Introducere

Obiectul cursului Cursul de faţă se referă la relaţiile internaţionale în epoca veche, de la începutul acestor manifestări până la sfârşitul antichităţii. Ca parte a istoriei relaţiilor internaţionale acesta trebuie să răspundă unor întrebări dificile de natură terminologică. Printre acestea se numără însăşi semnificaţia sintagmei „relaţii internaţionale”. La o primă vedere cuvântul „internaţional” înseamnă „între naţiuni”, accepţiune care pare străină epocii antichităţii şi cu atât mai puţin preistoriei, întrucât naţiunea este o construcţie modernă, ca şi termenul în discuţie. Totuşi, având în vedere coagularea unor state pe principii etnice putem pune problema existenţei unei paleo-identităţi naţionale încă în acele timpuri. Însă, conform dicţionarului explicativ al limbii române, „internaţional” se referă la raporturile dintre naţiuni sau state, definiţie care este similară celor oferite de dicţionarele altor limbi în care există acest termen. Desigur, semnificaţia extinsă a cuvântului, aceea de relaţii dintre state se acomodează şi cu realităţile politice care nu se bazează pe naţiune. În această accepţie, obiectul cursului nu îl fac relaţiile dintre naţiuni (nici unele state contemporane nu sunt naţionale), ci relaţiile dintre formaţiunile politice (statele) pe care popoarele le-au construit în decursul timpului sau, cum se spune uneori, relaţii între unităţi politice organizate teritorial. Această semnificaţie a sintagmei „relaţii internaţionale” se potriveşte cu unele din realităţile antichităţii şi pune în discuţie chiar apariţia unor elemente ale relaţiilor internaţionale încă din preistorie, când nu putem exclude existenţa organizării politico-sociale. Cu toate acestea, unii teoreticieni ai fenomenului consideră că nu se poate vorbi despre relaţii internaţionale înainte de apariţia naţiunilor, ignorând accepţiunea uzuală a termenului „internaţional” şi acceptând în cel mai bun caz ca început al conturării raporturilor internaţionale între state Pacea westfalică (1648). Aceeaşi specialişti sunt nevoiţi să accepte însă că primul teoretician al relaţiilor internaţionale a fost Tucidide, autorul cunoscutului Război peloponesiac. Unii vorbesc chiar despre paleo-realism, care ar caracteriza relaţiile internaţionale din antichitate. Înainte de primul război mondial studiul relaţiilor internaţionale se concentra mai ales asupra statului, ca principal actor pe scena acestora. În acest fel, relaţiile dintre popoare, economii sau indivizi erau subordonate acelora dintre state, iar cele două domenii de acţiune ale statului pe scena politică, diplomaţia şi războiul, erau principalele direcţii de studiu ale relaţiilor internaţionale. Evoluţia domeniilor ştiinţifice în perioadele interbelică şi postbelică a condus la modificări şi în ceea ce priveşte viziunea asupra factorilor care influenţează luarea deciziilor politice, adăugându-se noi actori: factorii geografici, demografici, religioşi, economici, psihologici (intelectuali sau colectivi) sau circumstanţele. Prin urmare, nu putem să nu includem în obiectul de studiu al relaţiilor internaţionale din epoca veche, alături de diplomaţie şi război, schimburile comerciale şi culturale. Şi alte discipline sunt interesate de relaţiile internaţionale, în afară de istorie, cum ar fi economia, dreptul, sociologia sau ştiinţele politice. Mai mult, după primul război mondial a apărut, mai întâi în Statele Unite ale Americii, disciplina relaţii internaţionale ca disciplină independentă. Efortul principal a fost acela de a legitima noua disciplină şi a crea o teorie a relaţiilor internaţionale. Această iniţiativă a deschis calea unor contradicţii importante în privinţa abordării subiectului. Poate cea mai evidentă este aceea dintre teoreticienii relaţiilor internaţionale şi istorici. Primii încearcă să prezinte relaţiile internaţionale ca urmare a aplicării în practică a unor viziuni teoretice: realism, liberalism, neorealism, neoliberalism, marxism, constructivism, etc. abordare criticată de cei din urmă. În acelaşi timp, abordarea 3

istorică asupra relaţiilor internaţionale este criticată pentru că nu ia în seamă perspectiva generală şi ideile care s-au aflat în spatele deciziilor politice. O altă întrebare la care trebuie să răspundem prin chiar structura cursului nostru este care ar fi domeniile de manifestare a formaţiunilor politice şi a membrilor lor în câmpul relaţiilor internaţionale. În ceea ce priveşte statele, ele interacţionează prin intermediul diplomaţiei sau războiului, în timp ce supuşii sau cetăţenii o fac prin intermediul schimburilor de produse sau culturale. Aceste domenii se regăsesc în structura lucrării. Structura cursului Stabilirea de relaţii paşnice sau conflictuale între formaţiunile politice ale antichităţii presupune contacte directe între actorii respectivi. Deoarece mijloacele de transport în antichitate nu permiteau deplasarea cu viteze prea mari, stabilirea sau restabilirea de contacte la mari distanţe cerea timp. Altfel spus, era nevoie de perioade de relativă stabilitate pentru închegarea unui sistem coerent de relaţii internaţionale şi acelea se limitau la anumite regiuni geografice. Evenimente istorice de amploare au determinat decăderea statalităţii sau transformări politice atât de importante încât aceste raporturi au fost afectate, refacerea lor a durat perioade de timp importante şi a condus la închegarea de noi sisteme internaţionale. Structura cursului se bazează pe identificarea acestor momente din istoria antichităţii şi a perioadelor în care a fost posibilă stabilirea unor relaţii internaţionale coerente între formaţiunile politice ale momentului. În primul capitol ne-am referit la perioada de dinainte de data tradiţională a apariţiei statului şi a antichităţii pentru a identifica şi dezbate problemele genezei diplomaţiei, comerţului şi războiului. Următoarea perioadă de timp, începe aproximativ din secolul al XXXII-lea î. Hr. (3200 î. Hr), de când se generalizează viaţa urbană şi apare statul, şi se încheie în jurul anului 1700 î. Hr. cu venirea indo-europenilor în Orientul Apropiat. În acest răstimp un adevărat sistem internaţional se constituie doar între oraşele state din această regiune (cu excepţia Egiptului). În intervalul de timp care se întinde până la migraţia popoarelor mării, sistemul politic internaţional ajunge să cuprindă şi Anatolia şi Egiptul şi, probabil, chiar statele greceşti. Un alt sistem internaţional ia naştere în Orientul Îndepărtat. Însă migraţia popoarelor mării afectează într-o măsură importantă fragilul echilibru politic în secolul al XII-lea î. Hr. Noua perioadă este marcată de dispariţia unor state şi afirmarea în regiunile Orientului a altora, cu pretenţii imperiale. Sistemul internaţional se extinde semnificativ, datorită colonizărilor greceşti şi feniciene. La sfârşitul secolului al VI-lea numeroase evenimente schimbă definitiv soarta lumii: ocuparea Orientului de către Imperiul persan, afirmarea statului roman şi a polisurilor greceşti. Relaţiile internaţionale vor coagula începând cu această perioadă spaţii din ce în ce mai mari, integrate în „lumea civilizată”. Următoarele trei perioade de timp, dominate de prezenţa din ce în ce mai pregnantă a Romei sunt separate de evenimente importante din istoria acesteia: instaurarea Principatului în 27 î. Hr. şi cea a dominatului în 284 î. Hr. Cursurile 1-2: Introducere, Perioada anterioară sec. XXXII î. Hr. Cursurile 3-4: Perioada sec. XXXII – XVIII î. Hr; Cursurile 5-6: Perioada sec. XVII – XII î. Hr; Cursurile 7-8: Perioada sec. XI – VI î. Hr; Cursurile 9-10: Perioada sec. V - 27. î. Hr; Cursurile 11-12: Perioada 27. î. Hr. – 284 d. Hr; Cursurile 13-14: Perioada 284 d. Hr. – 476/610 d. Hr. Izvoare

4

Relaţiile (diplomatice, militare, comerciale sau culturale) între formaţiuni politice pot fi reconstituite în principal pe baza izvoarelor scrise (izvoare narative, tratate, scrisori diplomatice etc.). O bună parte dintre textele redactate în antichitate trebuie să se fi pierdut, în principal datorită perisabilităţii materialelor pe care au fost redactate. Cele mai vechi din cele păstrate sunt textele din Orientul Apropiat ante sec. I î. Hr., redactate pe suporturi de lut, piatră, papirus, fragmente de vase, metal, etc., care au fost îngropate în pământ şi ulterior aduse la lumină de cercetările arheologice. Astfel de texte au continuat să fie produse şi în antichitatea europeană şi cea orientală din era creştină, dar au fost depăşite de cele redactate pe pergament sau tăbliţe cerate, mai practice, dar mai perisabile. Izvoarele scrise ale antichităţii clasice ca şi textele biblice s-au păstrat datorită copierii lor succesive de către arabi şi de membrii comunităţilor monahale creştine. La reconstituirea relaţiilor internaţionale ale antichităţii contribuie în bună măsură şi izvoarele arheologice nescrise. Dacă documentele oficiale se referă în principal la activitatea statului şi mai puţin a indivizilor, din această perspectivă rolul izvoarelor arheologice furnizează date foarte interesante, dar care sunt mai greu interpretabile. Fortificarea aşezărilor este de cele mai multe ori un semn al relaţiilor tensionate interumane. Pe de altă parte, războaiele lasă de cele mai multe ori vestigii evidente, suficient de explicite pentru a reconstitui măcar parţial relaţiile între două grupuri umane. În ceea ce priveşte schimburile de bunuri şi de idei, rolul izvoarelor scrise continuă să fie prioritar, dar şi izvoarele arheologice pot aduce interesante informaţii, mai ales în ceea ce priveşte circulaţia obiectelor şi materiilor prime care au rezistat acţiunii factorilor de mediu. Pentru perioadele şi regiunile unde izvoarele scrise lipsesc nu ne putem aştepta să reconstituim decât cu totul secvenţial relaţiile politice şi într-o măsură mai bună pe cele de schimb. De aceea, şi acest curs va prezenta mai amănunţit, din nefericire, acele regiuni şi perioade de timp, din care ne-au parvenit mai multe izvoare istorice. Structuri socio-politice Unităţile cu care lucrează cercetătorii preistoriei sunt civilizaţiile (culturile) arheologice, ansambluri de vestigii materiale ale vieţii umane. Desigur, aceste vestigii sunt rezultatul manifestărilor politice, economice, sociale şi spirituale ale unei civilizaţii reale, pe care arheologul încearcă să o reconstruiască. De aceea, putem considera civilizaţiile (culturile) arheologice ca fiind, în sens istoric, prin interpretarea vestigiilor amintite, identităţi politice, economice, sociale şi spirituale. Relaţia civilizaţie arheologică – identitate etnico-lingvistică însă este imposibil de stabilit în lipsa izvoarelor scrise, dar ar fi putut fi de mai multe tipuri: suprapunere totală sau parţială (o civilizaţie arheologică poate fi construită de una sau mai multe identităţi etnico-lingvistice, dar poate fi doar una dintre realităţile arheologice construite de un popor). Unitatea elementelor de natură materială şi spirituală promovate de o civilizaţie arheologică, ca şi conservatorismul acestora califică acest tip de identităţi istorice ca fiind potrivite ca unităţi de referinţă în studierea relaţiilor interumane din perioada preistorică şi istorică. Antropologii consideră, pe baza cercetărilor etnografice, că au existat patru tipuri de organizare în istoria omenirii (unele există şi astăzi): ceata, tribul, şefia şi statul, termeni care descriu dimensiunile şi complexitatea politică şi economică a acestora. Cetele (grupuri mobile de vânători-culegători) sunt cele mai simple şi mai mici forme de organizare socială, numărând 20 până la 50 de oameni, membri ai câtorva familii înrudite. Economia acestor societăţi este de tip prădător şi necesită un teritoriu vast. Structura socială este egalitară. De aceea cultul războinicilor şi al liderilor militari joacă un rol secundar. Dacă practică războiul el este de intensitate mică, din cauza distanţelor şi lipsei presiunii

5

Cele mai multe dintre societăţile epocii la care ne referim au fost organizate sub formă de triburi (societăţi segmentare). probabil. Nilului şi Indusului. boşimani sud-africani. aranjamente matrimoniale sau schimburi de bunuri. ipotetic sau mitologic. mai puţin favorabile. Activitatea de producţie şi mijloacele sunt la discreţia şefului. dă legi şi le impune cu forţa. De obicei statele beneficiază de viaţă urbană şi scriere. nu au putere discreţionară. Şefiile sunt organizaţii care unesc mii sau zeci de mii de oameni sub o conducere permanentă şi oficială. Populaţia este împărţită de obicei în clase sociale incipiente. Spre deosebire de regi. Exemple de acest tip ne sunt oferite de unele grupuri de pe coasta pacifică americană de nord-vest. ci trebuie să le folosească pe cele magice sau economice. Cele mai cunoscute exemple de acest tip din vremuri apropiate nouă sunt triburile indiene din America de Nord sau triburile Masai din Africa de Est. grupuri de cete sau comunităţi sedentare. ca şi astăzi. Statele sunt de asemenea organizaţii politice. Statele sunt unităţi politice stratificate social. De obicei triburile numără câteva mii de oameni. Din cele trei exemple clasice: văile Eufratului. Dintre societăţile actuale. Societăţile de tip ceată au supravieţuit. pigmeii din Congo şi aborigenii din centrul Australiei. dar de obicei nu evoluează către stat. Au o conducere centrală care strânge taxe şi organizează populaţia pentru lucrări publice sau război. căci societăţile umane sunt reticente la centralizarea puterii politice. care încorporează mai multe zeci sau sute de mii de oameni din comunităţi numeroase într-o unitate teritorială bine stabilită. Condiţii rare şi deosebite conduc la apariţia autorităţii statale: creşterea presiunii demografice într-un spaţiu limitat de bariere fizice de netrecut. grupaţi pe criterii de rudenie. care menţin un monopol al războiului. mai ales în timp de război. De obicei el controlează organisme politice de tipul consiliilor de şefi locali. pot fi incluse în această categorie grupurile de eschimoşi. festivităţi. Pentru şefiile apărute după invenţia statului. unele societăţi polineziene sau central africane. Mezolitic şi Neolitic. doar despre primul se poate spune cu certitudine că a apărut independent. Pentru câteva săptămâni în fiecare an aceste cete se adună în grupuri mai mari de câteva sute de persoane pentru ceremonii. Şefiile par a fi pasul hotărâtor pe calea către apariţia statului. în regiuni limitrofe. Apariţia statului nu este aşa cum am putea crede în retrospectivă un eveniment inevitabil. deşi cu un statut evident superior.demografice. alcătuite dintr-un grup nobiliar şi o clasă mult mai numeroasă de oameni de rând. care au un strămoş comun. cu statut ereditar. Ei deţin mai degrabă influenţă decât putere şi autoritatea lor se manifestă mai ales în situaţii de criză. şeful nu-şi poate impune autoritatea prin mijloace coercitive fizice. 6 . De fapt este ceva nenatural în apariţia statului. Ele pot coopera. dar liderii militari. Deşi aceste grupuri oferă cele mai apropiate analogii pentru grupurile din preistorie nu trebuie trecut cu vederea că ele sunt societăţi marginalizate şi înfrânte. ceea ce trebuie să fi avut urmări asupra atitudinii faţă de ceilalţi. a căror economie poate fi de tip prădător sau producător. permanent şi justificat pe baza unor motivaţii religioase sau magice. după cum sugerează complexitatea civilizaţiilor acestor epoci. Un rol important îl au consiliile de bătrâni sau ale şefilor locali. influenţa acestuia din urmă este decisivă. Accesul la şefie este ereditar. Aceasta a fost probabil cea mai răspândită formă de organizare în Paleoliticul Superior.

Perioada anterioară sec. aceste tipuri de informaţii pot reface. Evenimente majore ale preistoriei Fig. 7 . Antropologia culturală are două ramuri importante: etnografia. Cumulate. Astăzi. 1. Indiferent dacă semnele simbolice sau preliterate au avut sau nu funcţia de a transmite informaţii. Hr. În ceea ce priveşte cercetările etnografice şi relevanţa acestora pentru trecutul omenirii. oferind cercetării preistoriei o bază de date imensă şi în continuă creştere. globalizarea răpind cercetării epocilor vechi posibilitatea de a face comparaţii relevante. Rezultatele acestor cercetări oferă modele pentru reconstituirea societăţilor din trecutul omenirii. izvoarele arheologice sunt în măsură să susţină. măcar parţial.1.2. al XXXII-lea î.1. 1. individualitatea societăţilor omeneşti tradiţionale se pierde (inclusiv a celor aflate în ceea ce numim noi preistorie). Lor li se adaugă cercetările de antropologie culturală (sau socială). care analizează societăţile umane. Răspândirea lui Homo sapiens sapiens pe glob. toate regiunile globului care au fost vreodată locuite au fost cercetate arheologic. după cum vom vedea în cele ce urmează. Izvoare. imaginea relaţiilor dintre oamenii care au trăit în preistoria umanităţii. 1. Totuşi. imposibilitatea înţelegerii lor face ca realităţile epocilor şi regiunilor în care au fost descoperite să fie reconstituite tot exclusiv pe baza informaţiilor oferite de arheologie. care studiază nemijlocit culturile umane contemporane şi etnologia care compară culturile omeneşti pentru a descoperi principiile generale despre societatea umană. dintre elementele căruia mai cunoscute sunt războiul şi schimburile. Preistoria este o epocă din care singurele izvoare care ne-au parvenit sunt cele arheologice. credem că odată cu trecerea timpului. existenţa unui anume tip de relaţii între formaţiunile politico-sociale ale vremii. printre ele şi pe cele care dezvoltă culturi asemănătoare celor din preistorie.

Hr. iniţial în regiunea Orientului Apropiat poate chiar în secolul al XXXV-lea î. Abia în mileniul al doilea î. subspecia din care facem parte a apărut în Africa cel târziu pe la 100 000 B.. Fig. constatate arheologic. Peru.În condiţiile absenţei izvoarelor scrise sunt imposibil de reconstituit cu siguranţă unităţile politice ale acestui timp îndepărtat. fără îndoială decisiv pentru evoluţia umanităţii. de tip neolitic. Primul fenomen de acest tip. la scurt timp în Egipt şi. în valea Indusului. Hr. pentru că acestea ar putea fi şi rezultatul raporturilor intercomunitare. Hr. Acest fenomen s-a răspândit ulterior în majoritatea zonelor locuite de oameni dar nu se poate spune cu precizie întotdeauna dacă acest lucru s-a produs prin fenomene migratorii sau aculturaţie. Totuşi analiza arheologică permite identificarea unor fenomene migratorii. America centrală. nu leam putea atribui cu certitudine conflictele militare sau circulaţia bunurilor. Chiar dacă această suprapunere ar fi corectă. Beluchistan. următorul fenomen major în evoluţia umanităţii. Un alt fenomen important al preistoriei a fost trecerea la modul de viaţă producător. Aceste modificări ale arealelor culturilor arheologice sunt. Pacificul de vest. Deşi disputată. fără îndoială. Răspândirea modului de viaţă neolitic din centrele de invenţie orientale. a fost chiar răspândirea lui Homo sapiens sapiens pe glob. China. Culturile arheologice cu care lucrează cercetarea arheologică nu pot fi cu certitudine suprapuse perfect peste realităţile sociopolitice ale epocii. P. Astfel. triburi sau şefii. reflectă nu doar o modificare a tipului de habitat ci trădează importante transformări sociale. a fost populată Oceania. 2. care vor conduce în final la apariţia statelor. Urbanizarea. rezultatul unor evenimente istorice. P. probabil abia la jumătatea mileniului al treilea î. în Australia cu 60-50 000 ani în urmă şi în Europa şi Asia cu circa 40 000 ani în urmă. se desfăşoară şi în prezent. ca şi relaţiile dintre ele. data la care au fost colonizate Americile trebuie să fi fost în jur de 15 000 B. de fapt. pe baza studierii extinderii sau mutării teritoriilor pe care au evoluat culturile arheologice. 8 .. fenomen care. Neolitizarea a apărut independent în mai multe regiuni ale lumii: Orientul Apropiat. caracterizat de cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. în care au fost implicate unităţile sociopolitice ale preistoriei.

acestea nu pot susţine existenţa războiului ca instituţie. În afară de mormintele comune enumerate mai sus. care a determinat criza sistemului economic bazat pe vânătoare. de la Jebel Sahaba. apariţia economiilor producătoare. Deşi există suficiente dovezi de omucidere. probabil când erau întinse pe spate. în Franţa. Este posibil ca şi ceilalţi indivizi să fi fost ucişi într-o manieră asemănătoare. care au decedat în urma unor lovituri la cap. care în jurul anului 8500 î. Odată cu acest fenomen. pescuit şi cules. ca în cazul Maya. Soluţia crizei sus-menţionate.000 B. fără ca armele să fi lăsat urme pe schelete.). Cauzele practicării războiului nu se reduc întotdeauna la lupta pentru teritorii sau simple rivalităţi. a condus la sedentarizare. Motivele apariţiei acestui mijloc de exprimare a relaţiilor între comunităţile umane trebuie căutate în creşterea densităţii populaţiei umane. Cele mai vechi dovezi ale războiului provin de la sfârşitul paleoliticului şi începutul Mezoliticului (începând cu circa 12. pentru că. Cea mai veche fortificaţie de piatră este aceea de la Ierihon. Prin urmare. H avea un zid de apărare cu grosimea de 3 m şi un turn cu baza de 10 m. Războiul În perioada Paleoliticului dovezile directe cu privire la conflicte interumane lipsesc. Aici au fost îngropate simultan peste 100 de persoane de ambele sexe şi vârste diferite. direcţionată împotriva unui alt grup. prin apariţia unor motivaţii suplimentare. războiul presupune calculul substituirii sociale. pastorale sau agricole. deja rănite. Unii istorici au 9 . nu orice formă de violenţă poate fi considerată o dovadă a războiului. provocate de topoare de piatră. în Sudanul de astăzi. deşi omuciderea este într-adevăr una din soluţiile frecvent folosite pentru rezolvarea conflictelor interumane. O descoperire asemănătoare datează din jurul datei de 2000 B. 40 % dintre cele 59 de scheletele recuperate dintr-un cimitir prezintă semne că au aparţinut unor persoane ucise în luptă sau executate prin lovituri aplicate în zona capului şi gâtului. numit şi "Cimitirul 117".3. atestată până nu de mult şi de etnografi. pentru că teritoriile disponibile pentru desfăşurarea acestei economii erau în scădere . Hr. acumulare de bunuri şi. Unele victime au fost ucise de săgeţi care au intrat sub mandibulă. o altă categorie de izvoare arheologice care oferă argumente indirecte pentru susţinerea existenţei războiului în neolitic este aceea a şanţurilor care înconjoară multe dintre aşezările acestei perioade. O femeie tânără avea 21 de piese de silexit înfipte în oasele scheletului. care poate sau nu să fie organizat pentru o acţiune similară. Corpurile a 18 adulţi şi 16 copii au fost ucişi cu lovituri aplicate cu cel puţin şase topoare diferite şi aruncate într-o groapă comună. C. C. din care multe aveau înfipte vârfuri de săgeată în oasele scheletului. un alt factor favorizant al războiului. şi a fost făcută la Roaix. care presupune utilizarea potenţială sau reală a omuciderii”. Dincolo de faptul că această descoperire oferă dovada practicării războiului ea arată şi valoarea pe care o aveau trofeele militare şi practica vânătorii de capete. Cea mai relevantă descoperire din perioada neolitică este cea a gropii comune de la Talheim (Germania). iar un bărbat. O definiţie potrivită a războiului a fost oferită de Brian Ferguson: “acţiune de grup organizată şi premeditată.1. Multe alte aşezări neolitice au fost fortificate cu şanţuri secondate de valuri de pământ şi de asemenea cu palisade făcute din trunchiuri de lemn. acest fenomen putând fi asociat canibalismului sau procurării de victime pentru sacrificii aduse divinităţilor. care datează aproximativ de la 5000 î. În peştera Ofnet din Germania a fost descoperit un depozit de 34 de cranii de bărbaţi. 19. femei şi copii. la escaladarea suplimentară a conflictelor militare. O descoperire deosebită a fost făcută într-un sit arheologic de la sfârşitul Paleoliticului superior (epipaleolitic). ci doar cele care indică intenţia de a distruge o comunitate sau atingerea unui scop prin ameninţarea cu distrugerea. multe dintre ele de săgeţi. s-a produs şi o apropiere a comunităţilor umane unele de altele.

Hr. În caz de atac scările erau luate şi duşmanii trebuiau să cucerească casă cu casă. cu acces prin tavane. care au fost contemporane cu cele antice. Poate cele mai interesante informaţii cu privire la conflictele acestei perioade sunt oferite de picturile rupestre din peşterile din Europa.considerat că zidurile Ierihonului au fost construite ca o apărare împotriva râului Iordan. De exemplu. Fig. Este posibil că această aşezare a fost fortificată pentru apărarea de invadatori. 10 . o populaţie estimată la cel puţin 2000 locuitori. doar analogiile cu societăţile tradiţionale de astăzi pot să ne ajute în a stabili cum se desfăşurau conflictele militare. unele pot fi interpretate ca dovezi ale unor conflicte militare. Odată cu neoliticul apar ca arme pumnalele. reale sau rituale. unde în mileniul VII î. casele erau interconectate. 3. Un alt exemplu în acest sens este cel al aşezării de la Çatalhöyük. făcute din silex sau aramă. scenele de luptă descoperite în sudul Spaniei. O altă armă redutabilă era praştia. deoarece utilizarea lor presupune o asemănare mai mică sau mai mare cu comunităţile tradiţionale studiate de antropologi în ultimele două secole. ceea ce ar însemna o armată de 500-600 oameni. încât zidurile exterioare ale caselor formau un fel de fortificare. locuiau 5000-6000 de oameni. Cercetările arheologice au arătat că aşezările de la Ierihon avea în jurul anului 8500 î. O revoluţie în ceea ce priveşte armele o reprezintă apariţia arcului cu săgeţi 35 00012 000 î. Africa şi Orient. Apariţia sistemelor de fortificaţie este şi un reflex la apariţia armelor cu rază lungă de acţiune. Scene de luptă din epoca mezolitică din peştera Cuevas del el civil. Acelaşi lucru trebuie să fi fost valabil cu privire la societăţile considerate preistorice.Hr. trebuie privite cu rezervă. Deşi dovezile oferite de arheologie sunt suficiente pentru a considera că războiul a caracterizat relaţiile dintre oameni în perioada menţionată. Spania. în provincia Castellón. Deşi majoritatea dintre ele reprezintă scene de vânătoare. datând din Mezolitic par a reprezenta conflicte interumane. deşi reprezintă o sursă importantă de reconstituire a trecutului preistoric. Deşi aşezarea nu avea ziduri exterioare. Până unde merge această asemănare este dificil de precizat în situaţia în care societăţile care trăiesc astăzi în condiţii preistorice sunt influenţate semnificativ în comportamentele lor de societăţile industriale. Izvoarele etnografice.Hr.

utilizarea terenului sau mobilitatea. În sprijinul ideii că sarea a fost schimbată pentru alte produse sau că a fost chiar etalon de schimb este standardizarea dimensiunilor şi formei bucăţilor de sare 11 . lipsa planificării strategice.4. 10 % din grupurile care participau la conflictele militare. În mod cert. Prima fază a conflictelor are un aspect mult ritualizat. mergând până la anihilarea totală a unor adversari. pentru a realiza obiecte de podoabă. Aurul a fost un material mai puţin folosit în preistorie. cu lupte corp la corp între bărbaţi. Sarea era produsă prin uscarea şi fierberea apei izvoarelor sărate. în ciuda variaţiilor de culoare sau calitate. Aurul a fost folosit. În cazul acestora se poate identifica de cele mai multe ori sursa de provenienţă pe baza asemănărilor dintre mostre sau obiectele finite şi depozitele geologice: obsidiana. se poate determina de unde provine materia primă din care sunt realizate piesele. neasigurarea logisticii. Comparativ cu obsidiana. Spre deosebire de alte roci care au fost folosite în preistorie. depozitele de silex sunt mai numeroase. Dacă uneori conflictul se încheie în această fază. Ca şi în cazul obsidianei. a unităţilor speciale. silexitul. folosirea factorului surpriză. absenţa coordonării. cuprul. Obsidiana este o sticlă vulcanică ale cărei proprietăţi o făceau foarte potrivită pentru producerea de unelte şi arme. În alte caracteristici însă se observă slăbiciunile acestuia: pregătirea neadecvată. până în 1950. Armatele se întâlnesc la un loc fixat înainte şi petrec uneori o zi întreagă schimbând insulte sau proiectile la o distanţă mare. Schimburile de bunuri: diplomaţie sau comerţ? Alte descoperiri arheologice sugerează că au existat şi relaţii paşnice între comunităţile umane. Din acest motiv. În mod indirect s-a putut stabili că şi sarea a fost una din substanţele ce a fost oferită la schimb de comunităţile umane preistorice. ceea ce conduce la imposibilitatea de a organiza campanii de durată. numite de aur nativ. O altă substantă care a făcut obiectul schimburilor comerciale. ea este rară şi provine din surse identificabile. 1. slăbiciunea conducerii. Cuprul a început să fie utilizat de comunităţile umane odată cu eneoliticul. s-a putut dovedi exploatarea sării începând din neolitic. spionajul. Statistic. conflictele tribale au avut consecinţe mult mai dure decât cele moderne. ca şi în zilele noastre. originea materiei prime poate fi determinabilă. Din păcate. Ca şi în cazul cuprului. O categorie de bunuri care a circulat în preistorie este aceea a materiilor prime care nu erau răspândite uniform în natură. trebuie să presupunem că şi-au procurat-o prin intermediul schimburilor. folosită tot la fabricarea de unelte este silexul (silexitul). în timp ce femeile şi mai ales cele în vârstă ovaţionează sau aduc injurii adversarilor. Cum sarea este absolut necesară vieţii oamenilor şi animalelor. apărare slabă etc. În ceea ce priveşte unele caracteristici războiul în preistorie este cel puţin egal cu cel statal: rolul jucat de ofensivă. în majoritatea zonelor unde s-a trecut la sistemul economic bazat pe producţie. disciplina scăzută. Astfel s-a putut determina că multe din piesele din Romania şi Ucraina au fost realizate din cupru balcanic (Bulgaria).Caracteristicile generale ale războiului în societăţile tribale sunt judecate în general prin comparaţie cu cele ale războiului dintre state. Nu toate civilizaţiile arheologice au beneficiat de resurse de sare în teritoriul pe care îl controlau. Triburile sau şefiile organizează uneori raiduri care au ca scop uciderea a cât mai multor duşmani indiferent de sex sau vârstă. aurul. în fiecare generaţie din Noua Guineea au dispărut. alteori bătălia rituală degenerează în conflict adevărat. Totuşi nu bătăliile oficiale sunt cele mai distructive. sursele de silex sunt mult mai greu determinabile. pentru că erau exploatate doar resursele pure.

Dacă oxizii de fier sunt relativ comuni. Analiza schimburilor de produse a condus la gruparea lor în trei categorii distincte. în general. ca în cazul schimburilor de daruri. foarte probabil. cei de mangan sunt mai rari şi sursele lor sunt determinabile. schimb de produse efectuat fără intermedierea monedei sau a altor valori. Fenomenul numit “Inelul Kula” este un sistem anual de schimburi de produse care se desfăşoară după reguli stricte. Reciprocitatea pozitivă are loc atunci când una dintre părţi manifestă generozitate şi se petrece. Pentru unele regiuni ale lumii în neolitic erau necesari pentru producerea ceramicii oxizi metalici sau nemetalici şi erau folosiţi ca pigmenţi :oxizi de calciu pentru culoarea albă. trocul. De aceea produsele aveau nişte valori diferite pentru fiecare comunitate în parte încât fiecare era convins că a făcut o afacere bună. care. Caracteristicile acestui mijloc de schimbare a produselor. Acest centru de putere primeşte sau rechiziţionează bunurile de la producători şi le redistribuie. datorită necesităţilor legate de varietatea genetică. Un mijloc prin care bunuri de diverse tipuri puteau ajunge la alte comunităţi sunt căsătoriile exogame. au existat şi alte bunuri care au făcut obiectul schimburilor în preistorie. încrederea reciprocă. obiecte de os şi altele. alimente. des practicate în preistorie. oxizi de fier pentru culoarea roşie. Un alt mijloc de a efectua schimburile de produse a fost. Unul din exemplele cele mai cunoscute a fost cercetat în perioada interbelică de Bronislaw Malinowski în Insulele Trobriand. plastica etc. cu o persoană necunoscută. Un alt mijloc care a continuat să fie răspândit până în perioadă istorică este acela al practicii darului între diverşi lideri ai unor grupuri umane.obţinute. Reciprocitatea echilibrată se manifestă între persoane care se cunosc atunci când schimbul se face la valoarea reală a bunurilor. oxizi de mangan pentru culoarea neagră. Aceasta este o formă de schimb intern. care mai este folosit şi astăzi sunt: coincidenţa intereselor. dar ar fi putut fi folosite şi ca intermediari ai schimburilor de bunuri. O altă modalitate de schimb este redistribuirea. S-a constatat că mai există şi reciprocitate negativă. care are loc în condiţiile în care schimbul se desfăşoară în scopul de a câştiga cât mai mult. sarea se obţinea prin aruncarea apei sărate pe ruguri încinse. prin stilul lor au putut fi recunoscute ca nefiind locale. fără de care trocul nu poate avea loc. Trocul este avantajos în condiţiile în care numărul de produse destinate schimbului este mic. 12 . Cele mai multe dintre ele sunt obiecte de podoabă sau însemne ale autorităţii. susţinute de antropologie. ceea ce îngreunează foarte mult schimburile comerciale). Înainte de acest moment. ci mai ales unele sociale. dar ele nu s-au păstrat datorită perisabilităţii materiei prime: îmbrăcăminte. între rude apropiate. În afară de materiile prime au fost descoperite de multe ori şi produse finite. Aceste schimburi de daruri sunt însoţite de schimburi de produse şi căsătorii şi aveau ca scop întărirea relaţiilor de prietenie între locuitorii acelei zone. există mai multe scenarii plauzibile pentru perioadele preistorice. tezaurizate de comunităţile umane. în speţă întărirea relaţiilor de prietenie. care se exprimă atunci când trocul nu poate avea loc în întregime în acelaşi timp şi numărul mare de preţuri (pentru fiecare produs care se schimbă prin troc trebuie să existe raporturi de preţ cu toate celelalte produse. din moment ce se desfăşoară în interiorul unei unităţi politice. Principalele bunuri oferite ca daruri de către locuitorii acestei regiuni sunt colierele şi brăţările făcute din cochilii de scoici. Printre ele se numără ceramica obiectele de podoabă. Această standardizare a început în toată Europa odată cu eneoliticul. reciprocitatea denumeşte schimburile care au loc între indivizi care sunt relativ egali. O altă problemă este aceea a descoperirii de obiecte cu valoare simbolică. Unul din marile avantaje ale trocului a fost acela că el s-a desfăşurat în perioade istorice când diferenţele culturale între comunităţile umane erau relativ mari. Desigur. la răsărit de Noua Guinee. Această instituţie nu are doar scopuri economice. Prima dintre ele. În privinţa schimburilor de bunuri. care are loc în condiţiile unei organizări sociale centralizate.

4. Aceasta purtau numele de wampum şi erau organizate în şiraguri de dimensiuni diverse. Pieţele unde se desfăşoară aceste tranzacţii pot să facă parte sau nu dintr-o unitate politică şi să fie controlate de aceasta. Comunităţile amerindiene foloseau mărgele din cochilii de scoici ca produse ce intermediau schimburile înainte de venirea europenilor. Schimbul de piaţă se desfăşoară în anumite centre unde producătorii sau intermediarii vin să ofere la schimb produsele lor şi primesc altele. cu care se întorc acasă. care au intermediat relaţiile de schimb între oameni. Harta desfăşurării “Inelului Kula” în insulele Trobriand. Aceste mărgele au fost descoperite de arheologi la distanţe mai mari de 500 km faţă de ţărmul Oceanului Atlantic unde au fost produse. Încă de timpuriu şi probabil nu în toate zonele lumii au apărut valorile sau banii primitivi. 13 .Fig.

Acest titlu. Absenţa sau imposibilitatea descifrării celor mai vechi este suplimentată de descoperirea sigiliilor regale şi concluziile ce pot fi extrase din studierea răspândirii lor. documente referitoare la obligaţii internaţionale precum şi textele a două tratate. În perioada presargonică. dintre care cel mai vechi este cel dintre Ebla şi Assur (Abarsal). Irak. Lor li se adaugă numeroase alte izvoare arheologice. Mult mai abundentă este baza documentară de la începutul celui de-al doilea mileniu î. Siria. cele mai vechi izvoare scrise cu privire la relaţiile internaţionale datează abia din secolul al XXV-lea. capitala statului Lagaş (Tell al Hiba). Qattara (Tell Rimah) şi Şekhna (Tell Leilan) au fost recuperate atât scrisori din corespondenţa diplomatică.1. cât şi textele unor tratate internaţionale. nepotul lui Eanatum. Hr. Din arhivele de la Ebla (Tell Mardikh). care face aluzie la un tratat anterior cu regele din Uruk (Warka). Anatolia estică. Arhiva de la Ebla (Tell Mardikh) conţine numeroase texte cu privire la relaţiile internaţionale: texte administrative ce înregistrează cheltuieli şi cadouri pentru ceremonii săvârşite cu ocazia tratatelor. al cărei rege purta titlul de nam-lugal (mare rege). Un alt document important este o inscripţie a lui Enmetena. În privinţa conflictelor militare din regatul vechi. 2. regiunile sudice şi centrale ale Mesopotamiei formau un stat centralizat sau mai degrabă o confederaţie de oraşe şi state mici. ca şi într-o demarcare a graniţelor din Umma (Tell Jokha). Sistemul internaţional (istoria relaţiilor internaţionale) În această perioadă se poate vorbi despre un sistem internaţional doar în regiunea Orientului Apropiat. Hr. În text este afirmat caracterul sacru al graniţelor. Mari (Tell Hariri). descoperit la Susa. 2. Egiptul sau valea Indusului. care contribuie substanţial la conturarea relaţiilor conflictuale şi comerciale din epocă. Deşi nu au fost atestate contacte oficiale cu alte regiuni din vecinătate. Lor li se adaugă scrisori asiriene legate de activitatea comercianţilor acestui stat de la începutul mileniului al doilea. Nu este încă foarte clar dacă în perioada 3100–2800 î.2. 2250) şi un conducător al Elamului. Texte din Uruk afirmă contopirea a două state anterior independente. Iran şi regiunile din jurul golfului Persic. care a înglobat oraşele state şi imperiile din regiunea mesopotamiană şi siriană a Orientului Apropiat. cele mai importante informaţii sunt oferite de inscripţiile regale descoperite la Girsu (Telloh). Foarte puţine din documentele celei de-a treia dinastii din Ur (Tell el-Mukayyar) conţin informaţii cu privire la relaţiile internaţionale. care reprezenta recunoaşterea unei dominaţii 14 . relativ independente. Cea mai cunoscută este Stela Vulturilor a lui Eanatum. Perioada 3200 – 1700 î. Hr. există suficiente informaţii cu privire la implicarea militară a Egiptului în Palestina sau schimburi comerciale cu civilizaţia Harappa. prin voinţă divină. care se referă la un tratat dintre Lagaş şi Umma. Izvoare Pentru perioada secolelor XXXII – XVIII avem informaţii certe despre un singur sistem internaţional coerent. într-un spaţiu care include Palestina. de o importanţă majoră este documentul epigrafic intitulat piatra de la Palermo şi inscripţiile funerare ale dinaştilor sau înalţilor funcţionari egipteni.2. Din păcate. Două tratate comerciale asiriene au fost descoperite la Kanesh şi Tell Leilan. Această federaţie era condusă de unul dintre acestea. Perioada sargonică se remarcă prin tratatul dintre Naramsin din Akkad (ca.

Hr.mai degrabă nominale. în regiunea Habur. Arhivele administrative din Shuruppak. constituie un adevărat imperiu sub Lugalzagesi. în Siria de nord-vest şi Nagar (Tell Brak). care ar fi putut reprezenta un stat centralizat sau o confederaţie. Fig. cca 2350 î. Principalul său rol era acela de arbitru în problemele internaţionale ale regiunii. împreună cu Zabalam şi o uniune între Ur şi Uruk. Hr. Dintr-o perioadă puţin anterioară anului 2600 î. bine cunoscut datorită inscripţiilor din Lagaş. regele din Kiş atestă hegemonia acestuia asupra oraşelor Adab şi Girsu. ca. Dintre aceste forţe se remarcă dominaţia Lagaş-ului care. 15 . incluzând oraşele Girsu. inscripţiile lui Mesalim. până la sfârşitul acestei perioade. Mesopotamia şi Siria presargonice. Ebla. Umma. În nord scena politică a continuat să fie dominată de Kiş. Folosirea ulterioară a termenului “rege al Kişului” de suverani din alte oraşe sugerează că Mesalim controlase cea mai mare parte a Mesopotamiei de sud şi centrale. Lagaş şi Nina. În această perioadă se desfăşoară conflictul dintre Lagaş şi Umma. 5.. În vestul Mesopotamiei s-au afirmat. se afirmă trei unităţi politice în sud: Lagaş. trecea de la un dinast la altul. arbitrat la început de către Mesalim. aliată sau subordonată oraşului Kiş. În răsăritul Mesopotamiei se afla confederaţia elamită. În perioada de la 2500 până la afirmarea lui Sargon din Akad. în funcţie de evoluţia politică. trei state regionale: Mari pe Eufratul mijlociu. arată existenţa unui grup de şase oraşe din Mesopotamia centrală şi de sud. 2550. spre sfârşitul acestei perioade.

sau sargonic (ca. În acelaşi interval de timp 2200-1900 î. dar Mari şi restul Siriei de nord-vest au rămas în afara autorităţii. Hr. balanţa puterii s-a înclinat în favoarea unuia dintre cele patru oraşe dominante ale 16 . 6. populaţie de origine necunoscută. 2350–2200) este marcat de hegemonia asupra întregii Mesopotamii şi dincolo de ea. în câmpia aluvionară. La începutul mileniului al doilea î. încât controlul asupra regiunilor limitrofe a fost mai degrabă sporadic. cu o pătură conducătoare indoeuropeană care va migra ulterior către nordul Mesopotamiei Cea de-a treia dinastie din Ur (ca. Pentru cei 100 de ani care au urmat Mesopotamia a fost condusă de triburile gutilor care au coborât din regiunea Munţilor Zagros. 2100–2000) a dominat Mesopotamia. Hr. o perioadă de declin economic şi cultural. Hr. Fig. în Anatolia se aşează grupuri indo-europene din care se vor remarca hitiţii. Epoca oraşelor cu adevărat independente se sfârşise. la vest de Tigris. dar această hegemonie a fost des întreruptă de repetate rebeliuni. iar în regiunea Podişului Armeniei huriţii. Elamul. regiunile vestice ale Iranului de nord şi valea Tigris-ului. Imperiul akkadian. ca şi triburile amorite. un proces încă puţin cunoscut de cucerire a făcut ca în regiunile joase din Mesopotamia şi Siria să fie introduse în majoritatea oraşelor state dinastii amorite. Între 2000 şi 1800 î. De fapt lovitura de graţie a fost dată de elamiţi. Un oraş mic nu putea supravieţui decât ca aliat sau supus al unuia hegemonic. care îi vor grăbi sfârşitul.Imperiul vechi din Akkad.

raidurile în Palestina au scopuri mult mai limitate. Cu toate acestea. fiecare cu supuşii săi:Isin şi Larsa în sud. Mesopotamia a revenit la fărâmiţarea sa caracteristică. Fig. În nordul Siriei erau dominante oraşele amorite Mari. Asur şi Eshnunna în nord. care sub ambiţioasa conducere a unei dinastii amorite a creat un imperiu aproape la fel de extins ca cel akkadian. Către anul 1700 î.Mesopotamiei. Imperiul lui Hammurabi. 7. Statu-quo-ul a fost distrus de afirmarea Babilonului. Yamhad şi Qatna. Însă nici acesta nu a rezistat prea mult. Egiptul nu manifestă în această perioadă tendinţe imperialiste. 17 . la apogeul său. Conflictele sale cu berberii sau nubienii. Hr. Nici acum documentele egiptene şi cele babiloniene nu menţionează existenţa celuilalt.

Mesagerii duceau de obicei daruri pe care le ofereau regelui. Unele tratate puteau fi semnate pentru motive imediate: acorduri comerciale. O situaţie deosebită a făcut ca existenţa scrisorilor de acreditare să poată fi dovedită. Din mileniul al doilea î. cât şi de supunere. Monarhii timpului comunicau între ei prin intermediul mesagerilor. amintite în documente. Între timp. acesta era căsătorit cu fata dinastului Iarim-Lim din Halab (Alep). Mediul politic se modifica frecvent. după care a fost înlocuită de akkadiană. Pentru a descrie relaţiile dintre dinaşti erau folosiţi termeni care desemnau raporturile de rudenie între membrii unei familii. dar numai cu scrisoarea de acreditare. Hr. Totuşi mesagerul a trebuit să se prezinte în faţa lui Hammurabi. Graniţele erau considerate inviolabile şi demarcate prin pietre de hotar. iar fiicele sale erau căsătorite cu vasalii săi. care se aflau pe altă tăbliţă decât cea pe care se afla mesajul monarhului său. repatrierea lor urgentă. Dreptul de a oferi azil politic străinilor nu exista încă. întrevederea cu regele local putea avea mai multe etape. Drepturile supuşilor unui rege faţă de supuşii altuia erau stipulate în tratate: dreptul de a face comerţ. dar existau oameni care renunţaseră la cetăţenie şi trăiau în afara legii. Uneori. în care monarhul mai puternic era cel care oferea una din fiicele sale celui mai slab. Pentru a discuta doar situaţia lui Zimri-Lim din Mari. printr-un mesager.egiptenii practică un comerţ intensiv cu Byblosul şi posibil chiar cu Mesopotamia. ocazie cu care îşi prezentau documentele (scrisorile de acreditare). Zimri-Lim. unde erau cazaţi în camere speciale şi primeau tot ce aveau nevoie pentru ducerea la bun sfârşit a misiunii. eliberaţi dacă erau deţinuţi cu forţa în străinătate sau extrădaţi dacă erau fugari. Făceau schimb de cadouri şi citeau cu voce tare scrisoarea care conţinea mesajul dinastului lor. iar subordonaţii. împrumutase soldaţi lui Hammurabi şi a solicitat. mesagerii trebuiau să se prezinte la palat. atât de egalitate. care putea negocia încheierea unui tratat. dar nedescoperite arheologic. mesagerul era invitat la diverse ceremonii şi banchete. încât încălcarea alianţelor trebuie să fi fost un fapt destul de des întâlnit. Odată cu Imperiul akkadian survine subordonarea unor regi faţă de alţii mai puternici. care circulau fără încetare între palatele din epocă. Regii aflaţi pe o treaptă de egalitate erau consideraţi fraţi.4. din care unele se desfăşurau în cinstea sa. par a fi fost de natură comercială. motiv pentru care erau însoţiţi de escortă armată. Limba de comunicare a fost până la domnia lui Sargon I sumeriana. Alianţele puteau fi întărite prin căsătorii diplomatice. Cetăţenia putea să fie schimbată în condiţii deosebite. Sfătuindu-se cu reprezentantul permanent al statului său au decis să suprime mesajul regelui lor. pedepsirea criminalilor şi tratamentul fugarilor. prin textul tratatelor. 18 . evidenţiate de arheologie. fii. regii care au supuşi sunt consideraţi faţă de aceştia taţi. Dacă scopul misiunii era mai complicat. Diplomaţia În această perioadă regii sunt principalii agenţi în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale. deşi puterea lor este îngrădită de instituţii sau de opinia publică. în urma căruia sigilii harappiene au ajuns pe văile Tigris-ului şi Eufratului era efectuat pe mare şi avea ca intermediar insula Bahrein. Comerţul. Când acesta a ajuns în Babilon a aflat că trupele erau deja pe drumul de întoarcere. aceştia erau acreditaţi cu puterea unui ambasador. regele din Mari. 2. Singurele legături între civilizaţia Indusului şi Mesopotamia. renegocierea graniţelor etc. Erau primiţi de rege. Cetăţenii altui stat erau de obicei. Toţi indivizii erau consideraţi cetăţeni şi acest statut le conferea în timp de pace protecţie în statele cu care propriul rege avea tratate. Când ajungeau la destinaţie. mai ales pentru că mijloacele de transport nu permiteau parcurgerea distanţelor într-un timp scurt. Frecvent erau încheiate alianţe şi redactate tratate.

esenţial. Cele două părţi jură în faţa zeilor internaţionali sau locali. cât şi informaţii indirecte din inscripţiile oficiale sau texte narative. majoritatea articolelor fiind în avantajul părţii mai puternice. care apar în corespondenţa diplomatică. ar putea fi textele finale şi rezumatele. care puteau conduce la conflicte militare. În localitatea stabilită au loc discuţiile cu privire la tratat. fiecare dintre regi realizând un ceremonial echivalent la curtea sa. ci trebuiau trimişi înapoi la monarhii lor cu mesaje de răspuns. mai ales prin pedepse corporale. La întâlnire sunt invitaţi. Textele tratatelor descoperite până în prezent din această perioadă sunt scrise doar de una dintre părţi sau reprezintă rezumate realizate de cealaltă. Celălalt trimite propriul mesager pentru a-l acompania pe primul dinast la graniţă în timp ce el însuşi se îndrepta către locul stabilit. ca în unele cazuri documentate în arhivele babiloniene. De aceea. De multe ori circumstanţe ca eticheta. O delegaţie străină neînsoţită putea fi oricând victimă a necunoaşterii drumurilor. În aceste condiţii. cu toate că astfel de documente paralele ale tratatelor nu au fost descoperite încă. O altă problemă este aceea că textele tratatelor descoperite nu sunt prevăzute cu 19 . lucrurile se desfăşurau după următorul scenariu. ca o încălcare flagrantă a conduitei în relaţiile internaţionale. Unul din textele din arhivele din Mari sugerează că mesagerii nu aveau imunitate. trimisul putea fi însoţit de un ghid. din motive de securitate. că vor respecta prevederile tratatului. Nu este clar însă dacă regele ţării gazdă trebuia să respecte libertatea şi integritatea unei misiuni străine sau era garantul acestora. distanţa. Tratatele de vasalitate erau încheiate între părţi inegale. Unul dintre dinaşti trimitea un mesager pentru a-l invita pe celălalt la o întâlnire la graniţă. după cum arată o descriere de la Mari a încheierii tratatului dintre Atamrum din Andarig şi Ashkur-Addu din Karana. desigur. Nu se poate stabili cu precizie dacă textele scrise aveau vreun rol în această procedură. Una din modificări survenea în ceea ce privea sacrificiul animalului. a cărui jertfă simbolizează legătura dintre cele două state. regii care se aflau în vârful scării vasalice nu se întâlneau aproape niciodată faţă în faţă. În timp de război. pentru oricare dintre aceste activităţi puteau fi folosiţi negustorii. starea de sănătate. reprezentanţi ai altor puteri din zonă. ca obligaţiile fiecărei părţi să fie scrise pe tăbliţe diferite. Este sacrificat un animal. dar şi pentru a exista garanţia că răspunsul era transmis corect. În încheiere au loc ceremonii festive şi schimburi de daruri. Procedura de încheiere a unui tratat poate fi reconstituită pe baza izvoarelor epocii. Despre tratatele epocii avem atât informaţii directe: texte sau fragmente de tratate propriu-zise. Este posibil. cele de inegalitate cu vasalii săi erau semnate chiar în oraş. Oricum. Trebuie să avem în vedere că drumurile epocii erau departe de a fi sigure. una orală. dar nu puteau fi deţinuţi timp îndelungat. putând fi pedepsiţi pentru delictele pe care le săvârşeau în timpul misiunii. De multe ori mesagerii se implicau în periculoase activităţi de spionaj. se presupune că în practică erau folosite două seturi de documente. mai ales cele din mileniul al doilea din arhiva de la Mari. De fapt.La plecare. gestul lui Hammurabi de a nu decide escortarea unor trimişi din Elam până la graniţă a fost considerată. îşi trimiteau la negocieri reprezentanţi care să acţioneze în numele lor. În mod obişnuit. care era. Deşi s-a crezut iniţial că acest sacrificiu era mai degrabă un simulacru. În cazul tratatelor semnate de Ebla. a tâlharilor sau a agenţilor străini. Tratatele de paritate erau încheiate între suverani consideraţi egali. secretul sau pericolele împiedicau desfăşurarea ritualului prezentat mai sus. lipsa graniţelor comune. dar cele de paritate cu Mari sau Nagar aveau loc în sanctuarul zeului Dagan din Tuttul. s-a descoperit că uneori cei doi dinaşti trimiteau mostre de sânge ale animalelor sacrificate pentru a fi folosite în ceremonialul încheierii tratatului. martorii invizibili ai evenimentului. Sintagmele "tăbliţe mari" şi "mici". ca mediatori. când legăturile diplomatice oficiale erau întrerupte.

Mai mult. Probabil că aceste texte nu erau produse decât în anumite circumstanţe. dar şi să-l sprijine pe Naramsin în caz de război. Este interzisă primirea de fugari din Ebla în Assur (Abarsal). Războiul Documentele acestei perioade. care are ca scop rezolvarea disputei teritoriale dintre Lagaş şi Umma. Chiar şi trimiterea de ambasadori şi exporturile acestuia sunt limitate. Hr. deşi vorbesc despre războaie. ceea ce reprezintă o renunţare la o politică externă proprie. regele statului vasal trebuie să anunţe orice conspiraţie monarhului din Ebla. ca instrumente prin care se adăuga un plus de siguranţă în privinţa respectării prevederilor. încheiate cu regatele anatoliene. evoluţia conflictului dintre Lagaş şi Umma. Conţinutul tratatelor nu poate fi dedus decât din textul propriu-zis al acestora. probleme militare. Un caracter mai deosebit are textul fragmentului de pe Stela Vulturilor. Despre civilizaţia harappiană se crede că resursele abundente au făcut ca această zonă să nu dezvolte o societate atât de ierarhizată şi războinică. Regii porneau la război la comanda şi cu sprijinul zeilor al căror reprezentanţi erau. Tratatul dintre Ebla şi Assur (Abarsal) începe cu o listă a oraşelor aflate sub controlul primei. în care apar doar stipulaţii de natură comercială. Ca şi în cazul tratatului cu Assur (Abarsal). Războiul pare a fi endemic în regiunea siro-mesopotamiană şi acesta este modelul care se va impune în viitor. ceea ce sugerează că ele nu sunt documente oficiale. Ca o dovadă de supunere. clauze generale. Unele dintre ele puteau fi tratate defensive. Faraonii distrug fortificaţiile interioare şi organizează expediţii militare în Palestina sau Nubia. cetăţenii din Abarsal trebuie să dovedească pioşenie şi faţă de divinităţile eblaite. arată că războaiele erau duse sub pretextul răzbunării onoarei unui zeu. Tratatele politice cele mai concludente din mileniul al doilea sunt cel descoperite în Şekhna (cinci tratate).5. dar este stipulat tratamentul mesagerilor. nu descriu modul în care erau ele desfăşurate. 20 . Şi regele elamit se angajează să nu sprijine duşmanii Akkadului. începutul este rezervat invocării divinităţilor. loialitatea celor două părţi. după întemeierea statului. prin intermediul supuşilor lor. Tratatul dintre Naramsin şi conducătorul elamit se prezintă sub forma unui lung jurământ al celui din urmă. Egiptul. care este foarte diferit în funcţie de obiectul lor. ci rezumate sau transcrieri ale procedurilor jurămintelor. 2. războaiele se desfăşurau între zei. legate de preţurile produselor. În următorul pasaj Assur (Abarsal) se obligă să nu sprijine duşmanii suzeranului său. O categorie aparte de tratate din mileniul al doilea î. Tratatul dintre Ebla şi Assur (Abarsal) este un tratat de vasalitate a celui din urmă. urmate de obiectul tratatului. dar fără intenţia de a le ocupa. ca cele încheiate între Naramsin şi regele elamit şi cel dintre Mari şi Babylon împotriva Elamului. sunt tratatele comerciale asiriene. Chiar şi aşa pare evident că modelele de evoluţie în domeniul militar diferă de la o regiune la alta. În regiunea mesopotamiană. Tratatul se încheie cu ameninţarea că cel care va încălca tratatul va fi pedepsit de divinităţi şi de oameni. Se prevede pedepsirea cetăţenilor ambelor state în cazul săvârşirii de delicte. poate prea dependent de valea Nilului este marcat. pur militare.sigilii. Acestea încep cu lista divinităţilor invocate ca martore ale tratatului. Totuşi. Regele elamit trebuie să pună bazele unui cult al lui Naramsin şi să-i ridice o statuie. Privind lucrurile aşa cum erau ele prezentate de izvoarele vremii. aplicarea tratatului la vasalii celor doi regi şi tratamentul acordat cetăţenilor celuilalt stat. Este posibil ca această parte a textului să reprezinte o modificare a graniţelor în favoarea Eblei. care se efectuau oral şi nu documente juridice. unul dintre cele mai cunoscute din această perioadă. sunt prevăzute predarea transfugilor şi tratamentul deosebit al diplomaţilor. în timp ce oraşele aflate sub controlul statului Abarsal nu sunt amintite. securitatea negustorilor etc. de o remarcabilă unitate.

au apărut probabil primele care de luptă cu două roţi cu spiţe. având în vedere viteza şi manevrabilitatea scăzute. mai rar. din Egipt. Spre sfârşitul acestei epoci. 8. Hr. sugerează că războiul era mai ales un război de asediu. în Babylon. folosind scări şi tehnica surpării zidurilor. Faptul că umaiţii au abandonat 60 de astfel de care pe câmpul de luptă arată că doar oamenii cu stare aveau un astfel de echipaj. Hr. În domeniul armamentului. Stela lui Naram-sin din Mesopotamia sau fresce din morminte egiptene ne ajută să reconstituim.Unele izvoare figurative din epocă: Stela Vulturilor. domestici sau hibrizi). două roţi pline şi sunt trase de patru măgari (sălbatici. într-o mică măsură. decât un mijloc de locomoţie eficient. care arată soldaţi care atacă un oraş întărit. ca în falangele greceşti. în care aceştia sunt organizaţi în rânduri strânse. Alte caracteristici cu privire la desfăşurarea războaielor în prima jumătate a mileniului al III-lea î. De altfel documentele scrise sugerează că era nepotrivit pentru regi să circule călare şi mult mai adecvat să meargă la distanţă în astfel de vehicule. 21 . modul cum se desfăşurau războaiele în mileniul al III-lea î. căşti de metal uşoare. apar primele săbii de tip seceră şi topoarele de bronz cu gaură pentru coadă. pe Stindardul din Ur şi pe alte documente figurative sunt reprezentate vehicule de război. a armamentului folosit şi a tehnicii militare. Fig. dar de un alt tip decât carele de luptă care revoluţionează arta războiului în epoca bronzului târziu. din perspectiva organizării forţelor militare. Contrastul dintre stadiul avansat al fortificaţiilor şi cel al armatelor. Car sumerian de pe Stindardul din Ur. Aceste care au patru sau. conduşi prin intermediul inelelor din nări. sunt susţinute de fortificaţiile impresionante ale oraşelor din această perioadă. O altă problemă mult discutată este legată de imaginea infanteriştilor oferită de Stela Vulturilor. care arată că asedierea era o practică des întâlnită şi temută. Lor li se adaugă suliţele şi arcurile. din secolul al XXVII-lea. cu harnaşamente prevăzute cu zăbale. Pe Stela Vulturilor. Ele sunt mai degrabă un mijloc de a sugera poziţia socială a proprietarului. trase de cai. Cea mai veche reprezentare a unui asediu este aceea de pe o sculptură de la Deshashe. puţin diferit de cel neolitic. lipsa armurii de metal. menite a fi aruncate.. Faptul că infanteriştii sunt reprezentaţi în rânduri strânse nu înseamnă neapărat că acesta era modul în care abordau conflictul militar. Carele sunt înarmate cu suliţe. mai manevrabile şi mai rapide. Diferenţele cele mai evidente sunt cele legate de armamentul mult mai uşor: scuturi de lemn. Stindardul din Ur.

cât şi de Siria. Una ar fi aceea a slăbirii zidurilor prin săpare la bază sau scobire. Documentele timpului arată că soldaţii erau strânşi prin conscripţii. Bătălia câştigată de Eanatum împotriva Ummei a condus la ridicarea a 20 de movile de pământ pentru a acoperi corpurile învinşilor. dar şi altele. dar probabil că regii aveau şi formaţiuni militare bine antrenate. Trocul a fost abandonat în majoritatea zonelor civilizate pentru schimbul pe baza etaloanelor metalice: cupru în Egipt. O altă tehnică care s-a răspândit după dispariţia acestui stat a fost aceea de a construi rampe de pământ pentru a ajunge la partea superioară a zidurilor. Comună poate să fi fost şi construirea de turnuri de asalt. poate câteva sute. noua regiune fiind înţesată cu forturi. iar Asiria cu Anatolia. Economiile net superioare ale regiunilor urbanizate sunt cele care dictează circulaţia mărfurilor. mai ales de pe terenurile aflate în proprietatea templelor. mult mai puţini decât victimele conflictului câştigat de Enmetena. Situaţia conflictuală dintre Lagaş şi Umma a fost probabil una excepţională şi de aceea demnă de menţionat în izvoarele vremii. prin Peninsula Sinai sau pe calea mării. ceea ce arată că şi în domeniul armamentului au fost aduse îmbunătăţiri. 22 . Sudul Siriei şi Palestina au întreţinut vii relaţii comerciale cu Egiptul. tehnică reprodusă în relieful de la Deshashe şi în mormântul lui Khety. căruia trebuie să i se fi adăugat şi trupe recrutate din domeniile regale şi ale templelor. Transportul la distanţă se face cu ajutorul corăbiilor. din punct de vedere comercial spaţiului menţionat îi sunt adăugate şi alte zone în care apăruse statul. Unul din documentele contemporane menţionează că armata permanentă a lui Sargon era de 5 400 de soldaţi.Într-un război tipic din această perioadă probabil conflictele directe trebuie să fi fost scurte şi neconcludente. Succesul lui Sargon şi al urmaşilor săi la conducerea Imperiului din Akkad trebuie să fi fost unul de natură militară. epoca bronzului mijlociu nu aduce multe lucruri noi în domeniul militar. o luptă din această perioadă era o încleştare corp la corp între indivizi. 2. oraşele fortificate fiind cucerite. Regii pleacă la război însoţiţi de aliaţii sau supuşii lor. insula Bahrain sau valea Indusului. Comerţul Dacă sistemul internaţional este limitat din punct de vedere politico-diplomatic la regiunea siro-mesopotamiană. doar numărul soldaţilor angrenaţi în conflictele militare creşte. oraşele din sudul Mesopotamiei erau legate atât de regiunile arabice şi indiene. Graniţa sudică a fost împinsă până la a doua cataractă a Nilului. un număr rotund din perspectivă sexazecimală. pentru a-şi asigura victoria prin superioritate numerică. Primul sfert al mileniului al doilea î. Din timpul Imperiului Mijlociu egiptean datează prima sa armată permanentă cu mercenari berberi şi nubieni şi primul sistem planificat de apărare teritorială. Secretul succesului lui Sargon şi a urmaşilor săi trebuie să fi stat în capacitatea de a asedia oraşe. Armata era condusă de un general. Pe de altă parte. În Mesopotamia şi Siria războiul rămâne unul de asediu.6. ca Egiptul. regiunea Oman. nu există nici acum dovezi ale vreunor legături diplomatice cu statele regiunii mesopotamiene. Astfel. îndreptat împotriva invaziilor sudice sau palestiniene. cel puţin pentru arcaşi şi prăştieri. Cu toate acestea.. în care formele de organizare sunt de tip prestatal. îngropate sub 5 movile. forma de desfăşurare a schimburilor fiind cea de tip centru-periferie. Elamul avea legături cu Asia centrală. cea mai timpurie reprezentare a unui arc compus provine de pe stela victoriei a lui Naram-Sin. Mai probabil. Atunci când armatele se înfruntau totuşi în câmp deschis. Există mai multe importante invenţii menţionate în mileniul al II-lea care ar fi putut fi utilizate şi de armatele lui Sargon. urmate de un asediu mai lung şi de semnarea unui tratat. este foarte puţin probabil că infanteriştii luptau în formaţii organizate. Hr. argint în Mesopotamia.

aparatul administrativ al templelor. textile şi cereale. Acesta îşi creează adevărate agenţii comerciale în Anatolia răsăriteană care au lăsat numeroase documente. Secolul al XVIII-lea aduce o importantă inovaţie în privinţa transportului pe uscat. având o toartă verticală. Schimburile cu străinii se fac în pieţe organizate de stat la graniţă. În mitul "Enki şi lumea de dincolo" sunt menţionate corăbii din Magan (Peninsula Oman?) şi Meluhha (valea Indusului). deoarece necesită o reţea de drumuri de calitate. Cele destinate transportului pe uscat sunt adaptate pentru a fi legate câte două pe spatele măgarilor. prin reprezentanţii acestora. mai ales orz. mai rapid. transportat în amfore specifice. în cantitate atât de mare încât în decursul mileniului al treilea a trebuit să fie înlocuit de către argint în ceea ce priveşte rolul de etalon. care erau şi ei vânduţi la destinaţie. originari din regiunea Damascului. Secolul al XIX-lea î. comerciale sau mixte pentru a acoperi nevoile societăţii. surplusul fiind destinat comerţului. Aceste agenţii au şi rolul de a intermedia atât expedierea cuprului spre regiunile centrale ale Asiei Mici. Alături de acesta o cantitate mare de scoici din Oceanul Indian au pătruns pe calea schimbului în Mesopotamia. Cositorul era plătit cu argint sau aur. Negustorii mesopotamieni. Această modalitate de transport se impune cu greutate. centrele de producţie mesopotamiene ofereau lână. Pentru prima oară. de unde aceştia cumpără produse din întreaga Sirie şi chiar din Mesopoptamia. aduce o modificare semnificativă în ceea ce priveşte comerţul cu metale în Orientul Apropiat. mai ales la cea palestiniană. De altfel documentele sugerează că pe văile Tigrisului şi Eufratului se produceau cereale. tocmai când sursa principală de aprovizionare cu aramă se schimbase. aşa zona Golfului Persic a mijlocit raporturile statelor de pe văile Eufratului şi Tigrului şi civilizaţia Harappa. dar şi în Siria şi Mesopotamia. pentru a uşura producerea bronzului. care organizează expediţii militare. activitatea comercială era dirijată de divinităţi. Hr. în cantitate mult mai mare decât necesităţile societăţilor respective. apariţia căruţelor trase de măgari în Anatolia. în circuitul comercial oriental prin intermediul centrelor libaneze şi siriene. Un studiu cu privire la originea obiectelor mesopotamiene a arătat că în decursul mileniului al treilea î. Dintre ele cel mai important este Kaneş. Egiptul importă din Canaan ulei de măsline şi vin. Nu numai că miturile povestesc călătoriile zeilor în ţinuturi îndepărtate. însă mai târziu probabil că relaţia cu Egiptul a devenit directă. spre sfârşitul mileniului al treilea. mai sigur şi mai ieftin. Cositorul şi ţesăturile din Asiria erau vândute în apropierea minelor de cupru din zonă. 23 .care circulă pe râuri şi pe mare şi prin intermediul caravanelor de măgari pe drumurile de uscat. cuprul d origine iraniană a fost înlocuit cu cel de origine arabică. Când statul asirian cade sub dominaţia unei dinastii amorite această activitate comercială se întrerupe. dar chiar şi săpăturile arheologice au condus la descoperirea de mari spaţii de depozitare în proximitatea construcţiilor cu caracter religios. Hr. Principalul bun care ajungea în Mesopotamia prin intermediul schimbului din golf era cuprul. Corăbiile acostează la Byblos. Transportul era realizat cu ajutorul caravanelor de măgari negri. sunt atestate documentar misiuni diplomatice originare din Dilmun la curtea regilor asirieni. Aşa cum Byblosul joacă rolul de intermediar între Egipt şi Mesopotamia. În schimb. dar lucrând şi în interes personal. În bună măsură. cât şi a obiectelor de bronz spre Mesopotamia. Comerţul egiptean este în întregime controlat de stat. ca şi în cazul războiului. care să suporte greutatea vehiculelor. Cu timpul egiptenii se orientează pentru transportul pe mare. în teritorii cu care statele lor nu au acorduri. de multe ori angajaţi de către temple. Creta şi coastele Mării Egee intră. nu se angajează în expediţii la distanţă mare. După dispariţia Imperiului din Ur drumul comercial de-a lungul Tigrisului este acaparat de micul stat asirian.

Perioada 1700-1100 î.2. Izvoare Izvoarele cu privire la secolele al XVII-lea . Hr. hatti sau hurrită. poate acelaşi cu Hattusilis I. şi chiar articole din tratatul de supunere faţa de regele din Mittani. Ca un reflex al decăderii civilizaţiei în întreg Orientul Apropiat şi Mijlociu. care numără peste 380 de scrisori. edicte ale regilor hitiţi cu privire la vasali. În aceeaşi perioadă Labarnas. luviană. Scrisori diplomatice şi alte documente referitoare la legăturile diplomatice sau comerciale între statele epocii au fost descoperite şi în alte centre urbane din secolele XVIIXII. documente referitoare la termenii acestora. Conducerea lor era încredinţată unor linii colaterale ale familiei domnitoare. Aceasta cuprinde tratate de pace (peste 30). au fost descoperite la Alalakh şi datează din timpul domniei regelui Idrimi. în centrul Anatoliei. care nu au un rol mai mare decât al unor guvernatori de provincii.al XII-lea î. neputând fi consideraţi mai mult decât funcţionari ai statului. conduse de membri ai familiei regale. Alte regiuni se aflau într-o stare de dependenţă mai puţin accentuată faţă de regele hitit. mai mult sau mai puţin deteriorate. Acest important set de documente. O altă dovadă a autonomiei 24 . incluzând Egiptul. Hr. cât şi Imperiul Vechi din Babilon au decăzut. descoperită la El-Amarna. cu capitala la Hattuşaş. Egiptul este ocupat de hicsoşi (căpetenii străine). Acestora li se adaugă multe alte texte şi reliefuri egiptene care descriu evenimente majore din politica externă a unor faraoni sau legate de comerţul epocii. susţin extinderea sistemului internaţional dincolo de limitele geografice ale Siriei şi Mesopotamiei. 3. Statul hitit este un stat federal. sumeriană. etc. cu posibilitatea transmiterii ereditare a acesteia fără intervenţia monarhului hitit. Probabil cea mai importantă din arhivele epocii provine din capitala statului hitit. descoperită într-un nivel arheologic mai târziu. păstrate fragmentar. 3. Printre tratatele menţionate se numără varianta hitită a tratatului dintre Ramses al II-lea şi Hattusili al III-lea. Sistemul internaţional La începutul secolului al XVII-lea atât Regatul Mijlociu egiptean. fondează Regatul hitit. Pe statuia acestuia. dar şi texte istorice care povestesc faptele de arme ale unor monarhi. Textele a două alte tratate. După o perioadă de relativă lipsă a documentelor oficiale. Egiptul a oferit însă şi o importantă arhivă conţinând corespondenţa faraonilor Amenhotep (Amenofis) al III-lea şi Amenhotep al IV-lea (Akhenaten). situată în delta Nilului. scrise majoritar în hitită. din secolul al XV-lea. o documentaţie mai amplă cu privire la relaţiile internaţionale provine din secolele XV-XIII.1. Asia Mică precum şi regiunile insulare şi de ţărm ale Mării Egee. scrierea estre folosită sporadic în secolele al XVII-lea şi al XVI-lea. Cele mai multe dintre aceste texte s-au păstrat sub formă de tăbliţe de lut ars (cu excepţia unui tratat pe suport de bronz). capitala celui din urmă. populaţii nomade din regiunea Canaanului (amoriţi sau huriţi). care domină aproape în întregime ţara din capitala Avaris. ascensiunea sa la putere. dintre ele meritând a fi amintit Ugarit-ul. acoperită de inscripţii sunt povestite viaţa acestuia. compus din mai multe ţinuturi. tratamentul acordat străinilor. Varianta egipteană a acestui tratat a fost încorporată într-o inscripţie hieroglifică gravată la porunca lui Ramses al II-lea pe stele de piatră din Karnak şi în templul funerar al faraonului (Ramesseum) din Teba. dar şi în akkadiană. palaită. Hattuşa (Bogazköy). este esenţial pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale din epocă.

La începutul secolului al XVI-lea. În această situaţie s-au aflat în anumite intervale de timp: Kizzuwatna (Cilicia). Carchemiş. Hapalla. Alte state vasale ale hitiţilor în Siria şi Palestina au fost Ugarit. Fig. Nuhaşe. Acestor două sisteme de incorporare a teritoriilor în cadrul statului hitit li se adăugau statele vasale. Mursilis a întreprins o expediţie răsunătoare în Mesopotamia. Carchemiş şi Tarhuntaşa. Kizzuwatna în sud. La mijlocul secolului al XVI-lea în Siria de nord apare un nou stat. Mira-Kuwaliya. urmaşul lui Hattusilis. acesta va fi ocupat cu relativă uşurinţă de kasiţi. în condiţiile slăbirii autorităţii statelor din regiune. Orientul Apropiat şi Mijlociu în secolele XV-XII. Wiluşiya (identificată cu Troia) în vest. regatul mitannian. Kadeş etc. Amurru. Alep. conduse de membri favorabili ai casei regale locale şi legate prin tratate: Işuwa în est. Ca urmare a slăbirii statului babilonian. Arzawa. jefuind Babylonul. fondat de către huriţi.de care se bucurau aceste regiuni era faptul că raporturile cu autoritatea centrală erau stabilite prin tratate. Dacă pentru hitiţi apartenenţa la trunchiul etno-lingvistic indo-european este de netăgăduit. 9. însă fără intenţia de a extinde dominaţia hitită atât de departe. Alep. lucrurile sunt mai 25 . o populaţie din regiunea iraniană.

complicate în ceea ce îi priveşte pe huriţi. În cazul acestora, se presupune că doar aristocraţia era indo-europeană, ceea ce a determinat folosirea de nume şi adorarea panteonului specific. Zeii arieni au fost preferaţi şi de aristocraţia kasită, fără a se putea preciza care au fost modalităţile adoptării acestora. Alte grupuri indo-europene se aşează în sec. al XV-lea în valea Indusului şi în Podişul iranian, dar este posibil ca numeroşi lideri militari ai epocii să fi preluat conducerea multora din statele mai mici ale Orientului Apropiat. Simultan cu apariţia statului mitannian are loc refacerea unităţii teritoriale a Egiptului, sub o dinastie locală, care va pune bazele Regatului sau Imperiului Nou, cu capitala la Theba. Eşecul politicii defensive susţinute de Egipt în secolele anterioare a arătat că singura soluţie pentru siguranţa statului este promovarea puterii egiptene în afara acestuia. Frontiera nubiană a fost împinsă spre sud până la a patra cataractă. Tutmes al III-lea reuşeşte în prima jumătate a secolului al XV-lea să impună Egiptul în Siria şi Palestina în urma bătăliei de la Megiddo, unde spune că a luptat împotriva a 330 de prinţi. În cea de-a 8-a campanie a sa din cele 17 a jefuit regatul mittanian, principalul duşman al Egiptului. Dacă Nubia a fost integrată total în statul egiptean, teritoriul siro-palestinian se afla într-o stare de relativă autonomie, care le permitea dinaştilor locali să trădeze frecvent interesele suzeranului lor. Majoritatea acestora erau de mică importanţă, fragmentarea Canaanului fiind mai accentuată în sud. O poziţie deosebită în cadrul relaţiilor egipteano-hitite pare să fi avut Alaşiya (Cipru). Secolul al XIV-lea este secolul regatului Nou hitit. Suppiluliuma reuşeşte să se elibereze de sub dominaţia mitanniană şi să cucerească chiar capitala acestuia. Mitanni va sfârşi împărţit între Regatul Hitit şi Asiria. Reuşind să se extindă în nordul Siriei, Regatul hitit devine vecinul Egiptului, un Egipt care se concentrează asupra unor probleme religioase şi mai puţin asupra celor de politică externă. Dispariţia statului mitannian a condus la emanciparea Asiriei şi recunoaşterea ei ca mare putere în secolul al XIV. Documentele hitite sunt singurele care menţionează, în mai multe rânduri, un stat al grecilor micenieni numit Ahhiyawa. Deşi nu este cert care dintre ele a fost, corespondenţa descoperită la Hatuşşa plasează entităţile politice europene ale epocii în contextul Orientului Apropiat. Conflictul egipteano-hitit pentru regiunea siro-palestiniană conduce la bătălia de la Kadeş, bătălie considerată de istorici ca fiind indecisă. Afirmarea Asiriei a determinat cele două forţe să semneze un tratat de pace, care viza împărţirea sferelor de influenţă între cele două puteri. În jurul anului 1200 regiunile răsăritene ale bazinului mediteranean sunt afectate de un proces complicat, numit de către istoricii secolului al XIX-lea "migraţia popoarelor mării". Termenul desemnează membrii unei coaliţii relativ eterogene, care au invadat şi ocupat Cipru, Anatolia, ţărmurile Siriei şi Palestinei, dar au fost respinşi de către egipteni. Singurele izvoare scrise care menţionează numele atacatorilor sunt inscripţiile egiptene, dat fiind faptul că, dintre statele care foloseau scrierea, doar Egiptul a reuşit să respingă invazia. Faraonul Merneptah menţionează că în timpul domniei sale a reuşit să înfrângă o coaliţie străină, aflată sub comanda libienilor, compusă din Sherden, Shekelesh, Ekwesh, Luka, Teresh. Ramses al III-lea menţionează că 20 de ani mai târziu Egiptul a trebuit să facă faţă unei alte invazii, deşi trebuie să spunem că Ramses al III-lea a fost suspectat de a fi adăugat succeselor sale militare şi pe cele ale lui Merneptah. Totuşi dacă este să-i dăm crezare, în conformitate cu inscripţia sa mortuară de la Medinet Habu a respins grupurile de Peleset, Tjeker, Shekelesh, Denyen şi Weshesh, deşi nici un ţinut nu a putut sta împotriva lor, printre acestea fiind amintite: Hatti, Karkemiş, Arzawa şi Alaşiya Totuşi, o parte din populaţiile menţionate sunt cunoscute din documente scrise anterioare. De exemplu Shikalayu sunt menţionaţi într-o scrisoare de avertizare primită de ultimul rege al Ugaritului. De asemenea Luka sunt menţionaţi într-un conflict cu regatul din insula Cipru (una din scrisorile de la Amarna). Într-o altă scrisoare sunt menţionaţi Danuna ca

26

locuind in proximitatea Tyrului. Aceste mărturii arată că cei implicaţi în aşa numita migraţie a popoarelor mării sunt de fapt populaţii care locuiau în proximitatea marilor regate şi au fost forţaţi să-şi părăsească locurile de origine. Deşi majoritatea s-au întors în ţinuturile de baştină filistenii au ales să se aşeze în Palestina. Cercetările efectuate în aceste regiuni sugerează că aceştia au vehiculat obiecte de factură miceniană, existând posibilitatea să fi fost chiar de această origine.

Fig. 10. Invazia "popoarelor mării" 3. 3. Diplomaţia Ca şi în epoca anterioară, legăturile diplomatice se făceau prin intermediul mesagerilor care circulau de la o curte la alta pentru a înmâna scrisorile redactate pe tăbliţe de lut. Cum mesajul era citit cu voce tare, textul de pe tăbliţă era mai degrabă o confirmare a mesajului transmis oral. Subiectele diferă în funcţie de raporturile dintre state, dar trebuie remarcat funcţia fatică a corespondenţei, adică aceea de a păstra legăturile dintre acestea. Ca şi la începutul mileniului al II-lea î. Hr. limba de circulaţie internaţională continuă să fie akkadiana (dialectul babilonian), atunci când corespondenţa facilita legăturile dintre marile puteri. Între suzerani şi vasalii acestora limba de circulaţie era de obicei aceea a suzeranului. În ceea ce priveşte structura scrisorilor diplomatice numărul mare recuperat din această epocă ne permite să reconstituim câteva caracteristici de ordin general. La începutul scrisorii, în cadrul formulei de salut, era amintit mai întâi statul mai important, iar dacă cele două părţi erau considerate egale, avea întâietate expeditorul. De obicei, înainte de a fi menţionat subiectul propriu-zis al scrisorii este afirmat raportul dintre cele două state. Scrisorile se încheie de obicei cu precizări legate de circulaţia mesagerilor. Delegaţiile diplomatice duceau cu ele daruri. Schimbul de daruri, indiferent dacă era o formă de comerţ sau doar un schimb de bunuri exotice, era realizat în public pentru a creşte

27

prestigiul destinatarului în ochii propriilor supuşi. În cazul urcării pe tron a unui nou dinast, iniţierea relaţiilor diplomatice din partea vecinilor echivala cu recunoaşterea noului rege şi era însoţită de trimiterea de îmbrăcăminte şi uleiuri fine pentru ceremonia de investire. Cu cât un mesager era mai priceput în diferite domenii cu atât era mai mare onoarea de a-l primi. Unii dintre aceştia puteau reprezenta un fel de misiune de ajutor interstatal în domenii diferite, de la magie la ştiinţă, aceste misiuni fiind uneori solicitate. În cazuri excepţionale puteau fi trimise chiar statui ale zeilor pentru a fi folosite în ceremonii religioase sau pentru a garanta o înţelegere. Mai mult decât în epocile bronzului timpuriu şi mijlociu mesagerii bronzului târziu sunt de foarte multe ori adevăraţi ambasadori, constatându-se o relativă specializare a acestora. În mod repetat ei sunt trimişi la aceeaşi curte, mai ales dacă prezenţa lor este agreată de monarhul local. Spre deosebire de mesagerii obişnuiţi acest gen de diplomaţi puteau rămâne perioade mai lungi la curţile străine cu care statul său avea relaţii de egalitate. Chiar şi aşa, mesagerii trebuiau să facă dovada că mesajele transmise sunt în conformitate cu intenţia suveranului lor şi această dovadă era varianta scrisă a mesajului. Inviolabilitatea mesagerilor devine în această epocă una din legile fundamentale ale diplomaţiei. În plus era cu totul ieşit din comun ca o astfel de persoană să fie menţinută mult timp după transmiterea mesajului, iar dacă acest lucru se întâmpla, scopul era acela de a câştiga timp. Pentru că majoritatea tratatelor descoperite sunt hitite orice discuţie cu privire la acestea nu poate să nu fie influenţată de practica acestui popor. Cele două tratate descoperite la Alalakh, stat aflat în apropierea celui hitit, par a urma o structură asemănătoare. După toate aparenţele se păstrează tradiţia de a elabora în mod diferit tratatele de paritate şi cele de vasalitate. În primul rând, din textele păstrate rezultă că doar vasalul prestează jurământ în cazul celui din urmă. Chiar dacă suzeranul promite anumite lucruri, nu este obligat să le ducă la îndeplinire. În cazul unui tratat de paritate, fiecare parte se angajează la îndeplinirea unor obligaţii şi prestează un jurământ din proprie iniţiativă. Structura obişnuită a unui tratat hitit în secolele al XIV-XIII-lea urmărea cam acelaşi tipar, poate pentru că au fost redactate de către aceeaşi cancelarie: preambulul care introduce documentul ca fiind adresat de către suzeran vasalului, prolog istoric referitor la relaţiile anterioare care justifică loialitatea viitoare dintre cele două părţi, obligaţiile specifice ale vasalului, detalii cu privire la depunerea documentului, lista martorilor divini, blesteme pentru încălcarea jurământului şi binecuvântări pentru respectarea lui din partea subordonatului. Tratatul de paritate hitito-egiptean pare a ieşi din acest tipar, iar cele de la Alalakh sunt foarte simple, conţinând doar o introducere, un singur articol, o listă a divinităţilor şi un blestem. Analiza corespondenţei şi a textelor tratatelor (din unele s-au păstrat mai multe exemplare) a revelat că în cazul tratatelor de paritate negocierile se purtau prin intermediul mesagerilor. Aceştia duceau de la un monarh la altul variante ale textului până când se ajungea la o înţelegere. Textul final era trimis de fiecare dintre părţi celeilalte gravat pe tăbliţe de argint sau bronz. Vasalii nu puteau decât să accepte textul tratatului formulat de către suzeran. Prevederile tratatelor erau destul de variate, răspunzând unor situaţii concrete, unele urgente, dar majoritatea sunt comune majorităţii documentelor păstrate: loialitate faţă de statul hitit în ceea ce priveşte politica externă, ajutorul militar, informaţii etc, sprijinirea reciprocă a liniilor dinastice, extrădarea transfugilor, precizarea cuantumului tributului, reajustarea graniţelor. Maleabilitatea hitită în materie de politică externă a făcut ca, în cazuri speciale, unii parteneri externi să primească un număr de privilegii deosebite, dar formale, ca de exemplu onoarea ca anturajul regelui hitit să se ridice atunci când intra regele statului respectiv.

28

Magia juca şi ea un rol important. de multe ori. Însă. 3. Deoarece războiul este o activitate judiciară. ca urmaşi loiali suzeranilor lor şi conducători capabili. care garantează supravieţuirea sistemului. Egiptenii spărgeau figurine de lut reprezentând duşmanii şi inscripţionate cu numele lor. organizaţi în două tabere: oamenii din Hatti. cele hitite erau întreprinse ca urmare a unei ofense aduse unui zeu. Prin urmare. Bătăliile trebuiau să se desfăşoare ziua. Totuşi era important ca ambele părţi să aibă şanse egale în cursul luptei. urmaşii având cu atât mai mari şanse de a ocupa tronul statului vasal. acelaşi termen desemnează atât noţiunea de străin. Stabilitatea sistemului internaţional presupunea conducerea războiului în conformitate cu dorinţa zeilor. într-un spaţiu cunoscut. lucru indicat şi de ordinea componentelor în salutul de la începutul scrisorilor diplomatice. Armata hitită nu făcea nimic altceva decât să pună în aplicare verdictul. Oricât de mari ar fi fost dotele în cazul căsătoriilor diplomatice ele nu cuprindeau niciodată teritorii. Atât în Hatti cât şi în Egipt exista obiceiul de a educa tineri din familiile regale vasale. mai ales că divinităţile erau de partea celui îndreptăţit să câştige.4. străinii erau consideraţi duşmani prin definiţie şi doar încheierea unor tratate putea modifica această realitate. Barbarii. chiar dacă nu auziseră niciodată de acesta. războiul egiptean este. Hitiţii organizau înaintea luptei un conflict ritual între tineri. raporturile dintre state erau stabilite prin intermediul războiului. de exemplu nerespectarea unui tratat. Doar victoria certifică cu adevărat de partea cui a fost dreptatea. Totuşi rareori statele importante se angajau în conflicte directe. hitiţii erau învingători. războiul făcea parte din modul de viaţă al acestor state. iar ciocnirea trebuia să fie frontală. un război de pedepsire a nesupunerii. şi oamenii din Maşa. În cazul statului hitit aceştia se puteau căsători cu reprezentante ale familiei domnitoare suzerane. de natură umană şi divină în acelaşi timp. cât şi pe cea de duşman. Dar existau şi mijloace mai pământeşti de se asigura de loialitatea supuşilor. Cum capacitatea unui lider militar este susţinută de victorii. Ei încearcă să conducă un război de gherilă. avea loc un proces la graniţa duşmană şi tabăra adversă era condamnată. suficient de larg pentru ca armatele să se vadă reciproc şi să aibă loc de manevră. Regii acestei epoci s-au transformat din conducători religioşi în lideri militari. pe de altă parte. Războiul În limba akkadiană.Tratatele cu şefiile sau triburile erau încheiate în condiţiile în care mai multe persoane jurau în numele poporului respectiv. deci având o cauză dreaptă. Prin urmare. regii hitiţi aduceau ca martori nu doar zeii proprii ci şi pe cei ai partenerilor de negociere. înarmaţi cu arme de bronz. ideologia sa aflându-se în opoziţie cu aceea a războiului barbarilor. înarmaţi cu arme din trestie. Dimpotrivă. în principal. ca victoria să nu fie umbrită de înşelăciune. Hitiţii au practicat şi un mijloc mai rar de a se asigura de loialitatea vasalilor şi de perenitatea conducerii lor: plasarea de garnizoane în capitalele acestora. Egiptenii. considerau că toţi cei care nu-l recunosc pe faraon ca suzeran sunt rebeli. nu pot face faţă unui conflict frontal. Desigur. Pentru a se asigura de respectarea textului tratatului. O altă caracteristică a războiului este aceea a desfăşurării acestuia în conformitate cu reguli stricte. care sunt convinse înainte de desfăşurarea conflictului de faptul că acţionează în numele dreptăţii divine. din cauza inferiorităţii tehnologice. limba relaţiilor internaţionale ale epocii. se explică determinarea armatelor. 29 . atunci când celelalte mijloace de relaţionare eşuau. frontale. În acest fel. Acesta este războiul civilizat. preferând să slăbească alianţele duşmanilor sau să-şi angajeze în luptă proprii vasali. pe de altă parte. dar interzicea căsătoria fiicelor acestuia în cadrul unor legături maritale diplomatice externe. practica egipteană susţinea căsătoria faraonului cu fiice ale vasalilor şi aliaţilor. atacă prin surprindere. Formal.

În Europa miceniană şi în zone circumscrise acesteia apar fortificaţii din piatră sau cu baza din piatră. Celebrarea victoriei urmează aproape întotdeauna acesteia. după care strigătul său de luptă marchează începutul propriu-zis al bătăliei. acestea nu erau îngropate ci erau cât mai grotesc deymembrate. Atelajul era prevăzut cu coşuri laterale pentru păstrarea armelor. de către rege. Mai complicată este problema carului de luptă. Izvoarele menţionează că războiul nu începe până ce regele nu vorbeşte soldaţilor săi şi nu le ordonă să se pregătească de luptă. adus de hicsoşi. descoperirile arheologice sugerează o dezvoltare similară a instituţiei războiului comparativ cu regiunile orientale. sunt menţionate 40 de perechi de cai. Abia în textul lui Anitta. al XVI-lea a ajuns în Egipt. Apariţia acestora în Orientul Apropiat este direct legată de introducerea calului. din care unul conducea cei doi cai. Cel puţin în bătăliile din Orient. fiind în primul rând un act propagandistic şi apoi unul narativ. a cărui introducere urmează introducerea calului sau este contemporană cu acesta. primul rege hitit cunoscut. în cursul cărora atacatorul îl provoacă pe adversarul său să accepte rezolvarea conflictului pe calea armelor într-un anume loc. Războiul epocii bronzului târziu este dominat de utilizarea carelor de luptă. asumându-şi el însuşi rolul ofensiv. Aici a fost domesticit şi apoi folosit la tracţiunea carelor. aşa cum este prezentat în Iliada nefiind probabil o excepţie. al XVIII-lea. într-un context militar. poate pe fondul răspândirii elementelor indo-europene. cei învinşi fiind de regulă respinşi şi urmăriţi. Chiar arhitectura militară hitită resimte această influenţă. Acesta poate accepta provocarea în calitate de partener de conflict aflat în defensivă sau poate supralicita. Se bănuieşte că el a fost inventat pentru vânătoare. Pentru că arcaşul avea nevoie de ambele mâini pentru a trage şi nu putea să se apere cu scutul. dar probabil era mai degrabă un animal exotic. Primul gest de agresiune este săvârşit. Probabil că acest aşa numit "tanc al antichităţii" a fost introdus la începutul Bronzului Târziu în toate regiunile "civilizate". dar abia în sec. etc. în mod simbolic. Carul avea două roţi uşoare. războiul putea începe printr-o declaraţie formală de război. Cele mai vechi menţiuni ale calului în Orient sunt din timpul celei de-a treia dinastii din Ur. a apărut armura realizată din piele pe care se coseau plăcuţe de bronz. cu patru sau şase spiţe. folosite atât pentru transport în timp de pace.mai ales în zonele accidentate sau împădurite. Caii erau legaţi la oişte printr-un fel de jug uşor. Documentele egiptene arată că aici calul a apărut în timpul secolului al XVI-lea. Aceste asemănări arată că cele două regiuni au comunicat încât s-au putut produce transferuri tehnologice între ele. Inovaţii semnificative domină imaginea războiului de la sfârşitul epocii bronzului. În Mesopotamia primele reprezentări de care provin din contexte din sec. vânat în Europa încă în timpul glaciaţiilor a supravieţuit în perioada postglaciară doar în regiunile stepice eurasiatice. Corpurile celor învinşi erau obiectul unui tratament înjositor. Echipajul era alcătuit de obicei din doi soldaţi. dispuse la ijloc sau în spatele platformei. noaptea. cât mai ales în caz de război. În Grecia 30 . Investiţiile importante în acest domeniu se justificau datorită faptului că puţine armate ale epocii îşi puteau permite luxul de a asedia vreme îndelungată un oraş. de regulă mâinile sau organele sexuale. Deşi nu era obligatoriu. mai ale arcuri şi săgeţi. Conflictul este decis de determinare şi de număr. Numărul învinşilor este stabilit pe baza contabilizării unor părţi recuperate ca trofee de la duşmanii omorâţi. fortificaţiile oraşelor sunt folosite pentru a asigura spatele armatelor şi a oferi un adăpost în cazul unei înfrângeri. Acest animal. Dacă izvoarele nu ne permit să includem cu siguranţă Grecia acestei epoci în sistemul diplomatic internaţional. conducând către o veritabilă reformă militară. Conflictele sunt precedate de un schimb de replici între liderii militari ai celor două părţi. apoi folosit la război ca o platformă pentru arcaşi. Cazul tratării corpului lui Hector. din cauza cheltuielilor cerute de o asemenea intreprindere.

condus de negustori. pe două niveluri. sub forma schimbului de daruri între monarhi. Totuşi. Una din întrebările dificile legate de utilizarea propriu-zisă a acestora în contextul unui conflict este dacă ele formau un front. atât cele ale hitiţilor cu Alaşiya. Aceste atelaje au oferit armatelor epocii o mobilitate superioară. viteză. activitate mai demnă de rangul celor implicaţi. dar au permis şi deplasarea armatelor la distanţă într-un timp relativ scurt. ca şi în secolele anterioare. Chiar dacă accentul cade pe înarmarea şi protejarea echipajelor de care trebuie reţinut că rolurile se puteau inversa. nu putea ţine pasul cu carele de luptă a căror mobilitate era exploatată la maxim şi nu era subordonată infanteriei. respectiv acela de a susţine infanteria. Rolul carelor de luptă în conflictele militare nu trebuie confundat cu cel al cavaleriei din epocile ulterioare. Această perioadă este prima în care corăbiile sunt folosite în conflicte militare maritime. ale căror care transportau trei persoane. Un alt mijloc prin care era asigurată aprovizionarea statelor cu bunuri străine era desigur aceea a războiului. De fapt. dar sunt preferate armele cu efect la distanţă ca arcurile. este de înţeles de ce infanteria nu putea participa eficient la conflictele militare.Miceniană aceasta era realizată din fâşii de bronz. ambele activităţi puteau fi prestate de aceleaşi persoane care acţionează şi în interesul statului lor şi în interes personal. Probabil că varianta mai corectă este a doua. De altfel. În afară de acesta sau simultan cu el documentele atestă şi prezenţa unui comerţ de mai mică amploare. în timp ce infanteria a fost folosită pentru a păzi taberele militare. Însă de multe ori viaţa le era pusă în pericol de hoţi. Prin tratatele dintre state era stipulată despăgubirea negustorilor de dinaştii pe teritoriul cărora avea loc jaful. Armamentul lor nu diferă în mod esenţial de cel al celorlalţi soldaţi. cât şi cel al Egiptului cu popoarele mării. În perioada care urma războiului aprovizionarea era asigurată prin impunerea unui tratat care prevedea plata unui tribut. cel puţin până la prinderea făptaşilor. Ideologia egipteană din timpul Regatului Nou interpretează actul plăţii unui tribut de către supuşii faraonului ca un schimb de daruri. permiţând realizarea unor campanii la mari distanţe. Uneori. cum sugerează descrierea bătăliei de la Meggido sau dacă se amestecau într-un fel de conflict individual. Comerţul Comerţul epocii era organizat. Un nivel era acela al schimburilor de produse interstatal. din moment ce izvoarele menţionează la finalul tuturor conflictelor care au fost prăzile obţinute.5. Nu trebuie neglijat nici impactul psihologic al unei armate în mişcare care produce zgomot şi se apropie cu viteză. Desfăşurarea bătăliilor de la Megiddo şi Kadeş sugerează că formaţiunile de care au jucat rolul cel mai important. prevăzut cu o pânză. 3. 31 . cum arată scenele povestite de Homer în Iliada. Ele au o singură punte şi un singur catarg. exprimat de cele mai multe ori în produsele de care statul învingător avea nevoie. O altă soluţie defensivă a fost aceea adoptată de către hitiţi. suliţele sau "boomerangurile". cei care luptă în car sunt infanterişti care beneficiază de viteză. şi în domeniul infanteriei se înregistrează importante îmbunătăţiri. nu pentru transportarea trupelor ci ca platforme de luptă. Teoretic circulaţia acestora trebuia să aibă loc fără probleme. Tocmai acest din urmă eveniment şi imaginile de la Medinet Habu care îl descriu sunt în măsură să arunce o lumină asupra acestor prime vase de război. încă puţin eficientă. unul din soldaţi apărându-i cu un scut pe ceilalţi doi. care urmăreau caravanele. deoarece menţinerea unei linii de bătaie este un lucru dificil dată fiind dimensiunea carelor şi manevrabilitatea mai mică decât a cailor călăriţi. fiind protejaţi de tratatele dintre state. în condiţiile în care forţa motrice este obţinută cu ajutorul vâslelor. căci această presupunere nu este susţinută de izvoarele timpului. Doar aşa se pot explica apariţia marilor imperii ale epocii şi menţinerea controlului autorităţii la distanţe atât de mari de capitală.

metale etc.Tributul este un dar pentru care dinastul egiptean oferă supuşilor săi un dar nepreţuit: viaţa acestora. Din punct de vedere teoretic este dificil să stabilim dacă schimburile epocii se încadrează în modelul redistribuţiei sau în cel al reciprocităţii. Fig. Aceasta stabileşte de obicei ce produse fac obiectul schimbului şi care sunt echivalenţele produselor. Tocmai de aceea. dacă documentele diplomatice pot fi doar în mică măsură aduse în sprijinul includerii regiunilor minoice şi miceniene în sistemul internaţional. circulaţia bunurilor o dovedeşte cu prisosinţă. dar probabil şi unul în sensul acestora. având în vedere şi poziţia statelor faţă de Marea Mediterană. În cazul redistribuţiei. La întretăierea drumurilor comerciale ale Orientului Apropiat se află Siria. sticlă. cel mai sigur fiind cel în sens invers acelor de ceas. percepţia celui mai puternic se potriveşte mai degrabă modelului redistributiv. trebuie ţinut seama de faptul că activităţile comerciale sunt coordonate de cererea autorităţii suzerane. Mai mult decât circulaţia produselor a putut fi dovedită angajarea unor pictori minoici de către faraonii egipteni în sec. ci mai des o interpretare a acesteia. în timp ce pentru partea mai slabă interpretarea ar putea fi aceea a reciprocităţii. 11. un ţinut fărâmiţat şi disputat de puterile timpului atât de mult. de mare căutare: purpură. al XVI-lea. încât aici se întâlnesc influenţe foarte diverse. Izvoarele epocii nu prezintă decât rareori realitatea fără denaturări. Traseul presupus al corăbiei descoperite în apropiere de promontoriul Uluburun. Primul dintre ele este 32 . Atitudinea se schimbă doar atunci când cumpărătorul este mai interesat decât vânzătorul de efectuarea tranzacţiei. dar şi costurile mai mici. această regiune devine un important intermediar al schimburilor epocii şi producătorul unor produse originale. ca în cazul cuprului cipriot. pentru a decora pereţii palatelor. Se presupune că au existat două trasee maritime care legau ţărmurile Mediteranei orientale. Mare parte din transportul acestui interval de timp se desfăşoară pe mare. Atunci când schimbul de bunuri are loc între două entităţi de putere diferită.

trimise sub formă de produse finite: argint. acostau în porturi şi schimbau o parte din bunurile pe care le aveau cu cele locale. Cu cât produsul era mai exotic. transportul pe marile râuri era în egală măsură folosit. sub forme foarte variate. capul Gelidonya sau Kition. Pe primul loc se află aurul. Scrisorile diplomatice ale timpului arată varietatea produselor care fac obiectul acestor schimburi. Atunci când era posibil. Orice putea fi considerat exotic sau valoros. mirodenii. cai. 33 . Probabil că marinarii navigau de-a lungul costei. mobilier. pomenit în nenumărate rânduri. obiecte de podoabă făceau obiectul acestui schimb. cu atât era mai mare prestigiul celui care îl deţinea. atât în Mesopotamia. bronz. care urmează a fi prelucrate la destinaţie. cât şi în Egipt. caravanele cu măgari continuă să fie mijlocul cel mai eficient de transport. Pe uscat. Acesta este urmat de alte metale preţioase. cupru. care de război. pentru ale schimba avantajos mai târziu.dovedit de provenienţa materiilor prime şi a produselor finite din inventarul corăbiilor descoperite la Uluburun. de la sclavi. arme. Nu lipsesc nici transporturile de cupru sau cositor sub formă de lingouri.

Credibilitatea acestora. Informaţiile cuprinse în cărţile ei sunt importante mai ales pentru perioada statalităţii ebraice şi privesc toate popoarele cu care poporul lui Israel a intrat în contact. De mai mică importanţă sunt scrisorile adresate zeilor. reprezentând apariţii izolate contribuie la lămurirea unor aspecte ale relaţiilor internaţionale din această epocă. Scrierea cuneiformă continuă să fie folosită în Orientul Apropiat. Informaţii importante cu privire la peninsulele Balcanică şi Italică ale aceastei perioade şi chiar cu privire la Orient provin din operele primilor istorici greci şi latini. ele reprezentând o sursă de informaţie care trebuie privită cu circumspecţie. împreună cu limbile asociate lor. Inscripţiile regale. Un caz mai deosebit este cel al "Istoriei sincrone". Hr. Dintre acestea. documentele juridice sau administrative. Din punctul de vedere al documentaţiei referitoare la relaţiile internaţionale existente în această perioadă. Perioada 1100 – 509 î. au făcut să fie folosite din ce în ce mai mult. Hr. sunt direct legate de evoluţia scrierii. Izvoare Problemele surselor de documentare cu privire la prima jumătate a mileniului I î. Valoarea informaţională. alfabetul s-a răspândit în Peninsula Italică. adaptabilitatea. Hr. în care sunt amintite. 4. 34 . de obicei epigrafice. Ulterior. Această epocă aduce în prim plan şi prima declaraţie de război păstrată în original. Deşi scrierea este folosită în Europa în al doilea sfert al mileniului I. menite să păstreze memoria faptelor regilor sunt documente de primă mână cu privire la evoluţia relaţiilor internaţionale în Orientul Apropiat al secolelor în care a fost dominat de statul asirian. solicitări adresate oracolelor etc.. cele mai importante documente provin din arhivele Noului Imperiu Asirian. cândva la sfârşitul secolului al IX-lea î. O altă sursă de informare care face dese referiri la relaţiile internaţionale ale acestei epoci este Biblia ebraică. limba diplomatică internaţională a acestei epoci în Orientul Apropiat. Din regiunea Canaanului scrierea alfabetică a fost preluată de greci. Dintre ele remarcăm 22 de tratate asiriene din secolele IX-VII î.4. provenind din această epocă nu sunt reprezentative pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale. Hr. apoi la etrusci şi romani. î. documentele descoperite aici fiind mai ales de natură administrativă şi mai puţin narative. probabil prin filieră feniciană. cea mai răspândită a fost aramaica. Hr. în regiunea vestică a Canaanului au apărut primele alfabete. "Războiul peloponeziac" al lui Tucidides sau "De la întemeierea Romei" de Titus Livius. lucrare care prezintă istoria raporturilor dintre Assiria şi Babylon începând cu secolul al XV-lea şi până în secolul al VIIIlea î. deşi pare a se baza pe lucrări mai vechi este de multe ori pusă sub semnul întrebării. majoritatea copleşitoare de la Ninive. Hr. şi vorbim aici de epopeile homerice şi de poemul "Munci şi zile" al lui Hesiod. având în vedere evidenta necontemporaneitate a autorilor cu epoca la care se referă. Din această categorie trebuie să amintim "Istoriile" lui Herodot. Dezavantajul pe care îl prezintă scrierile alfabetice pentru cercetătorii contemporani este acela că au folosit majoritar suporturi perisabile. Lor li se adaugă circa 3500 de scrisori reprezentând corespondenţa regilor cu aparatul administrativ al statului.1. Simplitatea acestora. documentele. O situaţie aparte este aceea a lucrărilor greceşti care au circulat pe cale orală şi au fost fixate în scris cel mai probabil odată cu adoptarea alfabetului. la grecii din sud. tratate. încă din secolul al XIV-lea î. Mai puţine informaţii provin din arhivele babiloniene şi persane. Alte documente. Hr. sau chiar citate. dar alături de ea. Exemple de acest fel sunt inscripţiile descoperite în Siria de nord reprezentând trei tratate dintre Mati'-il din Arpad şi Bar-ga'yah din KTK (poate Asiria). precum şi încadrarea în timp a realităţilor la care fac referire au fost mult discutate.

contribuind la consolidarea statelor de aici care au primit în istoriografie numele de regate neohitite. Deşi Egiptul a reuşit să respingă atacurile popoarelor mării a intrat în scurtă vreme într-o perioadă de vizibilă decădere. Fig. Peninsula Balcanică) ca şi Extremul Orient (Peninsula India. Hr. din punct de vedere diplomatic şi militar. de altfel. O parte din populaţia acestui regat a emigrat în regiunea Siriei de nord. Schimburile de produse. Imperiul asirian între anii 824-625 î. se va numi de acum înainte Aram. Asiria nu este până în secolul al IX-lea în măsură să domine Orientul Apropiat. Există două excepţii de la această constatare şi ele privesc tocmai intermediarii menţionaţi: fenicienii şi grecii. Hr.2. 35 . Începând cu dinastia a XXI-a suveranii egipteni renunţă la controlul zonelor canaanite şi la cel al Nubiei. deşi sunt în creştere din perspectiva volumului şi a regiunilor implicate se fac în principal prin intermediari şi de aceea nu contribuie la stabilirea unor raporturi directe. Principala autoritate în această regiune la începutul epocii fierului sunt arameii. Această populaţie de origine semită devine principalul element etnic al Siriei de nord care. Canaanul are şansa să se autoguverneze. a fost dispariţia statului hitit de pe scena politică. care stabilesc legături comerciale directe cu popoare îndepărtate.4. Neafectată direct de migraţia popoarelor mării. Hr. regiunile europene (Peninsula Italică. Principala modificare a acestuia în secolul al XI-lea î. 12. Totuşi. Ca urmare. China) se află încă. Sistemul internaţional În secolele XI-VI î. În secolul al XI-lea ei reuşesc să stăvilească ofensiva asiriană. amplitudinea schimburilor comerciale ale acestor două etnii nu a contribuit la lărgirea sistemului de relaţii internaţionale oriental. în afara sistemului internaţional al Orientului Apropiat.

deportarea este folosită pe scară largă pentru a amesteca populaţia. Alianţa Imperiului Nou din Babilon cu Media a stat la baza unei ofensive militare care a fost capabilă să răstoarne în 612 î. dar noua situaţie politică nu va rezista multă vreme. Hamath. Decăderea Israelului coincide cu reafirmarea Asiriei pe plan internaţional. plătesc impozite şi datorează serviciu militar. În cursul secolului al IX-lea acest stat promovează o vie activitate diplomatică şi militară pentru a-şi subordona prin alianţe inegale majoritatea vecinilor.Fragmentarea caracteristică acestei regiuni nu este de lungă durată. În paralel cu aceste evenimente Grecia arhaică este marcată de complicatul fenomen al colonizării. acesta promovează o politică nouă. Până în secolul al VII-lea aproape toate teritoriile Orientului Apropiat sunt incluse în acest prim imperiu cu adevărat universal. Ofensiva asiriană a determinat întemeierea de colonii feniciene în occidentul Mediteranei. Hr. spre sfârşitul secolului al XI-lea. într-un adevărat imperiu. dominaţia asiriană. În afară de acestea. Imperiul asirian pierde controlul asupra Babilonului la sfârşitul secolului al VII-lea. prin care urmăreşte uniformizarea culturală. Edom. supremă sinteză a acestui spaţiu. ca statul Urartu. În secolul al X-lea regatul israelit este una din marile puteri ale Orientului Apropiat. Moab. Teritoriul asirian este împărţit între aliaţi. supuşii prestează corvezi. Imperiul persan 36 . tentaţia sa va umbri orice altă iniţiativă. Însă de la sfârşitul acestui secol şi până la dispariţia statului asirian. în Canaan este fondat regatul Israel. agresivă. noul stat înglobează numeroase alte regate şi popoare: Ammon. Odată apărut modelul statului universal oriental. cea mai importantă dintre ele fiind Cartagina. Regiunea cea mai greu de controlat a fost Egiptul. încă din timpul lui David. constituit de cele 12 triburi evreieşti. Fig. 13. Însă după moartea lui Solomon regatul se scindează în Israel şi Iuda şi renunţă la unele posesiuni sau vasali anteriori. Damasc. care va contribui substanţial la afirmarea culturii greceşti cu mult dincolo de graniţele Peninsulei Balcanice. Regele este omnipotent şi transformă teritoriile foştilor vasali în provincii. Deşi a înfruntat cu succes alţi contestatari ai puterii sale. La adăpostul rezistenţei arameilor.

dar cu mari perspective. Imperiul Nou din Babylon şi Lidia rolul său a fost luat de Imperiul Persan. Egipt. încheiate între suveranul acestui stat şi entităţi vasale. Aceştia puteau fi reţinuţi pentru perioade mari de timp. aluzii la ele există suficiente. Cirus cel Mare reuşeşte în decursul vieţii sale să constituie un stat mai mare decât cel asirian. d. fără îndoială. Observaţia că înţelegerea dintre poporul evreu şi Dumnezeu seamănă cu tratatele orientale de dinainte de migraţia popoarelor mării conduce către conluzia că israeliţii au dus mai departe tradiţiile dreptului internaţional din acea perioadă. cel puţin. Tipologia acestora este destul de complexă şi este adaptată diverselor grade de supunere a statelor sau triburilor implicate. Printre căsătoriile diplomatice ale lui Solomon se numără şi cea cu o prinţesă egipteană. nu putem face aprecieri relevante decât cu privire la cele asiriene. Avantajat de puternica uniformizare culturală a Orientului. dar şi a colonizării greceşti. 4. Perşii iau conducerea statului med şi pun bazele Imperiului persan. datorită moştenirii complexe şi a poziţiei deosebite. Canaanul. faţă de statul asirian. Hr. diplomaţia Orientului Apropiat pare a avea aceleaşi caracteristici cu cea de dinainte de migraţia popoarelor mării. să se prezinte la curte cu tributul convenit şi cadouri. incluzând Babilonul. În orice caz. cele 22 păstrate şi altele amintite sau citate. Diplomaţia În secolele XI-X î. de multe ori regele fiind arbitrul relaţiilor statelor din Orientul Apropiat. Lidia şi Asiria. Odată cu creşterea puterii asiriene nu mai poate fi vorba de un echilibru pe scena internaţională.3. Apar şi modificări. Contactele diplomatice erau menţinute prin intermediul schimburilor de scrisori transmise prin mesageri. După o scurtă perioadă de echilibru internaţional între Egipt. Se pun bazele unui sistemului internaţional al statelor greceşti. există mai mult de un arbitru pe scena politică internaţională: Asiria. influenţa epocii anterioare disipându-se cu greu. alianţele între regi continuă să se realizeze după aceleaşi principii. absenţa fiind interpretată ca o nerespectare a tratatelor şi pedepsită. În 525 cucerirea Orientului este desăvârşită prin ocuparea Egiptului. Media. Toate tratatele păstrate sau cunoscute în mod indirect din arhivele asiriene sunt tratate inegale. O practică asemănătoare a funcţionat în timpul Imperiului Persan. de două ori pe an (în prima şi a şasea lună a anului). Vasalii regilor asirieni erau obligaţi ca. Babylon. şi ceilalţi.La mijlocul secolului al VI-lea raporturile interne în societatea iraniană se schimbă definitiv. Din secolul al IX-lea sistemul internaţional oriental se împarte în Asiria. Israel. nu s-a păstrat nici unul dintre ele. la care a contribuit categoric administraţia asiriană. 37 . Deşi nu s-au păstrat texte de tratate din această epocă. ai cărei monarhi doresc să domine toată lumea cunoscută. a cărui caracteristici sunt încă obscure. Statutul politic al unui stat al acestei epoci era definit de relaţia sa cu Imperiul asirian. Statele acestei epoci au o putere relativ egală sau. datorită insuficienţei izvoarelor istorice. Este epoca construcţiei polisurilor. ceea ce ar fi fost imposibil înainte de migraţia popoarelor mării. În privinţa tratatelor. sunt secolele în care societatea greacă europeană îşi recapătă cadenţa. unii dintre ei bucurându-se de onoruri deosebite la curtea regilor asirieni. Cu toate că Vechiul Testament face referire la tratate încheiate între statul evreu şi vasalii săi. Influenţa asiriană se extindea şi în afara teritoriului şi al vasalilor săi. Secolele VII-VI î. La sfârşitul secolului al VI-lea Roma este încă un stat de mică importanţă. în funcţie de serviciile aduse. Transformarea sa în republică şi dobândirea independenţei faţă de etrusci au contribuit probabil în mod decisiv la afirmarea statului roman în secolele ce au urmat. Imunitatea reprezentanţilor unui alt stat era inviolabilă. mai ales la curtea suzeranilor. Hr. Această situaţie s-a perpetuat în regiune şi după dispariţia statului asirian.

în timp ce exprimarea la persoana a doua se referă la cealaltă parte. sunt mult mai numeroase. introducere istorică (uneori). pentru a-i fi controlată activitatea. obligaţia de a raporta orice activităţi ameninţătoare la adresa statului sau persoanei monarhului asirian. Ele erau impuse atât vasalilor. Ele sunt de fapt tratate de supunere ale unor state sau triburi care se obligă să nu aibă politică externă proprie. Printre cele mai importante şi des întâlnite prevederi ale tratatelor asiriene se numără câteva aproape nelipsite: 1. prevederile şi blesteme. Din izvoarele păstrate reiese că asemenea tratate au fost încheiate doar cu Babylon şi Elam. 8. deşi numeroase alte documente se referă la acest aspect al relaţiilor Asiriei cu vasalii săi. Textele tratatelor. O noutate faţă de tratatele mai vechi din orient este adăugarea la sfârşitul textului a unui colophon. ca reprezentant al zeului Aşur să pedepsească pe cel care viola sanctitatea jurământului. 6. reprezentând în primul rând textul jurământului. Tratatele de asistenţă şi neagresiune ("tratate de prietenie şi pace") sunt tratate pe care Asiria le-a încheiat la începutul Imperiului Nou şi sunt tratate de egalitate încheiate doar în scopuri militare. În cazul nerespectării prevederilor tratatelor. devoţiunea necondiţionată faţă de persoana regelui exprimată prin diverse formule. care specifică motivul şi data tratatului.1. exprimarea la persoana întâi singular se referă la persoana regelui. 4. Tratatele de supunere nu difereau semnificativ de celelalte în privinţa formei. Tratatele de vasalitate. Ca o garanţie a respectării tratatelor. În nici unul din tratatele păstrate nu este menţionată în mod expres obligaţia de a plăti tribut. erau redactate în două exemplare. păstrate de către fiecare din cele două părţi. acceptarea zeului Aşur ca zeu suprem (numai într-un tratat din timpul lui Esarhadon). Eticheta asiriană cu privire la încheierea tratatelor prevedea ca tratatele de vasalitate să fie validate prin jurământ în templul lui Aşur din Asur. obligaţia de a participa cu detaşamente militare la conflictele în care era implicată Asiria. să plătească un tribut şi să-şi dovedească supunerea prin două vizite anuale la curte. 7. ceea ce însemna că vasalul trebuia să urască duşmanii Asiriei şi să nu comunice cu aceştia în nici un fel. fără implicaţii economice. Unele dintre tratatele scrise pe tăbliţe de lut erau autentificate prin sigilii. prevederi comerciale. 3. asirienii făceau schimb sau cereau copii din familiile regale ca ostateci. dar aveau ca scop asigurarea loialităţii faţă de familia regală. urmat de jurământ şi zeii martori la acesta. Ceremonia cuprindea un banchet în cursul căruia avea loc prestarea jurământului de către vasal. 5. Textul începea cu un preambul în care erau specificate părţile. solicitate de diversele entităţi politice care aveau nevoie de protecţia asiriană. Structura unui tratat asirian urmărea paşii descrişi în cele ce urmează. extrădarea emigranţilor asirieni. care specifică faptul că vasalul trebuie "să-l iubească pe rege ca pe sine însuşi" sau "să moară pentru el". redactate la iniţiativa regilor asirieni sau cele de alianţă ("tratate de pace şi vasalitate"). 3. 2. cât şi provinciilor locuite de asirieni. În ceea ce priveşte forma. iar cele de supunere în templul lui Ninurta din Calah. regele asirian comunicând în numele lui cu exteriorul. 2. acceptarea unui reprezentant al statului asirian la curtea vasalului. 38 . practicarea unei politici externe comune cu cea asiriană. regele asirian se vedea obligat.

motivate de scopuri comune religioase şi etnice. pe partea din 39 . comparativ cu cel al altor popoare contemporane lor. de exemplu. Mai mult decât atât. în Orientul Apropiat al primei jumătăţi a mileniului I î. dar şi mai greu de manevrat. El nu permite neutralitatea şi nici nu necesită formularea unei declaraţii de război oficiale. ale epocii bronzului. Deşi nu era obligatorie. rebeliunea. Aceste armate sunt capabile să facă faţă cu succes agresiunilor carelor de luptă asiriene de la începutul epocii fierului.4. Hr. Regele asirian. atunci când carul făcea viraje şi era cel mai vulnerabil. aşa cum arată descrierea bătăliei pierdute de asirieni la Qarqar. În secolul al VII-lea asirienii au introdus un nou tip de car. a fost caracteristic perioadei prestatale. precum şi suliţele şi săbiile lungi. Secretele succesului acestor armate. Acesta era mai greu de oprit. deşi numeroşi lideri au mai încercat reînvierea ideii de război sfânt.. printre motivele cel mai des întâlnite numărându-se agresiunea străină. Acestea sunt mai mari şi un al treilea cal era legat pe una din părţile carelor. declaraţia de război începe să fie folosită mai des în cazul războaielor planificate. Comportamentul asirienilor faţă de populaţiile cucerite a fost exagerat de scrierile istorice.4. Însă soldaţii acestor armate nu îşi pot permite luxul de a întreţine care de luptă şi de aceea armatele secolelor XI-X sunt în principal armate de infanterie. războiul era considerat un act săvârşit de oameni în numele divinităţii protectoare. Reliefurile asiriene sugerează că aceştia au încercat să găsească soluţii pentru a adapta carele la noile condiţii de război. ofense aduse persoanei regelui şi/sau zeului sau solicitări din partea aliaţilor. Spre secolul al IX-lea. curent care îşi are rădăcinile în literatura ebraică. Deja în această bătălie statele arameilor din Siria aveau cam acelaşi număr de soldaţi la cavalerie şi în echipajele carelor. de fapt schimburi de populaţie. După apariţia statului implicarea divinităţii în conflictele militare a devenit episodică şi războiul a căpătat un caracter laic. Populaţia ocupată în urma unui război avea drepturi egale cu asirienii de acelaşi statut economic. în care însă erau implicaţi uneori şi asirieni. în funcţie de realizări. de elită. Acest tip de război. Războiul Ca şi în alte epoci. Mai mult. având obligaţii fiscale. când evreii trăiau încă în zona aridă a Canaanului. încălcarea tratatelor. era responsabil de a apăra domeniul zeului Aşur de orice agresiune. Adoptarea acestei soluţii arată că infanteria anihila carele prin omorârea cailor. indiferent de origine. Primul dintre ele era războiul ordonat de divinitate şi purtat uneori de aceasta în vederea exterminării inamicilor poporului ales. La începutul Epocii fierului viziunea cu privire la desfăşurarea războiului se schimbă. şi aveau acces la funcţii înalte. Fiind comandate de zeu. oamenii cu pregătire în diverse domenii erau încorporaţi în sistemul militar sau administrativ. opţional (reshut). tras de patru cai şi care putea transporta patru soldaţi. Mentalitatea israeliţilor cu privire la război făcea diferenţa între două forme: războiul obligatoriu (mitzva) şi războiul permis. unde tinerii erau educaţi în spirit asirian. pentru că regele era interesat în păstrarea puterii de muncă şi a sănătăţii supuşilor săi. de dimensiuni şi mai mari. Acestea se făceau cu asigurarea celor necesare traiului. pe post de scut viu pentru ceilalţi doi. toate războaiele asiriene erau îndreptăţite. sunt disciplina de masă. spre deosebire de armatele mici. arameii introduseseră în armată corpuri de cavalerie şi de cămile. de muncă şi de război. Familiile nobiliare şi regale erau găzduite într-o formă de domiciliu forţat la curtea asiriană. al căror model timpuriu este constituit de armatele arameilor. Reorganizarea provinciilor implica într-adevăr mari deportări de populaţie. considerat sfânt. ceea ce a determinat scăderea importanţei acestora din urmă în conflictele militare. unul conducând calul celuilalt când acesta trăgea cu arcul. alcătuite prin mobilizări de masă. care să suplinească relativa ineficienţă a carelor de luptă. unele reliefuri îi arată pe soldaţi călărind ca mesagerii de pe reliefurile egiptene. Armatele sunt mari. unele din fier. Tot reliefurile asiriene arată cât de greu s-a impus cavaleria şi cum la început călăreţii luptau câte doi.

de după care erau aruncate diverse proiectile asupra inamicului. aşa cum era cazul în armata persană. De altfel nu numai textele greceşti. Cea mai la îndemână maşină de război era berbecele. Probabil deschiderea era făcută de arcaşi care se retrăgeau apoi după suliţaşi. când au început să fie folosite doar ca centre de comandă mobile în timpul conflictelor. Rolul carelor de luptă a scăzut mult spre secolul al şaselea. O altă tactică folosită de asirieni. Abia aceasta a fost adevărata revoluţie pe care a oferit-o cavaleria. Vasele folosite de popoarele mării în ofensiva lor împotriva Egiptului sunt reprezentate la Medinet-Habu fără asemenea dispozitive. desigur cu un randament mai scăzut. cât şi forme mai complexe. În ceea ce priveşte tactica ştim mai multe lucruri despre armata persană. propulsat de 50 de vâslaşi. lung de 30 de metri. o corabie cu vâslaşii suprapuşi pe două rânduri. asociate cu turnuri de asalt. în jurul anului 700 a apărut birema. Infanteria avea scuturi mari. înlocuirea carelor de luptă datorită eficienţei superioare. costisitoare. Asiria era suficient de bogată în secolul al IX-lea ca toate armele sale să fie făcute din fier. Acest lucru oferea un avantaj de netăgăduit asupra duşmanilor săi. poate că Tiglat-Pileser şi urmaşii săi au beneficiat de o armată de circa jumătate de milion. şi mai scurtă. O altă noutate a acestei epoci în domeniul militar a fost apariţia vaselor de război dotate cu berbec (cioc) subacvatic. Se pare că pentru prima dată în istorie armata persană a fost dotată cu uniforme. dar randamentul său depindea de protejarea celor care îl manevrau. O mare inovaţie a fost aceea a asigurării infrastructurii necesare unor campanii la distanţe mari. care controlau deja comerţul maritim al epocii. nu numai ca un mijloc de recunoaştere. Totuşi asirienii erau mai înclinaţi către lupte corp la corp. Dacă Şalmaneser a avut 120 000 de soldaţi la Qarqar. Documentele de la Ninive arată că zilnic erau aduşi din toate colţurile imperiului în grajdurile regale 100 de cai. care să aprovizioneze o asemenea forţă militară. Era organizată în funcţie de armament şi originea soldaţilor. ci şi reliefurile persane confirmă 40 . Cum probabil acestea nu au fost inventate de piraţi. Zidurile erau depăşite prin intermediul turnurilor de asalt. Vasul cel mai des întâlnit al epocii fierului era pentaconterul. Importante inovaţii au fost introduse de armata asiriană în domeniul organizării. deşi se bănuieşte că ea a moştenit cunoştinţele exprimate pe câmpul de luptă de la armata asiriană. aceştia au trebuit să-şi desăvârşească şi pregătirea în domeniul asediului. ci şi ca un mijloc prin care satrapii ofereau soldaţilor echipament şi armament gratuit. căci unitatea tradiţională asiriană avea suliţe lungi şi scuturi şi nu arme pentru aruncat. ambele subordonate regelui. Cohorta regală era o unitate de elită care făcea parte din Garda regală. din care cel mai impoortant era armata regală. Desigur. pentru a pătrunde în oraşul inamic. care aveau probabil punţi mobile sau prin escaladarea cu ajutorul scărilor simple. se bănuieşte că inventatorii lor trebuie să fi fost fenicienii. Dacă la începutul epocii vasul era cu un singur şir de vâsle. ci de cei care doreau să se apere de ei. Până la sfârşitul secolului al optulea călăreţii au învăţat să tragă cu arcul şi să conducă calul simultan şi atunci fiecare dintre ei echivala în eficienţă cu un car cu doi cai şi doi soldaţi. Regii persani dispuneau infanteria în centru şi cavaleria pe aripi. Ea avea mai multe corpuri. Triremele cu 170 de vâslaşi nu au apărut până în secolul al şaselea. Cavaleria ataca flancurile. dar eficientă a fost aceea de a construi rampe de pământ până la nivelul zidurilor. obicei moştenit de la călăritul măgarilor. deplasaţi cu ajutorul roţilor. dar luptele faţă în faţă erau evitate. Probabil că de-a lungul drumului urmat de armată erau organizate baze cu alimente. care era permanentă şi alcătuită din nativi şi auxiliari. era de aşteptat ca acest echipament să fie similar pentru toată lumea. Din reliefurile asiriene reiese cooperarea între arcaşi şi suliţaşi. Reliefurile asiriene redau atât berbeci simpli. Cum cele mai multe forţe ale timpului evitau lupta directă cu asirienii.spatele calului. În ceea ce priveşte introducerea fierului în domeniul militar.

Subordonând regiunea de coastă de la Massalia până în Catalonia. precum şi a metalelor balcanice în Orient. grecii şi-au îndreptat atenţia asupra Egiptului şi bazinului Mării Negre. Sardinia. Atâta vreme în umbra marilor civilizaţii orientale. Grecii au fost mai prudenţi şi au avansat mai încet. în răsărit până în India. Situat strategic pe o insulă din apropierea ţărmului libanez. atât pe apă. În ciuda informaţiilor oferite de izvoarele scrise. ilustraţi ca purtând două tipuri de echipamente se bazează pe uniformitatea înfăţişării soldaţilor. Complementaritatea regiunilor orientale solicita ca tranzacţiile comerciale să implice mărfurile siro-palestiniene. fenicienii au dezvoltat şi meşteşuguri care au devenit baza acestui comerţ: producerea textilelor. fără îndoială. ca şi a puterii maritime minoice. un aliaj natural de aur şi argint. Accesul la regiunile limitrofe Oceanului Indian a fost posibil doar în anumite intervale de timp când a fost mijlocit de statul Israel. şi care nu mai este procurat de Egipt din legendara ţară Punt. Comerţul Modificările importante survenite în secolul al XII-lea î. "Legenda" corpului nemuritorilor. produs solicitat pe pieţele orientale. prin portul Eţiongeber de la Marea Roşie. Ambele popoare par a fi pornit către vest în decursul secolului al VIII-lea pentru a căuta resurse de metale şi a controla circulaţia acestora. a sticlei şi a obiectelor de metal. Acestea sunt de fapt bucăţi de metal. Hr. anatoliene. între care deloc neglijabile au fost cele de cupru cipriot. după ce au atins limitele Mediteranei. în nord până în Marea Neagră şi în sud până în "ţara Ofir". după ce şi-au asigurat controlul comerţului în Cipru. Gestionând însă şi alte materii prime. Hr. direct către Africa de nord. fenicienii. ca şi izvoarele greceşti. de o valoare 41 . Noua metropolă reuşeşte cu brio să joace rolul de intermediar între aceste regiuni. În secolul al VII interesele celor două popoare s-au întâlnit în regiunea iberică.această aserţiune. 4. către Occident. acesta este în continuare realizat cu ajutorul caravanelor. Sicilia vestică. acum locul său este luat de către Tyr. susţin vasta reţea comercială a centrelor feniciene. arheologia nu susţine anterioritatea comerţului fenician în Mediterana faţă de cel grecesc. În secolele următoare. arabii intervin direct în comerţul cu smirnă. Până în secolul al VIII-lea î. Bogăţia noilor regate arabe este urmarea succesului acestui comerţ. În jurul anului 650 î. resursa care i-a propulsat pe fenicieni pe scena comerţului internaţional. dar mai sigur. Cum aceste produse erau transportate atât pe uscat. de cedru. punctul de confluenţă a numeroase resurse metalice vest europene. schimburile conducând la răspândirea obiectelor orientale şi a alfabetului în Grecia. Principala modificare survine în urma dispariţiei marilor regate care controlau comerţul între regiunile complementare ale Orientului. grecii au trebuit să lupte pentru strâmtoarea Gibraltar şi cositor. pe care le-au dominat categoric. dacă înainte de 1200 centrul cel mai important al schimburilor în zonă era Byblosul. celor de măgari şi catâri li se adaugă în Peninsula Arabică cele de dromaderi. Începând cu secolul al XI-lea aceştia au fost fenicienii şi grecii. pin sau stejar.5. au transformat şi comerţul în zona Orientului Apropiat. În ceea ce priveşte comerţul pe uscat. Hr. singura zonă de confluenţă a formelor de transport şi aregiunilor menţionate era ţărmul sirian. grecii şi fenicienii au interacţionat prin intermediul ciprioţilor. Dacă secolul al VIII-lea este secolul în care grecii se aşează temeinic în Italia sudică. stateri din electrum. Acesta rămâne la dispoziţia celor care sunt mai bine poziţionaţi şi mai dispuşi să rişte într-o epocă atât de tulbure. Menţiunile din Vechiul Testament. fără a se aventura înainte de secolul al VIIlea mai departe de Peninsula Italică. Malta. apar în regatul lidian primele monede din lume. Însă. lemnul. care se întindea în vest până la Gibraltar. Tyrul a jucat un rol decisiv în comerţul fenician. îşi orientează interesele la distanţă mare. Principala bogăţie a coastei feniciene a fost. egiptene şi europene.

purtând numele unităţii de măsură a greutăţii pe care o respectă şi au ştanţată prin lovire o marcă ce garantează valoarea. Comerţul şi colonizarea feniciană. Pe cealaltă parte piesele poartă amprenta loviturii prin care s-a produs imprimarea. 42 . Fig. în cazul de faţă capul unui leu.stabilită. 14.

Sistemul internaţional 43 . Cele mai multe dintre documentele cancelariilor persane nu au supravieţuit timpului. folosind surse care astăzi nu ne mai sunt disponibile au redactat lucrări de mare întindere dedicate istoriei statului roman şi făcând referire şi la epoca republicană. care numără peste 400 de tratate din Grecia premacedoneană. cel mai valoros a fost fără îndoială Tucidides. căreia îi aparţin reprezentanţi de valoare. Dintre aceştia. care tratează complicatele probleme ale lumii mediteraneene în secolele coexistenţei statului roman cu cele elenistice. Desigur că lucrările lor nu pot fi considerate decât cel mult lucrări de mâna a doua. Deşi s-a afirmat mai târziu. care reprezintă o bază de discuţie impresionantă. Numeroşi alţi istorici romani din perioada imperială. Acestor lucrări cu caracter istoric. Inscripţiile redactate pe suporturi mai rezistente: piatră sau lut nu au decât rar un caracter oficial şi de aceea nu se referă la evenimentele importante ale timpului. Izvoare Un număr foarte mic dintre documentele orientale pot fi folosite pentru reconstituirea relaţiilor internaţionale. dintre istoricii latini republicani a căror opere în general s-au pierdut. autorul "Războiului peloponesiac". conţine alături de informaţiile istorice şi elemente de geografie şi etnografie. desigur. dar care nu îl pot depăşi pe Tucidides. Faptul că documentele persane nu au supravieţuit până la noi este compensat de creşterea în volum şi calitate a istoriografiei greceşti. Dar de cea mai mare importanţă pentru evoluţia relaţiilor internaţionale. Deşi lucrarea sa. Perioada 509 . cercetările arheologice care se desfăşoară în întregul bazin mediteranean fiind în măsură să ne îmbunătăţească în viitor cunoştinţele despre lumea interstatală a sfârşitului ultimei ere necreştine. Corpusul cel mai numeros este acela grecesc. numită Istorii. Deşi incompletă. Hr. 5. Appianus din Alexandria ("Istoria romană"). li se adaugă corpusuri impresionante de inscripţii greceşti şi romane. care reprezintă mai degrabă interpretări ale chestiunilor legate de relaţiile internaţionale ale epocii. 5. Iniţiativa sa este urmată de lucrările altor istorici de valoare. Plutarh ("Vieţi paralele"). Hr. ele reprezintă o sursă de documentare care nu a fost încă epuizată. probabil pentru că au fost redactate pe pergament.5. Arrianus ("Anabasis") etc. ea reprezintă cea mai bună sursă de documentare pentru relaţiile internaţionale de la începutul secolului al V-lea. probabil sub influenţa celei greceşti. Continuatoarea istoriografiei greceşti este. cea elenistică. Urmând activităţii logografilor opera lui Herodot rămâne o piatră de hotar în evoluţia istoriografiei antice. Poate cea mai importantă lucrare a acestei epoci este "Istorii" a lui Polibyos din Megalopolis. privită din perspectivă romană este întinsa lucrare a lui Titus Livius. Opera sa. valoroasă este şi lucrarea "Biblioteca istorică" a lui Diodor din Sicilia. Amintim aici pe Sallustius sau Caesar.1. Acestea sunt documente de primă mână cu privire la toate aspectele societăţilor care le-au creat şi implicit şi cu privire la relaţiile internaţionale ale statelor antichităţii clasice. intitulată "Ab urbe condita". caracterizată de o fină observaţie a realităţilor trăite este esenţială pentru înţelegerea caracteristicilor relaţiilor interstatale ale lumii greceşti. Pentru secolul al IV-lea surse importante de documentare sunt lucrările lui Xenofon: "Istoria Greciei".2.27 î. "Anabasis" sau "Educaţia lui Cirus". şi istoriografia romană contribuie la desluşirea raporturilor internaţionale a celei de-a doua jumătăţi a mileniului I î. În plus. Alţi reprezentanţi de valoare ai istoriografiei elenistice sunt Dzonisos din Halicarnas ("Istoria Romei").

). etrusci şi cartaginezi în ceea ce avea să devină complicatul sistem internaţional al secolelor III-I î. La sfârşitul secolului al VI-lea î. care se vor confrunta în războiul peloponesiac (431-404 î. Cum energia dinastiei ahemenide nu se epuizase. Data de 509 î. Ciocnirea inevitabilă între lumea orientală şi cea europeană s-a produs în anii 494-479 î. Imperiul persan ajunge. Hr. În acelaşi an la Atena au loc importante transformări sub arhontatul lui Clistenes. Deşi Tracia a devenit iniţial satrapie persană.În intervalul de timp cuprins între secolele V-I î. Hr. Polisurile greceşti. prin desfăşurarea războaielor medice. principalul fenomen legat de relaţiile internaţionale este mutarea centrului de greutate a raporturilor interstatale dinspre Orient spre Occident. monarhii persani şi-au îndreptat atenţia către regiunile europene. deşi contestată este un reper mai degrabă simbolic al unor fenomene care nu puteau să se producă peste noapte. să domine întreg Orientul Apropiat. cel mai sângeros război al antichităţii clasice. care au recâştigat şi influenţa asupra ţărmurilor vestice ale Asiei Mici. Hr. concretizate în constituirea a două ligi aflate sub hegemonia Spartei şi Atenei. Concomitent. Hr. deznodământul conflictului a dat câştig de cauză grecilor. Această victorie a determinat puternice rivalităţi în lumea greacă. care consolidează democraţia. ieşite din "barbaria" epocii fierului. a cărei ascensiune se datorează rupturii cu dominaţia etruscă şi cu sistemul monarhic. Fig.. după o evoluţie destul de scurtă. Hr. Strădaniile Romei de a-şi asigura supremaţia asupra Italiei centrale au atras în sistemul de alianţe al statelor italice pe greci. Macedonia în timpul lui Alexandru cel Mare 44 . în Peninsula Italică se afirmă statul roman. aflate la maturitate sunt adversari redutabili pe scena politică internaţională. 14. Hr.

Hr. relaţiile interstatale între vecini fac ca orice eveniment să-şi propage consecinţele la mari distanţe. un stat mic care profită de slăbiciunea polisurilor greceşti şi le supune prin abila politică a lui Filip al II-lea. Încă din timpul celui de-al doilea război punic implicarea Macedoniei în acest conflict de partea Cartaginei a oferit Romei şansa de a se amesteca în problemele Europei orientale. Fig.) au transformat regatul elenistic al Macedoniei în provincie romană. deşi de scurtă durată. Dacă în acest secol sistemul internaţional nu este bine conturat. Hr. Transformarea regatului elenistic al Pergamului în provincia Asia a deschis Romei noi perspective de extindere. Alexandru este cel care va încheia definitiv raportul de forţe în favoarea Europei. În secolul al III-lea î. totuşi. La sfârşitul lor Roma devine stăpâna Mediteranei Occidentale. unde vor apărea după moartea sa regatele elenistice. cucerind Imperiul persan. o îmbinare de diplomaţie şi forţă brută. Evoluţia statului roman până la instaurarea principatului 45 . concretizat în desfăşurarea celor trei războaie punice între anii 264-146 î. Cele care intră în raza sa de acţiune sfârşesc prin a fi ocupate. Fiul său. Hr.Secolul al IV-lea este dominat de incredibila evoluţie a Macedoniei. Acestei reuşite îi urmează la scurtă vreme ocuparea Greciei. Cele patru războaie macedonene (215-146 î. cel mai mare stat al acestei epoci. Domnia sa asupra Asiei. 15. ascensiunea Romei şi conflictele în care se angajează forţează multe din statele timpului să aleagă una din cele două tabere. Principalul conflict care animă viaţa politică este cel al Romei cu Cartagina. a transformat definitiv acest spaţiu. Propaganda romană dădea rezultate şi astfel Roma se implica din ce în ce mai mult în viaţa regatelor elenistice. O reuşită de răsunet a diplomaţiei romane a fost gestul ultimului rege al Pergamului de a lăsa moştenire statului roman ţara sa. Roma nu este dispusă să trateze pe picior de egalitate cu nici un stat.

Crainicii aveau o origine mitică. Mesageri şi diplomaţi Spre deosebire de alte civilizaţii. Keryx.. săvnârşeau sacrificii şi libaţii.1. Principalul rol al crainicilor era acela de a fi vocea statului pe care îl reprezentau: citeau prevederile tratatelor. permit reconstituirea trăsăturilor generale ale diplomaţiei promovate de statele greceşti. Dacă dezbaterea le depăşea atribuţiile ei trebuiau să prezinte punctul de vedere care le-a fost comunicat conducătorilor lor. un compatriot rezident în capitala unde urma să îşi desfăşoare misiunea şi nu se bucurau de un tratament 46 . Hr. grecii au fost mereu preocupaţi de funcţiile pe care le aveau reprezentanţii statelor greceşti sau străine. Totuşi. Identificarea reprezentanţilor prin intermediul unor documente de acreditare devine frecventă în Europa acestei epoci. dar de obicei. Deşi există controverse cu privire la funcţia exactă a acestor trei categorii. 5. Ca simbol al funcţiei lor. implicaţi în activităţi diplomatice. un polis grecesc nu era obligat să ofere unui reprezentant străin decât posibilitatea de a-şi prezenta mesajul în faţa instituţiilor acreditate să-l audă. permiţând celor implicaţi să prezinte partenerilor de discuţie puncte de vedere aprobate deja în cadrul instituţiilor cu putere de decizie de acasă. Practica greco-romană prevedea ca. etc. fiind. în care posibilităţile de a falsifica identitatea erau ceva mai mari decât în orient. Deşi regulile ospitalităţii erau în general respectate. Foarte rar anumiţi mesageri erau acreditaţi cu posibilitatea de a negocia în cadrul unor limite mai largi. cel roman şi chiar de cel cartaginez cu remarcabile asemănări. primul dintre ei. care a culminat cu ocuparea Egiptului în 31 î. Reprezentanţii polisurilor greceşti puteau să locuiască în casa unui proxen. nici o delegaţie greacă implicată într-o problemă diplomatică nu putea fi lipsită de prezenţa unui crainic. Hr. înainte de a pleca mesagerii să se supună unui ritual de purificare prin spălarea mâinilor şi rugăciune pentru a-şi asigura bunăvoinţa zeilor în ceea ce privea finalizarea misiunii. Atât la Atena cât şi la Sparta această funcţie a devenit ereditară şi se limita la o familie. dădeau glas declaraţiilor de război.3. misiunile erau de obicei foarte restrictive. trimişi (presbeis) şi mesageri (aggeloi). În izvoarele scrise de origine greacă apar trei tipuri de persoane implicate în asemenea activităţi: crainicii (kerykes). Relaţiile internaţionale ale celor aproximativ 500 de ani dinainte de era creştină au evoluat în direcţia afirmării Romei ca cel mai important stat al antichităţii. pentru implicarea lor trebuind să mai treacă câteva secole. dar şi cu elemente de originalitate. doar unul dintre ei avea atribuţii de a negocia efectiv cu cealaltă parte. Reprezentanţii republicii romane se bucurau în mod evident de posibilităţi mult mai mari de a negocia şi de instrucţiuni mult mai clare în privinţa desfăşurării misiunii. crainicii purtau un sceptru cu câte un şarpe încolăcit la ambele capete. sau vocea zeilor. în urma bătăliei de la Actium. în sistemul internaţional euro-asiatic nu sunt încă incluse regiunile Orientului Îndepărtat. 5. În cazul diplomaţilor greci. ceea ce îngreuna mult orice negociere. cea mai deybătută este cea a mesagerilor care au fost echivalată atât cu cea a trimişilor cât şi cu cea a crainicilor.Războaiele civile romane din secolul I î. Hr. prin competiţia dintre triumviri au contribuit la extinderea statului roman. potrivit legendelor fiul lui Hermes. Trimişii sau mesagerii reprezentau corpul principal al unei delegaţii diplomatice în toate statele vremii. dacă acordurile celor două state nu prevedeau obligaţii suplimentare. Trebuie precizat că nu călătoreau aproape niciodată fără a fi însoţiţi de crainici a căror imunitate era superioară şi se baza pe criterii religioase.3. Având în vedere însărcinările de mai sus. Diplomaţia Izvoarele documentare contemporane celei de-a doua jumătăţi a mileniului I î.

făceau serviciu militar în flotă. căci majoritatea străinilor cărora li se permitea să locuiască în acest polis primeau statutul de meteci (metoikoi). Dacă moartea cetăţeanului nu era în nici un fel compensată. rudele victimei puteau sechestra până la trei concetăţeni ai ucigaşului. Dacă nu. Statutul străinilor Statutul străinilor în a doua jumătate a mileniului I î. pentru a le limita posibilităţile de a se informa în detrimentul statului gazdă.3. Aceşti oficiali verificau autenticitatea acreditării şi stabileau relaţia republicii romane cu statul respectiv. Totuşi. Din 47 . Atunci când un cetăţean roman atenta la integritatea unui mesager el era oferit de statul roman ţării ofensate. Un mecanism asemănător poate fi constatat în cazul uciderii trimişilor perşi de către spartani. dar nu aveau drepturi cetăţeneşti şi nu puteau deţine bunuri imobiliare. libertatea de mişcare le era drastic îngrădită. rudele aveau dreptul să ucidă cele trei persoane răpite. În afara cazurilor când străinilor li se acorda azil. străinii nu putea accede la statutul de cetăţean decât în anumite situaţii. pentru ca repercusiunile gestului să nu cadă asupra Romei. orice depăşire a mandatului fiind aspru pedepsită. Îngrădirea exagerată a libertăţii de mişcare a reprezentanţilor statului este caracteristică acestei epoci în care instituţiile îşi rezervă dreptul de a controla integral politica externă. Hr. participau la banchete şi li se ofereau daruri. delegaţia trebuia să părăsească teritoriul roman. cu atât mai mult cu cât dobândirea acestui statut se făcea pe baze genetice (ambii părinţi trebuiau să fie din familii de cetăţeni). mesagerii erau audiaţi de către senat. Dacă practica răzbunărilor personale ar fi continuat să se exercite fără restricţie în mediul polisurilor greceşti este uşor de imaginat cum ar fi arătat relaţiile internaţionale. Una dintre ele era aceea în care erau exilaţi pe viaţă. Dacă documentele erau considerate false. iar dacă reprezentau un sta prieten erau cazaţi într-o casă specială. fără motive întemeiate. Întrucât situaţia polisului atenian este mai bine cunoscută. Există un singur caz cunoscut în lumea greacă a unui mesager ucis în timpul misiunii sale. plecând de la şicane în domeniul controalelor vamale şi terminând cu temuta practică numită în Grecia androlepsia (răpire de persoane). 5. Atunci când mesagerii erau bănuiţi de spionaj. aveau iniţial aceeaşi semnificaţie). alta atunci când se mutau cu toată familia pentru a-şi exercita meseria în interesul Atenei. beneficiau de drepturi juridice. dar există suficiente informaţii că realităţile conturate de acestea erau comune în bună măsură şi celorlalte state ale timpului. plăteau o taxă specială. diplomaţii trebuiau să prezinte un raport amănunţit al activităţii lor. Cea mai amplă documentaţie cu privire la acest subiect provine din izvoarele narative şi epigrafice greceşti. iar cealaltă era aceea a ospitalităţii. Aceştia erau rezidenţi permanenţi. Dar acestea erau mai degrabă cazuri izolate. acest gest putea duce cu uşurinţă la război. unde permisivitatea era mai mare. Mentalitatea romană considera că decizia de a nu audia o delegaţie străină reprezenta o încălcare flagrantă a dreptului popoarelor (ius gentium). ei puteau fi victime ale abuzurilor de tot felul. Atunci când un cetăţean al unui polis era ucis de un cetăţean sau de către autorităţile altui stat.special decât dacă proveneau dintr-un stat prieten. Atunci când o delegaţie străină ajungea la Roma ea trebuia să-şi prezinte documentele în faţa unui quaestor urbanus şi apoi unui praetor peregrinus. trebuie amintite pericolele care pândeau mesagerii care tranzitau o a treia putere şi care nu se aflau în această situaţie sub protecţia imunităţii diplomatice. Străinilor li se opun din punct de vedere juridic cetăţenii. iar dacă delegaţia în cauză era romană. putem afirma că până şi aici. La întoarcerea acasă. Una dintre ele era aceea a asemuirii străinilor cu duşmanii (ca şi în orient. Aceste persoane erau deţinute ca garanţie a judecăţii drepte a cauzei. a fost stabilit pe baza raporturilor dintre două concepţii aparent antagonice.2. Imunitatea delegaţiilor era de obicei respectată şi evoluează de la o imunitate religioasă către una laică. iar la Roma clarigatio. care nu erau numeroase.

O situaţie asemănătoare pare a fi susţinută pentru raporturile dintre Roma şi Cartagina. un tip special de înţelegeri între două state prin care recunoşteau dreptul cetăţenilor lor de a avea parte de un proces cinstit în cazul săvârşirii unei crime. aşa cum reies ele din textul tratatului încheiat în jur de anul 500. autorităţile au găsit mijloace legale de a limita utilizarea acestei modalităţi de rezolvare a disputelor între cetăţenii aparţinând unor state diferite. motiv pentru care vom cita cuvintele lui Aeschines care spunea că "Proxenii sunt cei care în ţinutul lor natal au grijă de afacerile altor oraşe". O altă formă de protejare a unui cetăţean străin sau a unui grup de cetăţeni era asylia. muncitori angajaţi pentru lucrări publice. motiv pentru care există o documentare bogată a fenomenului în lumea greacă. În acest fel. începând de la protecşia cetăţenilor statului pe care îl reprezenta şi până la îndatoriri diplomatice punctuale care îi erau transmise. Un alt subiect asupra căruia trebuie să ne oprim în paginile de faţă este acela care priveşte instituţia cunoscută în Grecia sub numele de proxenia. Rezolvarea acestui tip de cazuri se făcea prin isopoliteiai. statul care îl primea şi cetăţenii săi nu puteau fi pedepsiţi prin androlepsia. Aceasta a apărut ca măsură directă împotriva practicii androlepsiei. recunoaşterea cetăţenilor altei ţări ca egali. dar nu numai. în cadrul căreia cetăţenii polisurilor implicate primeau drepturi totale civice şi politice în celelalte state semnatare. acest tip de înţelegere putea evolua către o sympoliteia. Probabil că cea mai bună definiţie ar fi una contemporană evenimentelor. reprezentare juridică etc. Totuşi acest gen de federaţii se închegau destul de rar şi ajungeau relativ uşor la disoluţie. Asylia. Ocazional. era acordată relativ frecvent unor clase de străini. statul căruia i se solicita acordarea de azil o putea face în conformitate cu legea ospitalităţii. acordurile isopolitice prevedeau acordarea de drepturi reciproce între cetăţenii celor două state. datorită înţelegerii pomenite. care nu trebuie confundată cu acordarea azilului politic. text redat de Polybios. Acest lucru putea fi dus la îndeplinire de tribunale speciale. Obligaţiile proxenului puteau fi foarte diferite. Cea mai veche formă de reglementare a raporturilor dintre cetăţenii a două state diferite. Proxenul trebuia să le ofere cetăţenilor din statul pe care îl reprezenta cazare şi masă la cerere. printre care cele mai apelate erau sanctuarele. Procedeul de a acorda azil politic era şi el în uz în Grecia clasică. destinate raporturilor juridice între străini sau între cetăţenii acelui stat şi străini. stabilirea domiciliului. Acestea puteau să se refere la dobândirea de proprietăţi. Acordarea acestuia putea degenera în practicarea androlepsiei şi tensionarea raporturilor între cele două state. căsătorii sau comerţ în celălalt polis. consiliere comercială. considerate inviolabile. Egipt sau Cartagina era philia sau xenia. În caz de 48 . Prin tratate putea fi acordat reciproc dreptul de refugiu al cetăţenilor în cazul agresiunii unei a treia autorităţi. Ceva mai complicată era problema acordării azilului cetăţenilor căutaţi de propriul stat. printre care atleţii participanţi la concursurile panelenice. De fapt acordarea acestui drept reprezenta exceptarea unor străini de la exercitarea dreptului internaţional obişnuit. În unele cazuri. dar cu obligaţia de a aduce criminalul în faţa justiţiei. Mai întâi se impune menţionat că dreptul proxeniei se acorda prin decret şi se afişa public. atât în Grecia cât şi în Macedonia. Asigurarea acordării dreptului la justiţie. De obicei acordarea acestui statut se realiza prin încheierea unui tratat sau a unei înţelegeri perfectate prin jurământ. putea presupune judecarea unui criminal într-un stat străin. în conformitate cu legile propriului stat.fericire pentru cei implicaţi. intermediere faţă de oficialităţi. echipajele corăbiilor comerciale. Refugiaţii erau primiţi în special în zonele neutre. Deşi devenea protectorul criminalului. Această formă de îmbunătăţire a statutului străinilor a apărut din necesitatea de a trata de la egal la egal cu aliaţii în timpul unui conflict militar. numit de către greci symbolon. etc. care putea să survină la cererea unui singur partener.

Ei trebuiau să se asigure că drepturile acestora. tratate de pace. dintre care cel mai cunoscut este. Putem privi instituţia proxeniei ca pe un compromis necesar. Cele mai cunoscute exemple sunt cele ale Ligii de la Delos. 49 . Primele erau alianţe necondiţionate de natura conflictului. să-i reprezinte în faţa senatului sau a unor autorităţi judecătoreşti. dacă este să luăm în considerare cazul Plateei în timpul războiului peloponesiac. Această atitudine non-beligerantă nu era mereu rspectată. aheeană şi etoliană. Cel puţin în Grecia de până la instalarea dominaţiei macedonene se făcea diferenţa între simplele acorduri interstate. Se ajungea astfel la o uniune reală între acele state. dar erau inferioare acelora ale cetăţenilor acelui stat. adică unul dintre membri îşi asuma sau îi era atribuit rolul de conducător. retrocedarea bunurilor şi altele asemenea. Aceştia funcţionau la Roma ca reprezentanţi ai altor state sau popoare. care grupau state care frecventau acelaşi centru religios. adăugate ajutorului militar. statutul de prietenie dintre două state poate fi considerat un început în ceea ce priveşte relaţiile bipartite. Cel mai simplu era desigur tratatul de prietenie (philia). Hr. Prevederile unui astfel de armistiţiu se refereau la dărâmarea fortificaţiilor. numită recuperatores. Considerată mai degrabă o formalitate. În timpul războiului persoana şi bunurile sale erau cruţate. întrucât existenţa ei era o dovadă a acceptării unei loialităţi duble. înţelegerile internaţionale din a doua jumătate a mileniului I î.3. drepturile sale le depăşeau pe cele ale cetăţenilor care făceau obiectul înţelegerilor obişnuite dintre state. având motivaţii politice sau economice. Alianţele greceşti se încheiau sub două forme: symmachia şi epimachia. dar există suficiente documente care arată că cele două instrumente diplomatice erau sensibil diferite. alianţe ofensive şi defensive. Atunci când călătorea în statul pe care îl reprezenta. Documentaţiei greceşti i se adaugă cea romană. armistiţii. Cel mai vechi tratat de acest fel păstrat până astăzi este cel încheiat între Sybaris şi Serdaioi la sfârşitul secolului al VI-lea. Symmachiile puteau fi şi egalitare. Cele mai numeroase înţelegeri dintre statele greceşti nu erau încheiate la sfârşitul conflictelor militare. la sfârşitul conflictelor militare din Grecia s-au încheiat numai tratate de pace valabile pe o perioadă de timp limitată. nu erau încălcate de statul roman şi. Epimachiile erau alianţe militare defensive. care susţine existenţa unei instituţii asemănătoare. Statutul era ereditar. declaraţii de neutralitate. era mijlocitorul răscumpărărilor celor morţi sau a prizonierilor. predarea armelor şi plata de despăgubiri de război. Acestea erau confederaţii de natură religioasă. afirmarea statutului de philia este dublată de încheierea unei alianţe. Încercarea de a construi neutralitatea unui stat constituia în încheierea de philia cu toţi participanţii la conflict. De multe ori. Hr. pacea lui Nicias din 421 î. răspund unui număr mai mare de situaţii practice. ambele forme fiind de natură militară. În mod excepţional puteau fi folosiţi în misiuni diplomatice sau în procesul încheierii păcii. Documentaţia păstrată susţine afirmaţia că până în secolul al IV-lea î.3. un fel de stat federativ. fără îndoială. dar era reînnoit de statul care îl acorda cu fiecare nouă generaţie. dar de cele mai multe ori ele erau hegemonice.război. O formă mai strânsă de alianţă era aceea de tip sympoliteiai. ci în perioadele de pace. O altă formă de asociere a polisurilor greceşti era aceea a amphictyoniilor. stabilite prin tratate. Hr. Ligii ateniene sau Ligii de la Corint. Asemenea asociaţii au fost confederaţia beoţiană. prin care cele două părţi se angajau să acorde ajutor în cazul implicării într-un război. în asemenea cazuri. 5. printr-o mai mare varietate tipologică. altfel de neacceptat. Tratate Din punctul de vedere al nuanţărilor. care presupunea acordarea de drepturi totale reciproce. în cadrul cărora statele implicate îşi acordau ajutor militar doar în caz de agresiune din partea unui alt stat.

Ca şi în dreptul grecesc. asemănătoare cu philia grecească. Atunci când un alt stat devenea în întregime supus Romei se încheia un tratat de supunere (deditio). -socii. dar în celălalt stat. Chiar şi aşa. După încheierea tratatului acesta era înscris pe table de bronz sau pe plăci de marmură şi expus în public. Din această cauză aceste forme de asociere erau unitare din punct de vedere geografic. diferenţele dintre ele erau reflectate de prevederile tratatelor şi de titlurile care le erau acordate. bunurile şi teritoriile acestuia treceau în proprietatea statului roman. pentru a li se trasa liniile de urmat în cadrul negocierilor. Încheierea unui tratat presupunea negocieri prelungite între reprezentanţii statelor implicate. Astfel. Tratatele romane (foedus) din perioada Republicii reflectă politica agresivă a acestui stat şi raritatea instanţelor în care Roma era interesată de a păstra statutul internaţional existent. romanii făceau diferenţa între state prietene (amicus) şi aliate (foedus). ca pacea lui Nicias erau superioare din punct de vedere juridic celor încheiate doar între două polisuri. -amici et socii. cele mai multe înţelegeri interstatale erau realizate pentru perioade de timp limitate. ele erau de obicei încălcate înainte de acel termen. în statele semnatare. mesagerii făcând legătura între cele două state. reprezentanţii părţilor având număr egal de voturi. determinând strângerea relaţiilor dintre părţi. în afara celor cu romanii. realizat de către reprezentanţi ai părţilor implicate. Aceste puţine exemple sunt în măsură să sprijine observaţia că tratatele cartagineze au îmbinat elemente orientale. Plecând de la terminologia romană. textul tratatului era semnat de reprezentanţi ai statelor implicate. dar uneori şi în alte polisuri sau în importante centre religioase. Roma a încheiat doar tratate de inegalitate (foedus iniquum). moştenite de la fenicieni şi prin intermediul acestora de la regatele epocii bronzului. Deşi din punct de vedere legal toate statele intrate sub influenţă romană erau considerate state clientelare. partenerul fiind statul cartaginez. Pentru aceasta aveau loc dezbateri în cadrul instituţiilor abilitate să decidă în legătură cu politica externă. În 50 . în conformitate cu propriile legi. în urmă cu mai bine de un secol Th.vorbeau acelaşi dialect sau participau la aceleaşi festivaluri sau jocuri (uneori toate la un loc). cu elemente de modernitate. Tratatele care priveau un număr de mai mult de două state. care aveau obligaţia de a trimite contingente militare în ajutorul Romei la cererea autorităţilor romane. condiţiile fiind cu atât mai aspre cu cât Roma plătea un preţ mai mare pentru a învinge acel popor. După cum am menţionat. solicitate de complexitatea relaţiilor internaţionale din epocă. Mommsen distingea următoarele grade de dependenţă ale statelor clientelare faţă de Roma: -amici. amintite deja. de factură greacă sau romană. În Grecia discuţiile erau purtate de către crainici. Acestor forme de asociere li se adaugă tratatele încheiate la sfârşitul sau în timpul conflictelor militare şi care răspundeau unor cerinţe imediate cu privire la statutul beligeranţilor şi raporturile dintre ele. După ce se ajungea la un acord între părţi. După deteriorarea relaţiilor dintre aceşti doi parteneri. Aceste tratate reflectă statutele foarte diferite ale partenerilor politici ai Romei. care aveau o relaţie de prietenie cu Roma. Urma apoi ratificarea de către instituţiile abilitate şi jurământul propriu-zis. bine documentat fiind cel cu Macedonia. Instituţiile de conducere erau democratice. Prea puţine lucruri se cunosc despre tratatele cartagineze. prin care toată populaţia. care trebuiau să trimită contingente militare în fiecare an. Interesele religioase se suprapuneau până la urmă cu cele politice şi economice. Un astfel de tratat se încheia în condiţii mult mai avantajoase dacă supunerea se făcea fără luptă. sunt cunoscute doar câteva exemple de tratate de egalitate încheiate de Roma în perioada de început a regimului republican. Cel mai cunoscut organism de acest tip a fost amficţionia organizată în jurul sanctuarului de la Delfi.

51 . O situaţie mai puţin obişnuită era aceea în care o înţelegere era în dezacord cu alta. Într-o astfel de conjunctură se considera că tratatele de pace cu caracter general erau mai importante decât cele locale. dar sunt cunoscute destule situaţii în care comandantul militar a negociat singur cu duşmanii Romei. învinsă sau aproape învinsă un armistiţiu (sponsio). pentru a fi votată. Comandantul armatei romane implicat într-un conflict militar era în măsură să accepte din partea armatei adverse. Feţiali în timpul sacrificării unui animal în faţa zeului Marte (mozaic roman). Dacă încheierea păcii era ratificată. urmau negocierile pentru încheierea tratatului. modificarea unilaterală fiind considerată încălcare. modificarea unui tratat se făcea doar cu acordul ambelor părţi. în anumite condiţii şi pentru un termen limitat. 16. cursul încheierii unui tratat urma următoarele etape. pe perioada căruia aveau loc negocierile de încheiere a păcii. Senatul numea de obicei o comisie alcătuită din zece persoane care trebuiau să-l secundeze pe comandantul militar în negocierea textului. Fig.mod obişnuit. Solicitarea cu privire la pace era adresată senatului şi apoi uneia dintre adunările populare. În practica romană.

Atunci când statele greceşti declarau în mod oficial război. Roma nu era nici ea mai dispusă să conceapă asemenea atitudine. Hr. Ritualul cuprindea sacrificarea unui animal şi prestarea unui jurământ de către ambele părţi. cum s-a întâmplat în timpul războiului peloponesiac cu Plateea sau Melos. Iniţierea unui conflict militar nu era întotdeauna însoţită de o declaraţie formală de război. adică odată cu expansiunea maritimă a Romei. de multe ori necunoscută străinilor. rolul Colegiului feţialilor a scăzut dramatic. Aceste tratate nu au fost respectate de romani.4. care probabil că s-au modificat până la sfârşitul epocii clasice. deoarece aceasta submina puterea şi însăşi existenţa symmachiilor. deoarece între timp. de încălcarea tratatelor. Când se deplasau în străinătate. Numai implicarea într-un asemenea război. dacă evenimentul avea loc la Roma sau membri desemnaţi ai acestuia. odată cu războaiele punice. Polisurile greceşti nu sprijineau ideea neutralităţii. dar trebuie avut în vedere caracterul arhaic şi formalismul ei exagerat. stârnind mânia adversarilor. semnul că două state se aflau în război (ca în cazul războiului peloponesiac) era acela că mesagerii erau însoţiţi de crainici. aducea o victorie sigură asupra duşmanilor. credeau romanii. Aceasta presupunea o ceremonie prezidată de Colegiul feţialilor. mai grav. Procedura romană ne-a fost transmisă de Titus Livius. dacă se desfăşura în străinătate.Textul tratatului. a condus în repetate rânduri la confuzii. ci ocupându-se preponderent de probleme juridice interne (încheierea de contracte civile). După aceste manifestări. Cazurile cele mai cunoscute sunt cele ale tratatelor încheiate după războiul samnit din 321 î. Războiul Pe drept cuvânt s-a spus că în Grecia clasică războiul domina scena relaţiilor interstatale şi nu pacea. tratate neratificate de senatul roman (ultimul modificat). maltratarea unui ambasador. condiţiile în care acestea au fost încheiate se modificaseră. în ceea ce priveşte respectarea înţelegerilor. răzbunarea unei agresiuni împotriva ei sau a unui aliat. Toate etapele declarării războiului de către Roma erau duse la îndeplinire de 52 . care transmitea de fapt un document oficial. Deşi uneori a respectat neutralitatea unor state. feţialii duceau textul Senatului şi adunărilor poporului pentru o ultimă ratificare. Un subiect legat de declararea şi iniţierea unui conflict militar este acela al neutralităţii. făcea şi el obiectul unei ratificări. Respectarea neutralităţii survenea în cazuri excepţionale. poate unele voite. dar nici acestea nu erau respectate. etc. această instituţie nemaifiind implicată în mod real în încheierea tratatelor. Aceasta era deosebit de greu de atins şi de păstrat în cazul războaielor din epoca clasică. Conflictele militare se încheiau prin tratate valabile pentru perioade limitate în timp. 5. Această procedură complicată de încheiere a tratatelor. feţialii erau conduşi de un pater patratus şi purtau cu ei simboluri ale inviolabilităţii: o nuia pământ de pe Capitoliu şi ierburi sacre. doar dacă ambele părţi implicate în conflict erau interesate în susţinerea acesteia şi recunoşteau acest statut (prin încheierea de philia). o făceau prin intermediul unui crainic. ceea ce ar fi putut avea ca urmare pierderea protecţiei divine. persoane care îi protejau prin inviolabilitatea lor recunoscută. Acest fapt se datora reticenţei polisurilor de a nu fi acuzate de începerea ostilităţilor sau. era conştientă că un stat neutru poate deveni duşman sau oferi resursele sale inamicului. odată finalizat. şi primul război punic. votat în instituţia responsabilă cu problemele de politică externă. Majoritatea istoricilor sunt de părere că. Conform lui Thucydides. Mentalitatea romană cerea ca războiul să nu fie iniţiat decât după ce era declarat în mod oficial şi doar dacă exista o cauză dreaptă de partea Republicii: nerespectarea unui tratat. Deşi declarată. neutralitatea era încălcată în mod frecvent.

Soldaţii păstrau între ei o distanţă fixă. virtual de nepătruns. Armatele greceşti şi cele elenistice au fost alcătuite din corpuri de infanterie în care soldaţii erau dotaţi cu cască. cnemide. Pater patratus rostea o cerere formală ce cuprindea revendicările romane. aceea a crainicilor sau a proxenilor. Manevrabilitatea legiunilor era dublată de folosirea unui registru tactic complex. literatura greacă susţine ca sacră permisiunea de a recupera corpurile defuncţilor după desfăşurarea conflictului militar. căreia i se adăugau. Tradiţia orientală înclina către utilizarea armatelor de mercenari. pater patratus mergea din nou la graniţă şi anunţa hotărârea senatului. principes (120 sau 160 de soldaţi) şi triarii (60 de soldaţi). Polybius a fost interesat de diferenţele semnificative dintre falanga greco-elenistică şi legiunea romană şi a căutat încă în secolul al II-lea î. menit să surprindă adversarul şi să facă faţă oricărei provocări: testudo. în mod simbolic. Armatele sunt numeroase. deşi există suficiente exemple de acest fel. Există şi alte particularităţi ale războaielor din acestă perioadă. în calea inamicului. În afară de acestea. iar pe flancuri cavaleria. la întâlnirea cu primul cetăţean al statului duşman. suliţe lungi (sarisa) şi scuturi rezistente şi care formau un zid. În primul rând. pentru că ele erau considerate unităţile de elită şi trebuiau să păstreze unitatea liniei. În timpul republicii în centrul frontului erau aşezate legiunile. credincios principiului că fiecare satrapie era obligată să trimită contingente militare în cazul unui război. feţialul se ducea la graniţă şi declara că romanii sunt îndreptăţiţi să hotărască soarta acelui stat în conformitate cu nedreptatea săvârşită. care putea primi însărcinări diferite de celelalte. pater patratus. Cetăţenii sunt de obicei prea săraci pentru a întreţine un cal pentru război. Dacă în acest interval nu se dădea satisfacţie solicitărilor romane sau nu se răspundea. falanga. s-a manifestat în timpul războaielor lui Alexandru. Pe laterale erau dispuse unităţile de infanterie auxiliare. Unităţilor militare romane de cetăţeni li se adăugau corpurile auxiliare ale necetăţenilor sau ale aliaţilor. chiar dacă aprovizionau adversarul. angajate de Cartagina în timpul războaielor cu Roma sau de regatele elenistice. În ciuda frecvenţei războaielor în Grecia sau poate tocmai de aceea limitările în privinţa desfăşurării acestora erau frecvente. ceea ce face ca armatele polisurilor greceşti sau cele romane să fie preponderent armate de infanterie. până la dispariţia sa. Erau înarmaţi cu sabie. După această solicitare. Unele polisuri semnau înţelegeri care prevedeau interzicerea armelor care aruncau proiectile în caz de război. Senatul roman stabilea dacă trebuie să declare război sau nu statului respectiv şi dacă se ajungea la aceasta. etc. o subunitate mobilă. Atunci când statul roman se considera afectat de un act al unui stat străin. la trecerea frontierei. Una dintre ele este inviolabilitatea centrelor şi edificiilor religioase. Câte un manipul de fiecare fel alcătuia o cohortă. dar neapărat înmuiată în sânge. să explice succesul celei din urmă. dacă acestea îl primeau. 53 . desigur. armate de cetăţeni. arme considerate mai puţin onorabile. organizate în trei rânduri de luptă: hastati. care să le permită să lupte şi să se ferească de proiectile. primul gest era acela de a solicita reparaţii. cuneus. Era considerată imorală implicarea în război fără voia lor a celor care nu purtau arme. negustorii aveau rar de suferit din partea taberelor beligerante. Hr. Imperiul persan a rămas. Legiunea a avut de-a lungul timpului efective variabile. cap de porc. Armatele epocii clasice sunt. în teritoriul inamic era aruncată o suliţă cu vârf de fier sau arsă în foc. de la 2500 la 6000 de soldaţi. Aceştia erau grupaţi în manipuli. scut şi o lance pe care o aruncau atunci când se angajau în conflict.reprezentanţii Colegiului feţialilor şi în special de conducătorul acestuia. Apogeul acestei formaţiuni. ceea ce a determinat inducerea unor trăsături specifice armatelor timpului. tot pe baze religioase. el se retrăgea la Roma şi aştepta răspunsul 33 de zile. În plus. platoşă. la poarta capitalei duşmane şi în faţa oficialităţilor. dar nu totdeauna profesioniste. care a făcut-o celebră. Legiunea era formată iniţial numai din infanterişti (cetăţeni) cu posibilităţi mai mari de manevră. în cea mai mare măsură. Acestei insuficienţe financiare i se adăuga în cazul Greciei puţinătatea terenurilor potrivite pentru creşterea cailor. unităţi mai mici.

prevăzute sau nu cu berbece. pentru ca vâslele să nu se lovească unele de altele. romanii au construit corăbii cu punţi de abordaj. ca ţestoasa cu proră de corabie. Astfel a făcut Atena în al doilea război medic sau Roma în războaiele punice. de efortul economic aflat în spatele său. încât acesta a devenit o afacere profitabilă pentru statele cu armate performante. În privinţa ştiinţei asediilor se fac paşi importanţi în această epocă. Aceasta era ţestoasa pentru astupat. 5. Mai celebri sunt elefanţii africani folosiţi de cartaginezi împotriva Romei în războaiele punice. Deşi se poate vorbi despre o specializare a polisurilor în diverse domenii de producţie şi despre producţie pentru exterior. Asediile presupuneau efectuarea de lucrări şi de către armata atacatoare. Un principiu asemănător a stat la baza construirii turnurilor romane cu pod. vas care avea trei rânduri de vâslaşi. În Imperiul persan schimburile se fac pe scară mult mai largă. folosite în acelaşi scop. Un alt factor de risc este insecuritatea căilor de comunicaţie. Creşterea puterii eonomice a statelor şi contactele cu Orientul au favorizat reintroducerea fortificaţiilor în Europa şi a cunoştinţelor legate de cucerirea acestora. Comerţul Comerţul secolelor al V-lea şi al IV-lea î. Aceştia erau dispuşi în faţa armatelor şi erau mânaţi spre rândurile duşmane în care creau breşe prin care putea pătrunde cavaleria. O altă modalitate de contracarare a fortificaţiilor a fost onstruirea de rampa de pământ. fiind prevăzute cu mai multe niveluri. În afară de aceste mijloace. În Grecia el se limitează la regiunile de coastă şi nu acoperă decât un palier limitat. La capătul de sus al ţestoasei putea fi ataşat un gang. (războiul peloponesiac).5. în timp ce în Imperiul persan rolul lor este acela de a asigura un transport eficient comandanţilor militari şi mai ales regelui. în cala vasului. Banii investiţi într-un război puteau fi recuperaţi cu uşurinţă în cazul unei victorii. cum s-a întâmplat la asediul Plateei de către armata spartană în anul 429 î. în urma confruntărilor lui Alexandru de pe valea Indusului. se află încă sub semnul unor diferenţe majore. Războiul depinde însă. o piramidă pe roţi în interiorul căreia se puteau adăposti soldaţi. Elefanţii sunt introduşi în războaie încă din perioada elenistică. ca cele orientale. anume de a învălui adversarul sau a realiza breşe în frontul infanteriei. Toate forţele militare ale timpului au trebuit să facă faţă acestei realităţi şi să-şi construiască flote importante. investiţie care s-a dovedit justificată. pe baza cărora au înflorit oraşe ca Atena. pe lângă determinarea soldaţilor. produsele străine nu le scot de pe piaţă pe cele autohtone.Unităţile de cavalerie erau uşor înarmate. Unul dintre ele a apărut din necesitatea de a nivela drumul către zidurile oraşului inamic atunci când acesta era blocat prin diverse lucrări: valuri sau şanţuri. Turnurile de asediu. având în vedere dimensiunile acestui stat şi unicitatea monedei. construindu-se în acest sens diverse dispozitive de apărare a acestora. în timpul cărora soldaţii trebuiau să fie protejaţi. Unele ţestoase erau prevăzute cu berbece pentru spargerea zidurilor. platforme pe care soldaţii romani îşi puteau arăta superioritatea în lupta corp la corp. cu misiunea de a nivela drumul pentru turnurile de asalt. şi aplicau o tactică de luptă similară celei persane. indiferent dacă sunt de uscat sau maritime. Hr. în lumea greco romană sunt inventate dispozitive noi. pentru a se putea apropia de zid. În timpul primului război punic. Comerţul acestei epoci este afectat de taxele importante. Flota de război devine unul din corpurile indispensabile desfăşurării unui război în bazinul mediteranean. dispuşi etajat. Carele de luptă se mai folosesc în unele zone mai îndepărtate de bazinul mediteranean. Hr. Corabia la modă este trirema. de origine orientală. Comerţul maritim în Mediterana putea fi efectuat cu succes numai o jumătate de an şi era de cele mai multe ori lăsat în seama 54 . folosit pentru transbordarea soldaţilor peste zidul inamic (sambuca). O variantă a acestui dispozitiv arăta ca o jumătate de piramidă. sunt folosite şi în Europa.

după modelul lui Alexandru. Volumul mic al tranzacţiilor este explicabil având în vedere proasta dezvoltare a sistemului împrumuturilor. care dezvoltă mijloace diverse de a facilita circulaţia monetară. care se făceau doar între persoane cunoscute. sau poate chiar viramentul. bazat pe complementaritatea dintre regiunile europene. invenţiile se răspândesc şi ele. Comerţul Occidentului se află în secolul al III-lea în mâinile Cartaginei. dar o face abia la sfârşitul Republicii. pe care apoi le vinde în Peninsula Italică şi chiar în Orient. chiar şi legume. Din secolul al II-lea î. Dincolo de continua stare de război între aceste regate. sprijină noul în toate domeniile de activitate. cea mai importantă piaţă a Mediteranei răsăritene. regii elenistici naturalizează noi specii de plante şi animale. oriunde se duce. care are o amploare considerabilă faţă de celelalte polisuri şi. cu un 55 . stăpână pe aceste două sisteme comerciale aflate oricum în legătură. atât de necesare lumii greceşti. ele folosesc frecvent cecul. pe de altă parte comerţul cu cereale. Contactul cu Orientul. care stânjenea traficul maritim. Acestora li se adăugau produsele manufacturate: ţesături. carne sărată. ulei. care ajungeau în polisurile greceşti sau în alte zone cu economie în dezvoltare. pentru a lua în mâinile lor afacerile noilor teritorii. vin. urmat de metale. folosirea aceloraşi monede şi cunoaşterea imbii greceşti. Flota romană extirpă pirateria din Marea Adriatică. Apoi sistemul monetar grecesc mai mult îngreunează decât facilitează schimbul prin numărul mare de tipuri monetare şi etaloane de greutate. chiar dacă sunt folosite şi în domeniul militar. În epoca elenistică comerţul capătă un impuls extraordinar. canale. Lemnul este una dintre aceste substanţe. ca şi ideile filosofice. puţin câte puţin. Acest fapt este determinat de o dezvoltare fără precedent a meşteşugurilor. se desfăşoară un comerţ înfloritor. ceramică şi sclavii. Un prim capitol este cel al produselor alimentare: grâu. Produse de calitate pot fi realizate doar din materii prime de calitate şi de aceea unele substanţe se importau chiar în condiţiile în care existau pe pieţele interne în forme mai slabe calitativ. Se implică prin urmare şi în ceea ce priveşte dezvoltarea unei infrastructuri comerciale: porturi. alaun (o sare folosită la realizarea ţesăturilor). dar care nu trebuie generalizat. este acela al comerţului atenian. Fac obiectul schimburilor o serie de produse care nu se găseau în diverse regiuni în cantitate suficientă sau la un nivel calitativ mulţumitor. unde impozitul ajunge la jumătate din venituri. Aici se întâlnesc interese de la mari distanţe şi schimburile se fac în siguranţă. dar la distanţă mică. chiar după pierderea războiului peloponesiac. care deţine înainte de războaiele punice ţărmul Africii de vest şi cel al Peninsulei Iberice. Fie că sunt bănci private sau de stat. locul unde se întâlnesc căile maritime şi terestre ale Mediteranei apusene. Prosperitatea Cartaginei se datorează exploatării excesive a ţinuturilor aflate sub controlul său. Monarhii elenişti sunt urmaşii lui Alexandru şi. Atena este în secolul al IV-lea. Uniformizarea lumii orientale este mai accentuată în regatele elenistice decât fusese în Imperiul persan şi zone aflate în afara imperiului lui Alexandru intră şi ele în acest sistem de schimb. care conduc către dezvoltarea comerţului. marcate de liberalism. Un alt instrument care favorizează comerţul este banca. drumuri. din această suprapunere rezultând o creştere economică deosebită. faţă de un sfert sau o treime în Orientul elenistic.unor persoane nespecializate în comerţul cu un anumit produs. Această lume nouă a permis aplicarea unor inovaţii greceşti în domeniul comerţului la o piaţă imensă. Marile oraşe elenistice au dezvoltat ateliere în care sclavii lucrează produse de mare fineţe. Cazul cel mai cunoscut. la fel ca el. În centrul acestui comerţ se află Cartagina însăşi. sodiu. Oamenii de afaceri romani urmează armata. Hr. africane şi asiatice. Este epoca în care. Puterea romană în ascensiune devine. Cartagina strânge resursele unor vaste ţinuturi barbare. în mijlocul căreia se află. sare. scrisoarea de schimb. republica de pe valea Tibrului uneşte sub interesele sale întreg comerţul Mării Mediterane. în contrast cu controlul din domeniile agricole. Există excepţii însă şi ele trebuie amintite.

Roma dirijează multe din produsele lumii antice către Ostia. ceea ce arată că volumul transportului a crescut semnificativ odată cu ocuparea bazinului acestei mări de către Roma. aşa cum cele terestre ajung în capitala viitorului Imperiu. bineînţeles. de multe ori egiptean. va contribui la criza pământului din Peninsula Italică. portul aflat în apropierea Romei şi care devine locul unde toate drumurile maritime se intersectează. Fără a submina activitatea centrelor comerciale tradiţionale.randament economic atât de bun. Este facilitat şi comerţul pe uscat. 56 . Numărul corăbiilor care transportă diverse bunuri scufundate în Mediterana începând cu mijlocul secolului al doilea trece de 200. în primul rând pentru armată. acolo unde cel maritim era indisponibil. Roma face faţă presiunilor răsăritene prin impozite mari şi distribuire gratuită de grâu. mai ales că republica romană construieşte o reţea de drumuri de calitate.

Hr. istoriografia romană se află în evident declin. este "Istoria Romană" a lui Dio Cassius Cocceianus. cu autor sau autori necunoscuţi. În "Anale" au fost prezentate evenimentele petrecute pe teritoriul statului roman şi dincolo de acesta. De o valoare apropiată poate fi considerată cealaltă operă de proporţii a lui Tacitus şi anume "Istorii". o reprezintă. . Izvoare Cea mai importantă sursă de documentare pentru perioada primei jumătăţi a mileniului I d. 6.6. dar lucrarea nu s-a păstrat integral. în care se simte influenţa lui Tacitus. H. dar foarte valoroasă chiar şi aşa. Pentru istoria comerţului roman nu putem trece sub tăcere lucrarea anonimă intitulată "Călătorie în Marea Eritree". Începând din secolul al II-lea d. O lucrare de mai mică importanţă pentru studiul relaţiilor internaţionale. O lucrare de proporţii. o complexă colecţie de biografii greceşti şi romane.1. cea din perioada principatului se concentrează pe toate aspectele vieţii politice. Hr. De o mare valoare sunt lucrările lui Tacitus. cu lipsuri. căreia i se adaugă Sextus Aurelius Victor cu "Despre Împăraţi" sau Festus cu "Scurtă istorie a poporului roman". În fruntea acestei orientări se află "Vieţile paralele" ale lui Plutarh. deşi acesta este secolul de maximă prosperitate a Imperiului roman. Din nefericire. În paralel cu istoriografia necreştină. O lucrare care continuă opera lui Suetonius este cea numită "Istoria Împăraţilor" sau "Scriitorii istoriei împăraţilor". lucrare tradusă în română sub titlul "Istoria romană". În epoca dominatului sunt la modă lucrările de tip epitomă. redactate în evul mediu din această lucrare care prezintă o istorie politică a Romei. decât a celor de politică externă din perioada în care la conducerea statului roman s-au aflat Caesar şi împăraţii de la Octavianus până la Domitianus. dar din care au ajuns la noi doar primele cărţi. istoriografia romană. care reprezintă şi ea o sursă importantă de documentare pentru cei care încearcă să reconstituie caracterul relaţiilor internaţionale ale sfârşitului antichităţii. începutul mileniului I este epoca apariţiei unei istoriografii creştine. ajungând la noi doar cărţile care tratează evenimentele anilor 354-378. incomplet păstrată. şi la dinastia Flaviilor. sau lucrările lui Eusebius: "Istoria bisericească" sau "Viaţa lui Constantin". Dintre scriitorii de acest fel se remarcă Lactantius cu lucrarea sa "Despre morţile persecutorilor". Lucrarea şi-a propus mai degrabă o trecere în revistă a evenimentelor de la curtea imperială. cea mai largă circulaţie a avut-o "Breviar de la întemeierea Oraşului" de Eutropius. Din păcate această lucrare este chiar mai înclinată spre senzaţional decât cea care i-a servit ca model şi poate fi folosită şi ea destul de puţin în studiul relaţiilor internaţionale. de la moartea lui Augustus şi până la sfârşitul dinastiei Iulio-Claudiene. putem citi astăzi doar fragmente din original sau rezumate ale unor cărţi. probabil cel mai valoros istoriograf al antichităţii. care s-a referit la războiul civil din 69 d. Dimpotrivă. inclusiv acela al relaţiilor internaţionale. datorită caracterului biografic şi înclinaţiei autorului către senzaţional este "Vieţile celor doisprezece cezari" de Suetonius. colecţie vastă de biografii de la Hadrianus la Carinus. dar şi aşa opera acestui autor a rămas în istoriografie prin obiectivitate şi profunzimea înţelegerii evenimentelor. fără îndoială.602 d. rezumate ale istoriei Romei. cu privire la anii 69-70 d. Situîndu-se în continuarea celei republicane. un ghid pentru marinarii care plecau din Egipt către Orientul 57 . Perioada 27 î. ca să cităm doar câţiva reprezentanţi mai importanţi. Hr. O excepţie istoriografică a epocii din perspectiva calităţii este opera lui Ammianus Marcelinus. Hr. Hr. are loc o revenire în prim plan a istoriografiei greceşti. Din păcate şi această lucrare s-a păstrat parţial. Dintre acestea.

Roma a ajuns vecina statului part. aflat în conflict cu hunii la graniţa cu parţii. 6. fără de care stabilirea de raporturi cu ceilalţi nu era posibilă. Sub numele de kuşani. Imperiul part. a trimis un mesager către Roma. O parte dintre aceste triburi. În răsărit. pe de altă parte. chinezii au reuşit să limiteze raidurile triburilor xiong-nu asupra graniţelor lor. care nu a ajuns probabil mai departe de Mesopotamia. dar evenimente ca înfrângerea din pădurea teutoburgică l-a făcut pe primul principe roman să adopte o politică de consolidare a statului. al II-lea î. Unul din mijloacele cele mai la îndemână a fost transformarea regatelor clientelare romane în provincii. aceste triburi indo-europene au constituit în regiunea Bactriei un Imperiu puternic. politica statului roman. cu un caracter extrem de eterogen. statul roman este conectat la drumul mătăsii. care îşi dobândise independenţa în defavoarea regatului seleucid în secolul al III-lea î. Sistemul internaţional Chiar dacă schimburile comerciale se desfăşoară pe o piaţă din ce în ce mai mare. generalul chinez Ban Chao. deşi două luni ar fi fost suficiente. şi l-au convins să se întoarcă pentru că nu doreau ca Roma să stabilească relaţii directe cu China. cunoscută ca "Res Gestae Divi Saporis" (Faptele divinului Sapor). dar această realizare a avut consecinţe complexe pentru lumea antică. care acoperă majoritatea regiunilor europene şi asiatice. Statele cele mai importante ale acestui interval de timp sunt Imperiul roman. Acest stat va lupta constant cu China pentru dominaţia asupra bazinului Tarim şi a drumului mătăsii care trecea pe aici. Imperiul kuşan şi Imperiul chinez. faptul că stabilitatea politică nu s-a manifestat concomitent decât pentru perioade scurte în majoritatea statelor importante a făcut imposibilă închegarea unui sistem internaţional coerent. Altfel spus aceste lucrări tratează problema informaţiilor romane despre lumea exterioară. Totuşi nu putem trece sub tăcere inscripţia de la Naqsh-i-Rustam. Multe alte lucrări vorbesc despre relaţiile neintermediate de stat ale romanilor cu alte popoare şi despre nivelul de cunoaştere a lumii din antichitate. numită astfel după numele inscripţiei lui Augustus. care conducea Imperiul chinez de la începutul sec. cea chineză fusese probabil trimisă de unul din împăraţii dinastiei Han. La începutul mileniului I d. Pentru a cita doar pe cele mai importante. xiong-nu de nord au ales să plece către vest. Din documentele chineze rezultă că în anul 97. triburile Yuehzi din Asia centrală au fost împinse către sud. De importanţă majoră pentru înţelegerea contactelor Romei cu China este "Cronica celei de a doua dinastii Han". vorbim aici despre "Geografia" lui Strabon (sec I). Consecinţa acestei politici a fost învecinarea statului roman în regiunile nordice cu triburi mai puţin apropiate de mentalitatea sau stilul de viaţă roman. "Geografia" lui Ptolemeu (sec al II-lea) sau extraordinara "Istorie naturală" a lui Plinius cel Bătrân. Negustorii parţi l-au convins că ar mai avea de mers circa doi ani până la Roma. Hr. politică adoptată şi de urmaşii săi din dinastia IulioClaudică. Prin cucerirea Egiptului. dacă vremea i-ar fi potrivnică. promovată de Octavianus Augustus s-a orientat iniţial către o expansiune în toate direcţiile. De aceea. Dacă este greu de stabilit apartenenţa delegaţiei indiene. După secole de conflicte sângeroase. Surse orientale contribuie mai puţin la reconstituirea relaţiilor internaţionale ale epocii. Hr.2. 58 . Hr. războaie care au avut urmări la nivel mondial. dar multe alte izvoare chineze se referă la conflictele nesfârşite ale acestui popor cu populaţia nomadă "xiong-nu" probabil strămoşii hunilorsau cu statele din Orientul Mijlociu. Roma moşteneşte legăturile sale economice cu Orientul.Îndepărtat. iar în timpul domniei lui Octavianus Augustus la curtea sa au ajuns cel puţin câte o delegaţie chineză şi indiană (după istoricul Florus) sau doar indiană (după Faptele divinului Augustus). Ca urmare.

În prima lui jumătate. În timp ce raporturile cu parţii au evoluat în favoarea Romei. nu va mai fi posibilă la sfârşitul antichităţii. cât şi militar nu au avut succes. Din 235 Roma trece şi ea printr-o importantă perioadă de criză. Hr. Aceeaşi atitudine este comună şi Imperiilor chinez şi kuşan. Aceeaşi lucrare vorbeşte şi de faptul că în anul 166 un grup de romani a ajuns în China.. Expansiunii teritoriale din vremea lui Traian îi urmează o perioadă marcată de promovarea unei politici defensive. întemeietorul dinastiei Severilor. în timpul dinastiei Antoninilor. Secolul al treilea aduce importante transformări pentru toate statele lumii. deci. este mai probabil ca membrii să fi fost negustori care veneau din India. inclusiv în zonele răsăritene. iar statul chinez se împarte în trei (220) şi apoi în două regate (265). Modificări importante au loc şi în Imperiul part care este ocupat de dinastia sasanidă a perşilor (226) şi care întemeiază un stat iranian chiar mai puternic decât cel anterior. În secolul al II-lea d. în timpul căreia relaţiile cu exteriorul sunt mai limitate. din moment ce au oferit în dar colţi de elefanţi şi de rinoceri şi carapace de broască ţestoasă. o nouă delegaţie romană ajunge în China. că delegaţia romană care a ajuns în regatul Wei cândva între 227-239. Din păcate. Imperiul kuşan are de suferit de pe urma perşilor şi este diminuat teritorial. Simultan. Chiar cronica chineză "Istoria celei de-a doua dinastii Han" menţionează raporturile diplomatice şi comerciale dintre Imperiul kuşan şi cel roman. atât pe plan economic. În 284. Traian ocupă Ctesiphon. Appian). şansa construirii unui sistem internaţional coerent fiind ireversibil pierdută. 17. Nu este de mirare. Însă stabilitatea generală a secolului al II-lea d. trimisă poate de împăratul Severus Alexander nu a avut nici un rezultat. În anul 116. dar şi de stabilitate şi prosperitate. Hr. O nouă ofensivă romană importantă se înregistrează spre răsărit în timpul domniei lui Septimius Severus. împăraţii care luptă cu perşii la graniţa răsăriteană încearcă să stabilească relaţii cu China. există în izvoarele timpului şi informaţii cu privire la raporturile cu alte state ale lumii. Armata romană s-a aflat probabil la o zi distanţă de garnizoanele chineze. Delegaţii "bactriene" au ajuns la Roma în timpul lui Hadrian ("Istoria împăraţilor") sau în timpul lui Antoninus Pius (după Aurelius Victor. Totuşi. Statele din emisfera estică în jurul anului 100 d.Fig. 59 . numită anarhia militară. Hr. numeroasele încercări de colaborare ale kuşanilor cu China. trimisă poate de împăratul Carus. statul roman atinge expansiunea sa maximă. capitala Imperiului part.. dinastia Han dispare. dar nu pote menţine această cucerire. Deşi această vizită a fost interpretată drept delegaţie diplomatică trimisă de principele Antun (Antoninus Pius sau Marcus Aurelius).

Imperiul Gupta. principele este din ce în ce mai mult factorul decisiv în acest domeniu. Deşi senatul nu este desfiinţat şi rămâne. dar cu preţul abandonării occidentului. În timpul lui Claudius s-a 60 . Lipsa de specializare a corpului diplomatic poate părea surprinzătoare în cazul unui stat de asemenea proporţii şi cu o asemenea organizare.3. Nu trebuie să confundăm activitatea acestui aparat birocratic cu acela al unor ministere contemporane. cărora le cedase deja vaste teritorii. Nordul fostului imperiu chinez este ocupat de barbari pentru o jumătate de secol. teoretic.În secolul al IV-lea izvoarele nu mai consemnează raporturi diplomatice între Roma şi statele din Orientul mijlociu sau Îndepărtat. Imperiul de răsărit supravieţuieşte crizei barbare. care reuneşte aproape toată peninsula. împăratul recrutând aceste persoane din anturajul său. în care lucrează sclavi sau liberţi cu o foarte mare influenţă. actorul principal în politica externă. neexistând un departament specializat în problemele de politică externă. din care se năşteau regatele medievale. Peninsula Italică este ocupată de ostrogoţi. dar mai ales de conflictele cu barbarii. dar slăbit de luptele cu populaţiile germanice. care locuiau iniţial în afara marelui zid. Armenia este împărţită între cele două mari puteri. În India apare un nou Imperiu. În secolul al V-lea hunii sunt înfrânţi. ideea reconstrucţiei Imperiului roman nu i-a părăsit pe suveranii de la Constantinopol. dar este uşor de înţeles dacă avem în vedere faptul că cei implicaţi în proces nu trebuiau decât să ducă la îndeplinire ordinele principelui şi nu să se remarce decât ca buni executanţi. Mult mai preocupaţi de problemele interne. împăratul adună în jurul său o adevărată camarilă. cu consecinţe dezastruoase. Motivele acestui incredibil acord sunt barbarii din zona stepelor. După decenii de conflicte dificile. La întoarcerea din misiune aceste persoane răspundeau de faptele lor doar în faţa împăratului. alcătuit din populaţii dependente. pacea se semnează în anul 390 şi va dura până în anul 502. De altfel. Astfel. care îl ajută în cele mai diverse domenii ale vieţii imperiului. Putem menţiona de exemplu că ambasadele străine au fost primite în timpul lui Augustus de către senat. În Europa aceştia apar la marginea teritoriului ostrogot. plângerile. Totuşi. funcţionează un aparat birocratic asemănător secretariatelor. De fapt. cel puţin în perioada principatului. Ca şi în alte epoci legăturile dintre statele timpului erau menţinute prin intermediul unor mesageri. acest domeniu fiind un barometru al raporturilor dintre cei doi factori de putere ai statului roman. care jefuiesc ambele state. dar rămâne deocamdată în afara conflictelor cu barbarii stepici. scrisorile în limba latină şi scrisorile în limba greacă. În 395 statul roman se divide în Imperiul roman de Răsărit şi Imperiul roman de Apus. că mesagerii din timpul lui Tiberius îşi prezentau raporturile senatului. politica externă romană a fost teatrul în cadrul căruia s-au desfăşurat cele mai acerbe lupte dintre senat şi principe. prieteni sau chiar rude în contextul în care viziunea acestuia nu coincidea totdeauna cu aceea a senatului. mai ales triburile hunice. Era însă prea târziu. Diplomaţia Instaurarea principatului a adus importante modificări şi în privinţa diplomaţiei romane. un grup de oameni apropiaţi. doar Imperiul sasanid rezistă crizei nomade a acestui secol. Apusul se afla într-o coabitare avansată cu triburile germanice. Era de aşteptat ca aceşti oameni să fie persoane de încredere ale principelui. care au încercat în secolul al VI-lea să repare greşelile comise anterior. În acest timp. De aici se instalează în Panonia şi pun bazele unui imperiu vast. documentele epocii sugerează că membrii acestui aparat erau grupaţi în patru domenii de activitate: arhivele. Paralel cu instituţiile republicane. 6. împăraţii romani din perioada dominatului se rezumă la a încerca să ajungă la un compromis acceptabil cu perşii sasanizi. De fapt. căci până şi China cade pradă triburilor xiong-nu de sud. fără iniţiative prea mari. Imperiul roman de apus cedează. căzute în desuetudine.

ceea ce s-a întâmplat cu tratatul de pace daco-roman din 102. Începând din timpul lui Hadrianus recrutările se fac în zona unde acţionează acea unitate militară. împiedică pe specialişti să identifice persoanele care aveau atribuţii în domeniul relaţiilor internaţionale. împroprietăriri. mai ales germanici. cavaleria devine preponderentă. unii pentru abilităţile de negociatori. ceilalţi pentru abilităţile de vorbire. O importantă reformă militară a survenit în Imperiul roman în epoca dominatului. Marea Neagră. Adoptarea unei politici defensive a însemnat pentru imperiile roman şi chinez construirea unor sisteme complicate de apărare. Astfel. Astfel se explică de ce armata romană s-a dovedit inferioară celei parte în raport cu migratorii stepici. Împăratul devine actorul de necontestat al politicii externe. Cei mai mulţi dintre soldaţi sunt mânaţi să satisfacă această obligaţie din interese meschine: soldă. soluţie cu grave urmări pentru securitatea statului. Ea devine interesată mai mult decât până acum să apere interesele provinciei respective. unităţile militare sunt reduse numeric. cele mai multe goale de conţinut. Practica. odată cu recrutarea unităţilor de graniţă dintre autohtoni. calitatea soldaţilor este şi ea în scădere. Numărul mic şi calitatea îndoielnică a documentării face şi mai grea abordarea problemelor legate de diplomaţia din perioada dominatului. Notitia dignitatum. dar putea adopta o atitudine binevoitoare pentru a preîntâmpina excesele de orgoliu ale acestei clase. Acesta controla corpul senatorial foarte strâns. Ca urmare a atacurilor tot mai frecvente ale barbarilor. Augustus a fost cel care a propus ca graniţele romane să fie amplasate de-a lungul unor zone uşor de apărat: fluviile Rin şi Dunăre. Totuşi. cât şi în răsărit. îmbrăcămintei şi tacticii militare. Din păcate pentru statul roman. Dacă înainte de 284 armata romană staţiona aproape integral în regiunile de frontieră (cu excepţia cohortelor pretoriene). milites comitatenses sau palatini (pentru că se aflau sub comanda împăratului). iar armamentul este influenţat de cel barbar. Deşi serviciul militar ar fi trebuit să fie obligatoriu. ţărmul Atlantic. acum contingentele sunt împărţite în armata fixată pe graniţă. Legiunile sunt în număr de 2830 în perioada principatului. deşerturile saharian. daruri. indiferent de funcţia deţinută. cu toate drepturile civile romane asociate acesteia. Însă politica de expansiune care a continuat după 61 . 6. Războiul Armata romană este poate cel mai bine cunoscută dintre toate armatele timpului. armata romană a trebuit să se adapteze constant la noile cerinţe. unităţi cu caracter naţional în privinţa armamentului. În ciuda acestor exemple nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de aparenţe fiindcă senatul roman era consultat formal. cu cât numeroşi barbari sunt înrolaţi în armată. iar din secolul al II-lea numeri. acel document care trece în revistă funcţiile importante în statul roman. la care se adaugă în cazul necetăţenilor. ceea ce are ca urmare o puternică "naţionalizare" a armatei. Cetăţenia.4. ca şi cea partă sau chineză. manifestate de obicei prin tentative de asasinat la adresa persoanei sale. neputându-se opune în realitate politicii externe promovate de către împărat. în realitate unităţile militare erau completate prin voluntariat. dintre aceştia erau preferaţi comandanţii militari şi retorii sau filosofii. aşa cum rezultă din izvoarele narative sugerează că tot apropiaţii împăratului erau folosiţi pentru misiunile diplomatice. dar o face şi faţă de autoritatea centrală. nu dă de înţeles că ar fi existat nici la sfârşitul secolului al IV-lea persoane specializate în domeniul politicii externe. şi lor li se adaugă unităţile auxiliare. Sistemul defensiv roman era diferit în funcţie de mediul geografic. din vremea lui Traian. arabic sau sirian. milites ripensis sau limitanei şi trupe mobile de interior. Cu atât mai mari sunt transformările la Roma.votat o lege prin care tratatele de pace erau valide numai după ratificarea de către Senat. Inflaţia de funcţii de la curtea imperială. atât în apus. în condiţiile în care aceştia duceau o viaţă civilă şi erau mai prost instruiţi.

Pentru comerţ zidul a avut o importanţă majoră. mai ales cel din nordul Daciei. În sectoarele construite din lut acesta era amestecat cu apă şi bătut cu paie sau stuf în cofraje de lemn. Un drum lega fortificaţiile. ale căror puncte mai importante sau obiective de pe parcurs erau fortificate. 62 . în schimbul a numeroase materii prime. Lung de 117 km şi beneficiind de numeroase fortificaţii. o zonă de protecţie a statului roman. Acestea trebuiau apărate după alte principii. menit să apere imperiul de atacurile populaţiilor stepice. animale. extrem de apreciat pe piaţa romană. limes-ul era reprezentat de un val de pământ impresionant. dar instabilitatea situaţiei politice a făcut ca ele să se întrerupă destul de curând. Zidul era realizat din materialele abundente în zonă: piatră în sectoarele montane şi lut în cele de podiş. valul de pământ lipsea. Având în vedere caracteristicile se păstrează puţin din această construcţie. schimburile comerciale au fost cele care au apropiat statele timpului. ceea ce i-a făcut pe romani să nu caute acest produs în alte regiuni ale lumii şi să cumpere de la această unică sursă. Hr. şanţul era asimilat râului. În alte sectoare de graniţă. din zona oraşului Porolissum. sectoarele existente sunt unificate într-un sistem coerent. iar Hadrian cel care l-a adus la forma clasică. Efortul de construcţie a acestui sistem. tehnică ce se mai păstrează şi astăzi în zonele rurale chineze.moartea sa a inclus statului roman teritorii situate în afara acestor limite. o răşină solidificată reprezintă dejecţiile unor cetacee (mamifere acvatice din familia balenei). Cele mai multe contacte dintre Roma şi Europa nordică se desfăşurau de-a lungul marilor râuri.5. Traian este cel care o pune în aplicare în regiunea dintre Rin şi Dunăre. Această fortificaţie era apărată de castrae şi castella de piatră sau de lemn în interior şi de turnuri de apărare şi alte elemente de fortificare în teritoriul inamic. Un al doilea zid a fost construit de Antoninus Pius la 100 de km mai la nord. sectoarele vestice protejând circulaţia pe drumul mătăsii. odată cu unificarea Chinei în timpul dinastiei Qin. era înalt de şase metri. dar mai ales orientale şi africane. Unul dintre aceste trasee leagă provinciile dunărene de Marea Baltică. Alte sectoare sunt cele care apărau provincia Dacia. care bloca accesul dinspre nord în provincia romană Britannia. tradiţia construirii zidurilor defensive datează din epoca statelor combatante. În alte sectoare. care leagă Valea Rinului de Valea Dunării. 6. de unde negustorii romani aduc chihlimbarul. Cel mai coerent sector de limes roman de acest tip este cel din Germania de astăzi dintre Bonn şi Regensburg. între teritoriul roman şi cel barbar exista un spaţiu nelocuit. secolul al II-lea este secolul în care istoria antichităţii se apropie cel mai mult de închegarea unui sistem internaţional coerent. Comerţul După cum am văzut.. iar frontiera era apărată de castre. În timpul acestui împărat s-a construit prima variantă a aşa numitului Zid al lui Hadrian. într-o zonă unde insula are doar 59 de km. De fapt. având un caracter neunitar. care adăposteau trupele necesare păzirii lui şi civilii care călătoreau la adăpost de raidurile barbare. europene. sclavi. Abia în secolul al III-lea î. În sectoarele unde graniţa era stabilită pe un râu. lat de trei şi avea în faţă un şanţ apreciabil. înghiţite de formidabila maşinărie economică romană. Mai mult decât în alte domenii. În China. Pe cursul lor produsele meşteşugăreşti romane satisfăceau nevoia de lux a şefilor autohtoni. dublat de un şanţ. Deşi ideea limes-ului roman pare a fi fost a lui Vespasian. Germanicii au emis ipoteza eronată că această substanţă. consolidat şi îmbunătăţit în timpul dinastiei Han a condus la piererea a circa 1 milion de vieţi. De-a lungul ei au fost plasate fortificaţii. În spatele lui se află drumul care lega unităţile militare. graniţa se afla amplasată de-a lungul unor drumuri.

dar Africa ecuatorială rămâne necunoscută. Din regiunea Yemenului de astăzi pleca un drum caravanier de maximă importanţă care ajungea la Petra. Hr. indiferent de pierderile materiale sau umane care surveneau pe traseu. smirnă şi perle. 63 . iar altele maritime. Un comerţ eficient se desfăşoară cu Peninsula Arabică. Acest comerţ s-a desfăşurat începând din acest interval de timp şă până în evul mediu de-a lungul unui traseu cunoscut sub numele de drumul mătăsii. Eforturile romane. Puţini romani ajung dincolo de aceasta. Armenia. Sub acest nume se ascundea o reţea de drumuri care legau China de Orientul Apropiat. ca şi în perioada republicană. încununate de succes. Egiptul. de a ocupa Petra au meritat efortul. Pe de altă parte. în Iordania de astăzi. finanţele romane au susţinut desfăşurarea acestui comerţ.Comerţul cu Africa se face în continuare prin intermediul caravanelor de măgari care traversează Sahara. Călătoria dura în jur de 70 de zile şi era favorizată de existenţa unor staţii de poştă. al II-lea î. Cele mai folosite trasee ale "Drumului mătăsii" şi alte drumuri comerciale antice. Interesul chinez viza atât desfăşurarea unui comerţ activ. care făcea legătura cu golful Persic şi văile Tigrului şi Eufratului. extrem de căutate. Din aceste regiuni ajung în teritoriul roman sclavi. odată cu ocuparea de către aceştia a regiunilor orientale unde se situau capetele acestui drum: Siria. animale exotice. Desigur că cele mai importante venituri proveneau de pe urma exploatării comerţului cu Extremul Orient. 18. Fig. fenomen care a început încă din sec. Geneza acestui traseu este legată direct de expansiunea chineză în "teritoriile de vest" adică în bazinul Tarim în scopul creării de legături mai strânse cu Podişul iranian. unul în Niger şi altul la izvoarele Nilului. Din acest traseu important se desprindea o a doua variantă. pene de struţ. Pe aceste căi ajungeau în Orientul Apropiat şi în Imperiul roman tămâie. având în vedere profiturile impresionante ce rezultau de pe urma comerţului cu tămâie. din care unele erau terestre. fildeş şi desigur. aur. cât şi iniţierea unor alianţe împotriva nomazilor.

şi acest traseu este fragmentat. care ar fi ajuns până la porţile Chinei. Însă. Dificultăţile călătoriei îi determină pe cei mai mulţi să nu depăşească ţărmurile indiene către răsărit. În afară de mătase şi alte produse făceau obiectul acestui schimb. De fapt se cunoaşte un singur caz de negustor roman. negustorii romani se îndreaptă din ce în ce mai mult către traseul maritim. Palmyra a încercat să ofere o soluţie de compromis acestui traseu legând prin caravane Siria de Golful Persic. Romanii exportau mai puţine produse. Sasanizii preiau rolul de intermediari ai acestui comerţ şi se dovedesc mai intransigenţi decât perşii în privinţa permisivităţii. 64 . Drumul maritim lega Egiptul de regiunea indiană şi de aici de cea chineză. ale cărui caracteristici erau diferite în funcţie de traseu. pentru Orient fiind consideraţi exotici sclavii europeni. reflex al crizei prin care treceau statele epocii. cererea de pe piaţa romană a deschis calea către un comerţ la o distanţă incredibilă. Drumul terestru nu putea fi parcurs de nici un negustor de la un capăt la altul. ca şi contactele diplomatice. În aceste condiţii. care doreau să câştige din intermedierea acestui comerţ. care câştigă importanţă în defavoarea celui terestru. Aceasta era singura cale pe care Roma a putut intra în contact direct cu Imperiile kuşan şi chinez. pentru a fi combătute în secolul al III-lea de Hipolit. pe acest traseu au avut loc şi primele contacte diplomatice între aceste state. zahărul. Oricum. Această ţesătură ajungea la Roma la preţuri nejustificat de mari prin intermediul parţilor. acest material s-a răspândit rapid între membrii claselor bogate. un fel de carte de drum pentru navigatorii romani ai timpului. De cele mai multe ori Roma plătea cu monede de aur. De altfel. piperul. care trăiau în insula Kos din marea Egee. dar creşte preţul produselor. traversa imperiul part şi pe cel kuşan pentru a ajunge la marginile Chinei. ceea ce oferă şansa obţinerii de câştiguri consistente de către intermediari. dar ruta era periculoasă şi mai lungă decât cea terestră. dar încercarea de a-şi afirma independenţa faţă de Roma i-a adus sfârşitul. Stabilitatea pe drumul mătăsii avea să survină abia la începutul evului mediu prin cooperarea Imperiului bizantin cu cel sasanid şi cu statele chineze când acesta a câştigat renumele de care se bucură până astăzi. din moment ce importul de mătase afecta vizibil economia romană prin pierderea unei cantităţi importante de monedă. Budismul însă a făcut cu succes drumul din India până în China. din alte cauze. Astfel. Drumul pleca din Antiohia. Din secolul al treilea comerţul scade ca volum. despre care acelaşi autor credea că este produsă de o specie de copac. În ciuda interzicerii de către senatul roman a purtării hainelor din mătase. Drumul mătăsii nu a însemnat numai schimburi de produse ci şi schimburi de concepţii şi idei. Maes Titianos. din cauza opoziţiei constante din partea parţilor. vopselele şi bineînţeles pietrele preţioase. cu diverse aptitudini. În afară de considerentele morale existau şi cele economice. care sunt descoperite şi astăzi până în cele mai îndepărtate colţuri ale Asiei. cândva în timpul domniei lui Augustus. Lucrarea cea mai valoroasă cu privire la comerţul acestui secol este "Călătorie pe Marea Eritree". dar şi chihlimbarul. şi acestea au fost blocate eficient de către parţi. care marca graniţa Imperiului Han. aici putând să procure de la intermediari sau de la chinezi mărfurile căutate. dar şi el sa oprit la Turnul de piatră. considerate imorale. În ciuda faptului că Pliniu cel Bătrân arată că romanii ştiau de existenţa viermilor de mătase sălbatici. Creştinismul nu a putut depăşi graniţa Imperiului roman. nu au făcut legătura cu mătasea chinezească. Dintre ele se remarcă scorţişoara.Numele dat acestui circuit comercial derivă de la produsul oriental cel mai solicitat pe piaţa romană şi anume mătasea. dar concepţii despre brahmanism au ajuns la Roma.

Gândirea hittită în texte. Homer. Polybios. vol. Istorii. Poeme. Negoiţă. Metamorfoze. Gândirea asiro. 1980. Daniel C.dalton. Suetonius. Saturnalia. Bucureşti. Tăbliţele de argilă – Scrieri din Orientul Antic.com/site/ancienttexts/ http://www. Plutarh.html http://mcadams.com/texts/ http://intranet. Cicero. Lucretius. 1979.babiloneană în texte.. I-III. Gândirea feniciană în texte. Scriitori greci şi latini.aspx http://www-etcsl.ox..ac. Istoria romană. vol.. Helenicele. 2004. Appianus. Ponticele. Tacitus.mesas. Opere. Bucureşti..ca/~vandersp/Courses/texts/texts. Minerva.1978. Titus Livius. http://www.google. Bucureşti. Ed. Lucian din Samosata. 1973.mu.ucalgary. Măgarul de aur. Bucureşti.).posc. Acsan I. Bucureşti.iwebland. Istoria Augusta. Acsan I. Tucidide. Războaiele civile. 1967. vol.). I-III. Lucius Apuleius. Xenophon. Războiul galic. Caesar. Bucureşti. Istoria imperiului roman după moartea lui Marcus Aurelius. Bucureşti. Războiul civil. Bucureşti. Herodot.hittites.BIBLIOGRAFIA ISTORIEI RELAŢIILOR INTERNAŢIONALE (EPOCA VECHE) Izvoare: Ammianus Marcellinus. 1958-1964. Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia. 1974. 1969. Antichităţi iudaice. Războiul peloponeziac. Idem. Bucureşti. Tristele.reshafim. Opere. Arrian. (eds. Daniel C.htm http://nefertiti. Bucureşti. Opere alese. Idem. Hesiod . lstorii. Sallustius. Istoria Romană. Scrieri alese. Idem.org.org/groups/Assyria/ http://sites. Flavius J.. Vieţi paralele.info/indexList.Orfeu. Dio Cassius. Ath.edu/hittitehome/ http://www. (eds. Macrobius. Vergilius. Istoria romană.edu/txt/ 65 . Eneida. Bucureşti. Faraonul Keops şi vrăjitorii – Povestirile Egiptului Antic. Gândirea egipteană antică în texte. Scripta aramaica. Bucureşti. Ovidius. Daniel C.emory. Odiseea.orient. Bucureşti. Iliada.. Herodian.uk/# http://www. Viaţa celor doisprezece Cesari. 1981. 1977. 1986.il/ad/egypt/amarnaletters. Bucureşti. I-II. De la fondarea Romei. Daniel C. Despre natura lucrurilor. 1987. Bucureşti. 1971. Idem. 1975 Idem. Eutropius.

Cetatea antică. 1982. 1980.. Nouvelle histoire greque.. Idem. 2004. 1985. 1984. Cohen R. 1985. Boardman J... 1986. Făurirea civilizaţiei. 1967. Istoria Universală Veche. Civilizaţia etruscilor.. Epoca lui Traian. Civilizaţia elenistică. Bohâlţea F. 1999. 66 . Ed. Bucureşti. 2001. Octavianus Augustus. 1995.und.html http://www.specialtyinterests.fordham. Constantin cel Mare..)..etana. Bucureşti. Biblia (trad. Fr. vol. Bârzu L. Bucureşti. şi colab. Bucureşti.. Civilizaţia Egiptului antic. Bucureşti.1935. Condurachi.. Devambez P. 1982. Antoniu şi Cleopatra.. Bucureşti.. The first armies. Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraneene. Enciclopedia civilizaţiei romane. Bucureşti. 1966.http://www.. M. Civilizaţia sumeriană. David J. Gala Galaction). Bonfante. R. Idem. Coulanges. Oxford. J. Chamoux... Idem. Bloch.. Bucureşti. 1994. vol. O. Grèce Hellénistique (330-50 a. 1983. L. Charboneaux J. Ed.. International law in antiquity. 2003. Curs de istorie romană. Dawson. Trevor. Bucureşti.htm Bibliografie: Abrudan D. Civilizaţia feniciană. I-II. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. 1976. Ursu Naniu R. I-III. Civilizatiile vechiului Orient. Ed. 1976. Corniţescu Em. Civilizaţia veche a Iranului. Civilizaţia greacă. Bucureşti.. Bucureşti. Letters of the great kings of the ancient near east: the royal correspondence of the late bronze age. 1973.. Bucureşti. Arheologie biblică. Bucureşti. 1971. I-III. Istoria Romei Antice. Mouchova. 1998. vol. Bucureşti. R. Bucureşti.html#1 http://www. Bucureşti. Doyne. Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos. Bucureşti. Istoria Greciei Antice. Roma şi destinul ei. 1938 Bloch. Civilizaţia asiro-babiloneană. Bonard A.. Civilizaţia greacă în epocile arhaică şi clasică.org/etact/ http://www. I-II. 2003. 1985. Etruscii. Chr. 1965. Bucureşti. Bossert H. 1940. 1993. vol.edu/halsall/ancient/asbook. 1975.ac.. Bucureşti. Bucureşti...net/eae... Grecii de peste mări. Misterioşii etruscii. Idem.. P. Bucureşti. London.. Istoria Orientului Antic. Bederman. Cambridge. Political theories of international relations: from Thucydides to the present. Paris. Brentjes B. 1981. 1970.. Faure P. Bucureşti. M. Istoria Romei. Ursu Naniu R. 1977.. Miracolul clasic. Burian. 1998. I-II. Bucureşti.. Deshayes J. Idem..za/und/classics/india/periplus. Coman I. Meridiane. 1969. Routledge. Meridiane. Cousin J. Bucureşti. 1987. F. Bucureşti.. Paris. Boucher. Daniel C. Pe urmele vechilor civilizaţii. Bucureşti.. Bucureşti. Bucureşti. 1966.. B.. Meridiane. Bucureşti. Bârzu L. Idem. 1988. Essenberg J.1980. E. Bucureşti. Bryce. Bordet. 1970. Lumea hitiţilor.. Idem. Enciclopedia civilizaţiei greceşti. David. Iliescu. Iudaismul. Cizek. Childe G. 1996. 2001. Duduleanu. Bucureşti. Idem. Barnea I. I-II. vol. Bucureşti.

Civilizaţia egeeană. 1977. 1962.. Enciclopedia Antichităţii. Bucureşti. Bucureşti. J. Idem. 1968. P. Oxford. Bucureşti. I-III. Gabriel. Richard A. Idem. Troia. Civilizaţia elenistică... Ionia.207-215. 1987. et alii. 1988. vol. I-II. Biblo and Tannen. Idem. 2000.. The great armies of Antiquity. Fredouille. N. Istoria universală. 67 . Bucureşti.. 1980. Timişoara.. 1974. vol. Glotz G. Civilizaţia romană. 1992. C. Bucureşti. 1988. Platon N. Keeley. Méchin B. Barcelona. Westport. Istoria începe la Sumer. Arheologia Vechiului şi Noului Testament. Meridiane. Bucureşti. T.-IV. Paris. Th. Bucureşti.. 1997... Bucureşti. 1951. Bucureşti.I. Enciclopedia civilizaţiei şi artei romane. Bucureşti. Rome and the enemy: imperial strategy in the Principate. Cambridge.. Civilizaţia Egiptului antic.. vol. 1965. Osprey Publishing.. I-II. p. 1976. Bucureşti. 1973. Bucureşti. Mommsen.... Istoria romană. 2001. 1973. P. Idem. Montanelli. Rome and her enemies. Inscripţiile proto-greceşti în scrierea lineară B şi descifrarea lor. 1997. 1954. Susan P.. Bucureşti. 1987. 2005. Dictionnaire de la civilisation greque. Istoria poporului evreu.. Istoria declinului şi a prăbuşirii imperiului roman. 1974. 1947. 1963. Ed. Penrose J. 1968. Pettinato Giovanni..Finley M. Lawrence H.. Bucureşti. University of California Press.. Idem. 1994.. Cetatea greacă.1 – L’Orient et la Grece antique. Hasebroek Johannes. în Studii clasice. Vl. Mario. 1995. Lumea lui Odiseu. Civilizaţiile Europei vechi. Bucureşti. 1969.. Humanitas. Ed. 1999. Moscati S. Bucureşti. 1975. Bucureşti. I. Lévêque P. C. Posener G. Palgrave.. Matz Fr. Keller W. Creta.. A. 1937. 1974. Idem.. vol. M. Micene. Paris. vol. 2002. Hanga. O istorie a Romei Antice. A. C. Bucureşti. vol. Vechi civilizaţii semite. Rachet G. Bucureşti.. Bucureşti. I-II. Informations and frontiers: Roman foreign relations in late antiquity. Gramatopol M. 2007. C. Lee. Aventura greacă. Lalouette. Vechii greci. Idem. Idem. 1975. Bucureşti. Istoria diplomaţiei. 236532.. Liverani.. Bucureşti. Alexandru cel Mare sau Visul depăşit. vol. La civilisation egeenne. War before civilization. Lumea antică. Paris. Bucureşti. Bucureşti. 1972.. G. A. Caius Iulius Caesar. Lumea fenicienilor. Giardino. I. Istoria universală. Roma – o istorie inedită. D.. Ed. De la origini până la sfârşitul marilor imperii. Principatul lui Augustus. Meridiane. vol. N. Bucureşti. Bucureşti. 1974. Kramer S.I-II. Bucureşti. 1994. Iaşi. International relations in the ancient near east 1600-1100 B. Lemaire A. Mattern. Matei H. Frenkian A. Bucureşti. p. Histoire générale des civilisations. Maşchin. E. Universul arheologiei. Bucureşti. Bucureşti. 1967... Ebla. 1959. Oraşe antice din Asia Mică. I-III. Vechi imperii ale Orientului. 1991. Bucureşti. Trade and politics in ancient Greece. Grimal. Gibbon. 1995. Omul roman. Şi Biblia are totuşi dreptate. 1993. Lucăcel I. Potemkin V. 1995. Idem. 1959. 2001. I. Bucureşti. 1982. Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene. Istoria Romei antice. Bucureşti. Mansuelli. I. una ciudad olvidada..

Young Gary K. Idem.. 1966 Westbrook. 1994.. Ed. Idem. Suceveanu Al. Bucureşti. Roth Martha). Meridiane. Istoria Greciei Antice. Bucureşti. 31 BCAD 305. Bucureşti. Pe urmele lui Homer. Idem.. Din tainele imperiului hitit. Bucureşti. Idem... Alexandru Macedon. 1974-1975.. Idem. Hanibal. Bucureşti. 1993. I-II. Istoria Egiptului antic. Figuri de împăraţi romani. Mari căpitani ai lumii antice. Raymond et alii (Beckman Gary.. 1980. I-II. Leiden. Ed. Bucureşti. Weigall A.Riemschneider M. M. Lumea hitiţilor. Academiei Române. Zamorovsky V. 1951.. vol. W. Rouasel P. Pericle. La Grèce et l’Orient des guerres médiques à la conquête romaine. 1967. 2003. 1981. Vandenberg Ph. 1966.. Nefertiti. Paris. Alexandru Macedon. Tudor D. Snyder J. Jasnow Richard. La început a fost Sumerul.. Sergheev V. 1979.. vol. 1980.. Bucureşti. Bucureşti. A history of ancient near eastern law. Grecia epocii întunecate. 1987. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. Idem. Idem. Bucureşti. vol. Alexander the Great. 68 . Schliemann H. Bucureşti. Ed. I-II. Levine Baruch. 1938. Cloché P. Grousset R. Ştiinţifică. Snodgrass A. 1970. 2001. 1996. Alexandru cel Mare. Bucureşti. 1999. Bucureşti.. 1968. S. Rome's Eastern Trade: International Commerce and Imperial Policy. Routledge. Călătoriile împăraţilor Hadrian şi Caracalla.. Bucureşti. 1969-1971.