarea materiilor şi materialelor utile. creşterea timpului afectat ridicării calificării. prelungirea şcolarizării obligatorii. exilarea sau returnarea lucrătorilor străini imigranţi nenaturalizaţi încă. dacă în procesul industrializării munca era substituită prin capital. . măsuri care se referă la îndepărtarea de pe pieţele muncii a unor categorii de ofertanţi. 96 . Programele de acţiune ale sindicatelor cuprind însă şi alte obiective care privesc populaţia ocupată: garantarea locurilor de muncă. extinderea locurilor de muncă cu program redus.

are o mare importanţă folosirea raţională a sprijinului extern. altele sunt ţări în curs de dezvoltare şi numeroase alte ţări sunt slab dezvoltate.s-a schimbat paradigma creşterii economice. În acest sens. În acest sens. Japonia. Ca urmare. În prezent toate ţările au nevoie de investiţii străine. concomitent cu preocuparea de a pune permanent în valoare potenţialul capitalului autohton. pe robotizare şi automatizare.CAPITOLUL 13 RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE 13. Toate modelele alternative de producţie sunt axate în prezent pe competitivitate şi performanţă deoarece numai în acest fel este posibil ca diferitele ţări să participe eficient la diviziunea internaţională a muncii şi la circuitul economic mondial.Asigurarea unui management de calitate permanent care să permită atât realizarea unei înalte productivităţi a muncii. numai aceste ţări dispun de un complex economic naţional capabil să realizeze permanent "străpungerile" tehnice şi tehnologice impuse de societatea informatizată.acestea fiind condiţii esenţiale pentru o largă competitivitate internaţională a produselor.Capacitatea de a produce bunuri şi servicii cerute de piaţa mondială. .Forţa socială de a crea şi dezvolta eficient institute de cercetări ştiinţifice şi proiectare integrate producţiei. numai ţările care au astfel de unităţi pot realiza o creştere intensivă predominant inovativă. . Depinde de 97 . în pragul secolului XXI. Franţa. Germania.1. când societatea informatizată se află la ordinea zilei. Producţia "de scară" şi de înaltă calitate devine "arma" cea mai redutabilă care poate să facă din schimburile economice externe un factor decisiv al creşterii economice şi al bogăţiei naţionale. dar deschiderea spre exterior nu ţine exclusiv de acestea. Ca urmare. gradul deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială depinde de un complex de factori dintre care cei mai importanţi sunt: . cât şi costuri de producţie scăzute .proces de cea mai mare complexitate şi amploare a lumii contemporane . Anglia. Situaţia lor într-un grup de ţări sau altul depinde de numeroşi factori. un rol deosebit îl are aparatul tehnic de producţie. aflate în stadii diferite ale evoluţiei lor: unele sunt ţări puternic dezvoltate din punct de vedere economic şi deţin o pondere importantă în PIB-ul mondial (SUA. nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legătură cu economiile de piaţă din celelalte ţări.). Canada etc. Economia mondială Economia de piaţă naţională a unei ţări. trebuie să se ţină seama de faptul că economia mondială contemporană cuprinde o mare varietate de economii naţionale. Italia. Totodată. . specifică noului mod tehnic de producţie. cea mai largă deschidere o au ţările care se bazează pe tehnologia microelectronică. concretizaţi în indicatori economici de bază. Sub impactul globalizării .Realizarea unei rate de economisire şi de investiţii suficient de mare pentru a asigura echilibrul şi creşterea economică. se întrevede încă de pe acum o adâncire a competiţiei între ţări în ceea ce priveşte formarea şi perfecţionarea pregătirii personalului capabil să realizeze performant exigenţele producţiei viitoare.

dintre acestea pot fi enumerate ca esenţiale: Bazându-se pe o temeinică analiză.Comerţul internaţional va trebui să pună un accent mai mare pe "comerţul invizibil". cât şi aspecte negative. Pentru că. dar "forţa ei productivă s-a consolidat imens prin dobândirea independenţei naţionale. ceea ce i-a îngăduit ca. Mişcările de 98 . să creeze bogăţii incomparabile mai mari decât avusese vreodată". autorul ajunge la trei concluzii: . foarte curând. de irosire a unor astfel de oportunităţi. Fr. În ultima perioadă. plăţilor pentru prestări de servicii. de folosire eficientă a ajutorului extern (de exemplu Planul Marshall. sublinia Fr. dar ea şi-a revenit şi şi-a redobândit prosperitatea pentru că întotdeauna şi-a salvat "o mare parte din forţele ei productive". în Mexic. Brazilia şi Rusia au determinat formularea unui set de propuneri şi preocupări menite să contribuie la accentuarea gradului deschiderii economiilor naţionale spre economia mondială.4 Apelând la învăţămintele istoriei Fr. care au avut loc în unele ţări din Asia. . chiar determina). de foamete sau de războaie purtate în afara graniţelor ei. dar care. Banca Centrală Europeană şi prin multiplele legături pe care acestea le au cu sistemele bancare ale tuturor ţărilor lumii. s-a produs o profundă schimbare în economia mondială prin apariţia economiei simbolice (adică mişcările de capital. iar pe de altă parte de a influenţa (şi uneori. "forţa de a crea bogăţii este infinit mai importantă decât bogăţia însăşi. Crizele financiare din ultimii ani. List dă şi alte exemple de ţări. pierzându-şi încetul cu încetul forţa lor productivă. sub toate aspectele. Războiul pentru independenţă din America de Nord a costat naţiunea sute de milioane. rolul principal în fluxurile internaţionale de capital l-a jucat "economia reală" (adică fluxurile de mărfuri şi servicii). care acum joacă rolul principal. Din analiza evoluţiei economiei mondiale se pot desprinde atât aspecte pozitive. List. care au fost bogate şi puternice.Exportarea ştiinţei (pentru a obţine venituri sub forma drepturilor de licenţă.capacitatea diferitelor ţări de a folosi eficient investiţiile şi de a le valorifica în interes naţional. s-ar putea să creeze mai multe locuri de muncă decât exportul de produse finite. vor trebui înlăturate barierele care îngrădesc comerţul cu servicii. Este posibil ca. Sistemul financiar mondial este un adevărat seismograf economico financiar având un rol dublu: pe de o parte de a reflecta evoluţiile şi schimbările din economia internaţională. Acest dublu rol este îndeplinit cu precădere prin Fondul Monetar Internaţional. Până acum. În contrast cu aceste ţări. care a contribuit la renaşterea Germaniei şi a altor ţări din Europa Occidentală după al doilea război mondial). schimburi de valută şi fluxuri de credite). care va juca un rol tot mai important. a drepturilor de autor). economia mondială. Banca Mondială. în ţările dezvoltate. deoarece. List arată că Germania a fost pustiită de ciumă. ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute". costurile scăzute ale forţei de muncă să devină un avantaj cu mai puţină greutate în comerţul internaţional. în decurs de numai câţiva ani de pace. Organizaţia pentru Cooperare Economic şi Dezvoltare (OECD). ea garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândite. cheltuielile cu forţa de muncă vor reprezenta o parte mai mică a costurilor totale. de asemenea. au ajns în sărăcie şi mizerie.

Deci. Rezultă că balanţa de plăţi externe exprimă felul în care economia unei ţări se racordează la exigenţele mecanismului concurenţial specific pieţei mondiale. care este independent de activitatea productivă. costurile de transport etc. pe o anumită perioadă de timp. fluxurile de capital şi ratele schimbului valutar au evoluat. independent de comerţul internaţional şi uneori (ca în cazul creşterii vertiginoase a valorii comparative a dolarului în anii 1984 . financiare şi monetare cu alte ţări. Potrivit metodologiei Fondului Monetar Internaţional. Balanţa de plăţi externe Între instrumentele economice. nelegate de activitatea comercială .. ca volum. vor trebui să înveţe să evite riscurile implicate de fluctuaţiile valutei în care este calculat costul de producţie al principalilor lor concurenţi". În timp ce valoarea totală a comerţului mondial cu produse şi servicii este de circa 2. În ultimii 15 ani. într-o măsură tot mai mare. În balanţa de plăţi externe se înscriu toate fluxurile valorice cu străinătatea. activitatea financiară legată de comerţ. costurilor energetice.capital nelegate de comerţ . În realitate. Chiar şi firmele care activează doar pe plan intern. costurile materiilor prime.costurile forţei de muncă şi productivitatea muncii. balanţa de plăţi externe reflectă ansamblul tranzacţiilor asupra cărora au convenit ţările respective cu privire la transferul de proprietate ce să se efectueze în termenul pentru care se întocmeşte balanţa. în bună parte. Nu se include stocul activ sau pasiv de resurse financiar valutare ce se află la dispoziţia economiei naţionale la un anumit moment. De aici şi concluzia practică: "Oricare firmă ce participă la activitatea economică internaţională trebuie să fie conştientă de faptul că activează simultan în două domenii: producţia de bunuri (sau prestarea de servicii) şi sfera financiară . raporturile dintre costurile forţei de muncă din două ţări.depăşesc cu mult. 13. -.. Balanţa de plăţi externe reprezintă un instrument economicostatistic în care se include şi se compară încasările şi plăţile realizate de o ţară. conferind monedei 99 . sau circa 35 de trilioane de dolari pe an. indiferent de momentul când se va realiza plata în mod efectiv.1985). în mare măsură. de regulă un an. în sens invers. determină ratele schimbului valutar. Teoria economică postulează: factorii de avantaj comparativ ai economiei "reale" . Aceasta serveşte la corelarea activităţii valutar-financiare cu dezvoltarea economico-socială a ţării pe o perioadă determinată de timp. însă ratele schimbului valutar sunt cele care determină.3 trilioane de dolari pe an. valutar-financiare folosite pentru evidenţierea analizei şi controlul fluxurilor externe ale unei ţări. În plus. adică o valoare de circa 12 ori mai mare decât cea a comerţului mondial cu produse şi servicii. Tranzacţiile de capital de pe aşa-numita piaţă a eurodolarului de la Londra (unde instituţiile financiare din întreaga lume iau şi dau cu împrumut) totalizează 75 de trilioane de dolari pe an. de obicei un an.2. ceea ce reprezintă de cel puţin 25 de ori mai mult decât comerţul mondial. provenite din relaţiile sale economice. dar concurează cu firmele străine pe pieţele autohtone. tranzacţiile de schimb valutar încheiat în marile centre financiare ale lumii totalizează circa 150 de miliarde de dolari pe zi. un rol deosebit îl are balanţa de plăţi externe.5 . ratele schimbului valutar funcţionează ca un "cost comparativ" de mare importanţă.şi.

Astfel. care reprezintă încasările şi plăţile cu titlu de venituri ca dividende. care reflectă creditele primite sau creditele acordate pe un termen până la un an.balanţa transferurilor unilaterale. În ansamblu. operaţiuni bancare. .). dacă se referă la relaţiile de import şi export cu o altă ţară sau un grup de ţări. telecomunicaţii. transferurile în contul acordurilor dintre ţările Comunităţii Economice Europene. încasările din export şi plăţile pentru importul de mărfuri corporale. despăgubirile. ajutoarele publice sau private etc. care reprezintă în formă valorică. fluxul de capital. turism. salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini etc. donaţiile. pasivă (deficitară) dacă importul depăşeşte exportul şi echilibrată (soldată) când acestea sunt egale. sau parţială. . În scopul asigurării comparabilităţii internaţionale se impune cerinţa uniformizării grupării posturilor în balanţele de plăţi externe ale ţărilor.balanţa veniturilor.naţionale un loc avantajos în cadrul fluxurilor economico-financiare internaţionale. pe care le reflectă balanţa comercială. repatrierea activelor şi altele. expediţii etc. asigurări. Din punct de vedere al rezultatelor relaţiilor comerciale externe. Balanţa comercială constituie una dintre cele mai importante părţi ale balanţei de plăţi externe. capitole principale ale balanţei de plăţi externe privesc imput-urile şi output-urile de fonduri şi sume de bani provenite din următoarele activităţi: exporturi şi importuri de bunuri materiale. pe o perioadă de timp determinată. constituirea şi folosirea rezervelor valutare ş. trebuie precizat că o situaţie favorabilă nu presupune în mod obligatoriu o balanţă comercială permanent excedentară. care reflectă transferurile economiile băneşti ale lucrătorilor emigranţi.a.balanţa comercială. de regulă un an. financiar-valutare etc. ea poate fi: activă (excedentară) dacă exportul depăşeşte importul. în contextul pieţei monetare şi financiar-valutare internaţionale. De aceea. balanţa comercială poate fi activă. rente. Dar. profituri. ci o balanţă comercială echilibrată în dinamică. . acest instrument economico-statistic se află în legătură strânsă cu mărimea şi stabilitatea cursului valutar al monedei naţionale. Grupa II numită Balanţa mişcărilor de capital sau Contul de capital include: .balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt.. dar pe ţări poate fi deficitară. dobânzi.balanţa serviciilor. Tranzit. turism. atunci când cuprinde ansamblul relaţiilor comerciale externe ale unei ţări. . acesta este un indiciu al unei evoluţii economice defavorabile. Balanţa comercială poate fi: generală. servicii internaţionale (transport. după cum urmează: Grupa I numită Balanţa Curentă sau Contul curent include: . Balanţa comercială este un tablou statistico-economic în care se înscriu şi prin care se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări. care exprimă încasările şi plăţile pentru servicii internaţionale de transport. în concordanţă cu normele Fondului Monetar Internaţional.. asigurări şi expediţii. 100 .

investiţiilor de portofoliu. deci.). televiziune. brevete. drepturi de autor. adică mişcarea de masă monetară. . .balanţa mişcărilor de capital pe termen lung. Analiza volumului. Pentru unele ţări. Structura posturilor balanţei de plăţi externe demonstrează în fond. c) activitatea de creditare.Încasări şi plăţi din reparaţii. patente. telecomunicaţii. asigurările etc. exclusiv creditele Fondului Monetar Internaţional.Turism. în scopuri turistice sau profesionale. invizibile constituie o sursă principală de încasări din străinătate.Împrumuturi. indiferent dacă sunt de mărfuri sau de pasageri. . . ca şi la cele prestate de străinătate ţării respective ("servicii primite"). medicale. creditarea internaţională.veniturile din brevete. inclusiv reparaţiile executate la mijloacele de transport străine. mărimea în expresie bănească a patru feluri de activităţi ce se efectuează în relaţiile internaţionale: a) activitatea comercială. . . . iar pentru celelalte o sursă de plăţi. adică mişcarea de capitaluri pe termen scurt. .Schimburi de servicii (navlu. care reprezintă formarea şi utilizarea rezervelor valutare. . indiferent de durata lor. cuprinsă în balanţa comercială.Donaţii. drepturi de autor. fracht. asigurări tehnice. reprezentanţe diplomatice şi comerciale etc. adică mişcarea de capitaluri pe termen lung. comisioane şi speze bancare. chirii. ..transporturile navale. . adică export-import de bunuri materiale şi servicii. Invizibile se referă la serviciile pe care o ţară le face în folosul altor ţări ("servicii proprii"). în formă bănească. poştă. Serviciile internaţionale sunt denumite "invizibile" în contrast cu mişcarea "vizibilă" a mărfurilor.Dobânzi.d) activitatea monetară. cotizaţii.Aur. licenţe. În numeroase balanţe de plăţi apare frecvent un întreg capitol al tranzacţiilor economice internaţionale sub denumirea de "invizibile".Transferuri de valute rezultate din migraţia forţei de muncă. .alte servicii oficiale şi particulare cum ar fi: serviciile financiare. care este cuprins într-o subdiviziune distinctă. dividende. încasările şi plăţile rezultate din: . cupoane devenite exigibile. care exprimă fluxurile de intrări şi de ieşiri ale capitalurilor sub forma investiţiilor directe.veniturile din investiţii. structurii şi dinamicii comerţului cu invizibile contribuie la definirea mai completă şi exactă a dezvoltării generale a unei economii naţionale. donaţii etc. este cazul acelor ţări care deţin o 101 - .Schimburi de mărfuri. indiferent dacă sunt investiţii directe sau investiţii în titluri de valoare. . Din categoria schimburilor invizibile fac parte: . primele constituie o sursă de încasări pentru o ţară.balanţa rezervelor valutare internaţionale. Balanţa de plăţi externe cuprinde. b) activitatea financiară.călătoriile în străinătate ale rezidenţilor şi călătoriile străinilor în ţara respectivă. precum şi folosirea creditelor Fondului Monetar Internaţional. ariene şi terestre.

Privită în ansamblul ei. ca urmare a presiunii inflaţiei monetare. reflectă situaţia posturilor care o compun. În cazul ţărilor în curs de dezvoltare se poate ajunge la oprirea creşterii economice şi concesionarea bogăţiilor naturale. deficite cronice care se explică prin dezechilibrele produse de criza economică mondială. se devalorizează moneda pentru a creşte competitivitatea externă a mărfurilor de export şi se apelează la credite pe termen mijlociu şi lung pe piaţa internă şi internaţională. Tranzacţiile referitoare la serviciile internaţionale au o dinamică specifică de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta.Sf = Sc + R în care: E reprezintă valoarea exportului.de cheltuielile efectuate în străinătate de călătorii vest-germani. Dar.flotă de transport importantă sau care au un turism foarte dezvoltat. În ceea ce priveşte variaţia poziţiei monetare. au apărut şi alte ţări cu o dinamică accentuată. a fost cunoscută multă vreme drept "cărăuşul mărilor" datorită puternicei sale flotele comerciale. Elveţia. Dar sunt şi ţări în care invizibilele constituie o cauză de dezechilibru al balanţei de plăţi. Grecia. încasările din invizibile în Franţa. deoarece cheltuielile pentru serviciile prestate în străinătate depăşesc cheltuielile din servicii "proprii" în favoarea străinătăţii. Modalitatea de echilibrare a balanţei de plăţi externe determină starea acesteia. balanţa de plăţi a avut. Un deficit prelungit al balanţei de plăţi curente impune adoptarea unor măsuri de restructurare a economiei. De exemplu.soldul operaţiunilor financiare. Germania au crescut mai rapid decât în Anglia. Alte ţări. până nu demult.I . I . în Germania. aceasta are în vedere rezultatul cumulat al tranzacţiilor curente şi al balanţelor de capitaluri pe termen lung şi pe termen scurt. De exemplu. Se pare că există un efect de compensare. În cazul unei ţări dezvoltate se reduc rezervele monetare. astfel că balanţa.aproape an de an . în sensul că balanţa invizibilelor tinde să o compenseze pe aceea a comerţului exterior. în totalitatea ei. în numeroase ţări.soldul operaţiunilor de credit. Corelarea activităţilor din balanţă favorizează înfăptuirea echilibrului balanţei de plăţi externe astfel: E . în ultima vreme. au mari încasări valutare din turism. R . în perioada postbelică. printre care Italia. Sf . Anglia. Dacă totalul soldurilor este pozitiv. aceasta înseamnă o diminuare a îndatorării ţării sau sporirea creanţelor ţării. Poate fi: echilibrată atunci când încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile cu toate ţările partenere în anul sau 102 . aceasta are drept consecinţă o creştere a îndatorării ţării (sau o pierdere a creanţelor pe plan extern). de exemplu. Dacă totalul soldurilor diferitelor balanţe este negativ. îndeosebi pentru turism. în unele cazuri de cursa înarmărilor. dar cel mai adesea.valoarea importului.modificarea rezervelor valutare şi a masei monetare. deşi încasările din turismul internaţional se ridică la sume considerabile acestea sunt depăşite . Sc . Spania.

Racordarea fiecărei ţări la fluxurile economice internaţionale îşi găsesc expresia. Competitivitatea şi eficienţa comerţului internaţional Prin competitivitate se înţelege gradul de performanţă al unei economii naţionale. O trăsătură a economiei mondiale în ultimele decenii o constituie înregistrarea unor importante dezechilibre ale balanţei de plăţi externe.Competitivitatea prin volum Competitivitatea prin preţ este fundamentată pe raportul dintre preţul produsului pe piaţa internă şi preţul produsului pe piaţa mondială.perioada de referinţă. calculată global sau pe produs.A. Performanţele unei ţări pe plan internaţional pot fi reflectate pentru un produs sau pentru toate produsele exportate de agenţii economici ai ţării respective.U. a politicilor şi mecanismelor economice proprii acestora.A. precum şi poziţia cheie a dolarului S. au posibilităţi importante de a compensa această situaţie. Competitivitatea prin preţuri depinde de: 103 .competitivitatea externă sau dinamismul exporturilor . atunci când încasările din relaţiile internaţionale sunt mai mari decât plăţile efectuate în cadrul acestora.3. a structurii acesteia. Soluţia de fond pentru aceste ţări în scopul eliminării unor asemenea deficite cronice o pot asigura măsurile de regândire şi reorientare a structurilor economice şi mecanismelor economico-financiare interne. ca şi a strategiilor economiilor naţionale. problemele economiei internaţionale sunt deosebit de complexe şi reflectă atât caracteristicile economiilor naţionale.competitivitatea internă sau rezistenţa la importuri. excedentară sau activă. în principal.A. Trebuie precizat însă că S. Ele poartă amprenta conjuncturii economice mondiale. au înregistrat un deficit cronic al balanţei comerciale. concomitent cu dezechilibre ale balanţei comerciale în multe ţări 16. în consens cu schimbările fundamentale ale lumii contemporane.Competitivitatea prin preţuri . deficitară sau pasivă. au înregistrat excedente substanţiale. 13. de asemenea. Rezistenţa la importuri poate fi. având în vedere exportul lor de capital considerabil în străinătate. se constată o situaţie deosebit de nefavorabilă determinată de accentuarea de la un an la altul a unor deficite mai ale balanţelor comerciale şi de plăţi. în balanţa comercială şi în balanţa de plăţi externe. În acest context se înscrie şi România cu problemele sale caracteristice tranziţiei prin criză şa economia concurenţială de piaţă.U. În privinţa ţărilor în curs de dezvoltare şi ţărilor cel mai puţin dezvoltate. cât şi specificitatea diviziunii internaţionale a muncii. în relaţiile monetare şi financiar-valutare internaţionale. în timp ce alte ţări dezvoltate ca Japonia şi Germania. atunci când încasările din străinătate sunt mai mici decât plăţile către străinătate. precum şi a eficienţei şi performanţelor participării ei la schimburile economice internaţionale.U. Ea poate fi analizată din două puncte de vedere: . Competitivitatea se manifestă sub două forme: . S. Ele constituie un mijloc important de cunoaştere a nivelului de dezvoltare a unei economii naţionale. Prin urmare.

politica instituţiilor de sprijine a exporturilor. cu atât este mai eficient comerţul exterior. Reducerea cheltuielilor de producţie. .costul producţiei. cu atât este mai ridicată eficienţa economică a comerţului exterior. Specializarea întreprinderilor. aceasta avantajează ţările a căror monedă naţională se depreciază în raport cu celelalte. în acest fel creşte productivitatea muncii. . se bazează pe principiul „ascultă şi observă”. care constituie un factor esenţial în creşterea eficienţei comerţului exterior. astfel încât producătorul să fie motivat în a-şi continua procesul productiv sau de a creşte capacitatea de producţie). calităţile sale.politica mărcii de calitate. . specifică ţărilor care au reuşit să-şi impună produsele pe piaţa mondială printr-o calitate tradiţional superioară mediei mondiale. folosirea de forţă de muncă calificată. În acest sens acţionează mai mulţi factori: Structura comerţului exterior. O componentă importantă a eficienţei economice a comerţului exterior o constituie rentabilitatea acestuia. Publicitatea externă susţinută şi eficientă pentru a face cunoscut produsul. scad cheltuielile de producţie. iar preţurile devin mai competitive şi. preţul extern în valută să fie 104 . care reflectă efectele băneşti directe şi imediate obţinute în urma operaţiunilor de importexport. Folosirea eficientă a capacităţilor de producţie. Competitivitatea prin volum (raportul dintre produsul intern şi cel extern din orice alt punct de vedere decât preţul) pune în evidenţă unele condiţii favorabile pe care le are sau le creează o economie în raport cu celelalte pentru produs sau pentru agenţii economici care obţin produsul respectiv. la export. cu cât este mai mare ponderea produselor bazate pe o înaltă tehnicitate. Eficienţa economică a comerţului exterior se determină prin compararea rezultatelor (adică a efectelor) cu cheltuielile (adică eforturile) necesare obţinerii lor. îndeosebi prin consumuri specifice mici. creşte eficienţa comerţului exterior.rata de schimb valutar. stricta specializare presupune concentrarea exporturilor unei ţări pe un anumit produs pentru care cererea este în creştere. introducerea unor tehnologii de vârf. Pentru aceasta trebuie ca.politica de strictă specializare. deci. Deci. Competitivitatea prin volum se obţine. Îmbunătăţirea calităţii produselor. Instituţiile studiază mişcările şi tendinţele pe piaţa bunului. de regulă utilizând politici de promovare a exporturilor cum ar fi: . Mărimea eficienţei economice a comerţului exterior depinde de raportul dintre valoarea naţională şi valoarea internaţională a mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior. reglând astfel cantitatea şi caracteristicile acestuia. care reprezintă un punct de referinţă pentru stabilirea preţului (preţul pieţei trebuie să fie superior costului. cu cât creşte volumul produselor exportate a căror valoare este mai mică decât cea internaţională.

al mărfii respective. sub forma de raportul de schimb net (Rsn) care reprezintă relaţia dintre indicele preţurilor de export (Ie) şi indicele preţurilor de import (Ii): Rsn = (Ie/Ii) 100 O rată superioară lui 100 (se vinde mai scump decât se cumpără) indică o ameliorare a raportului de schimb net. dintre care cei mai importanţi sunt: . Pentru a obţine o eficienţă ridicată a activităţii de comerţ exterior. care se calculează separat la export şi la import. ţările recurg la 105 . iar analiza să se facă corelat. Cursul de revenire (brut) la import se calculează astfel: Cri = (Pi-Ti)/Piv În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei). Eficienţa comerţului exterior nu trebuie analizat separat pentru export şi import. Cc = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în lei).cursul de revenire (brut şi net). Raportul de schimb reprezintă relaţia între preţurile de export şi cele de import.aportul net valutar. Ti = taxele de import percepute la marfa respectivă (în lei). . Piv = preţul de import în valută. Raportul de schimb net exprimă relaţia dintre indicele volumului de export şi indicele volumului de import. Atunci când cursul de revenire la export este egal sau mai mic decât cursul de schimb. Se impune ca. Raportul de schimb constituie un instrument preţios pentru evidenţierea fenomenelor de echivalenţă sau neechivalenţă a schimburilor internaţionale. preţul de desfacere pe piaţa internă să fie mai mare decât cel la care s-au achiziţionat produsele. Formula de calcul este: Cre = (PI+Cc)/Pv În care: Pi = preţul produsului pe piaţa internă (în lei). în care se oglindeşte puterea de cumpărare a unei ţări în comerţul exterior.raportul de schimb. ci în strânsa lor legătură. Acest raport se calculează. . operaţiunea este eficientă. Atunci când cursul de revenire la import este mai mare sau egal cu cursul de schimb. operaţiunea este eficientă. să de calculeze toţi indicatorii menţionaţi. la fiecare operaţiune de export. la frontieră. Rentabilitatea comerţului exterior se exprimă prin mai mulţi indicatori. de regulă. Cursul de revenire la export reflectă raportul dintre productivitatea muncii naţionale a produsului exportat şi productivitatea muncii mondiale. Aportul net în valută exprimă diferenţa dintre preţul în valută al materialelor aduse din import (folosite la fabricarea produsului respectiv) şi al materiilor interne utilizate (care s-ar fi putut exporta).mai mare decât costurile interne. Cursul de revenire (brut) la export exprimă cu ce cheltuială internă se obţine fiecare leu valută prin export. O rată inferioară lui 100 indică o deteriorare a raportului de schimb net. iar la import. Pv = preţul în valută al acelei mărfi la frontieră.

G.T. Există două feluri de politici comerciale externe: .T.C. Aceasta reflectă cantitatea de monedă străină ce se primeşte în schimbul unei cantităţi de monedă naţională în condiţiile asupra cărora s-a convenit.A.provoacă represalii din partea ţărilor ale căror produse sunt oprite (sau respinse). licenţelor. Din această instituţie au făcut parte 125 de ţări. a fost eliminarea discriminărilor din comerţul internaţional. 13.4. curs de schimb. exprimându-se astfel valoarea monedelor respective. 106 .T.suprimă stimulentul eficient pe care îl constituie concurenţa străină. în anul 1948 a luat fiinţă Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G. printre care şi România. Cursul valutar reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale exprimat într-o altă monedă naţionale cu care se compară valoric în anumite condiţii de spaţiu şi timp. . Adepţii politici liberului schimb susţin să ea face posibilă specializarea între state.A. primelor de export. restricţiilor vamale. raport de schimb sau curs valutar. a fost înlocuită cu Organizaţia Comerţului Mondial (O. prima lege de încurajare a industriei naţionale a fost votată în 1887.pune obstacole în calea diviziunii internaţionale a muncii.anumite politici comerciale externe. Obiectivul principal al G. etc. .). Începând cu 1 ianuarie 1998.M).liberul schimb .A. contingentărilor. În România. Protecţionismul se realizează cu ajutorul statului prin sistemul taxelor vamale. după ce cu un an înainte fusese adoptat un tarif vamal protecţionist. şi unele inconveniente: .T. ca urmare. ţara respectivă va putea să vândă mărfurile sale la un preţ inferior bunurilor produse în ţările nespecializate.protecţionismul. Protecţionismul este opusul liberului schimb. . fiecare producând ceea ce poate face mai bine. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare Schimbul valutar necesită compararea valorică a unităţilor monetare naţionale cu ajutorul unui raport care se numeşte rata de schimb valutar.menţine un nivel ridicat al preţurilor. Politica liberului schimb susţine că libertatea cea mai deplină a comerţului este cea mai aptă să asigure prosperitatea naţiunilor. pe lângă aspecte pozitive.T. ca organism interguvernamental care îţi propune să contribuie la liberalizarea schimburilor comerciale externe. Protecţionismul are. obţinându-se avantaje din exportul-importul respectiv.T. ceea ce este în detrimentul consumatorilor. Protecţionismul este sistemul şi politica economică în care comerţul şi industria unei ţări sunt apărate împotriva concurenţei străine prin măsuri guvernamentale. care constituie un factor de progres. ea constă în asigurarea condiţiilor pentru ca toate mărfurile să circule liber între state. Ca urmare a concurenţei dure de pe pieţele mondiale şi a politicilor protecţioniste ale multor state.

