P. 1
Curs Doctrine

Curs Doctrine

|Views: 277|Likes:
Published by Pop Marius

More info:

Published by: Pop Marius on Nov 14, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

01/10/2013

pdf

text

original

Sections

  • I. INFORMAŢII GENERALE
  • II. SUPORTUL DE CURS
  • Modulul 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE
  • 2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic
  • 2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul
  • 2.4. Anarhismul şi variantele sale
  • 2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate
  • 2.6. Fascismul şi neofascismul
  • 2.7. Democraţia creştină
  • 2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)
  • 2.9. Ecologismul
  • 2.10. Feminismul

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă Specializarea: DREPT

DOCTRINE POLITICE - silabus Prof. univ. dr. Liliana MIHUŢ

Cluj-Napoca 2011

2

CUPRINS
I. INFORMAŢII GENERALE……………………………….……………………. 3 II. SUPORTUL DE CURS…………………………………………………………. 8 Modulul 1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. Controverse privind “dezideologizarea”...………………………………………………………….……... 8 Modulul 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE.............……………….. 14 2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic…………… 14 2.2. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”; neoconservatorismul……………………………………………………………. 17 2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul……….. 19 2.4. Anarhismul şi variantele sale…………………………………………….... 22 2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate…………………………... 24 2.6. Fascismul şi neofascismul…………………………………………………. 26 2.7. Democraţia creştină………………………………………………………... 28 2.8. Agrarianismul (Ţărănismul)……………………………………………….. 30 2.9. Ecologismul………………………………………………………………... 32 2.10.Feminismul………………………………………………………………... 34 Modulul 3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. Evoluţie şi sensuri actuale………………………………………………………….. 37 III. ANEXĂ. BIBLIOGRAFIA CURSULUI..…………………………………... 46

3

I. INFORMAŢII GENERALE
• Date de identificare a cursului Date de identificare a cursului: Denumirea cursului: DOCTRINE POLITICE Codul cursului: DID 1130 – 4 credite nul, Semestrul: Anul I, Semestrul I Tipul cursului: Opţional Pagina web a cursului: http://www.law.ubbcluj.ro Tutor: Prof. univ. dr. Liliana Mihuţ

Date de contact ale titularului de curs: Nume: Prof. univ. dr. LILIANA MIHUŢ Adresă birou: Facultatea de Drept, UBB Cluj-Napoca, Str. Avram Iancu Nr. 11, Cab. 215 Telefon/ Fax: 0264595504 E-mail: lmihut@law.ubbcluj.ro Consultaţii: Marţi, orele 16 – 17; la mesajele e-mail se va răspunde în maximum 48 de ore. •

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Nu sunt prevăzute discipline a căror parcurgere şi promovare condiţionează înscrierea la acest curs. Cunoştinţele din domeniul istoriei, al altor discipline socioumane parcurse în învăţământul preuniversitar pot facilita înţelegerea problematicii abordate. De asemenea, cursurile de Drept constituţional şi Teoria generală a dreptului permit corelarea acestei problematici cu perspectiva juridică. • Descrierea cursului

Cursul abordează principalele doctrine (ideologii) politice, dintr-o dublă perspectivă: sincronică şi diacronică, relevând, în mod selectiv, variante şi autori de referinţă. Ideile cărora li se acordă prioritate sunt cele referitoare la: rolul statului, respectiv relaţia dintre stat şi piaţă; raportul individ – societate; valorile politice fundamentale (libertate, egalitate, solidaritate); modelul de societate propus. Este urmărit, de asemenea, modul de reflectare a acestor idei în programele şi activitatea partidelor politice, cu insistenţă asupra evoluşiilor recente. Cursul vizează cunoaşterea principalelor idei şi caracteristici ale doctrinelor politice contemporane, precum şi a antecedentelor istorice ale acestora, astfel încât studenţii să dobândească reperele fundamentale ale domeniului, necesare atât pentru abordări teoretice interdisciplinare, cât şi pentru practica juridică.

4 • Organizarea temelor în cadrul cursului

Cursul este structurat pe 3 module, respectiv 12 teme: MODULUL 1. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ. Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. Controverse privind “dezideologizarea”. MODULUL 2. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE 2.1. Liberalismul clasic, liberalismul social, liberalismul neoclasic. 2.2. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”; neoconservatorismul. 2.3. Socialismul şi social-democraţia; comunismul şi eurocomunismul. 2.4. Anarhismul şi variantele sale. 2.5. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate. 2.6. Fascismul şi neofascismul. 2.7. Democraţia creştină. 2.8. Agrarianismul (Ţărănismul). 2.9. Ecologismul. 2.10.Feminismul. MODULUL 3. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. Evoluţie şi sensuri actuale. Acest Suport de curs tratează mai amplu (incluzând şi trimiteri bibliografice exprese) doar conceptele de ideologie şi doctrină politică, momentele de referinţă în evoluţia acestora şi a problematicii pe care o vizează (Modulul 1), respectiv diferenţierea dintre dreapta şi stânga în perimetrul ideologiilor politice (Modulul 3). În legătură cu celelalte teme, care vizează principalele doctrine politice (Modulul 2), sunt abordate succint momente şi variante de referinţă, precum şi unele aspecte controversate, fiind recomandată consultarea bibliografiei cuprinse la finalul fiecărui capitol, dar şi a altor surse (cărţi, articole, documente publicate în formă clasică sau pe Internet). În selectarea şi prezentarea principalelor doctrine s-a avut în vedere atât succesiunea istorică a acestora cât şi filiaţia de idei, fiind relevate atât conexiunile sau interferenţele cât şi diferenţele sau disocierile.

Editura Enciclopedică. Doctrine politice. studentul are libertatea de a-şi gestiona singur modalitatea şi timpul de pregătire. rolul. Se pot folosi şi alte cărţi. R. Selecţia lor s-a făcut astfel încât să se asigure atât informaţii generale cu privire la definirea. cât şi la prezentarea principalelor ideologii care se confruntă în Europa sau în SUA (T. cu termenii-cheie şi se încheie cu bibliografia. 2000. respectiv a termenilor-cheie. clasificarea doctrinelor politice (L. Dagger). . MungiuPippidi). Iaşi.). • Materiale bibliografice obligatorii 1. Liliana Mihuţ. 2. 1995 (sau ediţiile anterioare din 1924. Dan. Doctrinele partidelor politice. 1995. respectiv a evoluţiei doctrinelor politice în România (reeditarea coordonată de P. nu numai din Cluj-Napoca. respectiv temă sunt recomandate şi alte lucrări. Ed. la fiecare modul. Petre Dan (ed. documente care furnizează informaţii şi evaluări cu privire la problematica abordată.). de asemenea. Ideologii politice şi idealul democratic. Bucureşti. 1998. dar şi din alte localităţi. respectiv cu un scurt test de auto-evaluare. fie la Biblioteca Centrală Universitară a UBB. Dilemele ştiinţei politice. care este un exerciţiu util în pregătirea pentru testul final. precum şi la alte biblioteci. Aceste lucrări pot fi consultate fie la Biblioteca Facultăţii de Drept. Fiecare temă începe. Pe lângă acestea. Terence Ball. Polirom. precum şi volumul coordonat de A. Bucureşti. Iaşi. Ball.5 Fiecare modul începe cu prezentarea obiectivelor. 1942). dar şi-a dovedit utilitatea în pregătirea generală pentru examen şi mai ales în orientarea privind alegerea temei şi redactarea referatului. “Garamond”. • Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs La acest curs. articole. Mihuţ). Polirom. Richard Dagger. 3. 4. Alina Mungiu-Pippidi (coord. Prezenţa la activitatea tutorială programată în luna noiembrie este facultativă. a cărui evaluare constituie 1 punct din nota finală.

fie sub forma notelor de subsol. • Politica de evaluare şi notare Evaluarea studenţilor se va realiza pe baza a două elemente: a. pentru care se va putea obţine 1 punct. a autorului. în funcţie de interesele şi posibilităţile de documentare. 2008). Vor fi respectate cerinţele consacrate referitoare la redactarea unor asemenea lucrări. nu abordări de ordin general şi abstract. Referat pe un subiect ales din temele cursului. fie prin indicarea. precum şi răspunsuri la întrebările studenţilor. anului publicării şi a paginii. inclusiv cele vizând expresii ale doctrinelor politice în România). • Calendarul cursului Potrivit calendarului difuzat de Secretariatul ID. întocmit pe baza recomandărilor de mai jos. mai cu seamă în privinţa trimiterilor bibliografice: pentru orice fragment preluat se va indica sursa. în cursul lunii noiembrie se va desfăşura întâlnirea tutorială care va asigura o prezentare succintă a întregii problematici a cursului. îndeosebi spre a putea obţine informaţii de actualitate despre evenimente şi procese în curs de desfăşurare (de pildă. Referatul va fi predat în ziua examenului. se vor aplica penalizări. Sunt recomandabile subiecte concrete. În referat vor putea fi abordate orice subiecte subsumate tematicii. despre alegerile prezidenţiale din SUA. De asemenea. în condiţiile . va fi predat la data examenului din sesiunea ianuarie-februarie.6 • Materiale şi instrumente necesare pentru curs Pe lângă accesul la biblioteci care deţin literatură din domeniul ştiinţelor politice este util accesul la Internet. respectiv a notelor de final. cu condiţia ca ele să vizeze problematica doctrinelor politice. Pentru documentare pot fi utilizate şi alte surse bibliografice decât cele recomandate. precum şi altele. în cazul în care nu este specificată bibliografia sau nu sunt respectate alte cerinţe elementare. Referatul. nota va fi diminuată cu 1 punct. În cazul nerespectării acestei cerinţe. în paranteză.

Întrebările sunt de dificultate medie. Examen constând din răspunsuri la un test ce cuprinde diferite tipuri de întrebări (multiple alegeri. • Studenţii cu dizabilităţi Aceşti studenţi pot beneficia de consultaţii speciale. aşa cum s-a precizat deja. sub diferite aspecte. organizate la cerere. • Elemente de deontologie academică Plagiatul. În dreptul fiecărei întrebări din test va fi trecut punctajul aferent. sub orice formă. se pot asigura şi condiţii speciale de examinare. neindicarea surselor citatelor sau ideilor preluate de la diferiţi autori va conduce la neluarea în considerare a textului respectiv şi diminuarea corespunzătoare a notei. iar accesul la acestea poate fi mai dificil în preajma sesiunii sau în timpul acesteia. Durata examenului este de aproximativ 90 de minute. În cazul referatului este recomandabil ca documentarea şi redactarea să fie realizate până la sfârşitul lunii decembrie. deoarece este necesară consultarea mai multor lucrări. Pe parcursul studierii fiecărei doctrine trebuie urmărite cu atenţie asemănările şi deosebirile în raport cu celelalte. Dar pentru asimilarea. identificare etc).7 includerii unei liste bibliografice finale (ultima variantă fiind cea utilizată şi în Modulul I şi Modulul III din acest Suport de curs). . precum şi solicitarea de analiză comparativă a două doctrine politice. în câteva ore. înţelegerea şi aprofundarea problematicii este necesar. va fi sancţionat. În cazul examenului scris. • Strategii de studiu recomandate Suportul de curs poate fi parcurs rapid. astfel încât să se poată realiza comparaţii. În cazul referatelor. b. constatarea fraudei va fi sancţionată cu aplicarea prevederilor regulamentului facultăţii. La nevoie. de preferat în perioada premergătoare sesiunii de examene. să fie consultate şi alte surse.

de cunoaşterea cauzelor generării acestora din senzaţii. 24). Treptat. SUPORTUL DE CURS Modulul 1. • Ideologia şi "dezideologizarea" Conceptul de ideologie este marcat de o mare complexitate. Controverse privind “dezideologizarea” Obiective: • • • • Definirea ideologiei şi a doctrinei politice. p. Deoarece conceptul de ideologie are o istorie mai consistentă i se va acorda un spaţiu pe măsură. invocându-se. de către filosoful Antoine Destutt de Tracy. caracterul neştiinţific sau chiar dogmatic. dar şi ambiguitate. “sfârşitul ideologiilor” “Ideologie politică” şi “doctrină politică” sunt concepte similare. mai exact guvernarea republicană reprezentativă. Acestor sensuri iniţiale pozitive. sens care va câştiga teren. 1998. David McLellan îşi începe cartea pe care i-a consacrat-o cu afirmaţia: “Ideologia este cel mai derutant concept din câmpul ştiinţelor sociale” (David McLellan. ideologie politică. termenul a fost inventat în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. dar deosebirile sau sensurile specifice conferite în anumite împrejurări nu sunt deloc neglijabile. Aşadar. li s-a . Momente de referinţă în evoluţia conceptelor şi a problematicii. precum şi examinarea raportului dintre acestea şi teorie Analiza principalelor momente evolutive ale conceptelor Prezentarea unor puncte de vedere care au susţinut “dezideologizarea” Argumentarea actualităţii diferenţierilor ideologice (doctrinare) Termeni cheie: doctrină politică. fiindu-i conferit sensul de “ştiinţă a ideilor”. în bună măsură. care se ocupă de investigarea originii naturale a ideilor. din cuvintele greceşti eidos şi logos. în principal. CONCEPTELE DE IDEOLOGIE ŞI DOCTRINĂ POLITICĂ.8 II. ideologia s-a asociat cu guvernarea de către o elită luminată. Produs al iluminismului. De remarcat şi rezervele exprimate în legătură cu utilizarea lor. o expresie a empirismului anti-teologic.

el însuşi asociat “ideologilor” pentru o vreme. în lucrările din tinereţe. anii '50 au fost marcaţi de teza "sfârşitului ideologiilor". aflată într-o etapă a "abundenţei". fasciste. după ce a ajuns la putere. Secolul XX a fost oscilant în privinţa importanţei acordate ideologiilor. sociologul Karl Mannheim. Dacă anii '30 şi '40 au fost caracterizaţi de ceea ce s-a numit "războiul ideologiilor" (democratice. Se consideră că metamorfoza se datorează. pentru ca apoi. Daniel Bell). fiind incapabili să-şi pună în practică ideile. care se îndepătează de obiectivitate. p. a “dezideologizării” (Raymond Aron. R. ci “victoria liniştită a liberalismului economic şi social” (Francis Fukuyama. Această alternanţă de tip flux . imposibil de realizat . să o considere expresie a intereselor de clasă. speranţe marcate de subiectivism (Vernon Bogdanor. este tot mai raţională şi pragmatică. care deosebea două forme ale ideologiei . comuniste).ambele diferite de cunoaşterea ştiinţifică: una exprimă deformarea gândirii clasei conducătoare care doreşte să-şi conserve puterea. 278). 1987. Conceptul a început să fie mai larg utilizat în secolul al XIX-lea. într-un alt context istoric.. cealaltă exprimă deformarea gândirii unei clase ce aspiră spre un viitor ideal. lumea contemporană. teză . La finele anilor '80. atât dimensiuni raţionale cât şi afective. lui Napoleon.o ideologie utopică. în perimetrul căreia include şi marxismul (Karl Mannheim. care. La baza acesteia s-a aflat ideea că în condiţiile declinului ideologiilor radicale proprii fascismului şi comunismului. a preluat şi amplificat sensul peiorativ. încorporând pasiuni. 1994). la maturitate. toate forţele politice fiind în esenţă de acord cu valorile fundamentale ale democraţiei. în primele decenii ale secolului XX. în bună măsură. cel care. alteori o concepţie deformată. unul peiorativ. Mai întâi într-un articol care i-a adus celebritate. mai puţin preocupată de diferenţieri ideologice.reflux a continuat: înainte ca anii '60 să se fi încheiat. Francis Fukuyama a fost cel care a proclamat din nou sfârşitul confruntărilor ideologice majore. acesta afirma nu “sfârşitul ideologiei”. Dintre cei preocupaţi de dilemele ideologiei s-a remarcat. semnificând uneori o concepţie sistematică asupra lumii ce vizează atât aspecte teoretice cât şi programatice. curând. 1936). ed. Numeroşi autori contemporani îl citează pe Marx. anticipând căderea regimurilor comuniste. apoi în alte lucrări. le-a reproşat acestora. temeri. definind ideologia drept “concepţie răsturnată” (comparată cu imaginea în camera obscură). Aron semnala "sfârşitul erei sfârşitului ideologiilor". a cărei finalitate şi compatibilitate cu ştiinţa depind de tipul de interese pe care le exprimă. că vor să reformeze lumea în capetele lor.9 adăugat.

precum şi despre rolul oamenilor în raport cu acestea (vezi şi Roy Macridis & Mark Hulliung. Ideologia politică. Ideologia nu doar descrie şi interpretează realitatea. trebuie să constatăm că cei care elaborează. în funcţie de "tipul ideal" pe care îl propune. ideologia este un produs colectiv.un asemenea mod de manifestare este propriu atât instituţiilor puterii în regimurile totalitare cât şi forţelor politice care sfidează regulile (scrise sau nescrise) ale desfăşurării competiţiei politice într-un regim democratic. ci implică întreg sistemul motivaţional. susţin şi propagă anumite ideologii pot să recurgă la mistificarea realităţii şi la manipularea populaţiei . Trebuie precizat că există diferite tipuri de ideologii. ce constituie obiectul demersului de faţă. ce exprimă trebuinţele şi interesele anumitor grupuri. ea dovedind că ideologiile se confruntă acut îndeosebi în perioadele şi zonele marcate de dificultăţi sau transformări importante. opţiuni valorice. . îşi epuizează forţa ca urmare a consumării etapelor respective. Apoi. oricât de pregnante sunt. 1996. devenite clasice. ci şi orientează acţiunea înspre anumite scopuri. atitudini despre regimul politic şi instituţiile politice. 2). fie reformarea sau chiar schimbarea radicală a acestuia. Această situaţie readuce în actualitate unele întrebări. respectiv aspecte volitive şi afective. în cadrul unei ideologii. unde confruntările ideologice nu au căzut deloc în desuetudine. Alternanţa nu este întâmplătoare. se referă. p. de fapt? este doar o "falsă conştiinţă". oferind o anumită interpretare a realităţii sociale şi orientând acţiunea înspre anumite scopuri. la idei. ideologia vizează fie menţinerea unui sistem politic. aspiraţii. o gândire "deformată" sau un mod specific de raportare la realitate? Ideologia poate fi definită ca ansamblu de idei. în funcţie de un anumit model al dezvoltării viitoare. reflectând opţiunile de grup şi stimulând formarea grupurilor. în principal. preocupările pentru a cunoaşte şi explica în mod obiectiv realitatea (demers caracteristic teoriei. Revenind la întrebările formulate anterior. ştiinţei). aşadar. că. O asemenea constatare poate fi utilă în explicarea situaţiei prezente din zona noastră. pentru a reveni în prim plan cu un alt conţinut şi o altă formă. precum: ce este ea. ce rezultă din anumite opţiuni. la aspecte de ordin raţional. în legătură cu ideologia. aceasta nu se rezumă la cunoaştere. idealuri. definiţia de "falsă conştiinţă" sau "gândire deformată" este adecvată. credinţe. Rezultă. Pe baza acestor opţiuni se conturează un anumit model societal. În acest caz.10 care a determinat una din cele mai ample dezbateri postbelice pe problematica ideologiilor.

Cei ce utilizează formula “doctrină economică” subliniază. mai cu seamă al celui clasic. de regulă. cu o serie de precizări şi accente. cu alte cuvinte. complex determinate de factori obiectivi şi subiectivi. • Doctrina politică Cuvântul derivă din latinescul “doctrina”. Astfel. ideologia se deosebeşte de teorie. teoria presupune demonstraţie riguroasă. alţii o preferă . Aşadar. în vreme ce teoria presupune o abordare obiectivă. Din perspectivă politică pot fi relevate nu numai sensuri. de regulă. ideologia este o abordare din perspectiva unei anumite opţiuni. alteori se subliniază diferenţele. că. asociată cu ştiinţa. ce pot fi. care se sprijină pe date concrete. organizarea ideilor şi demonstraţia. are nu doar o funcţie cognitivă. ci şi una normativă. de-a lungul timpurilor. aceasta face aprecieri şi indică ce trebuie sau nu trebuie făcut. spre deosebire de teorie (dar presupunând teoria). Este ştiut faptul că o serie de teorii s-au transformat în ideologii. Prin caracteristicile relevate. dar şi evaluări foarte diferite. Uneori se consideră că doctrina politică este similară ideologiei politice. este imposibilă prezentarea majorităţii ideologiilor politice fără a fi invocate anumite teorii de referinţă. respectiv prescriptivă. nu sunt. demersul teoretic) care influenţează jurisprudenţa (soluţiile date de instanţele judecătoreşti – aşadar. de regulă. ideologia vizează mai ales stimularea spre acţiune. care. opiniile cu privire la fenomenele juridice (cu alte cuvinte. Apoi. când se face trimitere la “doctrina juridică” se au în vedere analizele. în vreme ce teoria presupune. cazul cel mai elocvent fiind cel al liberalismului. Aceste deosebiri nu înseamnă însă incompatibilitatea ideologie – teorie. În vreme ce unii autori preferă “ideologia”. Din perspectivă juridică sau economică sensul iniţial al conceptului s-a păstrat în bună măsură. Cum se poate cu uşurinţă constata.11 A încerca însă o interpretare şi evaluare a realităţii sociale care să servească orientării acţiunii înspre obiective pe care un anumit grup social le consideră dezirabile poate însemna preocupare pentru a descifra înseşi tendinţele acestei realităţi. nivelul empiric. interpretările. verificate empiric. care este o reflecţie sistematică asupra naturii şi scopurilor sistemului de guvernământ. practic). pe considerentul că “doctrina” se asociază unui mod de gândire dogmatic. în principal. care înseamnă “învăţătură”. evidente.

). în sfârşit. context în care sensul esenţial este acela de ansamblu de idei. Pinter Publishers. New York. precum şi “un set de propoziţii ideologice”.12 pe aceasta din urmă.” (Virgil Madgearu. 1993. aspiraţii. Un remarcabil teoretician şi om politic din perioada interbelică considera că doctrina politică are două elemente constitutive: “o concepţie asupra situaţiei sociale sau/şi asupra evoluţiei sociale. ea trebuie să ofere o imagine teoretică asupra unei societăţi. Sfârşitul istoriei?. Exemple din literatura politologică românească mai veche sau mai nouă sunt ilustrative pentru această diversitate de abordare. Routledge & Kegan Paul. Polirom. opţiuni valorice. Roger Eatwell & Anthony Wright eds. apoi o concepţie despre identitatea societăţii respective. . termenul de doctrină politică este utilizat pentru a defini ideologia aşa cum se reflectă ea în programele partidelor politice. Liviu Zăpârţan conferă doctrinei politice sensuri mai complexe. 1994. pe temeiul că prima este marcată de conotaţii negative. măsurile prin care acestea pot fi transpuse în realitate. Editura DU Style. idealuri. eficiente ale înfăptuirii proiectului său de societate” (Liviu Petru Zăpârţan. 1995. Bucureşti. Francis Fukuyama. Contemporary Political Ideologies. 91). Petre Dan (ed. şi. Contemporary Political Ideologies. Richard Dagger. 1994. apreciind că aceasta încorporează deopotrivă teoria. Editura Vremea. articulate pe baza unor principii unificatoare. în mod frecvent. Editura “Garamond”. 2000. Ideologii politice şi idealul democratic. Ideology and Utopia. 1996). Roy Macridis & Mark Hulliung. Bucureşti. Iaşi. London. şi un ideal social. 1995. Ideologia. p. London. Doctrinele partidelor politice. 1936 Liliana Mihuţ. ed. 1995. în Petre Dan. Harper Collins. Bibliografie Terence Ball. 25). Bucureşti. Dilemele ştiinţei politice.. “un set de propoziţii prin care se prevăd căile practice. p. Editura Enciclopedică. 1998. David McLellan. implicând şi căile. ca urmare a utilizării excesive în fostele regimuri comuniste. concepţia şi ideologia: mai întâi.. Karl Mannheim. Este de remarcat faptul că. Bucureşti.

în anii ‘80 3. Relaţia dintre doctrină politică şi ideologie politică este una de a. similitudine . Iaşi. Test de autoevaluare 1. Bucureşti. Când a fost exprimată pentru prima oară teza “sfârşitului ideologiilor”? a. Antoine Destutt de Tracy b. Humanitas. Karl Marx c. în anii ’50 c. Karl Mannheim 2. excludere reciprocă b. Editura Fundaţiei “Chemarea”. 1994. Liviu Petru Zăpârţan.). Doctrine politice. în anii ’30 – ’40 b. Cine a definit ideologia ca fiind “ştiinţă a ideilor”? a. 2000.13 David Miller (coord. Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice.

Liberalismul clasic. modelul de societate propus 2. asigurând doar cadrul pentru funcţionarea liberă a pieţei). a contribuţiilor de referinţă la definirea ideilor fundamentale ale principalelor doctrine (ideologii) politice Analiza caracteristicilor esenţiale ale acestora. • Liberalismul clasic . respectiv Locke şi Montesquieu (principiul reprezentării şi principiul separaţiei puterilor). liberalism neoclasic.1. liberalismul s-a trasformat într-o adevărată “meta-ideologie”. dimensiunea economică. valorile sale esenţiale fiind preluate de majoritatea orientărilor politice. având o istorie foarte complexă. prin Machiavelli (“desacralizarea politicului”. liberalism social. prin Adam Smith şi David Ricardo (statul trebuie să joace un rol minim. liberalismul social.începând cu secolul al XVI-lea. Liberalismul politic a parcurs mai multe etape. . liberalismul neoclasic _____________________________________________________________________ Termeni cheie: liberalism clasic. astfel încât să fie posibilă compararea lor din perspectiva concepţiei asupra unor probleme fundamentale. a variantelor. respectiv sensul foarte larg al cuvântului. PRINCIPALELE DOCTRINE POLITICE _____________________________________________________________________ Obiective: • • Prezentarea momentelor evolutive. precum rolul statului. “umanismul real”). dimensiuni (momente) esenţiale: dimensiunea filosofico-politică. Trebuie făcută distincţia între sensurile politice şi cele nonpolitice.14 Modulul 2. Unii apreciază că. după 1989. care vizează o atitudine deschisă şi cultivarea libertăţii. libertate Liberalismul este cea mai veche dintre ideologiile (doctrinele) politice. valorile politice de bază.

în primele decenii ale secolului XX. când a lansat formula „prin noi înşine”. în sensul că individul este liber atunci când nu este constrâns (resping intervenţia statului). precum şi în primele decenii ale secolului XX partidele liberale au avut deseori un puternic suport popular. liberalismul social a exprimat o viziune “pozitivă”. prin Alexis de Tocqueville (ideile privind egalitatea de condiţii. atunci când ajung la guvernare în diferite ţări. De-a lungul acelui secol. în formule de coaliţie. ca egalitate de şanse). expresie a căutării soluţiilor la problemele generate de marea criză din anii ’29 – ’33 • Keynes (ideile privind necesitatea intervenţiei statului. a ocupării “depline” a Programul New Deal. de regulă. identificând libertatea cu anumite tipuri de acţiuni favorabile binelui general (acceptă intervenţia statului). Individualismul. Liberalismul neoclasic (“nostalgic”. precum şi SUA (Partidul Democrat are. ansamblul de măsuri iniţiate de preşedintele american forţei de muncă etc). Valorile (principiile) de bază ale liberalismului: • Libertatea – valoare fundamentală. în sensul susţinerii primatului individului faţă de colectivitate.15 dimensiunea social-politică dezvoltată în secolul al XIX-lea. PNL s-a consolidat spre sfârşitul secolului al XIX-lea. mai apropiată de varianta liberalismului . După al doilea război mondial. Hayek – adversar al intervenţiei statului: piaţa liberă deţine mecanisme de autoreglare. Roosevelt spre a scoate America din starea de criză. bazată pe respectarea legilor şi a normelor morale. raportul egalitate –libertate etc). Excepţii remarcabile: Japonia. Gândirea liberală a fost asociată cu numeroase partide politice. • • Egalitatea (ca egalitate în faţa legii. partidele liberale se află. a câştigat teren în a doua jumătate a anilor ‘70 Fr. în esenţă. În România. fiind în măsură să constituie o “ordine dezvoltată a cooperării umane”. formând guverne majoritare. “conservator”) – cu antecedente în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. A. • Liberalismul social (Neoliberalismul) . începând cu primele decenii ale secolului al XIX-lea. dar definită în două moduri diferite: liberalismul clasic şi cel neoclasic au exprimat o viziune predominant “negativă”. o orientare liberală.

Polirom. Bucureşti. 2001. John Gray. . în secolul XX. În ciuda performanţelor electorale relativ modeste. Richard Dagger. Adrian Paul Iliescu. Editura DU Style. Mihail Manoilescu. în secolul al XVI-lea b. Aurelian Crăiuţu. în Petre Dan. Iaşi. 59-97. liberalismul clasic b. “Neoliberalismul”. “A fi sau a nu fi liberal”. “Garamond. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Liberalismul între succese şi iluzii. Test de autoevaluare: 1. pp 198-228.16 social). solidaritatea 3. în secolul al XIX-lea c. 1998. Iaşi. liberalismul social c. Când au apărut primele partide liberale? a. 2000. pp. egalitatea c. Iaşi. liberalismul neoclasic 2. ALL. Europa liberalilor. Bucureşti. pp. Polirom. libertatea b. Bibliografie Terence Ball. multe partide liberale şi-au dovedit capacitatea de a influenţa politicile publice. 1995. Doctrine politice. Valoarea fundamentală a liberalismului este a. Institutul European. Nicolas Roussellier. Ed. Ed. Ideologii politice şi idealul democratic. 1998. Care dintre variantele liberalismului au pledat pentru limitarea intervenţiei statului în economie şi viaţa socială? a.17-44. (ed. Doctrinele partidelor politice. Liberalismul.). 1998.). Bucureşti.

Sensurile politice s-au conturat iniţial prin opoziţie cu liberalismul. dar s-a consacrat îndeosebi pentru a desemna orientarea cristalizată în a doua jumătate a anilor ’70 (apropiată de liberalismul “conservator”). “Neoconservatorismul” este denumirea aplicată uneori tuturor expresiilor conservatorismului din secolul XX. inspirat din opera lui Burke şi a altor conservatori clasici. Ideologia conservatoare a fost mai ales rezultatul unui fenomen de reacţie la Revoluţia franceză. în Regatul Unit. Conservatorismul “moderat” şi conservatorismul “reacţionar”. Aceste idei şi-au găsit reflectarea în politica practicată în anii ’80 de R. al cărei protagonist. ca modalitate de schimbare. respectul pentru valorile şi instituţiile tradiţionale. de nuanţă teologică. o ideologie şi practică politică. şi conservatorismul desemnează. a susţinut restaurarea monarhiei absolute. asociat cu tradiţia britanică inaugurată de Ed. respectiv comunismul. îndeosebi prin Reflections on the Revolution in France (1790). orientată spre păstrarea. De la început. • Prima expresie a fost conservatorismul “moderat”. exponent remarcabil al Noii Drepte. Joseph de Maistre. Burke. În secolul XX s-au manifestat două curente în cadrul conservatorismului: • • Unul tradiţionalist.2. a avut cel puţin două variante. Noua Dreaptă Asemenea liberalismului. conservarea unei stări de fapt. respectul pentru piaţă. Kristol. • Cealaltă variantă a fost conservatorismul “reacţionar”. pledând pentru reformă. într-un sens larg. pe de altă parte. în SUA. stabilea ca principale caracteristici ale acesteia: atitudinea critică faţă de “statul bunăstării”. afirmarea egalităţii şanselor. tradiţie şi creştinism. neoconservatorismul Termeni cheie: conservatorism moderat. preocupat de revigorarea valorilor liberale ale secolelor anterioare. o atitudine general-umană – în acest caz. care să fie temperată însă de aristocraţie. a ideilor şi instituţiilor existente – iar. I. neoconservatorism. Celălalt. dar respingerea egalitarismului. pe de o parte. pentru ca apoi oponenţii principali să devină socialismul. . care s-au perpetuat în secolul următor. conservatorism reacţionar. în care a criticat radicalismul revoluţionar. Reagan.17 2. respectiv M Thatcher.

ALL. “Conservatorismul”. Doctrinele partidelor politice. biserică. Richard Dagger. pp. Editura DU Style. Rădulescu Motru. Libertatea apare ca un drept legal. 2000. Solidaritatea 3. C. Iaşi. Partidul Republican din SUA). Adrian Paul Iliescu. Comparaţi concepţiile conservatoare şi cele liberale privitoare la rolul statului. pp.99-124. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Ideologii politice şi idealul democratic. Bibliografie Terence Ball. Ed. exceptând Regatul Unit şi alte câteva ţări. 1994. Kristol 2. Iaşi. • • Inegalitatea are rădăcini naturale şi politice. 73-83. Acum. sunt într-o poziţie minoritară.18 Valorile fundamentale ale conservatorismului: • Criticând atât individualismul cât şi colectivismul. 1998. 1998. Test de autoevaluare: 1. în cadrul parametrilor tradiţiei şi ai legii. Bucureşti. I. Egalitatea c. a susţinut solidaritatea ce decurge din faptul că individul este rezultatul dezvoltării în cadrul comunităţii (familie. Bucureşti. în Petre Dan (ed. J. Ed. Conservatorismul. 64-90. . Cine a fost unul dintre exponenţii majori ai conservatorismului moderat? a. Polirom. Partidele conservatoare au apărut după revoluţiile moderne. Valorile fundamentale ale conservatorismului a. Conservatorismul anglo-saxon. Doctrine politice.). naţiune). Editura “Garamond”. Nu întotdeauna partidele de orientare conservatoare sunt şi denumite ca atare (de pildă. “Concepţia conservatoare şi progresul”. Robert Nisbet. În unele cazuri. Adrian Paul Iliescu. Burke b. pe parcursul secolului al XIX-lea aflându-se între principalii competitori politici. Libertatea b.). Polirom. au fost absorbite de partide creştin-democrate. 1995. Bucureşti. de Maistre c. pp.

Socialismul a apărut tot ca reacţie la liberalism. comunismul şi eurocomunismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: socialism revoluţionar. în secolul al XVI-lea. • Cealaltă variantă. a respins valorile şi instituţiile liberalismului. pe de o parte. Prima sa expresie a fost aşa-numitul “socialism utopic” al lui Saint-Simon. Ch. schimbarea fiind realizabilă pe calea reformelor. traversând importante reconsiderări. care şi-a găsit expresia în opera lui Marx. “a treia cale”. Antecedentele sale au fost identificate în Utopia lui Thomas Morus. care. Owen. moderată. în cadrul societăţii capitaliste. comunismul apărea ca o etapă superioară a cestui nou model de organizare social-politică. aceştia din urmă au fost absorbiţi. au stat la baza social-democraţiei de mai târziu. În Europa de vest. a fost lansată formula “socialism democratic”. a susţinut păstrarea cadrului oferit de democraţia liberală. a unei “economii mixte”. Revoluţia din 1917 a produs “marea schismă” dintre comunişti. După al doilea război mondial. . exprimate mai cu seamă de Ed. Socialismul şi social-democraţia. socialismul şi social-democraţia a avut evoluţii distincte. în primele decenii ale secolului al XIX-lea. socialism democratic. un produs al etapei ce a urmat Revoluţiei franceze. aceste idei. şi a militat pentru înlocuirea. a ordinii existente cu societatea socialistă. “socialismul revoluţionar”. în Europa de est. s-au concentrat pe susţinerea intervenţiei statului în economie şi în protecţia socială. social-democraţie. care viza edificarea. Bernstein (acuzat de marxişti ca fiind “revizionist”). bazată pe proprietatea socială. pe parcursul a două etape: • În primele trei decenii. criticând capitalismul. comunism Socialismul este. şi socialişti. au imaginat proiecte ale unei lumi considerate a fi în concordanţă cu adevărata natură a omului.19 2. prin revoluţie. pe de altă parte. de către partidele comuniste. dar încă de la început s-au manifestat două tendinţe majore: • Varianta radicală. R. asemenea liberalismului şi conservatorismului.3. social-democraţi. Fourier. în cele mai multe cazuri.

Partidele comuniste constituite în Europa de est după 1917 şi practica lor politică au marcat îndepărtarea de idealul mai mult sau mai puţin utopic şi au condus la instaurarea regimurilor totalitare. una din formulele de referinţă este “a treia cale”. Trebuie precizat că. îmbătrânirea populaţiei. cu deosebire în opera lui Marx. care îşi propune să meargă dincolo de neoliberalismul dreptei şi social-democraţia vechii stângi. ci . Rolul important conferit statului. în vreme ce partidele social-democrate au acordat prioritate problemelor privind redistribuirea. lansată în anii ’90 de “Noul Laburism” al lui Tony Blair (susţinută teoretic de Anthony Giddens). dar în corelaţie cu libertatea şi solidaritatea. partidele care poartă aceste denumiri făcând parte din aceeaşi “familie”. care susţinea schimbarea socială nu prin revoluţie. precum şi globalizarea progresivă a economiei. alteori s-au confruntat de pe poziţii adverse. • Începând din anii ’80. pot fi relevate anumite caracteristici comune: • • • Accentul asupra comunităţii (colectivităţii). Având antecedente încă în antichitate. sau operat schimbări importante. în noul context determinat de creşterea preţului la materiile prime. termenii “socialist democratic” şi “social-democrat” sunt deseori utilizaţi ca interşanjabili. cu precizarea însă a unor diferenţe notabile de abordare de la o etapă la alta. în vestul Europei. construind o “nouă economie mixtă” şi un “stat al investiţiei sociale”. comunismul a dobândit noi expresii în gândirea modernă. mai cu seamă în conceperea raportului dintre stat şi piaţă. care l-a identificat cu noul model de societate bazat pe abolirea proprietăţii private şi stabilirea unui nou tip de relaţii interumane. În prezent. îndeosebi în primele decenii postbelice. s-a afirmat aşa-numitul “eurocomunism”. la sfârşitul anilor ’70. După al doilea război mondial. Egalitatea considerată valoare fundamentală. Deşi au existat şi există deosebiri importante între diferite variante ale gândirii socialiste (social-democrate). Comunismul s-a aflat în relaţii complexe cu socialismul (social-democraţia): uneori s-au întâlnit în cadrul aceloraşi orientări ideologice. partidele socialiste (socialist-democratice) s-au concentrat pe problemele proprietăţii.20 bazate pe coexistenţa dintre sectorul public şi cel privat. precum şi dezvoltarea “statului bunăstării”.

pp. Ed. Polirom. A treia cale: renaşterea social-democraţiei. . Iaşi. cooperare b. Jean-Michel de Waele. 2001 Jose Gotovitch. 1996. Fourier b. Ed. Institutul European. Trecutul unei iluzii. Iaşi. Marx c. Richard Dagger. Bucureşti. “Doctrina social-democrată”. majoritatea şi-au reconsiderat fundamental ideile. identitate. Iaşi. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Unele şi-au schimbat chiar denumirea. Bernstein c. Polirom. Ch. îndeosebi cu socialiştii. a avut efecte considerabile şi asupra partidelor comuniste occidentale. 2000. 1991. manifestând deschidere spre colaborarea cu alte partide politice din zona stângii. Iaşi. Institutul European. 2000. Francois Furet. 175-194. Test de autoevaluare: 1. Bernstein 2. Bibliografie Terence Ball. Europa comuniştilor. T. Doctrine politice. 2003. care trec acum printr-o etapă de redefinire a identităţii. Anthony Giddens. 1998. Humanitas. Iaşi. excluzând violenţa şi dictatura proletariatului. pp. Formula “a treia cale” a fost lansată de a. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Pascal Delwit. Polirom. Eşecul comunismului est-european.21 prin reforme.125-178. Partidele socialist-democratice şi cele social-democrate se află în raporturi de a. Cine a susţinut revoluţia ca principală formă de schimbare socială? a. confirmat de evenimentele din 1989. contradicţie c. Michel Dreyfus. presupunând alianţe cu alte forţe politice. Anton Carpinschi. Blair 3. Ideologii politice şi idealul democratic.). Saint-Simon b. Omegapres. Maurice Duverger. Europa socialiştilor. K.

• Anarhismul a fost implicat. în Revoluţia din Rusia. care. considerat exponentul “anarhismului colectivist”. • Primul anarhist auto-proclamat a fost Pierre-Joseph Proudhon. susţinând abolirea lui. • Punctul maxim a fost atins la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. s-au remarcat doi descendenţi ai nobilimii ruse. dar şi solidaritatea între oameni. • În preajma primului război mondial. pe suprimarea proprietăţii private. precum şi ca nucleu al viitoarei societăţi. avându-l ca protagonist pe Georges Sorel: sindicatele apăreau ca principal factor de schimbare socială. forma pe care ar fi urmat să o îmbrace revoluţia fiind greva generală. anarho-sindicalism Cu antecedente în iluminism. şi Piotr Kropotkin. bazată pe libertate ca valoare supremă. considerate a fi “furt”. cu caracter de masă. într-o anumită măsură. au susţinut trecerea la noua societate pe calea revoluţiei violente. identificat cu “anarhismul comunist”: au criticat statul. anarhism comunist. organizând atentate şi alte acţiuni criminale. . a inaugurat “anarhismul mutualist”. imaginând o societate în care nimeni să nu fie obligat să sacrifice propria sa independenţă de judecată. unele mai apropiate de socialism. anarhism colectivist. au afirmat libertatea ca valoare supremă. precum şi pe respectul mutual între membrii săi. pledând pentru o societate fără stat. anarhism mutualist. ca şi în Războiul Civil din Spania. când mişcarea anarhistă a îmbrăcat forme violente. Anarhismul şi variantele sale _____________________________________________________________________ Termeni cheie: anarhism individualist. În plan ideologic. la mijlocul secolului al XIX-lea. altele de liberalism. care a iniţiat “anarhismul individualist”. • Începuturile se leagă de numele pastorului englez William Godwin.4. având şi el diferite variante.22 2. anarhismul a apărut în acelaşi climat postrevoluţionar. s-a conturat “anarho-sindicalismul”. Mihail Bakunin.

Editura Fundaţiei “Chemarea”. lipsit de orice constrângere. s-a dovedit a fi o ideologie nerealistă şi utopică. Bibliografie Terence Ball. . în cele mai multe cazuri. în Petre Dan (ed. Caracterizare generală • Dintre valorile fundamentale. Doctrine politice. dar în mod diferit de către “individualişti” şi “colectivişti”. Polirom. Petrescu.). a îmbrăcat diferite forme: “anarhocapitalismul” care susţine că statul trebuie să dispară pe temeiul lipsei de legitimitate morală şi al ineficienţei economice. egalitatea este şi ea invocată. N. Editura Antet. Chiar dacă anarhismul a atras atenţia asupra unor dimensiuni opresive ale statului. care pledează pentru comunitatea autonomă modelată pe baze anarhiste. • Critica statului este o temă esenţială pentru toate variantele: obiectul acesteia îl constituie în primul rând instituţiile guvernamentale.269-296. 1997. Caracterul anti-democratc şi susţinerea violenţei au determinat amplasarea anarhismului. 1994. în zona extremismului. • În ultimele decenii. Iaşi. Iaşi. Bucureşti. dar şi toate celelalte instituţii şi. George Crowder. Anarhismul. “Anarhismul”.23 • În anii ’60 anarhismul şi-a găsit expresia în aşa-numita “contra-cultură” a tineretului. pp. Bucureşti. manifestările unor grupuri anarhiste implicate în acţiunile de protest împotriva globalizării. 260-278. anarhismul situează în prim plan libertatea. asociată cu iluzia întoarcerii la un mod de viaţă natural. în societatea “fără guvern coercitiv” ordinea ar urma să fie asigurată prin respectarea regulilor morale. toate mijloacele specifice regimului democratic. şi solidaritatea este evaluată superior în unele variante. Ideologii politice şi idealul democratic. “ecologismul radical”. Doctrinele partidelor politice. 2000. mai mult. Ed. 1995. Liviu Petru Zăpârţan. “Garamond”. pp. 33. Richard Dagger. fără să beneficieze de construcţii ideologice consistente. p.

în condiţiile dezagregării imperiilor coloniale. Proudhon b. “naţionalisme”. mai mult chiar decât în cazul altor ideologii. Bakunin c. făcându-se distincţia între naţionalism “ofensiv” şi “defensiv”. După primul război mondial.neonaţionalism şi mai ales naţionalism – ultranaţionalism. ultranaţionalism. extrema dreaptă Naţionalismul este tratat uneori ca ideologie distinctă. se subliniază deseori ambivalenţa termenului. Prin ce se deosebesc concepţiile anarhiste de cele socialiste în privinţa modelului de societate propus? 2. în legătură cu susţinerea afirmării naţiunilor şi a statelor naţionale. fiecare urmând unor procese revoluţionare sau căderii unor imperii. ca urmare a dezintegrării “imperiului” sovietic. formula de plural. Naţionalismul în istorie şi în contemporaneitate _____________________________________________________________________ Termeni cheie: naţionalism.“antidemocratic”. naţionalism . respectiv a extinderii şi aprofundării procesului de integrare europeană. alteori ca dimensiune a altor ideologii. . După al doilea război mondial.5. “democratic” . 2. apare necesară. A parcurs patru etape (unii le numesc “valuri”). După 1989. precum şi a conglomeratului iugoslav. mai întâi ca urmare a dispariţiei Imperiului austroungar. Deoarece a suscitat şi suscită controverse. sub forma fascismului. Sorel. dreapta. iar apoi. Cine a considerat că proprietatea privată este un furt? a. Naţionalismul s-a conturat ca ideologie politică în acelaşi context postrevoluţionar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. iar mai apoi în legătură cu procesul integrării europene. Ca urmare. după marea criză din anii ’30. • • • • După Revoluţia franceză.24 Test de autoevaluare: 1.

Iaşi. Ed. Bucureşti. Bibliografie Raul Girardet. Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa. abordările echilibrate relevă şi caracterul benefic al unora dintre expresiile sale pentru cultivarea sau regăsirea identităţii unor comunităţi. Guy Hermet. care reuşesc să atragă o pondere relativ însemnată a populaţiei.1997. Institutul European. 1995. fiecare etapă urmând unor procese revoluţionare sau căderii unor imperii? . Acelaşi spirit de echilibru obligă la constatarea faptului că naţionalismul şi ultranaţionalismul generează controverse nu doar în ţările subdezvoltate. 2. Partidele ultranaţionaliste se situează în zona extremei drepte. 1999. subliniind însă nocivitatea ultranaţionalismului. b. provoacă îngrijorare cu privire la pericolul ascensiunii extremei drepte. condus de Jean-Marie Le Pen. Editura Fundaţiei „Chemarea”. naţionalismul are un caracter desuet şi chiar periculos. Iaşi. Liviu Petru Zăpârţan. în contextul globalizării. pp. Partide ultranaţionaliste. “Garamond”. * * * “Naţionalismul: trecut. Iaşi. Institutul European. 2003. Doctrine politice. De ce a evoluat naţionalismul în “valuri”. c. de respingere a valorilor proprii altora. 2. în Petre Dan (ed. Test de autoevaluare: 1. 40-63. Primul val al naţionalismului s-a manifestat după Revoluţia franceză. în POLIS. N. Naţionalismele europene. “Doctrina naţionalistă”. prezent şi viitor”. Doctrinele partidelor politice. Naţionalismul este specific acum Europei Centrale şi de Est. European. precum Frontul Naţional din Franţa. ci şi în cele dezvoltate. Paul Sabourin.25 Deşi deseori se afirmă că. Naţionalism şi naţiune. 1994. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. exploatând temerile legate de integrarea europeană şi procesul globalizării. mai cu seamă în spaţiul Europei occidentale.). 1994. Iorga. nr. ca atitudine excesivă. Inst.

geopolitica. Acestea şi-au găsit reflectarea în cartea sa de tristă celebritate . afirma posibilitatea convieţuirii claselor sociale în comunitatea naţională prin subordonarea faţă de stat şi mai ales faţă de conducătorul suprem. Viziunea şi acţiunea lui Hitler au fost influenţate de idei şi concepţii care circulau deja în epocă: rasismul. în varianta germană. fascismul a apărut abia în perioada interbelică. auto-proclamat “adevăratul socialism”. iar apoi de criza economică din anii ’30. Fascismul şi neofascismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: fascism. nimic împotriva statului. Fraza sa “Totul în stat. Spre a-şi realiza obiectivele. conducătorul şi principalul ideolog al acestuia. alteori. grupări numite “fascii”. nimic în afara statului” este definitorie pentru aşa-numitul “corporatism”. nazism. iar socialismul anti-marxist. numită astfel pentru că iniţiatorii ei au format. mai cu seamă cele vizând renaşterea marelui Imperiu Roman. neofascism Spre deosebire de celelalte ideologii abordate până acum. Opunându-se majorităţii ideologiilor consacrate. • “Nazismul” este varianta germană. prin subordonarea lor faţă de guvern. fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. anti-semitismul. care a determinat “încorporarea” în cadrul statului a tuturor organizaţiilor politice şi profesionale (mai ales a organizaţiilor sindicale şi a celor patronale). Mussolini a orchestrat un adevărat cult al conducătorului. numită astfel datorită denumirii forţei politice care a susţinut-o şi aplicat-o: Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani. a glorificat violenţa şi teroarea. partid în fruntea căruia s-a afirmat Hitler. cea italiană. corporatism. Termenul “fascism” este folosit uneori în sens larg. cea mai spectaculară şi cea mai agresivă. Naţionalismul a fost implicat în ipostaza sa extremistă. în contextul generat de primul război mondial. darwinismul social. într-un sens particular. fiind asociat. dar sub influenţa unor idei care se afirmaseră în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.26 2. • Fascismul italian a fost marcat de personalitatea lui Mussolini. imediat după primul război mondial.6. cu referire la prima din variantele sale. spre a defini un fenomen paneuropean (şi nu numai). cu rasismul (“naţionalism organic”).

în condiţiile în care majoritatea ţărilor au adoptat reglementări privind interzicerea asociaţiilor fasciste şi a propagandei acestora. Eugen Weber. A. Mussolini b. Beladi. În deceniile care au urmat războiului. Editura Dacia. Caracterizare generală • În legătură cu valorile fundamentale: inegalitatea oamenilor este determinată biologic. în naţiune. Hayek. Mein Kampf. 2002. Drumul către servitute. • Criticând sistemul democraţiei parlamentare. Hitler c. Humanitas. Cluj-Napoca.27 Mein Kampf. solidaritatea este dezirabilă şi realizabilă în măsura în care se asigură subordonarea tuturor în raport cu un centru unic de putere. Humanitas. Richard Dagger. Dreapta românească. • Încă înainte de terminarea războiului a fost lansat termenul de “neofascism”. Bucureşti. 1994. Editura. mişcarea şi regimul politic în cauză. Cine a pus în practică ideile corporatismului? a. 1995. Iaşi. Hitler. fascismul a conferit un rol major statului bazat pe forţă. Bibliografie Terence Ball. 1993. Iaşi. Polirom. Trecutul unei iluzii. iar apoi în politica pe care a practicat-o în fruntea regimului totalitar pe care l-a instaurat. ca expresie a încercărilor de a reabilita şi resuscita ideologia. Test de autoevaluare: 1. Bucureşti. libertatea este realizabilă numai în stat. neofascismul este susţinut nu atât de partide politice. a cărui autoritate este întruchipată în autoritatea conducătorului. Institutul European. 2000. 1996. Grupările neofasciste . A. Jean-Claude Lescure. Fascismul şi nazismul. cât îndeosebi de grupuri mai mult sau mai puţin clandestine. care va deveni un adevărat program politic. F. pp 179-200. Francois Furet. Ideologii politice şi idealul democratic.

28 2. când se va afirma în numeroase ţări europene. precum şi în câteva ţări latino-americane. • Anii ‘60. Corporatismul fascist a implicat cooperarea guvernului cu organizaţiile patronale şi cele sindicale. Democraţia creştină _____________________________________________________________________ Termeni cheie: democraţie. atrăgând şi sindicate care anterior se aflaseră sub influenţa creştin- . economie socială de piaţă Democraţia creştină a început să se contureze în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. Democraţia creştină va câştiga teren abia după al doilea război mondial. A îmbinat concepţia catolică despre justiţia socială şi economică cu concepţia liberală asupra democraţiei politice. În Europa. Fascismul şi-a propus să realizeze o sinteză specifică între naţionalism şi socialism. iar ideologiile şi partidele tradiţionale erau blamate pentru incapacitatea de a se opune extremismelor şi dezastrelor pe care acestea le-au provocat. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte? a. c. ascensiunea fiind explicabilă în condiţiile în care dreapta fusese discreditată de fascism.7. iar socialiştii occidentali câştigau teren. prin susţinerea valorilor tradiţionale. Fascismul a conferit statului un rol major în sistemul democraţiei parlamentare. 2. valori creştine. Pe măsură ce se făceau paşi în integrarea europeană aceste partide se afirmau ca principali susţinători ai procesului. stânga de stalinism. în condiţiile în care comunismul sovietic apărea a fi mai puţin ameninţător. care a vizat înnoirea bisericii şi deschiderea ei spre societate. ca o reacţie la individualism şi anticlericanism. apropiindu-se şi de conservatorism.începutul anilor ’70 au marcat un oarecare declin. a parcurs trei etape: • Anii ’40 –’50 au însemnat afirmare în forţă. pentru că erau considerate principalul bastion împotriva comunismului. Partidele creştindemocrate s-au consolidat o dată cu intensificarea războiului rece. b. Un rol important în apariţia sa l-a avut papa Leon al XIII-lea. prin elaborarea concepţiei sociale a catolicismului.

Liviu Petru Zăpârţan. Bucureşti. Institutul European. federalist şi democratic. a câştigat cele mai multe locuri în Parlamentul European la alegerile din 1999 şi. Editura Metropol. Iaşi. societatea trebuie să se caracterizeze prin comuniune şi fraternitate. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. 1994. • Din a doua jumătate a anilor ’70 se produce o adevărată renaştere a creştindemocraţiei. 2004). “Creştin-democraţia”. 1995. La acestea se adaugă afirmarea unei subculturi a tineretului care îl îndepărta de valorile tradiţionale. Coordonate majore (aşa cum au fost relevate de Wilfried Martens. • Partidul Popular European.299-341. lansat în Germania imediat după război. lider al democraţiei creştine europene): • Filosofia politică a democraţiei creştine se exprimă prin “personalismul comunitar sau social” de inspiraţie creştină. scopul statului fiind acela de a asigura binele tuturor. 145-165. dar şi pentru aprofundarea şi extinderea procesului de integrare europeană. . Iaşi. Wilfried Martens. Polirom. Doctrine politice. îşi păstrează valabilitatea. la baza căruia se află două principii fundamentale: persoana umană este esenţială. • Conceptul “economie socială de piaţă”. explicabilă prin preocupările pentru problemele sociale. Iaşi. este susţinător al unei Constituţii europene care să se inspire din trei principii fundamentale: subsidiarităţii.29 democraţiei. 2004. Bibliografie Jean-Dominique Durand. respectiv. vizând combinarea între economia de piaţă şi protecţia socială a individului. Aceste caracteristici îndreptăţesc amplasarea ideologiei creştin-democrate şi a partidelor care o susţin în zona de centru a spectrului politic. primul partid transnaţional. 1998. ce reuneşte “democrat-creştinii şi cei apropiaţi lor”. (înfiinţat în 1979. Doctrine politice. Enyedi Zsolt. O Europă şi cealaltă.). Editura Fundaţiei “Chemarea”. pp. Europa democraţiei creştine. pp.

30 Test de autoevaluare 1.8. ţărănism. iar consumatorii vor să aibă produse alimentare cât mai ieftine. iniţiativa de a forma partide agrariene a aparţinut. construirea unei economii sociale de piaţă b. unor asociaţii de fermieri nemulţumiţi de modul în care interesele lor erau susţinute de partidele liberale sau conservatoare. în principal. aceste partide apără proprietatea privată. numai partide creştin democrate c. problema proprietăţii asupra pământului a fost tocmai rezolvată. cer asistenţă guvernamentală pentru agricultură. 2. mai puţin dezvoltate. Numite. vizând susţinerea intereselor producătorilor agricoli şi. Pe de o parte. în general. de regulă . numai partide catolice b. adoptarea unei Constituţii europene c. partidele agrariene au apărut în condiţiile în care. produsul clivajului urban – rural care s-a amplificat la începutul secolului XX. extinderea dreptului de vot a permis manifestarea politică a ţărănimii. Partidul Popular European cuprinde a. extinderea influenţei bisericii catolice. au constituit un fenomen politic durabil doar în ţările scandinave. de regulă. • În ţările occidentale. • În ţările Europei de Est. Agrarianismul (Ţărănismul) _____________________________________________________________________ Termeni cheie: agrarianism. “stat ţărănesc” Tratat deseori în contextul conservatorismului. Care dintre obiectivele de mai jos sunt fundamentale pentru democraţia creştină? a. ale populaţiei din mediul rural. 2. Partidele agrariene (ţărăneşti) au apărut mai întâi în Europa occidentală şi în America de Nord. au cunoscut o înflorire efemeră în Europa de Est. Totodată. Agrarianismul este. pe de altă parte. agrarianismul (ţărănismul) s-a afirmat ca ideologie în primele decenii ale secolului XX. partide creştin democrate şi partide conservatoare. ce aveau o conducere predominant urbană. independenţa naţională fiind recent obţinută. în perioada dintre cele două războaie mondiale. mai ales pe temeiuri economice: producătorii de hrană vor un profit cât mai mare din munca lor.

Liviu Petru Zăpârţan. în zona centrului. dar în condiţiile păstrării proprietăţii private asupra pământului. Iaşi. Partidele agrariene sunt amplasate. acestea au dat ideologiilor lor o coloratură morală. “Garamond”. principalul teoretician al ţărănismului. astfel încât să realizeze deschidere spre alte forţe politice. Bibliografie V. Cele care vor să evite declinul sunt nevoite să-şi lărgească adresabilitatea electorală. vizând prioritar susţinerea intereselor unei categorii profesionale. în Petre Dan (ed. ca formă de guvernare preponderent dirijistă a unui popor alcătuit în majoritate din ţărani cu gospodării individuale. Virgil Madgearu. b. de regulă. c. Doctrine politice. a susţinut ideea “statului ţărănesc” (agrar). 2. manifestând disponibilitate pentru diferite formule de colaborare. De ce s-au dezvoltat partidele agrariene (ţărăneşti) în primele decenii ale secolului XX? . Madgearu. fiind dispuse să realizeze alianţe atât cu partidele de dreapta cât şi cu cele de stânga. să-şi modifice programele. a susţinut cooperaţia ca soluţie pentru modernizarea agriculturii. Partidele ţărăneşti cunosc o puternică revigorare în Europa Centrală şi de Est.31 partide “ţărăneşti”. 1994. În România. Editura Fundaţiei “Chemarea”. Nu acordă o importanţă prea mare dimensiunii ideologice. “Doctrina ţărănistă”.). iar agricultura angajează tot mai puţini oameni. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. Partidele agrariene sunt forţe politice de referinţă în lumea occidentală. de pildă. pp. urmărind să apere mica gospodărie ţărănească de efectele negative ale economiei de piaţă. Partidele agrariene sunt situate în zona stângii politice. ce afectează însăşi raţiunea lor de a fi. 1995. Bucureşti. partidele agrariene se confruntă cu serioase probleme. Test de autoevaluare: 1. Ed. pp. Doctrinele partidelor politice. ci au un caracter pragmatic. 207-212. 91-123. după 1989. În condiţiile în care urbanizarea a progresat.

. cărora le reproşează viziunea antropocentrică faţă de natură. dezvoltare durabilă Au fost exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu începuturile ecologismului. a unor specii. De remarcat că ecologismul e singura ideologie a cărei denumire provine din cea a unei ştiinţe. mai cu seamă din ţările dezvoltate. ca şi prin critica societăţii industriale moderne. Modelul societal propus de ecologism: • • Viziunea biocentrică. alţii apreciază că începuturile se află în romantismul secolelor al XVIII-lea – al XIXlea. sau a protestului împotriva testelor nucleare. În vreme ce unii consideră că este o ideologie veche de când lumea. Iniţial. mai întâi în legătură cu activitatea unor grupuri de interes constituite în scopul protecţiei mediului. protecţia mediului. între om şi mediu există o complexă reţea de interacţiuni şi dependenţe reciproce. a fost semnalat faptul că nu este posibilă creşterea infinită într-un sistem finit sub raportul resurselor. cel ce a utilizat pentru prima oară termenul “ecologie”.9. care a fost o reacţie la industrializarea rapidă. prin critica altor ideologii. Ecologismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: ecologism. în sensul de dezvoltare durabilă. unde ratele foarte înalte ale producţiei şi consumului au ajuns în contradicţie cu natura finită a planetei. la sfârşitul anilor ’80 să se intensifice semnalele de alarmă în legătură cu probleme precum dispariţia stratului de ozon sau încălzirea globală.32 2. bazată pe ideea că toate formele de viaţă au valoare. Tot în anii ’70 au început să apară primele partide ecologiste. raţională. ecologismul s-a afirmat ca o “contra-ideologie”. Haeckel. preocupările pentru restabilirea echilibrului dintre societate şi natură dobândind caracter ştiinţific prin opera lui E. Majoritatea analiştilor consideră că ecologismul este un produs al secolului XX: începând cu anii ’60 –’70 au fost puse sub semnul întrebării efectele creşterii industriale. pentru ca. pe termen lung. Ecologismul ca ideologie s-a cristalizat începând cu anii ’70. vizând satisfacerea nevoilor vitale ale unei comunităţi fără a fi prejudiciată posibilitatea generaţiilor viitoare de a face acelaşi lucru. Dezvoltarea „sustenabilă” (sustainable development).

c. 1996. Ideologii politice şi idealul democratic. 2. Altele cultivă acţiunea democratică. pp. Partidele ecologiste nu se angajează în procesul electoral. mai aproape de efectele acestora şi să asigure valorificarea în cât mai mare măsură a Bibliografie Terence Ball. 1998. Winkler. situarea în zona centrului fiind de asemenea frecvent invocată. Trecutul apropiat: Eseuri şi documente despre America de după cel de al doilea război mondial. ci se manifestă în diferite variante: • • Unele favorizează măsuri radicale pentru a stopa dezvoltarea. 227-238. pp. dar amplasarea în spectrul politic depinde de context. Unele variante ale ecologismului se asociază cu anarhismul. 320-355. asociindu-se chiar cu anarhismul sau terorismul (nuanţe “verde închis”). Polirom. Dacia.). Partidele ecologiste sunt deseori competitori majori în procesul electoral. concentrându-se asupra adoptării unor legi şi politici publice favorabile obiectivelor urmărite (nuanţe “verde deschis”). partidele ecologiste sunt deseori asociate acesteia. Polirom. ecologismul nu este unitar. Richard Dagger. acum majoritatea se angajează în cursa electorală şi au devenit forţe politice de referinţă în multe ţări. Allan M. Test de autoevaluare 1. Care dintre enunţurile de mai jos sunt incorecte: a. b.33 • Descentralizarea politică. pp. Deşi are multe elemente comune. Dacă iniţial partidele ecologiste (numite deseori şi “partidele verzilor”) au manifestat prudenţă în legătură cu participarea la alegeri. 231-251. “Ecologia politică – doctrina secolului XXI”. Iaşi. Doctrine politice. astfel încât oamenii care iau decizii să fie cât resurselor locale. Marcian Bleahu. Iaşi. în Alina MungiuPippidi (coord. Prin ce se particularizează ecologismul faţă de celelate ideologii? . Cluj-Napoca. Apărute în perimetrul stângii.2000.

• Prima manifestare a fost aceea a feminismului liberal timpuriu. care a atins punctul culminant la începutul secolului XX. parafrazând punct cu punct Declaraţia de independenţă din 1776.10. în parte. ca urmare. se poate vorbi însă despre o mişcare feministă. deşi această problematică se află pe agenda a numeroase partide politice. respectiv de acces la educaţie şi muncă. Prima dezbatere de amploare pe probleme precum sclavia sau dreptul de vot s-a desfăşurat în 1848. asemenea bărbaţilor. dar li se refuza dreptul de vot. care produce şi întreţine subordonarea femeii. trebuie să aibă drepturi egale. feminismul consideră că situaţia femeilor şi inegalităţile dintre femei şi bărbaţi constituie problema politică centrală. feminism “welfare”. în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze. schimbarea acestei stări de lucruri se poate realiza pe calea reformelor. Feminismul marxist a reluat. Atunci s-a dezvoltat campania pentru dreptul de vot. aceste idei. Aceste idei au avut un puternic ecou în SUA. care. în Anglia. Feminismul _____________________________________________________________________ Termeni cheie: feminism liberal. respingând credinţa în inferioritatea femeii. • La sfârşitul secolului al XIX-lea femeile din ţări dezvoltate precum Anglia sau SUA beneficiau de un grad considerabil de independenţă. şi. dar încorporând referirile la femei. descriminare pozitivă _____________________________________________________________________ Spre deosebire de ideologiile tradiţionale. când Convenţia de la Seneca Falls a adoptat o “Declaraţie de independenţă alternativă”. dominantă la vremea respectivă. în opera lui Mary Wollstonecraft. O altă particularitate rezidă în faptul că. . care a avut momente de manifestare pregnantă. feminism socialist. • Feminismul socialist a avut ca primă expresie concepţia socialismului utopic potrivit căreia relaţiile dintre bărbaţi şi femei trebuie înţelese ca parte a societăţii capitaliste. Deşi termenul “feminist” a început să fie utilizat abia la sfârşitul secolului al XIX-lea. originea feminismului este identificată. a susţinut că femeile sunt fiinţe raţionale. de obicei. susţinînd însă că soluţia pentru schimbare este revoluţia.34 2. unde industrializarea şi modernizarea rapidă au stimulat manifestarea independentă a femeilor. nu există partide feministe.

Ultimele decenii au cunoscut şi expresii ale feminismului radical. îndeosebi în SUA. ca şi al unor forţe politice. Richard Dagger.35 A fost. s-a produs o deplasare dinspre problema drepturilor egale înspre aceea a protecţiei sociale a femeilor (“feminismul welfare”). dreptul de vot al femeilor. care să înlăture consecinţele discriminării trecute). Începând din acei ani femeile americane au beneficiat. dar a avut diferite variante. dar multe dintre obiectivele sale îşi păstrează actualitatea şi sunt larg împărtăşite la nivelul opiniei publice. Bibliografie Terence Ball. • În perioada interbelică. după război. Polirom. Ideologii politice şi idealul democratic. în sensul unor măsuri şi acţiuni favorizante. asemenea populaţiei de culoare („afro-americanilor”). În anii ‘60 s-a conturat un nou val de feminism. pp. expresie a respingerii rolului tradiţional al femeii. 2000. fără îndoială. de aşa-numitele programe affirmative action (“discriminare pozitivă”. în principal. care îndeamnă la nesupunere faţă de “legile opresive”. 208-211. Feminismul post-modernist a cultivat o serie de exigenţe privitoare la limbaj. Al doilea sex (1949). Deşi s-au făcut progrese considerabile în privinţa participării femeilor pe piaţa muncii. foarte active în perioada premergătoare primului război mondial. . o contribuţie în această privinţă). feminismul a intrat într-un oarecare declin. În anii marii crize. o continuare a ideilor feministe liberale. Iaşi. ”Sufragetele” au fost exponentele aripii militante. precum şi în viaţa politică (feminismul având. • În perioada ce a urmat celui de-al doilea război mondial. egalitatea de şanse a femeilor cu bărbaţii rămâne o problemă de actualitate pe agenda publică. primul moment semnificativ a fost acela al publicării cărţii lui Simone de Beauvoir. ale “anarhofeminismului” chiar. care a pledat pentru combinarea responsabilităţilor casnice ale femeii cu preocupările pentru carieră. feminismul nu mai constituie o orientare proeminentă. astfel încât acesta să reflecte corect participarea şi posibilătăţile de participare ale femeilor la viaţa publică (aşa-numita political correctness). Majoritatea ţărilor dezvoltate au consacrat. graţie unor militante precum ziarista Betty Friedan. În prezent.

Editura Univers. Mihaela Miroiu. Programele de “discriminare pozitivă” au fost lansate în SUA în anii ’80 ai secolului XX. 2. Mary Lyndon Shanley. Mihaela Miroiu (ed. Doctrine politice. Iaşi. Polirom. Lexicon feminist. Polirom. . “Feminismul ca politică a modernizării”. 1998. * * * „Feminism”. în Alina Mungiu-Pippidi (coord. Daţi exemplul unui partid feminist. 1998. Uma Narayan.). Test de autoevaluare 1. “Mişcarea sufragetelor” s-a manifestat după al doilea război mondial. în Sfera politicii. Al doilea sex. Polirom. 2001. c. Prin ce se deosebeşte feminismul secolului XX de feminismul timpuriu? 3. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte? a. 71-72. pp 252-274.).36 Simone de Beauvoir. Otilia Dragomir. 2002. b. Bucureşti. Începuturile feminismului se conturează în perioada imediat următoare Revoluţiei franceze. 1999. Iaşi. Reconstrucţia teoriei politice.

. cu sublinierea dimensiunilor politice şi economice Încadrarea doctrinelor partidelor politice în spectrul politic _____________________________________________________________________ Termeni cheie: dreapta şi stânga politică. divizaţi în privinţa problemei dreptului de veto al regelui. aflate în relaţii de contradicţie. ceilalţi. adică un regim monarhic autoritar. s-au împărţit topografic în sala de şedinţă. cât şi în orientările valorice existente la nivelul opiniei publice. Aşadar. confruntarea desfăşurându-se îndeosebi între monarhişti şi republicani: primii susţineau "tronul şi altarul".37 Modulul 3. ataşament faţă de trecut sau dorinţă de schimbare revoluţionară. oameni politici sau. dreapta şi stânga economică. Şi totuşi. pur şi simplu de către cei ce doresc să definească. reprezentanţii naţiunii. un anume tip de atitudine politică. la o şedinţă a Adunării constituante din 1789. Secolul al XIX-lea a perpetuat divizarea. DREAPTA ŞI STÂNGA ÎN IDEOLOGIA POLITICĂ. opoziţia dintre cele două orientări se referea la principiile guvernării: ataşament faţă de autoritatea monarhică sau preferinţă pentru un guvern ales. Lipsa rigorii ştiinţifice în delimitarea sensurilor celor doi termeni a condus la formularea a numeroase obiecţii în legătură cu relevanţa lor pentru compararea şi clasificarea ideologiilor şi partidelor politice. ei continuă să fie invocaţi de către cercetători. Iniţial. Mai exact. dreapta şi stânga au definit poziţia faţă de principiile Revoluţiei franceze. Evoluţie şi sensuri actuale Obiective: • • • Examinarea evoluţiei diferenţierii dintre dreapta şi stânga politică Argumentarea actualităţii diferenţierii. extremism Aplicate la ideologie. la modul generic. având deseori o încărcătură emoţională şi neepuizând gama alternativelor politice aşa cum sunt ele exprimate atât în programele partidelor. chiar dacă se foloseau rar termenii de "dreapta" şi "stânga". convingeri. "dreapta" şi "stânga" se referă la două seturi de idei. o poziţie anti-clericală şi republicană. atitudini politice. bazată pe ideea suveranităţii poporului. partizanii unui veto nelimitat aşezându-se în dreapta preşedintelui adunării. centru. sprijinit de valorile bisericii.

lipsindu-le structura organizată şi programul articulat. În perioada respectivă Noua Stângă a exercitat o influenţă considerabilă. considerat de dreapta. Secolul XX va cunoaşte o serie de metamorfoze ale sensurilor celor doi termeni. au rămas la nivelul unor tendinţe politice. a ceea ce s-a numit "Noua Stângă". dar. în numele unei noi ordini.38 Treptat. Aceste idei ce s-au dovedit deosebit de penetrante mai cu seamă datorită lui Herbert Marcuse. exprimând totodată neîncredere în politica de partid convenţională. considerat mentorul spiritual al acestei orientări. Pe măsură ce efectele revoluţiei industriale asupra structurii sociale se făceau tot mai mult simţite. fasciştii au ocupat locurile din extrema sa dreaptă.deţinătorilor de capital privat. . neîncrezătoare în potenţialul revoluţionar al clasei muncitoare (idee susţinută de vechea stângă).comunismul lui Stalin . din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. stânga începe să indice o atitudine favorabilă intereselor participanţilor direcţi la procesul muncii. respectiv de dreapta. pentru că. reprezentanţii săi sunt apreciaţi în primul rând în calitate de critici sociali. cât şi în America. După al doilea război mondial. s-au succedat. iar dreapta .de unde o oarecare turnură anarhistă. atunci când au intrat în Parlamentul italian. în anii '60. pe care le contrapuneau celor din perioada de maturitate). determinând constituirea unor mişcări care. poziţia în legătură cu forma de guvernământ şi-a pierdut forţa de diferenţiere între atitudinile politice fundamentale. aspectelor politice implicate în confruntarea dintre orientările de dreapta şi cele de stânga li se adaugă criterii economico-sociale. Prima ipostază semnificativă a fost aceea a extremismului. exalta deschis forţa. Este de notat că. s-a opus unui alt extremism . punând sub semnul întrebării unele idei marxiste (apreciau însă scrierile umaniste ale tânărului Marx. atât în Europa.considerat de stânga. criticând socialismul est-european şi partidele comuniste occidentale. teroarea. pentru că exercita dictatura în numele valorilor democratice. Mişcările aferente Noii Stângi au zdruncinat universităţile occidentale la sfârşitul anilor '60 şi au mobilizat opinia publică americană împotriva războiului din Vietnam. Acest extremism. "valuri" de stânga. o ideologie eclectică ce şi-a propus să revitalizeze gândirea de stânga. atribuiau rolul esenţial în schimbarea socială intelectualilor şi grupurilor marginale (incluzând aici şi tineretul). Primul moment de referinţă l-a constituit apariţia. Astfel. Ca urmare. violenţa. în sistemul democratic tradiţional . în forme şi cu amplori diferite. asociate cu deosebire clasei proletariatul industrial şi partidului care se declara exponentul său.

Desigur.de altfel.de notat că aceasta din urmă apare ca o adevărată ameninţare pentru cultura europeană tradiţională). departe de a fi depăşită. El precizează că. abordând dintr-o perspectivă comparativă principalele dimensiuni ce particularizează partidele politice în perioada postbelică. acesta din urmă fiind. diferenţierea între dreapta şi stânga nu a căzut în desuetudine. 88). Şi totuşi. . p. ca mişcare ideologică asociată cu renaşterea conservatorismului . prin care vizează tocmai diferenţierea între stânga şi dreapta. ea a avut expresii semnificative în numeroase alte ţări. afirmată în anii '70 şi '80. unde doi lideri politici (R. în general cele proprii stângii . ci pentru însăşi opinia publică" (Alain Monchablon. 1989. Încă la începutul anilor '80. rămâne încă criteriul major de diviziune. p. Noua Dreaptă s-a concentrat spre critica ideii de egalitate. limitarea rolului statului în aproape toate domeniile. cele de stânga s-au caracterizat în mod sistematic printr-o rată mai înaltă a creşterii sectorului public al economiei. de pildă. în principal pe considerentul că aceasta determină uniformizarea şi nivelarea socială (dintr-o asemenea perspectivă sunt puse pe acelaşi plan creştinismul. bugete centrale mai mari. fusese numit "sfântul patron al Noii Drepte". se consideră că "opoziţia stânga/dreapta. ca obiectiv esenţial. 146).susţinând. unul din teoreticienii de marcă ai neoconservatorismului american. această mişcare (lipsită. Thatcher) au fost asociaţi acestei mişcări. în fapt. în mod tradiţional. Apărută pe fondul dificultăţilor economice ce au marcat perioada în cauză. nu trebuie pierdute din vedere unele diferenţe specifice între spaţiul politic american şi cel european. de pildă. Reagan şi M. de atenuare a diferenţierilor între dreapta şi stânga. nu numai pentru analiştii şi oamenii politici. 237). 2000. 1991. Irving Kristol. În Franţa. Deşi se consideră că Noua Dreaptă s-a manifestat cu mai mare forţă în SUA şi Marea Britanie.39 Replica la ideile Noii Stângi a fost dată de ceea ce s-a numit "Noua Dreaptă". marxismul şi cultura americană . marcat mai pregnant de factorul ideologic. spre deosebire de guvernările de dreapta. asistenţă medicală şi asistenţă socială (Arend Lijphart. o mai pronunţată egalizare a veniturilor. Naisbitt afirma sentenţios: "Stânga şi dreapta în politică sunt pe moarte: aproape totul vine acum de la un centru radical" (John Naisbitt. eforturi sporite pentru reducerea şomajului şi mai mult accent pe educaţie. Arend Lijphart nominalizează pe primul loc ceea ce numeşte "dimensiunea socioeconomică". Ultimele decenii au relevat o tendinţă de atenuare a confruntărilor între ideologii şi implicit. p. e adevărat de caracter unitar) a criticat ideile şi practicile socialiste şi. Este notabil că. În Franţa.

operaţional nu exclude însă raportarea la valorile politice. pe de altă parte. iar. are rezerve faţă de sistemele de securitate socială organizate de stat. să precizăm că aceste seturi de atitudini se pot combina în moduri diferite. cu atât mai mult cu cât dreapta şi stânga au şi o puternică încărcătură extra-politică: nu numai economică. o atitudine favorabilă faţă de schimbare şi inovaţie. Fără a considera că trăsăturile menţionate sunt criterii de diferenţiere cu valoare absolută. e ataşată menţinerii ordinii sociale. desigur.Dreapta politică este mai sceptică în legătură cu posibilitatea îmbunătăţirii naturii umane prin influenţă politică. susţine intervenţia statului în mecanismul pieţei. preocuparea pentru maximizarea libertăţilor civile. cu o minimă intervenţie a statului. Acest criteriu pragmatic şi . şi afirmă moralitatea tradiţională a familiei. apelează deseori la credinţe şi sentimente non-raţionale. în posibilitatea de a face omul şi societatea mai buni prin influenţă politică. dar şi culturală. solidarităţii. pe de o parte. rezultând ideologii sau programe politice specifice.Dreapta economică crede în libertatea de alegere în sfera economică şi favorizează o economie liberă de piaţă. incluzând cele religioase. pentru că implică unele aspecte privind sensurile şi scopurile intervenţiei statului: orice intervenţie presupune o anumită limitare a libertăţii problema este: în favoarea cărei valori (egalităţii. este necesară precizarea criteriilor esenţiale în funcţie de care se face încadrarea într-o zonă sau alta a spectrului politic. .. vede anumite virtuţi în inegalitatea socială şi economică şi tinde să susţină naţionalismul. ordinii etc).Stânga economică urmăreşte interesele muncitorului industrial şi ţăranului. .40 Spre a realiza un plus de concreteţe şi de nuanţare. care anume set de atitudini se situează în prim-plan. precizând: . . unele abordări diferenţiază între dreapta şi stânga politică. Cu alte cuvinte. politice şi morale. între dreapta şi stînga economică (Vernon Bogdanor. pentru egalitatea în problemele politice şi susţinerea suveranităţii poporului. A câştigat teren punctul de vedere frecvent exprimat de politologii americani potrivit căruia ceea ce în prezent diferenţiază dreapta de stânga este mai cu seamă gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi în viaţa socială. Problema este. 1987. preocuparea pentru fraternitate şi pentru internaţionalism. .Stânga politică cuprinde de obicei credinţa în perfectibilitatea progresivă a oamenilor. p. alături de protecţia socială pentru dezavantajaţi.să recunoaştem . 324). afirmarea superiorităţii raţiunii şi ştiinţei asupra tradiţiei şi dogmei religioase. ed.

cu pendulări între cele două poziţii. în zona stângii. repudiat şi catalogat ca fiind de dreapta de către comunismul dictatorial. ci.purtătoarele celei mai vechi dintre ideologiile contemporane . preferând să exprime în termeni concreţi ceea ce vor să conserve (şi aceasta diferă. în SUA. Partidele conservatoare sunt mai uşor încadrabile în spectrul politic. 1999) Încercarea de a amplasa partidele politice în tipologia dreapta . de la o ţară la alta). există o considerabilă distanţă între modul de auto-definire a unui partid şi încadrarea ce rezultă din examinarea obiectivă a programului şi politicii sale. O asemenea situare nu . ele continuă să susţină ideea de libertate şi drepturile omului. determinate atât de evoluţii uneori contradictorii. îndeosebi sub aspect economic. În cazul partidelor liberale . alături de care îşi găsesc sau îşi pot găsi locul şi alte partide: comuniştii (cu o ideologie reînnoită). formulează drept criteriu principal de diferenţiere tocmai raportarea la valori. sub raport politic. De precizat că. nu numai că este recunoscut acum ca fiind de stânga.stânga implică o serie de dificultăţi. poziţia lor definindu-se iniţial în opoziţie cu tradiţionalismul conservator. să se generalizeze asupra principiilor programatice. în condiţiile schimbărilor fundamentale din Europa Centrală şi de Est. de regulă.este de remarcat că acestea au reprezentat stânga politică în Europa secolului al XIX-lea. mai exact la principiul egalităţii: în vreme ce stânga urmăreşte cu prioritate să reducă inegalitatea. deşi este mai dificil. dreapta consideră inegalitatea o stare firească (Norberto Bobbio. 1991). uneori. ecologiştii etc (Maurice Duverger. cât şi de manifestarea unor diferenţe pregnante între partide ce îşi au sorgintea în aceeaşi ideologie sau chiar în interiorul aceluiaşi partid. ci. pentru că. mai mult chiar. consecvenţa în susţinerea tradiţiilor şi a ordinii sociale. Socialismul democratic occidental (social-democraţia). este considerat principal exponent al acestei orientări. tot mai mult marcată (în spaţiul european) de opoziţia faţă de partidele socialiste. în cazul lor. acoperind tot ceea ce se află la stânga conservatorismului. atât sub dimensiunea politică. născut în zona stângii. deoarece oamenii politici de această orientare se declară în mod frecvent adversari ai teoriilor abstracte. precum şi de faptul că. sensul său este deseori unul larg. a determinat o deplasare spre centru sau chiar spre dreapta (în funcţie şi de ceilalţi oponenţi). în apărarea proprietăţii private şi limitarea intervenţiei statului a consacrat încadrarea acestor partide în zona dreptei. Dar evoluţia lor ulterioară. sub multe aspecte. în remarcabila sa lucrare Dreapta şi stînga. Totuşi.41 Norberto Bobbio. liberalismul nu numai că este amplasat. precum şi sub cea economică.

Pisier. ale sectorului rural. O altă problemă controversată în legătură cu diferenţierea între dreapta şi stânga se referă la manifestările extremiste. În general. susţinând intervenţionismul economic şi politicile sociale. cât şi opinia publică. Începută în perioada interbelică. fiind dispuse să realizeze alianţe politice atât cu partidele situate în stânga lor. a oportunismului. E. Aceste referiri la amplasarea partidelor în spaţiul ideologiilor politice implică şi o altă problemă: ce înseamnă "centrul"? Uneori i se atribuie sensuri depreciative: ar fi expresia compromisului. în sensul că exprimă moderaţia. din perspectiva catolicismului. care. cât şi pentru că identifică scopul organizării politice cu asigurarea unor "echilibre între individ şi colectivitate" (Fr. uneori se îndepărtează de centru. istoria extremismului a continuat după al doilea război mondial îndeosebi sub forma terorismului neofascist ("negru"). în acelaşi timp. cât şi cu cele din dreapta. Partidele agrariene au apărut la începutul secolului XX. În zona centrului sunt frecvent amplasate democraţia-creştină şi agrarianismul. de centru şi chiar de dreapta. Dar. considerate uneori ca fiind de domeniul patologiei sociale. prin opoziţia dintre fascism şi comunism. p. intervenţia guvernului pentru sprijinirea agriculturii. deşi nu în mod exclusiv) cu cele conservatoare favorabile valorilor şi instituţiilor tradiţionale. În funcţie de obiectivele aduse în prim-plan. Chatelet. dincolo de acestea. mai general. refuzul poziţiilor radicale. 1994. Problema are relevanţă deoarece atât ştiinţele politice. care favorizează ceea ce Sartori numea "forţă centrifugă" în viaţa politică. au în vedere mai cu seamă deosebirile tranşante. se situează în zona centrului atât pentru că îmbină aceste tendinţe. reprezentând o certă ameninţare pentru democraţie. cuprinde variante de stânga. a evitării acestora. a insuficientei clarificări în legătură cu opţiunile fundamentale. poziţii rigide. ea însăşi. Poziţia lor de centru rezultă din faptul că apără proprietatea privată. precum şi cu cele liberale privitoare la democraţia politică. cele care marchează îndepărtarea de centru. ireconciliabile. i se recunosc o serie de calităţi. dar şi a terorismului săvârşit în numele stângii (mai . 83). în schimbul susţinerii politicii lor economice.42 exclude însă diferenţierea internă a social-democraţiei. Partidele creştin-democrate îmbină ideile creştine despre justiţia economică şi socială (de regulă. echilibrul. atunci când operează încadrări în spectrul politic. a carenţelor în consistenţă şi coerenţă. Se înscriu în această sferă atitudini. deplasându-se spre dreapta sau spre stânga. cu scopul susţinerii intereselor producătorilor agricoli şi. dar cer.

Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat). ce reunesc forţe politice cu tradiţii şi priorităţi specifice fiecărei ţări. să se asigure echilibrul între evoluţia economică şi protecţia socială. atât cel de drept comun. Ca urmare. precum justiţia socială şi egalitatea. pentru a descrie convergenţa acestora în refuzul democraţiei (chiar dacă pe temeiuri diferite) şi în utilizarea violenţei ca formă a luptei politice. în concordanţă cu diversitatea internă. centru-dreapta sau centru-stânga. ce s-au declarat alternativa radicală la stânga tradiţională). protecţia socială fiind subordonată acestui obiectiv prioritar. şi constituirea “familiilor” europene de partide. cât şi cel politic. relativitatea distincţiei dintre dreapta şi stânga a devenit tot mai evidentă în ultimele decenii. în condiţiile în care unele partide ce-l alcătuiesc au optat pentru centrudreapta. dar înspre dreapta. în care. diferenţierea între terorismul "de dreapta" şi cel "de stânga" nu are prea mare relevanţă: prin mijloacele utilizate. cel mai numeros grup.trecerea graduală. s-a ajuns la un larg evantai al denumirilor. unul din documentele grupului subliniază că îi deosebeşte de conservatori şi social-democraţi credinţa în puterea libertăţii şi responsabilitatea cetăţenilor. ca urmare a orientării unor partide de referinţă din componenţa sa. centru-stânga sau centru-dreapta. Diferenţierea dintre dreapta şi stânga se manifestă în mod specific în condiţiile României de după 1989. se situează mai degrabă în zona de centru-stânga. majoritatea grupurilor constituite în cadrul Parlamentului European şi-au asumat orientări de centru. prin intervenţia statului.43 cunoscute fiind "Brigăzile roşii". se află tot în zona centrului. potrivit prezentării de pe pagina sa web. Grupul Alianţei Progresiste a Socialiştilor şi Democraţilor din Parlamentul European. fără îndoială. Cel de-al treilea plasat. se situează în sfera criminalităţii. Următorul. după alegerile din iunie 2009. precizând că “reprezintă centrul politic în Europa”. De fapt. Atitudinea faţă de intervenţia statutului şi protecţia socială sa conturat în contextul poziţiei faţă de trecerea la economia de piaţă: dreapta susţine dezvoltarea rapidă a sectorului privat şi minima intervenţie a statului. Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa. Pe fondul acestei diferenţieri de principiu. “reuneşte principalele forţe politice de centru şi centru-dreapta”. Dincolo de abordările diferite. De pildă. La accentuarea acestei relativităţi a contribuit. stânga . S-a consacrat formula "extremele se ating". ca pondere. dar şi la o preferinţă evidentă a partidelor pentru autodefinirea poziţiei ca fiind de centru. O asemenea amplasare poate fi . atât terorismul intern cât şi cel internaţional. deşi conferă un loc important unor obiective specifice stângii.

Bucureşti. Anthony Giddens. aderarea României la Uniunea Europeană a determinat şi va determina. Parlamentul European. din perspectiva strategiei electorale: o opinie publică insuficient edificată asupra diferenţierilor ideologice şi a implicaţiilor practice ale acestora este previzibil că va opta pentru forţe politice cărora li se poate asocia o imagine de echilibru şi moderaţie. 2000. Editura Enciclopedică. 1991. Concepţiile politice ale secolului XX. Arend Lijphart. Blackwell Reference. John Naisbitt. Humanitas. anii ’60 – ’70 ai secolului XX 2. Iaşi. Dilemele ştiinţei politice. Omegapres. 1991. Vernon Bogdanor.44 interpretată. Humanitas. Bibliografie Norberto Bobbio. reconsiderarea amplasării unor partide în spectrul politic. Cartea cetăţeanului.europarl. ed. Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Principalele criterii de diferenţiere dintre dreapta şi stânga sunt. Editura Politică. Maurice Duverger.. Oxford. http://www. 1987. Iaşi. Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. perioada interbelică c. Bucureşti.eu/groups/ Test de autoevaluare 1. Bucureşti. perioada Revoluţiei franceze b. Liliana Mihuţ. Dreapta şi stînga. în prezent: a. The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions. în continuare. François Châtelet. forma de guvernământ b. 1989. 1994. Bucureşti. desigur. Dar preferinţa pentru centru este explicabilă şi prin faptul că orice etapă de tranziţie şi post-tranziţie necesită o serie de clarificări ideologice succesive. Bucureşti. A treia cale:renaşterea social-democraţiei. Începuturile diferenţierii dintre dreapta şi stânga datează din a. 1999. New York. apartenenţa de clasă . Modele ale democraţiei. Humanitas. Polirom.europa. Alain Monchablon. 1995. Evident. 2001. Polirom. Eveline Pisier.

.45 c. În unele ţări. 3. partidele liberale se amplasează în zona centrului. Partidele creştin democrate se situează în zona centrului. b. c. Care dintre enunţurile de mai jos sunt corecte a. Partidele liberale se situează în zona dreptei în toate ţările occidentale. gradul şi natura intervenţiei statului în activitatea economică şi socială d. modul de raportare la valorile politice fundamentale.

Iaşi. Bucureşti. Francois Furet. Roger Eatwell & Anthony Wright eds. Europa socialiştilor. Bucureşti. Doctrinele partidelor politice.). Institutul European. Eveline Pisier. Drumul către servitute.. Blackwell Reference. Institutul European. Humanitas. 1999. 1995. Hayek. 1994. Humanitas. John Gray. . Europa de la Atlantic la Delta Dunării. Institutul European. Bucureşti. 2000. 1991. Petre Dan (ed. Editura “Garamond”. Simone de Beauvoir. A treia cale: renaşterea social-democraţiei. Jean-Dominique Durand. Sfârşitul istoriei?. 1996. Contemporary Political Ideologies. Europa comuniştilor. Omegapres. Iaşi. Jean-Michel de Waele. Naţionalism şi naţiune.). 2002. Editura DU Style. 2000. Jose Gotovitch. The Blackwell Encyclopaedia of Political Institutions. Michel Dreyfus. Mihaela Miroiu (ed. Iaşi. Editura Vremea. 1998. 1997. A. Norberto Bobbio. Bucureşti. 2001 Raul Girardet. Pascal Delwit. New York. 1993. 1993. George Crowder. Polirom. London. ed. Anarhismul. Francis Fukuyama. 2003. Trecutul unei iluzii. Lexicon feminist. 2004. 1987. Liberalismul. Polirom. Maurice Duverger. Iaşi. Vernon Bogdanor. 1998. Humanitas.. Institutul European. Editura Univers. Al doilea sex. Bucureşti. Otilia Dragomir. Europa democraţiei creştine. Humanitas. Iaşi. Oxford. Dreapta şi stînga. Polirom. Anthony Giddens. Pinter Publishers. Bucureşti. Concepţiile politice ale secolului XX. Bucureşti.46 III. F. Bucureşti. 2003. Editura Antet. Richard Dagger. Ideologii politice şi idealul democratic. ANEXĂ BIBLIOGRAFIA CURSULUI Terence Ball. Iaşi. Bucureşti. François Châtelet. Iaşi. 1994.

Editura. Iaşi. Roy Macridis & Mark Hulliung. 1994. Iaşi. Jean-Claude Lescure. Enciclopedia Blackwell a gîndirii politice. Modele ale democraţiei. Adolf Hitler. Ideologia. Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. 1994. Mary Lyndon Shanley. Karl Mannheim. 2001. O Europă şi cealaltă. Robert Nisbet. Istoria naţiunilor şi naţionalismului în Europa. Eugen Weber. Beladi. 1998. Routledge & Kegan Paul. Polirom. Liliana Mihuţ. 1996. Paul Sabourin. Conservatorismul anglo-saxon. . Institutul European. Mein Kampf. ALL. Naţionalismele europene. Bucureşti. 1936. Nicolas Roussellier. 1995. 1998. Adrian Paul Iliescu. 2002. Conservatorismul. Fascismul şi nazismul. Adrian Paul Iliescu. 2001. Editura Metropol. Arend Lijphart. Europa liberalilor. New York. Contemporary Political Ideologies. Editura Politică. Bucureşti. Alain Monchablon. London. 1998.). Iaşi. Dreapta românească. 1995. Polirom. Institutul European. Liberalismul între succese şi iluzii.47 Guy Hermet. Bucureşti. Editura Fundaţiei “Chemarea”. Ed. Editura DU Style. 1989. Cartea cetăţeanului. Uma Narayan. Bucureşti. Humanitas. Editura Enciclopedică. David Miller (coord. Institutul European. Iaşi. Reconstrucţia teoriei politice. Editura DU Style. Doctrine politice.1997. Ideology and Utopia. Harper Collins. Wilfried Martens. Iaşi. Bucureşti. Editura Dacia. 1994. 2000. David McLellan. 1999. 1991. Bucureşti. Humanitas. 2000. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. 1995. Institutul European. John Naisbitt. Cluj-Napoca. Ed. Liviu Petru Zăpârţan. ALL. Dilemele ştiinţei politice.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->