Mădălin Guruianu

PICĂTURA DIN CER

Editura T3 Sfântu-Gheorghe

Textele din acest volum au apărut în anii 2006-2007 în cotidianul „Observatorul de Covasna“ şi în Revista „Şapte Seri“ - ediţia de Covasna, şi în ele nu este prezentată întotdeuna realitatea pură şi simplă, ci mai ales speranţele şi credinţele cele mai intense ale autorului care mulţumeşte pe această cale acelor mulţi „profesori“ reali sau virtuali de la care a avut ce învăţa.

Mădălin Guruianu

PICĂTURA DIN CER

Femeilor care mi-au schimbat viaţa şi pe care le voi iubi întotdeauna: reginei mele, micii noastre prinţese, mamei şi bunicii mele.

Fântâna magică şi linguriţa lipsă

Nu ştiu cum a fost pentru dumneavoastră, dar eu am avut în jurul meu de-a lungul anilor câteva femei de excepţie, dintre care unele chiar m-au determinat să fac schimbări majore în viaţa mea. M-am hotârât astfel să încep prin a vă povesti o întâmplare cu cea mai specială femeie din viaţa mea. În curte, la bunici, era o fântână, foarte impresionantă pentru mine ca şi copil, mai ales prin înălţime. Nu puteam, orice aş fi făcut, să ajung să mă uit înăuntru. Eram destul de des în preajma ei şi mă întrebam cum o fi acolo, cât o fi de adâncă, de unde vine apa şi de ce nu se termină niciodată? Ca să scape de întrebările mele insistente şi crezând că mă voi potoli, la un moment dat, unul dintre vecinii care veneau să ia apă din fântâna bunicilor, mi-a spus că înăuntru se află Dumnezeu. Ei, ţi-ai găsit! Cum să mă liniştesc? Acum devenisem mai mult decât interesat! Aş fi făcut orice să-l văd pe Dumnezeu! De câte ori ai ocazia să ţi se spună că undeva, atât de aproape, se află Dumnezeu?
5

După o vreme, bunica, draga de ea, a dorit să rezolve situaţia şi m-a ridicat uşor deasupra fântânii. M-a întrebat ce văd înăuntru. În apă, bineînţeles, se reflecta chipul meu. „Nu e Dumnezeu, bunico, sunt doar eu în fântână“, am spus. „M-a păcălit vecinul“, am adăugat eu, supărat. „Ba deloc“, răspunse bunica. „Măcar acum nu te mai preocupă fântâna şi ştii deja că pe Dumnezeu trebuie să-l cauţi numai în tine!“ Ceea ce regret este faptul că atunci când s-a stins, bunica nu a avut în mână o linguriţă. De ce? Pentru că ea obişnuia să spună că ce-i mai bun, desertul, abia la sfârşit vine. Câţi dintre noi ne-am fi gândit la o asemenea imagine pentru a sintetiza credinţa în viaţa de apoi? Aceasta este modalitatea prin care am ales să vă mulţumesc doamnelor şi domnişoarelor pentru că existaţi şi pentru că ne schimbaţi vieţile, nouă, bărbaţilor!

6

Copacii de lângă noi

Vreau să vă cufundaţi pentru câteva minute într-una dintre cele mai frumoase şi mai înălţătoare poveşti cu tâlc pe care mi-a fost dat să o aud vreodată. A existat odată un copac. Un copil mic se juca în fiecare zi în jurul său. El iubea pomul şi acesta îl adora pe copilaş. Timpul a trecut. Copilaşul a crescut şi a început să-l uite pe pom. Trecea din ce în ce mai rar pe la pomul singur şi trist. Şi totuşi s-a întors. Într-una dintre zile, băiatul s-a întors la el, dar nu ca să se mai joace, ci ca să-i ceară ceva: „bani pentru diverse cheltuieli”. Pomul i-a spus că el nu are bani, dar i-a propus să-i adune fructele, să le vândă şi să aibă bani. Copilul a vândut fructele, a făcut rost de bani şi... dus a fost. După un timp, s-a întors cu o altă cerere: „am nevoie de o casă în care să locuiesc“. Evident că pomul nu avea bani să-i ofere, dar ia propus copilului să-i taie crengile şi să-şi facă locuinţă. Tânărul a tăiat toate crengile, a construit o locuinţă, dar din nou l-a uitat pe singuraticul copac. Devenit adult, omul s-a întors cu o altă cerere: „simt că trebuie să-mi găsesc un rost în viaţă, aşa că ar trebui să călătoresc“. Copacul nu prea ştia
7

cum să-l ajute, dar i-a propus să-i taie trunchiul, să facă o barcă şi să pornească la drum. Când s-a întors din călătoriile sale prin lumea largă, omul, ajuns bătrân acum, a mai avut o ultimă dorinţă: „vreau un loc de odihnă“. Şi ciotul de rădăcină de copac rămas i s-a oferit pentru odihnă... Te gândeşti oare că omul a fost foarte nerecunoscător cu pomul, aşa e? Dar, de câte ori fiecare dintre noi a fost insensibil şi distant, nesesizând faptul că îi rănim pe cei din jur cu cererile noastre egoiste? Să dea Dumnezeu să observăm „copacii-îngeri“ din jurul nostru...

8

Dragostea ca fanatism
„Chiar din anii tinereţii sale a fost stăpânit de o singură ţintă: să trăiască pentru a face pe alţii fericiţi.“ (Ellen White)

Nu bag mâna în foc, dar cred că cel mai utilizat cuvânt şi concept în toate limbile pământului este dragostea / iubirea (cele două noţiuni nu se suprapun perfect, dar nu e locul aici pentru analize semantice…). Din întregul arsenal de sensuri (dragoste de părinţi, de copii, de aproapele tău, de ţară, de neam etc.) m-am hotărât să scriu câteva cuvinte despre dragostea faţă de celălalt. Dragostea faţă de oricare celălalt! Sunt conştient că foarte puţini oameni sunt preocupaţi de acest subiect. Exceptându-i bineînţeles pe politicienii populişti (aflaţi la cea mai mare distanţă de adevăratul înţeles) şi pe creştinii adevăraţi (din păcate extrem de puţini…). Din fericire, raportându-mă la primii, dar din păcate, în raport cu ceilalţi, nu fac parte din niciuna dintre categoriile specificate. Să mă ajute Dumnezeu să se schimbe cumva această situaţie... Şi totuşi mă preocupă subiectul. Atât în practică, iar aici, Asociaţia Pentru Comunitate îmi oferă un cadru perfect
9

pentru a-mi pune în aplicare gândurile, dar şi în teorie. Şi ceea ce urmăresc în aceste rânduri este să vă provoc să vă gândiţi la dragostea faţă de aproapele vostru ca la ceva salvator. Ca la ceva care vă poate scăpa din viaţa aceasta din ce în ce mai dominată de consum, automatism şi, bineînţeles, atotputernicul egoism. Considerată de către profesorul Allan Bloom, în a sa „Criză a spiritului american“, ca „ultimul fanatism autentic“, dragostea / iubirea este combinaţia perfectă între valorile democratice şi cele totalitare: este accesibilă oricui, dar te înalţă cu mult deasupra celorlalţi, poate fi uşor împărtăşită, dar poate şi dispărea aşa cum n-ar fi existat vreodată, nu ţine atât de logică şi de intelect cât mai ales de acel inefabil care nu are legătură numai cu trupul, ci mai ales cu sufletul. Gândiţi-vă, chiar şi numai pentru câteva clipe, când a fost ultima dată când aţi făcut un gest de iubire faţă de celălalt?... Orice variantă de răspuns aţi alege, eu cred că varianta pe care ar trebui să o avem în vedere este… de mult prea mult timp. Sau altfel spus, niciodată nu ar trebui să ne oprim… Pentru că „dragostea care nu creşte zi de zi este patimă nebunatică!“ (Balzac)

10

Provocarea cadoului „perfect“

Toată lumea a primit sau a dat cadouri în viaţă. Ieftine, scumpe, simbolice, de efect, cu dedicaţie, inspirate, originale, banale, „deştepte“, chicioase etc. Povestea pe care v-o propun astăzi este o provocare pentru noi toţi. Citiţi şi gândiţi-vă dacă aţi mai auzit vreodată de un cadou mai frumos decât următorul… Se povesteşte că mai demult, un tată s-a supărat foarte tare pe fetiţa lui. Trăiau numai ei doi în casă. În fiecare zi, tatăl se trezea devreme şi mergea la muncă. Duceau o viaţă simplă, nu-şi permiteau prea multe. Într-una din zile, tatăl s-a întors acasă mai târziu, fetiţa adormise, şi a văzut pe masă un pachet micuţ, învelit într-o sfoară roşie, care i s-a părut cunoscută. Când a privit-o mai de aproape şi-a dat seama că era o bucată dintr-o rochiţă a fetiţei. Supărat nevoie mare că fetiţa îşi distrusese îmbrăcămintea, mai ales că nu-şi permiteau prea multe, a vrut să o trezească şi să o certe. Dar s-a abţinut, promiţându-şi că dimineaţă va rezolva totul. Nu numai că nu îi trecuse supărarea, dar, dimineaţa, fetiţa îl trezi oferindu-i tocmai pachetul cadou: „este pentru tine, tăticule!“.
11

Ruşinat de reacţia lui furioasă, bărbatul îşi desface cadoul, dar simte din nou cum supărarea îi revine: cutia era goală! Bărbatul îi spuse pe un ton răstit: „Află, domnişoară, că atunci când dai un cadou cuiva, trebuie să pui ceva în el!“ Fetiţa s-a uitat către tatăl ei cu lacrimi în ochi şi i-a zis: ”Tăticule! Cutia nu era goală! Am pus în ea atâtea săruturi până s-a umplut“. Tatăl a rămas perplex. S-a pus în genunchi, şi-a îmbrăţişat fetiţa şi a rugat-o să-l ierte. Când vom fi capabili de asemenea gesturi… vom avea şanse să redevenim oameni.

12

Toleranţa, o formă de iubire
„Dacă toleranţa se naşte din îndoială, să-i învăţăm atunci pe semenii noştri să se îndoiască de modele şi de utopii.“ (Raymond Aron)

De câteva ori în viaţă am fost convins că nu se mai poate, că nu mai suport, că mi-ajunge! Şi totuşi am continuat. Sună banal, teribil de banal faţă de stările prin care trecem fiecare dintre noi mai des sau mai rar, dar nu mi-e foarte la îndemână să-mi găsesc cuvintele... Am continuat cu încredere în ceea ce este mai presus de noi, dar şi datorită oamenilor din jurul meu. Nu, nu vreau să pară o notă autobiografică, dar simt nevoia să vă împărtăşesc una dintre valorile pe care le consider exemplară pentru viaţa şi zona în care trăim: toleranţa. În primul rând, vă rog să nu priviţi termenul doar ca pe antonimul intoleranţei sau, şi mai rău, doar ca pe un substantiv derivat din a tolera = a admite, a suporta, a trece cu vederea. Nu, pentru că termenul implică mult mai mult. Şi acest mult mai mult este în primul rând sensul de „a îngădui”. A îngădui, cu tot ceea ce presupune un asemenea cuvânt: a îngădui greşelile aproapelui tău, a-l ierta şi a te comporta faţă de el exact aşa cum ai vrea să se comporte şi el faţă de tine.
13

Sau şi mai simplu: a-l iubi. Şi pentru asta trebuie să laşi la o parte orgoliul meschin şi nemăsurata mândrie, punând într-o formulă sau alta majoritatea teoriilor din jur sub semnul îndoielii. Nu poţi înghiţi orice bazaconii utopice (şi, Doamne, câte mai circulă în ultimul timp!) şi să ai ulterior pretenţia că ai înţeles. Când de fapt nu eşti decât un îmbuibat cu teorii retrograde şi perimate, înghiţite pe nerăsuflate, nedigerate, dar pe care evident că le consideri extrem de importante. Esenţiale, chiar. Şi cât te poţi înşela... Răspunsurile şi soluţiile nu pot veni decât după ce treci prin necesarele momente de îndoială, de punere sub lupa verificărilor din mai multe surse etc... sau prin rugăciune...

14

Vinovaţi de crimă cu premeditare

Suntem vinovaţi de crimă. Crimă cu premeditare. Ocupaţi cu grijile cotidiene omitem că nu suntem altceva decât nişte criminali! Vă par cuvinte prea dure? Prea tari? Prea puternice? Cu tristeţe vă mărturisesc faptul că sunt adevărate. Alergând continuu după visele noastre, mai mici sau mai mari, ridicole sau impozante, ucidem în fiecare zi. Ne ucidem aproapele, aşa cum la început l-a ucis Cain pe fratele său, Abel. Ce demni urmaşi ai criminalului care rămâne nepedepsit am ajuns! Cu indiferenţa noastră! Cu nepăsarea noastră absurdă! Da. Admit că suntem ocupaţi. Probabil cea mai ocupată generaţie din câte a existat pe pământ. Odihna a devenit aproape un lux. Nici măcar nu mai vorbim de odihnă. Acum ne prefacem. Ne relaxăm. Ne pregătim pentru ce va urma. Pentru că tot timpul urmează ceva! Aproape ca nişte roboţi care-şi refac sistemele de operare, îşi şterg butoanele şi conductorii, aşteptând următoarea sarcină. Şi continuăm să ucidem. De cele mai multe ori cu nonşalanţă. Cu regrete, mai rar.
15

Când oare ne vom da seama că ne îndreptăm cu paşi gigantici spre dezastru? Sau, ...ne vom da seama vreodată? Pentru că şansa alegerii o avem fiecare dintre noi. La nivel individual, dar şi la nivel de comunitate. Ce drum vom urma? Vom continua să ucidem zâmbind? Vom continua să ucidem, dar ne vom căi într-un final? Ne vom opri vreodată din crime? Pentru că am convingerea că fiecare moment este potrivit pentru o asemenea decizie, vă propun să o facem chiar acum. Să ne fixăm obiective de acţiune împotriva crimei de nepăsare, implicându-ne! Acţionând! Oricât de insignifiant şi de improbabil ar părea la prima vedere, un pas poate schimba totul! Aşa cum bătaia din aripi a unui fluture poate declanşa un uragan în cealaltă parte a globului pământesc, fiecare gest al vostru contează! Să oprim crima de indiferenţă! Pentru că putem!

16

Despre alternative

Suferim. Suferim de multe boli fizice, dar mai ales psihice. Şi nu vorbesc de oamenii aflaţi pe patul spitalului.Vorbesc de noi toţi. De noi cei care credem că evoluând din punct de vedere material suntem mai fericiţi. Nimic mai fals în toată această teorie. Cum ar putea un obiect, orice obiect!, înlocui vreodată spiritul? Mai exact: cum am putea fi mai fericiţi cât timp rămânem complet detaşaţi de o întreagă lume, cea spirituală? Pe care unii o neagă cu vehemenţă, dar cei mai mulţi doar o ignoră. Nu-mi imaginez până când va mai dura „evoluţia“ unei asemenea specii ciudate de oameni, un melanj perfect între neo-epicureism – cei care cred că satisfacerea plăcerii personale este cea mai bună cale – şi neo-empirism – cei care pun la îndoială „tot ce nu poate fi simţit fizic“. Când oare vom realiza absurditatea acestui punct de vedere? Pentru că până atunci suntem doar „călduţi“ şi ignoranţi. Din delăsare sau din nepăsare. Sper că nu consideraţi ignoranţa o virtute. Pentru că aceasta nu te absolvă de nimic.
17

Fiecare dintre noi răspunde de fiecare dată pentru alegerile sale şi chiar în lipsa acestora, când te hotărăşti să nu alegi, de fapt ai făcut-o. Sau, mai grav, i-ai lăsat pe alţii să aleagă pentru tine. Îmi pare din ce în ce mai des că goana noastră continuă după orice altceva decât latura spirituală ascunde în fapt un mare gol interior. Gol lăsat de prea multele aşa zise alternative, care mai de care mai seducătoare, dar care îl fac pe cel în cauză să pună totul sub semnul întrebării şi atunci… în ce să mai crezi? Sau şi mai rău: merită să mai crezi în ceva? Viciul definitoriu al acestor vremuri este tocmai renaşterea acestui vitalism feroce, de tip „spiritul ca spiritul, dar trupul este foarte important”! Mecanismul acesta pervertit al gândirii actuale, centrată pe trup, în defavoarea spiritului este „răspunsul” pe care lumea de astăzi îl propune ca alternativă. Alternativă la religie. La creştinism mai exact… Din fericire, alegerea este chiar pur personală. Tu, ce alegi?

18

Oameni robotizaţi sau roboţi umanizaţi

Ne vom „combina“ cu roboţii! Un cercetător din Marea Britanie şi-a luat doctoratul pe un studiu documentat din 450 de lucrări din psihologie, sexologie, inteligenţă artificială, studii pe vârstă şi studii pe interacţiunea dintre om şi calculator, în care a ajuns la concluzia că oamenii se vor căsători, în viitor, cu roboţii. Exceptând fanii SF-ului, cred că majoritatea dintre voi aţi zâmbit lejer când aţi auzit o asemenea ştire, aşa e? Şi totuşi se ascund câteva aspecte interesante în spatele acestei ştiri doar aparent seacă. Gândiţi-vă, de câte ori n-am crezut, fiecare dintre noi, că ni se cuvine mai multă atenţie, mai multă grijă, mai mult respect din partea partenerului. Cât de absurzi am putut fi în nenumărate ocazii, atunci când credeam că avem dreptate, că ni se cuvine să fim ascultaţi, urmaţi, înţeleşi etc. Sigur că genul acesta stupid de vise de-ale noastre pot fi uşor „împlinite“ prin apariţia unor relaţii dintre oameni şi roboţi. Roboţi care să nu sufere, care să nu fie „răniţi“, care să „corespundă“ tuturor aşteptărilor, care să „execute“ perfect
19

tot ceea ce le cerem şi mai ales, fără să comenteze. Ceea ce mi-a trecut prin minte în timp ce scriam aceste rânduri era una dintre cele mai celebre vorbe de duh pe care mi-a fost dat să le aud vreodată: „Aveţi grijă ce vă doriţi, căci s-ar putea să vi se întâmple!“ Tare m-aş bucura să n-o credeţi o vorbă-n vânt, aşa cum adesea suntem tentaţi să facem cu tot ceea ce ar trebui să conteze în jurul nostru... Dumnezeu să ne ierte, căci numai El este capabil să ne ierte oricâte greşeli am face sau am gândi.

20

Moartea Eufrasiei

În fiecare an vine timpul Sărbătorilor. Dar şi al exemplelor. Al modelelor. Al celor care ne pot înălţa, al celor care ne pot inspira. Al celor cu adevărat importanţi. Al Sfinţilor. Am aflat dintr-o extraordinară slujbă ţinută de părintele Nicolae Tănase de cazul Sfintei Eufrasia. Aceasta avea cam 18 ani şi a fost pusă într-o situaţie limită. Era pe timp de război. A fost găsită de un soldat care a vrut să o violeze. Ce credeţi că a făcut? A considerat că asta i-a fost sorocit de Dumnezeu? Nu. Chiar deloc. Nu a rămas nemişcată. A încercat să-l oprească prin vorbe. Dar ce, de vorbe avea chef ostaşul... „Ce să vorbim?“ „Dacă mă laşi în pace, îţi dau o buruiană, o plantă, care dacă o pui pe tine, te fereşte de orice rană“, a spus Sfânta. Soldat fiind, mercenar chiar, avea o evidentă nevoie de un asemenea leac. Să nu te rănească sabia, suliţa, săgeţile, cuţitele şi orice alte arme, nu e chiar lucru de nimic. După câteva clipe de gândire a acceptat.
21

„Dă-mi!“, i-a spus războinicul Sfintei. Fata s-a dus în grădină, a luat nişte buruieni la întâmplare şi a zis: „Acestea sunt. Ele te feresc de orice rană.“ „Stai! nu mă păcăleşti tu pe mine... Cum ştiu eu că ce zici tu este adevărat?“ Şi Sfânta s-a arătat dispusă să-l convingă: „Uite, eu le pun după ceafă şi tu dai cu sabia. În felul acesta verifici dacă funcţionează.“ Cum n-avea nimic de pierdut, soldatul a ridicat sabia şi a dat peste buruienile de pe gâtul fetei. Capul acesteia a sărit cât colo... Scuzaţi-mă pentru o asemenea poveste dură, dar cred că este una dintre cele mai înălţătoare pilde de jertfire care mia fost dat să aud vreodată.

22

Vulturii şi găinile de lângă noi

Povestea următoare este una despre puterea cuvintelor şi a influenţei comportamentului nostru asupra altora. Într-o zi, un om a găsit pe jos un ou de vultur abandonat. L-a luat, l-a dus acasă şi l-a pus în cuibul unei găini din ograda sa. Odată cu puii de găină a ieşit din ou şi puiul de vultur. Pentru o vreme, acesta a crescut fără probleme împreună cu ei. Făcea şi el tot ceea ce făceau şi „fraţii“ lui: scurma pământul după viermi şi insecte, neputând gândi altceva decât că este o găină puţin mai altfel decât celelalte. Dar, într-o zi a văzut o pasăre zburând pe deasupra lor. Din instinct a început să dea din aripi. Chiar a reuşit să se înalţe puţin, dar aripile nu erau obişnuite cu zborul. Când au văzut aceasta, „fraţii şi surorile“ lui din curte au început să râdă spunându-i că degeaba încearcă să imite zborul păsărilor… oricum nu va reuşi pentru că nu este altceva decât ce sunt şi ei… găini, iar găinile nu zboară. Anii au trecut si vulturul a îmbătrânit. Într-o zi a văzut o pasăre mare şi impunătoare deasupra lui, pe cer. Zbura cu măiestrie în bătaia vântului, dând cu forţă din aripile sale puternice. Bătrânul vultur, aflat pe moarte, s-a uitat în sus cu teamă, dar şi cu respect. „Cine e această pasăre?“ a întrebat. „Acesta e vulturul, regele
23

păsărilor“ au răspuns găinile… Trist final, nu?... Aveţi grijă întotdeauna ce le ziceţi oamenilor de lângă voi! Contează mai mult decât vă puteţi imagina! Puteţi construi, dar şi distruge totul în jurul vostru! Asta e puterea pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Ştim ce să facem cu ea?

24

Fă-mă, Doamne, ca Geo!

Aţi auzit vreodată de Geo? Trebuie să recunosc faptul că am auzit de curând povestea sa şi am fost atât de impresionat încât trebuie să v-o împărtăşesc. La Centrul pentru persoanele fără adăpost trăia un nenorocit, un alcoolic, fost puşcăriaş, considerat aproape de către toţi irecuperabil. Nefericitul se numea Geo. Într-o zi, impresionat poate de faptul că era să moară într-o altercaţie cu alţi beţivi sau poate de voluntarii care-i ajutau pe cei nevoiaşi din Centru, s-a hotărât să se schimbe. Bineînţeles că nu prea l-a crezut nimeni. Dar, din acea zi n-a mai pus băutură în gură, nu a mai făcut nicio prostie, nu s-a mai bătut cu nimeni, i-a ajutat pe voluntari, ce mai, s-a schimbat complet. Toţi se minunau de noul Geo. Cel mai mult se mirau foştii lui tovarăşi, pentru că reuşise să se transforme, deşi trăise exact ca ei. Geo făcea tot ce i se cerea, repara, îi ajuta pe toţi, ce mai, era un om nou... La slujba duminicală, părintele tocmai sublinia rolul schimbării în bine pentru fiecare dintre oameni, când, pe
25

neaşteptate, un bărbat se ridică şi strigă tare: „Doamne, şi eu vreau să mă shimb! Fă-mă să fiu ca Geo!“ Părintele, uşor ruşinat, îi atrage atenţia: „Cred că vrei să zici - Fă-mă să fiu ca Iisus!“ „De ce, răspunse bărbatul. Iisus e ca Geo?“... De câte ori în viaţă nu ne-am dat seama că puterea exemplului unei persoane deosebite poate avea asupra noastră o influenţă mult mai mare decât un întreg noian de vorbe spuse sau scrise? Şi dacă ştim şi ne dăm seama de acest lucru, ce facem în continuare? Putem să acţionăm ca nişte exemple vii sau... doar vorbim.

26

Iese un fluture

Vă propun să evadaţi pentru câteva minute din falsul realism cotidian şi să pătrundeţi în universul doar aparent ireal al poveştilor cu tâlc. Într-o zi de vară, într-un cocon a apărut o mică gaură. Din întâmplare, prin preajmă trecea un om. S-a oprit, fascinat de încercările fluturelui de a ieşi la lumină. Un timp îndelungat a trecut peste fluturele care se forţa să iasă prin gaură. După mai multe încercări nereuşite, se părea că fluturele a abandonat. Nu mai era în stare de nimic altceva. Obosise? Se odihnea? Îşi aduna forţele? Sau pur şi simplu renunţase? Omul nu avea de unde să ştie răspunsul corect. Şi atunci, bun samaritean, a decis să ajute fluturele: a luat un cuţit şi a deschis coconul (Probabil că majoritatea dintre noi ar fi făcuto, nu?). Fluturele a ieşit imediat. Însă corpul fluturelui era slab şi aripile sale prea puţin dezvoltate. Aproape nu putea să se mişte. Omul a continuat să-l supravegheze crezând că dintr-un moment în altul aripile se vor deschide şi vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta să poată zbura. De fapt, abia aştepta să vadă micuţa insectă luându-şi zborul.
27

Ştiu că v-aţi fi dorit să se întâmple acelaşi lucru, dar, din păcate, fluturele nu a reuşit. Mai grav, şi-a trăit restul vieţii târându-se pe pământ cu corpul său slab şi cu aripile chircite. Nu a putut zbura niciodată! Teribil, nu? Dar, de câte ori în viaţă nu suntem tentaţi să intervenim acolo unde nu trebuie? Şi mai ales când nu trebuie! Cum nu putem înţelege că efortul pe care-l fac fluturii din jurul nostru atunci când trebuie să iasă din cocon este tocmai preţul succesului lor. Adică al reuşitei autentice… Aveţi grijă de fluturii din jurul vostru, dar nu interveniţi absurd în dezvoltarea lor.

28

Secretul măgarului

Aţi aflat povestea măgarului căzut într-o fântână secată? De când mă ştiu mi-au plăcut poveştile. Le-am căutat peste tot, le-am „vânat” de-a dreptul, de-a lungul timpului. Ştiu că orice psiholog ar lua aceasta stare ca pe o fugă din faţa realităţii. Dar cum să nu vreau să mă refugiez în poveşti, când în jurul meu văd erupând din ce în ce mai des vulcani de răutate şi avalanşe de mizerie umană sub cele mai îngrozitoare chipuri? Mă încântă perspectiva că am avut ocazia să mă las cuprins la această vârstă de magica lume a micului vrăjitor Harry Potter. Dar să revin la măgarul căzut în fântâna secată. Nefericitul animal s-a pus pe zbierat, ore întregi, în timp ce stăpânul lui căuta o modalitate să-l scoată de acolo. După îndelungi chinuri, stăpânul realizează că este imposibil să reuşească şi, având în vedere că măgarul era inutil, iar fântâna seacă, se hotărî să acopere totul cu pământ. Îşi chemă vecinii şi se apucă de treabă. Fiecare dintre ai apucă o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânii. Măgarul înţelesese ce i se pregătea şi se puse şi mai tare
29

pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi bune, măgarul se potoli şi tacu. Stăpânul privi în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toată lumea fu martoră la un fapt bizar: măgarul, ajuns până la gura fântanii, ieşi afară. De câte ori aţi simţit că viaţa vă acoperă cu pământ, noroi şi altele şi mai rele. Voi ştiţi secretul măgarului? Reuşiţi să vă scuturaţi de pământ şi urcaţi întotdeauna cu un pas mai sus? Pentru că este cert că putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Dacă folosim noroiul pe care alţii ni-l aruncă în faţă. Dacă vom continua. Dacă vom crede. Dacă vom fi perseverenţi şi… dacă ne vom scutura bine de zgură.

30

O lume schizofrenică

Schizofrenia - boala psihică ce presupune pierderea contactului cu realitatea, funcţiile psihicului fiind disociate. Deşi am început cu o definiţie din dicţionar, următoarele rânduri nu au nicio legătură cu gramatica. Şi nici cu medicina. Ci cu viaţa noastră. Cu lumea noastră. Cu noi. Oricine renunţă la atitudinea de struţ şi scoate capul din pământul mediocrităţii, privind pentru un timp la ceea ce-l înconjoară, n-are cum să nu observe că ne aflăm pe marginea prăpastiei. În ale sale extraordinare „Strategii fatale”, filosoful francez Jean Baudrillard surprindea perfect esenţa lumii acesteia: „ne caracterizează proximitatea absolută, sfârşitul interiorităţii şi al intimităţii, supraexpunerea şi transparenţa, devenind astfel un simplu ecran absorbant, o placă turnantă şi insensibilă a tuturor reţelelor de influenţă”. Dominaţi pratic de o constantă obscenitate la toate nivelele societăţii, suntem într-o completă stare de degringoladă a valorilor. Totul pentru hiperrealitate. Totul pentru şi despre sex.
31

Totul despre şi prin pornografie. Injectaţi zilnic cu doze de adevăr gol-goluţ, de impur, de exces, de preaplin şi de preamult, este evident că ne bălăngănim tâmp, ca nişte animale rătăcite şi fără păstor... Toate acestea în numele atotputernicei „asta vrea lumea”. Bineînţeles că asta vrea lumea! În lipsa oricărei alternative viabile, într-o lume relativă, în care absolutul nu mai este nici măcar subiect de discuţie, n-avem de ce să ne mirăm că ne îndreptăm, „cu ochii larg închişi”, către mizeria consumismului animalic. Daţi-mi voie să consider de-a dreptul mizerabilă o existenţă doar aparent umană, dominată exlusiv de pulsiuni fizice, în care tot ce contează este CÂT? Cât ai? Cât dai? Cât primeşti? Cât ai în bancă? Câte femei ai? Câţi bărbaţi? Câte maşini? Câte case?... Oare ne vom mai trezi din această stare hipnotică de marionete uşor manipulabile?... Viziunea alternativă? Răspunde Dostoievski: „Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis!”

32

Fructul oprit

Cu riscul de a nu fi pe placul unora dintre dumneavoastră, vă mărturisesc faptul că, de la o vreme, sunt puternic preocupat de un sofism. Sofismul fructului oprit. Ce înseamnă asta? Înseamnă că există o legătură între legalizarea şi creşterea consumului oricărui produs. Mai exact. În momentul în care se legalizează la un moment dat un lucru controversat, de gen droguri (vezi Olanda) sau pornografie şi avorturi (vezi Europa de Est), consumul acestuia creşte exponenţial. Şi atunci vin şi vă întreb de ce să milităm pentru legalizarea prostituţiei, promovarea consumului de alcool sau de tutun, de exemplu? Sau a altor lucruri controversate. Doar pentru că astfel evităm efectul „fructului oprit”? Pentru că asta se reproşează viziunii conservatoare asupra legalizărilor cum că oamenii, tentaţi de tot ceea ce este interzis vor căuta din ce în ce mai mult acel lucru. La fel ca şi fructul oprit. Nimic mai fals. Atâta timp cât orice legalizare nu a limitat consumul ci din contră, se dezvăluie subţirimea acestui argument. Atâta timp cât nicio legalizare nu a adus
33

efecte pozitive, ci dimpotrivă (vezi scăderea natalităţii, vezi creşterea consumului de alcool, ţigări şi pornografie în rândul tinerilor), nu văd cum de cineva poate să militeze pentru promovarea oricăror măsuri de sorginte extrem-liberală. N-am să uit niciodată una dintre lecţiile de bază învăţate la facultate: practica cultivă obiceiul, slăbeşte discernământul şi, mai ales, creează dependenţă. Vă doresc practici şi obiceiuri sănătoase. Pentru binele nostru, al tuturor.

34

Războiul sexelor

Ce vor femeile în luna martie, în luna cadourilor sau cu alte ocazii? Mărţişoare, flori, cosmetice, pietre preţioase, seri romantice, excursii etc. Până la urmă, este o chestiune de opţiune. Sau de aşteptări. Sau de posibilităţi. Dar, trecând peste aparenţe şi privind lucrurile mai în amănunt, ce observăm? Femei care se aşteaptă la cadouri şi bărbaţi care se aşteaptă la cheltuieli. Şi unii şi altii îşi fac planuri. Uneori coincid. Alteori, nu. Adevărul este că numai Patricia are dreptate: „e o lume a bărbaţilor“! Patricia Kaas, cântăreaţa franţuzoaică, desigur, cu a ei „it’s a man’s world“. Pe de o parte, ce poate fi mai simplist decât să-ţi aduci aminte de femeia de lângă tine doar cu o anumită ocazie. Să-i oferi ceva, orice (salvatoare expresie „gestul contează“) şi să te aştepţi ca ea să pice pe spate. Te-ai spălat pe mâini. Gata. Eşti aranjat pentru ceva vreme. Vreme în care vei putea să mai întârzii. Să mai stai la o bere cu băieţii. Să te uiţi la meci. Şi câte şi mai câte… Pe de altă parte, ce-ar fi mai mitocănesc decât să nu-ţi aduci aminte de ea cu nicio ocazie. Cum ai putea să nu o bagi
35

în seamă? Să nu-i aduci nimic? Dilematic, nu? Dar foarte reprezentativ pentru lumea aceasta complicată... De obicei nu cred că există soluţii universal valabile, dar, de data aceasta, vă propun una absolut evidentă. Fiecare dintre noi, bărbaţii, ar trebui să considerăm femeia de lângă noi ca o regină, ca o prinţesă! Zilnic! Nu doar de sărbători! Poate că atunci am şti ce să facem şi în asemenea situaţii delicate. Să fiţi iubite mult, doamnelor şi domnişoarelor!

36

Inoportunul Socrate

Acum 2500 de ani a trăit un personaj care a schimbat faţa lumii printr-o metodă. Ei bine, da, atunci se mai putea şi prin metode… Mai exact: şi-a propus tehnica întrebărilor repetate ca modalitate de rezolvare a oricărei probleme de tip logic / raţional. Sună ciudat, dar de la Socrate încoace, cred că nimic nu a mai putut fi băgat în seamă decât dacă făcea apel la folosirea argumentelor… de orice tip. Până de curând... De ce cred că astăzi o asemenea metodă ar fi inoportună? Odată pentru că majoritatea lumii nu-şi pune întrebări. (Păi mai e timp de întrebări când trebuie să alergi continuu după împlinirea plăcerilor, din ce în ce mai mari, mai diverse, mai complexe?) În al doilea rând, la ce-ţi mai trebuie argumente atunci când ai bani? Păi nu-i suficient în lumea de azi să ai bani? Uitaţi-vă în jurul vostru şi veţi vedea această imorală domnie a vieţii materiale, în dauna oricărei spiritualităţi posibile.
37

Mai mult, cu toată super specializarea lumii noastre, cu tot avansul tehnologic evident, n-am ajuns decât la dominaţia superficializării şi a banalizării, întrebările mari rămânând nepuse. Mai exact, am ajuns în stadiul de analfabeţi existenţiali! Ne vom reveni?

38

În ciuda lui Sartre

Am dat peste un citat din J.P.Sartre (unul dintre cei mai importanţi filosofi şi scriitori existenţialişti ai sec. al XXlea): „aproapele meu este iadul“. Neştiind contextul exact în care autorul a enunţat aceste cuvinte, trebuie să recunosc faptul că nu pot decât să bâjbâi în căutarea unor explicaţii. În aparenţă, cred că Sartre se gândea că în niciun caz raiul nu-i poate fi aproape. Nu după ideile pe care le-a propagat de-a lungul vieţii. În esenţă, cred că autorul vorbeşte despre libertatea dusă la extrem, de altfel a şi fost denunţat ca „apostolul libertăţii absolute“. Şi în acest caz are dreptate, o viaţă pusă numai în slujba ta şi a imaginii tale personale, o viaţă în care tot ceea ce contează este existenţa ta, „eliberată“ de ideile de Dumnezeu, raţiune, seamăn, nu te poate conduce spre altceva decât spre un egoism feroce, conform căruia aproapele tău chiar este iadul. Cu accentul pe aproapele tău! Cel care, culmea!, ar putea fi şansa ta. Salvarea ta din ghearele stupidităţii numită
39

libertate absolută. Consider, împotriva lui Sartre şi a existenţialiştilor, că lucrurile stau exact pe dos. Aproapele meu este raiul!... Salvarea vine abia când reuşeşti să pui problemele celuilalt mai presus de ale tale. Zilnic. Nu la ocazii speciale, când majoritatea îşi aduce aminte că sunt oameni bolnavi, săraci sau bătrâni. Şi poate că atunci vom putea deveni cu adevărat o comunitate. O comunitate de oameni, mai presus de adunătura de interese, mai mult sau mai puţin meschine, care suntem astăzi… În ciuda lui Sartre…

40

Marele zid al cărţilor

Vizionar genial sau tiran dement? Caracterizarea se potriveşte foarte multor conducători mai vechi şi mai noi, dar astăzi vreau să vă povestesc despre unul chiar exemplar: primul împărat al Chinei. Acesta, în dorinţa de a-şi proteja neamul, atacat frecvent de „barbari”, a dat două porunci care l-au proiectat direct în istorie. Să fie construită minunea arhitectonică, ce mai târziu va primi numele de Marele Zid Chinezesc, în nordul teritoriului. Şi să fie arse toate cărţile din Împărăţie. Cei care aveau cărţi erau trimişi să muncească toată viaţa la ridicarea Zidului. (Iată semnificaţii nebănuite ale expresiilor „eşti pus la zid” din cauza cărţii sau... ai carte, ai parte... de zid!) Tiran desăvârşit, acest prim împărat al Chinei îşi dorea tot ceea ce vor căuta de-a lungul secolelor majoritatea celor ajunşi la conducere: ştergerea memoriei – cartea însemnând în primul rând memorie, continuitate, fundament – şi încorsetarea între ziduri a viziunilor, a ideilor, a spiritului. Pentru că, pe lângă rolul său defensiv evident, zidul înseamnă închidere, lipsa contactului cu Celălalt şi mai ales
41

autosuficienţă. Exact ceea ce-şi doresc şi astăzi adepţii lui „prin noi înşine“. Şi din nou ajungem la aceeaşi atotputernică relativizare absolută care ne conduce, alături de corectitudinea politică, spre un „viitor luminos“… Şansa noastră? Să nu ne lăsăm încorsetaţi în tabuuri şi prejudecăţi; să fim deschişi în permanenţă la a judeca fiecare gest, fiecare idee şi nu de a o lua de bună aşa cum e; să fim dispuşi să ne gândim şi la altceva în afara „satisfacerii” funcţiilor vitale, raportându-ne la trecut, dar trăind un prezent în care viitorul să conteze…. Dărâmând zidurile izolării şi deschizându-ne minţile citind!

42

Îngrijorarea ucide

În cursul unei întâlniri recente, cineva a pus problema îngrijorării. A grijii faţă de ziua de mâine. Trebuie sau nu săţi faci griji? Trebuie să recunosc faptul că există suficiente argumente pentru a răspunde afirmativ. Da, ar trebui să-ţi faci griji pentru că lumea întreagă devine pe zi ce trece un loc mai nesigur şi mai prost administrat, cât despre ţară, judeţ sau oraş, ce să mai vorbim… În condiţiile acestea trebuie să-ţi faci griji petru ziua de mâine, pentru viitorul tău şi al familiei tale, pentru locul de muncă etc. Dar… la ce te ajută? Sincer, la ce te ajută să-ţi faci griji? Crezi că vei reuşi să eviţi problemele doar îngrijorândute? În niciun caz! Mai mult le amplifici. Îţi creezi o stare de agitaţie permanentă, îţi blochezi mintea să descopere soluţii şi sufletul să intuiască rezolvări posibile. Devii ineficient, lipsit de chef şi bucurie, deloc sociabil, un tip „de profesie îngrijorat“.
43

Ştii care e cea mai proastă veste? Că îngrijorarea te va ucide şi pe tine şi pe cei din jurul tău. Încet, dar foarte sigur. Până atunci, îţi va ucide visele, speranţele, puterea creatoare, relaţiile personale şi multe multe alte lucruri pentru care chiar merită să trăieşti. Şi mai ales nu uitaţi: „care dintre voi, chiar îngrijorânduse, poate să adauge un cot la lungimea vieţii lui?“ (Luca 12,25)

44

Salvaţi-l pe Harry!

J.K. Rowling s-a hotărât să-l omoare pe Harry în următorul volum, care va fi de altfel şi ultimul din serie. Milioane de fani, dar şi scriitori ca John Irving şi Stephen King, au implorat-o pe autoare să nu îl ucidă pe micuţul vrăjitor. Dacă nu te-au incitat suficient cuvintele de mai sus, înseamnă că ori trăieşti pe altă lume, ori eşti chiar „încuiat“ (prietenii lui Harry ştiu de ce!). Şi asta pentru că este vorba despre cele mai vândute cărţi ale începutului de mileniu: seria romanelor „Harry Potter“. Miza conflictului este după opinia mea alta. Până să vă spun, să ne amintim pe scurt pozitivele şi negativele (uneori e greu să le deosebeşti…) fenomenului „pottermania“. Cea mai vândută carte în întreaga lume – sute de milioane de exemplare. Citită atât de către copii, dar şi de către adulţi în Anglia au apărut serii cu coperţi „serioase“, nu colorate, pentru că oamenii se jenau să o citească în locurile publice. De către adulţi, cei care au din ce în ce mai puţin timp pentru citit! Dar şi de către copii, cei care nu se mai apropie de o carte!
45

Este acuzată că revigorează practicile care ţin de ocultism, magie şi vrăjitorie. Dar şi că deschide apetitul pentru cunoaştere, pentru descoperire, pentru ştiinţă, dar şi pentru sport. Firul poveştilor, în ciuda aspectului comercial, urmează în mare linia creştină a precursorilor C.S. Lewis şi J.R.R. Tolkien. Mai mult, operează la un nivel subtil, transformând cititorii şi făcând ceea ce autorii citaţi anterior numeau „un botez al imaginaţiei noastre“, apropriindu-ne încet, cu farmec şi candoare, de modelul eroului biblic. Şi aici vine miza. Sau cel putin aşa cred eu. Adică, vă puteţi imagina în lumea de astăzi că cineva reuşeşte să fenteze întreg „sistemul” şi să ne spună o poveste despre credinţă, bunătate, chiar Dumnezeu şi „nimeni“ să nu-şi dea seama? La un asemenea nivel? Ba mai mult, să ajungă să fie promovată în întreaga lume? Bineînţeles că miza devine astfel majoră. Este chiar interesant de văzut dacă autoarea poate să „reziste“ intrigilor şi să finalizeze povestea aşa cum o conduce firul logic cu o moarte spre renaştere, sau va „pica în plasa“ unui happy-end anemic. Vom vedea în curând! Până atunci încercaţi să citiţi poveştile lui Harry. Aveţi ce să descoperiţi!

46

Acrobatul şi circarii

A existat odată o trupă de circ celebră în întrega lume, cu animale multe şi perfect dresate, cu numere dificile de acrobaţie şi iluzionism, cu clovni... ce mai, o trupă remarcabilă. După câţiva ani de succese, inevitabil, au început problemele. Unii dintre circari au îmbătrânit şi s-au retras, alţii au părăsit trupa pentru condiţii mai bune, alţii pur şi simplu s-au lăsat de această meserie periculoasă. Pentru a ieşi din conul de umbră în care intraseră, circarii rămaşi s-au aşezat la sfat încercând să găsească o soluţie. Toate speranţele se legau de un tânăr acrobat, venit de curând în trupă, care a decis să facă un număr foarte periculos: să meargă pe sârmă între două clădiri de câteva zeci de etaje fără plasă de siguranţă. Emoţii mari. S-a adunat foarte multă lume. Publicitatea imensă. Şi... succesul a fost total. Acrobatul a reuşit. Circul a revenit în prim-plan. Oamenii au început să se înghesuie din nou la bilete. Toţi doreau să vadă senzaţionalul acrobat... Dar timpul a trecut, au apărut şi alţi acrobaţi care au reuşit din ce în ce mai mult, pe clădiri şi mai înalte, cu greutăţi pe
47

cap, pe bicicletă... Lumea a uitat de vechiul circ şi de acrobatul care crease senzaţie la un moment dat... Se impunea o altă soluţie, pentru că falimentul bătea din nou la uşa circului... Toate speranţele s-au legat iarăşi de acrobatul ajuns la maturitate acum... I-au propus să facă ceva ieşit din comun: să treacă pe sârmă peste o cascadă uriaşă. Bineînţeles că fără plasă de siguranţă... Provocarea era imensă. Toţi circarii îşi exprimau încrederea în acrobat. Îl încurajau, fiind convinşi că va reuşi încă o dată să salveze circul de la desfiinţare... După câteva momente de gândire, acrobatul s-a hotărât. Impresionat mai ales de încrederea colegilor săi, acrobatul a decis să mai încerce odată. Dar, a pus o condiţie: „Dacă tot aveţi aşa mare încredere în reuşita mea, atunci vreau să meargă unul dintre voi în spatele meu“. Cu toate vorbele mari spuse înainte, nimeni nu a acceptat condiţia pusă de acrobat... Gândiţi-vă pentru câteva clipe la marea diferenţă dintre vorbe şi fapte. Reflectaţi asupra faptului că adevărata încredere în cineva o arăţi atunci când te implici, când acţionezi, când faci ceva, nu când vorbeşti în gol, fără sens şi fără rezultat. Vă rog să judecaţi oamenii nu după ce spun, nu după vorbele mai mult sau mai puţin meşteşugite, nu după cât de des se bat cu pumnul în piept invocând cuvinte sforăitoare, ci după faptele lor, după rezultatele lor. Răspunsul extrem de simplu a fost dat acum două mii de ani: „aveţi grijă că pomul bun îl veţi recunoaşte nu după frunze, ci după roade“.

48

Picătura din cer

„În Franţa, fiecare acordă mare importanţă acţiunilor sale şi acţiunilor celorlalţi. În România, nimic nu are importanţă. Vin aici şase luni pe an ca să mă conving că totul e zadarnic”. Stau şi mă gândesc deseori la aceste cuvinte prin care Martha Bibescu ne definea în perioada interbelică. Trecând peste finalul pesimist, cu care n-am să fiu de acord niciodată, cu regret accept faptul că are în parte dreptate. La noi, aproape nimic nu are importanţă. Toate trec, mai uşor sau mai greu, fără să lase urme prea adânci. Memoria este capitolul la care suntem foarte deficitari. Pe de o parte ne mândrim cu neasemuita noastră istorie veche, dar trecem cu vederea foarte uşor vinovaţii din istoria recentă. Gândiţi-vă la adunătura de foşti securişti care sunt „deconspiraţi” cu o cadenţă aproape ciclică... Şi totuşi, de ce să ne mai pese de ceea ce se întâmplă în jur? De ce să ne implicăm, de ce să credem că putem schimba ceva în bine? Am să încerc să schiţez câteva cuvinte care m-au motivat pe mine de-a lungul timpului.
49

În primul rând, pentru că sunt convins că este mult mai firesc, mai uman să-ţi pese de cei din jur, să vrei să trăieşti într-o comunitate împlinită, sau măcar aflată în curs de împlinire. În al doilea rând, exemplul picăturii chinezeşti este foarte convingător. Cu cât vom încerca mai mult şi mai des, indiferent dacă suntem puţini sau mulţi, putem schimba multe. În al treilea rând, ar trebui să nu uităm că avem viaţa pe care o gândim, iar cei care nu-şi ridică ochii din pământ nu au cum să vadă cerul... Vise plăcute vă doresc şi mai ales nu uitaţi imaginea memorabilă din finalul filmului lui Mel Gibson despre Patimile Domnului nostru: o lacrimă din cer poate zgudui şi schimba totul!

50

Orgoliul bisericilor

Aţi auzit de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei? Este o organizaţie catolică înfiinţată în sec. al XVI-lea care are ca scop apărarea bisericii de erezii. De la începutul mileniului III s-a remarcat prin două acţiuni, care mai de care mai controversată. În 2000 a lansat o lucrare intitulată „Dominus Iesus”, care susţinea că implicarea Bisericii Catolice în activităţi ecumenice nu înseamnă că Vaticanul renunţă la convingerea că este unica şi adevărata biserică a lui Iisus Hristos. Zilele trecute, un nou document publicat de Vatican precizează că celelalte biserici creştine nu ar fi complete, deoarece nu recunosc legitimitatea Papei ca adevărat conducător al bisericii creştine, iar protestanţii sunt şi mai departe de adevăr. Legătura dintre cele două documente este că ambele au apărut cu acordul şi chiar la sugestia actualului Papă, Benedict al XVI-lea, prefect în 2000 al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Realizate de aceeaşi Congregaţie, documentele relansează practic controversele cu celelalte confesiuni creştine.
51

Stau şi mă întreb dacă aceşti oameni cunosc cu adevărat sensul termenului de „responsabilitate“. După atâţia şi atâţia ani de războaie şi controverse religioase, lucrurile păreau să capete o rezolvare. Nu mă refer la ecumenism ca la unica salvare, dar aşezarea la aceeaşi masă şi găsirea punctelor de vedere comune putea fi un pas mare către rezolvarea diferenţelor. Lăsând la o parte argumentele iraţionale şi sentimentale, apelând la discuţii bazate pe argumente, căutând cu orice preţ lucrurile care ne apropie şi înlăturându-le pe cele care ne despart, iată ceea ce părea o cale mult mai apropiată de cea propovăduită de Iisus. Chiar dacă îmi asum faptul că nu înţeleg mai mult din creştinism decât „specialiştii“ Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, îmi permit să închei sugerându-le acestora, dar şi altora asemeni lor care gândesc în termeni atât de ireconciliabili, că sunt foarte departe de creştinismul adevărat… Şi foarte aproape de ceea ce este definit astfel de nu-spuncine: „mândria este păcatul meu favorit“.

52

Manifestul anticreştin

A apărut şi filmul „Codul lui Da Vinci“. După succesul cărţii, Hollywood-ul nu putea să amâne prea mult ecranizarea ei. Şi a apelat la nume mari, ca regizorul Ron Howard – „Cocoon“, „Minte sclipitoare“, „Apollo 13“ – şi actorii Tom Hanks sau Audrey Tautou – „Amelie“. Totul pentru a ecraniza scandalul ultimilor ani, scandal care a depăşit sfera literaturii propriu-zise. Ca un duşman declarat al cenzurii, chiar dacă îi voi dezamăgi pe mulţi, nu pot să fiu de acord cu interzicerea cărţii, sau a filmului. Nu. Nu asta este soluţia. Poţi fi de acord sau nu cu ideile lui Dan Brown, dar a încerca să-l interzici mi se pare prea mult. Şi-ar crea o aureolă prea mare, pentru un subiect atât de mic. Să-l boicotezi, da. Sunt de acord cu cei care declară că nu vor să cumpere cartea sau să plătească biletul la film pentru că astfel ar contribui cu banii lor la perpetuarea unor mizerii la adresa creştinismului. Dar nu-mi place nici să stau cu capul în nisip, ca struţul, astfel încât vă mărturisesc faptul că am citit cartea şi probabil că voi vedea şi filmul (fără să plătesc bilet la cinema, dacă
53

înţelegeţi ce vreau să spun...). Din nefericire, subiectul cărţii nu este nou. S-a vehiculat de-a lungul timpului în diverse variante cum că Iisus n-ar fi murit pe cruce, ci că ar fi trăit în continuare şi chiar ar fi avut urmaşi, care mai trăiesc şi astăzi. Nu asta era noutatea. Cel puţin nu pentru cineva care urmărise subiectul. Nici multitudinea de amănunte aşa zis documentate, multe dintre ele invenţii dovedite ca fiind falsificate - vezi cazul „Stăreţiei Sionului“. Nici măcar stilul scriitorului nu e nou, deşi nu poţi ocoli viteza mare de derulare a acţiunii, surprizele înlănţuite, enigmele descifrate şi încifrate din nou... Nu. Nou nu e nici subiectul, nici „documentele“, nici stilul... Noi suntem noi. Lumea noastră „nouă“. Recentă, cum spunea Patapievici. Pentru că abia acum se împlinesc visele hitlerismului şi ale comunismului: mult dorita lor „lume nouă“, „noua ordine mondială“ îşi intră în drepturi. Şi ce poate reprezenta mai exact manifestul ei din punct de vedere cinematografic, decât un film care să promoveze teza virulent anticreştină conform căreia Iisus nu a fost Mântuitorul, ci un om obişnuit. Un „om“ pe care biserica doar l-a „folosit“ şi acum nu poate lăsa adevărul să iasă la lumină... Răspunsul la toate acestea, unicul răspuns posibil spre insatisfacţia tuturor celor care „seamănă vânt“, a fost dat acum 2000 de ani: „iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!“

54

Hollywood, a doua Golgota

Cu mare tam-tam a fost lansat filmul documentar „Adevăratul mormânt al lui Iisus“, care are ca subiect descoperirea a zece sicrie în care se presupune că ar exista rămăşiţele pământeşti ale lui Iisus şi ale apropiaţilor săi. Nu m-a surprins. Bineînţeles că trebuia să se ajungă şi aici. Degradarea continuă a fundamentelor nu avea cum să ducă la un alt rezultat. De-a lungul secolelor, multe au fost momentele delicate când echilibrul spiritual al lumii a atârnat de un fir subţire. Acum se pare că intrăm într-o astfel de etapă. Conflictele dintre evrei sau creştini şi lumea musulmană sunt la ordinea zilei, atitudinile anti-evreieşti sunt într-o continuă creştere, iar de peste tot are loc un atac furibund asupra valorilor creştine, în general, şi, în special, asupra lui Iisus. Multe ne-au fost date să citim, auzim, vedem în cele două milenii de după Hristos, dar virulenţa atacurilor din ultimii ani pare fără precedent. Amintiţi-vă numai multiplele poveşti despre presupusa relaţie cu Maria Magdalena sau despre moştenitorii trupeşti ai lui Iisus.
55

Dar niciuna nu loveşte mai direct şi mai adânc decât această poveste cu descoperirea mormântului plin. Pentru că descoperirea mormântului gol, învierea în a treia zi a Mântuitorului reprezintă esenţa creştinismului. Fără aceasta totul a fost, este şi va fi în zadar... Nu este prima încercare a industriei de filme de la Hollywood de a-l renega pe Iisus şi nici James Cameroon primul regizor anticreştin al umanităţii. Ceea ce mă deranjează este faptul că din ce în ce mai mulţi fac orice mizerii pentru un minut în plus de publicitate. De „faimă“. De fapt, pentru bani... Tuturor acestora trebuie să le reamintesc faptul că au un precedecesor celebru, care a încasat vreo 30 de arginţi pentru o trădare, dar nu i-au ajutat prea mult. Ba chiar a sfârşit-o prost. Foarte prost. Numele lui este Iuda.

56

Colecţionarii de idei

Unii colecţionează timbre, alţii fluturi, unii idei, alţii oameni. Asemenea dezaxatului „colecţionar” al lui Fowles, mulţi dintre politicienii României încearcă să ne prindă în plasă şi să ne ţină acolo cât mai mult timp. Până la sfârşitul vieţii, dacă se poate... Ne cred proşti, îngrozitor de proşti. Şi chiar dacă uneori au dreptate, nu văd de ce le permitem să ne considere în permanenţă atât de stupizi. Scandalurile politice au un iz de telenovelă, ceva de speriat... Este adevărat că nici noi nu ştim să ne opunem atunci când nu ne convine ceva. Nu ştim să ne coalizăm, deşi ne dăm seama că atunci când suntem mai mulţi avem o forţă mai mare. Mai ales, nu ştim să facem să ni se audă vocea în public. Preferăm să cârcotim şi să şuşotim pe la colţuri într-o vreme în care cel mai important câştig al nostru postrevoluţionar este libertatea de expresie. Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu interpelat, faţă în faţă sau telefonic, de către unii cărora nu le convenea câte ceva din ceea ce se întâmpla în jurul lor. Dar de foarte puţine ori
57

am primit punctele de vedere ale acestor oameni coerente şi argumentate. De cele mai multe ori era vorba de o sumă de impresii, bazată pe reacţii umorale. În general, oamenilor nu le place să treacă de comentariile în particular. Nu vor să „intre în teren”. Şi să nu-i lase pe „colecţionarii” de ocazie sau de meserie să confişte zona discursului public. Să se implice şi să-şi spună punctul de vedere. Să reclame, să se bată pentru drepturile lor. Să nu lase să treacă nedreptatea pe lângă ei. Să nu mai închidă ochii. Şansa noastră ar putea veni din partea tinerilor. Pentru că ei nu au „piticul neputinţei pe creier”, vechea meteahnă a celor care au crescut în vremea partidului unic. Dar pe ei trebuie să-i facem să creadă într-un univers al posibilităţilor. Un univers neîngrădit de limite stupide şi convenţionale. Să-i lăsăm să viseze, oricât de improbabile par visele lor. Să-i lăsăm să plece departe şi să sperăm că într-o zi se vor întoarce, plini de idei noi şi bune, pentru a ne ajuta să construim o comunitate adevărată. O comunitate de care să fim mândri cu toţii, indiferent de etnia din care facem parte.

58

Despre roadele (p)omului

Cred că roadele reprezintă raţiunea de a fi a pomului. Şi a omului. De aceea, nu-mi plac nici pomii şi nici oamenii sterpi. Pur şi simplu nu pot suporta vieţuitoarele găunoase, golite de esenţă şi roase în interior - de cari, în cazul pomilor, şi de patimi negative, în cazul oamenilor. Toate acestea le-am avut în minte în momentul în care mam hotărât să mă implic în Asociaţia „Pentru Comunitate”. Am promovat de fiecare dată o atitudine normală, pozitivă, ţelul declarat fiind realizarea unei comunităţi. O comunitate puternică şi stabilă din punct de vedere economic, o comunitate care să nu se lase manipulată de cei care au interes să ne învrăjbească, o comunitate care să poată construi proiecte comune. Pentru că, în lipsa unor proiecte comune, totul va fi sortit eşecului, iar segregarea va trona atotputernică. Dar, pentru realizarea acestor proiecte comune este nevoie de implicarea tuturor cărora le pasă. Tuturor celor care cred în evoluţia pozitivă a lucrurilor.
59

Tuturor celor care cred în puterea corelării ideilor şi faptelor. Tuturor celor care s-au săturat să stea deoparte. Tuturor celor care au încredere în puterea entuziasmului de a transforma realitatea. …Pentru ca roadele să fie din ce în ce mai evidente.

60

Vinovaţii fără vină

În 2007 am sărbătorit împreună cu prietenii, colegii şi asociaţii mei doi ani „pentru comunitate“. S-au întâmplat destule în aceşti primi ani, unele reuşite, altele nu, încercări, tatonări etc... dar peste toate am un puternic sentiment de împlinire acum, când văd că din ce în ce mai mulţi oameni pun sau vor să pună umărul „pentru comunitate“. Pentru ei, cei care au făcut primii paşi, dar şi pentru cei care nu s-au decis să acţioneze încă, am o poveste scurtă care sper că vă va reţine atenţia câteva minute. Erau vremuri tulburi. Era o vreme tulbure. Pe câmp erau mai mulţi oameni care munceau. S-a pornit o furtună puternică. Oamenii au început să fugă să se adăpostească. Unul după altul, cu greu, au găsit un adăpost. Acelaşi adăpost. O şură veche, care scârţâia din toate încheieturile, dar care era încă în picioare şi îi putea proteja de urgia de afară. Unii au încercat să întărească pereţii, alţii se rugau, unora le era frică şi să mai respire. Afară părea că venise Apocalipsa: tunete, fulgere, vânt, ploaie, grindină, o grozăvie, ce mai... La un moment dat, unul dintre ei a spus că e vorba de un
61

blestem. Cineva a atras mânia lui Dumnezeu, sau a naturii, mă rog... Unul câte unul, toţi au început să-i dea dreptate. Au stabilit că blestemul poate fi înlăturat dacă ar descoperi vinovatul. Pe cel răspunzător. Dar cum să facă. Au propus săşi pună toţi căciulile/pălăriile pe un băţ, să le scoată afară şi a cui va zbura prima acela să fie sacrificat. Zis şi făcut. Evident că unuia i-a luat vântul cel mai repede pălăria şi a trebuit să plece. Este dat afară din adăpost în nenorocirea de afară, în ciuda protestelor sale cum că nu a făcut nimic rău... Cei rămaşi aşteptau să se sfârşească totul. Şi s-a sfârşit, dar ştiţi cum? Un fulger a căzut pe adăpost şi toţi au murit în flăcări... Singurul care a supravieţuit a fost cel considerat responsabil, cel scos afară, cel stigmatizat. Vinovatul fără vină. Să reflectăm câteva momente la această poveste dramatică pentru toţi cei care se consideră între ei, adesea sub protecţia anonimatului, drepţi, buni, dictatori de reguli şi de comportamente aparent corecte, dar care iau de cele mai multe ori decizii pripite, dezastruoase pentru ei în special, dar şi pentru cei din jur, în general.

62

Învăţământul – un mit distrus

De pe vremea „marilor realizări“ din epoca de dinainte de 1989, România se mândrea cu tinerii ei olimpici, laureaţi ai concursurilor internaţionale. Responsabilii din învăţământul românesc îşi ascundeau frecvent incapacităţile în spatele unor reuşite ce-i drept excepţionale, dar sporadice şi datorate aproape în exclusivitate calităţilor individuale ale elevilor respectivi şi mai puţin sistemului. Un sistem care încearcă de 17 ani să se reformeze, dar, vorba lui Caţavencu, fără să schimbe nimic. Situaţia este la fel şi în alte domenii, diferenţa specifică fiind dată de faptul că letargia a continuat, majoritatea, după cum spuneam, ascunzându-se după laurii campionilor individuali. Fără doar şi poate că cel mai bun etalon de măsură este competiţia deschisă cu ceilalţi, mai ales acum, într-o Europă, ba chiar într-o lume cu graniţe din ce în ce mai deschise. Ce mi s-a părut interesant la acest subiect este că a fost dat publicităţii un raport al Comisiei prezidenţiale privind situaţia educaţiei din România. Şi, pentru prima dată la un
63

nivel atât de înalt, a fost descris perfect sistemul ineficient şi inechitabil al învăţământului românesc: „performanţa elevilor români este cu mult inferioară mediei şi - chiar mai îngrijorător - este mai slabă decât cea înregistrată de elevii din ţări vecine devenite recent membre UE, al căror nivel de dezvoltare economică este comparabil cu cel al României“. Se poate observa de câţiva ani că un număr extrem de mic de elevi / studenţi ajunge să performeze la nivel occidental. Dar noi ne ascundeam după deget şi credeam că se va rezolva cumva. De ce oare ne ascundem la nesfârşit nereuşitele sub preş? De ce ne punem aceeaşi vechi şi antici ochelari de cal, prefăcându-ne că suntem „cei mai cei“ dintre toţi?… Şi uiteaşa, mit după mit spulberat, poate vom ajunge şi noi să avem o viziune orientată spre viitor şi nu spre falsele umbre proiectate în memoria colectivă de către „falnicul şi gloriosul trecut“.

64

Bun e vinul… altora

Cinste lor, cinste lor, cinste guvernanţilor! Ei bine, nu noi ar trebui să scandăm aşa ceva, ci producătorii occidentali de vin. De ce? Pentru că ai noştri conducători „merită“! Nu vă speriaţi, nu sunt rânduri despre politică şi nici despre politicieni! În primul rând, credeţi-mă că nu mă îndoiesc de „cinstea” pe care au primit-o guvernanţii noştri. De la occidentali. Ştiţi care-i performanţa de excepţie care ne-a „ridicat pe nebănuite culmi“? Românii reuşesc de la o vreme să importe mai mult vin decât reuşesc să exporte! Pentru prima dată în istorie! Vă puteţi imagina? Ţara viilor nesfârşite importă vin de la alţii? Cea mai posibilă explicaţie este că în prostia noastră bem tot vin românesc, doar ambalat de alţii, că deh, e mult mai ieftin să iei vin brut şi să-l îmbuteliezi pentru un adaos mare. Dar ăsta e numai vârful aisbergului. Cel mai mult mă deranjează latura psihologică a evenimentului. Să ajungi să bei vin de la alţii cât timp ai o istorie de „poveşti viticole“ de 2500 de ani… În viteză nu vi-l amintesc decât pe Burebista,
65

cel care a distrus viile deoarece locuitorii din această zonă produceau prea mult vin! Prea mult! Păi nu se întoarce în mormânt Maria Tănase? (Care vin ghiurghiuliu?... poate bordeaux-liu). Şi mai cred că nu întâmplător a murit… Gică Petrescu. Într-un fel e bine că „regele neîncoronat al muzicii de pahar” nu a fost martor la o asemenea veste. Cum să mai cânţi, sau să mai asculţi celebrele „piese de păhărel“ fără vin românesc pe masă?

66

Atenţie, cad cârtiţe!
„Timpul este singurul în măsură să confirme sau să infirme corectitudinea alegerilor individuale.“ De validitatea acestei sintagme m-am convins încă o dată participând, la Sfântu-Gheorghe, la dezbaterea despre regionalizare al cărei protagonist a fost Cristian Pârvulescu, preşedintele Asociaţiei Pro Democraţia. Acum doi ani aveam după unii „curajul“, după alţii „proasta inspiraţie” să particip la două evenimente la care temele centrale au fost regionalizarea şi autonomia. Una organizată de Liga Pro Europa, alta de către UDMR. Acuzat mai voalat, sau chiar de-a dreptul, de „trădare“, am susţinut atunci şi continui să o fac şi acum, că Facultatea de Filosofie pe care am urmat-o m-a învăţat un lucru esenţial: în această lume relativă, discuţia argumentată este singura capabilă să rezolve diferenţele şi diferendele. Şi chiar dacă nu le rezolvă, este singura formulă care îi poate aduce pe toţi cei implicaţi mai aproape de adevăr. De aceea sunt un fan declarat al implicării civice, al discuţiilor publice, al cluburilor de dezbateri şi, în general, al punerii sub semnul întrebării a tuturor „adevărurilor oficiale“, a tuturor miturilor care ne înconjoară şi pe care adesea le înghiţim pe nemestecate. Pornind de la asemenea premise, vă puteţi imagina ce mult desconsider oamenii care, asemeni duşmanilor atenieni ai lui Socrate, refuzau dialogul, fie părăsind sala de dezbatere, fie apelând la reacţii viscerale şi neargumentate logic pentru a-şi susţine opiniile. Cu atât mai grav cu cât unii dintre ei sunt formatori de opinie: profesori, jurnalişti, oameni politici etc.
67

Vouă vă dedic aceste rânduri! Vouă, celor care credeţi în politica struţului: vă băgaţi capul în pământ şi aşteptaţi să treacă problema... Vouă, celor care regretaţi acum că nu mai puteţi pune pumnul în gură celor care se exprimă. Vai, cum cred ca i-aţi mai opri din vorbit şi scris pe cei ale căror idei nu vă convin. Cum i-aţi mai înfiera ca „duşmani de clasă“, „de neam“, „de ţară“ sau mai ştiu eu de ce... Vouă, celor pentru care cuvinte ca argument, negociere, discuţie în contradictoriu vă sunt complet străine. Vouă, ucigaşilor de idei noi. Vouă, celor care vă place să vă ascultaţi doar între voi şi să vă aplaudaţi, desigur. Vouă, celor care nu aveţi curajul asumării vorbelor şi faptelor decât în spatele anonimatelor şi pseudonimelor. Vouă, celor care nu realizaţi că vă amăgiţi la adăpostul unor idei călduţe, luate de-a gata şi perpetuate fără nicio urmă de îndoială. Vouă, cârtiţelor, care săpaţi continuu şi pe oricine, orbite de ură şi autosuficienţă. Vouă, celor care răscoliţi în permanenţă mizeria, infestând tot aerul din jurul vostru cu miasme oribile. Vouă, celor care daţi cele mai proaste exemple tinerilor pe care îi desconsideraţi total. Pe care vi-i doriţi obedienţi, ascultători, maşini care să repete papagaliceşte ceea ce spuneţi. Să nu întrebe nimic. Să nu comenteze. Să nu conteze... Mare păcat că mai există şi se manifestă specimene de acest tip, care, asemeni ultimilor dinozauri, nu realizează că timpul lor a trecut. Şi nu e vorba numai despre vârsta biologică, ci mentală. Speranţa se află totuşi în creştere, pentru că este tot mai evident că acestea sunt „voci pe cale de dispariţie”, din ce în ce mai rare şi mai nesemnificative în spaţiul public. Să dea Dumnezeu să le tot scadă semnificaţia, pentru că doar astfel putem construi un viitor mai acceptabil, detaşat de clişee şi de intoleranţă, în care să depăşim starea de adunătură de oameni şi să trecem la cea de comunitate adevărată.
68

Mizeriile naţiunilor

Aţi auzit de apariţia primului manual de istorie reciprocă? Adică un manual pentru elevi, care să nu pună accentul pe „marile realizări naţionale“, ci mai ales pe contextele istorice, pe situaţiile obiective, redând atât realizările, cât şi greşelile trecutului. Pentru că, în fond, aşa cum istoricii antici scriau, „historia“ se scrie „fără ură şi fără părtinire“ şi, mai presus de orice, trebuie să reprezinte calea prin care oamenii să „nu repete greşelile trecutului“. Premiera mondială le-a aparţinut clasicilor „duşmani“: Franţa şi Germania. Primul manual de istorie reciprocă franco-germană a apărut simultan în cele două ţări cu o viziune istorică încrucişată. Vă puteţi imagina performanţa autorilor de a pune de acord „două istorii oficiale“ atât de puternice? Atât de diferite! Sunt chiar curios cum sunt tratate conflictele francogermane, foarte dese cel puţin în ultimele secole! Cum vor trata respectivii istorici perioada ocupaţiei Franţei de către Germania, sau complicaţiile din zona Alsacia - Lorena? Trecând peste amănunte, sunt încântat de faptul că s-a
69

făcut un prim pas. Aparent mic, dar, în contextul unei Uniuni Europene lărgite, un pas absolut necesar. Niciun stat din lume nu a acceptat până acum să editeze o carte de istorie destinată studiilor şcolare în colaborare cu o altă ţară. Dar, pentru toate trebuie să fie un început. Poate că vor fi epurate astfel manualele de istorie de mizeriile gargarei ultranaţionaliste – ţările Europei de Est sunt lidere în acest domeniu al exagerărilor –, de trecerea sub tăcere a perioadelor controversate, de preamărirea deşănţată a „eroilor naţionali“ etc. Pe coperta istoricului manual de istorie se află o poza a fostului preşedinte Francois Mitterrand şi a fostului cancelar Helmut Kohl dându-şi mâna. Pe curând unul cu Băsescu şi Gyurcsany…

70

Oameni şi naţiuni
„Să deveniţi o naţiune, germani, speraţi în van, mai bine faceţi-vă oameni, căci puteţi, e mai uşor.“ (Goethe, Schiller)

Sunt convins că viitorul va demonstra că una dintre calamităţile istoriei moderne şi contemporane a fost accentul incredibil de puternic pus pe ideea de naţiune. Concept greu de susţinut într-o discuţie argumentată ştiinţific şi cu dovezi exclusiv raţionale, naţiunea şi ruda ei degenerată, naţionalismul, ne-au condus spre cele mai puternice conflicte din ultimele secole. De fapt, de când au apărut. Mai gravă pare recenta recrudescenţă a naţionalismului deşănţat din Europa centrală şi est-europeană. După eliberarea din ghearele hidrei comuniste, multe dintre popoarele din aceste zone au reînviat naţionalismul ca un ultim bastion al „înapoiaţilor“, al „depăşiţilor“, pentru care valorile democratice sunt doar vorbe în vânt, bune de fluturat asemeni unor Caţavenci moderni, doar atunci când le e de folos... Am început cu extraordinara urare a titanilor germani Schiller şi Goethe, tocmai pentru a le da curaj celor care nu mai cred în demagogii ieftine, ci în puterea comunităţilor de a crea o Europă unită, puternică, a oamenilor liberi ca singura
71

soluţie viabilă în regiunea în care trăim. Nu trec în registrul valorilor absolute, dar consider că e cel mai mic rău care ni se poate întâmpla, sau ca să-l parafrazez pe Churchill şi să închei astfel cu o parabolă peste adversari istorici, germani-englezi: „e o soluţie proastă, poate, dar este cea mai bună dintre toate pe care le cunoaştem“. Aşa că, de ce să nu credem cu toţii, asemenea lordului Kalergi, într-o „PanEuropă“ capabilă să ne transforme în oameni aflaţi într-o comunitate a popoarelor libere care să adere la valori universale şi care să creadă numai şi numai în puterea negocierilor şi a rezolvărilor paşnice a diferenţelor. Nu de alta, dar pare mult mai apropiat de modelul creştin, ideatic, asupra lumii.

72

Lecţie de viaţă

Nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti! De această realitate cruntă mă conving în fiecare zi, atunci când realizez cât de puţine punţi de comunicare există între culturile zonei: română şi maghiară. Îmi pare din ce în ce mai evident că nu putem construi un viitor împreună decât atunci când vom avea destule referinţe comune, când ne vom cunoaşte mai bine reciproc, când ne vom înţelege. La modul propriu. Adică atunci când vom înţelege ce vrem, fiecare dintre noi. Şi încotro ne îndreptăm. Mai ales încotro ne îndreptăm. Probabil că minoritatea ambelor culturi (raportate la marile culturi occidentale, evident) ne-a făcut să privim cu superioritate, uneori cu dispreţ, tot ceea ce ţine de cei de lângă noi. Cine pierde? Categoric şi unii şi alţii. Cine câştigă? Acei puţini care au „interese“ în a menţine actuala stare de spirit. Şi totuşi, există câţiva oameni, extrem de puţini, care pot face diferenţa. Oamenii respectaţi de ambele comunităţi. Recunoscuţi, iubiţi sincer. Adoraţi chiar! Sunt fericit că am avut privilegiul să cunosc un asemenea om. Un om care a
73

reuşit să umple o sală cu români şi unguri, aproape de unul singur. Un om aplaudat aproape încontinuu pe parcursul a trei ore. Un om care a iubit mult şi care este iubit mult. Un om despre care habar n-aveam că a făcut o vreme naveta în Sfântu-Gheorghe. Pentru o fată unguroaică. Şi care ulterior s-a căsătorit cu o alta. Tot unguroaică. De care s-a despărţit după un timp. Au trecut mulţi ani. Şi totuşi comunitatea maghiară nu l-a uitat. Pentru majoritatea românilor este un „monstru sacru“. Pentru majoritatea ungurilor este „marea febleţe“. Pentru noi toţi ar trebui să fie un exemplu viu că putem avea un viitor. Împreună. Situaţia a fost sintetizată perfect de un istoric maghiar după evenimentele de la 1848: „Românii şi ungurii vor avea viitorul oricărei familii: după o ceartă, ori se împacă, ori se despart!“ Sincer, la un asemenea nivel, eu nu cred în despărţiri! Florin Piersic, îţi mulţumesc pentru spectacol! Dar mai ales pentru lecţia de viaţă!

74

Doi oameni
„Mândria este păcatul meu favorit” (Diavolul) În America, un român şi un ungur, ambii din Transilvania, s-au întâlnit după foarte mulţi ani. Dialogul este halucinant, aşa că ţin neapărat să vi-l redau. „János! De când nu ne-am văzut! Câţi ani să fi trecut… 30?“ „Ioane! Ba că n-or fi vreo 40, că era pe la mijlocul secolului când ne-am despărţit...“ „Măi, János, măi… tu ştii că eu n-am uitat niciodată ce ai făcut tu pentru mine. Când ai împărţit tu cu mine pâinea pe care ţi-a trimis-o nevastă-ta, cand stăteam la temniţă. Nu cred că aş fi rezistat la carcera aia grea fără bucăţile alea de pită de la tine… Mi-ai salvat viaţa, măi, atunci, mai ţii minte?“ „Eu ţin minte, măi Ioane… Ţin minte bine. Dar eu ştiu că tu mi-ai dat pâine atunci. Pâine trimisă de nevastă-ta. Că eu eram bolnav şi slăbit. Şi că era să mor, dacă nu mă ajutai tu…“ „Cum, măi János?... Tu m-ai ajutat! Am povestit de atâtea ori asta că n-aveam cum să uit! Tu mi-ai dat pâine, măi ungure. Ţie îţi datorez viaţa!“ „Bine, măi Ioane, dar îţi spui că şi eu am povestit asta la mulţi şi nu am cum să o fi uitat chiar aşa. Tu m-ai ajutat. Ţie,
75

române, îţi datorez viaţa!“ „Ba, eu ţie!“ „Ba, eu ţie!“ Şi s-au îmbrăţişat cu ochii în lacrimi… (În memoria lui Nicolae Steinhardt, dispărut dintre noi la 30 martie 1989, dar ale cărui cărţi vor mai schimba vieţile cititorilor multă vreme de-acum încolo.)

76

Atitudine luptătoare!?

Ce faci când cineva îţi dă o palmă? Legea recomandă să mergi la poliţie şi să-l reclami. Lumea veche propunea să-l provoci la duel. Lumea noua să-i întorci lovitura. Lumea care va fi să-i întorci… celălalt obraz. Tu ce faci? Te rog să nu te grăbeşti să răspunzi. Fii câteva secunde om, nu reacţiona tâmp la tot ce te-nconjoară… Crezi într-o lume a disciplinei, într-una a eleganţei, intr-una a ripostei generalizate, sau întruna a iubirii aproapelui? Fie el chiar şi duşman… În adolescenţă, sub influenţa perioadei interbelice, am fost atras de o viziune gen „teologia luptătoare“. Stau şi mă întreb ce argumente pot fi folosite astăzi în sprijinul unei asemenea perspective? Să crezi sincer că-ţi poţi impune religia cu forţa?... Când tocmai aici este esenţa creştinismului: iubeşteţi aproapele ca pe tine însuţi. Şi duşmanul. Sau mai ales pe el „pentru că atunci vei aprinde cărbuni aprinşi în capul lui“. Nu vreau să credeţi că recomand pasivitatea şi lipsa de reacţie. Niciodată. Din contră, chiar. Cred că trebuie să fim
77

activi. Şi implicaţi. Şi conştienţi. „Nu fiţi fără minte“ şi „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii“... Pentru a evita capcanele, cursele şi, în general, manipulările din jur. Sau măcar o mare parte dintre acestea.

78

Poate ieşi ceva bun din Covasna?

Întrebarea din titlu este evident o parafrazare a învăţatului biblic Nataniel, cel care s-a îndoit de apariţia lui Iisus Hristos, considerând că, „potrivit tradiţiei, numai de la centru (Ierusalim, în cazul dat) poate veni salvarea” şi în niciun caz din Nazaret. Am început astfel pentru că simt cum ne confruntăm adesea cu „valul prejudecăţilor”, cel care ne acoperă ochii şi minţile astfel încât ne este imposibil să mai observăm chiar lucrurile simple şi adevărate. Şi, la fel ca piosul şi „atoateştiutorul“ Nataniel ajungem să ironizăm şi să ridiculizăm tot ce ţine de provincie şi de regiune, în fond, pe noi înşine. Nu spun că ar trebui să ne îmbătăm cu apă rece. Paşii sunt mici, sporadici şi nu au efecte extraordinare, dar... ce obţinem aşteptând continuu rezolvări de le centru? Nu voi înceta prea curând să susţin că singura salvare ar fi construirea unei comunităţi de interese, indiferent de limbă sau etnie. Pornind de la cunoaşterea obiceiurilor şi culturii celuilalt, trecând prin etapa unei necesare apropieri
79

multiplicând demersurile de comunicare şi coeziune, realizând că de cele mai multe ori vecinul poate fi mai de ajutor decât ruda de sânge. Şi abia când vom putea să promovăm în mod constant toleranţa religioasă şi naţională în contextul ideii universal creştine a iubirii aproapelui, atunci vom putea spune că am reuşit.

80

Vocea răguşită a adolescenţilor
„Dacă vrei să-ţi învingi o slăbiciune, nu o hrăni.“ (W. Penn) Unde sunt adolescenţii revoltaţi de altădată? Este întrebarea, până în acest moment retorică, pe care mi-o pun de ceva vreme. Din nefericire, în fiecare zi îmi este dat să întâlnesc tineri care n-au nimic de spus. Sau asta este ceea ce vor ei să transmită. Tineri care şi-au ales să aibă o atitudine gen „mutu” (nu Adrian!). Tineri care vor să stea deoparte în orice situaţie. Mă uimeşte această stare de perplexitate tâmpă pe care o au faţă de orice îi înconjoară şi tot ceea ce mai sper este că odată şi odată se vor trezi din ea. Din fericire, am întâlnit şi altfel de tineri. Tineri care vor să nu stea deoparte. Tineri care au ceva de spus. Şi care spun. Înţeleg că exista la ei o stare de teamă de expunere, de jenă. Aparent normală. Şi totuşi, de ce? De ce majoritatea tace? De ce se abţine să comenteze în public? De ce nu intervine atunci când nu îi convine ceva? De ce s-a împăcat cu situaţia „spune ce vrei, eu fac ce vreau”? De ce nu protestează? De ce nu se revoltă? De ce nu îi mai pasă? Întâlnirile „Pentru Comunitate“ mi-au oferit prilejul să cunosc din ce în ce mai mulţi tineri reprezentativi pentru generaţia următoare. Sunt lucruri care
81

m-au bucurat - dorinţa unora de activitate, de implicare - , altele nu - capacitatea redusă de atragere a colegilor lor în proiecte şi slaba capacitate de a munci în echipă. Evident că toate neajunsurile pot fi rezolvate într-o formă sau alta, în măsura în care există un minim interes. Până atunci daţi-mi voie să observ că vocea tinerei generaţii este cam răguşită. Să sperăm că se va trata…

82

Schimbarea ursului
„Eu, dependent? Mi-e foarte uşor să mă las de fumat. Am făcut-o de atâtea ori!” (Fumătorul clasic) Rândurile de faţă nu vor să fie un protest anti-fumat, cât unul anti-prostie! Fraza de mai sus a fumătorului clasic nu am auzit-o chiar în formula aceasta, dar este foarte aproape de tot ce mi-e dat să aud de la cei care fumează în jurul meu. Şi pentru ei, dar şi pentru voi, cei care ne citiţi în fiecare zi, am pentru astăzi doar câteva rânduri... Un ursuleţ vine într-o zi supărat de prin pădure şi-i spune bătrânului său părinte: „Tată, eu ştiu că fac destule rele, că nu sunt prea cuminte, dar sunt mic, când voi fi mare o să mă îndrept, nu?“ Destul de obosit, bătrânul urs nu-i răspunde, ci îi arată un copăcel: „Poţi să-l scoţi din rădăcini?“ Cu uşurinţă, crezând că părintelui îi arde de joacă, ursuleţul îl scoate imediat din pământ. „Dar pe acesta?“, îl provoacă ursul, arătându-i unul mai mărişor. Căznindu-se puţin, ursuleţul reuşeşte să-l dovedească şi pe acesta. Când i-a arătat un brad destul de mare, ursuleţul a
83

clacat spunând că nu poate singur. Împreună, cu un efort susţinut, ajutat de părinte, l-au pus la pământ. „Ei bine, încearcă acum cu stejarul cel falnic!“ Abia acum ursuleţul a început să înţeleagă că totul se întrepătrunde. Că totul se leagă. Iar obiceiurile proaste dacă sunt lăsate să crească, evoluează exponenţial, ajungând puternice ca „rădăcinile stejarului“... Tu, te crezi Hercule?

84

Vorbe despre gânduri / Gânduri despre vorbe

Aţi trecut în ultimul timp prin sate? Aţi văzut în aceste drumuri ţărani stând la poartă? Nu, nu mă refer la vorba de duh cu „statul ca viţelul la poarta nouă“, ci la altceva... Chiar vă rog să aveţi pentru câteva clipe imaginea unui ţăran stând pe o bancă, seara, la poartă. La ce vă gândiţi când aveţi o asemenea imagine în minte? Am făcut la un moment dat acest exerciţiu de imaginaţie cu câţiva oameni din jurul meu şi să vedeţi ce-a ieşit... Majoritatea a considerat că e vorba de un leneş. Mai mult, un puturos, o lepră care, asemeni celor care la inundaţii stăteau şi beau în cârciumă, în timp ce le erau trimise ajutoare... Alţii au considerat că e vorba despre un tip care se uită după fete. „După gagici“, ca să reproduc exact replica acestora. Foarte puţini, doi, ca să fiu mai exact, mi-au răspuns că „probabil că omul se odihneşte, după o zi de muncă“.
85

Am tras un pic de timp, dar sper că nu v-am influenţat. Aşa că să revenim, voi la ce vă gândiţi? Sincer, dacă vă aşteptaţi să aflaţi răspunsul corect, dacă voi chiar credeţi că există un răspuns corect, trebuie să recunosc faptul că veţi fi dezamăgiţi. Nu există o variantă corectă. Nu avem de-a face cu o poveste de la Hollywood cu „final fericit“. Chiar habar n-am ce face un ţăran la poartă, dar ştiu exact ce gen de oameni mi-au răspuns la întrebări: leneşi, curvari şi... doi oameni muncitori. Nu vreau să mă credeţi pe cuvânt, dar încercaţi să vedeţi cât de mult contează răspunsurile celor din jur, modul în care ei se raportează la viaţă. Reflectaţi pentru câteva clipe la faptul că fiecare dintre noi suntem proiecţia gândurilor noastre şi poate că atunci ne vom privi mai des în oglindă. Şi mai ales, nu uitaţi, nimeni nu e inutil pe lume... Măcar ca exemplu prost şi tot e de folos.

86

„Greşiţii noştri“

Zi de zi greşim, cu voie sau fără voie. Aşa a fost şi aşa va fi cât timp vor fi oameni. Toţi am fost / suntem la un moment dat vinovaţi de ceva... Dincolo de aceste adevăruri general valabile, rămâne atitudinea, adică ansambul de gânduri, gesturi, simţiri, fapte după ce ai sau ţi s-a greşit. Poţi să te simţi îngrijorat, trădat, nemulţumit, frustrat, responsabil, puternic, chinuit de remuşcări sau să nu-ţi pese etc. Şi toate aceste stări îţi determină un anume tip de atitudine. Mai mult sau mai puţin potrivită situaţiei iniţiale, dar sigur cu implicaţii asupra ei. Îmi pare evident că toată această atitudine degajată schimbă radical greşeala iniţială. Cea mai subtilă variantă a Mioriţei este cea adaptată de Radu Gyr, un poet interbelic prea puţin cunoscut, dar cu o forţă a versului incredibilă. În poezia lui, accentul nu cade pe victima pasivă, ci pe unul dintre criminali, silit să suporte consecinţele omorului comis. De ce mi-am amintit de poezia lui Gyr? Pentru că ea mi-a confirmat în versuri de o frumuseţe
87

unică, pe care vă invit să le citiţi!, un adevăr peren: pentru tot ceea ce faci există o răsplată, mai devreme sau mai târziu... Doamne, te rog să ai grijă de noi toţi cei care greşim şi să ierţi şi să ne dai şi puterea să iertăm, pentru că mare şi înţelept canon ne-ai impus când ne-ai transmis că ne vei ierta precum „iertăm şi noi greşiţilor noştri“... Nici mai mult, nici mai puţin...

88

Mesagerul

Ai primit vreun mesaj interesant în ultimele zile? Întâmplător, am aflat că zilele trecute, numai pentru tine, cel care citeşti acum aceste rânduri, cineva a trimis un mesaj! Da, chiar pentru tine! Domnul acesta a chemat un mesager la el, i-a şoptit la ureche mesajul şi i-a spus să pornească repede spre tine! Ba nu, l-a pus prima dată să-i repete mesajul, ca să fie sigur că a înţeles bine. Apoi l-a îndemnat să plece. Şi mesagerul dus a fost. Neobosit, a pornit printre oamenii aflaţi în preajma celui care l-a trimis, pentru că tot timpul acolo e multă lume. Înainta uşor, dar şi lumea era multă. De fapt, era atât de multă lume că mesagerul nu vedea unde se termina mulţimea. Dacă n-ar fi fost lume în faţa lui, probabil că deja ajungea la tine şi atunci n-ar mai fi trebuit să stai să citeşti toate aceste rânduri. Ei bine, mesagerul m-a rugat să-ţi scriu, pentru că am impresia că şi dacă va reuşi să iasă din palatul cu mulţimea de oameni, trebuie să treacă pe străzile unui oraş la fel de plin de oameni şi apoi printre alţi oameni ca să ajungă la tine. Din păcate el este blocat undeva pe traseu, dar m-a rugat
89

să-ţi transmit că merită să aştepţi mesajul. E numai pentru tine! Şi, mai ales, m-a rugat să-ţi transmit să fii atent ca nu cumva din multitudinea de mesaje care te înconjoară să-l încurci sau să nu-i acorzi importanţa cuvenită tocmai celui pe care vrea să ţi-l aducă el. Cred că e un mesaj important, poate chiar cel mai important pe care-l vei primi în viaţa ta. Aşa că, ţine ochii deschişi şi fii cu băgare de seamă la toţi din jur! Mesagerul poate fi oricine...

90

Dragoste de înţelepciune
„Sensul lumii trebuie să se găsească în afara lumii. În lume totul e aşa cum este, în ea nu există Valoare şi dacă ar exista, nu ar avea valoare. Dacă există valoare trebuie să se afle în afara sferei celor care se petrec.“ Wittgenstein „Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă preschimbaţi prin înnoirea minţii voastre.“ Apostolul Pavel Cele două citate de mai sus mi-au readus în minte principalul motiv pentru care am urmat cursurile Facultăţii de Filosofie: în ciuda tuturor obiecţiilor, mai mult sau mai putin întemeiate, filosofia este mult mai aproape de religie decât ne imaginăm. Mai mult, „iubirea de înţelepciune“ („filosofia“, în limba greacă) este una dintre căile de acces către sensurile profunde ale vieţii... N-am spus că este Calea, ci doar una dintre multele căi prin care poţi avea pretenţia că încerci să înţelegi sensul celor din jur. Până la urmă, aşa cum Pavel susţinea acum 2000 de ani, iar Wittgenstein în secolul al XX-lea, lumea nu poate avea un sens dacă o reducem la nivelul trăirilor trupeşti, animalice.
91

Este imposibil ca sensul adevărat, cel profund, să se afle în interiorul acestei lumi haotice, ameţită şi complet tulburată. Nu este nici pe departe singurul exemplu în care filosofia se îngemănează cu religia. Mai mult, aş putea spune că sunt atât de multe încât v-aş provoca să le găsiţi singuri şi să vă întrebaţi de unde atâta prejudecată împotriva filosofiei? Dar împotriva religiei? Gândurile de mai sus mi-au fost inspirate de recitirea uneia dintre cele mai captivante cărţi de introducere în filosofie: „Lumea Sofiei“, o istorie a ideilor filosofice, scrisă acum nici 20 de ani de Jostein Gaarder. V-o recomand, cu toată dragostea... de înţelepciune.

92

Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr
Motto: „Diavolul stă în amănunte.“ (proverb al Tradiţiei) Pun pariu că n-ai citit în viaţa ta o asemenea carte! Când ai fost în postura să auzi sfaturile şi recomandările „unui diavol cu experienţă“, către un discipol? Ştiu că în fiecare zi poţi auzi atât pe diavol, cât şi pe îngerul tău păzitor, dar să-l mai şi citeşti! Perioada interbelică a fost una dintre cele mai prolifice la nivelul autorilor subtili, care au ştiut să îmbrace într-o haină foarte uşor digerabilă creştinismul care părea „mort şi îngropat” de oamenii acelor vremuri – adepţii lui Nietzsche şi continuatorii lui, suprarealiştii, existenţialiştii etc. Alături de Tolkien, cel cu admirabila trilogie „Stăpânul inelelor“, C.S. Lewis a reuşit să imprime o direcţie nouă, un stil care are reverberaţii până astăzi la „Harry Potter“ al doamnei Rowling. Totuşi, volumul despre care vă vorbesc nu este doar o povestire fantastică. Este o carte care vă va ului cât de cursiv este scrisă. Practic, îţi va fi greu să o laşi din mână în momentul în care te-ai apucat de citit. Vei descoperi un text
93

simplu, direct, care te va lovi puternic în suflet şi pe care nul mai poţi ocoli după ce l-ai citit. Îl vei uita, poate, dar ţi-l vei reaminti în cele mai diverse situaţii, voluntar sau nu. Şi mai este şi o carte plină de înţelepciune, dar de o înţelepciune ludică, savuroasă şi ironică, înţelepciune care nu are nimic din tonul sfătos, plictisitor al marilor tratate… „Diavolul experimentat“ îi recomandă discipolului o mulţime de metode prin care îl poate atrage pe tânărul căruia i-a fost destinat, metode care au legătură cu toate aspectele vieţii acestuia: lecturile, anturajul, viaţa sexuală, mâncarea, băutura, chefurile etc. Chiar nu eşti curios să afli ce ţi se pregăteşte din umbră?

94

Schimbarea la faţă a României
Motto: „Am scris aceste divagaţii la 24 de ani, cu pasiune şi orgoliu.“ (Emil Cioran) Imediat după ’89, elev de liceu fiind, am început să descopăr, în acelaşi timp cu persoanele mature din jurul meu, elita culturală românească interbelică, interzisă pe timpul comunismului: Eliade, Ţuţea, Nae Ionescu, Eugen Ionesco şi, evident, Cioran. Spun evident pentru că era de la distanţă cel mai exploziv, cel mai sofisticat, cel mai „la modă“ în acele vremuri, când apăruse la TV în celebrul documentar realizat de Liiceanu chiar la finalul vieţii filosofului singuratic de la Paris. Plecat de tânăr din România, Emil Cioran fascina şi continuă să fascineze ca destin şi ca scriitură. Poţi să-l iubeşti sau, din contră, să-l urăşti, dar nu-ţi poate fi indiferent... În fond, cred că aici este secretul unui mare autor, să nu-ţi rămână indiferent. Nu vreau să vă povestesc despre bijuteriile sale filosofice, multe, foarte multe pentru o viaţă de om. M-am oprit la cel mai exaltat volum al lui Cioran: „Schimbarea la faţă a României“. Am făcut-o pentru că rar mi-a fost dat să mă întâlnesc în viaţă cu un text atât de viguros şi de dur proromânesc, dar pe care să-l poţi parcurge fără patima stupid
95

naţionalistă din zilele noastre. Este, evident, un text plin de patos, exagerare, dar mai ales de iubire. O iubire pe care Cioran o exprimă în cuvinte, deşi nu e niciodată facil să faci asta. Câteva mostre de gânduri din carte: „...Iubesc istoria României cu o ură grea... Nu pot iubi decât o Românie în delir... Nu este deloc comod să te fi născut într-o ţară de mâna a doua...“ Mărturisesc faptul că nu mă mai regăsesc astăzi în textul lui Cioran, aşa cum am făcut-o când, elev fiind, îmi părea o cale demnă de urmat. Cioran însuşi nu se mai regăsea în ea pe măsură ce înainta în viaţă. Asta nu înseamnă că-şi renega trecutul, ci că şi-l asuma. Este ceea ce vă recomand tuturor celor care aveţi vreme de gândit, de citit, de ascultat, de înţeles. Şi pentru a vă face o imagine completă asupra recomandării mele, închei parafrazându-l pe bunul prieten al lui Cioran, Petre Ţuţea, care sintetiza astfel genul acesta de atitudine referitor la alegerile pe care un om este nevoit să le facă în viaţă: „Până la 20 de ani ar trebui să fii comunist, până la 30 naţionalist, dar dacă rămâi la stadiile astea eşti un idiot... important e să ajungi, totuşi, într-un final măcar, creştin...“

96

Pietre cotidiene

La Facultatea de Filosofie prin care am trecut şi eu circula o poveste care mi-a rămas în minte şi acum. Se spune că în prima oră de curs, un profesor a intrat în amfiteatru şi, fără să scoată un cuvânt, a luat un borcan mare şi a început să-l umple cu pietre. Când nicio piatră nu a mai încăput, i-a intrebat pe studenţi dacă borcanul este plin. Cu toţii au fost de acord că este plin. Apoi a luat o cutie cu pietre mai mici şi le-a turnat în borcan, scuturându-l uşor. Desigur că acestea s-au rostogolit printre pietrele mari şi au umplut spaţiile rămase libere. Apoi i-a întrebat pe studenţi dacă este plin. Aceştia au fost din nou de acord că este plin. Şi au râs. Apoi profesorul a luat o cutie cu nisip şi l-a turnat în borcan, scuturându-l din nou foarte uşor. Desigur, nisipul a umplut spaţiul rămas liber. „Acum, spuse profesorul, vreau să recunoaşteţi că aceasta e viaţa voastră. Pietrele mari sunt lucrurile importante: familia, credinţa şi sănătatea voastră, lucrurile cu care, chiar dacă totul e pierdut
97

şi numai ele au mai rămas, viaţa voastră tot ar fi completă. Pietricelele sunt celelalte lucruri care contează: slujba, casa, prietenii. Nisipul reprezintă lucrurile mici, care completează restul. Aveţi grijă numai la ordinea în care le puneţi. Dacă puneţi în borcan / viaţă mai întâi nisipul, nu mai e loc pentru pietrele mari şi pentru pietricele. La fel se desfăşoară şi viaţa voastră: dacă vă consumaţi timpul şi energia cu lucruri mici, nu veţi avea niciodată spaţiu pentru lucrurile cu adevărat importante.“ Cu speranţa că „bătrânul profesor de filosofie“ vă poate face o viaţă mai bună... urmaţi-i sfaturile şi fiţi puţin mai atenţi la lucrurile esenţiale pentru fericirea voastră. Să ne ajute Dumnezeu să avem mai multă grijă de pietrele mari şi nu doar de... nisip.

98

Respect pentru tineri

Asociaţia „Pentru Comunitate“ a împlinit trei ani. Împreună cu colegii mei din conducere am considerat că a venit timpul pentru o schimbare majoră. Şi am demisionat în bloc, lăsând locul tinerilor. Pentru că aşa am considerat noi că este normal şi firesc. Să nu încremenim în proiect, ci să demonstrăm că ştim să ne ţinem promisiunile. Promisiunea că vom deveni creatori de oportunităţi pentru cât mai mulţi dintre tinerii din jurul nostru. Promisiunea că vom încerca să le schimbăm mentalitatea, dintr-una fatalistă într-una pozitivă. Promisiunea că-i putem ajuta să se transforme din nişte frunze bătute de vânt în nişte învingători autentici. Promisiunea că vom încerca să-i determinăm să acţioneze alături de noi pentru şi în interesul comunităţii din care fac parte. Promisiunea că ne vom da la o parte atunci când va apărea cineva capabil să ducă înainte aceste gânduri. M-am simţit tare bine la momentul aniversar şi tare mi-aş dori ca exemplul nostru să fie preluat şi de alţii, astfel încât din ce în ce mai puţini să mai ţină cu orice preţ de o funcţie, de un
99

scaun, de un post. Să învăţăm cu toţii creştineasca lecţie a dăruirii şi a promovării constante a tinerilor, pentru că sângele proaspăt care vine după noi este suprema satisfacţie pe care o putem obţine. Scopul, şansa şi raţiunea noastră de a fi şi de a acţiona. Nu vreau să mă ascund în spatele unei false modestii şi trebuie să recunosc faptul că am vrut efectiv să fie o lecţie pentru toate organizaţiile, politice sau apolitice din zonă, care nu şi-au schimbat conducătorii de ani şi ani de zile... Până la urmă, nu ştiu alţii cum sunt, dar noi am făcut această schimbare din respect pentru tineri.

100

Cuprins

Fântâna magică şi linguriţa lipsă Copacii de lângă noi Dragostea ca fanatism Provocarea cadoului „perfect” Toleranţa, o formă de iubire Vinovaţi de crimă cu premeditare Despre alternative Oameni robotizaţi sau roboţi umanizaţi Moartea Eufrasiei Vulturii şi găinile de lângă noi Fă-mă, Doamne, ca Geo! Iese un fluture Secretul măgarului O lume schizofrenică Fructul oprit Războiul sexelor Inoportunul Socrate În ciuda lui Sartre Marele zid al cărţilor Îngrijorarea ucide Salvaţi-l pe Harry Acrobatul şi circarii Picătura din cer Orgoliul bisericilor

5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27 29 31 33 35 37 39 41 43 45 47 49 51

Manifestul anticreştin Hollywood, a doua Golgota Colecţionarii de idei Despre roadele (p)omului Vinovaţii fără vină Învăţământul – un mit distrus Bun e vinul… altora Atenţie, cad cârtiţe! Mizeriile naţiunilor Oameni şi naţiuni Lecţie de viaţă Doi oameni Atitudine luptătoare!? Poate ieşi ceva bun din Covasna? Vocea răguşită a adolescenţilor Schimbarea ursului Vorbe despre gânduri / Gânduri despre vorbe „Greşiţii noştri” Din proverbele lumii Mesagerul Dragoste de înţelepciune Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr Schimbarea la faţă a României Pietre cotidiene Respect pentru tineri

53 55 57 59 61 63 65 67 69 71 73 75 77 79 81 83 85 87 89 91 93 95 97 99 101

© 2008 Mădălin Guruianu Sfântu-Gheorghe / jud. Covasna ISSN: Editare: Cristina Ionescu-Anculete Tehnoredactare şi corectură: Vlad-Andrei Manolăchescu Tipărit la Tipografia T3 din Sfântu-Gheorghe în 2.000 de exemplare.