Specialiştii disting noţiunea de curs real de aceea de curs nominal. avându-se în vedere mai multe criterii. de politica valutară promovată de statele lumii. precum şi de corelaţia dintre datoriile şi creanţele externe ale unei ţări care participă la piaţa valutară. iar cursul valutar real reprezintă preţul relativ al bunurilor economice create în ţările respective.19 Multiplele aspecte privind cursurile valutare într-o ţară sunt prevăzute în regimul valutar al acelei ţări. adică raportul în care se pot schimba bunurile economice create de o ţară pe bunurile economice create de altă ţară. Stabilirea cursului valutar. masa monetară. Factorii numeroşi care influenţează cursul valutar pot fi clasificaţi în două mari grupe: factori interni şi factori internaţionali. Cursul valutar se formează pe pieţele valutare în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de monede naţionale ce se schimbă. ţine seama de mai mulţi factori care influenţează în fond puterea de cumpărare a unităţilor monetare naţionale implicate în schimbul valutar ca: ritmul creşterii produsului intern brut. Factorii interni includ: factorii care ţin de activitatea economică ce se concretizează în bunuri materiale sau servicii de o anumită calitate şi la un anumit preţ. precum şi cei care privesc stările psihologice ale oamenilor (mentalitatea. respectiv o creştere a puterii de cumpărare. factori de 107 . ci oscilează în jurul acesteia. la convertibilitatea monedei proprii şi la organizarea şi funcţionarea pieţei valutare. creditul. dobânda. dobânda. băncile naţionale au stabilit un aşa-zis curs valutar central sau paritatea la nivelul puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale. starea balanţei de plăţi externe a fiecărei ţări. cursul valutar nu este întotdeauna egal cu paritatea puterilor de cumpărare ale monedelor naţionale. cu privire la proprietatea asupra valutei. starea de spirit etc. în funcţie de cerinţele analizei şi proiecţiei economice. începând cu modul de formare. În acest context. Factorii internaţionali includ: raportul dintre cererea şi oferta de bani pe piaţa externă. Cursul valutar nominal reprezintă preţul relativ al valutelor ţărilor care intră în relaţii de schimb. factori de natură social-politică. iar acest raport este determinat de dimensiunile şi direcţia dezvoltării tranzacţiilor internaţionale cu monedele respective. După ce s-a abandonat paritatea în aur. înlocuindu-se cursul valutar oficial. factori monetari care privesc masa bănească. de psihologia partenerilor valutari ş. ceea ce influenţează evoluţia schimburilor economice internaţionale. comportamentul. în practica financiară internaţională actuală. Un astfel de curs este utilizat sub forma parităţii puterilor de cumpărare sau curs real.psihologici influenţează indirect cursul valutar.). Cursurile valutare oscilează zilnic. numindu-se şi condiţiile schimbului. creditul. fie prin aprecierea unor valute.Cursurile valutare pot fi grupate în diferite categorii. în funcţie de un ansamblu de factori legaţi de tehnicile valutare. adică o pierdere a puterii de cumpărare. Asemenea factori social. nivelul şi dinamica preţurilor bunurilor economice.a. O asemenea oscilaţie se relevă fie prin deprecierea unor valute. Regimul valutar cuprinde totalitatea măsurilor de ordin tehnicovalutar şi a reglementărilor adoptat într-o ţară.

100.A. sub cele două forme ale ei.A. este egal cu x lire italiene. în funcţie de variaţia cererii şi oferta de pe piaţă. politică. Cotarea directă constă în faptul că preţul unei unităţi fixe de valută străină. urmărindu-se cel mai bun curs ce se poate obţine. În funcţie de evoluţia pieţei. Acesta înseamnă exprimarea cursului valutar pentru anumite monede. Această metodă de cotare este utilizată pe pieţele valutare din Anglia. Se practică două tipuri de cotaţie: una fixă şi alta variabilă. În SUA. Înţelegerea metodelor de cotare. facilitează stabilirea dinamicii puterii de cumpărare a valutelor convertibile şi mai întâi a valutelor cotate.U. în cazul când el realizează concomitent operaţiuni de cumpărare şi de vânzare. Cotarea indirectă constă în faptul că preţul unei monede naţionale se exprimă în valută străină. cu excepţia lirei sterline şi cotaţia directă pentru operaţiunile valutare ce se efectuează între băncile din SUA. adică 1. Între factorii interni şi cei internaţionali există o strânsă legătură. un curs propriu cu caracter orientativ. între cursurile practicate de băncile comerciale există anumite diferenţe nesemnificative. cât şi cel de vânzare ce se stabilesc pentru fiecare valută. permiţând cunoaşterea sporirii (aprecierii) sau reducerii (deprecierii) valorii lor. De exemplu. se exprimă în monedă naţională. chiar în absenţa licitaţiilor. Canada. a dimensiunilor.. clientul are posibilitatea să accepte sau nu oferta. socială. psihologică. de la bănci pentru clienţi. Această metodă de cotare este utilizată în majoritatea ţărilor pe pieţele lor valutare. atât cursul de cumpărare. Exprimarea cursului valutar20 se face într-o manieră specifică denumită şi metodă de cotare. în mod ştiinţific. nelimitat. cotarea se face astfel: 1 liră sterlină este egală cu x dolari S. Pe piaţa valutară interbancară pot fi efectuate tranzacţii pe toată durata unei zile. pe piaţa valutară de la Londra. cotarea se face: 1 dolar S. 108 . pe piaţa valutară de la Roma. ia în calcul în mod specific.natura economică. 10. La rândul său. Cotarea poate fi: cotare directă şi cotare indirectă. piaţa valutară foloseşte cotaţia indirectă pentru ansamblul valutelor europene. Austria. adică a puterii lor de cumpărare. Diferenţa dintre aceste cursuri se numeşte "spread" şi exprimă avantajul (câştigul) pentru agentul care cotează. 1000 etc. calculat ca o medie ponderată a tuturor tranzacţiilor încheiate în ajun de băncile comerciale. ponderilor şi tendinţelor lor pentru a se aprecia corect cursul valutar şi mişcarea acestuia în timp şi spaţiu. caracteristici economiei mondiale. Totodată. financiară. De exemplu. Banca Naţională a României publică. Mai este de reţinut şi faptul că acţiunea de cotare. În România cursul valutar se stabileşte şi se folosesc în funcţie de condiţiile specifice economico-sociale. Pentru crearea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în ţara noastră se realizează o apropiere de pieţele valutare din ţările în care tranzacţiile au loc în monede integral convertibile.U. care se practică zilnic pe piaţa valutară. Casele de schimb valutar autorizate pot cumpăra sau vinde. instituţiile bancare pot modifica cursul dolarului chiar în aceeaşi zi. impunându-se determinarea.

Acestea se mai numesc şi operaţiuni curente. după caz. după conţinutul lor sunt operaţiuni la vedere şi operaţiuni la termen. Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare. şi se validează ulterior în scris. obţinând câştig din diferenţa dintre cursul de vânzare şi cursul de cumpărare. operaţiunile la vedere contribuie la reglementarea unor decontări financiare privind investiţiile directe. Ele se realizează în cea mai mare parte de către bănci. fiind cele mai numeroase în cadrul schimburilor de valută în cont. de obicei între bănci. Ca excepţie apar şi tranzacţii speculative de acest gen. vânzarea sau cumpărarea de valută. Operaţiunea la vedere facilitează relaţiile de export-import. cursul valutar. Operaţiunile valutare la vedere (spot) constau în cumpărarea sau vânzarea de valută ce trebuie schimbată. Tranzacţiile se realizează îndeosebi prin telefon sau telefax. Operaţiuni valutare la termen (forward) reprezintă vânzarea şi cumpărarea de valută ce se tranzacţionează la cursul stabilit în momentul contractării şi se finalizează prin livrarea valutei şi plata ei la un termen ulterior (scadenţă). Aceasta se explică prin faptul că există şansa modificării cursului până la scadenţă. Cursul pentru operaţiunile la termen este în general. prin afişarea cu ajutorul echipamentelor electronice moderne şi. Banca manevrează cursul valutar pentru a stimula. banca la care se va plăti valuta vândută şi contul de unde provine. transmiţătorul ordinului către bancă. până la scadenţa operaţiunii valutare. În scopul efectuării operaţiunilor cu monede convertibile. fixat atunci când s-a încheiat contractul. Asemenea operaţiuni sunt. banca şa care se va încasa valuta cumpărată şi contul în care intră. Pe această bază se realizează plăţile şi încasările efective. pe care le aduc la cunoştinţa publicului. deoarece fiecare agent economic de pe o piaţă valutară naţională are interesul să cumpere sau să vândă o valută. le fac cunoscute prin telefon şi clienţilor lor. se are în vedere dobânda practicată pe piaţa monetară. una la vedere alta la termen. în sens favorabil sau nefavorabil pentru diferite monede naţionale şi. care urmăresc doar câştigul din diferenţa de curs. 109 . în corelaţie cu o nevoie imediată. astfel încât în teoria şi practica schimburilor valutare se apreciază că ar fi vorba chiar de două pieţe. mai mare decât pentru operaţiunile la vedere. De asemenea. rezultată dintr-o afacere de import sau de export. care este încasată pentru cantitatea de monedă acordată drept credit. Acestea sunt cele mai numeroase operaţiuni şi au multiple aspecte specifice. precizându-se cantitatea de valută cumpărată sau vândută. băncile determină cursul de cumpărare şi cel de vânzare pentru moneda naţională. schimbarea dimensiunilor sau structurii lichidităţii unor operatori etc. în principal. totodată. mai mare de 48 ore lucrătoare. investiţiile de portofoliu (titluri de valoare). efectiv. de asemenea. anumite plasamente de capital pe termen scurt. în limitele unui timp de maximum 48 ore lucrătoare din momentul încheierii tranzacţiei.Operaţiunile pe piaţa schimburilor valutare se efectuează în număr mare şi într-o gamă diversificată. data decontării. operaţiuni prin care un agent economic se asigură din momentul încheierii contractului că la data plăţii va dispune de suma în valută necesară. Tot operaţiuni forward sunt şi cele iniţiate ca protecţie împotriva riscului valutar.

la rândul lor. lichiditatea la diferite niveluri. băncile efectuează şi alte operaţiuni prin care se influenţează eficienţa proprie. în timp ce bunurile economice create în ţara proprie sunt relativ scumpe. în toate momentele şi direcţiile specifice schimburilor externe. vânzarea unei valute la termen chiar în ziua când ea a fost cumpărată la vedere. în cazul mai multor seturi sau coşuri de mărfuri ce constituie obiect al comerţului exterior.Operaţiunile valutare la termen pot fi. O operaţiune swap exprimă. O asemenea influenţă se manifestă. Totodată. cursurile valutare trebuie avute în vedere pentru procese cum ar fi: stabilirea şi compararea preţurilor mărfurilor care se exportă sau se importă. Asemenea operaţiuni contribuie şi la deplasări semnificative de lichidităţi pe aceeaşi piaţă valutară sau între pieţe valutare diferite. la influenţarea favorabilă a competitivităţii mărfurilor proprii pe piaţa externă. 110 . Astfel. mărfurile partenerilor străini sunt relativ ieftine. Această operaţiune implică. folosit în proporţii însemnate în prezent. Operaţiunile complexe sunt cele gen "swap" . în cazuri de înlăturare temporară a anumitor deficite ale balanţei de plăţi externe. În situaţia când acest curs este mai mic. Totodată. îndeosebi când între ele s-au stabilit aranjamente interbancare pe perioade de timp determinate. cursurile valutare permit obţinerea de informaţii referitoare la folosirea valutelor sau devizelor. fapt care conduce la aprecierea că operaţiunile swap nu au în fond caracter speculativ. pentru reliefarea relaţiei dintre cursul valutar real şi cel nominal. calităţii şi structurii mărfurilor de export sau import. aceste cursuri au semnificaţie pentru cuantificarea veniturilor din export şi a cheltuielilor pentru import. de două feluri: operaţiuni simple sau normale şi operaţiuni complexe. cursurile valutare pot influenţa echilibrarea sau reducerea deficitului balanţei de plăţi externe. În situaţia în care cursul valutar real este ridicat. Aceste operaţii reflectă acţiuni de creditare reciprocă ce pot avea loc pe piaţa valutară. ca operaţiune la vedere. Operaţiunile swap sunt o formă modernă a acordului de compensaţie. ca modalităţi de încasare sau de plată în schimburile externe. băncile comerciale importante efectuează operaţiuni de gen swap. De asemenea. mărfurile partenerilor străini sunt relativ scumpe şi cele proprii sunt ieftine. în proporţii diferite. Operaţiunile simple presupun cumpărarea de către un operator a unei valute la o anumită dată. deci. Astfel. între băncile centrale ale diverselor ţări. Cursurile valutare constituie un instrument important care influenţează eficienţa schimburilor economice internaţionale. Pentru fructificarea valutelor cu profituri importante. ca şi pentru oportunitatea devalorizării (deprecierii) sau revalorizării (aprecierii) monedei naţionale în funcţie de dinamica relaţiilor economice externe. astfel încât operatorul se asigură faţă de o pierdere generată de instabilitate valutară. iar această valută este vândută în aceeaşi zi ca operaţiune la termen. starea datoriei externe etc. cursurile valutare servesc la determinarea cantităţii . pe o cantitate din altă monedă cu care s-a efectuat schimbul (swap). care exprimă tranzacţia dintre două părţi pentru a preschimba o cantitate anumită dintr-o monedă. Astfel. deci o cumpărare şi vânzare similară a aceleiaşi sume în valută cu decontarea la două date de valută diferite (de regulă spot şi forward) la cursuri stabilite (spot şi forward) la data tranzacţiei.

pe de o parte. Politica fiscală internă şi cursul valutar real. Prin urmare. în sensul reducerii acestei oferte. Pentru producătorii naţionali aceasta înseamnă o creştere a cererii pentru respectiva marfă. din cadrul balanţei de plăţi externe. procesul se va realiza invers. de exemplu. Prin politica economică se poate stimula creşterea cererii de 111 . În acest scop se manevrează. vom prezenta în continuare. mărfurile produse în ţara de referinţă devin mai scumpe. deci. ceea ce duce la creşterea cursului valutar real. exportul net reflectă diferenţa dintre valoarea exportului şi cea a importului de bunuri materiale şi servicii. se află în relaţie cu starea cursului valutar real. atunci cursul valutar real al ţării de referinţă se va diminua. Venitul realizat într-o perioadă corespunde fie unei cereri de bunuri de consum şi de bunuri pentru investiţii. În situaţia în care cursul valutar real va fi mai ridicat în ţara respectivă. în mod sintetic. cu atât preţurile externe pot fi mai mici şi mărfurile ţării respective sunt mai competitive pe piaţa externă. iar străinii vor cumpăra mărfuri din ţara respectivă. pe de altă parte. comparativ cu cele străine. în cantităţi mai mari. De aceea. populaţia ţării respective va cumpăra cantităţi mai reduse de mărfuri străine. Prin politica fiscală naţională se poate corecta cursul valutar real ca urmare a diminuării exportului net. De aceea. cererea de investiţii. creşterea ratei dobânzii pe plan mondial determină apariţia soldului pozitiv al contului operaţiilor curente din cadrul balanţei de plăţi externe. concretizat în veniturile statului pe de o parte. la creşterea ratei mondiale a dobânzii. exportul net este mai mare pentru ţara respectivă şi semnifică o stare favorabilă care trebuie stimulată şi amplificată. fie unei valori egale de venit. Cererea de investiţii şi cursul valutar real. destinat consumului şi economiilor. Diminuarea economiilor datorită fiscalităţii determină reducerea dimensionării ecartului dintre economii şi investiţii. Ca urmare. cu cât cursul de schimb se diminuează. În general.În contextul relaţiei complexe dintre cursurile valutare şi eficienţa schimburilor externe. generând diminuarea exportului şi creşterea importului. precum şi a exportului net. Explicaţia acestei relaţii porneşte de la înţelegerea noţiunii de export net. Astfel. Un astfel de mecanism duce la scăderea mărimii economiilor pe plan mondial şi. Aceasta înseamnă că o politică fiscală raţională trebuie să optimizeze şi legătura între randamentul ei. doar interdependenţele dintre cursul valutar real.. şi micşorarea cursului real. politica comercială externă. În situaţia în care într-o ţară cursul valutar real este mic. mărindu-se soldul pozitiv al contului curent al balanţei de plăţi externe. În situaţia în care guvernul ţării de referinţă măreşte cantitatea achiziţiilor de stat sau diminuează impozitele. adică la scumpirea dolarului. Politica fiscală înţeleasă ca o concepţie şi ca un sistem de măsuri şi acţiuni privitoare la impozite. iar veniturile din export cresc. diminuarea economiilor stimulează apariţia deficitelor contului operaţiunilor curente. cu influenţă nefavorabilă asupra nivelului investiţiilor interne. Cursul valutar real şi exportul net. şi pe de altă parte politica fiscală internă. relaţia dintre impozite şi oferta de dolari pentru investiţii în străinătate. Nivelul preţurilor relative ale bunurilor economice indigene şi ale celor străine determină dimensiunea cererii pentru aceste bunuri. exportul net.

cursul valutar real se poate mări. Prin structura şi mecanismul specific. administrativă. Ea este o componentă esenţială a politicii economice înfăptuită de un stat într-un anumit orizont de timp. 112 . În general. vizând restricţionarea importului diverselor bunuri economice. Totodată. politica comercială influenţează substanţial evoluţia macroeconomiei. se dovedeşte a avea un rol important politica comercială promoţională şi de stimulare. Din punctul de vedere al efectelor de antrenare în domeniul fluxurilor comerciale externe. negocierii. că este mai profitabil ca întreprinzătorii să realizeze investiţii în ţara de origine. În cadrul acestuia se folosesc măsuri valutare de stimulare a exporturilor ca: prime valutare. vamală. În cazul promovării unei politici comerciale protecţioniste. Politica comercială externă şi cursul valutar real. demonstrându-se. fiscală. politica comercială reprezintă obiectivele strategice. deciziile în domeniul eficientizării schimburilor externe se fundamentează pe asemenea corelaţii proiectate şi înfăptuite sistematic. în raport cu reducerea puterii ei de cumpărare pe piaţa internă. folosindu-se cursuri avantajoase. având ca efect scumpirea mărfurilor indigene. iar aceasta duce la diminuarea cantităţii dolarilor pentru investiţii în străinătate. prin corelaţiile ei cu mişcarea cursului valutar real. În acest cadru trebuie subliniată importanţa deosebită pe care o are în prezent managementul afacerilor economice internaţionale. faţă de mărfurile din import. stimulând exportatorii. Astfel. Între cererea de investiţii şi cursul valutar real se manifestă o relaţie cu influenţe reciproce.bunuri de investiţii în contextul unei rate mondiale a dobânzii date. în sensul că sporirea cererii de investiţii determină creşterea investiţiilor interne. ceea ce va genera un deficit al contului operaţiilor curente. din cadrul balanţei de plăţi externe. precum şi reglementările şi instrumentele de natură juridică. care se acordă la convertirea în moneda naţională a valutei dobândite de exportatori. deprecierea monedei naţionale în situaţiile în care diminuarea cursului monedei naţionale are loc într-un ritm înalt. ca ansamblu de metode şi instrumente necesare determinării necesităţii promovării. în cele din urmă. modificându-se şi cursul valutar real. Există mai multe forme de politică comercială delimitate după criterii specifice. exportul net creşte deoarece se diminuează drastic importul. în timp ce pe piaţa externă cererea pentru bunurile economice de export este elastică în funcţie de preţ. începând de la nivelul firmei producătoare de bunuri economice pentru exportul său al firmelor importatoare. valutară privind relaţiile comerciale externe promovate de o ţară. contractării şi derulării tranzacţiilor economice între parteneri din diverse state ale lumii.

vizând atât ţările care exportă mari cantităţi de materii prime (de exemplu Japonia). telecomunicaţii. bazate de multă vreme pe folosirea unui volum mare de forţă de muncă. se manifestă tendinţa . fluxul internaţional de mărfuri. la industrii care. Drucker să afirme că "economia mondială nu este .care s-ar putea să fie şi mai importantă .de mutare a ponderii de la ramurile industriale. pentru cunoaşterea situaţiei actuale şi a perspectivelor deschiderii economiilor naţionale este aceea a schimbărilor profunde din economia mondială. materii prime. se cristalizează două tipuri distincte de industrie producătoare de bunuri finite. Pentru că în acest deceniu au avut loc mutaţii . Aceste ţări. În plus. ca şi multe altele. Ca urmare. . producţia de instrumente analitice şi industria producătoare de aparatură destinată prelucrării datelor. în ţările avansate are loc o accentuare pronunţată a fenomenului de înlocuire a muncitorilor cu utilaje automatizate şi robotizate. prin faptul că producţia industrială se îndepărtează tot mai mult de produsele şi procesele ce necesită un consum mare de materiale. iar această transformare este foarte posibil ireversibilă". s-a separat de economia industrială. ceea ce face ca preţurile materiilor prime să scadă vertiginos.Mişcările de capital au luat locul comerţului (cu produse şi servicii) şi au devenit principala forţă motrice a economiei mondiale. Una din cauzele acestui fenomen o constituie noile ramuri industriale bazate pe tehnologia avansată. producţia s-a "decuplat". Prima se bazează pe materiale şi cuprinde ramurile industriale care au generat dezvoltarea economică în primele trei sferturi ale secolului nostru. cât şi în cea a structurii ei. a devenit relativ independentă de gradul de utilizare a forţei de muncă. în fluxurile economice internaţionale din ultimii 10 ani. ci s-a transformat deja. respectiv să importe. Declinul cererii de materii prime se explică. Globalizarea O problemă de cea mai mare actualitate. de la bun început. precum 113 . acest declin include şi energia şi mai cu seamă petrolul. Totodată. A doua se bazează pe informaţii şi ştiinţă şi cuprinde industria farmaceutică. atât în privinţa fundamentului. .1. Dar această reducere a cantităţii de materii prime pe unitatea de produs se manifestă şi în industriile tradiţionale. îşi pun tot mai mult întrebarea dacă este înţelept şi avantajos să continue să exporte.economice şi politice .CAPITOLUL 14 GLOBALIZARE ŞI INTEGRARE 14. în principal. care prezintă interes.Economia produselor primare s-a "decuplat". ceea ce va influenţa. Ca urmare.În cadrul economiei industriale. fapt care l-a făcut pe cunoscutul economist american Peter F. folosesc un mare volum de ştiinţă. El îşi argumentează această afirmaţie subliniind că în economia mondială s-au petrecut trei schimbări fundamentale: . în sfera comerţului internaţional au început să se producă schimbări profunde ce se vor accentua . În ceea ce priveşte modificările în distribuirea forţei de muncă.de o profunzime fără precedent.în curs de transformare -. evident.

arată Peter F. . . Pe de o parte.şi calculatoarelor electronice. istorie. cat si la nivel regional. Aceste presiuni pentru o politică de piaţă liberală a condus la creşterea importanţei expansiunii exportului şi a liberalizării comerţului atât la nivel global. Drucker. dezvoltarea se petrece în cea mai mare măsură în industriile bazate pe informaţii şi ştiinţă. ci mai ales în ceea ce priveşte poziţia lor în cadrul economiei mondială. "Produsele industriilor bazate pe materiale trebuie exportate sau importate ca <produse>. precum şi caracterul coaliţiilor interne. cât şi ca <servicii >. globalizarea înseamnă că statele se confruntă cu puternice presiuni spre armonizarea politicilor economice în scopul atragerii investiţiilor străine şi noilor tehnologii. comunitatea de cultură. Ele apar în termeni concreţi în balanţa comercială. . caz în care există posibilitatea ca ele să nu-şi găsească o reflectare precisă în balanţa comercială de ansamblu". probleme legate de biodiversitate) şi deşi alte probleme (problema mediului pentru refugiaţi) reprezintă aspecte de importanţă globală. natura competiţiei presează spre formarea unor „unităţi” mai mari atât pentru eficienţa economică cât şi pentru a asigura puterea politică necesară aplicării regulilor şi creării instituţiilor care guvernează economia mondială. Deşi există probleme cu adevărat de nivel global (schimbarea climatului. omogenitatea sistemelor sociale şi de valori.Integrarea globală poate acţiona ca un puternic stimul pentru regionalismul economic prin intensificarea competiţiei economice. Aceste două categorii. din funcţionarea pieţelor globale şi din creşterea sistemelor globale de producţie au avut un profund impact asupra căilor în care guvernele au definit cele două obiective fundamentale ale politicii externe – dezvoltarea economică şi autonomia politică – şi stabilirea unui raport între ele. În acest context. Produsele industriilor bazate pe informaţii pot fi exportate sau importate atât ca <produse >.Regionalismul reprezintă cel mai viabil model la care se reconciliază piaţa integrată şi presiunile tehnologice spre globalizare şi integrare. atât în ceea ce priveşte elaborarea legislaţiei cât mai ales implementarea acesteia. după cum urmează: . În prezent. Echilibrul intereselor şi facilităţilor existente la nivel regional exercită o presiune mai eficientă asupra statelor pentru a găsi un răspuns politic în cauză. Globalizarea acţionează ca un factor de stimulare a regionalismului. din comunicaţii. Aceasta reprezintă un stimul pentru regionalism având în vedere că este mult mai viabilă construirea unor asemenea instituţii la nivel regional decât la nivel global. se deosebesc nu numai în ceea ce priveşte caracteristicile lor economice. Pe de altă parte. efectele acestora se simt mai direct la nivelul unor regiuni şi atunci este mai degrabă util să se acţioneze zonal decât la nivel global. pe de altă parte. Schimbările din tehnologie.Adâncirea integrării creează probleme care cer management colectiv. pe de o parte şi tendinţa vizibilă către fragmentare. facilitează enorm identificarea formei adecvate de management. În cadrul acestui 114 . convergenţa intereselor politice şi de securitate.Caracterul global al multor probleme este deseori exagerat.

tablou, statele încetează să mai reprezinte singurii actori importanţi. - Dacă privim strict în domeniul liberalizării comerţului multă vreme s-a susţinut că regionalismul poate compromite ideea de liberalizare globală a acestuia. În practică, însă, că acordurile regionale de liber schimb au devenit un instrument important al obiectivului principal menţionat în acordul General pentru Tarife Vamale şi Comerţ (GATT) vizând liberalizarea comerţului. Explicaţia este relativ simplă, şi anume, este mult mai uşor să se procedeze la o liberalizare, în prima etapă, a comerţului la nivel regional având în vedere numărul mai restrâns de state decât la nivelul OMC, la care participă ca ţări membre peste 140 de state. Totodată, interesele comune în plan regional ale ţărilor participante facilitează încheierea acordurilor de liber schimb la nivel regional. În final, proliferarea acestor acorduri regionale conduce la realizarea obiectivului global de liberalizare a comerţului internaţional. Este neîndoielnic faptul că cea mai recentă fază a globalizării economice este propulsată de progresele revoluţionare din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor, asociate cu schimbările de mare anvergură în planul abordărilor naţionale vizând politicile de reglementare şi de liberalizare a regimurilor comerciale si investiţionale. Reducerile substanţiale de costuri şi creşterile remarcabile de productivitate pe care le antrenează noile tehnologii, coroborate cu mutaţia dinspre condiţiile economice „închise” înspre condiţii economice „deschise”, ca urmare a liberalizării pieţelor de mărfuri şi de capitaluri, reconfigurează nu numai harta industrială, ci şi cea a relaţiilor economice internaţionale. În contextul acestor procese deosebit de dinamice, numeroase dintre graniţele care în trecut delimitau produsele comercializabile de cele necomercializabile se estompează, liniile de demarcaţie dintre sectoarele economice tradiţionale devin mai difuze, structura produselor se schimbă, iar relaţiile de interdependenţă dintre sectoarele producătoare de bunuri si cele furnizoare de servicii se adâncesc. Se schimbă fundamental structurile de producţie şi modelele organizaţionale, se petrec bulversări de ierarhii şi de moduri de viaţă şi, nu în ultimul rând, se produc schimbări in structura relaţiilor economice internaţionale şi în configuraţia competiţiei în plan global. În planul relaţiilor economice internaţionale aceste mutaţii se traduc prin creşterea susţinută a comerţului internaţional şi devansarea dinamicii producţiei mondiale, creşterea importanţei schimburilor comerciale în interiorul aceleiaşi ramuri industriale, devansarea formelor clasice de comerţ de către fluxurile de investiţii străine directe (ISD) circumscrise producţiei internaţionale controlate de corporaţiile transnaţionale, amplificarea relevanţei serviciilor pentru fluxurile comerciale şi investiţionale, tendinţele de „dezintegrare” a producţiei prin delocalizarea şi respectiv, relocalizarea activităţilor la nivel internaţional şi nu în ultimul rând, creşterea explozivă a pieţelor financiare internaţionale însoţită de cursuri de schimb fluctuante şi de instabilitate sporită. Forţele motrice care pun în mişcare noile realităţi economice, au implicaţii în plan mondial prin intermediul globalizării. Toate părţile lumii sunt afectate prin canalele interdependente ale globalizării - respectiv, prin comerţul internaţional, fluxurile de capital, migraţia forţei de muncă, 115

noile tehnologii şi internetul, difuziunea tehnologiei – dar deplina forţă a schimbărilor este resimţită doar de un număr relativ mic de ţări cu venituri ridicate şi medii. Majoritatea economiilor este doar parţial integrată în sistemul global, fiind astfel împiedicată să valorifice resursele, energiile şi ideile inerente globalizării. Nu în mod întâmplător ţările membre ale OCDE având cele mai înalte venituri sunt cele care sunt cel mai strâns interconectate prin intermediul comerţului, al mişcărilor de capital şi al reţelelor de comunicaţii. Aceste ţări sunt urmate îndeaproape de un grup de economii cu venituri medii din Centrul Europei si Estul Asiei, care, sub aspectul venitului pe locuitor, converg în ritm susţinut cu nivelurile naţiunilor industrializate. Restul ţărilor cu venituri medii şi ţările in curs de dezvoltare sunt rămase sensibil în urmă, iar decalajul în termeni de venituri dintre acestea şi naţiunile cele mai bogate continuă să se mărească. În urmă cu 40 de ani, veniturile pe locuitor ale primelor 20 dintre cele mai bogate ţări din lume, erau de 15 ori mai mari decât nivelul respectiv din cele mai sărace 20 de ţări din lume. Acest raport s-a dublat acum la 30. Tocmai datorită faptului că gradul în care ţările s-au deplasat către globalizare variază considerabil, iar în ultimii ani nu pare a se fi manifestat o legătură strânsă între integrarea globală şi creşterea standardelor de viaţă a marii majorităţi a populaţiei, există un larg consens al analiştilor că viitorul curs al globalizării nu este asigurat, în pofida impulsului dat acestui proces de progresele spectaculoase din domeniul tehnologiilor informaţiei si comunicaţiilor şi de expansiunea dinamică a Internetului. Atât în ţările industrializate, cât şi în cele în curs de dezvoltare scepticii pun la îndoială beneficiile acesteia şi se manifestă o rezistenţă notabilă faţă de o integrare şi mai avansată, rezistenţă care s-a accentuat mai ales după criza asiatică din anii 1997/98 şi s-a reflectat prin intensitatea opoziţiei faţă de globalizare şi acutizarea dezbaterilor pe marginea acesteia. Eşuarea lansării Rundei Mileniului la Seattle (SUA) în 1999 sau eşecul lucrării celei de-a cincea reuniuni ministeriale a OMC de la Cancun (Mexic), din septembrie 2003, sunt doar câteva exemple. În timp ce puţini sunt cei care contestă beneficiile economice derivând din deschiderea economică mai mare, aceste beneficii sunt percepute ca fiind inegal distribuite atât între ţări, cât şi în interiorul ţărilor. În mod paradoxal, fenomenele circumscrise globalizării sunt de natură să inspire temeri celor mai diverse grupuri şi categorii sociale deopotrivă din ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Numeroase temeri sunt asociate cu creşterea fluxurilor comerciale şi investiţionale, care a acutizat problema vulnerabilităţii. Forţa de muncă cu calificare scăzută – dar şi superioară – din ţările industrializate se simte ameninţată de pericolul dislocării, din cauza concurenţei din partea forţei de muncă mai ieftine din ţările în curs de dezvoltare. Volumul şi volatilitatea fluxurilor de capital au sporit riscurile crizelor bancare şi valutare, precum şi costul acestora. Producţia şi comerţul sunt dominate tot mai mult de corporaţiile transnaţionale care valorifică oportunităţile oferite de globalizare în propriul lor avantaj şi fără a ţine seama neapărat de obiectivele de dezvoltare pe termen lung ale ţărilor individuale. În aceste condiţii ţările în curs de dezvoltare se tem de marginalizarea economică, de penetrarea valorilor străine şi de asimilarea subsecventă a diversităţii culturale, ca şi de posibila pierdere a forţei de muncă înalt calificate prin 116

emigrarea în ţările mai avansate. La acestea se adaugă temerile împărtăşite de majoritatea ţărilor că mediul înconjurător a ajuns să fie iremediabil degradat, iar „capitalul cultural” erodat, ca urmare a unei omogenizări incipiente a gusturilor, concepţiilor şi tradiţiilor culturale. Şi, nu în ultimul rând, pe măsură ce lumea se integrează, statele naţionale – şi elitele care domina guvernele – se tem de pierderea autorităţii în ceea ce priveşte elaborarea politicilor macroeconomice şi industriale, alocarea resurselor, definirea instituţiilor politice, sociale, economice şi gestionarea problemelor naţionale. Temerile au la bază şi presiunea concurenţială din partea celorlalte ţări, forţa opiniei publice globale şi a instituţiilor internaţionale – precum OMC, FMI, Banca Mondială -, presiunile exercitate de organizaţiile neguvernamentale şi, nu în ultimul rând de corporaţiile transnaţionale. În timp ce numeroase argumente ridicate împotriva globalizării sunt golite de substanţă economică, rămân totuşi numeroase temeri care aşteaptă tot atâtea răspunsuri adecvate în termeni politici, cum ar fi cele vizând rolul statului – naţiune în condiţiile în care globalizarea are tendinţa de a reduce spaţiul de manevră al acestuia pentru integrarea globală crescândă se află în miezul dezbaterilor pe marginea globalizării în numeroase ţări. Întrebarea care se ridică cu tot mai multă insistenţă în acest context este: cum îşi pot îndeplini statele-naţiune rolul tradiţional de furnizor de bunuri publice şi de redistribuitor al veniturilor prin intermediul politicilor sociale în condiţiile în care slăbeşte autonomia lor fiscală prin erodarea bazei de impozitare, ca urmare a mobilităţii nelimitate a factorilor de producţie indusă de globalizare. În spaţiul Uniunii Europene (UE), introducerea euro a intensificat dezbaterile pe tema constrângerilor la adresa politicilor bugetare din cauza globalizării, întrucât este aşteptată o creştere în continuare a mobilităţii capitalului real şi financiar. În aceste condiţii, un număr crescut de politicieni consideră liberalizarea ca un pericol pentru atingerea obiectivelor politicilor interne, mai ales în domeniul securităţii sociale. Ca reacţie la aceste evoluţii, unii pledează pentru coordonarea internaţională în domeniul taxelor şi impozitelor, cântărind inclusiv posibilitatea creării în perspectivă a unei Organizaţii Fiscale Mondiale, în timp ce alţii se pronunţă pentru impunerea de restricţii asupra mobilităţii internaţionale a capitalului. Pe de altă parte, concluziile unor studii empirice recente ( bazate pe experienţa ţărilor membre ale OCDE începând din anul 1970) arată că, deşi globalizarea restrânge spaţiul de manevră pentru politica bugetară naţională, rămâne totuşi loc suficient pentru politicile naţionale individuale. Pe de altă parte, rezistenţa faţă de globalizare care se manifestă la scară mondială pare a fi canalizată în ultimii ani nu atât pe consecinţele economice presupuse sau reale ale acesteia, cât mai ales pe organizaţiile internaţionale în calitatea lor de susţinătoare ale unor politici economice considerate ca fiind dăunătoare pentru forţa de muncă şi pentru mediul înconjurător deopotrivă în ţările dezvoltate şi în curs de dezvoltare. Astfel, Organizaţia Mondială a Comerţului este tot mai vehement criticată pentru utilizarea unor reguli „nedemocratice”, care ar avea drept scop reducerea barierelor existente in comerţul internaţional şi prohibirea implementării de noi bariere. Unii observatori consideră că regulile de acest gen ar servi doar intereselor marilor corporaţii transnaţionale, cărora le revine o 117

considerând-o ca un fel de conspiraţie din partea marilor corporaţii în detrimentul muncitorilor şi mediului. în măsura în care introduce un nou grad de libertate în materie de posibilităţi de acţiune şi furnizează un canal suplimentar pentru schimbul reciproc de idei şi de activităţi. Integrarea economică 118 . de succesul în construirea unor structuri instituţionale – interne şi internaţionale – care să corespundă obiectivului de gestionare a unei varietăţi de fluxuri între ţări şi. în timp ce regulile care ar fi mai puţin benefice pentru aceste corporaţii (precum standardele internaţionale de muncă sau de mediu) ar fi fost ţinute în mod deliberat în afara sferei de incidenţă a OMC. deopotrivă dezvoltate. globalizarea se impune ca un proces obiectiv susţinut de realitatea schimbărilor tehnologice şi economice curente şi nu poate fi asimilată nicidecum cu o politică. este tot atât de adevărat că în ultimă instanţă.2. la fel de pertinentă pare a fi şi opinia acelor analişti care consideră că viitorul integrării globale va depinde – aşa cum a depins şi în trecut – de forţa beneficiilor percepute şi de capacitatea câştigătorilor de a-şi susţine cauza în termeni politici. La fel de validă poate fi însă şi percepţia că procesul de globalizare deschide noi oportunităţi pentru cooperarea internaţională. nu în ultimul rând. ca acestea ridică în acelaşi timp şi numeroase sfidări la adresa tuturor statelor. Chiar dacă provocările inerente globalizării crescânde a economiei mondiale sunt numeroase iar temerile legate de efectele acesteia pot fi întemeiate.fracţiune considerabilă din comerţul internaţional şi din fluxurile de capital. FMI şi Banca Mondială – ca răspuns la nivel global faţă de efectele procesului de globalizare. de politicile de natură să pregătească ţările în vederea înfruntării provocărilor derivând din deschiderea economică mai mare. De aceea. acceptată sau respinsă. Unii critici identifică întreaga activitate a OMC cu globalizarea. în cele din urmă. o perspectivă asupra globalizării care se bazează exclusiv pe temeri – chiar dacă unele par justificate – este unilaterală. După cum. în contextul în care se poate constata o extindere a sferei de coordonare a politicilor prin intermediul organizaţiilor internaţionale – îndeosebi OMB. Şi chiar dacă noile evoluţii introduc numeroase elemente de incertitudine şi pot conduce în anumite situaţii inclusiv la confruntări. fenomenul fiind perceput mai curând ca o sursă de noi confruntări dintre naţiunile independente. în curs de dezvoltare sau în tranziţie. fiind acuzată de alţii ca ar fi responsabilă pentru şomajul şi lipsa de securitate a veniturilor forţei de muncă din ţările dezvoltate. pare a fi mai pertinentă aprecierea că transformările care stau sub semnul globalizării crescânde a economiei mondiale creează noi condiţii pentru creşterea şi dezvoltarea economică şi noi alternative pentru atingerea acestor obiective. 14. Desigur. dar. acestea din urmă nu sunt în mod necesar inevitabile. Dar dincolo de aceste aspecte. în toate părţile lumii se manifestă temeri serioase privind impactul globalizării asupra intervenţiei şi rolului statului-naţiune şi. care să poată fi apreciată ca bună sau rea şi care să poată fi. mai ales din ţările sărace. asupra suveranităţii naţionale. ca atare. Aceste temeri reflectă reacţiile faţă de tendinţele de creştere a influenţei politicilor internaţionale şi de imixtiune a acestora în politicile interne.

cu cele existente anterior în flecare ţară în parte.) Ca rezultat. în condiţiile practicării de preţuri fixe de către o autoritate centrală (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc . sociale. Geledan. Bremond. Paris. Mecanismul integrării a constat în reglementarea pe bază de plan centralizat a activităţilor de producţie şi comerţ. în aşa fel încât posibilităţile de iniţiativă şi activitate economică pe ansamblul teritoriului integrat să fie identice. pentru fiecare cetăţean al fiecărei ţări din sistemul integrat. specifică perioadei Războiului Rece. 1969. o monedă comună (Dicţionar Macmillan de economie modernă. În estul Europei. integrarea desemnează fie un proces. cât şi pentru asigurarea unei poziţii favorabile în confruntarea politico-militară. integrarea economică a fost concepută şi realizată atât ca instrument vital al reconstrucţiei economice.În sens psihosocial. a unui curs de schimb concertat şi. a diferenţelor de fiscalitate etc. Marabout. Integrarea economică realizează o uniune comercială şi financiară care poate deveni suportul unei uniuni monetare. Ca proces. Mecanismul integrării a constat în relaţiile concurenţiale pe o piaţă liberalizată din punctul de vedere al circulaţiei bunurilor. În sens economic. Integrarea economică este procesul unificării economice complete a unor economii naţionale distincte şi autonome. Conceptul integrării economice a reprezentat esenţa gândirii politice europene după cel de al doilea război mondial. integrarea s-a realizat din iniţiativa Uniunii Sovietice. prin intermediul instrumentelor şi principiilor conducerii centralizate a economiei. Editura Expert. prin intermediul instrumentelor şi principiilor pieţei. p.CAER: 1 ianuarie 1949). al persoanelor şi capitalului (Comunitatea Economică Europeană: 25 martie 1957). integrarea este un ansamblu de măsuri luate pentru înlăturarea discriminărilor între agenţii economici din diferite ţări (înlăturarea barierelor vamale. Editura Codecs. Bucureşti. în cele din urmă. A. Această unificare constă într-o liberalizare a tuturor activităţilor comerciale şi financiare. sau a unui mod de a acţiona al unui grup mai vast sau al unei societăţi dominante. 15 J. integrarea desemnează procesele care au ca scop acceptarea de către grupuri sau de către state a instituţiilor. integrarea se exprimă prin existenţa unui spaţiu economic unificat15. juridice şi politice (Fernand Baudhuin. cu sisteme economice diametral opuse. Metoda integrării economice a fost însă diferită. O asemenea uniune implică armonizarea politicilor industriale. 146). Atât la vest cât şi la est. p. 1995 119 . sociale şi monetare. Dicţionar economic şi social. Integrarea economică poate fi definită şi ca o uniune economică între ţări care au adoptat un tarif extern comun şi politici comerciale comune şi care şi-au eliminat restricţiile în comerţul reciproc. În sens politic. 72). integrarea desemnează procesul de înţelegere şi acceptare a unor reguli şi principii care îi permit unui individ să reacţioneze conform normelor şi valorilor care guvernează grupul din care face parte. a unei puteri. fie un rezultat. Interesant este faptul că acest concept a avut un rol esenţial în reaşezarea peisajului postbelic european chiar dacă Europa era împărţită în două zone politice diferite. Dictionnaire de l'économie contemporaine. În vestul Europei integrarea s-a realizat din iniţiativa a şase ţări.

379). Decizia de a reda textul nu a avut însă în vedere doar dorinţa prezentării tipului de analiză specific epocii comuniste. evoluează ca o puternică forţă. în cadrul acestei grupări.Dicţionarul de Economie Politică. organizarea şi orientarea diferită a comerţului exterior. modelul socialist impune o 120 . de pildă. comerciale şi vamale de esenţă monpolistă. cu propriile ei interese şi obiective. Natura lui derivă din relaţiile economico-sociale de producţie şi natura relaţiilor stabilite între ţări. Asociaţia Europeană a Liberalui-Schimb. editat la Bucureşti în 1974 definea integrarea economică în mod diferenţiat. opunându-se într-o serie de probleme Statelor Unite şi Japoniei. definitoriu pentru evoluţia în continuare a integrării economice vesteuropene. în funcţie de specificul sistemului social politic în care avea loc procesul. Astfel. Accentele ideologice sunt extrem de puternice şi analiza suferă datorită influenţei nedisimulate a „spiritului de partid”. Conţinutul integrării economice este concret istoric. pentru penetraţia statelor imperialiste mai puternice în economia partenerilor lor mai slabi. apar noi dimensiuni şi confuntări generate de diferende în ceea ce priveşte forţa economică şi interesele. Piaţa comună. Din această categorie de organizaţii economice suprastatale fac parte: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. ca expresie a diferenţei de model între economia capitalistă şi cea socialistă. Ea presupune: liberalizarea pieţelor şi comerţului între ţările care participă şi crearea unei uniuni vamale. circulaţia liberă a capitalurilor şi a forţei de muncă între respectivele ţări. În timp ce modelul capitalist impune ca economia să fie reglată prin intermediul instrumentelor pieţei. între care revoluţiei ştiinţifice-tehnice îi revine un rol esenţial. Ele au apărut iniţial ca o formă nouă a luptei pentru reîmpărţirea pieţei mondiale între marile uniuni ale capitaliştilor. Pentru cititorul secolului XXI. dincolo de frontierele zonei integrate. totul servind intereselor capitalului monopolistic de a-şi spori profiturile şi de aşi lărgi şi intensifica expansiunea internaţională. Astfel. La începutul perioadei postbelice. rapoartele variate de la o ţară la alta între industrie şi agricultură. textul redat din Dicţionarul mai sus citat poate fi definit ca un exemplu perfect a ceea ce ne-am obişnuit să numim „limba de lemn”. cele valutare între statele membre ale acestei grupări. opticile sensibil diferite în ceea ce priveşte fizionomia proiectatei uniuni politice etc. integrarea economică se definea ca fiind „un proces complex de dezvoltare a economiei mondiale în condiţiile contemporane care. ci şi intenţia de a demonstra diferenţa de principiu care a existat între cele două procese de integrare. constă în dezvoltarea interdependenţelor dintre economiile diferitelor state şi este determinată de un ansamblu de factori. ele s-au transformat în importante centre economice şi politice care generează noi contradicţii pe arena mondială. integrarea capitalistă constă în formarea de grupări economice. Comunitatea Economică Europeană. în esenţă. formează un complex de natură con-flictuală. Treptat. Astfel. măsuri comune de politică economică. Continuu au loc confruntări între încercările de introducere a unor elemente de supranaţionalitate şi tendinţele obiective de afirmare a independenţei şi suveranităţii statelor respective” (p. sub denumirea de integrare economică vest-europeană s-a făcut cunoscut procesul constituirii monopolurilor suprastatale din Europa Occidentală. probleme regionale ale unor ţări ca Italia sau Marea Britanie. pe măsura lărgirii componentei sale.

protecţia iniţială faţă de restul lumii. 3. Acestea sunt: 1. modelul socialist reglementează procesul de producţie în funcţie de o dinamică a nevoilor de consum. Piaţa comună Formă superioară uniunii vamale prin eliminarea între ţările membre a tuturor restricţiilor privind libera circulaţie a factorilor de producţie. Fiecare treaptă reprezintă o formă de integrare caracterizată printr-o relaţie de dominare faţă de cea precedentă şi de subordonare faţă de cea ulterioară. tarifele vamale şi restricţiile cantitative dar păstrează. Allen and Unwin. Uniunea economică şi monetară Introducere autoritatea supranaţională în reglementarea politicilor economice şi creează condiţiile necesare trecerii la o moneda unică. The Theory of Economic Integration. 16 B. între ele. prioritar. Zona de liber-schimb. Modelul capitalist reglementează procesul de producţie prin semnele cererii exprimate prin dinamica preţurilor. Uniunea economică (Piaţa Unică) Adaugă pieţei comune procesului de armonizare a politicilor economice. pe baza principiilor ideologice. fiecare în parte. stabilită prin directive administrative dar evaluată. Se caracterizează prin faptul că ţările membre elimină. resursele economice fiind gestionate prin instrumentele conducerii centralizate. 5. Balassa. 1962 121 . Uniunea vamală Se distinge faţă de zona liberului-schimb prin faptul că se adoptă o politică comercială comună şi un tarif vamal comun faţă de restul lumii. 2.reglementare a economiei prin măsuri administrative. 4. Cunoscutul economist Bela Balassa (1928-1991) a stabilit o tipologie a integrării care distinge cinci trepte pe scara evoluţiei acestui proces16. în baza unor priorităţi stabilite de instituţii ale statului.

122 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful