TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

CONF.UNIV. DR. SIMONA CRISTEA

1

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT CATEDRA DE DREPT PUBLIC TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI Învăţământ la distanţă Coordonatorul cursului: Simona CRISTEA: conferenţiar universitar la Facultatea de Drept, Universitatea Bucureşti, doctor în drept al Universităţii Paris I Panteon-Sorbona. Adresă la care poate fi contactată: email universitate - simona.cristea@drept.unibuc.ro Activităţi tutoriale: - Simona CRISTEA INTRODUCERE Modulul TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI este o disciplină fundamentală, obligatorie în planul de învăţământ. Este o disciplină de sinteză, considerată de mulţi ABC-ul dreptului, deoarece oferă o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic. În cadrul acestei discipline se cristalizează genul proxim, urmând ca disciplinele juridice de ramură (dreptul civil, dreptul penal, dreptul constituţional etc.) să ofere diferenţa specifică. Astfel, aici veţi învăţa categoria generală de izvor de drept, principiu de drept, normă juridică, raport juridic, răspundere juridică. Aici se formulează însăşi definiţia dreptului, definiţia ramurii de drept, a instituţiei juridice şi toate conceptele şi categoriile fundamentale ale dreptului. Studiul ei este obligatoriu, pentru că este o disciplină sine-qua-non în înţelegerea dreptului ca ştiinţă, pentru că nu poţi aprofunda specialul fără cunoaşterea generalului. Acest suport de curs are rolul de a ajuta procesul de învăţare, arătând la fiecare temă în parte elementele de sinteză, o serie de aplicaţii care ajută la aprofundarea cunoştinţelor, bibliografia necesară, precum şi un model de tratare a unui subiect de examen, arondat fiecărei unităţi de învăţare. 2

Însă, pregătirea examenului, ca şi pregătirea ca jurist presupune mult studiu individual. Astfel, este necesară parcurgerea bibliografiei indicate. Apoi, plecând de la studiul bibliografiei, se va încerca să se răspundă la aplicaţii, ţinând cont de specificul fiecăreia în parte. Obiectivele generale ale disciplinei sunt următoarele: 1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei):    Înţelegerea corelaţiei dintre ştiinţă şi drept , drept – istorie, drept – religie, drept - morală Înţelegerea noţiunilor de justiţie, putere judecătorească, lege Însuşirea noţiunilor de bază privitoare la conceptul dreptului, izvoarele dreptului, norma juridică, raportul juridic, răspunderea juridică etc.

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei):   Înţelegerea şi însuşirea mecanismului de evoluţie a gândirii juridice; Explicarea formării şi evoluţiei conceptelor fundamentale ale dreptului, a principalelor şcoli şi curente juridice;  Explicarea relaţiei dintre ştiinţa dreptului şi filosofia dreptului.

3. Instrumental – aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de aplicare):    Analiza normelor juridice, a izvoarelor dreptului Analiza raportului juridic, a răspunderii juridice Corelarea cunoştinţelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică

4. Atitudinale:  Înţelegerea importanţei disciplinei Teoria generală a dreptului pentru formarea şi evoluţia dreptului;  Promovarea principiilor dreptului, a valorilor statului de drept; 3

Promovarea regulilor de deontologie profesională a partenerilor la înfăptuirea actului de justiţie;

Manifestarea unei atitudini responsabile faţă de pregătirea continuă, cunoaşterea operativă şi aplicarea corespunzătoare a noilor legi sau a modificărilor şi a jurisprudenţei.

Disciplina „Teoria generală a dreptului” este prevăzută în planul de învăţământ cu un nr. de 5 credite. Modulul este structurat pe patru unităţi de învăţare (părţi ale disciplinei). La începutul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor fi întâmpinaţi de obiectivele specifice unităţii, după care vor întâlni noţiunile de bază, conceptele şi categoriile fundamentale juridice. Am prezentat şi aplicaţii practice care să permită nu numai înţelegerea teoriei, dar şi dezvoltarea unor abilităţi necesare unui practician. De aceea, am analizat concret şi un subiect posibil de examen. Fiecare unitate este structurată la rândul ei, în aşa fel ca să cuprindă, pe lângă textul de bază şi elemente de sinteză, teste de autoevaluare, lucrări de verificare şi bibliografie, toate acestea având menirea de a veni în sprijinul asimilării şi însuşirii cunoştinţelor de bază. La sfârşitul fiecărei unităţi de învăţare, studenţii vor găsi lucrări de verificare, care constituie evaluarea continuă. Evaluarea finală se face prin examen. Aprecierea nivelului de pregătire a studentului, având ca bază cele două tipuri de evaluare, se stabileşte de către tutore şi se anunţă la începutul anului. Lucrările de verificare se transmit tutorelui prin metoda stabilită de comun acord (email, fax, predare directă etc.). Pentru o identificare corectă, acestea trebuie să conţină numele studentului şi denumirea modulului.

CUPRINSUL MODULULUI: Unitatea de învăţare I: Dreptul ca ştiinţă 1. Sistemul ştiinţei dreptului. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei dreptului 2. Metodologia juridică (Metodele de cercetare ştiinţifică juridică)

3. Conceptul dreptului 4

4. Principiile dreptului 5.Funcţiile dreptului

Unitatea de învăţare II: Dreptul ca realitate normativă 1. Izvoarele dreptului 2. Dreptul şi statul 3. Dreptul în sistemul normativ social 4. Norma juridică 5. Tehnica elaborării actelor normative

Unitatea de învăţare III: Dreptul şi justiţia 1. Instituţii judiciare 2. Proba dreptului

Unitatea de învăţare IV: Manifestarea fenomenului juridic în societate 1. Realizarea dreptului 2. Interpretarea normelor juridice 3. Raportul juridic 4. Răspunderea juridică

5

PREZENTAREA ANALITICĂ A CONŢINUTULUI MODULULUI. ASPECTE ESENŢIALE UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I: DREPTUL CA ŞTIINŢĂ CUPRINS: 1. Sistemul ştiinţei dreptului. Locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţei dreptului 2. Metodologia juridică (Metodele de cercetare ştiinţifică juridică) 3. Conceptul dreptului 4. Principiile dreptului 5. Funcţiile dreptului 6. Teste de autoevaluare 7. Lucrare de verificare Unitatea 1 8. Bibliografie pentru Unitatea 1 OBIECTIVELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE: 1. SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI. LOCUL TEORIEI GENERALE A DREPTULUI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI OBIECTIVE: • • • • • 2. clasificarea ştiinţelor sociale şi clasificarea ştiinţelor juridice înţelegerea rolului şi locului Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice înţelegerea problematicii Teoriei generale a dreptului şi prezenţa ei în tabloul ştiinţelor juridice ca disciplină distinctă explicarea noţiunii de drept, noţiune-cheie în studierea ştiinţelor juridice de ramură stabilirea relaţiilor dintre elementele tabloului ştiinţelor juridice

METODOLOGIA JURIDICĂ (METODELE DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ

JURIDICĂ) OBIECTIVE: • explicarea noţiunii de metodologie juridică

analiza fiecărei metode de cercetare ştiinţifică: metoda logică, metoda comparativă, metoda istorică, metoda sociologică, metodele cantitative.

3. CONCEPTUL DREPTULUI OBIECTIVE: • • • • • • • cunoaşterea accepţiunilor termenului „drept” înţelegerea Teoriei originilor dreptului înţelegerea rolului factorilor de configurare a dreptului în evoluţia acestuia desprinderea deosebirii dintre esenţa şi conţinutul dreptului, precum şi dintre conţinutul şi forma dreptului cunoaşterea criteriilor de tipologizare a dreptului, precum şi a principalelor familii de drept definirea sistemului dreptului şi desprinderea criteriilor de structurare a acestui sistem definirea conceptului dreptului

4. PRINCIPIILE DREPTULUI OBIECTIVE: • • • identificarea principiilor dreptului şi analizarea lor desprinderea importanţei teoretice şi practice delimitarea principiilor de conceptele juridice, de normele juridice şi de axiomele juridice 5. FUNCŢIILE DREPTULUI OBIECTIVE: • • 1. definirea conceptului de funcţii ale dreptului înţelegerea caracteristicilor funcţiilor dreptului SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI. LOCUL TEORIEI GENERALE A

DREPTULUI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢEI DREPTULUI CONŢINUT Dupa unii autori, stiintele sociale alcatuiesc urmatorul tablou:

a) Stiinte de tip nomotetic, care au ca obiect activitatile umane si îsi propun sa stabileasca legile si relatiile functionale corespunzatoare. În cadrul lor se utilizeaza observatiile sistematice, experimentale, studiile statistice etc. Aici intra: economia, politologia, psihologia, sociologia, demografia, lingvistica etc. b) Stiintele care-si propun reconstituirea si interpretarea trecutului – stiintele istorice. c) Stiintele care delimiteaza lumea dominata de norme, obligatii si atributii, care studiaza aspectele normative ale activitatii umane – stiintele juridice, etica etc. d) Cercetarea epistemologica a stiintei, ca disciplina filosofica socio-umana. Sistemul stiintei dreptului este alcatuit din urmatoarele parti: – Teoria generala a dreptului; – Stiintele juridice de ramura; – Stiintele juridice istorice; – Stiintele ajutatoare (participative). Stiintele juridice istorice cerceteaza istoria dreptului dintr-o anumita tara (ex.: istoria dreptului românesc) sau dezvoltarea generala a fenomenului juridic (istoria generala a dreptului). Cercetarea istoriei dreptului prezinta importanta din mai multe puncte de vedere. În primul rând, ea dovedeste ca structura actuala, studiata nu numai sincronic ci si diacronic, are antecedente, legaturi statornicite istoric, în institutii vechi. Urmarirea evolutiei acestor institutii subliniaza puternic ideea de progres juridic. În al doilea rând, studiul istoriei dreptului scoate la iveala existenta unor legi ale aparitiei, ale devenirii sau ale disparitiei unor forme de drept, Tot în categoria stiintelor istorice despre drept intra si istoria ideilor (a doctrinelor) juridice, a marilor curente si scoli de drept (scoala dreptului natural, pozitivismul juridic, scoala istorica a dreptului etc.). Stiintele juridice de ramura studiaza fenomenele particulare juridice – ramurile dreptului. Spre exemplu: stiinta dreptului constitutional, a dreptului civil, a dreptului administrativ, a dreptului penal etc. În acest caz, stiintele de ramura se suprapun sistemului dreptului, criteriul lor de departajare si organizare fiind obiectul reglementarii juridice si metoda specifica de reglementare. Dreptul unui stat este alcatuit din numeroase norme si institutii. Acestea formeaza sistemul unitar al dreptului statului respectiv. Acest sistem unitar exista în diversitatea ramurilor ce-l compun. Fiecare ramura a sistemului este alcatuita dintr-un grup de norme, organic legate, ce reglementeaza o categorie de relatii sociale, pe baza aceleiasi metode si în temeiul unor principii comune. În strânsa legatura cu stiintele juridice se afla si un grup de discipline ajutatoare sau participative cum ar fi: criminalistica, medicina legala, statistica juridica, logica juridica etc. Fara sa faca propriu-zis parte din sistemul stiintei dreptului, aceste discipline sunt, în numeroase cazuri, indispensabile cunoasterii unor fenomene de drept sau bunei aplicari a normelor juridice. În investigatia unor realitati de drept ele utilizeaza mijloace stiintifice specifice altor stiinte (chimice, fizice, medicale, matematice etc.).

Orice stiinta aspira spre globalitate, spre cunoastere prin ajungerea la concept, prin subsumarea fenomenelor particulare si regasirea lor în categorii de maxima generalitate – instrumente de gândire cu vocatie de expansiune. Studiul conceptelor, al categoriilor, al principiilor si al notiunilor de baza ale dreptului este realizat de Teoria generala a dreptului. Aici sunt elaborate concepte ca: cel al dreptului (esenta, continutul si forma dreptului), norma juridica, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridica etc. Fundamentarea acestor concepte se realizeaza plecând de la datele furnizate de stiintele juridice de ramura si stiintele juridice istorice. Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictata atât de cerinte pur teoretice, dar si practice. Din ambele perspective, Teoria generala a dreptului este o disciplina de referinta pentru stiinta dreptului. Scopul Teoriei este acela de a îmbogati si amplifica cunoasterea (deci si practica) dreptului. Desi eminamente deductiva, stiinta dreptului nu opereaza numai deductiv, fara o raportare la fapte, date ale realitatii, Teoria dreptului nu recapituleaza pur si simplu cunostintele pe care le ofera – ca produse de cercetare stiintifica – stiintele juridice particulare si nu este o magna mater în raport cu acestea. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1 2 3 Rolul şi locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice Relaţia dintre Teoria generală a dreptului şi ştiinţele juridice de ramură Relaţia dintre Teoria generală a dreptului şi ştiinţele participative (ajutătoare).

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 1: Rolul şi locul Teoriei generale a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice Structură (ideile esenţiale, care urmează a fi dezvoltate la examen): 1- TGD oferă o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic, spre deosebire de disciplinele de ramură, care oferă o viziune particulară 2 -Plecând de la cunoştinţele furnizate de disciplinele particulare (de ramură), ajunge să formuleze conceptele, categoriile şi principiile fundamentale ale dreptului (de la particular se formulează generalul; de la concret se ajunge la abstractizare)

3

-Relaţie de feed-back cu disciplinele de ramură, în sensul că le furnizează acestora instrumentele epistemologice, prin care pot studia relaţiile sociale particulare

4 5 6 7 8 9

-Metodele folosite pentru conceptualizare sunt inducţia şi deducţia -Are o dublă perspectivă în studiul fenomenului juridic: cea filosofică şi ce ştiinţifică -Nu este o magna mater pentru celelalte ştiinţe juridice -Scopul disciplinei: surprinderea caracteristicilor fenomenului juridic în sistemul social-istoric din care face parte -Disciplina are caracter atât teoretic, cât şi practic, prin soluţiile pe care le oferă, atât legislative, cât şi jurisprudenţiale -Evitarea confuziei cu filosofia dreptului

2.

METODOLOGIA JURIDICĂ (METODELE DE CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ CONŢINUT

JURIDICĂ) Cuvântul „metoda” vine de la grecescul „methodos” – cale, drum, dar si mod de expunere. Preocuparea pentru perfectionarea metodei a dus la aparitia stiintei despre metoda – metodologia (methodos plus logos). Metodologia juridica este definita ca acel sistem al unor factori de relativa invarianta într-un numar suficient de mare de metode, factori ce au ca obiect raporturile, legaturile, relatiile care se stabilesc între diferite metode, în procesul cunoasterii fenomenului juridic. A. Metoda logica Dreptul este o stiinta eminamente deductiva. Atât în constructiile sale teoretice – obtinute din aproape în aproape – cât si din practica juridica, necesitatea argumentarii se prezinta ca o cerinta sine qua non. Cunoasterea pe cale deductiva pleaca si în drept de la premisa ca nu se poate dovedi deductiv nimic decât pornind de la principii anterioare. Având în vedere modul în care actioneaza norma juridica asupra comportamentului uman (prin impunerea unei conduite – a face sau a nu face ceva –, prin permiterea unei conduite, prin recomandarea sau prin stimularea unui gen de conduita), din punctul de vedere a logicii deontice, s-ar putea formula urmatoarea schema deontica a functionarii normei:

Continut: - o variabila indivizibila pentru agentul actiunii; - o variabila proportionala pentru caracterizarea actiunii; - o variabila proportionala pentru caracterizarea conditiilor; - un factor deontic. Forma În conditiile c este:  permis = P – –> agentului a sa întreprinda  – interzis = I actiunea ……P.  – obligatoriu = O  – recomandat = R  – stimulat = S

B. Metoda comparativa Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trasaturilor ramurilor, ale institutiilor si ale normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasa în procesul metodologic de studiere a fenomenului juridic. Stiinta dreptului comparat a fixat anumite reguli care prezideaza utilizarea metodei comparative în drept. Prima regula a metodei impune a compara numai ceea ce este comparabil. În cadrul acestei reguli va trebui sa se constate, mai întâi, daca sistemele comparate apartin aceluiasi tip istoric de drept sau apartin unor sisteme istorice de drept diferite. Daca sistemele de drept din care fac parte institutiile comparate sunt – ideologic vorbind – antagoniste, este evident ca procedeul comparatiei nu poate fi relevant decât sub aspectul stabilirii diferentelor. O alta regula a metodei comparative obliga sa se considere termenii supusi comparatiei în conexiunile lor reale, în contextul social, politic, cultural din care au rezultat. Trebuie cercetat apoi sistemul izvoarelor dreptului, care ofera imaginea pozitiei diferite a formelor de exprimare a dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul. În sfârsit, în aprecierea termenului de comparat sa se tina seama nu numai de sensul initial al normei, ci si de evolutia acesteia în timp, în procesul aplicarii normei. C. Metoda istorica Pentru juristi este importanta dezvaluirea sensului evenimentelor trecute, a regularitatilor ce prezideaza la succesiunea acestora, regularitati ce-si exercita influenta si asupra dreptului, determinând modificari în continutul reglementarilor si fizionomii specifice institutiilor juridice. În fiecare lege sunt sintetizate necesitati reale ale vietii, se exprima o anumita stare a

moravurilor. Pentru acest motiv, cunoasterea reglementarilor si a formelor de drept, constituie un important document si pentru istorie. D. Metoda sociologica Toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale sunt juridice). dreptul este social prin vocatie si prin continut. Juristii au privit dintotdeauna instrumentul lor de lucru – legea – ca pe o realitate cu o incontestabila încarcatura socialumana (Ubi societas ibi jus). Cercetarile sociologice juridice dau o perspectiva noua studiului realitatii juridice, ca realitate sociala, verificând modul în care societatea influenteaza dreptul si suporta, la rându-i, influenta din partea acestuia. Cercetarea sociologica a dreptului pune în lumina faptul ca între fenomenele sociale exista unele care au un caracter juridic deosebit – legile, activitatea jurisdictionala, activitatea administrativa - denumite uneori si fenomene juridice primare, întrucât trasatura lor evident juridica le face sa se identifice cu dreptul. În acelasi timp însa exista si fenomene juridice secundare, în care elementul juridic este mai putin evident – responsabilitatea sociala, statutul si rolul individului. Sociologia juridica îmbratiseaza urmatoarele domenii: domeniul crearii dreptului; domeniul cunoasterii legilor de catre cetateni si organele de stat; domeniul pozitiei subiectilor raporturilor sociale fata de reglementarile juridice în vigoare; domeniul cercetarii cauzelor concrete ale încalcarii dreptului; domeniul limitelor reglementarii juridice, al raportului dintre sfera reglementarilor juridice si extrajuridice, al formelor juridice si metajuridice de influentare a conduitei cetatenesti. E. Metodele cantitative Necesitatea introducerii unor metode cantitative în cercetarea stiintifica juridica si în practica dreptului a izvorât din nevoia de a conferi noi valente acestei cercetari, în strânsa legatura cu utilitatile practice. Folosirea calculatoarelor ajuta deciziei; aceasta folosire nu îngusteaza posibilitatile de decizie, ci dimpotriva, le optimizeaza. Timpul economisit este folosit la fundamentarea temeinica a deciziei. Informatica juridica îmbunatateste procesul decizional prin rapiditatea efectuarii diferitelor operatiuni. Pe plan mondial cercetarile de informatica juridica au fost orientate în urmatoarele directii: elaborarea si sistematizarea legislatiei, evidenta legislativa, evidenta deciziilor de practica judecatoreasca (a precedentelor judecatoresti), stocarea si sistematizarea informatiei stiintifice juridice, evidente criminologice etc. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. La metoda logică: a. Arătaţi distincţia între logica juridică şi logica judiciară b. Ce înseamnă logica juridică în sens restrâns şi în sens larg

c. Explicaţi schema deontică a funcţionării normei 2. La metoda comparativă: - Explicaţi regulile metodei comparative 3. La metoda istorică: - Explicaţi rolul metodei istorice în dezvoltarea dreptului - Ce înseamnă procesul de contaminare juridică? 4. La metoda sociologică: - Evoluţia metodei sociologice în cadrul ştiinţei dreptului - Rolul sociologiei juridice faţă de ştiinţa dreptului. Domenii şi metode specifice de cercetare. - Rolul sociologiei juridice americane 5. Metodele cantitative: - Relaţia dintre ştiinţa dreptului şi informatica juridică. Influenţe asupra documentării juridice şi cercetării ştiinţifice. - Relaţia dintre informatica juridică şi administrarea justiţiei: repartizarea aleatorie a cauzelor, arhivare MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 1: Metoda logică de cercetare ştiinţifică juridică Structură (ideile esenţiale): 1 - dreptul este o ştiinţă eminamente deductivă 2 – deducţia în drept este dominată de silogism 3 - distincţia între logica juridică şi logica judiciară 4 - semnificaţia logicii juridice în sens restrâns (logica normelor) şi în sens larg (argumentare juridică) 5 - schema deontică a funcţionării normei presupune două părţi: conţinut (are 4 elemente: agentul acţiunii, acţiunea propriu-zisă, condiţiile comiterii acţiunii, un factor deontic) şi formă (în condiţiile c este permis, interzis etc. agentului a să întreprindă acţiunea p).

3. CONCEPTUL DREPTULUI CONŢINUT A. Accepţiunile termenului « drept ». Cuvântul „drept” este folosit în mai multe acceptiuni. El deriva de la latinescul directus, luat în sens metaforic (directus de la dirigo, dirigere, care însemna „drept” – orizontal sau vertical – de-a dreptul, direct, directie, linie dreapta). Într-un prim sens, cuvântul drept semnifica stiinta dreptului –ansamblul de idei, notiuni, concepte si principii care explica dreptul. Dreptul nu este numai stiinta, el este, în egala masura, tehnica si arta. Dreptul, ca ansamblu de norme care organizeaza viata în comun, este o tehnica a convietuirii umane. În afara acestei acceptiuni, cuvântul drept mai semnifica si facultatea unui subiect de a-si valorifica sau de a-si apara împotriva tertilor un anumit interes, legalmente protejat. B. Dimensiunea istorică a dreptului Întrebarea care se pune este aceea de a sti daca dreptul este indisolubil legat de societate de la primele sale forme primitive de organizare sau, dimpotriva, daca dreptul apare, ca si statul, doar la un anumit moment al evolutiei istorice a omului. Raspunsul este că dreptul apare odata cu statul. Dreptul nu poate fi conceput în afara statului. C. Dimensiunea socială a dreptului. Realitatea juridică Realitatea juridica sau juridicul este uneori denumita si sistem juridic sau suprastructura juridica. Realitatea juridica (juridicul) are un continut bogat în care este cuprins dreptul – ca fenomen normativ (dreptul pozitiv) – dar care nu se reduce la el. Astfel, componentele juridicului sunt: constiinta juridica, dreptul si relatiile juridice (ordinea de drept). D. Factorii de configurare a dreptului Există 3 factori de configurare a dreptului: cadrul natural, cadrul social-politic si factorul uman. Cadrul natural - factor de configurare a dreptului. În toate componentele sale – mediul geografic, factorii biologici, fiziologici, demografici – acest factor influenteaza dreptul. Mediul geografic reprezinta un ansamblu de factori care influenteaza viata sociala, dezvoltarea economica, posibilitatile dezvoltarii politice. Prezentarea exagerata a rolului factorilor demografici si biologici s-a soldat cu sustineri aberante, rasiste care au alimentat continutul unor legiuiri retrograde, antiumaniste. Cadrul social politic influenteaza dreptul, constituindu-se ca un factor de configurare cu actiune specifica. Fiind un produs social, dreptul se afla într-o permanenta si constructiva relatie cu interesele structurilor sociale.

Factorul uman reprezinta zona centrala de interes pentru orice legiuitor. Reglementând comportamentul oamenilor în cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale, dreptul se raporteaza permanent la prezenta omului în societate, la capacitatea sa de a influenta si chiar de a transforma socialul. De la nastere, omul parcurge un proces complex si îndelungat de socializare, concept care semnifica integrarea sa în societate, învatarea modului social de existenta, subordonarea fata de conduita – tip, prescrisa prin normele sociale. E. Esenţa, conţinutul şi forma dreptului Determinarea conceptului dreptului prin prisma categoriei filosofice de esenta, continut si forma implica efortul de decelare a trasaturilor si a determinarilor calitative fundamentale ale dreptului, precum si efortul de sesizare a modalitatilor specifice de organizare interna si externa a continutului. În general, esenta unui fenomen reflecta unitatea laturilor, a trasaturilor si a raporturilor interne necesare, relativ stabile care constituie natura launtrica a fenomenului si-l fixeaza întro clasa de fenomene adiacente. Esenţa dreptului constă în calitatea juridică a voinţei. În drept, rolul vointei are o dubla semnificatie: este vorba, mai întâi, de rolul vointei generale (a grupurilor sociale sau a întregii societati), determinata de anumite interese si care tinde sa se oficializeze prin intermediul activitatii statale (creând dreptul etatic) si, apoi, de vointa individuala, manifestata în procesul aplicarii dreptului. Continutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, al laturilor si al conexiunilor care dau expresie concreta (contur) vointei si intereselor sociale ce reclama oficializarea si garantarea pe cale etatica. Din aceasta perspectiva, continutul dreptului implica esenta sa, dar nu se reduce la ea. Forma dreptului semnifica exprimarea organizarii interioare a structurii continutului; ea desemneaza aspectul exterior al continutului, modul sau de exteriorizare. Din aceasta perspectiva, se poate vorbi despre o forma interna si una externa. Forma interna a dreptului este chiar interactiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor juridice pe institutii si ramuri (ramuri de drept privat sau de drept public). Forma exterioara (externa) poate fi analizata din mai multe puncte de vedere: a) din punct de vedere al modalitatilor de exprimare a vointei legiuitorului – izvoarele dreptului; b) din punctul de vedere al modalitatilor de sistematizare a legislatiei – codificari, încorporari etc.; c) din punctul de vedere al modalitatilor de exprimare a normelor de drept în felurite acte ale organelor de stat – legi, decrete, hotarâri. F. Tipologia dreptului Clasificarea tipurilor de drept trebuie sa plece de la considerarea atât a laturilor continutului dreptului, cât si de la trasaturile specifice ale modului de exprimare a acestui continut. Cea mai pertinentă tipologizare este cea după epocile istorice (dreptul sclavagist, feudal, modern, contemporan) sau după apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică (dreptul romano-germanic, dreptul anglo-saxon, dreptul islamic, dreptul hindus etc.). În general, se considera ca sistemele juridice de traditie romanista (romano-germanica) se clasifica în: sisteme care cunosc o mai pronuntata influenta franceza; sistemul germano-elevetiano-

italian si sistemul tarilor nordice. Fiecare din aceste sub-sisteme se caracterizeaza prin trasaturi ce le individualizeaza. Sistemele de inspiratie franceza (în care se încadreaza si dreptul civil român) au ca model Codul civil francez de la 1804, cod introdus în Belgia, Luxemburg, Italia, Portugalia, Spania, Venezuela, Porto-Rico, Panama s.a. Familia dreptului anglo-saxon îsi are originea în Anglia, fiind în vigoare în aceasta tara si în Tara Galilor, precum si în S.U.A. Australia, Noua Zeelanda, India s.a. Sistemul anglo-saxon (common law), opus celui romano-germanic (civil law), are trei ramuri principale: Common law, Equity si Statutary law. Common law este alcatuit din reguli stabilite pe cale judecatoreasca (precedente judecatoresti – hotarâri pronuntate de instante judecatoresti care devin obligatorii pentru instantele inferioare în cazuri similare). Equity este alcatuit din reguli de drept pronuntate anterior unificarii jurisdictiilor engleze, de catre curti speciale, pentru atenuarea asperitatilor regulilor de common law. Statutary law reprezinta ramura alcatuita din reguli de drept create prin lege (statute). În sistemul anglo-saxon legislatia (legea scrisa) are mai mult caracter de lege speciala (lex specialis). Familia dreptului musulman. Dreptul musulman reprezinta o continuitate a primelor legislatii sumero-akadiene si a legislatiei greco-romane, în zona cuprinsa între Maghreb si Masrek, adica între estul si vestul lumii arabe de azi. El are azi o vasta arie de raspândire în Asia si Africa, Sursa istorica a acestui sistem de drept o formeaza: Coranul, Sunna, Idjma, Idjitihad. Coranul cuprinde dogme religioase, obligatii religioase de cult, educatie în general, drept.. Coranul este cartea sfânta care cuprinde revelatii pe care Alah, prin profetul sau Mohamed, le-a transmis credinciosilor sai. Sunna reprezinta tot ceea ce a fost atribuit de catre traditie profetului – fapte si cuvinte. Idjma înseamna preceptele învatatilor, care sunt rezultatul unui consens – consensus omnium. Idjitihad înseamna jurisprudenta. Dreptul comunitar european. Integrarea economica vest-europeana a realizat treptat si un drept institutional si substantial comunitar. Acest corp de legi formeaza deja un sistem juridic ce se individualizeaza prin trasaturi specifice, ca sistem cu structura si functii unitare care au conturat o ordine juridica comunitara. Din punctul de vedere al vointei generale care comanda elaborarea normativa si contureaza ordinea juridica comunitara, tipul dreptului comunitar se structureaza în: drept originar si drept derivat. Dreptul comunitar originar îsi are izvoarele, mai întâi, în tratatele constitutive – cel de la Paris si tratatele de la Roma, apoi în tratatele si acordurile care au modificat sau au adaptat pe cele constitutive si, în sfârsit, în protocoalele si conventiile pe care Curtea de Justitie le denumeste ca având forta imperativa. Dreptul comunitar derivat este alcatuit din actele unilaterale ale institutiilor comunitare. Institutiile comunitare sunt abilitate sa adopte o serie de acte – regulamente, directive, decizii, recomandari, avize. G. Sistemul dreptului Sistemul dreptului este rezultatul unitatii ramurilor si al institutiilor dreptului. Sistemul dreptului apare ca unitate obiectiv determinata, pe când sistemul legislatiei reprezinta o organizare a legislatiei pe baza unor criterii alese de legiuitor. Ramura de drept este ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-un anumit domeniu al vietii

sociale, în baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune. Criteriile în temeiul carora se structureaza ramurile sistemului dreptului sunt: obiectul reglementarii juridice – relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice; metoda reglementarii – modalitatea practica de influentare a conduitei în cadrul respectivelor relatii sociale; principiile comune ramurii de drept respective. Ansamblul normelor juridice care reglementeaza relatii sociale apropiate alcatuiesc o institutie juridica. Spre ex.: institutia prescriptiei, institutia mostenirii – în dreptul civil, institutia casatoriei – în dreptul familiei, institutia tentativei în dreptul penal etc. H. Diviziunea dreptului în drept public şi drept privat Dreptul pozitiv se împarte în drept public si drept privat. Aceasta diviziune a dreptului îsi gaseste originea înca în dreptul roman. În ceea ce priveste dreptul public intern, în componenta sa intra, spre exemplu: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul muncii si al securitatii sociale, dreptul financiar, dreptul procesual. În dreptul privat intern intra: dreptul civil, dreptul comercial etc. Criteriile traditionale ce prezideaza aceasta diviziune a dreptului – interesul general, statal, în cazul dreptului public si interesul personal, privat, în cazul dreptului privat au fost completate ulterior (sau chiar abandonate) în teoria juridica. Amestecul statului în treburile private, modificarea contractelor de catre instante, reglementarea preturilor, a concurentei neloiale etc. au produs importante modificari în calificarea unor institutii care dupa traditie se plasau în domeniul dreptului privat, iar dupa forma lor de manifestare intra acum în sfera dreptului public. I. Definiţia dreptului Dreptul este ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat, care au ca scop organizarea si disciplinarea comportamentului uman în principalele relatii din societate, într-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, a apararii drepturilor esentiale ale omului si a statornicirii spiritului de dreptate. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Care sunt accepţiunile termenului „drept”? 2. Când apare dreptul, odată cu primele forme de organizare umană sau odată cu statul? 3. Ce este realitatea juridică sau juridicul şi care sunt componentele sale? 4. Explicaţi rolul cadrului natural ca factor de configurare a dreptului. 5. Care sunt componentele cadrului social-politic şi cum influenţează acestea dreptul? 6. Rolul factorului uman în configurarea dreptului. 7. Care sunt deosebirile între esenţa şi conţinutul dreptului? Dar între conţinutul şi forma dreptului? 8. Ce înţelegeţi prin voinţă juridică? 9. Precizaţi criteriile de tipologizare a dreptului.

10. Caracterizaţi familia dreptului anglo-saxon. 11. Caracterizaţi familia dreptului romano-germanic. 12. Caracterizaţi familia dreptului musulman. 13. Caracterizaţi dreptul comunitar, ca nouă tipologie juridică. 14. Care sunt criteriile de structurare a sistemului de drept? Definiţi sistemul dreptului. 15. Analizaţi diviziunea dreptului în drept public şi drept privat. 16. Definiţia dreptului. 17. Comparaţie între sistemul de drept romano-germanic şi sistemul de drept anglo-saxon

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 18 Comparaţie între sistemul de drept romano-germanic şi sistemul de drept anglo-saxon Structură (ideile esenţiale): I. Asemănări: - ambele sunt sisteme laice de drept (spre deosebire de sistemul musulman sau cel hindus, de ex.) - au acelaşi criteriu de tipologizare: apartenenţa la un bazin de civilizaţie juridică II. Deosebiri: - formarea celor două sisteme (scurt istoric) - conţinutul celor două familii de drept (structură tripartită; explicaţia pe larg a fiecărui element în parte) - izvoarele celor două sisteme de drept (prezentarea caracteristicilor fiecărui izvor în parte, pe larg)

4. PRINCIPIILE DREPTULUI CONŢINUT A. Noţiune şi clasificări Principiile de drept sunt ideile conducatoare (prescriptiile fundamentale) ale continutului tuturor normelor juridice. Cuvântul « principiu » vine de la latinescul principium care înseamna început, obârsie, având si sensul de element fundamental. Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deductii, dar în special ca o generalizare de fapte experimentale. Atunci când generalizarea acopera o totalitate a acestor fapte experimentale, suntem în prezenta unui principiu general. În literatura de specialitate sau făcut mai multe clasificări ale principiilor. Astfel, s-a afirmat că ar exista 5 categorii de principii: principiile pozitive ale dreptului, definite ca „norme explicit formulate în textele de drept pozitiv sau cel puţin, construite plecând de la elementele conţinute în aceste dispoziţii”; principiile implicite ale dreptului, adică acele reguli tratate ca premise sau consecinţe ale dispoziţiilor dreptului pozitiv, fără a fi expres enunţate; principiile extrasistemice ale dreptului, adică acele reguli privite ca principii, dar care nu pot fi încadrate în I-două categorii pentru că sunt exterioare dreptului pozitiv; principiile-nume : denumiri fără caracter normativ ce caracterizează trăsăturile esenţiale ale unei instituţii juridice; principiile-construcţii ale dreptului: sunt instrumente conceptuale presupuse în elaborarea dogmatică a dreptului sau în aplicarea şi interpretarea legii. B. Delimitarea principiilor Pentru întelegerea principiilor de drept este utila departajarea lor de concepte, de norme si de axiome juridice. a) Exista o anumita corelatie între principiile fundamentale ale dreptului (care se constituie în spiritul ideii de justitie si care exprima elementele de continut cele mai importante ale dreptului) si categoriile si conceptele juridice. Aceasta corelatie consta în aceea ca respectivele concepte si categorii juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rândul lor, dau continut concret categoriilor juridice. b) Principiile generale de drept se delimiteaza de normele pozitive ale dreptului. Dreptul este prin definitie o ordine normativa, dispunând de forme de realizare cu totul specifice fata de toate celelalte norme sociale. 19

c) Principiile generale se deosebesc si de axiomele, maximele si aforismele juridice. Axiomele, maximele si aforismele juridice reprezinta mici sinteze, cu un grad de cuprindere mult mai mic decât principiile generale si cu un rol limitat în interpretarea fenomenului juridic. Ele rezulta din experienta si din traditie. C. Importanţa teoreticã şi practicã a studierii principiilor dreptului În privinta utilitatii practice a studiului principiilor generale ale dreptului, sunt două aspecte: a) Principiile dreptului traseaza linia directoare pentru sistemul juridic. Fara ele dreptul n-ar putea fi conceput. În acest sens, principiile de drept exercita o actiune constructiva, ele orienteaza activitatea legiuitorului. b) Principiile generale au rol si în administrarea justitiei. Cei însarcinati cu aplicarea dreptului, trebuie sa cunoasca nu numai „litera” legii, ci si „spiritul” sau, iar principiile de drept alcatuiesc chiar „spiritul legii”. D. Analiza principiilor generale ale dreptului 1. Asigurarea bazelor legale de functionare a statului Actiunea acestui principiu constituie premisa existentei statului de drept. Caracteristica fundamentala a statului de drept o constituie, în aceasta lumina, cucerirea pe cale legala a puterii si apoi exercitarea sa în conformitate cu cerintele legalitatii, 2. Principiul libertatii si al egalitatii Fundamente ale vietii sociale, libertatea si egalitatea trebuie sa-si gaseasca expresia juridica. Aceste concepte vor fi principii ale dreptului care le va consacra într-o unitate ce tine de însasi dialectica vietii sociale. Nu poate exista egalitatea decât între oameni liberi si nici libertate decât între oameni a caror egalitate este consfintita juridic. Egalitatea priveste echilibrul vietii, iar libertatea priveste capacitatea oamenilor de a actiona fara oprelisti. Principiul general al libertatii se difuzeaza în ramurile dreptului, fie sub forma libertatilor generale, fie sub forma libertatilor individuale 3. Principiul responsabilitatii Responsabilitatea însoteste libertatea. Concepând responsabilitatea ca o asumare a raspunderii fata de rezultatele actiunii sociale a omului, se admite faptul ca actiunea sociala este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilitatii, pe de o parte, iar, pe de alta parte, ca libertatea este o conditie fundamentala a responsabilitatii. Fiind strâns legata de actiunea omului, responsabilitatea apare ca fiind intim corelata cu sistemul normativ. Dreptul nu trebuie privit si apreciat doar prin posibilitatile pe care le are de a interveni post festum, pe 20

terenul raului deja înfaptuit – moment în care sanctiunea se impune; el are posibilitatea, prin continutul prescriptiilor sale, sa contribuie la fundamentarea unei atitudini culturale a individului fata de lege. 4. Principiul echitatii si al justitiei Cuvântul echitate vine de la latinescul aequitas care înseamna: potrivire, dreptate, cumpatare, nepartinire. Actiunea principiului echitatii priveste atât activitatea legiuitorului, cât si activitatea de interpretare si aplicare a dreptului. Justitia (sora romana a lui Dike) reprezinta acea stare generala ideala a societatii, realizabila prin asigurarea pentru fiecare individ în parte si pentru toti împreuna a satisfacerii drepturilor si a intereselor lor legitime. Prin finalitatea sa, justitia se situeaza printre principalii factori de consolidare a celor mai importante relatii sociale, întrucât ea întruchipeaza virtutea morala fundamentala, menita a asigura armonia si pacea sociala, la a caror realizare contribuie deopotriva regulile religioase, morale, juridice. Aristotel concepea justitia fie sub forma sa comutativa, fie sub forma distributiva. Justitia comutativa priveste raporturile dintre particulari, de esenta sa este egalitatea, stabilirea unei reciprocitati – fiecare trebuie sa primeasca exact contravaloarea a ceea ce a oferit. Justitia distributiva are în vedere raporturile dintre colectivitate si indivizi. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Definiţi principiile dreptului. 2. Principiile dreptului se confundă cu conceptele, cu normele juridice? Explicaţi. 3. Care este importanţa studierii principiilor dreptului? 4. Caracterizaţi unul din principiile dreptului (de ex., Principiul echităţii şi al justiţiei).

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 4 Principiul echităţii şi al justiţiei Structură (ideile esenţiale): 1 - etimologie: aequitas, justitia (explicaţie) 2 - conţinutul conceptelor de echitate şi justiţie în antichitate (Grecia şi Roma) 3 - clasificarea justiţiei făcute de Aristotel: comutativă şi distributivă (explicaţie) 4 - influenţa creştinismului asupra celor două concepte 5 - influenţa epocii moderne asupra celor două concepte 21

6 - semnificaţiile actuale (contemporane) ale echităţii şi justiţiei (de făcut corelaţie cu principiul egalităţii şi al legalităţii)

22

5. FUNCŢIILE DREPTULUI CONŢINUT A. Etimologie şi definiţie Cuvântul functie vine de la latinescul functio,-onis care initial a însemnat munca, deprindere, având si sensul de aducere la îndeplinire (îndeplinire). Definiţie: Functiile dreptului sunt acele directii (orientari) fundamentale ale actiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea carora participa întregul sistem al dreptului (ramurile, institutiile, normele dreptului), precum si instantele sociale special abilitate, cu atributii în domeniul realizarii dreptului. B. Prezentarea analitica a functiilor dreptului 1. Functia de institutionalizare sau formalizarea juridica a organizarii social-politice Organizarea si functionarea puterilor publice, precum si a institutiilor politice fundamentale sunt concepute în maniera juridica, iar mecanismul raporturilor ce se nasc în procesul conducerii politice este reglat prin intermediul dreptului. 2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii Ocrotind si garantând ordinea constitutionala, proprietatea, statutul si rolul individului, dreptul apare ca un factor implicat în procesul dezvoltarii sociale. Fiind instrument al controlului social, dreptul prefigurează norma de drept, ca regula ce prescrie o conduita posibila sau datorata, este o cale pentru realizarea unor valori. Aceste valori, ocrotite de lege, sunt nemijlocit legate de buna si productiva functionare a mecanismelor sociale. Analiza mecanismului valorizator în stiintele despre om pune în valoare doua categorii de valori: valorile de finalitate si valorile de randament. Pentru drept sunt specifice valorile de finalitate, caracterizate prin aceea ca îmbratiseaza îndeosebi valorile normative care sunt determinate prin reguli. 3. Functia de conducere a societatii Fiind mijlocul cel mai eficace pentru realizarea scopurilor social-politice, dreptul exercita un rol important în conducerea societatii. Actul normativ juridic este un act de conducere sociala. Îmbratisând domeniul organizarii sociale, dreptul se circumscrie conceptului de practica sociala. Dreptul apartine acestui domeniu cel putin din doua perspective: a) mobilurile care pun în miscare activitatea legiuitorului sunt esentialmente legate de nevoile reale ale societatii, de practica raporturilor inter-umane. În acest sens, spunem ca dreptul este

determinat de scopuri ce se impun actiunii; b) ca efect al aplicarii normei de drept se produce o modificare a realitatii sociale prin aceea ca dreptul ofera o forma specifica de manifestare a raporturilor sociale – forma raporturilor juridice. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de funcţii ale dreptului? 2. Prezentaţi analitic fiecare din funcţiile dreptului (de ex., Funcţia normativă a dreptului). MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 2 Funcţia normativă a dreptului Structură (ideile esenţiale): 1 – izvor: rolul dreptului în societate (acela de a asigura subordonarea acţiunilor individuale faţă de o conduită-tip) 2 – funcţie de sinteză, implicând toate celelalte funcţii 3 – este legată de caracterul normativ al dreptului 4 – dreptul, prin această funcţie, devine un factor de programare a libertăţii de acţiune a omului, pentru că dreptul ocupă o poziţie privilegiată în ansamblul formelor normative, deoarece reglementează cele mai importante relaţii sociale LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA 1 Elaboraţi un referat cu tema „Criterii de tipologizare a dreptului.” (minimum 4 pg.,, format A4, font 12, la o distanţă de 1,5 rânduri). BIBLIOGRAFIE UNITATEA 1: Cursuri, monografii: Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2005. B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, Litec, Paris, 1999. Kim Knott, Hinduismul. Foarte scurtă introducere, ed. Allfa, Bucureşti, 2002. Jacques Caillosse, Introduire au droit, ed. a 3-a, Montchrestien, Paris, 1998. Roland Séroussi, Introduction au droit comparé, Dunod, Paris, 2000.

Studii, articole: Nicolae Popa, Drept public, drept privat, Revista de drept public, nr.1-2, 1997. Simona Cristea, Sistemul hindus de drept, Analele Universităţii Bucureşti, nr.4, 2004. Jaakko Husa, Classfication of legal families today is it time for a memorial hymn?, Revue internationale de droit comparé, nr.1, 2004, pp.11-38. Droits. Revue Française de Théorie juridique, nr.10 şi 11, 1990, numere consacrate în întregime definirii dreptului. Titus Pungă, Opinii în legătură cu funcţiile dreptului, Dreptul, nr.7, 2001. I. Amarie, Separarea funcţiilor procesuale, Revista de Drept Penal, nr.2, 2000.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II: DREPTUL CA REALITATE NORMATIVĂ CUPRINS:

1. Izvoarele dreptului
2. Dreptul şi statul

3. Dreptul în sistemul normativ social 4. Norma juridică
5. Tehnica elaborării actelor normative

6. Teste de autoevaluare 7. Lucrare de verificare Unitatea 2 8. Bibliografie pentru Unitatea 2
OBIECTIVELE UNITĂTII DE ÎNVĂTARE: 1. IZVOARELE DREPTULUI OBIECTIVE: • • • definirea noţiunii de izvor în sens formal şi izvor în sens material înţelegerea clasificării izvoarelor dreptului şi în special, a clasificării izvoarelor formale ale dreptului înţelegerea problematicii fiecărui izvor formal: - obiceiul juridic (cutuma):definiţie, condiţii, istoric , teorii juridice (Şcoala istorică a dreptului, Teoria romano-canonică,) poziţia obiceiului în sistemul romano-germanic şi în dreptul românesc, precum şi în sistemul anglo-saxon - doctrina: definiţie, istoric, situaţia actuală a doctrinei - practica judiciară şi precedentul judiciar: definiţie, înţelegerea problematicii acestui izvor de drept în sistemul anglo-saxon şi în sistemul romano-germanic, situaţia în dreptul românesc (rolul deciziilor pronunţate în recursul în interesul legii, rolul deciziilor Curţii Constituţionale) - contratul normativ: definiţie, situaţia acestui izvor în ramurile dreptului - actul normativ: definiţie, trăsături, istoric, rolul legii fundamentale 2.DREPTUL SI STATUL OBIECTIVE:

• • • • • •

înţelegerea relaţiei dintre drept şi stat definirea statului, înţelegerea conţinutului şi scopului statului definirea puterii de stat, desprinderea trăsăturilor acesteia înţelegerea Teoriei separaţiei puterilor definirea instituţiilor statului definirea formei statului şi descrierea elementelor sale componente

3. DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL OBIECTIVE: • • definirea normei sociale corelarea normei juridice cu alte categorii de norme sociale. Privire specială asupra normelor etice, normele obiceiului şi normele tehnice. 4. NORMA JURIDICĂ OBIECTIVE: • • • • • • • • înţelegerea problematicii normei juridice definirea conceptului de normă juridică desprinderea trăsăturilor normei juridice identificarea structurii normei juridice, atât a celei logico-juridice, cât şi a celei tehnico-legislative realizarea clasificării normei juridice după anumite criterii cunoaşterea principiilor aplicării în timp a normei juridice, precum şi a excepţiilor cunoaşterea regulilor privind intrarea în vigoare, precum şi a cazurilor de ieşire din vigoare a normei juridice însuşirea regulilor privind aplicarea normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor 5. TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE OBIECTIVE: • • • • • înţelegerea distincţiei dintre tehnica juridică şi tehnica legislativă cunoaşterea şi analiza principiilor de legiferare cunoaşterea părţilor constitutive ale actului normativ cunoaşterea elementelor de structură ale actului normativ realizarea sistematizării actelor normative, folosind cele două forme de sistematizare: încorporarea şi codificarea.

1. IZVOARELE DREPTULUI CONTINUT

Atunci când am analizat forma dreptului, am subliniat faptul ca esenta si continutul dreptului trebuie sa-si gaseasca modalitati potrivite de exprimare, forme adecvate. În teoria dreptului si în stiintele juridice de ramura, aceste modalitati specifice de exprimare a continutului dreptului poarta si denumirea de izvoare ale dreptului sau surse ale dreptului.

1. Notiunea de izvor de drept si clasificarea izvoarelor
Notiune Analiza izvoarelor dreptului a pus în lumina doua acceptiuni ale acestei notiuni: izvor de drept în sens material si izvor de drept în sens formal. Izvoarele materiale ale dreptului – denumite si izvoare reale sunt concepute ca adevarate „dat”-uri ale dreptului, realitati exterioare acestuia si care determina actiunea legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorâte din necesitatile practice (daca este vorba de obicei). Analiza stiintifica a dreptului nu poate ignora rolul izvoarelor materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele reprezinta factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv, concentrând nevoile reale ale vietii si relevându-se legiuitorului sub forma unor comandamente sociale (comenzi sociale). Cealalta acceptiune a notiunii de izvor de drept ne intereseaza în acest moment în mod deosebit, având în vedere faptul ca normele juridice nu se prezinta în forma nuda. Lor le este caracteristica o anumita forma exterioara. Aceasta forma exterioara poarta si denumirea de izvoare formale sau forme de exprimare a normei de drept. Sensul juridic al notiunii de izvor formal al dreptului surprinde o multitudine de aspecte, de modalitati prin care continutul preceptiv al normei de drept devine regula de conduita, se impune ca model de urmat în relatiile dintre oameni. Clasificarea izvoarelor Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale, izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre exemplu: obiceiul este un izvor nescris, spre deosebire de actul normativ care se prezinta totdeauna sub forma scrisa: obiceiul si doctrina sunt considerate surse neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudenta care sunt surse oficiale; în acelasi timp, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate izvoare directe, pe când obiceiul sau normele elaborate de organizatii nestatale, sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind sa fie „validate” de o autoritate statala pentru a deveni izvoare de drept.

S-a vorbit si despre izvoare creatoare si izvoare interpretative. Legea si cutuma sunt izvoare creatoare întrucât creeaza norme noi, pe când jurisprudenta si doctrina, necreând norme noi, ci doar interpretând pe cele existente, nu au caracter novator, ci doar interpretativ. În conformitate cu asemenea cerinte, s-a propus clasificarea izvoarelor dreptului în doua categorii: izvoare potentiale si izvoare actuale. Primele, izvoarele potentiale, exprima posibilitatea de a elabora, a modifica sau a abroga norme juridice. Factorul potential îl constituie vointa sociala, conceputa unitar si cu posibilitati exclusive realizate si exteriorizate prin stat. Cealalta categorie, izvoarele actuale, sunt, în aceasta lumina, izvoare eficiente, determinate, operând pe relatii sociale concrete, constând în toate actele normative în vigoare. 2. Analiza izvoarelor formale ale dreptului Studiul izvoarelor (al formelor de exprimare) ale dreptului conduce la concluzia existentei unei diversitati (pluralitati) de asemenea izvoare. Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pâna acum a dreptului sunt urmatoarele: obiceiul juridic, practica judecatoreasca si precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ si actul normativ. A. Obiceiul juridic (cutuma) Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede dreptului. Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de doua momente importante: a) fie ca statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza (recunoaste) un obicei si-l încorporeaza într-o norma oficiala; b) fie ca obiceiul este invocat de parti, ca norma de conduita, în fata unei instante de judecata si aceasta îl valideaza ca regula juridica.Teoria romano-canonica a formulat doua conditii pentru ca un obicei sa devina juridic (deci izvor de drept), si anume: a) o conditie obiectiva (materiala), constând într-o practica veche si incontestabila (longa diuturna inveterata consuetudo); b) o conditie subiectiva (psihologica), în conformitate cu care regula (practica) respectiva are caracter obligatoriu (opinio necessitatis), caracter ce se poate revendica sub sanctiune juridica. Acestor cerinte formulate de vechea doctrina li s-a mai adaugat uneori si o a treia si anume: caracterul precis (sau cât de cât precizabil) al regulii de conduita impusa prin repetare. Dupa revolutiile burgheze, sistemele de drept din familia romano-germanica reduc sfera de influenta a obiceiului printr-o masiva politica legislativa, atât în dreptul privat, cât si în dreptul public (în mod special în dreptul penal). Acest lucru este explicabil, date fiind rapidele schimbari în planul economico-social, care impun o dinamica specifica dreptului. Or, obiceiul, cu tenta sa conservatoare, nu poate raspunde necesitatii de celeritate (rapiditate) a schimbarilor în plan legislativ. Totusi obiceiul este înca prezent în dreptul privat (civil si comercial) si în dreptul public (constitutional si administrativ). În dreptul constitutional, el este prezent în mod deosebit sub forma traditiilor (traditiile constitutionale, parlamentare, republicane, monarhice, traditiile organizarii administrativ-teritoriale etc.).

Sistemele de drept apartinând familiei anglo-saxone (Common Law) mentin în continuare dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului. În dreptul international public, cutuma este un izvor principal de drept (alaturi de tratat). Cutuma internationala este o exprimare tacita a consimtamântului statelor cu privire la recunoasterea unei reguli determinate, ca norma de conduita obligatorie în relatiile dintre ele. Statutul Curtii internationale de Justitie mentioneaza expres cutuma ca „dovada a unei practici generale, acceptate ca drept”. Observam ca, si în domeniul dreptului international public, cutuma îsi pastreaza elementul material, constând dintr-o practica constanta a statelor. Totodata, aceasta practica trebuie sa îmbrace si elementul psihologic - convingerea ca aceasta practica are valoare obligatorie. Pozitia obiceiului în dreptul românesc În tara noastra, pozitia dreptului obisnuielnic s-a pastrat puternica pâna la începutul secolului al XIX-lea. El a alcatuit Jus Valachicum sau Jus Valachorum (dreptul românilor), formând legea tarii (lex terrae) sau obiceiul pamântului. Primele legiuiri românesti – a lui Alexandru cel Bun, a lui Vasile Lupu, a lui Matei Basarab – lasau loc larg de manifestare fortei obiceiurilor. Codurile Calimach (1817) si Caragea (1818) faceau referire expresa la dreptul cutumiar. Dupa aparitia Codului civil, la 1864, rolul obiceiului se restrânge, codul facând expres trimitere la anumite obiceiuri. În dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, aici functionând principiul legalitatii pedepsei si al incriminarii (nulla poena sine lege si nullum crimen sine lege), ceea ce presupune întotdeauna, ca izvor al dreptului penal, legea scrisa. B. Doctrina Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. În general, rolul stiintei este teoretic-explicativ, interpretarile stiintifice facute materialului normativ ajutând, pe legiuitor sau pe judecator, în procesul de creare si, respectiv, de aplicare a dreptului. Chestiunea daca si în ce masura doctrina este izvor de drept comporta o necesara prudenta. Obliga pe legiuitor interpretarea legii data într-o opera stiintifica si solutia propusa de autor? Cu alte cuvinte, trebuie ca doctrinei sa i se recunoasca valoarea de initiator legislativ ? În dreptul actual o asemenea posibilitate este exclusa. Dar, practica legislativa si practica dreptului (aplicarea dreptului de catre administratie si de catre instantele de judecata) n-ar putea exista si cu atât mai mult n-ar putea fi eficiente fara teoria juridica. C. Practica judiciara si precedentul judiciar

Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta, este alcatuita din totalitatea hotarârilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate gradele. Potrivit scopului lor, instantele de judecata solutioneaza anumite cauze ce se deduc în fata lor si pronunta hotarâri (sentinte) pe baza legii. Cauzele judecate de tribunale sunt de drept privat sau de drept public. Sesizat (prin

actiune sau prin rechizitoriu), judecatorul trebuie sa judece cauza si sa pronunte sentinta. El face acest lucru interpretând si aplicând o norma juridica. Actele de autoritate administrativa sunt supuse si ele controlului judecatoresc, pe calea contenciosului administrativ. În materia controlului constitutionalitatii legilor, exista atât sisteme de control parlamentar (prin organe special constituite, cum ar fi Consiliul Constitutional în Franta), cât si sisteme de control judecatoresc (tribunale constitutionale). Observam faptul ca rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si aplica la cazuri concrete legea. Activitatea judecatorului este guvernata de doua mari principii: A) el se pronunta întotdeauna în cauza pe care o judeca si nu are dreptul sa stabileasca dispozitii generale în afara spetei particulare ce se deduce în fata sa; B) un judecator, potrivit cu regulile de organizare judecatoreasca din tara noastra, nu este, în general, legat de hotarârea, într-o cauza similara, pronuntata de un alt judecator (si nici chiar de propriile sale hotarâri anterioare). În aceasta lumina, jurisprudenta nu poate avea rol creator, nu poate fi izvor de drept. Totusi în practica se constata de multe ori faptul ca instantele de judecata ajung la solutii unitare în interpretarea si aplicarea unui text de lege. Pe calea precedentului, judecatorul poate pronunta decizii cu valoare generala. În loc sa fie sursa doar interpretativa, decizia judecatorului devine sursa creatoare a dreptului. Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciara fata de cauzele analoage. În masura în care o decizie anterioara interpreteaza dreptul existent, aceasta interpretare se impune în cauzele suficient de asemanatoare. O atare situatie este de principiu inacceptabila pentru sistemul dreptului romano-germanic si deci, asa cum am subliniat deja, pentru sistemul dreptului românesc. Va trebui sa avem în vedere doua situatii care subliniaza importanta precedentului si în acest sistem juridic. Este vorba de deciziile Înaltei Curti de Casatie si Justitie în cazul recursului în interesul legii, precum si de deciziile Curtii Constitutionale. Recursul în interesul legii este reglementat atât în materie civila, comerciala, de contencios administrativ, cât si în materie penala. Sesizarea Înaltei Curti de Casatie si Justitie cu un recurs în interesul legii o poate face Procurorul General, la initiativa sa sau la cererea ministrului justitiei. Aceasta sesizare este facuta atunci când se constata ca în practica diverselor instante judecatoresti un anumit text de lege este interpretat si aplicat în mod diferit. Deciziile prin care se solutioneaza sesizarea se pronunta de sectiile unite ale Înaltei Curti de Casatie si Justitie , ele se aduc la cunostinta instantelor judecatoresti de catre Ministerul Justitiei. Nu sunt citate partile, iar solutiile pronuntate în dosarele luate în discutie nu sunt reformate. Solutiile în aceste cazuri se pronunta numai în interesul legii. Aceste solutii interpretative, constante si unitare sunt invocate uneori ca precedente judiciare în activitatea judecatoreasca, pe baza lor solutionându-se cauzele cu care sunt

învestite instantele de judecata. Pentru acest motiv, se considera ca solutia interpretativa data de suprema instanta se poate înscrie în rândul izvoarelor secundare de drept. Deciziile date în interesul legii se publica în Monitorul Oficial si se impun prin forta argumentelor si calitatea motivatiei, ele fiind obligatorii în ceea ce privește interpretarea dată legii. Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor. Ele se publica în Monitorul Oficial al României, partea I. Curtea se pronunta în drept, ea nu solutioneaza pe fond litigiul, partile, dupa solutionarea de catre Curte a exceptiei, continuând procesul în fata instantelor ordinare. Deciziile de neconstitutionalitate pronuntate de Curte au efecte erga omnes si nu inter partes litigantes. Fiind obligatorii erga omnes, deciziile Curtii sunt evocate ca precedente, întrucât un text de lege odata declarat neconstitutional, pe temeiul ridicarii unei exceptii întrun proces, nu mai poate face obiectul unei exceptii de neconstitutionalitate. Interpretarea data de Curte este obligatorie D. Contractul normativ Contractul este un act juridic individual, în sensul ca el stabileste drepturi si obligatii pentru subiecte determinate (spre ex.: pentru vânzator si cumparator, pentru locator si pentru locatar etc.).Exista un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte determinate (ca participanti la un raport juridic), ci au în vedere reglementari cu caracter generic. De aceea, ele poarta si denumirea de contracte normative si, în aceasta calitate, ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv. În dreptul constitutional, contractul normativ reprezinta izvor de drept în materia organizarii si a functionarii structurii federative a statelor. Federatiile se creeaza, în general, ca efect al încheierii unor contracte (tratate) între statele care doresc sa compuna federatia. În ramura dreptului muncii si al securitatii sociale, contractul normativ este izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, în care se prevad conditiile generale ale organizarii procesului muncii într-o ramura determinata si pe baza carora sunt încheiate apoi contracte individuale de munca. În dreptul international public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezinta izvorul principal de drept. Tratatul este întotdeauna expresia consimtamântului liber al statelor si numai în aceasta masura el este izvor de drepturi si obligatii pentru statele semnatare. E. Actul normativ Actul normativ juridic (denumit uneori si Legea ca izvor de drept) are importanta cea mai mare în sistemul izvoarelor dreptului. Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii publice, învestite cu competente normative (parlament, guvern, organe administrative locale). Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii a caror aplicare poate fi realizata si prin interventia fortei coercitive a statului.

Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotarâri si ordonante ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarâri ale organelor administrative locale. Trăsăturile legii Locul central în sistemul actelor normative îl ocupa legile. Fata de celelalte acte normative, legea se distinge prin cel putin trei trasaturi specifice: a) legea are o procedura aparte de elaborare; b) legea are totdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor executive pot avea atât caracter normativ, cât si individual); c) legea are competenta de reglementare primara si originara (în sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca oglindire normativa în mod primordial în continutul legilor si nu al altor acte normative, acestea nefacând altceva decât sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse în legi). TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Cum se pot clasifica izvoarele dreptului? 2. Ce înţelegeţi prin noţiunea de izvor în sens formal şi de izvor în sens material? 3. Prezentaţi obiceiul juridic (cutuma), ca izvor de drept. 4. Prezentaţi doctrina, ca izvor de drept. 5. Practica judiciară și precedentul judiciar, izvor de drept. 6. Rolul jurisprudenţei în dreptul românesc. 7. Care este definiţia contractului normativ? 8. Analizaţi situaţia contractului normativ în dreptul constituţional, dreptul muncii şi dreptul internaţional public. 9. Definiţi actul normativ. 10. Care este sistemul ierarhiei actelor normative? Care este rolul legii fundamentale în acest sistem? 11. Care sunt trăsăturile legii? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 5: Practica judiciară şi precedentul judiciar, izvor de drept (sau Jurisprudenţa, izvor de drept) Structură (ideile esenţiale): 1 – definiţia jurisprudenţei (sau a practicii judecătoreşti) 2 - înţelegerea problematicii acestui izvor de drept în: a) sistemul anglo-saxon

b) sistemul romano-germanic, 3 - situaţia în dreptul românesc: a) rolul deciziilor pronunţate în recursul în interesul legii: ce este recursul în interesul legii, obiectul deciziei, efectele deciziei (explicaţie pe larg) b) rolul deciziilor Curţii Constituţionale: obiectul deciziilor, efectele deciziilor (explicaţie pe larg) 2. DREPTUL ŞI STATUL CONTINUT

1. Notiunea statului Statul este principala institutie politica a societatii. Aparut cu aproape sase milenii în urma în Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India), statul continua sa fie si azi instrumentul conducerii sociale. Cuvântul „Stat”, în întelesul pe care-l oferim azi, este de origina moderna. În limbile greaca si latina se gasesc mai multe expresii care indica o specie de agregatie sau organizatie politica. 2. Statul si societatea civila Statul este scopul imanent al societatii civile, indivizii având datorii si drepturi în raporturile lor cu statul. Societatea civila sau „societatea cetatenilor” (civil society) este alcatuita din membri si mecanisme de actiune extrinseci statului, care se învecineaza cu acesta, dar se delimiteaza de stat prin obiective si metode de actiune. Societatea civila cuprinde toate structurile aflate în afara statului (inclusiv partidele politice fara reprezentare parlamentara). Intra în sfera sa de cuprindere sindicatele, asociatiile profesionale, gruparile etnice, reprezentanti ai diferitelor minoritati, asociatiile culturale, sportive etc. Mecanismele societatii civile pot contribui la configurarea deciziei politice, stimuleaza participarea cetatenilor si implicarea lor în viata politica, promoveaza educatia civica. 3. Continutul si scopul statului Spre deosebire de organizarea sociala pre-statala, în care domina criteriul legaturilor de sânge, statul adopta un alt criteriu, cel teritorial. Teritoriul capata semnificatia unui criteriu politic. În legatura cu un anumit teritoriu, statul îsi stabileste legaturile cu cetatenii, îsi structureaza aparatul (mecanismul) sau si îsi dimensioneaza suveranitatea. Un alt element al

statului îl constituie populatia care se raporteaza la stat prin legatura de cetatenie – o legatura juridica ce fixeaza drepturi si obligatii reciproce. În sfârsit, un al treilea element îl constituie forta publica denumita si putere de stat sau putere de constrângere (forta coercitiva). Statul si dreptul constituie o unitate de contrarii. Dreptul are rolul de „corset” al fortei, de încadrare a acestei puteri în limitele de ordine. Scopul statului este apararea interesului general În sistemul liberal, statul – organismul politic care are la dispozitie forta coercitiva – garanteaza libertatea individului, adica procedeaza la propria sa limitare. 4. Puterea de stat Puterea de stat este o forma istoriceste determinata si variabila de autoritate („autoritate” de la latinescul „auctoritas” care deriva din verbul „augere” = a spori, a consolida). Puterea de stat are caracter politic, are o sfera generala de aplicabilitate, are agenti specializati care o realizeaza (în caz de nevoie prin mijloace violente) si este suverana. Dintre toate aceste trasaturi, cea care se distinge în mod deosebit si la care se face în mod curent referire atunci când este abordata teoretic chestiunea statului, este suveranitatea puterii. Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte state. Ea are doua laturi: una interna si alta externa. Latura interna a suveranitatii statului priveste puterea sa de comanda în interior si se concretizeaza în elaborarea unor norme cu caracter general-obligatoriu si în urmarirea aplicarii lor în practica sociala (realizarea ordinii de drept). Latura interna mai este denumita si suprematia puterii de stat. Cealalta latura a suveranitatii, latura externa, priveste comportamentul statului în societatea natiunilor, raporturile sale cu celelalte state. Îndeobste, aceasta latura este denumita si independenta puterii sau neatârnarea acesteia. În baza suveranitatii sale, statul îsi organizeaza relatiile internationale 5. Exercitarea puterii de stat Într-un stat democratic, puterea emana de la popor si apartine acestuia. Exercitarea puterii este încredintată statului; în planul activitatii statale are loc o divizare, o separare a puterilor. Separatia puterilor se realizeaza în scopul echilibrarii lor, pentru a se împiedica abuzul de putere. În stat exista trei puteri: puterea legiuitoare, puterea executiva si puterea judecatoreasca. Fiecare putere trebuie sa se exercite independent, trebuie sa se autolimiteze pentru a se preveni abuzul de putere. Libertatea politica nu exista decât în statele în care cele trei puteri nu sunt concentrate în mâna aceleiasi persoane. Separatia puterilor nu înseamna lipsa de corespondenta între ele. Puterile statului trebuie sa fie distincte, dar fiecare alcatuieste în sine un întreg. 6. Institutiile (organele) statului

Pentru realizarea functiilor sale, statul îsi organizeaza un sistem de institutii, de organe care dau expresie concreta puterilor publice. Modul lor de functionare, repartizarea competentelor, atribuirea unor prerogative specifice sunt continute în legi, în Constitutie, în legile organice si în legile subsecvente acestora. Statul n-ar putea exista fara aparatul sau. Elementul de baza al mecanismului statului îl constituie organul de stat. În dreptul public (dreptul constitutional, dreptul administrativ) îsi gaseste o larga dezvoltare teoria organului de stat într-un sens restrâns si a autoritatilor publice, într-un sens larg. În esenta, organul de stat este acea parte componenta a aparatului de stat, învestita cu competenta si putere si care se caracterizeaza prin aceea ca cei care o compun au o calitate specifica – deputati, functionari sau magistrati. 7. Forma statului Un alt aspect caracteristic fenomenului statal, aspect ce subliniaza si el corelatia statului cu dreptul, îl constituie forma statului. Forma de stat exprima modul de organizare a continutului puterii, structura interna si externa a acestui continut. Laturile componente ale formei de stat sunt: forma de guvernamânt, structura de stat si regimul politic. Forma de guvernamânt constituie aspectul cel mai pregnant al statului. Forma de guvernamânt reprezinta modul de constituire a organelor centrale ale statului, exercitarea puterii prin intermediul acestor organe si împartirea competentei între ele. Clasificarea generala a formelor de stat din punct de vedere al guvernamântului este în republici si monarhii. Forma de organizare (sau structura de stat) înseamna împartirea interna a statului în unitati administrativ-teritoriale sau în parti politice autonome si raporturile dintre stat, considerat ca întreg, si partile sale componente. Din acest punct de vedere statele se împart: state simple sau unitare si state compuse sau federative. În statele simple exista un singur parlament; un singur guvern, un singur rând de organe judecatoresti, o singura constitutie si o singura cetatenie. Împartirea interna a statului se face în acest caz în unitati administrativ-teritoriale. În statele compuse (federative) exista mai multe rânduri de organe legislative, executive si judecatoresti – federale si ale statelor federate – mai multe constitutii, iar împartirea interna este facuta în parti politice autonome, state componente ale federatiei. Regimul politic, a treia parte componenta a formei statului reprezinta ansamblul metodelor si al mijloacelor de conducere a societatii, cu referire imediata la raporturile dintre stat si individ, la modul concret în care un stat asigura si garanteaza, în volum si intensitate, drepturile subiective. Din aceasta perspectiva, statele sunt calificate drept state cu regimuri politice democratice si state cu regimuri politice autocratice. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Care sunt elementele statului? Este teritoriul un criteriu fundamental al statului?

2. Definiţi statul şi puterea de stat. 3. Care sunt trăsăturile puterii de stat? 4. Explicaţi Teoria separaţiei puterilor. 5. Forma statului. 6. Daţi exemple de forme de guvernământ. 7. Comparaţi statele federale cu cele simple. MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 5: Forma statului Precizare prealabilă: a nu se confunda cu un alt subiect de examen, „Forma dreptului” (de la „Conceptul dreptului”). Structură (ideile esenţiale): 1. Definiţie: modul de organizare a conţinutului puterii 2. Elemente componente: a) forma de guvernământ: definiţie, clasificare, exemple, scurt istoric b) structura de stat: definiţie, clasificare, exemple c) regimul politic: definiţie, clasificare, exemple 3. DREPTUL ÎN SISTEMUL NORMATIV SOCIAL CONTINUT

1. Sistemul normelor sociale Sistemul normelor sociale este alcatuit din urmatoarele categorii de norme: normele etice, normele obisnuielnice, normele tehnice, armele politice, normele religioase, normele juridice. A. Corelatia normelor juridice cu normele etice Aruncând o privire asupra procesului istoric de aparitie a dreptului constatam ca acesta s-a desprins treptat din normele de morala si din obiceiuri. În acest sens, morala precede dreptului. În general, în aprecierea raportului dintre drept si morala, teoria juridica a evoluat pe doua mari directii, cea care a conceput dreptul ca un minim de morala („justitie prin drept si morala”) si

cea corespunzatoare pozitivismului juridic – statul este singurul temei al dreptului („ordinea de drept fara morala”). În cadrul primei orientari (conceptiile moraliste despre drept), dreptul si morala sunt întelese ca doua fatete ale unui fenomen: morala este etica subiectiva, iar dreptul apare ca etica obiectiva. Elementele de demarcatie dintre norma de drept si cea morala privesc atât finalitatea, cât si sfera de aplicabilitate a celor doua categorii de norme. În cadrul celeilalte orientari, dreptul este desprins de orice alta realitate, el este o constructie în sine, singura realitate cu care se coreleaza este statul. Statul fiind singurul temei al dreptului; în lipsa statului ideea de drept este de neconceput. fata de norma de morala, norma juridica prezinta unele trasaturi. Astfel, norma juridica reglementeaza acele relatii sociale care vizeaza buna desfasurare a raporturilor din societate si care constituie fundamentul întregii ordini sociale (raporturile de proprietate, apararea valorilor esentiale umane, raporturile care se ivesc în procesul conducerii sociale etc.). Pentru acest motiv, normele juridice cunosc forme si mijloace specifice de asigurare a transpunerii în viata, forme si mijloace neîntâlnite la nici o alta categorie de norme sociale (în cazul de fata la normele de etica). B. Normele obiceiului Normele obiceiului reprezinta o categorie importanta a sistemului normelor sociale. În plan istoric, dreptul nu s-a desprins doar din morala si moravuri, ci si din obiceiuri. În continuare, dreptul s-a dezvoltat în strânsa legatura cu obiceiul. Aceasta legatura este calitativ diferita de cea care leaga dreptul de morala, în sensul ca obiceiul devine chiar o forma de exprimare a dreptului, ocupa un loc aparte în sistemul izvoarelor juridice. În mod curent, obiceiul este definit ca o regula de conduita, statornicita în cadrul convietuirii umane printr-un uz îndelungat. Aplicarea sa se realizeaza îndeobste prin consensul membrilor colectivitatii (ai grupului), potrivit cu credinta în justetea reglementarii sale. Ca norme sociale, obiceiurile sunt modele de conduita. C. Normele tehnice Normele tehnice sunt regulile care conduc procesul productiv. Ele se statornicesc între oameni în cadrul participarii lor la viata economica si social–culturala. Nerespectarea normelor tehnice (tehnologice) determina în numeroase cazuri si consecinte juridice. Se constata chiar o invazie, în continutul dreptului, a numeroase norme tehnice. Multiplele variatii ale trebuintelor colectivitatii determina si un proces de variabilitate a instrumentelor juridice. Consecintele juridice ale nerespectarii normelor tehnice intervin tot mai frecvent în procesul de organizare sociala. Problema existentei unor norme tehnice se pune si în cadrul analizei complexului normativ juridic, în sensul ca, în cadrul diverselor componente ale sistemului normelor juridice, exista si reguli tehnice sau cu un pronuntat caracter tehnic. TESTE DE AUTOEVALUARE:

1. Care este relaţia dintre norma socială şi norma juridică? 2. Care este rolul normei juridice în ansamblul sistemului normativ social? 3. Analizaţi corelaţia dintre normele juridice, normele obiceiului şi normele tehnice. 4. Corelația normelor juridice cu normele etice. MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 4: Corelaţia normelor juridice cu normele etice Structură (ideile esenţiale): 1 - morala precede dreptului: originea etică a dreptului; definiţia dreptului în Roma antică 2 - două tendinţe în doctrina juridică: unitatea indisolubilă dintre drept şi morală (concepţiile moraliste despre drept) şi separarea dreptului de morală (pozitivismul juridic: statul este fundamentul dreptului, nu morala) 3 - explicarea pe larg a celor două concepţii 4 - concluzii: normele juridice nu se confundă cu normele morale (au obiect diferit de reglementare, apără valorile fundamentale ale societăţii, au forme şi mijloace speciale pentru aplicarea lor, neîntâlnite la alte norme sociale, dispun de mijloace de publicizare, de sistematizare etc.) 4. NORMA JURIDICĂ CONTINUT

1. Notiunea si trãsãturile normei juridice Norma juridica este celula de baza a dreptului, este sistemul juridic elementar. Definitie: norma juridica este o regula generala si obligatorie de conduita, al carei scop este acela de a asigura ordinea sociala, regula ce poate fi adusa la îndeplinire pe cale statala, în caz de nevoie prin constrângere. Trăsăturile normei juridice A. Norma juridica are un caracter general si impersonal

Pentru a putea fi un etalon de conduita si a fi opozabila în mod egal si continuu fiecarui individ, norma juridica trebuie sa se adreseze difuz si impersonal destinatarilor sai. Caracterul general si impersonal al normei juridice necesita unele nuantari. Astfel, prin faptul ca norma juridica este generala si impersonala nu înseamna ca ea se va aplica de fiecare data pe întreg teritoriul tarii sau asupra întregii populatii. În al doilea rând, generalitatea si impersonalitatea unei norme juridice nu presupun cuprinderea (descrierea) tuturor cazurilor si nici a tuturor situatiilor în care se poate afla un subiect. În sfârsit, exista norme juridice care reglementeaza drepturi si obligatii (deci conduita) pentru organe unipersonale, cum ar fi: Presedintele Înaltei Curti de Casatie si Justitie , Procurorul General al tarii, Ministrul Justitiei etc. Acest lucru nu deroga de la caracterul impersonal al normei întrucât nu se are în vedere persoana care la un anumit moment ocupa functia, ci functia ca atare. Caracterul general al normei juridice nu poate fi înfrânt nici pe motive de autonomie locala. Autonomia locală implica descentralizarea si deconcentrarea exercitiului puterii administrative la nivelul colectivitatilor locale. B. Norma juridica are un caracter tipic Aceasta trasatura descinde din generalitatea normei de drept. Formarea tipului (a modelului) de conduita si grija pentru acceptarea sau impunerea sa în practica relatiilor sociale se realizeaza în vederea codificarii actiunii, a uniformizarii sale, a modelarii acesteia în raport cu un interes social legalmente protejat. Pentru a putea formula identicul, repetabilul într-o norma juridica, legiuitorul cauta generalul, ceea ce este universal într-un manunchi de relatii sociale si, în raport de acesta, formuleaza tipul conduitei. C. Norma juridica implica un raport intersubiectiv Norma juridica implica, în mod ideal, un raport intersubiectiv. Norma juridica nu este doar o prescriptie general-abstracta si tipica; ea imagineaza omul în raport cu semenii sai. Norma juridica are în vedere schimbul just între persoane aflate permanent în relatie. În acest sens putem vorbi despre caracterul bilateral al normei de drept. Ideea de bilateralitate este legata de ideea de alteritate a normei (transformarea subiectivului în obiectiv) si de cea de reciprocitate. Afirmarea unei persoane în planul comertului juridic implica o permanenta limitare reciproca fata de celelalte subiecte. D. Norma juridica este obligatorie Norma juridica contine prevederi care nu sunt lasate la liberul arbitru al subiectului; ele sunt impuse acestuia într-o varietate de modalitati. Obligativitatea comandamentului juridic urca pâna la imperativ în domeniul dreptului public (penal, administrativ etc.) si coboara pâna la permisiv în dreptul privat (civil, comercial). Norma juridica se bucura, spre deosebire de

toate celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garantii exterioare, statale, de asigurare a traducerii în viata - eventual prin constrângere). În acest scop, nu este suficienta forta ce o impune; aceasta forta trebuie sa fie o forta eficace si legitima. Caracterul de injonctiune (de porunca statala) al normelor juridice, face din acestea norme irefragabile. Obligativitatea normelor juridice înseamna, în acest sens, ca norma de drept se va aplica imediat (din momentul intrarii în vigoare), continuu si neconditionat. Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite precizari: a) Obligativitatea este o trasatura intrinseca a tuturor normelor juridice, indiferent de domeniul în care intervin (public sau privat), de forta juridica a actului normativ în care este cuprinsa norma, ca drept pozitiv, de câmpul aplicabilitatii sale etc. b) Obligativitatea normei juridice nu rezulta nici din frecventa aplicarii în viata a normei juridice. Într-adevar, exista norme juridice (din dreptul public sau privat) care se aplica cotidian sau exista norme care se aplica des sau foarte des, asa cum exista si norme care se aplica rar sau foarte rar. 2. Structura normei juridice Analiza structurii normei juridice este, în general, facuta dintr-o dubla perspectiva: a) o perspectiva data de logica normei – structura logico-juridica a normei si b) o perspectiva oferita de constructia tehnico-legislativa a normei juridice. A. Structura logica a normei juridice Din punctul de vedere al structurii sale logice, norma juridica este alcatuita din urmatoarele elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea. Ipoteza normei de drept descrie împrejurarile în care intra în actiune dispozitia sau sanctiunea normei. În ipoteza poate fi definita calitatea subiectului (cetatean, parinte, copil, sot/sotie, gestionar etc.) sau în ipoteza poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoana fizica, persoana juridica, „acela care...” etc.). Împrejurarile în care intra în actiune norma pot fi determinate sau relativ-determinate prin ipoteza normei. În acest sens se vorbeste despre ipoteze determinate si ipoteze relativdeterminate (sau subîntelese). Dispozitia alcatuieste miezul normei juridice. În dispozitie sunt cuprinse drepturile si obligatiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora. Dispoziția cuprinde imperativul, comandamentul normei sau elementul sau rational (reprezentarea constienta a legiuitorului fata de exigentele vietii în comun). Dispozitia normei juridice poate sa ordone (sa impuna) o anumita conduita. Spre exemplu: obligatia unitatii platitoare de impozit de depunere a declaratiei de impunere; obligatia instantei de judecata de a dispune citarea partilor la primirea actiunii; obligatia comerciantului de a solicita înmatricularea în registrul comertului etc.

În raport cu modul în care este precizata conduita partilor, dispozitiile pot fi determinate sau relativ-determinate. Vocabularul juridic exprima în termeni diferiti modul de adresare a comandamentului în cadrul dispozitiei. Spre exemplu: „trebuie”, „are dreptul”, „este obligat”, „este îndreptatit”, „poate”, „este autorizat”, „este oprit” etc. Sanctiunea este al treilea element structural al normei juridice. Sanctiunea contine urmarile nefavorabile care survin în conditiile nerespectarii dispozitiei sau a ipotezei (sanctiune negativa) sau masurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, în vederea promovarii conduitei dorite (sanctiunea pozitiva). În general, se are în vedere primul aspect (negativ) al sanctiunii, considerându-se ca sanctiunea asigura eficienta normei. Sanctiunile pot fi formale si neformale. Dreptul se caracterizeaza prin sanctiuni formalizate, prin reactia organizata, statala, fata de comportamentul care lezeaza ordinea sociala. Din punctul de vedere al gradului de determinare, sanctiunile pot fi: determinate, relativdeterminate, alternative si cumulative. Dupa ramura de drept în care intervin, sanctiunile pot fi: civile, disciplinare, administrative, financiare, penale. Dupa natura lor, sanctiunile pot fi: privitoare la patrimoniul persoanei (patrimoniale), privitoare la drepturile sale (decaderea din drepturi), privitoare la actele sale (nulitatile), privitoare la persoana (privarea de libertate, recluziunea). B. Structura tehnico-legislativa Exista articole în acte normative în care normele juridice sunt redactate dupa formula analizata mai sus (deci în care elementele structurale pot fi identificate cu relativa usurinta). Din economie de mijloace, anumite articole de lege vor cuprinde doar unele elemente, celelalte urmând a fi deduse pe cale de interpretare logica. Acest aspect pune în discutie cealalta perspectiva a analizei structurii normei juridice – structura sa tehnico-legislativa. Constructia tehnico-legislativa a normei nu se suprapune totdeauna structurii logice a acesteia. Astfel, în domeniul dreptului penal exista autori care sustin ca si normele penale au constructia trihotomica analizata mai sus (ipoteza, dispozitie, sanctiune). În general, comandamentul normelor penale este subînteles (sa nu furi, sa nu omori, sa nu atentezi la demnitatea sau la onoarea semenilor tai etc.). Exista însa si autori care considera ca normele de drept penal au o structura dihotomica si anume ele contin doar dispozitia si sanctiunea. Consideram ca acest punct de vedere nu tine cont de cele doua perspective ale analizei structurii normei juridice, structura sa logica si structura tehnico-legislativa. Din punctul de vedere al structurii logico-juridice si norma de drept penal prezinta o alcatuire trihotomica. Elementele (ipoteza, dispozitia si sanctiunea) vor putea fi identificate în fiecare caz în parte printr-o interpretare logica. O ultima problema care se ridica în analiza structurii normelor juridice priveste structura normelor de drept international public. Este vorba, în special, de rolul sanctiunii în dreptul international. Dreptul international public este un drept consensual, iar normele sale sunt

obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Ratificarea de catre state a tratatelor obliga statele sa aplice normele acestora cu buna-credinta. Totodata, regulile si principiile unanim admise ale dreptului international interzic utilizarea fortei în relatiile dintre state, diferendele dintre acestea trebuind a fi rezolvate prin mijloace pasnice, pe calea tratativelor. Recurgerea la constrângere – militara sau nemilitara – este recunoscuta doar cu titlu de exceptie si numai în conditiile prevazute de Carta O.N.U. 3. Clasificarea normelor juridice Pentru a fi functionale, clasificarile trebuie, pe cât posibil, sa contina un numar limitat de criterii. A. Criteriul ramurii de drept Un prim criteriu în baza caruia se realizeaza clasificarea normelor juridice este cel al obiectului reglementarii juridice si al metodelor de reglementare (deci al ramurii de drept). În baza acestui criteriu se disting norme juridice de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept constitutional, de drept comercial etc. B. Criteriul fortei juridice a actului normativ Un alt criteriu este acela al fortei juridice a actului normativ în care este cuprinsa norma juridica. Se vor întâlni norme juridice cuprinse în legi – actul normativ elaborat de parlament si care are forta juridica suprema –, în decrete, în hotarâri guvernamentale sau ordonante precum si în acte normative elaborate de organele administratiei locale (decizii). C. Criteriul structurii logice Din punctul de vedere al modului de cuprindere a partilor structurale analizate, normele juridice pot fi: complete si incomplete. Sunt complete normele juridice care cuprind, în articolul din actul normativ în care sunt publicate, toate partile constitutive (ipoteza, dispozitie, sanctiune). Unele reglementari fac referire si se completeaza cu reglementari prezente, fie în acelasi act normativ, fie în alte acte normative. Aceste norme sunt considerate incomplete. La rândul lor aceste norme sunt clasificate în: norme de trimitere si norme în alb. Diferenta între aceste doua categorii de norme consta în faptul ca, pe când normele de trimitere se completeaza cu norme din acelasi act normativ sau din alte acte normative (în orice caz prezente), în normele în alb se vor completa cu dispozitii din acte normative ce urmeaza sa apara. D. Criteriul sferei de aplicare Dupa sfera aplicarii lor, normele juridice se clasifica în: norme generale, norme speciale si norme de exceptie.

Normele generale se caracterizeaza prin aceea ca au sfera cea mai larga de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramura de drept (spre exemplu unele reglementari cuprinse în Codul civil reprezinta dreptul comun pentru relatii reglementate prin norme de drept comercial). Spre deosebire de normele generale, normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relatii, ele deroga de la dreptul comun (specialia generalibus derogant). Normele de exceptie completeaza normele generale sau speciale, fara ca exceptia prevazuta sa fie considerata a aduce atingere ordinii de drept. Spre exemplu: Codul familiei fixeaza vârsta minima pentru casatorie la 18 ani barbatul si la 16 ani femeia. Acelasi articol completeaza însa regula de mai sus printr-o exceptie si anume: pentru motive temeinice se poate încuviinta casatoria femeii care a împlinit 15 ani. E. Criteriul gradului si al intensitatii incidentei Dupa gradul si intensitatea incidentei lor, se disting normele-principii, denumite si norme cardinale. Aceste norme sunt cuprinse de obicei în Constitutii, în Declaratii (cum ar fi: Declaratia universala a drepturilor omului) sau sunt deduse pe cale de interpretare, ca principii generale de drept. F. Criteriul modului de reglementare a conduitei Dupa caracterul conduitei impuse sau datorate, normele juridice se clasifica în norme onerative, norme prohibitive si norme permisive. Normele juridice onerative (de la latinescul onus,-eris, care înseamna sarcina) sunt acele norme juridice care obliga subiectul sa savârseasca o anumita actiune. Spre exemplu: soferul care comite un accident este obligat sa transporte victima la spital, parintii sunt obligati sa acorde copiilor îngrijire, cei care doresc sa se casatoreasca trebuie sa-si exprime acordul în fata ofiterului starii civile etc. Normele juridice prohibitive obliga subiectul sa se abtina de la savârsirea unor actiuni. Spre exemplu: legea interzice casatoria între rude colaterale pâna la gradul al IV-lea inclusiv, interzice casatoria sub o anumita vârsta, interzice furtul etc. Uneori aceste doua categorii de norme sunt caracterizate ca norme imperative (care comanda o conduita sau impun abtinerea de la o conduita). Normele permisive sunt acele norme juridice care nici nu obliga, nici nu interzic o anumita conduita; ele lasa la aprecierea subiectului alegerea unei conduite. Este evident ca subiectul, în baza permisiunii ce i se acorda, nu poate adopta o conduita care încalca ordinea de drept. Spre exemplu: pentru faptul ca legea nu interzice si nici nu obliga pe subiect sa încheie contracte, un subiect nu poate vinde un lucru ce nu-i apartine, nu poate, de asemenea, sa sustraga un bun în vederea vânzarii sale. Uneori, normele permisive se pot transforma în norme imperative, purtând în acest caz denumirea de norme supletive. Caracteristica acestor norme consta în aceea ca atunci când subiectele nu folosesc libertatea care le-a fost acordata, norma juridica suplineste vointa subiectelor, dispunând într-un mod determinat. Astfel, spre exemplu, în caz de divort partile

se pot învoi în legatura cu numele pe care îl vor purta dupa desfacerea casatoriei, iar instanta de judecata ia act de învoiala partilor, consemnând-o în hotarârea de divort. Daca însa partile nu utilizeaza aceasta libertate, instanta – spune legea – este obligata sa hotarasca si în legatura cu numele pe care urmeaza sa-l poarte fostii soti dupa desfacerea casatoriei. G. Normele organizatorice Uneori se remarca în sistemul unitar al normelor juridice o categorie aparte de norme normele organizatorice. Sunt incluse în aceasta categorie normele care privesc organizarea institutiilor si a organismelor sociale. H. Normele punitive si normele stimulative O alta categorie de norme o reprezinta normele punitive si normele stimulative. O asemenea grupare are ca temei un criteriu impus de socioogia juridica si anume: sanctiunea negativa – pedeapsa juridica, cea care confera caracterul punitiv al normei, si sanctiunea pozitiva – un sistem articulat de stimulente, care asigura, paralel cu pedeapsa, eficacitatea normei de drept. 4. Actiunea normei juridice Coordonatele fundamentale ale actiunii normelor de drept sunt: timpul, spatiul si persoana. A. Actiunea în timp a normei juridice În privinta actiunii în timp a normelor juridice, trei sunt momentele care intereseaza în mod deosebit domeniul explicativ: intrarea în vigoare a normei de drept, actiunea normei si iesirea din vigoare a normei juridice. Intrarea în vigoare a normei juridice Intrarea în vigoare a normei juridice este nemijlocit legata de împrejurarea ca orice noua reglementare, adresându-se oamenilor (conduitei lor) trebuie sa fie cunoscuta de catre acestia. Exista în drept principiul nemo consetur ignorare legem (jus) – nimeni nu se poate scuza invocând necunoasterea legii. De aceea, este de principiu ca normele juridice intra în vigoare de la data aducerii lor la cunostinta publica (data publicarii lor sau data la care ele au fost efectiv aduse la cunostinta). Face exceptie de la acest principiu situatia în care în continutul actului normativ în care apare norma juridica se prevede intrarea în vigoare la o alta data decât publicarea normei (aducerea sa la cunostinta). În conformitate cu art.78 din Constitutia României astfel cum a fost revizuita în anul 2003, legile intra în vigoare la trei zile dupa publicarea lor în Monitorul Oficial, daca nu se prevede o alta data. Legiuitorul ordinar a stabilit ca, de regula, atât legile, cât si ordonantele emise de Guvern în temeiul unei legi speciale de abilitare intra în vigoare la trei zile de la data

publicarii lor în Monitorul Oficial al României, Partea I sau la o data ulterioara prevazuta în textul lor. Termenul de trei zile se calculeaza pe zile calendaristice (iar nu pe zile libere, ca în procedurile judiciare), începând cu data publicarii în Monitorul Oficial si expira la orele 24 ale celei de-a treia zi de la publicare. Ordonantele de urgenta ale Guvernului intra în vigoare la data publicarii lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub conditia depunerii lor prealabile la Camera Parlamentului României, competenta sa fie sesizata, cu exceptia cazurilor în care în cuprinsul lor nu este prevazuta o data ulterioara. Celelalte acte normative adoptate de Parlament, actele administrative cu caracter normativ ale autoritatilor administrative autonome, precum si ordinele, instructiunile si alte acte normative emise de organele administratiei publice centrale de specialitate intra în vigoare la data publicarii lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu exceptia cazurilor când în cuprinsul lor nu este prevazuta o data ulterioara. În dreptul comunitar, actele de întindere generala intra în vigoare la data pe care o fixeaza sau în a 20-a zi dupa publicare. În teoria dreptului, se admit totusi doua exceptii de la aceasta regula si anume: 1. atunci când o parte din teritoriul tarii ramâne izolat, printr-o cauza de forta majora, de restul tarii, situatie în care necunoasterea poate fi obiectiva. 2. în materie de conventii (în dreptul civil sau comercial), atunci când o persoana încheie un contract necunoscând consecintele pe care norma juridica le face sa decurga din contract. Ea poate cere anularea contractului invocând faptul ca s-a aflat în eroare de drept – care viciaza vointa. Principiile actiunii în timp a normei juridice Caracterul activ al normei juridice. Din momentul intrarii sale în vigoare norma juridica este activa. Ea actioneaza pentru viitor. Norma juridica nici nu retroactiveaza (nu-si întinde efectele asupra raporturilor nascute înaintea intrarii sale în vigoare), nici nu ultraactiveaza (nu-si extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare). Norma juridica apare astfel ca o adevarata servitute a viitorului. Exceptii de la principiul neretroactivitatii normei juridice a) normele juridice cu caracter interpretativ. Întrucât normele juridice care interpreteaza norme juridice pre-existente fac corp comun cu normele juridice interpretate, este de principiu ca ele sa fie retroactive. b) normele juridice penale care prevad dezincriminarea unor fapte si norme penale mai favorabile infractorului sau normele juridice care prevad contraventii, atunci când reglementarea este favorabila contravenientului. c) Retroactivitatea expresa. Aceasta forma de retroactivitate rezulta chiar din textul normei juridice. În acest caz, legiuitorul prevede expres ca norma se va aplica retroactiv. Principiul neultraactivitatii normei juridice (nesupravietuirea normei) implica faptul ca o norma juridica nu-si poate extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare. De la aceasta regula fac exceptie normele juridice cu caracter temporar sau exceptional.

Iesirea din vigoare a normei juridice Încetarea activitatii normelor juridice are loc prin trei modalitati: a) ajungerea la termen; b) desuetudinea; c) abrogarea. a) Atunci când exista norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o cauza exceptionala, este evident ca ajungerea la termen sau încetarea starii determina si încetarea actiunii normelor juridice respective. b) O norma juridica se considera cazuta în desuetudine, atunci când, desi formal ea este în vigoare, data fiind schimbarea conditiilor social-economice care au prezidat la aparitia sa, norma respectiva nu se mai aplica. Aceasta modalitate mai poarta si denumirea de perimare sau învechire a normei juridice. Spre exemplu, dupa evenimentele din decembrie 1989, formal, mai exista norme juridice care reglementau relatii sociale specifice societatii românesti pre-revolutionare; ele însa au încetat sa se mai aplice, au cazut în desuetudine. c) Abrogarea este cea mai importanta modalitate de scoatere din vigoare a unei norme juridice. Abrogarea reprezinta cauza de încetare a actiunii normei de drept datorata intrarii în vigoare a unei norme noi. Este vorba deci despre o noua manifestare de vointa a legiuitorului. Totodata, trebuie retinuta si situatia suspendarii actiunii în timp a unei norme juridice, pentru cauze determinate. De obicei, în situatii exceptionale, se procedeaza la restrângerea sau la suspendarea garantiilor constitutionale pe perioada aplicarii masurilor exceptionale (legea martiala, legi pentru situatii exceptionale). Formele abrogarii. Abrogarea – ca principala modalitate de scoatere din vigoare a normei juridice - cunoaste doua forme: abrogarea expresa si abrogarea tacita. Abrogarea expresa poate fi directa sau indirecta. Abrogarea expresa directa consta în desfiintarea efectelor vechii norme juridice prin precizarea în detaliu, în continutul noului act normativ, a actelor normative scoase din vigoare. Exemplu: la data intrarii în vigoare a prezentei legi (decret, hotarâre, ordonanta, decizie) se abroga legea nr. ..., decretul nr. ..., etc., cu indicarea anului aparitiei fiecaruia. Abrogarea expresa indirecta utilizeaza formula: „pe data intrarii în vigoare a prezentului act normativ se abroga orice dispozitie legala contrara”. Abrogarea tacita mai poarta denumirea si de abrogare implicita. Este tacita sau implicita deoarece în noul act normativ nu se prevede nimic în legatura cu actiunea vechilor norme juridice. Ultraactivitatea normei juridice atrage dupa sine continuarea efectelor normei dupa iesirea din vigoare, pe timp limitat. Spre exemplu, conform art. 72 alin. (2) si (3) din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului si publicitatii imobiliare, se stabilesc date diferite de abrogare a unor dispozitii care sunt înlocuite prin lege, desi legiuitorul a precizat ca legea va intra în vigoare la 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial. Modalitatea de intrare în vigoare (cu pastrarea legii vechi pentru o anumita perioada, care deci va ultraactiva) este determinata de o situatie exceptionala, întrucât finalizarea lucrarilor de cadastru se va realiza diferentiat, la date diferite, având ca finalitate intrarea, pe baza legii, a noului sistem de carte funciara.

5. Actiunea normelor juridice în spatiu si asupra persoanelor Este de principiu faptul ca norma juridica este teritoriala si personala, în sensul ca ea actioneaza asupra teritoriului statului si asupra cetatenilor sai. În aceasta privinta, unele legi (Codul penal, spre exemplu) stabilesc principiul teritorialitatii. Norma juridica româna se aplica asupra cetatenilor sai (principiul cetateniei active). Ea are incidenta si asupra cetatenilor straini aflati pe teritoriul României sau asupra apatrizilor (persoanelor fara cetatenie). În dreptul public se recunoaste stricta aplicatiune teritoriala a normelor juridice. În dreptul privat, si anume în materia regimului juridic al imobilelor, se prevede aplicarea legii române. Cât priveste starea civila si capacitatea persoanelor, se aplica legea personala, în sensul ca persoana româna aflata în strainatate ramâne supusa legii române. În privinta persoanelor juridice, acestea au nationalitatea statului pe al carui teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Daca exista sedii în mai multe state, determinant este sediul real, prin care se întelege locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune a activitatii statutare. În legatura cu forma actelor, în acest caz, are aplicabilitate legea teritoriala, potrivit regulii: locus regit actum. Teritorialitatea normei juridice nu este absoluta. În decursul istoriei, statele au dezvoltat un sistem de relatii politico-diplomatice, sistem care a impus o seama de institutii de profil, care sa serveasca scopul mentinerii climatului de cunoastere reciproca a statelor, de respect si buna conlucrare. În atare conditii a aparut si exceptia extrateritorialitatii. Exceptia extrateritorialitatii priveste sediul misiunii diplomatice si, în parte, personalul acesteia. Aceasta exceptie consta în aceea ca asupra acestora nu au incidenta normele juridice nationale. O ultima problema care priveste actiunea asupra persoanelor a normei juridice se refera la regimul juridic al strainilor. Notiunea de strain desemneaza persoana care, aflata pe teritoriul unui stat, are cetatenia altui stat sau este lipsita de cetatenie (apatrid). Sunt cunoscute trei forme de reglementare, de catre state, a regimului juridic al strainilor: regimul national, regimul special si regimul ce rezulta din clauza natiunii celei mai favorizate. Regimul national consta în recunoasterea pentru straini a acelorasi drepturi de care se bucura proprii sai cetateni. Sunt recunoscute strainilor toate drepturile sociale, economice, culturale si civile, recunoscute cetatnilor statului de resedinta. Nu sunt recunoscute în general drepturi politice (de a alege si de a fi ales); strainii nu pot ocupa functii publice. Regimul special consta în acordarea pentru straini (pentru unele categorii si în domenii de activitate determinate) a unor drepturi, nominalizate în acorduri internationale sau în legislatii nationale. Clauza natiunii celei mai favorizate este un regim consacrat în acorduri bilaterale, în temeiul caruia un stat acorda strainilor un tratament la fel de avantajos ca acela conferit cetatenilor unui stat tert, considerat ca favorizat.

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1- Cum se defineşte norma juridică şi care sunt trăsăturile sale? 2- Ce rol joacă norma juridică în societate? 3- Caracterizaţi structura logică a normei juridice. 4- Caracterizaţi structura tehnico-legislativă a normei juridice. 5- Cum se clasifică normele juridice? 6- Acțiunea în timp a normei juridice 7- Prezentaţi regulile de intrare în vigoare a normei juridice, precum şi cele de ieşire din vigoare. 8- Arătaţi principiile aplicării normei juridice în spaţiu şi asupra persoanelor. Există excepţii? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 6: Acţiunea în timp a normei juridice Structură (ideile esenţiale): - există 3 momente ale acţiunii în timp: I. Intrarea în vigoare a normei juridice: - principiul nemo censetur ignorare legem: conţinut, aplicarea principiului în dreptul românesc şi în dreptul comunitar - excepţiile de la principiu (două): izolarea unei părţi a teritoriului; eroarea de drept II. Acţiunea propriu-zisă a normei juridice - explicarea caracterului activ al normei juridice: norma nici nu retroactivează, nici nu ultraactivează 1. Principiul neretroactivităţii legii - sediul materiei; conţinut; aplicarea principiului în dreptul privat şi în dreptul public; noţiunea de situaţie juridică - excepţiile de la principiu: a) normele juridice interpretative; b) normele penale dezincriminatorii şi normele penale şi contravenţionale mai favorabile infractorului, respectiv contravenientului; c) retroactivitatea expresă. 2. Principiul neultraactivităţii legii - conţinut

- excepţii: normele juridice cu caracter temporar sau excepţional (jurisprudenţa constituţională în materie) III. Ieşirea din vigoare a normei juridice - analiza celor 3 cazuri de ieşire din vigoare şi a efectelor lor: a) ajungerea la termen (exemple); b) desuetudinea (exemple); c) abrogarea: - expresă (directă sau indirectă); exemple - tacită (implicită); exemple. IV. Aspecte de drept internaţional public abrogarea tratatelor suspendarea tratatelor. Discuţie privind suspendarea aplicării unei norme juridice şi în dreptul intern 5. TEHNICA ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE CONTINUT 1. Notiunea tehnicii juridice Datorita caracterului sau imperativ, dreptul cere o precizie si o sistematizare pe care numai perceptele intelectuale i le pot da. Prin generalizari si abstractiuni, tehnica juridica tinde la economia gândirii sau a mijloacelor. Definitie: tehnica juridica constituie ansamblul mijloacelor, al procedeelor, artificiilor prin care necesitatile pe care le înfatiseaza viata sociala capata forma juridica (se exprima în continutul normei de drept) si se realizeaza apoi în procesul convietuirii umane. 2. Notiunea tehnicii legislative Definitie: Tehnica legislativa este parte constitutiva a tehnicii juridice si este alcatuita dintr-un complex de metode si procedee, menite sa asigure o forma corespunzatoare continutului (substantei) reglementarilor juridice. Uneori se confunda tehnica juridica cu legiferarea (cu tehnica legislativa), printr-o reducere a sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborarii normative. Tehnica legislativa priveste, strict, construirea solutiilor normative de catre legiuitor. 3. Principiile (cerintele) legiferarii

A. Principiul (cerinta) fundamentarii stiintifice a activitatii de elaborare a normelor juridice Elaborarea proiectelor de acte normative trebuie precedata, în raport cu importanta si complexitatea lor, de o activitate de documentare si analiza stiintifica, pentru cunoasterea temeinica a realitatilor economico-sociale care urmeaza sa fie reglementate, a istoricului legislatiei din domeniu, precum si a reglementarilor similare din legislatia straina, cu deosebire a aceleia din Uniunea Europeana, pentru ca solutiile preconizate sa fie compatibile cu cele ale Uniunii Europene. Fundametarea stiintifica a unui proiect legislativ trebuie sa cuprinda: descrierea situatiilor de fapt ce urmeaza sa fie transformate în situatii de drept, analiza judecatilor de valoare cu privire la determinarea situatiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate si care se gasesc în contact cu judecatile de valoare din care se inspira însasi schimbarea, determinarea (anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementari, costul social al proiectatei reforme legislative, oportunitatea sa etc. B. Principiul (cerinta) asigurarii unui raport firesc între dinamica si statica dreptului În general, legea reglementeaza pentru perioade lungi. În relațiile sale cu politica, dreptul apare mai conservator, el cauta sa apere si sa asigure unitatea dintre existenta si norma, dintre fapt si valoare. Având un caracter organizatoric, dreptul îsi perfectioneaza necontenit tehnica de reglementare. Ca produs al activitatii sociale a oamenilor, prin elementele sale tehnice, dreptul poate atinge nu numai grade relativ mari de independenta, dar poate circula de la o societate la alta, dând nastere la difuziune si la traditie. Are loc, la scara istorica, un proces de împrumut, de propagare peste timp, de contaminare juridica. Autonomia relativa a dreptului îl face mai rezistent la presiunile modificatoare. Pentru acest motiv, raportul dintre dinamica si statica dreptului nu este doar o chestiune de politica juridica, el tine de însasi ratiunea dreptului, de menirea sa sociala. C. Principiul (cerinta) corelarii sistemului actelor normative Într-un stat, actele normative exista într-o strânsa legatura unele cu altele. Sistemul actelor normative (sistemul legislatiei sau sistemul legislativ) implica legaturi multiple între partile care-l compun. Diversele categorii de acte normative – legi, decrete, hotarâri, decizii – actioneaza, în reglementarea raporturilor sociale, în cadrul unui proces caracterizat printr-o acuta interferenta. În momentul edictarii actelor normative legiuitorul va trebui sa tina cont de existenta acestor corelatii, sa ia în calcul totalitatea implicatiilor unei noi reglementari, modificarile normative subsecvente etc. D. Principiul accesibilitatii si al economiei de mijloace în elaborarea normativa Cerintele principale pe care le implica realizarea acestui principiu constau în: a) alegerea formei exterioare a reglementarii;

b) alegerea modalitatii reglementarii juridice; c) alegerea procedeelor de conceptualizare si a limbajului normei. a) Alegerea formei exterioare a reglementarii este o cerinta de tehnica legislativa, întrucât de forma exterioara a reglementarii depinde valoarea si forta ei juridica, pozitia sa în sistemul actelor normative, corelatia cu celelalte acte normative etc. b) Alegerea modalitatii de reglementare – priveste optiunea legiuitorului în legatura cu un anumit mod de impunere a conduitei prescrise prin norma subiectelor de drept. Dupa cum stim, o regula juridica poate reglementa imperativ (prohibitiv sau onerativ) o anumita conduita, poate lasa la dispozitia partilor dintr-un raport juridic alegerea conduitei sau poate stimula subiectii în legatura cu adoptarea conduitei. Totodata, metoda reglementarii difera de la o categorie de norme la alta. c) Cerinta accesibilitatii normei de drept si cea a economiei de mijloace sunt transpuse în practica prin folosirea unor procedee de conceptualizare si a unui limbaj adecvat. Aceasta cerinta priveste în mod nemijlocit: constructia normei, cuprinderea în norma a elementelor structurale, fixarea tipului de conduita, stilul si limbajul juridic. Aceste categorii trebuie sa fie cuprinse, prin procedee specific juridice de conceptualizare, în articole concrete ale actului normativ. Conceptele, categoriile si notiunile pe care le contin normele juridice vor avea valoare atât timp cât ele exprima necesitati reale sociale, trebuind a fi modificate, reformulate, în conditiile în care ele vor înceta sa corespunda acestor necesitati. O alta constructie a tehnicii juridice o constituie fictiunile si prezumtiile. Fictiunea juridica este un procedeu de tehnica, în conformitate cu care un anumit fapt este considerat ca existent sau ca stabilit, desi el nu a fost stabilit sau nu exista în realitate. Fictiunea pune în locul unei realitati, alta inexistenta. Spre exemplu, situatia în care o persoana este declarata incapabila permanent, desi poate sunt cazuri când ea este capabila, are momente de luciditate, totusi printr-o fictiune interzisul este socotit permanent incapabil. Copilul conceput este socotit ca deja nascut, el fiind subiect de drept, cât priveste drepturile sale. Prezumtiile sunt, la rândul lor, procedee tehnice pe care legiuitorul le utilizeaza în constructiile juridice. În anumite situatii, legiuitorul presupune ca ceva, fara a fi fost dovedit, exista cu adevarat. Spre exemplu, prezumtia cunoasterii legii, cu consecinta sa: nemo censetur ignorare legem (nimeni nu se poate scuza invocând necunoasterea legii); prezumtia de paternitate, potrivit careia copilul are ca tata prezumat pe sotul mamei, etc. Un alt aspect care priveste cerinta accesibilitatii normei juridice este stilul si limbajul acesteia. Limbajul juridic este, prin excelenta, un limbaj specializat, institutionalizat. Textul normei juridice trebuie sa se caracterizeze prin maxima claritate, precizie, concizie si caracter stereotip. 4. Partile constitutive ale actului normativ

Un act normativ este compus, de regula, din urmatoarele parti: expunerea de motive, titlul actului normativ, preambulul si formula introductiva, dispozitii sau principii generale, dispozitii de continut, dispozitii finale si tranzitorii. Expunerea de motive conține o prezentare succinta a actului normativ, a conditiilor care au impus aparitia acestuia, a finalitatilor urmarite prin adoptarea respectivului act normativ. Titlul actului normativ este elementul sau de identificare. El trebuie sa fie scurt si sugestiv (sa exprime cu claritate continutul actului normativ). Preambulul actului normativ constituie o introducere, o punere în tema a subiectilor în legatura cu motivatia social-politica a interventiei legiuitorului. Formula introductiva cuprinde temeiul constitutional sau legal al reglementarii. Dispozitiile generale cuprind prevederile prin care se determina obiectul, scopul, sfera relatiilor ce se reglementeaza, definirea unor notiuni etc. Dispozitiile de continut formeaza, propriu-zis, continutul actului normativ. În aceasta parte sunt cuprinse regulile ce stabilesc drepturi si obligatii, se stipuleaza un anumit comportament, sunt reglementate urmarile nefavorabile, în cazul nerespectarii conduitei impuse. Dispozitiile finale si tranzitorii cuprind prevederi în legatura cu: punerea în aplicare a reglementarii, intrarea sa în vigoare, relatiile cu reglementarile preexistente etc. 5. Elementele de structura ale actului normativ Norma juridica, cu structura sa interna, este cuprinsa în articolele actului normativ. Elementul structural al actului normativ îl formeaza articolul (asa cum norma juridica alcatuieste celula de baza a dreptului). Continutul normei juridice este redat în articolele actului normativ în mod variat. Articolul, de regula, contine o dispozitie de sine-statatoare. Exista cazuri însa când, în cuprinsul actului normativ, un articol contine o singura norma sau, dimpotriva, o norma este cuprinsa în mai multe articole. Totodata, diversele componente ale structurii logice a normei juridice (ipoteza, dispozitia, sanctiunea) pot fi regasite în articole diverse. Pentru o mai buna sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa în sectiuni, capitole, titluri. Unele coduri (Codul penal, spre exemplu) sunt organizate pe parti (partea generala si partea speciala). Sectiunile, capitolele, titlurile, au denumiri care evoca pe scurt continutul prevederilor pe care le contin. 6. Tehnica sistematizarii actelor normative Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: încorporarea si codificarea. A. Încorporarea Încorporarea este o forma inferioara (initiala) de sistematizare si priveste o simpla asezare a actelor normative, în raport de criterii exterioare – cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept sau institutii juridice etc. O asemenea forma de sistematizare poate fi oficiala sau neoficiala. Este oficiala încorporarea realizata de organe de drept (spre exemplu: Colectiile de

legi, decrete, hotarâri publicate periodic, colectii în care se îmbina criteriul cronologic cu cel al fortei juridice a actului normativ). În afara acestor colectii pot sa alcatuiasca culegeri de acte normative si persoane particulare (sub forma unor îndrumare legislative). B. Codificarea Codificarea este o forma superioara de sistematizare. Ea presupune cuprinderea într-un cod (act normativ cu forta juridica de lege) a normelor juridice apartinând aceleiasi ramuri de drept. Actiunea de codificare implica o bogata activitate a legiuitorului, de prelucrare complexa a întregului material normativ, de îndepartare a normelor depasite, perimate (inclusiv a obiceiurilor), de completare a lacunelor, de novatie legislativa (introducerea unor norme noi, cerute de evolutia relatiilor sociale). TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Ce înţelegeţi prin tehnică juridică? 2. Ce înţelegeţi prin dat şi construit? Explicaţi Teoria lui François Gény. 3. Ce înţelegeţi prin tehnică legislativă? 4. Analizaţi principiile de legiferare. 5. Ce sunt ficţiunile juridice? Dar prezumţiile? 6. Care sunt părţile constitutive ale actului normativ? 7. Care sunt elementele de structură ale actului normativ? 8. Sistematizarea actelor normative. 9. Ce înseamnă încorporarea actelor normative? 10. Ce înseamnă codificarea actelor normative? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 8: Sistematizarea actelor normative Structură (ideile esenţiale): 1 2 necesitatea sistematizării actelor normative: corelarea şi simplificarea reglementărilor - explicarea pe larg a celor două forme ale sistematizării: încorporarea (A) şi codificarea (B) A. Încorporarea - definiţie - forme: oficială şi neoficială (explicaţie; exemple)

B. Codificarea - definiţie - explicarea mecanismului de codificare: crearea codului, elemente de conţinut, condiţiile calitative ale unui cod - scurt istoric al codificării: în dreptul roman, dreptul francez, dreptul german, dreptul românesc LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA II: Elaboraţi un referat cu tema „Actiunea în timp a normei juridice” (minimum 6 pg.,, format A4, font 12, la o distanţă de 1,5 rânduri). BIBLIOGRAFIE UNITATEA II: Cursuri, monografii: Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2005. Ion Deleanu, Justiţia constituţională, Lumina Lex, Bucureşti, 1995. Ion Dogaru (coordonator), Nicolae Popa ş.a., Drept civil. Ideea curgerii timpului şi consecinţele ei juridice, All Beck, Bucureşti, 2002. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedie juridică), All, Bucureşti, 1995. Daniel Mainguy, Introduction générale au droit, Litec, Paris, 2002. Studii, articole: Nicolae Popa, Constituţia României şi spiritul integrării europene, Revista de Drept Public, nr. 1, 2002. Nicolae Popa, Câteva aspecte privind rolul jurisprudenţei Curţii Constituţionale în îmbogăţirea conceptuală a dreptului, Lex et scientia, vol. I, nr.6, ed. Trei, Bucureşti, 1999. Nicolae Popa, Din nou despre relaţia drept-stat, AUB, Drept, 1995. Nicolae Popa, Aspecte teoretice privind tehnica elaborării actelor normative, AUB, Drept, 1993. Ioan Vida, Acţiunea normei juridice în timp, Dreptul, nr. 12, 2004.

Legislaţie necesară: Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică de elaborare a actelor normative, republicată

UNITATEA DE ÎNVĂTARE III: DREPTUL SI JUSTITIA CUPRINS: 1. Institutii judiciare 2. Proba dreptului 3. Teste de autoevaluare 4. Lucrare de verificare Unitatea 3 5. Bibliografie pentru Unitatea 3 OBIECTIVELE UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE: 1. INSTITUŢII JUDICIARE OBIECTIVE: • • însuşirea principiilor instituţiilor judiciare înţelegerea organizării şi funcţionării jurisdicţiilor naţionale şi internaţionale

2. PROBA DREPTULUI OBIECTIVE: • • • • • • • definirea noţiunii de probă realizarea clasificării probelor înţelegerea importanţei probelor cunoaşterea sistemelor probatorii înţelegerea obiectului probei înţelegerea sarcinii probei, cunoaşterea principiilor şi a excepţiilor analiza mijloacelor de probă, atât a celor clasice (din perspectiva dreptului privat şi a dreptului penal), cât şi a celor moderne (cele electronice) 1. INSTITUŢII JUDICIARE CONTINUT Justiţia este inerentă societăţii, ea reprezintă una dintre cele trei clasice funcţii ale statului si se realizează, însă, prin instituţiile sale, instituţii guvernate de anumite principii, care au la bază faptul că justiţia este un serviciu public (I). Diversitatea litigiilor impune o diversitate a jurisdicţiilor competente, după cum litigiile sunt între persoane sau între o persoană şi stat sau între state (II).

I. Principii ale instituţiilor judiciare. Teoria justiţiei ca serviciu public Organizarea şi funcţionarea acestor instituţii judiciare are la bază principii fundamentale, unele de rang constituţional. Vom analiza pe rând, principiile de organizare (A) şi principiile de funcţionare (B) a instituţiilor judiciare. A. Principii de organizare Organizarea instituţiilor judiciare şi, implicit, a justiţiei are la bază: principiul separaţiei (1), principiul ierarhiei jurisdicţiilor (2), principiul independenţei şi al imparţialităţii (3) şi principiul colegialităţii (4). 1. Principiul separaţiei Principiul separaţiei are două coordonate, pe de o parte, separaţia jurisdicţiilor şi pe de altă parte, separaţia organelor care funcţionează în cadrul fiecărei jurisdicţii. Prima coordonată semnifică separaţia între jurisdicţia de drept comun (instanţele judiciare) şi cea administrativă (instanţele administrative). În interiorul jurisdicţiei de drept comun trebuie, din nou, făcută o distincţie între instanţele civile şi instanţele penale. Această coordonată a principiului separaţiei se întâlneşte în majoritatea statelor Europei occidentale. În sistemul românesc de drept, se aplică a doua coordonată, şi anume, separaţia în privinţa personalului judiciar, mai exact a magistraţilor, în sensul că se face o distincţie între magistraţii - judecători şi magistraţii – procurori. La noi, nu există o separaţie a jurisdicţiei de drept comun de cea administrativă. 2. Principiul ierarhiei jurisdicţiilor În cazul oricărui litigiu, dacă una din părţi este nemulţumită, poate cere o nouă judecare a litigiului său, la jurisdicţia ierarhic superioară, exercitând căile de atac (apel sau recurs). Ierarhizarea jurisdicţiilor depinde de natura litigiului şi faza procesuală a litigiului. Litigiul începe întotdeauna în faţa jurisdicţiei de prim grad (prima instanţă), fiind analizate elementele de fapt şi de drept. Împotriva hotărârii instanţei se pot exercita căi de atac, la instanţele ierarhic superioare, în orice stat, în vârful ierarhiei aflându-se Curtea de Casaţie. 3. Principiul independenţei şi al imparţialităţii Conform acestui principiu, fiecare are dreptul ca procesul său să fie judecat de un tribunal independent şi imparţial. În doctrină se afirmă că independenţa judecătorului se apreciază nu numai în raport cu puterea politică, ci şi în raport cu experţii, sau chiar în raport cu propria lui persoană, în sensul de a se elibera de interese personale de orice natură. 4. Principiul colegialităţii Acest principiu înseamnă că litigiul este soluţionat de un complet de judecători (un colegiu) şi nu de un judecător unic. Colegialitatea arată că jurisdicţia este omogenă, adică instanţa este compusă fie numai din magistraţi de carieră, fie numai din particulari (de exemplu, ca în Franţa, tribunalele de comerţ). B. Principii de funcţionare

În funcţionarea instituţiilor judiciare s-au conturat mai multe principii rezultate din necesitatea de a satisface un interes general, de fapt, principii fundamentale ale serviciului public, cum sunt: principiul egalităţii (1), principiul gratuităţii (2), principiul neutralităţii (3), principiul continuităţii (4). 1. Principiul egalităţii Principiul egalităţii, în general, este un principiu de rang constituţional, fiind vorba despre egalitatea în faţa legii. Aici este vorba despre egalitatea în faţa judecătorului, principiu rezultat din Convenţia europeană a drepturilor omului. Egalitatea în faţa instanţei a dus la cristalizarea concepţiei dreptului natural la un judecător. 2. Principiul gratuităţii Are în vedere gratuitatea accesului la tribunal (serviciul public al administrării justiţiei trebuie să fie gratuit), dar şi faptul că accesul la concursul personalului auxiliar de justiţie trebuie să fie gratuit. Pe de altă parte, este avut în vedere şi accesul gratuit la serviciile avocaţilor. 3. Principiul neutralităţii Neutralitatea trebuie analizată pe două coordonate: o coordonată tehnică şi alta, socială şi politică. Neutralitatea tehnică diferă după cum este vorba despre sistemul acuzatorial sau sistemul inchizitorial. În sistemul acuzatorial, rolul esenţial revine părţilor în administrarea probelor, întâlnindu-se sistemul probei legale. În sistemul inchizitorial, judecătorul are un rol determinant în administrarea probelor, putând lua orice măsuri necesare pentru soluţionarea cauzei. El are un rol activ, judecând după intima sa convingere. Neutralitatea socială şi politică a judecătorului semnifică faptul că judecătorul trebuie să fie independent de orice intervenţie politică, de presiunile sindicale, de grupurile de presiune etc. Pe de altă parte, independenţa nu trebuie să fie numai politică sau socială, ci şi faţă de propria persoană. 4. Principiul continuităţii Continuitatea presupune o funcţionare fără întrerupere a instituţiilor judiciare, deoarece continuitatea este o trăsătură a serviciului public al justiţiei. Bineînţeles, judecătorii au dreptul la vacanţă, dar fără a întrerupe oficial pe timpul verii activitatea instanţei. II. Jurisdicţii naţionale şi internaţionale În această secţiune vom analiza jurisdicţiile ordinare (A), jurisdicţiile specializate (B), sistemul înaltelor jurisdicţii: Curtea de casaţie, organizare, rol (C), precum şi un exemplu de înaltă jurisdicţie internaţională: Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga. A. Jurisdicţiile ordinare (de drept comun) Jurisdicţiile ordinare cuprind sistemul instanţelor judecătoreşti obişnuite, adică judecătorii, tribunale, curţi de apel. La fiecare în parte vom urmări aspecte legate de organizare, competenţă, compunerea şi conducerea acestora. 1. Judecătoriile a. Organizare Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridică, fiind organizate în fiecare judeţ, dar pot exista şi sedii secundare, cu activitate permanentă. Ca structură internă, în cadrul lor

pot fi înfiinţate secţii sau complete specializate, în funcţie de natura litigiului, precum şi pentru cauzele cu minori şi familie. b. Competenţa Trebuie făcută o distincţie între litigiile de drept privat şi cele de drept penal. În materie civilă, de regulă, judecătoriile judecă în primă instanţă, toate litigiile, în afara celor de competenţa altor instanţe. În materie penală, judecătoriile judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor de competenţa altor instanţe, precum şi alte cazuri prevăzute de lege. c. Compunerea Compunerea în primă instanţă este dominată de principiul colegialităţii, principiu de la care există excepţia judecătorului unic pentru cauzele privind pensii de întreţinere, rectificări şi înregistrări de stare civilă, popriri, încuviinţarea executării silite, învestirea cu formulă executorie, măsuri asigurătorii; cereri de ordonanţă preşedinţială; acţiuni posesorii; procese-verbale de constatare şi sancţionare contravenţională; somaţia de plată; reabilitarea; amnistia sau graţierea; percheziţia şi măsurile preventive din timpul urmăririi penale. În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord în privinţa soluţiei, litigiul se va judeca în complet de divergenţă. d. Conducerea Fiecare instanţă este condusă de un preşedinte, care are şi atribuţii de administrare a instanţei. Fiecare secţie este condusă de un preşedinte de secţie. În funcţie de volumul de activitate, pe lângă preşedinte poate fi ales şi un vicepreşedinte. Conducerea este şi ea fondată pe principiul colegialităţii, deoarece la fiecare instanţă funcţionează două structuri colegiale, Colegiul de conducere şi Adunarea generală a judecătorilor. 2. Tribunalele a. Organizare Tribunalele au personalitate juridică, sunt organizate în fiecare judeţ. Fiecare tribunal are secţii sau complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu minori şi de familie, contencios administrativ şi fiscal, conflicte de muncă şi asigurări sociale, maritime şi fluviale sau pentru alte materii. În circumscripţia tribunalelor funcţionează mai multe judecătorii. b. Competenţa Mai întâi, trebuie să facem o distincţie între tribunale ca primă instanţă, tribunale ca instanţe de apel, tribunale ca instanţe de recurs. În materie civilă, tribunalele judecă în primă instanţe procesele comerciale cu o valoare de peste 1 miliard lei şi procesele comerciale al căror obiect este neevaluabil în lei; procese civile cu o valoare de peste 5 miliarde lei; conflicte de muncă; procese de contencios administrativ; creaţie intelectuală şi proprietate industrială; expropriere; nulitatea sau desfacerea adopţiei; erorile săvârşite în procesele penale; recunoaşterea hotărârilor date în ţări străine, precum şi executarea lor silită; orice alte materii prevăzute de lege în competenţa lor. În materie penală, judecă infracţiunile prevăzute expres în Codul de procedură penală (omor, infracţiunile săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile privind siguranţa naţională; spălarea banilor; traficul şi consumul ilicit de droguri etc.).

Ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii. Ca instanţe de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, hotărâri care nu sunt supuse apelului. c. Compunerea Compunerea are la bază aceleaşi reguli ca în cazul judecătoriilor, singura precizare fiind aceea că atunci când se judecă apeluri şi recursuri, compunerea tribunalului este de 3 judecători. d. Conducerea Conducerea tribunalului este exercitată ca şi la judecătorii, de preşedinte şi Colegiul de conducere. Particularitatea constă în faptul că preşedintele tribunalului are atribuţii de control ale instanţelor din circumscripţie. 3. Curţile de Apel a. Organizarea Curţile de Apel au, de asemenea, personalitate juridică, în circumscripţia lor funcţionând mai multe tribunale. Şi în cadrul lor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate pentru aceleaşi categorii de litigii ca în cazul tribunalelor. b. Competenţa În primă instanţă, curţile de apel judecă litigii de contencios administrativ privind actele autorităţilor centrale. În materie penală, judecă infracţiunile prevăzute de Codul de procedură penală (printre ele, infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale, de procurorii de la parchetele acestor instanţe, de notarii publici etc.). Ca instanţe de apel, judecă apelurile împotriva hotărârilor tribunalelor în primă instanţă; ca instanţe de recurs, judecă recursurile împotriva hotărârilor tribunalelor date în apel sau în primă instanţă, dar care nu sunt supuse apelului. c. Compunerea Compunerea urmează aceleaşi reguli ca în cazul tribunalelor. d. Conducerea Conducerea este exercitată de preşedinte, care are calitatea de ordonator secundar de credite, de vicepreşedinţi şi de Colegiul de conducere. B. Jurisdicţiile specializate 1. Tribunalele specializate Se pot înfiinţa tribunale specializate pentru cauze, cum ar fi: cauze cu minori şi de familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale etc. Tribunalele specializate nu au personalitate juridică şi pot fi create în fiecare judeţ. Ele preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează. 2. Instanţele militare Instanţele militare sunt tribunalele militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, Curtea Militară de Apel Bucureşti, care au statut de unitate militară. Ceea ce este specific acestor instanţe este faptul că pot judeca şi pe teritoriul altor state militari români, membri ai unei forţe multinaţionale, dacă există o convenţie în baza căreia pe teritoriul statului primitor să poată fi exercitată jurisdicţia română. Conducerea, în cazul celor categorii de instanţe, este exercitată de preşedinte, vicepreşedinte şi de Colegiul de conducere. C. Sistemul înaltelor jurisdicţii

1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a. Organizare şi rol Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa supremă a României şi are rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Acest rol al instanţei supreme este de rang constituţional, fiind prevăzut expres în art. 126 alin. 3 din Constituţie. Înalta Curte are 4 secţii (civilă, penală, comercială şi de contencios administrativ şi fiscal), 4 Complete de 5 judecători şi Secţiile Unite. b. Competenţa Instanţa supremă judecă recursurile împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor hotărâri în cazurile prevăzute de lege; recursurile în interesul legii; cereri de strămutare, conflicte de competenţă, orice alte cereri. În materie penală, are rolul nu numai de instanţă de casare, ci şi de primă instanţă, deoarece judecă infracţiunile date de lege exclusiv în competenţa sa (de regulă, infracţiunile săvârşite de demnitari, şefii cultelor religioase etc.). c. Compunerea Completele de judecată sunt formate din 3 judecători din aceeaşi secţie. Completul de 5 judecători este prezidat de Preşedinte sau de vicepreşedinte. d. Conducerea Se exercită de Preşedinte, vicepreşedinte şi Colegiul de conducere. Colegiul este format din Preşedinte, vicepreşedinte şi 9 judecători aleşi pentru 3 ani în adunarea generală a judecătorilor. În ceea ce priveşte Adunarea generală a judecătorilor, aceasta aprobă raportul anual de activitate, aprobă bugetul şi alege doi membri pentru Consiliul Superior al Magistraturii. 2. Un exemplu de jurisdicţie internaţională: Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a. Organizare şi compunere Curtea este compusă din 15 judecători, aleşi pentru 9 ani, pentru a sigura o continuitate a jurisprudenţei. Membrii sunt aleşi cu majoritatea absolută de Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate al ONU, b. Competenţă Trebuie făcută o distincţie între competenţa consultativă şi competenţa contencioasă. În cadrul competenţei consultative, Curtea dă avize, în acest caz fiind vorba de o simplă consultaţie juridică. Competenţa contencioasă pune problema competenţei materiale şi a competenţei personale. În orice caz, competenţa unei jurisdicţii internaţionale trebuie acceptată de state, ea nu se impune în mod obligatoriu. Competenţa materială cuprinde toate afacerile pe care părţile i le supun. Competenţa personală semnifică faptul că numai statele şi O.N.U. pot apărea în faţa Curţii. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Explicaţi principiile pe care se fondează instituţiile judiciare 2. Arătaţi modul de organizare a instanţelor judecătoreşti ordinare 3. Arătaţi modul de organizare a înaltelor jurisdicţii. Cazul Curţii de casaţie 4. Arătaţi organizarea şi funcţionarea jurisdicţiilor internaţionale

MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR.1 ȘI 2: Principii de organizare şi funcţionare a instituţiilor judiciare Structură (ideile esenţiale): I. Principii de organizare: 1. Principiul separaţiei: a) separaţia jurisdicţiilor (separaţia între jurisdicţia de drept comun şi cea administrativă). La rândul ei, jurisdicţia de drept comun presupune distincţia între instanţele civile şi cele penale. b) separaţia organelor care funcţionează în cadrul fiecărei jurisdicţii 2. Principiul ierarhiei jurisdicţiilor: conţinut, justificare 3. Principiul independenţei şi al imparţialităţii: izvor (art. 6 CEDO, art. 124 Constituţia României); conţinut 4. Principiul colegialităţii: conţinut, evoluţia principiului (tendinţe actuale) II. Principii de funcţionare: 1. Principiul egalităţii : izvor, semnificaţie (3 aspecte) 2. Principiul gratuităţii: semnificaţie (două aspecte) 3. Principiul neutralităţii: analiză pe două coordonate (a) tehnică; b) socială şi politică) 4. Principiul continuităţii: conţinut, justificare PROBA DREPTULUI CONTINUT Pentru a înţelege mai bine problema probei este necesară lămurirea noţiunii de probă (1), prezentarea principalelor sisteme probatorii (2), precum şi analiza a trei aspecte majore: ce trebuie dovedit - obiectul probei (3), cine trebuie să dovedească - sarcina probei (4) şi prin ce moduri se poate dovedi - mijloacele de probă (5). 1. Notiunea de probă În această secţiune, vom analiza definiţia probei (A), importanţa probelor (B) şi clasificarea acestora (C). A. Definiţia probei Termenul „probă” provine de la latinescul probatio, respectiv probus, care înseamnă bun, onest. În literatura de specialitate nu există o unitate de opinii în privinţa noţiunii de probă. În ceea ce ne priveşte, considerăm că trebuie, în primul rând, făcută o distincţie între sensul noţiunii de probă în dreptul privat şi în dreptul penal. Dacă în dreptul penal găsim o definiţie legală a probei, şi anume, în Codul de procedură penală, în dreptul privat, nu există o astfel de definiţie, rolul determinant revenindu-i doctrinei. În dreptul penal, proba este definită ca reprezentând „orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.” (art.63 alin.1 C. proc. pen.). În dreptul privat, majoritatea autorilor susţin că această noţiune comportă un sens larg şi un sens restrâns. Sensul larg al noţiunii de probă cuprinde la rândul lui, o triplă accepţiune: acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui fapt; mijlocul legal de dovedire a faptului pretins; rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă. Sensul restrâns 2.

comportă două accepţiuni: mijloc de probă pentru dovedirea unui fapt (potrivit C. civ.: înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea, iar potrivit C. proc. civ.: expertiza şi cercetarea la faţa locului); fapt probator, adică un fapt material care a fost dovedit printr-un mijloc de probă şi care serveşte la dovedirea altui fapt material. Astfel, sunt reţinute în definirea noţiunii de probă atât mijlocul de probă, cât şi faptul probator. În concluzie, probele pot fi definite ca mijlocul de stabilire a existenţei dreptului subiectiv, de prezentare în justiţie a mijloacelor de probă, precum şi rezultatul obţinut din folosirea acestora în scopul aflării adevărului. B. Importanţa probelor Probele se află în strânsă legătură cu adevărul, iar stabilirea adevărului este esenţială în formarea intimei convingeri a judecătorului. De altfel, importanţa probelor a fost reliefată încă din dreptul roman, consacrându-se principiul idem est non esse et non probari, adică a nu avea drept sau a nu-l proba este acelaşi lucru. Cu toate acestea, proba şi dreptul nu se confundă, sunt noţiuni distincte; în plus, dreptul subiectiv poate exista independent de probă. C. Clasificarea probelor După caracterul lor originar, primar sau caracterul derivat, probele pot fi imediate (sau primare) şi mediate (sau secundare). Probele imediate provin direct de la sursă, dovedind adevărul fără intervenţia unei persoane sau a unui fapt (de exemplu, declaraţia unui martor ocular, un înscris original). Probele mediate sunt rezultatul unor verigi intermediare, nefiind în legătură directă cu adevărul (de exemplu, declaraţia unui martor privitoare la un fapt relatat de un martor ocular, copia unui înscris). După legătura cu faptul ce trebuie probat, probele pot fi directe şi indirecte. Probele directe dovedesc în mod nemjilocit obiectul probaţiunii (de exemplu, în dreptul civil, un înscris privind actul a cărui anulare se cere; în dreptul penal, flagrantul delict, reţinerea unui alibi). Probele indirecte dovedesc o împrejurare ce are legătură cu obiectul probaţiunii. Sunt probe indirecte: prezumţiile, absenţa alibiului persoanei bănuite, prezenţa unui obiect asupra infractorului etc. După cum sunt constituite sau nu în faţa organelor judiciare, probele pot judiciare şi extrajudiciare. Probele judiciare sunt cele care se constituie în faţa organelor judiciare, de exemplu, mărturisirea, declaraţiile martorilor, cercetarea al faţa locului, reconstituirea. Probele extrajudiciare sunt constituite în afara organelor judiciare (înscrisul care constată existenţa unui contract). După natura lor, probele pot fi materiale şi personale. Probele materiale dovedesc obiectul probaţiunii prin intermediul unui fapt material, iar probele personale prin intermediul oamenilor. Există şi probe speciale, întâlnite numai în dreptul penal. Astfel, sunt probele în apărare şi probele în acuzare. Probele în apărare dovedesc un element în favoarea inculpatului, fie o vinovăţie mai redusă a acestuia, o circumstanţă atenuantă, fie chiar nevinovăţia lui. Probele în acuzare se referă la stabilirea unui element care incriminează inculpatul, dovedind vinovăţia lui. O altă categorie de probe speciale o reprezintă probele preexistente şi probele survenite. Probele preexistente se referă la o împrejurare de fapt anterioară săvârşirii

infracţiunii. Probele sunt survenite dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în momentul comiterii infracţiunii sau chiar ulterior. Într-o altă opinie exprimată tot în literatura de drept penal, probele pot fi perfecte şi imperfecte. Probele perfecte arată în mod cert vinovăţia unei persoane, iar cele imperfecte au caracter îndoielnic, neînlăturând posibilitatea nevinovăţiei persoanei cercetate. 2. Sisteme probatorii Sunt consacrate două sisteme: sistemul acuzatorial şi sistemul inchizitorial. Sistemul acuzatorial mai este denumit şi sistemul probei morale, iar sistemul inchizitorial, sistemul probei legale. Treptat, s-a conturat un alt sistem , care tinde să ia locul sistemului inchizitorial, şi anume, sistemul intimei convingeri a judecătorului. În sistemul acuzatorial sau sistemul probei morale, părţile au sarcina probei şi exclusivitatea iniţiativei procesului. De exemplu, titularul unui drept sau al unei creanţe trebuie să probeze existenţa dreptului. Nu este stabilită nici o ierarhie între mijloacele de probă şi instanţa are deplină libertate în formarea intimei sale convingeri. Acest sistem este întâlnit în special, în dreptul privat. În sistemul inchizitorial sau sistemul probei legale, administrarea probelor este lăsată în sarcina instanţei. Este întâlnit în special, în dreptul penal sau administrativ, unde rolul procurorului sau al poliţiei, precum şi al instanţei sunt determinante în privinţa probelor. Rolul probelor este stabilit precis de legiuitor, care prevede condiţiile de admisibilitate a probelor şi face o ierarhie a acestora. Sistemul acuzatorial a cunoscut o evoluţie interesantă, de la rolul pasiv al judecătorului, la rolul activ. În ultimul timp, locul lui a fost luat de sistemul intimei convingeri a judecătorului. Sistemul intimei convingeri a judecătorului înseamnă faptul că judecătorul are deplină libertate în aprecierea probelor, putând administra şi ordona orice fel de probă. Şi în dreptul românesc trebuie făcută distincţia între litigiile de drept privat şi litigiile de drept penal, întâlnindu-se ambele sisteme, fiind consacrat rolul activ al instanţei. În dreptul civil, trebuie făcută distincţia între proba faptului juridic şi proba actului juridic. Faptului juridic i se aplică sistemul probei morale sau al probei libere, iar actul juridic este supus unui regim mixt, fiindu-i aplicabil sistemul probei legale, pentru înscrisurile preconstituite, dar şi sistemul probei libere, în cazul înscrisurilor nepreconstituite. În dreptul penal, în mod tradiţional, s-a aplicat sistemul intimei convingeri a judecătorului. Din reglementarea actuală a Codului de procedură penală, se observă că au fost eliminate sintagmele „potrivit convingerii lor” şi „conducându-se după conştiinţa lor”, de unde ar rezulta că sistemul intimei convingeri a judecătorului a fost înlocuit cu sistemul probei legale. În ceea ce ne priveşte, apreciem că, de fapt, la noi, în dreptul penal, în materia probelor este un sistem hibrid. Acest sistem cuprinde sistemul probei legale, consacrat de legiuitor în 2003, dar care permite principiul libertăţii probelor, şi deci, sistemul probei morale sau libere sau sistemul intimei convingeri, prin teza I a art.63 alin.2 C. proc. pen., conform căreia „Probele nu au valoare mai dinainte stabilită.”. În concluzie, modificarea legislativă din 2003 a Codului de procedură penală arată că libertatea de apreciere a probelor potrivit intimei convingeri a judecătorului nu are un caracter absolut, ci relativ, neînsemnând o excludere totală a sistemului intimei convingeri, ci faptul

că trebuie realizat un echilibru între convingerea instanţei şi lege, deoarece nu trebuie să se creadă că intima convingere are un rol predominant. 3. Obiectul probei Vom analiza mai întâi definiţia obiectului probei (A), apoi faptele care constituie obiectul probei (B), faptele care nu trebuie dovedite (C). A. Definiţia obiectului probei Trebuie să facem o distincţie între elementele de fapt şi elementele de drept, sau altfel spus, între fapt şi drept. Elementele de fapt sunt faptele juridice şi actele juridice. Elementele de drept sunt normele juridice. Constituie obiect al probaţiunii numai elementele de fapt, deoarece normele juridice nu trebuie dovedite. Astfel, prin obiect al probei înţelegem ansamblul de împrejurări – acte şi fapte juridice – pentru care legea prevede producerea de consecinţe juridice. B. Faptele care constituie obiectul probei În dreptul civil, faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice (dolul, reaua credinţă a unei persoane); pozitive sau negative (acestea din urmă se dovedesc prin probarea faptelor pozitive contrare. Autorii de drept civil subliniază că faptele care constituie obiectul probei se pot clasifica şi în fapte generatoare de drepturi şi obligaţii, fapte modificatoare, fapte extinctive de drepturi şi obligaţii şi fapte de ineficacitate. În dreptul penal, faptele care trebuie dovedite se clasifică în fapte principale (res probandae) şi fapte probatorii (res probantes). Faptele principale sunt probe directe. De exemplu, surprinderea făptuitorului unui omor în momentul în care ia viaţa victimei este un fapt principal. Faptele probatorii sunt probe indirecte şi privesc împrejurări de fapt relevante pentru dovedirea faptelor principale (de exemplu, relaţia de duşmănie între asasin şi victimă, în cazul unui omor). C. Faptele care nu formează obiectul probei În dreptul penal, este consacrat principiul libertăţii probelor, în sensul că este admisibilă orice probă. Cu toate acestea, există trei categorii de fapte sau împrejurări care nu trebuie dovedite: faptele evidente şi faptele notorii; faptele necontestate şi prezumţiile legale. a) Faptele evidente şi faptele notorii Faptele evidente sunt împrejurările care decurg din experienţa umană, din cunoaşterea unor fenomene obiective. De exemplu, nu se dovedeşte faptul că orice obiect cade de sus în jos, în virtutea legii gravitaţiei. Faptele notorii sunt împrejurări cunoscute de orice cetăţean sau de un cerc larg de persoane şi care nu trebuie dovedite în faţa instanţei. Faptele notorii de apreciază, însă de la caz la caz, deoarece există şi împrejurări notorii numai pe plan local, adică cunoscute de un cerc mai restrâns de persoane. Astfel, unii autori vorbesc de o notorietate generală şi de o notorietate locală. b) Faptele necontestate de părţi, în general, nu se dovedesc, dar în cazul unor împrejurări esenţiale pentru soluţionarea cauzei, trebuie dovedite, iar în cazul unor împrejurări neesenţiale nu se dovedesc.

c) Prezumţiile legale absolute nu trebuie dovedite. De exemplu, o hotărâre judecătorească se prezumă că reflectă adevărul în faţa unei alte instanţe, nemaifiind necesară dovedirea celor stabilite. 4. Sarcina probei Sarcina probei poate fi definită ca obligaţia procesuală a participanţilor într-un litigiu de a dovedi împrejurările care constituie obiectul probaţiunii. Vom analiza regulile privind sarcina probei (A), excepţiile de la aceste reguli (B), răsturnarea sarcinii probei (C) şi riscul probei (D). A. Reguli privind sarcina probei Atât în dreptul civil, cât şi în dreptul penal, este consacrată regula actori incumbit probatio, conform căreia cel care face o afirmaţie trebuie să o dovedească. Astfel, într-un proces civil, regula este că sarcina probei revine reclamantului. În schimb, în dreptul penal, trebuie făcută o distincţie între latura penală şi latura civilă şi o distincţie între organele judiciare şi părţile în proces. În ceea ce priveşte latura penală, regula este că sarcina probei revine organelor judiciare şi nu părţilor, spre deosebire de procesul civil. În privinţa părţilor, acestea nu au obligaţia de a administra probe, dar părţile pot propune probe şi să ceară administrarea lor. Latura civilă a procesului penal este supusă regulii actori incumbit probatio, de unde rezultă că cel care exercită acţiunea civilă face o propunere înaintea instanţei şi deci, trebuie să o dovedească. B. Excepţii Excepţiile se întâlnesc mai mult în dreptul civil, deoarece în procesul penal, se întâlnesc numai în privinţa laturii civile. În procesul civil, dacă pârâtul are sarcina probei în două situaţii: dacă invocă excepţii, conform principiului in excipiendo reus fit actor şi atunci când formulează o cerere reconvenţională, situaţie în care dobândeşte şi calitatea de reclamant şi trebuie să probeze ceea ce pretinde. În dreptul penal, dacă în soluţionarea laturii civile, inculpatul s-ar opune exercitării acţiunii civile invocând o excepţie, atunci îi revine sarcina probei, fiind aplicabil principiul in excipiendo reus fit actor. C. Răsturnarea sarcinii probei În procesul civil, în cazul prezumţiilor legale relative, pârâtul are primul sarcina probei. În literatura de specialitate se subliniază că sarcina probei se răstoarnă şi în cazul prezumţiilor legale absolute (acestea pot fi răsturnate prin mărturisire), al prezumţiilor intermediare sau mixte, nu însă în cazul prezumţiilor absolute irefragabile. D. Riscul probei Sarcina probei revine reclamantului, care se supune, în fapt, riscului de a nu putea dovedi adevărul şi, deci, de a pierde procesul. Sarcina probei s-a modificat în riscul probei. 5. Mijloacele de probă

Astfel, mijloacele de probă pot fi definite ca reprezentând căile legale prin care se administrează probele sau prin care se dovedeşte un fapt juridic. Mijloacele de probă trebuie clasificate după cum probele sunt necontencioase sau contencioase. Probele necontencioase sau preconstituite sunt stabilite de părţi în absenţa riscului unui litigiu, dar cu previziunea unui eventual litigiu. De exemplu, actul pe care părţile îl întocmesc pentru a constata vânzarea-cumpărarea pe care au efectuat-o. Probele contencioase sau nepreconstituite sunt cerute în cursul procesului, intervenind după declanşarea litigiului. De exemplu, declaraţia unui martor ocular după comiterea unui accident de circulaţie etc. Probele preconstituite mai sunt denumite şi probe a priori, iar cele nepreconstituite, probe a posteriori. În ceea ce priveşte probele preconstituite, numai înscrisurile fac parte din această categorie (A), pe când în cazul probelor a posteriori, sunt cuprinse proba cu martori, mărturisirea, prezumţiile etc. (B). A. Probele preconstituite sau a priori Probele preconstituite sau cu înscrisuri comportă, la rândul lor o distincţie, în probă literală (1) şi înscrisurile sub formă electronică (2). 1. Proba literală Proba literală cuprinde înscrisurile care emană de la părţi. Proba literală cuprinde actul autentic, înscrisul sub semnătură privată, alte înscrisuri (scrisori, hârtii casnice, registre, înscrisuri specifice dreptului comercial), la fiecare categorie analizând condiţiile care trebuie îndeplinite şi forţa probantă. a) Actul autentic Art.1171 din Codul civil prevede că sunt înscrisuri autentice acele acte făcute cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a încheiat. Sunt acte autentice actele notariale, actele emise de primari ca ofiţeri de stare civilă, hotărârile judecătoreşti etc. Forţa probantă Dacă forma cerută de lege este ad validitatem, actul autentic probează valabilitatea operaţiunii juridice încheiate. El face dovada până la înscrierea în fals, în privinţa constatărilor personale ale agentului instrumentator şi până la proba contrară în privinţa celorlalte menţiuni, fiind opozabil erga omnes. De asemenea, adeseori, se bucură de forţă executorie. b) Înscrisul sub semnătură privată Actul privat sau sub semnătură privată este actul redactat de particulari, fie de părţi, fie de un mandatar., fiind semnat de acestea. Forţa probantă Spre deosebire de actul autentic, actul sub semnătură privată nu se bucură de prezumţia de autenticitate, având putere probatorie doar dacă semnătura este recunoscută sau verificată în justiţie ca aparţinând semnatarului. Dacă este contestată, se începe procedura verificării de scripte. La fel, data unui astfel de act trebuie recunoscută voluntar sau, la nevoie, poate fi supusă şi ea procedurii verificării de scripte. c) Alte înscrisuri Copiile Trebuie făcută distincţie după cum este vorba despre copiile actelor autentice sau copiile actelor sub semnătură privată. În cazul actelor autentice, copia legalizată a acestora nu

poate proba decât despre ceea ce cuprinde originalul. În cazul actelor sub semnătură privată, dacă pe copii se află o semnătură originală, aceste copii se numesc acte recognitive şi care se opun actelor primordiale, care sunt originale. Scrisorile Scrisorile pot reprezenta o mărturisire extrajudiciară dacă ele conţin recunoaşterea unui drept contestat, pot avea şi valoarea unei prezumţii sau constitui un început de dovadă scrisă. Registrele, hârtiile casnice Registrele şi, în general, hârtiile casnice cuprind note, însemnări ale particularilor; pot ajuta la proba căsătoriei, naşterii sau decesului unei persoane, având valoarea unei mărturisiri extrajudiciare. Cele mai importante înscrisuri sunt, însă, procesele-verbale. Procesele-verbale se clasifică în procese-verbale probatorii pe fondul cauzei (cele prin care se constată infracţiunile) şi procese-verbale de efectuare a unor acte procedurale (percheziţie, ridicarea unor obiecte). Procesele-verbale pot fi asimilate cu actele autentice. În ceea ce priveşte forţa probantă, procesele-verbale, ca şi celelalte mijloace de probă nu au valoare probatore dinainte stabilită, neavând o poziţie superioară în sistemul probelor, deşi se aseamănă actelor autentice din dreptul civil. 2. Înscrisurile sub formă electronică Apreciem că înscrierile pe suport informatic se asimilează înscrisurilor sub formă electronică, astfel că vom utiliza această ultimă denumire. Înscrisul în formă electronică este definit de Legea nr.455/2001 ca reprezentând „o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.” (art.4.2.). Noul Cod civil nu formulează o definiţie a înscrierilor pe suport informatic. Forţa probantă Din dispoziţiile Legii nr.455/2001 rezultă că înscrisul în formă electronică căruia i s-a încorporat, ataşat sau asociat o semnătură electronică extinsă este asimilat în privinţa condiţiilor şi efectelor, cu înscrisul sub semnătură privată. Înscrisul căruia i s-a încorporat, ataşat sau asociat o semnătură electronică are aceleaşi efecte ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile. În cazul în care este cerută forma scrisă a unui act juridic, fie ad probationem, fie ad validitatem, înscrisul în formă electronică întruneşte această condiţie dacă i s-a încorporat, ataşat sau asociat o semnătură electronică extinsă. B. Probele a posteriori În această categorie vom analiza proba testimonială, mărturisirea, prezumţiile şi alte mijloace de probă. 1) Proba testimonială sau proba cu martori Mărturia este declaraţia unei persoane despre fapte pe care le-a cunoscut personal. Forţa probantă Mărturia este lăsată la libera apreciere a judecătorului, neavând importanţă faptul că mărturia este făcută doar de o singură persoană şi nu de mai mulţi martori. În situaţia în

care sunt mai multe mărturii, judecătorul poate reţine doar una singură, dacă apreciază că este sinceră. Pentru ca mărturia să fie admisibilă, trebuie reţinute mai multe reguli. Astfel, este admisibilă proba cu martori a faptelor juridice stricto sensu. În privinţa actelor juridice, există două interdicţii: nu pot fi dovedite cu martori actele juridice cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege; nu se poate dovedi cu martori împotriva sau peste cuprinsul unui înscris. În dreptul penal, proba cu martori constituie regula. Orice persoană poate fi ascultată ca martor, dar există şi anumite excepţii. Astfel, nu pot fi ascultate ca martor persoanele obligate să păstreze secretul profesional, partea vătămată, partea civilă. Mai există o categorie de persoane care nu pot fi obligate să depună ca martor şi anume, soţul sau rudele apropiate al învinuitului sau inculpatului. Declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca orice mijloc de probă. Pe lângă declaraţiile martorilor, mai sunt mijloace de probă şi declaraţiile părţilor. 2) Mărturisirea Mărturisirea este definită în doctrină ca fiind recunoaşterea de către o parte a unui fapt pe care partea potrivnică îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă împotriva autorului ei consecinţe juridice. Mărturisirea poate fi extrajudiciară (în afara procesului) sau judiciară (în cadrul procesului), fiind consacrat principiul indivizibilităţii mărturisirii judiciare, conform căruia mărturisirea se reţine în întregime împotriva celui care a făcut-o şi nu pro parte. De asemenea, mărturisirea este supusă principiului irevocabilităţii, cu o excepţie, atunci când autorul ei poate să o revoce dacă probează că a făcut-o din eroare. 3) Prezumţiile Prezumţiile sunt presupuneri pornind de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Pot fi legale sau simple. Prezumţiile legale sunt cele reglementate expres de lege, care la rândul lor pot fi absolute (împotriva cărora nu este admisă proba contrară) şi relative (se admite proba contrară). Sunt prezumţii absolute puterea de lucru judecat, prezumţia de fraudă în baza căreia se anulează cesiunea unui drept litigios către un judecător, procuror, avocat. Sunt prezumţii simple prezumţia bunei credinţe, prezumţia că debitorul s-a obligat pentru suma cea mai mică etc. Prezumţiile simple nu sunt prevăzute de lege, fiind făcute de judecător. 4) Alte mijloace de probă Interceptările şi înregistrările audio sau video Acest mijloc de probă este prevăzut în cazul infracţiunilor contra siguranţei naţionale, infracţiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, infracţiunilor de corupţie sau al altor infrcţiuni care nu pot fi descoperite prin alte mijloace sau al infracţiunilor care se comit prin comunicare telefonică sau alte mijloace de telecomunicaţii. Autorizarea se dă pentru durata înregistrării, maximum pentru 30 de zile, putându-se prelungi, dar nu mai mult de 4 luni. În caz de urgenţă, procurorul poate dispune interceptarea şi înregistrarea convorbirilor, dar este obligat să înştiinţeze instanţa în cel mult 24 de ore. Instanţa trebuie să se pronunţe în 24 de ore.

Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor pot fi făcute şi la cererea părţii vătămate, fiind însă, necesară autorizarea instanţei. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale Sunt întâlnite în dreptul procesual penal. În anumite situaţii de urgenţă, în care există pericolul dispariţiei unor probe, organul de urmărire penală poate apela la un specialist care să efectueze o constatare tehnico-ştiinţifică (de exemplu, în cazul accidentelor de circulaţie, al infracţiunilor contra protecţiei muncii). Specialistul va întocmi un raport şi acesta este, de fapt, mijloc de probă. Raportul trebuie să se limiteze la rezolvarea problemei de specialitate, neputând fi extins la alte aspecte care intră în atribuţiile organului de urmărire penală. În privinţa constatărilor medico-legale, în Codul de procedură penală sunt enumerate cazurile în care aceste constatări se pot efectua: moarte violentă, moarte suspectă, moarte a cărei cauză nu se cunoaşte, atunci când este necesară o examinare corporală a învinuitului sau părţii vătămate pentru constatarea urmelor infracţiunii. Şi constatările medico-legale se concretizează într-un raport care constituie mijloc de probă. În legătură cu forţa probantă, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale sunt supuse principiului coroborării probelor, neavând o preeminenţă asupra celorlalte probe. Expertiza Expertiza, de fapt, raportul de expertiză constituie mijloc de probă atât în dreptul penal, cât şi în dreptul civil. Expertiza poate fi obligatorie sau facultativă. Codul de procedură penală reglementează cazurile în care expertiza este obligatorie: în cazul săvârşirii unui omor deosebit de grav, când se va efectua o expertiză psihiatrică; în cazul în care există îndoieli cu privire la starea psihică a învinuitului sau inculpatului. Expertiza facultativă poate fi dispusă fie de părţi, la cerere, fie de către organele judiciare, atunci când acestea consideră că este necesar. Expertiza mai poate fi: criminalistică, medico-legală, psihiatrică, tehnică; simplă (atunci când este făcută de un specialist dintr-un singur domeniu de activitate) sau complexă (atunci când necesită cunoştinţe din mai multe domenii). De asemenea, poate fi: oficială (atunci când expertul este numit de organele judiciare şi controlat de acesta); contradictorie (experţii sunt numiţi atât de părţi cât şi de organele judiciare); supravegheată (părţile pot desemna un specialist care are rolul de a controla modul de efectuare a expertizei). Raportul de expertiză are trei părţi şi poate conţine şi opinii separate, atunci când este întocmit de mai mulţi experţi. Astfel, raportul de expertiză cuprinde partea introductivă, descrierea expertizei şi concluziile. În ceea ce priveşte forţa probantă, nici raportul de expertiză nu are o preeminenţă asupra altor probe, având o valoare probatorie egală cu ele. Expertiza este întâlnită şi în dreptul civil, fiind reglementată de Codul de procedură civilă. Atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt este necesară opinia unor specialişti, instanţa poate numi unul sau trei experţi care să efectueze o expertiză. În privinţa raportului de expertiză, acesta nu este reglementat expres de Codul de procedură civilă. Apreciem, însă, că structura este trihotomică, aşa cum se întâlneşte în dreptul penal. Prezentarea scriptelor în comparaţie

Codul de procedură penală prevede că în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa pot dispune prezentarea scriptelor de comparaţie. Scriptele de comparaţie trebuie vizate de organul de urmărire penală ori de preşedintele completului de judecată şi semnate de cel care le prezintă. Probele materiale Mai sunt denumite şi mijloace materiale de probă, fiind întâlnite şi în dreptul penal, cât şi în dreptul civil. Codul de procedură civilă nu le reglementează expres. Constituie probe materiale înscrisurile, planurile, fotografiile, schiţele. Probele materiale nu pot fi înlocuite, verificarea lor se face fie printr-o cercetare la faţa locului, fie printr-o expertiză. Codul de procedură penală reglementează, în schimb, probele materiale. Astfel, obiectele pe care se găsesc urme ale faptei săvârşite, dar şi alte obiecte care ajută la aflarea adevărului sunt considerate mijloace materiale de probă. De asemenea, obiectele care au fost folosite la comiterea unei infracţiuni sau au fost destinate să folosească la săvârşirea ei, precum şi cele care sunt rezultatul ei constituie corpuri delicte. Ca forţă probantă, mijloacele materiale de probă sau probele materiale pot avea valoarea fie de probe directe, fie de probe indirecte. Cercetarea la faţa locului În dreptul penal este considerată un act procedural, un procedeu de ridicare a mijloacelor de probă şi nu un mijloc de probă. Această activitate se efectuează atunci când trebuie să se analizeze urmele infracţiunii, împrejurările în care a fost comisă fapta şi poate implica şi ridicarea unor obiecte sau înscrisuri. Şi în dreptul civil, cercetarea la faţa locului este calificată act procedural, nefiind considerată mijloc de probă. Constituie mijloc de probă bunul imobil sau mobil care face obiectul cercetării la faţa locului şi nu cercetarea în sine. În concluzie, din examinarea mijloacelor de probă rezultă că atât în dreptul civil, cât şi în dreptul penal există anumite condiţii generale care trebuie îndeplinite. În primul rând, proba trebuie să fie legală, adică prevăzută de lege, fie că este de drept substanţial, fie de drept procesual. În al doilea rând, proba trebuie să fie verosimilă, adică ceea ce se urmăreşte a fi dovedit să fie demn de crezare. În al treilea rând, proba trebuie să fie pertinentă, adică obiectul probei să aibă legătură cu cauza. În fine, proba trebuie să fie concludentă, adică ceea ce se dovedeşte să ducă la dezlegarea pricinii, la soluţionarea cauzei. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Care sunt accepţiunile termenului „probă”? 2. Care este definiţia noţiunii de probă? 3. Care este importanţa probelor? 4. Cum se pot clasifica probele? 5. Ce sisteme probatorii cunoaşteţi? Care sunt caracteristicile acestora?

6. Definiţi obiectul probei 7. Care sunt faptele care formează obiectul probei? 8. Care sunt faptele care nu trebuie dovedite? 9. Definiţi sarcina probei 10. Care sunt principiile şi excepţiile în materia sarcinii probei? 11. Ce înseamnă răsturnarea sarcinii probei? 12. Ce înţelegeţi prin riscul probei? 13. Ce înţelegeţi prin noţiunea de mijloace de probă? 14. Cum se clasifică mijloacele de probă? 15. Ce înţelegeţi prin probe a priori şi probe a posteriori? 16. Analizaţi proba literală. 17. Analizaţi înscrisul sub formă electronică. 18. Analizaţi probele a posteriori. 19. Analizaţi interceptările şi înregistrările audio sau video, ca mijloace de probă 20. Cum se face proba în dreptul internaţional? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 5: Sisteme probatorii Structură (ideile esenţiale): I. Sistemul acuzatorial (sistemul probei morale) - explicarea sistemului - rolul judecătorului în proces (evoluţia de la rolul pasiv la cel activ) II. Sistemul inchizitorial (sistemul probei legale) - explicarea sistemului - aplicarea sistemului în mod distinct, în cazul: a) dreptului civil (de făcut o nouă distincţie în cazul probei faptului juridic şi în cazul probei actului juridic civil) b) dreptului penal: exemplul dreptului francez; analiză specială a dreptului românesc (sistem probatoriu hibrid) LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA III:

Elaborati un referat cu tema „Definitia, obiectul, sarcina si riscul probei” (minimum 7 pg., format A4, font 12, la o distanţă de 1,5 rânduri). BIBLIOGRAFIE LA UNITATEA III: Cursuri, monografii: Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2005. Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar românesc. Noile reglementări, All Beck, Bucureşti, 2004. Jean Vincent, Serge Guinchard, Gabriel Montagnier, André Varinard, Institutions judiciaires, Dalloz, Paris, 2004. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Paideia, Bucureşti, 1993. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, ed. Naţional, Bucureşti, 1997. Studii, articole: Petre Ninosu, Autoritatea judecătorească în statul de drept, Dreptul, nr.1, 1994. Adrian-Ştefan Tulbure, Maria-Angela Tatu, Despre convingerea organelor judiciare în teoria probelor, Dreptul, nr. 7/2002. Ioan Doltu, Examen critic referitor la modul de interpretare şi aplicare a prevederilor legale în privinţa probatoriului în procesul penal, Dreptul, nr. 11/2003. Dan Lupaşcu, Unele observaţii privind interceptările şi înregistrările audio sau video, Dreptul, nr.2, 2005. Dorin Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, Pro Lege, nr.2, 1998. Legislaţie necesară: - Codul de procedură civilă, art. 167-241, art. 2411-24122. − Codul de procedură penală, art. 62-167. − Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor; − Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară; − Regulamentul din 21.09.2004 privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificată prin Hotărârea ÎCCJ nr. 1/2005.

UNITATEA DE ÎNVĂTARE IV: MANIFESTAREA FENOMENULUI JURIDIC ÎN SOCIETATE CUPRINS: 1. Realizarea dreptului 2. Interpretarea normelor juridice 3. Raportul juridic 4. Răspunderea juridică 5. Teste de autoevaluare 6. Lucrare de verificare Unitatea 4 7. Bibliografie pentru Unitatea 4 OBIECTIVELE UNITĂTII DE ÎNVĂTARE: 1. REALIZAREA DREPTULUI OBIECTIVE: • • • • definirea conceptului realizării dreptului cunoaşterea formelor de realizare a dreptului analiza primei forme: activitatea de executare şi respectare a legilor, cu relevarea trăsăturilor acesteia analiza formei a doua: aplicarea dreptului (definirea noţiunii de aplicare a dreptului, definirea noţiunii de act de aplicare a dreptului, înţelegerea trăsăturilor actului de aplicare, fazele procesului de aplicare a dreptului) 2. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE OBIECTIVE: • • • • • definirea noţiunii de interpretare a normelor juridice înţelegerea raţiunii interpretării normelor juridice cunoaşterea categoriilor de interpretare a normei juridice analiza metodelor de interpretare a normei juridice: metoda gramaticală, metoda analiza limitelor interpretării normelor juridice

sistematică, metoda istorică, metoda logică, analogia

3. RAPORTUL JURIDIC OBIECTIVE: • • • • • • • • • • • cunoaşterea premiselor raportului juridic definirea noţiunii de raport juridic înţelegerea şi explicarea trăsăturilor raportului juridic definirea noţiunii subiect de drept definirea noţiunii de capacitate juridică realizarea clasificării subiectelor de drept înţelegerea conţinutului raportului juridic înţelegerea obiectului raportului juridic înţelegerea şi definirea noţiunilor de drept subiectiv şi de obligaţie juridică definirea faptului juridic realizarea clasificării faptului juridic

4. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ OBIECTIVE: • • • • • • • definirea noţiunii de răspundere juridică stabilirea scopului răspunderii juridice cunoaşterea istoricului instituţiei răspunderii juridice stabilirea distincţiei dintre răspundere şi sancţiune cunoaşterea formelor răspunderii juridice stabilirea principiilor comune formelor de răspundere juridică cunoaşterea condiţiilor răspunderii juridice 1. REALIZAREA DREPTULUI CONTINUT

1. Conceptul realizarii dreptului Reliazarea dreptului înseamnă, pe de o parte, traducerea în viata a prevederilor cuprinse în normele de drept, ceea ce implica participarea unor subiecte multiple (cetateni, organe de stat,

organizatii nestatale), iar pe de altă parte, presupune posibilitatea, recunoscuta unor organe de stat, de a actiona în domeniul asigurarii mijloacelor de restabilire a ordinii de drept, în conditiile savârsirii unor fapte ce nesocotesc prevederile legale. Definiţie : realizarea dreptului reprezintă procesul transpunerii în viata a continutului normelor juridice, în cadrul caruia oamenii, ca subiecte de drept, respecta si executa dispozitii normative, iar organele de stat aplica dreptul, în temeiul competentei lor. 2. Formele realizarii dreptului Realizarea dreptului îmbraca doua mari forme: realizarea dreptului prin respectarea si executarea dispozitiilor legale de catre cetateni si realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre organele de stat si alte organisme sociale. A. Realizarea dreptului prin activitatea de executare si respectare a legilor Edictat în vederea disciplinarii conduitelor umane în relatii sociale determinate, dreptul ofera oamenilor modele de comportament, construieste tipologii subordonate unor scopuri practice. În acest proces, dreptul are în vedere omul ca fiinta sociala, omul în relatie cu semenii sai, omul care actioneaza într-o structura de relatii social-istorice. Reglementarea juridica – înteleasa ca o totalitate de forme de influentare a conduitei oamenilor, de orientare a acestora pe fagasuri utile si convenabile convietuirii umane – se structureaza în directa legatura cu pozitia individului în societate si cu interesul structurilor politice si sociale. Subordonarea conduitei individuale fata de conduita – tip continuta în normele de drept, subordonare ce se concretizeaza fie acte de respectare a legii, fie în acte de executare a prescriptiilor juridice devine, în acest cadru, o forma importanta de realizare a dreptului. În acest sens am înteles sa caracterizam dreptul, ca factor de programe a libertatii de actiune a omului. Pentru ca dreptul sa fie respectat de catre cetatean, acesta trebuie sa cunoasca regulile sale, iar statul trebuie sa ia masurile necesare de popularizare a actelor normative. Trasaturi ale realizarii dreptului, prin activitatea de exercitare si respectare a normelor juridice. a. Aceasta forma de realizare a dreptului implica îndeplinirea comandamentelor cuprinse în normele juridice, prin conformarea fata de dispozitiile normative (fie ca este vorba de dispozitii cu caracter imperativ sau permisiv). b. Conformarea fata de conduita fixata prin normele de drept este rezultatul direct al actiunii mai multor factori, cum ar fi: continutul dreptului, acceptarea legii de catre societate – ca expresie a unor necesitati, ridicarea gradului vietii materiale si spirituale a oamenilor, sporirea nivelului de cunostinte si perfectionarea instructiei scolare etc.

c. Ca volum si intensitate, aceasta forma de realizare a dreptului este mult mai bogata decât cealalta forma – aplicarea dreptului, ea declansând un numar imens de situatii juridice la care participa categoria cea mai mare de subiecti – cetatenii – precum si diferite organizatii sociale. d. Din punctul de vedere al tehnicii juridice, activitatile implicate în realizarea acestei forme sunt relativ mai simple; ele se pot desfasura si în fapt, fara încheierea unui act scris, fara îndeplinirea unor conditii de forma sau de fond speciale. e. Ele sunt, bineînteles, compatibile si cu realizarea prin crearea si desfasurarea unor raporturi juridice, în care drepturile si îndatoririle participantilor se concretizeaza în legaturi juridice statornicite prin normele de drept din cele mai diferite ramuri ale sistemului juridic. f. Respectând si aducând la îndeplinire (executând) normele dreptului, cetatenii îsi valorifica drepturile subiective, cu luarea în consideratie si a obligatiilor care le incumba, în procesul interactiunii sociale. B. Realizarea dreptului prin aplicarea normelor juridice de catre autoritatile statului (aplicarea dreptului) Notiunea aplicarii dreptului În afara participarii specifice a cetatenilor si a organizatiilor nestatale în procesul realizarii dreptului, acesta este realizat si prin intermediul unor acte specifice de autoritate, emise de autoritatile statului în conformitate cu competenta rezervata lor prin lege. Aceasta forma este denumita îndeobste „aplicarea dreptului”. În realizarea sarcinilor si a functiilor statului, organele acestuia apeleaza foarte adesea la formele juridice. Acte de aplicare a dreptului nu pot elabora decât autoritatile statului, cetatenii realizând dreptul prin executarea si respectarea normelor juridice. Definiţie : aplicarea dreptului consta în elaborarea si realizarea unui sistem de actiuni statale, în vederea transpunerii în practica a dispozitiilor si a sanctiunilor normelor de drept. Spre deosebire de realizarea dreptului prin executarea si respectarea prevederilor normelor juridice, care se poate desfasura si în fapt, fara crearea unor raporturi juridice, aplicarea dreptului este nemijlocit legata de nasterea si desfasurarea legaturilor juridice sub forma unor raporturi de drept în care un subiect este totdeauna un organ al statului care-si exercita prerogativele potrivit cu competenta ce-i este rezervata prin lege. În aceasta lumina, raportul juridic apare ca fiind mijlocul cel mai raspândit si eficient de realizare a normei de drept. Aplicând dreptul, organele de stat se manifesta ca purtatoare a atributelor puterii de stat; actele lor de aplicare sunt acte de putere cu caracter individual, concret. Prin intermediul lor sunt concretizate, în limita competentei ce le este repartizata prin normele juridice, drepturile si obligatiile unor subiecti în cadrul raporturilor juridice determinate. De asemenea, prin emiterea actelor de aplicare, organele statului stabilesc masuri de sanctionare a celor care resocotesc obligatiile care le revin. Spre exemplu: activitatea de aplicare a dreptului se poate

exprima în actul de impunere eliberat de un organ financiar asupra unui subiect impozabil, într-o decizie administrativa, în conferirea unei distinctii, în solutionarea unei cauze prin dezbaterea sa în fata unei instante de judecata etc. Notiunea si trasaturile actului de aplicare a dreptului Aplicarea dreptului, ca proces complex, se realizeaza în baza legilor si a celorlalte acte normative care compun sistemul juridic. Bazându-se pe actul normativ si nu pe vointa subiectiva a organului de stat care-l elaboreaza, actul de aplicare are aceeasi esenta ca actul normativ. Aplicarea dreptului da expresie unei anumite competente a organelor de stat, competenta determinata de lege si care desemneaza atributiile organelor de stat si limitele exercitarii acestora. Activitatea normativa se deosebeste de activitatea de aplicarea a dreptului prin trasaturi de continut si forma : 1. Activitatea de creatie în domeniul dreptului este rezervata doar unor categorii de organe ale statului. În principiu, nimic nu se opune ca un organ care elaboreaza un act normativ sa poata elabora si acte de aplicare (a majori ad minus). Spre exemplu: Guvernul edicteaza atât hotarâri – acte normative – cât si decizii individuale, acte de aplicare a dreptului. Daca activitatea normativa este strict reglementata în competenta unor organe ale statului, activitatea de aplicare poate fi realizata de orice organ al statului si, în limite determinate, chiar si de oganizatii nestatale. 2. Spre deosebire de actele normative care au un caracter general, impersonal, tipic, injonctiv si irefragabil, actele de aplicare a dreptului sunt individuale, concret-determinate. Scopul actului de aplicare este determinat de actul normativ, el trebuie sa traduca în viata, într-o relatie concreta, prevederi ale normei de drept. 3. Activitatea de elaborare normativa este subordonata unor reguli metodologice de tehnica legislativa. Având un caracter subordonat, derivat, apartinând ordinii subnormative, actele de aplicare a dreptului sunt elaborate în mod foarte diferit de la o ramura la alta si chiar în cadrul aceleiasi ramuri de drept de la o institutie la alta. 4. Hotarul ce separa actul normativ de actul de aplicare îl reprezinta continutul diferit, scopul si fmalitatea deosebita ale celor doua categorii de acte. 5. Spre deosebire de actul normativ care functioneaza impersonal si difuz, actionând continuu pâna la scoaterea sa din vigoare, actul de aplicare a dreptului îsi epuizeaza efectele în momentul adoptarii sale de catre organul abilitat. Într-adevar, din momentul în care o instanta de judecata (spre exemplu) solutioneaza o cauza si pronunta hotarârea, ea se

dezînvesteste de cauza respectiva. Solutionarea cauzei priveste doar partile participante în procesul respectiv. 6. Spre deosebire de activitatea de executare si respectare a normelor de drept de catre cetateni, în cursul careia ei pot sa încheie, prin acord de vointa, un raport de drept în temeiul unor dispozitii legale ce le stau la dispozitie, actele de aplicare apar totdeauna prin vointa unilaterala a unui organ al statului. 7. Data fiind importanta deosebita a reglementarii juridice a relatiilor sociale, exista reguli precise privind intrarea în vigoare, principiile de activitate si iesirea din vigoare a normei juridice. În principiu, orice norma de drept intra în vigoare la data publicarii sale (sau la 3 zile sau la o data ulterioara expres prevazuta) si actioneaza pâna la scoaterea din vigoare. Spre deosebire de actele normative, actul de aplicare devine obligatoriu, în principiu, din momentul comunicarii lui partilor interesate. 8. Din acest moment curge termenul de contestare a actului de catre partea nemultumita, în legatura cu modul de solutionare a cazului (de calificare juridica a starii de fapt retinuta de organul de stat). Controlul legalitatii actului de aplicare poate fi un control ierarhic sau un control judecatoresc. Spre deosebire de controlul legalitatii actelor de aplicare, care cunoaste forme si modalitati aflate la dispozitia partilor participante în raportul juridic respectiv, controlul legalitatii actelor normative cunoaste un sistem de garantii specifice (controlul parlamentar sau controlul judecatoresc). Fazele procesului de aplicare a dreptului Îndeobste, se considera ca aplicarea dreptului cunoaste urmatoarele faze: 1) stabilirea starii de fapt; 2) alegerea normei de drept; 3) interpretarea normelor juridice; 4) elaborarea actului de aplicare. Existenta acestor etape (faze) de aplicare nu înseamna în nici un caz fragmentarea, farâmitarea procesului de aplicare; în fapt, acest proces este un proces unitar. Pentru acest motiv este foarte greu sa se stabileasca o distinctie neta între aceste faze sau o ordine stricta a desfasurarii lor. Aceste faze se întrepatrund si se conditioneaza reciproc. 1. Stabilirea starii de fapt implica un demers riguros pentru cunoasterea minutioasa si în profunzime a circumstantelor cauzei respective. Cercetarea împrejurarilor faptei constituie elementul de baza, care asigura actului de aplicare caracter temeinic. În procesul concret al aplicarii dreptului, organele de stat iau cunostinta de numeroase aspecte ce caracterizeaza si definesc cadrul fizic – natural, precum si ambianta social-politica si ideologica în care normele juridice actioneaza. Verificarea si clarificarea circumstantelor cauzei sunt facute de catre organul de aplicare numai în lumina ipotezei unei norme juridice. Organele de aplicare vor lamuri atât împrejurarile concrete datorate actiunilor, oamenilor, cât si consecinte ale unor evenimente, de producerea carora legea leaga efecte juridice.

Este evident faptul ca stabilirea starii de fapt difera de la un act de aplicare la altul. Atunci când, spre exemplu, un organ administrativ de specialitate dispune repartizarea unei suprafete locative, el are a verifica relativ putine aspecte faptice - stabilirea numarului persoanelor, a venitului mediu anual al fiecarei persoane în vederea fixarii cuantumului chiriei etc. 2. Alegerea normei de drept. În aceasta a doua faza a procesului de aplicare, organele de aplicare procedeaza la critica normei, la selectionarea normei juridice, în vederea calificarii juridice exacte a starii de fapt stabilite. Corecta încadrare juridica a acestei stari de fapt confera actului de aplicare trasaturi de legalitate. 3. Interpretarea normelor juridice consta în operatiuni de lamurire si concretizare a continutului regulii de drept cuprinsa în norma ce urmeaza a cârmui raportul respectiv. Interpretarea (hermeneutica) juridica este o conditie de mare importanta a unei corecte aplicari a dreptului. O buna stapânire a metodelor de interpretare ofera cheia de bolta a succesului muncii de transpunere în viata sociala, la cazuri concrete, a cerintelor si a exigentelor normei de drept. 4. Elaborarea si emiterea actului de aplicare, constituie ultimul moment (faza, etapa) a procesului de aplicare a dreptului. Elaborarea actului de aplicare si emiterea sa reprezinta rezultatul unui demers rational si al unei manifestari de vointa a organului de stat, în vederea satisfacerii unor exigente ale normelor de drept. Atât demersul rational (întelegerea circumstantelor cauzei), cât si manifestarea de vointa (încadrarea împrejurarilor într-o norma de drept, calificarea juridica a acestora) sunt realizate în baza legii si în vederea aplicarii sale la un caz concret. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Ce înţelegeţi prin realizarea dreptului? 2. Care sunt formele realizării dreptului? 3. Cum se realizează dreptul prin activitatea de executare şi respectare a legilor? 4. Care sunt trăsăturile activităţii de executare şi respectare a legilor? 5. Definiţi noţiunea de aplicare a dreptului. 6. Ce se înţelege prin noţiunea de act de aplicare a dreptului? 7. Care sunt trăsăturile actului de aplicare a dreptului? 8. Care sunt fazele procesului de aplicare a dreptului? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 6 SI 7: Noţiunea şi trăsăturile actului de aplicare a dreptului Structură (ideile esenţiale): I. Noţiunea actului de aplicare

- aplicarea dreptului reprezintă activitatea exercitată de organe ale statului şi, în limite determinate de organizaţii nestatale, în forme special prevăzute de actele normative. - actul de aplicare are ca fundament actul normativ şi nu voinţa subiectivă a autorităţii statale emitente - are aceeaşi esenţă ca actul normativ: concretizează competenţa autorităţilor statale, competenţă determinată de lege II. Trăsăturile actului de aplicare se desprind mai clar prin comparaţia cu actul normativ (se analizează trăsăturile de conţinut şi formă) Actul normativ Actul de aplicare 1. titularul emiterii: numai anumite organe ale 1. titularul emiterii: orice organ statal, statului (organele cu competenţe legislative) 2. caracter general, impersonal, inclusiv organe care emit acte normative (a majori ad minus), dar şi organizaţii nestatale tipic, 2. caracter individual, concret-determinat

injonctiv, irefragabil 3. elaborarea: trebuie să respecte regulile de 3. elaborarea: diferă de la o ramură la alta şi tehnică legislativă chiar de la o instituţie la alta 4. conţinut, scop: subordonate creării de 4. conţinut, scop: subordonate creării de efecte erga omnes efecte individuale 5. epuizarea efectelor juridice: efectele se 5. epuizarea efectelor juridice: în momentul produc continuu, până în momentul ieşirii adoptării de către organul abilitat sale din vigoare 6. fundament: voinţa unilaterală a unui organ 6. fundament: voinţa unilaterală a unui organ al statului al statului 7. caracter obligatoriu: de la intrarea în 7. caracter obligatoriu: de la momentul vigoare până la ieşirea din vigoare comunicării părţilor interesate 8. controlul actului: control de legalitate; 8. controlul actului: control de legalitate; forme: control parlamentar sau control forme: control ierarhic sau control judecătoresc judecătoresc

2. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE CONTINUT

1. Notiunea si ratiunea (necesitatea) interpretarii normelor juridice Necesitatea interpretarii este justificata de faptul ca, în procesul aplicarii dreptului organul de aplicare (judecatorul, organul administrativ etc.) trebuie sa clarifice cu toata precizia textul normei juridice, sa stabileasca compatibilitatea acesteia în raport de o anumita situatie de fapt (de o speta ce se deduce în fata sa). El are totdeauna în fata un sistem de norme cu caracter general si impersonal, din care trebuie sa selectioneze pe cea care se aplica în cazul concret (un caz particular si individual, determinat prin trasaturi ce nu-si gasesc de fiecare data reflectarea exacta si detaliata în continutul normei). Organul de aplicare (interpretul) este obligat sa constate sensul normei de drept. Analiza textului legii ridica problema mai larga a sistemelor de semnificatii, sistemul comun al limbajului. Abordând notiunea interpretarii normelor juridice este necesar sa revenim la sublinierea necesitatii interpretarii. Se impune precizarea ca privim interpretarea ca un moment al aplicarii dreptului. Pentru acest motiv utilizam sintagma: „interpretarea normei juridice” si nu „interpretarea dreptului”. Ca moment al aplicarii normei juridice la cazuri concrete, interpretarea este necesara pentru a clarifica si a limpezi sensul exact al normei, pentru a defini, cu toata precizia, vointa legiuitorului. Interpretul trebuie sa explice norma în contextul social în care ea actioneaza. În sfârsit, interpretul, utilizând o metodologie adecvata de interpretare, va identifica partile componente ale normei de drept (structura sa logica), în scopul stabilirii câmpului de aplicabilitate si a finalitatii normei. 2. Felurile (genurile) interpretãrii normelor juridice În teoria dreptului, interpretarea normelor juridice se clasifica in: interpretare oficiala si interpretare neoficiala. Interpretarea oficiala este obligatorie si ea mai poarta denumirea de interpretare cu forta juridica. Interpretarea neoficiala mai poarta denumirea de interpretare doctrinara; ea este facultativa, fara forta juridica. Interpretarea oficiala este realizata de catre organe de stat care au atributii fie în procesul elaborarii normelor juridice, fie în procesul aplicarii normelor juridice. Atunci când organul emitent îsi interpreteaza propriul act, aceasta interpretare poarta denumirea de interpretare autentica. Acest gen de interpretare constituie o interpretare legala sau generala, iar actul normativ interpretativ va face corp comun cu actul interpretat (aplicându-se, deci, retroactiv). În sensul cuprinderii interpretarii în chiar procesul aplicarii (ca faza distincta a acestui proces) se înscrie interpretarea cazuala, realizata de instantele judecatoresti (interpretarea judiciara) sau de organele administratiei. Acest gen de interpretare priveste în mod direct procesul de aplicare, el este o interpretare de caz. Organul de aplicare, având de solutionat o cauza, dupa ce stabileste cu maxima atentie circumstantele cauzei, califica juridic cauza si, în vederea emiterii actului de aplicare (o hotarâre judecatoreasca sau un act administrativ), procedeaza la

interpretarea normei juridice selectionate, pentru a emite un act de aplicare legal. Interpretarea data are forta juridica (este obligatorie) pentru cauza respectiva si fata de participantii la aceasta cauza. Interpretarea neoficiala, poarta si denumirea de interpretare doctrinara, întrucât ea este cuprinsa, de obicei, în operele stiintifice (în doctrina). Spre deosebire de interpretarea oficiala (în oricare din formele sale), interpretarea neoficiala nu are forta juridica, ea este facultativa. 3. Metodele interpretarii normelor juridice Teoria juridica este de multa vreme preocupata de stabilirea si clasificarea metodelor de interpretare. În general, se admite existenta urmatoarelor metode: gramaticala, istorica, sistematica, logica. A. Metoda gramaticala Metoda gramaticala, are ca obiect stabilirea sensului comandamentului cuprins în norma juridica prin analiza gramaticala (sintactica si morfologica) a textului normei juridice. Interpretul va stabili sensul cuvintelor, modul de folosire a acestora în text, daca legiuitorul le foloseste în acceptiunea lor comuna sau într-o acceptiune specific juridica. Interpretarea gramaticala priveste deci textul legii, text care ridica interpretului problema mai larga a sistemului de semnificatii (sistemul comun al limbajului). În raport cu evolutia mai rapida a lexicului juridic, sintaxa normelor juridice cunoaste o evolutie mai lenta, fiind mai puternic marcata de spiritul conservator. În interpretarea gramaticala, organul de aplicare urmareste si modul de îmbinare a cuvintelor în propozitii si fraze, precum si sensul unor conjunctii. Spre exemplu, o anumita concluzie trage interpretul din faptul ca în textul normei juridice legiuitorul utilizeaza conjunctia „si”, o alta concluzie daca legea foloseste conjunctia „sau”. Daca textul spune ca o fapta se pedepseste cu închisoare de la .... la .... si confiscarea averii, ori ca o fapta se pedepseste cu închisoare sau amenda penala. Vom fi, într-un asemenea caz, în fata unei pedepse cumulative sau a unei pedepse alternative. B. Metoda sistematica Metoda sistematica priveste modalitatea de stabilire a sensului normei juridice prin încadrarea sa în economia actului normativ din care face parte sau prin raportarea sa la economia altor acte normative. Norma juridica nu exista izolat, rupta de alte norme juridice. Ea este parte componenta a unui sistem – a unei institutii, a unei ramuri si deci a sistemului de drept. Caracteristica fundamentala a sitemului de drept consta în faptul ca el exista prin fidelitate fata de propriile-i norme. Partile sale componente se afla într-o stare de acuta interferenta si nu în stare de indiferenta. De aceea, vointa legiuitorului (sensul legii) poate fi stabilita, în multe situatii, printr-o interpretare sistematica.

C. Metoda istorica Metoda istorica, urmareste sa explice întelesul normei juridice prin luarea în consideratie a ceea ce se cheama occasio legis împrejurarile social-juridice care au stat la baza elaborarii si a adoptarii legii. Nu este suficient ca fiecare norma sa fie înteleasa ca parte într-un ansamblu sistematic, este, de multe ori, necesar ca interpretul sa recurga la traditia istorica. În acest caz el va apela la documente, va cerceta lucrarile preparatorii ale actului normativ, expunerile de motive, interpelarile, amendamentele propuse (acceptate sau repinse de Parlament), interventiile cu ocazia dezbaterii actului normativ, reactiile din presa vremii etc. În cazul interpretarii istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea reglementarii actuale cu reglementarile anterioare în materie. D. Metoda logica Metoda logica este cel mai larg întâlnit procedeu de interpretare a normei juridice. Ea implica aprecieri rationale, realizate prin operatiuni de generalizare, de analiza logica a textului normei juridice, de analogie etc., prin aplicarea legilor logicii formale. În realizarea metodei logice de interpretare, organul de aplicare se foloseste de o serie de argumente ale logicii formale, cum ar fi: ad absurdum, per a contrario, a majori ad minus, a fortiori etc. 1. Interpretarea prin reducerea la absurd – ad absurdum înseamna stabilirea adevarului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În acest caz, interpretul demonstreaza ca orice alta interpretare data textului normei juridice, în afara de cea oferita de el, conduce la concluzii contrare legii. 2. Argumentul per a contrario (sau a contrario) se bazeaza pe legea logica a tertului exclus (tertium non datur). Acest argument pleaca de la premisa ca în cazul notiunilor contradictorii care se neaga una pe alta, doar una poate fi adevarata, cealalta este falsa, o a treia posibilitate nu exista. 3. Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate si mai putin) este o inferenta silogistica. 4. Argumentul a minori ad majus care însoteste argumentul a majori ad minus si care semnifica faptul ca daca legea interzice mai putin, ea interzice implicit si mai mult. Acest argument este, într-un fel, opus primului, el presupunând pornirea de la o norma referitoare la un caz special (o prohibitie, de exemplu) la un caz general. 5. Argumentul a fortiori consta în aceea ca ratiunea aplicarii unei norme este si mai puternica într-o alta ipoteza decât aceea indicata expres în norma respectiva.

6. Argumentul a pari se întemeiaza pe rationamentul ca pentru situatii identice sa se pronunte solutii identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Aici avem de-a face cu deducerea unei reguli pe cale de analogie. O asemenea deducere nu este admisa decât atunci când textul care este extins astfel contine o regula de principiu si de drept comun, o dispozitie cu caracter general. O atare operatiune nu mai este posibila când textul contine o norma exceptionala, o asemenea norma fiind de stricta interpretare. E. Analogia Rezolvarea unei cauze pe baza de analogie. Atunci când organul de aplicare, fiind sesizat cu solutionarea unei cauze, nu gaseste o norma corespunzatoare, el face apel fie la o norma asemanatoare (analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris). Codul civil român obliga pe judecator sa se pronunte si atunci când legea este neclara sau tace. Aceasta regula este dictata de interesele ordinii publice si de autoritatea justitiei. Atunci când reglementarea este neclara sau lipseste, judecatorul va cauta în alte norme pentru a gasi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispozitia asemanatoare). Mai complicata este situatia când el nu gaseste o asemenea reglementare în nici o norma. El va solutiona pe baza principiilor de drept care reprezinta acel ideal de ratiune si justitie, care sta la baza dreptului pozitiv. În acest caz, analogic se înalta la principiul general pe care-l implica, spre a-l putea aplica unei ipoteze pe care legea nu a prevazut-o. Observam faptul ca aplicarea dreptului prin analogie are la baza constatarea unei lacune a legii, fapt ce obliga pe judecator, în dreptul privat, sa solutioneze cauza prin aplicarea fie a unei dispozitii asemanatoare, fie prin apelul la principiile dreptului. În dreptul penal o asemenea posibilitate nu este recunoscuta. Aici functioneaza principiul legalitatii incriminarii (nullum crimen sine lege) si principiul legalitatii pedepsei (nulla poena sine lege). Aceste principii nu-i permit judecatorului sa declare noi fapte ca infractiuni si nici sa stabileasca alte pedepse, decât cele prevazute expres de legea penala. 4. Rezultatele (limitele) interpretarii normelor juridice Din punctul de vedere al rezultatelor interpretarii normelor juridice, interpretarea poate fi: literala, extensiva sau restrictiva. Interpretarea literala (ad litteram sau interpretatio declarativa) se realizeaza atunci când organul de aplicare constata ca textul normei juridice se muleaza, în mod corespunzator, continutului raporturilor sociale pe care le reglementeaza. În urma interpretarii normei juridice prin metodele întâlnite, organul de aplicare poate ajunge însa si la concluzia ca textul normei juridice este mai larg sau, dimpotriva, mai restrâns, decât sfera relatiilor sociale ce cad sub incidenta de reglementare a acesteia. În aceste cazuri, se realizeaza o interpretare restrictiva (interpretatio restrictiva) sau o interpretare extinctiva (interpretatio extensiva). Observam faptul ca interpretarea extinctiva se realizeaza,

în realitate, pe baza unui rationament analogic. Pentru acest motiv, apare întemeiata tendinta de apropiere a interpretarii extensive de analogie. TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de interpretare a normelor juridice? 2. Care este raţiunea interpretării normelor juridice? 3. Ce înţelegeţi prin interpretare oficială? Dar prin interpretarea neoficială? 4. Ce este interpretarea de caz? 5. Ce este interpretarea autentică? 6. Analizaţi metoda gramaticală de interpretare a normelor juridice. 7. Analizaţi metoda sistematică de interpretare a normelor juridice. 8. Analizaţi metoda istorică de interpretare a normelor juridice. 9. Analizaţi metoda logică de interpretare a normelor juridice. 10. Analizaţi analogia în drept. 11. Ce înseamnă interpretare literală? 12. Ce înseamnă interpretare extensivă? 13. Ce înseamnă interpretare restrictivă? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 10: Analogia în drept Structură (ideile esenţiale): I. Noţiune 1. analogia reprezintă soluţionarea unei cauze fie prin aplicarea unei norme juridice asemănătoare cu obiectul litigiului, fie prin aplicarea principiilor dreptului 2. domeniu de aplicare: - dreptul privat; - dreptul procesual penal; - nu şi în dreptul penal, unde funcţionează principiul legalităţii incriminării şi al legalităţii pedepsei; - excepţie (nu pot fi aplicate prin analogie): normele care restrâng exerciţiul unor drepturi; normele cu caracter excepţional. 3. scurt istoric: analogia în dreptul roman, în dreptul contemporan (cazul dreptului românesc – art. 3 C.civ.

4. justificarea analogiei: lacunele legii II: Formele analogiei: 1. analogia legis (explicaţie) 2. analogia juris (explicaţie) 3. RAPORTUL JURIDIC CONTINUT

1. Premisele raportului juridic Pentru ca un raport juridic sa poata aparea si sa se desfasoare este nevoie de existenta unor premise. Îndeobste se considera ca aceste premise sunt: norma juridica, subiectele de drept si faptele juridice. Primele doua premise sunt premise generale sau abstracte, în timp ce faptul juridic este premisa speciala sau concreta. Normele de drept definesc domeniul comportarii posibile sau datorate, în cadrul unor raporturi sociale asupra carora statul are interesul sa actioneze într-un anumit fel. Ele reprezinta premisa fundamentala a nasterii unui raport juridic. Normele la care se face referire în acest caz sunt cele cu caracter si continut prohibitiv. Celelalte două premise vor fi analizate separat. 2. Definitia raportului juridic Definitia raportului juridic va trebui sa tina la cont, fireste, de exigentele oricarei definitii, sa retina genul proxim si diferenta specifica. Genul proxim al raportului juridic îl constituie relatia sociala. Raportul juridic, ca relatie sociala, face parte dintr-un sistem de legaturi, de contacte sociale care definesc individul ca fiinta sociala. Ceea ce separa raportul juridic de toate celelalte raporturi sociale îl constituie faptul ca aceasta legatura sociala este reglementata de o norma specifica, norma de drept, si este susceptibila a fi aparata pe cale statala, prin constrângere. Definitie : raportul juridic este acea legatura sociala, reglementata de norma juridica, continând un sistem de interactiune reciproca între participanti determinati, legatura ce este susceptibila a fi aparata pe calea coercitiunii statale. 3. Trãsãturile caracteristice ale raportului juridic

A. Raportul juridic este un raport social Raportul juridic se stabileste totdeauna între oameni, fie între parteneri persoane fizice, fie între acestea si organele statului, sau între organele statului. Ca raport social, raportul juridic se alatura (coexista) cu ansamblul raporturilor social- economice, politice etc.

B. Raportul juridic este un raport de suprastructura Intrând în compozitia suprastructurii juridice, raporturile de drept suporta influenta tuturor raporturilor sociale (materiale si ideologice). Relatiile de proprietate formeaza axul în jurul caruia graviteaza toate reglementarile juridice. Constituind „miezul” reglementarii de catre drept a raporturilor sociale, raporturile materiale nu epuizeaza substanta acestei reglementari. Ca nucleu al ordinii sociale, dreptul este implicat în derularea relatiilor de interes hotarâtor pentru o buna desfasurare a raporturilor sociale. În acest cadru, dreptul reglementeaza raporturile politice hotarâtoare (raporturi apartinând domeniului conducerii sociale), raporturi din sfera vietii familiale, culturale, raporturi care privesc apararea sociala etc. Totodata, ca raporturi de suprastructura, raporturile juridice se pot manifesta într-un grad de interdependenta relativa fata de raporturile materiale, putând fiinta si ca o creatie a normei de drept. C. Raportul juridic este un raport volitional Fiind un raport între oameni, raportul juridic este un raport de vointa. Singura, vointa subiectilor este insuficienta; este nevoie ca aceasta vointa sa se exprime în conformitate cu vointa de stat. În acest cadru se releva din nou legatura organica existenta între norma juridica si raportul juridic. În lipsa normei juridice, care garanteaza statal realizarea raportului juridic, în conformitate cu dispozitia cuprinsa în continutul sau, raportul social nu devine juridic. Ca raport cu caracter volitional, raportul juridic este terenul pe care se întâlnesc doua vointe: vointa statala, exprimata în norma de drept, care consacra drepturile si obligatiile participantilor si vointa subiectelor. În acest sens se vorbeste despre dublul caracter volitional al raportului juridic. În procesul determinarii drepturilor si a obligatiilor, actioneaza, reciproc, vointa generala a statului si vointa individuala a subiectelor. D. Raportul juridic este un raport valoric Importanta studierii notiunii si a trasaturilor raportului juridic se evidentiaza si în planul axiologiei juridice. Într-adevar, în raporturile juridice îsi gasesc concretizarea valorile esentiale ale societatii. Raporturile juridice – fie cele mai numeroase, prin care se realizeaza dispozitiile normelor de drept, fie cele mai restrânse, prin care se realizeaza sanctiunea normelor de drept – pot fi caracterizate ca instrumente de transmitere a continutului valoric al normelor de drept în

planul relatiilor sociale concrete si reale. Normele juridice, ca modele valorice, îsi gasesc îndeobste concretizarea în raporturile juridice. E. Raportul juridic este o categorie istorica Nefiind un simplu raport social în care se exprima doar vointa libera a participantilor la relatiile sociale, ci un raport reglementat de o norma de drept, raportul juridic va purta atât în continutul sau, cât si în forma sa, amprenta vointei sociale care se exprima în norma juridica ce dirijeaza acest raport. Fiecare tip de organizare sociala genereaza raporturi juridice (ca si forme de administratie) proprii. Astfel, în dreptul privat roman sclavul era trecut în rândul bunurilor. Stapânul avea asupra sclavului dreptul de viata si de moarte. Tipul raporturilor juridice, în decursul istoriei, variaza, se schimba si se dezvolta, în directa legatura cu evolutia generala a societatii, cu caracteristicile legaturilor pe planul productiei si al schimbului de activitati. 4. Subiectele raportului juridic A. Conceptul de subiect de drept Subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii – fie individual, fie grupati în forme organizate. Statul recunoaste oamenilor o atare calitate si apara, la caz de nevoie prin constrângere, realizarea prerogativelor specifice ale titularilor drepturilor în cadrul variatelor raporturi juridice. Subiectul de drept este un fenomen social real si poarta amprenta tipului formelor de organizare economico-sociale în care oamenii îsi duc existenta. De aceea, nu vom putea judeca participarea la raporturile juridice, volumul drepturilor subiective, întinderea capacitatii juridice, decât raportându-ne de fiecare data la structura si continutul acestor forme precum si, în general, la contextul social-istoric în care oamenii participa la viata sociala. B. Capacitatea juridica – premisa a calitatii de subiect de drept Omul este subiect de drept; el participa la raporturi juridice ca titular de drepturi si obligatii în baza recunoasterii acestei calitati de catre normele de drept. Aceasta aptitudine recunoscuta de lege omului, de a avea drepturi si obligatii juridice, poarta denumirea de capacitate juridica. Legea fixeaza atât momentul aparitiei capacitatii juridice, cât si întinderea ei, volumul drepturilor si al îndatoririlor ce pot forma continutul unui raport juridic. Ca posibilitate recunoscuta de lege, de a avea drepturi si obligatii în raporturi juridice concrete, capacitatea juridica ne apare ca o premisa a calitatii de subiect de drept; în lipsa ei nu ar fi posibila participarea oamenilor sau a organizatiilor acestora la relatiile soiale reglementate de drept. Subiectele de drept (persoana sau organizatiile acesteia), dispunând de capacitatea juridica, nu apar în mod automat ca purtatorii unor drepturi si obligatii concrete în raporturi juridice

determinate; ei apar ca titularii facultatii recunoscute de lege de a avea drepturi si obligatii în viitor. Analiza capacitatii juridice, de pe pozitiile teoriei dreptului, implica luarea în considerare a trasaturilor caracteristice participarii la circuitul juridic în toate ramurile dreptului. Având în vedere ansamblul formelor de manifestare a capacitatii juridice, în teoria dreptului s-a conchis ca se poate realiza clasificarea capacitatii juridice în capacitatea generala si capacitate speciala. Capacitatea juridica generala este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi si obligatii juridice, în principiu, în toate raporturile juridice, fara ca legea sa conditioneze aceasta participare de îndeplinirea unor calitati. Capacitatea juridica speciala este posibilitatea recunoscuta de lege de a participa ca subiect de drept în raporturile în care trebuie îndeplinite anumite conditii (spre exemplu, în dreptul civil subiectele colective, în dreptul administrativ organele de stat etc.). C. Clasificarea subiectelor raporturilor juridice Subiectele raporturilor juridice se clasifica în: subiecte individuale – persoana, ca subiect – si subiecte colective. Aceasta clasificare tine cont de faptul ca activitatea umana se poate desfasura în forma unor actiuni individuale sau colective. Subiectele colective îsi afla fundamentul în existenta reala a formei colective de activitate. I. Persoana, subiect de drept Omul, ca fiinta socializata, este mai mult decât o simpla entitate biologica, este persoana. Persoana - cetatenii, strainii, apatrizii - apare în raporturile juridice ca subiectul cu raza de participare cea mai larga. Cetatenii statului, în principiu, pot sa participe la toate raporturile juridice, bucurându-se, în acest sens, de capacitatea juridica generala. Cetatenii pot intra în raporturi de drept atât între ei, cât si cu statul, cu organele statului, cu organizatiile economice sau cu organizatiile nestatale. În dreptul intern, si anume în dreptul civil, se utilizeaza conceptul de „statut personal”, concept care defineste starea si capacitatea persoanei. În dreptul international privat, conceptul are o sfera mai întinsa, acoperind atât statutul individual (starea civila, numele, capacitatea juridica), dar si statutul familial (raporturile care izvorasc din casatorie si filiatie). Protectia statutului personal prin lege este strâns legata de asigurarea capacitatii persoanei de a se manifesta în calitate de subiect de drept. În materia dreptului international privat se practica doua sisteme: lex patriae si lex domicilii. Codul român civil a adoptat sistemul lex patriae atunci când a statuat în art. 2 alin. (2) ca „Legile relative la starea civila si la capacitatea persoanei urmaresc pe români chiar si când ei îsi au resedinta în strainatate”. În baza unei experiente îndelungate de aplicare a Codului si în temeiul unor evolutii specifice în materie, legiuitorul român a facut unele concesii statutului lex domicilii. Astfel, prin dispozitiile Legii nr. 105/1992 privind raporturile de drept international privat, s-a stabilit faptul ca „starea, capacitatea si relatiile de familie ale persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa nationala, afara numai daca prin dispozitii speciale nu se prevede altfel” (subl. ns.).

Desi legiuitorul român ramâne fidel sistemului lex patriae, în mod subsidiar, daca prin dispozitii speciale se prevede altfel, se poate recunoaste valabilitatea sistemului lex domicilii. Persoana fizica apare ca subiect distinct în raporturile de drept civil, caz în care capacitatea sa juridica se împarte în capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu. În anumite limite, pot participa ca subiecte de drept strainii si persoanele fara cetatenie. Asa cum s-a remarcat în dreptul international public, participarea strainilor si a apatrizilor în raporturile juridice constituie competenta de reglementare juridica nationala, nefiind excluse însa si unele întelegeri concretizate în conventii ale statelor privind regimul juridic al strainilor. II. Subiectele colective – ca subiecte de drept a) Statul – subiect de drept Statul participa în calitate de subiect de drept atât în raporturi juridice interne, cât si în raporturi juridice de drept international. În dreptul intern, statul apare ca subiect de drept, mai întâi, în raporturile de drept constitutional. Spre exemplu, statul apare ca subiect de drept constitutional în raporturile de cetatenie. În raporturile sale cu persoanele care au cetatenie româna, statul are o serie de drepturi si obligatii. De asemenea, statul acorda cetatenie, aproba renuntarea la cetatenie, retrage cetatenia, aproba stabilirea domiciliului în România pentru cetatenii altor state. Statul apare, totodata, ca subiect în raporturile de drept constitutional, prin intermediul carora se realizeaza federatia precum si în raporturile statului privit ca întreg si unitatile administrativ-teritoriale. O situatie speciala prezinta participarea statului în raporturile juridice de drept international. Calitatea de subiect de drept a statului în raporturile de drept international se întemeiaza pe suveranitatea sa, ea exista indiferent de recunoasterea sau nerecunoasterea din partea celorlalte state. Se considera, de asemenea, ca poporul este subiect de drept international. În ceea ce priveste organizatiile internationale, acestea sunt subiecte ale dreptului international numai daca statele membre le recunosc dreptul ca, în exercitarea functiilor lor, sa fie purtatoare de drepturi si obligatii în raporturi juridice internationale. În raport cu statele membre, organizatiile internationale apar întotdeauna ca subiecte cu caracter secundar. b) Autoritatile publice – subiecte de drept În procesul de realizare a dreptului, participarea autoritatilor – organele puterii legislative, organele administratiei, organele justitiei – se realizeaza în raport de competenta rezervata prin Constitutie si legile de organizare si functionare fiecarei categorii de organe, precum si fiecarui organ în parte. Învestite cu competenta, aceste subiecte participa ca purtatoare ale autoritatii statale într-un domeniu sau altul. Ca subiecte de drept, autoritatile publice îndeplinesc cel putin trei categorii de competente: exercitarea conducerii de stat în diverse domenii, solutionarea problemelor privind temeinicia legala a pretentiilor unor subiecte de drept fata de altele si asigurarea constrângerii de stat în cazurile necesare, restabilirea ordinii de drept încalcate, recuperarea prejudiciilor.

c) Persoanele juridice Elementele constitutive ale personalitatii juridice sunt: organizarea de sine statatoare, patrimoniu propriu, afectat realizarii unui scop, în acord cu interesul general. Persoanele juridice sunt subiecte distincte în raporturile juridice de drept civil sau în cele de drept comercial. Persoana juridica reprezinta un subiect de drept cu o larga arie de raspundere în circuitul juridic. Societatile comerciale, întreprinderile, regiile autonome, companiile sunt participante, în calitate de persoane juridice, în raporturile de drept privat. Institutiile sunt acele unitati care desfasoara o anumita forma a activitatii de stat în domenii distincte (învatamânt, sanatate, stiinta, cultura etc.), activitate fara caracter economic si care functioneaza pe baza finantarii de la buget. Organele statului, în afara participarii lor ca purtatoare ale autoritatii, apar uneori si ca persoane juridice, în raporturi care nu sunt nemijlocit legate de realizare competentei lor (spre exemplu, raporturile în care intra o instanta judecatoreasca cu un agent economic specializat în vederea repararii mobilierului din salile de judecata). 5. Continutul raportului juridic Continutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor si al obligatiilor subiectelor într-un raport juridic determinat, drepturi si obligatii prevazute de norma juridica. În continutul raportului juridic se reflecta legatura indisolubila dintre norma agendi – regula de drept ce determina conduita posibila si datorata – si facultas agendi – dreptul unui participant la raportul juridic. Raporturile juridice constituie relatii interumane, aparute pe baza normelor de drept, în care subiectele apar ca purtatoare de drepturi si obligatii. Unitatea drepturilor si a obligatiilor, interconditionarea lor, constituie trasaturi esentiale ale continutului raportului juridic. Subiectele raportului juridic apar întotdeauna ca titulari de drepturi si obligatii si se comporta potrivit cu pozitia specifica fiecaruia - de titular al dreptului sau al obligatiei. Dreptul subiectiv este facultatea juridica individuala a unei persoane sau a unei organizatii într-un raport juridic determinat. Dreptul subiectiv, numit si îndrituire, prilejuieste titularului sau o seama de posibilitati, ocrotite juridiceste: a) sa aiba o anumita atitudine fata de dreptul sau (spre exemplu sa dispuna de acel drept); b) sa solicite o atitudine corespunzatoare din partea subiectului obligat; c) sa solicite apararea dreptului sau pe cale statala, în conditiile nesocotirii sale. Obligatia juridica – îndatorirea – reprezinta masura dreptului subiectiv; ea incumba subiectului tinut sa îndestuleze dreptul subiectiv. Dreptul subiectiv si obligatia juridica apar, astfel, ca fenomene sociale aflate într-o legatura indisolubila. În realitate, nu exista drept subiectiv (ca fenomen juridic) daca el, într-un fel sau altul, nu este legat de obligatie. Nu exista nici obligatia (ca fenomen juridic) daca ei nu-i corespunde dreptul de a pretinde. Prin continutul sau (prin drepturile subiective si obligatiile

juridice corelative) raportul juridic apare ca o forma fundamentala de implementare a normei în viata sociala. Clasificarea drepturilor subiective În mod deosebit, clasificarea drepturilor subiective se înfatiseaza ca o preocupare a dreptului constitutional, a dreptului civil, a dreptului familiei etc. Criteriile în baza carora se clasifica drepturile civile, de exemplu, sunt amplu dezvoltate, iar clasificarile respective (spre pilda: drepturi patrimoniale si drepturi nepatrimoniale, drepturi principale si drepturi accesorii, drepturi pure si drepturi afectate de modalitati etc.), nu prezinta doar o importanta teoretica ci, înainte de toate, o importanta practic – juridica. În teoria dreptului este de acum traditionala clasificarea drepturilor subiective în drepturi absolute si relative, în raport de modul de determinare a subiectilor obligati sa respecte dreptul subiectiv. Este absolut dreptul subiectiv opozabil erga omnes, care trebuie deci sa fie respectat de toti ceilalti. Este un drept subiectiv general, în sensul ca sfera persoanelor obligate a-l respecta este nedeterminata. Dreptul subiectiv este opozabil tuturor celorlalti. Spre deosebire de drepturile subiective absolute, cele relative se caracterizeaza prin aceea ca subiectul obligat este determinat (nominalizat) dintru început în raportul juridic. La rândul lor, obligatiile pot fi de tip activ – spre exemplu, obligatia de a achita pretul, de a plati impozitul, de a întretine periodic contact cu alegatorii etc., sau de tip pasiv – spre exemplu, obligatia de a se abtine de la savârsirea unor actiuni care ar împiedica exercitiul proprietatii. 6. Obiectul raportului juridic Prin obiect al raportului juridic se înteleg actiunile sau inactiunile pe care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau le solicita în procesul desfasurarii raportului juridic sau care i se pretind. Obiectul raportului juridic îl formeaza deci chiar conduita subiectului de drept. Conduita poate consta fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune. Atunci când conduita priveste lucruri materiale, acestea pot sa apara ca un obiect derivat. 7. Faptul juridic Faptul juridic reprezinta o împrejurare care are efecte juridice, care creeaza, modifica sau stinge raporturi juridice. Nu orice împrejurare din natura sau din viata sociala este fapt juridic, ci numai acele împrejurari de existenta carora normele de drept leaga consecinte juridice. Aceste împrejurari sunt, de obicei, descrise în ipoteza normei juridice. În timp ce norma de drept si subiectul de drept reprezinta premise generale (abstracte) ale raportului juridic, faptul juridic reprezinta o premisa concreta. Clasificarea faptelor juridice

În mod traditional, faptele juridice se clasifica în evenimente si actiuni. Împartirea dihotomica de mai sus este determinata de criteriul interferentei sau al neinterferentei vointei omului. Definitie : evenimentele sunt împrejurari care nu depind de vointa oamenilor, dar ale caror rezultate produc consecinte juridice numai daca norma de drept statueaza acest lucru. În aceasta categorie se includ fenomenele naturale – calamitati, nasterea, moartea, curgerea implacabila a timpului etc. Ele se prezinta ca procese ce se dezvolta independent (uneori împotriva) vointei oamenilor, sunt factori obiectivi ce-si au determinatiile în cauze proprii, intrinseci. În rândul evenimentelor se includ si evenimente sociale. Rezulta ca nu orice eveniment produce efecte juridice, intrând astfel în categoria faptelor juridice. Din multitudinea fenomenelor sau a proceselor naturale si sociale, legea selectioneaza doar un numar limitat de asemenea împrejurari, si anume, pe cele care, prin amploarea consecintelor, au legatura cu ordinea juridica. Efectul lor juridic este legat de un interes determinat al statului, tradus în norma de drept. Definitie : actiunile sunt manifestari de vointa ale oamenilor care produc efecte juridice ca urmare a reglementarii lor prin normele de drept. Aceasta categorie a faptelor juridice se caracterizeaza, înainte de toate, prin faptul ca sunt savârsite de om, cu discernamânt. Actiunile sunt licite si ilicite. Actiunile juridice licite, savârsite cu scopul manifest de a produce efecte juridice, poarta denumirea de acte juridice. În anumite cazuri, actiunea omului produce consecinte juridice, chiar daca nu s-a urmarit în mod expres acest lucru (aceste actiuni au fost denumite uneori, impropriu, actiuni de rezultat). Actiunile juridice licite sunt, fie prevazute ca obligatii pentru subiecte de drept, fie permise de normele juridice. Actiunile ilicite sunt incalcari ale normelor juridice, care produc efecte juridice, in baza legii. Intră in aceasta categorie orice tip de ilicit (delictele civile, contavenţiile, infractiunile etc.). TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Care sunt premisele raportului juridic? 2. Definiţi noţiunea de raport juridic. 3. Explicaţi trăsăturile raportului juridic. 4. Definiţi noţiunea de subiect de drept 5. Ce relaţie există între subiectele individuale şi cele colective de drept?

6. Cum se defineşte capacitatea juridică? 7. Există mai multe tipuri de capacitate juridică? Argumentaţi. 8. Ce cuprinde conţinutul raportului juridic? 9. În ce constă obiectul raportului juridic? 10. Analizaţi persoana, ca subiect de drept. 11. Analizaţi statul, ca subiect de drept. 12. Analizaţi categoria subiectelor colective. 13. Definiţi dreptul subiectiv. 14. Realizaţi clasificarea drepturilor subiective 15. Definiţi obligaţia juridică 16. Realizaţi clasificarea obligaţiilor juridice 17. Definiţi faptul juridic 18. Cum se clasifică faptul juridic? MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 17 SI 18: Faptul juridic Structură (ideile esenţiale): I. Noţiune - premisă esenţială, concretă a raportului juridic - definiţie: împrejurare care produce efecte juridice, în sensul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice - de regulă, aceste împrejurări sunt descrise în ipoteza normei juridice - justificarea faptului juridic: - caracterul necesar pentru naşterea raportului juridic - cazul pluralităţii de fapte juridice pentru crearea raportului juridic - cazul succesiunii de fapte juridice: raportul juridic se naşte în prezenţa unui singur fapt juridic şi se îndeplineşte în condiţiile apariţiei a noi fapte juridice (raportul juridic penal, al cărui conţinut se epuizează după adăugarea la primul fapt juridic declanşator – comiterea infracţiunii – a noi fapte juridice: începerea urmăririi penale, trimiterea în judecată, condamnarea etc.).

- teorii care neagă necesitatea faptului juridic: crearea raportului juridic direct din norma juridică. Critica acestor teorii II. Clasificarea faptelor juridice 1. Evenimente - definiţie - exemple - producerea de efecte juridice: - precizare prealabilă: nu orice eveniment produce automat efecte juridice, devenind astfel fapt juridic, ci numai dacă legea prevede acest lucru; - analiză: efectele juridice sunt determinate de un interes al statului; acest interes este reglementat de lege 2. Acţiuni - definiţie - clasificare: - acţiuni licite (actele juridice; definiţie, exemple) şi acţiuni ilicite (definiţie, exemple) 3. Stările - clasificare: stări voliţionale şi nevoliţionale 4. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CONTINUT

1. Notiunea rãspunderii juridice Desi traditional, conceptul responsabilitatii a fost plasat în mod absolut pe terenul moralei, cercetarile mai noi scot în evidenta necesitatea conturarii acestui concept si în planul dreptului. Printr-o gândire reductionista (constând, în principal, în reducerea dreptului la dreptul penal, prin întelegerea rolului sau doar într-un cadru protectiv – represiv) s-a considerat mult timp ca dreptului nu i-ar fi caracteristica decât categoria de raspundere. Ulterior, s-a revenit la ideea ca si responsabilitatea apartine dreptului, deoarece legea poate crea sentimentul responsabilitatii. Raspunderea este un fapt social si se rezuma la reactia organizata, institutionalizata pe care o declanseaza o fapta socotita condamnabila; institutionalizarea acestei reactii, încadrarea sa în limitele determinate legal sunt necesare, întrucât, raspunderea si sanctionarea nu sunt (si nu pot fi) în nici un caz forme de razbunare oarba, ci modalitati de legala rasplata („dupa fapta si

rasplata!” – spune poporul), de reparare a ordinii încalcate, de reintegrare a unui patrimoniu lezat si de aparare sociala. Principial, se poate ridica întrebarea: ce legitimeaza sanctiunea, precum si dreptul unor oameni de a pedepsi pe altii ? Raspunsul ar putea fi: nimic altceva decât interesele societatii de a se apara împotriva acelora care o vatama. Pentru acest motiv, savârsirea unei fapte care încalca ordinea juridica si pune în pericol chiar convietuirea umana provoaca reactia societatii. În acelasi timp însa, raspunderea juridica si sanctiunea sunt notiuni diferite, prima constituind cadrul juridic de realizare pentru cea de-a doua. Definitie : raspunderea juridica este un complex de drepturi si obligatii conexe care iau nastere ca urmare a savârsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat, prin aplicarea sanctiunilor juridice. 2. Formele raspunderii juridice În principiu, fiecare ramura a dreptului cunoaste o forma de raspundere specifica. De aceea exista mai multe forme de raspundere juridica: raspunderea juridica cu caracter politic (raspunderea constitutionala a parlamentului), raspunderea civila, raspunderea penala, raspunderea administrativa, raspunderea disciplinara. Fiecare forma de raspundere juridica se caracterizeaza prin conditii specifice de fond si de forma (mod de stabilire, forme de realizare etc.). Disciplinele juridice de ramura se ocupa în mod special de stabilirea conditiilor raspunderii în fiecare ramura. Astfel, spre exemplu, raspunderea civila ce se declanseaza în temeiul conditiilor fixate prin Codul civil, poate fi contractuala sau delictuala. Raspunderea contractuala incumba debitorului unei obligatii contractuale de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin neexecutarea acestei obligatii (executarea ei cu întârziere sau în mod necorespunzator), întrucât aceasta neexecutare îi este imputabila. Raspunderea penala este definita ca un raport juridic penal, de constrângere, nascut ca urmare a savârsirii infractiunii, raport ce se stabileste între stat si infractor, al carui continut îl formeaza dreptul statului de a trage la raspundere pe infractor, de a-i aplica sanctiunea prevazuta de legea penala si de a-l constrânge sa o execute, precum si obligatia infractorului de a raspunde pentru fapta sa si de a se supune sanctiunii aplicata în vederea restabilirii ordinii de drept. Încalcarea de catre functionarii publici a obligatiilor de serviciu angajeaza raspunderea disciplinara. Asemenea fapte se cheama abateri si se sanctioneaza cu: mustrare, avertisment, reduceri de salariu, retrogradari, suspendari din functie, transfer disciplinar, destituirea din functie. Dupa cum se observa din cele de mai sus, raspunderea juridica cunoaste o varietate de forme. În prezenta unei atare diversitati se poate totusi constata existenta unor principii care

subliniaza prezenta unor note comune caracteristice tuturor formelor de raspundere. Aceste principii sunt: legalitatea raspunderii (organul care stabileste o forma de raspundere si pronunta o sentinta este obligat sa procedeze în raport cu modul de reglementare în norma juridica a faptei si a pedepsei); principiul raspunderii pentru vina; principiul raspunderii personale; prezumtia de nevinovatie; principiul proportionalizarii sanctiunii în raport de gravitatea faptei, de circumstantele savârsirii sale.

3. Conditiile rãspunderii juridice Pentru ca raspunderea juridica – în oricare din formele sale -, sa se declanseze, este nevoie de existenta cumulativa a unor conditii. A. Conduita ilicita Conduita ilicita este o prima conditie. Definitie : conduita ilicita reprezinta un comportament -– actiune sau inactiune – care nesocoteste o prevedere legala. Caracterul ilicit al conduitei se stabileste în legatura nemijlocita cu o prescriptie cuprinsa într-o norma juridica. Atunci când norma juridica obliga la o anumita conduita, iar prin fapta sa un subiect încalca aceasta prevedere (afisând dispret fata de reglementarea legala), intra în actiune sanctiunea normei juridice. Spre exemplu, se încheie un act fara sa se respecte conditiile puse de lege, se livreaza un produs necorespunzator sau cu vicii ascunse, un angajat îsi îndeplineste necorespunzator sarcinile, lipseste nemotivat, un om atenteaza la cinstea, onoarea, la integritatea corporala a unui alt om etc. Raspunderea juridica intervine nu numai în conditiile unei actiuni – comiterea unei fapte ilicite – ci si în conditiile unei abstentiuni. Abtinerea, în acest caz, nu este o simpla nonexecutie, ci este o nonexecutie deliberata într-o circumstanta în care subiectul era obligat prin norma juridica sa savârseasca actiunea. Spre exemplu, legea obliga conducatorul auto care accidenteaza o persoana sa transporte victima la cea mai apropiata unitate spitaliceasca, iar un asemenea conducator auto fuge de la locul faptei si nu executa prevederea legala; sau omisiunea cailor ferate de a pune bariera la pasajul de nivel. B. Vinovatia Vinovatia este o alta conditie (o conditie subiectiva) a raspunderii juridice.

Defintie : Vinovatia este atitudinea psihica a celui care comite o fapta ilicita fata de fapta sa si fata de consecintele acesteia. Vinovatia implica libertatea vointei subiectului, caracterul deliberat al actiunii sale, asumarea riscului acestui comportament. În atare conditii, atunci când factorii naturali, procesele si mecanismele biologice si fiziologice exclud posibilitatea subiectului de a actiona cu discernamânt, raspunderea juridica nu se va declansa. Raspunderea juridica se exclude în cazul savârsirii unui act ilicit, dar fara vinovatie. Spre exemplu: minoritatea exclude raspunderea pe temeiul insuficientului discernamânt (factor biologic – fiziologic) si al precarei experiente de viata (factor social); alienatia mintala este cauza de iresponsabilitate; legitima aparare, starea de necesitate, cazul fortuit, constrângerea morala sunt, de asemenea, împrejurari care exclud raspunderea juridica. Starea de necesitate exista atunci când subiectul, pentru a-si apara propria-i viata în fata unui pericol ce-l pune în mod iminent sub semnul întrebarii, sacrifica alta persoana sau sacrifica bunurile altei persoane pentru apararea bunurilor sale, atunci când în mod natural nu exista alta solutie. Legitima aparare intervine atunci când subiectul este expus unui atac material, direct, imediat si injust, actiunea sa reprezentând o riposta imediata si spontana. Formele vinovatiei sunt: intentia si culpa. Stiintele juridice de ramura detaliaza modurile de existenta a acestor forme. Astfel, de exemplu, în dreptul penal intentia se clasifica în: intentia directa (atunci când subiectul actioneaza deliberat, urmarind producerea efectului, cunoscând si asumându-si riscurile) si intentie indirecta (atunci când subiectul cunoaste urmarile si le priveste cu indiferenta). Culpa este o forma a vinovatiei caracterizata prin aceea ca subiectul nu prevede consecintele faptei sale, desi trebuia sa le prevada, sau prevazându-le, spera în mod usuratic sa nu se produca. Si în acest caz, stiintele de ramura nuanteaza trasaturile si modurile de afirmare a acestei forme. Astfel, se vorbeste despre imprudenta (lipsa de diligenta), despre neglijenta (omisiune) ca modalitati ale culpei. C. Legatura cauzala Legatura cauzala între fapta si rezultat este o alta conditie a raspunderii juridice. Aceasta este o conditie obiectiva a raspunderii. Pentru ca raspunderea sa se declanseze, este necesar ca rezultatul ilicit sa fie consecinta nemijlocita a actiunii sale (actiunea sa sa fie cauza producerii efectului pagubitor pentru ordinea de drept).

TESTE DE AUTOEVALUARE: 1. Definiţi noţiunea de răspundere juridică

2. Există o corelaţie între noţiunea de răspundere şi cea de responsabilitate? 3. Care sunt deosebirile între noţiunea de răspundere şi cea de sancţiune? 4. Analizaţi formele răspunderii juridice. 5. Care este scopul răspunderii juridice? 6. Care sunt principiile comune tuturor formelor de răspundere juridică? 7. Analizaţi condiţiile răspunderii juridice. MODEL DE RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 1: Noţiunea răspunderii juridice Structură (ideile esenţiale): 1. Corelaţia răspundere - responsabilitate 2. Corelaţia răspundere – normă juridică: răspunderea, una din modalităţile de realizare a normei 3. Fundamentul răspunderii: legea (răspunderea este întotdeauna legală) 4. Titularul angajării răspunderii juridice şi al aplicării sancţiunii: organul statal 5. Definiţia răspunderii juridice: - sensul de obligaţie de a suporta consecinţele nerespectării normei juridice. Critica definiţiei: identifică răspunderea cu sancţiunea, or, ambele sunt noţiuni distincte, care nu se confundă (explicaţie) - sensul de raport juridic de constrângere (explicaţie) - sensul de ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative (explicaţie)

LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA IV: Elaborati un referat cu tema „Metodele de interpretare a normelor juridice” (minimum 7 pg.,, format A4, font 12, la o distanţă de 1,5 rânduri). BIBLIOGRAFIE UNITATEA IV: Cursuri, monografii: Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2005.

Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995. Eugeniu Speranţia, Introducere în filosofia dreptului, Cluj-Napoca, 1940. Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, All, Bucureşti, 1995. François Terré, Introduction générale au droit, 6e éd., Dalloz, Paris, 2003. Studii, articole: Emil Molcuţ, Cu privire la rolul instanţelor judecătoreşti în elaborarea şi aplicarea dreptului, Revista de Drept Public, nr. 4, 2004. Constantin Furtună, Simona Cristea, Rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în aplicarea unitară a legii. Privire specială asupra art.2441 şi art.319 alin.2 C. proc. civ., Buletinul Casaţiei, nr. 1, 2005. Ioan Vida, Metode de interpretare în contenciosul constituţional, Dreptul, nr. 11, 2002.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ: 1. M. Djuvara, Teoria generala a dreptului, (Enciclopedie juridica) Ed. All, Bucureşti, 1995. 2. E. Sperantia, Principii fundamentale de Filosofie juridica, Cluj, 1936. 3. E. Sperantia, Introducere în Filosofia Dreptului, Cluj, 1940. 4. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, C. H. Beck, Bucureşti, 2008. 5. Nicolae Popa, Mihail Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria generală a dreptului, All Beck, Bucureşti, 2005. 6. D. Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Bucureşti, 1991. 7. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere în Teoria Generala a Dreptului, Bucureşti, 1992. 8. Sofia Popescu, Introducere în studiul Dreptului, Bucureşti, 2000. 9. G. del Vecchio, Lectii de Filosofie Juridica, Prefaţa: M. Djuvara, Traducerea: I.C. Dragan, Bucureşti, 1993. 10. B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction en Droit, Paris, Litec,1999. 11. Gh. Mihai, R. Motica, Fundamentele dreptului, Ed. All, Bucureşti,1997. 12. I. Dogaru, D.C. Danisor, Gh. Danisor, Teoria generala a dreptului, Ed. Stiintifica, Bucureşti, 1999. 13. N. Popa, I. Dogaru, Gh. Danisor, D.C. Danisor, Filosofia dreptului. Marile curente, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002. 14. Ion Dogaru (coordonator), Nicolae Popa s.a., Drept civil. Ideea curgerii timpului si consecintele ei juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002. 15. François Terré, Introduction générale au droit, 6e éd., Dalloz, Paris, 2001. 16. Jean Vincent, Serge Guinchard, Gabriel Montagnier, André Varinard, Institutions judiciaires, 6e éd., Dalloz, Paris, 2004. 17. Jean-Luc Aubert, Introduction au droit, Armand Colin, Paris, 2000.