CORNEL POPOVICI

F TBAL

Curs de bază

2

CUPRINS
CAPITOLUL I: PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE FOTBAL. 5 1.1 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA JOCULUI DE FOTBAL................................................................5
1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial.........................5 1.1.2.a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România.............7 1.1.2.b Apariţia echipelor organizate.........................................7 1.1.3. Istoricul regulamentului de joc.........................................9 1.1.4. Organizarea fotbalului în România................................10 1.1.5. Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal......10

Întrebări recapitulative:..................................................................11 CAPITOLUL II: TACTICA...........................................................12 2.1. GENERALITĂŢI, DEFINIŢIE, CONCEPŢIE DE JOC, CARACTERISTICI................................12 2.2. SISTEMUL DE JOC....13 2.3. SISTEMATIZAREA TACTICII......................................17
2.3.1. Tactica individuală în atac.............................................17 2.3.2. Tactica colectivă în atac................................................17 2.3.3. Tactica individuală în apărare ......................................17 2.3.4. Tactica colectivă în apărare..........................................17 2.3.1. Tactica individuală în atac............................................17 2.3.2. Tactica colectivă în atac ..............................................18 2.3.3. Tactica individuală în apărare........................................20 2.3.4. Tactica colectivă în apărare...........................................21 2.3.5. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc......................................................23

2.4. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TACTICII.........................................................24 Intrebări recapitulative:..................................................................25 Bibliografie: 1, 2, 4, 20, 23, 28, 35, 40, 43, 45...............................25 CAPITOLUL III: ..........................................................................26 TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL..............................................26 3.1. CLASIFICARE, CARACTERISTICI, GENERALITĂŢI................................................................26 3.2. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TEHNICII............................................................27 3.3. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE...........................30 3.4. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice.......35 3.4.1. Mişcările jucătorului fără minge...................................35
3.4.1.a. Alergarea în jocul de fotbal.............................36 3.4.1.b. Săriturile specifice jocului de fotbal.............................37

3.5. Mişcări cu mingea.........37
3.5.1. Lovirea mingii cu piciorul..............................................37 3.5.1.a. Lovirea mingii cu vârful.................................41 3.5.1.b. Lovirea mingii cu şiretul plin..........................41 3.5.1.c. Lovirea mingii cu şiretul interior....................44 3.5.1.d. Lovirea mingii cu şiretul exterior...................45 3.5.1.e. Lovirea mingii cu exteriorul...........................46 3.5.1.f. Devierea mingii..............................................46 3.5.1.g. Lovirea mingii cu interiorul labei – latul.........47 3.5.1.g. Loviturile întâmplătoare................................49 3.5.2. Intrarea în posesia mingii..............................................50 3.5.2.a. Preluarea mingii cu talpa...............................51 3.5.2.c. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului.........52 3.5.2.d. Preluarea mingii cu interiorul labei................53 3.5.2.e. Preluarea mingii cu călcâiul...........................54 3.5.2.f. Preluarea mingii cu gamba.............................55 3.5.2.g. Preluarea mingii cu coapsa............................56 3.5.2.h. Preluarea mingii cu pieptul............................56 3.5.2.i. Preluarea mingii cu abdomenul......................57 3.5.2.j. Preluarea mingii cu capul...............................58 3.5.3. Conducerea şi protejarea mingii....................................58

3

3.5.3.a. Conducerea mingii.........................................58 3.5.3.b. Protejarea mingii............................................61 3.5.4. Mişcarea înşelătoare – fenta.........................................62 3.5.5. Deposedarea adversarului de minge.............................68 3.5.6. Lovirea mingii cu capul.................................................71 3.5.7. Aruncarea mingii de la margine.....................................77 3.5.8. Mijloace tehnice specifice jocului portarului...................78

Intrebări recapitulative:..................................................................89 Bibliografie: 1, 3, 8, 11, 12, 20, 23, 30, 31, 32, 33, 34, 36, 38, 40.. 89 CAPITOLUL IV: METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ.......................................................90 4.1. Fotbalul, mijloc al educaţiei fizice şcolare.......................90
4.1.1. Fotbalul în învăţământul primar.....................................90 4.1.1.1. Obiectivele educaţiei fizice.............................90 4.1.1.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace......90 4.1.2. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal....................92 4.1.2.1. Obiectivele educaţiei fizice............................92 4.1.2.2. Forme de organizare, conţinut şi mijloace......92

Etapa I – Clasele V-VI şi a IX de liceu..................................................93 Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a de liceu......................................93 Etapa a III-a – clasele a VIII-a, XI şi XII de liceu...................................94
4.2. Fotbalul şcolar, eşalon de masă al performanţei sportive. 95
4.2.1. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie..............95 4.2.2. Instruirea echipei reprezentative..................................96 4.2.3. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse.....................96 4.2.4. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse...................98 4.2.5. Prezentarea echipei la competiţii..................................98 4.2.6. Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus.........................................................99 4.2.7. Întreceri cu caracter de masă în şcoală.........................99

Intrebări recapitulative:..................................................................100 Bibliografie: 2, 6, 7, 9,12, 13, 16, 21, 24, 30, 32, 33, 34, 38, 41, 42...........................................................100 BIBLIOGRAFIE............................................................................101

4

CAPITOLUL I: PROBLEME GENERALE PRIVIND TEORIA ŞI METODICA JOCULUI DE FOTBAL
1.1 EVOLUŢIA ŞI ORGANIZAREA JOCULUI DE FOTBAL
1.1.1 Istoricul jocului de fotbal pe plan mondial Documentele timpului atestă practicarea jocului de fotbal din cele mai vechi timpuri, sub o formă sau alta precum şi evoluţia sa continuă până în zilele noastre. Jocul de fotbal este unul din sporturile cu cea mai mare răspândire dintre jocurile cu mingea, fiind prezent încă din epoca preistorică la majoritatea popoarelor care aveau o cultură dezvoltată, cum ar fi: incaşii, chinezii, grecii, romanii, egiptenii, japonezii etc. Jocurile cu mingea din acea perioadă se practicau la voia întâmplării, nu existau reguli de joc, dar aparţineau de un ritual transformat în obicei, care orânduia desfăşurarea lor. Legendele chinezeşti povestesc cu milenii înainte de Cristos răspândirea unui joc asemănător fotbalului, aşa numitul: „tsu-chu“ şi pentru jucarea lui se folosea o minge îndesată cu blănuri. Această legendă descrie jocul astfel: echipele combatante au trebuit să arunce sau să şuteze mingea printre doi stâlpi între care era o pânză de mătase, cu o gaură cu diametrul de 30-40 cm. Era câştigătoare echipa care obţinea mai multe puncte introducând mingea de mai multe ori prin acea gaură. Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai complexe, ele nu puteau să aibă loc fără un ansamblu de obiceiuri bine gândite, mai ales că în jurul lor se crease un interes major, fiind urmărite de numeroşi spectatori. Istoria sportivă a Greciei antice menţionează existenţa jocului cu mingea în ziua a 5-a a Jocurilor Olimpice, zi în care programul era rezervat jocurilor pentru copii, la loc de cinste situându-se jocul cu mingea, denumit de greci: „EPISKIROS“. După cucerirea Greciei, romanii au început să practice acest joc cu mingea, în special ca mijloc de pregătire al soldaţilor pentru luptă, numindu-l: „HARPASTUM“. Ulterior, acest joc a fost introdus în Spania, Franţa, Anglia etc., o dată cu legiunile romane cuceritoare. Jocul practicat de romani, sub denumirea de HARPASTUM, reprezintă jocul cu cele mai multe asemănări fotbalului de mai târziu. Descrierile rămase, sunt edificatoare în acest sens. Jocul practicat de către soldaţii romani prin înverşunarea şi violenţa exagerată cu care se angajau cele două tabere, servea foarte bine spiritului de luptă şi pregătirii legiunilor militare. Încălţămintea jucătorilor se numea: „calceus“ de unde şi denumirea actuala a jocului de fotbal din Italia: „CALCIO“. Locul de baştină şi cel mai reprezentativ al jocului a fost „CÂMPUL LUI MARTE“ de pe malurile Tibrului, unde jocul Harpatum se desfăşura după unele reguli ca: cele doua echipe, egale, erau formate din jucători de atac şi apărare, care folosind orice mijloace urmăreau să conducă mingea la ţintă, dincolo de linia trasată la cele doua capete ale terenului de joc. În Italia – Jocul „CALCIO“ – era practicat în continuare de echipe formate din 27 de jucători, care jucau o minge (băşică umflată cu aer) cu mâna şi piciorul, având echipament de culori diferite. În Florenţa jocul „CALCIO“ a fost descris de Giovani de Bardi, în anul 1580, astfel: „era un joc public între două echipe de tineri care mergeau pe jos fără arme şi care se străduiau, din plăcere şi onoare să ducă în câmpul advers un balon mijlociu umflat cu aer“. De asemenea preciza că terenul avea dimensiunile de 100/50 m, jucătorii fiind aşezaţi pe posturi (înaintaşi, mijlocaşi şi fundaşi) iar ţinta, marcată prin doi stâlpi. În Franţa, jocul era practicat în funcţie de regiune, având alte denumiri: „SOULE“ sau „MOLLAT“ în Bretania: „BELLE“, „ETOFFE“ sau „BOISE“ în Normandia, „CHOULE“ în Picardia etc. Jocul „LA SOULE“ – care este apreciat ca strămoşul fotbalului modern în Franţa- nu avea reguli care să protejeze jucătorii, fiind deosebit de dur. Iată în acest sens cum era apreciat de Gondoin şi Jordan: „ne putem cu greu da seama de îndârjirea şi ferocitatea pe care o arătau jucătorii în cursul partidei. S-au folosit astfel multe ocazii pentru a se da curs răzbunării şi de aceea numeroşi jucători mureau. În asemenea împrejurări jocul a fost interzis în repetate rânduri de către: Filip al V-lea

5

în 1319, Carol al V-lea în 1369 şi alţii, dar a avut şi adepţi ca Henric al II-lea care îl aprecia ca un mijloc pentru dezvoltarea armonioasă a corpului. În Anglia- practicarea jocului de fotbal este atestată în ultimele secole î.e.n, fiind cunoscut de celţi cu 300 de ani înainte ca armata lui Iulius Cezar, care cucerise Britania (55-54 i.e.n.) să părăsească insula. Cronicarii au consemnat că în timpul stăpânirii romane, soldaţii britanici i-au învins la fotbal pe cei romani, sugerând că nu aceştia din urmă au introdus jocul HARPASTUM pe meleagurile britanice. Fotbalul practicat în Anglia a fost atât de brutal încât după ce angrenau populaţia a două localităţi învecinate să lupte pentru a trimite mingea pe teritoriul adversarilor, indiferent cu ce mijloace, jocul se termina cu victime şi pagube materiale serioase, în dauna unor oameni paşnici. Jocul de fotbal a fost interzis în repetate rânduri prin edictele monarhilor englezi: Eduard al IIlea în 1314, Eduard al III-lea în 1349 şi 1365, Richard al II-lea în 1389, Henric al IV-lea în 1401, James al III-lea în 1457, regina Elisabeta în 1572 şi 1581, precum şi de exponenţii bisericii care au atacat jocul considerându-l păcătos şi diabolic. Tot în această perioadă ne-a rămas denumirea de FOTBAL. Prin edictul dat în 1349 de către Eduard al III-lea, regele Angliei, pentru interzicerea practicării jocului cu mingea, în detrimentul călăriei şi a trasului cu arcul, denumeşte pentru prima dată jocul: „FOOT-BALL“, ceea ce înseamnă: „foot“=picior; iar „ball“= minge. Cu toate interdicţiile luate, popularitatea jocului nu a scăzut, fapt demonstrat de evoluţiile următoare. Însuşi Oliver Cromwell, conducătorul revoluţiei burgheze din secolul al XVII-lea a apreciat şi practicat cu pasiune jocul de fotbal. Amploarea pe care a luat-o jocul a fost menţionată de către Carew în cartea sa: „Survet of Corniwall“ din anul 1602 unde mărturiseşte că jocul se practica în două feluri, fiind denumit: „Hurling at Goales“ şi „Hurling over Country“. În prima formă jocul se desfăşura pe un teren de 100 metrii, cu o minge mare de piele şi un număr de 30-60 jucători, care urmăreau să treacă mingea printr-o poartă de 3-4 metrii marcată de doi stâlpi. Se menţiona şi regula că nu era permis atacul brutal asupra adversarului, prinderea lui deasupra centurii şi de a fi surprins înaintea mingii (vezi regula de ofsaid actuală). Sub cea de-a doua formă, jocul se desfăşoară pe distanţe de kilometri, peste zone naturale şi locuinţe, angrenând participanţi din mai multe parohii, fiind stabilite o serie de ţinte prin care trebuia să treacă mingea. Tot în cartea amintită, Carew descrie astfel jocul: „urlătorii treceau pe deasupra gardurilor de mărăcini şi peste şanţuri; ei traversau bălării, tufişuri de spini, mocirle, băltoace de apă şi râuri. De asemenea, puteau fi văzuţi uneori, 20 sau 30 de jucători bălăcindu-se împreuna şi apoi, trăgându-se şi luptând spre a-şi smulge balonul.“ Practicat de-a lungul timpului, jocul de fotbal a dăinuit peste tot, reducându-şi practicile prea dure şi datorită fixării unor reguli pentru protejarea integrităţii corporale a jucătorilor. Extins în toate şcolile, colegiile şi universităţile engleze, jocul de fotbal şi-a găsit un mediu deosebit de dezvoltare şi prosperitate. Sub îndrumarea instructorilor şi pedagogilor din şcolile publice engleze, elevii practicau jocul în două moduri, în funcţie de spaţiul şi rolul pe care se juca. În oraşele Rugby şi Marlborough, pe spaţii largi se juca foarte tare şi violent „mingea la mână“ – ca în jocul actual de rugby – un joc denumit „dribling-game“, pe când la Eton şi Charterhouse, unde elevii aveau spaţii mici şi limitate, se prefera jocul cu piciorul, adică „handling-game“. Un eveniment deosebit s-a petrecut la data de 10 noiembrie 1823, când pe un teren al „publics-scools“- urilor din Rugby, un elev William Webb Ellis (de origine irlandez) fiind în posesia mingii, în timpul unui joc cu colegii şi sfidând regulile în vigoare, a luat mingea în braţe şi a fugit cu ea, generând astfel originea uneia din caracteristicile esenţiale şi distinctive ale jocului de rugby. Acţiunea instinctivă a acestui elev, care a dus la ideea separării celor două jocuri este marcată prin cuvinte ce sunt dăltuite pe o placă pusă pe zidul şcolii din Rugby. Extinderea şi evoluţia rapidă a jocului de fotbal în Marea Britanie, a necesitat apariţia unor organisme. Aşa au apărut primele federaţii naţionale de fotbal, dintre care cea engleza a deschis era modernă a jocului, în anul 1863. După modelul englez, au luat fiinţă noi federaţii naţionale, astfel: Danemarca şi Olanda în 1889, Argentina în 1893, Elveţia şi Belgia în 1895, Italia în 1898, Germania în 1899, Franţa, Uruguay, Norvegia, India, Africa de Sud, Noua-Zeelandă în 1900 etc.

6

1. a impus necesitatea înfiinţării unor organisme internaţionale care să conducă şi să coordoneze în mod unitar o activitate de o asemenea amploare.prin marinarii străini care practicau diferite jocuri aduse din ţările lor. unde de două ori pe săptămână tinerii practicau jocul. Spania şi Suedia. Când se alcătuia o echipă se proceda astfel: „ un căpitan ca să-şi aleagă echipa pe teren. trebuia să promită coechipierilor săi cel puţin câte o friptură şi o halbă de bere.e. cu prilejul unor sărbători tradiţionale. Danemarca. Anglia deşi avea prima federaţie constituită din lume. inclusiv jocurile cu mingea în general. spunea: „cum se certau doi jucători mai de seamă. având o durată de 2 reprize a 45 de minute fiecare. devenind afiliată doar în 1906. jocurile cu mingea s-au practicat şi în timpul romanilor nu numai în gimnazii ci şi în afara acestora. unde în ultimele secole î. Daniel Burley Woolfall (Anglia. Rodolphe William Seeldrayers (Belgia. F. 1921-1954). şi dacă echipa ieşea învingătoare.1961-1974). 1899 – este adusă în ţară prima minge de fotbal de către Mario Ghebauer – student în Elveţia (Economu în lucrarea „Footbal“ publicată în 1935) – în Bucureşti. În cetăţile dobrogene. 1896 în Bucureşti câţiva străini jucau fotbal pe un câmp de lângă şoseaua Kiseleff (în lucrarea – „Sportul românesc de-a lungul anilor“ – de Emil Ghibu şi Ion Todan. 1884 – la Arad s-a amenajat primul teren de fotbal din iniţiativa dr. confirmându-se astfel existenţa „harpastumului“ roman care a evoluat de-a lungul secolelor până în fotbalul actual. Histria. Sep Blater (Elveţia). În aceste condiţii. Se cunoştea că „pila“ (mingea) era nelipsită în jocul ostaşilor. la data de 21 mai 1904 la Paris. În ceea ce priveşte apariţia jocului de fotbal în România putem aminti cele mai importante repere: 1870 – Sulina „porto-franco“. Tomis şi Calatis.1. iar jocurile se disputau pe „Câmpul Târgului“ de pe calea Aradului (biograful Iosif Dudaş al fotbalului timişorean).I. 1. considerat ca unul dintre promotorii fotbalului românesc. În toată această perioadă fotbalul s-a jucat între echipe organizate spontan. Olanda.F. Joao Havelange (Brazilia 1974-1998) şi.A (1904).a Apariţia şi evoluţia jocului de fotbal în România Practicarea exerciţiilor fizice. 1904-1906).A a avut până în prezent 8 preşedinţi: Robert Guerin (Franţa. 1906-1918). Elveţia. din 1998.1899 – 15 august 1899 a avut loc primul joc oficial pe teritoriul ţării noastre pe un teren regulamentar. nu a participat la înfiinţarea F. între două echipe aparţinând „Societăţii fotbaliştilor din Arad“. Despre modul cum se „înfiinţau“ echipele în vremea aceea. şi încă unul de lux. joc consemnat în ziarul local „DRAPELUL“ 7 . Arthur Drewry (Anglia. Marius Ghebauer. inclusiv jocul de fotbal.n şi în sec.19 iulie 1903 – are loc la Lugoj jocul dintre echipa locală „Reuniunea de sport“ şi echipa URŞET (Iugoslavia. Emil Bădescu – unde se practica fotbalul după reguli aproximativ identice cu cele de azi. era angajat cu ziua ca să treacă pe la fiecare echipier şi să-l poftească pe tren“. Ca să adune echipa la teren era o altă dandana: un birjar. .I. cu arbitrii şi 22 de jucători. Jules Rimet (Franţa. un butoi de bere pus la bătaie. Franţa. din iniţiativa francezului Robert Guerin. la care au aderat şapte federaţii naţionale: Belgia. din anul 1863. a avut loc semnarea acordului de înfiinţare a F. între „Clubul Atletic Arad“ şi „Politehnica Budapesta“. 1954-1955). 1899–1902 s-a organizat primul club de fotbal la Timişoara.Dezvoltarea jocului de fotbal pe toate continentele într-un climat de interes general.b Apariţia echipelor organizate .F.2.2. Stanley Rous (Anglia. fiecare dintre ei îşi recruta câţiva partizani şi a doua zi auzeai că s-a format cutare sau cutare club“. 1-11 tinerii din gimnaziu erau supuşi unui „antrenament“ fizic şi intelectual întocmai ca în Atena.1955-1961). De-a lungul istoriei sale. 2 noiembrie 1899 la Arad.A (Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie).I. în scop de divertisment. şi-au găsit un câmp fertil în cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre. primul joc interoraşe.1.F.

(Reuniunea de Gimnastică a Muncitorilor din Timişoara). D. iar din 15 mai 1925 se pune în aplicare şi regulamentul de funcţionare al acesteia. .1929 – apariţia „Legii Educaţiei Fizice“. din Franţa. Matei Basarab.M.1921 – la Timişoara ia fiinţă „Asociaţia Arbitrilor de Fotbal“ – prima asociaţie din România. echipa „Venus“ domina capitala. care are în organizare pe sistem zonal. şi Olimpia.S. unde este eliminată de Olanda (0-6). situat pe locul actualului stadion municipal . . .1912 – se înfiinţează F. .C. şi ocupând locul 2 din trei echipe: 3-1 cu Peru şi 0-4 cu Uruguay (care a devenit campioană mondială).A.România participă la prima ediţie a Campionatului Mondial în Uruguay. fotbalul s-a menţinut în activitate pe scară redusă.R. Grecia şi Iugoslavia) – naţionala României ocupă primul loc. campionatele regionale şi districtuale.1904 – apare „Colentina Atletic Club“ echipă compusă din personalul străin al fabricii de bumbac Colentina Bucureşti. Colţea.G. .A. . Sava. . făcându-se demersuri pentru afilierea echipelor din Ardeal. reprezentat prin Comisia de Fotbal – Asociaţie. (Asociaţia Muncitorilor pentru Educaţie Fizică Arad) şi R. .1928 – participare în „Cupa Europei Centrale“ – victorie cu Turcia (4-2) la Arad şi înfrângere cu Iugoslavia (1-3) la Belgrad. Sf..1910 – se înfiinţează „Clubul Atletic Oradea (C. M.F.S.R. care la data de 25 noiembrie câştigă confruntarea cu echipele United F. Cantemir) care-şi dispută supremaţia în fotbal. . .) având ca preşedinte pe Aurel Leucuţia. . vicepreşedinte Paul Nedelcovici.A.1924 – prima participare a echipei României la Olimpiada de la Paris.1915 – se desfiinţează cele două cluburi străine din Bucureşti.O. . 8 .1919 – se înfiinţează „Uniunea Cluburilor de Fotbal – Asociaţie“ (U.1915 – 1919 – datorită primului război mondial. divizia „B“ – 3 serii a 14 echipe şi divizia „C“ cu 12 serii a 10 echipe.S. făcând parte din grupa C. cuprinzând 16 cluburi şi 24 de echipe din Bucureşti.F.. . . A. . Viteazul. (Federaţia Societăţilor de Sport din România) cu implicaţii asupra fotbalului. . .S. care organizează „Campionatul Ardealului“ pe anul 1920-1921.M. Lazăr.1934 – participare la a II-a ediţie a C. .1946 – reluarea campionatului cu divizia „A“ – 14 echipe.se inaugurează la Cluj „Stadionul Oraşului“ cu o capacitate de 12.1909 – marchează acordarea în premieră a „CUPEI ANUALE DE FOTBAL ASOCIAŢIE“ echipei Colentina. Colentina. activitatea acesteia fiind preluată de „Comisia de Fotbal“ a F. Bukarest) şi în foarte multe alte localităţi din ţară.T.1909 – ia fiinţă „Asociaţia Cluburilor de Fotbal din România“ – din cele trei cluburi amintite mai sus.perioada de glorie a echipei Chinezul din Timişoara.C.) din iniţiativa lui Mario Ghebauer.R.M. secretar general Octav Luchide. . . . Roma.A.C. Ploieşti“ – din angajaţii străini de pe şantierele petroliere. Venus. . .1922 – se desfiinţează U.1931 – se organizează prima ediţie a „CUPEI ROMÂNIEI“.S.1939 – activitatea fotbalistică ia amploare prin organizarea unui campionat naţional la seniori şi juniori care se întrerupe din cauza războiului până în anul 1946.1933 – în întrecerea „Balcaniadei ‘’ de la Bucureşti unde participă (Bulgaria.S. .M. .C. iar la Bucureşti.000 de locuri.A.ia fiinţă „Asociaţiunile sportive şcolare“ ale liceelor din capitală (Gh.1930. Gloria.E. Victoria. câştigat de „Chinezul“ din Timişoara. . 1-0 pentru români şi 4-2 pentru turci la Istambul).F. şi iau fiinţă alte opt echipe în capitală (Tricolor. la 16 februarie ia fiinţă „FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE FOTBAL – ASOCIAŢIE“ (F.1920 – are loc întâlnirea internaţională din Bucureşti – cu POLONIA (1-5).) şi „Chinezul Timişoara“.1904 – se formează prima echipă românească de fotbal în Bucureşti „ SPORT CLUB OLIMPIA“ din iniţiativa lui Mario Ghebauer şi Lazăr Breyer.la Arad ia fiinţă comitetul regional F.1911 – la Bucureşti are loc întâlnirea amicală între selecţionata cluburilor noastre şi echipa „GALATA – SARAI“ Istambul (9-1 pentru turci. iar revanşa în 1914. din ITALIA. având ca scop – îndrumarea şi coordonarea activităţii fotbalistice din România – asociaţie care de fapt a creat nucleul viitoarei F.F.1938 – România participă la a III-a ediţie a C.R.1922 – 1927. .R.F.1906 – apare „United F.

rămas în istorie sub numele de „REGULILE DE LA CAMBRIDGE“ (care au stat la baza elaborării regulamentelor ulterioare) nu a fost acceptat de toate unităţile de învăţământ şi cluburile sportive. iar loc de ţintă fiind uneori curţile bisericilor din parohiile învecinate.F.1956 – prima participare a unei echipe româneşti Cupa Campionilor Europeni prin Dinamo Bucureşti .1954 – România câştigă Jocurile Mondiale Universitare de la Budapesta. jocul s-a practicat după anumite reguli nescrise (CUTUME). Acesta se înregistra de către o persoană stabilită. fiind diferit de cel redactat în 1866 la Sheffield. Ţara Galilor şi Irlanda de Nord.E. a generat stări conflictuale cu prilejul întâlnirii acestora. acest cod. care s-au transmis generaţiilor. începute în anul 1863. Cu această ocazie s-a înfiinţat 9 . mai ales că în jurul lor se crease un interes major.1953 – s-a inaugurat la 2 august stadionul „23 august“ actualul „Lia Manoliu“ cu o capacitate de 70. în perioada „fotbalului primitiv“. prin care trebuia să treacă mingea.1955 – prima participare la „Turneul U. În evoluţia sa. are la origine existenţa unor „obiceiuri“ care se bazează pe o anumită concepţie după care se desfăşoară jocul. avându-l în frunte pe C. la Manchester a avut loc o conferinţă prezidată de maiorul F. Fiind practicat cu mare pasiune de către cetăţeni şi mai ales de către cei tineri. situaţie care s-a extins şi la Universitatea din Cambridge a cărei studenţi proveneau din şcolile amintite.1. orăşenii disputau partide înverşunate pe străzile oraşelor.A.MARINDIN la care au fost prezenţi câte doi reprezentanţi a celor 4 federaţii. ci mai ales pe spectatori – majoritatea lor involuntari şi paşnici.A. întrebuinţând mijloacele de atac şi de apărare cele mai dure şi cele mai periculoase. Practicarea jocului. unde au elaborat un „cod“ prin care stabileau o serie de reguli unitare pentru toate şcolile şi colegiile universitare. după reguli neunitare. Scoţia.E.“ desfăşurat la Bucureşti. După ce s-au constituit într-un club de fotbal a Universităţii din Cambridge.1986 – STEAUA BUCUREŞTI câştigă Cupa Campionilor Europeni. ele neputând avea loc fără un ansamblu de „obiceiuri ‘’ bine gândite. la 6 decembrie 1882. în urma căreia a fost semnat un acord asupra codului unic de reguli care a intrat în vigoare în 18831884 cu prilejul primului campionat interbritanic de fotbal. 1. a constituit izvorul dezvoltării fotbalului care a cuprins toate şcolile şi universităţile. În acele împrejurări a apărut prima „CUTUMA“ a jocului care a stabilit că: terenul de joc trebuie să fie o suprafaţă de 120/80 metri. având marcat locul de ţintă – la cele două capete ale terenului – prin doi stâlpi la 1 metru distanţă.MORLEY. . Mingea avea dimensiunea unui cap de om şi era confecţionată din piele. lucru ce nu a lipsit de riscuri nu numai pe jucători.3. la inspiraţia fiecărei şcoli în parte. Amploarea şi răspândirea jocului a impus apariţia unor reguli care au avut menirea de a evita propagarea jocului violent şi periculos aşa cum reiese dintr-o cronică a timpului: „fără a ţine seama de timp sau anotimp.F. . Format pe principii corecte. disputa între tabere având loc pe distanţe mari. Jocurile cu mingea ale antichităţii deveniseră mai complexe. jocul s-a extins împotriva unor intervenţii din partea feudalilor şi monarhilor. studenţii au organizat o adunare istorică care a avut loc la colegiul TRINITY în 1848. care s-au transmis ca şi obiceiurile. de la o generaţie la alta. Datorită amplificării jocurilor. După repetate confruntări. Cu timpul „obiceiurile ‘’ s-au transformat în reguli nescrise. s-a stabilit organul care să redacteze un cod unic de reguli denumit „THE FOOTBALL ASSOCIATION“.1962 – câştigăm „Turneul U. Noul regulament a fost aprobat la 8 decembrie 1863 şi a fost aplicat numai la Londra.“ pentru echipe naţionale de juniori . extinderii cluburilor şi înfiinţării federaţiilor de fotbal din Anglia. de-a lungul timpurilor. după care numărul jucătorilor era nelimitat. Aceste jocuri cu sau fără minge se practicau cu scopul de a pregăti soldaţii pentru luptă şi a da tinerei generaţii o pregătire militară corespunzătoare. .. care încresta cu un cuţit în stâlpii porţilor fiecare gol marcat. fiind urmărite de numeroşi spectatori. pentru înscrierea unui punct valabil.000 de locuri. Introducerea jocului în şcolile publice engleze.A. Istoricul regulamentului de joc Necesitatea stabilirii unor norme de comportare în timpul întrecerii. între cluburile existente. în anul 1846.

În componenţa acestui organism (I.5.) decât numai în anul 1913. Organizarea fotbalului în România Federaţia Română de Fotbal (FRF) este o asociaţie sportivă naţională.F.prevenirea încălcării Statutului şi Regulamentelor FRF.A.asigurarea reprezentării fotbalului din România în organismele internaţionale (FIFA şi UEFA. juniori sau seniori. . Federaţia Română de Fotbal este membră a FIFA şi UEFA.promovarea şi apărarea intereselor fotbalului românesc. Scopurile Federaţiei Române de Fotbal: . . precum şi a regulilor de joc promovate de International Football Association Board. . Scoţia. . renumerotează articolele sale de la 31 la 17. indiferent de naţionalitate. Statutului şi Regulamentelor FIFA şi UEFA. . religie sau apartenenţă politică.F.I. în esenţă a rămas neschimbată. . . pentru prevenirea violenţei în sport. singura în măsură să controleze activitatea fotbalistică din România. Federaţia Română de Fotbal este persoană juridică.I.ajutorarea şi sprijinirea membrilor FRF în cazuri de necesitate.stabilirea echipei campioane. Cluburile şi membrii lor sunt egali.dezvoltarea şi menţinerea legăturilor dintre Ligă.) resistematizează conţinutul regulamentului. Comitetul Balcanic etc. la nivelul învăţământului de toate gradele sau asociaţiile sportive.1. şi-l rescrie dându-i forma actuală. la toate vârstele.„INTERNATIONAL FOOTBALL ASSOCIATION“ unicul organ investit cu modificarea şi aprobarea regulilor de joc. la data şi locul stabilit anterior. şi ai F. precum şi a ordinii ierarhice a echipelor participante.A. precum şi organizat în diferite forme.fotbalul de masă – cuprinde jucători care participă în competiţii locale sau interne. HIRSCHMAN din Olanda). . sfera largă a celor angrenaţi în mod voluntar şi spontan.) figurează câte 4 reprezentanţi din Anglia. Mijloacele financiare ale FRF pot fi utilizate numai pentru scopurile prevăzute în Statut. . statutele şi regulamentele acestora fiind obligatorii pentru ea şi cluburile ce-i sunt afiliate.neadmiterea nici unei discriminări în fotbal.A.). Eşalonarea organizării şi practicării jocului de fotbal Amploarea şi nivelul diversificat la care se practică jocul de fotbal.1.B. vom prezenta nivelul şi obiectivele specifice fiecărui eşalon în care se practică jocul de fotbal: .interzicerea metodelor şi practicilor neregulamentare în fotbal şi a eventualelor abuzuri ce se pot valorifica. Ţara Galilor.reglementarea pregătirii şi promovării antrenorilor.B. jucători. În anul 1938 sir STANLEY ROUS (fostul preşedinte al F. Board (sau I. . Prin prisma acestora. . . Cu toate că F. a câştigătorilor celorlalte competiţii.promovarea fotbalului din România în competiţiile internaţionale. În domeniul sportiv. oficiali şi asociaţiile de fotbal teritoriale.A.W. constituită din cluburi şi asociaţii teritoriale de fotbal care sunt afiliate şi recunoscute de către acesta. 1.F.A.organizarea şi sprijinirea activităţii fotbalistice în România la toate nivelele. având şi astăzi aceleaşi atribuţii. în condiţiile legii. care se întâlnesc în şedinţe anuale în luna iunie. atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional.interzicerea utilizării substanţelor şi mijloacelor care vizează creşterea artificială a condiţiei fizice sau psihice a jucătorilor. s-a înfiinţat în 1904 nu a fost acceptată în International F.4. Fiind forma cea mai 10 . care deşi modificată de nenumărate ori. are la bază o anumită pondere de activitate cu obiective bine stabilite. cluburi. arbitrilor şi a celorlalţi tehnicieni şi specialişti din domeniul fotbalului. cu doi reprezentanţi (baronul LAVELEYE din Belgia şi C. 1. Irlanda de Nord.I. de copii.promovarea spiritului de „Fair-Play“. reprezintă o activitate şi un fenomen social.

Apariţia fotbalului în România? 3. Întrebări recapitulative: 1. dar FRF? Bibliografie: 22.S. Liga I. ♣ asigurarea permanentă a fondului de jucători necesar echipelor divizionare de fotbal şi loturilor naţionale. în fotbalul de performanţă. ♣ folosirea condiţiilor oferite de joc în scop recreativ şi formarea obişnuinţei de practicare în mod sistematic a jocului. 24 11 . precum şi jucători care participă în competiţii care asigură promovarea în sistemul divizionar. Licee cu program. Obiectivele acestui eşalon sunt: ♣ selecţia. la toate categoriile de vârstă. Apariţia fotbalului pe plan mondial? 2. Fotbalul de performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii cluburilor şi asociaţiilor sportive care activează la cel mai înalt nivel competiţional. III care participă în sistemul internaţional oficial. Obiectivul principal îl constituie calificarea şi participarea echipelor naţionale la competiţiile organizate de FIFA şi UEFA. ♣ alcătuirea unor echipe care să facă faţă competiţiilor europene intercluburi. Fotbalul de înaltă performanţă – cuprinde echipele şi jucătorii selecţionaţi în loturile naţionale liga I. la nivel mediu. Baza de masă a fotbalului de performanţă – cuprinde jucători încadraţi în grupe şi echipe de copii şi juniori. ♣ acumularea unor cunoştinţe şi deprinderi specifice jocului. aceasta nu urmăreşte în special creşterea continuă a performanţei. Ce este FIFA şi UEFA. pregătirea şi promovarea tinerilor jucători de perspectivă. II.largă de cuprindere a masei de participanţi.S. până la nivelul Cupei Mondiale şi a Jocurilor Olimpice. şi are ca obiective: ♣ valorificarea deprinderilor specifice jocului în scopul menţinerii stării de sănătate şi a unei capacităţi ridicate de muncă. având ca obiective: ♣ realizarea şi menţinerea la nivelul unor cerinţe superioare a capacităţii de pregătire şi a unui număr cât mai mare de jucători valoroşi. capabili să atingă marea performanţă.. II şi III. de la C. care să stimuleze continuarea activităţii spre afirmarea sportivă. precum şi obţinerea unor rezultate superioare în aceste confruntări. alte cluburi şi asociaţii sportive participante într-un sistem competiţional oficial.

ACCESIBILITATEA – să corespundă nivelului şi particularităţilor de pregătire (la toţi factorii) şi condiţiilor de desfăşurare a jocului. CARACTERISTICI Unul din factorii care au contribuit decisiv la progresele înregistrate de jocul de fotbal de-a lungul anilor este TACTICA. a terenului şi ambianţei de desfăşurare. Relaţia optimă între tehnică şi tactica jocului reprezintă condiţia esenţială în abordarea oricărui joc. simple sau complexe. Acţiunea colectivă – reprezintă participarea dirijată şi colectivă a doi sau mai mulţi jucători. în fazele de atac şi apărare. cu maximă eficienţă în minimum de timp. pentru a putea schimba registrul tactic. în fazele de atac şi apărare.EVOLUŢIA – perfecţionărea tacticii să urmărească crearea permanentă a unei soluţii. obţinerea victoriei.CAPITOLUL II: TACTICA 2. Tactica – constituie ansamblul acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor care se desfăşoară în mod organizat şi regulamentar. trebuie să se bazeze în primul rând pe capacitatea şi nivelul tehnic al jucătorilor. GENERALITĂŢI. în funcţie de calităţile şi particularităţile jucătorilor proprii şi ai adversarului. unitar şi raţional. în luptă directă cu echipa adversă. individuale şi colective să-şi valorifice potenţialul propriu în vederea înscrierii de goluri şi în consecinţă. coordonate în mod unitar în cadrul concepţiei de joc. CARACTERISTICILE TACTICII . Atacul – echipa aflată în posesia mingii. urmăreşte prin acţiuni ofensive de joc. a importanţei şi consecinţelor rezultatului. în urma unor acumulări şi experienţe teoretico-practice.ELASTICITATEA şi INVENTIVITATEA – să permită însuşirea mai multor variante de joc. 12 . Acţiunea individuală – urmăreşte realizarea oportună şi eficientă a sarcinilor de joc. la toate fazele de atac şi apărare. pentru realizarea scopului urmărit. Tactica individuală – reprezintă capacitatea jucătorului de a efectua acţiuni în colaborare cu coechipierii şi în condiţii de adversitate. . Tactica colectivă – reprezintă totalitatea acţiunilor de colaborare ale jucătorilor. Apărarea – urmăreşte destrămarea atacurilor adverse şi recuperarea mingii pentru declanşarea acţiunilor ofensive. fiind influenţat de varietatea şi eficienţa deprinderilor tehnice. în toate fazele şi zonele terenului. când este necesar. a reuşit să dezvolte alţi factori ai antrenamentului care au fost obligaţi să-şi găsească noi căi şi mijloace pentru a face faţă cerinţelor impuse de tacticizarea crescută a competiţiilor şi jocurilor. prin utilizarea celor mai indicate procedee tehnice. DEFINIŢIE. se exprimă în joc prin capacitatea jucătorilor de a se orienta şi alege soluţia şi procedeul tehnic adecvat fazei şi poziţiei de moment. Nivelul şi randamentul pregătirii tactice. Acţiunea de joc – se realizează individual şi colectiv. CONCEPŢIE DE JOC. Exploatarea raţională a posibilităţilor jucătorilor proprii ţinând seama de particularităţile individuale şi colective ale adversarului. TACTICA – Mijloc de progres bazat pe activizarea unei gândiri creatoare a specialiştilor şi jucătorilor. în vederea realizării sarcinilor stabilite. . materializarea orientării şi concepţiei tactice fiind posibilă prin calitatea tehnicii individuale şi colective. fiind rezultatul unei participări conştiente şi pregătirii complexe a jucătorilor. Situaţiile tactice fundamentale: atacul şi apărarea.1. în funcţie de adversar şi de eventualele surprize din partea acestuia. în vederea realizării sarcinilor de joc. prin variate concepţii de joc şi tactici speciale.

inter stânga şi extremă stânga. de modificările aduse regulamentului de joc. Sistemul reprezintă o formă stabilă care nu se schimbă de la un joc la altul. precum şi de gradul de dezvoltare tactică a jucătorilor. celor doi mijlocaşi li se mai alătură încă unul. Sistemul este numai un cadru înăuntrul căruia există posibilităţi aproape nelimitate pentru aplicarea celor mai variate idei tactice. inter dreapta. centru înaintaş. şi asta se petrece în jurul anului 1883. În acest fel sistemul defensiv a fost serios întărit şi totodată a apărut încă o linie de apărare. sunt bine stabilite dinainte. 3. un rol de mijlocaş centru.2. datorită îmbunătăţirii aduse tehnicii şi tacticii înaintaşilor. Atunci au fost retraşi încă trei jucători primind sarcini de apărători.2. aşa cum se poate întâmpla cu tactica. Adoptarea unui sistem face ca jocul să devină organizat. Datorită acestor factori sistemul a suferit de-a lungul anilor schimbări esenţiale. În jurul anului 1863 se juca aşa-zisul „sistem fără sistem". în linii generale. care dispunea jucătorii astfel: un portar. Acesta cade în sarcina tacticii. Cu timpul. are o formă stabilă. „clasic“ sau „liber“ (1-2-3-5). un apărător şi nouă atacanţi în linie. Sistemul de joc nu poate determina el singur realizarea scopului imediat al jocului. (1-2-2-6). aceea a mijlocaşilor. 1. Începând cu anul 1875. SISTEMUL DE JOC Sistemul de joc reprezintă cadrul de organizare a jocului. Deşi. în care sarcinile şi sfera de acţiune a jucătorilor. sistemul de joc se schimbă totuşi la un moment dat. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● În acest sistem jucătorii erau dispuşi ca mai sus: un portar. acţiunile să fie coordonate şi bine orientate. iar în atac rămân cinci jucători care poartă denumirile de extrem dreapta. 2. Această schimbare este determinată. în principal. El nu contribuie la rezolvarea situaţiilor neaşteptate care survin pe parcursul jocului. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● 13 . doi mijlocaşi şi şase înaintaşi. doi fundaşi. Acest sistem a fost denumit „piramidă". un singur apărător a devenit insuficient pentru a stăvili atacul supranumeric.

apărarea a retras centrul mijlocaş. iar atacantul cel mai avansat nu se putea plasa mai aproape de poartă decât la înălţimea fundaşului avansat. Prin aceşti trei jucători se înţelege portarul şi doi jucători de câmp. în condiţiile în care acţiunea se petrece în jumătatea de teren a adversarului. cele trei vârfuri de atac s-au plasat la nivelul fundaşului retras şi astfel apărătorii au putut fi uşor depăşiţi. adică portarul şi un jucător de câmp. Ei trec la formula cu interii avansaţi şi centrul atacant retras păstrând de la vechiul sistem numai M-ul în compartimentul defensiv. centrul atacant şi extremele retrase etc. să se găsească numai doi jucători. care devine astfel stoper. (1-3-2-3-2)sau (1-3-2-1-4). 14 . rezistă multă vreme fiind încă prezent la campionatul mondial din Elveţia – 1954 şi chiar la cel din Suedia – 1958. pentru ca un jucător să nu fie socotit afară din joc.). Noua regulă de ofsaid stabileşte că între atacant şi poarta adversă este necesar. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● Cu acest sistem. Ca măsură de contracarare. a devenit din ce în ce mai puţin spectaculos şi lipsit de fazele palpitante din imediata apropiere a porţii. Jocul. În anul 1925 se modifică regula de ofsaid.4. deci şi de eficacitate. care până la acea dată prevedea că un jucător este afară din joc dacă între el şi poarta adversă se află mai puţin de trei jucători. Primii care-l abandonează socotindu-l învechit sunt fotbaliştii maghiari. din acest motiv. Astfel a apărut sistemul „W.M. ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ● În aceste condiţii. La adăpostul acestei reguli fundaşii jucau în scară. iar pe cei doi fundaşi i-a plasat la câte una dintre extreme. la distanţă de 10-15 m unul de altul.F. pe care echipele din întreaga lume îl adoptă folosind pentru linia de atac diferite formule ca: centrul atacant retras şi interii avansaţi.G. care încă din anii 1952-1953 modifică W în atac. Mijlocaşii au căpătat sarcina de a supraveghea pe cei doi interi adverşi. 5. Apare astfel „sistemul cu trei fundaşi". pentru marcarea centrului înaintaş. fotbaliştii maghiari obţin succese răsunătoare (printre alţii înving la scoruri concludente pe fotbaliştii englezi – 6: 3 şi 7: 2 – şi puţin a lipsit să câştige finala campionatului mondial din 1954 (2: 3 cu R. Sistemul W.“ (1-3-2-2-3).M.

În atac. Să fie elastic – aplicabil faţă de toţi adversarii şi chiar să ofere posibilitatea unor mici modificări. trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe principale: 1. SISTEMUL DE JOC . În unele cazuri. 5. CERINŢELE UNUI BUN SISTEM DE JOC Pentru ca un sistem de joc să fie recunoscut. consecutiv. Să fie simplu. adică să nu lase spaţii prea mari între atacanţi şi apărători. 3.6. fie cu mâna. 1962 – varianta 1-4-3-3. În cazul că mingea a fost prinsă de portar. La Campionatul Mondial din Franţa 1998 echipele finaliste au adoptat o aşezare în linie alcătuită din 4 jucători – 4 mijlocaşi şi 2 atacanţi. etc. În prezent se folosesc variante ale sistemului cu patru fundaşi. devine primul atacant. atunci când a intrat în posesia mingii. 1966 – varianta 1-4-4-2. brazilienii perfecţionează acest sistem creându-l pe cel cu patru fundaşi (1-4-2-4-) şi datorită unei tehnici şi tactici foarte bune reuşesc să-şi adjudece. uşor de înţeles şi lesne de aplicat. Astfel avem variantele 1-4-5-1. se recomandă ca mingea să fie trimisă jucătorilor de pe partea opusă acţiunii precedente. ieşiri din poartă pentru a intercepta mingea la centrări sau la lansarea vârfurilor de atac ale adversarului. 4. Să asigure trecerea cu uşurinţă din apărare în atac şi invers. Să asigure acoperirea justă şi proporţională a terenului de joc prin plasarea jucătorilor. 2. Transmiterea mingii se face. să reziste şi să fie aplicat ca fiind raţional. După acest campionat. La ultimul campionat mondial din Germania – 2006 finalistele Italia şi Franţa au utilizat aşezarea 1-4-4-2. portarul. fără însă o schimbare esenţială.la Campionatul Mondial din Chile conduce Brazilia spre titlu.1960 – prin Inter Milano – antrenorul său H. partenerului cel mai bine plasat. 6. Iniţierea acţiunilor pregătitoare de atac se fac de către portar. ei se vor demarca pentru a combina cu portarul sau pentru a primi mingea şi a iniţia şi construi acţiuni de joc prin pasarea mingii partenerilor din linia de mijloc sau de atac. două titluri de campioni mondiali (1958 şi 1962). El efectuează. prin încercările pe care aceştia le vor face pentru recâştigarea mingii. 1970 – se revine la varianta 1-4-3-3 la Campionatul Mondial din Mexic – unde Brazilia câştigă din nou trofeul.– la Campionatul Mondial din Anglia. fie imediat după prinderea mingii . şi 5-6 jucători în linia de mijloc. zonele lor de acţiune sunt mult mărite. fie cu piciorul. 7. la fundaşul sau mijlocaşul care se demarcă în acest scop sau la extrema care se retrage cu această intenţie. dar cu o dinamică crescută la toate capitolele faţă de anul 1966. Să ţină pas cu dezvoltarea generală a fotbalului pe plan naţional şi mondial. combinaţie care urmăreşte reţinerea atacanţilor adverşi pe poziţie avansată. anul apariţiei acestei variante. Este recomandabil ca transmiterea mingii să se facă cu mâna pentru mai multă siguranţă şi să fie adresate spre marginile terenului. Fundaşii laterali au ca sarcină de bază în apărare. SARCINILE JUCĂTORILOR ÎN SISTEMUL CU PATRU FUNDAŞI Portarul are sarcina de bază de a apăra poarta plasându-se pe linia ei cât şi în afară. De asemenea. marcarea extremelor. fie după o combinaţie cu unul dintre fundaşi sau mijlocaşi. fundaşii participă în continuare la acţiunile de atac pătrunzând în terenul 15 . Să afirme principiul răspunderii faţă de colectiv. de asemenea. unde ţara gazdă câştigă locul I. 1-3-4-3. El iniţiază acţiuni pregătitoare de atac sau contraatac prin transmiterea imediată şi precisă a mingii. în acest fel luându-le posibilitatea retragerii şi organizării lor în dispozitivul apărării. ele ne mai fiind limitate la mijlocul terenului. fie cu 1-2-3 jucători în atac. Hererra a introdus sistemul 1-1-4-2-3 şi jucătorul „libero“ din spatele apărării. Să fie echilibrat – să ajute atât atacul cât şi apărarea. în funcţie de necesităţile fazei. 1-3-5-2. Ca sarcină de bază în atac.

Această acţiune a înaintaşilor urmăreşte pe cât posibil recâştigarea mingii. aşa după cum arată şi denumirea care i s-a dat. Prin poziţia puţin retrasă faţă de înaintaşii centrali ei pot mai uşor să continue acţiunile de atac. Această „demarcare asigurată“ pe care extremele o efectuează mai are şi o altă importanţă: aceea de a sprijini pe mijlocaşi în îndeplinirea sarcinilor lor ofensive. – marcarea cu stricteţe a apărătorilor adverşi pentru a le lua posibilitatea de a primi mingea de la portar. mai au datoria să acţioneze cât mai variat. prin alternarea acţiunilor colective cu cele individuale (depăşiri în zona de finalizare. ea are efectul de a stânjeni pe apărătorul cu mingea de a pasa corect şi a acţiona liber. Înaintaşii au în sistemul cu patru fundaşi o contribuţie mărită în apărare. fie imediat în faţa acesteia şi în apropierea înaintaşului central de pe partea sa (Dunca la brazilieni. Mijlocaşul avansat.pase de depăşire a adversarului (un-doi). demarcări oportune etc. pătrunzând prin surprindere în eşalonul avansat al echipei. În atac. prin atacarea insistentă a apărătorului advers care a efectuat deposedarea sau interceptarea mingii. Mijlocaşul plasat mai înapoi se alătură. iar dacă acest lucru nu este posibil. – participarea activă la apărare atunci când situaţia devine periculoasă pentru poarta proprie ajungându-se până la dublarea fundaşilor. înaintaşii. denumit „mijlocaşul de sprijin“ alimentează înaintarea cu mingii utilizabile. Prin retragerea pe care o adoptă la un moment dat. prin dirijarea paselor de contraatac şi canalizarea acţiunilor pe marginea terenului. Fundaşii centrali au sarcina de a marca pe cele două vârfuri de atac advers.advers şi mergând până la finalizare. . în special a fundaşilor centrali (Picchi la Internaţionale). rolul cel mai important în atacarea porţii revine înaintaşilor. În cazul că aceştia posedă calităţi fizice şi tehnice deosebite pot participa chiar la finalizare. Participarea fundaşilor laterali la desfăşurarea acţiunilor în terenul advers se face numai după ce aceştia se conving că părăsirea postului lor nu prezintă risc. posibilităţile acestuia de a greşi din cauza opoziţiei sau a grabei sunt cu mult mai mari. participă la dezvoltarea atacului şi chiar la finalizarea lui. contribuţia lor constă în iniţierea acţiunilor de atac prin pase precise la coechipierii din celelalte linii. „mijlocaşul de legătură". Cuplul celor doi înaintaşi se manifestă prin: – ajutor reciproc (de obicei jucătorul fără minge este acela care are iniţiativa în această acţiune de susţinerea coechipierului său) prin demarcări de sprijin. Şi în acest caz. În afară de aceste sarcini extremele se angajează mai mult decât ceilalţi doi înaintaşi în jocul de apărare. Al doilea. indiferent de postul pe care îl ocupă. Mijlocaşii au ca sarcini principale de a face în permanenţă o legătură tactică între linia de fundaşi şi cea de înaintaşi şi de a sprijini activ ambele linii în acţiunile lor. se integrează în acţiunile de apărare în linia fundaşilor. Mijlocaşii sunt jucătorii care asigură construcţia jocului la mijlocul terenului. Această contribuţie se realizează printr-o serie de mijloace dintre care cele importante sunt: – căutarea cu perseverenţă a recuperării mingii pierdute. 16 . are rolul de a transmite pasele de la mijloc spre linia de înaintaşi şi în afară de asta de a asigura. Ei nu se plasează pe aceeaşi linie: unul va avea a poziţie mai retrasă.).lansări. dar în acelaşi timp. prin alternaţie. nejenat. pătrunderi în spaţiile libere. În faţa sarcinilor de mai sus. Lupescu la români). care acţionează pe zonele sau fâşiile de mijloc ale terenului. Înaintaşii au un rol deosebit de important în construcţia jocului. de a întări spatele liniei de înaintare. extremele ies din zona pe care o controlează cu stricteţe fundaşul advers şi astfel au libertate de acţiune când primesc mingea de la apărătorii proprii.demarcări „asigurate“. cei doi mijlocaşi au de asemenea roluri diferite. . În atac. fie în spatele liniei fundaşilor cu rol de suplinire. . În atac. iar altul una mai avansată.schimburi de locuri. Mijlocaşul cu o poziţie mai avansată contribuie la apărare prin luarea în primire a mijlocaşului avansat advers sau a unui înaintaş central care joacă pe poziţie retrasă. .

Tactica individuală în apărare – marcajul.3. Tactica individuală în atac – demarcarea. – deposedarea. 2. 2.3. dezvoltă viteza şi dinamica de joc. – Demarcarea este indispensabilă jocului actual deoarece creează superioritate numerică. Tactica colectivă în atac – pasa. • să aibă calităţi psiho-fizice corespunzătoare. – efectuarea loviturilor libere.3. Tactica colectivă în apărare – dublajul. 2.2. 2.2. • să fie precedată de fentă. Tactica individuală în atac A. • viteza de demarcare (direcţia spre spaţii libere şi nu invers fiindcă obţinem automarcaj).3. 17 . Cerinţele unei demarcări sunt: • atenţie şi concentrare la joc.1.3. – aglomerată. – forme de atac. – depăşirea. – în linie. – Demarcarea poate fi directă şi indirectă (prin desprinderea adversarului datorită mişcării coechipierilor). şi contribuie la dezorganizarea adversarului. – schimbul de locuri.3. – schema tactică. – cu „libero“.4. – pregătirea şi finalizarea atacului. DEMARCAREA – este acţiunea jucătorului în atac pe care o efectuează cu scopul de a scăpa de sub marcajul adversarului şi pentru a-şi crea un plasament convenabil continuării acţiunii pe spaţii mai libere. – forme speciale de apărare – presingul. – forme de apărare – „om la om“.1. • să se facă la momentul oportun şi prin surprindere. – circulaţia tactică. – jocul pe fază.3. – apărare combinată. – combinaţie şi scheme la faze fixele ale jocului. SISTEMATIZAREA TACTICII 2. – combinaţia tactică. – apărare în zonă. – talonarea.

cu scopul de a crea atacului un front larg de acţiune şi implicit disperarea apărării adverse. soarta unui joc. Tactica colectivă în atac Elementul tactic de bază. după DISTANŢĂ: a) – pasa scurtă (până la 10 metri) – specifică combinaţiilor rapide. 2.LANSARE (pasarea mingii în adâncime. motiv pentru care trebuie să fie oportună şi precisă. ceea ce. d) .pasa laterală – se foloseşte în scopuri diferite. descongestionarea spaţiului sau zonei respective. perpendicular pe poarta adversă.pasa oblică – reprezintă un mijloc pentru menţinerea mingii în cadrul echipei prin deschiderea „ unghiurilor de siguranţă „ în circulaţia optimă a mingii.DESCHIDERE (transmiterea mingii din zona centrală a terenului spre cele laterale. cu piciorul sau cu capul). traiectoria şi poziţia în teren a coechipierului. crearea posibilităţilor de a combina în triunghi şi de a efectua o pasă decisivă în adâncime.2.3. care poate surprinde adversarul descoperit şi înlătură pericolul).DEGAJARE (din zona porţii proprii în terenul advers. pe sol sau în aer. deoarece angajează coechipierul decisiv şi direct spre poarta adversă. care prin folosirea succesivă a unor procedee tehnice. într-o anumită situaţie.B. va folosi pasa spre înapoi în zona centrală. reprezintă cheia de boltă a organizării şi desfăşurării fazelor ofensive. are o mare importanţă). după DIRECŢIE: a) . – pasa la portar. în funcţie de zona în care se acţionează (pentru schimbarea direcţiei de atac. . DEPĂŞIREA INDIVIDUALĂ – este acţiunea jucătorului cu mingea. poate fi utilizată ca: . – când se află în marginea terenului şi acţiunea este blocată în adâncime sau lateral. în desfăşurarea acţiunilor colective în atac. prin deviere şi la „ un-doi-uri „. A. – când jucătorul a ajuns cu mingea lângă linia de poartă şi nu are şanse de centrare.pasa înainte sau în adâncime – este cea mai eficientă. b) – pasa medie (între 10-20 metri) – are mare utilitate în fazele de construcţie a atacului şi la angajarea coechipierilor pentru finalizare. în fazele de construcţie. c) . Eficienţa unei pase poate decide. pe direcţia şi către jucătorul cel mai indicat. C. eliminarea unor adversari din raza de acţiune. pentru angajarea coechipierului spre şi în zona de finalizare) .) – pasa înapoi – are o multiplă utilizare. . 18 . (câştigându-se teren în minimum de timp) pentru a crea sau finaliza acţiunea b. este PASA.). de la marginea terenului spre interior. fără preluare. cu viteza şi traiectoria corespunzătoare. EFECTUAREA LOVITURILOR LIBERE 2. reuşeşte să depăşească unul sau mai mulţi adversari (exemplu: preluare cu depăşire – conducere – protejare – fentă – dribling etc. pasele sunt clasificate astfel: 1. pentru angajarea coechipierilor în combinaţii sau pentru a trage la poartă. efectuarea unor depăşiri prin „un-doi-uri „. în funcţie de situaţia din teren şi de scopul urmărit: – când posesorul mingii nu poate pasa înainte sau lateral. CLASIFICAREAŞI EFICACITATEA PASELOR În funcţie de distanţa. Transmiterea şi circulaţia mingii în cadrul echipei. c) – pasa lungă (peste 20-25 metri) – în funcţie de locul execuţiei şi direcţia de transmitere. direcţia.CENTRARE (transmiterea mingii. prin plasamentul adversarilor. pentru a crea poziţie favorabilă de finalizare unui coechipier venit din urmă.

se stabileşte circulaţia jucătorilor şi a mingii. C. • selectarea şi efectuarea celor mai eficiente pase. este necesar ca aceasta să ţină seama de capacitatea intelectuală şi tehnico-tactică a jucătorilor proprii. ale echipei. ceea ce este în avantajul adversarului. prin aportul capacităţii de creaţie şi spontaneitate a jucătorilor. cu scopul obţinerii unor avantaje în lupta cu adversarii şi de a realiza sarcinile fazelor ofensive. combinaţiile tactice pot primi noi valenţe în timpul jocului. Schemele tactice se folosesc în general. cu mare eficacitate la fazele fixe ale jocului. care să genereze greşeli din partea adversarilor. se produc acţiuni dezorganizate şi haotice în timpul jocului. în cadrul căruia se poate acţiona: a) . impuse de momentul tactic respectiv.individual – împotriva unui adversar plasat la distanţă mică. JOCUL PE FAZĂ – reprezintă un mijloc tactic deosebit de important în jocul actual. efectuat de jucătorii echipei în atac. b) – pasa semiînaltă. care prin acţiuni individuale succesive şi combinaţii tactice. (pe sus). pentru crearea unui plasament favorabil primirii mingii. COMBINAŢIA TACTICĂ – reprezintă coordonarea acţiunii a doi sau mai mulţi jucători. să fie accesibilă acestora. Eficacitatea paselor depinde de modul în care se îndeplinesc următoarele cerinţe de către jucători: • folosirea unor variate procedee de lovire a mingii. De asemenea 19 . încadrate într-un plan stabilit. unde sunt grupaţi mai mulţi jucători din ambele echipe. locul. care să reflecte trăsăturile concepţiei de joc. bazată pe o riguroasă disciplină. un rol decisiv avându-l precizia tuturor execuţiilor tehnice. Jucătorul cu mingea trebuie sprijinit permanent în aceste spaţii. cu piciorul şi capul. c) – pasa cu traiectorie înaltă. În cazul unei pregătiri superficiale sau a folosirii unui număr prea mare de combinaţii tactice. de un număr suficient de coechipieri. Însuşite în cadrul antrenamentelor. după TRAIECTORIE: a) – pasa pe jos. urmăresc realizarea fazelor de pregătire şi finalizare a atacurilor. Pentru stabilirea unei circulaţii tactice eficiente. CIRCULAŢIA TACTICĂ – angajează un număr mai mare de jucători. Circulaţia tactică. cu scopul de a se elibera de marcajul strict „ om la om „ practicat de unele echipe. A. SCHEMA TACTICĂ – este o formă rigidă a combinaţiei tactice. Acţiunea se declanşează la 35-40 metri de poarta adversă şi se efectuează pe spaţii mai largi. presupune o pregătire tehnică. în jurul acestuia formându-se un „ nucleu ofensiv „ eficient. la sol. B. după POZIŢIA ÎN TEREN A COECHIPIERULUI – determină pasarea mingii la picior sau pe poziţia viitoare a coechipierului. b) . făcând apel la mijloacele tehnice-tactice specifice atacului. Reuşita jocului pe fază. în viteză şi cu fente. se folosesc în funcţie de plasamentul coechipierilor şi adversarilor. prin folosirea fentelor. în lupta directă a acestor grupe ce se formează temporar. D. sistemul de joc şi schimbarea acestuia. în jur de 5 metri. a paselor precedate de fente. zona şi distanţa la care se adresează mingea. care însă trebuie să posede o bogată paletă tehnică. • transmiterea oportună a mingii cu intensitatea necesară pentru a se evita interceptarea de către adversari. SCHIMBUL DE LOCURI – constituie un mijloc util. În cadrul circulaţiei tactice. repetată şi verificată în jocuri şcoală. 4. în care jucătorii au obligaţia să execute exact ceea ce s-a repetat la antrenamente. F. • camuflarea intenţiei de transmitere. E.3.colectiv – prin care se urmăreşte păstrarea iniţiativei într-un spaţiu limitat pe o rază de 10-15 metri. impune utilizarea cu precizie a procedeelor tehnice şi crearea superiorităţii numerice.

G. Tatonarea presupune respectarea unor reguli din partea jucătorilor în apărare: 20 . condiţii meteo etc. indispensabilă funcţionării tacticii colective.3. lateral. Jucătorul echipei în apărare controlează acţiunile cu şi fără minge ale adversarului direct.) . cu scopul de a simula atacul de deposedare asupra adversarului cu mingea. Tactica individuală în apărare Realizarea permanentă şi cu eficienţă a sarcinilor duble în timpul jocului. . COMBINAŢII ŞI SCHEME LA FAZELE FIXE ALE JOCULUI Fiecare echipă este obligată să deţină în registrul tactic 2-3 combinaţii la fazele fixe ale jocului pe care să le execute cu eficacitate indiferent de adversar. (se completează conţinutul tactic. care se foloseşte de unele echipe mai ales în propria jumătate de teren. să poată crea surprize indiferent de zonele şi părţile terenului şi să se bucure de adeziunea jucătorilor. 2. Efectuarea marcajului depinde de modul în care jucătorul respectă următoarele cerinţe: • să se plaseze între adversar şi propria poartă (controlând situaţia din teren.3. I. jucătorul în apărare plasându-se la o distanţă de aproximativ cinci metri între partenerul direct şi zona de circulaţie a mingii. în cadrul apărării combinate şi la fazele fixe. . Prin această acţiune jucătorul în apărare poate închide accesul spre poartă a adversarului şi în acelaşi timp întârzie desfăşurarea atacului. Eficienţa acestui marcaj este în funcţie de simţul de anticipaţie al jucătorului şi de viteza de reacţie şi deplasare. B. cu exemple şi mijloace tehnico-tactice şi metodica). înapoi. Marcajul se poate realiza în trei feluri: a) Marcajul strict sau „om la om“ – constituie forma cea mai agresivă de apărare. TATONAREA Reprezintă un mijloc tactic important care se realizează printr-o serie de mişcări rapide. la o distanţă mai mare. la o distanţă de aproximativ un metru. timp suficient pentru organizarea apărării proprii şi marcarea tuturor adversarilor.contraatacul (idem) + fazele contraatacului (iniţiere – desfăşurare – finalizare) – până la 5 pase.pregătirea atacului (în funcţie de zonă). oblic. • să se plaseze pe partea în care adversarul controlează mingea. a celorlalţi adversari şi coechipieri. cu paşi mici. I. necesare unei intervenţii reuşite. H. PREGATIREA ŞI FINALIZAREA ATACULUI (vezi „ cerinţele tactice în atac „ pe cele trei zone. plasamentul şi circulaţia adversarilor şi a mingii). b) Marcajul de intercepţie – se foloseşte mai ales în zona de construcţie a adversarului. jucătorul în apărare fiind plasat între poarta proprie şi adversar. II.trebuie să aibă aplicabilitate împotriva diverselor forme de apărare. având posibilitatea ca să controleze permanent mişcarea mingii. III. necesită o capacitate fizicotehnică superioară şi însuşirea cunoştinţelor şi deprinderilor de tactică individuală. peste 10 pase. MARCAJUL – este acţiunea prin care jucătorul echipei în apărare urmăreşte să anihileze adversarul direct. FORME DE ATAC – atacul combinativ (organizare-desfăşurare-metodica învăţării). să-i anihileze piciorul preferat de execuţie şi să-I blocheze intenţia de a trage la poartă prin atac decisiv la minge. • să blocheze înaintarea adversarului pe linia plasamentului său. Componentele tacticii individuale în apărare sunt: A. 6-8 pase. înainte. pentru a nu primi şi juca mingea.finalizarea atacului (pe centru şi pe lateral). sau să finalizeze. c) Marcajul de supraveghere – se aplică în general în zona mediană a terenului. .atacul rapid (idem). teren.

DUBLAJUL – este un mijloc eficient în cadrul relaţiilor de colaborare şi sprijin între jucătorii echipei în apărare. jucătorul în apărare trebuie să se concentreze asupra acestuia pentru a declanşa într-un moment favorabil atacul decisiv (diferitele procedee de deposedare sunt descrise pe larg în capitolul „Tehnica“). baza succesului unei echipe. • să urmărească în special mingea şi mai puţin mişcările adversarului. APĂRAREA ÎN ZONĂ – se realizează după regula că fiecare jucător acţionează într-o zonă stabilită în care efectuează marcaj oricărui jucător admis. iar adversarul controlează mingea. perseverenţă şi încredere. a spiritului de colaborare şi de abnegaţie. B. Plasamentul corect şi acţiunea hotărâtă a jucătorilor în apărare. în baza principiului atenţiei permanente. execută preluarea şi este concentrat asupra acesteia (pe care încă nu o controlează suficient şi nu ştie cum va acţiona în continuare). permanent. ajutor şi sprijin reciproc şi chiar sacrificiu. 21 . asupra cărora ne vom referi: apărarea „om la om“. Tactica colectivă în apărare Organizarea eficientă a apărării colective. C. Însuşirea şi respectarea în timpul jocului a cunoştinţelor teoretice şi deprinderilor practice. În cazul când deposedarea de minge nu se face prin intercepţie sau în momentul preluării.• să se plaseze mereu între poarta proprie şi adversar. DEPOSEDAREA JUCATORULUI DE MINGE Reprezintă scopul tuturor acţiunilor de apărare. calm şi siguranţă. capacitate de depăşire a unor momente dificile şi de a învinge starea de oboseală. favorizează recuperarea mingii prin intercepţie. 2. Indiferent de postul ocupat în echipă. acţiunea de dublare a coechipierului. In faţa unei asemenea apărări.3. Cu obligaţia că în cazul când situaţia impune. să-şi părăsească zona şi să acţioneze acolo unde pericolul este iminent.4. care pătrunde în spaţiul respectiv. a. • să nu atace decisiv dacă nu este sigur de intervenţia sa şi să nu se lase înşelat de fentele adversarului. apărarea „om la om“ impune o serie de calităţi şi însuşiri necesare celor care o practică: • pregătire fizică generală şi specifică superioară şi o ridicată capacitate de efort. reprezintă în general. să dubleze şi să intervină asupra altui adversar. în momentul angajării sale la deposedare este obligatorie Importanţa dublajului este evidentă mai ales când jucătorii adverşi sunt superiori din punct de vedere tehnico-tactic şi fizic. în vederea recuperării mingii şi declanşării unui nou atac. în anumite situaţii. • manifestarea unor trăsături şi calităţi psihice şi morale pe care să se sprijine acţiunile tehnico-tactice ca: puterea de luptă şi dăruire. care a scăpat de sub marcajul unui coechipier. cu jucători corespunzători echipele mai folosesc unele forme speciale de apărare ca: „presingul“. Un moment favorabil care măreşte şansele acţiunii de deposedare este clipa în care adversarul intră în posesia mingii. Mai mult chiar. are obligaţia de a fi gata oricând să suplinească. • folosirea optimă a tuturor formelor de marcaj. APĂRAREA „OM LA OM“ – se distinge prin angajarea fermă şi hotărâtă a fiecărui jucător de a anihila acţiunile adversarului direct (pe tot terenul sau numai în propria jumătate) şi de a răspunde în faţa echipei de sarcina preluată. Mijloacele de exprimare practică a tacticii colective în apărare sunt următoarele: A. apărarea „ în zonă „ şi apărarea „combinată“. • efectuarea eficientă a dublajului. Cu un ridicat nivel de dificultate. prin calităţi deosebite. b. FORME DE APĂRARE – în jocul de fotbal se practică mai multe forme colective de apărare. singura soluţie a echipei în atac este jocul în viteză şi schimbul de locuri. apărarea „aglomerată“ sau acţiuni colective pentru combaterea unor forme speciale de atac ale adversarului. sunt cerinţe obligatorii pentru o echipă bine pregătită.

cunoaşterea şi realizarea sarcinilor de joc specifice diferitelor zone. • impune adversarilor soluţia de a trage la poartă de la distanţă. tot timpul jocului sau în anumite perioade. Avantajele apărării combinate: • este cel mai răspândit şi cel mai cunoscut sistem de apărare. JOCUL CU „libero“. hotărârea şi dârzenia în intervenţii. presupune un ridicat nivel de pregătire investit în jucători de valoare. APARAREA în LINIE g. Apărarea combinată se recomandă în situaţiile: • dacă pe anumite posturi sau compartimente. • creşte procentajul de intercepţie a mingii.Simţul plasamentului şi al anticipaţiei. Forma apărării combinate. e. • necesită o experienţă îndelungată în aplicarea ei datorită unor situaţii contradictorii a căror rezolvare favorabilă necesită gândire şi rutină. • este clasic. • distanţele reduse între jucătorii din apărare. APĂRAREA COMBINATĂ – este forma cea mai răspândită pe care o practică cele mai multe echipe. pe care nu orice echipă o poate practica eficient este: d. din care amintim o superioară capacitate de efort. în propria treime a apărării. hotărâre şi rapiditate în toate acţiunile. prezentarea lor fiind făcută în cursul de specializare. precum şi a pătrunderilor individuale. facilitează efectuarea optimă a dublajului. • se adaptează cu uşurinţă la lotul de jucători ai echipei. Ultimele trei forme de apărare colectivă doar le-am amintit. în cadrul acesteia. • este eficient şi în cazul unei pregătiri neuniforme ale componenţilor echipei. Avantajele acestei forme colective de apărare sunt: • reduce eficienţa combinaţiilor şi a circulaţiei jucătorilor. • se bazează prea mult pe greşelile tehnico-tactice ale adversarilor şi mai puţin pe intervenţiile de deposedare ale jucătorilor din apărare. având avantajul de a asigura marcajul adversarilor în zona de circulaţie a mingii şi de a acoperi în mod raţional zonele mai îndepărtate. sau numai pe zonele stabilite. răspunderea individuală este mai redusă. Dezavantajele apărării combinate: • necesită o pregătire tehnică şi organizatorică pretenţioasă. se foloseşte în general. obligă la o pregătire multilaterală. • nu poate evita folosirea eficientă a şutului de la distanţa. inteligenţă şi anticipaţie. în zonă. • prin interferenţa unor zone şi sarcini. c. 22 . • dacă linia de mijloc a adversarului este superioară în organizarea jocului şi în componenţa sa. posibilităţi variate de deposedare . cu o mare rezistenţă în regim de viteză. folosind raţional energia componenţilor echipei. adversarul are jucători mai valoroşi. Solicitarea deosebită. PRESINGUL – reprezintă cea mai activă şi agresivă formă colectivă de apărare. Aplicarea presingului pe toată suprafaţa terenului. APARAREA AGLOMERATA f. iar alţii. • dacă în echipa adversă există jucători „cheie“ cu o ridicată valoare individuală. din punct de vedere psiho-fizic. Dezavantajele apărării în zonă sunt următoarele: • prezintă nesiguranţă în faţa contraatacurilor. fiind rezultatul aplicării simultane a primelor două. care se foloseşte de unele echipe cu scopul de a reduce la maximum posibilităţile adversarului de a-si organiza acţiunile de atac. sunt calităţi indispensabile unui bun jucător pentru apărarea în zonă. unii dintre jucători au sarcina de a juca „om la om“. Dintre formele specifice ale apărării colective .

iar zona II este zona mediană a terenului. zona I se află în faţa propriei porţi când echipa se află în ATAC.5.3. când echipa se află în APĂRARE. şi invers zona I se află în faţa porţii adverse. Terenul de joc se împarte – teoretic – în trei zone aproximativ egale (35-40m) conform schiţei de mai jos. În funcţie de situaţia tactică în care se află echipa proprie – în atac – (schiţa a) sau în apărare (schiţa b) sunt numerotate şi zonele de teren.a ÎN ATAC: 23 .3. 2. Astfel. În continuare redăm principalele cerinţe şi reguli tactice de bază care trebuiesc respectate în aceste trei zone de joc pentru a fi în pas cu evoluţia fotbalului pe plan mondial. Cerinţe şi reguli tactice de bază în cele trei zone de joc.5.2.

De regulă. b) etapa condiţiilor apropiate de joc. b) evidenţierea părţilor esenţiale ale acţiunii. d) etapa modelării – reproducerea exactă a acţiunii de joc în pregătire. d) stabilirea jucătorilor care o realizează. f) verificarea înţelegerii (întrebării). obligatoriu. În pregătirea teoretică a tacticii se va respecta. Etapele pregătirii practice sunt următoarele: a) etapa condiţiilor izolate de joc.3. c) importanţa şi avantajele acţiunii.2. pregătirea teoretică sau învăţarea unei combinaţii noi se face în vestiar. cât mai ales exersarea practică.4.5. următoarea succesiune: a) descrierea şi demonstrarea acţiunii. e) în ce situaţie de joc se aplică şi replica adversarului (posibilă). sau în săli special amenajate cu participarea întregului lot de jucători. c) etapa condiţiilor de joc. cea practică de pe teren. la tablă. după care se trece la etapa a IIa. METODICA ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TACTICII Metodica învăţării şi perfecţionării tacticii are la bază atât pregătirea teoretică.b ÎN APĂRARE: 2. 24 .

43.Aceste etape pe care le parcurgem în pregătirea tactică sunt asemănătoare cu cele de la tehnică şi în consecinţă sunt tratate pe larg la capitolul TEHNICĂ. 2. Sistematizaţi tactica individuală în atac şi apărare? 2. 35. 45. 20. Intrebări recapitulative: 1. 23. 25 . Cum a evoluat sistemul de joc de-a lungul timpului? Bibliografie: 1. 40. Sistematizaţi tactica colectivă în atac şi apărare? 3. 4. 28.

în economia jocului. Tehnica în jocul de fotbal. • uşurinţă. deoarece se perfecţionează permanent. poate fi apreciată de oricine. • utilitate şi aplicativitate. noi procedee tehnice. lovirea mingii cu piciorul. Tehnica este şi perceptibilă. 7. • varietate. ieşirea din poartă şi blocajul. mişcările înşelătoare – fentele. deposedarea adversarului de minge. Fără minge: • alergări specifice jucătorului de fotbal. CARACTERISTICI. 26 . 4. • viteză. Totodată tehnica trebuie să fie ştiinţifică. Tehnica este evolutivă. Cu mingea: 1. intrarea în posesia mingii. Totodată viteza de execuţie se mai obţine prin folosirea procedeului cel mai simplu şi cel mai indicat pentru situaţia respectivă şi scopul urmărit. mai eficace. cu atât mai multe vor fi posibilităţile pentru a rezolva în mod creator şi eficace orice situaţie tactică care ar apărea în timpul jocului. conducerea şi protejarea mingii. Precizia este o cerinţă valabilă nu numai atunci când jucătorul execută procedeul nejenat de adversar. asistăm la o nouă fază în care se cere din partea jucătorilor un nivel tehnic din ce în ce mai ridicat.1. de fiecare spectator. prin simplificarea la maximum a mecanismului de execuţie. mai perfecţionate. aruncarea mingii de la margine. B. precum este „vocea“ pentru un tenor. Pregătirea tehnică modernă se caracterizează prin: • precizie.F. Clasificarea elementelor tehnice (după Catedra de fotbal F.CAPITOLUL III: TEHNICA JOCULUI DE FOTBAL 3. deoarece a evoluat şi evoluează continuu spre găsirea de noi rezolvări. Uşurinţa – în execuţie şi manevrare a mingii chiar în situaţiile cele mai dificile. când primeşte mingea în condiţii neobişnuite sau este jenat de adversar. mijloace specifice jocului portarului: prinderea mingii. Cu cât jucătorii posedă un bagaj mai variat şi mai bogat de cunoştinţe tehnice. lovirea mingii cu capul. Tehnica este pentru un fotbalist „cartea de vizită“. În consecinţă. ci şi în condiţii dificile: când jucătorul se află în mişcare. 2. 5. pentru a face faţă multiplelor cerinţe ale jocului modern. constituie fundamentul pe care se dezvoltă şi se perfecţionează jocul propriu-zis. 8. Importanţa factorului tehnic se reflectă şi în influenţa pe care o exercită asupra celorlalţi factori ai antrenamentului şi în special asupra factorului tactic. mai utile. GENERALITĂŢI Prin tehnică înţelegem modul de executare a tuturor mişcărilor necesare în practicarea jocului de fotbal. ţinând cont de elementele noi din domeniul fiziologiei. astăzi. Precizie – în execuţia elementelor tehnice de bază şi a celor specifice fotbalului. 6. mai bune. 3. biomecanicii şi igienei.S. • sărituri specifice în jocul de fotbal. boxarea şi trecerea mingii. Viteză – în execuţia procedeelor tehnice se obţine prin rapiditatea mişcărilor în sine.E. Cluj): A. CLASIFICARE. anatomiei. ca de altfel în orice joc sportiv. plonjonul.

elemente specifice jocului portarului. la învăţarea lovirii mingii cu latul. lovirea mingii cu piciorul. mişcările înşelătoare sau fentele. Metoda demonstraţiei – constă în executarea corectă a procedeului – se foloseşte împreună cu explicaţia.Utilitatea şi aplicativitate – folosirea în mod creator şi util a procedeului tehnic. deposedarea. nu este suficientă cunoaşterea şi stăpânirea perfectă a tuturor procedeelor tehnice de bază ci se cere fineţe şi varietate în execuţii. În acest caz este necesar ca procedeul tehnic să fie corect „împărţit“. mai întâi se învaţă poziţia corectă a corpului. conducerea şi protejarea mingii. unde pregătirea tehnică superioară dă posibilitate jucătorilor să îndeplinească sarcini tactice cu un randament mai ridicat şi în acelaşi timp lasă câmp mai larg activităţii creatoare a fiecărui jucător din teren. Se procedează astfel: 27 . La realizarea acestor deziderate rolul antrenorului-profesor este hotărâtor. O altă problemă importantă în pregătirea tehnică o constituie succesiunea în învăţare a procedeelor tehnice. Această activitate de corectare şi înlăturare a greşelilor în execuţie trebuie să fie o preocupare permanentă a antrenorilor-profesori. 2. pentru a forma o justă reprezentare a actului motric specific procedeului tehnic respectiv. Valoarea tehnică a unui jucător nu este apreciată numai după calitatea execuţiilor tehnice. Învăţarea analitică este obligatoriu a fi folosită în cazul învăţării procedeelor tehnice complicate. apoi pendularea piciorului. lovirea mingii cu capul. antrenorul se va călăuzi după principiile pedagogice ale instruirii în general şi de aplicare ale acestora la educaţie fizică în special. 3. pentru soluţionarea cât mai eficace a diferitelor faze de joc. ETAPELE ÎNVĂŢĂRII ŞI PERFECŢIONĂRII TEHNICII Învăţarea tehnicii jocului este prima etapă a instruirii jucătorilor de fotbal şi se face în cadrul procesului de antrenament. şi utilitatea (aplicabilitatea) în joc. iar succesiunea cea mai raţională a învăţării diferitelor părţi ale sale să fie respectată. Varietatea – este o altă caracteristică a tehnicii moderne care determină jucătorii să se poată folosi pentru acelaşi element tehnic de cât mai multe procedee tehnice. Pentru o temeinică însuşire a procedeelor tehnice se vor folosi METODELE DE INSTRUIRE. precum şi în cazul corectării unor greşeli tehnice. preluare sau fentă.2. Pregătirea tehnică oricât de excepţională ar fi ea. fără conţinut tactic corespunzător nu are nici o valoare în jocul de fotbal. concisă (strictul necesar). 4. va trebui să aleagă şi să caute acele metode care sunt cât mai eficiente. 8. Cu ajutorul tehnicii superioare se asigură soluţii tactice subtile şi mereu schimbătoare. în aşa fel încât mecanismul de bază să fie corect însuşit. aşa îşi vor forma viitoarele deprinderi tehnice. Dacă apar greşeli în execuţia procedeului. 5. În însuşirea procedeelor tehnice. ci şi după cum ştie să le folosească în mod util şi creator în folosul echipei. Astfel catedra de fotbal a FEFS Cluj-Napoca stabileşte următoarea ordine în predarea procedeelor tehnice: 1. deoarece felul în care jucătorii îşi însuşesc primele noţiuni. Pregătirea tehnică trebuie făcută şi orientată în aşa fel încât să realizeze toate caracteristicile mai sus menţionate. din punct de vedere tehnic. care pot asigura înţelegerea şi participarea conştientă a jucătorului: 1. 7. profesorul va face imediat corectările de rigoare. Metoda explicaţiei – constă în descrierea procedeului tehnic (şi trebuie să fie: precisă. În legătură cu pregătirea tehnică este necesar să facem şi următoarele precizări: pentru a face faţă cerinţelor moderne de joc. De exemplu. 6. 2. 3. el trebuie să aprofundeze şi să-şi însuşească sensul nou pe care îl are pregătirea tehnică în fotbalul modern şi în acelaşi timp. urmată de încordarea gleznei şi aplicarea loviturii propriu-zise. clară şi accesibilă (în expresii). Aceste trăsături ale tehnicii moderne îşi capătă utilitatea în fotbalul modern. aruncarea mingii de la margine. intrarea în posesia mingii. indiferent dacă este vorba de lovirea mingi.

• se execută din nou. Etapa formării corecte a mecanismului de bază Este etapa învăţării în condiţii mai uşoare.E. Exersarea trebuie însoţită de observaţii permanente. stabileşte următoarea succesiune a etapelor în procesul de învăţare: A.• • se anunţă denumirea procedeului. se vor folosii condiţii uşoare de execuţie a procedeelor tehnice. în etapele de învăţare. Învăţarea având condiţii asemănătoare de joc. perfecţionarea procedeului tehnic respectiv. Etapa învăţării şi perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii apropiate de joc: La antrenamente se observă că jucătorii în marea lor majoritate execută procedeele tehnice la un nivel foarte ridicat. exactă. fără a fi jenaţi de adversari. într-un ritm lent (iar dacă este ne-cesar se va executa fragmentat. Din aceste considerente este necesar ca în această etapă a învăţării să se introducă adversarul pasiv. C. pentru o analiză corectă a execuţiei. • se execută de 2-3 ori în întregime şi în ritm normal. căci numai astfel jucătorul îşi va forma o imagine corectă despre procedeul ce se învaţă. În această etapă a antrenamentului se învaţă în mod analitic succesiunea mişcărilor care alcătuiesc procedeul. B. înlănţuirea procedeelor tehnice. kinograme.S. Explicarea va fi corectă. Etapa modelării la condiţiile de joc. este nevoie să se respecte unele cerinţe metodice. izolate de joc a procedeelor tehnice. Etapa formării corecte a mecanismului de bază. Sesizarea şi determinarea greşelilor principale revine profesorului (antrenorului) care trebuie să aibă cunoştinţe de biomecanică. Catedra de fotbal a F. Adversarul semiactiv efectuează mişcări de deplasare stânga-dreapta. iar în final jucătorii încearcă să execute cele percepute vizual. prin opriri şi explicaţii). Această fază a învăţării este deosebit de importantă. iar antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor. Metoda exersării – se adresează jucătorului şi urmăreşte însuşirea şi apoi prin repetare. când a învăţat să lege raţional diferite procedee tehnice şi când a căpătat o oarecare experienţă în aplicarea acestora în jocuri ajutătoare sau de şcoală. Urmează exersarea în ritm normal. folosindu-se condiţii analoge jocului. Perfecţionarea în condiţii de joc – prin jocuri şcoală cu sarcini speciale. dar. Adversarul activ se introduce în momentul în care jucătorul şi-a însuşit mai multe procedee tehnice. 3. în aşa fel încât jucătorul să se familiarizeze cu prezenţa adversarului în imediata lui apropiere. dar în primul rând pentru a sesiza greşelile. apoi cu adversar activ. fotografii. în cazul când execută liberi. Execuţia procedeelor tehnice este influenţată de prezenţa adversarului. Explicarea şi demonstrarea procedeului tehnic trebuie să fie însoţită în mod obligatoriu de materiale intuitive ca: planşe. deşi pentru unii. se explică componentele importante ale mişcării. departe de ceea ce se întâmplă în nod concret într-un joc oficial. după care trece la învăţarea lui. Cunoscându-se dificultăţile însuşirii corecte a procedeelor tehnice. le pot accelera învăţarea. jucătorul perfecţionându-şi execuţia tehnică numai în condiţii izolate de joc şi fără adversari în apropiere. În continuare. care să încurajeze execuţiile corecte. precum şi legarea.F. aceiaşi în jocurile oficiale. cu intensitate şi viteză crescută. exersarea procedeelor tehnice se face cu adversar semiactiv. astfel ca mecanismul de bază al mişcării diferitelor procedee tehnice să se însuşească corect şi avand posibilitatea remedierii. B. 28 . exersându-se izolat de joc – mai ales pentru o însuşire corectă a mecanismului de bază. Totodată. fără însă a intra în contact cu mingea. În cadrul acestei etape antrenorul (profesorul) explică tinerilor jucători procedeul care urmează a fi învăţat. cu miză nu mai execută procedeele respective cu atâta precizie şi eficacitate. D. imagini video cu execuţii ale procedeului de către jucători celebri etc. A. înainte-înapoi. deoarece acum se formează mecanismul de bază al procedeului. Acest lucru se poate explica prin faptul că în metodica învăţării s-a procedat greşit.

– cu mărirea tempoului pe măsura însuşirii corecte a deprinderilor. • efectuarea jocurilor şcoală. din deplasare. • efectuarea exerciţiilor în prezenţa unui adversar activ. perfecţionarea procedeelor tehnice şi consolidarea lor se face prin folosirea exerciţiilor complexe. cu teme bine stabilite. cu adversari activi şi pe de altă parte. cu o complexitate şi dificultate specifice şi similare jocului competiţional. • utilizarea jocurilor cu efectiv redus (2-1. care să conţină procedee tehnice. pentru perfecţionarea procedeelor tehnice: • folosirea acţiunilor tehnice complexe.În această etapă. în mai multe serii de repetări intercalate cu observaţii şi motivarea tactică a exerciţiului. înainte şi după manevrarea acesteia. Avantajul folosirii exerciţiilor complexe constă în faptul că ele dau posibilitatea ca execuţiile tehnice să se desfăşoare în condiţii de efort fizic şi psihic asemănător jocului (ex. oferind astfel simultan momentele de colaborare şi de adversitate. iar antrenorul să urmărească cu perseverenţă realizarea lor.). Prin exerciţii complexe se înţeleg acele exerciţii în care se exersează mai multe procedee tehnice sub forma unor acţiuni de joc. • folosirea exerciţiilor de finalizare. cu şiretul interior. Creşterea nivelului tehnicii individuale reclamă folosirea unor mijloace eficiente de instruire. cu sarcini speciale Jocurile de la sfârşitul antrenamentului. • crearea unor jocuri dinamice. preluare-driblingconducere –finalizare ş.a. 2-2. va preciza ce sarcini trebuie avute în vedere referitor la procedeul tehnic respectiv. individuale şi de echipă. cu procedee tehnice de preluare şi conducerea mingii. cu teme şi sarcini. • sarcinile tehnice care urmează a fi aplicate în joc să fi fost în prealabil exersate la antrenamentele anterioare. • exersarea unor procedee tehnice complexe. antrenorul îşi poate da seama de gradul de stabilitate al procedeelor tehnice şi ce conţinut tactic prezintă în aplicarea lor. jucătorul trebuie să aibă atenţia îndreptată în permanenţă asupra executării corecte a procedeelor tehnice respective. se recomandă următoarea succesiune de exerciţii. • pentru a atinge realizarea sarcinii propuse. cu sarcini de joc. stimulează exersarea acestora în regim de întrecere. în care tempoul. prezintă o dublă importanţă. La acest nivel se recomandă următoarea succesiune. • exersarea jocului la o singură poartă. în condiţiile sprijinirii acţiunii de coechipier şi a unui adversar semiactiv. în colaborare şi cu adversar semiactiv. pentru însuşirea deprinderilor tehnico-tactice de joc: • pasarea mingii în doi. precum şi pe jumătate de teren (6-6 sau 7-7). bilaterale. C. 29 . alături de un adversar cu rol de simulare a deposedării de minge. specifice jocului. • exersarea paselor în doi. Pe de o parte jucătorii au ocazia să exerseze în condiţii concrete de joc. • completarea exerciţiului de pasare. aşa zisele „miuţe“ jocuri-şcoală sau cele de antrenament cu sarcini speciale de rezolvat de către jucători. Pentru ca jocul şcoală sau de antrenament să-şi atingă scopul – perfecţionarea procedeelor tehnice – este obligatoriu să se respecte următoarele indicaţii: • înainte de începerea jocului antrenorul va da lămuriri. spiritul de colaborare şi starea afectivă sunt similare jocului. • exersarea unor procedee tehnice înlănţuite. Pentru această etapă a învăţării. 2-3) şi pe spaţii limitate. • introducerea procedeelor tehnice în cadrul unor jocuri de mişcare. Etapa perfecţionării procedeelor tehnice în condiţii de joc prin jocuri şcoală. în prezenţa adversarilor activi. urmărindu-se corectitudinea execuţiilor tehnice şi acţiunile individuale fără minge. în vederea stimulării eficacităţii acestora.

respectând principiul eşalonării în predare. multilateral. în condiţiile dinamicii de joc şi a solicitărilor psiho-fizice. • folosirea repetată a jocului cu temă şi efective reduse. ploaie. În aceste jocuri.. Tot în această etapă un rol hotărâtor revine mijloacelor audio-vizuale care nu trebuie să lipsească din arsenalul nici unei echipe de fotbal. consolidarea etc. Astfel vom programa jocuri amicale cu echipe având stiluri şi concepţii de joc diferite. a făcut ca în procesul de pregătire al fotbaliştilor profesionişti.. nu constituie cea mai bună cale de realizare a unei pregătiri tehnice corespunzătoare fiind necesară găsirea unor metode 30 . trebuie să urmărească aplicarea eficientă a procedeelor tehnice în condiţii de colaborare şi adversitate. cum ar fi exersarea. ş. În funcţie de această dezvoltare metodele pregătirii tehnice trebuie să urmărească: • alegerea metodelor conform conţinutului şi structurii jocului. să se adreseze. neprevăzute. 3-2.• elaborarea şi exersarea unor acţiuni de joc specifice fazelor de pregătire şi finalizare ale atacului în înlănţuirea unor procedee tehnice într-un cadru de colaborare şi în prezenţa adversarului semiactiv şi activ. 3-3. Prin joc se creează astfel. dar i se adaugă elemente noi. • utilizarea jocului şcoală. nu cu elemente separate. corectarea etc. făcându-se uz de metodele generale ale pedagogiei ca: exersarea. pentru ca jucătorii să fie familiarizaţi cu absolut toate situaţiile care se pot întâlni înainte şi în timpul jocului. tare. în metodica formării şi perfecţionării deprinderii fiecărui element sau acţiune. 4-3. ci şi altor aspecte ale pregătirii globale a jocului. de abordare succesivă a componentelor jocului. pentru a face faţă spontan situaţiilor dificile.. acoperit cu zăpadă pufoasă sau îngheţată etc. etapei modelării condiţiilor de joc să i se atribuie o importanţă majoră. atât în deplasare cât şi pe teren propriu. Jocul de antrenament ca şi participarea la competiţii sunt elemente indispensabile în formarea jucătorilor de fotbal. METODELE PREGĂTIRII TEHNICE Metodica actuală. zăpadă.. cadrul optim de exersare a conţinutului tehnico-tactic specific competiţiei. îmbibat cu apă. repetare. denivelat. conform cu dezvoltare actuală a jocului. iar competiţiile internaţionale se succed anual. rămâne şi astăzi valabilă parţial. În această etapă vom introduce adversari în condiţii diferite. pentru a le putea face faţă cu succes şi îndeosebi cu randament sporit. cu echipe din categorii diferite. oferind jucătorului posibilitatea să-şi etaleze iniţiativa şi răspunderea unor acţiuni individuale. este necesar folosirea unor metode care. Etapa modelării la condiţiile de joc Este etapa în care se urmăreşte fixarea definitivă a procedeelor tehnice în timpul jocului.3. D. 2-1. Criteriile de elaborare a metodelor pregătirii tehnice Până în prezent nu au putut fi conturate cu precizie metode specifice pregătirii tehnice. • metodele pregătirii tehnice să realizeze ascendent perfecţionarea formaţiilor de joc de la cele mai simple la cele mai complexe. cerut de fotbalul zilelor noastre. care au fost pregătite la antrenamente şi trebuie executate în timpul jocului. temperaturi diferite etc. Socotim că metodele tehnice. în acelaşi timp. nefiind specifice numai tehnicii. Jocuri în condiţii climaterice diferite: soare. în condiţii normale de desfăşurare. Fotbalul actual. cere participarea constructivă şi conştientă a jucătorilor la perfecţionarea tehnicii. vânt. agresive de atac şi apărare. • corelarea metodelor de instruire tehnică cu cele ale pregătirii fizice. în anumite condiţii rămâne o treaptă în ansamblul general al pregătirii. repetarea. care nu mai ţine cont de graniţe. care nu demult constituia singura şi cea mai eficace cale de antrenament şi care de altfel este conformă stadiului respectiv al fotbalului. pe terenuri diferite: cu gazon. • corelarea metodelor de instruire tehnică cu metodele pregătirii tactice.a. mai multor elemente şi să opereze cu acţiuni tehnice complexe. în aşa fel încât la finele procesului de pregătire să creăm jucătorul modern. Metodica clasică. 3. se stabilesc sarcini tehnice. de continente. Pentru realizarea unei pregătiri tehnice adecvate.

Criteriul alegerii metodelor de pregătire tehnică ne este dat de conţinutul şi structura jocului.specifice factorului tehnic. 31 .

lucrul analitic al pregătirii tehnice are o frecvenţă mai mare în etapele pregătitoare de iarnă şi vară. şutul la poartă etc. individuale cele cu antrenorul şi grupele de 2-3 jucători. corecte şi eficace. de exemplu: pase în doi.. Organizarea exersării analitice are loc în cadrul unor formaţii fixe. • exersarea acţiunilor tehnice individuale în condiţii identice. Aplicarea metodei analitice are loc în raport cu unele variabile ale procesului de antrenament ca: • vârsta jucătorilor. prin aceleaşi procedee. de exemplu: lovirea mingii cu piciorul prin pase în doi de pe loc sau pase în doi din alergare. • exersarea analitică a elementelor tehnice să fie efectuată pe rând cu ambele picioare. • elementele şi acţiunile tehnice în cadrul exersării analitice să aibă o bază de pregătire fizică corespunzătoare. • elementele şi acţiunile tehnice efectuate analitic să fie exersate în condiţii de spaţiu. 30% • elemente tehnice corelate între doi sau mai mulţi parteneri aprox. grad de pregătire.Conţinutul factorului tehnic • procedee şi elemente tehnice izolate aprox. două sau trei elemente sau chiar jocuri şi nu de exersare-repetarea părţilor componente ale unui singur element depăşindu-se astfel accepţia curentă a noţiunii. Scopul exersării analitice îl reprezintă învăţarea. cu latul piciorului. Cerinţele metodei analitice: • lucrul analitic să asigure evoluţii precise. poziţie. etapă de antrenament. în cadrul căreia poate fi abordat unul. metodele folosite ar putea fi următoarele: • metoda exersării analitice a elementelor tehnice • metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice • metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului şi corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii tehnice. centrarea. ritm şi viteză variate. 15% • integrarea acestor elemente în disputa cu adversarul adică în joc. o pondere sporită de lucru analitic pentru învăţarea tehnicii este necesară la copii şi juniori. Formele metodei analitice pot fi următoarele: • exersarea aceluiaşi element tehnic. 32 . exersarea analitică se referă îndeosebi la perfecţionarea unor procedee. • exersarea prin acelaşi exerciţiu a 2-3 elemente corelate. obiective speciale etc. perfecţionarea şi automatizarea unui element şi a unor acţiuni tehnice care să permită în continuare construirea ansamblurilor complexe de joc. din formaţie de doi jucători faţă în faţă. dat fiind faptul că predominant prin această metodă are loc învăţarea-perfecţionarea manevrării mingii cu piciorul neîndemânatic. elemente corelate aprox. Metoda predării analitice a tehnicii În accepţiunea curentă prin metoda analitică se înţelege exersarea separată a elementului sau părţilor unui element. invariabile în cea ce priveşte numărul partenerilor. acţiuni şi elemente specifice postului. însuşirea tehnicii doar pe baza unei metode putând avea efecte negative. • exersarea aceluiaşi element tehnic. în vederea modelării lor la condiţiile de joc. În funcţie de acest conţinut. În instruirea seniorilor. de ex: preluare-conducerepasă. În fotbal caracterul analitic al exersării este dat de repetarea identică a fazelor unei acţiuni. • perioada de antrenament. prin procedee diferite. Formaţiile de lucru analitic au eficienţa cea mai mare. • exersarea unor jocuri simple în condiţii identice. de ex: 2-2 fără finalizare pe o suprafaţă de 10/10m. 15%. zonei de teren sau fazelor fundamentale de atac şi apărare ca: lansarea. Realizarea unei pregătiri tehnice adecvate presupune utilizarea concomitentă şi simultană a tuturor acestor metode în funcţie de particularităţi ca: vârstă.

până la cei de performanţă. schimbul continuu de zone şi locuri. bineînţeles la nivel diferit. Aplicarea metodei Exersarea acţiunilor tehnice este necesară la toate categoriile de jucători. la jucătorii seniori. Scopul exersării acţiunilor tehnice este dat de necesitatea formării şi perfecţionării unor combinaţii de mijloace tehnice adecvate fazei concrete de joc. în etapele competiţionale se exersează acţiuni caracteristice postului. care sunt date de locul jucătorilor în echipă şi de zonele de teren în care se joacă. în acelaşi timp formele în care trebuie exersate în instruire. iar în etapele pregătitoare acţiunile generale. compartimentului şi fazei fundamentale. precum şi de faza de atac sau de apărare. desfăşurate în atac sau apărare. Caracteristica acţiunilor tehnice o constituie automatizarea ridicată. Cerinţele exersării acţiunilor tehnice sunt: • exersarea acţiunilor tehnice să urmărească concomitent automatizarea elementelor tehnice de bază componente. mişcarea interferentă în atac. În ceea ce priveşte locul exersării acţiunilor tehnice trebuie să arătăm că în principal. spre o simplificare utilă şi optimă. într-o astfel de măsură încât jucătorul să fie capabil să le efectueze plăcut fără întreruperi. Datorită faptului că acţiunile tehnice individuale se corelează pe baza colaborării în vederea unor scopuri de joc. c. care să asigure cursivitatea şi logica atacului şi a apărării. acţiuni specifice fazei fundamentale de joc. trecerea precisă şi rapidă de la un element la altul. este necesar ca ele să fie îmbinate în cadrul acţiunilor tactice colective. legată de perfecţionarea calităţilor motrice şi într-o anumită direcţie tactică. Ele înseamnă de fapt capacitatea jucătorului de a găsi răspunsurile tehnice cele mai adecvate la diversitatea fazelor de joc. Evoluţia actuală a jocului de fotbal. indică. acţiunile tehnice trebuie exersate cu viteză crescută. 33 . care luate izolat nu pot satisface decât cerinţe parţiale de joc şi de aceea ele trebuie corelate cu ale celorlalţi jucători. Deci elementul care defineşte termenul de acţiune tehnico-tactică este colaborarea. Metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice Acţiunile tehnice reprezintă activităţi individuale. ce sunt date de situaţiile de apărare sau de atac în care se poate afla un jucător. aglomerările în apărarea propriei echipe. precum şi legarea acestor elemente într-o asemenea măsură încât întregul complex să aibă indicii ridicaţi de îndemânare şi cursivitate.Metoda exersării acţiunilor tehnice Acţiunile tehnice reprezintă înlănţuiri de elemente şi procedee. Gradul de complexitate a unei acţiuni tehnice este determinat de numărul elementelor componente. de la copii. Dacă la copii. Formele prin care se manifestă în joc acţiunile tehnice. • acţiunile tehnice individuale fiind componente ale jocului de echipă. cu îndemânare şi utilitate. preluarea-conducerea-finalizare. • desfăşurarea acţiunilor tehnice trebuie să aibă un caracter mobil şi spontan. în cadrul acestora urmărind automatizarea legăturii dintre elementele tehnice. acţiunile generale. • întrucât legarea elementelor înseamnă de fapt. care constituie combinaţii indiferente de elemente tehnice. a selecţionării acelora dintre ele care sunt justificate tactic şi totodată care să fie efectuate rapid. prin exersarea acţiunilor tehnice se urmăreşte corelarea unor elemente tehnice de bază ca. acţiunile exersate implică folosirea de elemente şi procedee de mai mare subtilitate. În condiţiile actuale acţiunile tehnice sunt dirijate. în general. Noţiunea de acţiune tehnico-tactică înseamnă executarea unei acţiuni tehnice printr-o colaborare a cel puţin doi jucători. într-o fază de atac sau de apărare. b. o serie întreagă de aspecte ca marcajul strict şi marcarea apărătorilor echipei adverse. Ele sunt următoarele: a. care au drept consecinţă închideri „temporare“ ale jocului au pus în faţa celui ce se află în posesia mingii obligaţia de a o păstra prin manevre individuale până la clarificarea situaţiei de pe teren şi a posibilităţilor tactice precum şi acea de a încerce acţiuni individuale prin care să depăşească succesiv mai mulţi apărători. ele capătă un pronunţat caracter tactic. zonei. acţiuni tehnice specifice postului .

Acţiunile tehnico-tactice impuse şi spontane Acţiunile tehnico-tactice pot fi concepute anterior. • acţiunile impuse sau spontane să reunească succesiv grupe de 2. Acţiunile de apărare în raport cu cele de atac sunt de o cantitate şi o diversitate mai redusă. în condiţii analitice şi globale. elementele. Acţiunile tehnico-tactice în atac au ca scop depăşirea opoziţiei adverse. „scheme“. obiective etc. conform solicitărilor concrete şi imprevizibile ale jocului. • în antrenament acţiunile tehnico-tactice. Deşi de egală importanţă în ceea ce priveşte eficacitatea în joc.4. ca metodă a perfecţionării tehnicii de joc reprezintă activitatea practică prin care conţinutul tehnic şi tactic este exersat în antrenament în formă şi condiţii psihice similare procesului 34 . atât cele impuse cât şi cele spontane să fie exersate similar. respectiv plecând de la metoda de predare izolată a elementelor. a jocului. având ca scop comun apărarea porţii proprii. adică cele cerute de dinamica de moment a fazei. construind acţiuni comune în care unii jucători să realizeze sarcini de atac iar alţii de apărare. Metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului În vederea însuşirii şi perfecţionării eficiente. fără şi cu schimb de locuri.atacant central-şut la poartă etc. o frecvenţă sporită au cele spontane. acţiunile elaborate liber.5. aceste situaţii de joc conferindule conţinutul specific. Reguli de realizare a metodei Pentru ca exersarea acţiunilor tehnico-tactice să se poată denumi şi constitui o metodă a pregătirii tehnice. mai îndepărtate. de acţiunile adverse. Aspectul care diferenţiază structura acţiunilor la jucătorii începători de cei consacraţi nu este dat de dificultatea acţiunilor. fiziologică şi organizatorică: • exersarea acţiunilor tehnico-tactice să constituie o activitate permanentă în antrenament. apoi 3. Aplicarea metodei Metodica de predare a acţiunilor tehnico-tactice este determinată de nivelul de pregătire al jucătorilor. exersate şi apoi aplicate. un jucător se află în fiecare moment într-o relaţie tactică de atac sau apărare directă cu cel puţin unul din parteneri şi în relaţii indirecte. combinaţii tactice de tipul fundaş-mijlocaş. au un conţinut tehnic şi tactic relativ stabil. • acţiunile tehnico-tactice din atac şi apărare pot fi efectuate simultan. În desfăşurarea jocului. procedeele şi acţiunile tehnice trebuie exersate concomitent. • acţiunile tehnico-tactice se efectuează în cadrul unui anumit regim de efort fizic şi de solicitare a calităţilor motrice. În general acţiunile tehnico-tactice se predau şi se perfecţionează la toate vârstele. • elaborarea de către antrenor a acţiunilor tehnico-tactice să se facă în funcţie de conţinutul şi structura jocului. aceasta trebuie desfăşurată între limitele anumitor reguli de natură metodică. în acţiuni tehnico-tactice şi în final ajungând la metoda modelării tehnicii la conţinutul şi structura jocului. ci de gradul lor de independenţă. cu ceilalţi.6 jucători în formaţii active de joc. Modelarea.Acţiunile tehnico-tactice se desfăşoară în atac şi în apărare. de genul combinaţiilor predomină în instruirea copiilor şi juniorilor în raport cu acţiunile spontane în timp ce la jucătorii perfecţionaţi. La omogenizarea acestor interacţiuni şi de mijloacele prin care ele se materializează depinde reuşita fazei. perioadă de antrenament. Se pare însă că acţiunile cu caracter impus. acestea fiind denumite „combinaţii“. antrenorul trebuind să creeze cadrul organizatoric pentru ca jucătorii să poată construi asemenea acţiuni. Scopul exersării acţiunilor tehnico-tactice este dat de importanţa pe care aceste acţiuni o au în dinamica jocului în calitate de componente permanente ale lui. încadrate într-o formă de exersare au o pondere sporită. Acţiunile tehnico-tactice în apărare reprezintă activitatea comună a doi sau mai mulţi apărători. trecând spre metodele de integrare a lor în acţiuni tehnice. „circulaţii“ sau pot fi elaborate spontan de jucători. Pentru însuşirea lor se folosesc un număr mare de exerciţii ca: pase în doi-trei din alergare.

Spania 35 . Modelarea poate şi trebuie să fie corelată cu metodele şi mijloacele pregătirii fizice specifice. cum ar fi: • alergările specifice jucătorului de fotbal. Italia. Diferenţa metodică dintre formele de joc predate jucătorilor tineri şi celor avansaţi nu constă numai în gradul de complexitate ci şi în orientarea lor tematică. Bulgaria. dacă acestora li se adaugă condiţii specifice jocului. 3. Aceste mijloace sunt jocurile pregătitoare. au o frecvenţă mărită. Sunt şcoli de fotbal recunoscute în toată lumea care pun la loc de cinste pregătirea fizică şi în special angajamentul total al jucătorilor pe toată durata celor 90 de minute de joc. Astfel sunt ţările anglo-saxone (Anglia. în diverse variante. dar nu poate constitui unica sursă de abordare. Corelarea modelării cu celelalte metode ale pregătirii tehnice Metoda modelării tehnicii prin jocuri ocupă un loc esenţial în perfecţionarea acestui factor. Aceasta datorită faptului că jocul de fotbal deşi se bazează pe desfăşurarea de acţiuni complexe. jocurile pregătitoare vor avea un accentuat conţinut tactic. România. etapă. În esenţă noţiunea de modelare înseamnă realizarea unui cadru de modelare care ne obligă la aplicarea structurii şi dinamicii de joc şi în efectuarea unor exerciţii impuse. un dribling etc. Danemarca. La jucătorii seniori cu deprinderi perfecţionate şi automatizate. în găsirea momentului când trebuie introdus jocul. În vederea modelării amplificate a tehnicii la joc. sub forma diferitelor lor variante.. Modelarea nu exclude ci dimpotrivă. se utilizează ca mijloace de bază ale învăţării şi perfecţionării pentru jucătorii de toate vârstele.1. ca solicitarea vitezei. spre deosebire de şcolile latino-americane (Brazilia. ciclu. La copii şi juniorii se pot efectua jocuri de o mare diversitate. cele care fac „sarea şi piperul“ jocului de fotbal lipsesc aproape cu desăvârşire. a căror principală caracteristică constă în existenţa întrecerii cu adversarul. ci şi adaptarea la solicitările fizice ale acesteia. de tipul doi la doi.) care în prim planul jucătorilor de fotbal. Aplicarea metodei – Jocurile. parteneri în exersare etc. făcând din aceasta un crez. concură la stabilirea deprinderilor tehnice. jucătorii temându-se parcă să conducă mingea. care să-şi integreze acţiunile tehnice în anumite relaţii tactice. activităţii în zone specifice. În perioadele competiţionale. Procedeele tehnice se execută de obicei în timpul unor alergări sau în timpul unor sărituri. În perioadele pregătitoare ca şi în etapele demarării jocurilor pregătitoare se vor viza aspecte generale ale instruirii. jocurile cu contact direct cu adversarul.4. Norvegia. de colaborare şi adversitate într-o dinamică de efort asemănătoare jocului. Modelarea trebuie corelată într-o dozare impusă de vârstă. de unde rezultă concluzia că pregătirea analitică are un rol important în ansamblul antrenamentului tehnic. cu o uşoară pondere a celor fără contact direct cu adversarul pentru a forma deprinderi tehnice în condiţii optime. Mişcările jucătorului fără minge În jocul de fotbal întâlnim mişcări care se execută fără a avea o legătură cu mingea. Scoţia etc.) sau cele din estul Europei (Rusia. de exersare a acţiunilor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice. Polonia. În jocul acestor echipe „fazele spectacol“.de joc. Germania. Conţinutul şi metodica învăţării elementelor tehnice 3. Iugoslavia etc. cu sarcini tactice. Conţinutul jocurilor pregătitoare este determinat şi de obiectivele perioadelor şi etapelor de pregătire. solicită efectuarea lor prin elemente tehnice distincte. lecţie cu metodele analitice şi cu toate celelalte. Suedia. Problema metodică a folosirii jocurilor într-o lecţie constă atât în îmbinarea lor cu exerciţiile analitice şi cu exersarea acţiunilor tehnico-tactice cât şi în aceiaşi măsură. a stabilirii elementelor acţiunilor care se pot preda sub această formă şi în modul de angajare în joc a sportivilor cu seriozitate şi răspundere. Uruguay. Modelarea tehnicii se efectuează şi prin metoda analitică sau prin exersarea acţiunilor tehnice sau tehnico-tactice.4. • săriturile specifice în fotbal. să execute o fentă. În fotbalul actual execuţiile statice se întâlnesc tot mai rar pe un teren de fotbal (excepţie făcând fazele fixe) făcând să crească ponderea mişcărilor fără minge în procesul de antrenament. se cere însă folosirea unor mijloace cu caracter global. Olanda. cu solicitări psiho-afective specifice. deoarece în pregătire se urmăreşte nu numai formarea unor deprinderi tehnico-tactice de joc. În concluzie modelarea tehnicii trebuie să constituie o acţiune metodică permanentă. asemănătoare celor de joc. globale. pun mişcarea fără minge pe baza principiului „pasează şi te demarcă (aleargă)“.

trebuie să frânăm cu piciorul drept şi invers. Mircea Alexei) urmând ca pe fondul însuşirii corecte a acesteia să trecem la învăţarea şi perfecţionarea alergărilor specifice jocului de fotbal. Pentru aceasta. alergarea fotbalistului nu poate fi comparată cu mişcarea armonioasă a unui alergător semifondist. puternic flexat din genunchi. din întoarceri. opririle bruşte. Dacă vrem să schimbăm direcţia spre stânga.a. deosebirea cea mai mare se referă la pornire. Dacă la atlet mişcarea braţelor în timpul alergării se face paralel cu direcţia cursei şi pe lângă corp. Alergarea în jocul de fotbal Alergarea jucătorului de fotbal se deosebeşte de cea a atleţilor prin mişcarea braţelor. • alergarea pe călcâie. el va căuta să facă paşi mai mărunţi ca de obicei. braţul aflat pe direcţia de atac va fi flexat din cot şi încordat. a învăţării. Expresia „primii trei paşi mărunţi“ a devenit obişnuinţă în cazul jucătorilor de fotbal în procesul de antrenament şi în joc. • alergarea având pieptul prea sus şi capul lăsat pe spate. Dacă jucătorul ia hotărârea să se oprească brusc din alergare. ci mult mai scurt. Toate acestea duc la concluzia că jucătorul de fotbal trebuie învăţat să alerge. o mişcare înşelătoare fără minge. coborârea centrului de greutate şi frânarea piciorului opus viitoarei deplasări. la jucătorul de fotbal acest lucru este posibil numai în cazul alergării libere. În cazul schimbărilor de direcţie tehnica de execuţie are la bază aceleaşi principii ca şi la oprire: scurtarea paşilor de alergare.4. iar amplitudinea este mare. 3. în rest braţele se menţin puţin oblic pentru a ajuta la menţinerea echilibrului şi încordate din umeri. concomitent. Oprirea va fi mai uşoară. Succesiunea neaşteptată a fazelor de joc şi.) unde jucătorii sunt „îndrăgostiţi“ de minge. mai rapidă şi mai sigură. schimbările de direcţie vor putea fi mai uşor executate. antrenorul-profesor trebuie să corecteze permanent greşelile care apar. o săritură.1. dacă în momentul frânării ne vom îndoi (flexa) mult ambii genunchi. să execute o schimbare de direcţie. economică şi eficace. din acest motiv ritmul alergării fotbalistului va fi inegal. frânăm cu piciorul stâng. fiind gata să se opună în orice moment contactului cu adversarii. ar păstra-o cât mai mult în posesia lor. facem un pas ceva mai lung proptind călcâiul în sol. pe când fotbalistul în timpul jocului va efectua porniri din alergări uşoare. având capul în pământ. coborând concomitent şi centrul de greutate cât mai aproape de sol. tehnica specifică de alergare a jucătorului de fotbal este utilă. nu permit menţinerea unui ritm uniform în alergare. trebuie totuşi subliniat faptul că. centrul său de greutate să nu se ridice prea mult deasupra solului. iar celălalt braţ acţionează liber. Oprirea începe prin deplasarea centrului de greutate spre spate. deoarece executarea lor în mod corect şi cu economie de forţe pot ridica nivelul randamentului jucătorilor. schimbându-se necontenit în funcţie de situaţia din teren. căutând să calce sub propriul corp. În această etapă. din poziţii puţin convenabile. cu celălalt picior. aşa cum se prezintă frecvenţa paşilor în întrecerile atletice. În cazul executării conducerii mingii. Atletul porneşte dintr-o anumită poziţie şi numai la semnal. 36 . Jucătorul de fotbal trebuie să caute ca în tot timpul alergării. spre deosebire de atlet care căută să-şi aşeze piciorul înaintea axei verticale a corpului său (excepţie în cazul când jucătorul aleargă cu toată viteza pentru a ajunge mingea sau adversarul). iar trunchiul îl ridicăm din poziţia sa înclinată înainte. Dacă din punct de vedere estetic. posibilitatea apariţiei unor situaţii noi. pentru a menţine echilibrul. până în dreptul bărbiei. când vrem „să plecăm“ spre dreapta. când adversarul atacă lateral. frecvenţa paşilor şi în mod special prin pornire. Pasul fotbalistului la pornire nu trebuie să fie atât de lung ca acela al unor sprinteri. iar mişcările fără minge sunt în planul doi în pregătirea lor.etc. În acest caz. trecem greutatea corpului asupra piciorului din spate. fără a avea în apropiere un adversar. În metodica învăţării şi perfecţionării alergărilor specifice fotbalului vom începe cu însuşirea alergării din atletism (vezi capitolul „şcoala mersului şi alergării“ din cursul de atletism a conf. de asemenea nu se ştie dinainte cu ce picior va porni. ajutând astfel coborârea centrului de greutate. Cele mai frecvente greşeli sunt: • aplecarea exagerată a corpului înainte. obligându-l pe adversar să păstreze distanţa.

Suedia. • piciorul de sprijin. la început fără adversar.4. cu elan. alături de tehnica desprinderii de sol şi supleţea. România. simţul ritmului.1. • alergarea cu coarda. C.. de multe ori fiind obligaţi să le executăm spontan fără o pregătire prealabilă a elanului. Cele mai bune exemple sunt la nivelul echipelor reprezentative: Brazilia. de cele mai multe ori hotărâtoare în stabilirea învingătorului în cazul a două echipe egale din punct de vedere tehnic. • piciorului care loveşte. Chelsea etc. pe ambele picioare.b. cu întoarceri în aer 900. fie pentru a o transmite altui jucător. Săriturile fotbalistului se deosebesc de cele din atletism. iar la nivelul echipelor de club: A. apoi în prezenţa adversarului. Ajax. Lovirea mingii cu piciorul este mijlocul tehnic cel mai util al fotbalistului. toate vin să sprijine afirmaţiile anterioare. • alergarea cu trecerea unor obstacole mici.5. improvizând exerciţii cât mai variate şi asemănătoare celor din joc. jocuri. acest jucător nu poate fi socotit ca un bun fotbalist. Arsenal. iar în jocul actual pretenţiile faţă de lovirea mingii cu piciorul au crescut considerabil. sărituri de pe loc pentru dezvoltarea desprinderilor rapide.5. plonjoane. Exemple recente din fotbalul mondial care au reconsiderat rolul mişcărilor fără minge ale jucătorilor pe teren sunt numeroase. sărituri peste diferite obstacole. folosind capul sau piciorul. cu bătaie pe unul sau ambele picioare. 37 . fără elan. întreceri etc. Săriturile specifice jocului de fotbal Dacă alergările în fotbal se execută de multe ori fără a avea o legătură cu mingea (demarcajul) săriturile se execută numai în legătură cu mingea. Milan.F. 3. Italia.balansarea braţelor înaintea trunchiului şi ridicarea lor exagerată. Astfel. Alergarea corectă se învaţă şi începe odată cu iniţierea tânărului în elementele de bază ale fotbalului şi continuă neîntrerupt an de an până la încetarea (încheierea) activităţii. în primul rând datorită timpului scurt de pregătire a acestora. fără elan. În procesul de antrenament vom folosi cu precădere exerciţii pentru dezvoltarea detentei prin atingerea mingilor suspendate la înălţimi din ce în ce mai mari. concretă prin care mingea se deplasează între jucători pe terenul de joc. Real Madrid. dr. Germania. C. Lovirea mingii cu piciorul Lovirea mingii cu piciorul este modalitatea practică.1. (definiţie dată de Conf. Liverpool. mingi medicinale. fie pentru a intra în posesia ei. în toate situaţiile.C. • poziţia corpului. în condiţii grele şi în contact cu adversarul. cu bătaie pe un picior. • 3. aprecierea corectă a traiectoriei mingii sau folosirea corespunzătoare a forţei fizice constituie avantaje mari. În această luptă aeriană. Biomecanica lovirii mingii Elementele care compun biomecanica unui procedeu sunt: • elanul. Popovici). sau cu braţele lăsate jos şi lipite de corp. Mijloacele cele mai des folosite pentru învăţarea alergării sunt: • alergarea alternantă. În final vrem să subliniem rolul tot mai mare pe care îl joacă mişcările fără minge în fotbalul actual. Dacă astăzi un jucător nu ştie să lovească corect mingea. Barcelona. garduri joase. Pentru aceste considerente. Steaua Bucureşti. Mişcări cu mingea 3. ştafete. bănci de gimnastică etc. vom exersa sărituri cu elan prealabil. este necesar ca în procesul de antrenament să se exerseze toată gama de sărituri specifice jocului de fotbal.

Elanul sau avântul pe care îl ia jucătorul din locul de plecare până în momentul aplicării loviturii. traiectoria mingii mai depinde şi de momentul când se produce lovirea. permiţând piciorului de lovire să manevreze în voie. De aceea. 2. Pendularea piciorului cu care se loveşte. Centrul de greutate este lăsat pe piciorul de sprijin. Piciorul care loveşte este îndoit din articulaţia şoldului şi flexat din genunchi întocmai ca la mişcarea tipică de alergare. 4. La executarea lovirii care se produce pe linia ascendentă. În momentul în care jucătorul pregăteşte mişcarea de lovire. respectiv când piciorul de lovire se află pe curba descendentă (traiectoria va fi joasă – razantă) sau este pe curba ascendentă (traiectoria va fi înaltă). Dacă vrem să transmitem mingea la distanţă mică (pase) – elanul se reduce atât ca distanţă. Pentru o traiectorie joasă. Totuşi. • mişcarea braţelor. chiar şi la mingile trimise la distanţe mai scurte. umerii sunt duşi uşor înainte iar corpul aplecat.• imprimarea forţei corporale. pentru că numai aşa se obţine lovitura corectă şi nu o împingere a mingii. iar piciorul de sprijin este situat în aceeaşi linie cu mingea. genunchiul se extinde. direcţia şi traiectoria mingii. cât şi ca viteză. Greutatea corpului până în momentul lovirii va fi în întregime pe piciorul de sprijin şi va continua să rămână şi după executarea loviturii. Mingea lovită pe curba descendentă va avea o traiectorie joasă. Lovirea propriu-zisă a mingii se face prin reducerea piciorului din articulaţia şoldului urmat de extensia treptată a genunchiului. loc pe care jucătorul trebuie să-l aprecieze înainte sau în timpul elanului. termină mişcarea în faţa corpului.. cât şi de mărimea amplitudinii mişcării de pendulare. fiindcă în acest moment piciorul acţionează paralel cu pământul. umerii şi braţele încep să pivoteze în direcţia opusă. şut la poartă). Apropiindu-se de minge şi aşezând piciorul de sprijin lângă ea. muşchii. Lovită în acest fel mingea va avea o traiectorie înaltă întrucât în această mişcare piciorul acţionează de jos în sus (fig. 1. Poziţia corpului în momentul lovirii este în funcţie de locul unde va fi trimisă mingea (la ce distanţă şi cu ce traiectorie). În faza de pendulare a piciorului dinapoi spre înainte. Aproape la toate loviturile se cere o pendulare pronunţată şi mai ales o flexie cât mai bună din articulaţia genunchiului. în timp ce corpul se înalţă pe vârful piciorului de sprijin. centrări. Trebuie menţionat că în această primă fază a pendulării. 3. Pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin se aşează înapoi şi lateral faţă de minge. genunchiul piciorului cu care se loveşte este situat deasupra mingii (fig. care se reduce simultan. Piciorul care a executat lovirea continuă mişcarea sa înainte şi sus. muşchii. depinde de distanţa la care vrem să transmitem mingea. precum şi de forţa pe care vrem să o imprimăm. piciorul cu care se loveşte mingea va depăşi linia piciorului de sprijin. ♦ poziţia piciorului de sprijin care asigură traiectoria şi înălţimea pe care o va urma mingea după lovire. În momentul lovirii. Braţul opus piciorului care a executat lovitura.2). respectiv curba pe care o face piciorul faţă de poziţia piciorului de sprijin influenţează traiectoria. articulaţiile şi în special articulaţia gleznei vor fi încordate.1). tăria şi direcţia până unde va fi transmisă mingea. având genunchiul flexat. razantă cu pământul. articulaţiile şi în general corpul efectuează această mişcare complexă în mod relaxat. Partea aceasta a mişcării de lovire este cea mai importantă întrucât influenţează direct forţa. mărindu-se corespunzător în cazul trimiterii mingii la distanţe mari şi puternic (degajări. o mare atenţie trebuie acordată sincronizării acestei mişcări de pendulare cu cea a piciorului de sprijin. piciorul de sprijin se aşează în aceeaşi linie cu mingea şi la o distanţă de 10-20 cm. Piciorul care loveşte. 38 . corpul continuă – datorită elanului – mişcarea înainte până ce se ajunge aproape de verticala mingii. Piciorul de sprijin prezintă două aspecte şi anume: ♦ direcţia piciorului de sprijin va da noua direcţie pe care o va urma mingea după ce a fost lovită. de asemenea. Viteza mişcării de pendulare este în funcţie de forţa pe care vrem să o imprimăm mingii.

În acest fel inhibiţia şi teama de accidente vor dispărea. este indicat să aşezăm mingea pe un teren moale. În această fază antrenorulprofesor va explica şi demonstra în ce constă procedeul de lovire. Lovirea mingii nu este o execuţie exclusivă a piciorului. o lasă să cadă pe piciorul care iese în întâmpinare. Etapa a treia – se va trece la lovirea mingii statice. Tot în această etapă este bine să se folosească mingile suspendate. care în final duc la formarea mecanismului de bază al lovirii mingii cu piciorul. b) pendularea piciorului care execută lovitura. în următoarea succesiune: Prima etapă – se învaţă lovirea fără minge – imitarea lovirii. Această mişcare cere o bună coordonare a tuturor componentelor ei (cele prezentate). A imprima forţa corporală loviturii înseamnă a-i asigura mingii forţa şi viteza necesară în şutul la poartă şi în transmiterile la distanţe mari. apoi din lateral şi în final cele care vin din spate. chiar nisip la început. 39 . Componentele mişcării de lovire descrise mai sus. În etapa a şasea – vom învăţa lovirea mingii din „demi-volé“ sau „drob“. În această etapă se formează deprinderile corecte de lovire a mingii atât în ceea ce priveşte aşezarea piciorului de sprijin. Metodica învăţării şi perfecţionării lovirii mingi cu piciorul Lovirea mingii cu piciorul constituie elementul principal al tehnicii şi al jocului de fotbal. Imprimarea forţei corporale. Pentru a înlătura teama şi reţinerea în lovirea mingii statice de către începători. Aceste mişcări se efectuează la început prin mişcări lente. dacă mingea stă pe loc sau se află în mişcare. se leagă între ele într-o succesiunea normală formând o unitate. c) lovitura propriu-zisă (transmiterea forţei).Figura 1 Figura 2 5. 6. La început vom lovi în mingile care vin spre jucător din faţă. care este mecanismul de bază al mişcării – pendularea piciorului. Mişcarea braţelor asigură şi ajută la menţinerea echilibrului în momentul lovirii. indiferent dacă ele sunt executate dintr-o poziţie strategică sau din mişcare. În esenţă însă. cele patru elemente ale mecanismului de bază pot fi întâlnite la toate categoriile de lovituri executate cu piciorul. În metodica învăţării lovirii mingii cu piciorul va trebui să parcurgem mai multe etape. În etapa a cincea – se trece la lovirea mingii în aer şi venită cu traiectorie înaltă. cât mai ales pendularea şi încordarea gleznei piciorului de execuţie. poziţia corpului şi a braţelor în momentul lovirii mingii. În etapa a patra – se loveşte mingea care se rostogoleşte. alternativ cu piciorul drept şi cel stâng. astfel ca mingea să-i revină în mână. încordarea gleznei. Tinerii jucători vor imita mişcările de lovire a mingii atenţia lor fiind îndreptată asupra corectitudinii mişcării. ci o mişcare complexă a întregului corp. Jucătorul ţine mingea în mâini. iar însuşirea procedeului tehnic se va face mult mai repede şi corect. ca atare învăţarea va începe obligatoriu cu acest element tehnic. apoi din deplasare şi alergare. mecanism alcătuit din următoarele elemente: a) luarea poziţiei faţă de minge. d) urmărirea mingii cu piciorul. Etapa a doua – se introduce mingea.

ANEFS. Clasificarea cea mai des întâlnită în lucrările de specialitate este în funcţie de partea piciorului cu care se execută lovitura. lovirea mingii cu călcâiul. rămân neschimbate. • transmiterea să se facă la început pe jos cu intensitate mică. lovirea mingii cu vârful. Catedra de fotbal a F. şi 8. exterior. • corectarea în permanenţă a greşelilor. exterior. 40 . lovirea mingii cu genunchiul. c) aruncarea mingii.S. • când se urmăreşte aplicarea unei forţe mai mari loviturii. Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu piciorul Loviturile cu piciorul pot fi clasificate după mai multe criterii. devierea mingii. Conf. În ultima etapă. aruncarea mingii cu piciorul. • prin repetare şi folosind exerciţii variate se uşurează munca de învăţare. C. când vine spre el şi după lovire. secundară. b) lovirea mingii cu genunchiul. singurele deosebiri care de altfel dau şi denumirea procedeelor de lovire se referă la articulaţia gleznei piciorului de lovire a mingii. se atrage atenţia jucătorului asupra încordării gleznei.F. lovirea mingii cu şiretul – interior. propune următoarea clasificare: 1. a opta – se învaţă loviturile cu efect şi loviturile combinate cu fente. La aceste şase clasificări. A treia grupă. care va cuprinde loviturile întâmplătoare din jocul de fotbal: a) lovirea mingii cu călcâiul.În etapa a şaptea – se trece la lovirea mingii din întoarcere 900 şi forfecare. d) devierea mingii. piciorul de sprijin. Prima grupă cuprinde loviturile care au la bază mişcările naturale ale picioarelor. lovirea mingii cu interiorul labei – latul. aceeaşi biomecanică a lovirii mingii. mişcarea braţelor. A doua grupă – lovirea mingi cu latul. plin. lovirea mingii cu exteriorul.E. Celelalte componente ale mişcării. Dr. Mihai Bârsan în lucrarea „Fotbal“ – curs 1980. Bucureşti mai adaugă: 7. Popovici clasifică grupa procedeelor de lovire a mingii cu piciorul după biomecanica care stă la baza elementului tehnic respectiv. 2. În metodologia învăţării lovirii mingii cu piciorul trebuie să ţinem cont de următoarele indicaţii metodice: • privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge. 4. • lovirea de la început cu ambele picioare. imprimarea forţei corporale. plin. • cele mai eficiente exerciţii sunt în doi şi la perete individual. 5. poziţia corpului. c) lovirea mingi cu exteriorul. 3. articulaţie care va stabili cu ce parte a labei piciorului se va executa lovitura. 6. b) lovirea mingii cu şiretul – interior. în trei grupe: două principale şi una secundară. astfel: Prima grupă cuprinde: a) lovirea mingii cu vârful.

Loviturile cu vârful sunt folosite foarte rar şi numai în cazuri speciale: teren noroios. la învălmăşeli. sau în cazul apărătorilor când îndepărtează mingea din faţa atacanţilor alunecând sau plonjând spre ea. 3. Mijlocul şiretului este partea de dinainte a labei piciorului. iar contactul cu mingea se ia direct pe şiret. chiar şi atunci când mingea este lovită în poziţia de repaus sau când vine pe jos şi încet. vârful labei piciorului este îndreptat spre pământ în momentul loviturii. chiar de către începători. adică în direcţia loviturii. Această lovitură imprimă mingii o mişcare de rotaţie minimă şi astfel ea ajunge la ţintă de obicei în linie dreaptă. Lovirea mingii cu şiretul plin Descrierea procedeului. asemănătoare mersului sau alergării. deoarece elanul.b. în acelaşi timp se poate imprima mingii cea mai mare forţă (fig. Din anumite puncte de vedere. în şutul la poartă când atacanţii nu au spaţiu suficient. Pentru ca lovitura să fie corectă jucătorul trebuie să lovească mingea în mijlocul ei. ud. în degajări şi în şutul la poartă şi de asemenea în transmiterile la distanţe medii şi lungi. Figura 3 Mişcarea de lovire (biomecanica) este asemănătoare cu cea de la lovirea mingii cu şiretul interior. Lovitura cu şiretul plin este puternică. pentru faptul că lovitura este aplicată în urma unei mişcări naturale. fără a necesita o anumită poziţie sau pregătire specială a corpului şi a piciorului. degajare la mare distanţă. La lovitura cu mijlocul şiretului. Lovirea mingii cu vârful Lovirea mingi cu vârful este un procedeu folosit de către începători. nu vom insista asupra lui. Deoarece procedeul este greu de învăţat (însuşit). acesta este cel mai eficace procedeu de a lovi mingea.4). flexia şi extensia piciorului se produc în modul cel mai natural. Figura 4 Conţinut tactic. din cauza suprafeţei mici de lovire. Greşeli frecvente: 41 . mingea trebuie lovită exact în centru. Pentru o mai uşoară înţelegere se obişnuieşte să se spună că este partea labei piciorului acoperită de şiretul ghetei (fig.3). Lovirea cu şiretul plin este folosită în pasele şutate. Loviturile cu vârful sunt foarte puternice. deosebirea constă în faptul că.Grupa I 3. pendularea piciorului.5.1. plouat. sugerând totuşi să fie învăţat de către jucători. deci pe drumul cel mai scurt. obţinându-se transmiteri la distanţe mari.a. între articulaţia care leagă degetele de metatars şi articulaţia gleznei.5. datorită situaţiilor care pot apărea într-un joc de fotbal şi care pot fi rezolvate prin acest „simplu“ procedeu. dar întrebuinţat tot mai rar. dar greu de dirijat.1.

lovitura din demi-volé sau din drob. Mingea ricoşează între două planuri: unul reprezentat de pământ. întind piciorul prea devreme din genunchi. Figura 5 Traiectoria pe care o va urma mingea va fi determinată de poziţia piciorului de sprijin. care dorind să execute o lovitură puternică. concomitent cu aplecarea înainte a trunchiului (fig. d) Piciorul de sprijin se aşează în urma mingii. în timpul pendulării. va fi lovită din „aer“ înainte de a lua contactul cu pământul rezultând lovitura din volé. În această situaţie ne întâlnim cu două procedee de lovire a mingii şi anume: 1. f) Traiectoria înaltă a mingii poate fi provocată şi de poziţia greşită a trunchiului. Lovirea mingii din aer sau din volé Mingea venită cu traiectorie înaltă. încă din faza pendulării. b) Laba piciorului nu este complet încordată şi îndreptată în jos. şiret interior. Variante de lovire a mingii cu şiretul plin Lovirea mingii se poate aplica: mingii statice. va rezulta o lovitură slabă. iar lovitura propriu-zisă se aplică în momentul desprinderii (săriturii) de pe pământ. După ce mingea a ricoşat din pământ ea poate fi lovită cu orice parte a labei piciorului – lat. 3. astfel că nu mai rămâne timp pentru pendularea piciorului spre spate. dar de cele mai multe ori va fi lovită cu şiretul plin (vârful). dar şi mingilor care vin cu boltă. celălalt de piciorul cu care se loveşte (fig. din cauza faptului că ultimul pas. înainte de lovirea mingii este prea scurt. lovitura din aer sau din volé. lovitura prin forfecare. Momentul cel mai important al execuţiei îl constituie înălţimea la care va fi lovită mingea.a) Direcţia elanului nu coincide cu direcţia lovirii. mai ales la începători. Lovirea mingii din drop sau demi-volé Pentru a executa o lovitură din drop trebuie ca mingile venite cu traiectorie înaltă să ia contact cu pământul. 2. 42 . c) Jucătorul execută pendularea piciorului înspre minge numai din genunchi. Greşeala va putea fi remediată dacă vom da jucătorului sarcina ca după lovirea mingii să caute să atingă laba piciorului de lovire cu mâna opusă. din care cauză jucătorul va lovi cu piciorul în pământ. lăsat brusc spre spate şi prea devreme. e) O greşeală frecventă. mingii care se rostogoleşte pe pământ din diferite direcţii şi unghiuri. exterior.5). din care cauză mingea va fi lovită cu şiretul interior sau exterior. fapt ce duce la imprimarea unei forţe reduse şi a unei traiectorii înalte. precum şi de momentul în care se aplică lovitura.6). Pentru a obţine o traiectorie razantă joasă mingea va fi lovită cât mai aproape de sol şi de piciorul de sprijin. şi în consecinţă o traiectorie scurtă.

iar piciorul de sprijin asigură echilibrul corpului. sau un atacant aflat cu spatele.8). care va trebui să fie aproape paralel cu pământul şi în continuarea piciorului de lovire (fig. Figura 7 Lovirea mingii prin forfecare Această lovitură se execută cu şiretul plin atunci când mingea este în aer.Figura 6 În situaţia în care mingea vine lateral. În timpul săriturii execută o extensie a piciorului drept. cu boltă. Figura 8 43 . atunci piciorul de lovire este ridicat lateral cu laba orientată înainte. Când un jucător este cu faţa spre propria poartă şi trebuie să trimită mingea înspre teren. sau a ricoşat din pământ.7). Biomecanica mişcării de forfecare este următoarea: jucătorul face un pas înainte cu piciorul drept şi sare în înălţime aruncându-şi înainte piciorul stâng. din genunchi şi coboară în acelaşi timp piciorul stâng cu care revine pe pământ (fig. Acest procedeu se foloseşte numai în situaţii speciale. vrea să trimită mingea spre gol.

5. iar ultimul pas înainte de luarea poziţiei faţă de minge să fie puţin mai lung. piciorul continuă mişcarea de pendulare trecând cruciş în faţa corpului. oferind cele mai multe avantaje. flexat din genunchi. Elanul trebuie să fie uniform accelerat. corecta ei însuşire cu ambele picioare este indispensabilă pentru un bun jucător de fotbal. laba piciorului este întinsă spre sol şi încordată. Biomecanica loviturii. Lovirea mingii cu şiretul interior corespunde cu marginea suprafeţei interioare a oaselor metatarsiene de la articulaţia primei falange a degetului mare până la partea interioară a osului gleznei (fig. se aşează în linie cu mingea. Figura 9 Acest procedeu având o utilizare multilaterală în joc. în special. este considerat ca procedeul cel mai important de lovire a mingii.10). şi la circa 25-30 cm. Unghiul format de coapsă şi gambă trebuie păstrat cât mai mult. iar braţul corespunzător piciorului de sprijin trece înainte şi încheie mişcarea îndoindu-se în faţa pieptului.2). laba piciorului este orientată puţin spre înafară. Loviturile cu şiretul interior nu cer o pregătire sau o poziţie anume. lateral (în funcţie de direcţia şi traiectoria pe care dorim să o imprimăm). la mingi razante înclinarea spre spate va fi minimă. În momentul căderii gambei. iar piciorul de lovire se va extinde ducându-se înainte sus. mişcarea de lovire fiind naturală.c. apoi revenirea bruscă dinapoi-înainte.1). Jucătorul îşi ia elan. pe când braţul din partea piciorului care a executat lovitura se retrage spre spate. Pentru ca mingea să aibă o traiectorie joasă. sau deasupra lui. iar pentru o traiectorie înaltă piciorul de sprijin este situat înapoia mingii. cât şi în momentul lovirii mingii. Odată cu ultimul pas alungit al elanului începe pendularea piciorului înapoi. Lovirea mingii cu şiretul interior Descrierea procedeului. verticala care cade de la genunchi să fie deasupra mingii (fig. sau puţin înapoia ei. 44 . în unghi de aproximativ 45 0 faţă de direcţia viitoare a mingii. Greutatea corpului în momentul pendulării piciorului de lovire. trunchiul execută o extindere. Figura 10 Gradul de înclinare al trunchiului este în funcţie de înălţimea la care vrem să trimitem mingea. După lovire. la înălţimea centrului. în aşa fel încât contactul cu mingea se ia ldin ateral de şiret (fig. uşor flexat. 3.1. este necesar să se respecte o poziţie corectă a gambei şi a labei piciorului. fără ca bazinul să fie deplasat înainte (fig.9). el va lovi mingea cu şiretul sub centru. Piciorul de sprijin. se află pe piciorul de sprijin. asemănătoare mersului şi alergării. Pentru intensificarea forţei loviturii. muşchii şi articulaţiile sunt relaxate. ca şi în timpul lovirii.Cel mai important lucru este ca mingea să fie lovită cu acelaşi picior care a făcut împingerea (bătaia). În funcţie de intenţia jucătorului de a şuta pe sus sau razant.

c) Înclinarea trunchiului pe spate din şoldul piciorului de sprijin. Şiretul exterior este o suprafaţă relativ plană. şut la poartă. în adâncime. iar contactul cu mingea se ia pe partea exterioară a şiretului.Conţinut tactic. care face ca partea exterioară a şiretului să se aplice foarte bine la minge. Conţinutul tactic. mai ales la înaintaşi.11). în direcţie laterală. lateral. lovituri libere.d. b) Laba încordată a piciorului (gleznă rigidă) face ca mingea să fie lovită numai cu partea corespunzătoare degetului mare. 3. deschideri. va face ca mingea astfel lovită să treacă pe deasupra porţii. şut la poartă şi lovituri libere. Greşeli frecvente: . Lovirea mingii cu şiretul exterior Descrierea procedeului. Figura 11 Mişcarea de lovire este asemănătoare cu şiretul interior (biomecanica). din cauza elanului în linie dreaptă. lungi.5. cu deosebirea că vârful labei piciorului este îndreptat spre interior. degajări. Astfel putem efectua pase scurte. Jucătorii cu aşa zise picioare în formă de „O“ (picioare de cavalerist) sunt predispuşi la loviturile cu şiretul exterior: poziţia labei piciorului uşurează în mod considerabil atingerea şi lovirea precisă a mingii cu şiretul exterior. dirijarea mingilor cu efect etc. Posibilităţile de a lovi mingea cu şiretul sunt numeroase în timpul unui joc.1. centrări. Lovitura cu şiretul exterior fiind puternică dar în acelaşi timp putându-i-se imprima şi traiectorii curbate.laba piciorului întoarsă exagerat înăuntru. lansări. de poziţia piciorului de sprijin şi de punctul unde se aplică lovitura. ce se întinde de la articulaţia care leagă degetul mic de metatars până aproape de prelungirea exterioară a gleznei (fig. Figura 11 Traiectoria pe care o va lua mingea după lovirea cu şiretul exterior este în funcţie de unghiul de răsucire a labei spre interior. d) O greşeală mai rară este aşezarea piciorului de sprijin prea departe de minge. în consecinţă piciorul de lovire va descrie o mişcare circulară pronunţată. 45 . iar forţa de lovire va fi mai slabă. datorită suprafeţei late şi configuraţiei anatomice a gleznei. centrări. Greşeli frecvente: a) Mingii lovite i se imprimă o mişcare de rotaţie prea puternică. de unde un procentaj mare de imprecizie. Lovitura cu şiretul exterior este un procedeu destul de obişnuit de a lovi mingea. se utilizează în pase.

La această lovitură mingea vine în contact cu partea exterioară a labei piciorului aproape de călcâi. 3. 3.5. din distracţie. în zonele din imediata apropiere a porţilor. Pentru ca mingea să poată fi deviată este necesar ca ea să vină spre jucător cu o viteză destul de mare. Devierea mingii Oprirea şi chiar preluarea mingii. sau capul trunchiul execută o răsucire bruscă din articulaţia coxo-femurală în momentul contactului cu mingea spre direcţia viitoare a mingii. Aceste calităţi se obţin printr-un antrenament continuu şi îndelungat. pe parcurs. se cere un dezvoltat simţ al mingii şi capacitate de apreciere a distanţelor. Ea se execută identic cu lovirea mingii cu şiretul exterior (biomecanica).piciorul de sprijin aşezat foarte aproape de minge. nu este indicată deoarece dă posibilitatea adversarului să-şi organizeze şi să ia contramăsuri.e. Greşeli frecvente: .lovitura nu se aplică tangenţial. împiedică interceptarea de către adversar. Din această cauză mingea va avea o traiectorie înaltă. De aceea în fotbalul actual. . la lovirea mingilor din volé. Pentru a stăpâni bine loviturile cu efect. în anumite situaţii. evitând pe cât posibil folosirea procedeului „de dragul artei“. În momentul contactului. Lovirea mingii cu exteriorul Descrierea procedeului. cap sau piept) va fi orientată în direcţia în care urmează să fie dirijată mingea. din această cauză „efectul“ este foarte mic. Lovitura cu exteriorul nu va fi predată începătorilor.f.12). în special în cel profesionist. În cazul devierilor cu pieptul.- piciorul de sprijin se aşează prea aproape de minge. să încerce execuţia loviturii. Această lovitură este folosită rar. glezna rămâne relaxată în momentul lovirii. urmând ca jucătorii cu simţul dezvoltat al mingii. în general pentru executarea unor lovituri cu efect şi pentru pasele înşelătoare. izbirea se face sub centru şi nu deasupra aşa cum ar fi corect. a loviturilor de colţ sau a centrărilor pentru a-l deruta pe portar prin efectul imprimat mingilor. suprafaţa care vine în contact cu mingea (picior. deosebirea constă în locul cu care se ia contactul cu mingea (mai aproape de călcâi) (fig. Folosirea mingilor dintr-o bucată (vezi jocul echipei Steaua Bucureşti) se aplică în situaţia marcajului strict „om la om“. a apărut din ce în ce mai frecvent procedeul cunoscut sub denumirea „devierea mingii“.1. în schimb.1.5. Procedeul prin care schimbăm direcţia iniţială a mingii folosind piciorul sau pieptul. 46 . iar partea cu care ia contact să fie încordată. Figura 12 Conţinut tactic. Lovitura cu exteriorul este indicată mai ales pentru pasarea înşelătoare a mingilor aflate pe sol sau care se rostogolesc în faţa jucătorului. În cazul antrenamentelor ne vom mărgini cel mult la prezentarea loviturii. De altfel lovitura cu exteriorul nu trebuie folosită decât atunci când nu există altă posibilitate . Loviturile cu exteriorul se folosesc de obicei pentru şutul la poartă şi în executarea loviturilor libere cu zid. deoarece elanul piciorului de lovire nu trădează viitoarea direcţie a mingii. el fiind adeseori lipsit de precizie.

Mişcarea de lovire propriu-zisă porneşte din articulaţia coapsei. iar braţul opus piciorului de lovire flexat din cot este dus înainte. Însuşirea ei fiind uşurată de suprafaţa mare şi netedă a labei piciorului. ceea ce face ca în şcoală învăţarea tehnicii jocului de fotbal să înceapă cu predarea lovirii mingi cu latul (fig. Mai concret. în dirijarea mingii. Elanul este uşor şi relaxat. osul călcâiului şi partea interioară a osului gleznei. Elanul se ia în linie dreaptă. şi nu trebuie să fie mai lung de 3-4 metri. Piciorul este întors din şold în afară până vine în unghi drept faţă de direcţia pe care trebuie să o urmeze mingea. nu oprim mişcarea piciorului. limitată de articulaţia degetului mare. Barcelona.În urma devierii mingea este direcţionată spre un coechipier (în cazul contraloviturii mingea rămâne la executant)care la rândul lui va continua acţiunea de joc începută. deoarece nu poate influenţa forţa loviturii. Chelsea. o continuăm asigurând o cât mai îndelungată dirijare a mingii (fig. ci după relaxarea articulaţiilor temporar încordate. A. iar axa longitudinală a labei.C. Lovirea mingii cu latul este un procedeu uşor de executat şi mai ales precis. iar celălalt rămâne lângă corp pentru menţinerea echilibrului.5. între cele două tălpi în momentul lovirii mingi trebuie să fie un unghi de 900. prin care se face diferenţierea echipelor de top (ex. Tehnica lovirii mingii cu latul poate fi însuşită relativ uşor.g. Această „deviere a mingii“ este o componentă indispensabilă a jocului modern actual. Suprafaţa numită „latul“ este porţiunea aproximativ triunghiulară de pe partea triunghiulară a labei piciorului. Greutatea corpului se află mai mult pe călcâiul piciorului de sprijin.1. cu genunchiul uşor flexat. Lovitura propriu-zisă este urmată de aşa-zisa „însoţire“. Grupa a II-a 3. Ajax etc) Tehnica viitorului are la bază tocmai această transmite a mingii direct (deviere) fără preluare spre coechipierul cel mai bine poziţionat contribuind la dinamica şi nu în ultimul rând la spectaculozitatea jocului de fotbal. Arsenal. Genunchiul piciorului care execută lovitura va fi puţin flexat şi relaxat. după care urmează revenirea bruscă a piciorului spre minge. Lovirea mingii cu interiorul labei – latul A doua grupă principală cuprinde procedeul de lovire a mingii cu interiorul labei (latul). Trunchiul se apleacă puţin înainte. Milan. După elan urmează aşezarea piciorului de sprijin lateral faţă de minge la 10-15 cm. Descrierea procedeului. datorită suprafeţei mari cu care vine mingea în contact.14). contribuind la creşterea vitezei de joc. Concomitent cu aşezarea piciorului de sprijin urmează potrivirea şi ridicarea piciorului care execută lovitura. Steaua. privirea urmăreşte mingea. iar în momentul lovirii articulaţiile genunchiului şi gleznei vor fi încordate. 47 . Pendularea piciorului spre spate nu trebuie exagerată. aproape paralelă cu direcţia loviturii. Figura 13 Biomecanica procedeului.13). După executarea loviturii. procedeu foarte des folosit de către jucătorii de fotbal datorită preciziei mari în dirijarea mingii.

Pendularea spre spate a piciorului şi însoţirea mingii vor fi mai scurte. fapt care va duce la imprimarea unei mişcări de rotaţie datorită forţei care nu se transmite în direcţia centrului ei.o altă greşeală este lovirea mingii scurt. Poziţia corpului şi a braţelor rămân neschimbate. suprafaţa de lovire nu va fi rigidă. Aceeaşi mişcare de rotaţie se poate produce şi datorită răsucirii incomplete a labei piciorului de lovire în afară. După cum se ştie unghiul de sosire şi unghiul de ricoşare a mingii sunt în principiu egale. Executarea acestei lovituri este dificilă.Figura 14 Variante ale procedeului Mişcarea descrisă mai sus se referă la lovirea mingilor oprite sau care se rostogolesc pe sol. tehnica loviturii cu latul va fi modificată. fiindcă locul ricoşării determină cu precizie şi locul luării poziţiei faţă de minge. În cazul lovirii mingii cu latul întâlnim: a) lovirea mingilor din aer. iar forţa mingii va slăbi. fără o pendulare corespunzătoare a piciorului spre spate şi însoţirea acesteia după lovire. ci este necesar să ajungem efectiv la locul potrivit. dar executarea loviturii este mai dificilă. . . din apropiere. b) lovirea mingilor din drob (care ating solul). rezultă că axa longitudinală a labei piciorului va trebui potrivită de jucător în funcţie de unghiul de sosire a mingii şi de direcţia în care doreşte s-o transmită. 48 . pentru ca laba piciorului să întâlnească mingea. de asemenea mai este folosită în şutul la poartă. Pentru executarea loviturii din „drob“ nu ajunge deci numai intenţia.în momentul executării loviturii articulaţiile nu sunt încordate. Conţinut tactic.aşezarea piciorului de sprijin cu vârful în afară. Greşeli frecvente: . în funcţie de necesităţi. prin „pocnire“. Lovirea mingii cu latul este folosită pentru transmiterile mingii la distanţe scurte şi medii. b) Tehnica lovirii mingilor ricoşate de pe sol nu se deosebeşte de cele descrise mai sus. la aşa zisele lovituri din „drob“. Aceasta se referă la momentul ricoşării de pe sol. a) Dacă mingea vine din aer pe o traiectorie arcuită. urmare o lovitură lipsită de precizie. În consecinţă. exact în momentul în care mingea a ricoşat de pe sol. astfel ca genunchiul piciorului care execută lovitura să fie flexat mai mult.

5. Cu această mişcare vom transmite mingea. În astfel de cazuri. b) Lovirea mingii cu genunchiul. b) Lovirea mingi cu genunchiul În timpul jocului apar situaţii când mingea datorită înălţimii ei nu poate fi lovită nici cu capul nici cu piciorul. Loviturile întâmplătoare A treia grupă – secundară care va cuprinde loviturile întâmplătoare din jocul de fotbal: a) Lovirea mingii cu călcâiul.Grupa a III-a 3. Lovitura cu călcâiul face parte din categoria loviturilor folosite numai în cazuri extreme. În cadrul antrenamentelor nu ne vom ocupa de această lovitură. executată din coapsă. Lovirea cu călcâiul nu se învaţă în cadrul antrenamentului cu temă distinctă. Cu ajutorul genunchiului mingea poate fi transmisă la distanţe mici putând fi folosită pentru degajări şi chiar pentru şuturi la poartă. a) Lovirea mingii cu călcâiul La această lovitură mingea este atinsă cu partea labei piciorului din jurul osului călcâiului.1. cu deosebirea că nu mai avem timp pentru pendularea spre spate a coapsei încât vom ridica piciorul aflat pe sol.g.15). Figura 16 49 . În cazul mingilor aflate în mişcare execuţia devine dificilă şi derutantă atât pentru coechipieri cât şi pentru adversari. Când mingea nu mai poate fi atinsă cu o altă parte a corpului.16). jucătorul aflat în alergare după minge va trebui mai întâi să o depăşească cu piciorul de sprijin. în aşa fel încât în momentul lovirii cu călcâiului mingea să se găsească într-o poziţie corespunzătoare. constrâns de împrejurări jucătorul va folosi genunchiul. În acest caz. dar folosirea ei în cazuri adecvate nu trebuie interzisă. ca ultimă soluţie (fig. flexând totodată genunchiul. jucătorul recurge la lovitura cu călcâiul. Figura 15 Piciorul de sprijin trebuie aşezat lângă minge. fiind foarte rar întâlnită în cadrul jocului de fotbal şi atunci cu totul întâmplător (fig. Poziţia piciorului de sprijin. a trunchiului şi a braţelor este identică cu poziţia arătată la lovitura cu mijlocul şiretului. cu o smucitură în sus. c) Aruncarea mingii.

lateral şi înapoia mingii. Fotbalul modern a adus în prim plan preluarea prin „contra-lovitură“ care în fond este tot o ricoşare. Acest procedeu utilizat în joc. la început cu o viteză apropiată de viteza cu care vine mingea.2. 3. ridicând talpa piciorului cu vârful în sus (fig. pentru a putea fi utilizată cât mai favorabil de către jucători.laba piciorului care execută aruncarea acţionează într-una din părţile laterale ale mingii. traiectoria şi viteza. este aşezat la 5-10 cm. de unde se loveşte iarăşi de pământ. determinând rămânerea ei în imediata apropiere a jucătorului (fig. pentru a fi transmisă unui coechipier care pentru a putea continua acţiunea de joc trebuie să intre în posesia ei. cap) se va reîntoarce în direcţia opusă. apoi retragerea se micşorează treptat. .piciorul de sprijin este aşezat prea înaintea sau prea în spatele mingii. la o distanţă care corespunde momentului tactic. urmând o traiectorie greşită. mărind totodată spectaculozitatea jocului. Jucătorul pentru a efectua o preluare prin ricoşare a mingii venite pe sus se va aşeza pe direcţia mingii. iar pentru a-l depăşi mingea este aruncată peste el. cu vârful îndreptat înainte pe direcţia de aruncare. mingea este aruncată peste adversar. Printr-o mişcare rapidă executată în sus şi înainte. Intrarea în posesia mingii În capitolul anterior am analizat procedeele prin care mingea este pusă în mişcare (lovită) folosind piciorul. Aruncarea mingii cu piciorul se execută numai când mingea este oprită şi se utilizează în două situaţii distincte: • la loviturile libere cu zid din apropierea porţii. Privirea este aţintită în permanenţă asupra mingii până când mingea îşi face efectul dorit. Piciorul de sprijin.5. Ricoşarea. iar la contactul cu ea îl retrage. ricoşând între pământ şi talpă. adică va ricoşa. • când pe direcţia de pasare a mingii s-a interpus un apărător. jucătorul ridică piciorul în întâmpinarea mingii. excepţie fac jucătorii de clasă (la noi Dobrin şi Hagi l-au folosit cu succes) trebuie menţionat şi descris cu recomandarea de a fi cunoscut şi aplicat în joc în situaţiile în care se impune. creează elementul spontaneităţii. şi. ca urmare mingea va avea o traiectorie joasă sau prea înaltă mărind şansele de nereuşită. Mingea după ce a atins pământul sare şi se loveşte de talpa piciorului. fiind uşor flexat din genunchi şi având laba ridicată din călcâi. Intrarea în posesia mingii este un procedeu tehnic prin care mingea îşi modifică direcţia. deoarece tehnica de execuţie poate fi însuşită relativ rapid. Mingea în mişcare întâlnind un corp rezistent (picior. La baza tuturor preluărilor stau două legi mecanice bine cunoscute: amortizarea şi ricoşarea.18). piept.c) Aruncarea mingii cu piciorul Deşi este mai puţin utilizat în joc. Greşeli frecvente: .17). Pentru a efectua o preluare prin amortizare cu piciorul a mingii venite cu traiectorie înaltă. Amortizarea se produce atunci când mingea aflată în mişcare. Vârful piciorului de execuţie se introduce sub minge în direcţia mijlocului ei. 50 . Aruncarea mingii cu piciorul nu necesită o perioadă lungă de pregătire. întâlneşte o rezistenţă mobilă Figura 18 Figura 17 (jucătorul) care în contact cu mingea se retrage.

braţele ridicate lateral pentru menţinerea echilibrului. 3. b) cu mijlocul şiretului. În urma acestei ciocniri mingea se reîntoarce înapoi în direcţia imprimată de jucător. e) cu călcâiul. Teoretic unghiul de ricoşare este egal cu unghiul de izbire. c) cu şiretul exterior. B. d) cu talpa. cu gamba (fluierul piciorului).5.a. A. oprirea sau preluarea ei se va face cu talpa ghetei (a labei). 3. pieptul sau capul. iar celălalt picior se ridică din şold cu genunchiul uşor flexat şi aşezăm talpa uşor oblic în faţa mingii în momentul în care aceasta atinge pământul sub un astfel de unghi încât mingea izbindu-se de talpă să se îndrepte spre sol oprindu-se. preluarea mingii cu capul. astfel: A. cu coapsa.20). Tehnica se deosebeşte în cel de-al doilea caz prin întinderea labei piciorului. Preluarea mingii cu talpa În cazul în care mingea atinge solul înaintea planului lateral al corpului. preluarea mingii cu pieptul. Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii ridicând laba piciorului cu vârful în sus la circa 6-7 cm. Figura 20 51 . Biomecanica procedeului. Figura 19 Clasificarea procedeelor de intrare în posesia mingii Procedeele de intrare în posesia mingii se clasifică după partea corpului cu care mingea vine în contact pentru a se efectua preluarea. care vin din sensuri opuse. D. care îşi continuă deplasarea în aceeaşi direcţie (fig. C. După contactul cu solul mingea întâlneşte talpa şi rămâne pe pământ. de pământ. relaxată din genunchi şi şold în direcţie opusă celei din care vine mingea. Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi.19). preluarea mingii cu abdomenul. preluarea mingii cu piciorul. cu laba piciorului: a) cu latul. În urma preluării mingii cu talpa. ea poate să rămână sub talpă sau să ricoşeze în faţă.Contralovitura rezultă dintr-o ciocnire a mingii cu piciorul. adică înainte (fig. 2. Preluarea mingii cu piciorul 1.2.

trunchiul este puţin aplecat înainte. . dar întâlnim situaţii în decursul jocului când nu putem folosi latul fiind nevoiţi să executăm preluarea mingii cu exteriorul celuilalt picior.2. 3. iar braţele ridicate lateral menţinând echilibrul. când urmează să primim mingea din dreapta şi cu cel stâng când continuăm acţiunea spre stânga cu mingea venită din aceeaşi direcţie. Preluăm cu exteriorul piciorului drept. Folosind acest procedeu spectaculos de oprire a mingii. în acelaşi timp putem păstra mingea în imediata apropiere a noastră şi cel mai important aspect.principala greşeală constă în alegerea greşită momentului când piciorul începe mişcarea de coborâre. Însoţind mingea pe un parcurs cât mai lung cu laba piciorului relaxată şi cu viteza de coborâre a piciorului treptat micşorată. Acest procedeu se poate executa şi prin săritură.2. cu atât se va micşora viteza de coborâre a piciorului. greutatea este repartizată pe piciorul de sprijin. Coborârea piciorului în acest caz se face cu o mişcare scurtă. La baza acestui procedeu stă „cedarea“ rapidă a suprafeţei de izbire în momentul contactului cu mingea. 52 . având genunchiul puţin flexat.5. Prea devreme. Biomecanica procedeului. efectuată din articulaţia gleznei. În timpul ridicării şi coborârii rapide a piciorului de execuţie. la început aproape cu aceeaşi iuţeală ca şi viteza de cădere a mingii. în întâmpinarea mingii. se evită greşelile de preluare datorate denivelărilor gazonului. având genunchiul uşor flexat. fără să ridice piciorul din şold.b. 3. iar piciorul de execuţie este ridicat din şold cât mai sus. . mingea nu întâlneşte piciorul. Prin aceasta se atinge scopul urmărit: însoţirea mingii pe un parcurs cât mai lung. În timpul preluării. deci micşorarea vitezei mingii. Cu cât înălţimea este mai joasă ridicarea este mai mică. Figura 21 Ridicarea piciorului depinde de înălţimea de la care vine mingea. Greşeli frecvente: . Cu cât laba piciorului se apropie de sol. În momentul preluării. care este şi foarte greu de executat. ea îşi va pierde forţa şi se va opri în faţa piciorului (fig. jucătorul se află în aer. În momentul în care mingea atinge mijlocul şiretului începe coborârea.c. trunchiul puţin aplecat înainte. Piciorul de sprijin flexat din genunchi suportă toată greutatea corpului.articulaţia gleznei este rigidă din care cauză mingea se va depărta de jucător. Biomecanica procedeului. La baza reuşitei acestui procedeu stă mobilitatea articulaţiei coxofemurale de care depinde ridicarea cât mai sus a piciorului în întâmpinarea mingi. Preluarea mingii cu mijlocul şiretului (şiretul plin).preluarea cu întoarcere se efectuează în doi timpi şi nu într-o singură mişcare continuă.greutatea corpului este lăsată pe piciorul care execută preluarea.5. iar prea târziu mingea întâlneşte un corp rigid şi ricoşează departe. contactul cu solul se face concomitent cu mingea. mingea trece pe sub talpă. Preluarea cu mijlocul şiretului se aplică mingilor venite cu traiectorie. Mingea rămâne sub talpă. care trebuie să se facă destul de rapid. Preluarea mingii cu exteriorul piciorului Ca regulă generală oprirea mingilor se face cu latul piciorului. iar braţele ridicate lateral ajută la menţinerea echilibrului. Unghiul format din talpă şi sol nu este corespunzător.Greşeli frecvente: .21). deci şi porţiunea pe care piciorul însoţeşte mingea va fi mai scurtă. Există jucători foarte dotaţi care reuşesc să execute astfel de preluări numai prin „cedarea“ bruscă (relaxarea) labei piciorului.

d. iar contactul cu partea interioară a labei se prelungeşte.23). când alte procedee nu pot fi executate deoarece executarea ei este mai dificilă şi necesită un grad sporit de îndemânare. Jucătorul se aşează pe direcţia sosirii mingii. greşeala cea mai des întâlnită este aceea că nu răsucim laba piciorului spre interior şi nu o întindem în jos.23). Figura 23 Articulaţiile sunt relaxate. în întâmpinarea mingii. trunchiul puţin aplecat înapoi. Mingea ricoşată în pământ se loveşte de şiretul exterior al piciorului ţinut cu laba deasupra mingii şi o opreşte la sol (fig. Mişcarea de preluare începe prin ducerea piciorului înainte.24). Biomecanica procedeului. Sunt cunoscute trei variante ale preluării cu latul: a) oprirea mingilor rostogolite (fig. braţele lateral. c) preluarea. Preluarea mingii cu interiorul labei Preluarea mingii cu latul se face cu aceeaşi suprafaţă cu care se efectuează lovitura cu latul. 53 .5. în timp ce forţa mingii scade prin amortizare până la oprirea ei în faţa piciorului. piciorul este tras brusc înapoi din şold.Piciorul de execuţie se ridică în faţa corpului de-a curmezişul. iar privirea urmăreşte mişcarea mingii. cu piciorul de sprijin flexat uşor din genunchi şi gleznă. În momentul în care mingea ia contact cu partea interioară a labei. Luarea poziţiei faţă de minge este identică ca şi lovitura cu latul. braţele lateral. respectiv oprirea mingii ricoşate din pământ (fig. Umărul din partea piciorului de sprijin este adus puţin înainte. Mingea ia contact cu muchia exterioară a labei piciorului şi va sări în sus. iar piciorul de execuţie este răsucit din şold. depărtându-se de picior. Această mişcare trebuie să fie tot atât de rapidă ca viteza de sosire a mingii.22). b) preluarea din aer a mingii razante sau semi-înalte. depăşind linia piciorului de sprijin. În timpul execuţiei. întors spre interior din gleznă – cam în felul loviturii cu şiretul exterior – şi întins puţin în jos.2. 3. Figura 22 Preluarea cu şiretul exterior trebuie folosită numai în cazuri extreme. astfel ca gamba să formeze cu solul un unghi de aproximativ 45-500 (fig.

depărtându-se de executant. Preluarea mingii cu călcâiul Este un procedeu mai rar întâlnit în jocul de fotbal. Greşeli frecvente: .5. În timpul preluării cu călcâiul greutatea corpului se află pe piciorul de sprijin puternic flexat din genunchi. iar pentru a intra în posesia ei se întinde piciorul spre spate. ca urmare executantul calcă pe minge cu piciorul de execuţie. astfel că mingea trece pe sub talpă.greutatea corpului nu este lăsată pe piciorul de sprijin. relaxat. Poziţia piciorului de sprijin. celălalt răsucit din şold în aşa fel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii.24). ajutând la menţinerea echilibrului. iar piciorul de sprijin să fie aşezat lângă locul de contact al mingii cu solul.2.rigiditatea articulaţiilor are drept rezultat ricoşarea mingii la distanţă de piciorul executantului. rămâne în spatele nostru. . Datorită relaxării sistemului de articulaţii al piciorului. .piciorul pendulant este ridicat prea sus.mingea nu ia contact cu „latul“ ci cu gamba sau călcâiul din cauză că executantul nu „conduce“ mingea cu privirea. Piciorul de sprijin este uşor flexat din genunchi. fiind prea scurtă. 3. . . Laba piciorului trebuie ţinută astfel ca axa ei longitudinală să fie paralelă cu terenul. picior care este dus înainte după lovire. corespunzător înălţimii la care vine mingea. nu de unul mobil. jucătorul va prelua mingea care cade în spatele lui cu partea exterioară – cea dintre călcâi şi gleznă – a labei piciorului şi o va trage sau ridica înainte. Piciorul de execuţie uşor răsucit din şold şi cu genunchiul puţin flexat este ridicat spre spate în raport cu înălţimea mingii. iar umărul din partea piciorului de sprijin adus puţin înainte faţă de celălalt (fig. întâlneşte partea interioară a labei piciorului (gamba şi solul trebuie să formeze un unghi de aproximativ 45-500). Dacă avem posibilitatea de a efectua preluarea cu un alt procedeu este indicat să renunţăm la preluarea cu călcâiul. acest procedeu suferă din cauza preciziei în execuţie. Braţul din partea piciorului de sprijin. ca pe 54 . Biomecanica procedeului. Din cauza suprafeţei mici de atingere a mingii. deosebirea constând în ridicarea mai sus a labei piciorului. forţa cu care vine mingea scade în aşa măsură încât după izbire mingea nu ricoşează mai mult de un metru de la jucător. Prin ducerea înapoi a piciorului întors din şold – ducere care nu trebuie să depăşească linia corpului – conducem mingea până sub corpul nostru. Trunchiul uşor aplecat înainte. . executând primul pas. Se foloseşte atunci când o pasă cu traiectorie arcuită. Mingea ricoşând din pământ. mingea va ricoşa în sus.e. este dus înainte. Important este ca piciorul de execuţie să fie relaxat în momentul preluării. braţul opus este dus înapoi. a trunchiului şi a braţelor sunt identice cu cele arătate la tehnica preluării mingilor rostogolite.aşezarea piciorului de sprijin în urma punctului probabil de izbire a mingii cu pământul. având vârful labei orientat pe direcţia de sosire a mingii.retragerea întârziată a piciorului – mingea se izbeşte de un corp rigid. Trunchiul este aplecat înainte şi puţin răsucit în spate spre celălalt picior.Figura 24 Tehnica preluării mingilor razante (mingi care nu depăşesc nivelul genunchiului) este aproape identică cu cea a preluării mingilor rostogolite. cu vârful îndreptat oblic înainte. Preluarea mingilor care ricoşează de la pământ. iar mingea să cadă pe ea. ridicare care se poate realiza prin flexarea amplă a genunchiului.

aşezate paralel la o distanţă de aproximativ 20-30 cm.2.un plan neted. lăsăm ca mingea să intre în unghiul format de gambe cu solul unde. În tot timpul mişcării privirea trebuie să fie orientată asupra mingii (fig. Se poate executa cu ambele gambe sau numai cu una. Biomecanica procedeului. mingea va cădea lateral de picior şi nu în direcţia mişcării. . din care cauză mingea va ricoşa prea departe de jucător. Dacă intenţionăm să oprim mingea în faţa noastră. va lua contact cu terenul. caz în care mingea poate trece printre ele.axa longitudinală a labei piciorului nu este paralelă cu solul.5. iar privirea urmăreşte mingea. Figura 26 Greşeli frecvente: . Centrul de greutate este împins înainte prin flexarea uşoară a genunchilor şi ridicarea călcâielor de pe sol. Din această poziţie pornirea după preluare se face mai greu.26). braţele menţin echilibrul.f. . Atunci folosim preluarea cu gamba în special pe terenurile alunecoase. Greutatea corpului este lăsată pe ambele picioare. 3. trunchiul fiind şi mai mult aplecat înainte. în spatele punctului unde este mingea. . Figura 25 Greşeli frecvente: .piciorul nu este întors în mod suficient din şold spre spate.25). Mişcarea în sus a piciorului va fi foarte greu de executat mingea rămânând între coapsă şi gambă sau se va lovi de trunchi.gambele nu sunt suficient de apropiate. ci oblică. coapsa rămânând sub coapsa jucătorului.jucătorul nu ridică călcâiele de pe sol şi execută mişcarea de preluare stând pe toată suprafaţa tălpii. mingea îşi va pierde viteza (fig. 55 .în momentul izbirii genunchii sunt întinşi prea puternic înainte. Preluarea mingii cu gamba În timpul jocului apar situaţii când nu avem timpul necesar pentru a ridica piciorul şi a efectua o preluare (când mingea vine din faţă). Trunchiul este uşor aplecat înainte. după contactul cu gambele. Aducerea mingii în faţă se face printr-o uşoară mişcare a piciorului. Suprafaţa de contact cu mingea nu va fi orizontală.

27). Preluarea mingii cu coapsa Dacă mingea are o traiectorie care nu permite oprirea ei nici cu laba piciorului. după izbire mingea va cădea la pământ (fig. Condiţiile preluării cu coapsa sunt favorabile datorită stratului de muşchi care asigură o amortizare corespunzătoare a tăriei mingii. În esenţă preluarea se face la fel ca şi preluarea mingii cu şiretul plin. mingea după contactul cu coapsa să aibă o traiectorie înaltă – atunci când faza de joc ne obligă să menţinem mingea în apropiere. să ricoşeze aproape vertical sau să cadă în faţă pentru a continua rapid acţiunea de joc. În momentul contactului toracele bombat este retras repede. 56 .5. Lăsarea în jos a coapsei este posibilă prin ducerea spre spate a piciorului din şold. Biomecanica preluării. Poziţia toracelui fiind acum verticală. Cauza acestei greşeli este că jucătorul nu urmăreşte traiectoria mingii până în momentul contactului cu coapsa. Jucătorul se aşează pe direcţia de sosire a mingii. cu faţa la minge şi genunchii uşor flexaţi. sau 2.începătorii coboară coapsa prea încet sau prea repede.28). Greutatea repartizată în mod egal pe ambele picioare. Privirea este în permanenţă asupra mingii (fig.g. Preluarea mingii cu coapsa se poate execut în două feluri: 1.2. Braţele ridicate lateral ajută la menţinerea echilibrului iar privirea urmăreşte mingea. Suprafaţa de izbire este lăsată în jos în momentul contactului cu mingea. preluarea mingii cu pieptul nu necesită pregătiri speciale datorită suprafeţei mari de contact cu mingea şi datorită faptului că pieptul este mult mai moale decât laba piciorului. Preluarea mingii cu pieptul Preluarea mingii cu pieptul este indicată în cazul mingilor venite cu boltă sau când transmiterea mingii cu capul este nerecomandabilă din punct de vedere tactic. Jucătorul ia o uşoară poziţie pe spate.2. Mingea poate fi oprită pe piept. să cadă direct pe pământ – atunci când avem intenţia să pasăm sau să conducem mingea. . flexat din genunchi. mingea putând ricoşa la distanţă.5. Celălalt picior va fi ridicat din şold cu genunchiul flexat astfel ca suprafaţa coapsei să fie orizontală. vom folosi coapsa piciorului. nici cu pieptul. datorită rezultatelor bune pe care le dă.mingea ia contact cu partea coapsei din apropierea genunchiului. iar toracele bombat astfel ca înainte de contactul cu mingea trunchiul să formeze un arc uşor aplecat spre spate. având greutatea corpului pe piciorul de sprijin.h. în plus.3. Acest procedeu este folosit foarte des de jucători. Biomecanica procedeului. 3. Figura 27 Greşeli frecvente: .

planul frontal al pieptului nu stă perpendicular pe direcţia din care vine mingea. amortizând lovitura. iar trunchiul este împins în întâmpinarea mingii.5.29). cu atât planul toracelui trebuie să se apropie de orizontală. cu genunchii uşor flexaţi. ci oblic. în acest caz mingea va aluneca lateral.corpul nu se aşează pe direcţia mingii. greutatea corpului repartizată în mod egal pe ambele picioare. rezultând ricoşarea laterală a mingii. 57 .pentru a se evita jucarea mingii cu mâna este indicat ca braţele să fie ţinute lateral în momentul preluării. iar mingea va cădea uşor pe sol (fig. .retragerea pieptului se face cu întârziere. În momentul contactului mingii cu suprafaţa abdominală. Poziţia suprafeţei toracelui este în funcţie de traiectoria mingii. deci mingea va întâlni o suprafaţă rigidă – efectul amortizor se anulează – şi mingea va sări departe de jucător. Preluarea mingii cu abdomenul Pentru oprirea mingilor care ricoşează de la sol la o înălţime ce depăşeşte posibilitatea opririi ei cu gamba sau latul se foloseşte suprafaţa moale a abdomenului. Cu cât traiectoria se apropie de verticală. care amortizează mult mai uşor forţa cu care vine mingea. braţele relaxate lângă corp iar privirea urmăreşte mingea. care fiind prea aproape de corp. Biomecanica procedeului. Greşeli frecvente: . Figura 29 Greşeli frecvente: . .mingea nu este urmărită cu privirea fapt care duce la luarea contactului cu faţa în loc de piept. . . Jucătorul se aşează în faţa mingii.i.nu se apreciază exact locul de contact al mingii cu solul. trunchiul se apleacă înainte din şold. determină trecerea mingii printre picioarele executantului. rezultând ricoşarea în sus a mingii.Figura 28 Dacă dorim ca mingea în contact cu suprafaţa pieptului să ia o traiectorie înaltă. atunci în momentul izbirii se execută o extensie din articulaţiile gleznelor şi genunchilor. 3.2.

3. jocul individual trece pe planul doi. datorită acestui lucru mingea va întâlni o suprafaţă rigidă şi va ricoşa departe de executant. braţele lateral ajută la menţinerea echilibrului. Conducerea şi protejarea mingii 3. fiind un apanaj al jocului individual.5. Totuşi sunt situaţii când conducerea mingii devine inevitabilă. Preluarea mingii cu capul În timpul jocului apar situaţii când mingea venită la înălţimea capului nu poate fi jucată cu capul din motive tactice.30). Preluarea mingii cu capul este cel mai dificil procedeu de preluare datorită suprafeţei mici şi tari din care mingea poate ricoşa cu uşurinţă. iar privirea urmăreşte traiectoria mingii. În momentul contactului cu mingea capul se retrage şi concomitent cu aceasta se accentuează flexarea din genunchi. în funcţie de postul ocupat în echipă şi de felul cum trebuie continuată acţiunea de joc deja începută. Roşculeţ).3. Nu este greşit dacă începem „cedarea“ articulaţiilor înainte de contactul frunţii cu mingea. fiind singurul procedeu tehnic folosit pentru a păstra mingea. Conducerea mingii Conducerea mingii este elementul tehnic în care mingea în urma unor lovituri succesive şi repetate cu una din părţile labei piciorului.5. mingea ricoşând departe de jucător. Această execuţie este recomandată numai în cazuri extreme. Conducerea cu interiorul şiretului. Toţi jucătorii unei echipe apelează la acest procedeu tehnic – conducerea mingii – mai mult sau mai puţin în decursul jocului. Acestea sunt următoarele: 1. trunchiul aproape drept. în special pentru a creşte viteza de joc. atât timp cât jocul de pase nu s-a perfecţionat. Rezultă o amortizare mai puţin reuşită. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul când jucătorul nu are cui pasa mingea.5. Mingea este aşteptată în poziţie de fandare spre spate. coechipierii fiind marcaţi sau când atacantul a scăpat de ultimul apărător la 20-30 metri distanţă de poarta adversă şi este nevoit să se îndrepte singur spre ea. cu genunchiul uşor flexat. 2. Mingea vine în contact cu fruntea (fig. Atunci suntem nevoiţi să efectuăm o preluare folosind pentru aceasta capul. care este o „frână“ în calea măriri vitezei.j. 58 . În fotbalul modern al zilelor noastre. este preferabil o pasă cu capul dacă există o posibilitate sau o retragere pentru a efectua o preluare pe piept sau coapsă.2. Execuţia este greşită şi în cazul folosirii numai a articulaţiei şoldului.a. Figura 30 Greşeli frecvente: Jucătorul întârzie retragerea capului şi a trunchiului.3. de echipă. pentru a face loc jocului combinativ. corpul împins înainte din gât. este dirijată înainte în aşa fel încât să rămână permanent sub controlul jucătorului (definiţie dată de N. prin retragerea trunchiului şi a gleznei. Conducerea cu mijlocul şiretului. Biomecanica procedeului. În decursul evoluţiei fotbalului conducerea mingii a fost la mare cinste. Clasificarea procedeelor de conducere a mingii În practică întâlnim trei procedee pentru conducerea mingii.3. Viteza de joc creşte datorită paselor directe şi rapide şi nu conducerii mingii.

este bine să se ridice capul pentru a vedea terenul. Între două atingerii ale mingii cu piciorul.31). coechipierii şi mai ales adversarii (fig. Conducerea mingii cu şiretul plin Acest procedeu de conducere este mai dificil datorită faptului că mingea este „împinsă“ cu mijlocul şiretului. În schimb îl întâlnim atunci când vrem să protejăm mingea de intervenţia adversarului care efectuează un atac de deposedare. 2. 59 . datorită poziţiei picioarelor care se schimbă în continuu. trunchiul uşor aplecat şi răsucit în direcţia piciorului de sprijin. Laba piciorului este relaxată din gleznă. 1. Figura 31 Cu toate că suprafaţa de contact cu mingea este mai mare. iar laba piciorului este orientată cu vârful în jos. deci cu aceeaşi suprafaţă cu care se execută lovitura cu şiretul interior. iar privirea îndreptată spre minge în momentul contactului cu piciorul. Biomecanica procedeului În timpul conducerii laba piciorului care conduce mingea este întoarsă în afară. Braţele acţionează normal pe lângă corp. deci în continuu solicitată şi încordată (fig.3. după necesitate. Conducerea mingii cu interiorul şiretului Denumirea procedeului vine de la porţiunea labei piciorului care vine în contact cu mingea în timpul conducerii. iar genunchiul piciorului care conduce mingea este îndepărtat de axa corpului. Conducerea cu exteriorul şiretului.32). Mingea este împinsă de jucător cu partea exterioară a şiretului. acest procedeu nu permite o deplasare rapidă a jucătorilor.

Figura 32 Jucătorii începători au reţinere în folosirea acestui procedeu datorită posibilităţii de a lovi pământul cu vârful bocancului. Acest procedeu prezintă cele mai mari avantaje. a jucătorului în timpul alergării. Lovitura se aplică mingii de sus în jos. Folosirea lui este indicată în depăşirea unui adversar. Principalul avantaj este rapiditatea ce se obţine prin folosirea lui. Conducerea mingii cu şiretul exterior Mingea ia contact cu şiretul exterior al labei piciorului în momentul conducerii. • mişcarea de alergare este continuă. sau când jucătorul are câmp liber spre poarta adversă (fig. în acest fel suprafaţa de conducere devenind mai mare. cu deosebirea că axul longitudinal al axei piciorului nu-şi schimbă poziţia în momentul atingerii mingii. Figura 33 Biomecanica procedeului În momentul împingerii mingii înainte. efect care menţine mingea în apropierea jucătorului. genunchiul se apropie de axa longitudinală a corpului. din care cauză este cel mai utilizat în timpul jocului. • corpul în timpul conducerii mingii are o mişcare normală avantajând astfel deplasarea rapidă a jucătorului. naturale. 60 . Laba piciorului este relaxată şi întoarsă din gleznă spre interior. iar răsucirea trunchiului în timpul conducerii este abia perceptibilă. iar poziţia trunchiului şi balansul braţelor este identic cu cel de la procedeele anterioare. precum şi de suprafaţa mare de atingere. 3.33). a braţelor şi a trunchiului este identică cu cea descrisă la procedeul anterior. datorită poziţiei normale. Biomecanica procedeului Poziţia corpului. laba piciorului este răsucită spre interior. Faţă de procedeul anterior conducerea mingii cu şiretul plin. ceea ce face a mingea să capete efectul de „retro“. prezintă unele avantaje. şi anume: • se poate imprima mingii o mişcare de „retro“ foarte bună.

Biomecanica procedeului este identică cu cea descrisă la conducerea cu şiretul plin. ritmul alergării este întrerupt în timpul conducerii mingii. Această poziţie ajută la menţinerea adversarului la distanţă iar protejarea se extinde. iar adversarul caută să intervină. în acelaşi timp piciorul de sprijin pivotează producând întoarcerea jucătorului cu spatele la adversar. prin trageri repetate. micşorează mult viteza de deplasare. uşor ridicate şi flexate din articulaţia coatelor. piciorul de sprijin efectuează paşi săltaţi înapoi. dând naştere la complexe.3. Protejarea mingii Protejarea mingii este elementul tehnic cu ajutorul căruia jucătorul o controlează. sau când mingea este grea. Această linie sinuoasă precum şi faptul că centrul de greutate se schimbă continuu. în timpul conducerii jucătorul nu foloseşte ambele picioare.5. În acţiunea de protejare un rol important revine braţelor care ajută atât mişcarea de întoarcere cât şi menţinerea echilibrului. aplicat în mijlocul ei. • • • • • • • Greşeli frecvente mingea nu este împinsă cu piciorul uşor înainte. şi cu preluarea sau fentele. Protejarea mingii în timpul conducerii Jucătorul în timpul conducerii îşi interpune corpul între minge şi adversar pentru a anihila orice intervenţie la minge din partea apărătorului. acţiunea de protejare se compune dintr-o succesiune de mişcări executate de atacant cu corpul şi picioarele.b. trunchiul este ţinut drept. privirea este tot timpul îndreptată asupra mingii. În cel de-al doilea caz. 5. Scopul acestor manevre este scoaterea mingii din raza de acţiune a adversarului. când pe un picior. o dată cu tragerea mingii. ci lovită cu piciorul. stâng şi drept. jucătorul depărtează prea mult mingea de picior. braţele trebuie să fie încordate. cu zăpadă. Acest procedeu este folosit cu precădere în situaţia când adversarul atacă direct din faţă şi când conducerea mingii va fi urmată de o mişcare înşelătoare. în principal cu conducerea (de care foarte greu poate fi delimitată). printr-o singură manevră sau prin mai multe. va descrie o linie sinuoasă în zigzag. Aceste situaţii apar când cuplul atacantapărător este angrenat în lupta pentru minge sau în timpul conducerii acesteia. Atacantul aşează piciorul pe minge şi o trage înapoi. Conducerea mingii cu vârful labei piciorului Acest procedeu se execută cu cea mai mică suprafaţă de atingere a labei piciorului – vârful – din care cauză este folosită foarte rar în jocul de fotbal şi numai în situaţii speciale cum ar fi teren acoperit cu apă. Protejarea mingii se foloseşte numai când jucătorul cu mingea este atacat de adversar şi când nu are posibilitatea să combine cu un partener. în loc să fie puţin aplecat înainte. scurte şi repetate. deosebirea constând în suprafaţa de lovire a mingii. Conducerea mingii cu ambele picioare prin lovituri alternative Mingea lovită cu interiorul labei piciorului. Când jucătorul este întors complet. Protejarea mingii statice Când jucătorii atacanţi-apărători se găsesc faţă în faţă.4. piciorul de sprijin se roteşte producând întoarcerea jucătorului până când acesta ajunge cu spatele la adversar. 61 . Jucătorul în timpul conducerii îşi interpune corpul între minge şi adversar pentru a anihila orice intervenţie la minge din partea apărătorului. Aşadar preluarea se combină în joc şi cu alte procedee tehnice. În cazul unei singure manevre. în speţă vârful bocancului. 3. o fereşte de intervenţia adversarului. când pe celălalt. glezna este încordată în timpul atingerii. rigid.

3. au rol hotărâtor în reuşita fentelor iniţiate. sau să execute o lovitură la poartă. Clasificarea mişcărilor înşelătoare se poate face după diferite criterii. În jocul de fotbal apar frecvente situaţii când înaintea sau în timpul executării unui procedeu tehnic oarecare (de preluare. dublate de o cultivare corespunzătoare a imaginaţiei jucătorilor trebuie să constituie obiective ale instruirii. fentele în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului se caracterizează prin mutarea rapidă a centrului de greutate a corpului dintr-o parte în alta. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările membrelor inferioare (picioarelor). În această situaţie jucătorul este nevoit să-şi deruteze adversarul cu scopul de a câştiga timp sau teren. experienţa jucătorilor şi caracterul spectacular al jocului. I. şi 2. pentru a obţine o anumită libertate de acţiune. 62 . aşa cum am arătat mai sus. Modificările instantanee ale mişcărilor trunchiului şi ale picioarelor. sistematizarea lor constituie o operaţie dificilă. În toate cazurile însă. creată de jucător. lovire a mingii cu piciorul sau capul etc. unul din picioare simulează trimiterea mingii într-o anumită direcţie. începând o acţiune aparentă.Acest procedeu se aplică în cazul când adversarul atacă din lateral. executantul îndoaie sau apleacă trunchiul în partea stângă. pentru ca imediat. pe care însă nu are de gând să o execute în continuare. Clasificarea după segmentele corpului care iau parte la acţiune 1. să-şi propulseze trunchiul spre partea sa dreaptă. Astfel pentru a depăşi adversarul pe partea stângă a acestuia. Acestea sunt folosite pentru depăşirea şi derutarea adversarului. Viteza de deplasare în astfel de cazuri este redusă. putând fi depăşit cu uşurinţă (cazul fentei de depăşire laterală). concomitent cu mutarea centrului de greutate a corpului pe piciorul stâng. în acelaşi timp cu manevrarea mingii pe piciorul drept spre latura stângă a adversarului. Datorită acestora jucătorul poate obţine. Dată fiind marea varietate a mişcărilor înşelătoare folosite. cât şi cu scopul camuflării unor procedee tehnice. Există situaţii când jucătorul a reuşit să depăşească un adversar şi trebuie să facă faţă atacului declanşat imediat de un alt apărător. Cauzele care au determinat frecvenţa folosirii mişcărilor înşelătoare au fost apariţia apărărilor aglomerate. Conducerea mingii se efectuează cu piciorul opus direcţiei de atac a adversarului. situaţie în care se reiau mişcările de protejare a mingii. prin îndoiri şi aplecări de trunchi. jucătorul se află în faţa unor dificultăţi cauzate de prezenţa activă a adversarului. Ca o notă generală din punct de vedere biomecanic.5. menite să determine adversarul să-l depăşească pe partea opusă. Prin derutarea adversarului jucătorul îşi maschează intenţia. În acest fel adversarul este ţinut la distanţă ajutat de antebraţul apropiat de acesta. Mişcarea înşelătoare – fenta Dintre elementele tehnice care îşi găsesc o aplicare din ce în ce mai mare în fotbalul actual. cu mingea. În fentele în care rolul preponderent îl au mişcările picioarelor. care astfel se găseşte în contratimp. Procedeele de fentare a adversarului sunt aplicate în toate acţiunile legate de lupta pentru minge şi pentru păstrarea ei. împingând puternic în piciorul stâng. avantaj faţă de adversar. care nu îi dă posibilitatea de a transmite mingea unui coechipier. a mobilităţii articulare.). ca răspuns la acţiunile adversarului. controlând-o în continuare. Dificultatea constă în aceea că fenta reprezintă o combinaţie de mişcări ale capului şi picioarelor. ca apoi să-şi frâneze pendularea înainte de a lovi mingea. obişnuirea tinerilor jucători cu alternarea rapidă a contracţiei şi relaxării musculaturii. În acest sens. în schimb este asigurată protejarea mingii. înşelându-l asupra direcţiei şi vitezei sale de deplasare precum şi asupra intenţiilor sale de a acţiona atât din punct de vedere tehnic cât şi tactic. un loc important revine mişcărilor înşelătoare (fentelor). fentele presupun nu numai efectuarea anumitor mişcări (cu trunchiul sau picioarele) ci depăşirea adversarului. şi prin manevrarea bruscă a acesteia (acţiune favorizată şi de împingerea puternică în piciorul de sprijin) să se depăşească adversarul pe partea opusă celei în care este angajat pentru deposedare. Fente în care rolul preponderent îl au mişcările trunchiului.4.

Clasificarea după numărul acţiunilor de simulare 1.fenta din deplasare.fenta de pe loc şi. Ele sunt folosite atât de atacanţi cât şi de apărători în scopul creări unor condiţii mai favorabile pentru intrarea în posesia mingii sau pentru transmiterea ei. Jucătorul care posedă o mare varietate de mişcări înşelătoare va putea alege soluţia cea mai potrivită situaţiei create. de cele mai multe ori. piciorul. Aceştia impun jucătorilor construirea acţiunilor ofensive. când jucătorul se teme să atace adversarul şi eventual să înscrie un gol hotărâtor. care consideră că jocul se dezvoltă numai pe baza acţiunilor colective. folosind alergările variate cu schimbări frecvente de direcţie şi ritm (fig. Mişcări înşelătoare fără minge. driblingul şi fenta se execută legat şi constituie acţiuni individuale de atac. 63 . Prin felul cum sunt executate. braţele şi capul. Fenta simplă care constă dintr-o singură acţiune simulată. Din punct de vedere metodic. care la rândul lor pot fi înlocuite în final cu execuţia altui procedeu. executarea corectă a acestor acţiuni creează situaţii dificile pentru apărarea adversă. ceea ce generează în final o automatizare dăunătoare situaţiilor de 1 contra 1. 2. Fente înlănţuite care sunt constituite din mai multe procedee de fentare şi folosite împotriva unuia sau mai multor adversari. în sensuri şi ritmuri diferite. 3. III. pot constitui fente de sine stătătoare. Clasificarea după dinamica activităţii jucătorului . Fentele înlănţuite ca şi fentele combinate îşi găsesc o largă aplicare în fotbalul actual. Clasificarea după poziţia obiectului de joc 1. urmată de altă acţiune finală. Mişcările înşelătoare fără minge Sunt cele executate cu corpul. Jucătorii în atac le utilizează pentru desprinderea de adversari (demarcarea) şi pentru a crea o situaţie tactică favorabilă pentru echipa lor. driblingul şi fentele sunt uneori subapreciate ca mijloc de depăşire a adversarului. de unii tehnicieni. 1. 3. În meci. Figura 34 Schimbările de direcţie sunt procedee ale mişcării în teren. Fente combinate care se execută într-un complex de procedee tehnice. întreruptă la un moment dat şi continuată cu alte procedee tehnice. IV. În zona de finalizare.34). Mişcări înşelătoare combinate. De altfel fotbalul actual se caracterizează prin creşterea îndemânări de a dribla în suprafeţe aglomerate. exclusiv prin pase. .II. în anumite momente ale jocului. Totul este determinat de modul cum reacţionează adversarul. Mişcări înşelătoare cu minge. Ele sunt mişcări complexe formate în majoritatea cazurilor din începutul unei mişcări. 2.

pentru a-l determina pe atacant să ocolească pe partea convenabilă pentru el.35). trebuie stăpânită şi mingea.Schimbarea bruscă a direcţiei de alergare efectuată de unul sau mai mulţi jucători în atac. mai ales în zona de finalizare.36). acolo unde este pregătit să-l atace pentru deposedare. deoarece în acelaşi timp cu derutarea adversarului. produce derută în dispozitivul apărării adverse. 64 . Mişcările înşelătoare cu mingea Sunt mai dificile decât cele fără minge. Figura 36 c) schimbarea ritmului de alergare în timpul conducerii mingii (fig.37). Figura 35 b) schimbarea direcţiei în timpul conducerii mingii (fig. prin legănări de corp. stânga-dreapta. efectuate în faţa atacantului. În acest scop. Schimbările de direcţie devin mai eficace dacă sunt însoţite de unele mişcări înşelătoare efectuate cu corpul. Aceste mişcări constau în: a) simularea executării unui anumit procedeu tehnic (fig. apărătorul execută o plecare falsă în lateral. obligându-l pe acesta să se oprească sau să-şi schimbe direcţia de acţiune şi în al doilea rând pentru a deposeda adversarul de minge. Jucătorii din apărare le folosesc pentru a întârzia acţiunea adversarului cu mingea. 2.

În funcţie de aceste raporturi de poziţie. Mişcările înşelătoare combinate Sunt mai dificile ca execuţie.Figura 37 Acestea se bazează pe propria iniţiativă şi pe întârzierea adversarului. Se află lateral. Prima parte a mişcării combinate este partea executată cu corpul şi numai după aceea urmează mişcarea înşelătoare propriu-zisă cu mingea (fig. urmează prezentarea unor exemple de exerciţii şi mijloace pentru învăţarea şi perfecţionarea fentelor.38). C. Adversarul se află în faţa jucătorului care execută fenta. Schimbările de ritm 65 . în jocul de astăzi găsim o serie de procedee de fentare. V. B. Figura 39 1.39). Figura 38 În această ordine. care îşi au aplicabilitate variată (în funcţie de distanţa faţă de adversar. Clasificarea procedeelor de fentare în situaţiile când: A. 3.) (fig. de spaţiile aglomerate. În spatele acestuia. de zona în care se acţionează etc.

5. S-ar putea spune că primele două faze formează timpul I al fentei şi ultimele două faze timpul II.revenirea şi plecarea cu viteză mare în direcţia iniţială. În cazul când aceasta se continuă vom avea de-a face cu fenta de depăşire laterală dublă. 2. În apropierea adversarului (apărătorului) care se pregăteşte să atace atacantul loveşte mingea uşor. 66 . b. fie că: • va conduce mingea mai departe. din punct de vedere metodic. . • în aceeaşi clipă atacantul îşi schimbă spontan intenţia. b) îl trece pe deasupra mingii. înregistrăm câteva faze: • atacantul simulează lovitura puternică printr-o pendulare accentuată a piciorului.Se realizează prin accelerări bruşte. lovirea mingii pe direcţia iniţială a fentei se va face cu piciorul stâng corespunzător direcţiei finale de deplasare. 6. c) piciorul de execuţie revine brusc spre minge. apărătorul se pregăteşte să efectueze un atac hotărâtor de deposedare (fig.simularea unei întoarceri. lovind-o cu partea exterioară a labei şi d) printr-un impuls rapid al piciorului de sprijin mingea şi corpul se deplasează în direcţie opusă eliberându-se de adversar (care se află pe picior opus). Conducerea mingii în condiţiile urmăririi de către adversar: fenta de oprire. de exemplu cu interiorul labei piciorului drept.40). mingea este nemişcată. . • devenind picior de sprijin. menţinând controlul mingii cu piciorul opus poziţiei şi direcţiei de atac a adversarului. Conducerea mingii spre adversar Apropierea de acesta şi depăşirea spre stânga sau dreapta. c. Figura 40 În aceste cazuri. Fenta prin lovire înşelătoare Se foloseşte când: a. dirijând-o în direcţia părţii interioare a piciorului stâng. • va pasa sau. În acest caz vom spune că s-a executat o fentă de depăşire laterală simplă. • va şuta la poartă etc. în timpul conducerii mingii. urmate în final de schimbări de direcţie sau transmiteri variate ale mingii. nu o atinge şi trece de ea. 4.oprirea mingii cu talpa piciorului. este condusă de atacant. adică: • piciorul de execuţie al fentei simple când revine trece peste minge. • în urma acesteia adversarul are un moment când se opreşte. Se deosebeşte de prima prin faptul că intervine şi timpul III. . Fenta de depăşire laterală Se execută conducând mingea în direcţia adversarului şi are următoarele faze: a) în apropierea adversarului. atacantul simulează lovirea mingii cu interiorul labei piciorului (drept). 3. Printr-o lovitură scurtă aplicată cu interiorul piciorului stâng mingea este dirijată în direcţie opusă.

urmând apoi exersarea liberă. astfel: • jucătorul calcă pe minge cu talpa piciorului (din partea opusă adversarului) oprindu-se brusc. 2. 7. Jucătorii care au un simţ natural şi o îndemânare firească pentru a executa aceste mişcări sunt foarte rari. cu piciorul şi cu trunchiul. Fenta de privire are ca scop să deruteze atât adversarul apropiat cât şi pe cel îndepărtat. f) Să folosească greşeala adversarului. Fentele propriu-zise au în faza iniţială o viteză de execuţie mai moderată. cu treceri progresive sau bruşte de la un ritm la altul. În momentul imediat de după reuşita fentei. 6. acestea trebuie făcute cu o mare viteză de execuţie. Fentele au eficienţă mai mare dacă se execută din mişcare şi nu de pe loc. Fentele create se caracterizează prin ritm variat. 5. „Fenta de biciclist“ se execută în felul următor: a) în timpul conducerii jucătorul ridică piciorul opus poziţiei adversarului. dând impresia că vrea să o oprească. d) Să fie variată nu şablon.7. trebuie să se continue deplasarea cu viteză maximă (şi nu micşorarea ei). c) Să reprezinte o execuţie reală. • datorită inerţiei adversarul continuă deplasarea înainte. Metodica învăţării mişcărilor de fentare Învăţarea şi deprinderea procedeelor de fentare a adversarului cere o muncă metodică perseverentă. până când devin deprinderi. În faza de învăţare vom alege câteva din cele mai simple şi mai eficace fente. • momentul desprinderii se poate folosi pentru o serie de alte procedee şi acţiuni. c) acest moment îl pune pe adversar în situaţia de a-şi micşora viteza de deplasare suficient pentru ca atacantul să efectueze o împingere şi o accelerare a vitezei pentru a se desprinde de apărători. 9. apoi cu adversari pasivi şi în final cei semi-activi şi activi. b) Să fie sugestivă. Mişcările înşelătoare trebuie executate printr-un mare număr de repetări. convingătoare. în cazul efectuării unei pase sau şutului la poartă. precum şi pentru a nu-i da posibilitatea de a recâştiga terenul pierdut. urmând ca cea finală să se facă cu viteză mare. Cerinţele generale cu privire la conţinutul execuţiei procedeelor de fentare: a) Să corespundă situaţiei tactice (să nu se execute în mod abuziv ca scop în sine). După depăşirea adversarului. 3. Indicaţii metodice 1. 4. 8. Această fentă se poate aplica în timpul desfăşurării jocului cât şi la executarea loviturilor libere. În timpul execuţiei jucătorul cu mingea trebuie să fie relaxat. Fenta de „călcare a mingii“ se foloseşte îndeosebi când ambii jucători (atacant şi apărător) se află în plină viteză. e) Să corespundă notei personale de joc. 8. 67 . pe deasupra mingii. după care se trece la execuţie. Fentele şi schimbările de direcţie să se facă de la 2-3 metri de adversar pentru a-i diminua acestuia posibilitatea de a interveni la minge. Se începe cu explicaţia şi demonstrarea mai întâi globală şi apoi pe părţi. b) piciorul se deplasează însă înainte efectuând o pendulare şi descriind un cerc pe deasupra mingii. în cazul păstrării mingii la picior.

Procedeele de deposedare trebuie să se execute corect (tehnic şi regulamentar) pentru că numai în acest fel jucătorul poate intra în posesia mingii fără să fie sancţionat. degajarea mingii. procesul de învăţare. trebuie să se facă concomitent şi alături de celelalte procedee tehnice. ci în cadrul unor complexe de procedee tehnice. iar dacă adversarul este în posesia ei se urmăreşte scoaterea mingii din posesia lui. 3. Deposedarea adversarului de minge Prin deposedarea de minge înţelegem zădărnicirea posibilităţii adversarului de a intra în posesia mingii. De aceea este necesar ca toţi jucătorii. pe acţiuni. dar mai ales perfecţionarea. Mişcările înşelătoare neconstituind procedee tehnice independente în joc. efectuând atacuri în scop de deposedare. Procedeele de deposedare sunt clasificate în funcţie de poziţia atacantului faţă de jucătorul care execută deposedarea.9. să-şi însuşească tehnica deposedărilor. 68 .5. dar el este folosit şi de ceilalţi jucători care caută să jeneze adversarii în pasarea. preluarea. Deposedarea de minge este un element pe care îl execută în special apărătorii.5. indiferent de post.

prudenţă şi o corectă apreciere a situaţiei. Deposedarea când adversarul este în posesia mingii Execuţia deposedării când adversarul este în posesia mingii cere multă atenţie. Deposedarea de minge în momentul preluării Sunt numeroase situaţiile când ambii jucători vor să intre în posesia mingii în acelaşi timp. În momentul deposedării. deoarece observând intenţia apărătorului atacantul va putea para sau fenta. asemănător loviturii cu latul. Concomitent cu aceste mişcări se imprimă greutatea corpului asupra adversarului. Nehotărârea şi întârzierea în execuţie sunt cauze care duc la ratarea intercepţiei permiţând adversarului să intre în posesia mingii. În această situaţie reuşita deposedării depinde de corectitudinea execuţiei propriu-zise. tăria mingii. în scopul de a-l dezechilibra. Figura 41 69 .41). Biomecanica procedeului Jucătorul care execută deposedarea de minge se aşează în faţa acestuia blocând drumul mingii cu partea interioară a piciorului. iar piciorul cu care executăm deposedarea este răsucit din şold în afară. Pentru a reuşi deposedarea în această situaţie apărătorul trebuie să calculeze foarte bine traiectoria. Deposedarea adversarului din faţă Deposedarea din faţă este folosită împotriva adversarului care se îndreaptă în alergare spre noi. prin tatonări repetate. pentru a îndepărta mingea de adversar. pentru a ajunge primul la minge. Pentru a se ivi un astfel de moment. din lateral şi prin urmărire. Jucătorul apărător va aştepta momentul când mingea se îndepărtează de piciorul atacantului. astfel ca axa longitudinală a labei piciorului să fie perpendiculară pe direcţia de sosire a mingii. În acest caz acţiunea de deposedare nu trebuie să se efectueze decât în momentul cel mai potrivit. trunchiul este uşor aplecat înainte iar braţele ţinute lateral ajută la menţinerea echilibrului. uşor flexat din genunchi. Procedeele de deposedare când mingea este în posesia adversarului sunt următoarele: din faţă. Greutatea corpului se lasă pe piciorul de sprijin. moment în care mingea este împinsă pentru a continua conducerea ei. iar centrul de greutate să fie repartizat pe piciorul cu care se atacă pentru a imprima o uşoară împingere asupra adversarului. cu hotărâre şi fără ezitare. din faţă. continuând astfel acţiunea începută. interpunându-se între cei doi jucători care urmau să-şi transmită mingea. cu multă prudenţă.Deposedarea mingii prin intercepţie La acest procedeu jucătorul advers nu este propriu-zis în posesia mingii ci aşteaptă primirea ei. Forţa şi greutatea corporală trebuie imprimate. acesta fiind legat de capacitatea jucătorului de a se orienta rapid şi de a lua o hotărâre corespunzătoare. deoarece atacantul este preocupat în principal de intrarea în posesia mingii şi deci atenţia lui este îndreptată în acest sens. jucătorul apărător efectuează mişcările de apropiere faţă de adversar. iar în final să putem scoate mingea din piciorul adversarului (fig. În acest moment când mingea se află lângă piciorul atacantului nu este indicat să încercăm deposedarea lui de minge căci reuşita este puţin probabilă. Succesul deposedării prin intercepţie depinde în primul rând de viteza şi de hotărârea cu care se desfăşoară atacul de deposedare. prin împingerea uşoară cu umărul în pieptul acestuia. iar mingea se află la picior sub controlul acestuia. Odată ales momentul atacului acesta se execută prompt. Execuţia trebuie să se facă cu promptitudine şi rapid.

după care se poate produce împiedecarea atacantului de piciorul întins pe gazon. de piciorul celui care o conduce. poate provoca leziuni.Greutatea nu este lăsată pe piciorul de sprijin ci pe piciorul de bătaie.Ţinerea relaxată a piciorului cu care se execută deposedarea. Când se execută regulamentar? Atunci când executantul a jucat mai întâi mingea şi aceasta a deviat de la drumul ei firesc. Apărătorul depăşit va încerca să-l ajungă din urmă pe atacant. Deposedarea prin alunecare este dificil de apreciat chiar şi de către arbitrii experimentaţi dacă a fost executată regulamentar sau nu. într-o poziţie puţin oblică. înainte. Acest procedeu este foarte dificil de executat deoarece mişcările la care se supune executantul prin contactul pe care îl are cu gazonul şi cu adversarul îi poate provoca leziuni. Pentru a-l executa jucătorul trebuie să ia contact cu adversarul care are mingea. Biomecanica procedeului Jucătorul care se pregăteşte să execute alunecarea se află în spatele adversarului. Pentru a-l deposeda apărătorul trebuie să folosească împingerea umărului din lateral asupra corpului adversarului. şi nu la mişcările pe care le face adversarul. pentru a nu fi derutat şi depăşit. . În momentul ajungerii începe deposedarea din lateral (procedeu descris anterior) sau prin interpunerea corpului între minge şi jucătorul cu mingea. În timpul deposedării braţele nu trebuie folosite pentru a îndepărta pe adversar de minge sau pentru a se sprijini de acesta. fără a fi sancţionat de arbitru. .42). Figura 42 Deposedarea de minge prin urmărire Acest procedeu se foloseşte atunci când adversarul cu mingea la picior depăşeşte apărătorul. îmbibate cu apă sau pe zăpadă deoarece favorizează alunecarea corpului pe gazon. Ultimul pas îl face apropiind piciorul de sprijin de minge în timp ce corpul se apleacă în direcţia executării deposedării. iar celălalt braţ întins lateral (fig. Deposedarea prin alunecare În situaţia când jucătorul cu mingea nu mai poate fi ajuns pentru a lua contact corporal cu el. are privirea îndreptată la minge. ci numai pentru menţinerea echilibrului. folosim deposedarea prin alunecare.În prima fază când jucătorul tatonează aşteptând momentul declanşării atacului. Deposedarea de mingea din lateral Acest procedeu se întâlneşte destul de des în jocul de fotbal.Eficacitatea este redusă dacă jucătorul nu-şi foloseşte forţa corporală. În acest caz piciorul de sprijin poate suferi o leziune în urma ciocnirii iar pornirea după efectuarea deposedării este dificilă. Deposedarea prin alunecare poate fi făcută cu piciorul apropiat de adversar sau cu piciorul îndepărtat de adversar. Din cauza riscurilor arătate deposedarea nu este recomandată decât în cazurile când alte procedee nu mai pot fi aplicate. În majoritatea cazurilor executantul procedeului cât şi jucătorul cu mingea iau contact cu gazonul şi de multe ori prăbuşirea se face peste jucătorul apărător căzut la pământ. Greşeli frecvente . În timpul împingerii braţul din partea adversarului trebuie să fie lipit de corp. Aceste procedee se folosesc de obicei pe terenuri mai umede. În momentul depărtării mingii de piciorul celui care o conduce începem 70 . Alegerea procedeului depinde de distanţa la care se află mingea.

Greşeli frecvente .piciorul ia contact cu călcâiul şi nu cu partea exterioară a gambei. cu capul. fie de pe sol sau din săritură. fie de pe loc. după care îl întindem spre minge pe care o îndepărtăm sau o lovim cu talpa. fie din alergare. datorită contactului cu şoldul adversarului şi a poziţiei întinse a piciorului de execuţie nu se recomandă folosirea acestui procedeu pentru a se evita leziunile care pot apărea. 3. O lovitură la poartă puternică şi bine dirijată.6. Lovirea mingii se produce de obicei cu vârful piciorului de execuţie. iar după terminarea deposedării jucătorul se ridică rapid în picioare pentru a putea participa din nou la joc. Lovirea mingii cu capul Lovirea mingii cu capul este un element important al tehnicii fotbalului. În timpul executării procedeului privirea trebuie să fie în permanenţă pe minge. jucătorul riscând să ajungă cu faţa pe gazon. acesta este „aruncat“ întins înspre minge pentru a o îndepărta. este deseori tot atât de periculoasă ca o lovitură cu piciorul. .nu se apreciază corect începerea alunecării. pe urmă de şold şi în final cu partea laterală a trunchiului.5. execuţie greşită. degajată cu capul. Atenuăm luarea contactului cu gazonul prin aşezarea braţului de pe partea piciorului executant pe gazon. În fotbal există multe posibilităţi pentru utilizarea jocului cu capul.corpul nu se răsuceşte cu faţa în sus în timpul alunecării. Mingea venită pe sus poate fi parată.alunecarea pe partea laterală a piciorului depărtat. iar însuşirea lui la un nivel ridicat devine o necesitate. 71 . .43). . Piciorul de execuţie întâlneşte piciorul de sprijin al adversarului. Figura 43 În cazul deposedării cu piciorul apropiat. Împingem adversarul mai întâi cu braţul după care încercăm lovirea mingii. execuţia fiind neregulamentară. Dezvoltarea fotbalului şi în special evoluţia tehnicii. În timpul alunecării solul este atins mai întâi cu exteriorul gambei. celălalt braţ rămâne lateral în poziţia sa naturală pentru a menţine echilibrul (fig. de obicei este considerată greşeala grava (cartonaş roşu).executarea deposedării din spate. Mişcarea de alunecare se întrerupe în timpul declanşării alunecării. a scos în evidenţă utilitatea folosirii loviturilor cu capul în cazul mingilor venite pe sus cu traiectorie înaltă. puţin flexat din genunchi. Din aceste considerente jocul cu capul ocupă un loc de frunte în tehnica jocului de fotbal.

Figura 45 Biomecanica lovirii mingii cu capul Elementele comune tuturor procedeelor de lovire a mingii cu capul sunt următoarele: • alergarea pentru a ajunge primul la minge. dacă lovitura se aplică în jumătatea superioară (E) mingea va fi trimisă în jos pe direcţia axei EF. făcând ca dirijarea mingii să se facă cât mai precis şi fără durere (fig. cu prilejul prezentării fiecărui procedeu de lovire a mingii cu capul. 72 .44). • echilibrarea în momentul lovirii mingii. mingea va urma o traiectorie orizontală (lovitura razantă). • continuarea acţiunii. • lovitura propriu-zisă. Dacă lovitura se aplică în jumătatea inferioară (A) mingea va urma o traiectorie înaltă în direcţia axei AB (degajări – fig. • elanul. • contactul cu solul. • săritura.45). Totodată în cazul lovirii mingii putem urmări mingea cu privirea permanent. Lovitura aplicată cu mijlocul frunţii este cea mai indicată datorită suprafeţei mari şi netede a osului frontal şi totodată puternică.Suprafaţa de lovire a mingii Mingea poate fi lovită cu oricare parte a capului: cu mijlocul frunţii. cu partea superioară (creştetul). Dacă lovitura se aplică în punctul C. sau chiar cu partea posterioară (ceafa). Figura 44 Punctul de lovire Traiectoria viitoare a mingii este determinată de poziţia suprafeţei de lovire (fruntea) cât şi de punctul de pe suprafaţa mingii unde se aplică lovitura. cu părţile laterale. Aceste componente ale mecanismului de bază vor fi analizate în detaliu.

iar stabilitatea întregului corp în momentul loviturii este mai mare (fig. Din această poziţie începe faza a doua şi lovitura propriu-zisă. Lovirea mingii cu capul de pe loc cu un picior înainte Mişcările sunt identice cu cele descrise anterior cu deosebirea constând în poziţia picioarelor. Linia umerilor va fi perpendiculară pe direcţia mingii (fig.46. În prima fază greutatea se află pe piciorul din spate. b) Din punct de vedere al direcţiei: • lovirea mingii cu capul înainte (jos. b) după direcţia pe care o urmează mingea în urma loviturii cu capul. Fruntea va lua contact cu mingea în momentul în care trunchiul se apropie de verticală respectiv când trunchiul este în plin avânt. Figura 46 Varianta A. trecând pe cel din faţă după producerea loviturii cu capul. Lovirea mingii cu capul de pe loc. Biomecanica procedeului Tehnica loviturii cu capul de pe loc prezintă două faze distincte. prin revenirea bruscă a trunchiului dinapoi înainte şi izbirea mingii cu capul. • lovirea mingii cu capul înapoi. 73 . muşchii gâtului fiind încordaţi. • lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior sau pe ambele picioare. În acest scop pe lângă cap şi gât la lovitură participă trunchiul şi picioarele. razant Lovirea mingii cu capul de pe loc este cea mai uşoară şi de aceea instruirea începătorilor va începe cu acest procedeu.Clasificarea procedeelor de lovire a mingii cu capul Clasificarea loviturilor cu capul se poate face după două criterii: a) după poziţia jucătorului în momentul loviturii. razant sau cu boltă).47). • lovirea mingii cu capul de pe loc urmată de săritură. • lovirea mingii cu capul lateral. Această poziţie prezintă avantajul că i se poate imprima mingii o forţă mărită. Pentru ca mingea lovită cu capul de pe loc să aibă putere şi precizie la ea vor participa toate articulaţiile împreună cu masa corpului. 47). • lovirea mingii cu capul din alergare (fără desprindere de la sol). a) După poziţia jucătorului: • lovirea mingii cu capul de pe loc. În prima fază jucătorul „se pregăteşte“ pentru execuţia propriu-zisă prin aşezarea picioarelor uşor depărtate şi flexate concomitent cu înclinarea trunchiului spre spate şi ducerea braţelor înainte flexate din coate.

Acest procedeu se întâlneşte frecvent în lupta aeriană. Privirea urmăreşte permanent mingea. când nu pot trimite mingea în faţă sau lateral. Lovirea mingii cu capul din poziţie statică – înapoi Trimiterea mingii cu capul înapoi se practică cu totul întâmplător în timpul jocului şi numai atunci când nu există altă posibilitate pentru transmiterea ei. Jucătorul aşteaptă mingea stând cu picioarele puţin depărtate. Astfel de situaţii se întâlnesc la mingile transmise în faţa porţii. Variantă D. deosebirea constând în direcţia înclinării înapoi şi înainte a trunchiului. Deoarece nu putem vedea ce se întâmplă în spatele nostru această execuţie nu poate fi precisă. flexând genunchii şi gleznele mai mult decât de obicei. Aceste sărituri se execută numai din desprinderea energică şi rapidă a corpului pe verticală. Acest procedeu se mai foloseşte de către apărători pentru a trimite mingea propriului portar. Lovirea mingii cu capul de pe loc din săritură Acest procedeu se foloseşte în toate situaţiile când mingea vine pe neaşteptate spre jucător şi la o înălţime care îl depăşeşte. Lovirea mingii cu capul de pe loc spre lateral Executarea tehnică a loviturilor cu capul în direcţie laterală este „identică“ în detalii cu mişcarea de lovire înainte.Figura 47 Varianta B. picioarele puternic flexate din genunchi şi glezne se întorc pe tălpi în direcţia dată. Acest procedeu este folosit deseori de către înaintaşi în lupta lor cu apărătorii. Concomitent cu înclinarea şi răsucirea trunchiului. fără o pregătire prealabilă. În momentul când mingea ia contact cu fruntea se execută o extensie puternică a genunchilor şi gleznelor precum şi o întindere rapidă din şold. Varianta C.47). iar pentru a lovi mingea el este nevoit să execute o desprindere pe verticală (o săritură). trunchiul şi gâtul se înclină înapoi până când suprafaţa frunţii va fi aproape orizontală. Execuţia propriu-zisă a loviturii cu capul este identică cu trimiterea mingii cu capul înainte (fig. 74 . trunchiul şi gâtul sunt înclinate înapoi şi totodată răsucite în direcţia dorită. fie din centrări sau din lovituri de la colţul terenului. în aglomerările din faţa porţii. În prima parte a execuţiei. În această poziţie aşteptăm mingea.

Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare Acest procedeu se foloseşte atunci când suntem în contact cu adversarul sau se află în imediata apropiere. întindem cu putere genunchii şi gleznele şi ne desprindem de sol. indiferent dacă mingea este dirijată înainte.50). Figura 48 Lovirea mingii cu capul din săritură Sunt frecvente situaţiile când jucătorul pentru a putea lovi mingea venită cu o traiectorie înaltă este nevoit să execute o săritură. Pentru a-l executa efectuăm o uşoară genuflexiune cu ambele picioare în timp ce braţele pendulează înapoi. În funcţie de felul cum se face bătaia se clasifică şi loviturile cu capul din săritură. La acest procedeu săritura este precedată de elan şi de bătaie. Din această poziţie efectuăm împingerea printr-o pendulare bruscă şi puternică a braţelor înainte şi în sus. Mingea trebuie lovită de jucătorul care aleargă normal fără să execute o desprindere sau săritură (fig. Figura 50 75 . lateral sau înapoi. iar planul frunţii trebuie să fie perpendicular pe direcţia loviturii. Figura 49 b) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior. Mingea trebuie lovită cu fruntea. Lovitura trebuie executată în momentul când mingea şi jucătorul aflat în mişcare se întâlnesc. Astfel avem: a) Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe ambele picioare.49). În timpul zborului executăm lovitura cu capul (fig.Lovirea mingii cu capul din alergare Lovirea mingii cu capul din mişcare este mai dificilă deoarece lovirea trebuie făcută în timpul alergării sau imediat după terminarea ei. Tehnica loviturii este identică cu tehnica loviturii cu capul de pe loc. A. iar trunchiul se înclină uşor înainte.48.

de aplecare înainte lovind mingea cu putere. genunchii sunt flexaţi. Figura 51 Pentru a executa corect acest procedeu jucătorul trebuie să aibă o foarte bună coordonare a mişcărilor şi un dezvoltat simţ al echilibrului. d) efortul din aer (lovitura cu capul) e) revenirea pe pământ. Prin folosirea elanului înălţimea la care lovim mingea va fi mult mai mare decât în cazul săriturii cu bătaie pe ambele picioare. La acest procedeu înălţimea corpului este aproape neglijabilă dacă jucătorul dispune de un bun simţ al ritmului şi de supleţea necesară. În clipa în care mingea ajunge la înălţimea frunţii. prin flexarea pronunţată a genunchiului. Dacă mingea este lovită în punctul maxim al săriturii. d) Efortul din aer (lovitura cu capul). iar eficacitatea loviturii va creşte datorită forţei cu care este lovită mingea. La acest procedeu este foarte important momentul ales pentru efectuarea săriturii. Ea se face de obicei pe ambele picioare. Lovirea mingii cu capul din săritură cu bătaie pe un picior Acest procedeu este folosit pentru a lovi mingile care depăşesc înălţimea corpului şi în momentul începerii alergării nu se află nici un adversar în apropierea lui. flexat din genunchi. Mişcarea loviturii cu capul din săritură cu bătaie pe un singur picior se compune din următoarele faze: a) elanul. 76 . bărbia sau chiar mai jos. Jucătorul are nevoie de minimum 1-2 metri pentru a efectua un elan. dar nici nu va depăşi 5-6 metri. Înainte de ultimul pas pe piciorul de bătaie începe ghemuirea care constă din coborârea centrului de greutate şi împingerea lui deasupra piciorului de bătaie. scurtă. B. braţele ajută la menţinerea echilibrului (fig. Trunchiul se arcuieşte uşor în spate. În acest moment al săriturii corpul a atins punctul cel mai înalt al săriturii aşteptând sosirea mingii. trunchiul execută brusc o pendulare dinapoi înainte iar capul acţionând din gât loveşte cu putere mingea. se ridică viguros în sus ajutând înălţarea corpului.51). a) Elanul este alergarea efectuată de jucător din punctul de plecare până în momentul ultimului pas care trebuie să cadă pe piciorul de bătaie. Talpa aruncă parcă corpul de la sol în timp ce piciorul celălalt.Mingea poate fi lovită în timpul desprinderii în punctul maxim al săriturii sau în timpul revenirii pe sol. ci numai de aplecarea înainte a gâtului pentru a amplifica puterea loviturii. c) Bătaia urmează după ghemuire. trunchiul şi capul se află în extensie şi execută o mişcare bruscă. Greutatea corpului trece de pe călcâi asupra pingelei. Dacă săritura este efectuată prea devreme mingea va fi lovită nu cu fruntea ci cu faţa. e) Revenirea pe pământ este faza de închidere a mişcării. iar dacă se execută săritura cu întârziere mingea trece de jucător. Piciorul de bătaie flexat din genunchi se extinde cu putere. În tot timpul mişcării privirea urmăreşte mingea. Datorită mişcării trunchiului şi picioarele sunt duse înainte iar braţele sunt trase brusc înapoi. b) Ghemuirea. În cazul lovirii mingii în urcare sau în coborâre nu ne putem folosi de trunchi. Biomecanica procedeului Lovitura cu capul din săritură este una din mişcările cele mai complexe şi dificile din tehnica fotbalului. c) bătaia. b) ghemuirea.

în uşoară fandare. specificând că jocul se va relua cu o aruncare de la margine de pe locul de unde mingea a părăsit terenul. unul în faţa celuilalt. 77 .A. În acest timp trunchiul se înclină spre spate iar picioarele se flexează din genunchi.5. • la lovitura cu partea laterală a frunţii numai capul este întors lateral iar planul corpului este îndreptat înainte. valabile pentru toate procedeele de lovire a mingii cu capul: • jucătorul nu loveşte mingea cu fruntea ci cu partea laterală sau creştetul capului. 3. Urmează aruncarea propriu-zisă care începe cu extinderea energică a corpului înainte. fie pe pământ. Executantul trebuie să se folosească de ambele mâini şi să arunce de deasupra capului.C. Aruncarea mingii de la margine Regulamentul jocului precizează modul de continuare a jocului atunci când mingea a depăşit liniile laterale ale terenului. a cărei executare este prescrisă în mod expres de regulamentul de joc. încât în timpul antrenamentelor tehnica aruncării abia ajunge să fie exersată. când se găseşte deasupra capului. cu ducerea rapidă a braţelor dinainte înapoi şi se termină cu aruncarea mingii. În trecut au fost jucători care aruncau mingea 30-40 metri (Zavada – C. Biomecanica procedeului Jucătorul ţine mingea cu ambele mâini. la punctul maxim sau în timpul revenirii la pământ. Acest procedeu asigura transmiterea mingii la o distanţă mai mare datorită impulsului dat de extinderea puternică a piciorului dinapoi. Aruncarea mingii de pe loc cu un picior în faţă Cuprinde aceleaşi mişcări ca la procedeul anterior cu deosebirea că picioarele sunt uşor depărtate. pe deasupra capului până trece de axul vertical al corpului. Corecta execuţie tehnică.7. • jucătorul nu se foloseşte de forţa corporală ci execută mişcarea numai din gât. Mişcarea se termină în extensie. Aruncarea de la margine este deci o parte a tehnicii. preluare) iar lovitura executată în cădere se foloseşte pentru pasarea mingii unui partener care se află în imediata sa apropiere. Aruncarea de la tuşă fiind executată cu mâna este considerată de majoritatea jucătorilor şi chiar a antrenorilor ca o problemă secundară. • lovitura cu capul în direcţie laterală nu este executată cu fruntea ci cu partea laterală a frunţii. poate asigura o serie de avantaje. • lovirea mingii la o înălţime nepotrivită cu capul din săritură (jucătorul se bagă sub minge). folosirea ei variată din punct de vedere tactic. şut la poartă. În tot acest timp greutatea este repartizată pe ambele picioare.Un alt aspect al execuţiei îl ridică momentul în care lovim mingea. dar mult mai periculoase datorită preciziei în aruncare dată de mână. după care urmează ducerea braţelor flexate prin înainte-sus. fără încordare. • jucătorul execută săritura cu capul de pe loc din fandare laterală şi nu din fandare înapoi. fie în aer. Greutatea este repartizată pe piciorul din spate iar în momentul începerii aruncării aceasta trece pe piciorul dinainte. Greşeli frecvente În procesul de învăţare cele mai frecvente greşeli întâlnite sunt următoarele. Aruncarea mingii de la margine de pe loc Acest procedeu se poate efectua cu picioarele pe aceeaşi linie sau cu un picior în faţă. prin alunecare. lovitura executată în punctul maxim se foloseşte cel mai des în lupta cu adversarii pentru a intra în posesia mingii şi a o trimite corespunzător situaţiei de joc (pasă. pornită de la glezne şi genunchi. având faţa sau o parte a corpului la teren iar picioarele pe pământ. Care este momentul cel mai eficace de a lovi mingea – în timpul înălţării corpului. Regulamentul arată şi modul de executare a repunerii. jucătorul fiind ridicat pe vârfuri. şi Remus Câmpeanu de la „U“ Cluj) asemeni loviturii de la colţ. Toate aceste mişcări se execută relaxat. Aruncarea de la margine se poate executa de pe loc sau cu elan. Lovitura în ascensiune se foloseşte pentru a trimite mingea la distanţe mari (degajări cu capul).

plasamentul. iar în jocul său întâlnim alte elemente tehnice decât la ceilalţi jucători. atenţie distributivă etc. printr-o degajare precisă şi rapidă. inclusiv prin folosirea mâinilor.Aruncarea mingii de la margine din elan Aruncarea se execută după un elan de 4-5 paşi. Sarcina principală a portarului – aceea de ultim apărător – este de a împiedica intrarea mingii în poartă prin orice mijloace. • în timpul aruncării depăşeşte linia de tuşă cu un picior sau cu ambele. În timpul alergării mingea este ţinută în faţă. iar pe ultimii paşi se ridică deasupra capului concomitent cu accelerarea alergării.5. e. 3. dar trebuie să fim atenţi pentru a nu depăşi limitele terenului în momentul terminării elanului. Jocul portarului deosebindu-se radical de acela al jucătorilor de câmp.8. boxarea mingii. Faza a doua este identică cu aruncarea de pe loc. prinderea mingii. Mişcări fără minge: a. o îndrumare psihică şi o educaţie cu totul deosebite de ale acestora. Această prevedere regulamentară privind folosirea mâinilor este valabilă numai în interiorul suprafeţei de pedeapsă proprii. poziţia de bază. aruncarea mingii cu mâna. • jucătorul lasă mingea să cadă în faţa lui. O altă activitate importantă a portarului este aceea de îndrumare şi dirijare a componenţilor liniei defensive. porneşte atacul propriei sale echipe. În afara acestei suprafeţe fiind considerat ca şi oricare alt jucător de câmp. b. b) mijloace tehnice de atac ale portarului. Mişcări cu mingea: a. Datorită acestor două sarcini tehnica jocului portarului se împarte astfel: a) mijloace tehnice de apărare ale portarului. Mijloacele tehnice de apărare ale portarului pot fi sistematizate astfel: 1. În fotbalul modern. prin trimiterea în teren a mingii. Datorită elanului mingea poate fi aruncată la distanţe apreciabile. El este primul jucător care după ce a oprit un atac advers. b. imaginaţie. c. cere o instruire. deplasarea pe linia porţii. Sistematizarea tehnicii portarului După cum am arătat. Greşeli frecvente Greşelile de tehnică sunt şi cele de regulament. Portarul este deci jucătorul multilateral al echipei. d. pe lângă munca propriu-zisă de apărare. c. devierea mingii. Astfel: • jucătorul aruncă numai cu un braţ. • greutatea corpului nu este adusă înainte în timpul aruncării. tehnico-tactică şi în special moral-volitivă are un conţinut diferit din care cauză portarului i se cer calităţi şi însuşiri deosebite cum ar fi: forţă. hotărâre. Mijloace tehnice specifice jocului portarului Regulamentul jocului de fotbal precizează faptul că o echipă de fotbal este alcătuită din 10 jucători de câmp şi un portar. 2. 78 . sarcina portarului nu se rezumă numai la apărarea porţii proprii. • în timpul aruncării îşi ridică un picior sau ambele de pe gazon. cu mâna sau piciorul. încredere în sine. voinţă. ci se extinde şi la iniţierea atacurilor. plonjonul. • trecerea trunchiului din poziţia aplecat spre spate în poziţia aplecat înainte nu este destul de energică. portarului i se cer însă şi alte activităţi. Totodată pregătirea fizică.

conducerea mingii. braţele lângă corp lăsate în jos cu palmele orientate tot în jos. g. .greutatea corpului este lăsată pe călcâie. iar portarul se află în echilibru stabil. 1.privirea nu urmăreşte în permanenţă mingea.53).flexarea genunchilor insuficientă. iar privirea urmăreşte în permanenţă mingea (fig. degajarea mingii cu piciorul.păstrarea poziţiei de bază un timp îndelungat va duce la obosirea portarului (poziţia se păstrează chiar şi atunci când mingea este în terenul advers). Biomecanica procedeului Trunchiul va fi aplecat înainte din şolduri. poziţia aproape în picioare. Figura 53 79 .braţele sunt ţinute pe lângă corp. Figura 52 Din această poziţie orice mişcare poate fi începută cu uşurinţă.52). . picioarele depărtate la nivelul umerilor. .f. greutatea este lăsată pe tălpi. genunchii flexaţi şi împinşi înainte. Mişcările fără minge a. Această poziţie fiind obositoare nu se recomandă a se păstra în permanenţă decât în cazul acţiunilor în imediata apropiere a porţii. Poziţia de bază În aşteptarea mingii portarul va trebui să ia o poziţie cât mai convenabilă pentru a putea interveni cu succes la mingile trimise spre poartă în orice moment al jocului. Deplasările laterale prin paşi adăugaţi le execută în aşa fel încât să fie în permanenţă pe bisectoarea unghiului format de minge şi cei doi stâlpi ai porţii (fig. h. Deplasările laterale din această poziţie se fac cu paşi adăugaţi scurţi şi săltaţi pentru ca schimbarea greutăţii de pe un picior pe celălalt să fie cât mai uşoară fără a influenţa rapiditatea deplasării. Greşeli frecvente . încercând să se plaseze acolo unde şansele de reuşită sunt mai mari. dar flexate din coate la un unghi de 45 de grade. . . b)Plasamentul şi deplasările specifice În timpul desfăşurării jocului portarul îşi schimbă permanent poziţia şi locul în poartă în funcţie de poziţia mingii. ieşirea din poartă şi blocarea mingii.deplasarea se face cu paşi încrucişaţi.

1. axa lor longitudinală este îndreptată spre minge. ea trebuie să întâlnească în drumul ei nu numai mâinile ci şi corpul portarului. greutatea corpului este trecută pe piciorul care a efectuat mişcarea. • deplasarea se face în poziţie prea înaltă.54). iar în cazul mingilor care vin la înălţimea pieptului. Deplasarea va începe cu piciorul apropiat de direcţia mişcării. greutatea rămâne pe un singur picior. Paşii laterali nu trebuie să fie prea lungi. cu picioarele paralele. Prinderea mingilor joase cu tălpile picioarelor ţinute paralel Mingile care vin pe jos pot fi reţinute de portar doar dacă se aşează pe direcţia mingii în poziţia de bază. Transmiterea mingilor se face de la distanţe diferite. dând în acelaşi timp încredere echipei în propriul portar. mingea trebuie dusă la piept. având genunchii cât mai întinşi iar braţele sunt întinse în faţa picioarelor astfel încât 80 . cu traiectorii şi intensităţi diferite. • deplasarea începe cu piciorul opus direcţiei mişcării. se apleacă înainte. revenind din nou la poziţia de bază. iar celelalte depărtate sunt încordate în momentul contactului cu mingea (fig. în momentul prinderii. Siguranţa în prinderea mingii ridică valoarea portarului sau din contră o scade. în cazul mingilor înalte. După terminarea acestui pas lateral. genunchii insuficient flexaţi. 2. formând un „coş“ pe care-l aşezăm în calea mingii. Greşeli frecvente • deplasarea nu se face pe linia imaginară a bisectoarei. Prinderea mingilor joase Variante ale procedeului: mingea rostogolită poate fi prinsă în două feluri: 1. Biomecanica mişcării Portarul aflat pe direcţia mingii cu tălpile picioarelor paralele şi depărtate la 10-12 cm. Degetele mari apropiate. stând într-un genunchi. desfăcute în formă de evantai şi orientate cu podul palmei în direcţia de sosire a mingii. degetele sunt depărtate. • după terminarea deplasării şi reluarea poziţiei de bază. dar prinderea ei se face la fel şi este valabilă în toate execuţiile. Mişcările cu mingea A) Prinderea mingii Cel mai sigur procedeu de apărare al portarului este prinderea mingii cu mâna. iar greutatea se va repartiza uniform asupra tălpilor ambelor picioare. este de preferat să efectuăm mai mulţi paşi mărunţi pentru a ocupa poziţia dorită decât 1-2 paşi mai lungi.În timpul deplasărilor laterale din poziţia de bază labele picioarelor nu îşi schimbă poziţia. Figura 54 Imediat după prindere. Mişcările spre dreapta sau spre stânga ale centrului de greutate trebuie să se facă într-un plan aproape orizontal. 2. Astfel. a. după care piciorul stâng rămas pe loc este tras după piciorul deplasat. De exemplu dacă vrem să ne deplasăm spre dreapta începem mişcarea cu un pas lateral al piciorului drept.

Privirea este îndreptată înspre minge până la blocarea ei în „cuib“. 81 . Flexând cotul facem ca mingea să se rostogolească de-a lungul antebraţelor până la torace. Biomecanica procedeului Tehnica execuţiei este aproape identică cu cea descrisă anterior. Celălalt picior răsucit din şold are genunchiul coborât aproape până la pământ şi este aşezat lângă piciorul de sprijin în aşa fel încât gamba să blocheze drumul mingii spre poartă. Privirea urmăreşte mingea până în momentul blocării ei la piept. între cele două picioare conduc mingea de-a lungul palmelor şi antebraţelor până la torace. având vârful ghetei îndreptat uşor lateral. Prinderea mingilor venite pe jos stând într-un genunchi În cazul în care mingile rostogolite vin lateral faţă de portar. • depărtarea exagerată a picioarelor în fandare laterală pentru a ridica mingea mai uşor – riscăm să treacă printre picioare. iar de aici îi blocăm drumul prin acoperirea mingii cu pieptul. după care se îndreaptă spre ternul de joc (fig. Piciorul de sprijin. acesta va utiliza pentru oprirea lor procedeul într-un genunchi. concomitent cu ridicarea trunchiului. Prinderea propriu-zisă începe în momentul contactului mingii cu vârfurile degetelor. suportă întreaga greutate a corpului.genunchiul piciorului îngenuncheat este aşezat prea departe de gamba piciorului e sprijin. Braţele întinse spre pământ. după care îndreptându-se trunchiul. respectiv până la abdomen. Mingea luând contact cu palmele se rostogoleşte în sus de-a lungul antebraţelor. antebraţe şi palmele mâinilor.vârfurile degetelor să atingă pământul.55). b. deosebirea constând în aşezarea picioarelor pe sol în aşteptarea mingii.56). Aceasta este poziţia de aşteptare a mingii. privirea se îndreaptă spre terenul de joc (fig. Palmele sunt apropiate astfel încât degetele mici se ating. iar axa longitudinală a piciorului este aproape perpendiculară pe direcţia mingii. sau prea ridicat. puternic flexat din genunchi. astfel mingea se poate strecura printre ele. Figura 55 Greşeli de execuţie • picioarele sunt depărtate prea mult. • genunchii sunt îndoiţi în timpul mişcării înainte prea mult şi astfel riscăm să lovim mingea cu ei. Mingea va putea trece în cazul scăpării ei din mâini printre picioare. Mingea ajunge în „cuibul“ format de torace. Figura 56 Greşeli frecvente .

- cea mai frecventă greşeală este poziţia braţelor având coatele depărtate. Mingea se poate lovi de pieptul portarului ricoşând în teren. La aceste procedee de prindere a mingilor rostogolite se întâlnesc diferite variante de ordin personal cum ar fi: picioarele puţin flexate sau cu un genunchi orientat înainte şi puternic flexat iar celălalt de asemenea flexat aproape că ia contact cu pământul. Fiecare procedeu are avantaje şi dezavantaje, dar la toate procedeele în momentul în care mingea a fost reţinută ea trebuie dusă la piept. Prinderea mingilor cu traiectorie În categoria mingilor cu traiectorie intră acele mingi care depăşesc înălţimea genunchiului. Traiectoriile cele mai frecvent întâlnite în jocul de fotbal sunt cele de la: • înălţimea genunchilor; • înălţimea abdomenului; • înălţimea pieptului; • mingile înalte care depăşesc înălţimea corpului. În cazul mingilor venite la înălţimea genunchilor, portarul flexează genunchii, apleacă trunchiul înainte, iar braţele sunt întinse în întâmpinarea mingii având palmele orientate spre minge. De îndată ce mingea a fost reţinută este dusă la piept, iar trunchiul revine la poziţia normală (fig.57).

Figura 57 Mingile venite la înălţimea abdomenului pot fi prinse în două moduri, în funcţie de tăria lor. Astfel, mingile venite cu o forţă mai mică vor fi prinse direct cu mâinile. Braţele se duc în întâmpinarea mingii (asemănător prinderii mingii din jocul de handbal şi baschet) având degetele orientate în sus, iar palmele spre minge. După prindere mingea poate fi dusă la piept pentru a fi protejată de atacantul aflat în apropiere, trimisă imediat în joc la un coechipier liber, sau poate fi bătută de pământ în limitele celor 6 secunde după care va fi degajată spre un coechipier. Mingile venite puternic vor fi blocate la abdomen. În momentul în care mingea se apropie de corp, genunchii se flexează, trunchiul se apleacă înainte iar braţele se flexează din coate având palmele orientate spre interior cu degetele desfăcute. În momentul când mingea a atins corpul se produce şi o retragere a abdomenului necesară amortizării forţei cu care vine aceasta (fig.58).

Figura 58

82

Mingile venite la înălţimea pieptului, oferă portarului timp să execută o săritură. Este recomandabil ca prinderea să se facă la înălţimea abdomenului. În acest caz portarul va efectua în prealabil o săritură în înălţime blocând mingea la abdomen folosind procedeul descris anterior. În cazul în care mingea vine cu putere la înălţimea pieptului sau sub bărbie, atunci ea va fi blocată în această regiune a corpului. Portarul se ridică pe vârfurile picioarelor, corpul în extensie, palmele cu degetele desfăcute sunt orientate spre interior şi vor bloca mingea (fig.59).

Figura 59 Greşeli frecvente Cu ocazia opririi mingilor prinse în faţa toracelui se întâlnesc următoarele greşeli: • antebraţul este ridicat prea târziu din coate, mingea lovindu-se de torace ricoşează; • bombarea exagerată a toracelui în calea mingii poate duce la scăparea acesteia din mâini, ea lovindu-se de o suprafaţă rigidă, ricoşează puternic; • coatele sunt ţinute depărtate iar în cazul ricoşării mingii ea poate scăpa prin deschizătura dintre coate. b. Prinderea mingilor înalte Mingile care depăşesc înălţimea portarului nu mai pot fi protejate de corp, iar pentru prinderea lor se vor utiliza numai mâinile. În cazul mingilor înalte prinse din poziţie statică, portarul va întinde corpul şi braţele spre direcţia de sosire a mingii, având palmele orientate înainte cu degetele desfăcute în formă de evantai, iar degetele mari şi cele arătătoare foarte apropiate. În momentul contactului cu mingea, mâinile vor fi încordate pentru a putea amortiza forţa cu care vine mingea, după care va fi dusă imediat la piept pentru mai multă siguranţă. În tot acest timp privirea va urmări în permanenţă mingea (fig.60).

Figura 60

83

În cazul loviturilor foarte puternice sau când mingea este alunecoasă, iar prinderea ei ar fi riscantă se recomandă mai întâi oprirea ei prin întinderea braţelor sus cu palmele apropiate şi orientate pe direcţia de sosire a mingii, după care cade pe pământ, de unde va fi ridicată. Dacă în apropiere se află un adversar, acest procedeu nu se recomandă, mingea poate fi deviată sau boxată, Mingile venite la înălţimi mai mari vor fi prinse în urma efectuării în prealabil a unei sărituri. Săritura poate fi executată cu un singur picior sau cu ambele picioare, aceasta în funcţie de înălţimea care trebuie atinsă, respectiv de spaţiul pe care îl avem la dispoziţie pentru a executa săritura cu elan. Concomitent cu desprinderea de pe sol, braţele sunt întinse energic în sus, palmele orientate pe direcţia de sosire a mingii, degetele răsfirate în formă de evantai, şi cu degetele mari apropiate. În timpul aterizării mingea este dusă la piept. Aterizarea trebuie să fie cât mai elastică, relaxată, efectuându-se de obicei pe piciorul de bătaie aflat într-o uşoară fandare oblică, iar pentru amortizarea căderii genunchii sunt uşor flexaţi. Greşeli în prinderea mingilor înalte: - prinderea mingii se face lateral şi nu în faţă; - prinderea mingii cu articulaţiile încordate – mingea nu poate fi amortizată; - aprecierea greşită a traiectoriei şi vitezei cu care vine mingea, dar mai ales alegerea momentului bătăii – mingea trece peste mâini, săritura efectuându-se în contratimp. B) Plonjonul Plonjonul este elementul tehnic cel mai spectaculos al tehnicii jocului portarului şi constă în aruncarea corpului pentru a prinde sau a respinge mingile care sunt şutate la poartă, lateral faţă de acesta. El necesită mult curaj şi o deosebită elasticitate şi coordonare. În timpul plonjonului, portarul „zboară“ prin aer (2-3 metri), după care aterizează de la înălţimi mari pe una din părţile laterale ale corpului, ceea ce nu este deloc uşor şi câteodată chiar riscant. Este bine ca portarul să ştie să execute corect plonjonul, dar el nu trebuie să se folosească de acest procedeu de apărare decât atunci când nu există altă posibilitate pentru prinderea sau respingerea mingii (fig.61)

Figura 61 Biomecanica procedeului Prin plonjon pot fi apărate mingile razante, semiînalte şi înalte dar mişcările pe care le efectuează portarul din poziţia iniţială şi până la ridicarea de la pământ, sunt identice şi se compun din următoarele părţi: a) poziţia de pregătire b) împingerea de sol c) zborul d) prinderea sau respingerea mingii e) aterizarea f) ridicarea în picioare Poziţia de pregătire este aproape identică cu poziţia de bază a portarului. În cazul în care mingea este venită lateral şi nu poate fi prinsă din plonjon de pe loc, portarul va căuta să-şi ia o poziţie de pregătire prin paşi laterali, identici cu mişcările de plasare sau printr-un pas încrucişat. Portarii rutinaţi aplică ambele variante. Portarul execută pasul încrucişat trecându-şi piciorul opus direcţiei de plonjare cruciş în faţa piciorului de sprijin, concomitent cu trecerea greutăţii pe acest picior, iar cu piciorul rămas pe loc va păşi în direcţia plonjării, executând în acelaşi timp şi bătaia. Împingerea şi desprinderea de sol se execută din poziţia de pregătire, trecând greutatea corpului de pe piciorul mai îndepărtat de direcţia plonjării pe piciorul opus, puternic îndoit din genunchi, în timp ce trunchiul este uşor răsucit în direcţia plonjării. Piciorul cu care se face împingerea este întins energic din genunchi, iar genunchiul piciorului opus este ridicat în sus. Distanţa zborului depinde de puterea împingerii. În timpul zborului ambele picioare sunt uşor flexate din genunchi urmând într-o poziţie relaxată direcţia de zbor a trunchiului. În zbor, corpul are îndreptată spre sol partea sa laterală, iar privirea urmăreşte mingea.
84

iar cel de-al doilea când mingea este alunecoasă. zborul. iar pumnii lovesc cu putere mingea (o boxează). o acoperă. Greşeli frecvente 85 . urmând să ia contactul cu pământul şi trunchiul cu partea laterală.Mingea este reţinută sau respinsă în timpul zborului. părţile laterale ale trunchiului şi braţul din direcţia plonjonului. dar cu palma orientată deasupra mingii. în cazul când plonjonul se execută fără desprindere de pământ. (fig. Acest lucru poate duce la leziuni grave. Aceasta se face prin sprijinirea pe palma mâini aflată mai aproape de pământ şi prin ridicarea genunchiului piciorului aflat deasupra şi sprijinirea lui pe pământ. învălmăşeli în faţa porţii. boxarea şi aterizarea. C) Boxarea mingii este procedeul tehnic de care se foloseşte portarul în toate situaţiile când prinderea mingii prezintă nesiguranţă şi riscuri. apoi a tălpii. Revenirea la pământ se face îndoind uşor genunchii. În momentul în care corpul a atins punctul maxim al înălţimii braţele se întind brusc din coate. Astfel de situaţii se întâlnesc când mai mulţi jucători sar pentru a lovi mingea cu capul. . Greşeli frecvente . Împingerea în palmă şi sprijinirea pe talpa piciorului aflat deasupra se face energic şi cât mai repede posibil pentru ca portarul recăpătându-şi poziţia în picioare să poată fi în măsură să continue imediat jocul. amortizând căzătura. bătaia. Aterizarea este deci amortizată cu ajutorul braţului şi piciorului aflat mai aproape de pământ.întârzierea prea mult timp în poziţia culcat poate duce la sancţionarea portarilor cu lovitură liberă indirectă. În timpul zborului facem pregătirile în vederea aterizării pentru amortizarea căderii. coapsă.62) Figura 62 Biomecanica procedeului În majoritatea cazurilor boxarea mingii este combinată cu o săritură şi se compune din următoarele faze: elanul. într-o fandare oblică.contactul cu pământul se face pe partea ventrală (anterioară) şi nu cu partea laterală. . Pentru siguranţa şi eficacitatea execuţiei se recomandă folosirea ambilor pumni. iar celălalt braţ cu degetele răsfirate. îndoind ambele coate. succesiunea segmentelor corpului este inversă. sau când este pe punctul de a fi atacat în momentul interceptării mingii.amortizarea nu se face cu ajutorul braţelor şi picioarelor – în acest caz corpul se izbeşte puternic de pământ şi se pot produce leziuni. Prinderea se execută astfel: degetele mâinii din partea căderii sunt întinse şi răsfirate cu palma orientată pe direcţia de sosire a mingii. Înainte de terminarea zborului tragem sub noi piciorul mai apropiat de pământ. iar săritura începe prin desprinderea de sol a călcâiului piciorului. Boxarea mingii poate fi făcută cu o singură mână sau cu ambele mâini. şold. întinzând brusc genunchiul şi ridicând totodată genunchiul piciorului opus puternic în sus. După căderea la pământ mingea este trasă complet lângă trunchi şi se începe mişcarea de ridicare. La prinderea mingii vom avea grijă să interpunem în măsura posibilităţilor un obstacol între minge şi poartă care să-i bareze drumul. Primul procedeu se foloseşte în situaţiile speciale din faţa porţii. În cazul când portarul execută şi o săritură.executarea plonjonului exact în direcţia barelor porţii poate duce la leziuni în contact cu stâlpii porţii. . flexat din genunchi şi mingea spre noi. Contactul cu pământul se ia în următoarea succesiune: gambă. Lovitura se execută cu primele falange ale degetelor care au suprafaţa cea mai mare de lovire. Elanul se face pe direcţia de sosire a mingii. iar mingea poate trece pe sub corpul portarului.

executarea devierilor înspre teren şi nu în afara lui. D) Devierea mingii sau trecerea mingii. atacantul ajunge cu capul la minge înaintea pumnilor portarului. Pentru executarea procedeului portarul se va folosi de braţul din direcţia plonjonului.executarea cu întârziere a bătăii.lipsa de coordonare între execuţia săriturii. . În acest sens un rol important îi revine portarului pentru a continua acţiunea folosind aruncarea mingii cu mâna.întinderea braţelor după boxare. din săritură sau din plonjon. putând continua acţiunea imediat. Folosirea lui se cere pe timp ploios când mingea este alunecoasă şi în toate situaţiile când mingea este şutată foarte puternic în direcţia barelor. iar prinderea ei este nesigură. iar în urma contactului mingea să fie trimisă (deviată) peste bara transversală sau stâlpii porţii (fig. folosind pentru trimiterea mingii numai elanul corpului şi al săriturii . .după executarea devierii.respingerea mingii când portarul se află pe linia porţii – situaţie când mingea poate intra în poartă. iar jucătorul spre care se îndreaptă nu trebuie să execute procedee de intrare în posesia ei. Greşeli frecvente . Biomecanica procedeului În timpul săriturii sau al plonjonului mâna se aşează în aşa fel încât palma să fie pe direcţia mingii. deoarece în caz contrar mingea poate intra sub bară. fapt care duce la o serie de greşeli parţiale.lovirea mingii având braţele complet întinse. Figura 63 Această trimitere a mingii trebuie să fie executată cu cel puţin 20-30 centimetri înaintea planului perpendicular al porţii. Acest procedeu este identic cu lansarea bilei în jocul de popice şi are avantajul că mingea vine pe jos. mişcarea braţelor şi lovirea mingii. . pe când execuţia cu o singură mână favorizează luarea unei înălţimi cât mai mari şi se foloseşte la devierea mingilor venite spre părţile laterale ale porţii. Biomecanica procedeului 86 . . portarul revine cu întârziere în poziţia de bază. Mingea poate fi aruncată pe jos (rostogolită) sau pe sus. Aruncarea de jos se foloseşte de obicei pentru transmiterea mingii la distanţe mici. E) Aruncarea mingii cu mâna Tendinţa actuală din fotbalul modern este pornirea atacului sau eventual a contraatacului cât mai rapid posibil. Se recomandă ca deplasarea portarului să se facă cu 20-30 centimetri în faţa liniei porţii. Execuţia procedeului cu ambele mâini prezintă o siguranţă mai mare şi se foloseşte în mod special la mingile şutate violent din faţă. este procedeul tehnic prin care portarul reuşeşte să prelungească traiectoria mingii în afara suprafeţei de poartă. Devierea mingii se poate executa cu o mână sau cu ambele mâini.. rezultând o distanţă mică de transmitere a mingii.63).

Antebraţul şi mâna însoţesc mingea din articulaţie. iar cel din spate datorită elanului face un pas înainte.cele mai frecvente greşeli sunt de ordin tactic când portarul nu ţine cont de prezenţa adversarului în imediata apropiere a partenerului căruia trebuie să-i trimită mingea. .65) şi rotativă (fig.Mingea este ţinută la nivelul şoldului pe palma mâinii care execută mişcarea. Datorită dificultăţilor în a fi executate celelalte două procedee. descriind o traiectorie arcuită. în consecinţă nu le vom descrie. trunchiul se apleacă mult înainte.cu toate că este un procedeu foarte simplu se întâlnesc ratări şi greşeli în execuţia lui. În momentul aruncării greutatea corpului trece pe piciorul din faţă. Pentru a trimite mingea pe sus ne putem folosi de trei procedee: aruncare tip azvârlire. Greşeli frecvente .64) Figura 64 Greşeli frecvente . Greutatea corpului se află pe piciorul din spate iar piciorul şi braţul opus întins în faţă. Mingea poate fi scăpată sau direcţia pe care o va lua nu corespunde cu cea dorită de portar. . (vor fi tratate la cursul de specializare) 87 . . lansarea asemănător aruncării discului (fig. lansare asemănător mişcării discului şi rotativă. Mingea aruncată prin aceste procedee nu poate fi dirijată în mod precis şi traiectoria este foarte arcuită. Mişcarea de aruncare începe prin executarea unui pas înainte cu piciorul opus braţului de aruncare.mingea este eliberată târziu din mână. care în acelaşi timp trece în spatele corpului întinzându-se complet. Mişcarea începe prin ducerea înainte a braţului şi printr-o zvâcnire puternică mingea este aruncată spre partener.cea mai des întâlnită este ţinerea greşită a mingii. fiind şi mai uşor de executat.aruncarea se execută numai din braţ. Mingea este „lansată“ în momentul când braţul este aproape vertical.66) nu le recomandăm. Privirea este îndreptată spre locul de trimitere a mingii. Primul procedeu este folosit cel mai frecvent de către portari. în partea posterioară se sprijină de antebraţ. iar privirea urmăreşte direcţia ei până la partener. Ambele execuţii îngreunează preluarea ei de către partener. iar în partea superioară este susţinută de degetele braţului opus. distanţa la care poate fi trimisă este mai mică.mingea eliberată prea repede se va izbi de gazon sărind din loc în loc. La aruncarea mingii pe sus mingea este transmisă la distanţe mai mari – şi cu o precizie mai mare decât cu piciorul. Biomecanica procedeului Mingea ţinută în palma mâinii care execută aruncarea este ridicată la înălţimea capului şi dusă în spatele corpului. (fig. . Greutatea corpului este trecută pe piciorul din faţă concomitent cu începerea pendulării înainte a braţului care execută aruncarea.

pregătindu-ne să respingem cu mâna sau cu piciorul mingea care va trece eventual deasupra noastră.aruncarea se execută cu piciorul înainte – executare perpendiculară. pe direcţia porţii.nu se alege corect momentul blocajului. pentru a evita scoaterea ei de către adversar sau o eventuală rănire(fig.mişcarea de aruncare nu se face la nivelul pământului. căutând să „blocăm“ mingea cu mâinile şi corpul pentru a nu putea fi trimisă în poartă. ne lăsăm să cădem lateral pe pământ. sau în cazul paselor date în adâncime. În apropierea adversarului. iar în faza a doua va încerca să prindă sau să degajeze mingea înaintea adversarului.67) Figura 67 Greşeli frecvente . . Blocarea se execută perpendicular pe direcţia de alergare.Figura 65 Figura 66 F) Ieşirea din poartă şi blocarea mingii se întâlneşte în situaţia când adversarul trecând de ultimul apărător se îndreaptă singur spre poartă. tip alunecare laterală. care aleargă în direcţia lui micşorându-i unghiul de tragere la poartă. ci de sus – mingea putând trece pe sub corpul portarului. având braţele uşor flexate din cot şi orientate spre minge. penalizată cu lovitură de la 11 metri. Aruncarea la minge (blocarea) care se află în piciorul adversarului se execută astfel: Biomecanica procedeului Adversarul pătruns singur spre poartă este întâmpinat de către portar. 88 . Deoarece nu putem şti care va fi direcţia precisă a mingii aflate în posesia adversarului. în prima fază alergând. adversarul putând sălta mingea sau dribla portarul. după căderea laterală ne ridicăm puţin piciorul şi braţul de sus. În aceste situaţii portarul părăseşte poarta.blocarea se execută cu corpul înainte – pericolul de accidentare este foarte mare. . Mingea prinsă este trasă spre corp în timp ce corpul face o ghemuire în jurul ei. .

31. interior sau exterior. În consecinţă se recomandă portarilor să apeleze la acest procedeu numai în cazuri extreme. 3. cu şiretul exterior. el fiind considerat ca orice jucător de câmp. cu mâna sau cu piciorul. 40. În timpul celor 6 secunde portarul poate purta. 12. Această prevedere regulamentară nu se aplică portarului în afara suprafeţei de pedeapsă. 33. 20. Care sunt metodele pregătirii tehnice? 3. Care sunt etapele procesului de învăţare a tehnicii? 2. arbitrul va sancţiona acest lucru cu o lovitură liberă indirectă (la fel se sancţionează pentru cel cincilea pas) de pe locul unde se află portarul în momentul întreruperii jocului. Referitor la conducerea mingii cu piciorul de către portar. Intrebări recapitulative: 1. 38. În privinţa conducerii mingii cu mâna. Care sunt elementele tehnice cu mingea din jocul de fotbal? 4. după care este obligat să o degajeze. 30. Acest element tehnic este îngrădit de prevederile regulamentului de joc. 36. Aceste procedee au fost descrise şi analizate la capitolul rezervat jucătorilor de câmp (vezi capitolul tehnica jocului de fotbal). 11. primită în mod voit dintr-o aruncare de la margine sau o poate bate de pământ. Regulamentul de joc precizează următoarele: dacă conducerea mingii cu piciorul în interiorul suprafeţei de pedeapsă este făcută pentru a trage de timp. 23. în aut de poartă şi când este în joc dar în posesia lui. Degajarea de jos a mingii se execută cu şiretul interior. 8. ea este identică cu a jucătorilor de câmp (descrisă la capitolul respectiv) şi se poate executa cu şiretul plin. conducând-o (mişcarea este asemănătoare cu cea din handbal). iar degajarea din mână se poate face din volé sau demi-volé. H) Degajarea mingii cu piciorul Portarul utilizează degajarea mingii cu piciorul în două situaţii distincte: când mingea a părăsit terenul de joc.G) Conducerea mingii Conducerea mingii poate fi făcută atât cu mâna (bătută de pământ) cât şi cu piciorul. regulamentul de joc este foarte clar: portarul poate conduce mingea cu mâna indiferent de numărul paşilor cu condiţia sa nu depăşească durata celor 6 secunde. deoarece o eventuală sancţionare a lor ar putea avea consecinţe neplăcute pentru întreaga echipă. Care sunt elementele tehnice specifice jocului portarului? Bibliografie: 1. 34. 32. 89 . interior sau plin. arunca mingea şi o poate reprinde cu condiţia sa nu fie transmisa în mod voit cu piciorul de către un coechipier.

90 . Realizarea acestor obiective trebuie urmărită în mod permanent. îmbunătăţirea calităţilor motrice. • formarea trăsăturilor morale şi de caracter. Mijloacele iniţierii şi metodica folosirii acestora.1. fiind în acelaşi timp baza de selecţie pentru o integrare organizată în procesul de pregătire. motricitatea generală şi specifică a deprinderilor tehnico-tactice. a deprinderilor motricităţii generale şi a celor specifice practicării jocului. Obiectivele educaţiei fizice • • • • • întărirea sănătăţii şi a capacităţii corespunzătoare pentru activitatea fizică şi intelectuală.1. conferă fotbalului rolul de mijloc al educaţiei fizice. Forme de organizare. contribuindu-se astfel şi la formarea deprinderilor motrice. deci din clasa a I-a. Fotbalul în învăţământul primar Iniţierea în jocul de fotbal corespunde cu vârsta elevului din învăţământul primar. care începe aproximativ la 6 ani. în iniţierea procedeelor tehnice de bază. Ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive şcolare. conţinut şi mijloace În ciclul primar. mijloc al educaţiei fizice şcolare Complexitatea şi caracterul specific al acţiunilor şi fazelor din atac şi apărare. • exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază. • respectarea deprinderilor de igienă personală şi de colectiv. Mijloacele pentru dezvoltarea simţului mingii contribuie la dirijarea corectă a transmiterii în condiţii variate de spaţiu şi orientare în teren. • jocurile de mişcare cu conţinut specific. 4. jocul de fotbal se poate practica în lecţia de educaţie fizică şi în activitatea de educaţie fizică şi sportivă de masă. urmărindu-se lucrul specific.1. trebuie să contribuie la dezvoltarea corectă şi armonioasă a elevilor. care împreună cu celelalte discipline sportive contribuie în mod direct la realizarea obiectivelor şi sarcinilor educaţiei fizice şi sportive din mediul preuniversitar. Lecţia de educaţie fizică la nivelul claselor I-IV se bazează pe: • mijloace pentru dezvoltarea simţului mingii. 4. formarea unor multiple cunoştinţe. Practicarea jocului poate începe la vârsta de şase ani. a acţiunilor elementare de joc şi a jocului la clasele I-IV. de formare a calităţilor morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter şi comportament. precum şi la o bună orientare în spaţiu. dezvoltarea corectă şi armonioasă a organismului. precum şi perfecţionarea proceselor intelectuale şi afective. ţinându-se seama de particularităţile de vârstă şi morfo-funcţionale specifice ciclului primar.1. 4. educarea obişnuinţei de a practica jocul de fotbal în mod sistematic şi sub autocontrol.2.1. Fotbalul.1. jocul de fotbal influenţează favorabil dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali. pentru o comportare civilizată în societate.CAPITOLUL IV: METODICA JOCULUI DE FOTBAL ÎN ŞCOALĂ 4.1. Perioada de acomodare să vizeze unele procedee tehnice pe care copiii le exersează în formaţii geometrice diferite şi sub formă de întrecere.1. priceperi şi deprinderi motrice.

şerpuită sau zig-zag. • aruncarea mingii de la margine. de volei sau de fotbal). iar starea emoţională şi dinamismul asigură un cadru foarte bun unui proces eficient de iniţiere. şiretul plin şi interior. linie. Jocurile de mişcare recomandate de programa şcolară sau altele. cu număr redus de elevi (3x3. în condiţii de întrecere. în diferite formaţii de cerc. Formaţiile de lucru trebuie să ofere copiilor posibilitatea de a efectua procedeele tehnice respective din mers şi alergare. oferă un cadru eficient pentru însuşirea mai rapidă a jocului de ansamblu şi a componentelor acestuia. sub diferite forme (cerc. pătrat.). Selecţia elevilor care formează echipa de fotbal a clasei trebuie făcută prin întreceri cu conţinut tehnic (cine ţine mai mult mingea în aer prin lovituri succesive cu piciorul şi cu capul.Emulaţia creată de întrecere se bucură de mare audienţă la copii. în condiţii de colaborare şi adversitate. • conducerea mingii cu şiretul interior şi exterior. cine trimite mingea la. pe spaţiu limitat. pe şcoală şi localitate (6-10 ani.) pentru a crea şi stimula necesar iniţierea. la punct fix sau mobil. clasele I-IV) ocupă primul loc. În aceste condiţii se mai stabileşte: durata jocului la 2x20 minute. trebuie să conducă la conţinutul acestuia şi la repetarea procedeelor tehnico-tactice specifice în condiţii cât mai apropiate de jocul bilateral. Activitatea de educaţie fizică şi sport de masă la nivelul învăţământului primar se desfăşoară sub două forme: • practicarea curentă a minifotbalului în şcoală şi asociaţii sau cluburi sportive şcolare. • aruncarea mingii de la margine. peste. zig-zag etc. sub formă de pase şi şut la poartă. se organizează în condiţii de întrecere (ştafete. la 40-20 metri lăţime). triunghi. • organizarea unui sistem competiţional permanent (cupe sau campionate) în care campionatul şcolar. ca 4:2 sau 5:2. prin ştafete. • conducerea mingii şi deposedarea. Exersarea procedeelor tehnico-tactice de bază reprezintă pentru nivelul claselor I-IV o modalitate utilă în vederea însuşirii rapide a deprinderilor specifice: • lovirea mingii cu latul. • deposedarea adversarului de minge prin faţă.). 4x4 etc. cu etape pe clase. Mijloacele selecţionate pentru realizarea îndemânării necesare manevrării mingii trebuie să vizeze în principal următoarele elemente tehnice: • lovirea mingii cu piciorul. suveică sau diferite trasee. în funcţie de spaţiu şi numărul de mingi. schimbarea nelimitată a jucătorilor (ca la handbal) cu cei de rezervă (care pot fi limitaţi la 4-5 elevi). tenişi etc. unde porţile sunt de 5x2 metri sau 3x2 metri. vârful. jocuri etc. • intrarea în posesia mingii (oprirea şi preluarea). în linie dreaptă. dimensiunile şi limitele interioare (suprafaţa de pedeapsă la 9 metri şi lovitura de pedeapsă de la 7 metri). pătrat. care se desfăşoară în condiţii de colaborare şi adversitate. Folosirea unor jocuri pregătitoare. Exersarea acestor procedee. În privinţa regulamentului acesta este adaptat la condiţiile terenului de dimensiuni reduse (de la 60-40 metri lungime. jocuri. fără poziţie de ofsaid şi stabilirea zidului la 6-3 metri şi a echipamentului (tricouri numerotate. cu sau fără obstacole. 91 . prin caracterul lor de întrecere. sub diferite ţinte) şi jocuri la porţi mici. prin adaptare la specificul jocului. Jocurile de mişcare cu conţinut specific. contribuie la învăţarea jocului propriu-zis.). numărul de jucători fiind de maximul 7 (dintre care un portar) iar mingile cu parametrii de greutate şi mărime reduse (din gumă. • oprirea şi preluarea mingii cu talpa şi latul.

din atac şi apărare şi jocul bilateral.1. Jocul bilateral. dar pentru dezvoltarea fizică armonioasă a elevilor sunt necesare şi mijloace din gimnastică şi atletism. fiind utilă însă în mai mică măsură. fotbalul este cuprins în următoarele forme de organizare: • lecţia de educaţie fizică. Fotbalul în învăţământul gimnazial şi liceal 4.2. Prin specificul mijloacelor. jocul de fotbal formează deprinderi şi capacităţi de maximă utilitate: • calităţi morale şi psihice. Lecţia de educaţie fizică contribuie la îndeplinirea obiectivelor stabilite de programă. începe cu exerciţiile individuale şi se continuă cu cele de colaborare şi adversitate. Forme de organizare. Orientarea metodică în stabilirea conţinutului şi mijloacelor fiecărei etape. imaginaţie şi spontaneitate. atât la ciclul gimnazial cât şi la liceu. deprinderilor şi priceperilor necesare pentru învăţarea cât mai rapidă a jocului pe teren redus sau normal. să-l poată arbitra şi organiza.1. 92 . pe baza calităţilor şi deprinderilor elevilor. jocul de fotbal contribuie la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive şcolare. sunt: • însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază pentru folosirea şi aplicarea lor cu eficienţă în jocul bilateral. arbitra şi organiza. • educarea obişnuinţei de a practica jocul în mod independent şi sistematic ca mijloc pentru întărirea sănătăţii. printrun proces de învăţare eşalonat în trei etape importante: • etapa I – clasele V-VI (gimnaziu) şi clasa a IX-a (liceu). • etapa a II-a – clasa a VII-a (gimnaziu) şi clasa a X-a (liceu). • capacitatea de orientare şi decizie. Apreciat şi practicat cu plăcere de marea masă a elevilor. • etapa a III-a – clasa a VIII-a (gimnaziu) şi clasele XI-XII (liceu). conţinut şi mijloace În cadrul învăţământului gimnazial. trebuie să asigure realizarea modelului final al absolventului de gimnaziu şi liceu şi anume: să ştie să se integreze în procesul de joc.1. • calităţi motrice specifice. 4. oferă condiţii optime pentru exersarea şi perfecţionarea tuturor procedeelor tehnico-tactice. Obiectivele educaţiei fizice Practicarea jocului de fotbal la nivel gimnazial (clasele V-VIII) şi liceal (clasele IX-XII) pe baza programei de învăţământ are ca obiectiv final. Acumularea cunoştinţelor.4. facilitând învăţarea acestuia.1. • cultivarea deprinderilor pentru un comportament civilizat în colectiv şi societate.2. oferindu-le şi un caracter de întrecere. care compun jocul bilateral. se realizează cu eficienţă maximă prin exersarea acţiunilor tehnico-tactice de joc. Învăţarea izolată a procedeelor tehnico-tactice de bază nu trebuie exclusă. Gradarea metodică a acestor mijloace. Obiectivele general valabile şi pentru celelalte jocuri sportive. conform programei. oferă posibilitatea exersării unor structuri de exerciţii specifice acţiunilor de atac şi apărare. • activitatea competiţională de masă şi performanţă. realizarea capacităţi elevului de a se încadra în cerinţele jocului pentru a-l practica. • ora opţională. • deprinderi de comportare în colectivitate şi în interesul acesteia.2. precum şi jocurile cu număr redus de jucători pe spaţii limitate. • lecţia de activităţi sportive. în situaţii de colaborare şi adversitate. Folosirea selectivă a acţiunilor de joc.2.

centrare. a funcţiei (postului preferat) în atac şi apărare. 4:2. • cunoaşterea şi respectarea sarcinilor de joc. pe teren redus şi normal. cunoaşterea şi respectarea regulamentului de joc. în funcţie de dimensiunile terenului. de atac şi apărare: ♦ întâmpinarea mingii – preluare – pasă. precum şi particularităţile metodice specifice acestora. ♦ combinaţii simple fa fazele fixe în atac şi apărare. pe teren redus şi normal. • învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice. 3:1. degajare). Etapa I – Clasele V-VI şi a IX de liceu Obiective: • cunoştinţe privind organizarea jocului de fotbal pe teren redus şi normal. în jocul bilateral. șut la poartă). degajare). ♦ întâmpinarea mingii – pasă (un-doi) – reprimire – șut la poartă. ♦ deposedare prin intercepţie – pasă (degajare. centrare. • însuşirea unor scheme eficiente la loviturile libere directe şi indirecte. Modelul final al elevului: • aplicarea în timpul jocului a acţiunilor tehnico-tactice. trebuie să respecte obiectivele.Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică în etapele stabilite mai înainte. • însuşirea şi respectarea principalelor reguli de joc. ♦ tatonare – deposedare – pasă (degajare. în calitate de arbitru. şut la poartă). de atac şi apărare: ♦ întâmpinarea mingii – preluare – dribling – un-doi – pasă (șut la poartă. ♦ întâmpinarea mingii – transmitere (pasă . 93 . • Etapa a II-a – clasele a VII-a şi a X-a de liceu Obiective: • însuşirea cunoştinţelor pentru organizarea şi desfăşurarea jocului conform regulamentului. ♦ întâmpinarea mingii – preluare – conducere – dribling – şut la poartă. conţinutul şi modul fiecărei etape. centrare. ♦ joc bilateral pe teren redus (minifotbal) şi normal. ♦ întâmpinarea mingii – preluare – dribling – centrare – şut la poartă. aplicarea regulamentului. • organizarea şi conducerea jocului bilateral respectându-se regulamentul de joc. 2:2.şut la poartă. ♦ jocuri cu efective reduse (pe teren limitat) 1:2. în atac şi apărare. • încadrarea în jocul bilateral. pe zone şi funcţii. Modelul final al elevului • • aplicarea în joc a acţiunilor tehnico-tactice de atac şi apărare învăţate. în jocul bilateral. • învăţarea şi aplicarea în joc a următoarelor acţiuni tehnico-tactice. pe teren redus şi normal. de atac şi apărare învăţate. ♦ întâmpinarea mingii – preluare – conducere – pasă – şut la poartă. ♦ tatonare – deposedare – conducere (dribling) – centrare – șut la poartă. pe teren redus (minifotbal) şi normal. ♦ combinaţii simple în atac şi organizarea apărării la fazele fixe. • respectarea sarcinilor de joc. centrare.

Lecţiile de activităţi sportive se desfăşoară sub formă de: • lecţii pe clase. Campionatul Şcolar Gimnazial se organizează pe trei grupe de vârstă. • capacitatea de a organiza şi conduce desfăşurarea jocurilor în cadrul sistemului competiţional şcolar. Campionatul liceelor pentru grupele de vârstă 15-6 ani şi 17-18 ani. cu statut separat ocupându-l campionatele şcolare oficiale. la nivelul acestor echipe. cu randament cât mai mare. cu randamentul corespunzător. împărţiţi după preferinţe pe trei discipline sportive. Lecţia de activităţi sportive sau ansamblu sportiv constituie un cadru facil pentru învăţarea şi practicarea jocului de fotbal. zonal şi naţional. Activitatea competiţională de masă şi performanţă. lucrându-se simultan cu toţi elevii clasei. 8-10 ani (învăţământul primar). • lecţii pe grupe de clase. Ora opţională. în fazele de atac şi apărare. • însuşirea şi interpretarea corectă a regulamentului de joc. la şcolile unde numărul acestora este suficient. în atac şi apărare şi aplicarea acestora. care împreună cu Ministerul Învăţământului suportă toate cheltuielile competiţiilor. în jocul bilateral. Regulamentele de organizare şi desfăşurare a acestor competiţii se elaborează conform celor oficiale ale FRF.Etapa a III-a – clasele a VIII-a. La categoria 13-14 ani şi 15-16 ani au loc etape superioare. În cadrul acestor lecţii se pregătesc echipele de fotbal ale claselor pentru competiţii interne şi cele reprezentative. 94 . La toate categoriile de vârstă se dispută etape pe clase în cadrul şcolilor şi localităţilor. Criteriile şi conţinutul selecţiei. circa 50 minute. pentru întâlnirile oficiale programate pe plan local. 11-12 ani şi 13-14 ani (învăţământul gimnazial). sub conducerea aceluiaşi profesor care predă la clasa respectivă. Calendarul competiţional anual. precum şi „modelul unei lecţii pe terenuri de dimensiuni reduse“ (atât pentru lecţia de educaţie fizică cât şi pentru lecţia de activităţi sportive) sunt prezentate în continuare la „pregătirea echipelor reprezentative“. • însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor pentru organizarea şi desfăşurarea competiţiilor şcolare. Modelul final al elevului: • însuşirea şi respectarea în jocul competiţional a sarcinilor funcţiei preferate. fiind particularizate la unele nivele mici prin instrucţiuni ale inspectoratelor şcolare judeţene. la nivelul şcolii respective. faţă de cele două ore din trunchiul comun la clasele V-VII şi o oră pentru clasa a VIII-a şi provine din cele 2-3 ore opţionale ale claselor pentru care elevii pot să-şi exprime opţiunea la oricare din disciplinele planului de învăţământ. interjudeţean pe zone şi finale pe ţară. gimnazial şi liceal se alcătuieşte pe baza unor întreceri tradiţionale sau ocazionale. Este o oră acordată în plus. fiind o etapă superioară lecţiei de educaţie fizică. la nivel de judeţ. la nivelul. cu profesori de profil de disciplină sportivă. formarea echipelor şi a arbitra. pentru a arbitra în mod corespunzător competiţiile şcolare. în vederea integrării în ansamblul echipei. circa 100 minute. precum şi întocmirea clasamentelor şi departajarea echipelor. din cadrul echipei. XI şi XII de liceu Obiective: • consolidarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice.

în toate etapele acţiunii. • conducerea mingii cu schimbări de direcţie şi finalizare. eşalon de masă al performanţei sportive Pregătirea echipelor reprezentative şcolare Apreciind-o ca o activitate importantă. • calităţile morale. • stabilirea „modelului“ elevului – sportiv de perspectivă să constituie un factor mobilizator pentru toţi elevii. • urmărirea continuă a competiţiilor sportive cu caracter de masă din şcoală. prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul. necesită o selecţie şi un proces de instruire corespunzătoare. ◊ evoluţia în jocul efectiv. care să concure la promovarea în circuitul fotbalului de performanţă a unor reale talente. care polarizează atenţia şi interesul elevilor din şcoală. la competiţii. • colaborarea.2. • organizarea unor jocuri(sau cupe locale) în timpul vacanţelor. care să corespundă complexităţii procesului de selecţie. sarcinile şi conţinutul fiecărei etape. Depistarea elementelor de perspectivă. Organizarea şi conţinutul acţiunilor de selecţie Stabilirea unei concepţii generale a acţiunii şi a sarcinilor pe toată perioada cuprinde: • obiectivele finale ale selecţiei care trebuiesc să aibă un caracter concret şi mobilizator. • modul de integrare în jocul colectiv. echipa reprezentativă trebuie să constituie o sarcină deosebită şi permanentă pentru profesorul de educaţie fizică. 95 . sprijinul şi implicarea directă a factorilor de decizie (conducerea şcolilor. care devin obligatorii pentru toţi candidaţii la performanţa sportivă. urmărindu-se: • abilitatea în manevrarea mingii. Fotbalul şcolar.2. Acest model final. 4. • testarea elevilor să se bazeze pe criterii bine gândite. profesorii de educaţie fizică) pe toată perioada acţiunii. se poate face în mod special prin: • stabilirea la fiecare început de an şcolar a unui program destinat exclusiv selecţiei. • pase scurte şi medii. Respectând criteriile unei selecţii corespunzătoare. • participarea activă în fazele de atac şi apărare. va avea şi model intermediare. se contribuie în mod direct asupra unui proces de instruire cu implicaţii deosebite în formarea unor jucători capabili să practice un joc modern. • măsurile organizatorice şi tehnice cu plan de perspectivă pe circa 3-4 ani. • obiectivele acţiunii se stabilesc precis pe anumite perioade şi etape. corespunzătoare cerinţelor şi caracteristicilor jocului actual: ♦ Criterii de sănătate. Criterii de selecţie Procesul de selecţie al elevilor trebuie să respecte criteriile care facilitează o bună alegere. din deplasare cu şi fără preluare.1. • etapizarea procesului de selecţie şi instruire. ♦ Criterii specifice prin: ◊ efectuarea unor probe specifice: • menţinerea mingii în aer din deplasare. Prezentarea echipei de fotbal. pe categorii de vârstă. bazate pe o serie de cerinţe metodice. Considerentele şi criteriile prezentate mai sus se pot îmbunătăţi şi prin alte modalităţi eficiente.4.

în cadrul acestor condiţii – de teren – depinde în primul rând de modul cum a fost pregătit antrenamentul. Tipurile de lecţii menţionate mai sus se pot eşalona în felul următor. depăşiri individuale. iar alergările pe distanţe mici să fie punctate cu schimbări bruşte de ritm şi direcţie. Tipurile de lecţii proprii antrenamentului sportiv. • consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor tehnico-tactice şi a acţiunilor de atac şi apărare. se poate realiza simultan. cadrul organizatoric impune luarea unor măsuri corespunzătoare.2. În cazul când există (de obicei) un teren (principal) de dimensiuni reduse. • selecţionarea şi stabilirea mijloacelor fiecărui atelier în parte. Realizarea obiectivelor propuse. printr-o înlănţuire funcţională corespunzătoare. vineri T-TA. utilizarea raţională şi metodică a spaţiilor reduse. Instruirea echipei reprezentative Ţinând seama de particularităţile de vârstă ale elevilor.3. În general cele mai răspândite tipuri de lecţii sunt cele în care sunt întruniţi câte doi factori. Fixarea în ciclul săptămânal de antrenament. efectuarea marcajului etc. În cadrul încălzirii recomandăm folosirea exerciţiilor pe perechi. Situaţia aceasta reclamă rezolvarea corespunzătoare a lucrului astfel: • împărţirea colectivului pe grupe. de capacitatea metodică şi organizatorică a profesorului de educaţie fizică. • învăţarea. În aceste împrejurări. • dezvoltarea calităţilor motrice specifice. Organizarea şi conţinutul lecţiilor de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse În ceea ce priveşte organizarea lecţiei de antrenament profesorii de educaţie fizică trebuie să găsească mijloacele şi metodele cele mai indicate pentru ca rezolvarea sarcinilor să fie corelată cu condiţiile organizatorice. elevii pot să-şi formeze deprinderile de stăpânire a mingii. este necesar ca profesorul de educaţie fizică.7 jucători. Eficienţa unei bune pregătiri.2. ţinând seama de perioada de antrenament şi numărul de antrenamente într-un ciclu săptămânal: marţi PF-TE. • cunoaşterea de către elevi a conţinutului fiecărui atelier. combinate cu sărituri variate etc. ca: T-TA (tehnică-tactică). unde se desfăşoară lecţiile de educaţie fizică. TA-PF (tactică-pregătire fizică).5. baschet sau volei. cu piciorul şi cu capul. căreia trebuie să i se acorde o mare importanţă. unde echipa reprezentativă să-şi desfăşoare activitatea. de către toţi jucătorii. Pe aceste terenuri. interpretarea şi respectarea articolelor din regulamentul de joc. vineri joc. 96 . amenajate pentru handbal. Încălzirea. care însă nu trebuie omisă nici în perioada competiţională.6. pot fi totuşi utile pregătirii fotbalistice. de exemplu. • omogenizarea tactică a echipei. timpul afectat pregătirii şi de condiţiile materiale. pe terenul respectiv sau în împrejurimile acestuia sub forma alergărilor variate. marţi PF-T.). pe terenuri de dimensiuni reduse.2. Cunoscând faptul că nu toate şcolile au la dispoziţie teren de fotbal. includ numai rareori sarcini limitate la un singur factor al antrenamentului. joi joc. trebuie să se urmărească realizarea următoarelor obiective: • dezvoltarea calităţilor morale şi psihice specifice jocului de echipă. deprinderile tehnico-tactice elementare (lovire-demarcare. în ritmul de execuţie impus de profesor. intercalate cu exerciţiile de gimnastică. să poată contribui la îndeplinirea sarcinilor propuse pentru fiecare perioadă şi etapă de pregătire. T-PF (tehnică-pregătire fizică).4. astfel ca ponderea factorilor de antrenament. 4. Să joace în echipe formate din câte 4. a acestui tip de lecţie este caracteristică perioadelor pregătitoare şi se adresează pregătirii fizice (PF). necesită o orientare metodică şi o urmărire ritmică. pe teren variat. pase de pe loc şi din mişcare. să-şi adapteze activitatea specifică pe terenurile de sport. iar alături mai dispune de două-trei terenuri anexă (mai mici) se recomandă lucrul simultan „pe ateliere“ (gen circuit). În privinţa părţii fundamentale a lecţiei de antrenament. preluări şi conducerea mingii. joi TE-TA.

o vor trimite celor care aleargă pentru a fi lovită cu piciorul sau cu capul). compartimentele echipei şi eficienţele tehnico-tactice. având ca porţi suporţi pe care stau panourile. ∗ conducerea mingii în şir pe laturile şi diagonala terenului. prin exerciţii ca: ∗ menţinerea mingii în aer prin lovituri repetate cu piciorul şi cu capul. se poate juca fără portar 4 contra 4. • utilizarea în întregime a spaţiului disponibil. • elevii care nu intră în prima formaţie exersează tehnica individuală. fente. c) pe terenul de handbal (40/20 metri) se poate juca cu portar. pe marginile terenului sau pe o suprafaţă alăturată. În stabilirea grupelor trebuie să se respecte o serie de criterii ca: vârsta. d) pe un teren. combinaţii. jonglerii cu minge (cu sau fără concurs). transmiteri la ţintă (zonă fixă) etc. pe marginile terenului. b) pe terenul de baschet (26/14 metri). deoarece au un efect mobilizator. În această parte indicăm folosirea următoarelor jocuri: a) pe terenul de volei (18/9 metri) se poate juca la două porţi (de un metru) fără portar cu echipe din trei jucători. la porţi de 6/2 metri. ceilalţi elevi pot exersa diferite procedee tehnice ca: lovirea mingii cu capul şi cu piciorul. eliminându-se întreruperea şi repunerea mingii de la margine. Jocurile specifice pentru formarea deprinderilor tehnico-tactice le recomandăm pentru ultima parte a lecţiei. valoarea individuală. şut la poartă şi diferite acţiuni de joc. ∗ pase în 2 şi 3 în lungul terenului (cu revenire pe margine la locul de plecare). 97 . cu câte o minge în mână. De asemenea eşalonarea grupelor să se succedă creându-se astfel posibilitatea ca elevii să se poată urmări reciproc (înainte sau după programul fiecăruia). Din punct de vedere organizatoric şi metodic este necesar să se ţină seama de următoarele: • pentru aplicarea şi respectarea regulilor de joc. ∗ alergare pe zonele laterale ale terenului concomitent cu executarea în diferite zone fixe a unor procedee tehnice stabilite (elevii plasaţi în aceste zone. terenul respectiv trebuie să fie bine trasat (în special suprafeţele din faţa porţilor). În condiţiile unei baze materiale mai reduse. aproximativ jumătate din suprafaţa normală a unui teren de fotbal (50/40 metri) se poate juca cu portar şi efective de 7 sau 8 jucători într-o echipă. pentru întrecere. ţinând cont de următoarele indicaţii: • în cazul folosirii unor exerciţii cu intensitate (atât cu mingea cât şi fără ea) jumătate din lotul de jucători lucrează pe tot terenul iar ceilalţi execută exerciţii de relaxare cu sau fără minge. antrenamentele se pot planifica la ore diferite.) se poate juca ca la hochei. dar este indicat ca această formă să nu fie permanentizată. • întrebuinţarea unei game largi şi variate de exerciţii. • în cazul când colectivul este prea mare ca număr. • pe suprafaţa mai mică de teren. În acest caz: • pe terenul de handbal un număr de 8-10 elevi vor executa exerciţii sub formă de pase. preluări variate.• ordinea în care se va face rotaţia pe ateliere (dacă sunt mai multe). Să presupunem că avem un teren de handbal şi o altă suprafaţă alături de mai mică dimensiune. profesorul trebuie să selecţioneze cele mai indicate mijloace şi exerciţii. 5 contra 5 sau 6 contra 6 (maximum). • dacă terenul este împrejmuit în întregime cu un gard (din sârmă. lemn etc.

insistându-se pentru: • transmiterile directe prin simplă deviere. profesori de educaţie fizică se vor orienta şi spre folosirea simultană a oricărui spaţiu de teren disponibil. asfalt etc. învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor de manevrare a mingii în condiţiile aglomerării pe spaţii mici. tenis de câmp şi volei şi dacă acestea formează şi baza de antrenament pentru fotbal. componenţii din lotul şcolii vor cunoaşte: • denumirea competiţiilor la care vor participa. 3.5. coordonare în sărituri. Ţinându-se seama. căderi. mingi etc. În aceeaşi măsură „condiţiile de pregătire şi joc“ sunt favorabile dezvoltării la parametrii superiori a „motricităţii specifice“ (alergări variate. urmărindu-se: • selecţionarea metodelor şi mijloacelor care şi în aceste condiţii să asigure o strânsă corelare între instruire şi conţinutul jocului. • utilizarea cât mai judicioasă a întregii suprafeţe de teren de care se dispune. • viteza de deplasare pe distanţe scurte între 10-30 metri.) cu implicaţii asupra continuităţii acţiunilor de joc. • numărul şi denumirea echipelor înscrise în competiţie. din pământ. Dacă aceste terenuri de dimensiuni reduse se găsesc de obicei în cadrul şcolilor noastre pentru practicarea unor jocuri sportive (care nu necesită spaţii mari) ca baschet. trebuie să precizăm că există totuşi anumite posibilităţi pentru învăţarea şi perfecţionarea unor deprinderi tehnico-tactice. • volumul şi intensitatea din cadrul antrenamentelor să reflecte solicitările din timpul jocului. handbal. • perfecţionarea preluărilor. întoarceri. de pornire şi de execuţie. evitări. dezvoltarea simţului mingii.2.4. • caracterul lor (amical sau oficial).4. şi aici profesorul este obligat să ţină seama ca unele suprafeţe foarte tari să nu dăuneze prea mult elevilor. Luarea unor măsuri de pregătire pentru joc şi de prezentare sunt acţiuni la fel de importante care trebuie să stea în atenţia profesorului. În acest sens se va pune un accent mai mare pe: 1. alăturat acestora. • supleţea şi mobilitatea. foarte diversificată. opriri şi porniri. mişcărilor înşelătoare şi a protejării mingii. ocoliri.2. rostogoliri. revenire şi echilibrare etc. ignorându-se dozarea efortului şi selecţionarea mijloacelor. • rezistenţa în regim de viteză. • lovirea mingii fără pendulare mare. • perfecţionarea demarcajului şi marcajului. 98 . • sistemul de desfăşurare.). a lovirii mingii cu capul. schimbări de direcţie. 4. Înaintea participări la competiţii. învăţarea şi aplicarea în joc a principiilor tactice elementare. 4. Indicaţii metodice privind procesul de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse În asemenea împrejurări pregătirea cadrului didactic pentru fiecare şedinţă de antrenament trebuie să constituie o sarcină permanentă. În condiţiile oferite de suprafaţa redusă a terenului de antrenament şi de joc există posibilitatea dezvoltării cu precădere a unor deprinderi motrice ca: • viteză de reacţie. învăţarea conţinutului tactic al procedeelor tehnice (în timpul jocului). de suprafaţa redusă a terenului. • forţa specifică şi detenta. Referindu-ne la structura terenurilor. zgură. Prezentarea echipei la competiţii Reprezintă momentul cel mai aşteptat din partea elevilor. beton. • probleme administrative (echipament. • îndemânarea specifică. ciment. în timp util. 2. în mod curent.

Respectând ordinea firească a măsurilor. • timpul de desfăşurare: două reprize a 20 minute cu o pauză de 5 minute între reprize. profesorul urmează să pregătească jocul din punct de vedere teoretic.7. 4. • dacă egalitatea persistă şi după consumarea prelungirilor se trece la executarea loviturilor de la 7 metri. ca: • anunţă formaţia care intră în teren şi jucătorii de rezervă. Aspectul propagandistic al activităţii şi rezultatele obţinute de echipă se realizează prin „Colţul sportiv al şcolii“. • în caz de egalitate la terminarea jocului se va acorda o prelungire de 2 reprize a 5-10 minute.3 sau 4 elevi. • preferinţele elevilor din şcoala respectivă şi entuziasmul lor pentru fotbal. precizând unele aspecte esenţiale. terenul pe care se va desfăşura întâlnirea. Dintre acestea menţionăm şi recomandăm următoarele: a) competiţii de minifotbal. care în general se găseşte la fiecare şcoală. semicercul mare 9 metri. lovitura de pedeapsă 7 metri. Întreceri cu caracter de masă în şcoală Ca unul din mijloacele excelente de atragere a elevilor pentru practicarea organizată şi sistematică a activităţilor de educaţie fizică şi sport. 99 . Exemplu de regulament pentru o competiţie pe teren redus Considerăm că pe un teren de handbal. accesibil pentru tot corpul profesoral sau pentru alte persoane din şcoală şi din afara ei. semicercul mic 6 metri. pe echipe de câte 2. În cazul că şi după aceasta egalitatea se menţine se vor executa în continuare (după tragere la sorţi) în mod alternativ câte o lovitură de la 7 metri. Având la bază o asemenea asigurare se poate trece la organizarea unor întreceri cu caracter tehnic şi bineînţeles a jocului propriu-zis de fotbal. precizându-se: • dimensiunile terenului de joc cu lungimea de 25-50 metri şi lăţimea de 15-30 metri. în „triunghi“. se poate organiza în condiţii optime o competiţie pe teren redus. • modul cum va acţiona echipa în timpul desfăşurării jocului şi cum se va organiza la fazele fixe (în atac şi apărare). activitatea echipei de fotbal trebuie să fie sprijinită de consiliul asociaţiei sportive a elevilor din rândul căruia un membru va răspunde de această ramură sportivă. fotbalul reprezintă o acţiune sigură şi reuşită. ca şi locul întâlnirii. câte o execuţie din partea fiecărui jucător aflat pe teren. • capacitatea organizatorică a şcolii (profesori. Desfăşurată într-un cadru organizat şi condusă de profesorul de educaţie fizică. • acelaşi concurs „pe perechi“. c) tenis cu piciorul.).2. • rezultatele obţinute în competiţii etc. • condiţiile materiale. d) concursuri cu caracter tehnic în urma cărora urmează să se stabilească cel mai bun elev sau jucător: • concurs „cine ţine mai mingea în aer prin lovituri cu piciorul şi capul“. elevi etc. Bineînţeles în condiţiile în care se ţine seama de o serie de aspecte ca: • popularitatea jocului de fotbal în şcoală şi tradiţia lui. de exemplu. • atribuţiile jucătorilor de rezervă înainte de joc şi în timpul jocului (probleme administrative).Pentru fiecare joc se va anunţa lotul de jucători. până când o echipă ratează.6.2. 4. de spaţiu şi timp. poarta de 3/2 metri. b) „miuţe“ la o poartă sau la două porţi.

21. Enumeraţi câteva criterii prin care se pot selecţiona elevii în echipa şcolii? 3. 16. Intrebări recapitulative: 1. • concurs la executarea unor lovituri de pedeapsă. 42.). de la 11 metri (pe tern normal) şi 7 metri (pe teren redus). 9. 38. • diferite ştafete care pe baza unor procedee tehnice simple sau complexe urmează să stabilească un învingător etc. 32. 30. 13. 33. porticuri etc.• concurs cu transmiterea mingii la ţintă (panouri. 6. 41. Cum se organizează o lecţie de antrenament pe terenuri de dimensiuni reduse? Bibliografie: 2.12. 100 . Cum este organizat jocul de fotbal în clasele 1-XII? 2. 7. Enumeraţi întrecerile cu caracter de masă din şcoala? 4. 24. 34.

vol. Fotbal. A. Ghidul antrenorului de fotbal.. Bucureşti: Ed.. (1974). (1983) Aproape totul despre fotbal. Artemis 35.. G.. Jocuri sportive. Uz intern. (2003). ARDELEANU. Activităţile corporale şi factorii educativi Bucureşti: Editura Sport – Turism. Skiles und strategies for coaching soccer Fotbal. V. Cluj-Napoca: Ed. A. Fotbal. CÂRSTEA. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Lecţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice la fotbalişti.. Poliatloane. Timişoara: Editura Helicom 22.MANUŞARIDE. 101 . Braşov: Ed.. D. Bucureşti: Ed. (1990). V.. Strategia pregătirii juniorilor pentru fotbalul de înaltǎ performanţǎ Bucureşti: Ed. Editura CNEFS... Volumul 1. Fotbal la copii. Carte pentru fotbaliştii de mâine. COJOCARU.C.PETRESCU. BÂRSAN. A. (2000). 39. Bucureşti: Editura Sport-Turism 25.DRAGNEA. AN-DA 8. Cluj-Napoca: Teză de doctorat 33. (2000). S. Fotbal.POPOVICI. BÂRSAN. TEODORESCU. (1995). Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti Editura Sport – Turism 17. VERZA. (1967). IONESCU. C. T. Performanţa în jocurile sportive.DRĂGAN I. 4. Bucureşti: Ed. (2002). 19. Transilvania Expres 38. şi colaboratorii (1979) Selecţia medico-biologică în sport.RAJNOVIC.. 10.. Editată sub egida FRF 2..F. (1975). Aldin 13. C.HARGREAVES. (1971).. I. GHEMINGEAN. Uz intern. Football. (1994). C. V.. COJOCARU. MATE-TEODORESCU. Bucureşti: Editura Fest 15. (2000).BIBLIOGRAFIE 1. I. Napoca Star 34.IONESCU. V. Stadion 26. APOLZAN. Bucureşti: Ed. Personalitatea arbitrului de fotbal.. Bucureşti: Ed. Fotbal – Manualul antrenorului profesionist.. N. I. Bucureşti: Teorie şi metodică – Ed.. Bucureşti: Editura Sport – Turism. D. Bucureşti 40.STĂNCULESCU.POPOVICI. Fundaţia România de Mâine 24..IONESCU. Gh.. Antrenamentul sportiv.. (1978). (2005). I. Axis Mundi 11. Bucureşti: Ed..STĂNCULESCU. Bucureşti: Ed.. C. CERNAIANU. 6. (2003).DRAGNEA.– Editura IEFS. MOISES. (1993). (1998).. S.. Bota.P. Cluj-Napoca: Ed. A.GÂRLEANU. Tehnica jocului. Fotbal 2010. Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii jocului de fotbal Bucureşti Editura IEFS. Principii. Sport Turism 23. Ponto C.. Fotbal de la A la Z. Ghidul antrenorului de fotbal. (1982). GÂRLEANU. 18. Bucureşti.. N..MIU. A. C. (1999). Bucureşti 12. Ex. (1980).. D. C.Nicu. Tehnica şi tactica jocului. Coaching Youth American Sport 20. (1996). (1981). Bucureşti: Editura CNEFS.. Fotbal Specializare.COLIBABA-EVULEŢ.. CHIRIŢĂ.. M. D. Fotbal de la teorie la practică.. Bucureşti: Editura Sport – Turism 16. A. Rotech Pro 9..WADE. G.. . V... (1999). (2004). Bucureşti: Editura Sport -Turism 41. V.ŞCHIOPU.. teorie şi metodică. Timişoara: Editura Helicom 21.. Didactică şi Pedagogică 14. Fotbal de la 6 la 18 ani Metodica pregătirii. metode. Fotbal pregătirea fizică a fotbalistului. XIII. Axis Mundi 36..N.. 30.2 şi 3 Bucureşti: Ed. Teoria Sportului. (2004).. Bucureşti: Ed. V. Antrenamentul sportiv modern..RĂDULESCU. OTF. C. I. N. ANEFS 27. mijloace. Napoca Star 32.M. Curs de fotbal. 3. Bucureşti: Ed.. (1990). (1972). (1980). (1980). Cluj-Napoca: Editura ICIPIAF 31. (1991). BOMPA. Campionatele Mondiale de Fotbal 1930-1974. D. 100 de antrenamente de fotbal Bucureşti: Editura Stadion 37. F..POPOVICI.MOTROC I. Planificarea procesului de educaţie fizică şcolară.MOTROC I. E. Fotbal copii şi juniori.. Instruirea în jocul de fotbal.ŞICLOVAN. Psihologia vârstelor. Cluj-Napoca: Ed.. (2002).A. Bucureşti: Ed. Bucureşti: Editura Editis 29.... (2002). (1995). (1995). Metodica fotbalului în şcoală. HARGREAVES. Bucureşti: IEFS 7. V. Rodas 28. pregătirea copiilor şi juniorilor.COJOCARU.. DUMITRU COLIBABA (1998) Jocuri sportive. (1996).POPOVICI. Ghidul antrenorului profesionist de fotbal.RĂDULESCU. (2000). 5. (1981). V.(1988).. CÂRSTEA. . VELEA F.. U. O. ALDIR. BOTA..COJOCARU. C.

Semne convenţionale în fotbal – Conventional signs in football Jucător în atac – forward Jucător în apărare – defender Minge – ball Pasă cu traiectorie razantă – straight pass Pasă cu traiectorie înaltă – high pass/header Deplasarea jucătorului fără minge – running without the ball Conducerea mingii – leading the ball Intrarea în posesie – taking the ball off Dribling – dribbling Fentă cu schimbare de direcţie – change of direction Şut la poartă în mingea aflată pe sol – shoot towards the goal V A X V 0 Panou – board Obstacol – hurdle/obstacle Jalon – marker Antrenor – trainer/coach Deposedare – lose possession of the ball Lovirea mingii din volé – lobbing the ball from vole Lovirea mingii din demi-volé (drop) – lobbing the ball from half-vole Lovirea mingii cu capul – heading Pasă din volé – pass from vole Pasă din demi-volé – pass from half-vole Pasă cu capul – pass with the head Şut la poartă din volé – shoot from vole Şut la poartă din demi-volé – shoot from half-vole 0 Şut la poartă cu capul – leading the ball towards the goal Aruncarea mingii cu mâna (şut. aruncarea portarului) – Throwing the ball with the hand (for the goalkeeper) Menţinerea mingii în aer (duble) – maintaining the ball in the air Prinderea mingii de către portar – catching the ball by the goalkeeper Boxarea mingii cu ambele mâini – boxing the ball with both hands Boxarea mingii cu o mână – boxing the ball with one hand Σ ▪ ▪ ▪   Săritură pe un picior – jumps on one leg Săritură pe ambele picioare – jumps on both legs 102 . autopasă.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful