Curs 1: Formare duhovnicească (anul I P, 2011-2012, sem. 1) Dumnezeu-Treimea sau Cel care-l formează duhovniceşte pe om 1.

Prezenţa lui Dumnezeu în lume 2. Iconomia lui Dumnezeu ca pedagogie divină şi rupere de determinismul cauzal 3. Dumnezeu şi înclinaţia omului către El 4. Intervenţii formatoare în Scriptură şi în Tradiţie 5. Învăţătura lui Dumnezeu şi învăţăturile omului 1. Prezenţa lui Dumnezeu în lume Aspectele pe care încercăm noi să le punem în valoare ţin de realitatea iubitoare a Sa, de concretul manifetărilor Sale pentru noi oamenii ca de altfel pentru întregul univers. În demersul nostru pornim tot de la Scriptură şi Tradiţie. Astfel, câteva locuri biblice ni se par a fi esenţiale. De exemplu: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat” (Matei 8, 17); „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 17); apoi parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) şi multe altele, ne oferă posibilitatea observării a ceea ce înseamnă PREZENŢA LUI DUMNEZEU PERSONAL, dar şi viaţa duhovnicească de aici şi de dincolo. Parabola amintită aici ne arată că Hristos Singur este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (cf. Ioan 14, 6), iar câştigarea chipului şi a asemănării Lui1 nu reprezintă o „teologie” care ascunde Adevărul, ci tocmai viaţa dusă împreună cu El. tot astfel înţelegem că adevărata Teologie înseamnă exprimare faptică: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (Marcu 2, 12) sau precum ideea pe care Sf. Apostol Luca o redă în capitolul 5, 26 din Evanghelia sa: „Am văzut astăzi lucruri minunate”. Mântuitorul Hristos a vindecat pe femeia cu mâna paralizată (Matei 12, 9-14), pe femeia gârbovă (Luca 13, 10-17), pe cea cu scurgere de sânge (Luca 14, 1-6) – deci a arătat lucrarea Sa asupra oamenilor – apoi ne-a vorbit şi despre lucruri şi fapte ale vieţii concrete: despre salvarea unei oi (Matei 12, 11), a adăpa boul sau asinul (Luca 13, 15) şi chiar a scăpa de la moarte boul căzut în fântână (Luca 14. 5). Sf. Scriptură ne mărturiseşte că „s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui” (Luca 13, 7) şi „n-au putut să-i răspundă la aceasta” (Luca 14, 6), iar mulţimea „se bucura de faptele strălucite săvârşite de El” (Luca 13, 17). Înţelegem de aici că lucrarea duhovnicească este o taină a lui Dumnezeu, că ea se săvârşeşte totodeauna spre binele sau folosul oamenilor şi a lumii întregi şi că răspunsul pe care ar trebui să-l dea omul este cel al recunoaşterii şi preaslăvirii Lui. În textul de la Luca 14, 6 acel: „n-au putut să-i răspundă…” însemnează că nu puteau aduce fapte pe măsura faptelor Lui, că gândurile şi gesturile lor erau cu totul departe de adevăratul curs al vieţii. Acestea toate arată că a săvârşit pe pământ diverse lucrări practice. Chiar şi învierile pe care El le-a împlinit (trei învieri reţinute de Evaghelii, alături de a Sa: cea a fiicei lui Iair, relatată la Marcu 5, 35-43, cea a fiului văduvei din Nain, de la Luca 7, 11-17 şi cea a lui Lazăr), observăm că toate s-au lucrat spre slava lui Dumnezeu. Totodată se desprinde ideea trăirii adevărate, în Dumnezeu sau în unire cu Hristos, ca Singurul Dătător şi susţinător al vieţii. Omul nu este doar subiect al unei aspiraţii nemuritoare, al unui sentiment ontologic şi „religios” după cum am crede unii, ci are în sine condiţia nemuririi, perspectiva veşniciei pe care o poate actualiza încă din viaţa pământească dacă se uneşte cu Viaţa Domnului. „Omul a fost creat de Dumnezeu în chip de creatură perfectă, dar păcatul l-a urâţit, l-a coborât la condiţia celor care-şi pierd perfecţiunea, prin faptul cel dintâi că omul căzut s-a preschimbat în fiinţă muritoare. Însă Dumnezeu nu i-a retras omului schema interioară a perfecţiunii, dar păcatul s-a interpus între om şi chipul perfecţiunii întipărit de Dumnezeu pe chipul omului, astfel că el are acces la perfecţiune numai mijlocit de trăirea lui, de efortul minţii şi al braţelor sale, de căutarea luminii şi adevărului, de pre-trăirea iubirii şi a iertării etc”2. Cei ce nu credeau se temeau pentru lucrurile şi realităţile unei vieţi păcătoase: „Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul” (Ioan 11, 48). Mesia vindeca şi învia, iar unii credeau că acestea – adică viaţa duhovnicească la urma urmei – le vor răpi micile bucurii cotidiene sau marile realităţi terestre legate de politic. Incompatibilitatea dintre viaţa în duhul şi cea în trup este dovedită încă o dată. Aşadar, prezenţa iubitoare, tămăduitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu în lume este mai presus de orice tăgăduire. Ea este totdeauna aceeaşi, cu aceeaşi tărie faţă de toţi oamenii din diverse ipostaze ale vieţii, numai că rămâne nevoia deschiderii personale pentru a primi ajutorul Lui şi deci viaţa nouă în Hristos. Un aspect important legat de aceasta este cel referitor la Biserică. Mântuitorul nu a lucrat în eter, în van sau într-un loc deşert. Tot ceea ce a învăţat şi a lucrat a fost spre Biserica Sa şi pentru statornicirea prezenţei văzute în lume a Trupului Său. Biserica reprezintă, aşa cum ne spune Mitropolitul Antonie de Souroge „pregustarea Împărăţiei (...) comuniunea tuturor celor care şi-au pus în mâinile lui Dumnezeu ultimele lor neputinţe cu certitudinea că atotputernicia lui Dumnezeu, puterea Sa, poate să lucreze atunci când ei se smeresc; (...) Ea reprezintă Trupul lui Hristos de la care nu se ia viaţa, ci El este Cel care o dă”3. Sfântul Irineu (202) vorbea despre „Mâinile lui Dumnezeu” 4, adică tocmai despre prezenţa Logosului şi a Duhului Sfânt în lume, care ţin această lume şi-i oferă puterea de a exista5.

1

Poate că tocmai această diferenţă dintre o părere de rău sterilă şi pocăinţa cea adevărată explică de ce „prăpastia” menţionată în parabola bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr era de netrecut. Şi tot aşa s-ar putea explica răspunsul dat de Avraam celui bogat: „... nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi” (Luca 16, 31). 2 Ilie Bădescu, op. cit., p. 224. 3 Antoine Bloom, Certitude de la foi, Cerf, 1973, p. 102. 4 A se vedea: Irénée de Lyon, Contre les hérésies, IV, 20, 1, Paris, Cerf, 1965, SC 100, p. 627: „Ca şi cum Dumnezeu nu ar avea propriile mâini. Într-adevăr din veşnicie El are pe Logosul şi Înţelepciunea, Fiul şi Duhul”. 5 Ibidem, V, 1, 3, p. 29: „….pentru că a bineplăcut Tatălui, Mâinile dumnezeirii l-au făcut pe om viu, pentru ca Adam să devină după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”.

1

Neculai Dorneanu după lucrarea Călăuza predicatorului de Dr. V-VI)8. Editura Humanitas. „Eu întru ei şi Tu întru Mine. au arătat de fapt căile de ajungere la ea şi nu au realizat o simplă teoretizare ca despre o noţiune oarecare. că nu vine din noi. 34). ediţie revizuită şi completată de Pr. 136. L’Église. acela este care Mă iubeşte. Craiova. după Paşte. 164. Evanghelist Ioan: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte. nu se confundă nici cu o bună purtare sau cu împlinirea poruncilor lui Dumnezeu („cea mai mare poruncă” Matei 22. Promothea. Trebuie recunoscut faptul că şi în Vechiul Testament. Materialitatea Lui – Trupul şi Sângele pe care ni le dă mereu Aceleaşi peste veacuri – vine spre întregirea prezenţei Lui spirituale ca şi Cuvânt-Hrană. 1. Cuviosul Paisie Aghioritul. Biserica este dragostea lui Dumnezeu manifestată în chip văzut către oameni. el ţine trupul…” (cap. Dumitru Stăniloae. iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui… Cel ce nu Mă iubeşte nu păzeşte cuvintele Mele” (Ioan 14. 37-38. Analecta Chambésiana 1. Am fost pentru ei ca unul care le ridică jugul de pe grumajii lor şi mă plecam către ei şi-i hrăneam… Inima se zvârcoleşte în Mine. Sfânta Treime sau «La început a fost iubirea». care este folosit într-un sens la fel de larg ca şi în limba noastră9. dragostea. nici prin limbă. 15. Eu îl iubeam şi din Egipt am chemat pe fiul Meu. Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. În acest sens se poate consulta: Concordanţa biblică tematică. p. n’est-elle qu’une institution?. profund. 13). Îndeplinesc toate datoriile lor de cetăţeni şi plătesc toate taxele ca nişte străini. creatoare şi ziditoare. 1994. Iaşi. Despre dragoste. p. Chipul dragostei divine faţă de noi oamenii se poate vedea şi în dragostea unei mame pentru copiii ei (Isaia 49. ci din afara noastră şi ne ia în stăpânire. din Persoana Lui şi nu poate fi asociată cu o înţelegere lumească. dar de fapt nu conştientizăm realitatea Dragostei lui Dumnezeu decât atunci când o trăim. ea nu se aseamănă nici cu vreo lege lumească (Iacob 2. o chemare sfântă dar şi o nostalgie fără margini referitoare la mântuirea oamenilor. aşa precum şi creştinii locuiesc în lume dar nu sunt din lume… Sufletul este închis în trup dar. în Cântarea Cântărilor.1-4. Vasile Dogaru şi Pr. 2 şi la profeţi (Ieremia 4. Ascultă de legile stabilite de stat dar modul lor de viaţă este mai important decât perfecţiunea legilor… Într-un cuvânt. 1998. Pe culmea elevaţiei sale. care s-a pogorât din cer. 34) şi care ne poate face „mădularele lui Hristos” şi „templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6. trăirea dragostei lui Dumnezeu se mai cheamă „mântuire” sau „sălăşluire veşnică cu El”. tainic şi real totodată. p. mila Mă cuprinde!” (11. ceea ce este sufletul în trup. 8 Vlassios Phidas. Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. 2 . de fapt. aşa cum arată Sf. Părinţii au căutat şi au trăit adevărata Iubire (faţă/pentru) de Dumnezeu şi (faţă/pentru) de semeni şi mai puţin au explicat-o în cuvinte. Bucureşti. 2000. Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac” (Ioan 6. Îşi petrec viaţa pe pământ. 66. 1994. Cuvinte duhovniceşti . Genève. 1986. Se observă că noi creştinii avem o chemare înaltă ce decurge în mod direct din lucrarea Sa („Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe mine şi să săvârşesc lucrul Lui”. vol IV. 91. cu iubire fără de margini. EIBMBOR. în Psalmi (18. totuşi. EXCURS: Atunci când gândim la noţiunea de dragoste ne raportăm la ceva deosebit. 14. 9 Alte sinonime le observăm în special în Deuteronom 33. 11 A se vedea: Talasie Libianul. Asociaţia medicală creştină Christiana. într-un „loc” precis şi ni se oferă spre hrană duhovnicească. traducere Gabriela Moldoveanu. Chambésy. În acest sens. Am putea spune chiar că Dragostea lui Dumnezeu face parte din Fiinţa lui. Idem. este expresia cea mai profundă a fiinţei. „Nici unul dintre marii gânditori sau dintre poeţi n-a aflat vreodată răspuns la întrebarea: ce este iubirea? Îi putem urma evoluţia. 1994. 10 Paul Evdokimov. Ioan 3. 1993. Citatul din Scriptură cuprinde îl sine o puritate divină. Domnul Hristos este singura Persoană divino-umană pe care cu adevărat o luăm ca Hrană şi care ne conduce spre Împărăţia Tatălui ceresc: „Eu sunt pâinea cea vie. nu putem spune nimic despre naşterea ei. Citind acest text realizăm imediat că dragostea nu este ceva pământesc. 127. 6 7 În limba franceză cuvântul pare mult mai sugestiv: accompagnement înseamnă şi a fi alături de cineva. precum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17. ceea ce putem înţelege noi este faptul că Dumnezeu ne stă „alături”6. în sensul că prin ea căpătăm verticalitatea împlinirii adevărate. p. 7-9). oricât de mare ar fi. Vasile Răducă. 3. în Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii. înseamnă a descoperi cum şi pe cine să iubeşti. ei se supun rânduielilor locului… arătând marile legi şi cu adevărat deosebite ale pământului lor ceresc… Ei rămân în propria lor ţară. 21-24). vol. traducere din limba greacă de Ieroschim. Constantin Chiricescu şi Iconom Constantin Nazarie. Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă. Dragostea nu este o teorie sau o simplă poruncă inclusă în Decalog. Sufletul este răspândit în toate părţile trupului aşa cum sunt şi creştinii în cetăţile lumii. 30). 137. Ştefan Nuţescu. aceasta sunt creştinii în lume. Românescul „dragoste” îşi are corespondent în termenul ebraic āhēb. Sufletul se sălăşluieşte în trup şi totuşi el nu este al trupului. 120-130. iubirea sau dragostea desăvârşită. Editura Mitropoliei Olteniei. Bucureşti. 23). ceea ce arată că. s-ar putea afla însăşi formula omului”10. Bucureşti. 15 şi 19). „icoană” a relaţiilor lor care trebuie să fie în primul rând duhovniceşti. sufletul devine muzică pură şi opreşte orice cuvânt. p. a-i fi sprijin. 14. tipărită cu binecuvântarea IPS Daniel. Taina iubirii – sfinţenia unirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe. André Borrély scria într-o carte a sa că Biserica este „gruparea celor care. adică la ceva adânc înrădăcinat în fiinţa noastră care vine din lucrarea lui Dumnezeu 11. cu atât fugeau dinaintea Mea şi jertfeau baalilor şi aduceau tămâieri chipurilor cioplite de idoli… Îi iubeam cu dragoste părintească. Atunci când totuşi au făcut-o. 30). Cu cât Eu îi chemam. dar locuiesc precum nişte străini. Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă. IV. Dr. Ceea ce oferă consistenţă şi realism Bisericii este Hristos. 2003. Droit canon – une perspective orthodoxe. 18) cât şi în Legea Nouă (Ioan 13. ea este tocmai cea descrisă sugestiv dea proorocul Osea: „Când Israel era tânăr. verificarea şi îmbunătăţirea traducerii Pr. Lect. Bucureşti. dar sunt cetăţeni ai cerului. 8). la ceva care are îşi „rădăcinile” dincolo de firesc şi de pământesc. Oricare pământ străin le este patrie şi oricare patrie le este precum un pământ străin. Un aspect este sigur: vorbirea sau „teoretizarea” despre dragostea lui Dumnezeu este doar un prim pas spre adevărata realitate a existenţei noastre care trebuie să fie identificare şi relaţionare directă cu El. Suntem obişnuiţi să spunem că Dumnezeu este Iubire. nici prin haine…ei sunt răspândiţi în cetăţi greceşti şi barbare avându-şi fiecare bucata sa de pământ.Aşadar. ca ei să fie desăvârşiţi întru unime şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei. De aceea desăvârşirea omului în iubirea lui Dumnezeu înseamnă integrarea în sânul Bisericii.Viaţa de familie. atât în legea veche (Levitic 19. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci (…). Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (…). Marcu 12. cred în Înviere”7 reluând parcă magistrala idee din Scrisoarea către Diognet (datând de pe la începuturile veacului al treilea) referitoare la situaţia şi situarea creştinilor atât din punct de vedere al statului cât şi duhovnicesc: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin ţări. credem aceasta. înfrânare şi petrecerea cea după minte. 51-58). aşa cum o descoperim în şi ca Biserică. Citat de André Borrély. Putem încarcera lumina? Ne scapă printre degete. atât din punct de vedere omenesc cât şi cea dumnezeiesc. Biserică înseamnă Iubire jertfelnică. Editura Evanghelismos. a apropierii dintre persoane.

Atunci când vorbim despre iconomia lui Dumnezeu înțelegem mai întâi de toate că Dumnezeu îl cheamă mereu pe om. Este aşadar nevoie mai mult ca oricând de rugăciune ca acces spre autentic şi etern. Acestea mărturisesc existenţa unei dinamici duhovniceşti a vieţii de dincolo de mormânt. aşa cum ne spune Iezechiel: „Varsă lacrămi din băierile inimii. La dormition comme type de mort chrétienne. ci înseamnă că omul. tot aşa rugăciunile Bisericii ajută pe cei adormiţi. prin Biserică. Iar acesta este deja prin sine o judecată. 15: „Dacă cineva iubeşte lumea. 11 şi 1 Ioan 4. Biserica şi prezenţa lui Dumnezeu în lume ca fiind manifestarea Dragostei Lui şi una din desăvârşirile Lui (2 Corinteni 13. este o prezenţă sfântă şi reală fără de care lumea nu ar exista. În Teologie se vorbeşte mult de o actualizare a Botezului. s-a ivit după facerea lumii. în afara unei legături autentice şi statornice cu Dumnezeu. Mântuirea sau desăvârşirea este împlinirea Iubirii lui Dumnezeu în fiinţa umană. Concluzie: Prezenţa lui Dumnezeu în lume este una eclesiologică şi soteriologică. Între altele trebuie spus că şi cei morţi dobândesc o oarecare cunoaştere a celor vii. rugăciune a sfinţilor pentru noi cei de aici. 7-8: „Dumnezeu este iubire”). să se pocăiască şi să trăiască»” (18. mijloacele duhovniceşti sunt cele prin care chemarea aceasta se împlineşte: rugăciunea. Bine şi Adevăr. 3 . Apoi. Păcatul s-a conturat ca situaţie posterioară creaţiei. care doar mental admisă poate genera un fel de război al minţii. Această afirmaţie impune în conştiinţa noastră existenţa unei reguli în ceea ce priveşte conduita credinţei. auto-mulţumirea ca limitare la cele ale materiei. Dar despre Dumnezeul dragostei şi semnele iubirii noastre faţă de El vom dezvolta în cele ce urmează. 23-57). În lume nu există clipă în care omul să nu fie ispitit de păcat. departe de a fi anulată de trecerea dincolo. din pricina făpturii şi nu din pricina lui Dumnezeu Creatorul. Această iubire (agapé) faţă de Dumnezeu este temelia. dragostea capătă chipul milostivirii. taina din persoana umană. alege plăcerea şi mai ales. Iconomia lui Dumnezeu ca pedagogie divină şi rupere de determinismul cauzal O altă certitudine de la care pornim în demersul nostru este aceea referitoare la faptul că unor situaţii identice din viaţă nu li se dau aceleaşi soluţii. legătura directă cu Dumnezeu devine reală (parabola bogatului şi a săracului Lazăr). a îndepărtării faţă de Legea Lui. Biserica ne învaţă că rugăciunea este izvorul tuturor virtuţilor şi astfel putem vorbi cu Dumnezeu şi tot prin rugăciune primim Harul Duhului Sfânt care ne ajută la toată fapta cea bună şi ne descoperă profunzimea. iubirea Tatălui nu este întru el”. Prea lesne puse în paranteză de spiritul lumii. plină de darul Duhului Sfânt. iar iubirea de aproapele este manifestarea. realităţi încărcate de o falsă bogăţie (televizorul. Conférences Saint Serge. Trăirea iubirii nu este legată doar de o latură psiho-emoţională sau de o construcţie raţională bazată pe necesitatea binelui. ci a apărut ca neascultare şi împotrivire faţă de Dumnezeu a cetelor luciferice iar de la acestea a contaminat şi pe cei dintâi oameni. ci să se întoarcă. Apoi. căci El Însuşi spune: «Nu vreau moartea păcătosului. teologic vorbind. Astăzi. creşte. când vorbim despre iconomia lui Dumnezeu înțelegem să abordăm şi subiectul păcatului. este o prezenţă vie. […] Apoi el intră în legătură cu cei adormiţi de dinaintea lui. cea mai deplină între oameni. în „La maladie et la mort du chrétien dans la liturgie”. postul şi Tainele Bisericii. ceva apropiat. 10: „Dacă zicem că n-am păcătuit. De atunci păcatul a urmat un drum paralel cu cel al omului. În funcţie de actualizarea manifestă sau de refuzarea conştientizării acestei realităţi. să-ţi ierte păcatul. Transformarea veşmântului de piele în haina cea de nuntă (Matei 22. arată că 12 Constantin Andronikof. Restaurarea omului vine din legătura restaurată cu Dumnezeu care ne cheamă mereu. deşi totuşi nu identic. 48). a iubirii de Dumnezeu. În zilele noastre se pune destul de des problema ajungerii la iubire. 1974. care aduce firesc o îmbogăţire a duhului şi a inimii (după mărturia rugăciunii celui bogat pentru rudele sale) doar dacă nu se ajunge la o împietrire care este totuşi puţin probabilă în această etapă. 11-12) este. că omul mereu greşeşte în faţa lui Dumnezeu şi se desparte de Dragostea Lui în mod predestinat. Sfinţii ne-au arătat că Biserica realizează prin Sfânta Liturghie comunicarea perfectă prin rugăciunea ortodoxă care nu este decât expresia iubiri vii a lui Dumnezeu. Acest adevăr se completează cu acela arătat la 1 Ioan 1. comunitară. fără realizarea verticalizării acestei trăiri. ca recunoaştere a stării personale căzute.Am putea defini. cuprins de milă pentru tine. 2728. cel puţin asupra celor apropiaţi al căror comportament l-au influenţat aici pe pământ. însă acest fenomen nu este co-etern cu dumnezeirea. dimpotrivă. spre realitatea profundă a existenţei în detrimentul formei de suprafaţă care riscă să fie conotată ca nivel unic al adevărului. am spune. precisă şi profundă. Acest lucru nu înseamnă. la realizarea idealului dragostei. în înţeles duhovnicesc. Îl facem mincinos [pe Dumnezeu] şi Cuvântul Lui nu este întru noi”13. 13 A se vedea legătura cu 1 Ioan 2. ca depărtare de chemarea cu care a fost iubit de El. adică conştientizarea valorilor vieţii pe care au trăit-o.) ocupă un loc din ce în ce mai important în viaţa noastră şi simulează deschiderea spre o amăgitoare cunoaştere şi dezvoltare a omului. Ceea ce a arătat Biserica în mod constant este că posibilitatea rugăciunii. poate mai mult ca oricând. despre înnoirea vieţii. în al doilea rând. Milostivirea poate fi atitudinea de iubire-părtăşie cu cel care nu răspunde totdeauna chemării iubitoare. se vorbeşte despre lacrimile pocăinţei. ca Domnul. distracţiile etc. prin libera lui voinţă. Un teolog contemporan. De ce aceasta? Desigur nu pentru a sugera o legătură indubitabilă între dragoste şi păcat ci pentru că omul. alăturându-se destinului acestuia. vieţuirea în lume se direcţionează pe una din două coordonate posibile ce se disociază radical: încredinţarea totală lui Dumnezeu în iubire sau a îndepărtarea de El. Mijlocitoarea cea bine primită de Dumnezeu care are chiar darul mântuirii”12. are ca esenţă restaurarea întregii lui fiinţe prin Dragoste. Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Matei 5. fără vreo oprelişte de timp sau de loc. p. 2. real şi cu putere. pe scurt. întregul drum al vieţii omului pe acest pământ. Ceea ce apărea ca neîmplinirea lui Israel. scria în legătură cu aceasta: „Nu pare îndoielnic faptul că mergând spre moarte omul face mai multe experienţe de viaţă care implică întreaga sa fiinţă? Mai întâi îşi vede viaţa din trecut. adică despre situarea noastră între dinamica duhovnicească şi cea lumească. dar niciodată producând mutaţia esenţială a pierderii asemănării cu Dumnezeu. a căzut în păcat. Dimpotrivă. dar a acelei Iubiri divine ale cărei semnificaţii se încarcă specific în credinţa noastră de semantismul noţiunilor de Frumos. Pocăinţa omului în faţa lui Dumnezeu. computerul. aici în spaţiul orizontal pământesc. Constantin Andronikof. Suntem astfel îndreptăţiţi să ne gândim că există o anumită evoluţie morală a celor care mor. nu întinează Dragostea Lui şi nici nu o micşorează. îndepărtându-se de dragostea lui Dumnezeu. Trăirea iubirii este o realitate duhovnicească pornită din Duhul lui Dumnezeu şi sălăşluită în duhul omului. al cărei chip este mai întâi Fecioara Maria. sub aspectul pocăinţei.

oriunde s-ar duce. Dumitru Stăniloae. Editura Deisis. 17 Sf. m-a sfătuit să socotesc prezenţa mea între voi şi sănătate şi bucurie. „După cum cei îndrăgostiţi poartă cu ei. îmbrăcându-ne în nemurire (I Corinteni 15. ajungând poate să alunece spre alte forme (precum respect. prin Duhul Sfânt.. firesc şi duhovnicesc se spune că fiecare om este făptura lui Dumnezeu şi. decât să mai port mult timp durerea despărţirii”17. „Prin chiar firea ei. cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte. Justin Popovici. Iubirea nu poate exista în afara lui Dumnezeu. Ioan Damaschin ( 749). El este Izvorul. 2003. Ică jr. Karmiris. 4 . Aşadar. al Cuvântului şi după chipul lui Dumnezeu. cu toate că boala trupului mă silea să stau mai mult la ţară. Iubirea nu ne poate aşeza într-o relaţie autentică cu cei din jur şi nici cu Dumnezeu dacă este doar re-simţită sau redusă la sentiment. septembrie-decembrie. 5). adresate tuturor creştinilor. că trupul omenesc înviază trup duhovnicesc. Prof. 59. Servire şi Proexistenţă. Pr. din toate timpurile şi locurile. nr. Abisurile şi culmile filosofiei. ceea ce este omul şi care-i este destinul în faţa Lui. studii de teologie morală contextuală. am purtat mereu cu mine frumuseţea lui… Trăiam aievea cuvintele lui Solomon: «Eu dorm dar inima mea veghează». 8-13) rămâne mereu de actualitate. Cu cât păcatul şi răul se înmulţesc în realitatea cotidiană sărăcind-o. nativ şi firesc”14. 3. se exprimă o reiterare a împreună participării la naşterea în Duhul a omului. dar. Tot ceea ce determină parcursul nostru de la cauză la efect sau determinismul cauzal de care pomeneam anterior este clădit pe Răbdarea şi Jertfa iubitoare a lui Dumnezeu. 16 Pr. cu atât mai mult iubirea duhovnicească ar trebui să creeze un contra balans faţă de acest vid. de aceea iubirea. Sibiu.” scrie în cartea Înţelepciunea lui Solomon (2. este rod al dragostei şi generează dragoste. p. pentru că iubim pe fraţi. cea a Cuvântului. Desigur lupta lui Israel cu Amalec (Ieşire 17. Gheorghe Popa. îndrăgostit de frumuseţea sufletului vostru. Înclinaţia omului către Dumnezeu este o expresia a filiaţiei pe care o avem cu El. Trupul şi sufletul au fost făcute de Părintele ceresc deodată: „Trupul şi sufletul au fost făcute simultan şi nu numai întâi unul şi apoi celălalt. nu se amestecă deşi sunt unite şi se întrepătrund. prefaţă de Ioannis N. trebuie să ştim că activitatea fiecărui creştin necesită o orientare spre sporirea şi lămurirea sensului şi a rostului faptelor. ci de intrarea într-o relaţie personală. 21) înseamnă tocmai depăşirea unui vid la nivelul existenţei. totuşi puterea dragostei nu m-a lăsat să-mi prelungesc şederea. Omul şi Dumnezeul-Om.. adică străduinţa de a birui păcatul şi moartea. Singur Mântuitorul Hristos are dubla natură divină şi umană care alcătuiesc un singur Ipostas. Despre pocăinţă. De aceea. din perspectiva Lui. 14 Arhim. când se vorbeşte în plan duhovnicesc de o re-connaissance a persoanei umane în raportarea la Dumnezeu. „Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune. şi-mi sunau mereu în urechi aclamaţiile şi aplauzele voastre. Dumnezeu şi înclinaţia omului către El În orizontul căutării lui Dumnezeu ar trebui să se circumscrie iubirea răspuns a omului la iubirea jertfitoare a lui Dumnezeu 15. p. Pavel ne învaţă că trupul stricăcios va învia nestricăcios. Am făcut aceste scurte referiri dogmatice la Persoana Domnului nostru pentru a evidenţia. Iconomia lui Dumnezeu înseamnă manifestarea acestei Iubiri de fiecare clipă pentru noi. Termenul din limba franceză pentru recunoaştere exprimă prin aportul semantic al fiecărei particule lexicale ce îl compune încărcătura duhovnicească profundă a acestui cuvânt în ansamblu. şi trăirea tainei unei relaţii interpersonale cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Atunci ea nu este trăită ca manifestare a dragostei lui Dumnezeu şi ca nevoie autentic şi profund umană. care vine de la Dumnezeu. îi este omului ceva înnăscut. Am preferat să plec având încă în mine rămăşiţele bolii. anul XXII (1963). 241. cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (Ioan 3. postfaţă de Panayotis Nellas. în G. acela este cel care Mă iubeşte…” (Ioan 14. iar ceea ce împlinim noi este participarea cu toată fiinţa noastră la chemarea Lui. Păstrătorul şi Continuatorul acesteia. chipul cel dorit. 9-12. 15 cf. Părintele Bisericii care ne lămureşte pe deplin asupra acestor realităţi este Sf. binele meu. în „B. Ioan Gură de Aur. 14)16.B. Sfântul Evanghelist Ioan zice: „Noi ştim că ne-am strămutat din moarte la viaţă.”. EXCURS: Ar fi absurd să cercetăm ce este dragostea doar din punct de vedere psihologic sau pe coordonate intelectuale. Noi oamenii suntem alcătuiţi în fiinţa noastră din trup şi suflet. traducere de Ioan I. eram printre voi cu dragostea. prin cuvânt şi faptă se vede că este chemat să-I slujească. Omilia I. p. 42-54). a Dumnezeului-Om. atât cea după trup cât şi cea duhovnicească. că este realist şi binefăcător pentru noi oamenii şi că tot ceea ce trebuie să ştim este punerea lui în practică. 1019-1020. grijă. Dumnezeu aşteaptă iubirea oamenilor. datorie). vă vedeam cu ochii dragostei. prin firea lui. Dacă Mântuitorul a spus aceste cuvinte pentru cei de atunci. Mai întâi s-a revărsat „iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre. de asemenea. care ne încearcă mereu.desăvârşirea este dată ca ideal de vieţuire creştinească. Nevoia de somn îmi lipea pleoapele. spre care omul trebuie să tindă. Editura Mitropolitană Trinitas. 23) şi de aceea tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră este de fapt rodul Proniei Lui. Nefiind între voi cu trupul. Totuşi. caracterizată cel mai adesea prin nesiguranţă şi dinamism. Iaşi. 11-12. Sub forţa problemelor care tulbură viaţa noastră cotidiană însă. casnică – de la Tată spre fii. mereu iubitoare şi mărturisitoare. cu toate că aerul de acolo era de folos sănătăţii trupului meu. care prin abstractul implicit al teoriei ar putea părea imposibil de atins. p. ICONOMIA DOMNULUI ne arată că nu este vorba aici de ceva teoretic. Concluzie: Dumnezeu îşi are calea cu fiecare dintre noi. adică se întregeşte şi se aseamănă cu Făcătorul lui 18. Sf. recunoaşterea duhovnicească din partea lor. Acestea nu se confundă între ele. Relaţiile cu semenii sunt mai mult decât o activitate de îndeplinire a unor sarcini. anul XCIV. prefacerea uneia în cealaltă este exclusă deoarece Hristos este desăvârşit în divinitate ca şi în omenitatea Sa. Astfel. Dr. realizată prin raportare la Dumnezeu ca Persoană Model. acceptarea şi promovarea lui nemijlocită. iubirea este a Cuvântului şi de la Dumnezeu. într-un cuvânt. Cel dăruit nouă” (Romani 5. De altfel. ele sunt valabile etern. 1997. Şi m-a convins. Bucureşti.R. 977-978. Aceasta înseamnă că planul Lui este mai puternic decât orice. nr. Chiar dacă vremelnic sunt în întunericul ispitelor vieţii. şi omul este. El ne arată că numai prin trăirea creştină omul îşi regăseşte unitatea interioară. Teologie şi demnitate umană. A strigat la mine şi nu s-a oprit din strigăt până ce nu m-a înduplecat să mă ridic din pat înainte de vreme.. tot aşa şi eu.O. dar această pedagogie pe care „ne-o aplică” nu se desparte nici o clipă de rostul ontologic pe care-l avem: mântuirea. În plus trebuie să remarcăm că evenimentul naşterii. luat din pământ ca om pământesc şi că vom fi mai apoi după chipul Omului ceresc. iar această luptă nu este o simplă metaforă. Din punct de vedere logic. dar tirania dragostei de voi îmi ţinea deschişi ochii minţii mele… Nevăzându-vă cu ochii trupului.

Hristoase Dumnezeule. când este de fapt absurdul şi iraţionalitatea cea mai cruntă? Dacă am încerca să explicăm de ce anume a greşit omul. omul putea să rămână fără boală şi nemuritor în trup. ceea ce înseamnă un mod deosebit de existenţă. Irineu de Lyon. Chişinău. fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul ei”. a distincţiei cunoscătoare a binelui şi a răului şi putinţa acceptării acestuia din urmă. Nu credem că este potrivit aici să facem o analiză „sistematică” a noţiunii de păcat şi a consecinţelor pe care le induce în om şi în lume. accesibil raţiunii noastre. la o viaţă continuă. Păcatul – boală a sufletului – coordonate biblice. p. 8). Calea pe care trebuie să meargă omul în devenirea sa existenţială este cea a transfigurării prin participarea la viaţa în Hristos. Dumnezeu a făcut omul după chipul său şi astfel el este viu pentru că Dumnezeu este Cel viu şi dăruieşte viaţă din Viaţa Sa. 3. t. pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu. I. făcând abstracţie de esenţial: privirea duhovnicească a Părinţilor asupra păcatului şi a morţii. D. 71. „Dacă Dumnezeu – după cum spune Mântuitorul – este Dumnezeul lui Avraam. a fiinţei omeneşti. 14. 24 Père Justin Popovitch. Astfel. dar nu face parte din fiinţa lor. s-a născut o prăpastie între existenţa lui Dumnezeu şi existenţa noastră. 5 . lui Isaac şi al lui Iacov. experienţa trăirii cu El. În legătură cu celălalt aspect ce priveşte păcatul şi patima din om şi modul cum mai poate acesta să se îndrepte spre Dumnezeu vom vorbi pe larg în alte subcapitole. dincolo de precaritatea cotidiană pe care o menţionam anterior. 2) sunt demne de reţinut pentru adâncimea lor duhovnicească. 1992. Referitor la cea dintâi chestiune menţionată mai sus se cuvine să atenţionăm asupra faptului că Adam şi Eva erau în stare de desăvârşire continuă şi nu ca ţel deja atins. Dătătorule de lumină. Editura Panfilius. ci caracteristica rădăcinii noastre. „pentru ca omul creat după chipul lui Dumnezeu să poată trăi o viaţă pe deplin binecuvântată şi nemuritoare. Hrănindu-se din roadele acestui pom. dar am pierdut ceva mult mai grav. 18) şi să evite desfrânarea („Dar din cauza desfrânării. chiar mai mult. Iubirea lui Dumnezeu este izvorul din care se trage şi „iubirea datorată” (1 Corinteni 2. 22 Arhimandrite Sophrony. 18 Filosoful şi scriitorul Constantin Noica vorbea despre devenirea întru fiinţă. Aceasta nu e o simplă chemare sau o metaforă. Strălucească şi nouă. lumina Ta cea pururi fiitoare. am introdus pe donum şi superadditum. Facere 2. 1). Dumnezeu l-a făcut pe om din nimic. ce poate fi neantul sau non-existenţa? Cum poate crede cineva că vine de nicăieri şi se întoarce către nicăieri? Ideea aceasta dacă s-ar accepta ar fi tăgăduită chiar prin ea însăşi. adică am introdus calea luciferică a dezbinării. arătând ucenicilor Tăi slava Ta. Fecioru. 1944. dar Biblia îl defineşte în diverse feluri pentru că are o multitudine de manifestări. 326. L’Âge d’homme. slavă Ție”20. p. 28). Iubirea lui Dumnezeu este transpusă în firea omului ca respect reciproc. 19 Sf. „Păcatul este unul. după trecerea a milenii de răzvrătire împotriva Lui. Observarea unei legături juridice. aducându-l la viaţă. ceea ce arăta că în „lucrul” lumii omul îşi avea statutul bine precizat căci existenţa nu putea fi concepută în afara Lui. este o iluminare şi un fenomen care nu înseamnă schimbarea noastră spontană în dumnezei. în orice caz. Pentru Dumnezeu toţi sunt vii”22. Concluzie. „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”. 1993. Aubier. căci ascunderea lor de El arată nu atât teama cât mai ales conştiinţa că tot spre El este scăparea (Facere cap. ci o participare prin transformare lăuntrică (sensul acestui fenomen poate fi asociat cu realitatea petrecută la Schimbarea la Faţă a Domnului. aceştia nu sunt morţi. exterioriste în „procesul” de definire al păcatului ar duce la concluzia unei concepţii punitive despre existenţa acestuia şi care. „fenomen” sugerat foarte bine de grecescul: metamorfosis): „Schimbatu-Te-ai la faţă în munte. 1993. Căci dacă nimic nu există. la Schimbarea la Faţă (6 August). 23 Semen Petre. căci acel pom avea puterea să dea viaţa”24. încă de aici. în Liturghier. De viaţa lor din Eden însă e strâns legată. dar i-a lăsat acestuia libertatea de a alege pentru ca mai apoi întoarcerea lui către El să fie autentică şi el să nu se mai ascundă de teamă faţă de Creator aşa cum făcuse odinioară (Facere 3. p. 21 În legătură cu acest subiect se poate vedea: Vladimir Lossky. 89. ar trebui să ne referim în primul rând la ceea ce spun Sfinţii Părinţi şi cărţile de slujbă ale Bisericii. 1 Corinteni 7. O demonstrează faptul că ştiau de prezenţa lui Dumnezeu şi. să-i facem ajutor potrivit pentru el”. 20 Troparul. Ceea ce nu-l lasă pe om să încline către El este păcatul. Păcatul lor nu a adus atingere înclinaţiei pe care o aveau către Creator. EXCURS: La vechii greci esse (a fi) şi Theos (Dumnezeu) erau identice. 2004. Acest mod de a înţelege realitatea creaţiei lui Dumnezeu ne permite să deducem faptul că omul are în sinea sa posibilitatea de a fi în unire cu Dumnezeu. Bucureşti. p. Iar în acest sens cred că pentru a îneţelege mai bine ce şi cine anume suntem este nevoie de lămurirea câtorva aspecte legate de starea paradisiacă a primilor oameni. Iaşi. păcătoşilor. care au fost „motivaţiile” sale interioare şi exterioare. Editura Scripta. adică diavolul. Biblia primului testament are mai mulţi termeni pentru a desemna păcatul deşi în nici un text sacru nu putem identifica o definiţie clară a acestuia”23. Aici este cazul să arătăm că abordarea acestei problematici ne duce cu gândul tot la starea primilor oameni. o aşteptau. Ioan Damaschin. Philosophie orthodoxe de la verité. Nu am pierdut înclinaţia către El. 1992. Aceasta înseamnă că Dumnezeu a ştiut despre căderea omului în păcat. pe cât li se putea. ca fidelitate şi ca formă de mulţumire şi împlinire a demnităţii lui spirituale. glasul al 7-lea. Dogmatica. Se poate observa faptul că înmulţirea sau creşterea oamenilor nu are doar coordonate trupeşti ci şi spirituale. 3) pe care ar trebui să o descoperim. Se poate defini oare păcatul? Devine acesta inteligibil. ne spune Sf. p. Acum. atunci cum poate fi ceva din nimic? În planul de creaţie al lui Dumnezeu a existat şi iconomia mântuirii făpturii sale. De fapt. ceea ce numim principala cauză a răului din lume. Domnul Iubitor de oameni a sădit în mijlocul raiului pomul vieţii. Din cuvintele acestui Părinte al Bisericii mai înţelegem şi faptul că înclinaţia omului către Dumnezeu sau descoperirea iubirii Sale faţă de noi. Tot în Facere citim acest cuvânt adresat primilor oameni: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Facere 1. Théologie mystique de l’Église d’orient. traducere de pr.după cum în chip prostesc afirmă Origen”19. de felul cum erau „atraşi” spre Dumnezeu şi apoi problematica legată de patimă. De vie et d’Esprit. care nu poate să însemne distrugere sau neant21. Le sel de la terre. Explicitările următoare: bărbatul şi femeia trebuie să se ajute reciproc („Nu este bine să fie omul singur. nu ar explica totul ci ar conduce la o concluzie cu totul anormală: Dumnezeu este responsabil pentru „greşeala” de a-l fi creat pe Adam şi pentru păcatul comis de el. 288. de pe pământ şi în aceasta constă principala „sursă” de atragere a noastră către El. p.

Se ştie. care la rândul ei va avea consecinţe asupra articulaţiilor. suflet şi raţiune este esenţial. sau sufletesc – cu concepte. reguli şi simţăminte duhovniceşti. „Omul poate fi sau duhovnicesc – cu convingeri. op... Încercând să abordăm această legătură de cauzalitate. Apa poate fi şi direct poluată după cum se poate observa din ce în ce mai des din resturile menajere ale uzinelor sau prin pierderile de substanţe ale vaselor petroliere. dar care nu erau neapărat consecinţa unei stări păcătoase26. care se teme de Dumnezeu. există de fapt o realitate. bineînţeles dacă fiecare primeşte să conlucreze la mântuirea sa: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea. De fapt întreaga Biblie este o carte a mărturisirii iubirii jertfelnice a lui Dumnezeu. Este vorba. „Sărăcia” nu este întotdeauna o „cauză” sau o „finalitate” a acestei asocieri nefericite ci. să aducă suferinţă. de alimentaţie necorespunzătoare. 6 . provocând tulburări numite „funcţionale”. în mod special. nu dorim să stabilim între ele o relaţie teologică. de asemenea. precum şi anumitor boli intestinale. încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară. angoasa şi stresul pot să aducă tulburări psihice grave şi chiar boli de piele. dar altele pot fi foarte bine consecinţa unei neatenţii omeneşti. ci şi personal. De aceea. mai ales atunci când se asociază cu obezitatea. p. Se observă aici „participarea” lui Dumnezeu la procesul de înnoire a lumii. dacă este să ne rezumăm doar la aceasta. ci şi la crize existenţiale. 29 Ibidem. nu doar în sens generic. De asemenea. putând să determine un infarct de miocard. În Scriptură însă. Printre problemele care apar frecvent astăzi sunt cele legate de poluare. În acelaşi timp va aduce şi tulburări ale proceselor metabolice. În afară de toate acestea. cât şi prin „mecanismul funcţionării” sale. 63. Oricât de duhovnicesc ar fi cineva. excesul în consumul de alimente luat izolat va duce în primul rând la obezitate. în sensul unui raport neadecvat între fibrele vegetale şi proteinele consumate. pe de o parte. este implicat şi metabolismul zaharurilor. un parcurs de viaţă lipsit total de Dumnezeu. într-un mod foarte firesc. Se ştie că acestea favorizează cancerul de colon. atât prin structura sa interioară.). iar acest lucru înseamnă că El face totul pentru ca făptura sa să fie fericită. după Dominique Beaufils. Echilibrul dintre trup. Trebuie menţionate şi dezechilibrele în interiorul faunei. 95. fără a mai vorbi de accidentele care ajung să provoace faimoasele maree negre. Lucrări recente dovedesc că 80 la sută din bolile de piele sunt datorate bolilor psihice şi ţin de un tratament contra anxietăţii. ci este un exemplu tipic al rolului pe care-l deţine starea psihică al rolului stării psihice în determinarea anumitor forme de cancer”29. ci doar să arătăm că există mecanisme psio-patologice prin care păcatul este capabil. 16). atunci când se asociază cu un dezechilibru alimentar. fără să le resfeţe însă. mai ales la genunchi şi la şolduri. fapte şi simţuri trupeşti. în orice suferinţă şi în orice fel de moarte. despădurirea în exces la care asistăm în zilele noastre. ceea ce li se cuvine. Ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat poartă în Sine „pecetea” amândorura firilor şi poate să aducă restaurarea condiţiei omeneşti.4. Omul este o fiinţă complexă. dimpotrivă singura ieşire”25. 97. „Astfel. ca singura „Cale” prin care ne puteam învrednici iarăşi de Dumnezeu. legi şi sentimente sufleteşti. sau trupesc – cu gânduri. sunt nenumărate mijlociri binefăcătoare faţă de oameni. În acest sens putem vorbi despre o intervenţie formatoare prin excelenţă a Părintelui ceresc faţă de primii oameni şi faţă de noi toţi. mai ales. op. Coincidenţă? Cu siguranţă nu. 27 Dominique Beaufils. Lumea a „recapitulat” în umanitatea lui Hristos şi în biruinţa Sa asupra morţii stă şi posibilitatea biruinţei fiecărui om credincios asupra răului. În Pateric se spune de multe ori că Părinţii sufereau şi din pricini diferite sau îngăduiau ei înşişi să sufere ceva pentru a putea lupta cu ispitele. p. În fine. Aici dorim să arătăm că nu există o legătură de suprafaţă între păcat şi boală sau. tulburări de ritm cardiac şi am vorbit chiar de eventualitatea unei morţi imediate în timpul unei crize de mânie. provocând leziuni de tipul artrozei printr-o uzură excesivă. începând cu lucrurile elementare până la cele vitale vieţii (medicamente. cit. haine etc. În fine. este superior unuia multilateral şi elegant. Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te apropii de ea. 1997. provocând o insuficienţă cardiacă. „Dacă nu este corect să vedem în orice boală. boală şi moarte. Tot angoasa şi stresul sunt la originea numitor forme de astm. p. ianuarie 1994. antidepresiv sau ţin de psihoterapie 28. Pe de altă parte. de lipsuri diferite. cit. Bucureşti. 51). o înlănţuire firească.. a vegetaţiei şi. dacă nu intervenţia directă şi formatoare a Lui? Sfânta Scriptură ne învaţă că Dumnezeu este iubitor de oameni. favorizând diabetul şi consecinţele lui asupra arterelor (risc de arterită) dar şi asupra ochilor şi pielii”27. ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3. Ce înseamnă oare purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de Avraam. Nu vom încerca să arătăm că în spatele simbolisticii vechi testamentare care prezintă moartea şi necazurile ca o pedeapsă a păcatului. pentru că doar omul fără conştiinţă religioasă se apleacă asupra „ofertelor” vieţii fără vreun discernământ real. mai ales la nivelul intestinului gros. legat în special de colesterol şi de consecinţele acestuia asupra arterelor şi a inimii – arterită şi infarct de miocard. el va da părţii sufleteşti şi celei trupeşti. pesticide. „Printre problemele create astfel se pot cita diferitele forme de poluare care afectează atmosfera. dar şi condiţia esenţială ca şi omul să-şi aducă partea sa prin credinţa în Dumnezeu. uneori este dificil de arătat legătura reală dintre păcat şi boală şi mergând până la ultima etapă a existenţei de aici: trecerea la cele veşnice. care are efecte atât pe plan local (scăpări care ţin 25 26 Dominique Beaufils. mai bine spus. 28 Al 23-lea Congres de Psihiatrie (Annecy). op. Editura Anastasia. Erau şi „întâmplări” şi lucruri reale care se petreceau cu ei. nu totdeauna este bine explicată legătura dintre păcat şi suferinţă. faţă de Israel şi faţă de tot poporul evreu pentru aducerea lui la credinţă. p. obezitatea va avea consecinţe asupra respiraţiei şi funcţionării cardiace pe care o suprasolicită. mai ales cel al ţesuturilor limfatice. solul şi prin acesta apa cu nitraţi. dar care este indiferent faţă de Dumnezeu” (Sfântul Teofan Zăvorâtul. 96. ci ţinându-le în supunere faţă de spirit… Rezultă că un om simplu. Intervenţii formatoare în Scriptură şi în Tradiţie Am menţionat în subcapitolul precedent faptul că Dumnezeu este Cel care face întotdeauna primul pas în întâmpinarea omului spre ridicarea acestuia din păcat. Asocierea alcool-tutun duce nu doar la crize de ordin financiar şi social. De aceea a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume. p. o consecinţă a păcatului nu este mai puţin adevărat că acest păcat este cel ce duce la boală şi la moarte. Viaţa de zi cu zi aduce cu sine diferite stări care pot fi catalogate ca şi consecinţe ale păcatului. mai ales la copii. că angoasa şi stresul contribuie la apariţia tulburărilor de funcţionare a inimii. el singur şi. de metabolismul grăsimilor. în care Dumnezeu nu are nici o responsabilitate şi la care El reprezintă. Fiul. Putem cita un exemplu foarte elocvent: cazul unui om foarte angoasat în legătură cu un cancer al ţesuturilor limfatice pentru care soţia sa făcea tratament de doi ani şi la care s-a dezvoltat aceeaşi formă de cancer. se cunoaşte rolul lor în determinarea apariţiei anumitor tipuri de cancer. cit. multe insecticide. „Angoasa şi stresul au un rol determinant în apariţia de tulburări de tipul ulcerului de stomac. trebuie să vorbim şi de riscul nuclear major. de stres.

de procesul tehnologic) cît şi pe plan mondial prin eventualitatea unei catastrofe la scară continentală sau chiar planetară datorată folosirii civile şi chiar pervertirea folosiri militare a acestei energii. Maladia sida este tratată de medici şi de pacienţi deopotrivă adeseori în chip caricatural. pentru simplul fapt că deţinem adevărul şi-L trăim ca legătură personală şi nu pentru vreun alt considerent de felul teoriilor raţionaliste. Teologii de astăzi atenţionează în mod explicit problemele grave ce apar datorită proastei înţelegeri a existenţei omeneşti şi a legăturii pe care omul o are cu Dumnezeu. Stock. Apostol Pavel: „Asemenea şi bărbaţii. Ce vină poate avea un copil care se naşte cu această maladie. în chip tainic. 5. p. Este vorba aici de semnul manifest al refuzului pocăinţei şi întoarcerii la Dumnezeu. 1937. a putut să constate în timpul unui mare show mediatic un preot a fost huiduit de către toţi participanţii. op. prin ceea ce este infect şi morbid. 99. pentru că participăm la slujbe şi ne împărtăşim. Conform Bibliei aceasta boală este rezultanta unui păcat comis de anumiţi oameni şi care se poate răsfrânge şi asupra altora cu totul nevinovaţi (copii. Omul exploatează „în mod eficient” natura şi resursele pe care aceasta le oferă. 97-98. Sibiu. Ibidem. faţă de societatea şi faţă de oameni. de exemplu. pentru că a spus că cel mai bun prezervativ este fidelitatea. dar nu aduce nimic în schimb decât poate dorinţa şi mai mare de înavuţire materială. Toate acestea pot provoca de asemenea. bărbaţi cu bărbaţi.. Învăţătura lui Dumnezeu şi învăţăturile omului Se cuvine acum să lămurim o altă problematică legată de Dumnezeu ca Fiinţă generatoare a formării duhovniceşti a omului: distincţia dintre ceea ce spune Dumnezeu şi ceea ce spun oamenii sau mai degrabă imensa depărtare dintre felul în care ne povăţuieşte Hristos şi felul în care povăţuiesc oamenii 35. 11). Mulţi pretind doar că fac o muncă în slujba lui Dumnezeu pentru că în realitate îşi urmează propriul orgoliu şi se şlefuiesc pe ei înşişi. p. p. deja biruit”34. 1972. ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu” (Iezechiel 33. de transmiterea bolilor pe calea aceasta. cu învăţătura Lui şi deci cu viaţa Lui. Dumnezeu îngăduie răul. Questions sur l’homme. Adevăraţii slujitori ai Cuvântului sunt şi împlinitorii Acestuia. Concluzie. De fapt. Desclée de Brouwer. 27). mai ales a pielii şi a sângelui şi pot provoca numeroase malformaţii congenitale. Alături de acestea stau şi diferitele probleme legate de sex. dar a căror părinţi sau cunoscuţi (asistenţi medicali sau medici) au greşit în viaţă. iar moartea ca şi consecinţă directă a acestora. Desigur nu toţi povăţuitorii duhovniceşti sunt şi… duhovniceşti. după cum zice Scriptura – şi felul în care unii înţeleg să realizeze îndrumarea duhovnciească. fără nici o excepţie. Trebuie menţionat aici că Biserica nu condamnă pe nimeni.. bătrâni etc. el va ajunge să „se afunde într-un cerc al păcatului care naşte păcatul” 31. de plămâni sau de piele. ci li se dă harul şi încrederea că mersul lor pe un drum deja bătătorit de 30 31 Ibidem. André Borrély: „Dumnezeu este neputincios în faţa libertăţii omului. dar într-o mai mică măsură) asupra unei bune părţi din creştinătate”32.”. Se uită prea uşor că pentru a ajunge la viaţă împlinită nu este o condiţie necesară trecerea prin ceea ce este gunoiul societăţii. libertatea. Seria teologică. Trebuie menţionat şi faptul că este vorba poate de o reacţie de respingere a unei «teologii a sexualităţii inexactă şi directivă» pe care biserica catolică a făcut-o să apese ca o greutate (şi continuă. este cu atât mai neiertătoare. După cum spune Pr. de ignoranţa şi perfidia cu care omul se aruncă în viaţă. Mulţi oameni. 36 O vedere duhovnicească asupra uneia din cele mai răspândite şi malefice rătăciri. afirmând că o libertate mai mare de „exprimare” îi face mai maturi. Iar în acest sens stau drept mărturie ereziile şi ereticii de tot felul pe care-i întâlnim la tot pasul acum în societate36. minimalizează anumite aspecte ale vieţii copiilor. de exemplu. 35 În acest sens se poate vedea subcapitolul: „Locurile spirituale şi învăţăturile omului”. ca şi cum eliminarea copilului malformat ar fi o formă de terapie!”30. „Întrega Franţă şi cu ea o parte din restul lumii. ci constată doar că păcatul şi boala se propagă cu repeziciune. Dumnezeu este Dragoste desăvârşită şi Atoatemilostiv şi Iertător Care nu vrea „moartea păcătosului. 1978. omul preferă să lupte în aceste situaţii printr-un eugenism pudic mascat sub termenul de diagnostic prenatal şi avort „terapeutic”. care-şi va arăta „roadele” la vremea cuvenită. În Biserică oamenii se conduc duhovniceşte sau mai degrabă se lasă conduşi pe calea mântuirii şi nu devin autonomi în sensul de orgolioşi. p. nu li se pervertesc sentimentele faţă de lume. cu atât mai puţin pe cei bolnavi. ce este totuşi. 7 . Şi încă: „Pentru că plata păcatului este moartea.. Dezechilibrul pe care-l acceptă omul modern este şi mai evident atunci când vine vorba despre dominarea asupra creaţiei. de sida sau droguri. lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti. Ignorarea îngrijirii lui Dumnezeu faţă de noi şi aducerea a orice lucru pe tărâm strict uman este o concepţie cât se poate de păguboasă. este cea a preotului Ilarion Felea. iubirea. Chiar dacă omul nu-şi dă seama. Paris. de delăsare faţă de ocrotirea sau perpetuarea anumitor specii de plante şi de animale. Aici Biblia cuprinde un răspuns al lui Dumnezeu către om. Nu li se neagă şi nici nu li se absolvă conştiinţa. 205. dar dacă acesta din urmă nu înţelege. Dar aceste malformaţii nu au fost o lecţie pentru omenire care se înfundă tot mai mult în păcat şi suntem forţaţi astfel să constatăm că departe de a lupta împotriva unei astfel de patologii şi de a face tot posibilul pentru restabilirea echilibrului natural. Părintele duhovnic este cel care realizează continuitatea cu Hristos. mai ales intelectuali care nu mai au nici măcar simţul pudic. p. Atunci când auzim întrebarea: „De ce Dumnezeu îngăduie toate acestea?” răspunsul nostru trebuie să fie simplu: „Datorită respectului pentru libertatea noastră.” (Romani 6. 143. Critica ereziei baptiste. la Ilie Bădescu. 23). cea baptistă. Dialectica sau tensiunea pe care o întâlnim adesea în mediile academice privind rolul şi atribuţiile sale vin numai din uitarea sau ignorarea faptului că Teologia ortodoxă este viaţă şi nu act formal pentru realizarea vreunei gnoze oricât de înalte ar fi aceea. atunci nu El este responsabil de ceea ce se petrece negativ cu fiecare sau cu întreaga omenire chiar. cit. În Biserică totul e viu şi se continuă ca împărtăşire de viaţă. făcând anumite compromisuri faţă de regula cea bună? Sf.). Qui est près de Moi est près du feu. 34 Olivier Clément.. Viaţa duhovnicească caracterizează viaţa Bisericii noastre şi nu vreun alt aspect colateral. 32 Ibidem. individualişti. şi „El se retrage pentru a ne lăsa să trăim liber”33. Suntem ortodocşi pentru că ne rugăm. 228. săvârşind ruşinea şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1. Toate cele menţionate mai sus pot afecta organismul uman şi pot provoca boli digestive. 33 André Borrély. s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii. apariţia a numeroase forme de cancer.. încercând să „profite” de tot ceea ce aceasta îi oferă. ceea ce aş vrea să observăm aici este maniera cu totul aparte pe care o foloseşte Mântuitorul Hristos atunci când rosteşte şi u povăţuieşte prin cuvântul Său de învăţătură – cu putere multă. mi buni cunoscători ai vieţii.

