Introducere

Obiectul cursului Cursul de faţă se referă la relaţiile internaţionale în epoca veche, de la începutul acestor manifestări până la sfârşitul antichităţii. Ca parte a istoriei relaţiilor internaţionale acesta trebuie să răspundă unor întrebări dificile de natură terminologică. Printre acestea se numără însăşi semnificaţia sintagmei „relaţii internaţionale”. La o primă vedere cuvântul „internaţional” înseamnă „între naţiuni”, accepţiune care pare străină epocii antichităţii şi cu atât mai puţin preistoriei, întrucât naţiunea este o construcţie modernă, ca şi termenul în discuţie. Totuşi, având în vedere coagularea unor state pe principii etnice putem pune problema existenţei unei paleo-identităţi naţionale încă în acele timpuri. Însă, conform dicţionarului explicativ al limbii române, „internaţional” se referă la raporturile dintre naţiuni sau state, definiţie care este similară celor oferite de dicţionarele altor limbi în care există acest termen. Desigur, semnificaţia extinsă a cuvântului, aceea de relaţii dintre state se acomodează şi cu realităţile politice care nu se bazează pe naţiune. În această accepţie, obiectul cursului nu îl fac relaţiile dintre naţiuni (nici unele state contemporane nu sunt naţionale), ci relaţiile dintre formaţiunile politice (statele) pe care popoarele le-au construit în decursul timpului sau, cum se spune uneori, relaţii între unităţi politice organizate teritorial. Această semnificaţie a sintagmei „relaţii internaţionale” se potriveşte cu unele din realităţile antichităţii şi pune în discuţie chiar apariţia unor elemente ale relaţiilor internaţionale încă din preistorie, când nu putem exclude existenţa organizării politico-sociale. Cu toate acestea, unii teoreticieni ai fenomenului consideră că nu se poate vorbi despre relaţii internaţionale înainte de apariţia naţiunilor, ignorând accepţiunea uzuală a termenului „internaţional” şi acceptând în cel mai bun caz ca început al conturării raporturilor internaţionale între state Pacea westfalică (1648). Aceeaşi specialişti sunt nevoiţi să accepte însă că primul teoretician al relaţiilor internaţionale a fost Tucidide, autorul cunoscutului Război peloponesiac. Unii vorbesc chiar despre paleo-realism, care ar caracteriza relaţiile internaţionale din antichitate. Înainte de primul război mondial studiul relaţiilor internaţionale se concentra mai ales asupra statului, ca principal actor pe scena acestora. În acest fel, relaţiile dintre popoare, economii sau indivizi erau subordonate acelora dintre state, iar cele două domenii de acţiune ale statului pe scena politică, diplomaţia şi războiul, erau principalele direcţii de studiu ale relaţiilor internaţionale. Evoluţia domeniilor ştiinţifice în perioadele interbelică şi postbelică a condus la modificări şi în ceea ce priveşte viziunea asupra factorilor care influenţează luarea deciziilor politice, adăugându-se noi actori: factorii geografici, demografici, religioşi, economici, psihologici (intelectuali sau colectivi) sau circumstanţele. Prin urmare, nu putem să nu includem în obiectul de studiu al relaţiilor internaţionale din epoca veche, alături de diplomaţie şi război, schimburile comerciale şi culturale. Şi alte discipline sunt interesate de relaţiile internaţionale, în afară de istorie, cum ar fi economia, dreptul, sociologia sau ştiinţele politice. Mai mult, după primul război mondial a apărut, mai întâi în Statele Unite ale Americii, disciplina relaţii internaţionale ca disciplină independentă. Efortul principal a fost acela de a legitima noua disciplină şi a crea o teorie a relaţiilor internaţionale. Această iniţiativă a deschis calea unor contradicţii importante în privinţa abordării subiectului. Poate cea mai evidentă este aceea dintre teoreticienii relaţiilor internaţionale şi istorici. Primii încearcă să prezinte relaţiile internaţionale ca urmare a aplicării în practică a unor viziuni teoretice: realism, liberalism, neorealism, neoliberalism, marxism, constructivism, etc. abordare criticată de cei din urmă. În acelaşi timp, abordarea 3

istorică asupra relaţiilor internaţionale este criticată pentru că nu ia în seamă perspectiva generală şi ideile care s-au aflat în spatele deciziilor politice. O altă întrebare la care trebuie să răspundem prin chiar structura cursului nostru este care ar fi domeniile de manifestare a formaţiunilor politice şi a membrilor lor în câmpul relaţiilor internaţionale. În ceea ce priveşte statele, ele interacţionează prin intermediul diplomaţiei sau războiului, în timp ce supuşii sau cetăţenii o fac prin intermediul schimburilor de produse sau culturale. Aceste domenii se regăsesc în structura lucrării. Structura cursului Stabilirea de relaţii paşnice sau conflictuale între formaţiunile politice ale antichităţii presupune contacte directe între actorii respectivi. Deoarece mijloacele de transport în antichitate nu permiteau deplasarea cu viteze prea mari, stabilirea sau restabilirea de contacte la mari distanţe cerea timp. Altfel spus, era nevoie de perioade de relativă stabilitate pentru închegarea unui sistem coerent de relaţii internaţionale şi acelea se limitau la anumite regiuni geografice. Evenimente istorice de amploare au determinat decăderea statalităţii sau transformări politice atât de importante încât aceste raporturi au fost afectate, refacerea lor a durat perioade de timp importante şi a condus la închegarea de noi sisteme internaţionale. Structura cursului se bazează pe identificarea acestor momente din istoria antichităţii şi a perioadelor în care a fost posibilă stabilirea unor relaţii internaţionale coerente între formaţiunile politice ale momentului. În primul capitol ne-am referit la perioada de dinainte de data tradiţională a apariţiei statului şi a antichităţii pentru a identifica şi dezbate problemele genezei diplomaţiei, comerţului şi războiului. Următoarea perioadă de timp, începe aproximativ din secolul al XXXII-lea î. Hr. (3200 î. Hr), de când se generalizează viaţa urbană şi apare statul, şi se încheie în jurul anului 1700 î. Hr. cu venirea indo-europenilor în Orientul Apropiat. În acest răstimp un adevărat sistem internaţional se constituie doar între oraşele state din această regiune (cu excepţia Egiptului). În intervalul de timp care se întinde până la migraţia popoarelor mării, sistemul politic internaţional ajunge să cuprindă şi Anatolia şi Egiptul şi, probabil, chiar statele greceşti. Un alt sistem internaţional ia naştere în Orientul Îndepărtat. Însă migraţia popoarelor mării afectează într-o măsură importantă fragilul echilibru politic în secolul al XII-lea î. Hr. Noua perioadă este marcată de dispariţia unor state şi afirmarea în regiunile Orientului a altora, cu pretenţii imperiale. Sistemul internaţional se extinde semnificativ, datorită colonizărilor greceşti şi feniciene. La sfârşitul secolului al VI-lea numeroase evenimente schimbă definitiv soarta lumii: ocuparea Orientului de către Imperiul persan, afirmarea statului roman şi a polisurilor greceşti. Relaţiile internaţionale vor coagula începând cu această perioadă spaţii din ce în ce mai mari, integrate în „lumea civilizată”. Următoarele trei perioade de timp, dominate de prezenţa din ce în ce mai pregnantă a Romei sunt separate de evenimente importante din istoria acesteia: instaurarea Principatului în 27 î. Hr. şi cea a dominatului în 284 î. Hr. Cursurile 1-2: Introducere, Perioada anterioară sec. XXXII î. Hr. Cursurile 3-4: Perioada sec. XXXII – XVIII î. Hr; Cursurile 5-6: Perioada sec. XVII – XII î. Hr; Cursurile 7-8: Perioada sec. XI – VI î. Hr; Cursurile 9-10: Perioada sec. V - 27. î. Hr; Cursurile 11-12: Perioada 27. î. Hr. – 284 d. Hr; Cursurile 13-14: Perioada 284 d. Hr. – 476/610 d. Hr. Izvoare

4

Relaţiile (diplomatice, militare, comerciale sau culturale) între formaţiuni politice pot fi reconstituite în principal pe baza izvoarelor scrise (izvoare narative, tratate, scrisori diplomatice etc.). O bună parte dintre textele redactate în antichitate trebuie să se fi pierdut, în principal datorită perisabilităţii materialelor pe care au fost redactate. Cele mai vechi din cele păstrate sunt textele din Orientul Apropiat ante sec. I î. Hr., redactate pe suporturi de lut, piatră, papirus, fragmente de vase, metal, etc., care au fost îngropate în pământ şi ulterior aduse la lumină de cercetările arheologice. Astfel de texte au continuat să fie produse şi în antichitatea europeană şi cea orientală din era creştină, dar au fost depăşite de cele redactate pe pergament sau tăbliţe cerate, mai practice, dar mai perisabile. Izvoarele scrise ale antichităţii clasice ca şi textele biblice s-au păstrat datorită copierii lor succesive de către arabi şi de membrii comunităţilor monahale creştine. La reconstituirea relaţiilor internaţionale ale antichităţii contribuie în bună măsură şi izvoarele arheologice nescrise. Dacă documentele oficiale se referă în principal la activitatea statului şi mai puţin a indivizilor, din această perspectivă rolul izvoarelor arheologice furnizează date foarte interesante, dar care sunt mai greu interpretabile. Fortificarea aşezărilor este de cele mai multe ori un semn al relaţiilor tensionate interumane. Pe de altă parte, războaiele lasă de cele mai multe ori vestigii evidente, suficient de explicite pentru a reconstitui măcar parţial relaţiile între două grupuri umane. În ceea ce priveşte schimburile de bunuri şi de idei, rolul izvoarelor scrise continuă să fie prioritar, dar şi izvoarele arheologice pot aduce interesante informaţii, mai ales în ceea ce priveşte circulaţia obiectelor şi materiilor prime care au rezistat acţiunii factorilor de mediu. Pentru perioadele şi regiunile unde izvoarele scrise lipsesc nu ne putem aştepta să reconstituim decât cu totul secvenţial relaţiile politice şi într-o măsură mai bună pe cele de schimb. De aceea, şi acest curs va prezenta mai amănunţit, din nefericire, acele regiuni şi perioade de timp, din care ne-au parvenit mai multe izvoare istorice. Structuri socio-politice Unităţile cu care lucrează cercetătorii preistoriei sunt civilizaţiile (culturile) arheologice, ansambluri de vestigii materiale ale vieţii umane. Desigur, aceste vestigii sunt rezultatul manifestărilor politice, economice, sociale şi spirituale ale unei civilizaţii reale, pe care arheologul încearcă să o reconstruiască. De aceea, putem considera civilizaţiile (culturile) arheologice ca fiind, în sens istoric, prin interpretarea vestigiilor amintite, identităţi politice, economice, sociale şi spirituale. Relaţia civilizaţie arheologică – identitate etnico-lingvistică însă este imposibil de stabilit în lipsa izvoarelor scrise, dar ar fi putut fi de mai multe tipuri: suprapunere totală sau parţială (o civilizaţie arheologică poate fi construită de una sau mai multe identităţi etnico-lingvistice, dar poate fi doar una dintre realităţile arheologice construite de un popor). Unitatea elementelor de natură materială şi spirituală promovate de o civilizaţie arheologică, ca şi conservatorismul acestora califică acest tip de identităţi istorice ca fiind potrivite ca unităţi de referinţă în studierea relaţiilor interumane din perioada preistorică şi istorică. Antropologii consideră, pe baza cercetărilor etnografice, că au existat patru tipuri de organizare în istoria omenirii (unele există şi astăzi): ceata, tribul, şefia şi statul, termeni care descriu dimensiunile şi complexitatea politică şi economică a acestora. Cetele (grupuri mobile de vânători-culegători) sunt cele mai simple şi mai mici forme de organizare socială, numărând 20 până la 50 de oameni, membri ai câtorva familii înrudite. Economia acestor societăţi este de tip prădător şi necesită un teritoriu vast. Structura socială este egalitară. De aceea cultul războinicilor şi al liderilor militari joacă un rol secundar. Dacă practică războiul el este de intensitate mică, din cauza distanţelor şi lipsei presiunii

5

boşimani sud-africani. Activitatea de producţie şi mijloacele sunt la discreţia şefului. De obicei triburile numără câteva mii de oameni. Ele pot coopera. grupuri de cete sau comunităţi sedentare. Statele sunt de asemenea organizaţii politice. care au un strămoş comun. Aceasta a fost probabil cea mai răspândită formă de organizare în Paleoliticul Superior. Nilului şi Indusului. permanent şi justificat pe baza unor motivaţii religioase sau magice. festivităţi. Şefiile par a fi pasul hotărâtor pe calea către apariţia statului. mai ales în timp de război. Au o conducere centrală care strânge taxe şi organizează populaţia pentru lucrări publice sau război. dă legi şi le impune cu forţa. Statele sunt unităţi politice stratificate social. influenţa acestuia din urmă este decisivă. ceea ce trebuie să fi avut urmări asupra atitudinii faţă de ceilalţi. cu statut ereditar. şeful nu-şi poate impune autoritatea prin mijloace coercitive fizice. Accesul la şefie este ereditar.demografice. a căror economie poate fi de tip prădător sau producător. Din cele trei exemple clasice: văile Eufratului. alcătuite dintr-un grup nobiliar şi o clasă mult mai numeroasă de oameni de rând. Ei deţin mai degrabă influenţă decât putere şi autoritatea lor se manifestă mai ales în situaţii de criză. pot fi incluse în această categorie grupurile de eschimoşi. Apariţia statului nu este aşa cum am putea crede în retrospectivă un eveniment inevitabil. Societăţile de tip ceată au supravieţuit. Un rol important îl au consiliile de bătrâni sau ale şefilor locali. pigmeii din Congo şi aborigenii din centrul Australiei. unele societăţi polineziene sau central africane. doar despre primul se poate spune cu certitudine că a apărut independent. Spre deosebire de regi. Condiţii rare şi deosebite conduc la apariţia autorităţii statale: creşterea presiunii demografice într-un spaţiu limitat de bariere fizice de netrecut. deşi cu un statut evident superior. dar de obicei nu evoluează către stat. dar liderii militari. probabil. ci trebuie să le folosească pe cele magice sau economice. grupaţi pe criterii de rudenie. ipotetic sau mitologic. mai puţin favorabile. nu au putere discreţionară. care menţin un monopol al războiului. Exemple de acest tip ne sunt oferite de unele grupuri de pe coasta pacifică americană de nord-vest. De fapt este ceva nenatural în apariţia statului. aranjamente matrimoniale sau schimburi de bunuri. Pentru şefiile apărute după invenţia statului. Populaţia este împărţită de obicei în clase sociale incipiente. Mezolitic şi Neolitic. Deşi aceste grupuri oferă cele mai apropiate analogii pentru grupurile din preistorie nu trebuie trecut cu vederea că ele sunt societăţi marginalizate şi înfrânte. căci societăţile umane sunt reticente la centralizarea puterii politice. după cum sugerează complexitatea civilizaţiilor acestor epoci. De obicei el controlează organisme politice de tipul consiliilor de şefi locali. Cele mai cunoscute exemple de acest tip din vremuri apropiate nouă sunt triburile indiene din America de Nord sau triburile Masai din Africa de Est. 6 . în regiuni limitrofe. ca şi astăzi. care încorporează mai multe zeci sau sute de mii de oameni din comunităţi numeroase într-o unitate teritorială bine stabilită. Cele mai multe dintre societăţile epocii la care ne referim au fost organizate sub formă de triburi (societăţi segmentare). Pentru câteva săptămâni în fiecare an aceste cete se adună în grupuri mai mari de câteva sute de persoane pentru ceremonii. Dintre societăţile actuale. De obicei statele beneficiază de viaţă urbană şi scriere. Şefiile sunt organizaţii care unesc mii sau zeci de mii de oameni sub o conducere permanentă şi oficială.

Rezultatele acestor cercetări oferă modele pentru reconstituirea societăţilor din trecutul omenirii. după cum vom vedea în cele ce urmează. imposibilitatea înţelegerii lor face ca realităţile epocilor şi regiunilor în care au fost descoperite să fie reconstituite tot exclusiv pe baza informaţiilor oferite de arheologie. Izvoare. al XXXII-lea î. care studiază nemijlocit culturile umane contemporane şi etnologia care compară culturile omeneşti pentru a descoperi principiile generale despre societatea umană. Hr. toate regiunile globului care au fost vreodată locuite au fost cercetate arheologic.1. 7 . Astăzi.2. Indiferent dacă semnele simbolice sau preliterate au avut sau nu funcţia de a transmite informaţii. Lor li se adaugă cercetările de antropologie culturală (sau socială). Cumulate. Perioada anterioară sec. aceste tipuri de informaţii pot reface. măcar parţial. 1. oferind cercetării preistoriei o bază de date imensă şi în continuă creştere. printre ele şi pe cele care dezvoltă culturi asemănătoare celor din preistorie. care analizează societăţile umane. Evenimente majore ale preistoriei Fig. credem că odată cu trecerea timpului. Antropologia culturală are două ramuri importante: etnografia.1. Totuşi. globalizarea răpind cercetării epocilor vechi posibilitatea de a face comparaţii relevante. dintre elementele căruia mai cunoscute sunt războiul şi schimburile. existenţa unui anume tip de relaţii între formaţiunile politico-sociale ale vremii. În ceea ce priveşte cercetările etnografice şi relevanţa acestora pentru trecutul omenirii. Preistoria este o epocă din care singurele izvoare care ne-au parvenit sunt cele arheologice. izvoarele arheologice sunt în măsură să susţină. Răspândirea lui Homo sapiens sapiens pe glob. 1. individualitatea societăţilor omeneşti tradiţionale se pierde (inclusiv a celor aflate în ceea ce numim noi preistorie). imaginea relaţiilor dintre oamenii care au trăit în preistoria umanităţii. 1.

Abia în mileniul al doilea î.În condiţiile absenţei izvoarelor scrise sunt imposibil de reconstituit cu siguranţă unităţile politice ale acestui timp îndepărtat. fără îndoială. Totuşi analiza arheologică permite identificarea unor fenomene migratorii. în Australia cu 60-50 000 ani în urmă şi în Europa şi Asia cu circa 40 000 ani în urmă. Culturile arheologice cu care lucrează cercetarea arheologică nu pot fi cu certitudine suprapuse perfect peste realităţile sociopolitice ale epocii. pentru că acestea ar putea fi şi rezultatul raporturilor intercomunitare. a fost chiar răspândirea lui Homo sapiens sapiens pe glob. Primul fenomen de acest tip. rezultatul unor evenimente istorice. Aceste modificări ale arealelor culturilor arheologice sunt. se desfăşoară şi în prezent. Peru. Hr. 2. de fapt. Hr. ca şi relaţiile dintre ele. Fig. Deşi disputată. probabil abia la jumătatea mileniului al treilea î. 8 . reflectă nu doar o modificare a tipului de habitat ci trădează importante transformări sociale. data la care au fost colonizate Americile trebuie să fi fost în jur de 15 000 B. Hr. fenomen care. subspecia din care facem parte a apărut în Africa cel târziu pe la 100 000 B. Acest fenomen s-a răspândit ulterior în majoritatea zonelor locuite de oameni dar nu se poate spune cu precizie întotdeauna dacă acest lucru s-a produs prin fenomene migratorii sau aculturaţie. Pacificul de vest. a fost populată Oceania. P. care vor conduce în final la apariţia statelor... la scurt timp în Egipt şi. America centrală. următorul fenomen major în evoluţia umanităţii. fără îndoială decisiv pentru evoluţia umanităţii. iniţial în regiunea Orientului Apropiat poate chiar în secolul al XXXV-lea î. Chiar dacă această suprapunere ar fi corectă. Răspândirea modului de viaţă neolitic din centrele de invenţie orientale. pe baza studierii extinderii sau mutării teritoriilor pe care au evoluat culturile arheologice. China. nu leam putea atribui cu certitudine conflictele militare sau circulaţia bunurilor. constatate arheologic. caracterizat de cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. P. Beluchistan. în care au fost implicate unităţile sociopolitice ale preistoriei. Un alt fenomen important al preistoriei a fost trecerea la modul de viaţă producător. triburi sau şefii. Urbanizarea. în valea Indusului. Astfel. de tip neolitic. Neolitizarea a apărut independent în mai multe regiuni ale lumii: Orientul Apropiat.

apariţia economiilor producătoare. Hr. direcţionată împotriva unui alt grup. s-a produs şi o apropiere a comunităţilor umane unele de altele. Prin urmare. C. Deşi există suficiente dovezi de omucidere. a condus la sedentarizare. multe dintre ele de săgeţi. Cele mai vechi dovezi ale războiului provin de la sfârşitul paleoliticului şi începutul Mezoliticului (începând cu circa 12. deja rănite. O femeie tânără avea 21 de piese de silexit înfipte în oasele scheletului. Soluţia crizei sus-menţionate. pescuit şi cules. deşi omuciderea este într-adevăr una din soluţiile frecvent folosite pentru rezolvarea conflictelor interumane. H avea un zid de apărare cu grosimea de 3 m şi un turn cu baza de 10 m. iar un bărbat. provocate de topoare de piatră. 19. un alt factor favorizant al războiului. care poate sau nu să fie organizat pentru o acţiune similară. de la Jebel Sahaba. Corpurile a 18 adulţi şi 16 copii au fost ucişi cu lovituri aplicate cu cel puţin şase topoare diferite şi aruncate într-o groapă comună. Este posibil ca şi ceilalţi indivizi să fi fost ucişi într-o manieră asemănătoare. nu orice formă de violenţă poate fi considerată o dovadă a războiului. C. Multe alte aşezări neolitice au fost fortificate cu şanţuri secondate de valuri de pământ şi de asemenea cu palisade făcute din trunchiuri de lemn. prin apariţia unor motivaţii suplimentare. O definiţie potrivită a războiului a fost oferită de Brian Ferguson: “acţiune de grup organizată şi premeditată. Cea mai relevantă descoperire din perioada neolitică este cea a gropii comune de la Talheim (Germania). 40 % dintre cele 59 de scheletele recuperate dintr-un cimitir prezintă semne că au aparţinut unor persoane ucise în luptă sau executate prin lovituri aplicate în zona capului şi gâtului. o altă categorie de izvoare arheologice care oferă argumente indirecte pentru susţinerea existenţei războiului în neolitic este aceea a şanţurilor care înconjoară multe dintre aşezările acestei perioade. Dincolo de faptul că această descoperire oferă dovada practicării războiului ea arată şi valoarea pe care o aveau trofeele militare şi practica vânătorii de capete. Unii istorici au 9 . probabil când erau întinse pe spate. în Franţa. şi a fost făcută la Roaix. În afară de mormintele comune enumerate mai sus. pastorale sau agricole. Cea mai veche fortificaţie de piatră este aceea de la Ierihon. care în jurul anului 8500 î. războiul presupune calculul substituirii sociale. care datează aproximativ de la 5000 î. din care multe aveau înfipte vârfuri de săgeată în oasele scheletului. numit şi "Cimitirul 117". Războiul În perioada Paleoliticului dovezile directe cu privire la conflicte interumane lipsesc. Odată cu acest fenomen. acest fenomen putând fi asociat canibalismului sau procurării de victime pentru sacrificii aduse divinităţilor. acumulare de bunuri şi. care au decedat în urma unor lovituri la cap. atestată până nu de mult şi de etnografi. În peştera Ofnet din Germania a fost descoperit un depozit de 34 de cranii de bărbaţi. acestea nu pot susţine existenţa războiului ca instituţie. pentru că teritoriile disponibile pentru desfăşurarea acestei economii erau în scădere .000 B. Cauzele practicării războiului nu se reduc întotdeauna la lupta pentru teritorii sau simple rivalităţi. Aici au fost îngropate simultan peste 100 de persoane de ambele sexe şi vârste diferite. la escaladarea suplimentară a conflictelor militare. Unele victime au fost ucise de săgeţi care au intrat sub mandibulă. care presupune utilizarea potenţială sau reală a omuciderii”. O descoperire deosebită a fost făcută într-un sit arheologic de la sfârşitul Paleoliticului superior (epipaleolitic). ca în cazul Maya. ci doar cele care indică intenţia de a distruge o comunitate sau atingerea unui scop prin ameninţarea cu distrugerea. O descoperire asemănătoare datează din jurul datei de 2000 B. Motivele apariţiei acestui mijloc de exprimare a relaţiilor între comunităţile umane trebuie căutate în creşterea densităţii populaţiei umane. în Sudanul de astăzi. femei şi copii.). pentru că.1. fără ca armele să fi lăsat urme pe schelete. care a determinat criza sistemului economic bazat pe vânătoare.3.

unde în mileniul VII î. cu acces prin tavane. O revoluţie în ceea ce priveşte armele o reprezintă apariţia arcului cu săgeţi 35 00012 000 î.Hr. Africa şi Orient. trebuie privite cu rezervă. Fig. Este posibil că această aşezare a fost fortificată pentru apărarea de invadatori. încât zidurile exterioare ale caselor formau un fel de fortificare. O altă armă redutabilă era praştia. o populaţie estimată la cel puţin 2000 locuitori. deoarece utilizarea lor presupune o asemănare mai mică sau mai mare cu comunităţile tradiţionale studiate de antropologi în ultimele două secole. datând din Mezolitic par a reprezenta conflicte interumane. casele erau interconectate. Un alt exemplu în acest sens este cel al aşezării de la Çatalhöyük.considerat că zidurile Ierihonului au fost construite ca o apărare împotriva râului Iordan. Cercetările arheologice au arătat că aşezările de la Ierihon avea în jurul anului 8500 î. Izvoarele etnografice. scenele de luptă descoperite în sudul Spaniei. Spania. unele pot fi interpretate ca dovezi ale unor conflicte militare. doar analogiile cu societăţile tradiţionale de astăzi pot să ne ajute în a stabili cum se desfăşurau conflictele militare. Acelaşi lucru trebuie să fi fost valabil cu privire la societăţile considerate preistorice. Deşi aşezarea nu avea ziduri exterioare. Apariţia sistemelor de fortificaţie este şi un reflex la apariţia armelor cu rază lungă de acţiune. deşi reprezintă o sursă importantă de reconstituire a trecutului preistoric. Odată cu neoliticul apar ca arme pumnalele. Poate cele mai interesante informaţii cu privire la conflictele acestei perioade sunt oferite de picturile rupestre din peşterile din Europa. Deşi dovezile oferite de arheologie sunt suficiente pentru a considera că războiul a caracterizat relaţiile dintre oameni în perioada menţionată. făcute din silex sau aramă. În caz de atac scările erau luate şi duşmanii trebuiau să cucerească casă cu casă. în provincia Castellón. Până unde merge această asemănare este dificil de precizat în situaţia în care societăţile care trăiesc astăzi în condiţii preistorice sunt influenţate semnificativ în comportamentele lor de societăţile industriale. 3. reale sau rituale. Deşi majoritatea dintre ele reprezintă scene de vânătoare. Hr. ceea ce ar însemna o armată de 500-600 oameni. 10 .Hr. care au fost contemporane cu cele antice. De exemplu. locuiau 5000-6000 de oameni. Scene de luptă din epoca mezolitică din peştera Cuevas del el civil.

numite de aur nativ. ea este rară şi provine din surse identificabile. Nu toate civilizaţiile arheologice au beneficiat de resurse de sare în teritoriul pe care îl controlau. disciplina scăzută.4. Comparativ cu obsidiana. Obsidiana este o sticlă vulcanică ale cărei proprietăţi o făceau foarte potrivită pentru producerea de unelte şi arme. în ciuda variaţiilor de culoare sau calitate. utilizarea terenului sau mobilitatea. alteori bătălia rituală degenerează în conflict adevărat. În ceea ce priveşte unele caracteristici războiul în preistorie este cel puţin egal cu cel statal: rolul jucat de ofensivă. Aurul a fost un material mai puţin folosit în preistorie. cuprul. Ca şi în cazul cuprului. ceea ce conduce la imposibilitatea de a organiza campanii de durată. O altă substantă care a făcut obiectul schimburilor comerciale. Schimburile de bunuri: diplomaţie sau comerţ? Alte descoperiri arheologice sugerează că au existat şi relaţii paşnice între comunităţile umane. Spre deosebire de alte roci care au fost folosite în preistorie.Caracteristicile generale ale războiului în societăţile tribale sunt judecate în general prin comparaţie cu cele ale războiului dintre state. Prima fază a conflictelor are un aspect mult ritualizat. silexitul. ca şi în zilele noastre. pentru a realiza obiecte de podoabă. Cuprul a început să fie utilizat de comunităţile umane odată cu eneoliticul. 1. în fiecare generaţie din Noua Guineea au dispărut. Din acest motiv. Aurul a fost folosit. Statistic. pentru că erau exploatate doar resursele pure. În mod cert. Totuşi nu bătăliile oficiale sunt cele mai distructive. În cazul acestora se poate identifica de cele mai multe ori sursa de provenienţă pe baza asemănărilor dintre mostre sau obiectele finite şi depozitele geologice: obsidiana. În alte caracteristici însă se observă slăbiciunile acestuia: pregătirea neadecvată. În sprijinul ideii că sarea a fost schimbată pentru alte produse sau că a fost chiar etalon de schimb este standardizarea dimensiunilor şi formei bucăţilor de sare 11 . trebuie să presupunem că şi-au procurat-o prin intermediul schimburilor. conflictele tribale au avut consecinţe mult mai dure decât cele moderne. slăbiciunea conducerii. spionajul. Astfel s-a putut determina că multe din piesele din Romania şi Ucraina au fost realizate din cupru balcanic (Bulgaria). Triburile sau şefiile organizează uneori raiduri care au ca scop uciderea a cât mai multor duşmani indiferent de sex sau vârstă. neasigurarea logisticii. Sarea era produsă prin uscarea şi fierberea apei izvoarelor sărate. apărare slabă etc. depozitele de silex sunt mai numeroase. până în 1950. în majoritatea zonelor unde s-a trecut la sistemul economic bazat pe producţie. Ca şi în cazul obsidianei. O categorie de bunuri care a circulat în preistorie este aceea a materiilor prime care nu erau răspândite uniform în natură. absenţa coordonării. originea materiei prime poate fi determinabilă. aurul. 10 % din grupurile care participau la conflictele militare. folosită tot la fabricarea de unelte este silexul (silexitul). lipsa planificării strategice. Cum sarea este absolut necesară vieţii oamenilor şi animalelor. se poate determina de unde provine materia primă din care sunt realizate piesele. folosirea factorului surpriză. În mod indirect s-a putut stabili că şi sarea a fost una din substanţele ce a fost oferită la schimb de comunităţile umane preistorice. Dacă uneori conflictul se încheie în această fază. mergând până la anihilarea totală a unor adversari. cu lupte corp la corp între bărbaţi. în timp ce femeile şi mai ales cele în vârstă ovaţionează sau aduc injurii adversarilor. sursele de silex sunt mult mai greu determinabile. s-a putut dovedi exploatarea sării începând din neolitic. Din păcate. Armatele se întâlnesc la un loc fixat înainte şi petrec uneori o zi întreagă schimbând insulte sau proiectile la o distanţă mare. a unităţilor speciale.

Caracteristicile acestui mijloc de schimbare a produselor. ci mai ales unele sociale. în general. Un alt mijloc de a efectua schimburile de produse a fost. Dacă oxizii de fier sunt relativ comuni. Aceste schimburi de daruri sunt însoţite de schimburi de produse şi căsătorii şi aveau ca scop întărirea relaţiilor de prietenie între locuitorii acelei zone. care are loc în condiţiile unei organizări sociale centralizate. susţinute de antropologie. dar ar fi putut fi folosite şi ca intermediari ai schimburilor de bunuri. Printre ele se numără ceramica obiectele de podoabă. În afară de materiile prime au fost descoperite de multe ori şi produse finite. Înainte de acest moment. între rude apropiate. cu o persoană necunoscută. reciprocitatea denumeşte schimburile care au loc între indivizi care sunt relativ egali. Aceasta este o formă de schimb intern. care se exprimă atunci când trocul nu poate avea loc în întregime în acelaşi timp şi numărul mare de preţuri (pentru fiecare produs care se schimbă prin troc trebuie să existe raporturi de preţ cu toate celelalte produse. oxizi de mangan pentru culoarea neagră. obiecte de os şi altele. care. prin stilul lor au putut fi recunoscute ca nefiind locale. Pentru unele regiuni ale lumii în neolitic erau necesari pentru producerea ceramicii oxizi metalici sau nemetalici şi erau folosiţi ca pigmenţi :oxizi de calciu pentru culoarea albă. Această instituţie nu are doar scopuri economice. Reciprocitatea pozitivă are loc atunci când una dintre părţi manifestă generozitate şi se petrece. plastica etc. Această standardizare a început în toată Europa odată cu eneoliticul. S-a constatat că mai există şi reciprocitate negativă. O altă problemă este aceea a descoperirii de obiecte cu valoare simbolică. trocul. datorită necesităţilor legate de varietatea genetică. la răsărit de Noua Guinee. 12 . foarte probabil. cei de mangan sunt mai rari şi sursele lor sunt determinabile. des practicate în preistorie. Un alt mijloc care a continuat să fie răspândit până în perioadă istorică este acela al practicii darului între diverşi lideri ai unor grupuri umane. alimente. O altă modalitate de schimb este redistribuirea. Unul din exemplele cele mai cunoscute a fost cercetat în perioada interbelică de Bronislaw Malinowski în Insulele Trobriand. Reciprocitatea echilibrată se manifestă între persoane care se cunosc atunci când schimbul se face la valoarea reală a bunurilor. ceea ce îngreunează foarte mult schimburile comerciale). care are loc în condiţiile în care schimbul se desfăşoară în scopul de a câştiga cât mai mult. tezaurizate de comunităţile umane. sarea se obţinea prin aruncarea apei sărate pe ruguri încinse. schimb de produse efectuat fără intermedierea monedei sau a altor valori. ca în cazul schimburilor de daruri. Prima dintre ele. Principalele bunuri oferite ca daruri de către locuitorii acestei regiuni sunt colierele şi brăţările făcute din cochilii de scoici. dar ele nu s-au păstrat datorită perisabilităţii materiei prime: îmbrăcăminte. încrederea reciprocă. care mai este folosit şi astăzi sunt: coincidenţa intereselor. Acest centru de putere primeşte sau rechiziţionează bunurile de la producători şi le redistribuie. În privinţa schimburilor de bunuri. De aceea produsele aveau nişte valori diferite pentru fiecare comunitate în parte încât fiecare era convins că a făcut o afacere bună. există mai multe scenarii plauzibile pentru perioadele preistorice. din moment ce se desfăşoară în interiorul unei unităţi politice. oxizi de fier pentru culoarea roşie. Un mijloc prin care bunuri de diverse tipuri puteau ajunge la alte comunităţi sunt căsătoriile exogame. Analiza schimburilor de produse a condus la gruparea lor în trei categorii distincte. Cele mai multe dintre ele sunt obiecte de podoabă sau însemne ale autorităţii. au existat şi alte bunuri care au făcut obiectul schimburilor în preistorie. Fenomenul numit “Inelul Kula” este un sistem anual de schimburi de produse care se desfăşoară după reguli stricte. Desigur. Unul din marile avantaje ale trocului a fost acela că el s-a desfăşurat în perioade istorice când diferenţele culturale între comunităţile umane erau relativ mari. Trocul este avantajos în condiţiile în care numărul de produse destinate schimbului este mic.obţinute. în speţă întărirea relaţiilor de prietenie. fără de care trocul nu poate avea loc.

13 . Aceste mărgele au fost descoperite de arheologi la distanţe mai mari de 500 km faţă de ţărmul Oceanului Atlantic unde au fost produse. Schimbul de piaţă se desfăşoară în anumite centre unde producătorii sau intermediarii vin să ofere la schimb produsele lor şi primesc altele. Harta desfăşurării “Inelului Kula” în insulele Trobriand. Încă de timpuriu şi probabil nu în toate zonele lumii au apărut valorile sau banii primitivi. care au intermediat relaţiile de schimb între oameni. Aceasta purtau numele de wampum şi erau organizate în şiraguri de dimensiuni diverse. cu care se întorc acasă. Pieţele unde se desfăşoară aceste tranzacţii pot să facă parte sau nu dintr-o unitate politică şi să fie controlate de aceasta. Comunităţile amerindiene foloseau mărgele din cochilii de scoici ca produse ce intermediau schimburile înainte de venirea europenilor. 4.Fig.

2. ca şi într-o demarcare a graniţelor din Umma (Tell Jokha). Hr. Cea mai cunoscută este Stela Vulturilor a lui Eanatum. Egiptul sau valea Indusului. al cărei rege purta titlul de nam-lugal (mare rege). Qattara (Tell Rimah) şi Şekhna (Tell Leilan) au fost recuperate atât scrisori din corespondenţa diplomatică. regiunile sudice şi centrale ale Mesopotamiei formau un stat centralizat sau mai degrabă o confederaţie de oraşe şi state mici.2. într-un spaţiu care include Palestina.2. Mari (Tell Hariri). Din păcate. Sistemul internaţional (istoria relaţiilor internaţionale) În această perioadă se poate vorbi despre un sistem internaţional doar în regiunea Orientului Apropiat. dintre care cel mai vechi este cel dintre Ebla şi Assur (Abarsal). Iran şi regiunile din jurul golfului Persic. Foarte puţine din documentele celei de-a treia dinastii din Ur (Tell el-Mukayyar) conţin informaţii cu privire la relaţiile internaţionale. care face aluzie la un tratat anterior cu regele din Uruk (Warka). Lor li se adaugă scrisori asiriene legate de activitatea comercianţilor acestui stat de la începutul mileniului al doilea. descoperit la Susa. Nu este încă foarte clar dacă în perioada 3100–2800 î. nepotul lui Eanatum. Absenţa sau imposibilitatea descifrării celor mai vechi este suplimentată de descoperirea sigiliilor regale şi concluziile ce pot fi extrase din studierea răspândirii lor. Anatolia estică. Texte din Uruk afirmă contopirea a două state anterior independente. prin voinţă divină. Două tratate comerciale asiriene au fost descoperite la Kanesh şi Tell Leilan. Irak. capitala statului Lagaş (Tell al Hiba). Hr. Izvoare Pentru perioada secolelor XXXII – XVIII avem informaţii certe despre un singur sistem internaţional coerent. care reprezenta recunoaşterea unei dominaţii 14 . Deşi nu au fost atestate contacte oficiale cu alte regiuni din vecinătate. documente referitoare la obligaţii internaţionale precum şi textele a două tratate. Mult mai abundentă este baza documentară de la începutul celui de-al doilea mileniu î. Arhiva de la Ebla (Tell Mardikh) conţine numeroase texte cu privire la relaţiile internaţionale: texte administrative ce înregistrează cheltuieli şi cadouri pentru ceremonii săvârşite cu ocazia tratatelor. relativ independente. care contribuie substanţial la conturarea relaţiilor conflictuale şi comerciale din epocă. În perioada presargonică. Perioada sargonică se remarcă prin tratatul dintre Naramsin din Akkad (ca. Hr. În privinţa conflictelor militare din regatul vechi. care a înglobat oraşele state şi imperiile din regiunea mesopotamiană şi siriană a Orientului Apropiat. 2. Perioada 3200 – 1700 î. Lor li se adaugă numeroase alte izvoare arheologice. cele mai importante informaţii sunt oferite de inscripţiile regale descoperite la Girsu (Telloh). de o importanţă majoră este documentul epigrafic intitulat piatra de la Palermo şi inscripţiile funerare ale dinaştilor sau înalţilor funcţionari egipteni. Din arhivele de la Ebla (Tell Mardikh).1. care se referă la un tratat dintre Lagaş şi Umma. există suficiente informaţii cu privire la implicarea militară a Egiptului în Palestina sau schimburi comerciale cu civilizaţia Harappa. 2250) şi un conducător al Elamului. cât şi textele unor tratate internaţionale. În text este afirmat caracterul sacru al graniţelor. Această federaţie era condusă de unul dintre acestea. cele mai vechi izvoare scrise cu privire la relaţiile internaţionale datează abia din secolul al XXV-lea. Un alt document important este o inscripţie a lui Enmetena. Acest titlu. Siria.

cca 2350 î. în regiunea Habur.mai degrabă nominale. În nord scena politică a continuat să fie dominată de Kiş. Lagaş şi Nina. arbitrat la început de către Mesalim. Folosirea ulterioară a termenului “rege al Kişului” de suverani din alte oraşe sugerează că Mesalim controlase cea mai mare parte a Mesopotamiei de sud şi centrale. ca. în Siria de nord-vest şi Nagar (Tell Brak). 5. Hr. În perioada de la 2500 până la afirmarea lui Sargon din Akad. spre sfârşitul acestei perioade. În această perioadă se desfăşoară conflictul dintre Lagaş şi Umma. incluzând oraşele Girsu. Hr. inscripţiile lui Mesalim. Mesopotamia şi Siria presargonice. până la sfârşitul acestei perioade. Dintre aceste forţe se remarcă dominaţia Lagaş-ului care. În răsăritul Mesopotamiei se afla confederaţia elamită. 2550. bine cunoscut datorită inscripţiilor din Lagaş. Ebla. regele din Kiş atestă hegemonia acestuia asupra oraşelor Adab şi Girsu. arată existenţa unui grup de şase oraşe din Mesopotamia centrală şi de sud. aliată sau subordonată oraşului Kiş. împreună cu Zabalam şi o uniune între Ur şi Uruk. 15 . în funcţie de evoluţia politică. care ar fi putut reprezenta un stat centralizat sau o confederaţie. Umma. trecea de la un dinast la altul. Dintr-o perioadă puţin anterioară anului 2600 î. Principalul său rol era acela de arbitru în problemele internaţionale ale regiunii. constituie un adevărat imperiu sub Lugalzagesi. În vestul Mesopotamiei s-au afirmat. se afirmă trei unităţi politice în sud: Lagaş. Fig. trei state regionale: Mari pe Eufratul mijlociu. Arhivele administrative din Shuruppak..

Elamul. 6. dar această hegemonie a fost des întreruptă de repetate rebeliuni. dar Mari şi restul Siriei de nord-vest au rămas în afara autorităţii. 2350–2200) este marcat de hegemonia asupra întregii Mesopotamii şi dincolo de ea. iar în regiunea Podişului Armeniei huriţii. Un oraş mic nu putea supravieţui decât ca aliat sau supus al unuia hegemonic. 2100–2000) a dominat Mesopotamia. Imperiul akkadian. la vest de Tigris. La începutul mileniului al doilea î. un proces încă puţin cunoscut de cucerire a făcut ca în regiunile joase din Mesopotamia şi Siria să fie introduse în majoritatea oraşelor state dinastii amorite. Hr. Epoca oraşelor cu adevărat independente se sfârşise. Între 2000 şi 1800 î. Fig. cu o pătură conducătoare indoeuropeană care va migra ulterior către nordul Mesopotamiei Cea de-a treia dinastie din Ur (ca. în câmpia aluvionară. Pentru cei 100 de ani care au urmat Mesopotamia a fost condusă de triburile gutilor care au coborât din regiunea Munţilor Zagros. regiunile vestice ale Iranului de nord şi valea Tigris-ului. În acelaşi interval de timp 2200-1900 î.Imperiul vechi din Akkad. populaţie de origine necunoscută. De fapt lovitura de graţie a fost dată de elamiţi. sau sargonic (ca. încât controlul asupra regiunilor limitrofe a fost mai degrabă sporadic. ca şi triburile amorite. care îi vor grăbi sfârşitul. în Anatolia se aşează grupuri indo-europene din care se vor remarca hitiţii. Hr. Hr. o perioadă de declin economic şi cultural. balanţa puterii s-a înclinat în favoarea unuia dintre cele patru oraşe dominante ale 16 .

Egiptul nu manifestă în această perioadă tendinţe imperialiste. Nici acum documentele egiptene şi cele babiloniene nu menţionează existenţa celuilalt. care sub ambiţioasa conducere a unei dinastii amorite a creat un imperiu aproape la fel de extins ca cel akkadian. Yamhad şi Qatna.Mesopotamiei. Conflictele sale cu berberii sau nubienii. fiecare cu supuşii săi:Isin şi Larsa în sud. Imperiul lui Hammurabi. raidurile în Palestina au scopuri mult mai limitate. Statu-quo-ul a fost distrus de afirmarea Babilonului. Hr. 17 . 7. Însă nici acesta nu a rezistat prea mult. la apogeul său. Fig. În nordul Siriei erau dominante oraşele amorite Mari. Cu toate acestea. Către anul 1700 î. Asur şi Eshnunna în nord. Mesopotamia a revenit la fărâmiţarea sa caracteristică.

încât încălcarea alianţelor trebuie să fi fost un fapt destul de des întâlnit. amintite în documente. împrumutase soldaţi lui Hammurabi şi a solicitat. Sfătuindu-se cu reprezentantul permanent al statului său au decis să suprime mesajul regelui lor. Monarhii timpului comunicau între ei prin intermediul mesagerilor. Erau primiţi de rege. motiv pentru care erau însoţiţi de escortă armată. atât de egalitate. regele din Mari. Unele tratate puteau fi semnate pentru motive imediate: acorduri comerciale. Dreptul de a oferi azil politic străinilor nu exista încă. pedepsirea criminalilor şi tratamentul fugarilor.4. renegocierea graniţelor etc. eliberaţi dacă erau deţinuţi cu forţa în străinătate sau extrădaţi dacă erau fugari. după care a fost înlocuită de akkadiană. dar nedescoperite arheologic. Graniţele erau considerate inviolabile şi demarcate prin pietre de hotar. Diplomaţia În această perioadă regii sunt principalii agenţi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. din care unele se desfăşurau în cinstea sa. Mesagerii duceau de obicei daruri pe care le ofereau regelui. Când ajungeau la destinaţie. Frecvent erau încheiate alianţe şi redactate tratate. care circulau fără încetare între palatele din epocă. mai ales pentru că mijloacele de transport nu permiteau parcurgerea distanţelor într-un timp scurt. întrevederea cu regele local putea avea mai multe etape. regii care au supuşi sunt consideraţi faţă de aceştia taţi. Alianţele puteau fi întărite prin căsătorii diplomatice. evidenţiate de arheologie. deşi puterea lor este îngrădită de instituţii sau de opinia publică. Între timp. Uneori. aceştia erau acreditaţi cu puterea unui ambasador. mesagerul era invitat la diverse ceremonii şi banchete. O situaţie deosebită a făcut ca existenţa scrisorilor de acreditare să poată fi dovedită. Cetăţenia putea să fie schimbată în condiţii deosebite. Hr. Cetăţenii altui stat erau de obicei. Drepturile supuşilor unui rege faţă de supuşii altuia erau stipulate în tratate: dreptul de a face comerţ. Făceau schimb de cadouri şi citeau cu voce tare scrisoarea care conţinea mesajul dinastului lor. acesta era căsătorit cu fata dinastului Iarim-Lim din Halab (Alep). Din mileniul al doilea î. Toţi indivizii erau consideraţi cetăţeni şi acest statut le conferea în timp de pace protecţie în statele cu care propriul rege avea tratate. care putea negocia încheierea unui tratat. Dacă scopul misiunii era mai complicat. mesagerii trebuiau să se prezinte la palat. iar fiicele sale erau căsătorite cu vasalii săi. repatrierea lor urgentă.egiptenii practică un comerţ intensiv cu Byblosul şi posibil chiar cu Mesopotamia. Totuşi mesagerul a trebuit să se prezinte în faţa lui Hammurabi. Singurele legături între civilizaţia Indusului şi Mesopotamia. dar existau oameni care renunţaseră la cetăţenie şi trăiau în afara legii. 18 . Când acesta a ajuns în Babilon a aflat că trupele erau deja pe drumul de întoarcere. Limba de comunicare a fost până la domnia lui Sargon I sumeriana. cât şi de supunere. Mediul politic se modifica frecvent. care se aflau pe altă tăbliţă decât cea pe care se afla mesajul monarhului său. iar subordonaţii. ocazie cu care îşi prezentau documentele (scrisorile de acreditare). unde erau cazaţi în camere speciale şi primeau tot ce aveau nevoie pentru ducerea la bun sfârşit a misiunii. Pentru a discuta doar situaţia lui Zimri-Lim din Mari. prin textul tratatelor. fii. în care monarhul mai puternic era cel care oferea una din fiicele sale celui mai slab. 2. dar numai cu scrisoarea de acreditare. par a fi fost de natură comercială. Zimri-Lim. Pentru a descrie relaţiile dintre dinaşti erau folosiţi termeni care desemnau raporturile de rudenie între membrii unei familii. în urma căruia sigilii harappiene au ajuns pe văile Tigris-ului şi Eufratului era efectuat pe mare şi avea ca intermediar insula Bahrein. Regii aflaţi pe o treaptă de egalitate erau consideraţi fraţi. Odată cu Imperiul akkadian survine subordonarea unor regi faţă de alţii mai puternici. printr-un mesager. Comerţul.

fiecare dintre regi realizând un ceremonial echivalent la curtea sa. De fapt. ci trebuiau trimişi înapoi la monarhii lor cu mesaje de răspuns. Nu se poate stabili cu precizie dacă textele scrise aveau vreun rol în această procedură. care puteau conduce la conflicte militare. regii care se aflau în vârful scării vasalice nu se întâlneau aproape niciodată faţă în faţă. îşi trimiteau la negocieri reprezentanţi care să acţioneze în numele lor. a tâlharilor sau a agenţilor străini. putând fi pedepsiţi pentru delictele pe care le săvârşeau în timpul misiunii. lucrurile se desfăşurau după următorul scenariu. mai ales prin pedepse corporale. În cazul tratatelor semnate de Ebla. Deşi s-a crezut iniţial că acest sacrificiu era mai degrabă un simulacru. starea de sănătate. distanţa. când legăturile diplomatice oficiale erau întrerupte. În aceste condiţii. s-a descoperit că uneori cei doi dinaşti trimiteau mostre de sânge ale animalelor sacrificate pentru a fi folosite în ceremonialul încheierii tratatului. O delegaţie străină neînsoţită putea fi oricând victimă a necunoaşterii drumurilor. trimisul putea fi însoţit de un ghid. Procedura de încheiere a unui tratat poate fi reconstituită pe baza izvoarelor epocii. mai ales cele din mileniul al doilea din arhiva de la Mari. dar şi pentru a exista garanţia că răspunsul era transmis corect. cu toate că astfel de documente paralele ale tratatelor nu au fost descoperite încă. Una din modificări survenea în ceea ce privea sacrificiul animalului. În timp de război. Despre tratatele epocii avem atât informaţii directe: texte sau fragmente de tratate propriu-zise. martorii invizibili ai evenimentului.La plecare. Tratatele de paritate erau încheiate între suverani consideraţi egali. ca în unele cazuri documentate în arhivele babiloniene. Unul din textele din arhivele din Mari sugerează că mesagerii nu aveau imunitate. cele de inegalitate cu vasalii săi erau semnate chiar în oraş. a cărui jertfă simbolizează legătura dintre cele două state. În mod obişnuit. La întâlnire sunt invitaţi. esenţial. Este sacrificat un animal. Sintagmele "tăbliţe mari" şi "mici". gestul lui Hammurabi de a nu decide escortarea unor trimişi din Elam până la graniţă a fost considerată. În localitatea stabilită au loc discuţiile cu privire la tratat. se presupune că în practică erau folosite două seturi de documente. dar nu puteau fi deţinuţi timp îndelungat. una orală. Trebuie să avem în vedere că drumurile epocii erau departe de a fi sigure. dar cele de paritate cu Mari sau Nagar aveau loc în sanctuarul zeului Dagan din Tuttul. Textele tratatelor descoperite până în prezent din această perioadă sunt scrise doar de una dintre părţi sau reprezintă rezumate realizate de cealaltă. ar putea fi textele finale şi rezumatele. majoritatea articolelor fiind în avantajul părţii mai puternice. Este posibil. În încheiere au loc ceremonii festive şi schimburi de daruri. De multe ori mesagerii se implicau în periculoase activităţi de spionaj. pentru oricare dintre aceste activităţi puteau fi folosiţi negustorii. Celălalt trimite propriul mesager pentru a-l acompania pe primul dinast la graniţă în timp ce el însuşi se îndrepta către locul stabilit. Tratatele de vasalitate erau încheiate între părţi inegale. De multe ori circumstanţe ca eticheta. O altă problemă este aceea că textele tratatelor descoperite nu sunt prevăzute cu 19 . care apar în corespondenţa diplomatică. cât şi informaţii indirecte din inscripţiile oficiale sau texte narative. ca o încălcare flagrantă a conduitei în relaţiile internaţionale. reprezentanţi ai altor puteri din zonă. ca mediatori. secretul sau pericolele împiedicau desfăşurarea ritualului prezentat mai sus. după cum arată o descriere de la Mari a încheierii tratatului dintre Atamrum din Andarig şi Ashkur-Addu din Karana. Unul dintre dinaşti trimitea un mesager pentru a-l invita pe celălalt la o întâlnire la graniţă. din motive de securitate. care era. ca obligaţiile fiecărei părţi să fie scrise pe tăbliţe diferite. că vor respecta prevederile tratatului. Oricum. Cele două părţi jură în faţa zeilor internaţionali sau locali. desigur. Nu este clar însă dacă regele ţării gazdă trebuia să respecte libertatea şi integritatea unei misiuni străine sau era garantul acestora. De aceea. lipsa graniţelor comune.

Privind lucrurile aşa cum erau ele prezentate de izvoarele vremii. în care apar doar stipulaţii de natură comercială. Tratatele politice cele mai concludente din mileniul al doilea sunt cel descoperite în Şekhna (cinci tratate). care se efectuau oral şi nu documente juridice.sigilii. de o remarcabilă unitate. probleme militare. Este interzisă primirea de fugari din Ebla în Assur (Abarsal). Războiul pare a fi endemic în regiunea siro-mesopotamiană şi acesta este modelul care se va impune în viitor. războaiele se desfăşurau între zei. Ca o dovadă de supunere. Şi regele elamit se angajează să nu sprijine duşmanii Akkadului. Conţinutul tratatelor nu poate fi dedus decât din textul propriu-zis al acestora. deşi vorbesc despre războaie. În următorul pasaj Assur (Abarsal) se obligă să nu sprijine duşmanii suzeranului său. dar fără intenţia de a le ocupa. Acestea încep cu lista divinităţilor invocate ca martore ale tratatului. În regiunea mesopotamiană. ceea ce sugerează că ele nu sunt documente oficiale. securitatea negustorilor etc. urmate de obiectul tratatului. sunt prevăzute predarea transfugilor şi tratamentul deosebit al diplomaţilor. Este posibil ca această parte a textului să reprezinte o modificare a graniţelor în favoarea Eblei. după întemeierea statului. aplicarea tratatului la vasalii celor doi regi şi tratamentul acordat cetăţenilor celuilalt stat. Chiar şi aşa pare evident că modelele de evoluţie în domeniul militar diferă de la o regiune la alta. 20 . Se prevede pedepsirea cetăţenilor ambelor state în cazul săvârşirii de delicte. Faraonii distrug fortificaţiile interioare şi organizează expediţii militare în Palestina sau Nubia. Totuşi. sunt tratatele comerciale asiriene. 2. Tratatul dintre Ebla şi Assur (Abarsal) este un tratat de vasalitate a celui din urmă. regele statului vasal trebuie să anunţe orice conspiraţie monarhului din Ebla. pur militare. Tratatul se încheie cu ameninţarea că cel care va încălca tratatul va fi pedepsit de divinităţi şi de oameni. arată că războaiele erau duse sub pretextul răzbunării onoarei unui zeu. Războiul Documentele acestei perioade. Regii porneau la război la comanda şi cu sprijinul zeilor al căror reprezentanţi erau. cetăţenii din Abarsal trebuie să dovedească pioşenie şi faţă de divinităţile eblaite. care are ca scop rezolvarea disputei teritoriale dintre Lagaş şi Umma. Ca şi în cazul tratatului cu Assur (Abarsal).5. ci rezumate sau transcrieri ale procedurilor jurămintelor. Tratatul dintre Naramsin şi conducătorul elamit se prezintă sub forma unui lung jurământ al celui din urmă. începutul este rezervat invocării divinităţilor. clauze generale. Un caracter mai deosebit are textul fragmentului de pe Stela Vulturilor. legate de preţurile produselor. Chiar şi trimiterea de ambasadori şi exporturile acestuia sunt limitate. Tratatul dintre Ebla şi Assur (Abarsal) începe cu o listă a oraşelor aflate sub controlul primei. evoluţia conflictului dintre Lagaş şi Umma. Despre civilizaţia harappiană se crede că resursele abundente au făcut ca această zonă să nu dezvolte o societate atât de ierarhizată şi războinică. ca instrumente prin care se adăuga un plus de siguranţă în privinţa respectării prevederilor. nu descriu modul în care erau ele desfăşurate. dar este stipulat tratamentul mesagerilor. O categorie aparte de tratate din mileniul al doilea î. Egiptul. poate prea dependent de valea Nilului este marcat. Unele dintre ele puteau fi tratate defensive. ca cele încheiate între Naramsin şi regele elamit şi cel dintre Mari şi Babylon împotriva Elamului. dar şi să-l sprijine pe Naramsin în caz de război. unul dintre cele mai cunoscute din această perioadă. loialitatea celor două părţi. Regele elamit trebuie să pună bazele unui cult al lui Naramsin şi să-i ridice o statuie. Probabil că aceste texte nu erau produse decât în anumite circumstanţe. prin intermediul supuşilor lor. Mai mult. care este foarte diferit în funcţie de obiectul lor. încheiate cu regatele anatoliene. în timp ce oraşele aflate sub controlul statului Abarsal nu sunt amintite. ceea ce reprezintă o renunţare la o politică externă proprie. Hr.

Stindardul din Ur. O altă problemă mult discutată este legată de imaginea infanteriştilor oferită de Stela Vulturilor. Contrastul dintre stadiul avansat al fortificaţiilor şi cel al armatelor. în Babylon. decât un mijloc de locomoţie eficient. folosind scări şi tehnica surpării zidurilor. din secolul al XXVII-lea. în care aceştia sunt organizaţi în rânduri strânse. Diferenţele cele mai evidente sunt cele legate de armamentul mult mai uşor: scuturi de lemn. Lor li se adaugă suliţele şi arcurile. Spre sfârşitul acestei epoci.Unele izvoare figurative din epocă: Stela Vulturilor.. Pe Stela Vulturilor. sugerează că războiul era mai ales un război de asediu. Stela lui Naram-sin din Mesopotamia sau fresce din morminte egiptene ne ajută să reconstituim. trase de cai. Hr. a armamentului folosit şi a tehnicii militare. din perspectiva organizării forţelor militare. puţin diferit de cel neolitic. sunt susţinute de fortificaţiile impresionante ale oraşelor din această perioadă. 21 . cu harnaşamente prevăzute cu zăbale. conduşi prin intermediul inelelor din nări. dar de un alt tip decât carele de luptă care revoluţionează arta războiului în epoca bronzului târziu. În domeniul armamentului. Hr. au apărut probabil primele care de luptă cu două roţi cu spiţe. 8. mai manevrabile şi mai rapide. apar primele săbii de tip seceră şi topoarele de bronz cu gaură pentru coadă. ca în falangele greceşti. Aceste care au patru sau. Cea mai veche reprezentare a unui asediu este aceea de pe o sculptură de la Deshashe. Alte caracteristici cu privire la desfăşurarea războaielor în prima jumătate a mileniului al III-lea î. căşti de metal uşoare. pe Stindardul din Ur şi pe alte documente figurative sunt reprezentate vehicule de război. Fig. domestici sau hibrizi). De altfel documentele scrise sugerează că era nepotrivit pentru regi să circule călare şi mult mai adecvat să meargă la distanţă în astfel de vehicule. Carele sunt înarmate cu suliţe. având în vedere viteza şi manevrabilitatea scăzute. mai rar. două roţi pline şi sunt trase de patru măgari (sălbatici. menite a fi aruncate. care arată că asedierea era o practică des întâlnită şi temută. Car sumerian de pe Stindardul din Ur. care arată soldaţi care atacă un oraş întărit. din Egipt. lipsa armurii de metal. într-o mică măsură. modul cum se desfăşurau războaiele în mileniul al III-lea î. Faptul că infanteriştii sunt reprezentaţi în rânduri strânse nu înseamnă neapărat că acesta era modul în care abordau conflictul militar. Faptul că umaiţii au abandonat 60 de astfel de care pe câmpul de luptă arată că doar oamenii cu stare aveau un astfel de echipaj. Ele sunt mai degrabă un mijloc de a sugera poziţia socială a proprietarului.

cea mai timpurie reprezentare a unui arc compus provine de pe stela victoriei a lui Naram-Sin. Hr. argint în Mesopotamia. Armata era condusă de un general. mai ales de pe terenurile aflate în proprietatea templelor. poate câteva sute. din punct de vedere comercial spaţiului menţionat îi sunt adăugate şi alte zone în care apăruse statul. Regii pleacă la război însoţiţi de aliaţii sau supuşii lor. Mai probabil. 2. cel puţin pentru arcaşi şi prăştieri. iar Asiria cu Anatolia. ca Egiptul. insula Bahrain sau valea Indusului. Din timpul Imperiului Mijlociu egiptean datează prima sa armată permanentă cu mercenari berberi şi nubieni şi primul sistem planificat de apărare teritorială. Pe de altă parte. ceea ce arată că şi în domeniul armamentului au fost aduse îmbunătăţiri. În Mesopotamia şi Siria războiul rămâne unul de asediu.Într-un război tipic din această perioadă probabil conflictele directe trebuie să fi fost scurte şi neconcludente. O altă tehnică care s-a răspândit după dispariţia acestui stat a fost aceea de a construi rampe de pământ pentru a ajunge la partea superioară a zidurilor. oraşele fortificate fiind cucerite. Graniţa sudică a fost împinsă până la a doua cataractă a Nilului. Bătălia câştigată de Eanatum împotriva Ummei a condus la ridicarea a 20 de movile de pământ pentru a acoperi corpurile învinşilor. pentru a-şi asigura victoria prin superioritate numerică. Elamul avea legături cu Asia centrală. Comună poate să fi fost şi construirea de turnuri de asalt. Sudul Siriei şi Palestina au întreţinut vii relaţii comerciale cu Egiptul.6. o luptă din această perioadă era o încleştare corp la corp între indivizi. Există mai multe importante invenţii menţionate în mileniul al II-lea care ar fi putut fi utilizate şi de armatele lui Sargon. Situaţia conflictuală dintre Lagaş şi Umma a fost probabil una excepţională şi de aceea demnă de menţionat în izvoarele vremii. prin Peninsula Sinai sau pe calea mării. este foarte puţin probabil că infanteriştii luptau în formaţii organizate. nu există nici acum dovezi ale vreunor legături diplomatice cu statele regiunii mesopotamiene. Economiile net superioare ale regiunilor urbanizate sunt cele care dictează circulaţia mărfurilor. Secretul succesului lui Sargon şi a urmaşilor săi trebuie să fi stat în capacitatea de a asedia oraşe. dar probabil că regii aveau şi formaţiuni militare bine antrenate. Trocul a fost abandonat în majoritatea zonelor civilizate pentru schimbul pe baza etaloanelor metalice: cupru în Egipt. Transportul la distanţă se face cu ajutorul corăbiilor. urmate de un asediu mai lung şi de semnarea unui tratat. Comerţul Dacă sistemul internaţional este limitat din punct de vedere politico-diplomatic la regiunea siro-mesopotamiană. un număr rotund din perspectivă sexazecimală. Cu toate acestea. regiunea Oman. îngropate sub 5 movile. Astfel. Unul din documentele contemporane menţionează că armata permanentă a lui Sargon era de 5 400 de soldaţi. cât şi de Siria. Primul sfert al mileniului al doilea î. Documentele timpului arată că soldaţii erau strânşi prin conscripţii. oraşele din sudul Mesopotamiei erau legate atât de regiunile arabice şi indiene. mult mai puţini decât victimele conflictului câştigat de Enmetena. îndreptat împotriva invaziilor sudice sau palestiniene. epoca bronzului mijlociu nu aduce multe lucruri noi în domeniul militar. tehnică reprodusă în relieful de la Deshashe şi în mormântul lui Khety.. căruia trebuie să i se fi adăugat şi trupe recrutate din domeniile regale şi ale templelor. Succesul lui Sargon şi al urmaşilor săi la conducerea Imperiului din Akkad trebuie să fi fost unul de natură militară. Atunci când armatele se înfruntau totuşi în câmp deschis. 22 . doar numărul soldaţilor angrenaţi în conflictele militare creşte. noua regiune fiind înţesată cu forturi. în care formele de organizare sunt de tip prestatal. forma de desfăşurare a schimburilor fiind cea de tip centru-periferie. Una ar fi aceea a slăbirii zidurilor prin săpare la bază sau scobire. dar şi altele.

surplusul fiind destinat comerţului. Corăbiile acostează la Byblos. Secolul al XIX-lea î. care erau şi ei vânduţi la destinaţie. tocmai când sursa principală de aprovizionare cu aramă se schimbase. Pentru prima oară. Hr. Nu numai că miturile povestesc călătoriile zeilor în ţinuturi îndepărtate. După dispariţia Imperiului din Ur drumul comercial de-a lungul Tigrisului este acaparat de micul stat asirian. Cu timpul egiptenii se orientează pentru transportul pe mare. comerciale sau mixte pentru a acoperi nevoile societăţii. însă mai târziu probabil că relaţia cu Egiptul a devenit directă. Egiptul importă din Canaan ulei de măsline şi vin.care circulă pe râuri şi pe mare şi prin intermediul caravanelor de măgari pe drumurile de uscat. care organizează expediţii militare. Această modalitate de transport se impune cu greutate. În bună măsură. care să suporte greutatea vehiculelor. aduce o modificare semnificativă în ceea ce priveşte comerţul cu metale în Orientul Apropiat. în teritorii cu care statele lor nu au acorduri. originari din regiunea Damascului. Comerţul egiptean este în întregime controlat de stat. De altfel documentele sugerează că pe văile Tigrisului şi Eufratului se produceau cereale. activitatea comercială era dirijată de divinităţi. Aceste agenţii au şi rolul de a intermedia atât expedierea cuprului spre regiunile centrale ale Asiei Mici. Acesta îşi creează adevărate agenţii comerciale în Anatolia răsăriteană care au lăsat numeroase documente. În mitul "Enki şi lumea de dincolo" sunt menţionate corăbii din Magan (Peninsula Oman?) şi Meluhha (valea Indusului). centrele de producţie mesopotamiene ofereau lână. de unde aceştia cumpără produse din întreaga Sirie şi chiar din Mesopoptamia. mai ales la cea palestiniană. Cele destinate transportului pe uscat sunt adaptate pentru a fi legate câte două pe spatele măgarilor. în cantitate mult mai mare decât necesităţile societăţilor respective. Creta şi coastele Mării Egee intră. Un studiu cu privire la originea obiectelor mesopotamiene a arătat că în decursul mileniului al treilea î. în cantitate atât de mare încât în decursul mileniului al treilea a trebuit să fie înlocuit de către argint în ceea ce priveşte rolul de etalon. pentru a uşura producerea bronzului. având o toartă verticală. sunt atestate documentar misiuni diplomatice originare din Dilmun la curtea regilor asirieni. Schimburile cu străinii se fac în pieţe organizate de stat la graniţă. mai rapid. Transportul era realizat cu ajutorul caravanelor de măgari negri. cât şi a obiectelor de bronz spre Mesopotamia. Când statul asirian cade sub dominaţia unei dinastii amorite această activitate comercială se întrerupe. În schimb. deoarece necesită o reţea de drumuri de calitate. spre sfârşitul mileniului al treilea. Dintre ele cel mai important este Kaneş. aşa zona Golfului Persic a mijlocit raporturile statelor de pe văile Eufratului şi Tigrului şi civilizaţia Harappa. ca şi în cazul războiului. 23 . Aşa cum Byblosul joacă rolul de intermediar între Egipt şi Mesopotamia. Principalul bun care ajungea în Mesopotamia prin intermediul schimbului din golf era cuprul. în circuitul comercial oriental prin intermediul centrelor libaneze şi siriene. mai sigur şi mai ieftin. Secolul al XVIII-lea aduce o importantă inovaţie în privinţa transportului pe uscat. Cositorul era plătit cu argint sau aur. cuprul d origine iraniană a fost înlocuit cu cel de origine arabică. de multe ori angajaţi de către temple. mai ales orz. Hr. prin reprezentanţii acestora. transportat în amfore specifice. nu se angajează în expediţii la distanţă mare. dar şi în Siria şi Mesopotamia. aparatul administrativ al templelor. Negustorii mesopotamieni. textile şi cereale. dar lucrând şi în interes personal. dar chiar şi săpăturile arheologice au condus la descoperirea de mari spaţii de depozitare în proximitatea construcţiilor cu caracter religios. apariţia căruţelor trase de măgari în Anatolia. Alături de acesta o cantitate mare de scoici din Oceanul Indian au pătruns pe calea schimbului în Mesopotamia. Cositorul şi ţesăturile din Asiria erau vândute în apropierea minelor de cupru din zonă.

mai mult sau mai puţin deteriorate. conduse de membri ai familiei regale. Acestora li se adaugă multe alte texte şi reliefuri egiptene care descriu evenimente majore din politica externă a unor faraoni sau legate de comerţul epocii. Egiptul a oferit însă şi o importantă arhivă conţinând corespondenţa faraonilor Amenhotep (Amenofis) al III-lea şi Amenhotep al IV-lea (Akhenaten).Perioada 1700-1100 î. Sistemul internaţional La începutul secolului al XVII-lea atât Regatul Mijlociu egiptean. sumeriană. Textele a două alte tratate. Varianta egipteană a acestui tratat a fost încorporată într-o inscripţie hieroglifică gravată la porunca lui Ramses al II-lea pe stele de piatră din Karnak şi în templul funerar al faraonului (Ramesseum) din Teba. luviană. dar şi în akkadiană. Ca un reflex al decăderii civilizaţiei în întreg Orientul Apropiat şi Mijlociu. Izvoare Izvoarele cu privire la secolele al XVII-lea . Printre tratatele menţionate se numără varianta hitită a tratatului dintre Ramses al II-lea şi Hattusili al III-lea. descoperită la El-Amarna. populaţii nomade din regiunea Canaanului (amoriţi sau huriţi). care numără peste 380 de scrisori. dintre ele meritând a fi amintit Ugarit-ul. care nu au un rol mai mare decât al unor guvernatori de provincii. etc. Statul hitit este un stat federal. Asia Mică precum şi regiunile insulare şi de ţărm ale Mării Egee. acoperită de inscripţii sunt povestite viaţa acestuia. În aceeaşi perioadă Labarnas. capitala celui din urmă. din secolul al XV-lea. dar şi texte istorice care povestesc faptele de arme ale unor monarhi. Hr. şi chiar articole din tratatul de supunere faţa de regele din Mittani. Pe statuia acestuia. poate acelaşi cu Hattusilis I. cât şi Imperiul Vechi din Babilon au decăzut. Hattuşa (Bogazköy). cu posibilitatea transmiterii ereditare a acesteia fără intervenţia monarhului hitit. care domină aproape în întregime ţara din capitala Avaris. Acest important set de documente.1. palaită. au fost descoperite la Alalakh şi datează din timpul domniei regelui Idrimi. în centrul Anatoliei. Cele mai multe dintre aceste texte s-au păstrat sub formă de tăbliţe de lut ars (cu excepţia unui tratat pe suport de bronz). susţin extinderea sistemului internaţional dincolo de limitele geografice ale Siriei şi Mesopotamiei. O altă dovadă a autonomiei 24 . tratamentul acordat străinilor. descoperită într-un nivel arheologic mai târziu. păstrate fragmentar. incluzând Egiptul. 3. neputând fi consideraţi mai mult decât funcţionari ai statului. După o perioadă de relativă lipsă a documentelor oficiale.al XII-lea î. edicte ale regilor hitiţi cu privire la vasali. o documentaţie mai amplă cu privire la relaţiile internaţionale provine din secolele XV-XIII. Aceasta cuprinde tratate de pace (peste 30). Scrisori diplomatice şi alte documente referitoare la legăturile diplomatice sau comerciale între statele epocii au fost descoperite şi în alte centre urbane din secolele XVIIXII. compus din mai multe ţinuturi. ascensiunea sa la putere. Alte regiuni se aflau într-o stare de dependenţă mai puţin accentuată faţă de regele hitit.2. 3. documente referitoare la termenii acestora. Egiptul este ocupat de hicsoşi (căpetenii străine). Probabil cea mai importantă din arhivele epocii provine din capitala statului hitit. scrierea estre folosită sporadic în secolele al XVII-lea şi al XVI-lea. scrise majoritar în hitită. este esenţial pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale din epocă. Hr. hatti sau hurrită. situată în delta Nilului. cu capitala la Hattuşaş. fondează Regatul hitit. Conducerea lor era încredinţată unor linii colaterale ale familiei domnitoare.

Kizzuwatna în sud. Ca urmare a slăbirii statului babilonian. Hapalla. Mira-Kuwaliya. urmaşul lui Hattusilis. Kadeş etc. Alep. Amurru. Carchemiş. Alte state vasale ale hitiţilor în Siria şi Palestina au fost Ugarit. Dacă pentru hitiţi apartenenţa la trunchiul etno-lingvistic indo-european este de netăgăduit. însă fără intenţia de a extinde dominaţia hitită atât de departe. În această situaţie s-au aflat în anumite intervale de timp: Kizzuwatna (Cilicia). regatul mitannian. Arzawa. Alep. 9. fondat de către huriţi. conduse de membri favorabili ai casei regale locale şi legate prin tratate: Işuwa în est. în condiţiile slăbirii autorităţii statelor din regiune. Acestor două sisteme de incorporare a teritoriilor în cadrul statului hitit li se adăugau statele vasale. Orientul Apropiat şi Mijlociu în secolele XV-XII. lucrurile sunt mai 25 . acesta va fi ocupat cu relativă uşurinţă de kasiţi. Mursilis a întreprins o expediţie răsunătoare în Mesopotamia. Wiluşiya (identificată cu Troia) în vest. Carchemiş şi Tarhuntaşa. o populaţie din regiunea iraniană. Fig. jefuind Babylonul. La mijlocul secolului al XVI-lea în Siria de nord apare un nou stat. Nuhaşe.de care se bucurau aceste regiuni era faptul că raporturile cu autoritatea centrală erau stabilite prin tratate. La începutul secolului al XVI-lea.

complicate în ceea ce îi priveşte pe huriţi. În cazul acestora, se presupune că doar aristocraţia era indo-europeană, ceea ce a determinat folosirea de nume şi adorarea panteonului specific. Zeii arieni au fost preferaţi şi de aristocraţia kasită, fără a se putea preciza care au fost modalităţile adoptării acestora. Alte grupuri indo-europene se aşează în sec. al XV-lea în valea Indusului şi în Podişul iranian, dar este posibil ca numeroşi lideri militari ai epocii să fi preluat conducerea multora din statele mai mici ale Orientului Apropiat. Simultan cu apariţia statului mitannian are loc refacerea unităţii teritoriale a Egiptului, sub o dinastie locală, care va pune bazele Regatului sau Imperiului Nou, cu capitala la Theba. Eşecul politicii defensive susţinute de Egipt în secolele anterioare a arătat că singura soluţie pentru siguranţa statului este promovarea puterii egiptene în afara acestuia. Frontiera nubiană a fost împinsă spre sud până la a patra cataractă. Tutmes al III-lea reuşeşte în prima jumătate a secolului al XV-lea să impună Egiptul în Siria şi Palestina în urma bătăliei de la Megiddo, unde spune că a luptat împotriva a 330 de prinţi. În cea de-a 8-a campanie a sa din cele 17 a jefuit regatul mittanian, principalul duşman al Egiptului. Dacă Nubia a fost integrată total în statul egiptean, teritoriul siro-palestinian se afla într-o stare de relativă autonomie, care le permitea dinaştilor locali să trădeze frecvent interesele suzeranului lor. Majoritatea acestora erau de mică importanţă, fragmentarea Canaanului fiind mai accentuată în sud. O poziţie deosebită în cadrul relaţiilor egipteano-hitite pare să fi avut Alaşiya (Cipru). Secolul al XIV-lea este secolul regatului Nou hitit. Suppiluliuma reuşeşte să se elibereze de sub dominaţia mitanniană şi să cucerească chiar capitala acestuia. Mitanni va sfârşi împărţit între Regatul Hitit şi Asiria. Reuşind să se extindă în nordul Siriei, Regatul hitit devine vecinul Egiptului, un Egipt care se concentrează asupra unor probleme religioase şi mai puţin asupra celor de politică externă. Dispariţia statului mitannian a condus la emanciparea Asiriei şi recunoaşterea ei ca mare putere în secolul al XIV. Documentele hitite sunt singurele care menţionează, în mai multe rânduri, un stat al grecilor micenieni numit Ahhiyawa. Deşi nu este cert care dintre ele a fost, corespondenţa descoperită la Hatuşşa plasează entităţile politice europene ale epocii în contextul Orientului Apropiat. Conflictul egipteano-hitit pentru regiunea siro-palestiniană conduce la bătălia de la Kadeş, bătălie considerată de istorici ca fiind indecisă. Afirmarea Asiriei a determinat cele două forţe să semneze un tratat de pace, care viza împărţirea sferelor de influenţă între cele două puteri. În jurul anului 1200 regiunile răsăritene ale bazinului mediteranean sunt afectate de un proces complicat, numit de către istoricii secolului al XIX-lea "migraţia popoarelor mării". Termenul desemnează membrii unei coaliţii relativ eterogene, care au invadat şi ocupat Cipru, Anatolia, ţărmurile Siriei şi Palestinei, dar au fost respinşi de către egipteni. Singurele izvoare scrise care menţionează numele atacatorilor sunt inscripţiile egiptene, dat fiind faptul că, dintre statele care foloseau scrierea, doar Egiptul a reuşit să respingă invazia. Faraonul Merneptah menţionează că în timpul domniei sale a reuşit să înfrângă o coaliţie străină, aflată sub comanda libienilor, compusă din Sherden, Shekelesh, Ekwesh, Luka, Teresh. Ramses al III-lea menţionează că 20 de ani mai târziu Egiptul a trebuit să facă faţă unei alte invazii, deşi trebuie să spunem că Ramses al III-lea a fost suspectat de a fi adăugat succeselor sale militare şi pe cele ale lui Merneptah. Totuşi dacă este să-i dăm crezare, în conformitate cu inscripţia sa mortuară de la Medinet Habu a respins grupurile de Peleset, Tjeker, Shekelesh, Denyen şi Weshesh, deşi nici un ţinut nu a putut sta împotriva lor, printre acestea fiind amintite: Hatti, Karkemiş, Arzawa şi Alaşiya Totuşi, o parte din populaţiile menţionate sunt cunoscute din documente scrise anterioare. De exemplu Shikalayu sunt menţionaţi într-o scrisoare de avertizare primită de ultimul rege al Ugaritului. De asemenea Luka sunt menţionaţi într-un conflict cu regatul din insula Cipru (una din scrisorile de la Amarna). Într-o altă scrisoare sunt menţionaţi Danuna ca

26

locuind in proximitatea Tyrului. Aceste mărturii arată că cei implicaţi în aşa numita migraţie a popoarelor mării sunt de fapt populaţii care locuiau în proximitatea marilor regate şi au fost forţaţi să-şi părăsească locurile de origine. Deşi majoritatea s-au întors în ţinuturile de baştină filistenii au ales să se aşeze în Palestina. Cercetările efectuate în aceste regiuni sugerează că aceştia au vehiculat obiecte de factură miceniană, existând posibilitatea să fi fost chiar de această origine.

Fig. 10. Invazia "popoarelor mării" 3. 3. Diplomaţia Ca şi în epoca anterioară, legăturile diplomatice se făceau prin intermediul mesagerilor care circulau de la o curte la alta pentru a înmâna scrisorile redactate pe tăbliţe de lut. Cum mesajul era citit cu voce tare, textul de pe tăbliţă era mai degrabă o confirmare a mesajului transmis oral. Subiectele diferă în funcţie de raporturile dintre state, dar trebuie remarcat funcţia fatică a corespondenţei, adică aceea de a păstra legăturile dintre acestea. Ca şi la începutul mileniului al II-lea î. Hr. limba de circulaţie internaţională continuă să fie akkadiana (dialectul babilonian), atunci când corespondenţa facilita legăturile dintre marile puteri. Între suzerani şi vasalii acestora limba de circulaţie era de obicei aceea a suzeranului. În ceea ce priveşte structura scrisorilor diplomatice numărul mare recuperat din această epocă ne permite să reconstituim câteva caracteristici de ordin general. La începutul scrisorii, în cadrul formulei de salut, era amintit mai întâi statul mai important, iar dacă cele două părţi erau considerate egale, avea întâietate expeditorul. De obicei, înainte de a fi menţionat subiectul propriu-zis al scrisorii este afirmat raportul dintre cele două state. Scrisorile se încheie de obicei cu precizări legate de circulaţia mesagerilor. Delegaţiile diplomatice duceau cu ele daruri. Schimbul de daruri, indiferent dacă era o formă de comerţ sau doar un schimb de bunuri exotice, era realizat în public pentru a creşte

27

prestigiul destinatarului în ochii propriilor supuşi. În cazul urcării pe tron a unui nou dinast, iniţierea relaţiilor diplomatice din partea vecinilor echivala cu recunoaşterea noului rege şi era însoţită de trimiterea de îmbrăcăminte şi uleiuri fine pentru ceremonia de investire. Cu cât un mesager era mai priceput în diferite domenii cu atât era mai mare onoarea de a-l primi. Unii dintre aceştia puteau reprezenta un fel de misiune de ajutor interstatal în domenii diferite, de la magie la ştiinţă, aceste misiuni fiind uneori solicitate. În cazuri excepţionale puteau fi trimise chiar statui ale zeilor pentru a fi folosite în ceremonii religioase sau pentru a garanta o înţelegere. Mai mult decât în epocile bronzului timpuriu şi mijlociu mesagerii bronzului târziu sunt de foarte multe ori adevăraţi ambasadori, constatându-se o relativă specializare a acestora. În mod repetat ei sunt trimişi la aceeaşi curte, mai ales dacă prezenţa lor este agreată de monarhul local. Spre deosebire de mesagerii obişnuiţi acest gen de diplomaţi puteau rămâne perioade mai lungi la curţile străine cu care statul său avea relaţii de egalitate. Chiar şi aşa, mesagerii trebuiau să facă dovada că mesajele transmise sunt în conformitate cu intenţia suveranului lor şi această dovadă era varianta scrisă a mesajului. Inviolabilitatea mesagerilor devine în această epocă una din legile fundamentale ale diplomaţiei. În plus era cu totul ieşit din comun ca o astfel de persoană să fie menţinută mult timp după transmiterea mesajului, iar dacă acest lucru se întâmpla, scopul era acela de a câştiga timp. Pentru că majoritatea tratatelor descoperite sunt hitite orice discuţie cu privire la acestea nu poate să nu fie influenţată de practica acestui popor. Cele două tratate descoperite la Alalakh, stat aflat în apropierea celui hitit, par a urma o structură asemănătoare. După toate aparenţele se păstrează tradiţia de a elabora în mod diferit tratatele de paritate şi cele de vasalitate. În primul rând, din textele păstrate rezultă că doar vasalul prestează jurământ în cazul celui din urmă. Chiar dacă suzeranul promite anumite lucruri, nu este obligat să le ducă la îndeplinire. În cazul unui tratat de paritate, fiecare parte se angajează la îndeplinirea unor obligaţii şi prestează un jurământ din proprie iniţiativă. Structura obişnuită a unui tratat hitit în secolele al XIV-XIII-lea urmărea cam acelaşi tipar, poate pentru că au fost redactate de către aceeaşi cancelarie: preambulul care introduce documentul ca fiind adresat de către suzeran vasalului, prolog istoric referitor la relaţiile anterioare care justifică loialitatea viitoare dintre cele două părţi, obligaţiile specifice ale vasalului, detalii cu privire la depunerea documentului, lista martorilor divini, blesteme pentru încălcarea jurământului şi binecuvântări pentru respectarea lui din partea subordonatului. Tratatul de paritate hitito-egiptean pare a ieşi din acest tipar, iar cele de la Alalakh sunt foarte simple, conţinând doar o introducere, un singur articol, o listă a divinităţilor şi un blestem. Analiza corespondenţei şi a textelor tratatelor (din unele s-au păstrat mai multe exemplare) a revelat că în cazul tratatelor de paritate negocierile se purtau prin intermediul mesagerilor. Aceştia duceau de la un monarh la altul variante ale textului până când se ajungea la o înţelegere. Textul final era trimis de fiecare dintre părţi celeilalte gravat pe tăbliţe de argint sau bronz. Vasalii nu puteau decât să accepte textul tratatului formulat de către suzeran. Prevederile tratatelor erau destul de variate, răspunzând unor situaţii concrete, unele urgente, dar majoritatea sunt comune majorităţii documentelor păstrate: loialitate faţă de statul hitit în ceea ce priveşte politica externă, ajutorul militar, informaţii etc, sprijinirea reciprocă a liniilor dinastice, extrădarea transfugilor, precizarea cuantumului tributului, reajustarea graniţelor. Maleabilitatea hitită în materie de politică externă a făcut ca, în cazuri speciale, unii parteneri externi să primească un număr de privilegii deosebite, dar formale, ca de exemplu onoarea ca anturajul regelui hitit să se ridice atunci când intra regele statului respectiv.

28

Doar victoria certifică cu adevărat de partea cui a fost dreptatea. Bătăliile trebuiau să se desfăşoare ziua. care sunt convinse înainte de desfăşurarea conflictului de faptul că acţionează în numele dreptăţii divine. din cauza inferiorităţii tehnologice. acelaşi termen desemnează atât noţiunea de străin. Ei încearcă să conducă un război de gherilă. Dimpotrivă. războiul făcea parte din modul de viaţă al acestor state. de exemplu nerespectarea unui tratat. se explică determinarea armatelor. raporturile dintre state erau stabilite prin intermediul războiului. Războiul În limba akkadiană. Regii acestei epoci s-au transformat din conducători religioşi în lideri militari. iar ciocnirea trebuia să fie frontală. Pentru a se asigura de respectarea textului tratatului. ca victoria să nu fie umbrită de înşelăciune. Prin urmare. Oricât de mari ar fi fost dotele în cazul căsătoriilor diplomatice ele nu cuprindeau niciodată teritorii. Hitiţii organizau înaintea luptei un conflict ritual între tineri. Egiptenii spărgeau figurine de lut reprezentând duşmanii şi inscripţionate cu numele lor. Atât în Hatti cât şi în Egipt exista obiceiul de a educa tineri din familiile regale vasale. deci având o cauză dreaptă. războiul egiptean este. Deoarece războiul este o activitate judiciară. regii hitiţi aduceau ca martori nu doar zeii proprii ci şi pe cei ai partenerilor de negociere. Formal.4. atunci când celelalte mijloace de relaţionare eşuau. ca urmaşi loiali suzeranilor lor şi conducători capabili. Stabilitatea sistemului internaţional presupunea conducerea războiului în conformitate cu dorinţa zeilor. suficient de larg pentru ca armatele să se vadă reciproc şi să aibă loc de manevră. pe de altă parte. Cum capacitatea unui lider militar este susţinută de victorii. care garantează supravieţuirea sistemului. înarmaţi cu arme din trestie. într-un spaţiu cunoscut. În acest fel. ideologia sa aflându-se în opoziţie cu aceea a războiului barbarilor. hitiţii erau învingători. urmaşii având cu atât mai mari şanse de a ocupa tronul statului vasal. străinii erau consideraţi duşmani prin definiţie şi doar încheierea unor tratate putea modifica această realitate. 3. O altă caracteristică a războiului este aceea a desfăşurării acestuia în conformitate cu reguli stricte. preferând să slăbească alianţele duşmanilor sau să-şi angajeze în luptă proprii vasali. înarmaţi cu arme de bronz. Egiptenii. organizaţi în două tabere: oamenii din Hatti. cele hitite erau întreprinse ca urmare a unei ofense aduse unui zeu. practica egipteană susţinea căsătoria faraonului cu fiice ale vasalilor şi aliaţilor. considerau că toţi cei care nu-l recunosc pe faraon ca suzeran sunt rebeli. atacă prin surprindere. mai ales că divinităţile erau de partea celui îndreptăţit să câştige. un război de pedepsire a nesupunerii. nu pot face faţă unui conflict frontal. Dar existau şi mijloace mai pământeşti de se asigura de loialitatea supuşilor.Tratatele cu şefiile sau triburile erau încheiate în condiţiile în care mai multe persoane jurau în numele poporului respectiv. dar interzicea căsătoria fiicelor acestuia în cadrul unor legături maritale diplomatice externe. chiar dacă nu auziseră niciodată de acesta. lucru indicat şi de ordinea componentelor în salutul de la începutul scrisorilor diplomatice. de natură umană şi divină în acelaşi timp. Acesta este războiul civilizat. Desigur. În cazul statului hitit aceştia se puteau căsători cu reprezentante ale familiei domnitoare suzerane. Armata hitită nu făcea nimic altceva decât să pună în aplicare verdictul. Totuşi rareori statele importante se angajau în conflicte directe. şi oamenii din Maşa. Hitiţii au practicat şi un mijloc mai rar de a se asigura de loialitatea vasalilor şi de perenitatea conducerii lor: plasarea de garnizoane în capitalele acestora. în principal. frontale. limba relaţiilor internaţionale ale epocii. 29 . Prin urmare. Însă. pe de altă parte. Magia juca şi ea un rol important. Totuşi era important ca ambele părţi să aibă şanse egale în cursul luptei. avea loc un proces la graniţa duşmană şi tabăra adversă era condamnată. cât şi pe cea de duşman. de multe ori. Barbarii.

a apărut armura realizată din piele pe care se coseau plăcuţe de bronz. Aici a fost domesticit şi apoi folosit la tracţiunea carelor. cu patru sau şase spiţe. Probabil că acest aşa numit "tanc al antichităţii" a fost introdus la începutul Bronzului Târziu în toate regiunile "civilizate". Carul avea două roţi uşoare. Deşi nu era obligatoriu. dispuse la ijloc sau în spatele platformei. Conflictul este decis de determinare şi de număr. Celebrarea victoriei urmează aproape întotdeauna acesteia. războiul putea începe printr-o declaraţie formală de război. dar abia în sec. Mai complicată este problema carului de luptă. Izvoarele menţionează că războiul nu începe până ce regele nu vorbeşte soldaţilor săi şi nu le ordonă să se pregătească de luptă. În Mesopotamia primele reprezentări de care provin din contexte din sec. Documentele egiptene arată că aici calul a apărut în timpul secolului al XVI-lea. Investiţiile importante în acest domeniu se justificau datorită faptului că puţine armate ale epocii îşi puteau permite luxul de a asedia vreme îndelungată un oraş. în mod simbolic. Cel puţin în bătăliile din Orient. Caii erau legaţi la oişte printr-un fel de jug uşor. al XVIII-lea. Numărul învinşilor este stabilit pe baza contabilizării unor părţi recuperate ca trofee de la duşmanii omorâţi. cât mai ales în caz de război. Apariţia acestora în Orientul Apropiat este direct legată de introducerea calului. în cursul cărora atacatorul îl provoacă pe adversarul său să accepte rezolvarea conflictului pe calea armelor într-un anume loc. Atelajul era prevăzut cu coşuri laterale pentru păstrarea armelor. într-un context militar. fortificaţiile oraşelor sunt folosite pentru a asigura spatele armatelor şi a oferi un adăpost în cazul unei înfrângeri. din cauza cheltuielilor cerute de o asemenea intreprindere. etc. În Grecia 30 . Acesta poate accepta provocarea în calitate de partener de conflict aflat în defensivă sau poate supralicita. a cărui introducere urmează introducerea calului sau este contemporană cu acesta. Conflictele sunt precedate de un schimb de replici între liderii militari ai celor două părţi. Primul gest de agresiune este săvârşit. Cele mai vechi menţiuni ale calului în Orient sunt din timpul celei de-a treia dinastii din Ur. Aceste asemănări arată că cele două regiuni au comunicat încât s-au putut produce transferuri tehnologice între ele. asumându-şi el însuşi rolul ofensiv. Acest animal. Chiar arhitectura militară hitită resimte această influenţă. din care unul conducea cei doi cai. acestea nu erau îngropate ci erau cât mai grotesc deymembrate. Pentru că arcaşul avea nevoie de ambele mâini pentru a trage şi nu putea să se apere cu scutul.mai ales în zonele accidentate sau împădurite. Inovaţii semnificative domină imaginea războiului de la sfârşitul epocii bronzului. de regulă mâinile sau organele sexuale. al XVI-lea a ajuns în Egipt. Cazul tratării corpului lui Hector. cei învinşi fiind de regulă respinşi şi urmăriţi. Abia în textul lui Anitta. descoperirile arheologice sugerează o dezvoltare similară a instituţiei războiului comparativ cu regiunile orientale. aşa cum este prezentat în Iliada nefiind probabil o excepţie. conducând către o veritabilă reformă militară. adus de hicsoşi. Echipajul era alcătuit de obicei din doi soldaţi. după care strigătul său de luptă marchează începutul propriu-zis al bătăliei. noaptea. folosite atât pentru transport în timp de pace. de către rege. dar probabil era mai degrabă un animal exotic. Războiul epocii bronzului târziu este dominat de utilizarea carelor de luptă. poate pe fondul răspândirii elementelor indo-europene. vânat în Europa încă în timpul glaciaţiilor a supravieţuit în perioada postglaciară doar în regiunile stepice eurasiatice. Se bănuieşte că el a fost inventat pentru vânătoare. fiind în primul rând un act propagandistic şi apoi unul narativ. În Europa miceniană şi în zone circumscrise acesteia apar fortificaţii din piatră sau cu baza din piatră. primul rege hitit cunoscut. Dacă izvoarele nu ne permit să includem cu siguranţă Grecia acestei epoci în sistemul diplomatic internaţional. mai ale arcuri şi săgeţi. sunt menţionate 40 de perechi de cai. apoi folosit la război ca o platformă pentru arcaşi. Corpurile celor învinşi erau obiectul unui tratament înjositor.

Prin tratatele dintre state era stipulată despăgubirea negustorilor de dinaştii pe teritoriul cărora avea loc jaful. dar au permis şi deplasarea armatelor la distanţă într-un timp relativ scurt. exprimat de cele mai multe ori în produsele de care statul învingător avea nevoie. Nu trebuie neglijat nici impactul psihologic al unei armate în mişcare care produce zgomot şi se apropie cu viteză. căci această presupunere nu este susţinută de izvoarele timpului. respectiv acela de a susţine infanteria. Însă de multe ori viaţa le era pusă în pericol de hoţi. încă puţin eficientă. De fapt. Armamentul lor nu diferă în mod esenţial de cel al celorlalţi soldaţi. în condiţiile în care forţa motrice este obţinută cu ajutorul vâslelor. ca şi în secolele anterioare. Ideologia egipteană din timpul Regatului Nou interpretează actul plăţii unui tribut de către supuşii faraonului ca un schimb de daruri. Probabil că varianta mai corectă este a doua. unul din soldaţi apărându-i cu un scut pe ceilalţi doi. cum sugerează descrierea bătăliei de la Meggido sau dacă se amestecau într-un fel de conflict individual. sub forma schimbului de daruri între monarhi. deoarece menţinerea unei linii de bătaie este un lucru dificil dată fiind dimensiunea carelor şi manevrabilitatea mai mică decât a cailor călăriţi. viteză. În afară de acesta sau simultan cu el documentele atestă şi prezenţa unui comerţ de mai mică amploare. atât cele ale hitiţilor cu Alaşiya. Un nivel era acela al schimburilor de produse interstatal. Totuşi. este de înţeles de ce infanteria nu putea participa eficient la conflictele militare. nu putea ţine pasul cu carele de luptă a căror mobilitate era exploatată la maxim şi nu era subordonată infanteriei. ambele activităţi puteau fi prestate de aceleaşi persoane care acţionează şi în interesul statului lor şi în interes personal. dar sunt preferate armele cu efect la distanţă ca arcurile. O altă soluţie defensivă a fost aceea adoptată de către hitiţi. pe două niveluri. Tocmai acest din urmă eveniment şi imaginile de la Medinet Habu care îl descriu sunt în măsură să arunce o lumină asupra acestor prime vase de război. permiţând realizarea unor campanii la mari distanţe. Ele au o singură punte şi un singur catarg. din moment ce izvoarele menţionează la finalul tuturor conflictelor care au fost prăzile obţinute. Uneori. condus de negustori. Chiar dacă accentul cade pe înarmarea şi protejarea echipajelor de care trebuie reţinut că rolurile se puteau inversa. în timp ce infanteria a fost folosită pentru a păzi taberele militare. Comerţul Comerţul epocii era organizat. cât şi cel al Egiptului cu popoarele mării. Un alt mijloc prin care era asigurată aprovizionarea statelor cu bunuri străine era desigur aceea a războiului. suliţele sau "boomerangurile". Una din întrebările dificile legate de utilizarea propriu-zisă a acestora în contextul unui conflict este dacă ele formau un front. cum arată scenele povestite de Homer în Iliada. prevăzut cu o pânză. De altfel. nu pentru transportarea trupelor ci ca platforme de luptă. cei care luptă în car sunt infanterişti care beneficiază de viteză. Rolul carelor de luptă în conflictele militare nu trebuie confundat cu cel al cavaleriei din epocile ulterioare. Această perioadă este prima în care corăbiile sunt folosite în conflicte militare maritime.5.Miceniană aceasta era realizată din fâşii de bronz. Desfăşurarea bătăliilor de la Megiddo şi Kadeş sugerează că formaţiunile de care au jucat rolul cel mai important. Aceste atelaje au oferit armatelor epocii o mobilitate superioară. şi în domeniul infanteriei se înregistrează importante îmbunătăţiri. ale căror care transportau trei persoane. care urmăreau caravanele. Doar aşa se pot explica apariţia marilor imperii ale epocii şi menţinerea controlului autorităţii la distanţe atât de mari de capitală. În perioada care urma războiului aprovizionarea era asigurată prin impunerea unui tratat care prevedea plata unui tribut. 31 . cel puţin până la prinderea făptaşilor. Teoretic circulaţia acestora trebuia să aibă loc fără probleme. activitate mai demnă de rangul celor implicaţi. 3. fiind protejaţi de tratatele dintre state.

La întretăierea drumurilor comerciale ale Orientului Apropiat se află Siria. În cazul redistribuţiei. în timp ce pentru partea mai slabă interpretarea ar putea fi aceea a reciprocităţii. având în vedere şi poziţia statelor faţă de Marea Mediterană. percepţia celui mai puternic se potriveşte mai degrabă modelului redistributiv. Atitudinea se schimbă doar atunci când cumpărătorul este mai interesat decât vânzătorul de efectuarea tranzacţiei. 11. dar probabil şi unul în sensul acestora. Aceasta stabileşte de obicei ce produse fac obiectul schimbului şi care sunt echivalenţele produselor. un ţinut fărâmiţat şi disputat de puterile timpului atât de mult. încât aici se întâlnesc influenţe foarte diverse. metale etc. Se presupune că au existat două trasee maritime care legau ţărmurile Mediteranei orientale.Tributul este un dar pentru care dinastul egiptean oferă supuşilor săi un dar nepreţuit: viaţa acestora. sticlă. pentru a decora pereţii palatelor. Din punct de vedere teoretic este dificil să stabilim dacă schimburile epocii se încadrează în modelul redistribuţiei sau în cel al reciprocităţii. Fig. trebuie ţinut seama de faptul că activităţile comerciale sunt coordonate de cererea autorităţii suzerane. dacă documentele diplomatice pot fi doar în mică măsură aduse în sprijinul includerii regiunilor minoice şi miceniene în sistemul internaţional. Mai mult decât circulaţia produselor a putut fi dovedită angajarea unor pictori minoici de către faraonii egipteni în sec. ca în cazul cuprului cipriot. Atunci când schimbul de bunuri are loc între două entităţi de putere diferită. dar şi costurile mai mici. circulaţia bunurilor o dovedeşte cu prisosinţă. cel mai sigur fiind cel în sens invers acelor de ceas. Traseul presupus al corăbiei descoperite în apropiere de promontoriul Uluburun. al XVI-lea. Izvoarele epocii nu prezintă decât rareori realitatea fără denaturări. Tocmai de aceea. această regiune devine un important intermediar al schimburilor epocii şi producătorul unor produse originale. Primul dintre ele este 32 . ci mai des o interpretare a acesteia. Mare parte din transportul acestui interval de timp se desfăşoară pe mare. de mare căutare: purpură.

acostau în porturi şi schimbau o parte din bunurile pe care le aveau cu cele locale. sub forme foarte variate. pomenit în nenumărate rânduri. Probabil că marinarii navigau de-a lungul costei. Pe primul loc se află aurul. Atunci când era posibil. arme. Nu lipsesc nici transporturile de cupru sau cositor sub formă de lingouri. transportul pe marile râuri era în egală măsură folosit. 33 . Orice putea fi considerat exotic sau valoros. Pe uscat. atât în Mesopotamia. cu atât era mai mare prestigiul celui care îl deţinea. trimise sub formă de produse finite: argint. care de război. bronz. mirodenii. care urmează a fi prelucrate la destinaţie. de la sclavi. Acesta este urmat de alte metale preţioase. cai. Scrisorile diplomatice ale timpului arată varietatea produselor care fac obiectul acestor schimburi. cât şi în Egipt. capul Gelidonya sau Kition. Cu cât produsul era mai exotic. pentru ale schimba avantajos mai târziu. cupru. mobilier.dovedit de provenienţa materiilor prime şi a produselor finite din inventarul corăbiilor descoperite la Uluburun. caravanele cu măgari continuă să fie mijlocul cel mai eficient de transport. obiecte de podoabă făceau obiectul acestui schimb.

limba diplomatică internaţională a acestei epoci în Orientul Apropiat. încă din secolul al XIV-lea î. având în vedere evidenta necontemporaneitate a autorilor cu epoca la care se referă. O situaţie aparte este aceea a lucrărilor greceşti care au circulat pe cale orală şi au fost fixate în scris cel mai probabil odată cu adoptarea alfabetului.. Dezavantajul pe care îl prezintă scrierile alfabetice pentru cercetătorii contemporani este acela că au folosit majoritar suporturi perisabile. Perioada 1100 – 509 î. provenind din această epocă nu sunt reprezentative pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale. cea mai răspândită a fost aramaica. reprezentând apariţii izolate contribuie la lămurirea unor aspecte ale relaţiilor internaţionale din această epocă. Dintre ele remarcăm 22 de tratate asiriene din secolele IX-VII î. Ulterior. Scrierea cuneiformă continuă să fie folosită în Orientul Apropiat. Hr. Un caz mai deosebit este cel al "Istoriei sincrone". O altă sursă de informare care face dese referiri la relaţiile internaţionale ale acestei epoci este Biblia ebraică. în care sunt amintite. Credibilitatea acestora. documentele descoperite aici fiind mai ales de natură administrativă şi mai puţin narative. Simplitatea acestora. Hr. majoritatea copleşitoare de la Ninive. menite să păstreze memoria faptelor regilor sunt documente de primă mână cu privire la evoluţia relaţiilor internaţionale în Orientul Apropiat al secolelor în care a fost dominat de statul asirian. Din această categorie trebuie să amintim "Istoriile" lui Herodot. documentele juridice sau administrative. Din regiunea Canaanului scrierea alfabetică a fost preluată de greci. "Războiul peloponeziac" al lui Tucidides sau "De la întemeierea Romei" de Titus Livius. cele mai importante documente provin din arhivele Noului Imperiu Asirian. Lor li se adaugă circa 3500 de scrisori reprezentând corespondenţa regilor cu aparatul administrativ al statului. Deşi scrierea este folosită în Europa în al doilea sfert al mileniului I. dar alături de ea. Hr. cândva la sfârşitul secolului al IX-lea î. Din punctul de vedere al documentaţiei referitoare la relaţiile internaţionale existente în această perioadă. Hr. Hr. alfabetul s-a răspândit în Peninsula Italică. apoi la etrusci şi romani. probabil prin filieră feniciană. Informaţii importante cu privire la peninsulele Balcanică şi Italică ale aceastei perioade şi chiar cu privire la Orient provin din operele primilor istorici greci şi latini. sunt direct legate de evoluţia scrierii. Inscripţiile regale. Mai puţine informaţii provin din arhivele babiloniene şi persane. adaptabilitatea. precum şi încadrarea în timp a realităţilor la care fac referire au fost mult discutate. De mai mică importanţă sunt scrisorile adresate zeilor.4. lucrare care prezintă istoria raporturilor dintre Assiria şi Babylon începând cu secolul al XV-lea şi până în secolul al VIIIlea î. de obicei epigrafice. împreună cu limbile asociate lor. deşi pare a se baza pe lucrări mai vechi este de multe ori pusă sub semnul întrebării. Hr. Valoarea informaţională. ele reprezentând o sursă de informaţie care trebuie privită cu circumspecţie. 34 . documentele. au făcut să fie folosite din ce în ce mai mult.1. în regiunea vestică a Canaanului au apărut primele alfabete. Informaţiile cuprinse în cărţile ei sunt importante mai ales pentru perioada statalităţii ebraice şi privesc toate popoarele cu care poporul lui Israel a intrat în contact. şi vorbim aici de epopeile homerice şi de poemul "Munci şi zile" al lui Hesiod. Izvoare Problemele surselor de documentare cu privire la prima jumătate a mileniului I î. Dintre acestea. Hr. solicitări adresate oracolelor etc. Alte documente. tratate. Această epocă aduce în prim plan şi prima declaraţie de război păstrată în original. la grecii din sud. sau chiar citate. 4. Exemple de acest fel sunt inscripţiile descoperite în Siria de nord reprezentând trei tratate dintre Mati'-il din Arpad şi Bar-ga'yah din KTK (poate Asiria). î.

2. Această populaţie de origine semită devine principalul element etnic al Siriei de nord care. regiunile europene (Peninsula Italică. Neafectată direct de migraţia popoarelor mării. contribuind la consolidarea statelor de aici care au primit în istoriografie numele de regate neohitite. deşi sunt în creştere din perspectiva volumului şi a regiunilor implicate se fac în principal prin intermediari şi de aceea nu contribuie la stabilirea unor raporturi directe. se va numi de acum înainte Aram. Imperiul asirian între anii 824-625 î. 12. Totuşi. Există două excepţii de la această constatare şi ele privesc tocmai intermediarii menţionaţi: fenicienii şi grecii. Ca urmare. China) se află încă. Asiria nu este până în secolul al IX-lea în măsură să domine Orientul Apropiat. Principala modificare a acestuia în secolul al XI-lea î.4. Schimburile de produse. Principala autoritate în această regiune la începutul epocii fierului sunt arameii. care stabilesc legături comerciale directe cu popoare îndepărtate. Hr. din punct de vedere diplomatic şi militar. În secolul al XI-lea ei reuşesc să stăvilească ofensiva asiriană. O parte din populaţia acestui regat a emigrat în regiunea Siriei de nord. 35 . Canaanul are şansa să se autoguverneze. Hr. Hr. a fost dispariţia statului hitit de pe scena politică. Fig. amplitudinea schimburilor comerciale ale acestor două etnii nu a contribuit la lărgirea sistemului de relaţii internaţionale oriental. Începând cu dinastia a XXI-a suveranii egipteni renunţă la controlul zonelor canaanite şi la cel al Nubiei. în afara sistemului internaţional al Orientului Apropiat. Peninsula Balcanică) ca şi Extremul Orient (Peninsula India. de altfel. Deşi Egiptul a reuşit să respingă atacurile popoarelor mării a intrat în scurtă vreme într-o perioadă de vizibilă decădere. Sistemul internaţional În secolele XI-VI î.

agresivă.Fragmentarea caracteristică acestei regiuni nu este de lungă durată. în Canaan este fondat regatul Israel. supuşii prestează corvezi. Alianţa Imperiului Nou din Babilon cu Media a stat la baza unei ofensive militare care a fost capabilă să răstoarne în 612 î. cea mai importantă dintre ele fiind Cartagina. încă din timpul lui David. Decăderea Israelului coincide cu reafirmarea Asiriei pe plan internaţional. într-un adevărat imperiu. În afară de acestea. Însă după moartea lui Solomon regatul se scindează în Israel şi Iuda şi renunţă la unele posesiuni sau vasali anteriori. tentaţia sa va umbri orice altă iniţiativă. supremă sinteză a acestui spaţiu. Hr. prin care urmăreşte uniformizarea culturală. Regiunea cea mai greu de controlat a fost Egiptul. constituit de cele 12 triburi evreieşti. noul stat înglobează numeroase alte regate şi popoare: Ammon. Deşi a înfruntat cu succes alţi contestatari ai puterii sale. Teritoriul asirian este împărţit între aliaţi. Până în secolul al VII-lea aproape toate teritoriile Orientului Apropiat sunt incluse în acest prim imperiu cu adevărat universal. ca statul Urartu. 13. În paralel cu aceste evenimente Grecia arhaică este marcată de complicatul fenomen al colonizării. Moab. deportarea este folosită pe scară largă pentru a amesteca populaţia. Ofensiva asiriană a determinat întemeierea de colonii feniciene în occidentul Mediteranei. care va contribui substanţial la afirmarea culturii greceşti cu mult dincolo de graniţele Peninsulei Balcanice. plătesc impozite şi datorează serviciu militar. Hamath. Imperiul persan 36 . dar noua situaţie politică nu va rezista multă vreme. spre sfârşitul secolului al XI-lea. Regele este omnipotent şi transformă teritoriile foştilor vasali în provincii. La adăpostul rezistenţei arameilor. Odată apărut modelul statului universal oriental. Fig. acesta promovează o politică nouă. În cursul secolului al IX-lea acest stat promovează o vie activitate diplomatică şi militară pentru a-şi subordona prin alianţe inegale majoritatea vecinilor. Edom. În secolul al X-lea regatul israelit este una din marile puteri ale Orientului Apropiat. dominaţia asiriană. Imperiul asirian pierde controlul asupra Babilonului la sfârşitul secolului al VII-lea. Damasc. Însă de la sfârşitul acestui secol şi până la dispariţia statului asirian.

Cu toate că Vechiul Testament face referire la tratate încheiate între statul evreu şi vasalii săi. datorită insuficienţei izvoarelor istorice. Odată cu creşterea puterii asiriene nu mai poate fi vorba de un echilibru pe scena internaţională. influenţa epocii anterioare disipându-se cu greu. la care a contribuit categoric administraţia asiriană. există mai mult de un arbitru pe scena politică internaţională: Asiria. d. Vasalii regilor asirieni erau obligaţi ca. a cărui caracteristici sunt încă obscure. Observaţia că înţelegerea dintre poporul evreu şi Dumnezeu seamănă cu tratatele orientale de dinainte de migraţia popoarelor mării conduce către conluzia că israeliţii au dus mai departe tradiţiile dreptului internaţional din acea perioadă. Israel. incluzând Babilonul. în funcţie de serviciile aduse. ceea ce ar fi fost imposibil înainte de migraţia popoarelor mării. mai ales la curtea suzeranilor. Influenţa asiriană se extindea şi în afara teritoriului şi al vasalilor săi. Imperiul Nou din Babylon şi Lidia rolul său a fost luat de Imperiul Persan. să se prezinte la curte cu tributul convenit şi cadouri. Imunitatea reprezentanţilor unui alt stat era inviolabilă. 4. de multe ori regele fiind arbitrul relaţiilor statelor din Orientul Apropiat. absenţa fiind interpretată ca o nerespectare a tratatelor şi pedepsită. Hr. Canaanul. Transformarea sa în republică şi dobândirea independenţei faţă de etrusci au contribuit probabil în mod decisiv la afirmarea statului roman în secolele ce au urmat. Statele acestei epoci au o putere relativ egală sau.3. În 525 cucerirea Orientului este desăvârşită prin ocuparea Egiptului.La mijlocul secolului al VI-lea raporturile interne în societatea iraniană se schimbă definitiv. dar şi a colonizării greceşti. Deşi nu s-au păstrat texte de tratate din această epocă. fără îndoială. nu s-a păstrat nici unul dintre ele. După o scurtă perioadă de echilibru internaţional între Egipt. încheiate între suveranul acestui stat şi entităţi vasale. cel puţin. Media. unii dintre ei bucurându-se de onoruri deosebite la curtea regilor asirieni. În orice caz. Lidia şi Asiria. Aceştia puteau fi reţinuţi pentru perioade mari de timp. În privinţa tratatelor. Această situaţie s-a perpetuat în regiune şi după dispariţia statului asirian. de două ori pe an (în prima şi a şasea lună a anului). Statutul politic al unui stat al acestei epoci era definit de relaţia sa cu Imperiul asirian. nu putem face aprecieri relevante decât cu privire la cele asiriene. La sfârşitul secolului al VI-lea Roma este încă un stat de mică importanţă. Perşii iau conducerea statului med şi pun bazele Imperiului persan. Contactele diplomatice erau menţinute prin intermediul schimburilor de scrisori transmise prin mesageri. datorită moştenirii complexe şi a poziţiei deosebite. Se pun bazele unui sistemului internaţional al statelor greceşti. ai cărei monarhi doresc să domine toată lumea cunoscută. Este epoca construcţiei polisurilor. aluzii la ele există suficiente. Babylon. cele 22 păstrate şi altele amintite sau citate. Egipt. Printre căsătoriile diplomatice ale lui Solomon se numără şi cea cu o prinţesă egipteană. diplomaţia Orientului Apropiat pare a avea aceleaşi caracteristici cu cea de dinainte de migraţia popoarelor mării. 37 . O practică asemănătoare a funcţionat în timpul Imperiului Persan. Secolele VII-VI î. alianţele între regi continuă să se realizeze după aceleaşi principii. sunt secolele în care societatea greacă europeană îşi recapătă cadenţa. Hr. Toate tratatele păstrate sau cunoscute în mod indirect din arhivele asiriene sunt tratate inegale. faţă de statul asirian. Apar şi modificări. Diplomaţia În secolele XI-X î. şi ceilalţi. Din secolul al IX-lea sistemul internaţional oriental se împarte în Asiria. Tipologia acestora este destul de complexă şi este adaptată diverselor grade de supunere a statelor sau triburilor implicate. Avantajat de puternica uniformizare culturală a Orientului. dar cu mari perspective. Cirus cel Mare reuşeşte în decursul vieţii sale să constituie un stat mai mare decât cel asirian.

prevederile şi blesteme. Ele erau impuse atât vasalilor. 7. 38 . să plătească un tribut şi să-şi dovedească supunerea prin două vizite anuale la curte. practicarea unei politici externe comune cu cea asiriană. regele asirian se vedea obligat. 5. reprezentând în primul rând textul jurământului. 2. extrădarea emigranţilor asirieni. asirienii făceau schimb sau cereau copii din familiile regale ca ostateci. 6. exprimarea la persoana întâi singular se referă la persoana regelui. ca reprezentant al zeului Aşur să pedepsească pe cel care viola sanctitatea jurământului. acceptarea unui reprezentant al statului asirian la curtea vasalului. Eticheta asiriană cu privire la încheierea tratatelor prevedea ca tratatele de vasalitate să fie validate prin jurământ în templul lui Aşur din Asur. prevederi comerciale. Unele dintre tratatele scrise pe tăbliţe de lut erau autentificate prin sigilii. acceptarea zeului Aşur ca zeu suprem (numai într-un tratat din timpul lui Esarhadon). Textele tratatelor. obligaţia de a participa cu detaşamente militare la conflictele în care era implicată Asiria. Tratatele de asistenţă şi neagresiune ("tratate de prietenie şi pace") sunt tratate pe care Asiria le-a încheiat la începutul Imperiului Nou şi sunt tratate de egalitate încheiate doar în scopuri militare. Tratatele de supunere nu difereau semnificativ de celelalte în privinţa formei. erau redactate în două exemplare. Printre cele mai importante şi des întâlnite prevederi ale tratatelor asiriene se numără câteva aproape nelipsite: 1. urmat de jurământ şi zeii martori la acesta. 3. în timp ce exprimarea la persoana a doua se referă la cealaltă parte. 4. Ele sunt de fapt tratate de supunere ale unor state sau triburi care se obligă să nu aibă politică externă proprie. În cazul nerespectării prevederilor tratatelor. 8. Tratatele de vasalitate. iar cele de supunere în templul lui Ninurta din Calah.1. Textul începea cu un preambul în care erau specificate părţile. obligaţia de a raporta orice activităţi ameninţătoare la adresa statului sau persoanei monarhului asirian. 2. pentru a-i fi controlată activitatea. păstrate de către fiecare din cele două părţi. redactate la iniţiativa regilor asirieni sau cele de alianţă ("tratate de pace şi vasalitate"). cât şi provinciilor locuite de asirieni. regele asirian comunicând în numele lui cu exteriorul. În nici unul din tratatele păstrate nu este menţionată în mod expres obligaţia de a plăti tribut. care specifică motivul şi data tratatului. introducere istorică (uneori). Ca o garanţie a respectării tratatelor. care specifică faptul că vasalul trebuie "să-l iubească pe rege ca pe sine însuşi" sau "să moară pentru el". Din izvoarele păstrate reiese că asemenea tratate au fost încheiate doar cu Babylon şi Elam. sunt mult mai numeroase. deşi numeroase alte documente se referă la acest aspect al relaţiilor Asiriei cu vasalii săi. 3. solicitate de diversele entităţi politice care aveau nevoie de protecţia asiriană. Ceremonia cuprindea un banchet în cursul căruia avea loc prestarea jurământului de către vasal. O noutate faţă de tratatele mai vechi din orient este adăugarea la sfârşitul textului a unui colophon. Structura unui tratat asirian urmărea paşii descrişi în cele ce urmează. devoţiunea necondiţionată faţă de persoana regelui exprimată prin diverse formule. fără implicaţii economice. dar aveau ca scop asigurarea loialităţii faţă de familia regală. În ceea ce priveşte forma. ceea ce însemna că vasalul trebuia să urască duşmanii Asiriei şi să nu comunice cu aceştia în nici un fel.

sunt disciplina de masă. precum şi suliţele şi săbiile lungi. Secretele succesului acestor armate. alcătuite prin mobilizări de masă. unele din fier. de elită. războiul era considerat un act săvârşit de oameni în numele divinităţii protectoare. era responsabil de a apăra domeniul zeului Aşur de orice agresiune. şi aveau acces la funcţii înalte. Armatele sunt mari. în Orientul Apropiat al primei jumătăţi a mileniului I î. opţional (reshut). dar şi mai greu de manevrat. de dimensiuni şi mai mari. unele reliefuri îi arată pe soldaţi călărind ca mesagerii de pe reliefurile egiptene. declaraţia de război începe să fie folosită mai des în cazul războaielor planificate. Fiind comandate de zeu. pentru că regele era interesat în păstrarea puterii de muncă şi a sănătăţii supuşilor săi. Mai mult decât atât. Primul dintre ele era războiul ordonat de divinitate şi purtat uneori de aceasta în vederea exterminării inamicilor poporului ales. Războiul Ca şi în alte epoci. Deja în această bătălie statele arameilor din Siria aveau cam acelaşi număr de soldaţi la cavalerie şi în echipajele carelor. pe partea din 39 . Însă soldaţii acestor armate nu îşi pot permite luxul de a întreţine care de luptă şi de aceea armatele secolelor XI-X sunt în principal armate de infanterie. când evreii trăiau încă în zona aridă a Canaanului.4. de fapt schimburi de populaţie. ale epocii bronzului. de exemplu. El nu permite neutralitatea şi nici nu necesită formularea unei declaraţii de război oficiale. Mai mult. spre deosebire de armatele mici. Mentalitatea israeliţilor cu privire la război făcea diferenţa între două forme: războiul obligatoriu (mitzva) şi războiul permis. unde tinerii erau educaţi în spirit asirian. Populaţia ocupată în urma unui război avea drepturi egale cu asirienii de acelaşi statut economic. a fost caracteristic perioadei prestatale. Adoptarea acestei soluţii arată că infanteria anihila carele prin omorârea cailor. Acestea se făceau cu asigurarea celor necesare traiului. Regele asirian. deşi numeroşi lideri au mai încercat reînvierea ideii de război sfânt. După apariţia statului implicarea divinităţii în conflictele militare a devenit episodică şi războiul a căpătat un caracter laic. Spre secolul al IX-lea. Reorganizarea provinciilor implica într-adevăr mari deportări de populaţie. în care însă erau implicaţi uneori şi asirieni.4. unul conducând calul celuilalt când acesta trăgea cu arcul. motivate de scopuri comune religioase şi etnice. Deşi nu era obligatorie. comparativ cu cel al altor popoare contemporane lor. indiferent de origine. considerat sfânt. curent care îşi are rădăcinile în literatura ebraică. La începutul Epocii fierului viziunea cu privire la desfăşurarea războiului se schimbă. care să suplinească relativa ineficienţă a carelor de luptă. În secolul al VII-lea asirienii au introdus un nou tip de car.. Hr. Acesta era mai greu de oprit. în funcţie de realizări. tras de patru cai şi care putea transporta patru soldaţi. Familiile nobiliare şi regale erau găzduite într-o formă de domiciliu forţat la curtea asiriană. având obligaţii fiscale. încălcarea tratatelor. printre motivele cel mai des întâlnite numărându-se agresiunea străină. de muncă şi de război. al căror model timpuriu este constituit de armatele arameilor. Aceste armate sunt capabile să facă faţă cu succes agresiunilor carelor de luptă asiriene de la începutul epocii fierului. arameii introduseseră în armată corpuri de cavalerie şi de cămile. toate războaiele asiriene erau îndreptăţite. Acest tip de război. aşa cum arată descrierea bătăliei pierdute de asirieni la Qarqar. atunci când carul făcea viraje şi era cel mai vulnerabil. ofense aduse persoanei regelui şi/sau zeului sau solicitări din partea aliaţilor. pe post de scut viu pentru ceilalţi doi. Comportamentul asirienilor faţă de populaţiile cucerite a fost exagerat de scrierile istorice. ceea ce a determinat scăderea importanţei acestora din urmă în conflictele militare. Reliefurile asiriene sugerează că aceştia au încercat să găsească soluţii pentru a adapta carele la noile condiţii de război. Acestea sunt mai mari şi un al treilea cal era legat pe una din părţile carelor. oamenii cu pregătire în diverse domenii erau încorporaţi în sistemul militar sau administrativ. rebeliunea. Tot reliefurile asiriene arată cât de greu s-a impus cavaleria şi cum la început călăreţii luptau câte doi.

propulsat de 50 de vâslaşi. în jurul anului 700 a apărut birema. Cum probabil acestea nu au fost inventate de piraţi. Dacă la începutul epocii vasul era cu un singur şir de vâsle. Cavaleria ataca flancurile. de după care erau aruncate diverse proiectile asupra inamicului. căci unitatea tradiţională asiriană avea suliţe lungi şi scuturi şi nu arme pentru aruncat. Vasele folosite de popoarele mării în ofensiva lor împotriva Egiptului sunt reprezentate la Medinet-Habu fără asemenea dispozitive. Vasul cel mai des întâlnit al epocii fierului era pentaconterul. Cea mai la îndemână maşină de război era berbecele. Rolul carelor de luptă a scăzut mult spre secolul al şaselea. Ea avea mai multe corpuri. Infanteria avea scuturi mari. ci de cei care doreau să se apere de ei. ci şi reliefurile persane confirmă 40 . Acest lucru oferea un avantaj de netăgăduit asupra duşmanilor săi. aceştia au trebuit să-şi desăvârşească şi pregătirea în domeniul asediului. Importante inovaţii au fost introduse de armata asiriană în domeniul organizării. dar eficientă a fost aceea de a construi rampe de pământ până la nivelul zidurilor. poate că Tiglat-Pileser şi urmaşii săi au beneficiat de o armată de circa jumătate de milion. desigur cu un randament mai scăzut. deplasaţi cu ajutorul roţilor. Până la sfârşitul secolului al optulea călăreţii au învăţat să tragă cu arcul şi să conducă calul simultan şi atunci fiecare dintre ei echivala în eficienţă cu un car cu doi cai şi doi soldaţi. O mare inovaţie a fost aceea a asigurării infrastructurii necesare unor campanii la distanţe mari. În ceea ce priveşte tactica ştim mai multe lucruri despre armata persană. ambele subordonate regelui. Totuşi asirienii erau mai înclinaţi către lupte corp la corp. ci şi ca un mijloc prin care satrapii ofereau soldaţilor echipament şi armament gratuit. Probabil că de-a lungul drumului urmat de armată erau organizate baze cu alimente. În ceea ce priveşte introducerea fierului în domeniul militar.spatele calului. care să aprovizioneze o asemenea forţă militară. şi mai scurtă. Dacă Şalmaneser a avut 120 000 de soldaţi la Qarqar. Documentele de la Ninive arată că zilnic erau aduşi din toate colţurile imperiului în grajdurile regale 100 de cai. pentru a pătrunde în oraşul inamic. Cohorta regală era o unitate de elită care făcea parte din Garda regală. O altă noutate a acestei epoci în domeniul militar a fost apariţia vaselor de război dotate cu berbec (cioc) subacvatic. costisitoare. dar randamentul său depindea de protejarea celor care îl manevrau. era de aşteptat ca acest echipament să fie similar pentru toată lumea. Asiria era suficient de bogată în secolul al IX-lea ca toate armele sale să fie făcute din fier. când au început să fie folosite doar ca centre de comandă mobile în timpul conflictelor. cât şi forme mai complexe. care aveau probabil punţi mobile sau prin escaladarea cu ajutorul scărilor simple. Se pare că pentru prima dată în istorie armata persană a fost dotată cu uniforme. Triremele cu 170 de vâslaşi nu au apărut până în secolul al şaselea. De altfel nu numai textele greceşti. din care cel mai impoortant era armata regală. Era organizată în funcţie de armament şi originea soldaţilor. se bănuieşte că inventatorii lor trebuie să fi fost fenicienii. obicei moştenit de la călăritul măgarilor. asociate cu turnuri de asalt. Reliefurile asiriene redau atât berbeci simpli. Zidurile erau depăşite prin intermediul turnurilor de asalt. o corabie cu vâslaşii suprapuşi pe două rânduri. care era permanentă şi alcătuită din nativi şi auxiliari. O altă tactică folosită de asirieni. Desigur. Din reliefurile asiriene reiese cooperarea între arcaşi şi suliţaşi. deşi se bănuieşte că ea a moştenit cunoştinţele exprimate pe câmpul de luptă de la armata asiriană. înlocuirea carelor de luptă datorită eficienţei superioare. Probabil deschiderea era făcută de arcaşi care se retrăgeau apoi după suliţaşi. nu numai ca un mijloc de recunoaştere. Cum cele mai multe forţe ale timpului evitau lupta directă cu asirienii. Abia aceasta a fost adevărata revoluţie pe care a oferit-o cavaleria. lung de 30 de metri. care controlau deja comerţul maritim al epocii. dar luptele faţă în faţă erau evitate. aşa cum era cazul în armata persană. Regii persani dispuneau infanteria în centru şi cavaleria pe aripi.

de o valoare 41 . dacă înainte de 1200 centrul cel mai important al schimburilor în zonă era Byblosul. fără îndoială. Principala modificare survine în urma dispariţiei marilor regate care controlau comerţul între regiunile complementare ale Orientului. În secolul al VII interesele celor două popoare s-au întâlnit în regiunea iberică. Bogăţia noilor regate arabe este urmarea succesului acestui comerţ. În ciuda informaţiilor oferite de izvoarele scrise. pe care le-au dominat categoric. ilustraţi ca purtând două tipuri de echipamente se bazează pe uniformitatea înfăţişării soldaţilor. în răsărit până în India. Noua metropolă reuşeşte cu brio să joace rolul de intermediar între aceste regiuni. Complementaritatea regiunilor orientale solicita ca tranzacţiile comerciale să implice mărfurile siro-palestiniene. arabii intervin direct în comerţul cu smirnă. apar în regatul lidian primele monede din lume. Malta. Principala bogăţie a coastei feniciene a fost. Hr. Hr. grecii au trebuit să lupte pentru strâmtoarea Gibraltar şi cositor. În jurul anului 650 î. fenicienii au dezvoltat şi meşteşuguri care au devenit baza acestui comerţ: producerea textilelor. fără a se aventura înainte de secolul al VIIlea mai departe de Peninsula Italică. după ce şi-au asigurat controlul comerţului în Cipru. Menţiunile din Vechiul Testament. grecii şi fenicienii au interacţionat prin intermediul ciprioţilor. Accesul la regiunile limitrofe Oceanului Indian a fost posibil doar în anumite intervale de timp când a fost mijlocit de statul Israel. acum locul său este luat de către Tyr. Tyrul a jucat un rol decisiv în comerţul fenician. egiptene şi europene. produs solicitat pe pieţele orientale. ca şi a puterii maritime minoice. celor de măgari şi catâri li se adaugă în Peninsula Arabică cele de dromaderi. a sticlei şi a obiectelor de metal. schimburile conducând la răspândirea obiectelor orientale şi a alfabetului în Grecia. pin sau stejar.5. un aliaj natural de aur şi argint.această aserţiune. către Occident. Gestionând însă şi alte materii prime. după ce au atins limitele Mediteranei. lemnul. Situat strategic pe o insulă din apropierea ţărmului libanez. Acesta rămâne la dispoziţia celor care sunt mai bine poziţionaţi şi mai dispuşi să rişte într-o epocă atât de tulbure. Comerţul Modificările importante survenite în secolul al XII-lea î. Însă. de cedru. Sardinia. Acestea sunt de fapt bucăţi de metal. În secolele următoare. îşi orientează interesele la distanţă mare. care se întindea în vest până la Gibraltar. "Legenda" corpului nemuritorilor. susţin vasta reţea comercială a centrelor feniciene. grecii şi-au îndreptat atenţia asupra Egiptului şi bazinului Mării Negre. 4. Cum aceste produse erau transportate atât pe uscat. în nord până în Marea Neagră şi în sud până în "ţara Ofir". şi care nu mai este procurat de Egipt din legendara ţară Punt. Grecii au fost mai prudenţi şi au avansat mai încet. între care deloc neglijabile au fost cele de cupru cipriot. punctul de confluenţă a numeroase resurse metalice vest europene. Ambele popoare par a fi pornit către vest în decursul secolului al VIII-lea pentru a căuta resurse de metale şi a controla circulaţia acestora. acesta este în continuare realizat cu ajutorul caravanelor. Subordonând regiunea de coastă de la Massalia până în Catalonia. atât pe apă. anatoliene. ca şi izvoarele greceşti. Dacă secolul al VIII-lea este secolul în care grecii se aşează temeinic în Italia sudică. au transformat şi comerţul în zona Orientului Apropiat. Începând cu secolul al XI-lea aceştia au fost fenicienii şi grecii. fenicienii. Până în secolul al VIII-lea î. arheologia nu susţine anterioritatea comerţului fenician în Mediterana faţă de cel grecesc. Atâta vreme în umbra marilor civilizaţii orientale. Hr. În ceea ce priveşte comerţul pe uscat. direct către Africa de nord. resursa care i-a propulsat pe fenicieni pe scena comerţului internaţional. Sicilia vestică. dar mai sigur. singura zonă de confluenţă a formelor de transport şi aregiunilor menţionate era ţărmul sirian. stateri din electrum. precum şi a metalelor balcanice în Orient. prin portul Eţiongeber de la Marea Roşie.

Pe cealaltă parte piesele poartă amprenta loviturii prin care s-a produs imprimarea. 42 . în cazul de faţă capul unui leu. 14. purtând numele unităţii de măsură a greutăţii pe care o respectă şi au ştanţată prin lovire o marcă ce garantează valoarea.stabilită. Comerţul şi colonizarea feniciană. Fig.

cercetările arheologice care se desfăşoară în întregul bazin mediteranean fiind în măsură să ne îmbunătăţească în viitor cunoştinţele despre lumea interstatală a sfârşitului ultimei ere necreştine. Sistemul internaţional 43 . Deşi s-a afirmat mai târziu.1. valoroasă este şi lucrarea "Biblioteca istorică" a lui Diodor din Sicilia. desigur. Hr. Iniţiativa sa este urmată de lucrările altor istorici de valoare. ea reprezintă cea mai bună sursă de documentare pentru relaţiile internaţionale de la începutul secolului al V-lea. Pentru secolul al IV-lea surse importante de documentare sunt lucrările lui Xenofon: "Istoria Greciei". căreia îi aparţin reprezentanţi de valoare.5. Amintim aici pe Sallustius sau Caesar.27 î. În plus. care numără peste 400 de tratate din Grecia premacedoneană. Dintre aceştia. dar care nu îl pot depăşi pe Tucidides. dintre istoricii latini republicani a căror opere în general s-au pierdut. Appianus din Alexandria ("Istoria romană"). Numeroşi alţi istorici romani din perioada imperială. probabil sub influenţa celei greceşti. şi istoriografia romană contribuie la desluşirea raporturilor internaţionale a celei de-a doua jumătăţi a mileniului I î. probabil pentru că au fost redactate pe pergament. Acestor lucrări cu caracter istoric. cea elenistică. 5. intitulată "Ab urbe condita". "Anabasis" sau "Educaţia lui Cirus". autorul "Războiului peloponesiac". Poate cea mai importantă lucrare a acestei epoci este "Istorii" a lui Polibyos din Megalopolis. Corpusul cel mai numeros este acela grecesc. Urmând activităţii logografilor opera lui Herodot rămâne o piatră de hotar în evoluţia istoriografiei antice. Acestea sunt documente de primă mână cu privire la toate aspectele societăţilor care le-au creat şi implicit şi cu privire la relaţiile internaţionale ale statelor antichităţii clasice. Arrianus ("Anabasis") etc. care reprezintă o bază de discuţie impresionantă. Perioada 509 . privită din perspectivă romană este întinsa lucrare a lui Titus Livius. care reprezintă mai degrabă interpretări ale chestiunilor legate de relaţiile internaţionale ale epocii. Continuatoarea istoriografiei greceşti este. 5. Plutarh ("Vieţi paralele"). cel mai valoros a fost fără îndoială Tucidides. Cele mai multe dintre documentele cancelariilor persane nu au supravieţuit timpului. Faptul că documentele persane nu au supravieţuit până la noi este compensat de creşterea în volum şi calitate a istoriografiei greceşti. conţine alături de informaţiile istorice şi elemente de geografie şi etnografie. Izvoare Un număr foarte mic dintre documentele orientale pot fi folosite pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale. Deşi incompletă. numită Istorii. Opera sa.2. folosind surse care astăzi nu ne mai sunt disponibile au redactat lucrări de mare întindere dedicate istoriei statului roman şi făcând referire şi la epoca republicană. caracterizată de o fină observaţie a realităţilor trăite este esenţială pentru înţelegerea caracteristicilor relaţiilor interstatale ale lumii greceşti. Dar de cea mai mare importanţă pentru evoluţia relaţiilor internaţionale. Alţi reprezentanţi de valoare ai istoriografiei elenistice sunt Dzonisos din Halicarnas ("Istoria Romei"). li se adaugă corpusuri impresionante de inscripţii greceşti şi romane. Inscripţiile redactate pe suporturi mai rezistente: piatră sau lut nu au decât rar un caracter oficial şi de aceea nu se referă la evenimentele importante ale timpului. Deşi lucrarea sa. Desigur că lucrările lor nu pot fi considerate decât cel mult lucrări de mâna a doua. care tratează complicatele probleme ale lumii mediteraneene în secolele coexistenţei statului roman cu cele elenistice. ele reprezintă o sursă de documentare care nu a fost încă epuizată. Hr.

Imperiul persan ajunge.. Această victorie a determinat puternice rivalităţi în lumea greacă. Hr. care consolidează democraţia. Data de 509 î. principalul fenomen legat de relaţiile internaţionale este mutarea centrului de greutate a raporturilor interstatale dinspre Orient spre Occident. Polisurile greceşti. aflate la maturitate sunt adversari redutabili pe scena politică internaţională. Ciocnirea inevitabilă între lumea orientală şi cea europeană s-a produs în anii 494-479 î. care se vor confrunta în războiul peloponesiac (431-404 î. Deşi Tracia a devenit iniţial satrapie persană. deznodământul conflictului a dat câştig de cauză grecilor. Cum energia dinastiei ahemenide nu se epuizase. concretizate în constituirea a două ligi aflate sub hegemonia Spartei şi Atenei. Strădaniile Romei de a-şi asigura supremaţia asupra Italiei centrale au atras în sistemul de alianţe al statelor italice pe greci. monarhii persani şi-au îndreptat atenţia către regiunile europene. care au recâştigat şi influenţa asupra ţărmurilor vestice ale Asiei Mici. Concomitent. cel mai sângeros război al antichităţii clasice. să domine întreg Orientul Apropiat.). Hr. în Peninsula Italică se afirmă statul roman. Hr.În intervalul de timp cuprins între secolele V-I î. Macedonia în timpul lui Alexandru cel Mare 44 . ieşite din "barbaria" epocii fierului. Fig. 14. a cărei ascensiune se datorează rupturii cu dominaţia etruscă şi cu sistemul monarhic. În acelaşi an la Atena au loc importante transformări sub arhontatul lui Clistenes. Hr. prin desfăşurarea războaielor medice. etrusci şi cartaginezi în ceea ce avea să devină complicatul sistem internaţional al secolelor III-I î. La sfârşitul secolului al VI-lea î. deşi contestată este un reper mai degrabă simbolic al unor fenomene care nu puteau să se producă peste noapte. Hr. Hr. după o evoluţie destul de scurtă.

Acestei reuşite îi urmează la scurtă vreme ocuparea Greciei. Fig. Principalul conflict care animă viaţa politică este cel al Romei cu Cartagina. Fiul său. Roma nu este dispusă să trateze pe picior de egalitate cu nici un stat. Cele care intră în raza sa de acţiune sfârşesc prin a fi ocupate. concretizat în desfăşurarea celor trei războaie punice între anii 264-146 î. În secolul al III-lea î. relaţiile interstatale între vecini fac ca orice eveniment să-şi propage consecinţele la mari distanţe. Hr. Domnia sa asupra Asiei. cel mai mare stat al acestei epoci. Încă din timpul celui de-al doilea război punic implicarea Macedoniei în acest conflict de partea Cartaginei a oferit Romei şansa de a se amesteca în problemele Europei orientale. Dacă în acest secol sistemul internaţional nu este bine conturat. Hr. Evoluţia statului roman până la instaurarea principatului 45 .) au transformat regatul elenistic al Macedoniei în provincie romană.Secolul al IV-lea este dominat de incredibila evoluţie a Macedoniei. Propaganda romană dădea rezultate şi astfel Roma se implica din ce în ce mai mult în viaţa regatelor elenistice. Transformarea regatului elenistic al Pergamului în provincia Asia a deschis Romei noi perspective de extindere. totuşi. La sfârşitul lor Roma devine stăpâna Mediteranei Occidentale. cucerind Imperiul persan. Hr. Cele patru războaie macedonene (215-146 î. O reuşită de răsunet a diplomaţiei romane a fost gestul ultimului rege al Pergamului de a lăsa moştenire statului roman ţara sa. unde vor apărea după moartea sa regatele elenistice. o îmbinare de diplomaţie şi forţă brută. a transformat definitiv acest spaţiu. deşi de scurtă durată. ascensiunea Romei şi conflictele în care se angajează forţează multe din statele timpului să aleagă una din cele două tabere. Alexandru este cel care va încheia definitiv raportul de forţe în favoarea Europei. 15. un stat mic care profită de slăbiciunea polisurilor greceşti şi le supune prin abila politică a lui Filip al II-lea.

5. în care posibilităţile de a falsifica identitatea erau ceva mai mari decât în orient. 5. Trimişii sau mesagerii reprezentau corpul principal al unei delegaţii diplomatice în toate statele vremii. un polis grecesc nu era obligat să ofere unui reprezentant străin decât posibilitatea de a-şi prezenta mesajul în faţa instituţiilor acreditate să-l audă. potrivit legendelor fiul lui Hermes. permit reconstituirea trăsăturilor generale ale diplomaţiei promovate de statele greceşti. trimişi (presbeis) şi mesageri (aggeloi). un compatriot rezident în capitala unde urma să îşi desfăşoare misiunea şi nu se bucurau de un tratament 46 .3. Reprezentanţii republicii romane se bucurau în mod evident de posibilităţi mult mai mari de a negocia şi de instrucţiuni mult mai clare în privinţa desfăşurării misiunii. Deşi există controverse cu privire la funcţia exactă a acestor trei categorii. pentru implicarea lor trebuind să mai treacă câteva secole. În cazul diplomaţilor greci. Hr. primul dintre ei. misiunile erau de obicei foarte restrictive. Identificarea reprezentanţilor prin intermediul unor documente de acreditare devine frecventă în Europa acestei epoci. în sistemul internaţional euro-asiatic nu sunt încă incluse regiunile Orientului Îndepărtat. ceea ce îngreuna mult orice negociere. permiţând celor implicaţi să prezinte partenerilor de discuţie puncte de vedere aprobate deja în cadrul instituţiilor cu putere de decizie de acasă. Keryx.. crainicii purtau un sceptru cu câte un şarpe încolăcit la ambele capete. fiind. Relaţiile internaţionale ale celor aproximativ 500 de ani dinainte de era creştină au evoluat în direcţia afirmării Romei ca cel mai important stat al antichităţii. sau vocea zeilor. prin competiţia dintre triumviri au contribuit la extinderea statului roman. Hr. înainte de a pleca mesagerii să se supună unui ritual de purificare prin spălarea mâinilor şi rugăciune pentru a-şi asigura bunăvoinţa zeilor în ceea ce privea finalizarea misiunii. Dacă dezbaterea le depăşea atribuţiile ei trebuiau să prezinte punctul de vedere care le-a fost comunicat conducătorilor lor. Reprezentanţii polisurilor greceşti puteau să locuiască în casa unui proxen. dar şi cu elemente de originalitate. Principalul rol al crainicilor era acela de a fi vocea statului pe care îl reprezentau: citeau prevederile tratatelor. implicaţi în activităţi diplomatice. cea mai deybătută este cea a mesagerilor care au fost echivalată atât cu cea a trimişilor cât şi cu cea a crainicilor. doar unul dintre ei avea atribuţii de a negocia efectiv cu cealaltă parte. Mesageri şi diplomaţi Spre deosebire de alte civilizaţii. săvnârşeau sacrificii şi libaţii. dădeau glas declaraţiilor de război. Având în vedere însărcinările de mai sus. Hr. nici o delegaţie greacă implicată într-o problemă diplomatică nu putea fi lipsită de prezenţa unui crainic. Crainicii aveau o origine mitică. cel roman şi chiar de cel cartaginez cu remarcabile asemănări. Deşi regulile ospitalităţii erau în general respectate. Ca simbol al funcţiei lor.1.3. în urma bătăliei de la Actium. dar de obicei. care a culminat cu ocuparea Egiptului în 31 î. Foarte rar anumiţi mesageri erau acreditaţi cu posibilitatea de a negocia în cadrul unor limite mai largi. Trebuie precizat că nu călătoreau aproape niciodată fără a fi însoţiţi de crainici a căror imunitate era superioară şi se baza pe criterii religioase. etc. grecii au fost mereu preocupaţi de funcţiile pe care le aveau reprezentanţii statelor greceşti sau străine. Totuşi. dacă acordurile celor două state nu prevedeau obligaţii suplimentare. Atât la Atena cât şi la Sparta această funcţie a devenit ereditară şi se limita la o familie. Diplomaţia Izvoarele documentare contemporane celei de-a doua jumătăţi a mileniului I î. Practica greco-romană prevedea ca.Războaiele civile romane din secolul I î. În izvoarele scrise de origine greacă apar trei tipuri de persoane implicate în asemenea activităţi: crainicii (kerykes).

aveau iniţial aceeaşi semnificaţie). Aceştia erau rezidenţi permanenţi. beneficiau de drepturi juridice. libertatea de mişcare le era drastic îngrădită. Aceşti oficiali verificau autenticitatea acreditării şi stabileau relaţia republicii romane cu statul respectiv. La întoarcerea acasă. Dacă documentele erau considerate false. făceau serviciu militar în flotă. putem afirma că până şi aici. Una dintre ele era aceea a asemuirii străinilor cu duşmanii (ca şi în orient. rudele victimei puteau sechestra până la trei concetăţeni ai ucigaşului. a fost stabilit pe baza raporturilor dintre două concepţii aparent antagonice. trebuie amintite pericolele care pândeau mesagerii care tranzitau o a treia putere şi care nu se aflau în această situaţie sub protecţia imunităţii diplomatice. Îngrădirea exagerată a libertăţii de mişcare a reprezentanţilor statului este caracteristică acestei epoci în care instituţiile îşi rezervă dreptul de a controla integral politica externă. ei puteau fi victime ale abuzurilor de tot felul. Întrucât situaţia polisului atenian este mai bine cunoscută. Străinilor li se opun din punct de vedere juridic cetăţenii. Aceste persoane erau deţinute ca garanţie a judecăţii drepte a cauzei.2. Dar acestea erau mai degrabă cazuri izolate. plecând de la şicane în domeniul controalelor vamale şi terminând cu temuta practică numită în Grecia androlepsia (răpire de persoane). Hr. alta atunci când se mutau cu toată familia pentru a-şi exercita meseria în interesul Atenei. Un mecanism asemănător poate fi constatat în cazul uciderii trimişilor perşi de către spartani. acest gest putea duce cu uşurinţă la război. participau la banchete şi li se ofereau daruri. iar dacă delegaţia în cauză era romană. care nu erau numeroase. fără motive întemeiate. Una dintre ele era aceea în care erau exilaţi pe viaţă. străinii nu putea accede la statutul de cetăţean decât în anumite situaţii. dar nu aveau drepturi cetăţeneşti şi nu puteau deţine bunuri imobiliare. pentru ca repercusiunile gestului să nu cadă asupra Romei. Cea mai amplă documentaţie cu privire la acest subiect provine din izvoarele narative şi epigrafice greceşti. rudele aveau dreptul să ucidă cele trei persoane răpite. Dacă practica răzbunărilor personale ar fi continuat să se exercite fără restricţie în mediul polisurilor greceşti este uşor de imaginat cum ar fi arătat relaţiile internaţionale. Statutul străinilor Statutul străinilor în a doua jumătate a mileniului I î. Totuşi. plăteau o taxă specială. diplomaţii trebuiau să prezinte un raport amănunţit al activităţii lor. În afara cazurilor când străinilor li se acorda azil. Dacă nu.3. iar cealaltă era aceea a ospitalităţii. căci majoritatea străinilor cărora li se permitea să locuiască în acest polis primeau statutul de meteci (metoikoi). Mentalitatea romană considera că decizia de a nu audia o delegaţie străină reprezenta o încălcare flagrantă a dreptului popoarelor (ius gentium). Atunci când mesagerii erau bănuiţi de spionaj. mesagerii erau audiaţi de către senat. iar dacă reprezentau un sta prieten erau cazaţi într-o casă specială. Atunci când o delegaţie străină ajungea la Roma ea trebuia să-şi prezinte documentele în faţa unui quaestor urbanus şi apoi unui praetor peregrinus. delegaţia trebuia să părăsească teritoriul roman. Din 47 . Atunci când un cetăţean roman atenta la integritatea unui mesager el era oferit de statul roman ţării ofensate. iar la Roma clarigatio.special decât dacă proveneau dintr-un stat prieten. Există un singur caz cunoscut în lumea greacă a unui mesager ucis în timpul misiunii sale. unde permisivitatea era mai mare. cu atât mai mult cu cât dobândirea acestui statut se făcea pe baze genetice (ambii părinţi trebuiau să fie din familii de cetăţeni). dar există suficiente informaţii că realităţile conturate de acestea erau comune în bună măsură şi celorlalte state ale timpului. pentru a le limita posibilităţile de a se informa în detrimentul statului gazdă. Dacă moartea cetăţeanului nu era în nici un fel compensată. 5. Imunitatea delegaţiilor era de obicei respectată şi evoluează de la o imunitate religioasă către una laică. Atunci când un cetăţean al unui polis era ucis de un cetăţean sau de către autorităţile altui stat. orice depăşire a mandatului fiind aspru pedepsită.

era acordată relativ frecvent unor clase de străini. O situaţie asemănătoare pare a fi susţinută pentru raporturile dintre Roma şi Cartagina. De obicei acordarea acestui statut se realiza prin încheierea unui tratat sau a unei înţelegeri perfectate prin jurământ. numit de către greci symbolon. statul care îl primea şi cetăţenii săi nu puteau fi pedepsiţi prin androlepsia. O altă formă de protejare a unui cetăţean străin sau a unui grup de cetăţeni era asylia. intermediere faţă de oficialităţi. începând de la protecşia cetăţenilor statului pe care îl reprezenta şi până la îndatoriri diplomatice punctuale care îi erau transmise. Obligaţiile proxenului puteau fi foarte diferite. autorităţile au găsit mijloace legale de a limita utilizarea acestei modalităţi de rezolvare a disputelor între cetăţenii aparţinând unor state diferite. Probabil că cea mai bună definiţie ar fi una contemporană evenimentelor. acordurile isopolitice prevedeau acordarea de drepturi reciproce între cetăţenii celor două state. Prin tratate putea fi acordat reciproc dreptul de refugiu al cetăţenilor în cazul agresiunii unei a treia autorităţi. Rezolvarea acestui tip de cazuri se făcea prin isopoliteiai. Totuşi acest gen de federaţii se închegau destul de rar şi ajungeau relativ uşor la disoluţie. Un alt subiect asupra căruia trebuie să ne oprim în paginile de faţă este acela care priveşte instituţia cunoscută în Grecia sub numele de proxenia. dar cu obligaţia de a aduce criminalul în faţa justiţiei. putea presupune judecarea unui criminal într-un stat străin.fericire pentru cei implicaţi. Acestea puteau să se refere la dobândirea de proprietăţi. Procedeul de a acorda azil politic era şi el în uz în Grecia clasică. Acordarea acestuia putea degenera în practicarea androlepsiei şi tensionarea raporturilor între cele două state. Asylia. motiv pentru care există o documentare bogată a fenomenului în lumea greacă. căsătorii sau comerţ în celălalt polis. stabilirea domiciliului. care putea să survină la cererea unui singur partener. În acest fel. În unele cazuri. reprezentare juridică etc. echipajele corăbiilor comerciale. atât în Grecia cât şi în Macedonia. destinate raporturilor juridice între străini sau între cetăţenii acelui stat şi străini. care nu trebuie confundată cu acordarea azilului politic. De fapt acordarea acestui drept reprezenta exceptarea unor străini de la exercitarea dreptului internaţional obişnuit. dar nu numai. datorită înţelegerii pomenite. text redat de Polybios. Ocazional. Proxenul trebuia să le ofere cetăţenilor din statul pe care îl reprezenta cazare şi masă la cerere. motiv pentru care vom cita cuvintele lui Aeschines care spunea că "Proxenii sunt cei care în ţinutul lor natal au grijă de afacerile altor oraşe". Asigurarea acordării dreptului la justiţie. considerate inviolabile. statul căruia i se solicita acordarea de azil o putea face în conformitate cu legea ospitalităţii. recunoaşterea cetăţenilor altei ţări ca egali. acest tip de înţelegere putea evolua către o sympoliteia. Deşi devenea protectorul criminalului. Această formă de îmbunătăţire a statutului străinilor a apărut din necesitatea de a trata de la egal la egal cu aliaţii în timpul unui conflict militar. Acest lucru putea fi dus la îndeplinire de tribunale speciale. printre care atleţii participanţi la concursurile panelenice. muncitori angajaţi pentru lucrări publice. Cea mai veche formă de reglementare a raporturilor dintre cetăţenii a două state diferite. Refugiaţii erau primiţi în special în zonele neutre. etc. un tip special de înţelegeri între două state prin care recunoşteau dreptul cetăţenilor lor de a avea parte de un proces cinstit în cazul săvârşirii unei crime. În caz de 48 . în cadrul căreia cetăţenii polisurilor implicate primeau drepturi totale civice şi politice în celelalte state semnatare. Egipt sau Cartagina era philia sau xenia. Mai întâi se impune menţionat că dreptul proxeniei se acorda prin decret şi se afişa public. Ceva mai complicată era problema acordării azilului cetăţenilor căutaţi de propriul stat. în conformitate cu legile propriului stat. consiliere comercială. aşa cum reies ele din textul tratatului încheiat în jur de anul 500. Aceasta a apărut ca măsură directă împotriva practicii androlepsiei. printre care cele mai apelate erau sanctuarele.

Considerată mai degrabă o formalitate. nu erau încălcate de statul roman şi. dacă este să luăm în considerare cazul Plateei în timpul războiului peloponesiac. răspund unui număr mai mare de situaţii practice. Epimachiile erau alianţe militare defensive. pacea lui Nicias din 421 î. Atunci când călătorea în statul pe care îl reprezenta. Cel puţin în Grecia de până la instalarea dominaţiei macedonene se făcea diferenţa între simplele acorduri interstate. Symmachiile puteau fi şi egalitare. dar există suficiente documente care arată că cele două instrumente diplomatice erau sensibil diferite. Acestea erau confederaţii de natură religioasă. Ligii ateniene sau Ligii de la Corint. care presupunea acordarea de drepturi totale reciproce. fără îndoială. predarea armelor şi plata de despăgubiri de război. Hr.război. tratate de pace. în asemenea cazuri. Alianţele greceşti se încheiau sub două forme: symmachia şi epimachia. Asemenea asociaţii au fost confederaţia beoţiană. Cele mai numeroase înţelegeri dintre statele greceşti nu erau încheiate la sfârşitul conflictelor militare. O formă mai strânsă de alianţă era aceea de tip sympoliteiai. Cel mai vechi tratat de acest fel păstrat până astăzi este cel încheiat între Sybaris şi Serdaioi la sfârşitul secolului al VI-lea. retrocedarea bunurilor şi altele asemenea. în cadrul cărora statele implicate îşi acordau ajutor militar doar în caz de agresiune din partea unui alt stat. Documentaţia păstrată susţine afirmaţia că până în secolul al IV-lea î. De multe ori. stabilite prin tratate. Ei trebuiau să se asigure că drepturile acestora. un fel de stat federativ. era mijlocitorul răscumpărărilor celor morţi sau a prizonierilor. Hr. Cel mai simplu era desigur tratatul de prietenie (philia). Tratate Din punctul de vedere al nuanţărilor. altfel de neacceptat. să-i reprezinte în faţa senatului sau a unor autorităţi judecătoreşti. Documentaţiei greceşti i se adaugă cea romană. Încercarea de a construi neutralitatea unui stat constituia în încheierea de philia cu toţi participanţii la conflict. 49 . ci în perioadele de pace. declaraţii de neutralitate. numită recuperatores. O altă formă de asociere a polisurilor greceşti era aceea a amphictyoniilor. În mod excepţional puteau fi folosiţi în misiuni diplomatice sau în procesul încheierii păcii. care susţine existenţa unei instituţii asemănătoare. Aceştia funcţionau la Roma ca reprezentanţi ai altor state sau popoare. Primele erau alianţe necondiţionate de natura conflictului. la sfârşitul conflictelor militare din Grecia s-au încheiat numai tratate de pace valabile pe o perioadă de timp limitată. Se ajungea astfel la o uniune reală între acele state. În timpul războiului persoana şi bunurile sale erau cruţate. prin care cele două părţi se angajau să acorde ajutor în cazul implicării într-un război. adăugate ajutorului militar. Putem privi instituţia proxeniei ca pe un compromis necesar. dar erau inferioare acelora ale cetăţenilor acelui stat. Această atitudine non-beligerantă nu era mereu rspectată. 5. dintre care cel mai cunoscut este. printr-o mai mare varietate tipologică. drepturile sale le depăşeau pe cele ale cetăţenilor care făceau obiectul înţelegerilor obişnuite dintre state. adică unul dintre membri îşi asuma sau îi era atribuit rolul de conducător. Hr.3. înţelegerile internaţionale din a doua jumătate a mileniului I î. care grupau state care frecventau acelaşi centru religios. Cele mai cunoscute exemple sunt cele ale Ligii de la Delos. alianţe ofensive şi defensive. aheeană şi etoliană. dar de cele mai multe ori ele erau hegemonice. întrucât existenţa ei era o dovadă a acceptării unei loialităţi duble. statutul de prietenie dintre două state poate fi considerat un început în ceea ce priveşte relaţiile bipartite. ambele forme fiind de natură militară. Statutul era ereditar. Prevederile unui astfel de armistiţiu se refereau la dărâmarea fortificaţiilor. dar era reînnoit de statul care îl acorda cu fiecare nouă generaţie. armistiţii.3. având motivaţii politice sau economice. afirmarea statutului de philia este dublată de încheierea unei alianţe.

solicitate de complexitatea relaţiilor internaţionale din epocă.vorbeau acelaşi dialect sau participau la aceleaşi festivaluri sau jocuri (uneori toate la un loc). Pentru aceasta aveau loc dezbateri în cadrul instituţiilor abilitate să decidă în legătură cu politica externă. Astfel. de factură greacă sau romană. dar uneori şi în alte polisuri sau în importante centre religioase. care trebuiau să trimită contingente militare în fiecare an. Prea puţine lucruri se cunosc despre tratatele cartagineze. Ca şi în dreptul grecesc. cu elemente de modernitate. Deşi din punct de vedere legal toate statele intrate sub influenţă romană erau considerate state clientelare. După ce se ajungea la un acord între părţi. După încheierea tratatului acesta era înscris pe table de bronz sau pe plăci de marmură şi expus în public. bunurile şi teritoriile acestuia treceau în proprietatea statului roman. reprezentanţii părţilor având număr egal de voturi. în urmă cu mai bine de un secol Th. amintite deja. Interesele religioase se suprapuneau până la urmă cu cele politice şi economice. -socii. Tratatele romane (foedus) din perioada Republicii reflectă politica agresivă a acestui stat şi raritatea instanţelor în care Roma era interesată de a păstra statutul internaţional existent. Aceste puţine exemple sunt în măsură să sprijine observaţia că tratatele cartagineze au îmbinat elemente orientale. Roma a încheiat doar tratate de inegalitate (foedus iniquum). Un astfel de tratat se încheia în condiţii mult mai avantajoase dacă supunerea se făcea fără luptă. După cum am menţionat. prin care toată populaţia. sunt cunoscute doar câteva exemple de tratate de egalitate încheiate de Roma în perioada de început a regimului republican. Încheierea unui tratat presupunea negocieri prelungite între reprezentanţii statelor implicate. în conformitate cu propriile legi. Din această cauză aceste forme de asociere erau unitare din punct de vedere geografic. Cel mai cunoscut organism de acest tip a fost amficţionia organizată în jurul sanctuarului de la Delfi. condiţiile fiind cu atât mai aspre cu cât Roma plătea un preţ mai mare pentru a învinge acel popor. textul tratatului era semnat de reprezentanţi ai statelor implicate. Aceste tratate reflectă statutele foarte diferite ale partenerilor politici ai Romei. După deteriorarea relaţiilor dintre aceşti doi parteneri. care aveau obligaţia de a trimite contingente militare în ajutorul Romei la cererea autorităţilor romane. în statele semnatare. Atunci când un alt stat devenea în întregime supus Romei se încheia un tratat de supunere (deditio). Instituţiile de conducere erau democratice. determinând strângerea relaţiilor dintre părţi. moştenite de la fenicieni şi prin intermediul acestora de la regatele epocii bronzului. -amici et socii. care aveau o relaţie de prietenie cu Roma. dar în celălalt stat. bine documentat fiind cel cu Macedonia. pentru a li se trasa liniile de urmat în cadrul negocierilor. diferenţele dintre ele erau reflectate de prevederile tratatelor şi de titlurile care le erau acordate. realizat de către reprezentanţi ai părţilor implicate. Acestor forme de asociere li se adaugă tratatele încheiate la sfârşitul sau în timpul conflictelor militare şi care răspundeau unor cerinţe imediate cu privire la statutul beligeranţilor şi raporturile dintre ele. mesagerii făcând legătura între cele două state. partenerul fiind statul cartaginez. ele erau de obicei încălcate înainte de acel termen. Mommsen distingea următoarele grade de dependenţă ale statelor clientelare faţă de Roma: -amici. romanii făceau diferenţa între state prietene (amicus) şi aliate (foedus). cele mai multe înţelegeri interstatale erau realizate pentru perioade de timp limitate. ca pacea lui Nicias erau superioare din punct de vedere juridic celor încheiate doar între două polisuri. Tratatele care priveau un număr de mai mult de două state. asemănătoare cu philia grecească. În Grecia discuţiile erau purtate de către crainici. Chiar şi aşa. În 50 . în afara celor cu romanii. Urma apoi ratificarea de către instituţiile abilitate şi jurământul propriu-zis. Plecând de la terminologia romană.

Într-o astfel de conjunctură se considera că tratatele de pace cu caracter general erau mai importante decât cele locale. urmau negocierile pentru încheierea tratatului. Dacă încheierea păcii era ratificată.mod obişnuit. pentru a fi votată. O situaţie mai puţin obişnuită era aceea în care o înţelegere era în dezacord cu alta. Comandantul armatei romane implicat într-un conflict militar era în măsură să accepte din partea armatei adverse. Senatul numea de obicei o comisie alcătuită din zece persoane care trebuiau să-l secundeze pe comandantul militar în negocierea textului. modificarea unilaterală fiind considerată încălcare. învinsă sau aproape învinsă un armistiţiu (sponsio). cursul încheierii unui tratat urma următoarele etape. în anumite condiţii şi pentru un termen limitat. dar sunt cunoscute destule situaţii în care comandantul militar a negociat singur cu duşmanii Romei. Solicitarea cu privire la pace era adresată senatului şi apoi uneia dintre adunările populare. modificarea unui tratat se făcea doar cu acordul ambelor părţi. pe perioada căruia aveau loc negocierile de încheiere a păcii. 51 . În practica romană. Feţiali în timpul sacrificării unui animal în faţa zeului Marte (mozaic roman). Fig. 16.

această instituţie nemaifiind implicată în mod real în încheierea tratatelor. maltratarea unui ambasador. în ceea ce priveşte respectarea înţelegerilor. Roma nu era nici ea mai dispusă să conceapă asemenea atitudine. rolul Colegiului feţialilor a scăzut dramatic. Majoritatea istoricilor sunt de părere că. doar dacă ambele părţi implicate în conflict erau interesate în susţinerea acesteia şi recunoşteau acest statut (prin încheierea de philia). Deşi declarată. Aceasta presupunea o ceremonie prezidată de Colegiul feţialilor. adică odată cu expansiunea maritimă a Romei. Toate etapele declarării războiului de către Roma erau duse la îndeplinire de 52 .4.Textul tratatului. Cazurile cele mai cunoscute sunt cele ale tratatelor încheiate după războiul samnit din 321 î. care transmitea de fapt un document oficial. a condus în repetate rânduri la confuzii. Aceasta era deosebit de greu de atins şi de păstrat în cazul războaielor din epoca clasică. Această procedură complicată de încheiere a tratatelor. Un subiect legat de declararea şi iniţierea unui conflict militar este acela al neutralităţii. dar nici acestea nu erau respectate. feţialii erau conduşi de un pater patratus şi purtau cu ei simboluri ale inviolabilităţii: o nuia pământ de pe Capitoliu şi ierburi sacre. Procedura romană ne-a fost transmisă de Titus Livius. Mentalitatea romană cerea ca războiul să nu fie iniţiat decât după ce era declarat în mod oficial şi doar dacă exista o cauză dreaptă de partea Republicii: nerespectarea unui tratat. După aceste manifestări. mai grav. Ritualul cuprindea sacrificarea unui animal şi prestarea unui jurământ de către ambele părţi. condiţiile în care acestea au fost încheiate se modificaseră. deoarece aceasta submina puterea şi însăşi existenţa symmachiilor. făcea şi el obiectul unei ratificări. ceea ce ar fi putut avea ca urmare pierderea protecţiei divine. poate unele voite. Conform lui Thucydides. de încălcarea tratatelor. aducea o victorie sigură asupra duşmanilor. stârnind mânia adversarilor. dacă evenimentul avea loc la Roma sau membri desemnaţi ai acestuia. cum s-a întâmplat în timpul războiului peloponesiac cu Plateea sau Melos. Acest fapt se datora reticenţei polisurilor de a nu fi acuzate de începerea ostilităţilor sau. Hr. neutralitatea era încălcată în mod frecvent. 5. Aceste tratate nu au fost respectate de romani. o făceau prin intermediul unui crainic. feţialii duceau textul Senatului şi adunărilor poporului pentru o ultimă ratificare. Respectarea neutralităţii survenea în cazuri excepţionale. Numai implicarea într-un asemenea război. Atunci când statele greceşti declarau în mod oficial război. ci ocupându-se preponderent de probleme juridice interne (încheierea de contracte civile). care probabil că s-au modificat până la sfârşitul epocii clasice. răzbunarea unei agresiuni împotriva ei sau a unui aliat. dacă se desfăşura în străinătate. Conflictele militare se încheiau prin tratate valabile pentru perioade limitate în timp. odată finalizat. etc. credeau romanii. Iniţierea unui conflict militar nu era întotdeauna însoţită de o declaraţie formală de război. semnul că două state se aflau în război (ca în cazul războiului peloponesiac) era acela că mesagerii erau însoţiţi de crainici. şi primul război punic. deoarece între timp. persoane care îi protejau prin inviolabilitatea lor recunoscută. Când se deplasau în străinătate. odată cu războaiele punice. Deşi uneori a respectat neutralitatea unor state. dar trebuie avut în vedere caracterul arhaic şi formalismul ei exagerat. Războiul Pe drept cuvânt s-a spus că în Grecia clasică războiul domina scena relaţiilor interstatale şi nu pacea. Polisurile greceşti nu sprijineau ideea neutralităţii. de multe ori necunoscută străinilor. tratate neratificate de senatul roman (ultimul modificat). era conştientă că un stat neutru poate deveni duşman sau oferi resursele sale inamicului. votat în instituţia responsabilă cu problemele de politică externă.

pater patratus mergea din nou la graniţă şi anunţa hotărârea senatului. Hr. Soldaţii păstrau între ei o distanţă fixă. În primul rând. dacă acestea îl primeau. Dacă în acest interval nu se dădea satisfacţie solicitărilor romane sau nu se răspundea. principes (120 sau 160 de soldaţi) şi triarii (60 de soldaţi). Imperiul persan a rămas. în calea inamicului. După această solicitare. Atunci când statul roman se considera afectat de un act al unui stat străin. virtual de nepătruns. unităţi mai mici. deşi există suficiente exemple de acest fel. credincios principiului că fiecare satrapie era obligată să trimită contingente militare în cazul unui război. Aceştia erau grupaţi în manipuli. Pater patratus rostea o cerere formală ce cuprindea revendicările romane. În afară de acestea. până la dispariţia sa. etc. să explice succesul celei din urmă. Tradiţia orientală înclina către utilizarea armatelor de mercenari. primul gest era acela de a solicita reparaţii. În ciuda frecvenţei războaielor în Grecia sau poate tocmai de aceea limitările în privinţa desfăşurării acestora erau frecvente. în cea mai mare măsură. Câte un manipul de fiecare fel alcătuia o cohortă. pater patratus. suliţe lungi (sarisa) şi scuturi rezistente şi care formau un zid. desigur. chiar dacă aprovizionau adversarul. pentru că ele erau considerate unităţile de elită şi trebuiau să păstreze unitatea liniei. feţialul se ducea la graniţă şi declara că romanii sunt îndreptăţiţi să hotărască soarta acelui stat în conformitate cu nedreptatea săvârşită. 53 . căreia i se adăugau. la întâlnirea cu primul cetăţean al statului duşman. Una dintre ele este inviolabilitatea centrelor şi edificiilor religioase. cap de porc. falanga. organizate în trei rânduri de luptă: hastati. Legiunea era formată iniţial numai din infanterişti (cetăţeni) cu posibilităţi mai mari de manevră. care putea primi însărcinări diferite de celelalte. cnemide. s-a manifestat în timpul războaielor lui Alexandru. dar neapărat înmuiată în sânge. Armatele greceşti şi cele elenistice au fost alcătuite din corpuri de infanterie în care soldaţii erau dotaţi cu cască. Pe laterale erau dispuse unităţile de infanterie auxiliare. aceea a crainicilor sau a proxenilor. de la 2500 la 6000 de soldaţi. tot pe baze religioase. Acestei insuficienţe financiare i se adăuga în cazul Greciei puţinătatea terenurilor potrivite pentru creşterea cailor. o subunitate mobilă. ceea ce a determinat inducerea unor trăsături specifice armatelor timpului. Senatul roman stabilea dacă trebuie să declare război sau nu statului respectiv şi dacă se ajungea la aceasta. Legiunea a avut de-a lungul timpului efective variabile. angajate de Cartagina în timpul războaielor cu Roma sau de regatele elenistice. în teritoriul inamic era aruncată o suliţă cu vârf de fier sau arsă în foc. În plus. Cetăţenii sunt de obicei prea săraci pentru a întreţine un cal pentru război. Există şi alte particularităţi ale războaielor din acestă perioadă. Polybius a fost interesat de diferenţele semnificative dintre falanga greco-elenistică şi legiunea romană şi a căutat încă în secolul al II-lea î. În timpul republicii în centrul frontului erau aşezate legiunile. Manevrabilitatea legiunilor era dublată de folosirea unui registru tactic complex. Erau înarmaţi cu sabie. în mod simbolic. Apogeul acestei formaţiuni. literatura greacă susţine ca sacră permisiunea de a recupera corpurile defuncţilor după desfăşurarea conflictului militar. la poarta capitalei duşmane şi în faţa oficialităţilor. arme considerate mai puţin onorabile. la trecerea frontierei. negustorii aveau rar de suferit din partea taberelor beligerante. Unităţilor militare romane de cetăţeni li se adăugau corpurile auxiliare ale necetăţenilor sau ale aliaţilor. dar nu totdeauna profesioniste. platoşă. menit să surprindă adversarul şi să facă faţă oricărei provocări: testudo. Armatele sunt numeroase. ceea ce face ca armatele polisurilor greceşti sau cele romane să fie preponderent armate de infanterie. cuneus. iar pe flancuri cavaleria. Era considerată imorală implicarea în război fără voia lor a celor care nu purtau arme. care a făcut-o celebră.reprezentanţii Colegiului feţialilor şi în special de conducătorul acestuia. armate de cetăţeni. scut şi o lance pe care o aruncau atunci când se angajau în conflict. Unele polisuri semnau înţelegeri care prevedeau interzicerea armelor care aruncau proiectile în caz de război. care să le permită să lupte şi să se ferească de proiectile. el se retrăgea la Roma şi aştepta răspunsul 33 de zile. Armatele epocii clasice sunt.

pentru ca vâslele să nu se lovească unele de altele. încât acesta a devenit o afacere profitabilă pentru statele cu armate performante. folosite în acelaşi scop. Războiul depinde însă. având în vedere dimensiunile acestui stat şi unicitatea monedei. În privinţa ştiinţei asediilor se fac paşi importanţi în această epocă.Unităţile de cavalerie erau uşor înarmate. produsele străine nu le scot de pe piaţă pe cele autohtone. Hr. Unele ţestoase erau prevăzute cu berbece pentru spargerea zidurilor. construindu-se în acest sens diverse dispozitive de apărare a acestora. Comerţul acestei epoci este afectat de taxele importante. Turnurile de asediu. Elefanţii sunt introduşi în războaie încă din perioada elenistică. Mai celebri sunt elefanţii africani folosiţi de cartaginezi împotriva Romei în războaiele punice. O variantă a acestui dispozitiv arăta ca o jumătate de piramidă. ca ţestoasa cu proră de corabie. Aceasta era ţestoasa pentru astupat. o piramidă pe roţi în interiorul căreia se puteau adăposti soldaţi. Toate forţele militare ale timpului au trebuit să facă faţă acestei realităţi şi să-şi construiască flote importante. platforme pe care soldaţii romani îşi puteau arăta superioritatea în lupta corp la corp. dispuşi etajat. (războiul peloponesiac). Astfel a făcut Atena în al doilea război medic sau Roma în războaiele punice. romanii au construit corăbii cu punţi de abordaj. indiferent dacă sunt de uscat sau maritime. ca cele orientale. Comerţul maritim în Mediterana putea fi efectuat cu succes numai o jumătate de an şi era de cele mai multe ori lăsat în seama 54 . în lumea greco romană sunt inventate dispozitive noi. Un alt factor de risc este insecuritatea căilor de comunicaţie. cu misiunea de a nivela drumul pentru turnurile de asalt. anume de a învălui adversarul sau a realiza breşe în frontul infanteriei. Unul dintre ele a apărut din necesitatea de a nivela drumul către zidurile oraşului inamic atunci când acesta era blocat prin diverse lucrări: valuri sau şanţuri. 5. în timp ce în Imperiul persan rolul lor este acela de a asigura un transport eficient comandanţilor militari şi mai ales regelui. prevăzute sau nu cu berbece. Deşi se poate vorbi despre o specializare a polisurilor în diverse domenii de producţie şi despre producţie pentru exterior. sunt folosite şi în Europa. Carele de luptă se mai folosesc în unele zone mai îndepărtate de bazinul mediteranean. în urma confruntărilor lui Alexandru de pe valea Indusului. Corabia la modă este trirema. În timpul primului război punic. folosit pentru transbordarea soldaţilor peste zidul inamic (sambuca). cum s-a întâmplat la asediul Plateei de către armata spartană în anul 429 î. pe lângă determinarea soldaţilor. vas care avea trei rânduri de vâslaşi. În afară de aceste mijloace. Creşterea puterii eonomice a statelor şi contactele cu Orientul au favorizat reintroducerea fortificaţiilor în Europa şi a cunoştinţelor legate de cucerirea acestora. şi aplicau o tactică de luptă similară celei persane. se află încă sub semnul unor diferenţe majore. O altă modalitate de contracarare a fortificaţiilor a fost onstruirea de rampa de pământ. Hr.5. în cala vasului. Comerţul Comerţul secolelor al V-lea şi al IV-lea î. La capătul de sus al ţestoasei putea fi ataşat un gang. Un principiu asemănător a stat la baza construirii turnurilor romane cu pod. în timpul cărora soldaţii trebuiau să fie protejaţi. de origine orientală. Aceştia erau dispuşi în faţa armatelor şi erau mânaţi spre rândurile duşmane în care creau breşe prin care putea pătrunde cavaleria. În Imperiul persan schimburile se fac pe scară mult mai largă. de efortul economic aflat în spatele său. fiind prevăzute cu mai multe niveluri. pentru a se putea apropia de zid. Asediile presupuneau efectuarea de lucrări şi de către armata atacatoare. pe baza cărora au înflorit oraşe ca Atena. Banii investiţi într-un război puteau fi recuperaţi cu uşurinţă în cazul unei victorii. investiţie care s-a dovedit justificată. În Grecia el se limitează la regiunile de coastă şi nu acoperă decât un palier limitat. Flota de război devine unul din corpurile indispensabile desfăşurării unui război în bazinul mediteranean.

care deţine înainte de războaiele punice ţărmul Africii de vest şi cel al Peninsulei Iberice. cu un 55 . Prosperitatea Cartaginei se datorează exploatării excesive a ţinuturilor aflate sub controlul său. atât de necesare lumii greceşti. Produse de calitate pot fi realizate doar din materii prime de calitate şi de aceea unele substanţe se importau chiar în condiţiile în care existau pe pieţele interne în forme mai slabe calitativ.unor persoane nespecializate în comerţul cu un anumit produs. sprijină noul în toate domeniile de activitate. Lemnul este una dintre aceste substanţe. Un alt instrument care favorizează comerţul este banca. Monarhii elenişti sunt urmaşii lui Alexandru şi. bazat pe complementaritatea dintre regiunile europene. dar la distanţă mică. chiar dacă sunt folosite şi în domeniul militar. republica de pe valea Tibrului uneşte sub interesele sale întreg comerţul Mării Mediterane. ele folosesc frecvent cecul. chiar după pierderea războiului peloponesiac. africane şi asiatice. după modelul lui Alexandru. faţă de un sfert sau o treime în Orientul elenistic. care se făceau doar între persoane cunoscute. invenţiile se răspândesc şi ele. sau poate chiar viramentul. care ajungeau în polisurile greceşti sau în alte zone cu economie în dezvoltare. dar care nu trebuie generalizat. regii elenistici naturalizează noi specii de plante şi animale. marcate de liberalism. ceramică şi sclavii. este acela al comerţului atenian. Este epoca în care. Dincolo de continua stare de război între aceste regate. scrisoarea de schimb. urmat de metale. În centrul acestui comerţ se află Cartagina însăşi. ulei. Contactul cu Orientul. Din secolul al II-lea î. dar o face abia la sfârşitul Republicii. În epoca elenistică comerţul capătă un impuls extraordinar. locul unde se întâlnesc căile maritime şi terestre ale Mediteranei apusene. Marile oraşe elenistice au dezvoltat ateliere în care sclavii lucrează produse de mare fineţe. Apoi sistemul monetar grecesc mai mult îngreunează decât facilitează schimbul prin numărul mare de tipuri monetare şi etaloane de greutate. puţin câte puţin. Această lume nouă a permis aplicarea unor inovaţii greceşti în domeniul comerţului la o piaţă imensă. sodiu. sare. Hr. Aici se întâlnesc interese de la mari distanţe şi schimburile se fac în siguranţă. pe care apoi le vinde în Peninsula Italică şi chiar în Orient. Un prim capitol este cel al produselor alimentare: grâu. care dezvoltă mijloace diverse de a facilita circulaţia monetară. Se implică prin urmare şi în ceea ce priveşte dezvoltarea unei infrastructuri comerciale: porturi. Atena este în secolul al IV-lea. ca şi ideile filosofice. alaun (o sare folosită la realizarea ţesăturilor). unde impozitul ajunge la jumătate din venituri. Flota romană extirpă pirateria din Marea Adriatică. din această suprapunere rezultând o creştere economică deosebită. Există excepţii însă şi ele trebuie amintite. Fie că sunt bănci private sau de stat. chiar şi legume. stăpână pe aceste două sisteme comerciale aflate oricum în legătură. se desfăşoară un comerţ înfloritor. Cazul cel mai cunoscut. care are o amploare considerabilă faţă de celelalte polisuri şi. canale. vin. Puterea romană în ascensiune devine. Acestora li se adăugau produsele manufacturate: ţesături. folosirea aceloraşi monede şi cunoaşterea imbii greceşti. carne sărată. Oamenii de afaceri romani urmează armata. Cartagina strânge resursele unor vaste ţinuturi barbare. cea mai importantă piaţă a Mediteranei răsăritene. oriunde se duce. Uniformizarea lumii orientale este mai accentuată în regatele elenistice decât fusese în Imperiul persan şi zone aflate în afara imperiului lui Alexandru intră şi ele în acest sistem de schimb. la fel ca el. Volumul mic al tranzacţiilor este explicabil având în vedere proasta dezvoltare a sistemului împrumuturilor. pe de altă parte comerţul cu cereale. care conduc către dezvoltarea comerţului. pentru a lua în mâinile lor afacerile noilor teritorii. în contrast cu controlul din domeniile agricole. care stânjenea traficul maritim. drumuri. Acest fapt este determinat de o dezvoltare fără precedent a meşteşugurilor. în mijlocul căreia se află. Comerţul Occidentului se află în secolul al III-lea în mâinile Cartaginei. Fac obiectul schimburilor o serie de produse care nu se găseau în diverse regiuni în cantitate suficientă sau la un nivel calitativ mulţumitor.

ceea ce arată că volumul transportului a crescut semnificativ odată cu ocuparea bazinului acestei mări de către Roma. aşa cum cele terestre ajung în capitala viitorului Imperiu.randament economic atât de bun. acolo unde cel maritim era indisponibil. Fără a submina activitatea centrelor comerciale tradiţionale. Roma dirijează multe din produsele lumii antice către Ostia. în primul rând pentru armată. mai ales că republica romană construieşte o reţea de drumuri de calitate. Numărul corăbiilor care transportă diverse bunuri scufundate în Mediterana începând cu mijlocul secolului al doilea trece de 200. bineînţeles. va contribui la criza pământului din Peninsula Italică. 56 . Roma face faţă presiunilor răsăritene prin impozite mari şi distribuire gratuită de grâu. Este facilitat şi comerţul pe uscat. portul aflat în apropierea Romei şi care devine locul unde toate drumurile maritime se intersectează. de multe ori egiptean.

dar lucrarea nu s-a păstrat integral. de la moartea lui Augustus şi până la sfârşitul dinastiei Iulio-Claudiene. rezumate ale istoriei Romei. dar din care au ajuns la noi doar primele cărţi. Perioada 27 î. incomplet păstrată. căreia i se adaugă Sextus Aurelius Victor cu "Despre Împăraţi" sau Festus cu "Scurtă istorie a poporului roman". Hr. cu privire la anii 69-70 d. O excepţie istoriografică a epocii din perspectiva calităţii este opera lui Ammianus Marcelinus.602 d. În "Anale" au fost prezentate evenimentele petrecute pe teritoriul statului roman şi dincolo de acesta. Dintre acestea. O lucrare de proporţii. dar foarte valoroasă chiar şi aşa. Din păcate această lucrare este chiar mai înclinată spre senzaţional decât cea care i-a servit ca model şi poate fi folosită şi ea destul de puţin în studiul relaţiilor internaţionale.1. De o valoare apropiată poate fi considerată cealaltă operă de proporţii a lui Tacitus şi anume "Istorii". colecţie vastă de biografii de la Hadrianus la Carinus. Începând din secolul al II-lea d. Dintre scriitorii de acest fel se remarcă Lactantius cu lucrarea sa "Despre morţile persecutorilor". Hr. începutul mileniului I este epoca apariţiei unei istoriografii creştine. cea din perioada principatului se concentrează pe toate aspectele vieţii politice. De o mare valoare sunt lucrările lui Tacitus. are loc o revenire în prim plan a istoriografiei greceşti. O lucrare care continuă opera lui Suetonius este cea numită "Istoria Împăraţilor" sau "Scriitorii istoriei împăraţilor". . Dimpotrivă. Pentru istoria comerţului roman nu putem trece sub tăcere lucrarea anonimă intitulată "Călătorie în Marea Eritree". deşi acesta este secolul de maximă prosperitate a Imperiului roman. istoriografia romană. Hr. cu lipsuri. redactate în evul mediu din această lucrare care prezintă o istorie politică a Romei. lucrare tradusă în română sub titlul "Istoria romană". este "Istoria Romană" a lui Dio Cassius Cocceianus. un ghid pentru marinarii care plecau din Egipt către Orientul 57 . Din nefericire. putem citi astăzi doar fragmente din original sau rezumate ale unor cărţi. care reprezintă şi ea o sursă importantă de documentare pentru cei care încearcă să reconstituie caracterul relaţiilor internaţionale ale sfârşitului antichităţii. datorită caracterului biografic şi înclinaţiei autorului către senzaţional este "Vieţile celor doisprezece cezari" de Suetonius. Lucrarea şi-a propus mai degrabă o trecere în revistă a evenimentelor de la curtea imperială. sau lucrările lui Eusebius: "Istoria bisericească" sau "Viaţa lui Constantin". cea mai largă circulaţie a avut-o "Breviar de la întemeierea Oraşului" de Eutropius. în care se simte influenţa lui Tacitus. Hr. Din păcate şi această lucrare s-a păstrat parţial. cu autor sau autori necunoscuţi. o reprezintă.6. ajungând la noi doar cărţile care tratează evenimentele anilor 354-378. ca să cităm doar câţiva reprezentanţi mai importanţi. dar şi aşa opera acestui autor a rămas în istoriografie prin obiectivitate şi profunzimea înţelegerii evenimentelor. care s-a referit la războiul civil din 69 d. În paralel cu istoriografia necreştină. Situîndu-se în continuarea celei republicane. istoriografia romană se află în evident declin. În fruntea acestei orientări se află "Vieţile paralele" ale lui Plutarh. H. 6. În epoca dominatului sunt la modă lucrările de tip epitomă. Izvoare Cea mai importantă sursă de documentare pentru perioada primei jumătăţi a mileniului I d. o complexă colecţie de biografii greceşti şi romane. decât a celor de politică externă din perioada în care la conducerea statului roman s-au aflat Caesar şi împăraţii de la Octavianus până la Domitianus. inclusiv acela al relaţiilor internaţionale. şi la dinastia Flaviilor. O lucrare de mai mică importanţă pentru studiul relaţiilor internaţionale. fără îndoială. probabil cel mai valoros istoriograf al antichităţii. Hr.

iar în timpul domniei lui Octavianus Augustus la curtea sa au ajuns cel puţin câte o delegaţie chineză şi indiană (după istoricul Florus) sau doar indiană (după Faptele divinului Augustus). a trimis un mesager către Roma. În răsărit. al II-lea î. Unul din mijloacele cele mai la îndemână a fost transformarea regatelor clientelare romane în provincii. Sub numele de kuşani. Sistemul internaţional Chiar dacă schimburile comerciale se desfăşoară pe o piaţă din ce în ce mai mare. Multe alte lucrări vorbesc despre relaţiile neintermediate de stat ale romanilor cu alte popoare şi despre nivelul de cunoaştere a lumii din antichitate. fără de care stabilirea de raporturi cu ceilalţi nu era posibilă. aflat în conflict cu hunii la graniţa cu parţii. Acest stat va lupta constant cu China pentru dominaţia asupra bazinului Tarim şi a drumului mătăsii care trecea pe aici. pe de altă parte. Hr. care îşi dobândise independenţa în defavoarea regatului seleucid în secolul al III-lea î. La începutul mileniului I d. faptul că stabilitatea politică nu s-a manifestat concomitent decât pentru perioade scurte în majoritatea statelor importante a făcut imposibilă închegarea unui sistem internaţional coerent. deşi două luni ar fi fost suficiente. politică adoptată şi de urmaşii săi din dinastia IulioClaudică. războaie care au avut urmări la nivel mondial.2. Negustorii parţi l-au convins că ar mai avea de mers circa doi ani până la Roma. vorbim aici despre "Geografia" lui Strabon (sec I). Statele cele mai importante ale acestui interval de timp sunt Imperiul roman. care conducea Imperiul chinez de la începutul sec. Surse orientale contribuie mai puţin la reconstituirea relaţiilor internaţionale ale epocii. chinezii au reuşit să limiteze raidurile triburilor xiong-nu asupra graniţelor lor. Imperiul kuşan şi Imperiul chinez. Din documentele chineze rezultă că în anul 97. politica statului roman. Totuşi nu putem trece sub tăcere inscripţia de la Naqsh-i-Rustam. Roma a ajuns vecina statului part. aceste triburi indo-europene au constituit în regiunea Bactriei un Imperiu puternic. generalul chinez Ban Chao. Imperiul part. dar multe alte izvoare chineze se referă la conflictele nesfârşite ale acestui popor cu populaţia nomadă "xiong-nu" probabil strămoşii hunilorsau cu statele din Orientul Mijlociu. Prin cucerirea Egiptului. cea chineză fusese probabil trimisă de unul din împăraţii dinastiei Han. O parte dintre aceste triburi. Consecinţa acestei politici a fost învecinarea statului roman în regiunile nordice cu triburi mai puţin apropiate de mentalitatea sau stilul de viaţă roman. Dacă este greu de stabilit apartenenţa delegaţiei indiene. Ca urmare. Hr. care nu a ajuns probabil mai departe de Mesopotamia. triburile Yuehzi din Asia centrală au fost împinse către sud. Roma moşteneşte legăturile sale economice cu Orientul.Îndepărtat. dar evenimente ca înfrângerea din pădurea teutoburgică l-a făcut pe primul principe roman să adopte o politică de consolidare a statului. promovată de Octavianus Augustus s-a orientat iniţial către o expansiune în toate direcţiile. De importanţă majoră pentru înţelegerea contactelor Romei cu China este "Cronica celei de a doua dinastii Han". Altfel spus aceste lucrări tratează problema informaţiilor romane despre lumea exterioară. Pentru a cita doar pe cele mai importante. După secole de conflicte sângeroase. Hr. dacă vremea i-ar fi potrivnică. numită astfel după numele inscripţiei lui Augustus. 6. cu un caracter extrem de eterogen. dar această realizare a avut consecinţe complexe pentru lumea antică. statul roman este conectat la drumul mătăsii. care acoperă majoritatea regiunilor europene şi asiatice. "Geografia" lui Ptolemeu (sec al II-lea) sau extraordinara "Istorie naturală" a lui Plinius cel Bătrân. cunoscută ca "Res Gestae Divi Saporis" (Faptele divinului Sapor). şi l-au convins să se întoarcă pentru că nu doreau ca Roma să stabilească relaţii directe cu China. 58 . xiong-nu de nord au ales să plece către vest. De aceea.

Fig. Modificări importante au loc şi în Imperiul part care este ocupat de dinastia sasanidă a perşilor (226) şi care întemeiază un stat iranian chiar mai puternic decât cel anterior. capitala Imperiului part. Din 235 Roma trece şi ea printr-o importantă perioadă de criză. în timpul dinastiei Antoninilor. Totuşi. împăraţii care luptă cu perşii la graniţa răsăriteană încearcă să stabilească relaţii cu China. 17. Imperiul kuşan are de suferit de pe urma perşilor şi este diminuat teritorial. nu va mai fi posibilă la sfârşitul antichităţii. Delegaţii "bactriene" au ajuns la Roma în timpul lui Hadrian ("Istoria împăraţilor") sau în timpul lui Antoninus Pius (după Aurelius Victor. În 284. dinastia Han dispare. În prima lui jumătate. Expansiunii teritoriale din vremea lui Traian îi urmează o perioadă marcată de promovarea unei politici defensive. iar statul chinez se împarte în trei (220) şi apoi în două regate (265). O nouă ofensivă romană importantă se înregistrează spre răsărit în timpul domniei lui Septimius Severus. Secolul al treilea aduce importante transformări pentru toate statele lumii. Hr. în timpul căreia relaţiile cu exteriorul sunt mai limitate. inclusiv în zonele răsăritene. dar nu pote menţine această cucerire. Armata romană s-a aflat probabil la o zi distanţă de garnizoanele chineze. Deşi această vizită a fost interpretată drept delegaţie diplomatică trimisă de principele Antun (Antoninus Pius sau Marcus Aurelius). trimisă poate de împăratul Carus. întemeietorul dinastiei Severilor. o nouă delegaţie romană ajunge în China. În secolul al II-lea d. cât şi militar nu au avut succes. statul roman atinge expansiunea sa maximă. Aceeaşi lucrare vorbeşte şi de faptul că în anul 166 un grup de romani a ajuns în China. În timp ce raporturile cu parţii au evoluat în favoarea Romei. din moment ce au oferit în dar colţi de elefanţi şi de rinoceri şi carapace de broască ţestoasă. Simultan.. 59 . Nu este de mirare. Însă stabilitatea generală a secolului al II-lea d.. deci. Hr. Appian). şansa construirii unui sistem internaţional coerent fiind ireversibil pierdută. dar şi de stabilitate şi prosperitate. Hr. Statele din emisfera estică în jurul anului 100 d. trimisă poate de împăratul Severus Alexander nu a avut nici un rezultat. În anul 116. numeroasele încercări de colaborare ale kuşanilor cu China. Aceeaşi atitudine este comună şi Imperiilor chinez şi kuşan. Traian ocupă Ctesiphon. numită anarhia militară. că delegaţia romană care a ajuns în regatul Wei cândva între 227-239. atât pe plan economic. există în izvoarele timpului şi informaţii cu privire la raporturile cu alte state ale lumii. Chiar cronica chineză "Istoria celei de-a doua dinastii Han" menţionează raporturile diplomatice şi comerciale dintre Imperiul kuşan şi cel roman. este mai probabil ca membrii să fi fost negustori care veneau din India. Din păcate.

care au încercat în secolul al VI-lea să repare greşelile comise anterior.În secolul al IV-lea izvoarele nu mai consemnează raporturi diplomatice între Roma şi statele din Orientul mijlociu sau Îndepărtat. documentele epocii sugerează că membrii acestui aparat erau grupaţi în patru domenii de activitate: arhivele. principele este din ce în ce mai mult factorul decisiv în acest domeniu. actorul principal în politica externă. În India apare un nou Imperiu. Deşi senatul nu este desfiinţat şi rămâne. un grup de oameni apropiaţi. pacea se semnează în anul 390 şi va dura până în anul 502. căci până şi China cade pradă triburilor xiong-nu de sud. Armenia este împărţită între cele două mari puteri. Diplomaţia Instaurarea principatului a adus importante modificări şi în privinţa diplomaţiei romane. În secolul al V-lea hunii sunt înfrânţi. căzute în desuetudine. În Europa aceştia apar la marginea teritoriului ostrogot. De fapt. care locuiau iniţial în afara marelui zid. Imperiul roman de apus cedează. Nordul fostului imperiu chinez este ocupat de barbari pentru o jumătate de secol. În 395 statul roman se divide în Imperiul roman de Răsărit şi Imperiul roman de Apus. Apusul se afla într-o coabitare avansată cu triburile germanice. Motivele acestui incredibil acord sunt barbarii din zona stepelor. Lipsa de specializare a corpului diplomatic poate părea surprinzătoare în cazul unui stat de asemenea proporţii şi cu o asemenea organizare. neexistând un departament specializat în problemele de politică externă. doar Imperiul sasanid rezistă crizei nomade a acestui secol. mai ales triburile hunice. cel puţin în perioada principatului. ideea reconstrucţiei Imperiului roman nu i-a părăsit pe suveranii de la Constantinopol. De aici se instalează în Panonia şi pun bazele unui imperiu vast. În acest timp. cărora le cedase deja vaste teritorii. din care se năşteau regatele medievale.3. Ca şi în alte epoci legăturile dintre statele timpului erau menţinute prin intermediul unor mesageri. Imperiul Gupta. Putem menţiona de exemplu că ambasadele străine au fost primite în timpul lui Augustus de către senat. alcătuit din populaţii dependente. cu consecinţe dezastruoase. dar mai ales de conflictele cu barbarii. Paralel cu instituţiile republicane. care jefuiesc ambele state. că mesagerii din timpul lui Tiberius îşi prezentau raporturile senatului. scrisorile în limba latină şi scrisorile în limba greacă. Astfel. dar cu preţul abandonării occidentului. acest domeniu fiind un barometru al raporturilor dintre cei doi factori de putere ai statului roman. dar rămâne deocamdată în afara conflictelor cu barbarii stepici. împăratul recrutând aceste persoane din anturajul său. în care lucrează sclavi sau liberţi cu o foarte mare influenţă. dar slăbit de luptele cu populaţiile germanice. plângerile. La întoarcerea din misiune aceste persoane răspundeau de faptele lor doar în faţa împăratului. politica externă romană a fost teatrul în cadrul căruia s-au desfăşurat cele mai acerbe lupte dintre senat şi principe. dar este uşor de înţeles dacă avem în vedere faptul că cei implicaţi în proces nu trebuiau decât să ducă la îndeplinire ordinele principelui şi nu să se remarce decât ca buni executanţi. împăraţii romani din perioada dominatului se rezumă la a încerca să ajungă la un compromis acceptabil cu perşii sasanizi. împăratul adună în jurul său o adevărată camarilă. Nu trebuie să confundăm activitatea acestui aparat birocratic cu acela al unor ministere contemporane. Totuşi. Imperiul de răsărit supravieţuieşte crizei barbare. De altfel. care reuneşte aproape toată peninsula. Era de aşteptat ca aceşti oameni să fie persoane de încredere ale principelui. Mult mai preocupaţi de problemele interne. teoretic. care îl ajută în cele mai diverse domenii ale vieţii imperiului. 6. funcţionează un aparat birocratic asemănător secretariatelor. Era însă prea târziu. De fapt. fără iniţiative prea mari. După decenii de conflicte dificile. În timpul lui Claudius s-a 60 . Peninsula Italică este ocupată de ostrogoţi. prieteni sau chiar rude în contextul în care viziunea acestuia nu coincidea totdeauna cu aceea a senatului.

În ciuda acestor exemple nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe fiindcă senatul roman era consultat formal. iar din secolul al II-lea numeri. împroprietăriri. O importantă reformă militară a survenit în Imperiul roman în epoca dominatului. soluţie cu grave urmări pentru securitatea statului. cu cât numeroşi barbari sunt înrolaţi în armată. cât şi în răsărit. dintre aceştia erau preferaţi comandanţii militari şi retorii sau filosofii. nu dă de înţeles că ar fi existat nici la sfârşitul secolului al IV-lea persoane specializate în domeniul politicii externe. Acesta controla corpul senatorial foarte strâns. Legiunile sunt în număr de 2830 în perioada principatului. Din păcate pentru statul roman. arabic sau sirian. şi lor li se adaugă unităţile auxiliare. îmbrăcămintei şi tacticii militare. cavaleria devine preponderentă. la care se adaugă în cazul necetăţenilor. cele mai multe goale de conţinut.4. Practica.votat o lege prin care tratatele de pace erau valide numai după ratificarea de către Senat. ceea ce are ca urmare o puternică "naţionalizare" a armatei. ţărmul Atlantic. în condiţiile în care aceştia duceau o viaţă civilă şi erau mai prost instruiţi. Însă politica de expansiune care a continuat după 61 . unităţi cu caracter naţional în privinţa armamentului. unii pentru abilităţile de negociatori. manifestate de obicei prin tentative de asasinat la adresa persoanei sale. Dacă înainte de 284 armata romană staţiona aproape integral în regiunile de frontieră (cu excepţia cohortelor pretoriene). dar putea adopta o atitudine binevoitoare pentru a preîntâmpina excesele de orgoliu ale acestei clase. Notitia dignitatum. Începând din timpul lui Hadrianus recrutările se fac în zona unde acţionează acea unitate militară. Astfel se explică de ce armata romană s-a dovedit inferioară celei parte în raport cu migratorii stepici. Sistemul defensiv roman era diferit în funcţie de mediul geografic. daruri. Totuşi. ca şi cea partă sau chineză. odată cu recrutarea unităţilor de graniţă dintre autohtoni. în realitate unităţile militare erau completate prin voluntariat. Deşi serviciul militar ar fi trebuit să fie obligatoriu. milites comitatenses sau palatini (pentru că se aflau sub comanda împăratului). Ca urmare a atacurilor tot mai frecvente ale barbarilor. cu toate drepturile civile romane asociate acesteia. milites ripensis sau limitanei şi trupe mobile de interior. iar armamentul este influenţat de cel barbar. neputându-se opune în realitate politicii externe promovate de către împărat. calitatea soldaţilor este şi ea în scădere. Ea devine interesată mai mult decât până acum să apere interesele provinciei respective. ceea ce s-a întâmplat cu tratatul de pace daco-roman din 102. Numărul mic şi calitatea îndoielnică a documentării face şi mai grea abordarea problemelor legate de diplomaţia din perioada dominatului. împiedică pe specialişti să identifice persoanele care aveau atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale. Războiul Armata romană este poate cel mai bine cunoscută dintre toate armatele timpului. acel document care trece în revistă funcţiile importante în statul roman. deşerturile saharian. 6. mai ales germanici. Cei mai mulţi dintre soldaţi sunt mânaţi să satisfacă această obligaţie din interese meschine: soldă. unităţile militare sunt reduse numeric. armata romană a trebuit să se adapteze constant la noile cerinţe. Împăratul devine actorul de necontestat al politicii externe. Adoptarea unei politici defensive a însemnat pentru imperiile roman şi chinez construirea unor sisteme complicate de apărare. atât în apus. Augustus a fost cel care a propus ca graniţele romane să fie amplasate de-a lungul unor zone uşor de apărat: fluviile Rin şi Dunăre. dar o face şi faţă de autoritatea centrală. indiferent de funcţia deţinută. Cu atât mai mari sunt transformările la Roma. Astfel. aşa cum rezultă din izvoarele narative sugerează că tot apropiaţii împăratului erau folosiţi pentru misiunile diplomatice. Marea Neagră. din vremea lui Traian. ceilalţi pentru abilităţile de vorbire. acum contingentele sunt împărţite în armata fixată pe graniţă. Inflaţia de funcţii de la curtea imperială. Cetăţenia.

Având în vedere caracteristicile se păstrează puţin din această construcţie. dar instabilitatea situaţiei politice a făcut ca ele să se întrerupă destul de curând. Cele mai multe contacte dintre Roma şi Europa nordică se desfăşurau de-a lungul marilor râuri. În sectoarele construite din lut acesta era amestecat cu apă şi bătut cu paie sau stuf în cofraje de lemn. schimburile comerciale au fost cele care au apropiat statele timpului. 62 .5. Germanicii au emis ipoteza eronată că această substanţă. În timpul acestui împărat s-a construit prima variantă a aşa numitului Zid al lui Hadrian. dublat de un şanţ. sclavi. care bloca accesul dinspre nord în provincia romană Britannia. într-o zonă unde insula are doar 59 de km. Deşi ideea limes-ului roman pare a fi fost a lui Vespasian. era înalt de şase metri.moartea sa a inclus statului roman teritorii situate în afara acestor limite. Cel mai coerent sector de limes roman de acest tip este cel din Germania de astăzi dintre Bonn şi Regensburg. dar mai ales orientale şi africane. Un al doilea zid a fost construit de Antoninus Pius la 100 de km mai la nord.. De fapt. menit să apere imperiul de atacurile populaţiilor stepice. În alte sectoare. sectoarele existente sunt unificate într-un sistem coerent. Hr. lat de trei şi avea în faţă un şanţ apreciabil. odată cu unificarea Chinei în timpul dinastiei Qin. o răşină solidificată reprezintă dejecţiile unor cetacee (mamifere acvatice din familia balenei). În sectoarele unde graniţa era stabilită pe un râu. Traian este cel care o pune în aplicare în regiunea dintre Rin şi Dunăre. Alte sectoare sunt cele care apărau provincia Dacia. Această fortificaţie era apărată de castrae şi castella de piatră sau de lemn în interior şi de turnuri de apărare şi alte elemente de fortificare în teritoriul inamic. consolidat şi îmbunătăţit în timpul dinastiei Han a condus la piererea a circa 1 milion de vieţi. de unde negustorii romani aduc chihlimbarul. În alte sectoare de graniţă. Acestea trebuiau apărate după alte principii. Pe cursul lor produsele meşteşugăreşti romane satisfăceau nevoia de lux a şefilor autohtoni. mai ales cel din nordul Daciei. europene. 6. Abia în secolul al III-lea î. înghiţite de formidabila maşinărie economică romană. tehnică ce se mai păstrează şi astăzi în zonele rurale chineze. tradiţia construirii zidurilor defensive datează din epoca statelor combatante. care adăposteau trupele necesare păzirii lui şi civilii care călătoreau la adăpost de raidurile barbare. Un drum lega fortificaţiile. Lung de 117 km şi beneficiind de numeroase fortificaţii. între teritoriul roman şi cel barbar exista un spaţiu nelocuit. ale căror puncte mai importante sau obiective de pe parcurs erau fortificate. având un caracter neunitar. Pentru comerţ zidul a avut o importanţă majoră. Unul dintre aceste trasee leagă provinciile dunărene de Marea Baltică. De-a lungul ei au fost plasate fortificaţii. valul de pământ lipsea. şanţul era asimilat râului. care leagă Valea Rinului de Valea Dunării. limes-ul era reprezentat de un val de pământ impresionant. Mai mult decât în alte domenii. animale. iar Hadrian cel care l-a adus la forma clasică. În spatele lui se află drumul care lega unităţile militare. o zonă de protecţie a statului roman. graniţa se afla amplasată de-a lungul unor drumuri. sectoarele vestice protejând circulaţia pe drumul mătăsii. iar frontiera era apărată de castre. extrem de apreciat pe piaţa romană. Zidul era realizat din materialele abundente în zonă: piatră în sectoarele montane şi lut în cele de podiş. în schimbul a numeroase materii prime. secolul al II-lea este secolul în care istoria antichităţii se apropie cel mai mult de închegarea unui sistem internaţional coerent. Comerţul După cum am văzut. În China. Efortul de construcţie a acestui sistem. ceea ce i-a făcut pe romani să nu caute acest produs în alte regiuni ale lumii şi să cumpere de la această unică sursă. din zona oraşului Porolissum.

Fig. odată cu ocuparea de către aceştia a regiunilor orientale unde se situau capetele acestui drum: Siria. de a ocupa Petra au meritat efortul. care făcea legătura cu golful Persic şi văile Tigrului şi Eufratului. având în vedere profiturile impresionante ce rezultau de pe urma comerţului cu tămâie. în Iordania de astăzi. al II-lea î. pene de struţ. iar altele maritime. Călătoria dura în jur de 70 de zile şi era favorizată de existenţa unor staţii de poştă. ca şi în perioada republicană. Din regiunea Yemenului de astăzi pleca un drum caravanier de maximă importanţă care ajungea la Petra. din care unele erau terestre. Desigur că cele mai importante venituri proveneau de pe urma exploatării comerţului cu Extremul Orient. Cele mai folosite trasee ale "Drumului mătăsii" şi alte drumuri comerciale antice. animale exotice. Un comerţ eficient se desfăşoară cu Peninsula Arabică. Geneza acestui traseu este legată direct de expansiunea chineză în "teritoriile de vest" adică în bazinul Tarim în scopul creării de legături mai strânse cu Podişul iranian. finanţele romane au susţinut desfăşurarea acestui comerţ. 63 . Hr. Pe aceste căi ajungeau în Orientul Apropiat şi în Imperiul roman tămâie. unul în Niger şi altul la izvoarele Nilului. Acest comerţ s-a desfăşurat începând din acest interval de timp şă până în evul mediu de-a lungul unui traseu cunoscut sub numele de drumul mătăsii. Sub acest nume se ascundea o reţea de drumuri care legau China de Orientul Apropiat. Egiptul. cât şi iniţierea unor alianţe împotriva nomazilor. extrem de căutate. 18. încununate de succes. aur. smirnă şi perle. Interesul chinez viza atât desfăşurarea unui comerţ activ. Armenia. Puţini romani ajung dincolo de aceasta. Din acest traseu important se desprindea o a doua variantă. fildeş şi desigur. Eforturile romane. Pe de altă parte. fenomen care a început încă din sec. Din aceste regiuni ajung în teritoriul roman sclavi. indiferent de pierderile materiale sau umane care surveneau pe traseu. dar Africa ecuatorială rămâne necunoscută.Comerţul cu Africa se face în continuare prin intermediul caravanelor de măgari care traversează Sahara.

64 . dar şi chihlimbarul. şi acest traseu este fragmentat. dar încercarea de a-şi afirma independenţa faţă de Roma i-a adus sfârşitul. Drumul maritim lega Egiptul de regiunea indiană şi de aici de cea chineză. În afară de mătase şi alte produse făceau obiectul acestui schimb. Palmyra a încercat să ofere o soluţie de compromis acestui traseu legând prin caravane Siria de Golful Persic. din alte cauze. din cauza opoziţiei constante din partea parţilor. În afară de considerentele morale existau şi cele economice. Sasanizii preiau rolul de intermediari ai acestui comerţ şi se dovedesc mai intransigenţi decât perşii în privinţa permisivităţii. traversa imperiul part şi pe cel kuşan pentru a ajunge la marginile Chinei. aici putând să procure de la intermediari sau de la chinezi mărfurile căutate. dar concepţii despre brahmanism au ajuns la Roma. şi acestea au fost blocate eficient de către parţi. Oricum. care sunt descoperite şi astăzi până în cele mai îndepărtate colţuri ale Asiei. Dificultăţile călătoriei îi determină pe cei mai mulţi să nu depăşească ţărmurile indiene către răsărit. Lucrarea cea mai valoroasă cu privire la comerţul acestui secol este "Călătorie pe Marea Eritree". Drumul mătăsii nu a însemnat numai schimburi de produse ci şi schimburi de concepţii şi idei. un fel de carte de drum pentru navigatorii romani ai timpului. care ar fi ajuns până la porţile Chinei. cândva în timpul domniei lui Augustus. În ciuda faptului că Pliniu cel Bătrân arată că romanii ştiau de existenţa viermilor de mătase sălbatici. Însă. despre care acelaşi autor credea că este produsă de o specie de copac. pentru a fi combătute în secolul al III-lea de Hipolit. ca şi contactele diplomatice. care doreau să câştige din intermedierea acestui comerţ. pe acest traseu au avut loc şi primele contacte diplomatice între aceste state. De altfel. care marca graniţa Imperiului Han. dar ruta era periculoasă şi mai lungă decât cea terestră. vopselele şi bineînţeles pietrele preţioase. Creştinismul nu a putut depăşi graniţa Imperiului roman. piperul. În aceste condiţii. nu au făcut legătura cu mătasea chinezească. Dintre ele se remarcă scorţişoara. dar şi el sa oprit la Turnul de piatră. acest material s-a răspândit rapid între membrii claselor bogate. De fapt se cunoaşte un singur caz de negustor roman. Budismul însă a făcut cu succes drumul din India până în China. Din secolul al treilea comerţul scade ca volum. De cele mai multe ori Roma plătea cu monede de aur. pentru Orient fiind consideraţi exotici sclavii europeni. cererea de pe piaţa romană a deschis calea către un comerţ la o distanţă incredibilă. ceea ce oferă şansa obţinerii de câştiguri consistente de către intermediari. reflex al crizei prin care treceau statele epocii. Stabilitatea pe drumul mătăsii avea să survină abia la începutul evului mediu prin cooperarea Imperiului bizantin cu cel sasanid şi cu statele chineze când acesta a câştigat renumele de care se bucură până astăzi. cu diverse aptitudini. din moment ce importul de mătase afecta vizibil economia romană prin pierderea unei cantităţi importante de monedă.Numele dat acestui circuit comercial derivă de la produsul oriental cel mai solicitat pe piaţa romană şi anume mătasea. considerate imorale. Această ţesătură ajungea la Roma la preţuri nejustificat de mari prin intermediul parţilor. negustorii romani se îndreaptă din ce în ce mai mult către traseul maritim. Aceasta era singura cale pe care Roma a putut intra în contact direct cu Imperiile kuşan şi chinez. care câştigă importanţă în defavoarea celui terestru. ale cărui caracteristici erau diferite în funcţie de traseu. Drumul terestru nu putea fi parcurs de nici un negustor de la un capăt la altul. care trăiau în insula Kos din marea Egee. zahărul. În ciuda interzicerii de către senatul roman a purtării hainelor din mătase. Maes Titianos. Drumul pleca din Antiohia. Astfel. Romanii exportau mai puţine produse. dar creşte preţul produselor.

vol. Bucureşti. Gândirea asiro. I-III. Hesiod . Idem. Tucidide.aspx http://www-etcsl. Istoria romană. Antichităţi iudaice. I-II. 1987.html http://mcadams.Orfeu.babiloneană în texte. Scriitori greci şi latini.hittites. Idem. Dio Cassius.edu/txt/ 65 . Bucureşti.uk/# http://www. Acsan I. Herodian.. 1980. Cicero.1978. 1977. Tăbliţele de argilă – Scrieri din Orientul Antic. Polybios.ucalgary. Ed.orient. Negoiţă. Opere.mu. Istoria Romană. Helenicele.reshafim. Războaiele civile. Ponticele. Scrieri alese. Bucureşti.BIBLIOGRAFIA ISTORIEI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE (EPOCA VECHE) Izvoare: Ammianus Marcellinus.com/site/ancienttexts/ http://www. Bucureşti. Războiul peloponeziac. 1958-1964. Xenophon. Lucius Apuleius. Flavius J. Faraonul Keops şi vrăjitorii – Povestirile Egiptului Antic. Istoria Augusta. 1975 Idem.). Daniel C. Lucian din Samosata. Opere alese. Lucretius. 1969. vol.. Gândirea egipteană antică în texte.htm http://nefertiti.dalton. Poeme. Bucureşti. Ovidius.ac. (eds. Istoria romană. Vieţi paralele. Tacitus. 1986. Ath. Istorii. Minerva.mesas. Istoria imperiului roman după moartea lui Marcus Aurelius.ca/~vandersp/Courses/texts/texts. Opere. Arrian. Caesar. Despre natura lucrurilor. 2004. Saturnalia. Viaţa celor doisprezece Cesari. Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia.. Vergilius. Bucureşti. Daniel C. Gândirea hittită în texte. Daniel C. Sallustius.org. Eneida.edu/hittitehome/ http://www. Măgarul de aur.posc.org/groups/Assyria/ http://sites.iwebland. Bucureşti. lstorii. 1967.il/ad/egypt/amarnaletters. Appianus. Tristele.emory. (eds. 1971.google. Războiul civil. Bucureşti. De la fondarea Romei. Scripta aramaica. Gândirea feniciană în texte. Bucureşti. Herodot. 1973. Titus Livius. Daniel C. 1981.). Plutarh. vol. Homer.info/indexList. Idem.ox. Războiul galic. Suetonius. Bucureşti. Bucureşti.com/texts/ http://intranet.. Iliada. http://www. Bucureşti. 1974.. Bucureşti. Macrobius. Bucureşti. Acsan I. I-III.. Metamorfoze. Bucureşti. Idem. Eutropius. 1979. Odiseea.

1983. vol.. Fr. Bucureşti. şi colab. Idem. 1994.html#1 http://www.. Bucureşti. Bucureşti. 1984. Civilizatiile vechiului Orient. 1966. Essenberg J. Boardman J. I-II. Bucureşti. Cetatea antică. International law in antiquity. Etruscii. Făurirea civilizaţiei. 66 . R. Antoniu şi Cleopatra. Bucureşti. E. The first armies. Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraneene.. Cohen R. 1980. Paris. Cousin J. Bucureşti. Meridiane. 2003.. Pe urmele vechilor civilizaţii.. Civilizaţia etruscilor... Istoria Greciei Antice. I-III. Bucureşti. Devambez P.1980. Bucureşti. 1970. Ursu Naniu R. Idem. Istoria Romei.1935. Constantin cel Mare. David. Bucureşti. 1965. Arheologie biblică. Bederman. Idem.net/eae.. 1976. Octavianus Augustus.. 1982. vol. Bucureşti. Faure P. Iudaismul. Meridiane. R. vol.. Bonard A. Paris. Biblia (trad. Bucureşti. Bucureşti. Ed.. F. Bossert H. 2001. 1971. I-II. 2004. Roma şi destinul ei. I-II. Doyne. Bloch. London. Idem.. 1981. Grecii de peste mări. Chamoux. Curs de istorie romană. Grèce Hellénistique (330-50 a. Corniţescu Em.. Enciclopedia civilizaţiei romane. Bucureşti. 1985. Boucher. Bucureşti. Istoria Orientului Antic. Political theories of international relations: from Thucydides to the present. Coulanges. Civilizaţia sumeriană..org/etact/ http://www. Bucureşti. 1985. Deshayes J..htm Bibliografie: Abrudan D. Cizek.. Idem. Bonfante.etana. 1975.. Bucureşti. Letters of the great kings of the ancient near east: the royal correspondence of the late bronze age. Routledge. Bucureşti. 1998. Trevor. Bârzu L.).. Bucureşti. Idem. O.fordham. 2003. M.ac.edu/halsall/ancient/asbook. 1996.. Bucureşti. 1982. Bârzu L. Daniel C. Enciclopedia civilizaţiei greceşti.. Oxford. I-III. Bohâlţea F. B.za/und/classics/india/periplus. Dawson.. Bucureşti. Bucureşti.http://www. Mouchova. Ursu Naniu R... Bucureşti. Istoria Universală Veche. Bucureşti. Civilizaţia feniciană. Burian. Epoca lui Traian..html http://www. 1970.. vol. vol. Civilizaţia elenistică. Miracolul clasic. Brentjes B. Civilizaţia asiro-babiloneană. 1995.. Chr. 1986.. 1987. M. 1966. P. Cambridge. Bucureşti. 1998. Bucureşti. J. Coman I. Bucureşti. I-II.. Bucureşti. 1940. 1993.. Meridiane. Duduleanu.specialtyinterests. Bucureşti. Nouvelle histoire greque. Condurachi. Istoria Romei Antice. 1967. Civilizaţia veche a Iranului. 1938 Bloch. Ed. Civilizaţia Egiptului antic. Bucureşti. Misterioşii etruscii. Bucureşti. Childe G. Bordet. Bucureşti. Charboneaux J.. Idem.. 1985. Barnea I. 1977. Bucureşti. 2001. Bucureşti. Bucureşti. Bryce... Ed. Gala Galaction). David J. Civilizaţia greacă. Bucureşti. 1973. 1969.. Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică. L. 1999. Iliescu.. Lumea hitiţilor. Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos. 1976. 1988.und. Idem.

Lumea fenicienilor. 1987. Bucureşti. 1959. 1974. Ed. Bucureşti. La civilisation egeenne. I-II. p. Vechii greci. Kramer S. vol. în Studii clasice. Informations and frontiers: Roman foreign relations in late antiquity. Istoria poporului evreu. Civilizaţiile Europei vechi. 2000. Istoria începe la Sumer. 1954. Idem. p. 1959. Bucureşti. Gramatopol M. Bucureşti. I. Civilizaţia egeeană. Bucureşti. 1947..I-II. Dictionnaire de la civilisation greque. Paris. Bucureşti. Ed. Istoria romană. 1975. 1982. Lalouette.. 1999. 236532. 1995. 1965. 1962. Montanelli.. Histoire générale des civilisations. Lemaire A. Paris. 1963. Bucureşti. Mommsen. Hanga. et alii. Civilizaţia elenistică. C. Meridiane. War before civilization. Bucureşti.. Keller W. Keeley.1 – L’Orient et la Grece antique.. Vl. C.. Grimal. 2002... Bucureşti. Ed. I-II. Bucureşti.. International relations in the ancient near east 1600-1100 B. Rome and her enemies. Bucureşti. vol. Oraşe antice din Asia Mică. Idem. Idem. Rachet G. Potemkin V. A. A. Gibbon. Liverani. E. Principatul lui Augustus. Richard A.. Bucureşti. 1973... 1974. Bucureşti. D.. Mario. Mansuelli. 1993. T.-IV. Ionia. 1995. I-II. 1994. Creta. Bucureşti. Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene. Platon N. Idem. I. Matz Fr. Vechi imperii ale Orientului. 2007. Cetatea greacă.. Idem.. 1997. 1980. Westport. Istoria Romei antice.. J. Mattern.. Méchin B.I. Bucureşti.. Bucureşti. Lumea antică. 1968. Bucureşti.Finley M.. Ebla. 1991.. Bucureşti. Istoria diplomaţiei. 2001. Istoria universală. Troia. Timişoara. Th. Posener G. 1988. Oxford. Maşchin. Matei H.. Rome and the enemy: imperial strategy in the Principate. G. 2005. Roma – o istorie inedită. Arheologia Vechiului şi Noului Testament. vol. 67 . Enciclopedia civilizaţiei şi artei romane. 1968.. C. Omul roman. Universul arheologiei. Inscripţiile proto-greceşti în scrierea lineară B şi descifrarea lor. Şi Biblia are totuşi dreptate. Lumea lui Odiseu. Bucureşti. Biblo and Tannen. Glotz G. 1973. Bucureşti. Humanitas. 1937. 2001. The great armies of Antiquity. 1975. Lévêque P. Bucureşti. 1951. Moscati S. vol. De la origini până la sfârşitul marilor imperii. I-III. vol. vol. Civilizaţia romană. 1988. Meridiane. Aventura greacă. Bucureşti. Bucureşti. N. P. Alexandru cel Mare sau Visul depăşit. Penrose J. Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman. Fredouille. Frenkian A. Bucureşti. Barcelona. 1969. A. vol.. Lee. Micene. Trade and politics in ancient Greece. Bucureşti. 1995. Lawrence H.. Paris. Idem. 1987.. Iaşi. Idem. 1974. M. 1967. 1977.. Civilizaţia Egiptului antic. 1976.. Osprey Publishing. 1992. Bucureşti. Bucureşti. Istoria universală.. O istorie a Romei Antice.. Palgrave. N. 1974. I. Giardino. C.. Idem. Bucureşti.. Hasebroek Johannes. Pettinato Giovanni. Bucureşti. 1972. Bucureşti. 1997. P. I-III. I. una ciudad olvidada. vol. Bucureşti. Cambridge. Caius Iulius Caesar.. Enciclopedia Antichităţii. Lucăcel I. 1994.. Bucureşti. Susan P. Idem. Gabriel.207-215. University of California Press. Vechi civilizaţii semite. Bucureşti.

Young Gary K.. Bucureşti. 1987. Idem. Tudor D.Riemschneider M. 1980. Bucureşti. 1969-1971. Idem.. Călătoriile împăraţilor Hadrian şi Caracalla. Schliemann H. 1974-1975. 1999. Istoria Egiptului antic. Sergheev V.. Roth Martha). Idem.. vol. W. I-II. Cloché P. Bucureşti. Paris. Pe urmele lui Homer. Zamorovsky V. Pericle. Bucureşti. I-II. Alexandru Macedon. 1979.... Bucureşti. 68 . Bucureşti. Weigall A. Mari căpitani ai lumii antice. Levine Baruch. 1938. Idem. Ed. Meridiane. 2003.. Academiei Române. Ed. Bucureşti. Idem. Idem. 1996. 1966. Bucureşti. Snodgrass A. M. Ştiinţifică. Idem. A history of ancient near eastern law.. 1966 Westbrook. Alexandru cel Mare.. Vandenberg Ph. Grecia epocii întunecate.. Rouasel P. Suceveanu Al. Figuri de împăraţi romani. 1951. Din tainele imperiului hitit. Hanibal. Bucureşti. Bucureşti.. I-II. Alexander the Great. vol. La început a fost Sumerul. Bucureşti. Lumea hitiţilor.. Bucureşti.. Bucureşti. Grousset R. vol. Raymond et alii (Beckman Gary. 1967. 1968. 1981. Snyder J. Bucureşti. Ed. Nefertiti. Jasnow Richard. Routledge. Bucureşti. Leiden. Rome's Eastern Trade: International Commerce and Imperial Policy. 1970. S. Alexandru Macedon. La Grèce et l’Orient des guerres médiques à la conquête romaine. 1994. Bucureşti. 1980. 31 BCAD 305. 1993. Istoria Greciei Antice. 2001.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful