INTRODUCERE ÎN EPISTEMOLOGIE

Forjat iniţial în spaţiu modern anglofon, de unde s-a impus cvasi-ubicuitar în alte medii
cultural-filosofice, cuvântul epistemologie îşi derivă etimologia din vocabulele eline epistemé
(însemnând „ştiinţă”) şi logos (adică „teorie”) şi, într-o primă aproximaţie, ar desemna „teoria
ştiinţei”. Sugestiile spre constituirea unei atari preocupări intelectuale sunt străvechi şi se
originează în distincţia pe care grecii antici, bunăoară prin scrierile lui Platon şi Aristotel, o operau
între ştiinţa ca atare – considerată ca certă, aspirând la necesitate, obiectivitate şi universalitate –
şi simpla „opinie” (doxa) sau „credinţă” (pistis) subiectivă dezvoltată la nivelul simţului comun, una
nereflectată şi înşelătoare, contingentă şi particulară, variind funcţie de felurite dispoziţii lăuntrice
şi contexte externe. În atenţie stau două modalităţi de cunoaştere prezumate a fi ireductibile şi
ireconciliabile, a căror separare se impune drept condiţie esenţială a oricărei autenticităţi şi
securităţi conoscitive.
Se cuvine arătat că disciplina în discuţie îşi învederează o incontestabilă dimensiune
filosofică, mai exact metafilosofică ori metateoretică, legată de meditaţia mereu reluată şi
aprofundată asupra modalităţilor prin care omul se raportează cognitiv la realităţile diverse ce îi
constituie şi orientează viaţa, comprehensiunea, acţiunea, relaţiile cu sine şi ceilalţi, cu Dumnezeu
şi natura. Prelungind şi desăvârşind cu un plus de rigoare, precizie, formalism vechi preocupări
gnoseologice (în greaca veche, gnosis = „cunoaştere”, logos = „teorie”, aşadar „teoria
cunoaşterii”), epistemologia s-a străduit şi se străduieşte să ofere răspunsuri cât mai
convingătoare şi lămuritoare unor perpetue interogaţii de genul: Este lumea în care trăim
cognoscibilă? Ce înseamnă să cunoşti? Cum îţi dai seama că există lucruri pe care nu le cunoşti?
Ce este o cunoştinţă ştiinţifică şi cum o deosebim de simpla părere? Pe ce căi şi prin intermediul
căror facultăţi mentale (sau de alt ordin) oamenii ajung să dobândească şi să comunice
cunoştinţe? Care aspecte ale realităţii sunt susceptibile de o cunoaştere sigură? Este posibil să se
treacă dincolo de aparenţele amăgitoare ale lucrurilor şi fenomenelor spre a se accede la esenţa
lor? Dispunem noi de mijloacele adecvate pentru a putea stabili valoarea demersurilor noastre
conoscitive şi valabilitatea produselor acestora? În eventualitatea răspunsului afirmativ, în ce
măsură sau grad de verosimilitate? Sunt cunoştinţele noastre perene şi neschimbătoare sau
supuse devenirii? Ce rol îndeplinesc ele în sfera vieţii şi activităţii umane? Ş.a.m.d.
Sunt întrebări pe care specialitatea tradiţională denumită gnoseologie a vrut să le elucideze
de manieră generică şi nu neapărat specializată, cu referire la modalităţi de cunoaştere diferite
(spre pildă, realizate la nivelul „simţului comun” neinstruit, de asemeni, în context metafizic,
religios, mistic, etic, estetic etc.), în vreme ce epistemologia – cu unele decupaje socotite ca
inevitabil de întreprins – le-a delimitat şi circumstanţiat pentru ceea ce, mai cu seamă în
contemporaneitate, se apreciază a fi forma superioară a „ştiinţei”, în sensul propriu-zis al
termenului şi nu fără a se lăsa seduse de spiritul pozitivist-scientist (adesea reducţionist şi
exclusivist) ce frecventează mentalităţile zilelor noastre.
Trebuie precizat că explorarea unui atare obiect este realizată şi din alte perspective,
precum istoria ştiinţei, sociologia ştiinţei, logica ştiinţei, metodologia ştiinţei, psihologia ştiinţei,
economia şi politica ştiinţei, etica şi deontologia ştiinţei ş.a., fapt ce semnalează o diviziune şi
diversificare de unghiuri abordaţionale, ca şi împrejurarea că epistemologia nu constituie decât
una dintre ramurile aşa-zisei scientologii, denumire largă sub care se reuneşte ansamblul
disciplinelor tocmai trecute în revistă, toate ştiinţe (sau teorii) despre ştiinţă, altfel spus metaştiinţe.
Actualmente, se vorbeşte frecvent şi despre scientică, trimiţând la cercetarea modurilor de
expresie şi comunicare, de difuzare şi aplicare a cunoştiinţelor ştiinţifice, secondată de examinarea
tendinţelor de discociere sau de conjuncţie a diviziunilor, capitolelor sau ramurilor ştiinţei, a
separărilor şi cuplajelor interdisciplinare. De prisos să amintim că astfel de delimitări sunt mai mult
teoretice decât efective, din moment ce studiile desfăşurate sub auspicii ce se pretind diferenţiate,
practic interferează, se împletesc şi susţin mutual.
Dacă încercăm să fixăm specificul epistemologiei în această largă constelaţie de preocupări,
vom constata că ea săvârşeşte studiul filosofic al ştiinţei în calitate de sistem ideatic, mai exact, de
premise, ipoteze, teorii dezvoltate explicit. Nu va pretinde să cunoască vreunul sau altul dintre

1
sectoarele existenţei, nici lumea ca totalitate, ci se va situa la (meta)nivelul analizei critic-reflexive a
unor construcţii culturale aparte, definite printr-un set de însuşiri particulare, ce se doresc
inconfundabile. În esenţă, îşi va propune să explice modul în care se produc şi însuşesc
cunoştinţele umane, sursele din care provin ele şi condiţiile în care se procură, valoarea şi
întinderea acestora, căile prin intermediul cărora omul le desoperă, fixează şi transmite,
interferenţele dintre cunoaştere şi alte domenii intelectuale sau practice. Pe scurt, interogaţiile
fundamentale la care doreşte să răspundă această specialitate prin excelenţă filosofică sunt: dacă,
ce, cum şi cât cunoaştem? fireşte de manieră ştiinţifică.
Mai concret spus, va proceda la verificarea oportunităţii metodelor şi procedeelor implicate,
la testarea viabilităţii tuturor demersurilor şi operaţiilor intelectuale întreprinse, la analiza
împrejurărilor şi factorilor care le înrâuresc în sens benefic sau disturbator, la investigarea din
unghi logic a enunţurilor vehiculate, spre a li se releva felul de constituire şi transformare,
corectitudinea formală şi adevărul material, gradul de compatibilitate cu alte construcţii teoretice,
conţinutul de semnificaţie, raportul întreţinut de respectivele propoziţii cu realităţile de referinţă,
funcţionarea cunoaşterii ştiinţifice la nivelul individului sau comunităţii de savanţi etc.
Vom consemna că obiective ca cele enumerate mai sus reprezintă sarcini pe care
epistemologia generală şi le asumă, căutând să le aducă la îndeplinire cât mai adecvat. Însă, alături
de aceasta, cu debut în primele decenii ale secolului al XX-lea, mai întâi pentru domeniile
matematicii, logicii şi fizicii, s-au cristalizat şi înscris pe traiectorii ascendente epistemologiile de
ramură (sau regionale), elaborate ca individualizări ale celei generale pentru câmpuri de cercetare
privite ca specifice. Criza „fundamentelor matematicii”, tentativele de autonomizare ale logicii faţă
de gnoseologie şi psihologie, apariţia teoriei relativităţii şi problemele iscate de fizica cuantică
îndeamnă şi chiar constrânge la intense meditaţii cu privire la statutul disciplinei profesate, la
natura obiectelor (entităţilor) investigate şi raporturile lor inclusiv cu subiectul cunoscător, la
condiţiile muncii ştiinţifice, la prezumţiile admise mai mult sau mai puţin tacit şi orientând efortul
investigaţional, la armătura conceptuală uzitată şi tehnicile descoperirii „noului”, la modalităţile de
testare a ipotezelor formulate şi a concluziilor la care s-a parvenit, la maniera de expunere a
rezultatelor obţinute, la valoarea lor teoretică şi practică etc. Dacă, printr-o îndelungată tradiţie,
erau chestiuni de resort precumpănitor filosofic, iată că, acum, savanţii înşişi nu mai rămân
indiferenţi la felul în care se naşte, articulează şi creşte ştiinţa lor, la exigenţele care, respectate,
sfârşesc prin a o omologa şi impune neproblematic în rândul confraţilor.
Preluat în alte discipline zise „ale naturii” (chimie, biologie, geologie, geografie, astronomie
ş.a.), pilda autoreflecţiei se impune curând pe terenul ştiinţelor socio-umane, de la economie la
drept, de la istorie la politologie, de la antropologie la sociologie, de la demografie la medicină, de
la culturologie la psihologie. Printre altele, tendinţele recurente de a le „naturaliza” sau „logiciza” –
adică de a le obliga să adopte „metodele” şi „modelele” promovate în cadrul ştiinţelor factuale ori
formale mai vechi, mai mature şi mai bine constituite – impun căutări pe linia stabilirii unui propriu
disciplinar, a unei „identităţi” de sine stătătoare, implicit a unui statut epistemic inconfundabil şi
ireductibil. Fiindcă, nu rareori, s-au întreprins comparaţii ce le-au defavorizat vădit, în măsura în
care au fost raportate la standarde (de import alogen) mult prea înalte şi greu de atins, sub semnul
întrebării a stat chiar raţiunea şi rostul lor de a fi şi rândui explicativ, imaginea şi credibilitatea
diferitelor prestaţii desfăşurate în câmp socio-uman.
Prin urcuşurile şi coborâşurile sale spectaculoase şi repetate în materie de rol, statut,
semnificaţie şi relevanţă, situaţiei trecute şi prezente a psihologiei îi revin stări de „tensiune” care,
neîndoielnic, nu se regăsesc în cazul altor discipline din aceeaşi familie, împrejurare ce îi conferă
nu doar o fizionomie epistemică deosebită, dar şi un parcurs sensibil mai sinuos şi aventuros. De
altfel, s-a şi aflat în punctul focal al unor dezbateri şi controverse pe cât de constante pe atât de
aprinse, alimentând poziţii dintre cele mai variate, divergente şi contradictorii cu privire la
momentul apariţiei sale, specificul şi demnitatea sa ştiinţifică, legitimitatea, valoarea şi
însemnătatea contribuţiei sale la progresul umanităţii. Uneori, a fost înălţată pe piedestal şi
încoronată ca un soi de „regină” a ştiinţelor, alteori, s-a văzut discreditată şi excomunicată din
corpul cunoaşterii înalt elaborate, aşezată în vecinătatea mitologiei, metafizicii, poeticii sau artelor
practice, chiar socotită netrebuincioasă, de o splendidă inutilitate. În traiectul meandric pe care s-a
înscris devenirea sa marcată de numeroase tatonări, derute şi surprize, triumfuri şi eşecuri,
supremaţii şi crize, orgolii afişate şi deziluzii ascunse, un Vasile Pavelcu a reperat însemnele unei
adevărate drame, dată de o dublă discrepanţă atitudinală: pe de o parte, între subestimarea
aportului său şi posibilităţile ei reale, pe de alta, între natura solicitărilor la care a fost supusă şi

2
însuşirile sale particulare. „În primul caz nu i se cere ceea ce poate da; în cazul al doilea i se
pretinde altceva decât ceea ce poate oferi”.
Istoric, primele preocupări legate de tentativa de a descifra un specific al disciplinei noastre
aparţin germanului Christian Wolff (secolul al XVIII-lea) care, potrivit tipului de cunoaştere implicat,
stabileşte deosebirea dintre o „psihologie raţională” şi o „psihologie empirică”. Către finele
aceluiaşi veac iluminist, pe considerente de obiect şi metodologie, Immanuel Kant pune sub
semnul întrebării posibilitatea ambelor ipostaze wolffiene de a se constitui în veritabile „ştiinţe”
(îndreptăţindu-le numai pe teren „metafizic”). Câteva decenii mai târziu, îndoindu-se că o entitate
imperceptibilă precum „sufletul” ar putea fi cercetată prin tehnici pozitive şi obiective, francezul
Auguste Comte exclude psihologia în ansamblu din clasificarea ştiinţelor pe care o alcătuieşte,
sarcinile sale urmând a fi preluate de frenologie şi sociologie. Asemenea constatări (şi, pe alocuri,
chiar previziuni) sumbre nu au izbutit să împiedice apariţia, la mijlocul secolului XIX, a psihofizicii
lui Theodor Gustav Fechner sau a fiziologismului (cerebral) al lui Ernst-Heinrich Weber, Hermann
von Helmholtz etc. şi nici întemeierea celui dintâi laborator de cercetări experimentale, creat din
inţiativa lui Wilhelm Wundt la Leipzig în 1879, dublul eveniment marcând nu numai desprinderea
disciplinei în atenţie faţă de corpul metafizicii în care era inserată tradiţional, dar şi manifestarea
primelor tendinţe reducţioniste. În paralel, cu deosebire în mediile germane, se naşte o vie
polemică în jurul chestiunii dacă psihologia aparţine specialităţilor filosofice ori celor ştiinţifice, iar,
în alternativa ultimă, dacă va fi subsumată „ştiinţelor naturii” sau „ştiinţelor spiritului”. Desigur,
potrivit diverselor opţiuni, se ofereau dezlegări eterogene şi chestiunii metodologiilor de
întrebuinţat în investigaţie, topica introspecţiei aflându-se de regulă în focarul numeroaselor
dezbateri iscate în epocă.
Se impune precizat că, în acelaşi interval, încurajată de repurtarea anumitor succese
teoretico-practice, ca şi de fenomenul firesc al „instituţionalizării” sale (constituirea facultăţilor şi
catedrelor universitare, a asociaţiilor/societăţilor regionale şi naţionale, editarea primelor reviste de
profil ş.a.), psihologia s-a crezut îndreptăţită să aspire la un statut „fundaţional” în raport cu o
multitudine de preocupări intelectuale, fie ele filosofice (gnoseologie, axiologie, etică, estetică,
teologie...) sau ştiinţifice (matematică, logică, lingvistică, sociologie, drept, economie, pedagogie
etc.), pretinzând că, prin propriul aparat conceptual, grilele de interpretare, procedurile şi finalităţile
cercetării, poate orienta, îndruma şi conduce respectivele discipline, totodată, că le procură temeiul
necesar şi suficient pentru soluţionarea unei largi game de probleme specifice fiecărui domeniu.
Fireşte, reacţiile critic-delimitaţioniste şi autonomiste nu vor întârzia să apară, iar curentul
antipsihologist (G. Frege, E. Durkheim, L. von Mises, Ed. Husserl, L. Wittgenstein, membrii
„Cercului vienez”, K. Popper, structuralismul în genere ş.a.) se va vedea amplu promovat în
decadele interbelice şi postbelice ale veacului XX, nu rareori asociindu-şi felurite teze
antipsihologice, dintre care unele au ajuns până la repudierea directă a dreptului de cetăţenie
epistemică a specialităţii noastre.
Cu solide precedenţe în „epistemologia genetică” a unui Jean Piaget, din anii '60 încoace,
închegarea noilor epistemologii – „naturalizată” (W. v. O. Quine), „paradigmatică” (Th. Kuhn),
„evoluţionistă” (P. K. Feyerabend, St. Toulmin) ş.a.m.d. –, la care trebuie adăugate elaborările
dezvoltate sub auspiciile aşa-ziselor ştiinţe ale cogniţiei, psihologia a reintrat în conul de atenţie al
diferitelor categorii de specialişti, devenind iarăşi parteneră de dialog dezirabil şi fecund, din
perspectiva cercetărilor care au tins şi tind tot mai pronunţat să-şi asume o vocaţie
interdisciplinară sau transdisciplinară. Desigur, în atare context şi în forme mai mult sau mai puţin
schimbate faţă de cele „clasice”, problematica ţinând de obiectul său de studiu, interferenţa cu alte
sfere de investigaţie, armătura terminologică întrebuinţată, calitatea şi valoarea explicaţiilor
furnizate, metodologia la care apelează, scopurile teoretice sau pragmatice ţintite, sarcinile
preluate şi contribuţia la progresul cunoaşterii umane şi a societăţii omeneşti în ansamblu se
repune pe tapet, generând o altă serie de dezbateri contemporane la fel de ardente.