op. apoi contextul profesional şi atâtea altele. Situarea în cosmos sau în haos con-lucrează de fapt la formarea spirituală a omului. cum am fi putut crede din agenda de studiu a specialiştilor nici mecani(ci)smul.. vorbindu-se uneori exclusiv de o formare intelectuală. Repere pentru o eco-teologie dogmatică şi socială. 43 Paul Evdokimov. de cel al judecătorilor. Dr. rivalităţii. pe Care-L vedeau. al ieşirii din Egipt. fiind împreună cu El.. luptând cu toate încercările ei. dar îndată a urmat pierderea „filiaţiei”. Nu poate exista decât identitate şi identificare în ceea ce priveşte comportamentul şi doctrina expusă de cineva. lupte şi uitare de Dumnezeu. omul se luptă cu sine şi cu ceilalţi pentru o cauză care nu este a sa decât în măsura în care se întoarce spre Dumnezeu. Desclée de Brower. iar pe de altă acesta constată că mai are nevoie de „ceva” lăuntric.” (Facere 3. Omul s-a aflat după cădere rob propriilor patimi. „Statutul său edenic se întoarce într-unul tragic”41 şi de aceea tot ceea ce se străduie el să (se) înveţe îi rămâne exterior dacă nu se ancorează în Dumnezeu.. Dumnezeu nefiind decât o idee39.. Se evidenţiază astfel existenţa dorului duhovnicesc faţă de Dumnezeu ca „motor” care mobilizează toate resursele umane. conform voii Lui. «Al Domnului este pământul şi plinirea lui» (Psalm 23. Acest Trup Tainic al Domnului este până în zilele noastre adevăratul subiect al existenţei noastre şi creşeterea lui devine singura raţiune de a fi a creştinilor. Lect. 1979. realitate pe care o înlocuieşte cu ceea ce crede de cuviinţă. Învăţături despre bine şi rău. Privită diacronic istoria omenirii începe cu primii oameni şi evoluează până la „omul recent”. s-a supus urii. după expresia unui cunoscut autor contemporan 38. 42 A se vedea în acest sens: Pr. culturalizat şi hiper-politizat. omul socializat. p. 38 Este vorba de: Horia–Roman Patapievici. 10) nu reprezintă o trimitere simbolică la prezenţa lui Dumnezeu. omul şi-a arătat voinţa de autonomie40 şi prin aceasta s-a situat în afara legii dumnezeieşti şi s-a supus legii păcatului care are ca atribute naturale boala şi moartea. omul şi-a păstrat chipul. care o compun. 41. de exemplu. războaie. tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Galaction. Se uită că în orice circumstanţă a vieţii şi oricare ar fi datele concrete. 8 . Astăzi ne confruntăm tot mai adesea cu discursuri existenţialiste care nu aduc omului o orientare precisă. Sofia. după modelul crucii: legătura persoanei umane cu Dumnezeu şi cu creaţia. nici subiectul epistemologic ca piesă centrală a ontologiei. mult mai subtil şi mai profund decât orice împlinire materială. Cel Inefabil (şi am putea adăuga atâtea apelative subliniindu-I măreţia!). este cea privitoare la legătura indisolubilă din punct de vedere ortodox dintre persoană şi învăţătura sau cuvintele sale. de timpul patriarhilor. Un aspect pe care se cuvine să-l lămurim aici este cel referitor la lupta omului pentru a-şi depăşi condiţia şi limitele sau 37 Despre omul folositor a se vedea: Episcopul Nicolae Velimirovici. Prin căderea în păcat. Omul recent: o critică a modernităţii din perspectiva întrebării «Ce se pierde când ceva se câştigă?». Odată cu Întruparea Cuvântului Cel Veşnic. adică a pierdut tocmai acea posibilitate de a ajunge la unirea cu El. dar care se pare că-şi uită rădăcinile. „Cel mai folositor om pentru societate nu este totdeauna cel care este cel mai văzut şi despre care tot poporul aude vorbindu-se. al XVII-lea nu este. Toate acestea sunt de fapt trepte ale evoluţiei şi formării duhovniceşti a omului dar pe care el astăzi nu le mai sesizează ca atare. primar. cit. Dan Sandu. cu care vorbeau şi cu care se sfătuiau. 2001. în „Cosmosul. dar şi contextul educaţional-instituţional. astfel explicându-se înrobirea omului faţă de păcat. Părinte!”. p. 1). între frumos şi apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei”. Se poate spune. L’Orthodoxie. se află în faţa unei duble ipostaze: pe de o parte omul se găseşte „încarcerat” în lume. Prima „etapă” după facerea omului a fost raiul. să lupte cu ceilalţi pentru „o viaţă” care nui mai aparţine într-un anume fel. secundar în care omul dă naştere şi creşte pe alţii. de vremurile Macabeilor şi aşa mai departe. 36. Alba Iulia. fiind nevoit să supravieţuiască. p. profesională. Excurs: „Omul recent”. 39 „Marea inovaţie a sec. O idee pe care nu doar o sugeram în aceste rânduri. Reîntregirea. de asemenea. dovadă fiind şi sfătuirea de dinainte când Adam a pus nume la toate „fiarele câmpului şi toate păsările cerului” aduse la el „ca să vadă cum le va numi” (Facere 2. Printr-o decizie personală tragică. dar a pierdut asemănarea cu Făcătorul lui. 40 Adică voinţa sa de a nu răspunde decât propriei legi: „autos + nomos”. nici teologia seculară. nici libertinajul. 2001.. Din mărturiile Scripturii reţinem că protopărinţii noştri trăiau în rai având o viaţă apropiată de Creatorul. Având perspectiva nemuririi şi a îndumnezeirii. că lumea fizică este un sistem izolat şi închis care se poate sigur valida şi al cărui înţeles este epuizat de propria sa existenţă. Prin acea decizie personală tragică de care aminteam adineauri. babelismul ideologiilor conduce mai curând spre adâncirea în angoasă şi disperare decât spre echilibru şi linişte. Bucureşti. Această idee l-a ucis pe Dumnezeu şi nu toate celelalte. conştientizând că sunt făpturile lui Dumnezeu. zidiţi din Dragostea Lui şi chemaţi la împlinirea întru El. politic şi spiritual în care trăieşte lumea constituie „substanţa” autentică a multiplelor aspecte de vieţuire ale persoanelor umane42. Simpozion internaţional organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „1 Decembrie 1918”. traducere din limba sârbă de părintele Teofil Petrescu. chiar dacă este cel mai adesea anevoios. Alba Iulia (4-6 mai 2007). ci chiar am dori-o afirmată cu tărie. în inima omului este mereu vocea care strigă: „Avva. Cel Imuabil. Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos „aşează istoria sub semnul cristificării universale”43. rivalitate. chiar de la început aproape. al XVII-lea. La întrebarea dacă istoria umanităţii şi a omului are vreun sens care să poată fi priceput. Nivelul calitativ al celor două relaţionări se află într-o strânsă dependenţă. De exemplu cuvintele: „Am auzit glasul Tău. 26). În acest sens se poate vorbi de macro-contextul care este acela al creştinului ca fiu al Bisericii.. 68). în care se naşte şi creşte fiinţa umană. 2007. Bucureşti. căci altfel ar cădea din ortodoxie. p.. Omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu Însuşi („Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră…”. 12. Facere 1. creştinismul dă astăzi răspunsul pe care l-a exprimat constant de două milenii: existenţa umană este strâns legată de paradigma. p. în Trupul mistic care este Biserica. Din punct de vedere creştin se poate spune că ceea ce s-a întâmplat cu omul şi cu lumea în care trăieşte este o consecinţă a depărtării de Dumnezeu atunci a acceptat propunerea nebunească a celui rău să devină dumnezeu fără Dumnezeu. Humanitas. ci arată o situaţie clară de viaţă în Eden. se roagă lui Dumnezeu pentru popor şi pe care îl ascultă Dumnezeu”37. Contextul social. că de atunci a început „istoria” lumii cu toate avatarurile ei şi de atunci. nici măcar ştiinţa matematică a naturii ori noua filosofie politică de tip Hobbes. Paris. 19). Pornind de la această idee constatăm că toate aceste contexte au ca miez o dublă relaţionare: verticală şi orizontală. Există. fără putinţă de a greşi încă o dată. cea în care s-a născut frigul metafizic în care trăim de atunci şi de care ne protejăm prin multiplicarea indefinită a confortului material. războaielor şi deci este „obligat” să se bată. este că lumea fizică poate fi gândită şi logic şi ontologic şi teologic ca fiind perfect autonomă. omul şi-a arătat voinţa de autonomie şi situarea în afara frumeseţii divine căzând sub robia patimilor relevate în lume ca învăţături şi realităţi precum: ură. materiale. acest fapt este foarte bine reprezentat de situaţia poporului lui Israel şi aici trebuie să ne amintim. sensul pentru care existăm devine acela de-a creşte în Trupul Său. 41 Dominique Beaufils.către cei cu viaţă sfânţă este cel sigur. de modelul care este Hristos-Domnul.” (Ibidem. ascuns ca şi conştiinţa. Marea inovaţie a sec. ci adesea acela. singura adevărată chemare şi rost în lume. acceptat şi statornicit ca model. micro-contexte: cel familial. deoarece a uitat de ceea ce este esenţial: a uitat că Dumnezeu este Stăpânul vieţii şi al morţii. Altfel spus. de cele mai multe ori. 587-590. Episcopul Alexandriei şi Teleormanului.

Omul nu trăieşte în/prin concepte fără o finalitate a fiinţei lui. 9 . Concluzie. 95. în timpul bolilor. constituie adevărata împlinire a destinului omului şi a universului. 165. ne dăm seama că în toată viaţa noastră. dacă cosmosul moare? Spuneam că încă de la creaţie omul a avut şi are o existenţă duhovnicească. de câte bunuri m-am lipsit. un univers care este unic în felul său. eu ticălosul. Cel care sfărâmă porţile iadului şi lanţurile celor ce erau ţinuţi acolo robi: „Eu am cheile morţii şi ale iadului” (Apocalipsă 1. Aşadar. în primul rând spre o „dinamică duhovnicească”. Dar. binefăcătoare44. acest context poate fi desfăcut într-o multitudine de alte contexte pe care noi le percepem în mod evident şi cărora trebuie să le re-sesizăm încărcătura duhovnicească. de la ce împărăţie am căzut. Lumea întreagă este chemată la Dumnezeu. tot ceea ce este în jurul său nu trebuie fetişizat. Simpozion internaţional organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „1 Decembrie 1918”. Omul. ci trebuie îmbogăţit duhovniceşte. Dumnezeu ştie şi face toate. pe mine însumi! O. Alba Iulia. care este adevărata realitate a existenţei lui. nu doar trecerea lui în revistă sau acceptarea ca pe un aspect oarecare. prezent în ea prin energiile divine necreate: „Toate către Tine aşteaptă ca să le dai lor hrană la bună vreme. Pour la vie du monde. ploaia a încetat. Tatăl ne adresează chemarea iubitoare fiecăruia dintre noi şi Bisericii întregi: «Scoală. Problematica raportării omului faţă de Dumnezeu şi faţă de creaţie rămâne de actualitate şi pentru rezolvarea ei trebuie înţeleasă bine problema mântuirii. […]» (Cântarea cântărilor 2. Nu putem trage concluzii privind existenţa şi destinul omului. pentru a nu mai vorbi despre „vindecarea” legăturii dintre învăţătura omului şi cea a lui Dumnezeu? Cred că pentru a ajunge la un răspuns mulţumitor şi la o înţelegere logică a problematicii în discuţie se impune precizarea „obiectivului” existenţial al omului şi valorizarea contextului spiritual în care trăieşte acesta. tehnologic şi întreaga evoluţie a civilizaţiei. liberă şi raţională şi avem o singură natură. ca un număr printre celelalte. p. 47 Alexandre Schmemann. 2007. 126-127. cele două aspecte pot fi tratate în oricare ordine pentu că ele converg. se observă că omul se închide singur în faţa lui Dumnezeu: „O. 25-28). 28-32). în timpul suferinţei şi chiar în momentul morţii.cu alte cuvinte existenţa progresului cultural. Dacă excludem ideologizarea excesivă contemporană sau supremaţia conceptelor materialiste despre om şi natură atunci avem o şansă spre convergerea armonioasă asupra identificării noastre cu Creatorul. draga mea. Modele în acest sens ne sunt vieţile tuturor sfinţilor Bisericii până în zilele noastre. lua-vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce. 44 cf. adică la frumos şi bun. pentru că El este Biserica şi numai în aceasta se descoperă. traducere de lect. p. ca un fenomen. p. Omul aşteaptă să fie în şi întru. Le sens de la Terre. în „Cosmosul. Avem o singură fiinţă cugetătoare pe pământ. adică să rămână şi să permanentize „relaţia” cu Creatorul. 45 †Andrei. […]” (Psalmul 103. ci îşi caută mereu „originea” pentru că aceea era reprezentată de Dumnezeu care înseamnă armonie iniţială şi iniţiatică fără de care el este mort. care corespunde cu viaţa Bisericii şi care. „Dacă noi credem că Hristos a Înviat cu adevărat şi dacă trăim existenţial. în funcţie de prezenţa activă a lui Dumnezeu în acest „exil” în care trăim. care nu este despărţită de contextul în care trăim. omul ca şi natura îşi pot afla calea de vieţuire. 10-13)”48. 17. Şi noi acceptăm că omul nu poate fi pe deplin mulţumit de rezultatele la care a ajuns. toate se vor umple de bunătăţi. Dar. bucuria şi suferinţa) devin un urcuş. exploatat. 7-11). deci viaţa omului se desfăşoară mai întâi în contextul spiritual. fără să se substituie vreunei ideologii. Spiritualité Orientale. şi vino! Iarna a trecut.. locul de sălăşluire a energiilor Sale. o exploatare dură a naturii şi chiar a a regnului animal şi vegetal 45. adică în Duhul Sfânt. dar aceste lucruri nu pot fi transpune în plan spiritual. ale evoluţiei lui autonome de voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu. acestea toate sunt considerate de unii intelectuali ca semne evidente ale independenţei omului. Le «Corps spirituel». comuniunea cu Dumnezeu şi intrarea pe calea Împărăţiei. p. Coralia-Maria Telea. Le Christ. între frumos şi apocaliptic – un recurs etic asupra ecologiei”. De fapt. Desclée de Brouwer. O realitate pe care o constatăm zi de zi este criza ecologică legată nu doar de creşterea poluării cu efecte distructive asupra vieţii. p. spre realizarea scopului existenţei omului pe pământ. Pentru a deveni una în ceea ce priveşte doctrina (ce învăţăm şi despre ce anume învăţăm) cu Dumnezeu trebuie să devenim fii ai Bisericii. în ţarină glas de turturea se aude. trebuie tratat în integralitatea sa şi nu ca un simptom sau altul. se vor tulbura. vor aduna. Abbaye de Bellefontaine. Flori pe câmp s-au arătat şi a sosit vremea cântării.” 47.. Dr. Până la urmă toate realităţile trebuie privite la valoarea lor ce duce spre infinit şi veşnicie. mergând de la o extremă la cealaltă. această Înviere a lui Hristos. Domnul Dumnezeu este Cel care „ţine” întreaga lume în/la existenţă în chip obiectiv. El este Cel care sfărâmă lanţurile lui Petru şi-l scoate din închisoare (Fapte 12. 1969. Archevêque d’Alba-Iulia. 1976. Dându-le Tu lor. atunci moare şi cosmosul întreg. care au intrat „în viaţa împărăţiei şi în bucuria şi pacea Duhului Sfânt. se poate vorbi şi de un proces duhovnicesc. terre des vivants. dar lumea nu este chemată să devină dumnezeu. Dacă omul moare. deşi este în permanentă schimbare. Reîntregirea. 46 Vecernia din Duminica Fiului risipitor (în „Triod”. no. Essais théologiques. deschizând tu mâna Ta. Spre ce anume? Cred că. ci templu al Lui. o prezenţă efectivă. Alba Iulia (4-6 mai 2007). Cel care face să se deschidă porţile închisorii în care erau Pavel şi Sila (Fapte 16. Bucureşti. În Hristos toate lucrurile acestei lumi (inclusiv sănătatea şi boala. 1986. 48 Dominique Beaufils. L’homme profane et détrit tout autour de lui. 15). eu pătimaşul!”46. cit. o trecere spre o nouă viaţă trăită ca o aşteptare şi uneori anticipativ. de starea sa. dar întorcându-ţi Tu faţa Ta. Pentru a fi înţeles. este oare posibilă măcar refacerea.. a stării lui luând în calcul doar sentimentele şi valorile exterioare acestuia. De fapt. 7-8. altfel n-am avea decât o optică care ne-ar limita la o perspectivă lumească asupra acestora. op. ca şi universul care-l înconjoară. De aceea. 18). ştiuţi şi neştiuţi. Olivier Clément.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful