Introducere

Obiectul cursului Cursul de faţă se referă la relaţiile internaţionale în epoca veche, de la începutul acestor manifestări până la sfârşitul antichităţii. Ca parte a istoriei relaţiilor internaţionale acesta trebuie să răspundă unor întrebări dificile de natură terminologică. Printre acestea se numără însăşi semnificaţia sintagmei „relaţii internaţionale”. La o primă vedere cuvântul „internaţional” înseamnă „între naţiuni”, accepţiune care pare străină epocii antichităţii şi cu atât mai puţin preistoriei, întrucât naţiunea este o construcţie modernă, ca şi termenul în discuţie. Totuşi, având în vedere coagularea unor state pe principii etnice putem pune problema existenţei unei paleo-identităţi naţionale încă în acele timpuri. Însă, conform dicţionarului explicativ al limbii române, „internaţional” se referă la raporturile dintre naţiuni sau state, definiţie care este similară celor oferite de dicţionarele altor limbi în care există acest termen. Desigur, semnificaţia extinsă a cuvântului, aceea de relaţii dintre state se acomodează şi cu realităţile politice care nu se bazează pe naţiune. În această accepţie, obiectul cursului nu îl fac relaţiile dintre naţiuni (nici unele state contemporane nu sunt naţionale), ci relaţiile dintre formaţiunile politice (statele) pe care popoarele le-au construit în decursul timpului sau, cum se spune uneori, relaţii între unităţi politice organizate teritorial. Această semnificaţie a sintagmei „relaţii internaţionale” se potriveşte cu unele din realităţile antichităţii şi pune în discuţie chiar apariţia unor elemente ale relaţiilor internaţionale încă din preistorie, când nu putem exclude existenţa organizării politico-sociale. Cu toate acestea, unii teoreticieni ai fenomenului consideră că nu se poate vorbi despre relaţii internaţionale înainte de apariţia naţiunilor, ignorând accepţiunea uzuală a termenului „internaţional” şi acceptând în cel mai bun caz ca început al conturării raporturilor internaţionale între state Pacea westfalică (1648). Aceeaşi specialişti sunt nevoiţi să accepte însă că primul teoretician al relaţiilor internaţionale a fost Tucidide, autorul cunoscutului Război peloponesiac. Unii vorbesc chiar despre paleo-realism, care ar caracteriza relaţiile internaţionale din antichitate. Înainte de primul război mondial studiul relaţiilor internaţionale se concentra mai ales asupra statului, ca principal actor pe scena acestora. În acest fel, relaţiile dintre popoare, economii sau indivizi erau subordonate acelora dintre state, iar cele două domenii de acţiune ale statului pe scena politică, diplomaţia şi războiul, erau principalele direcţii de studiu ale relaţiilor internaţionale. Evoluţia domeniilor ştiinţifice în perioadele interbelică şi postbelică a condus la modificări şi în ceea ce priveşte viziunea asupra factorilor care influenţează luarea deciziilor politice, adăugându-se noi actori: factorii geografici, demografici, religioşi, economici, psihologici (intelectuali sau colectivi) sau circumstanţele. Prin urmare, nu putem să nu includem în obiectul de studiu al relaţiilor internaţionale din epoca veche, alături de diplomaţie şi război, schimburile comerciale şi culturale. Şi alte discipline sunt interesate de relaţiile internaţionale, în afară de istorie, cum ar fi economia, dreptul, sociologia sau ştiinţele politice. Mai mult, după primul război mondial a apărut, mai întâi în Statele Unite ale Americii, disciplina relaţii internaţionale ca disciplină independentă. Efortul principal a fost acela de a legitima noua disciplină şi a crea o teorie a relaţiilor internaţionale. Această iniţiativă a deschis calea unor contradicţii importante în privinţa abordării subiectului. Poate cea mai evidentă este aceea dintre teoreticienii relaţiilor internaţionale şi istorici. Primii încearcă să prezinte relaţiile internaţionale ca urmare a aplicării în practică a unor viziuni teoretice: realism, liberalism, neorealism, neoliberalism, marxism, constructivism, etc. abordare criticată de cei din urmă. În acelaşi timp, abordarea 3

istorică asupra relaţiilor internaţionale este criticată pentru că nu ia în seamă perspectiva generală şi ideile care s-au aflat în spatele deciziilor politice. O altă întrebare la care trebuie să răspundem prin chiar structura cursului nostru este care ar fi domeniile de manifestare a formaţiunilor politice şi a membrilor lor în câmpul relaţiilor internaţionale. În ceea ce priveşte statele, ele interacţionează prin intermediul diplomaţiei sau războiului, în timp ce supuşii sau cetăţenii o fac prin intermediul schimburilor de produse sau culturale. Aceste domenii se regăsesc în structura lucrării. Structura cursului Stabilirea de relaţii paşnice sau conflictuale între formaţiunile politice ale antichităţii presupune contacte directe între actorii respectivi. Deoarece mijloacele de transport în antichitate nu permiteau deplasarea cu viteze prea mari, stabilirea sau restabilirea de contacte la mari distanţe cerea timp. Altfel spus, era nevoie de perioade de relativă stabilitate pentru închegarea unui sistem coerent de relaţii internaţionale şi acelea se limitau la anumite regiuni geografice. Evenimente istorice de amploare au determinat decăderea statalităţii sau transformări politice atât de importante încât aceste raporturi au fost afectate, refacerea lor a durat perioade de timp importante şi a condus la închegarea de noi sisteme internaţionale. Structura cursului se bazează pe identificarea acestor momente din istoria antichităţii şi a perioadelor în care a fost posibilă stabilirea unor relaţii internaţionale coerente între formaţiunile politice ale momentului. În primul capitol ne-am referit la perioada de dinainte de data tradiţională a apariţiei statului şi a antichităţii pentru a identifica şi dezbate problemele genezei diplomaţiei, comerţului şi războiului. Următoarea perioadă de timp, începe aproximativ din secolul al XXXII-lea î. Hr. (3200 î. Hr), de când se generalizează viaţa urbană şi apare statul, şi se încheie în jurul anului 1700 î. Hr. cu venirea indo-europenilor în Orientul Apropiat. În acest răstimp un adevărat sistem internaţional se constituie doar între oraşele state din această regiune (cu excepţia Egiptului). În intervalul de timp care se întinde până la migraţia popoarelor mării, sistemul politic internaţional ajunge să cuprindă şi Anatolia şi Egiptul şi, probabil, chiar statele greceşti. Un alt sistem internaţional ia naştere în Orientul Îndepărtat. Însă migraţia popoarelor mării afectează într-o măsură importantă fragilul echilibru politic în secolul al XII-lea î. Hr. Noua perioadă este marcată de dispariţia unor state şi afirmarea în regiunile Orientului a altora, cu pretenţii imperiale. Sistemul internaţional se extinde semnificativ, datorită colonizărilor greceşti şi feniciene. La sfârşitul secolului al VI-lea numeroase evenimente schimbă definitiv soarta lumii: ocuparea Orientului de către Imperiul persan, afirmarea statului roman şi a polisurilor greceşti. Relaţiile internaţionale vor coagula începând cu această perioadă spaţii din ce în ce mai mari, integrate în „lumea civilizată”. Următoarele trei perioade de timp, dominate de prezenţa din ce în ce mai pregnantă a Romei sunt separate de evenimente importante din istoria acesteia: instaurarea Principatului în 27 î. Hr. şi cea a dominatului în 284 î. Hr. Cursurile 1-2: Introducere, Perioada anterioară sec. XXXII î. Hr. Cursurile 3-4: Perioada sec. XXXII – XVIII î. Hr; Cursurile 5-6: Perioada sec. XVII – XII î. Hr; Cursurile 7-8: Perioada sec. XI – VI î. Hr; Cursurile 9-10: Perioada sec. V - 27. î. Hr; Cursurile 11-12: Perioada 27. î. Hr. – 284 d. Hr; Cursurile 13-14: Perioada 284 d. Hr. – 476/610 d. Hr. Izvoare

4

Relaţiile (diplomatice, militare, comerciale sau culturale) între formaţiuni politice pot fi reconstituite în principal pe baza izvoarelor scrise (izvoare narative, tratate, scrisori diplomatice etc.). O bună parte dintre textele redactate în antichitate trebuie să se fi pierdut, în principal datorită perisabilităţii materialelor pe care au fost redactate. Cele mai vechi din cele păstrate sunt textele din Orientul Apropiat ante sec. I î. Hr., redactate pe suporturi de lut, piatră, papirus, fragmente de vase, metal, etc., care au fost îngropate în pământ şi ulterior aduse la lumină de cercetările arheologice. Astfel de texte au continuat să fie produse şi în antichitatea europeană şi cea orientală din era creştină, dar au fost depăşite de cele redactate pe pergament sau tăbliţe cerate, mai practice, dar mai perisabile. Izvoarele scrise ale antichităţii clasice ca şi textele biblice s-au păstrat datorită copierii lor succesive de către arabi şi de membrii comunităţilor monahale creştine. La reconstituirea relaţiilor internaţionale ale antichităţii contribuie în bună măsură şi izvoarele arheologice nescrise. Dacă documentele oficiale se referă în principal la activitatea statului şi mai puţin a indivizilor, din această perspectivă rolul izvoarelor arheologice furnizează date foarte interesante, dar care sunt mai greu interpretabile. Fortificarea aşezărilor este de cele mai multe ori un semn al relaţiilor tensionate interumane. Pe de altă parte, războaiele lasă de cele mai multe ori vestigii evidente, suficient de explicite pentru a reconstitui măcar parţial relaţiile între două grupuri umane. În ceea ce priveşte schimburile de bunuri şi de idei, rolul izvoarelor scrise continuă să fie prioritar, dar şi izvoarele arheologice pot aduce interesante informaţii, mai ales în ceea ce priveşte circulaţia obiectelor şi materiilor prime care au rezistat acţiunii factorilor de mediu. Pentru perioadele şi regiunile unde izvoarele scrise lipsesc nu ne putem aştepta să reconstituim decât cu totul secvenţial relaţiile politice şi într-o măsură mai bună pe cele de schimb. De aceea, şi acest curs va prezenta mai amănunţit, din nefericire, acele regiuni şi perioade de timp, din care ne-au parvenit mai multe izvoare istorice. Structuri socio-politice Unităţile cu care lucrează cercetătorii preistoriei sunt civilizaţiile (culturile) arheologice, ansambluri de vestigii materiale ale vieţii umane. Desigur, aceste vestigii sunt rezultatul manifestărilor politice, economice, sociale şi spirituale ale unei civilizaţii reale, pe care arheologul încearcă să o reconstruiască. De aceea, putem considera civilizaţiile (culturile) arheologice ca fiind, în sens istoric, prin interpretarea vestigiilor amintite, identităţi politice, economice, sociale şi spirituale. Relaţia civilizaţie arheologică – identitate etnico-lingvistică însă este imposibil de stabilit în lipsa izvoarelor scrise, dar ar fi putut fi de mai multe tipuri: suprapunere totală sau parţială (o civilizaţie arheologică poate fi construită de una sau mai multe identităţi etnico-lingvistice, dar poate fi doar una dintre realităţile arheologice construite de un popor). Unitatea elementelor de natură materială şi spirituală promovate de o civilizaţie arheologică, ca şi conservatorismul acestora califică acest tip de identităţi istorice ca fiind potrivite ca unităţi de referinţă în studierea relaţiilor interumane din perioada preistorică şi istorică. Antropologii consideră, pe baza cercetărilor etnografice, că au existat patru tipuri de organizare în istoria omenirii (unele există şi astăzi): ceata, tribul, şefia şi statul, termeni care descriu dimensiunile şi complexitatea politică şi economică a acestora. Cetele (grupuri mobile de vânători-culegători) sunt cele mai simple şi mai mici forme de organizare socială, numărând 20 până la 50 de oameni, membri ai câtorva familii înrudite. Economia acestor societăţi este de tip prădător şi necesită un teritoriu vast. Structura socială este egalitară. De aceea cultul războinicilor şi al liderilor militari joacă un rol secundar. Dacă practică războiul el este de intensitate mică, din cauza distanţelor şi lipsei presiunii

5

Un rol important îl au consiliile de bătrâni sau ale şefilor locali. Statele sunt unităţi politice stratificate social. care menţin un monopol al războiului. Deşi aceste grupuri oferă cele mai apropiate analogii pentru grupurile din preistorie nu trebuie trecut cu vederea că ele sunt societăţi marginalizate şi înfrânte. Nilului şi Indusului. Accesul la şefie este ereditar. unele societăţi polineziene sau central africane. 6 . Şefiile sunt organizaţii care unesc mii sau zeci de mii de oameni sub o conducere permanentă şi oficială. Cele mai cunoscute exemple de acest tip din vremuri apropiate nouă sunt triburile indiene din America de Nord sau triburile Masai din Africa de Est. alcătuite dintr-un grup nobiliar şi o clasă mult mai numeroasă de oameni de rând. grupuri de cete sau comunităţi sedentare. boşimani sud-africani. deşi cu un statut evident superior. De obicei el controlează organisme politice de tipul consiliilor de şefi locali. grupaţi pe criterii de rudenie. Exemple de acest tip ne sunt oferite de unele grupuri de pe coasta pacifică americană de nord-vest. Condiţii rare şi deosebite conduc la apariţia autorităţii statale: creşterea presiunii demografice într-un spaţiu limitat de bariere fizice de netrecut. Ei deţin mai degrabă influenţă decât putere şi autoritatea lor se manifestă mai ales în situaţii de criză. pigmeii din Congo şi aborigenii din centrul Australiei. ca şi astăzi. Din cele trei exemple clasice: văile Eufratului. mai puţin favorabile. după cum sugerează complexitatea civilizaţiilor acestor epoci. influenţa acestuia din urmă este decisivă. Spre deosebire de regi. Au o conducere centrală care strânge taxe şi organizează populaţia pentru lucrări publice sau război. dă legi şi le impune cu forţa. De fapt este ceva nenatural în apariţia statului. doar despre primul se poate spune cu certitudine că a apărut independent. dar liderii militari. Mezolitic şi Neolitic. Cele mai multe dintre societăţile epocii la care ne referim au fost organizate sub formă de triburi (societăţi segmentare). dar de obicei nu evoluează către stat. care au un strămoş comun. festivităţi. De obicei statele beneficiază de viaţă urbană şi scriere. probabil. Populaţia este împărţită de obicei în clase sociale incipiente. Aceasta a fost probabil cea mai răspândită formă de organizare în Paleoliticul Superior. şeful nu-şi poate impune autoritatea prin mijloace coercitive fizice. mai ales în timp de război. Societăţile de tip ceată au supravieţuit. nu au putere discreţionară. căci societăţile umane sunt reticente la centralizarea puterii politice. Statele sunt de asemenea organizaţii politice. Activitatea de producţie şi mijloacele sunt la discreţia şefului. ci trebuie să le folosească pe cele magice sau economice. Pentru câteva săptămâni în fiecare an aceste cete se adună în grupuri mai mari de câteva sute de persoane pentru ceremonii. pot fi incluse în această categorie grupurile de eschimoşi. care încorporează mai multe zeci sau sute de mii de oameni din comunităţi numeroase într-o unitate teritorială bine stabilită. permanent şi justificat pe baza unor motivaţii religioase sau magice. cu statut ereditar. De obicei triburile numără câteva mii de oameni. Şefiile par a fi pasul hotărâtor pe calea către apariţia statului. ipotetic sau mitologic. ceea ce trebuie să fi avut urmări asupra atitudinii faţă de ceilalţi. a căror economie poate fi de tip prădător sau producător. Ele pot coopera. aranjamente matrimoniale sau schimburi de bunuri. Dintre societăţile actuale. în regiuni limitrofe. Apariţia statului nu este aşa cum am putea crede în retrospectivă un eveniment inevitabil.demografice. Pentru şefiile apărute după invenţia statului.

Perioada anterioară sec.2. imposibilitatea înţelegerii lor face ca realităţile epocilor şi regiunilor în care au fost descoperite să fie reconstituite tot exclusiv pe baza informaţiilor oferite de arheologie. care analizează societăţile umane. izvoarele arheologice sunt în măsură să susţină. după cum vom vedea în cele ce urmează. Preistoria este o epocă din care singurele izvoare care ne-au parvenit sunt cele arheologice.1. globalizarea răpind cercetării epocilor vechi posibilitatea de a face comparaţii relevante. Izvoare. existenţa unui anume tip de relaţii între formaţiunile politico-sociale ale vremii. În ceea ce priveşte cercetările etnografice şi relevanţa acestora pentru trecutul omenirii.1. printre ele şi pe cele care dezvoltă culturi asemănătoare celor din preistorie. Hr. imaginea relaţiilor dintre oamenii care au trăit în preistoria umanităţii. 1. 1. 7 . al XXXII-lea î. Răspândirea lui Homo sapiens sapiens pe glob. Lor li se adaugă cercetările de antropologie culturală (sau socială). dintre elementele căruia mai cunoscute sunt războiul şi schimburile. Antropologia culturală are două ramuri importante: etnografia. individualitatea societăţilor omeneşti tradiţionale se pierde (inclusiv a celor aflate în ceea ce numim noi preistorie). aceste tipuri de informaţii pot reface. care studiază nemijlocit culturile umane contemporane şi etnologia care compară culturile omeneşti pentru a descoperi principiile generale despre societatea umană. Totuşi. măcar parţial. oferind cercetării preistoriei o bază de date imensă şi în continuă creştere. Indiferent dacă semnele simbolice sau preliterate au avut sau nu funcţia de a transmite informaţii. Rezultatele acestor cercetări oferă modele pentru reconstituirea societăţilor din trecutul omenirii. credem că odată cu trecerea timpului. Cumulate. 1. Astăzi. toate regiunile globului care au fost vreodată locuite au fost cercetate arheologic. Evenimente majore ale preistoriei Fig.

în care au fost implicate unităţile sociopolitice ale preistoriei.În condiţiile absenţei izvoarelor scrise sunt imposibil de reconstituit cu siguranţă unităţile politice ale acestui timp îndepărtat. se desfăşoară şi în prezent. pe baza studierii extinderii sau mutării teritoriilor pe care au evoluat culturile arheologice. data la care au fost colonizate Americile trebuie să fi fost în jur de 15 000 B. rezultatul unor evenimente istorice. Urbanizarea. China. în valea Indusului. Totuşi analiza arheologică permite identificarea unor fenomene migratorii. 8 . de fapt. Astfel. a fost populată Oceania. 2. Un alt fenomen important al preistoriei a fost trecerea la modul de viaţă producător. Hr. Răspândirea modului de viaţă neolitic din centrele de invenţie orientale. fenomen care. ca şi relaţiile dintre ele. subspecia din care facem parte a apărut în Africa cel târziu pe la 100 000 B. Culturile arheologice cu care lucrează cercetarea arheologică nu pot fi cu certitudine suprapuse perfect peste realităţile sociopolitice ale epocii. următorul fenomen major în evoluţia umanităţii. P. Aceste modificări ale arealelor culturilor arheologice sunt. a fost chiar răspândirea lui Homo sapiens sapiens pe glob. Beluchistan. constatate arheologic.. Peru. caracterizat de cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. reflectă nu doar o modificare a tipului de habitat ci trădează importante transformări sociale. Hr. nu leam putea atribui cu certitudine conflictele militare sau circulaţia bunurilor. probabil abia la jumătatea mileniului al treilea î. în Australia cu 60-50 000 ani în urmă şi în Europa şi Asia cu circa 40 000 ani în urmă. Chiar dacă această suprapunere ar fi corectă. Abia în mileniul al doilea î. P. Acest fenomen s-a răspândit ulterior în majoritatea zonelor locuite de oameni dar nu se poate spune cu precizie întotdeauna dacă acest lucru s-a produs prin fenomene migratorii sau aculturaţie. Pacificul de vest. care vor conduce în final la apariţia statelor. America centrală. pentru că acestea ar putea fi şi rezultatul raporturilor intercomunitare. fără îndoială. fără îndoială decisiv pentru evoluţia umanităţii. de tip neolitic. Fig. la scurt timp în Egipt şi. triburi sau şefii. iniţial în regiunea Orientului Apropiat poate chiar în secolul al XXXV-lea î. Hr. Deşi disputată.. Neolitizarea a apărut independent în mai multe regiuni ale lumii: Orientul Apropiat. Primul fenomen de acest tip.

Aici au fost îngropate simultan peste 100 de persoane de ambele sexe şi vârste diferite. din care multe aveau înfipte vârfuri de săgeată în oasele scheletului. O definiţie potrivită a războiului a fost oferită de Brian Ferguson: “acţiune de grup organizată şi premeditată. în Franţa. care presupune utilizarea potenţială sau reală a omuciderii”. pentru că. 19. de la Jebel Sahaba. C. Dincolo de faptul că această descoperire oferă dovada practicării războiului ea arată şi valoarea pe care o aveau trofeele militare şi practica vânătorii de capete. O descoperire asemănătoare datează din jurul datei de 2000 B. o altă categorie de izvoare arheologice care oferă argumente indirecte pentru susţinerea existenţei războiului în neolitic este aceea a şanţurilor care înconjoară multe dintre aşezările acestei perioade. iar un bărbat. pentru că teritoriile disponibile pentru desfăşurarea acestei economii erau în scădere . 40 % dintre cele 59 de scheletele recuperate dintr-un cimitir prezintă semne că au aparţinut unor persoane ucise în luptă sau executate prin lovituri aplicate în zona capului şi gâtului. Hr. Este posibil ca şi ceilalţi indivizi să fi fost ucişi într-o manieră asemănătoare. O femeie tânără avea 21 de piese de silexit înfipte în oasele scheletului. un alt factor favorizant al războiului. şi a fost făcută la Roaix. s-a produs şi o apropiere a comunităţilor umane unele de altele. prin apariţia unor motivaţii suplimentare. Motivele apariţiei acestui mijloc de exprimare a relaţiilor între comunităţile umane trebuie căutate în creşterea densităţii populaţiei umane. acumulare de bunuri şi. pescuit şi cules. Cea mai veche fortificaţie de piatră este aceea de la Ierihon. care în jurul anului 8500 î.3. Unele victime au fost ucise de săgeţi care au intrat sub mandibulă. care a determinat criza sistemului economic bazat pe vânătoare. C. Odată cu acest fenomen. direcţionată împotriva unui alt grup. Prin urmare. la escaladarea suplimentară a conflictelor militare. deja rănite. care datează aproximativ de la 5000 î. acest fenomen putând fi asociat canibalismului sau procurării de victime pentru sacrificii aduse divinităţilor. deşi omuciderea este într-adevăr una din soluţiile frecvent folosite pentru rezolvarea conflictelor interumane. provocate de topoare de piatră.). Războiul În perioada Paleoliticului dovezile directe cu privire la conflicte interumane lipsesc.1. Soluţia crizei sus-menţionate. Unii istorici au 9 . Deşi există suficiente dovezi de omucidere. în Sudanul de astăzi. multe dintre ele de săgeţi. pastorale sau agricole. O descoperire deosebită a fost făcută într-un sit arheologic de la sfârşitul Paleoliticului superior (epipaleolitic). femei şi copii. care au decedat în urma unor lovituri la cap. Cea mai relevantă descoperire din perioada neolitică este cea a gropii comune de la Talheim (Germania). Multe alte aşezări neolitice au fost fortificate cu şanţuri secondate de valuri de pământ şi de asemenea cu palisade făcute din trunchiuri de lemn. nu orice formă de violenţă poate fi considerată o dovadă a războiului. atestată până nu de mult şi de etnografi. care poate sau nu să fie organizat pentru o acţiune similară. Cauzele practicării războiului nu se reduc întotdeauna la lupta pentru teritorii sau simple rivalităţi. fără ca armele să fi lăsat urme pe schelete. Cele mai vechi dovezi ale războiului provin de la sfârşitul paleoliticului şi începutul Mezoliticului (începând cu circa 12. apariţia economiilor producătoare. ca în cazul Maya. războiul presupune calculul substituirii sociale. H avea un zid de apărare cu grosimea de 3 m şi un turn cu baza de 10 m. a condus la sedentarizare. În afară de mormintele comune enumerate mai sus. acestea nu pot susţine existenţa războiului ca instituţie. ci doar cele care indică intenţia de a distruge o comunitate sau atingerea unui scop prin ameninţarea cu distrugerea. În peştera Ofnet din Germania a fost descoperit un depozit de 34 de cranii de bărbaţi. Corpurile a 18 adulţi şi 16 copii au fost ucişi cu lovituri aplicate cu cel puţin şase topoare diferite şi aruncate într-o groapă comună. probabil când erau întinse pe spate.000 B. numit şi "Cimitirul 117".

Odată cu neoliticul apar ca arme pumnalele. 10 . Izvoarele etnografice. cu acces prin tavane. reale sau rituale. De exemplu. Fig. Spania. Deşi majoritatea dintre ele reprezintă scene de vânătoare. ceea ce ar însemna o armată de 500-600 oameni. datând din Mezolitic par a reprezenta conflicte interumane. deoarece utilizarea lor presupune o asemănare mai mică sau mai mare cu comunităţile tradiţionale studiate de antropologi în ultimele două secole. Un alt exemplu în acest sens este cel al aşezării de la Çatalhöyük. Până unde merge această asemănare este dificil de precizat în situaţia în care societăţile care trăiesc astăzi în condiţii preistorice sunt influenţate semnificativ în comportamentele lor de societăţile industriale.Hr. Este posibil că această aşezare a fost fortificată pentru apărarea de invadatori. O revoluţie în ceea ce priveşte armele o reprezintă apariţia arcului cu săgeţi 35 00012 000 î. 3. locuiau 5000-6000 de oameni. în provincia Castellón. În caz de atac scările erau luate şi duşmanii trebuiau să cucerească casă cu casă.Hr. Africa şi Orient. trebuie privite cu rezervă. O altă armă redutabilă era praştia.considerat că zidurile Ierihonului au fost construite ca o apărare împotriva râului Iordan. încât zidurile exterioare ale caselor formau un fel de fortificare. casele erau interconectate. scenele de luptă descoperite în sudul Spaniei. Acelaşi lucru trebuie să fi fost valabil cu privire la societăţile considerate preistorice. Poate cele mai interesante informaţii cu privire la conflictele acestei perioade sunt oferite de picturile rupestre din peşterile din Europa. făcute din silex sau aramă. Cercetările arheologice au arătat că aşezările de la Ierihon avea în jurul anului 8500 î. o populaţie estimată la cel puţin 2000 locuitori. Apariţia sistemelor de fortificaţie este şi un reflex la apariţia armelor cu rază lungă de acţiune. Deşi dovezile oferite de arheologie sunt suficiente pentru a considera că războiul a caracterizat relaţiile dintre oameni în perioada menţionată. Hr. doar analogiile cu societăţile tradiţionale de astăzi pot să ne ajute în a stabili cum se desfăşurau conflictele militare. unele pot fi interpretate ca dovezi ale unor conflicte militare. deşi reprezintă o sursă importantă de reconstituire a trecutului preistoric. Deşi aşezarea nu avea ziduri exterioare. care au fost contemporane cu cele antice. unde în mileniul VII î. Scene de luptă din epoca mezolitică din peştera Cuevas del el civil.

Comparativ cu obsidiana. Ca şi în cazul cuprului. Aurul a fost folosit. În mod cert. 10 % din grupurile care participau la conflictele militare. Aurul a fost un material mai puţin folosit în preistorie. Ca şi în cazul obsidianei. Obsidiana este o sticlă vulcanică ale cărei proprietăţi o făceau foarte potrivită pentru producerea de unelte şi arme. În sprijinul ideii că sarea a fost schimbată pentru alte produse sau că a fost chiar etalon de schimb este standardizarea dimensiunilor şi formei bucăţilor de sare 11 . în ciuda variaţiilor de culoare sau calitate. Sarea era produsă prin uscarea şi fierberea apei izvoarelor sărate. În mod indirect s-a putut stabili că şi sarea a fost una din substanţele ce a fost oferită la schimb de comunităţile umane preistorice. În ceea ce priveşte unele caracteristici războiul în preistorie este cel puţin egal cu cel statal: rolul jucat de ofensivă. în fiecare generaţie din Noua Guineea au dispărut. cu lupte corp la corp între bărbaţi. disciplina scăzută. silexitul. conflictele tribale au avut consecinţe mult mai dure decât cele moderne. Din acest motiv. Armatele se întâlnesc la un loc fixat înainte şi petrec uneori o zi întreagă schimbând insulte sau proiectile la o distanţă mare. În cazul acestora se poate identifica de cele mai multe ori sursa de provenienţă pe baza asemănărilor dintre mostre sau obiectele finite şi depozitele geologice: obsidiana. O categorie de bunuri care a circulat în preistorie este aceea a materiilor prime care nu erau răspândite uniform în natură. se poate determina de unde provine materia primă din care sunt realizate piesele. Spre deosebire de alte roci care au fost folosite în preistorie. sursele de silex sunt mult mai greu determinabile. folosită tot la fabricarea de unelte este silexul (silexitul). Astfel s-a putut determina că multe din piesele din Romania şi Ucraina au fost realizate din cupru balcanic (Bulgaria). Prima fază a conflictelor are un aspect mult ritualizat. pentru a realiza obiecte de podoabă. utilizarea terenului sau mobilitatea. ca şi în zilele noastre. depozitele de silex sunt mai numeroase. Schimburile de bunuri: diplomaţie sau comerţ? Alte descoperiri arheologice sugerează că au existat şi relaţii paşnice între comunităţile umane. pentru că erau exploatate doar resursele pure. spionajul. O altă substantă care a făcut obiectul schimburilor comerciale. până în 1950. în majoritatea zonelor unde s-a trecut la sistemul economic bazat pe producţie. trebuie să presupunem că şi-au procurat-o prin intermediul schimburilor. alteori bătălia rituală degenerează în conflict adevărat. apărare slabă etc. Triburile sau şefiile organizează uneori raiduri care au ca scop uciderea a cât mai multor duşmani indiferent de sex sau vârstă.Caracteristicile generale ale războiului în societăţile tribale sunt judecate în general prin comparaţie cu cele ale războiului dintre state. absenţa coordonării. În alte caracteristici însă se observă slăbiciunile acestuia: pregătirea neadecvată. lipsa planificării strategice.4. folosirea factorului surpriză. neasigurarea logisticii. numite de aur nativ. cuprul. ea este rară şi provine din surse identificabile. 1. Totuşi nu bătăliile oficiale sunt cele mai distructive. Dacă uneori conflictul se încheie în această fază. slăbiciunea conducerii. ceea ce conduce la imposibilitatea de a organiza campanii de durată. în timp ce femeile şi mai ales cele în vârstă ovaţionează sau aduc injurii adversarilor. aurul. Statistic. Cum sarea este absolut necesară vieţii oamenilor şi animalelor. Nu toate civilizaţiile arheologice au beneficiat de resurse de sare în teritoriul pe care îl controlau. Din păcate. mergând până la anihilarea totală a unor adversari. a unităţilor speciale. Cuprul a început să fie utilizat de comunităţile umane odată cu eneoliticul. s-a putut dovedi exploatarea sării începând din neolitic. originea materiei prime poate fi determinabilă.

obiecte de os şi altele. la răsărit de Noua Guinee. S-a constatat că mai există şi reciprocitate negativă. fără de care trocul nu poate avea loc. des practicate în preistorie. foarte probabil. dar ar fi putut fi folosite şi ca intermediari ai schimburilor de bunuri. trocul. Această standardizare a început în toată Europa odată cu eneoliticul. Înainte de acest moment. cu o persoană necunoscută. Prima dintre ele. cei de mangan sunt mai rari şi sursele lor sunt determinabile. ceea ce îngreunează foarte mult schimburile comerciale). alimente. Cele mai multe dintre ele sunt obiecte de podoabă sau însemne ale autorităţii. Un alt mijloc de a efectua schimburile de produse a fost. susţinute de antropologie. Aceste schimburi de daruri sunt însoţite de schimburi de produse şi căsătorii şi aveau ca scop întărirea relaţiilor de prietenie între locuitorii acelei zone. plastica etc. O altă problemă este aceea a descoperirii de obiecte cu valoare simbolică. oxizi de mangan pentru culoarea neagră. ca în cazul schimburilor de daruri. În privinţa schimburilor de bunuri. 12 .obţinute. tezaurizate de comunităţile umane. prin stilul lor au putut fi recunoscute ca nefiind locale. în speţă întărirea relaţiilor de prietenie. Desigur. reciprocitatea denumeşte schimburile care au loc între indivizi care sunt relativ egali. Acest centru de putere primeşte sau rechiziţionează bunurile de la producători şi le redistribuie. au existat şi alte bunuri care au făcut obiectul schimburilor în preistorie. Analiza schimburilor de produse a condus la gruparea lor în trei categorii distincte. Pentru unele regiuni ale lumii în neolitic erau necesari pentru producerea ceramicii oxizi metalici sau nemetalici şi erau folosiţi ca pigmenţi :oxizi de calciu pentru culoarea albă. din moment ce se desfăşoară în interiorul unei unităţi politice. Reciprocitatea echilibrată se manifestă între persoane care se cunosc atunci când schimbul se face la valoarea reală a bunurilor. Unul din marile avantaje ale trocului a fost acela că el s-a desfăşurat în perioade istorice când diferenţele culturale între comunităţile umane erau relativ mari. datorită necesităţilor legate de varietatea genetică. Fenomenul numit “Inelul Kula” este un sistem anual de schimburi de produse care se desfăşoară după reguli stricte. care. Dacă oxizii de fier sunt relativ comuni. dar ele nu s-au păstrat datorită perisabilităţii materiei prime: îmbrăcăminte. oxizi de fier pentru culoarea roşie. între rude apropiate. încrederea reciprocă. De aceea produsele aveau nişte valori diferite pentru fiecare comunitate în parte încât fiecare era convins că a făcut o afacere bună. Această instituţie nu are doar scopuri economice. Printre ele se numără ceramica obiectele de podoabă. În afară de materiile prime au fost descoperite de multe ori şi produse finite. sarea se obţinea prin aruncarea apei sărate pe ruguri încinse. Reciprocitatea pozitivă are loc atunci când una dintre părţi manifestă generozitate şi se petrece. schimb de produse efectuat fără intermedierea monedei sau a altor valori. în general. există mai multe scenarii plauzibile pentru perioadele preistorice. care are loc în condiţiile unei organizări sociale centralizate. care are loc în condiţiile în care schimbul se desfăşoară în scopul de a câştiga cât mai mult. Aceasta este o formă de schimb intern. Unul din exemplele cele mai cunoscute a fost cercetat în perioada interbelică de Bronislaw Malinowski în Insulele Trobriand. Principalele bunuri oferite ca daruri de către locuitorii acestei regiuni sunt colierele şi brăţările făcute din cochilii de scoici. Trocul este avantajos în condiţiile în care numărul de produse destinate schimbului este mic. Caracteristicile acestui mijloc de schimbare a produselor. Un mijloc prin care bunuri de diverse tipuri puteau ajunge la alte comunităţi sunt căsătoriile exogame. care se exprimă atunci când trocul nu poate avea loc în întregime în acelaşi timp şi numărul mare de preţuri (pentru fiecare produs care se schimbă prin troc trebuie să existe raporturi de preţ cu toate celelalte produse. care mai este folosit şi astăzi sunt: coincidenţa intereselor. O altă modalitate de schimb este redistribuirea. Un alt mijloc care a continuat să fie răspândit până în perioadă istorică este acela al practicii darului între diverşi lideri ai unor grupuri umane. ci mai ales unele sociale.

Aceste mărgele au fost descoperite de arheologi la distanţe mai mari de 500 km faţă de ţărmul Oceanului Atlantic unde au fost produse. 13 . 4. Schimbul de piaţă se desfăşoară în anumite centre unde producătorii sau intermediarii vin să ofere la schimb produsele lor şi primesc altele. cu care se întorc acasă. Încă de timpuriu şi probabil nu în toate zonele lumii au apărut valorile sau banii primitivi. Harta desfăşurării “Inelului Kula” în insulele Trobriand.Fig. Pieţele unde se desfăşoară aceste tranzacţii pot să facă parte sau nu dintr-o unitate politică şi să fie controlate de aceasta. care au intermediat relaţiile de schimb între oameni. Aceasta purtau numele de wampum şi erau organizate în şiraguri de dimensiuni diverse. Comunităţile amerindiene foloseau mărgele din cochilii de scoici ca produse ce intermediau schimburile înainte de venirea europenilor.

cele mai importante informaţii sunt oferite de inscripţiile regale descoperite la Girsu (Telloh). care reprezenta recunoaşterea unei dominaţii 14 . cele mai vechi izvoare scrise cu privire la relaţiile internaţionale datează abia din secolul al XXV-lea.2. Cea mai cunoscută este Stela Vulturilor a lui Eanatum. documente referitoare la obligaţii internaţionale precum şi textele a două tratate. capitala statului Lagaş (Tell al Hiba). care contribuie substanţial la conturarea relaţiilor conflictuale şi comerciale din epocă.1. regiunile sudice şi centrale ale Mesopotamiei formau un stat centralizat sau mai degrabă o confederaţie de oraşe şi state mici. Qattara (Tell Rimah) şi Şekhna (Tell Leilan) au fost recuperate atât scrisori din corespondenţa diplomatică. Absenţa sau imposibilitatea descifrării celor mai vechi este suplimentată de descoperirea sigiliilor regale şi concluziile ce pot fi extrase din studierea răspândirii lor. Această federaţie era condusă de unul dintre acestea. care face aluzie la un tratat anterior cu regele din Uruk (Warka). Din păcate. descoperit la Susa. Mult mai abundentă este baza documentară de la începutul celui de-al doilea mileniu î. într-un spaţiu care include Palestina. Lor li se adaugă scrisori asiriene legate de activitatea comercianţilor acestui stat de la începutul mileniului al doilea. Din arhivele de la Ebla (Tell Mardikh). cât şi textele unor tratate internaţionale. 2. Arhiva de la Ebla (Tell Mardikh) conţine numeroase texte cu privire la relaţiile internaţionale: texte administrative ce înregistrează cheltuieli şi cadouri pentru ceremonii săvârşite cu ocazia tratatelor. Lor li se adaugă numeroase alte izvoare arheologice. Hr. Hr. Perioada sargonică se remarcă prin tratatul dintre Naramsin din Akkad (ca. Hr. Acest titlu. Perioada 3200 – 1700 î. care se referă la un tratat dintre Lagaş şi Umma. există suficiente informaţii cu privire la implicarea militară a Egiptului în Palestina sau schimburi comerciale cu civilizaţia Harappa. În perioada presargonică. 2. Două tratate comerciale asiriene au fost descoperite la Kanesh şi Tell Leilan. Iran şi regiunile din jurul golfului Persic. Mari (Tell Hariri). nepotul lui Eanatum. 2250) şi un conducător al Elamului. ca şi într-o demarcare a graniţelor din Umma (Tell Jokha). dintre care cel mai vechi este cel dintre Ebla şi Assur (Abarsal). al cărei rege purta titlul de nam-lugal (mare rege). prin voinţă divină. care a înglobat oraşele state şi imperiile din regiunea mesopotamiană şi siriană a Orientului Apropiat. Nu este încă foarte clar dacă în perioada 3100–2800 î. de o importanţă majoră este documentul epigrafic intitulat piatra de la Palermo şi inscripţiile funerare ale dinaştilor sau înalţilor funcţionari egipteni. Irak. Siria. Sistemul internaţional (istoria relaţiilor internaţionale) În această perioadă se poate vorbi despre un sistem internaţional doar în regiunea Orientului Apropiat. Foarte puţine din documentele celei de-a treia dinastii din Ur (Tell el-Mukayyar) conţin informaţii cu privire la relaţiile internaţionale. Deşi nu au fost atestate contacte oficiale cu alte regiuni din vecinătate. Anatolia estică. Texte din Uruk afirmă contopirea a două state anterior independente. În privinţa conflictelor militare din regatul vechi. În text este afirmat caracterul sacru al graniţelor. relativ independente. Izvoare Pentru perioada secolelor XXXII – XVIII avem informaţii certe despre un singur sistem internaţional coerent. Un alt document important este o inscripţie a lui Enmetena.2. Egiptul sau valea Indusului.

în funcţie de evoluţia politică. 5. Arhivele administrative din Shuruppak. Dintre aceste forţe se remarcă dominaţia Lagaş-ului care. În nord scena politică a continuat să fie dominată de Kiş. Principalul său rol era acela de arbitru în problemele internaţionale ale regiunii. ca. incluzând oraşele Girsu. Umma. Ebla. se afirmă trei unităţi politice în sud: Lagaş. arată existenţa unui grup de şase oraşe din Mesopotamia centrală şi de sud. Mesopotamia şi Siria presargonice. trecea de la un dinast la altul. Folosirea ulterioară a termenului “rege al Kişului” de suverani din alte oraşe sugerează că Mesalim controlase cea mai mare parte a Mesopotamiei de sud şi centrale. în regiunea Habur. constituie un adevărat imperiu sub Lugalzagesi. care ar fi putut reprezenta un stat centralizat sau o confederaţie. până la sfârşitul acestei perioade.mai degrabă nominale. bine cunoscut datorită inscripţiilor din Lagaş. În vestul Mesopotamiei s-au afirmat. Hr. Fig. Dintr-o perioadă puţin anterioară anului 2600 î. cca 2350 î. trei state regionale: Mari pe Eufratul mijlociu. Hr. În această perioadă se desfăşoară conflictul dintre Lagaş şi Umma. 15 . În răsăritul Mesopotamiei se afla confederaţia elamită. Lagaş şi Nina. împreună cu Zabalam şi o uniune între Ur şi Uruk. În perioada de la 2500 până la afirmarea lui Sargon din Akad. arbitrat la început de către Mesalim. inscripţiile lui Mesalim. în Siria de nord-vest şi Nagar (Tell Brak). 2550. regele din Kiş atestă hegemonia acestuia asupra oraşelor Adab şi Girsu. aliată sau subordonată oraşului Kiş.. spre sfârşitul acestei perioade.

Hr. dar această hegemonie a fost des întreruptă de repetate rebeliuni. în câmpia aluvionară. dar Mari şi restul Siriei de nord-vest au rămas în afara autorităţii. o perioadă de declin economic şi cultural. balanţa puterii s-a înclinat în favoarea unuia dintre cele patru oraşe dominante ale 16 . Hr. Imperiul akkadian. iar în regiunea Podişului Armeniei huriţii. Hr. un proces încă puţin cunoscut de cucerire a făcut ca în regiunile joase din Mesopotamia şi Siria să fie introduse în majoritatea oraşelor state dinastii amorite. Pentru cei 100 de ani care au urmat Mesopotamia a fost condusă de triburile gutilor care au coborât din regiunea Munţilor Zagros. 2350–2200) este marcat de hegemonia asupra întregii Mesopotamii şi dincolo de ea. 6. La începutul mileniului al doilea î. populaţie de origine necunoscută. Fig. Epoca oraşelor cu adevărat independente se sfârşise. 2100–2000) a dominat Mesopotamia. regiunile vestice ale Iranului de nord şi valea Tigris-ului. sau sargonic (ca. în Anatolia se aşează grupuri indo-europene din care se vor remarca hitiţii. Între 2000 şi 1800 î. încât controlul asupra regiunilor limitrofe a fost mai degrabă sporadic. cu o pătură conducătoare indoeuropeană care va migra ulterior către nordul Mesopotamiei Cea de-a treia dinastie din Ur (ca. Elamul. În acelaşi interval de timp 2200-1900 î. De fapt lovitura de graţie a fost dată de elamiţi. ca şi triburile amorite. care îi vor grăbi sfârşitul.Imperiul vechi din Akkad. la vest de Tigris. Un oraş mic nu putea supravieţui decât ca aliat sau supus al unuia hegemonic.

la apogeul său. care sub ambiţioasa conducere a unei dinastii amorite a creat un imperiu aproape la fel de extins ca cel akkadian. 7. Statu-quo-ul a fost distrus de afirmarea Babilonului. raidurile în Palestina au scopuri mult mai limitate. În nordul Siriei erau dominante oraşele amorite Mari. Egiptul nu manifestă în această perioadă tendinţe imperialiste. Asur şi Eshnunna în nord. Hr. 17 . Însă nici acesta nu a rezistat prea mult. Către anul 1700 î. Nici acum documentele egiptene şi cele babiloniene nu menţionează existenţa celuilalt. fiecare cu supuşii săi:Isin şi Larsa în sud. Fig.Mesopotamiei. Mesopotamia a revenit la fărâmiţarea sa caracteristică. Conflictele sale cu berberii sau nubienii. Cu toate acestea. Yamhad şi Qatna. Imperiul lui Hammurabi.

mai ales pentru că mijloacele de transport nu permiteau parcurgerea distanţelor într-un timp scurt. care circulau fără încetare între palatele din epocă. Toţi indivizii erau consideraţi cetăţeni şi acest statut le conferea în timp de pace protecţie în statele cu care propriul rege avea tratate. care putea negocia încheierea unui tratat. care se aflau pe altă tăbliţă decât cea pe care se afla mesajul monarhului său. ocazie cu care îşi prezentau documentele (scrisorile de acreditare). Dacă scopul misiunii era mai complicat. Sfătuindu-se cu reprezentantul permanent al statului său au decis să suprime mesajul regelui lor. Graniţele erau considerate inviolabile şi demarcate prin pietre de hotar. deşi puterea lor este îngrădită de instituţii sau de opinia publică. iar subordonaţii. Limba de comunicare a fost până la domnia lui Sargon I sumeriana. prin textul tratatelor. Făceau schimb de cadouri şi citeau cu voce tare scrisoarea care conţinea mesajul dinastului lor. 2. par a fi fost de natură comercială. dar existau oameni care renunţaseră la cetăţenie şi trăiau în afara legii. din care unele se desfăşurau în cinstea sa. Cetăţenia putea să fie schimbată în condiţii deosebite. 18 . dar numai cu scrisoarea de acreditare. Zimri-Lim. mesagerul era invitat la diverse ceremonii şi banchete. Diplomaţia În această perioadă regii sunt principalii agenţi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. Comerţul. Alianţele puteau fi întărite prin căsătorii diplomatice. Cetăţenii altui stat erau de obicei. regii care au supuşi sunt consideraţi faţă de aceştia taţi. amintite în documente. eliberaţi dacă erau deţinuţi cu forţa în străinătate sau extrădaţi dacă erau fugari. unde erau cazaţi în camere speciale şi primeau tot ce aveau nevoie pentru ducerea la bun sfârşit a misiunii. atât de egalitate. Drepturile supuşilor unui rege faţă de supuşii altuia erau stipulate în tratate: dreptul de a face comerţ. Dreptul de a oferi azil politic străinilor nu exista încă. Mediul politic se modifica frecvent. Când acesta a ajuns în Babilon a aflat că trupele erau deja pe drumul de întoarcere. Pentru a discuta doar situaţia lui Zimri-Lim din Mari. Odată cu Imperiul akkadian survine subordonarea unor regi faţă de alţii mai puternici. Singurele legături între civilizaţia Indusului şi Mesopotamia.4. Monarhii timpului comunicau între ei prin intermediul mesagerilor. mesagerii trebuiau să se prezinte la palat. Frecvent erau încheiate alianţe şi redactate tratate. încât încălcarea alianţelor trebuie să fi fost un fapt destul de des întâlnit. O situaţie deosebită a făcut ca existenţa scrisorilor de acreditare să poată fi dovedită. evidenţiate de arheologie. motiv pentru care erau însoţiţi de escortă armată. regele din Mari. Unele tratate puteau fi semnate pentru motive imediate: acorduri comerciale. iar fiicele sale erau căsătorite cu vasalii săi. Când ajungeau la destinaţie. Mesagerii duceau de obicei daruri pe care le ofereau regelui. fii. cât şi de supunere. Regii aflaţi pe o treaptă de egalitate erau consideraţi fraţi. repatrierea lor urgentă. pedepsirea criminalilor şi tratamentul fugarilor. acesta era căsătorit cu fata dinastului Iarim-Lim din Halab (Alep). împrumutase soldaţi lui Hammurabi şi a solicitat. Între timp. printr-un mesager. în care monarhul mai puternic era cel care oferea una din fiicele sale celui mai slab. Hr. Pentru a descrie relaţiile dintre dinaşti erau folosiţi termeni care desemnau raporturile de rudenie între membrii unei familii. dar nedescoperite arheologic. întrevederea cu regele local putea avea mai multe etape. Totuşi mesagerul a trebuit să se prezinte în faţa lui Hammurabi. renegocierea graniţelor etc. în urma căruia sigilii harappiene au ajuns pe văile Tigris-ului şi Eufratului era efectuat pe mare şi avea ca intermediar insula Bahrein. după care a fost înlocuită de akkadiană.egiptenii practică un comerţ intensiv cu Byblosul şi posibil chiar cu Mesopotamia. Erau primiţi de rege. Uneori. aceştia erau acreditaţi cu puterea unui ambasador. Din mileniul al doilea î.

starea de sănătate. În mod obişnuit. lucrurile se desfăşurau după următorul scenariu. Este sacrificat un animal. ca în unele cazuri documentate în arhivele babiloniene. una orală. Este posibil. se presupune că în practică erau folosite două seturi de documente. s-a descoperit că uneori cei doi dinaşti trimiteau mostre de sânge ale animalelor sacrificate pentru a fi folosite în ceremonialul încheierii tratatului. din motive de securitate. Oricum. Unul din textele din arhivele din Mari sugerează că mesagerii nu aveau imunitate. mai ales prin pedepse corporale. îşi trimiteau la negocieri reprezentanţi care să acţioneze în numele lor.La plecare. Deşi s-a crezut iniţial că acest sacrificiu era mai degrabă un simulacru. fiecare dintre regi realizând un ceremonial echivalent la curtea sa. cu toate că astfel de documente paralele ale tratatelor nu au fost descoperite încă. majoritatea articolelor fiind în avantajul părţii mai puternice. ci trebuiau trimişi înapoi la monarhii lor cu mesaje de răspuns. care era. ca mediatori. a tâlharilor sau a agenţilor străini. Sintagmele "tăbliţe mari" şi "mici". Procedura de încheiere a unui tratat poate fi reconstituită pe baza izvoarelor epocii. după cum arată o descriere de la Mari a încheierii tratatului dintre Atamrum din Andarig şi Ashkur-Addu din Karana. putând fi pedepsiţi pentru delictele pe care le săvârşeau în timpul misiunii. distanţa. trimisul putea fi însoţit de un ghid. În încheiere au loc ceremonii festive şi schimburi de daruri. De multe ori circumstanţe ca eticheta. Nu este clar însă dacă regele ţării gazdă trebuia să respecte libertatea şi integritatea unei misiuni străine sau era garantul acestora. Celălalt trimite propriul mesager pentru a-l acompania pe primul dinast la graniţă în timp ce el însuşi se îndrepta către locul stabilit. De multe ori mesagerii se implicau în periculoase activităţi de spionaj. a cărui jertfă simbolizează legătura dintre cele două state. dar şi pentru a exista garanţia că răspunsul era transmis corect. pentru oricare dintre aceste activităţi puteau fi folosiţi negustorii. Tratatele de vasalitate erau încheiate între părţi inegale. Tratatele de paritate erau încheiate între suverani consideraţi egali. gestul lui Hammurabi de a nu decide escortarea unor trimişi din Elam până la graniţă a fost considerată. Trebuie să avem în vedere că drumurile epocii erau departe de a fi sigure. ca o încălcare flagrantă a conduitei în relaţiile internaţionale. care puteau conduce la conflicte militare. Despre tratatele epocii avem atât informaţii directe: texte sau fragmente de tratate propriu-zise. Una din modificări survenea în ceea ce privea sacrificiul animalului. regii care se aflau în vârful scării vasalice nu se întâlneau aproape niciodată faţă în faţă. reprezentanţi ai altor puteri din zonă. O delegaţie străină neînsoţită putea fi oricând victimă a necunoaşterii drumurilor. În cazul tratatelor semnate de Ebla. când legăturile diplomatice oficiale erau întrerupte. De aceea. secretul sau pericolele împiedicau desfăşurarea ritualului prezentat mai sus. Unul dintre dinaşti trimitea un mesager pentru a-l invita pe celălalt la o întâlnire la graniţă. dar cele de paritate cu Mari sau Nagar aveau loc în sanctuarul zeului Dagan din Tuttul. dar nu puteau fi deţinuţi timp îndelungat. O altă problemă este aceea că textele tratatelor descoperite nu sunt prevăzute cu 19 . Nu se poate stabili cu precizie dacă textele scrise aveau vreun rol în această procedură. ar putea fi textele finale şi rezumatele. În timp de război. cele de inegalitate cu vasalii săi erau semnate chiar în oraş. Cele două părţi jură în faţa zeilor internaţionali sau locali. cât şi informaţii indirecte din inscripţiile oficiale sau texte narative. lipsa graniţelor comune. esenţial. La întâlnire sunt invitaţi. martorii invizibili ai evenimentului. Textele tratatelor descoperite până în prezent din această perioadă sunt scrise doar de una dintre părţi sau reprezintă rezumate realizate de cealaltă. În localitatea stabilită au loc discuţiile cu privire la tratat. mai ales cele din mileniul al doilea din arhiva de la Mari. care apar în corespondenţa diplomatică. că vor respecta prevederile tratatului. În aceste condiţii. De fapt. desigur. ca obligaţiile fiecărei părţi să fie scrise pe tăbliţe diferite.

ci rezumate sau transcrieri ale procedurilor jurămintelor.5. ceea ce reprezintă o renunţare la o politică externă proprie. nu descriu modul în care erau ele desfăşurate. Tratatul dintre Naramsin şi conducătorul elamit se prezintă sub forma unui lung jurământ al celui din urmă. care se efectuau oral şi nu documente juridice. în care apar doar stipulaţii de natură comercială. Ca o dovadă de supunere. Faraonii distrug fortificaţiile interioare şi organizează expediţii militare în Palestina sau Nubia. dar şi să-l sprijine pe Naramsin în caz de război. regele statului vasal trebuie să anunţe orice conspiraţie monarhului din Ebla. Probabil că aceste texte nu erau produse decât în anumite circumstanţe. legate de preţurile produselor. războaiele se desfăşurau între zei. Tratatul dintre Ebla şi Assur (Abarsal) este un tratat de vasalitate a celui din urmă. În regiunea mesopotamiană. începutul este rezervat invocării divinităţilor. loialitatea celor două părţi.sigilii. Acestea încep cu lista divinităţilor invocate ca martore ale tratatului. ca instrumente prin care se adăuga un plus de siguranţă în privinţa respectării prevederilor. care este foarte diferit în funcţie de obiectul lor. pur militare. Regele elamit trebuie să pună bazele unui cult al lui Naramsin şi să-i ridice o statuie. 20 . O categorie aparte de tratate din mileniul al doilea î. poate prea dependent de valea Nilului este marcat. Egiptul. în timp ce oraşele aflate sub controlul statului Abarsal nu sunt amintite. unul dintre cele mai cunoscute din această perioadă. ca cele încheiate între Naramsin şi regele elamit şi cel dintre Mari şi Babylon împotriva Elamului. Regii porneau la război la comanda şi cu sprijinul zeilor al căror reprezentanţi erau. încheiate cu regatele anatoliene. probleme militare. Privind lucrurile aşa cum erau ele prezentate de izvoarele vremii. arată că războaiele erau duse sub pretextul răzbunării onoarei unui zeu. după întemeierea statului. Hr. Se prevede pedepsirea cetăţenilor ambelor state în cazul săvârşirii de delicte. deşi vorbesc despre războaie. Unele dintre ele puteau fi tratate defensive. Mai mult. urmate de obiectul tratatului. aplicarea tratatului la vasalii celor doi regi şi tratamentul acordat cetăţenilor celuilalt stat. Războiul Documentele acestei perioade. Conţinutul tratatelor nu poate fi dedus decât din textul propriu-zis al acestora. care are ca scop rezolvarea disputei teritoriale dintre Lagaş şi Umma. Chiar şi trimiterea de ambasadori şi exporturile acestuia sunt limitate. Chiar şi aşa pare evident că modelele de evoluţie în domeniul militar diferă de la o regiune la alta. sunt tratatele comerciale asiriene. Ca şi în cazul tratatului cu Assur (Abarsal). prin intermediul supuşilor lor. evoluţia conflictului dintre Lagaş şi Umma. Este interzisă primirea de fugari din Ebla în Assur (Abarsal). Tratatul dintre Ebla şi Assur (Abarsal) începe cu o listă a oraşelor aflate sub controlul primei. Tratatele politice cele mai concludente din mileniul al doilea sunt cel descoperite în Şekhna (cinci tratate). 2. clauze generale. Şi regele elamit se angajează să nu sprijine duşmanii Akkadului. În următorul pasaj Assur (Abarsal) se obligă să nu sprijine duşmanii suzeranului său. Este posibil ca această parte a textului să reprezinte o modificare a graniţelor în favoarea Eblei. Un caracter mai deosebit are textul fragmentului de pe Stela Vulturilor. Despre civilizaţia harappiană se crede că resursele abundente au făcut ca această zonă să nu dezvolte o societate atât de ierarhizată şi războinică. dar fără intenţia de a le ocupa. Războiul pare a fi endemic în regiunea siro-mesopotamiană şi acesta este modelul care se va impune în viitor. Totuşi. securitatea negustorilor etc. de o remarcabilă unitate. cetăţenii din Abarsal trebuie să dovedească pioşenie şi faţă de divinităţile eblaite. dar este stipulat tratamentul mesagerilor. ceea ce sugerează că ele nu sunt documente oficiale. sunt prevăzute predarea transfugilor şi tratamentul deosebit al diplomaţilor. Tratatul se încheie cu ameninţarea că cel care va încălca tratatul va fi pedepsit de divinităţi şi de oameni.

într-o mică măsură. din secolul al XXVII-lea. care arată că asedierea era o practică des întâlnită şi temută. în Babylon. O altă problemă mult discutată este legată de imaginea infanteriştilor oferită de Stela Vulturilor. apar primele săbii de tip seceră şi topoarele de bronz cu gaură pentru coadă. Fig. domestici sau hibrizi). au apărut probabil primele care de luptă cu două roţi cu spiţe. menite a fi aruncate.. având în vedere viteza şi manevrabilitatea scăzute. dar de un alt tip decât carele de luptă care revoluţionează arta războiului în epoca bronzului târziu. trase de cai. conduşi prin intermediul inelelor din nări. 8. mai rar. modul cum se desfăşurau războaiele în mileniul al III-lea î. Faptul că infanteriştii sunt reprezentaţi în rânduri strânse nu înseamnă neapărat că acesta era modul în care abordau conflictul militar. căşti de metal uşoare. Hr. Car sumerian de pe Stindardul din Ur. din Egipt. cu harnaşamente prevăzute cu zăbale. Carele sunt înarmate cu suliţe. puţin diferit de cel neolitic. Hr. Pe Stela Vulturilor. Stela lui Naram-sin din Mesopotamia sau fresce din morminte egiptene ne ajută să reconstituim. sunt susţinute de fortificaţiile impresionante ale oraşelor din această perioadă. Alte caracteristici cu privire la desfăşurarea războaielor în prima jumătate a mileniului al III-lea î. lipsa armurii de metal. Contrastul dintre stadiul avansat al fortificaţiilor şi cel al armatelor. Lor li se adaugă suliţele şi arcurile. ca în falangele greceşti. De altfel documentele scrise sugerează că era nepotrivit pentru regi să circule călare şi mult mai adecvat să meargă la distanţă în astfel de vehicule. Diferenţele cele mai evidente sunt cele legate de armamentul mult mai uşor: scuturi de lemn. Ele sunt mai degrabă un mijloc de a sugera poziţia socială a proprietarului. două roţi pline şi sunt trase de patru măgari (sălbatici. Faptul că umaiţii au abandonat 60 de astfel de care pe câmpul de luptă arată că doar oamenii cu stare aveau un astfel de echipaj.Unele izvoare figurative din epocă: Stela Vulturilor. care arată soldaţi care atacă un oraş întărit. în care aceştia sunt organizaţi în rânduri strânse. din perspectiva organizării forţelor militare. a armamentului folosit şi a tehnicii militare. Spre sfârşitul acestei epoci. Aceste care au patru sau. pe Stindardul din Ur şi pe alte documente figurative sunt reprezentate vehicule de război. Stindardul din Ur. 21 . mai manevrabile şi mai rapide. decât un mijloc de locomoţie eficient. Cea mai veche reprezentare a unui asediu este aceea de pe o sculptură de la Deshashe. În domeniul armamentului. folosind scări şi tehnica surpării zidurilor. sugerează că războiul era mai ales un război de asediu.

22 . pentru a-şi asigura victoria prin superioritate numerică. mult mai puţini decât victimele conflictului câştigat de Enmetena. Din timpul Imperiului Mijlociu egiptean datează prima sa armată permanentă cu mercenari berberi şi nubieni şi primul sistem planificat de apărare teritorială. Bătălia câştigată de Eanatum împotriva Ummei a condus la ridicarea a 20 de movile de pământ pentru a acoperi corpurile învinşilor. Astfel. Secretul succesului lui Sargon şi a urmaşilor săi trebuie să fi stat în capacitatea de a asedia oraşe. căruia trebuie să i se fi adăugat şi trupe recrutate din domeniile regale şi ale templelor. cât şi de Siria. Hr. Pe de altă parte. Cu toate acestea. insula Bahrain sau valea Indusului. Graniţa sudică a fost împinsă până la a doua cataractă a Nilului. Trocul a fost abandonat în majoritatea zonelor civilizate pentru schimbul pe baza etaloanelor metalice: cupru în Egipt. noua regiune fiind înţesată cu forturi.. cea mai timpurie reprezentare a unui arc compus provine de pe stela victoriei a lui Naram-Sin.6. un număr rotund din perspectivă sexazecimală. Armata era condusă de un general. Comerţul Dacă sistemul internaţional este limitat din punct de vedere politico-diplomatic la regiunea siro-mesopotamiană. urmate de un asediu mai lung şi de semnarea unui tratat. Mai probabil. dar probabil că regii aveau şi formaţiuni militare bine antrenate. tehnică reprodusă în relieful de la Deshashe şi în mormântul lui Khety. Succesul lui Sargon şi al urmaşilor săi la conducerea Imperiului din Akkad trebuie să fi fost unul de natură militară. În Mesopotamia şi Siria războiul rămâne unul de asediu. prin Peninsula Sinai sau pe calea mării. argint în Mesopotamia. iar Asiria cu Anatolia. în care formele de organizare sunt de tip prestatal. Elamul avea legături cu Asia centrală. mai ales de pe terenurile aflate în proprietatea templelor. regiunea Oman. ceea ce arată că şi în domeniul armamentului au fost aduse îmbunătăţiri. Primul sfert al mileniului al doilea î. Sudul Siriei şi Palestina au întreţinut vii relaţii comerciale cu Egiptul. îndreptat împotriva invaziilor sudice sau palestiniene. 2. O altă tehnică care s-a răspândit după dispariţia acestui stat a fost aceea de a construi rampe de pământ pentru a ajunge la partea superioară a zidurilor. oraşele din sudul Mesopotamiei erau legate atât de regiunile arabice şi indiene. Comună poate să fi fost şi construirea de turnuri de asalt. Unul din documentele contemporane menţionează că armata permanentă a lui Sargon era de 5 400 de soldaţi. Una ar fi aceea a slăbirii zidurilor prin săpare la bază sau scobire. epoca bronzului mijlociu nu aduce multe lucruri noi în domeniul militar. îngropate sub 5 movile. nu există nici acum dovezi ale vreunor legături diplomatice cu statele regiunii mesopotamiene. ca Egiptul. forma de desfăşurare a schimburilor fiind cea de tip centru-periferie. din punct de vedere comercial spaţiului menţionat îi sunt adăugate şi alte zone în care apăruse statul. Regii pleacă la război însoţiţi de aliaţii sau supuşii lor. doar numărul soldaţilor angrenaţi în conflictele militare creşte. o luptă din această perioadă era o încleştare corp la corp între indivizi. dar şi altele. este foarte puţin probabil că infanteriştii luptau în formaţii organizate. Situaţia conflictuală dintre Lagaş şi Umma a fost probabil una excepţională şi de aceea demnă de menţionat în izvoarele vremii. poate câteva sute. Documentele timpului arată că soldaţii erau strânşi prin conscripţii. cel puţin pentru arcaşi şi prăştieri. Există mai multe importante invenţii menţionate în mileniul al II-lea care ar fi putut fi utilizate şi de armatele lui Sargon.Într-un război tipic din această perioadă probabil conflictele directe trebuie să fi fost scurte şi neconcludente. Transportul la distanţă se face cu ajutorul corăbiilor. oraşele fortificate fiind cucerite. Atunci când armatele se înfruntau totuşi în câmp deschis. Economiile net superioare ale regiunilor urbanizate sunt cele care dictează circulaţia mărfurilor.

Schimburile cu străinii se fac în pieţe organizate de stat la graniţă. aşa zona Golfului Persic a mijlocit raporturile statelor de pe văile Eufratului şi Tigrului şi civilizaţia Harappa. activitatea comercială era dirijată de divinităţi. Un studiu cu privire la originea obiectelor mesopotamiene a arătat că în decursul mileniului al treilea î. Nu numai că miturile povestesc călătoriile zeilor în ţinuturi îndepărtate.care circulă pe râuri şi pe mare şi prin intermediul caravanelor de măgari pe drumurile de uscat. Comerţul egiptean este în întregime controlat de stat. În schimb. În bună măsură. După dispariţia Imperiului din Ur drumul comercial de-a lungul Tigrisului este acaparat de micul stat asirian. Cositorul şi ţesăturile din Asiria erau vândute în apropierea minelor de cupru din zonă. cât şi a obiectelor de bronz spre Mesopotamia. Creta şi coastele Mării Egee intră. în cantitate mult mai mare decât necesităţile societăţilor respective. Dintre ele cel mai important este Kaneş. originari din regiunea Damascului. Cositorul era plătit cu argint sau aur. având o toartă verticală. Cu timpul egiptenii se orientează pentru transportul pe mare. aparatul administrativ al templelor. pentru a uşura producerea bronzului. în teritorii cu care statele lor nu au acorduri. Transportul era realizat cu ajutorul caravanelor de măgari negri. Pentru prima oară. mai rapid. care organizează expediţii militare. sunt atestate documentar misiuni diplomatice originare din Dilmun la curtea regilor asirieni. În mitul "Enki şi lumea de dincolo" sunt menţionate corăbii din Magan (Peninsula Oman?) şi Meluhha (valea Indusului). Egiptul importă din Canaan ulei de măsline şi vin. comerciale sau mixte pentru a acoperi nevoile societăţii. spre sfârşitul mileniului al treilea. prin reprezentanţii acestora. aduce o modificare semnificativă în ceea ce priveşte comerţul cu metale în Orientul Apropiat. însă mai târziu probabil că relaţia cu Egiptul a devenit directă. apariţia căruţelor trase de măgari în Anatolia. surplusul fiind destinat comerţului. Acesta îşi creează adevărate agenţii comerciale în Anatolia răsăriteană care au lăsat numeroase documente. Negustorii mesopotamieni. Corăbiile acostează la Byblos. care erau şi ei vânduţi la destinaţie. Aşa cum Byblosul joacă rolul de intermediar între Egipt şi Mesopotamia. tocmai când sursa principală de aprovizionare cu aramă se schimbase. Secolul al XIX-lea î. dar chiar şi săpăturile arheologice au condus la descoperirea de mari spaţii de depozitare în proximitatea construcţiilor cu caracter religios. Cele destinate transportului pe uscat sunt adaptate pentru a fi legate câte două pe spatele măgarilor. Această modalitate de transport se impune cu greutate. în circuitul comercial oriental prin intermediul centrelor libaneze şi siriene. De altfel documentele sugerează că pe văile Tigrisului şi Eufratului se produceau cereale. nu se angajează în expediţii la distanţă mare. mai ales orz. Principalul bun care ajungea în Mesopotamia prin intermediul schimbului din golf era cuprul. transportat în amfore specifice. Alături de acesta o cantitate mare de scoici din Oceanul Indian au pătruns pe calea schimbului în Mesopotamia. dar şi în Siria şi Mesopotamia. care să suporte greutatea vehiculelor. ca şi în cazul războiului. 23 . mai sigur şi mai ieftin. Secolul al XVIII-lea aduce o importantă inovaţie în privinţa transportului pe uscat. dar lucrând şi în interes personal. deoarece necesită o reţea de drumuri de calitate. Hr. de unde aceştia cumpără produse din întreaga Sirie şi chiar din Mesopoptamia. textile şi cereale. centrele de producţie mesopotamiene ofereau lână. Aceste agenţii au şi rolul de a intermedia atât expedierea cuprului spre regiunile centrale ale Asiei Mici. în cantitate atât de mare încât în decursul mileniului al treilea a trebuit să fie înlocuit de către argint în ceea ce priveşte rolul de etalon. cuprul d origine iraniană a fost înlocuit cu cel de origine arabică. Când statul asirian cade sub dominaţia unei dinastii amorite această activitate comercială se întrerupe. Hr. mai ales la cea palestiniană. de multe ori angajaţi de către temple.

Varianta egipteană a acestui tratat a fost încorporată într-o inscripţie hieroglifică gravată la porunca lui Ramses al II-lea pe stele de piatră din Karnak şi în templul funerar al faraonului (Ramesseum) din Teba. În aceeaşi perioadă Labarnas. susţin extinderea sistemului internaţional dincolo de limitele geografice ale Siriei şi Mesopotamiei.Perioada 1700-1100 î. Textele a două alte tratate. dar şi în akkadiană. şi chiar articole din tratatul de supunere faţa de regele din Mittani. luviană. care numără peste 380 de scrisori. Hr. o documentaţie mai amplă cu privire la relaţiile internaţionale provine din secolele XV-XIII. neputând fi consideraţi mai mult decât funcţionari ai statului. din secolul al XV-lea. Egiptul a oferit însă şi o importantă arhivă conţinând corespondenţa faraonilor Amenhotep (Amenofis) al III-lea şi Amenhotep al IV-lea (Akhenaten). Acest important set de documente. compus din mai multe ţinuturi. Printre tratatele menţionate se numără varianta hitită a tratatului dintre Ramses al II-lea şi Hattusili al III-lea. Alte regiuni se aflau într-o stare de dependenţă mai puţin accentuată faţă de regele hitit. cât şi Imperiul Vechi din Babilon au decăzut. Scrisori diplomatice şi alte documente referitoare la legăturile diplomatice sau comerciale între statele epocii au fost descoperite şi în alte centre urbane din secolele XVIIXII. 3. hatti sau hurrită. incluzând Egiptul. Asia Mică precum şi regiunile insulare şi de ţărm ale Mării Egee. palaită. edicte ale regilor hitiţi cu privire la vasali. Probabil cea mai importantă din arhivele epocii provine din capitala statului hitit. păstrate fragmentar. Hr. situată în delta Nilului. dintre ele meritând a fi amintit Ugarit-ul. este esenţial pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale din epocă. au fost descoperite la Alalakh şi datează din timpul domniei regelui Idrimi. descoperită la El-Amarna. Izvoare Izvoarele cu privire la secolele al XVII-lea . capitala celui din urmă. acoperită de inscripţii sunt povestite viaţa acestuia. tratamentul acordat străinilor. sumeriană. cu capitala la Hattuşaş. în centrul Anatoliei. populaţii nomade din regiunea Canaanului (amoriţi sau huriţi). conduse de membri ai familiei regale. Ca un reflex al decăderii civilizaţiei în întreg Orientul Apropiat şi Mijlociu.2. scrierea estre folosită sporadic în secolele al XVII-lea şi al XVI-lea. Conducerea lor era încredinţată unor linii colaterale ale familiei domnitoare. documente referitoare la termenii acestora. Aceasta cuprinde tratate de pace (peste 30). Egiptul este ocupat de hicsoşi (căpetenii străine). poate acelaşi cu Hattusilis I.1. mai mult sau mai puţin deteriorate. 3. Acestora li se adaugă multe alte texte şi reliefuri egiptene care descriu evenimente majore din politica externă a unor faraoni sau legate de comerţul epocii. care nu au un rol mai mare decât al unor guvernatori de provincii. care domină aproape în întregime ţara din capitala Avaris. cu posibilitatea transmiterii ereditare a acesteia fără intervenţia monarhului hitit. dar şi texte istorice care povestesc faptele de arme ale unor monarhi. etc. O altă dovadă a autonomiei 24 . descoperită într-un nivel arheologic mai târziu. Statul hitit este un stat federal. fondează Regatul hitit. Hattuşa (Bogazköy).al XII-lea î. scrise majoritar în hitită. ascensiunea sa la putere. Cele mai multe dintre aceste texte s-au păstrat sub formă de tăbliţe de lut ars (cu excepţia unui tratat pe suport de bronz). Sistemul internaţional La începutul secolului al XVII-lea atât Regatul Mijlociu egiptean. Pe statuia acestuia. După o perioadă de relativă lipsă a documentelor oficiale.

regatul mitannian. o populaţie din regiunea iraniană. Alep. Carchemiş şi Tarhuntaşa. Fig. în condiţiile slăbirii autorităţii statelor din regiune. Kadeş etc. Orientul Apropiat şi Mijlociu în secolele XV-XII. Amurru. lucrurile sunt mai 25 . Alep. Kizzuwatna în sud. 9. Wiluşiya (identificată cu Troia) în vest. Acestor două sisteme de incorporare a teritoriilor în cadrul statului hitit li se adăugau statele vasale. Nuhaşe. jefuind Babylonul. La mijlocul secolului al XVI-lea în Siria de nord apare un nou stat. La începutul secolului al XVI-lea. urmaşul lui Hattusilis. Mira-Kuwaliya. fondat de către huriţi. acesta va fi ocupat cu relativă uşurinţă de kasiţi. Hapalla. Ca urmare a slăbirii statului babilonian. Carchemiş. Mursilis a întreprins o expediţie răsunătoare în Mesopotamia. Arzawa.de care se bucurau aceste regiuni era faptul că raporturile cu autoritatea centrală erau stabilite prin tratate. Alte state vasale ale hitiţilor în Siria şi Palestina au fost Ugarit. conduse de membri favorabili ai casei regale locale şi legate prin tratate: Işuwa în est. În această situaţie s-au aflat în anumite intervale de timp: Kizzuwatna (Cilicia). Dacă pentru hitiţi apartenenţa la trunchiul etno-lingvistic indo-european este de netăgăduit. însă fără intenţia de a extinde dominaţia hitită atât de departe.

complicate în ceea ce îi priveşte pe huriţi. În cazul acestora, se presupune că doar aristocraţia era indo-europeană, ceea ce a determinat folosirea de nume şi adorarea panteonului specific. Zeii arieni au fost preferaţi şi de aristocraţia kasită, fără a se putea preciza care au fost modalităţile adoptării acestora. Alte grupuri indo-europene se aşează în sec. al XV-lea în valea Indusului şi în Podişul iranian, dar este posibil ca numeroşi lideri militari ai epocii să fi preluat conducerea multora din statele mai mici ale Orientului Apropiat. Simultan cu apariţia statului mitannian are loc refacerea unităţii teritoriale a Egiptului, sub o dinastie locală, care va pune bazele Regatului sau Imperiului Nou, cu capitala la Theba. Eşecul politicii defensive susţinute de Egipt în secolele anterioare a arătat că singura soluţie pentru siguranţa statului este promovarea puterii egiptene în afara acestuia. Frontiera nubiană a fost împinsă spre sud până la a patra cataractă. Tutmes al III-lea reuşeşte în prima jumătate a secolului al XV-lea să impună Egiptul în Siria şi Palestina în urma bătăliei de la Megiddo, unde spune că a luptat împotriva a 330 de prinţi. În cea de-a 8-a campanie a sa din cele 17 a jefuit regatul mittanian, principalul duşman al Egiptului. Dacă Nubia a fost integrată total în statul egiptean, teritoriul siro-palestinian se afla într-o stare de relativă autonomie, care le permitea dinaştilor locali să trădeze frecvent interesele suzeranului lor. Majoritatea acestora erau de mică importanţă, fragmentarea Canaanului fiind mai accentuată în sud. O poziţie deosebită în cadrul relaţiilor egipteano-hitite pare să fi avut Alaşiya (Cipru). Secolul al XIV-lea este secolul regatului Nou hitit. Suppiluliuma reuşeşte să se elibereze de sub dominaţia mitanniană şi să cucerească chiar capitala acestuia. Mitanni va sfârşi împărţit între Regatul Hitit şi Asiria. Reuşind să se extindă în nordul Siriei, Regatul hitit devine vecinul Egiptului, un Egipt care se concentrează asupra unor probleme religioase şi mai puţin asupra celor de politică externă. Dispariţia statului mitannian a condus la emanciparea Asiriei şi recunoaşterea ei ca mare putere în secolul al XIV. Documentele hitite sunt singurele care menţionează, în mai multe rânduri, un stat al grecilor micenieni numit Ahhiyawa. Deşi nu este cert care dintre ele a fost, corespondenţa descoperită la Hatuşşa plasează entităţile politice europene ale epocii în contextul Orientului Apropiat. Conflictul egipteano-hitit pentru regiunea siro-palestiniană conduce la bătălia de la Kadeş, bătălie considerată de istorici ca fiind indecisă. Afirmarea Asiriei a determinat cele două forţe să semneze un tratat de pace, care viza împărţirea sferelor de influenţă între cele două puteri. În jurul anului 1200 regiunile răsăritene ale bazinului mediteranean sunt afectate de un proces complicat, numit de către istoricii secolului al XIX-lea "migraţia popoarelor mării". Termenul desemnează membrii unei coaliţii relativ eterogene, care au invadat şi ocupat Cipru, Anatolia, ţărmurile Siriei şi Palestinei, dar au fost respinşi de către egipteni. Singurele izvoare scrise care menţionează numele atacatorilor sunt inscripţiile egiptene, dat fiind faptul că, dintre statele care foloseau scrierea, doar Egiptul a reuşit să respingă invazia. Faraonul Merneptah menţionează că în timpul domniei sale a reuşit să înfrângă o coaliţie străină, aflată sub comanda libienilor, compusă din Sherden, Shekelesh, Ekwesh, Luka, Teresh. Ramses al III-lea menţionează că 20 de ani mai târziu Egiptul a trebuit să facă faţă unei alte invazii, deşi trebuie să spunem că Ramses al III-lea a fost suspectat de a fi adăugat succeselor sale militare şi pe cele ale lui Merneptah. Totuşi dacă este să-i dăm crezare, în conformitate cu inscripţia sa mortuară de la Medinet Habu a respins grupurile de Peleset, Tjeker, Shekelesh, Denyen şi Weshesh, deşi nici un ţinut nu a putut sta împotriva lor, printre acestea fiind amintite: Hatti, Karkemiş, Arzawa şi Alaşiya Totuşi, o parte din populaţiile menţionate sunt cunoscute din documente scrise anterioare. De exemplu Shikalayu sunt menţionaţi într-o scrisoare de avertizare primită de ultimul rege al Ugaritului. De asemenea Luka sunt menţionaţi într-un conflict cu regatul din insula Cipru (una din scrisorile de la Amarna). Într-o altă scrisoare sunt menţionaţi Danuna ca

26

locuind in proximitatea Tyrului. Aceste mărturii arată că cei implicaţi în aşa numita migraţie a popoarelor mării sunt de fapt populaţii care locuiau în proximitatea marilor regate şi au fost forţaţi să-şi părăsească locurile de origine. Deşi majoritatea s-au întors în ţinuturile de baştină filistenii au ales să se aşeze în Palestina. Cercetările efectuate în aceste regiuni sugerează că aceştia au vehiculat obiecte de factură miceniană, existând posibilitatea să fi fost chiar de această origine.

Fig. 10. Invazia "popoarelor mării" 3. 3. Diplomaţia Ca şi în epoca anterioară, legăturile diplomatice se făceau prin intermediul mesagerilor care circulau de la o curte la alta pentru a înmâna scrisorile redactate pe tăbliţe de lut. Cum mesajul era citit cu voce tare, textul de pe tăbliţă era mai degrabă o confirmare a mesajului transmis oral. Subiectele diferă în funcţie de raporturile dintre state, dar trebuie remarcat funcţia fatică a corespondenţei, adică aceea de a păstra legăturile dintre acestea. Ca şi la începutul mileniului al II-lea î. Hr. limba de circulaţie internaţională continuă să fie akkadiana (dialectul babilonian), atunci când corespondenţa facilita legăturile dintre marile puteri. Între suzerani şi vasalii acestora limba de circulaţie era de obicei aceea a suzeranului. În ceea ce priveşte structura scrisorilor diplomatice numărul mare recuperat din această epocă ne permite să reconstituim câteva caracteristici de ordin general. La începutul scrisorii, în cadrul formulei de salut, era amintit mai întâi statul mai important, iar dacă cele două părţi erau considerate egale, avea întâietate expeditorul. De obicei, înainte de a fi menţionat subiectul propriu-zis al scrisorii este afirmat raportul dintre cele două state. Scrisorile se încheie de obicei cu precizări legate de circulaţia mesagerilor. Delegaţiile diplomatice duceau cu ele daruri. Schimbul de daruri, indiferent dacă era o formă de comerţ sau doar un schimb de bunuri exotice, era realizat în public pentru a creşte

27

prestigiul destinatarului în ochii propriilor supuşi. În cazul urcării pe tron a unui nou dinast, iniţierea relaţiilor diplomatice din partea vecinilor echivala cu recunoaşterea noului rege şi era însoţită de trimiterea de îmbrăcăminte şi uleiuri fine pentru ceremonia de investire. Cu cât un mesager era mai priceput în diferite domenii cu atât era mai mare onoarea de a-l primi. Unii dintre aceştia puteau reprezenta un fel de misiune de ajutor interstatal în domenii diferite, de la magie la ştiinţă, aceste misiuni fiind uneori solicitate. În cazuri excepţionale puteau fi trimise chiar statui ale zeilor pentru a fi folosite în ceremonii religioase sau pentru a garanta o înţelegere. Mai mult decât în epocile bronzului timpuriu şi mijlociu mesagerii bronzului târziu sunt de foarte multe ori adevăraţi ambasadori, constatându-se o relativă specializare a acestora. În mod repetat ei sunt trimişi la aceeaşi curte, mai ales dacă prezenţa lor este agreată de monarhul local. Spre deosebire de mesagerii obişnuiţi acest gen de diplomaţi puteau rămâne perioade mai lungi la curţile străine cu care statul său avea relaţii de egalitate. Chiar şi aşa, mesagerii trebuiau să facă dovada că mesajele transmise sunt în conformitate cu intenţia suveranului lor şi această dovadă era varianta scrisă a mesajului. Inviolabilitatea mesagerilor devine în această epocă una din legile fundamentale ale diplomaţiei. În plus era cu totul ieşit din comun ca o astfel de persoană să fie menţinută mult timp după transmiterea mesajului, iar dacă acest lucru se întâmpla, scopul era acela de a câştiga timp. Pentru că majoritatea tratatelor descoperite sunt hitite orice discuţie cu privire la acestea nu poate să nu fie influenţată de practica acestui popor. Cele două tratate descoperite la Alalakh, stat aflat în apropierea celui hitit, par a urma o structură asemănătoare. După toate aparenţele se păstrează tradiţia de a elabora în mod diferit tratatele de paritate şi cele de vasalitate. În primul rând, din textele păstrate rezultă că doar vasalul prestează jurământ în cazul celui din urmă. Chiar dacă suzeranul promite anumite lucruri, nu este obligat să le ducă la îndeplinire. În cazul unui tratat de paritate, fiecare parte se angajează la îndeplinirea unor obligaţii şi prestează un jurământ din proprie iniţiativă. Structura obişnuită a unui tratat hitit în secolele al XIV-XIII-lea urmărea cam acelaşi tipar, poate pentru că au fost redactate de către aceeaşi cancelarie: preambulul care introduce documentul ca fiind adresat de către suzeran vasalului, prolog istoric referitor la relaţiile anterioare care justifică loialitatea viitoare dintre cele două părţi, obligaţiile specifice ale vasalului, detalii cu privire la depunerea documentului, lista martorilor divini, blesteme pentru încălcarea jurământului şi binecuvântări pentru respectarea lui din partea subordonatului. Tratatul de paritate hitito-egiptean pare a ieşi din acest tipar, iar cele de la Alalakh sunt foarte simple, conţinând doar o introducere, un singur articol, o listă a divinităţilor şi un blestem. Analiza corespondenţei şi a textelor tratatelor (din unele s-au păstrat mai multe exemplare) a revelat că în cazul tratatelor de paritate negocierile se purtau prin intermediul mesagerilor. Aceştia duceau de la un monarh la altul variante ale textului până când se ajungea la o înţelegere. Textul final era trimis de fiecare dintre părţi celeilalte gravat pe tăbliţe de argint sau bronz. Vasalii nu puteau decât să accepte textul tratatului formulat de către suzeran. Prevederile tratatelor erau destul de variate, răspunzând unor situaţii concrete, unele urgente, dar majoritatea sunt comune majorităţii documentelor păstrate: loialitate faţă de statul hitit în ceea ce priveşte politica externă, ajutorul militar, informaţii etc, sprijinirea reciprocă a liniilor dinastice, extrădarea transfugilor, precizarea cuantumului tributului, reajustarea graniţelor. Maleabilitatea hitită în materie de politică externă a făcut ca, în cazuri speciale, unii parteneri externi să primească un număr de privilegii deosebite, dar formale, ca de exemplu onoarea ca anturajul regelui hitit să se ridice atunci când intra regele statului respectiv.

28

dar interzicea căsătoria fiicelor acestuia în cadrul unor legături maritale diplomatice externe. înarmaţi cu arme de bronz. În acest fel. şi oamenii din Maşa. într-un spaţiu cunoscut. care sunt convinse înainte de desfăşurarea conflictului de faptul că acţionează în numele dreptăţii divine. atunci când celelalte mijloace de relaţionare eşuau. Armata hitită nu făcea nimic altceva decât să pună în aplicare verdictul. acelaşi termen desemnează atât noţiunea de străin. nu pot face faţă unui conflict frontal. 3. Magia juca şi ea un rol important. Oricât de mari ar fi fost dotele în cazul căsătoriilor diplomatice ele nu cuprindeau niciodată teritorii. ca victoria să nu fie umbrită de înşelăciune. O altă caracteristică a războiului este aceea a desfăşurării acestuia în conformitate cu reguli stricte. cele hitite erau întreprinse ca urmare a unei ofense aduse unui zeu. Desigur. iar ciocnirea trebuia să fie frontală.4. În cazul statului hitit aceştia se puteau căsători cu reprezentante ale familiei domnitoare suzerane. suficient de larg pentru ca armatele să se vadă reciproc şi să aibă loc de manevră. pe de altă parte. Totuşi era important ca ambele părţi să aibă şanse egale în cursul luptei. hitiţii erau învingători. Barbarii. războiul făcea parte din modul de viaţă al acestor state. care garantează supravieţuirea sistemului. Dar existau şi mijloace mai pământeşti de se asigura de loialitatea supuşilor. Doar victoria certifică cu adevărat de partea cui a fost dreptatea. mai ales că divinităţile erau de partea celui îndreptăţit să câştige. Bătăliile trebuiau să se desfăşoare ziua. raporturile dintre state erau stabilite prin intermediul războiului. Dimpotrivă. Egiptenii spărgeau figurine de lut reprezentând duşmanii şi inscripţionate cu numele lor. Însă. în principal. de exemplu nerespectarea unui tratat. cât şi pe cea de duşman. de natură umană şi divină în acelaşi timp. de multe ori. frontale. războiul egiptean este. Prin urmare. din cauza inferiorităţii tehnologice. Egiptenii. înarmaţi cu arme din trestie. deci având o cauză dreaptă. ca urmaşi loiali suzeranilor lor şi conducători capabili. pe de altă parte. Deoarece războiul este o activitate judiciară. Cum capacitatea unui lider militar este susţinută de victorii. considerau că toţi cei care nu-l recunosc pe faraon ca suzeran sunt rebeli. urmaşii având cu atât mai mari şanse de a ocupa tronul statului vasal. un război de pedepsire a nesupunerii. Hitiţii organizau înaintea luptei un conflict ritual între tineri. Războiul În limba akkadiană. Pentru a se asigura de respectarea textului tratatului. regii hitiţi aduceau ca martori nu doar zeii proprii ci şi pe cei ai partenerilor de negociere. Prin urmare. Hitiţii au practicat şi un mijloc mai rar de a se asigura de loialitatea vasalilor şi de perenitatea conducerii lor: plasarea de garnizoane în capitalele acestora. Acesta este războiul civilizat. avea loc un proces la graniţa duşmană şi tabăra adversă era condamnată. Atât în Hatti cât şi în Egipt exista obiceiul de a educa tineri din familiile regale vasale. limba relaţiilor internaţionale ale epocii. 29 . Ei încearcă să conducă un război de gherilă. se explică determinarea armatelor.Tratatele cu şefiile sau triburile erau încheiate în condiţiile în care mai multe persoane jurau în numele poporului respectiv. ideologia sa aflându-se în opoziţie cu aceea a războiului barbarilor. atacă prin surprindere. străinii erau consideraţi duşmani prin definiţie şi doar încheierea unor tratate putea modifica această realitate. preferând să slăbească alianţele duşmanilor sau să-şi angajeze în luptă proprii vasali. organizaţi în două tabere: oamenii din Hatti. Stabilitatea sistemului internaţional presupunea conducerea războiului în conformitate cu dorinţa zeilor. Totuşi rareori statele importante se angajau în conflicte directe. practica egipteană susţinea căsătoria faraonului cu fiice ale vasalilor şi aliaţilor. lucru indicat şi de ordinea componentelor în salutul de la începutul scrisorilor diplomatice. chiar dacă nu auziseră niciodată de acesta. Formal. Regii acestei epoci s-au transformat din conducători religioşi în lideri militari.

după care strigătul său de luptă marchează începutul propriu-zis al bătăliei. asumându-şi el însuşi rolul ofensiv. conducând către o veritabilă reformă militară. dar abia în sec. Mai complicată este problema carului de luptă. Dacă izvoarele nu ne permit să includem cu siguranţă Grecia acestei epoci în sistemul diplomatic internaţional. Deşi nu era obligatoriu. a cărui introducere urmează introducerea calului sau este contemporană cu acesta.mai ales în zonele accidentate sau împădurite. aşa cum este prezentat în Iliada nefiind probabil o excepţie. vânat în Europa încă în timpul glaciaţiilor a supravieţuit în perioada postglaciară doar în regiunile stepice eurasiatice. fortificaţiile oraşelor sunt folosite pentru a asigura spatele armatelor şi a oferi un adăpost în cazul unei înfrângeri. noaptea. al XVI-lea a ajuns în Egipt. Aceste asemănări arată că cele două regiuni au comunicat încât s-au putut produce transferuri tehnologice între ele. a apărut armura realizată din piele pe care se coseau plăcuţe de bronz. Apariţia acestora în Orientul Apropiat este direct legată de introducerea calului. Echipajul era alcătuit de obicei din doi soldaţi. Investiţiile importante în acest domeniu se justificau datorită faptului că puţine armate ale epocii îşi puteau permite luxul de a asedia vreme îndelungată un oraş. primul rege hitit cunoscut. Se bănuieşte că el a fost inventat pentru vânătoare. Conflictele sunt precedate de un schimb de replici între liderii militari ai celor două părţi. în cursul cărora atacatorul îl provoacă pe adversarul său să accepte rezolvarea conflictului pe calea armelor într-un anume loc. apoi folosit la război ca o platformă pentru arcaşi. Documentele egiptene arată că aici calul a apărut în timpul secolului al XVI-lea. În Europa miceniană şi în zone circumscrise acesteia apar fortificaţii din piatră sau cu baza din piatră. războiul putea începe printr-o declaraţie formală de război. acestea nu erau îngropate ci erau cât mai grotesc deymembrate. mai ale arcuri şi săgeţi. Acesta poate accepta provocarea în calitate de partener de conflict aflat în defensivă sau poate supralicita. Cel puţin în bătăliile din Orient. Cele mai vechi menţiuni ale calului în Orient sunt din timpul celei de-a treia dinastii din Ur. în mod simbolic. Pentru că arcaşul avea nevoie de ambele mâini pentru a trage şi nu putea să se apere cu scutul. al XVIII-lea. poate pe fondul răspândirii elementelor indo-europene. Probabil că acest aşa numit "tanc al antichităţii" a fost introdus la începutul Bronzului Târziu în toate regiunile "civilizate". cu patru sau şase spiţe. Inovaţii semnificative domină imaginea războiului de la sfârşitul epocii bronzului. Abia în textul lui Anitta. adus de hicsoşi. Caii erau legaţi la oişte printr-un fel de jug uşor. În Grecia 30 . Acest animal. sunt menţionate 40 de perechi de cai. dar probabil era mai degrabă un animal exotic. Celebrarea victoriei urmează aproape întotdeauna acesteia. folosite atât pentru transport în timp de pace. Carul avea două roţi uşoare. În Mesopotamia primele reprezentări de care provin din contexte din sec. Corpurile celor învinşi erau obiectul unui tratament înjositor. Primul gest de agresiune este săvârşit. fiind în primul rând un act propagandistic şi apoi unul narativ. Cazul tratării corpului lui Hector. descoperirile arheologice sugerează o dezvoltare similară a instituţiei războiului comparativ cu regiunile orientale. de către rege. Izvoarele menţionează că războiul nu începe până ce regele nu vorbeşte soldaţilor săi şi nu le ordonă să se pregătească de luptă. Numărul învinşilor este stabilit pe baza contabilizării unor părţi recuperate ca trofee de la duşmanii omorâţi. într-un context militar. Chiar arhitectura militară hitită resimte această influenţă. din cauza cheltuielilor cerute de o asemenea intreprindere. dispuse la ijloc sau în spatele platformei. Atelajul era prevăzut cu coşuri laterale pentru păstrarea armelor. cei învinşi fiind de regulă respinşi şi urmăriţi. Aici a fost domesticit şi apoi folosit la tracţiunea carelor. etc. din care unul conducea cei doi cai. Conflictul este decis de determinare şi de număr. cât mai ales în caz de război. de regulă mâinile sau organele sexuale. Războiul epocii bronzului târziu este dominat de utilizarea carelor de luptă.

din moment ce izvoarele menţionează la finalul tuturor conflictelor care au fost prăzile obţinute.Miceniană aceasta era realizată din fâşii de bronz. activitate mai demnă de rangul celor implicaţi. Doar aşa se pot explica apariţia marilor imperii ale epocii şi menţinerea controlului autorităţii la distanţe atât de mari de capitală. Armamentul lor nu diferă în mod esenţial de cel al celorlalţi soldaţi. pe două niveluri. permiţând realizarea unor campanii la mari distanţe. deoarece menţinerea unei linii de bătaie este un lucru dificil dată fiind dimensiunea carelor şi manevrabilitatea mai mică decât a cailor călăriţi. De fapt. căci această presupunere nu este susţinută de izvoarele timpului. Rolul carelor de luptă în conflictele militare nu trebuie confundat cu cel al cavaleriei din epocile ulterioare. suliţele sau "boomerangurile". fiind protejaţi de tratatele dintre state. ca şi în secolele anterioare. unul din soldaţi apărându-i cu un scut pe ceilalţi doi. în timp ce infanteria a fost folosită pentru a păzi taberele militare. cum sugerează descrierea bătăliei de la Meggido sau dacă se amestecau într-un fel de conflict individual. sub forma schimbului de daruri între monarhi. Ideologia egipteană din timpul Regatului Nou interpretează actul plăţii unui tribut de către supuşii faraonului ca un schimb de daruri. încă puţin eficientă. dar au permis şi deplasarea armatelor la distanţă într-un timp relativ scurt. Teoretic circulaţia acestora trebuia să aibă loc fără probleme. Desfăşurarea bătăliilor de la Megiddo şi Kadeş sugerează că formaţiunile de care au jucat rolul cel mai important. cel puţin până la prinderea făptaşilor. 3. condus de negustori. Chiar dacă accentul cade pe înarmarea şi protejarea echipajelor de care trebuie reţinut că rolurile se puteau inversa. 31 . De altfel. Uneori. viteză. Probabil că varianta mai corectă este a doua. Totuşi. prevăzut cu o pânză. respectiv acela de a susţine infanteria. Ele au o singură punte şi un singur catarg. şi în domeniul infanteriei se înregistrează importante îmbunătăţiri. În afară de acesta sau simultan cu el documentele atestă şi prezenţa unui comerţ de mai mică amploare. Această perioadă este prima în care corăbiile sunt folosite în conflicte militare maritime. Prin tratatele dintre state era stipulată despăgubirea negustorilor de dinaştii pe teritoriul cărora avea loc jaful.5. În perioada care urma războiului aprovizionarea era asigurată prin impunerea unui tratat care prevedea plata unui tribut. atât cele ale hitiţilor cu Alaşiya. exprimat de cele mai multe ori în produsele de care statul învingător avea nevoie. Un nivel era acela al schimburilor de produse interstatal. Una din întrebările dificile legate de utilizarea propriu-zisă a acestora în contextul unui conflict este dacă ele formau un front. Tocmai acest din urmă eveniment şi imaginile de la Medinet Habu care îl descriu sunt în măsură să arunce o lumină asupra acestor prime vase de război. ambele activităţi puteau fi prestate de aceleaşi persoane care acţionează şi în interesul statului lor şi în interes personal. nu pentru transportarea trupelor ci ca platforme de luptă. care urmăreau caravanele. Însă de multe ori viaţa le era pusă în pericol de hoţi. O altă soluţie defensivă a fost aceea adoptată de către hitiţi. Nu trebuie neglijat nici impactul psihologic al unei armate în mişcare care produce zgomot şi se apropie cu viteză. în condiţiile în care forţa motrice este obţinută cu ajutorul vâslelor. cei care luptă în car sunt infanterişti care beneficiază de viteză. Aceste atelaje au oferit armatelor epocii o mobilitate superioară. este de înţeles de ce infanteria nu putea participa eficient la conflictele militare. cât şi cel al Egiptului cu popoarele mării. cum arată scenele povestite de Homer în Iliada. Un alt mijloc prin care era asigurată aprovizionarea statelor cu bunuri străine era desigur aceea a războiului. dar sunt preferate armele cu efect la distanţă ca arcurile. nu putea ţine pasul cu carele de luptă a căror mobilitate era exploatată la maxim şi nu era subordonată infanteriei. Comerţul Comerţul epocii era organizat. ale căror care transportau trei persoane.

în timp ce pentru partea mai slabă interpretarea ar putea fi aceea a reciprocităţii. Fig. această regiune devine un important intermediar al schimburilor epocii şi producătorul unor produse originale. Primul dintre ele este 32 . trebuie ţinut seama de faptul că activităţile comerciale sunt coordonate de cererea autorităţii suzerane. La întretăierea drumurilor comerciale ale Orientului Apropiat se află Siria. ci mai des o interpretare a acesteia. încât aici se întâlnesc influenţe foarte diverse. Tocmai de aceea. percepţia celui mai puternic se potriveşte mai degrabă modelului redistributiv. cel mai sigur fiind cel în sens invers acelor de ceas. al XVI-lea. ca în cazul cuprului cipriot. având în vedere şi poziţia statelor faţă de Marea Mediterană. dar şi costurile mai mici. Aceasta stabileşte de obicei ce produse fac obiectul schimbului şi care sunt echivalenţele produselor. Din punct de vedere teoretic este dificil să stabilim dacă schimburile epocii se încadrează în modelul redistribuţiei sau în cel al reciprocităţii. Izvoarele epocii nu prezintă decât rareori realitatea fără denaturări. metale etc. pentru a decora pereţii palatelor. 11. Mai mult decât circulaţia produselor a putut fi dovedită angajarea unor pictori minoici de către faraonii egipteni în sec. un ţinut fărâmiţat şi disputat de puterile timpului atât de mult. Se presupune că au existat două trasee maritime care legau ţărmurile Mediteranei orientale. Traseul presupus al corăbiei descoperite în apropiere de promontoriul Uluburun. de mare căutare: purpură. Mare parte din transportul acestui interval de timp se desfăşoară pe mare. Atitudinea se schimbă doar atunci când cumpărătorul este mai interesat decât vânzătorul de efectuarea tranzacţiei. sticlă. dar probabil şi unul în sensul acestora.Tributul este un dar pentru care dinastul egiptean oferă supuşilor săi un dar nepreţuit: viaţa acestora. circulaţia bunurilor o dovedeşte cu prisosinţă. dacă documentele diplomatice pot fi doar în mică măsură aduse în sprijinul includerii regiunilor minoice şi miceniene în sistemul internaţional. În cazul redistribuţiei. Atunci când schimbul de bunuri are loc între două entităţi de putere diferită.

cupru. cai. atât în Mesopotamia. obiecte de podoabă făceau obiectul acestui schimb. mirodenii. mobilier. bronz. cât şi în Egipt. Orice putea fi considerat exotic sau valoros. Acesta este urmat de alte metale preţioase. acostau în porturi şi schimbau o parte din bunurile pe care le aveau cu cele locale. caravanele cu măgari continuă să fie mijlocul cel mai eficient de transport. 33 . Nu lipsesc nici transporturile de cupru sau cositor sub formă de lingouri. pomenit în nenumărate rânduri. Probabil că marinarii navigau de-a lungul costei. pentru ale schimba avantajos mai târziu.dovedit de provenienţa materiilor prime şi a produselor finite din inventarul corăbiilor descoperite la Uluburun. Pe primul loc se află aurul. Atunci când era posibil. cu atât era mai mare prestigiul celui care îl deţinea. arme. trimise sub formă de produse finite: argint. Scrisorile diplomatice ale timpului arată varietatea produselor care fac obiectul acestor schimburi. Pe uscat. Cu cât produsul era mai exotic. sub forme foarte variate. de la sclavi. capul Gelidonya sau Kition. care de război. transportul pe marile râuri era în egală măsură folosit. care urmează a fi prelucrate la destinaţie.

alfabetul s-a răspândit în Peninsula Italică. 34 . documentele descoperite aici fiind mai ales de natură administrativă şi mai puţin narative. limba diplomatică internaţională a acestei epoci în Orientul Apropiat. tratate. Hr. Hr. Hr. Valoarea informaţională. 4. documentele. sunt direct legate de evoluţia scrierii. în care sunt amintite. având în vedere evidenta necontemporaneitate a autorilor cu epoca la care se referă. au făcut să fie folosite din ce în ce mai mult. Scrierea cuneiformă continuă să fie folosită în Orientul Apropiat. Din punctul de vedere al documentaţiei referitoare la relaţiile internaţionale existente în această perioadă. provenind din această epocă nu sunt reprezentative pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale. Informaţii importante cu privire la peninsulele Balcanică şi Italică ale aceastei perioade şi chiar cu privire la Orient provin din operele primilor istorici greci şi latini. Simplitatea acestora. Din această categorie trebuie să amintim "Istoriile" lui Herodot. Izvoare Problemele surselor de documentare cu privire la prima jumătate a mileniului I î. Un caz mai deosebit este cel al "Istoriei sincrone". Această epocă aduce în prim plan şi prima declaraţie de război păstrată în original. Informaţiile cuprinse în cărţile ei sunt importante mai ales pentru perioada statalităţii ebraice şi privesc toate popoarele cu care poporul lui Israel a intrat în contact. Credibilitatea acestora. documentele juridice sau administrative. încă din secolul al XIV-lea î. Ulterior. Hr. de obicei epigrafice. O altă sursă de informare care face dese referiri la relaţiile internaţionale ale acestei epoci este Biblia ebraică. împreună cu limbile asociate lor. deşi pare a se baza pe lucrări mai vechi este de multe ori pusă sub semnul întrebării. "Războiul peloponeziac" al lui Tucidides sau "De la întemeierea Romei" de Titus Livius. De mai mică importanţă sunt scrisorile adresate zeilor. reprezentând apariţii izolate contribuie la lămurirea unor aspecte ale relaţiilor internaţionale din această epocă. lucrare care prezintă istoria raporturilor dintre Assiria şi Babylon începând cu secolul al XV-lea şi până în secolul al VIIIlea î. Hr. î. cea mai răspândită a fost aramaica. O situaţie aparte este aceea a lucrărilor greceşti care au circulat pe cale orală şi au fost fixate în scris cel mai probabil odată cu adoptarea alfabetului.4. Lor li se adaugă circa 3500 de scrisori reprezentând corespondenţa regilor cu aparatul administrativ al statului. adaptabilitatea. Deşi scrierea este folosită în Europa în al doilea sfert al mileniului I. Dintre ele remarcăm 22 de tratate asiriene din secolele IX-VII î.1. cele mai importante documente provin din arhivele Noului Imperiu Asirian. ele reprezentând o sursă de informaţie care trebuie privită cu circumspecţie. sau chiar citate. Inscripţiile regale. menite să păstreze memoria faptelor regilor sunt documente de primă mână cu privire la evoluţia relaţiilor internaţionale în Orientul Apropiat al secolelor în care a fost dominat de statul asirian. Hr. Alte documente. Din regiunea Canaanului scrierea alfabetică a fost preluată de greci. în regiunea vestică a Canaanului au apărut primele alfabete. Mai puţine informaţii provin din arhivele babiloniene şi persane. apoi la etrusci şi romani. Dintre acestea. cândva la sfârşitul secolului al IX-lea î. la grecii din sud. majoritatea copleşitoare de la Ninive. solicitări adresate oracolelor etc. Hr. Perioada 1100 – 509 î. dar alături de ea. Dezavantajul pe care îl prezintă scrierile alfabetice pentru cercetătorii contemporani este acela că au folosit majoritar suporturi perisabile. Exemple de acest fel sunt inscripţiile descoperite în Siria de nord reprezentând trei tratate dintre Mati'-il din Arpad şi Bar-ga'yah din KTK (poate Asiria). probabil prin filieră feniciană. şi vorbim aici de epopeile homerice şi de poemul "Munci şi zile" al lui Hesiod. precum şi încadrarea în timp a realităţilor la care fac referire au fost mult discutate..

Imperiul asirian între anii 824-625 î. Sistemul internaţional În secolele XI-VI î. Canaanul are şansa să se autoguverneze. se va numi de acum înainte Aram. Peninsula Balcanică) ca şi Extremul Orient (Peninsula India. Deşi Egiptul a reuşit să respingă atacurile popoarelor mării a intrat în scurtă vreme într-o perioadă de vizibilă decădere. În secolul al XI-lea ei reuşesc să stăvilească ofensiva asiriană. Există două excepţii de la această constatare şi ele privesc tocmai intermediarii menţionaţi: fenicienii şi grecii. contribuind la consolidarea statelor de aici care au primit în istoriografie numele de regate neohitite. 35 . Hr. Hr. a fost dispariţia statului hitit de pe scena politică. Schimburile de produse. regiunile europene (Peninsula Italică. China) se află încă. deşi sunt în creştere din perspectiva volumului şi a regiunilor implicate se fac în principal prin intermediari şi de aceea nu contribuie la stabilirea unor raporturi directe. Principala modificare a acestuia în secolul al XI-lea î. de altfel. Totuşi.4. în afara sistemului internaţional al Orientului Apropiat. Asiria nu este până în secolul al IX-lea în măsură să domine Orientul Apropiat. Hr. Fig. 12. Principala autoritate în această regiune la începutul epocii fierului sunt arameii. amplitudinea schimburilor comerciale ale acestor două etnii nu a contribuit la lărgirea sistemului de relaţii internaţionale oriental. Această populaţie de origine semită devine principalul element etnic al Siriei de nord care.2. O parte din populaţia acestui regat a emigrat în regiunea Siriei de nord. din punct de vedere diplomatic şi militar. Neafectată direct de migraţia popoarelor mării. Începând cu dinastia a XXI-a suveranii egipteni renunţă la controlul zonelor canaanite şi la cel al Nubiei. Ca urmare. care stabilesc legături comerciale directe cu popoare îndepărtate.

Imperiul persan 36 . acesta promovează o politică nouă. care va contribui substanţial la afirmarea culturii greceşti cu mult dincolo de graniţele Peninsulei Balcanice. prin care urmăreşte uniformizarea culturală. Însă de la sfârşitul acestui secol şi până la dispariţia statului asirian. încă din timpul lui David. într-un adevărat imperiu. supremă sinteză a acestui spaţiu. Damasc. Decăderea Israelului coincide cu reafirmarea Asiriei pe plan internaţional. în Canaan este fondat regatul Israel. În paralel cu aceste evenimente Grecia arhaică este marcată de complicatul fenomen al colonizării. dar noua situaţie politică nu va rezista multă vreme. Până în secolul al VII-lea aproape toate teritoriile Orientului Apropiat sunt incluse în acest prim imperiu cu adevărat universal. Deşi a înfruntat cu succes alţi contestatari ai puterii sale. Teritoriul asirian este împărţit între aliaţi. Regele este omnipotent şi transformă teritoriile foştilor vasali în provincii. Ofensiva asiriană a determinat întemeierea de colonii feniciene în occidentul Mediteranei. La adăpostul rezistenţei arameilor. constituit de cele 12 triburi evreieşti. Alianţa Imperiului Nou din Babilon cu Media a stat la baza unei ofensive militare care a fost capabilă să răstoarne în 612 î. Hr. spre sfârşitul secolului al XI-lea. În cursul secolului al IX-lea acest stat promovează o vie activitate diplomatică şi militară pentru a-şi subordona prin alianţe inegale majoritatea vecinilor. deportarea este folosită pe scară largă pentru a amesteca populaţia. În secolul al X-lea regatul israelit este una din marile puteri ale Orientului Apropiat. Regiunea cea mai greu de controlat a fost Egiptul. Moab. tentaţia sa va umbri orice altă iniţiativă.Fragmentarea caracteristică acestei regiuni nu este de lungă durată. Fig. ca statul Urartu. În afară de acestea. cea mai importantă dintre ele fiind Cartagina. Însă după moartea lui Solomon regatul se scindează în Israel şi Iuda şi renunţă la unele posesiuni sau vasali anteriori. Hamath. noul stat înglobează numeroase alte regate şi popoare: Ammon. plătesc impozite şi datorează serviciu militar. 13. dominaţia asiriană. agresivă. supuşii prestează corvezi. Imperiul asirian pierde controlul asupra Babilonului la sfârşitul secolului al VII-lea. Odată apărut modelul statului universal oriental. Edom.

există mai mult de un arbitru pe scena politică internaţională: Asiria. Este epoca construcţiei polisurilor. faţă de statul asirian. Hr. În 525 cucerirea Orientului este desăvârşită prin ocuparea Egiptului. dar şi a colonizării greceşti. Se pun bazele unui sistemului internaţional al statelor greceşti.3. 4. sunt secolele în care societatea greacă europeană îşi recapătă cadenţa. ai cărei monarhi doresc să domine toată lumea cunoscută. Contactele diplomatice erau menţinute prin intermediul schimburilor de scrisori transmise prin mesageri. cele 22 păstrate şi altele amintite sau citate. Secolele VII-VI î. 37 . Aceştia puteau fi reţinuţi pentru perioade mari de timp. Diplomaţia În secolele XI-X î. Apar şi modificări. Odată cu creşterea puterii asiriene nu mai poate fi vorba de un echilibru pe scena internaţională. de multe ori regele fiind arbitrul relaţiilor statelor din Orientul Apropiat. Lidia şi Asiria. Vasalii regilor asirieni erau obligaţi ca. Cirus cel Mare reuşeşte în decursul vieţii sale să constituie un stat mai mare decât cel asirian. cel puţin.La mijlocul secolului al VI-lea raporturile interne în societatea iraniană se schimbă definitiv. Această situaţie s-a perpetuat în regiune şi după dispariţia statului asirian. încheiate între suveranul acestui stat şi entităţi vasale. Media. Statele acestei epoci au o putere relativ egală sau. incluzând Babilonul. în funcţie de serviciile aduse. Influenţa asiriană se extindea şi în afara teritoriului şi al vasalilor săi. diplomaţia Orientului Apropiat pare a avea aceleaşi caracteristici cu cea de dinainte de migraţia popoarelor mării. Observaţia că înţelegerea dintre poporul evreu şi Dumnezeu seamănă cu tratatele orientale de dinainte de migraţia popoarelor mării conduce către conluzia că israeliţii au dus mai departe tradiţiile dreptului internaţional din acea perioadă. absenţa fiind interpretată ca o nerespectare a tratatelor şi pedepsită. a cărui caracteristici sunt încă obscure. la care a contribuit categoric administraţia asiriană. mai ales la curtea suzeranilor. datorită moştenirii complexe şi a poziţiei deosebite. Babylon. nu putem face aprecieri relevante decât cu privire la cele asiriene. Tipologia acestora este destul de complexă şi este adaptată diverselor grade de supunere a statelor sau triburilor implicate. d. Imunitatea reprezentanţilor unui alt stat era inviolabilă. Canaanul. Perşii iau conducerea statului med şi pun bazele Imperiului persan. Transformarea sa în republică şi dobândirea independenţei faţă de etrusci au contribuit probabil în mod decisiv la afirmarea statului roman în secolele ce au urmat. să se prezinte la curte cu tributul convenit şi cadouri. În orice caz. Egipt. alianţele între regi continuă să se realizeze după aceleaşi principii. Israel. Hr. Statutul politic al unui stat al acestei epoci era definit de relaţia sa cu Imperiul asirian. unii dintre ei bucurându-se de onoruri deosebite la curtea regilor asirieni. După o scurtă perioadă de echilibru internaţional între Egipt. de două ori pe an (în prima şi a şasea lună a anului). influenţa epocii anterioare disipându-se cu greu. fără îndoială. Avantajat de puternica uniformizare culturală a Orientului. O practică asemănătoare a funcţionat în timpul Imperiului Persan. nu s-a păstrat nici unul dintre ele. Cu toate că Vechiul Testament face referire la tratate încheiate între statul evreu şi vasalii săi. datorită insuficienţei izvoarelor istorice. aluzii la ele există suficiente. În privinţa tratatelor. Deşi nu s-au păstrat texte de tratate din această epocă. Din secolul al IX-lea sistemul internaţional oriental se împarte în Asiria. La sfârşitul secolului al VI-lea Roma este încă un stat de mică importanţă. şi ceilalţi. Imperiul Nou din Babylon şi Lidia rolul său a fost luat de Imperiul Persan. Toate tratatele păstrate sau cunoscute în mod indirect din arhivele asiriene sunt tratate inegale. ceea ce ar fi fost imposibil înainte de migraţia popoarelor mării. dar cu mari perspective. Printre căsătoriile diplomatice ale lui Solomon se numără şi cea cu o prinţesă egipteană.

Tratatele de vasalitate. Ele sunt de fapt tratate de supunere ale unor state sau triburi care se obligă să nu aibă politică externă proprie. acceptarea zeului Aşur ca zeu suprem (numai într-un tratat din timpul lui Esarhadon). urmat de jurământ şi zeii martori la acesta. 4. prevederi comerciale. regele asirian se vedea obligat. Ele erau impuse atât vasalilor. dar aveau ca scop asigurarea loialităţii faţă de familia regală. Textul începea cu un preambul în care erau specificate părţile. În cazul nerespectării prevederilor tratatelor. În nici unul din tratatele păstrate nu este menţionată în mod expres obligaţia de a plăti tribut. Eticheta asiriană cu privire la încheierea tratatelor prevedea ca tratatele de vasalitate să fie validate prin jurământ în templul lui Aşur din Asur. să plătească un tribut şi să-şi dovedească supunerea prin două vizite anuale la curte. 2. fără implicaţii economice. exprimarea la persoana întâi singular se referă la persoana regelui. păstrate de către fiecare din cele două părţi. sunt mult mai numeroase. 3. 7. Din izvoarele păstrate reiese că asemenea tratate au fost încheiate doar cu Babylon şi Elam. 2. în timp ce exprimarea la persoana a doua se referă la cealaltă parte. solicitate de diversele entităţi politice care aveau nevoie de protecţia asiriană. regele asirian comunicând în numele lui cu exteriorul. prevederile şi blesteme. iar cele de supunere în templul lui Ninurta din Calah. pentru a-i fi controlată activitatea. practicarea unei politici externe comune cu cea asiriană. 6. În ceea ce priveşte forma. Printre cele mai importante şi des întâlnite prevederi ale tratatelor asiriene se numără câteva aproape nelipsite: 1. Tratatele de supunere nu difereau semnificativ de celelalte în privinţa formei. cât şi provinciilor locuite de asirieni. devoţiunea necondiţionată faţă de persoana regelui exprimată prin diverse formule. obligaţia de a raporta orice activităţi ameninţătoare la adresa statului sau persoanei monarhului asirian. Unele dintre tratatele scrise pe tăbliţe de lut erau autentificate prin sigilii. redactate la iniţiativa regilor asirieni sau cele de alianţă ("tratate de pace şi vasalitate"). 3. obligaţia de a participa cu detaşamente militare la conflictele în care era implicată Asiria. Ca o garanţie a respectării tratatelor. erau redactate în două exemplare. reprezentând în primul rând textul jurământului. care specifică faptul că vasalul trebuie "să-l iubească pe rege ca pe sine însuşi" sau "să moară pentru el". ca reprezentant al zeului Aşur să pedepsească pe cel care viola sanctitatea jurământului. 5. Textele tratatelor. ceea ce însemna că vasalul trebuia să urască duşmanii Asiriei şi să nu comunice cu aceştia în nici un fel. care specifică motivul şi data tratatului. Structura unui tratat asirian urmărea paşii descrişi în cele ce urmează. introducere istorică (uneori). O noutate faţă de tratatele mai vechi din orient este adăugarea la sfârşitul textului a unui colophon.1. acceptarea unui reprezentant al statului asirian la curtea vasalului. 8. Tratatele de asistenţă şi neagresiune ("tratate de prietenie şi pace") sunt tratate pe care Asiria le-a încheiat la începutul Imperiului Nou şi sunt tratate de egalitate încheiate doar în scopuri militare. deşi numeroase alte documente se referă la acest aspect al relaţiilor Asiriei cu vasalii săi. extrădarea emigranţilor asirieni. Ceremonia cuprindea un banchet în cursul căruia avea loc prestarea jurământului de către vasal. 38 . asirienii făceau schimb sau cereau copii din familiile regale ca ostateci.

unele din fier. deşi numeroşi lideri au mai încercat reînvierea ideii de război sfânt. Hr. În secolul al VII-lea asirienii au introdus un nou tip de car. Reorganizarea provinciilor implica într-adevăr mari deportări de populaţie. Reliefurile asiriene sugerează că aceştia au încercat să găsească soluţii pentru a adapta carele la noile condiţii de război. în care însă erau implicaţi uneori şi asirieni. Acesta era mai greu de oprit. încălcarea tratatelor. ceea ce a determinat scăderea importanţei acestora din urmă în conflictele militare. alcătuite prin mobilizări de masă. spre deosebire de armatele mici. tras de patru cai şi care putea transporta patru soldaţi. rebeliunea. de muncă şi de război. ale epocii bronzului. ofense aduse persoanei regelui şi/sau zeului sau solicitări din partea aliaţilor. Războiul Ca şi în alte epoci. Mai mult. al căror model timpuriu este constituit de armatele arameilor. Primul dintre ele era războiul ordonat de divinitate şi purtat uneori de aceasta în vederea exterminării inamicilor poporului ales. Regele asirian. în funcţie de realizări. unde tinerii erau educaţi în spirit asirian. Acest tip de război. motivate de scopuri comune religioase şi etnice. oamenii cu pregătire în diverse domenii erau încorporaţi în sistemul militar sau administrativ.. de exemplu. precum şi suliţele şi săbiile lungi.4. La începutul Epocii fierului viziunea cu privire la desfăşurarea războiului se schimbă. toate războaiele asiriene erau îndreptăţite. considerat sfânt. Mentalitatea israeliţilor cu privire la război făcea diferenţa între două forme: războiul obligatoriu (mitzva) şi războiul permis. atunci când carul făcea viraje şi era cel mai vulnerabil. arameii introduseseră în armată corpuri de cavalerie şi de cămile. de fapt schimburi de populaţie. a fost caracteristic perioadei prestatale. opţional (reshut). Acestea sunt mai mari şi un al treilea cal era legat pe una din părţile carelor. indiferent de origine. era responsabil de a apăra domeniul zeului Aşur de orice agresiune. Secretele succesului acestor armate. Populaţia ocupată în urma unui război avea drepturi egale cu asirienii de acelaşi statut economic. aşa cum arată descrierea bătăliei pierdute de asirieni la Qarqar. printre motivele cel mai des întâlnite numărându-se agresiunea străină. curent care îşi are rădăcinile în literatura ebraică. Armatele sunt mari. Fiind comandate de zeu. comparativ cu cel al altor popoare contemporane lor. Mai mult decât atât. Însă soldaţii acestor armate nu îşi pot permite luxul de a întreţine care de luptă şi de aceea armatele secolelor XI-X sunt în principal armate de infanterie. pe partea din 39 . sunt disciplina de masă. declaraţia de război începe să fie folosită mai des în cazul războaielor planificate. având obligaţii fiscale. Aceste armate sunt capabile să facă faţă cu succes agresiunilor carelor de luptă asiriene de la începutul epocii fierului. în Orientul Apropiat al primei jumătăţi a mileniului I î. Tot reliefurile asiriene arată cât de greu s-a impus cavaleria şi cum la început călăreţii luptau câte doi. Adoptarea acestei soluţii arată că infanteria anihila carele prin omorârea cailor. unele reliefuri îi arată pe soldaţi călărind ca mesagerii de pe reliefurile egiptene. care să suplinească relativa ineficienţă a carelor de luptă. dar şi mai greu de manevrat.4. Deşi nu era obligatorie. Deja în această bătălie statele arameilor din Siria aveau cam acelaşi număr de soldaţi la cavalerie şi în echipajele carelor. de elită. Comportamentul asirienilor faţă de populaţiile cucerite a fost exagerat de scrierile istorice. Spre secolul al IX-lea. pentru că regele era interesat în păstrarea puterii de muncă şi a sănătăţii supuşilor săi. şi aveau acces la funcţii înalte. Acestea se făceau cu asigurarea celor necesare traiului. unul conducând calul celuilalt când acesta trăgea cu arcul. După apariţia statului implicarea divinităţii în conflictele militare a devenit episodică şi războiul a căpătat un caracter laic. de dimensiuni şi mai mari. Familiile nobiliare şi regale erau găzduite într-o formă de domiciliu forţat la curtea asiriană. când evreii trăiau încă în zona aridă a Canaanului. războiul era considerat un act săvârşit de oameni în numele divinităţii protectoare. El nu permite neutralitatea şi nici nu necesită formularea unei declaraţii de război oficiale. pe post de scut viu pentru ceilalţi doi.

Cum cele mai multe forţe ale timpului evitau lupta directă cu asirienii. care era permanentă şi alcătuită din nativi şi auxiliari. aşa cum era cazul în armata persană. deşi se bănuieşte că ea a moştenit cunoştinţele exprimate pe câmpul de luptă de la armata asiriană. dar randamentul său depindea de protejarea celor care îl manevrau. Din reliefurile asiriene reiese cooperarea între arcaşi şi suliţaşi. deplasaţi cu ajutorul roţilor. lung de 30 de metri. Cavaleria ataca flancurile. de după care erau aruncate diverse proiectile asupra inamicului. dar eficientă a fost aceea de a construi rampe de pământ până la nivelul zidurilor. Cea mai la îndemână maşină de război era berbecele. ci şi reliefurile persane confirmă 40 . care controlau deja comerţul maritim al epocii. Triremele cu 170 de vâslaşi nu au apărut până în secolul al şaselea. Probabil deschiderea era făcută de arcaşi care se retrăgeau apoi după suliţaşi. aceştia au trebuit să-şi desăvârşească şi pregătirea în domeniul asediului. Ea avea mai multe corpuri. care să aprovizioneze o asemenea forţă militară. asociate cu turnuri de asalt. Vasul cel mai des întâlnit al epocii fierului era pentaconterul. Asiria era suficient de bogată în secolul al IX-lea ca toate armele sale să fie făcute din fier. când au început să fie folosite doar ca centre de comandă mobile în timpul conflictelor. Era organizată în funcţie de armament şi originea soldaţilor. Probabil că de-a lungul drumului urmat de armată erau organizate baze cu alimente. ci de cei care doreau să se apere de ei. Se pare că pentru prima dată în istorie armata persană a fost dotată cu uniforme. O mare inovaţie a fost aceea a asigurării infrastructurii necesare unor campanii la distanţe mari. Abia aceasta a fost adevărata revoluţie pe care a oferit-o cavaleria. se bănuieşte că inventatorii lor trebuie să fi fost fenicienii. din care cel mai impoortant era armata regală. Dacă la începutul epocii vasul era cu un singur şir de vâsle. Regii persani dispuneau infanteria în centru şi cavaleria pe aripi. ambele subordonate regelui. dar luptele faţă în faţă erau evitate. Dacă Şalmaneser a avut 120 000 de soldaţi la Qarqar. Reliefurile asiriene redau atât berbeci simpli. Importante inovaţii au fost introduse de armata asiriană în domeniul organizării. nu numai ca un mijloc de recunoaştere.spatele calului. O altă noutate a acestei epoci în domeniul militar a fost apariţia vaselor de război dotate cu berbec (cioc) subacvatic. costisitoare. cât şi forme mai complexe. Cum probabil acestea nu au fost inventate de piraţi. Acest lucru oferea un avantaj de netăgăduit asupra duşmanilor săi. era de aşteptat ca acest echipament să fie similar pentru toată lumea. De altfel nu numai textele greceşti. obicei moştenit de la călăritul măgarilor. poate că Tiglat-Pileser şi urmaşii săi au beneficiat de o armată de circa jumătate de milion. Desigur. propulsat de 50 de vâslaşi. desigur cu un randament mai scăzut. care aveau probabil punţi mobile sau prin escaladarea cu ajutorul scărilor simple. Documentele de la Ninive arată că zilnic erau aduşi din toate colţurile imperiului în grajdurile regale 100 de cai. înlocuirea carelor de luptă datorită eficienţei superioare. Totuşi asirienii erau mai înclinaţi către lupte corp la corp. Până la sfârşitul secolului al optulea călăreţii au învăţat să tragă cu arcul şi să conducă calul simultan şi atunci fiecare dintre ei echivala în eficienţă cu un car cu doi cai şi doi soldaţi. Rolul carelor de luptă a scăzut mult spre secolul al şaselea. căci unitatea tradiţională asiriană avea suliţe lungi şi scuturi şi nu arme pentru aruncat. În ceea ce priveşte tactica ştim mai multe lucruri despre armata persană. Infanteria avea scuturi mari. În ceea ce priveşte introducerea fierului în domeniul militar. Zidurile erau depăşite prin intermediul turnurilor de asalt. Cohorta regală era o unitate de elită care făcea parte din Garda regală. o corabie cu vâslaşii suprapuşi pe două rânduri. pentru a pătrunde în oraşul inamic. în jurul anului 700 a apărut birema. şi mai scurtă. O altă tactică folosită de asirieni. ci şi ca un mijloc prin care satrapii ofereau soldaţilor echipament şi armament gratuit. Vasele folosite de popoarele mării în ofensiva lor împotriva Egiptului sunt reprezentate la Medinet-Habu fără asemenea dispozitive.

acesta este în continuare realizat cu ajutorul caravanelor. un aliaj natural de aur şi argint. arheologia nu susţine anterioritatea comerţului fenician în Mediterana faţă de cel grecesc. Principala modificare survine în urma dispariţiei marilor regate care controlau comerţul între regiunile complementare ale Orientului. ca şi izvoarele greceşti. grecii şi-au îndreptat atenţia asupra Egiptului şi bazinului Mării Negre. produs solicitat pe pieţele orientale. anatoliene. Complementaritatea regiunilor orientale solicita ca tranzacţiile comerciale să implice mărfurile siro-palestiniene. fenicienii au dezvoltat şi meşteşuguri care au devenit baza acestui comerţ: producerea textilelor. ilustraţi ca purtând două tipuri de echipamente se bazează pe uniformitatea înfăţişării soldaţilor. grecii au trebuit să lupte pentru strâmtoarea Gibraltar şi cositor. Până în secolul al VIII-lea î. precum şi a metalelor balcanice în Orient. celor de măgari şi catâri li se adaugă în Peninsula Arabică cele de dromaderi. după ce şi-au asigurat controlul comerţului în Cipru. Accesul la regiunile limitrofe Oceanului Indian a fost posibil doar în anumite intervale de timp când a fost mijlocit de statul Israel. dar mai sigur. ca şi a puterii maritime minoice. după ce au atins limitele Mediteranei. Noua metropolă reuşeşte cu brio să joace rolul de intermediar între aceste regiuni. Comerţul Modificările importante survenite în secolul al XII-lea î.această aserţiune. Cum aceste produse erau transportate atât pe uscat. prin portul Eţiongeber de la Marea Roşie. Acesta rămâne la dispoziţia celor care sunt mai bine poziţionaţi şi mai dispuşi să rişte într-o epocă atât de tulbure. lemnul. Atâta vreme în umbra marilor civilizaţii orientale. Bogăţia noilor regate arabe este urmarea succesului acestui comerţ. punctul de confluenţă a numeroase resurse metalice vest europene. grecii şi fenicienii au interacţionat prin intermediul ciprioţilor. în răsărit până în India. şi care nu mai este procurat de Egipt din legendara ţară Punt. fără a se aventura înainte de secolul al VIIlea mai departe de Peninsula Italică. către Occident. Principala bogăţie a coastei feniciene a fost. Tyrul a jucat un rol decisiv în comerţul fenician. pin sau stejar. între care deloc neglijabile au fost cele de cupru cipriot. Ambele popoare par a fi pornit către vest în decursul secolului al VIII-lea pentru a căuta resurse de metale şi a controla circulaţia acestora. Începând cu secolul al XI-lea aceştia au fost fenicienii şi grecii. atât pe apă. Acestea sunt de fapt bucăţi de metal. În ceea ce priveşte comerţul pe uscat. în nord până în Marea Neagră şi în sud până în "ţara Ofir". a sticlei şi a obiectelor de metal. În secolele următoare. Însă. direct către Africa de nord. de o valoare 41 . Subordonând regiunea de coastă de la Massalia până în Catalonia. acum locul său este luat de către Tyr. Gestionând însă şi alte materii prime. Hr. 4. care se întindea în vest până la Gibraltar. au transformat şi comerţul în zona Orientului Apropiat. egiptene şi europene. dacă înainte de 1200 centrul cel mai important al schimburilor în zonă era Byblosul. apar în regatul lidian primele monede din lume. Situat strategic pe o insulă din apropierea ţărmului libanez. Sicilia vestică. pe care le-au dominat categoric. În ciuda informaţiilor oferite de izvoarele scrise. stateri din electrum. În secolul al VII interesele celor două popoare s-au întâlnit în regiunea iberică. Menţiunile din Vechiul Testament. susţin vasta reţea comercială a centrelor feniciene. Malta. arabii intervin direct în comerţul cu smirnă. resursa care i-a propulsat pe fenicieni pe scena comerţului internaţional. de cedru. Hr. Dacă secolul al VIII-lea este secolul în care grecii se aşează temeinic în Italia sudică. Sardinia. îşi orientează interesele la distanţă mare. fără îndoială. Grecii au fost mai prudenţi şi au avansat mai încet. În jurul anului 650 î. singura zonă de confluenţă a formelor de transport şi aregiunilor menţionate era ţărmul sirian. fenicienii. Hr. "Legenda" corpului nemuritorilor.5. schimburile conducând la răspândirea obiectelor orientale şi a alfabetului în Grecia.

purtând numele unităţii de măsură a greutăţii pe care o respectă şi au ştanţată prin lovire o marcă ce garantează valoarea. 14. Pe cealaltă parte piesele poartă amprenta loviturii prin care s-a produs imprimarea. 42 . în cazul de faţă capul unui leu. Fig.stabilită. Comerţul şi colonizarea feniciană.

În plus. care numără peste 400 de tratate din Grecia premacedoneană. Dar de cea mai mare importanţă pentru evoluţia relaţiilor internaţionale. Deşi incompletă.1. Inscripţiile redactate pe suporturi mai rezistente: piatră sau lut nu au decât rar un caracter oficial şi de aceea nu se referă la evenimentele importante ale timpului. Opera sa. Faptul că documentele persane nu au supravieţuit până la noi este compensat de creşterea în volum şi calitate a istoriografiei greceşti. autorul "Războiului peloponesiac". 5.5. dintre istoricii latini republicani a căror opere în general s-au pierdut. Hr. Hr. dar care nu îl pot depăşi pe Tucidides. Pentru secolul al IV-lea surse importante de documentare sunt lucrările lui Xenofon: "Istoria Greciei".2. cea elenistică. care reprezintă mai degrabă interpretări ale chestiunilor legate de relaţiile internaţionale ale epocii. Amintim aici pe Sallustius sau Caesar. Izvoare Un număr foarte mic dintre documentele orientale pot fi folosite pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale. Deşi lucrarea sa.27 î. care reprezintă o bază de discuţie impresionantă. care tratează complicatele probleme ale lumii mediteraneene în secolele coexistenţei statului roman cu cele elenistice. Deşi s-a afirmat mai târziu. valoroasă este şi lucrarea "Biblioteca istorică" a lui Diodor din Sicilia. Iniţiativa sa este urmată de lucrările altor istorici de valoare. probabil sub influenţa celei greceşti. caracterizată de o fină observaţie a realităţilor trăite este esenţială pentru înţelegerea caracteristicilor relaţiilor interstatale ale lumii greceşti. Urmând activităţii logografilor opera lui Herodot rămâne o piatră de hotar în evoluţia istoriografiei antice. Plutarh ("Vieţi paralele"). 5. şi istoriografia romană contribuie la desluşirea raporturilor internaţionale a celei de-a doua jumătăţi a mileniului I î. Acestor lucrări cu caracter istoric. Numeroşi alţi istorici romani din perioada imperială. Desigur că lucrările lor nu pot fi considerate decât cel mult lucrări de mâna a doua. intitulată "Ab urbe condita". căreia îi aparţin reprezentanţi de valoare. probabil pentru că au fost redactate pe pergament. Poate cea mai importantă lucrare a acestei epoci este "Istorii" a lui Polibyos din Megalopolis. Corpusul cel mai numeros este acela grecesc. Appianus din Alexandria ("Istoria romană"). Alţi reprezentanţi de valoare ai istoriografiei elenistice sunt Dzonisos din Halicarnas ("Istoria Romei"). folosind surse care astăzi nu ne mai sunt disponibile au redactat lucrări de mare întindere dedicate istoriei statului roman şi făcând referire şi la epoca republicană. Dintre aceştia. ele reprezintă o sursă de documentare care nu a fost încă epuizată. li se adaugă corpusuri impresionante de inscripţii greceşti şi romane. "Anabasis" sau "Educaţia lui Cirus". Arrianus ("Anabasis") etc. Acestea sunt documente de primă mână cu privire la toate aspectele societăţilor care le-au creat şi implicit şi cu privire la relaţiile internaţionale ale statelor antichităţii clasice. cercetările arheologice care se desfăşoară în întregul bazin mediteranean fiind în măsură să ne îmbunătăţească în viitor cunoştinţele despre lumea interstatală a sfârşitului ultimei ere necreştine. ea reprezintă cea mai bună sursă de documentare pentru relaţiile internaţionale de la începutul secolului al V-lea. cel mai valoros a fost fără îndoială Tucidides. Perioada 509 . Sistemul internaţional 43 . desigur. numită Istorii. Cele mai multe dintre documentele cancelariilor persane nu au supravieţuit timpului. conţine alături de informaţiile istorice şi elemente de geografie şi etnografie. Continuatoarea istoriografiei greceşti este. privită din perspectivă romană este întinsa lucrare a lui Titus Livius.

Deşi Tracia a devenit iniţial satrapie persană. deşi contestată este un reper mai degrabă simbolic al unor fenomene care nu puteau să se producă peste noapte. Hr. Hr. Cum energia dinastiei ahemenide nu se epuizase. Ciocnirea inevitabilă între lumea orientală şi cea europeană s-a produs în anii 494-479 î. cel mai sângeros război al antichităţii clasice. aflate la maturitate sunt adversari redutabili pe scena politică internaţională. care au recâştigat şi influenţa asupra ţărmurilor vestice ale Asiei Mici. a cărei ascensiune se datorează rupturii cu dominaţia etruscă şi cu sistemul monarhic. Hr.. Hr. Data de 509 î. după o evoluţie destul de scurtă. deznodământul conflictului a dat câştig de cauză grecilor. Strădaniile Romei de a-şi asigura supremaţia asupra Italiei centrale au atras în sistemul de alianţe al statelor italice pe greci. care se vor confrunta în războiul peloponesiac (431-404 î. Imperiul persan ajunge. În acelaşi an la Atena au loc importante transformări sub arhontatul lui Clistenes.În intervalul de timp cuprins între secolele V-I î. La sfârşitul secolului al VI-lea î. să domine întreg Orientul Apropiat. Macedonia în timpul lui Alexandru cel Mare 44 . principalul fenomen legat de relaţiile internaţionale este mutarea centrului de greutate a raporturilor interstatale dinspre Orient spre Occident. Hr. în Peninsula Italică se afirmă statul roman. monarhii persani şi-au îndreptat atenţia către regiunile europene. Concomitent. ieşite din "barbaria" epocii fierului. 14. Această victorie a determinat puternice rivalităţi în lumea greacă. Fig. prin desfăşurarea războaielor medice. Polisurile greceşti. etrusci şi cartaginezi în ceea ce avea să devină complicatul sistem internaţional al secolelor III-I î.). concretizate în constituirea a două ligi aflate sub hegemonia Spartei şi Atenei. Hr. care consolidează democraţia.

cel mai mare stat al acestei epoci. Evoluţia statului roman până la instaurarea principatului 45 . La sfârşitul lor Roma devine stăpâna Mediteranei Occidentale. Principalul conflict care animă viaţa politică este cel al Romei cu Cartagina. cucerind Imperiul persan. Hr. totuşi. În secolul al III-lea î. unde vor apărea după moartea sa regatele elenistice. a transformat definitiv acest spaţiu. Fig. Alexandru este cel care va încheia definitiv raportul de forţe în favoarea Europei. Hr. concretizat în desfăşurarea celor trei războaie punice între anii 264-146 î.) au transformat regatul elenistic al Macedoniei în provincie romană. O reuşită de răsunet a diplomaţiei romane a fost gestul ultimului rege al Pergamului de a lăsa moştenire statului roman ţara sa. Domnia sa asupra Asiei. ascensiunea Romei şi conflictele în care se angajează forţează multe din statele timpului să aleagă una din cele două tabere.Secolul al IV-lea este dominat de incredibila evoluţie a Macedoniei. Fiul său. un stat mic care profită de slăbiciunea polisurilor greceşti şi le supune prin abila politică a lui Filip al II-lea. Cele care intră în raza sa de acţiune sfârşesc prin a fi ocupate. Acestei reuşite îi urmează la scurtă vreme ocuparea Greciei. Cele patru războaie macedonene (215-146 î. 15. Încă din timpul celui de-al doilea război punic implicarea Macedoniei în acest conflict de partea Cartaginei a oferit Romei şansa de a se amesteca în problemele Europei orientale. relaţiile interstatale între vecini fac ca orice eveniment să-şi propage consecinţele la mari distanţe. Propaganda romană dădea rezultate şi astfel Roma se implica din ce în ce mai mult în viaţa regatelor elenistice. Transformarea regatului elenistic al Pergamului în provincia Asia a deschis Romei noi perspective de extindere. Roma nu este dispusă să trateze pe picior de egalitate cu nici un stat. o îmbinare de diplomaţie şi forţă brută. deşi de scurtă durată. Hr. Dacă în acest secol sistemul internaţional nu este bine conturat.

implicaţi în activităţi diplomatice. etc. Deşi există controverse cu privire la funcţia exactă a acestor trei categorii. permit reconstituirea trăsăturilor generale ale diplomaţiei promovate de statele greceşti. Relaţiile internaţionale ale celor aproximativ 500 de ani dinainte de era creştină au evoluat în direcţia afirmării Romei ca cel mai important stat al antichităţii. Reprezentanţii polisurilor greceşti puteau să locuiască în casa unui proxen. în care posibilităţile de a falsifica identitatea erau ceva mai mari decât în orient.. Deşi regulile ospitalităţii erau în general respectate. în sistemul internaţional euro-asiatic nu sunt încă incluse regiunile Orientului Îndepărtat. În cazul diplomaţilor greci. în urma bătăliei de la Actium. potrivit legendelor fiul lui Hermes. un compatriot rezident în capitala unde urma să îşi desfăşoare misiunea şi nu se bucurau de un tratament 46 . înainte de a pleca mesagerii să se supună unui ritual de purificare prin spălarea mâinilor şi rugăciune pentru a-şi asigura bunăvoinţa zeilor în ceea ce privea finalizarea misiunii. dădeau glas declaraţiilor de război. un polis grecesc nu era obligat să ofere unui reprezentant străin decât posibilitatea de a-şi prezenta mesajul în faţa instituţiilor acreditate să-l audă. cel roman şi chiar de cel cartaginez cu remarcabile asemănări. Diplomaţia Izvoarele documentare contemporane celei de-a doua jumătăţi a mileniului I î.3. săvnârşeau sacrificii şi libaţii. nici o delegaţie greacă implicată într-o problemă diplomatică nu putea fi lipsită de prezenţa unui crainic. Practica greco-romană prevedea ca.Războaiele civile romane din secolul I î. Foarte rar anumiţi mesageri erau acreditaţi cu posibilitatea de a negocia în cadrul unor limite mai largi. Principalul rol al crainicilor era acela de a fi vocea statului pe care îl reprezentau: citeau prevederile tratatelor. Trebuie precizat că nu călătoreau aproape niciodată fără a fi însoţiţi de crainici a căror imunitate era superioară şi se baza pe criterii religioase. Crainicii aveau o origine mitică. Având în vedere însărcinările de mai sus. dacă acordurile celor două state nu prevedeau obligaţii suplimentare. trimişi (presbeis) şi mesageri (aggeloi). sau vocea zeilor. Mesageri şi diplomaţi Spre deosebire de alte civilizaţii. Atât la Atena cât şi la Sparta această funcţie a devenit ereditară şi se limita la o familie. dar şi cu elemente de originalitate. Hr. Ca simbol al funcţiei lor. Identificarea reprezentanţilor prin intermediul unor documente de acreditare devine frecventă în Europa acestei epoci. doar unul dintre ei avea atribuţii de a negocia efectiv cu cealaltă parte. Hr. permiţând celor implicaţi să prezinte partenerilor de discuţie puncte de vedere aprobate deja în cadrul instituţiilor cu putere de decizie de acasă. Hr. dar de obicei. 5. prin competiţia dintre triumviri au contribuit la extinderea statului roman. primul dintre ei. fiind. crainicii purtau un sceptru cu câte un şarpe încolăcit la ambele capete.3. În izvoarele scrise de origine greacă apar trei tipuri de persoane implicate în asemenea activităţi: crainicii (kerykes).1. ceea ce îngreuna mult orice negociere. 5. Totuşi. cea mai deybătută este cea a mesagerilor care au fost echivalată atât cu cea a trimişilor cât şi cu cea a crainicilor. grecii au fost mereu preocupaţi de funcţiile pe care le aveau reprezentanţii statelor greceşti sau străine. Trimişii sau mesagerii reprezentau corpul principal al unei delegaţii diplomatice în toate statele vremii. misiunile erau de obicei foarte restrictive. care a culminat cu ocuparea Egiptului în 31 î. Reprezentanţii republicii romane se bucurau în mod evident de posibilităţi mult mai mari de a negocia şi de instrucţiuni mult mai clare în privinţa desfăşurării misiunii. Dacă dezbaterea le depăşea atribuţiile ei trebuiau să prezinte punctul de vedere care le-a fost comunicat conducătorilor lor. Keryx. pentru implicarea lor trebuind să mai treacă câteva secole.

putem afirma că până şi aici. Îngrădirea exagerată a libertăţii de mişcare a reprezentanţilor statului este caracteristică acestei epoci în care instituţiile îşi rezervă dreptul de a controla integral politica externă. dar există suficiente informaţii că realităţile conturate de acestea erau comune în bună măsură şi celorlalte state ale timpului. care nu erau numeroase. Străinilor li se opun din punct de vedere juridic cetăţenii. Atunci când mesagerii erau bănuiţi de spionaj. Dacă practica răzbunărilor personale ar fi continuat să se exercite fără restricţie în mediul polisurilor greceşti este uşor de imaginat cum ar fi arătat relaţiile internaţionale. La întoarcerea acasă. pentru ca repercusiunile gestului să nu cadă asupra Romei. Întrucât situaţia polisului atenian este mai bine cunoscută. aveau iniţial aceeaşi semnificaţie). libertatea de mişcare le era drastic îngrădită. Mentalitatea romană considera că decizia de a nu audia o delegaţie străină reprezenta o încălcare flagrantă a dreptului popoarelor (ius gentium). iar dacă delegaţia în cauză era romană. Dar acestea erau mai degrabă cazuri izolate. Aceşti oficiali verificau autenticitatea acreditării şi stabileau relaţia republicii romane cu statul respectiv. căci majoritatea străinilor cărora li se permitea să locuiască în acest polis primeau statutul de meteci (metoikoi). Una dintre ele era aceea a asemuirii străinilor cu duşmanii (ca şi în orient.3. În afara cazurilor când străinilor li se acorda azil. participau la banchete şi li se ofereau daruri. făceau serviciu militar în flotă. diplomaţii trebuiau să prezinte un raport amănunţit al activităţii lor. plecând de la şicane în domeniul controalelor vamale şi terminând cu temuta practică numită în Grecia androlepsia (răpire de persoane). trebuie amintite pericolele care pândeau mesagerii care tranzitau o a treia putere şi care nu se aflau în această situaţie sub protecţia imunităţii diplomatice. iar dacă reprezentau un sta prieten erau cazaţi într-o casă specială. Una dintre ele era aceea în care erau exilaţi pe viaţă. iar cealaltă era aceea a ospitalităţii. Statutul străinilor Statutul străinilor în a doua jumătate a mileniului I î. rudele aveau dreptul să ucidă cele trei persoane răpite. Totuşi. a fost stabilit pe baza raporturilor dintre două concepţii aparent antagonice. Hr.2. beneficiau de drepturi juridice. Dacă documentele erau considerate false. alta atunci când se mutau cu toată familia pentru a-şi exercita meseria în interesul Atenei. Dacă nu. delegaţia trebuia să părăsească teritoriul roman. unde permisivitatea era mai mare. Imunitatea delegaţiilor era de obicei respectată şi evoluează de la o imunitate religioasă către una laică. pentru a le limita posibilităţile de a se informa în detrimentul statului gazdă. iar la Roma clarigatio. dar nu aveau drepturi cetăţeneşti şi nu puteau deţine bunuri imobiliare. Dacă moartea cetăţeanului nu era în nici un fel compensată. străinii nu putea accede la statutul de cetăţean decât în anumite situaţii.special decât dacă proveneau dintr-un stat prieten. Atunci când o delegaţie străină ajungea la Roma ea trebuia să-şi prezinte documentele în faţa unui quaestor urbanus şi apoi unui praetor peregrinus. plăteau o taxă specială. rudele victimei puteau sechestra până la trei concetăţeni ai ucigaşului. Cea mai amplă documentaţie cu privire la acest subiect provine din izvoarele narative şi epigrafice greceşti. Atunci când un cetăţean roman atenta la integritatea unui mesager el era oferit de statul roman ţării ofensate. Din 47 . Aceştia erau rezidenţi permanenţi. fără motive întemeiate. Un mecanism asemănător poate fi constatat în cazul uciderii trimişilor perşi de către spartani. acest gest putea duce cu uşurinţă la război. Aceste persoane erau deţinute ca garanţie a judecăţii drepte a cauzei. 5. Atunci când un cetăţean al unui polis era ucis de un cetăţean sau de către autorităţile altui stat. mesagerii erau audiaţi de către senat. cu atât mai mult cu cât dobândirea acestui statut se făcea pe baze genetice (ambii părinţi trebuiau să fie din familii de cetăţeni). orice depăşire a mandatului fiind aspru pedepsită. ei puteau fi victime ale abuzurilor de tot felul. Există un singur caz cunoscut în lumea greacă a unui mesager ucis în timpul misiunii sale.

putea presupune judecarea unui criminal într-un stat străin. intermediere faţă de oficialităţi. Probabil că cea mai bună definiţie ar fi una contemporană evenimentelor. O altă formă de protejare a unui cetăţean străin sau a unui grup de cetăţeni era asylia. Un alt subiect asupra căruia trebuie să ne oprim în paginile de faţă este acela care priveşte instituţia cunoscută în Grecia sub numele de proxenia. atât în Grecia cât şi în Macedonia. reprezentare juridică etc. În caz de 48 .fericire pentru cei implicaţi. căsătorii sau comerţ în celălalt polis. printre care atleţii participanţi la concursurile panelenice. care putea să survină la cererea unui singur partener. Proxenul trebuia să le ofere cetăţenilor din statul pe care îl reprezenta cazare şi masă la cerere. De fapt acordarea acestui drept reprezenta exceptarea unor străini de la exercitarea dreptului internaţional obişnuit. stabilirea domiciliului. Cea mai veche formă de reglementare a raporturilor dintre cetăţenii a două state diferite. statul căruia i se solicita acordarea de azil o putea face în conformitate cu legea ospitalităţii. Egipt sau Cartagina era philia sau xenia. Acest lucru putea fi dus la îndeplinire de tribunale speciale. aşa cum reies ele din textul tratatului încheiat în jur de anul 500. datorită înţelegerii pomenite. Deşi devenea protectorul criminalului. în cadrul căreia cetăţenii polisurilor implicate primeau drepturi totale civice şi politice în celelalte state semnatare. acordurile isopolitice prevedeau acordarea de drepturi reciproce între cetăţenii celor două state. motiv pentru care vom cita cuvintele lui Aeschines care spunea că "Proxenii sunt cei care în ţinutul lor natal au grijă de afacerile altor oraşe". Obligaţiile proxenului puteau fi foarte diferite. text redat de Polybios. era acordată relativ frecvent unor clase de străini. Această formă de îmbunătăţire a statutului străinilor a apărut din necesitatea de a trata de la egal la egal cu aliaţii în timpul unui conflict militar. în conformitate cu legile propriului stat. care nu trebuie confundată cu acordarea azilului politic. un tip special de înţelegeri între două state prin care recunoşteau dreptul cetăţenilor lor de a avea parte de un proces cinstit în cazul săvârşirii unei crime. O situaţie asemănătoare pare a fi susţinută pentru raporturile dintre Roma şi Cartagina. destinate raporturilor juridice între străini sau între cetăţenii acelui stat şi străini. Acordarea acestuia putea degenera în practicarea androlepsiei şi tensionarea raporturilor între cele două state. Ocazional. motiv pentru care există o documentare bogată a fenomenului în lumea greacă. Procedeul de a acorda azil politic era şi el în uz în Grecia clasică. muncitori angajaţi pentru lucrări publice. numit de către greci symbolon. Refugiaţii erau primiţi în special în zonele neutre. statul care îl primea şi cetăţenii săi nu puteau fi pedepsiţi prin androlepsia. Acestea puteau să se refere la dobândirea de proprietăţi. recunoaşterea cetăţenilor altei ţări ca egali. autorităţile au găsit mijloace legale de a limita utilizarea acestei modalităţi de rezolvare a disputelor între cetăţenii aparţinând unor state diferite. Aceasta a apărut ca măsură directă împotriva practicii androlepsiei. dar cu obligaţia de a aduce criminalul în faţa justiţiei. etc. Mai întâi se impune menţionat că dreptul proxeniei se acorda prin decret şi se afişa public. dar nu numai. începând de la protecşia cetăţenilor statului pe care îl reprezenta şi până la îndatoriri diplomatice punctuale care îi erau transmise. În acest fel. acest tip de înţelegere putea evolua către o sympoliteia. considerate inviolabile. printre care cele mai apelate erau sanctuarele. consiliere comercială. În unele cazuri. Prin tratate putea fi acordat reciproc dreptul de refugiu al cetăţenilor în cazul agresiunii unei a treia autorităţi. De obicei acordarea acestui statut se realiza prin încheierea unui tratat sau a unei înţelegeri perfectate prin jurământ. Rezolvarea acestui tip de cazuri se făcea prin isopoliteiai. Asylia. Ceva mai complicată era problema acordării azilului cetăţenilor căutaţi de propriul stat. Totuşi acest gen de federaţii se închegau destul de rar şi ajungeau relativ uşor la disoluţie. echipajele corăbiilor comerciale. Asigurarea acordării dreptului la justiţie.

pacea lui Nicias din 421 î. tratate de pace. nu erau încălcate de statul roman şi. Aceştia funcţionau la Roma ca reprezentanţi ai altor state sau popoare. care grupau state care frecventau acelaşi centru religios. un fel de stat federativ. răspund unui număr mai mare de situaţii practice. predarea armelor şi plata de despăgubiri de război. Documentaţiei greceşti i se adaugă cea romană. să-i reprezinte în faţa senatului sau a unor autorităţi judecătoreşti. era mijlocitorul răscumpărărilor celor morţi sau a prizonierilor. Ligii ateniene sau Ligii de la Corint. fără îndoială. Cel mai vechi tratat de acest fel păstrat până astăzi este cel încheiat între Sybaris şi Serdaioi la sfârşitul secolului al VI-lea. adică unul dintre membri îşi asuma sau îi era atribuit rolul de conducător. Asemenea asociaţii au fost confederaţia beoţiană.3. Epimachiile erau alianţe militare defensive. Primele erau alianţe necondiţionate de natura conflictului. Încercarea de a construi neutralitatea unui stat constituia în încheierea de philia cu toţi participanţii la conflict. dacă este să luăm în considerare cazul Plateei în timpul războiului peloponesiac. la sfârşitul conflictelor militare din Grecia s-au încheiat numai tratate de pace valabile pe o perioadă de timp limitată. Documentaţia păstrată susţine afirmaţia că până în secolul al IV-lea î. O altă formă de asociere a polisurilor greceşti era aceea a amphictyoniilor. statutul de prietenie dintre două state poate fi considerat un început în ceea ce priveşte relaţiile bipartite. dar există suficiente documente care arată că cele două instrumente diplomatice erau sensibil diferite. Tratate Din punctul de vedere al nuanţărilor. printr-o mai mare varietate tipologică. altfel de neacceptat. Cele mai numeroase înţelegeri dintre statele greceşti nu erau încheiate la sfârşitul conflictelor militare. În mod excepţional puteau fi folosiţi în misiuni diplomatice sau în procesul încheierii păcii. care presupunea acordarea de drepturi totale reciproce. Cele mai cunoscute exemple sunt cele ale Ligii de la Delos. Cel puţin în Grecia de până la instalarea dominaţiei macedonene se făcea diferenţa între simplele acorduri interstate. 49 . având motivaţii politice sau economice. Prevederile unui astfel de armistiţiu se refereau la dărâmarea fortificaţiilor. Considerată mai degrabă o formalitate.3. Hr. Acestea erau confederaţii de natură religioasă. 5. drepturile sale le depăşeau pe cele ale cetăţenilor care făceau obiectul înţelegerilor obişnuite dintre state. întrucât existenţa ei era o dovadă a acceptării unei loialităţi duble. Se ajungea astfel la o uniune reală între acele state. Statutul era ereditar. declaraţii de neutralitate. alianţe ofensive şi defensive. Symmachiile puteau fi şi egalitare. O formă mai strânsă de alianţă era aceea de tip sympoliteiai. Cel mai simplu era desigur tratatul de prietenie (philia). ci în perioadele de pace. Hr. Această atitudine non-beligerantă nu era mereu rspectată. De multe ori. Atunci când călătorea în statul pe care îl reprezenta.război. dintre care cel mai cunoscut este. ambele forme fiind de natură militară. Hr. Ei trebuiau să se asigure că drepturile acestora. armistiţii. Alianţele greceşti se încheiau sub două forme: symmachia şi epimachia. dar de cele mai multe ori ele erau hegemonice. dar era reînnoit de statul care îl acorda cu fiecare nouă generaţie. stabilite prin tratate. înţelegerile internaţionale din a doua jumătate a mileniului I î. Putem privi instituţia proxeniei ca pe un compromis necesar. aheeană şi etoliană. prin care cele două părţi se angajau să acorde ajutor în cazul implicării într-un război. în cadrul cărora statele implicate îşi acordau ajutor militar doar în caz de agresiune din partea unui alt stat. numită recuperatores. dar erau inferioare acelora ale cetăţenilor acelui stat. afirmarea statutului de philia este dublată de încheierea unei alianţe. retrocedarea bunurilor şi altele asemenea. care susţine existenţa unei instituţii asemănătoare. adăugate ajutorului militar. În timpul războiului persoana şi bunurile sale erau cruţate. în asemenea cazuri.

-amici et socii. Chiar şi aşa. Urma apoi ratificarea de către instituţiile abilitate şi jurământul propriu-zis. Tratatele romane (foedus) din perioada Republicii reflectă politica agresivă a acestui stat şi raritatea instanţelor în care Roma era interesată de a păstra statutul internaţional existent. Instituţiile de conducere erau democratice. textul tratatului era semnat de reprezentanţi ai statelor implicate. Cel mai cunoscut organism de acest tip a fost amficţionia organizată în jurul sanctuarului de la Delfi. în afara celor cu romanii. Tratatele care priveau un număr de mai mult de două state. determinând strângerea relaţiilor dintre părţi.vorbeau acelaşi dialect sau participau la aceleaşi festivaluri sau jocuri (uneori toate la un loc). Acestor forme de asociere li se adaugă tratatele încheiate la sfârşitul sau în timpul conflictelor militare şi care răspundeau unor cerinţe imediate cu privire la statutul beligeranţilor şi raporturile dintre ele. În Grecia discuţiile erau purtate de către crainici. prin care toată populaţia. cele mai multe înţelegeri interstatale erau realizate pentru perioade de timp limitate. bine documentat fiind cel cu Macedonia. dar uneori şi în alte polisuri sau în importante centre religioase. ele erau de obicei încălcate înainte de acel termen. După încheierea tratatului acesta era înscris pe table de bronz sau pe plăci de marmură şi expus în public. condiţiile fiind cu atât mai aspre cu cât Roma plătea un preţ mai mare pentru a învinge acel popor. romanii făceau diferenţa între state prietene (amicus) şi aliate (foedus). asemănătoare cu philia grecească. partenerul fiind statul cartaginez. Un astfel de tratat se încheia în condiţii mult mai avantajoase dacă supunerea se făcea fără luptă. Încheierea unui tratat presupunea negocieri prelungite între reprezentanţii statelor implicate. După ce se ajungea la un acord între părţi. Astfel. în conformitate cu propriile legi. Din această cauză aceste forme de asociere erau unitare din punct de vedere geografic. care aveau obligaţia de a trimite contingente militare în ajutorul Romei la cererea autorităţilor romane. După cum am menţionat. ca pacea lui Nicias erau superioare din punct de vedere juridic celor încheiate doar între două polisuri. Prea puţine lucruri se cunosc despre tratatele cartagineze. Pentru aceasta aveau loc dezbateri în cadrul instituţiilor abilitate să decidă în legătură cu politica externă. sunt cunoscute doar câteva exemple de tratate de egalitate încheiate de Roma în perioada de început a regimului republican. În 50 . solicitate de complexitatea relaţiilor internaţionale din epocă. Deşi din punct de vedere legal toate statele intrate sub influenţă romană erau considerate state clientelare. în urmă cu mai bine de un secol Th. realizat de către reprezentanţi ai părţilor implicate. Plecând de la terminologia romană. moştenite de la fenicieni şi prin intermediul acestora de la regatele epocii bronzului. cu elemente de modernitate. dar în celălalt stat. în statele semnatare. amintite deja. Aceste tratate reflectă statutele foarte diferite ale partenerilor politici ai Romei. care trebuiau să trimită contingente militare în fiecare an. Roma a încheiat doar tratate de inegalitate (foedus iniquum). pentru a li se trasa liniile de urmat în cadrul negocierilor. reprezentanţii părţilor având număr egal de voturi. După deteriorarea relaţiilor dintre aceşti doi parteneri. -socii. Aceste puţine exemple sunt în măsură să sprijine observaţia că tratatele cartagineze au îmbinat elemente orientale. mesagerii făcând legătura între cele două state. Ca şi în dreptul grecesc. Interesele religioase se suprapuneau până la urmă cu cele politice şi economice. bunurile şi teritoriile acestuia treceau în proprietatea statului roman. Atunci când un alt stat devenea în întregime supus Romei se încheia un tratat de supunere (deditio). diferenţele dintre ele erau reflectate de prevederile tratatelor şi de titlurile care le erau acordate. de factură greacă sau romană. Mommsen distingea următoarele grade de dependenţă ale statelor clientelare faţă de Roma: -amici. care aveau o relaţie de prietenie cu Roma.

51 . Senatul numea de obicei o comisie alcătuită din zece persoane care trebuiau să-l secundeze pe comandantul militar în negocierea textului. Comandantul armatei romane implicat într-un conflict militar era în măsură să accepte din partea armatei adverse. Dacă încheierea păcii era ratificată. în anumite condiţii şi pentru un termen limitat. modificarea unui tratat se făcea doar cu acordul ambelor părţi. modificarea unilaterală fiind considerată încălcare. pe perioada căruia aveau loc negocierile de încheiere a păcii.mod obişnuit. 16. O situaţie mai puţin obişnuită era aceea în care o înţelegere era în dezacord cu alta. dar sunt cunoscute destule situaţii în care comandantul militar a negociat singur cu duşmanii Romei. pentru a fi votată. urmau negocierile pentru încheierea tratatului. cursul încheierii unui tratat urma următoarele etape. învinsă sau aproape învinsă un armistiţiu (sponsio). În practica romană. Solicitarea cu privire la pace era adresată senatului şi apoi uneia dintre adunările populare. Feţiali în timpul sacrificării unui animal în faţa zeului Marte (mozaic roman). Într-o astfel de conjunctură se considera că tratatele de pace cu caracter general erau mai importante decât cele locale. Fig.

răzbunarea unei agresiuni împotriva ei sau a unui aliat. Cazurile cele mai cunoscute sunt cele ale tratatelor încheiate după războiul samnit din 321 î. Majoritatea istoricilor sunt de părere că. Hr. stârnind mânia adversarilor. în ceea ce priveşte respectarea înţelegerilor. credeau romanii. Numai implicarea într-un asemenea război. Aceste tratate nu au fost respectate de romani. dacă se desfăşura în străinătate. adică odată cu expansiunea maritimă a Romei. poate unele voite. neutralitatea era încălcată în mod frecvent. această instituţie nemaifiind implicată în mod real în încheierea tratatelor. deoarece între timp. Aceasta era deosebit de greu de atins şi de păstrat în cazul războaielor din epoca clasică. ceea ce ar fi putut avea ca urmare pierderea protecţiei divine. a condus în repetate rânduri la confuzii. dar nici acestea nu erau respectate. odată finalizat.4. Polisurile greceşti nu sprijineau ideea neutralităţii. maltratarea unui ambasador. tratate neratificate de senatul roman (ultimul modificat). era conştientă că un stat neutru poate deveni duşman sau oferi resursele sale inamicului. Când se deplasau în străinătate. Războiul Pe drept cuvânt s-a spus că în Grecia clasică războiul domina scena relaţiilor interstatale şi nu pacea. Ritualul cuprindea sacrificarea unui animal şi prestarea unui jurământ de către ambele părţi. aducea o victorie sigură asupra duşmanilor. Roma nu era nici ea mai dispusă să conceapă asemenea atitudine. etc. Toate etapele declarării războiului de către Roma erau duse la îndeplinire de 52 . votat în instituţia responsabilă cu problemele de politică externă. doar dacă ambele părţi implicate în conflict erau interesate în susţinerea acesteia şi recunoşteau acest statut (prin încheierea de philia). Conform lui Thucydides. dar trebuie avut în vedere caracterul arhaic şi formalismul ei exagerat. o făceau prin intermediul unui crainic. 5. După aceste manifestări. mai grav. cum s-a întâmplat în timpul războiului peloponesiac cu Plateea sau Melos. Mentalitatea romană cerea ca războiul să nu fie iniţiat decât după ce era declarat în mod oficial şi doar dacă exista o cauză dreaptă de partea Republicii: nerespectarea unui tratat. Un subiect legat de declararea şi iniţierea unui conflict militar este acela al neutralităţii. condiţiile în care acestea au fost încheiate se modificaseră. persoane care îi protejau prin inviolabilitatea lor recunoscută. de încălcarea tratatelor. Procedura romană ne-a fost transmisă de Titus Livius. feţialii erau conduşi de un pater patratus şi purtau cu ei simboluri ale inviolabilităţii: o nuia pământ de pe Capitoliu şi ierburi sacre. rolul Colegiului feţialilor a scăzut dramatic. făcea şi el obiectul unei ratificări. Deşi uneori a respectat neutralitatea unor state. Iniţierea unui conflict militar nu era întotdeauna însoţită de o declaraţie formală de război. deoarece aceasta submina puterea şi însăşi existenţa symmachiilor.Textul tratatului. Conflictele militare se încheiau prin tratate valabile pentru perioade limitate în timp. şi primul război punic. Aceasta presupunea o ceremonie prezidată de Colegiul feţialilor. feţialii duceau textul Senatului şi adunărilor poporului pentru o ultimă ratificare. Deşi declarată. dacă evenimentul avea loc la Roma sau membri desemnaţi ai acestuia. care probabil că s-au modificat până la sfârşitul epocii clasice. Respectarea neutralităţii survenea în cazuri excepţionale. ci ocupându-se preponderent de probleme juridice interne (încheierea de contracte civile). semnul că două state se aflau în război (ca în cazul războiului peloponesiac) era acela că mesagerii erau însoţiţi de crainici. odată cu războaiele punice. Atunci când statele greceşti declarau în mod oficial război. Acest fapt se datora reticenţei polisurilor de a nu fi acuzate de începerea ostilităţilor sau. de multe ori necunoscută străinilor. Această procedură complicată de încheiere a tratatelor. care transmitea de fapt un document oficial.

Armatele epocii clasice sunt. negustorii aveau rar de suferit din partea taberelor beligerante. chiar dacă aprovizionau adversarul. care să le permită să lupte şi să se ferească de proiectile. Erau înarmaţi cu sabie. în teritoriul inamic era aruncată o suliţă cu vârf de fier sau arsă în foc. falanga. până la dispariţia sa. Pe laterale erau dispuse unităţile de infanterie auxiliare. s-a manifestat în timpul războaielor lui Alexandru. Unele polisuri semnau înţelegeri care prevedeau interzicerea armelor care aruncau proiectile în caz de război. care a făcut-o celebră. primul gest era acela de a solicita reparaţii. feţialul se ducea la graniţă şi declara că romanii sunt îndreptăţiţi să hotărască soarta acelui stat în conformitate cu nedreptatea săvârşită. pater patratus mergea din nou la graniţă şi anunţa hotărârea senatului. În plus. Pater patratus rostea o cerere formală ce cuprindea revendicările romane. în mod simbolic. pater patratus. de la 2500 la 6000 de soldaţi. principes (120 sau 160 de soldaţi) şi triarii (60 de soldaţi). Acestei insuficienţe financiare i se adăuga în cazul Greciei puţinătatea terenurilor potrivite pentru creşterea cailor. platoşă. dar nu totdeauna profesioniste. menit să surprindă adversarul şi să facă faţă oricărei provocări: testudo. în cea mai mare măsură. dacă acestea îl primeau. dar neapărat înmuiată în sânge. Senatul roman stabilea dacă trebuie să declare război sau nu statului respectiv şi dacă se ajungea la aceasta. Polybius a fost interesat de diferenţele semnificative dintre falanga greco-elenistică şi legiunea romană şi a căutat încă în secolul al II-lea î. 53 . o subunitate mobilă. aceea a crainicilor sau a proxenilor. Câte un manipul de fiecare fel alcătuia o cohortă. arme considerate mai puţin onorabile. În timpul republicii în centrul frontului erau aşezate legiunile. Manevrabilitatea legiunilor era dublată de folosirea unui registru tactic complex. Există şi alte particularităţi ale războaielor din acestă perioadă. Aceştia erau grupaţi în manipuli. Atunci când statul roman se considera afectat de un act al unui stat străin. să explice succesul celei din urmă. credincios principiului că fiecare satrapie era obligată să trimită contingente militare în cazul unui război. Legiunea a avut de-a lungul timpului efective variabile. angajate de Cartagina în timpul războaielor cu Roma sau de regatele elenistice. Legiunea era formată iniţial numai din infanterişti (cetăţeni) cu posibilităţi mai mari de manevră. scut şi o lance pe care o aruncau atunci când se angajau în conflict. la întâlnirea cu primul cetăţean al statului duşman. După această solicitare. Soldaţii păstrau între ei o distanţă fixă. suliţe lungi (sarisa) şi scuturi rezistente şi care formau un zid. virtual de nepătruns. etc. În ciuda frecvenţei războaielor în Grecia sau poate tocmai de aceea limitările în privinţa desfăşurării acestora erau frecvente. deşi există suficiente exemple de acest fel. la poarta capitalei duşmane şi în faţa oficialităţilor. Cetăţenii sunt de obicei prea săraci pentru a întreţine un cal pentru război. ceea ce face ca armatele polisurilor greceşti sau cele romane să fie preponderent armate de infanterie. Apogeul acestei formaţiuni. cnemide. la trecerea frontierei. Era considerată imorală implicarea în război fără voia lor a celor care nu purtau arme. unităţi mai mici. În primul rând. care putea primi însărcinări diferite de celelalte. tot pe baze religioase. desigur. pentru că ele erau considerate unităţile de elită şi trebuiau să păstreze unitatea liniei. el se retrăgea la Roma şi aştepta răspunsul 33 de zile. ceea ce a determinat inducerea unor trăsături specifice armatelor timpului. iar pe flancuri cavaleria. Unităţilor militare romane de cetăţeni li se adăugau corpurile auxiliare ale necetăţenilor sau ale aliaţilor. organizate în trei rânduri de luptă: hastati.reprezentanţii Colegiului feţialilor şi în special de conducătorul acestuia. Imperiul persan a rămas. armate de cetăţeni. În afară de acestea. Tradiţia orientală înclina către utilizarea armatelor de mercenari. literatura greacă susţine ca sacră permisiunea de a recupera corpurile defuncţilor după desfăşurarea conflictului militar. Armatele greceşti şi cele elenistice au fost alcătuite din corpuri de infanterie în care soldaţii erau dotaţi cu cască. cuneus. Una dintre ele este inviolabilitatea centrelor şi edificiilor religioase. cap de porc. în calea inamicului. Hr. căreia i se adăugau. Armatele sunt numeroase. Dacă în acest interval nu se dădea satisfacţie solicitărilor romane sau nu se răspundea.

romanii au construit corăbii cu punţi de abordaj. Banii investiţi într-un război puteau fi recuperaţi cu uşurinţă în cazul unei victorii. O variantă a acestui dispozitiv arăta ca o jumătate de piramidă. platforme pe care soldaţii romani îşi puteau arăta superioritatea în lupta corp la corp. de efortul economic aflat în spatele său. fiind prevăzute cu mai multe niveluri. Creşterea puterii eonomice a statelor şi contactele cu Orientul au favorizat reintroducerea fortificaţiilor în Europa şi a cunoştinţelor legate de cucerirea acestora. Unul dintre ele a apărut din necesitatea de a nivela drumul către zidurile oraşului inamic atunci când acesta era blocat prin diverse lucrări: valuri sau şanţuri. şi aplicau o tactică de luptă similară celei persane. ca ţestoasa cu proră de corabie. cum s-a întâmplat la asediul Plateei de către armata spartană în anul 429 î. În Imperiul persan schimburile se fac pe scară mult mai largă. având în vedere dimensiunile acestui stat şi unicitatea monedei. Asediile presupuneau efectuarea de lucrări şi de către armata atacatoare. anume de a învălui adversarul sau a realiza breşe în frontul infanteriei.Unităţile de cavalerie erau uşor înarmate. sunt folosite şi în Europa. Comerţul Comerţul secolelor al V-lea şi al IV-lea î. cu misiunea de a nivela drumul pentru turnurile de asalt. Corabia la modă este trirema. o piramidă pe roţi în interiorul căreia se puteau adăposti soldaţi. încât acesta a devenit o afacere profitabilă pentru statele cu armate performante. în lumea greco romană sunt inventate dispozitive noi. indiferent dacă sunt de uscat sau maritime. prevăzute sau nu cu berbece. Mai celebri sunt elefanţii africani folosiţi de cartaginezi împotriva Romei în războaiele punice. Turnurile de asediu. Aceştia erau dispuşi în faţa armatelor şi erau mânaţi spre rândurile duşmane în care creau breşe prin care putea pătrunde cavaleria. Un principiu asemănător a stat la baza construirii turnurilor romane cu pod. dispuşi etajat. 5. folosite în acelaşi scop. pe baza cărora au înflorit oraşe ca Atena. de origine orientală. Hr. produsele străine nu le scot de pe piaţă pe cele autohtone. O altă modalitate de contracarare a fortificaţiilor a fost onstruirea de rampa de pământ. se află încă sub semnul unor diferenţe majore. ca cele orientale. construindu-se în acest sens diverse dispozitive de apărare a acestora. Flota de război devine unul din corpurile indispensabile desfăşurării unui război în bazinul mediteranean. Deşi se poate vorbi despre o specializare a polisurilor în diverse domenii de producţie şi despre producţie pentru exterior. Carele de luptă se mai folosesc în unele zone mai îndepărtate de bazinul mediteranean.5. În privinţa ştiinţei asediilor se fac paşi importanţi în această epocă. Toate forţele militare ale timpului au trebuit să facă faţă acestei realităţi şi să-şi construiască flote importante. pentru ca vâslele să nu se lovească unele de altele. La capătul de sus al ţestoasei putea fi ataşat un gang. În afară de aceste mijloace. Războiul depinde însă. Aceasta era ţestoasa pentru astupat. folosit pentru transbordarea soldaţilor peste zidul inamic (sambuca). Un alt factor de risc este insecuritatea căilor de comunicaţie. în timp ce în Imperiul persan rolul lor este acela de a asigura un transport eficient comandanţilor militari şi mai ales regelui. În Grecia el se limitează la regiunile de coastă şi nu acoperă decât un palier limitat. (războiul peloponesiac). Hr. Elefanţii sunt introduşi în războaie încă din perioada elenistică. în cala vasului. Comerţul acestei epoci este afectat de taxele importante. în timpul cărora soldaţii trebuiau să fie protejaţi. în urma confruntărilor lui Alexandru de pe valea Indusului. Astfel a făcut Atena în al doilea război medic sau Roma în războaiele punice. În timpul primului război punic. Unele ţestoase erau prevăzute cu berbece pentru spargerea zidurilor. Comerţul maritim în Mediterana putea fi efectuat cu succes numai o jumătate de an şi era de cele mai multe ori lăsat în seama 54 . pentru a se putea apropia de zid. vas care avea trei rânduri de vâslaşi. investiţie care s-a dovedit justificată. pe lângă determinarea soldaţilor.

Volumul mic al tranzacţiilor este explicabil având în vedere proasta dezvoltare a sistemului împrumuturilor. care conduc către dezvoltarea comerţului. care are o amploare considerabilă faţă de celelalte polisuri şi. pentru a lua în mâinile lor afacerile noilor teritorii. Produse de calitate pot fi realizate doar din materii prime de calitate şi de aceea unele substanţe se importau chiar în condiţiile în care existau pe pieţele interne în forme mai slabe calitativ. alaun (o sare folosită la realizarea ţesăturilor).unor persoane nespecializate în comerţul cu un anumit produs. care se făceau doar între persoane cunoscute. care ajungeau în polisurile greceşti sau în alte zone cu economie în dezvoltare. sau poate chiar viramentul. dar care nu trebuie generalizat. stăpână pe aceste două sisteme comerciale aflate oricum în legătură. scrisoarea de schimb. care stânjenea traficul maritim. Atena este în secolul al IV-lea. din această suprapunere rezultând o creştere economică deosebită. carne sărată. faţă de un sfert sau o treime în Orientul elenistic. chiar dacă sunt folosite şi în domeniul militar. africane şi asiatice. În epoca elenistică comerţul capătă un impuls extraordinar. dar o face abia la sfârşitul Republicii. la fel ca el. Această lume nouă a permis aplicarea unor inovaţii greceşti în domeniul comerţului la o piaţă imensă. folosirea aceloraşi monede şi cunoaşterea imbii greceşti. Cartagina strânge resursele unor vaste ţinuturi barbare. este acela al comerţului atenian. ulei. Acest fapt este determinat de o dezvoltare fără precedent a meşteşugurilor. după modelul lui Alexandru. sodiu. invenţiile se răspândesc şi ele. Un alt instrument care favorizează comerţul este banca. republica de pe valea Tibrului uneşte sub interesele sale întreg comerţul Mării Mediterane. Aici se întâlnesc interese de la mari distanţe şi schimburile se fac în siguranţă. Flota romană extirpă pirateria din Marea Adriatică. Există excepţii însă şi ele trebuie amintite. regii elenistici naturalizează noi specii de plante şi animale. Hr. pe care apoi le vinde în Peninsula Italică şi chiar în Orient. în contrast cu controlul din domeniile agricole. ele folosesc frecvent cecul. care deţine înainte de războaiele punice ţărmul Africii de vest şi cel al Peninsulei Iberice. Apoi sistemul monetar grecesc mai mult îngreunează decât facilitează schimbul prin numărul mare de tipuri monetare şi etaloane de greutate. Este epoca în care. Oamenii de afaceri romani urmează armata. Fie că sunt bănci private sau de stat. drumuri. Dincolo de continua stare de război între aceste regate. Acestora li se adăugau produsele manufacturate: ţesături. Comerţul Occidentului se află în secolul al III-lea în mâinile Cartaginei. chiar şi legume. vin. pe de altă parte comerţul cu cereale. sare. În centrul acestui comerţ se află Cartagina însăşi. sprijină noul în toate domeniile de activitate. Puterea romană în ascensiune devine. bazat pe complementaritatea dintre regiunile europene. marcate de liberalism. Un prim capitol este cel al produselor alimentare: grâu. ceramică şi sclavii. puţin câte puţin. atât de necesare lumii greceşti. Fac obiectul schimburilor o serie de produse care nu se găseau în diverse regiuni în cantitate suficientă sau la un nivel calitativ mulţumitor. Cazul cel mai cunoscut. Contactul cu Orientul. care dezvoltă mijloace diverse de a facilita circulaţia monetară. ca şi ideile filosofice. locul unde se întâlnesc căile maritime şi terestre ale Mediteranei apusene. Marile oraşe elenistice au dezvoltat ateliere în care sclavii lucrează produse de mare fineţe. Prosperitatea Cartaginei se datorează exploatării excesive a ţinuturilor aflate sub controlul său. Uniformizarea lumii orientale este mai accentuată în regatele elenistice decât fusese în Imperiul persan şi zone aflate în afara imperiului lui Alexandru intră şi ele în acest sistem de schimb. unde impozitul ajunge la jumătate din venituri. canale. se desfăşoară un comerţ înfloritor. urmat de metale. cu un 55 . oriunde se duce. chiar după pierderea războiului peloponesiac. Monarhii elenişti sunt urmaşii lui Alexandru şi. cea mai importantă piaţă a Mediteranei răsăritene. Din secolul al II-lea î. Se implică prin urmare şi în ceea ce priveşte dezvoltarea unei infrastructuri comerciale: porturi. dar la distanţă mică. Lemnul este una dintre aceste substanţe. în mijlocul căreia se află.

randament economic atât de bun. acolo unde cel maritim era indisponibil. Roma dirijează multe din produsele lumii antice către Ostia. 56 . Este facilitat şi comerţul pe uscat. Numărul corăbiilor care transportă diverse bunuri scufundate în Mediterana începând cu mijlocul secolului al doilea trece de 200. Fără a submina activitatea centrelor comerciale tradiţionale. aşa cum cele terestre ajung în capitala viitorului Imperiu. în primul rând pentru armată. bineînţeles. de multe ori egiptean. Roma face faţă presiunilor răsăritene prin impozite mari şi distribuire gratuită de grâu. va contribui la criza pământului din Peninsula Italică. ceea ce arată că volumul transportului a crescut semnificativ odată cu ocuparea bazinului acestei mări de către Roma. portul aflat în apropierea Romei şi care devine locul unde toate drumurile maritime se intersectează. mai ales că republica romană construieşte o reţea de drumuri de calitate.

inclusiv acela al relaţiilor internaţionale. O lucrare care continuă opera lui Suetonius este cea numită "Istoria Împăraţilor" sau "Scriitorii istoriei împăraţilor". rezumate ale istoriei Romei. ajungând la noi doar cărţile care tratează evenimentele anilor 354-378. deşi acesta este secolul de maximă prosperitate a Imperiului roman. O lucrare de mai mică importanţă pentru studiul relaţiilor internaţionale. De o valoare apropiată poate fi considerată cealaltă operă de proporţii a lui Tacitus şi anume "Istorii". fără îndoială. de la moartea lui Augustus şi până la sfârşitul dinastiei Iulio-Claudiene. este "Istoria Romană" a lui Dio Cassius Cocceianus. istoriografia romană. istoriografia romană se află în evident declin. datorită caracterului biografic şi înclinaţiei autorului către senzaţional este "Vieţile celor doisprezece cezari" de Suetonius. H. în care se simte influenţa lui Tacitus. Din nefericire. cu lipsuri. putem citi astăzi doar fragmente din original sau rezumate ale unor cărţi. Perioada 27 î. redactate în evul mediu din această lucrare care prezintă o istorie politică a Romei.602 d. Din păcate şi această lucrare s-a păstrat parţial. Pentru istoria comerţului roman nu putem trece sub tăcere lucrarea anonimă intitulată "Călătorie în Marea Eritree". sau lucrările lui Eusebius: "Istoria bisericească" sau "Viaţa lui Constantin". incomplet păstrată.6. Hr. Dimpotrivă. o reprezintă. Dintre acestea. O excepţie istoriografică a epocii din perspectiva calităţii este opera lui Ammianus Marcelinus. un ghid pentru marinarii care plecau din Egipt către Orientul 57 . începutul mileniului I este epoca apariţiei unei istoriografii creştine. Hr. dar din care au ajuns la noi doar primele cărţi. care s-a referit la războiul civil din 69 d. probabil cel mai valoros istoriograf al antichităţii. Situîndu-se în continuarea celei republicane. căreia i se adaugă Sextus Aurelius Victor cu "Despre Împăraţi" sau Festus cu "Scurtă istorie a poporului roman". dar lucrarea nu s-a păstrat integral. Din păcate această lucrare este chiar mai înclinată spre senzaţional decât cea care i-a servit ca model şi poate fi folosită şi ea destul de puţin în studiul relaţiilor internaţionale. cea din perioada principatului se concentrează pe toate aspectele vieţii politice. Hr. În paralel cu istoriografia necreştină. De o mare valoare sunt lucrările lui Tacitus. decât a celor de politică externă din perioada în care la conducerea statului roman s-au aflat Caesar şi împăraţii de la Octavianus până la Domitianus. Dintre scriitorii de acest fel se remarcă Lactantius cu lucrarea sa "Despre morţile persecutorilor". ca să cităm doar câţiva reprezentanţi mai importanţi. 6. cu privire la anii 69-70 d. lucrare tradusă în română sub titlul "Istoria romană". În fruntea acestei orientări se află "Vieţile paralele" ale lui Plutarh. dar şi aşa opera acestui autor a rămas în istoriografie prin obiectivitate şi profunzimea înţelegerii evenimentelor. dar foarte valoroasă chiar şi aşa. Izvoare Cea mai importantă sursă de documentare pentru perioada primei jumătăţi a mileniului I d. cu autor sau autori necunoscuţi. care reprezintă şi ea o sursă importantă de documentare pentru cei care încearcă să reconstituie caracterul relaţiilor internaţionale ale sfârşitului antichităţii. Lucrarea şi-a propus mai degrabă o trecere în revistă a evenimentelor de la curtea imperială. colecţie vastă de biografii de la Hadrianus la Carinus. are loc o revenire în prim plan a istoriografiei greceşti. cea mai largă circulaţie a avut-o "Breviar de la întemeierea Oraşului" de Eutropius. O lucrare de proporţii. o complexă colecţie de biografii greceşti şi romane. Hr. Începând din secolul al II-lea d. Hr. . În epoca dominatului sunt la modă lucrările de tip epitomă.1. În "Anale" au fost prezentate evenimentele petrecute pe teritoriul statului roman şi dincolo de acesta. şi la dinastia Flaviilor.

Negustorii parţi l-au convins că ar mai avea de mers circa doi ani până la Roma. dar evenimente ca înfrângerea din pădurea teutoburgică l-a făcut pe primul principe roman să adopte o politică de consolidare a statului.Îndepărtat. promovată de Octavianus Augustus s-a orientat iniţial către o expansiune în toate direcţiile. care nu a ajuns probabil mai departe de Mesopotamia. aceste triburi indo-europene au constituit în regiunea Bactriei un Imperiu puternic. numită astfel după numele inscripţiei lui Augustus. a trimis un mesager către Roma. care îşi dobândise independenţa în defavoarea regatului seleucid în secolul al III-lea î. La începutul mileniului I d. Imperiul part. Surse orientale contribuie mai puţin la reconstituirea relaţiilor internaţionale ale epocii. triburile Yuehzi din Asia centrală au fost împinse către sud. deşi două luni ar fi fost suficiente. Hr. Sistemul internaţional Chiar dacă schimburile comerciale se desfăşoară pe o piaţă din ce în ce mai mare. "Geografia" lui Ptolemeu (sec al II-lea) sau extraordinara "Istorie naturală" a lui Plinius cel Bătrân. statul roman este conectat la drumul mătăsii. Altfel spus aceste lucrări tratează problema informaţiilor romane despre lumea exterioară. şi l-au convins să se întoarcă pentru că nu doreau ca Roma să stabilească relaţii directe cu China. După secole de conflicte sângeroase. vorbim aici despre "Geografia" lui Strabon (sec I). Pentru a cita doar pe cele mai importante. xiong-nu de nord au ales să plece către vest. politică adoptată şi de urmaşii săi din dinastia IulioClaudică. De aceea. dacă vremea i-ar fi potrivnică. care acoperă majoritatea regiunilor europene şi asiatice. Hr. cunoscută ca "Res Gestae Divi Saporis" (Faptele divinului Sapor). Totuşi nu putem trece sub tăcere inscripţia de la Naqsh-i-Rustam. Imperiul kuşan şi Imperiul chinez. care conducea Imperiul chinez de la începutul sec. Dacă este greu de stabilit apartenenţa delegaţiei indiene. 6. Hr. 58 . Roma a ajuns vecina statului part. Ca urmare. Multe alte lucrări vorbesc despre relaţiile neintermediate de stat ale romanilor cu alte popoare şi despre nivelul de cunoaştere a lumii din antichitate. al II-lea î. Unul din mijloacele cele mai la îndemână a fost transformarea regatelor clientelare romane în provincii. Prin cucerirea Egiptului. Sub numele de kuşani. faptul că stabilitatea politică nu s-a manifestat concomitent decât pentru perioade scurte în majoritatea statelor importante a făcut imposibilă închegarea unui sistem internaţional coerent. cu un caracter extrem de eterogen. În răsărit. politica statului roman. dar această realizare a avut consecinţe complexe pentru lumea antică. Din documentele chineze rezultă că în anul 97. Roma moşteneşte legăturile sale economice cu Orientul. aflat în conflict cu hunii la graniţa cu parţii. fără de care stabilirea de raporturi cu ceilalţi nu era posibilă. Consecinţa acestei politici a fost învecinarea statului roman în regiunile nordice cu triburi mai puţin apropiate de mentalitatea sau stilul de viaţă roman. iar în timpul domniei lui Octavianus Augustus la curtea sa au ajuns cel puţin câte o delegaţie chineză şi indiană (după istoricul Florus) sau doar indiană (după Faptele divinului Augustus). pe de altă parte. De importanţă majoră pentru înţelegerea contactelor Romei cu China este "Cronica celei de a doua dinastii Han". cea chineză fusese probabil trimisă de unul din împăraţii dinastiei Han.2. Statele cele mai importante ale acestui interval de timp sunt Imperiul roman. războaie care au avut urmări la nivel mondial. Acest stat va lupta constant cu China pentru dominaţia asupra bazinului Tarim şi a drumului mătăsii care trecea pe aici. O parte dintre aceste triburi. generalul chinez Ban Chao. dar multe alte izvoare chineze se referă la conflictele nesfârşite ale acestui popor cu populaţia nomadă "xiong-nu" probabil strămoşii hunilorsau cu statele din Orientul Mijlociu. chinezii au reuşit să limiteze raidurile triburilor xiong-nu asupra graniţelor lor.

din moment ce au oferit în dar colţi de elefanţi şi de rinoceri şi carapace de broască ţestoasă. iar statul chinez se împarte în trei (220) şi apoi în două regate (265). În 284. Aceeaşi atitudine este comună şi Imperiilor chinez şi kuşan. trimisă poate de împăratul Carus. În anul 116. Appian). 59 . Deşi această vizită a fost interpretată drept delegaţie diplomatică trimisă de principele Antun (Antoninus Pius sau Marcus Aurelius). Traian ocupă Ctesiphon. Hr. este mai probabil ca membrii să fi fost negustori care veneau din India. numită anarhia militară. Din păcate. Secolul al treilea aduce importante transformări pentru toate statele lumii. În timp ce raporturile cu parţii au evoluat în favoarea Romei. Statele din emisfera estică în jurul anului 100 d. În secolul al II-lea d. inclusiv în zonele răsăritene. Aceeaşi lucrare vorbeşte şi de faptul că în anul 166 un grup de romani a ajuns în China. întemeietorul dinastiei Severilor. Însă stabilitatea generală a secolului al II-lea d. cât şi militar nu au avut succes. Delegaţii "bactriene" au ajuns la Roma în timpul lui Hadrian ("Istoria împăraţilor") sau în timpul lui Antoninus Pius (după Aurelius Victor. dar şi de stabilitate şi prosperitate. Expansiunii teritoriale din vremea lui Traian îi urmează o perioadă marcată de promovarea unei politici defensive. Hr. că delegaţia romană care a ajuns în regatul Wei cândva între 227-239. 17. trimisă poate de împăratul Severus Alexander nu a avut nici un rezultat. în timpul căreia relaţiile cu exteriorul sunt mai limitate. o nouă delegaţie romană ajunge în China. O nouă ofensivă romană importantă se înregistrează spre răsărit în timpul domniei lui Septimius Severus. dar nu pote menţine această cucerire. Totuşi. nu va mai fi posibilă la sfârşitul antichităţii. Chiar cronica chineză "Istoria celei de-a doua dinastii Han" menţionează raporturile diplomatice şi comerciale dintre Imperiul kuşan şi cel roman. şansa construirii unui sistem internaţional coerent fiind ireversibil pierdută.. dinastia Han dispare. Imperiul kuşan are de suferit de pe urma perşilor şi este diminuat teritorial. Hr. Modificări importante au loc şi în Imperiul part care este ocupat de dinastia sasanidă a perşilor (226) şi care întemeiază un stat iranian chiar mai puternic decât cel anterior. Armata romană s-a aflat probabil la o zi distanţă de garnizoanele chineze. capitala Imperiului part.Fig. împăraţii care luptă cu perşii la graniţa răsăriteană încearcă să stabilească relaţii cu China. există în izvoarele timpului şi informaţii cu privire la raporturile cu alte state ale lumii.. Din 235 Roma trece şi ea printr-o importantă perioadă de criză. statul roman atinge expansiunea sa maximă. În prima lui jumătate. Simultan. deci. în timpul dinastiei Antoninilor. Nu este de mirare. atât pe plan economic. numeroasele încercări de colaborare ale kuşanilor cu China.

Mult mai preocupaţi de problemele interne. un grup de oameni apropiaţi. De altfel. De fapt. prieteni sau chiar rude în contextul în care viziunea acestuia nu coincidea totdeauna cu aceea a senatului. Diplomaţia Instaurarea principatului a adus importante modificări şi în privinţa diplomaţiei romane. căzute în desuetudine. Astfel.3. doar Imperiul sasanid rezistă crizei nomade a acestui secol. pacea se semnează în anul 390 şi va dura până în anul 502. Ca şi în alte epoci legăturile dintre statele timpului erau menţinute prin intermediul unor mesageri. Lipsa de specializare a corpului diplomatic poate părea surprinzătoare în cazul unui stat de asemenea proporţii şi cu o asemenea organizare. După decenii de conflicte dificile. funcţionează un aparat birocratic asemănător secretariatelor. Nu trebuie să confundăm activitatea acestui aparat birocratic cu acela al unor ministere contemporane. În acest timp. alcătuit din populaţii dependente. Putem menţiona de exemplu că ambasadele străine au fost primite în timpul lui Augustus de către senat. 6. căci până şi China cade pradă triburilor xiong-nu de sud. În 395 statul roman se divide în Imperiul roman de Răsărit şi Imperiul roman de Apus. împăraţii romani din perioada dominatului se rezumă la a încerca să ajungă la un compromis acceptabil cu perşii sasanizi. Era de aşteptat ca aceşti oameni să fie persoane de încredere ale principelui. principele este din ce în ce mai mult factorul decisiv în acest domeniu. dar mai ales de conflictele cu barbarii. teoretic. mai ales triburile hunice. actorul principal în politica externă. Nordul fostului imperiu chinez este ocupat de barbari pentru o jumătate de secol. care au încercat în secolul al VI-lea să repare greşelile comise anterior. care locuiau iniţial în afara marelui zid. În secolul al V-lea hunii sunt înfrânţi. Motivele acestui incredibil acord sunt barbarii din zona stepelor. că mesagerii din timpul lui Tiberius îşi prezentau raporturile senatului. Imperiul Gupta. în care lucrează sclavi sau liberţi cu o foarte mare influenţă. cel puţin în perioada principatului. fără iniţiative prea mari. cărora le cedase deja vaste teritorii. împăratul adună în jurul său o adevărată camarilă. neexistând un departament specializat în problemele de politică externă. dar rămâne deocamdată în afara conflictelor cu barbarii stepici. dar este uşor de înţeles dacă avem în vedere faptul că cei implicaţi în proces nu trebuiau decât să ducă la îndeplinire ordinele principelui şi nu să se remarce decât ca buni executanţi. Deşi senatul nu este desfiinţat şi rămâne. Peninsula Italică este ocupată de ostrogoţi. documentele epocii sugerează că membrii acestui aparat erau grupaţi în patru domenii de activitate: arhivele. dar cu preţul abandonării occidentului. De fapt. În Europa aceştia apar la marginea teritoriului ostrogot. Paralel cu instituţiile republicane. ideea reconstrucţiei Imperiului roman nu i-a părăsit pe suveranii de la Constantinopol. Apusul se afla într-o coabitare avansată cu triburile germanice. dar slăbit de luptele cu populaţiile germanice. care reuneşte aproape toată peninsula. politica externă romană a fost teatrul în cadrul căruia s-au desfăşurat cele mai acerbe lupte dintre senat şi principe. În India apare un nou Imperiu. La întoarcerea din misiune aceste persoane răspundeau de faptele lor doar în faţa împăratului. În timpul lui Claudius s-a 60 . Armenia este împărţită între cele două mari puteri. De aici se instalează în Panonia şi pun bazele unui imperiu vast. împăratul recrutând aceste persoane din anturajul său. care jefuiesc ambele state. cu consecinţe dezastruoase. plângerile. din care se năşteau regatele medievale. care îl ajută în cele mai diverse domenii ale vieţii imperiului. Era însă prea târziu.În secolul al IV-lea izvoarele nu mai consemnează raporturi diplomatice între Roma şi statele din Orientul mijlociu sau Îndepărtat. scrisorile în limba latină şi scrisorile în limba greacă. Imperiul de răsărit supravieţuieşte crizei barbare. acest domeniu fiind un barometru al raporturilor dintre cei doi factori de putere ai statului roman. Imperiul roman de apus cedează. Totuşi.

O importantă reformă militară a survenit în Imperiul roman în epoca dominatului. arabic sau sirian. cavaleria devine preponderentă. indiferent de funcţia deţinută. dintre aceştia erau preferaţi comandanţii militari şi retorii sau filosofii. Acesta controla corpul senatorial foarte strâns. Ca urmare a atacurilor tot mai frecvente ale barbarilor. ceilalţi pentru abilităţile de vorbire. îmbrăcămintei şi tacticii militare. ţărmul Atlantic. cu toate drepturile civile romane asociate acesteia. Însă politica de expansiune care a continuat după 61 . Sistemul defensiv roman era diferit în funcţie de mediul geografic. unităţile militare sunt reduse numeric. dar putea adopta o atitudine binevoitoare pentru a preîntâmpina excesele de orgoliu ale acestei clase. Deşi serviciul militar ar fi trebuit să fie obligatoriu. în condiţiile în care aceştia duceau o viaţă civilă şi erau mai prost instruiţi. din vremea lui Traian. cele mai multe goale de conţinut. 6. Practica. Începând din timpul lui Hadrianus recrutările se fac în zona unde acţionează acea unitate militară. iar din secolul al II-lea numeri. Notitia dignitatum. dar o face şi faţă de autoritatea centrală. deşerturile saharian. Adoptarea unei politici defensive a însemnat pentru imperiile roman şi chinez construirea unor sisteme complicate de apărare. Marea Neagră. împroprietăriri. cu cât numeroşi barbari sunt înrolaţi în armată. Totuşi. milites ripensis sau limitanei şi trupe mobile de interior. aşa cum rezultă din izvoarele narative sugerează că tot apropiaţii împăratului erau folosiţi pentru misiunile diplomatice. În ciuda acestor exemple nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe fiindcă senatul roman era consultat formal. unităţi cu caracter naţional în privinţa armamentului. Cetăţenia. Războiul Armata romană este poate cel mai bine cunoscută dintre toate armatele timpului. ca şi cea partă sau chineză. Augustus a fost cel care a propus ca graniţele romane să fie amplasate de-a lungul unor zone uşor de apărat: fluviile Rin şi Dunăre. unii pentru abilităţile de negociatori.votat o lege prin care tratatele de pace erau valide numai după ratificarea de către Senat. cât şi în răsărit. acel document care trece în revistă funcţiile importante în statul roman. Astfel se explică de ce armata romană s-a dovedit inferioară celei parte în raport cu migratorii stepici. la care se adaugă în cazul necetăţenilor. Astfel. Legiunile sunt în număr de 2830 în perioada principatului. mai ales germanici. armata romană a trebuit să se adapteze constant la noile cerinţe. nu dă de înţeles că ar fi existat nici la sfârşitul secolului al IV-lea persoane specializate în domeniul politicii externe. împiedică pe specialişti să identifice persoanele care aveau atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale.4. ceea ce are ca urmare o puternică "naţionalizare" a armatei. neputându-se opune în realitate politicii externe promovate de către împărat. Ea devine interesată mai mult decât până acum să apere interesele provinciei respective. Numărul mic şi calitatea îndoielnică a documentării face şi mai grea abordarea problemelor legate de diplomaţia din perioada dominatului. Inflaţia de funcţii de la curtea imperială. ceea ce s-a întâmplat cu tratatul de pace daco-roman din 102. Cu atât mai mari sunt transformările la Roma. în realitate unităţile militare erau completate prin voluntariat. daruri. iar armamentul este influenţat de cel barbar. calitatea soldaţilor este şi ea în scădere. Din păcate pentru statul roman. Cei mai mulţi dintre soldaţi sunt mânaţi să satisfacă această obligaţie din interese meschine: soldă. Dacă înainte de 284 armata romană staţiona aproape integral în regiunile de frontieră (cu excepţia cohortelor pretoriene). şi lor li se adaugă unităţile auxiliare. milites comitatenses sau palatini (pentru că se aflau sub comanda împăratului). soluţie cu grave urmări pentru securitatea statului. Împăratul devine actorul de necontestat al politicii externe. acum contingentele sunt împărţite în armata fixată pe graniţă. manifestate de obicei prin tentative de asasinat la adresa persoanei sale. atât în apus. odată cu recrutarea unităţilor de graniţă dintre autohtoni.

În China. tradiţia construirii zidurilor defensive datează din epoca statelor combatante. care bloca accesul dinspre nord în provincia romană Britannia. într-o zonă unde insula are doar 59 de km. înghiţite de formidabila maşinărie economică romană. care adăposteau trupele necesare păzirii lui şi civilii care călătoreau la adăpost de raidurile barbare. Pentru comerţ zidul a avut o importanţă majoră. valul de pământ lipsea. Deşi ideea limes-ului roman pare a fi fost a lui Vespasian..moartea sa a inclus statului roman teritorii situate în afara acestor limite. dublat de un şanţ. limes-ul era reprezentat de un val de pământ impresionant. Hr. sclavi. în schimbul a numeroase materii prime. dar instabilitatea situaţiei politice a făcut ca ele să se întrerupă destul de curând. animale. În sectoarele construite din lut acesta era amestecat cu apă şi bătut cu paie sau stuf în cofraje de lemn. menit să apere imperiul de atacurile populaţiilor stepice. o zonă de protecţie a statului roman. Germanicii au emis ipoteza eronată că această substanţă. din zona oraşului Porolissum. Cel mai coerent sector de limes roman de acest tip este cel din Germania de astăzi dintre Bonn şi Regensburg. graniţa se afla amplasată de-a lungul unor drumuri. iar Hadrian cel care l-a adus la forma clasică. În sectoarele unde graniţa era stabilită pe un râu. şanţul era asimilat râului. dar mai ales orientale şi africane. sectoarele existente sunt unificate într-un sistem coerent. ale căror puncte mai importante sau obiective de pe parcurs erau fortificate. Un al doilea zid a fost construit de Antoninus Pius la 100 de km mai la nord. Pe cursul lor produsele meşteşugăreşti romane satisfăceau nevoia de lux a şefilor autohtoni. iar frontiera era apărată de castre. odată cu unificarea Chinei în timpul dinastiei Qin. Mai mult decât în alte domenii. Un drum lega fortificaţiile. Traian este cel care o pune în aplicare în regiunea dintre Rin şi Dunăre. În spatele lui se află drumul care lega unităţile militare. ceea ce i-a făcut pe romani să nu caute acest produs în alte regiuni ale lumii şi să cumpere de la această unică sursă. consolidat şi îmbunătăţit în timpul dinastiei Han a condus la piererea a circa 1 milion de vieţi. Abia în secolul al III-lea î. între teritoriul roman şi cel barbar exista un spaţiu nelocuit. lat de trei şi avea în faţă un şanţ apreciabil. Această fortificaţie era apărată de castrae şi castella de piatră sau de lemn în interior şi de turnuri de apărare şi alte elemente de fortificare în teritoriul inamic. Cele mai multe contacte dintre Roma şi Europa nordică se desfăşurau de-a lungul marilor râuri. de unde negustorii romani aduc chihlimbarul. care leagă Valea Rinului de Valea Dunării. schimburile comerciale au fost cele care au apropiat statele timpului. sectoarele vestice protejând circulaţia pe drumul mătăsii. În alte sectoare de graniţă. 6. mai ales cel din nordul Daciei. Efortul de construcţie a acestui sistem.5. Alte sectoare sunt cele care apărau provincia Dacia. Acestea trebuiau apărate după alte principii. era înalt de şase metri. europene. Zidul era realizat din materialele abundente în zonă: piatră în sectoarele montane şi lut în cele de podiş. având un caracter neunitar. În timpul acestui împărat s-a construit prima variantă a aşa numitului Zid al lui Hadrian. Având în vedere caracteristicile se păstrează puţin din această construcţie. De fapt. extrem de apreciat pe piaţa romană. Lung de 117 km şi beneficiind de numeroase fortificaţii. tehnică ce se mai păstrează şi astăzi în zonele rurale chineze. Unul dintre aceste trasee leagă provinciile dunărene de Marea Baltică. Comerţul După cum am văzut. De-a lungul ei au fost plasate fortificaţii. secolul al II-lea este secolul în care istoria antichităţii se apropie cel mai mult de închegarea unui sistem internaţional coerent. 62 . În alte sectoare. o răşină solidificată reprezintă dejecţiile unor cetacee (mamifere acvatice din familia balenei).

Armenia. finanţele romane au susţinut desfăşurarea acestui comerţ. iar altele maritime. unul în Niger şi altul la izvoarele Nilului. Hr. din care unele erau terestre. Din aceste regiuni ajung în teritoriul roman sclavi. indiferent de pierderile materiale sau umane care surveneau pe traseu. Egiptul. în Iordania de astăzi. odată cu ocuparea de către aceştia a regiunilor orientale unde se situau capetele acestui drum: Siria. 63 . Eforturile romane. pene de struţ. ca şi în perioada republicană. smirnă şi perle. având în vedere profiturile impresionante ce rezultau de pe urma comerţului cu tămâie. Din acest traseu important se desprindea o a doua variantă. Fig. al II-lea î. animale exotice. Sub acest nume se ascundea o reţea de drumuri care legau China de Orientul Apropiat. aur. cât şi iniţierea unor alianţe împotriva nomazilor.Comerţul cu Africa se face în continuare prin intermediul caravanelor de măgari care traversează Sahara. fildeş şi desigur. Pe aceste căi ajungeau în Orientul Apropiat şi în Imperiul roman tămâie. încununate de succes. dar Africa ecuatorială rămâne necunoscută. Interesul chinez viza atât desfăşurarea unui comerţ activ. 18. Acest comerţ s-a desfăşurat începând din acest interval de timp şă până în evul mediu de-a lungul unui traseu cunoscut sub numele de drumul mătăsii. Geneza acestui traseu este legată direct de expansiunea chineză în "teritoriile de vest" adică în bazinul Tarim în scopul creării de legături mai strânse cu Podişul iranian. Pe de altă parte. Călătoria dura în jur de 70 de zile şi era favorizată de existenţa unor staţii de poştă. Din regiunea Yemenului de astăzi pleca un drum caravanier de maximă importanţă care ajungea la Petra. Cele mai folosite trasee ale "Drumului mătăsii" şi alte drumuri comerciale antice. Un comerţ eficient se desfăşoară cu Peninsula Arabică. fenomen care a început încă din sec. extrem de căutate. care făcea legătura cu golful Persic şi văile Tigrului şi Eufratului. de a ocupa Petra au meritat efortul. Desigur că cele mai importante venituri proveneau de pe urma exploatării comerţului cu Extremul Orient. Puţini romani ajung dincolo de aceasta.

şi acestea au fost blocate eficient de către parţi. care doreau să câştige din intermedierea acestui comerţ. vopselele şi bineînţeles pietrele preţioase. din cauza opoziţiei constante din partea parţilor. şi acest traseu este fragmentat. Oricum. din alte cauze. Aceasta era singura cale pe care Roma a putut intra în contact direct cu Imperiile kuşan şi chinez. Romanii exportau mai puţine produse. Din secolul al treilea comerţul scade ca volum. Drumul maritim lega Egiptul de regiunea indiană şi de aici de cea chineză. Dintre ele se remarcă scorţişoara. Drumul pleca din Antiohia. considerate imorale. În ciuda faptului că Pliniu cel Bătrân arată că romanii ştiau de existenţa viermilor de mătase sălbatici. În afară de mătase şi alte produse făceau obiectul acestui schimb. care ar fi ajuns până la porţile Chinei. De fapt se cunoaşte un singur caz de negustor roman. dar concepţii despre brahmanism au ajuns la Roma. care sunt descoperite şi astăzi până în cele mai îndepărtate colţuri ale Asiei. Maes Titianos. Sasanizii preiau rolul de intermediari ai acestui comerţ şi se dovedesc mai intransigenţi decât perşii în privinţa permisivităţii. Creştinismul nu a putut depăşi graniţa Imperiului roman. În aceste condiţii. piperul. Drumul terestru nu putea fi parcurs de nici un negustor de la un capăt la altul. Palmyra a încercat să ofere o soluţie de compromis acestui traseu legând prin caravane Siria de Golful Persic. Însă. dar şi el sa oprit la Turnul de piatră. Dificultăţile călătoriei îi determină pe cei mai mulţi să nu depăşească ţărmurile indiene către răsărit. cândva în timpul domniei lui Augustus. din moment ce importul de mătase afecta vizibil economia romană prin pierderea unei cantităţi importante de monedă. dar încercarea de a-şi afirma independenţa faţă de Roma i-a adus sfârşitul. pe acest traseu au avut loc şi primele contacte diplomatice între aceste state. cererea de pe piaţa romană a deschis calea către un comerţ la o distanţă incredibilă. ale cărui caracteristici erau diferite în funcţie de traseu. ceea ce oferă şansa obţinerii de câştiguri consistente de către intermediari. care trăiau în insula Kos din marea Egee. negustorii romani se îndreaptă din ce în ce mai mult către traseul maritim. De cele mai multe ori Roma plătea cu monede de aur. Drumul mătăsii nu a însemnat numai schimburi de produse ci şi schimburi de concepţii şi idei. pentru Orient fiind consideraţi exotici sclavii europeni. 64 . care marca graniţa Imperiului Han. dar ruta era periculoasă şi mai lungă decât cea terestră. ca şi contactele diplomatice. aici putând să procure de la intermediari sau de la chinezi mărfurile căutate. În ciuda interzicerii de către senatul roman a purtării hainelor din mătase. nu au făcut legătura cu mătasea chinezească. acest material s-a răspândit rapid între membrii claselor bogate. Astfel. dar şi chihlimbarul.Numele dat acestui circuit comercial derivă de la produsul oriental cel mai solicitat pe piaţa romană şi anume mătasea. Lucrarea cea mai valoroasă cu privire la comerţul acestui secol este "Călătorie pe Marea Eritree". un fel de carte de drum pentru navigatorii romani ai timpului. În afară de considerentele morale existau şi cele economice. reflex al crizei prin care treceau statele epocii. Această ţesătură ajungea la Roma la preţuri nejustificat de mari prin intermediul parţilor. zahărul. cu diverse aptitudini. Stabilitatea pe drumul mătăsii avea să survină abia la începutul evului mediu prin cooperarea Imperiului bizantin cu cel sasanid şi cu statele chineze când acesta a câştigat renumele de care se bucură până astăzi. pentru a fi combătute în secolul al III-lea de Hipolit. traversa imperiul part şi pe cel kuşan pentru a ajunge la marginile Chinei. dar creşte preţul produselor. despre care acelaşi autor credea că este produsă de o specie de copac. care câştigă importanţă în defavoarea celui terestru. De altfel. Budismul însă a făcut cu succes drumul din India până în China.

1977.). Istoria romană.il/ad/egypt/amarnaletters.uk/# http://www. 1974. 1981. Lucian din Samosata. Scrieri alese. Bucureşti. Ponticele. Măgarul de aur.babiloneană în texte. 1973.. Tristele.Orfeu.).ucalgary. Viaţa celor doisprezece Cesari. 1986. Vergilius. vol.info/indexList. Bucureşti.mu.google. Bucureşti. Daniel C. Cicero.dalton. Gândirea egipteană antică în texte. Opere alese. Acsan I. (eds.org/groups/Assyria/ http://sites. Gândirea feniciană în texte. Bucureşti. Eutropius.BIBLIOGRAFIA ISTORIEI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE (EPOCA VECHE) Izvoare: Ammianus Marcellinus.mesas. Xenophon.. Odiseea. Arrian.ac. Daniel C.posc. Tăbliţele de argilă – Scrieri din Orientul Antic. Războiul civil. Caesar. Vieţi paralele.org. vol.emory. Herodian. 1971. Macrobius. 2004.com/site/ancienttexts/ http://www. Opere. (eds. 1987. Idem.edu/txt/ 65 .. vol. Bucureşti. De la fondarea Romei. Helenicele. Metamorfoze. Bucureşti. I-II. 1980. Războiul peloponeziac. Hesiod . Bucureşti. Gândirea asiro. Bucureşti. Gândirea hittită în texte. 1967. Iliada.iwebland.. Idem. lstorii. Titus Livius. Appianus. Tacitus. Bucureşti. Lucretius. I-III. Ath. Faraonul Keops şi vrăjitorii – Povestirile Egiptului Antic. Sallustius. Negoiţă. http://www. Istorii. Istoria Romană. Despre natura lucrurilor. Plutarh.1978. Ed.com/texts/ http://intranet. Idem. Homer. Bucureşti. Daniel C. 1979. Idem. Dio Cassius.edu/hittitehome/ http://www. Minerva.ox. Antichităţi iudaice. Poeme... Războiul galic. 1975 Idem.htm http://nefertiti. Opere. Eneida. Istoria romană. Suetonius. I-III.orient.html http://mcadams. Acsan I. Polybios.reshafim. Herodot. Istoria Augusta. Bucureşti.aspx http://www-etcsl. 1958-1964. Scripta aramaica.ca/~vandersp/Courses/texts/texts.hittites. Ovidius. Scriitori greci şi latini. Tucidide. Războaiele civile. Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia. 1969. Flavius J. Saturnalia. Bucureşti. Istoria imperiului roman după moartea lui Marcus Aurelius. Bucureşti. Daniel C. Bucureşti. Lucius Apuleius. Bucureşti.

1982. vol. Chamoux.ac. Bloch. Barnea I. 1938 Bloch. Charboneaux J.... 1985. Bucureşti.http://www. Grèce Hellénistique (330-50 a. Idem. Faure P. Bucureşti. London. Ed.1935. vol. Essenberg J. 1975. Epoca lui Traian. Fr. Corniţescu Em. Idem. 1995. Trevor. Devambez P. Bucureşti. Bucureşti. Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraneene. O. Coulanges..specialtyinterests. 1976.. Cetatea antică. Civilizatiile vechiului Orient. Mouchova. Routledge. I-III. L. Bucureşti.. Cohen R. Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos. Meridiane. 1999. Bucureşti. 1970. I-II.html http://www.und. 2001. Bucureşti. Istoria Greciei Antice. Cambridge. Civilizaţia feniciană. 1970.. Istoria Romei Antice... Antoniu şi Cleopatra. vol. Condurachi. The first armies. Boardman J.. Bucureşti. Bucureşti.. 1965. Bucureşti. Bucureşti. Grecii de peste mări. Bucureşti. 66 . Bohâlţea F. Daniel C. vol..etana.). Bucureşti. 2003.edu/halsall/ancient/asbook.. Bucureşti.. Roma şi destinul ei. Bucureşti. 1983. Bucureşti. Gala Galaction). Bucureşti. 1986. Duduleanu. Civilizaţia asiro-babiloneană. Civilizaţia sumeriană.. Enciclopedia civilizaţiei romane.za/und/classics/india/periplus. Idem. 1988. B.. 1980. I-II. Bucureşti. 1940. Coman I. Paris. Iliescu. Bucureşti. Bossert H. 2001. Făurirea civilizaţiei. Childe G. I-II. F. Bucureşti. 1971. Bucureşti. David.. Bucureşti.htm Bibliografie: Abrudan D. 1985. 1973. Bucureşti. Cousin J.. 1981. Dawson. Boucher. vol. 1996.net/eae. Bucureşti. şi colab. Bonfante. Istoria Orientului Antic. Lumea hitiţilor. 1987. Bucureşti. 1984. 1966. Arheologie biblică. Civilizaţia greacă. 2004. Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică. Idem. 1969. Civilizaţia Egiptului antic.. Chr.. 1982. Oxford. P. Political theories of international relations: from Thucydides to the present. Idem..html#1 http://www.. 1998. Enciclopedia civilizaţiei greceşti. Paris. Bucureşti. Bederman. 1967. International law in antiquity.org/etact/ http://www. David J. R. 1977. Civilizaţia elenistică.. Letters of the great kings of the ancient near east: the royal correspondence of the late bronze age. Bucureşti. Idem. 1985... Istoria Romei. Curs de istorie romană. Bonard A. Ursu Naniu R. Deshayes J. 1976. Iudaismul.. Burian. Nouvelle histoire greque. 1966. Bucureşti.. Ed. Ed. Pe urmele vechilor civilizaţii... Doyne. Bârzu L. E. Bryce.. Bucureşti. 1993. Constantin cel Mare. R. Bucureşti. Miracolul clasic. Bucureşti. 1994.. M. Civilizaţia etruscilor. Bucureşti. Bucureşti. I-II. Biblia (trad. Idem. Bucureşti. Bârzu L. Brentjes B. Misterioşii etruscii. Ursu Naniu R. Meridiane. Idem.1980. Bucureşti. J. M. Etruscii...fordham.. Cizek. Meridiane. I-III. 2003. Bordet.. Octavianus Augustus. Civilizaţia veche a Iranului. 1998. Istoria Universală Veche.

1 – L’Orient et la Grece antique. I.I. 2007. Enciclopedia Antichităţii. I. 1974. 1987. Susan P.. 2005. vol. International relations in the ancient near east 1600-1100 B. Ebla.. Timişoara. De la origini până la sfârşitul marilor imperii. Meridiane. 1973. A. Matz Fr. Universul arheologiei. Bucureşti. Civilizaţia egeeană. Bucureşti. et alii. Bucureşti. Alexandru cel Mare sau Visul depăşit. T. 1963. I. Ionia. Lemaire A. Barcelona. Troia. Inscripţiile proto-greceşti în scrierea lineară B şi descifrarea lor. Bucureşti. Istoria începe la Sumer. I-II. Ed.207-215. 1977. Caius Iulius Caesar. 1995. Potemkin V. p. 236532. 1969. Paris. O istorie a Romei Antice. 1988. 1973. 1965. Trade and politics in ancient Greece. Lalouette. 1992.. Istoria universală. 1975. C. Meridiane. Matei H. I-III. 1974. Oxford. P. Lumea fenicienilor. vol.I-II. C. C. M. Paris. Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene. Bucureşti. Mattern. Civilizaţiile Europei vechi.Finley M.. E. G.. Istoria diplomaţiei. Roma – o istorie inedită. Ed.. 2002. Moscati S.. Bucureşti. 1972. în Studii clasice. Bucureşti. 67 . Istoria romană. 1947.. The great armies of Antiquity. Lumea lui Odiseu. Istoria Romei antice. P.. Liverani. Frenkian A. Hasebroek Johannes. Vechi civilizaţii semite. La civilisation egeenne. vol. Bucureşti. Aventura greacă. University of California Press. I-II. 2001. 1987. Cambridge. Bucureşti.. Biblo and Tannen. 1995. Bucureşti.. 1976. 1994. Lucăcel I.. Civilizaţia romană. D. Arheologia Vechiului şi Noului Testament. Lévêque P. 2000. Bucureşti. 1962. Idem. Grimal.. Platon N. Idem.. Glotz G. I-II. 1994. Méchin B. Vl. Iaşi. Giardino. Principatul lui Augustus. Histoire générale des civilisations. Bucureşti. Keller W. Lawrence H. Lee. Bucureşti. vol. Omul roman. 1991. Bucureşti. Bucureşti. Gibbon. 1968.. p. Vechii greci.. C. 1967. 1968.. una ciudad olvidada. Bucureşti. Rome and the enemy: imperial strategy in the Principate. Dictionnaire de la civilisation greque.... Civilizaţia elenistică. Bucureşti. Idem. I.. Rome and her enemies. Bucureşti.. Bucureşti. Rachet G. 1974. Enciclopedia civilizaţiei şi artei romane. Mansuelli. 1995. vol.. N. 1997.. Idem. Bucureşti. Gabriel. Pettinato Giovanni. Penrose J. Idem. Oraşe antice din Asia Mică. Kramer S. Istoria universală. 1959. 1988. Maşchin. Informations and frontiers: Roman foreign relations in late antiquity. Mommsen. 1982. 1980. Keeley. Vechi imperii ale Orientului. Civilizaţia Egiptului antic. War before civilization. Bucureşti.. Mario. Idem. Bucureşti.. A. Montanelli. Palgrave. Bucureşti.. Gramatopol M. 1997. Westport. Istoria poporului evreu. Ed.. vol. 1974. Bucureşti. Hanga.. Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman. Lumea antică.. 1993. Bucureşti. Bucureşti. I-III. Humanitas.. 1951. Idem. Th. 1959. J. 2001. Bucureşti. Osprey Publishing. 1937. Bucureşti. Cetatea greacă. 1999. Posener G. Bucureşti. Idem. Şi Biblia are totuşi dreptate. vol.-IV. Bucureşti. N.. Bucureşti. Richard A. 1975. A. 1954.. Micene. Fredouille. Bucureşti. Paris. Creta. Bucureşti. vol. Idem.

. Roth Martha). 1969-1971. 1967. 1980. Routledge. Alexandru Macedon. Paris. Meridiane. Bucureşti. Bucureşti. 1996. Călătoriile împăraţilor Hadrian şi Caracalla.. Idem. Idem.. Schliemann H. Istoria Greciei Antice. Hanibal.. Young Gary K.... Idem.. Pericle. A history of ancient near eastern law. M. Bucureşti. Lumea hitiţilor. 1987. Figuri de împăraţi romani. Ed. Bucureşti. 1999. 1970. Cloché P.. 31 BCAD 305. 68 . Bucureşti.. Idem. Bucureşti. vol. S. Jasnow Richard. Bucureşti. Suceveanu Al. Alexandru Macedon... Alexander the Great. 2001. 1966 Westbrook. Vandenberg Ph. 1994. 1968. Istoria Egiptului antic. Bucureşti. La Grèce et l’Orient des guerres médiques à la conquête romaine. I-II. Bucureşti. Bucureşti. 2003. La început a fost Sumerul. Idem. Snodgrass A. Din tainele imperiului hitit. Bucureşti.. Ştiinţifică. Academiei Române. 1981. Bucureşti. Levine Baruch. Idem. vol. Bucureşti. Sergheev V. Zamorovsky V. I-II. W.. I-II. 1938. Rouasel P. Bucureşti. Idem. 1993. Bucureşti. Grecia epocii întunecate. 1951. Raymond et alii (Beckman Gary. vol. Nefertiti. Tudor D. Ed. 1980. Leiden. Weigall A. Pe urmele lui Homer. 1966. 1979. 1974-1975. Rome's Eastern Trade: International Commerce and Imperial Policy. Mari căpitani ai lumii antice.Riemschneider M. Grousset R. Ed. Snyder J. Alexandru cel Mare. Bucureşti.