UNIVERSITATEA “POLITEHNICA” DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ENERGETICǍ

F
A
C
U
L
T
A
T
E
A DE EN
E
R
G
E
T
I
C
A
B
U
C U R E S T
I





LUCIA DUMITRIU CĂTĂLIN DUMITRIU

















BAZELE
ELECTROENERGETICII

















BUCUREŞTI, 2004
I
CUPRINS
CAP. 1. BAZELE TEORIEI MACROSCOPICE A
ELECTROMAGNETISMULUI

1
1.1. MĂRIMI CE CARACTERIZEAZĂ STĂRILE
ELECTROMAGNETICE ALE CORPURILOR
1
1.1.1. Starea de electrizare 1
1.1.2. Starea de polarizaţie 1
1.1.3. Starea de magnetizaţie 2
1.1.4. Starea electrocinetică 2
1.2. MĂRIMI CE CARACTERIZEAZĂ CÂMPUL ELECTROMAGNETIC 3
1.3. CÂMPUL ELECTRIC IMPRIMAT 5
1.4. REGIMURILE DE DESFĂŞURARE A FENOMENELOR
ELECTRICE ŞI MAGNETICE
5
1.5. CONDUCTOARE ÎN CÂMP ELECTROSTATIC 6
1.6. LEGILE TEORIEI MACROSCOPICE A
ELECTROMAGNETISMULUI
6
1.6.1. Legea fluxului electric 7
1.6.2. Legea fluxului magnetic 10
1.6.3. Legea inducţiei electromagnetice 12
1.6.4. Legea circuitului magnetic 13
1.6.5. Legea conservării sarcinii electrice 15
1.6.6. Legea conducţiei electrice (legea lui Ohm) 16
1.6.7. Legea transformării energiei electromagnetice în procesul
conducţiei electrice (legea lui Joule)
17
1.6.8. Legea legăturii în câmp electric 18
1.6.9. Legea polarizaţiei temporare 18
1.6.10. Legea legăturii în câmp magnetic 19
1.6.11. Legea magnetizaţiei temporare 19
1.6.12. Legea electrolizei 21
1.7. ENERGIA ŞI FORŢELE CÂMPULUI ELECTROSTATIC 21
1.7.1. Energia câmpului electrostatic 21
1.7.2. Densitatea de volum a energiei câmpului electrostatic 22
1.7.3. Teoremele forţelor generalizate în câmp electric 22
1.8. ENERGIA ŞI FORŢELE CÂMPULUI MAGNETIC 24
1.8.1. Energia câmpului magnetic 24
1.8.2. Densitatea de volum a energiei câmpului magnetic 25
1.8.3. Teoremele forţelor generalizate în câmp magnetic 25
CAP. 2. CIRCUITE ELECTRICE 27
2.1. BAZELE TEORIEI CIRCUITELOR ELECTRICE 27
2.1.1. Ipotezele teoriei circuitelor electrice cu parametri concentraţi 27
2.1.2. Elemente de circuit 28
II
2.1.2.1. Rezistorul 29
2.1.2.2. Bobina 30
2.1.2.3. Condensatorul 33
2.1.2.4. Sursa de tensiune 35
2.1.2.5. Sursa de curent 36
2.1.3. Circuite electrice 37
2.1.3.1. Clasificarea circuitelor electrice 37
2.1.3.2. Regimurile de funcţionare ale circuitelor electrice 38
2.1.4. Teoremele generale ale teoriei circuitelor elctrice 39
2.1.4.1. Teoremele lui Kirchhoff 39
2.1.4.2. Teorema lui Tellegen 40
2.1.4.3. Teorema conservării puterilor 40
2.1.4.4. Teorema surselor ideale cu acţiune nulă (Vaschy) 41
2.1.5. Metoda simbolică de reprezentare în complex a mărimilor
sinusoidale
41
2.1.6. Ecuaţiile lui Kirchhoff în formă simbolică 42
2.1.7. Legea lui Ohm în complex 43
2.1.8. Regula divizorului de tensiune 44
2.1.9. Regula divizorului de curent 44
2.1.10. Teorema de conservare a puterilor 45
2.1.11. Teorema generatorului echivalent de tensiune (teorema lui
Thévenin)
45
2.1.12. Teorema generatorului echivalent de curent (teorema lui
Norton)
46
2.2. CIRCUITE TRIFAZATE 47
2.2.1. Sisteme de mărimi trifazate 47
2.2.2. Conexiunile circuitelor trifazate 50
2.2.2.1. Conexiunea stea în regim simetric 51
2.2.2.2. Conexiunea triunghi în regim simetric 52
2.2.3. Circuite trifazate cu cuplaje magnetice 53
2.2.3.1. Receptor trifazat în conexiune stea cu cuplaje magnetice 53
2.2.3.2. Receptor trifazat în conexiune triunghi cu cuplaje magnetice 54
2.2.3.3. Linie trifazată cu cuplaje magnetice între conductoarele
fazelor
54
2.2.4. Analiza circuitelor trifazate alimentate cu tensiuni simetrice 54
2.2.4.1. Receptor dezechilibrat în conexiune stea 55
2.2.4.2. Receptor echilibrat în conexiune stea 57
2.2.4.3. Receptor dezechilibrat în conexiune triunghi 58
2.2.4.4. Receptor echilibrat în conexiune triunghi 60
2.2.5. Puteri în circuite trifazate 63
2.2.5.1. Puteri în sistemele trifazate funcţionând în regim nesimetric 63
2.2.5.2. Puteri în sistemele trifazate funcţionând în regim simetric 64
2.2.6. Metoda componentelor simetrice 66
2.2.6.1. Componentele simetrice ale sistemelor de mărimi trifazate
nesimetrice
66
2.2.6.2. Tratarea cuplajelor magnetice în componente simetrice 67

III
2.2.6.3. Analiza circuitelor trifazate echilibrate alimentate cu tensiuni
nesimetrice
68
2.2.6.4. Analiza circuitelor trifazate dezechilibrate 69
2.3. REGIMUL PERIODIC NESINUSOIDAL 73
2.3.1. Generalităţi 73
2.3.2. Mărimi periodice 73
2.3.3. Caracterizarea mărimilor periodice nesinusoidale 74
2.3.4. Puteri în regim nesinusoidal 75
CAP. 3. MAŞINI ŞI ACŢIONĂRI ELECTRICE 77
3.1. TRANSFORMATORUL ELECTRIC 77
3.1.1. Principiul de funcţionare 77
3.1.2. Teoria tehnică a transformatorului electric luând în considerare
pierderile în fier
78
3.1.3. Bilanţul puterilor transformatorului electric 81
3.1.4. Randamentul transformatorului electric 83
3.2. MOTORUL ASINCRON 84
3.2.1. Principiul de funcţionare. Regimurile maşinii 84
3.2.2. Teoria tehnică a maşinii asincrone în regim de motor 86
3.2.3. Bilanţul puterilor şi randamentul motorului asincron trifazat 88
3.3. ACŢIONĂRI ELECTRICE 90
3.3.1. Sisteme de acţionare electrică 90
3.3.2. Ecuaţia fundamentală a sistemelor de acţionare electrică 91
3.3.3. Reducerea cuplurilor şi a momentelor de inerţie la arborele
motorului
92
3.3.4. Reducerea mişcărilor de translaţie la mişcări de rotaţie 94
3.3.5. Caracteristicile mecanice ale maşinilor de lucru 96
3.3.5.1. Maşini de lucru cu cuplu rezistent variabil cu viteza liniară
sau cu viteza unghiulară a mecanismului
96
3.3.5.2. Maşini de lucru cu cuplu rezistent variabil cu unghiul de
rotaţie al unor organe componente ale maşinii
98
3.3.5.3. Maşini de lucru cu cuplu rezistent variabil cu cursa 98
3.3.6. Alegerea motoarelor electrice de acţionare 99
3.3.6.1. Regimurile de funcţionare ale maşinilor de lucru 99
3.3.6.2. Serviciile de funcţionare ale motoarelor electrice 99
3.3.6.3. Alegerea tipului motoarelor electrice de acţionare în funcţie
de caracteristicile mecanice ale maşinilor de lucru
100
3.3.6.4. Alegerea puterii nominale a motoarelor electrice de acţionare
pe baza condiţiilor de încălzire
102
3.3.6.5. Verificări netermice la alegerea motoarelor electrice 114
CAP. 4. REGIMURI DE FUNCŢIONARE A INSTALAŢIILOR
ELECTROENERGETICE
116

4.1. MODELAREA ELEMENTELOR COPMPONENTE ALE
SISTEMULUI ELECTROENERGETIC
117
4.1.1. Ipoteze de lucru 117
4.1.2. Modelarea generatoarelor 118
4.1.3. Modelarea consumatorilor 119
4.1.4. Modelarea reţelei 120
IV
4.2. REPREZENTAREA PRIN CUADRIPOLI A INSTALAŢIILOR
ELECTRICE
120
4.3. SCHEMELE ELECTRICE ECHIVALENTE ALE REŢELELOR
ELECTRICE. CALCULUL PARAMETRILOR ELECTRICI
ECHIVALENŢI
122
4.3.1. Schemele electrice echivalente ale liniilor electrice 122
4.3.2. Schemele electrice echivalente ale transformatoarelor de putere 124
4.4. CALCULUL CIRCULAŢIILOR DE CURENŢI ŞI DE PUTERI ÎN
REŢELELE ELECTRICE
128
4.4.1. Alegerea metodelor de calcul a regimului permanent de funcţionare
a SEE
128
4.4.2. Precizări privind efectuarea calculelor 128
4.5. CALCULUL PIERDERILOR DE PUTERE ŞI ENERGIE ÎN
REŢELELE ELECTRICE
129
4.6. MĂSURI PENTRU REDUCEREA PIERDERILOR DE PUTERE ŞI
ENERGIE
131
4.6.1. Măsuri de reducere la nivelul proiectării 132
4.6.2. Măsuri de reducere care nu necesită investiţii mari 133
4.6.3. Măsuri de reducere care necesită investiţii mari 133
4.6.4. Măsuri de reducere în întreprinderi 134
4.6.5. Compensarea locală a puterii reactive 134
4.6.6. Măsuri de îmbunătăţire a factorului de putere în întreprinderi 136
4.6.7. Funcţionarea în paralel a transformatoarelor 137
4.7. CURBE DE SARCINĂ. INDICATORI AI CURBELOR DE
SARCINĂ.
139
4.7.1. Indicatorii curbelor de sarcină 139
4.7.2. Reţeaua de distribuţie de medie tensiune ideală 143
BIBLIOGRAFIE 144

1
CAP.1. BAZELE TEORIEI MACROSCOPICE A ELECTROMAGNETISMULUI
Stările şi fenomenele fizice se caracterizează cu ajutorul mărimilor fizice care se clasifică
în:
• mărimi primitive, care se introduc pe cale experimentală;
• mărimi derivate, care se definesc cu ajutorul mărimilor primitive.
Teoria macroscopică a fenomenelor electromagnetice utilizează şase specii de mărimi
primitive specifice, care caracterizează complet starea electromagnetică a corpurilor şi starea
câmpului electromagnetic.
1.1. MĂRIMI CE CARACTERIZEAZĂ STĂRILE ELECTROMAGNETICE ALE
CORPURILOR
1.1.1. Starea de electrizare (de încărcare electrică):
- pentru un corp mic - este caracterizată global de sarcina electrică (q) - mărime
primitivă scalară, dotată cu semn. Unitatea de măsură în SI se numeşte coulomb [C].
- pentru un corp mare, caracterizarea stării de încărcare electrică se face local (într-un
punct), cu ajutorul unor mărimi derivate, numite densităţi de sarcină electrică:
• densitatea lineică:
l
q
l
l
l
0
d
lim

· ρ ; (1.1.1)
• densitatea de suprafaţă:
A
q
s
A
s
0
d
lim

· ρ ; (1.1.2)
• densitatea de volum:
V
q
V
V
V
0
d
lim

· ρ . (1.1.3)
Corpurile încărcate cu sarcini electrice îşi asociază un sistem fizic numit câmp electric,
prin care se transmit între corpuri forţe şi cupluri electrice.
După modul cum transmit starea de electrizare se disting două clase de materiale de
importanţă esenţială în industria electrotehnică:
• materiale electroconductoare - din care categorie fac parte: metalele şi aliajele lor,
cărbunele, anumite soluţii de săruri, baze, acizi. Dintre aceste materiale deosebit de
importante pentru industria electrotehnică sunt Cu şi Al, din care se realizează
conductoarele liniilor electrice aeriene şi în cablu şi înfăşurările maşinilor şi
transformatoarelor electrice. Materialele electroconductoare prezintă proprietatea că la
trecerea curentului electric, în ele se dezvoltă pierderi de putere prin efect Joule,
proporţionale cu pătratul intensităţii curentului.
• materiale electroizolante, numite şi materiale dielectrice, din care fac parte: lemnul,
sticla, mătasea, porţelanul, hârtia, uleiul, lacurile, aerul uscat, bachelita, cauciucul,
policlorura de vinil etc. În materialele dielectrice folosite în industria electrotehnică se
dezvoltă pierderi de putere proporţionale cu pătratul tensiunii şi cu o mărime de
material numită tangenta unghiului de pierderi.
1.1.2. Starea de polarizaţie:
- pentru un corp mic – este caracterizată global de momentul electric ( p ) – mărime
primitivă vectorială având unitatea de măsura coulomb metru [Cm].
2
- pentru un corp de dimensiuni mari, starea de polarizaţie se caracterizează local cu
ajutorul densităţii de volum a momentului electric, mărime derivată vectorială, numită
polarizaţie ( P ).
Metalele sunt practic nepolarizabile electric.
În cazul dielectricilor, starea de polarizaţie apare numai în prezenţa câmpului electric şi
dispare când acesta se anulează. O astfel de polarizaţie se numeşte temporară şi este
caracterizată de momentul electric temporar
t
p .
Unele materiale precum cristalele de cuarţ, sarea Seignette şi turmalina, au o stare de
polarizaţie independentă de câmpul electric, numită polarizaţie permanentă şi caracterizată de
momentul electric permanent
p
p .
Cele două tipuri de polarizaţie nu se exclud, astfel încât atât momentul electric cât şi
polarizaţia satisfac relaţiile:
p t
p p p + · , (1.1.4)
p t P P P + · . (1.1.5)
1.1.3. Starea de magnetizaţie a unui corp mic se caracterizează global cu ajutorul mărimii
primitive vectoriale numită moment magnetic ( m), care se măsoară în amper metru pătrat
[Am
2
]. Caracterizarea stării de magnetizare a unui corp mare se face local, cu ajutorul
densităţii de volum a momentului magnetic, mărime derivată numită magnetizaţie ( M ).
Unele corpuri ajung în stare de magnetizaţie numai în prezenţa câmpului magnetic, starea
numindu-se magnetizaţie temporară.
Altor corpuri le este proprie starea de magnetizaţie, independent de prezenţa câmpului
magnetic. Această stare se numeşte magnetizaţie permanentă.
Momentul magnetic şi magnetizaţia satisfac relaţiile:
p t m m m + · , (1.1.6)
p t M M M + · . (1.1.7)
1.1.4. Starea electrocinetică a conductoarelor se caracterizează cu ajutorul mărimii
primitive scalare numită intensitate a curentului electric de conducţie (i), având ca unitate de
măsură amperul [A]. Aceasta se referă la o anumită secţiune a conductorului. Pentru
caracterizarea locală a stării electrocinetice se introduce mărimea derivată numita densitate a
curentului de conducţie ( J ), relaţia dintre cele două mărimi fiind:


·
S
S
A n J i d . (1.1.8)
Unităţile de măsură SI ale acestor mărimi sunt date în Tabelul 1.1.
Tabelul 1.1.
Mărime primitivă Simbol Unitate Mărime derivată Simbol Unitate
Densitate lineică ρ
l
C/m
Sarcina electrică q C Densitate superficială ρ
s
C/m
2
Densitate volumetrică ρ
v
C/m
3
Momentul electric
p
Cm Polarizaţia
P
C/m
2

Momentul magnetic
m
Am
2
Magnetizaţia
M
A/m
Intensitatea curentului
electric de conducţie

i

A
Densitatea curentului
electric de conducţie

J

A/m
2
3
1.2. MĂRIMI CE CARACTERIZEAZĂ CÂMPUL ELECTROMAGNETIC
Starea câmpului electromagnetic este caracterizată macroscopic prin următoarele specii de
mărimi:
• intensitatea câmpului electric ( E ), având unitatea de măsura volt pe metru {V/m];
• inducţia electrica ( D), cu unitatea de măsura coulomb pe metru pătrat [C/m
2
];
• intensitatea câmpului magnetic ( H ), măsurată în amper pe metru [A/m];
• inducţia magnetică ( B ), a cărei unitate de măsură este tesla [T].
Aceste specii de mărimi de stare se introduc cu ajutorul a două specii de mărimi primitive:
vectorul câmp electric în vid (
v
E ) şi vectorul inducţie magnetică în vid (
v
B ).
Între mărimile de stare ale câmpului electric ( E , D), respectiv între cele ale câmpului
magnetic ( H , B ), există următoarele relaţii:
E D ε · , (1.2.1)
H B µ · . (1.2.2)
Cu ajutorul acestor mărimi se definesc patru mărimi derivate importante în cadrul teoriei
macroscopice a electromagnetismului:
• tensiunea electrică (U)- unitate de măsură voltul [V];
• fluxul electric (Ψ)- unitate de măsură coulombul [C];
• tensiunea magnetică (U
m
)- unitatea de măsură amper (A) sau amper-spiră (A.sp);
• fluxul magnetic (Φ) cu unitatea de măsură weberul (Wb).
Relaţiile de definiţie sunt următoarele:
• tensiunea electrică între două puncte A,B, calculată de-a lungul unei curbe deschise,
C, este:


·
B
C A
AB
s E u
) (
d
d , (1.2.3)
unde s d este elementul de linie orientat (Fig. 1.2.1).

Fig. 1.2.1
Dacă integrala se calculează pe o curbă închisă, Γ, atunci mărimea corespunzătoare se
numeşte tensiune electromotoare (t.e.m.) şi se exprimă cu relaţia:


Γ
Γ
· s E e d
d
. (1.2.4)
• fluxul electric printr-o suprafaţă oarecare, deschisă, S, este:
A n D
S
S S
d
d

· Ψ , (1.2.5)
4
unde
S
n este normala la suprafaţă. Dacă suprafaţa se sprijină pe o curbă închisă, Γ, atunci
relaţia (1.2.5) devine:
A n D
S
S S
d
d

Γ
Γ
Γ
· Ψ , (1.2.6)
unde dA reprezintă elementul de arie neorientat.
Sensul normalei la suprafaţă este asociat cu sensul de parcurgere al curbei după regula
burghiului drept (Fig. 1.2.2).

Fig. 1.2.2
Dacă se calculează fluxul electric printr-o suprafaţă închisă, Σ, atunci relaţia de definiţie
devine:
A n D d
d

Σ
Σ Σ
· Ψ . (1.2.7)
Normala la suprafaţa închisă este prin definiţie normala exterioară.
• tensiunea magnetică între două puncte A,B, se defineşte ca şi tensiunea electrică (Fig.
1.2.1) de-a lungul unei curbe deschise:


·
B
C A
mAB
s H u
) (
d
d . (1.2.8)
Dacă integrala se efectuează pe o curbă închisă, atunci se defineşte tensiunea
magnetomotoare (t.m.m.):


Γ
Γ
· s H u
mm
d
d
. (1.2.9)
• fluxul magnetic se defineşte ca şi fluxul electric (Fig. 1.2.2), fie prin suprafeţe
deschise, fie prin suprafeţe închise, cu relaţiile:
A n B
S
S S
d
d

· Φ , (1.2.10)
A n B
S
S S
d
d

Γ
Γ Γ
· Φ , (1.2.11)
A n B d
d

Σ
Σ Σ
· Φ . (1.2.12)
5
Notă. Rămân valabile toate observaţiile făcute la fluxul electric în legătura cu normalele la
suprafeţe.
Alte mărimi derivate importante sunt: solenaţia (Θ), rezistenţa (R), capacitatea (C),
inductivitatea (L) etc.
În Tabelul 1.2 este prezentată corespondenţa dintre aceste mărimi.
Tabelul 1.2
Mărime primitivă Simbol Unitate Mărime derivată Simbol Unitate
Intensitatea
câmpului electric
E
V/m Tensiunea electrică U

V
Inducţia electrică
D
C/m
2
Fluxul electric
Ψ
C

Intensitatea
câmpului magnetic
H
A/m Tensiunea magnetică U
m
A (A.sp)
Inducţia magnetică
B
T Fluxul magnetic
Φ
Wb
1.3. CÂMPUL ELECTRIC IMPRIMAT
Experienţa arată că starea electrocinetică a conductoarelor este produsă uneori de cauze de
natură neelectromagnetică (de exemplu de o pilă galvanică). Efectul acestor cauze se
echivalează cu efectul unui câmp electric ce ar determina aceeaşi stare electrocinetică. Acest
câmp se numeşte câmp electric imprimat. El este localizat fie în volumul fie pe suprafaţa de
contact a corpurilor conductoare şi se caracterizează local prin mărimea derivată vectorială
numită intensitatea a câmpului electric imprimat-
i
E .
i
E este o mărime de material şi caracterizează conductoarele neomogene din punct de
vedere structural, termic, chimic şi accelerate.
Proprietăţile globale ale câmpului electric imprimat în raport cu o anumită curbă sunt
exprimate de integrala de linie a vectorului
i
E în raport cu acea curbă, mărimea
corespunzătoare numindu-se tensiune electromotoare imprimată:
s E e
C
i C i
d
) ( ∫
· . (1.3.1)
1.4. REGIMURILE DE DESFĂŞURARE A FENOMENELOR ELECTRICE ŞI
MAGNETICE
După modul de variaţie în timp a mărimilor electrice şi magnetice, stările electromagnetice
se pot desfăşura în următoarele regimuri:
- regimul static, în care mărimile de stare nu variază în timp şi nu se produc transformări
energetice; în acest regim fenomenele electrice se produc independent de cele magnetice şi
pot fi studiate în cadrul unor capitole distincte ale teoriei, respectiv electrostatica şi
magnetostatica;
- regimul staţionar, în care mărimile nu variază în timp, dar interacţiunile câmpului
electromagnetic cu corpurile sunt însoţite de transformări energetice;
- regimul cvasistaţionar, în care mărimile variază în timp, dar suficient de lent încât să se
poată neglija curenţii de deplasare în raport cu cei de conducţie, şi influenţa lor magnetică
peste tot, cu excepţia dielectricului condensatoarelor; este cel mai important regim din punct
de vedere al aplicaţiilor tehnice;
- regimul nestaţionar (regim variabil) caracterizat de cea mai generală formă de variaţie în
timp a mărimilor, în care intervine fenomenul de radiaţie electromagnetică.
6
1.5. CONDUCTOARE ÎN CÂMP ELECTROSTATIC
La introducerea lui într-un câmp electric, un conductor neutru se electrizează (electrizare
prin influenţă). Fenomenul constă în repartizarea unor sarcini electrice pe suprafaţa
conductorului, fără modificarea sarcinii sale totale, nule în cazul conductoarelor neutre.
În regim electrostatic este îndeplinită condiţia de echilibru electrostatic:
0 · +
i
E E . (1.5.1)
În cazul conductoarelor omogene şi neaccelerate, câmpul electric imprimat este nul,
0 ·
i
E , (1.5.2)
şi, în consecinţă, câmpul electrostatic în aceste conductoare este de asemenea nul:
0 · E . (1.5.3)
În fiecare punct al suprafeţei acestor conductoare câmpul electrostatic are numai
componentă perpendiculară pe suprafaţă. În caz contrar, particulele purtătoare de sarcini
electrice s-ar deplasa în conductor sau pe suprafaţa sa şi nu ar fi îndeplinită condiţia de
echilibru electrostatic.
Conductoarele omogene şi neaccelerate, au în regim electrostatic următoarele proprietăţi:
1. Toate punctele din interiorul unui conductor au acelaşi potenţial. Deci suprafeţele
acestor conductoare sunt echipotenţiale şi liniile de câmp sunt perpendiculare pe ele.
Demonstraţie: E = 0, deci U
AB
= V(A) – V(B) = 0;
2. Sarcina electrică a conductoarelor este repartizată superficial, iar sarcina din
interiorul conductoarelor este nulă;
3. La suprafaţa conductoarelor inducţia electrică este egală în orice punct cu densitatea
de suprafaţă a sarcinii electrice;
4. În cavităţile fără sarcini electrice din interiorul conductoarelor câmpul electric este
nul. Acest efect se foloseşte în instalaţiile de î.t. pentru ecranarea (prin conductoare legate la
pământ) a locurilor de observaţie în care se află personal operator;
5. Orice suprafaţă echipotenţială din câmp poate fi înlocuită cu o suprafaţă
conductoare fără a perturba câmpul (principiul metalizării suprafeţelor echipotenţiale).
1.6. LEGILE TEORIEI MACROSCOPICE A ELECTROMAGNETISMULUI
Legi- relaţii determinate experimental care exprimă raporturi obiective şi esenţiale între
fenomene. Aceste relaţii care se stabilesc prin generalizarea datelor experimentale, pe baza
abstractizării, se numesc legi.
Teoreme- relaţiile care se pot deduce prin analiză logică din altele (în ultimă instanţă din
legi).
Legile teoriei macroscopice a fenomenelor electromagnetice se clasifică în:
- legi generale – valabile pentru orice fel de corpuri, indiferent de regimul de desfăşurare al
fenomenelor şi independent de caracteristicile de material ale mediului. În această categorie
intră:
- legea fluxului electric,
- legea fluxului magnetic,
- legea inducţiei electromagnetice,
- legea circuitului magnetic,
- legea conservării sarcinii electrice,
- legea transformării energiei electromagnetice în procesul conducţiei
electrice (legea lui Joule),
7
- legea legăturii în câmp electric,
- legea legăturii în câmp magnetic;
- legi de material – sunt valabile numai pentru anumite corpuri, fiind dependente de
caracteristicile de material ale acestora:
- legea polarizaţiei temporare,
- legea magnetizaţiei temporare,
- legea conducţiei electrice (legea lui Ohm),
- legea electrolizei.
1.6.1. Legea fluxului electric
Corpurilor încărcate cu sarcini electrice li se asociază un câmp electric.
Liniile de câmp electric sunt linii deschise care pleacă de pe corpurile încărcate cu sarcini
pozitive şi ajung pe corpurile încărcate cu sarcini negative (Fig. 1.6.1).
Suprafeţele perpendiculare în orice punct pe liniile de câmp se numesc suprafeţe
echipotenţiale.
Vectorul intensităţii câmpului electric şi vectorul inducţiei electrice sunt tangenţi în fiecare
punct la linia de câmp şi, fiind funcţii de punct ) (r E , respectiv ) (r D , au valori constante în
toate punctele aceleiaşi suprafeţe echipotenţiale.


a) b)
Fig. 1.6.1
Dacă înconjurăm cu o suprafaţă închisă un corp încărcat cu sarcină electrică, toate liniile
de câmp vor străbate suprafaţa. Fluxul electric este mărimea ce caracterizează câmpul electric
din punct de vedere al valorilor pe care le ia inducţia electrică în toate punctele suprafeţei.
”În orice moment de timp fluxul electric Ψ printr-o suprafaţă închisă Σ este egal cu
sarcina electrică q

localizată în domeniul delimitat de această suprafaţă”:

Σ
Σ
Σ
Σ
· · Ψ
∫ V
q A n D d
d
, (1.6.1)
unde Σ n reprezintă normala exterioară la suprafaţa închisă Σ (Fig. 1.6.2).


Fig. 1.6.2
8
Trecând de pe suprafaţa Σ în domeniul (arbitrar) delimitat de aceasta, V
Σ
, (cu teorema lui
Stokes) şi exprimând sarcina electrică în raport cu densitatea ei de volum, se obţine forma
locală a legii în domenii de continuitate şi netezime a proprietăţilor electrice:

∫ ∫
Σ Σ
Σ
·
V
V
V
V A n D div d d ρ , (1.6.2)
de unde rezultă

V
D div ρ · . (1.6.3)
La o suprafaţă de discontinuitate (între două medii cu proprietăţi electrice diferite)
încărcată cu densitate de suprafaţă a sarcinii electrice se obţine o formă locală valabilă în toate
punctele suprafeţei:

s n n
D D ρ · −
1 2
. (1.6.4)
Dacă suprafaţa nu este încărcată cu sarcină, se obţine relaţia de conservare a
componentelor normale ale inducţiei electrice:

n n
D D
1 2
· . (1.6.5)
Aplicaţii.
Legea fluxului electric poate fi folosită pentru calculul intensităţii câmpului electric în
cazul configuraţiilor ce prezintă simetrie.
Ø Calculul intensităţii câmpului electric produs de un corp punctiform încărcat cu
sarcina q.

Fig. 1.6.3

Din legea fluxului electric rezultă:

Σ
Σ Σ
Σ
· ⋅ · ·
∫ ∫ V
q R R D A R D A n D
2
4 ) ( d ) ( d π .
Din această relaţie, ţinând seama de (1.2.1) se obţine intensitatea câmpului electric în orice
punct de pe suprafaţa Σ (sfera de rază R):

2
4
) (
) (
R
q R D
R E
V
ε π
ε
Σ
· · .
Ø Calculul capacităţii condensatorului plan.
Capacitatea condensatorului plan poate fi calculată cu ajutorul legii fluxului electric
aplicată pe o suprafaţă închisă ce trece printr-o armătură şi prin dielectric, sau pe baza
proprietăţilor conductoarelor omogene.
9

Fig. 1.6.4
Armăturile condensatorului fiind conductoare omogene, sarcina electrică cu care se încarcă
este repartizată pe suprafaţa lor dinspre dielectric, cu o densitate egală cu inducţia electrică în
fiecare punct. Ţinând seama de relaţiile (1.2.1) şi (1.2.3) se obţine capacitatea condensatorului
plan:

d
A
d
A
q
q
Ed
q
U
q
C
ε
ε
· · · ·
d
,
unde ε este permitivitatea dielectricului.
În cazul unui condensator plan cu dielectric neomogen relaţia de mai sus devine:


·
·
n
k k
k
d
A C
1
ε
.
Ø Calculul capacităţii condensatorului cilindric.

Fig. 1.6.5
Alegând o suprafaţă închisă
lat
S S S ∪ ∪ · Σ
2 1
de formă cilindrică cu raza r, aplicând
legea fluxului electric şi ţinând seama de faptul că fluxul electric prin suprafeţele S
1
şi S
2
este
nul (liniile de câmp sunt pe direcţia razei de la armătura interioară încărcată pozitiv, la cea
exterioară încărcată negativ) rezultă
q rl D DdA dA n D dA n D
Slat Slat
· ⋅ · · · · Ψ
∫ ∫ ∫
Σ
Σ
π 2 ,
unde q reprezintă sarcina cu care se încarcă armătura interioară.
Calculând D, E şi apoi U între armături, rezultă:

1
2
ln
2
R
R
l
U
q
C
πε
· · .
10
În cazul unui dielectric neomogen cu n straturi, relaţia devine:


·
+
·
n
k k
k
k
R
R
l
C
1
1
ln
2
ε
π
.
Ø Tubul de flux electric - porţiunea de câmp delimitată de totalitatea liniilor de câmp
care trec prin toate punctele unui contur închis Γ (Fig. 1.6.6).

Fig. 1.6.6
Se consideră o suprafaţă închisă
lat
S S S ∪ ∪ · Σ
2 1
pe care se aplică legea fluxului electric.
Sensul fluxurilor
1
Ψ şi
2
Ψ prin cele două suprafeţe S
1
şi S
2
este indicat de versorii celor două
normale
1 n respectiv
2 n la cele două suprafeţe. Deoarece pe suprafaţa laterală D n ⊥ Σ

rezultă că prin această suprafaţă fluxul este nul şi
Σ
Σ Σ
Σ
Σ Σ
· Ψ − Ψ · − · + · · Ψ
∫ ∫ ∫ ∫ ∫ V
S S S S
q dA n D dA n D dA n D dA n D dA n D
2 1
2 1
2 1 2 1
.
Dacă în interiorul suprafeţei Σ nu există sarcini electrice

2 1
Ψ · Ψ .
Rezultă că în regiunile din spaţiu în care nu există sarcini electrice, fluxul câmpului electric
prin orice secţiune transversală a unui tub de flux are aceeaşi valoare. Aceasta reprezintă
proprietatea de conservare a fluxului electric de-a lungul unui tub de linii de câmp.
1.6.2. Legea fluxului magnetic
Liniile de câmp magnetic (liniile vectorului inducţiei magnetice) sunt linii închise.
Această constatare conduce la formularea legii fluxului magnetic: ”În orice moment fluxul
magnetic printr-o suprafaţă închisă este nul”:
0 d
d
· · Φ

Σ
Σ
Σ
A n B . (1.6.6)
Ţinând seama de relaţia de definiţie prelucrată cu ajutorul teoremei Gauss-Ostrogradski se
obţine forma locală a legii, pentru domenii de continuitate şi netezime ale proprietăţilor
magnetice (ale inducţiei magnetice):
0 d ·

Σ
V B div
V
, (1.6.7)
adică
0 · B div . (1.6.8)
Relaţia (1.6.8) arată că nu există sarcini magnetice de tipul celor electrice.
11
La suprafeţe de discontinuitate forma locală a legii fluxului magnetic este:
0
1 2
· −
n n
B B , (1.6.9)
adică se obţine relaţia de conservare a componentelor normale ale inducţiei magnetice:

n n
B B
1 2
· . (1.6.10)
Aplicaţii.
Ø Definind tubul de flux magnetic similar cu cel electric, se consideră o suprafaţă
închisă
lat
S S S ∪ ∪ · Σ
2 1
(Fig. 1.6.7) pe care se aplică legea fluxului magnetic.
Pe baza aceloraşi considerente de la tubul de flux electric se obţine relaţia de conservare a
fluxului magnetic de-a lungul unui tub de linii de câmp.

2 1
Φ · Φ .

Fig. 1.6.7
Ø Prin orice suprafaţă deschisă care se sprijină pe aceeaşi curbă închisă fluxul magnetic
este acelaşi.

Fig. 1.6.8
Fie două suprafeţe
1
Γ
S şi
2
Γ
S ce se sprijină pe curba Γ. Se consideră suprafaţa
2 1
Γ Γ
∪ · Σ S S şi se aplică legea fluxului magnetic:
0
2 1
2
2
1
1
2 1
· Φ + Φ − · + − · + · · Φ
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
Γ
Γ
Γ
Γ
Γ Γ
Σ Σ
Σ
Σ
Σ
S
S
S
S
S S
dA n B dA n B dA n B dA n B dA n B .
Rezultă că oricare ar fi
1
Γ
S şi
2
Γ
S
fluxul magnetic se conservă:

2 1
Φ · Φ .

12
1.6.3. Legea inducţiei electromagnetice
Enunţ: ”Tensiunea electromotoare indusă în lungul unei curbe închise Γ este egală cu
viteza de scădere a fluxului magnetic prin orice suprafaţă deschisă ce se sprijină pe curba Γ”:

t
e
S
d
d
Γ
Φ
− ·
Γ
. (1.6.11)
Ţinând seama de relaţiile de definiţie ale celor două mărimi, se obţine forma explicită
A n B
t
s E
S
S d
d
d
d
∫ ∫
Γ
Γ
− ·
Γ
, (1.6.12)
în care elementul de arc s d pe curba Γ şi versorul normalei
Γ
S n la suprafaţa
Γ
S sunt asociate
după regula burghiului drept (Fig. 1.2.2).
Dezvoltând derivata substanţială pentru medii în mişcare şi ţinând seama de forma locală a
legii fluxului magnetic, se obţine următoarea formă integrală dezvoltată a legii:
( )
m t
S
S
S
S e e dA n v B rot dA n
t
B
ds E + · −


− ·
∫ ∫ ∫
Γ
Γ
Γ
Γ
Γ
x , (1.6.13)
unde e
t
se numeşte t.e.m. indusă prin transformare, iar e
m
– t.e.m. indusă prin mişcare.
În domenii de continuitate şi netezime a proprietăţilor fizice locale, aplicând teorema lui
Stokes membrului stâng al ecuaţiei (1.6.13), se obţine forma locală a legii:
( ) B v rot
t
B
E rot x +


− · . (1.6.14)
Pentru medii imobile, ecuaţia devine

t
B
E rot


− · , (1.6.15)
cunoscută sub numele de a doua ecuaţie a lui Maxwell.
La suprafeţe de discontinuitate se conservă componenta tangenţială a intensităţii câmpului
electric:

1 2 t t
E E · . (1.6.16)
Aplicaţii.
1. Principiul producerii t.e.m. alternative. Funcţionarea generatoarelor de c.a. are la bază
fenomenul inducţiei electromagnetice, care se produce ca urmare a existenţei unui câmp
magnetic învârtitor (produs de rotorul maşinii care este un electromagnet rotit de turbină) ce
întretaie spirele înfăşurării statorice în care induce t.e.m. datorită componentei e
m
.
2. Principiul transformatorului electric. Datorită variaţiei fluxului magnetic din primar, în
secundarul transformatorului se induce prin transformare (e
t
) o t.e.m. de aceeaşi frecvenţă cu
cea a mărimilor primare.
3. În regim static şi în regim staţionar legea inducţiei electromagnetice are forma:


Γ
Γ
· · 0 ds E e ,
numită teorema potenţialului electrostatic, respectiv electrocinetic staţionar.
13
Considerând curba Γ o buclă a unui circuit electric şi descompunând-o într-o sumă de
curbe deschise C
k
, ce urmăresc tensiunile la bornele laturilor care formează bucla, se obţine:

∑ ∑
∫ ∫

Γ
Γ
· · · ·
h k
k
b l
k
k
C
u s E s E e 0 d d ) A ( ,
relaţie ce reprezintă teorema a doua a lui Kirchhoff: suma algebrică a tensiunilor la bornele
laturilor l
k
ce aparţin buclei b
h
este nulă.
1.6.4. Legea circuitului magnetic
Enunţ: ”Tensiunea magnetomotoare de-a lungul unei curbe închise Γ este egală cu suma
dintre solenaţia corespunzătoare curenţilor de conducţie care străbat o suprafaţă deschisă
Γ
S , mărginită de curba Γ şi viteza de creştere a fluxului electric prin suprafaţa respectivă”:

t
u
S
S mm
d
d
Γ
Γ
Ψ
+ Θ ·
Γ
. (1.6.17)
Al doilea termen din partea dreaptă a ecuaţiei se numeşte curent hertzian.
Folosind relaţiile de definiţie ale mărimilor, se obţine forma integrală explicită a legii:
A n D
t
A n J s H S
S S
S d
d
d
d d
Γ
Γ Γ
Γ ∫ ∫ ∫
+ ·
Γ
, (1.6.18)
în care elementul de arc s d pe curba Γ şi versorul normalei
Γ
S n la suprafaţa
Γ
S sunt asociate
după regula burghiului drept (Fig. 1.2.2).
În cazul corpurilor imobile relaţia are forma:
A n
t
D
A n J s H S
S S
S d d d
Γ
Γ Γ
Γ ∫ ∫ ∫


+ ·
Γ
, (1.6.19)
termenul al doilea din partea dreaptă fiind numit curent de deplasare.
Se numeşte regim cvasistaţionar regimul variabil în care se poate neglija curentul de
deplasare din legea circuitului magnetic, peste tot, cu excepţia dielectricului condensatoarelor.
În domenii de continuitate şi netezime a proprietăţilor fizice, aplicând teorema lui Stokes
membrului stâng şi în ipoteza corpurilor imobile, se obţine forma locală a legii:

t
D
J H rot


+ · , (1.6.20)
numită prima ecuaţie a lui Maxwell.
La suprafeţele de discontinuitate forma locală este:

s t t
J H H · −
1 2
. (1.6.21)
Dacă pe suprafaţa de discontinuitate nu există pânze de curent, are loc conservarea
componentelor tangenţiale ale intensităţii câmpului magnetic:

1 2 t t
H H · . (1.6.22)
Observaţie:
Solenaţia are următoarea semnificaţie:
- pentru o suprafaţă S
Γ
perpendiculară pe axa unui conductor parcurs de curentul electric de
conducţie i, şi a cărei arie este cel puţin egală cu cea a conductorului: i
S
· Θ
Γ
;
- dacă aria suprafeţei S
Γ
este mai mică decât cea a conductorului:
cond
S
S S
A
A
i JA
Γ
Γ Γ
· · Θ ;
- dacă S
Γ
taie cele N spire, parcurse de curentul i, ale unei bobine: i N
S
· Θ
Γ
.
14
Aplicaţii.
Ø În regim staţionar legea capătă forma:

Γ
Θ ·
Γ S mm
u , (1.6.23)
respectiv

∫ ∫
Γ
Γ
·
Γ S
S A n J s H d d , (1.6.24)
numită teorema lui Ampère.
Ø Calculul intensităţii câmpului magnetic produs de un conductor cilindric circular de
rază a, rectiliniu, infinit, parcurs de curentul i, uniform distribuit pe secţiunea sa (Fig.
1.6.9).
Aplicând teorema lui Ampère şi calculând pe rând cei doi termeni, se obţine:
r H s H s H s H r u
mm
π 2 d d d ) ( ⋅ · · · ·
∫ ∫ ∫
Γ Γ Γ
Γ
,
oricare ar fi r în raport cu a.

Fig. 1.6.9

Solenaţia se calculează în cele două domenii:

¹
¹
¹
'
¹

< · ·
· Θ
a r i
a r
a
r
i r
a
i
r J
r
,
, ,
) (
2
2
2
2
2
0
π
π
π

Egalând termenii din teoremă se obţine:

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹

<
·
a r
r
i
a r
a
ir
r H
,
2
,
2
) (
2
π
π
.
Variaţia lui H(r) este prezentată în Fig. 1.6.9
15
1.6.5. Legea conservării sarcinii electrice.
Dacă se consideră o suprafaţă închisă Σ care trece prin dielectrici (nu este străbătută de
curenţi de conducţie), sarcina electrică în interiorul suprafeţei (reprezentând un sistem izolat)
rămâne constantă
., ct q ·
Σ
(1.6.25)
oricare ar fi fenomenele care se produc în interiorul suprafeţei:
Dacă suprafaţa intersectează şi conductoare parcurse de curent electric de conducţie,
“intensitatea curentului de conducţie care părăseşte suprafaţa Σ este egală în fiecare moment
cu viteza de scădere a sarcinii electrice adevărate localizată în volumul delimitat de Σ”.

t
q
i
V
d
d
Σ
− ·
Σ
. (1.6.26)

Fig. 1.6.10

Folosind relaţiile de definiţie, legea capătă forma integrală

∫ ∫
Σ
− ·
Σ
Σ
V
V
V
t
A n J d
d
d
d ρ . (1.6.27)
În regim electrocinetic staţionar (regim de c.c.) sarcina electrică este constantă, iar relaţiile
de mai sus capătă formele:
0 respectiv , 0 · ·
Σ
J div i , (1.6.28)
cunoscute sub numele de teorema continuităţii liniilor de curent continuu.
Interpretare: liniile de curent continuu sunt linii închise, sau curentul continuu circulă
numai pe căi închise.
Consecinţe:
1. Vectorul densităţii de curent este tangent la suprafaţa unui conductor străbătut de
curent continuu, deci conductorul este un tub de curent;
2. La trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate se conservă componenta normală a
densităţii de curent.
3. Dacă suprafaţa Σ tinde la limită către un nod al unui circuit, în regim electrocinetic
staţionar şi cvasistaţionar
0 ) A ( · ·


Σ
j k
n l
k
i i , (1.6.29)
şi reprezintă teorema întâi a lui Kirchhoff, cu enunţul: suma algebrică a curenţilor din
laturile l
k
incidente într-un nod n
j
al unui circuit electric este nulă.


16
1.6.6. Legea conducţiei electrice (legea lui Ohm)
Enunţ: “Suma vectorială dintre intensitatea câmpului electric E şi intensitatea câmpului
electric imprimat
i
E din interiorul unui conductor izotrop este proporţională în fiecare punct
cu densitatea curentului electric de conducţie din acel punct”:
J E E
i
ρ · + , (1.6.30)
constanta de proporţionalitate ρ fiind o mărime scalară dependentă de natura materialului şi de
temperatură, numită rezistivitate. Relaţia (1.6.30) reprezintă forma locală a legii conducţiei
electrice şi mai poate fi scrisă sub forma:
( )
i
E E J + ·σ , (1.6.31)
unde σ =1/ρ se numeşte conductivitate electrică.
Consecinţe:
1. În conductoarele perfect omogene din punct de vedere structural, mecanic, termic şi
chimic, şi neaccelerate, în care 0 ·
i
E , legea conducţiei electrice are forma:
J E ρ · sau E J σ ·
2. Pentru conductoare în regim electrostatic, fiind valabilă condiţia
0 · J ,
forma locală a legii devine:
0 · +
i
E E ,
relaţie numită condiţia de echilibru electrostatic. În cazul conductoarelor perfect
omogene şi neaccelerate, relaţia capătă forma:
0 · E .
3. Într-un conductor aflat în astfel de condiţii câmpul electric este peste tot nul. Aceasta
explică fenomenul de influenţă electrostatică (vezi $ 1.5).
În teoria circuitelor electrice prezintă o mare importanţă forma integrală a legii lui Ohm
care se obţine prin integrarea relaţiei (1.6.30) de-a lungul unei porţiuni neramificate de
conductor, între punctele A şi B de-a lungul fibrei medii (curba C din Fig. 1.6.11):

∫ ∫ ∫
· +
B
C A
B
C A
i
B
C A
s J s E s E
) ( ) ( ) (
d d d ρ (1.6.32)

Fig. 1.6.11
17
Ţinând seama de definiţiile mărimilor derivate, relaţia se poate scrie sub forma:

∫ ∫
· · +
C C
i b
s
A
i s
A
i
e u d d
ρ
ρ . (1.6.33)
Pentru conductoare omogene (ρ = ct.) cu secţiune A = ct., se obţine forma integrală a legii
lui Ohm pentru laturi de circuit active (având şi surse de câmp electric imprimat), numită şi
caracteristica u(i) a laturii:
i R e u
i b
⋅ · + , (1.6.34)
unde:

A
l
R ρ · (1.6.35)
reprezintă rezistenţa electrică a porţiunii neramificate de circuit de lungime l şi secţiune A şi
se măsoară în ohmi [Ω]. În teoria circuitelor cu parametri concentraţi relaţia (1.6.34) se
asociază laturii reprezentate în figura 1.6.12.

Fig. 1.6.12
Relaţia (1.6.34) se mai poate scrie sub forma:
) (
i b
e u G i + · , (1.6.36)
numită caracteristica i(u) a laturii. Mărimea G = 1/R se numeşte conductanţă şi se măsoară în
siemens [S].
1.6.7. Legea transformării energiei electromagnetice în procesul conducţiei
electrice (legea lui Joule).
“Densitatea de volum a puterii cedată de câmpul electromagnetic unui conductor aflat în
stare electrocinetică este egală în orice punct cu produsul scalar dintre intensitatea câmpului
electric şi densitatea curentului electric de conducţie”:
J E p
j
· (1.6.37)
Ţinând seama de legea conducţiei electrice, relaţia mai poate fi scrisă sub forma:
( )
e R i i j
p p J E J J E J p − · − · − ·
2
ρ ρ , (1.6.38)
unde 0
2
> · J p
R
ρ şi corespunde căldurii disipate în conductor prin efectul electrocaloric al
curentului de conducţie (efect Joule-Lenz), iar J E p
i e
· reprezintă densitatea de putere
cedată de sursele de câmp imprimat în procesul de conducţie.
După cum vectorii
i
E şi J sunt omoparaleli, respectiv antiparaleli, 0 >
e
p , puterea fiind
cedată, respectiv 0 <
e
p , puterea fiind primită.
Forma integrală a legii se obţine prin integrarea densităţii de putere pe volumul
conductorului filiform, ţinând seama că toţi vectorii sunt paraleli (Fig. 1.6.13):
Edited by Foxit Reader
Copyright(C) by Foxit Corporation,2005-2009
For Evaluation Only.
18
( )( ) ( )( ) ( ) ( ) . d d d d i u A n J s E A n J s E s A n J E V p P
b
S C V V V
j J
· · · · ·
∫ ∫ ∫ ∫ ∫
(1.6.39)

Fig. 1.6.13
Relaţia (1.6.39) arată că “puterea totală cedată de câmpul electromagnetic unei porţiuni de
conductor filiform în procesul de conducţie electrică este egală cu produsul dintre tensiunea
electrică la bornele conductorului şi intensitatea curentului electric care-l parcurge.”
Ţinând seama de forma integrală a legii conducţiei electrice, relaţia (1.6.39) se scrie sub
forma:

e R i b J
P P i e i R i u P − · − · ·
2
, (1.6.40)
unde
2
i R P
R
· reprezintă puterea disipată în conductor sub formă de căldură, iar i e P
i e
·
este puterea generată de sursa de câmp electric imprimat (Fig. 1.6.12) cu t.e.m. e
i
, când este
parcursă de curentul electric de conducţie i.
Dacă e
i
şi i au acelaşi sens, P
e
>0 şi sursa cedează energie circuitului, iar dacă e
i
şi i au sens
invers, P
e
<0 şi sursa primeşte energie din circuit.
Unitatea de măsură a puterii se numeşte watt [W]. Integrala de timp a puterii se numeşte
energie. În energetică energia electrică se măsoară în kilowattoră [kWh]. Relaţia dintre
diferitele unităţi de măsură este:
kcal. 860 Ws 10 3,6 kWh 1
6
≈ ⋅ ·
1.6.8. Legea legăturii în câmp electric
”În orice moment de timp şi în orice loc, indiferent de regimul de variaţie al mărimilor,
între vectorul intensităţii câmpului electric, al inducţiei electrice şi al polarizaţiei, există
relaţia”:
P E D + ·
0
ε , (1.6.41)
unde [ ] m / F
10 9 4
1
9
0
⋅ ⋅
·
π
ε este constanta universală numită permitivitatea vidului.
1.6.9. Legea polarizaţiei temporare
Aceasta este o lege de material care exprimă dependenţa componentei temporare a
polarizaţiei de intensitatea câmpului electric:
( ) E f P
t
· (1.6.42)
Pentru materialele izotrope şi liniare din punct de vedere electric, categorie din care fac
parte cele mai multe din materialele dielectrice folosite în industria electrotehnică, această
dependenţă este dată de relaţia:
E P
e t
χ ε
0
· , (1.6.43)
Edited by Foxit Reader
Copyright(C) by Foxit Corporation,2005-2009
For Evaluation Only.
19
în care
e
χ este susceptivitatea electrică a materialului, mărime adimensională, depinzând de
natura materialului şi de condiţii neelectrice (temperatură, presiune etc.). Aceste materiale nu
prezintă polarizaţie permanentă.

În aplicaţii legea polarizaţiei temporare se combină cu legea legăturii în câmp electric.
Astfel:
( )E E E P E P E D
e e
t χ ε χ ε ε ε ε + · + · + · + · 1
0 0 0 0 0
. (1.6.44)
Notând
r e
ε χ · + 1 permitivitatea relativă a materialului şi ε ε ε ·
r 0
permitivitatea sa
absolută, relaţia (1.6.44) devine:
E D ε · . (1.6.45)
1.6.10. Legea legăturii în câmp magnetic
”În orice moment de timp şi în orice loc, indiferent de regimul de variaţie al mărimilor,
între vectorul intensităţii câmpului magnetic, al inducţiei magnetice şi al magnetizaţiei, există
relaţia”:
( ) M H B + ·
0
µ , (1.6.46)
unde [ ] m / H 10 4
7
0

⋅ · π µ este o constantă universală numită permeabilitatea vidului.
1.6.11. Legea magnetizaţiei temporare
Această lege de material exprimă dependenţa componentei temporare a magnetizaţiei de
intensitatea câmpului magnetic:
( ) H f Mt · (1.6.47)
Pentru materialele izotrope şi liniare din punct de vedere magnetic, categorie din care fac
parte toate materialele feromagnetice cu excepţia magneţilor permanenţi, această dependenţă
este dată de relaţia:
H M
m
t χ · , (1.6.48)
în care
m
χ este susceptivitatea magnetică a materialului, mărime adimensională, depinzând
de natura materialului, de starea lui de deformare şi de temperatură.
În tehnică legea se foloseşte în combinaţie cu legea legăturii în câmp magnetic:
( ) ( ) ( ) ( )H H H M H M H B
m m
t χ µ χ µ µ µ + · + · + · + · 1
0 0 0 0
. (1.6.49)
Notând
r m
µ χ · + 1 permitivitatea relativă a materialului şi µ µ µ ·
r 0
permitivitatea sa
absolută, relaţia (1.6.49) devine:
H B µ · . (1.6.50)
Observaţii:
1. Materialele magnetice se clasifică în:
Ø Materiale neferomagnetice (din care fac parte: Cu, Ag, Al, Pt, aerul) caracterizate
printr-o relaţie (1.6.50) liniară şi printr-o valoare a permeabilităţii relative 1 ≈
r
µ ,
ceea ce înseamnă o permeabilitate absolută
0
µ µ ≈ .
20
Ø Materiale feromagnetice (Fe, Co, Ni, Ga şi unele aliaje) pentru care relaţia (1.6.50)
este neliniară ca urmare a dependenţei permeabilităţii µ de intensitatea câmpului
magnetic H. Caracteristica B(H) numită curbă de histerezis magnetic este
reprezentată în Fig. 1.6.14.



Fig. 1.6.14
Aria închisă de ciclul de histerezis corespunde unei densităţi de volum a energiei care se
transformă în căldură, prin frecări interne, la fiecare parcurgere a ciclului. Ea este
proporţională cu energia de magnetizare a acestor materiale.
Caracteristic pentru aceste materiale este valoarea foarte ridicată a permeabilităţii relative
(de ordinul 10
2
…10
5
), ceea ce, conform relaţiei (1.6.50) determină obţinerea unor inducţii
magnetice (respectiv a unor energii magnetice) de valoare mare, la valori relativ reduse ale
intensităţii câmpului magnetic.
La suprafaţa de separaţie dintre un corp feromagnetic şi unul neferomagnetic, liniile de
câmp magnetic ies perpendicular pe suprafaţa corpului feromagnetic.
2. După forma ciclului de histerezis materialele feromagnetice se clasifică în:
• Materiale magnetice moi, caracterizate printr-un ciclu de histerezis îngust. Aceste
materiale se magnetizează şi se demagnetizează relativ uşor; ele se folosesc
pentru realizarea circuitelor magnetice ale maşinilor, aparatelor şi
transformatoarelor electrice. Din această categorie fac parte: Fe pur, Ol
electrotehnic (aliat cu 4% Si), diverse aliaje (Permalloy, Supermalloy). În afara
proprietăţilor magnetice, aceste materiale au şi proprietăţi conductoare, ceea ce
face ca în timpul funcţionării, în circuitele magnetice ale dispozitivelor respective
să apară două categorii de pierderi: prin histerezis (P
H
) şi prin curenţii turbionari
(curenţi Foucault) care se induc în aceste materiale (P
F
).
• Materiale magnetice dure, care au un ciclu de histerezis larg. Aceste materiale se
magnetizează şi se demagnetizează relativ greu; ele se folosesc pentru realizarea
magneţilor permanenţi. Din această categorie fac parte Ol călit (cu 1% C), Ol-Cr,
Ol-W), Alnico etc.
Ø Materiale ferimagnetice (sau ferite) cu o structură asemănătoare celor feromagnetice,
dar fiind materiale semiconductoare, caracterizate prin rezistivitate mare (10
2
…10
6

Ωm). Feritele tehnice sunt materiale ceramice obţinute prin sinterizare în câmpuri
magnetice. Ele pot fi moi sau dure.
• Feritele magnetice moi se pot folosi în dispozitivele de frecvenţă joasă sau înaltă
ca piese masive, datorită faptului că fiind dielectrice, în ele nu se produc pierderi
21
prin curenţi turbionari. Se folosesc pentru realizarea circuitelor magnetice ale
maşinilor electrice mici, miezuri de bobine, transformatoare sau ca antene
magnetice (ferite de Mn-Zn sau Ni-Zn la care permeabilitatea maximă se atinge
la temperaturi de aproximativ 30
0
C).
• Feritele magnetice dure se folosesc pentru realizarea magneţilor permanenţi (în
maşini electrice, în difuzoare etc.) sau a memoriilor magnetice (ferite de Ba sau
Co – maniperm, magnadur, baferit etc.).
1.6.12. Legea electrolizei
Această lege caracterizează electroliţii (conductoare de speţa a doua în care trecerea
curentului de conducţie este însoţită de reacţii chimice) şi se enunţă astfel: “Masa de
substanţă depusă în unitatea de timp la unul din electrozii unei băi electrolitice parcursă de
curent de conducţie, este egală cu produsul dintre intensitatea curentului electric i şi raportul
dintre echivalentul electrochimic
v
n A/ , prin constanta universală a lui Faraday, F
0
“:
i
F n
A
t
m
v 0
d
d
· , (1.6.51)
în care F
0
=96 490 coulombi. În intervalul de timp t, masa m are expresia:

0 0 0
d
F n
Aq
i
F n
A
m
v
t
v
· ·

τ , (1.6.52)
în care

·
t
i q
0
dτ este sarcina electrică, iar echivalentul electrochimic al substanţei este o
mărime de material.
1.7. ENERGIA ŞI FORŢELE CÂMPULUI ELECTROSTATIC
1.7.1. Energia câmpului electrostatic
Energia câmpului electrostatic al unui sistem de corpuri conductoare se poate determina pe
baza principiului conservării energiei, conform căruia: energia elementară dW
ext
primită de un
sistem din exterior într-o transformare, este egală cu suma dintre lucrul mecanic elementar δL
efectuat de sistem, căldura elementară δQ dezvoltată, creşterea elementară dW
e
a energiei
sistemului şi energia elementară dW
t
transformată în alte forme:

t e ext
W W Q L W d d d + + + · δ δ . (1.7.1)
Dacă transformarea elementară se efectuează foarte lent şi izoterm, pentru a avea o
succesiune de stări electrostatice, fără dezvoltare sau transfer de căldură, şi dacă nu se
efectuează lucru mecanic, atunci:

e ext
W W d d · . (1.7.2)
În procesul de stabilire a câmpului electrostatic, lucrul mecanic elementar al forţelor
exterioare necesar transportării sarcinii elementare de la ∞ până pe suprafaţa conductoarelor
este, pentru conductorul k:

k k kext
q V L d · δ . (1.7.3)
Lucrul mecanic total necesar încărcării cu sarcini elementare a tuturor conductoarelor este:

∑ ∑
· ·
· ·
n
k
k k
n
k
kext ext
q V L L
1 1
d δ δ . (1.7.4)
22
În regim electrostatic, sistemul primeşte energie din exterior numai sub formă de lucru
mecanic al forţelor exterioare:

ext ext
L W δ · d , (1.7.5)
şi ţinând seama de relaţiile (1.7.2) şi(1.7.4) rezultă:


·
·
n
k
k e
q V W
1
k
d d . (1.7.6)
Considerând starea intermediară a conductoarelor caracterizată de sarcinile şi potenţialele
k k
q q λ ·
'
, respectiv
k k
V V λ ·
'
, cu ) 1 , 0 ( ∈ λ , valorile extreme corespunzând stării iniţiale,
respectiv finale, şi integrând relaţia (1.7.6), se obţine expresia energiei electrostatice






· ·
·
·
·
·

,
_

¸
¸
· ·
n
k
k k
n
k
k k
n
k
k k e
q V q V q V W
1
1
0
1
1
0
1
' '
2
1
d d λ λ
λ
λ
. (1.7.7)
În cazul particular al unui condensator
( )
C
q
CU qU qV qV W
e
2
2
2
2 1
2
1
2
1
2
1
· · · − · . (1.7.8)
1.7.2. Densitatea de volum a energiei câmpului electrostatic
Energia câmpului electrostatic este localizată în tot domeniul ocupat de câmpul
electrostatic cu o densitate de volum care se poate exprima în funcţie de mărimile de stare ale
câmpului electric cu una din relaţiile:

2
1
2
2 2
1
2
1
D E D E w
e
ε
ε · · · . (1.7.9)
Expresiile de mai sus sunt valabile numai în medii liniare şi fără polarizaţie permanentă.
1.7.3. Teoremele forţelor generalizate în câmp electric
Teorema lui Coulomb permite calculul forţelor care se exercită asupra corpurilor în câmp
electrostatic numai pentru medii omogene, liniare şi izotrope. O metodă generală de calcul a
forţelor electrostatice (şi a forţelor electrice în regim variabil) are la bază principiul
conservării energiei (relaţia 1.7.1).
Considerând că asupra corpurilor conductoare se exercită forţe generalizate X, care
determină transformări elementare dx ale corpurilor, lucrul mecanic elementar efectuat de un
corp se exprimă sub forma:
x X L d · δ , (1.7.10)
unde forţa generalizată X (acţionând pe direcţia de creştere a lui dx) poate fi: o forţă de
deplasare, un cuplu, o presiune, o tensiune superficială şi coordonata generalizată asociată, dx,
va fi o distanţă, un unghi, un volum sau o arie.
Dacă transformările elementare sunt efectuate în regim electrostatic, energia elementară
primită de sistem de la sursele exterioare


·
·
n
1 k
d d
k k ext
q V W , (1.7.11)
este egală conform relaţiei (1.7.1) cu suma dintre lucrul mecanic elementar efectuat de sistem
şi creşterea elementară a energiei electrostatice a sistemului:

e ext
W L W d d + · δ . (1.7.12)
23
Calculul forţei generalizate se poate face pe baza relaţiei (1.7.12) în două ipoteze:
Ø Sistemul este izolat. Aceasta implică:
0 d . · ⇒ ·
k k
q ct q (1.7.13)
şi ţinând seama de (1.7.11) şi (1.7.12), rezultă:
( )
.
d
ct q e
W L
·
− · δ , (1.7.14)
adică lucrul mecanic este efectuat pe baza scăderii energiei electrostatice interne a sistemului.
Exprimând energia electrostatică în funcţie numai de sarcinile electrice şi de coordonata
generalizată (în cazul unui condensator
) ( 2
2
x C
q
e
W · ) şi ţinând seama de (1.7.13) se obţine:
( ) x
x
W
dW
e
ct q e
d
.


·
·
. (1.7.15)
Relaţiile (1.7.10), (1.7.14) şi (1.7.15) conduc la prima teoremă a forţelor generalizate în
câmp electrostatic:

. ct q
e
x
W
X
·

,
_

¸
¸


− · . (1.7.16)
Deci: “Forţa generalizată X asociată coordonatei generalizate x este egală cu derivata
parţială cu semn schimbat a energiei electrostatice a sistemului (exprimată în funcţie numai
de sarcinile electrice şi coordonata generalizată), în raport cu coordonata generalizată x, la
sarcini constante ale conductoarelor.“
Ø Sistemul are potenţialele fixate (conductoarele sunt conectate la surse de tensiune),
adică:
0 d . · ⇒ ·
k k
V ct V . (1.7.17)
Din ecuaţia de bilanţ rezultă:
( )
ext
W q V q V W
n
k
k k
ct V
n
k
k k ct V e
d d d d
2
1
2
1
2
1
1
.
1
.
· ·

,
_

¸
¸
·
∑ ∑
·
·
·
·
, (1.7.18)
adică energia primită de sistem de la sursele exterioare se distribuie în mod egal pentru
efectuarea de lucru mecanic şi pentru creşterea energiei electrostatice a sistemului, iar
( ) ( )
. .
d d
ct V e ct V e ext
dW W W L
· ·
· − · δ . (1.7.19)
Exprimând energia electrostatică în funcţie numai de potenţiale şi de coordonata
generalizată (în cazul unui condensator
2
) (
2
U x C
e
W · ) şi ţinând seama de relaţiile (1.7.10),
(1.7.17) şi (1.7.19) rezultă a doua teoremă a forţelor generalizate în câmp electrostatic:

. ct V
e
x
W
X
·

,
_

¸
¸


· , (1.7.20)
adică: “Forţa generalizată X asociată coordonatei generalizate x este egală cu derivata
parţială a energiei electrostatice a sistemului (exprimată în funcţie numai de potenţialele
electrice şi coordonata generalizată), în raport cu coordonata generalizată x, la potenţiale
constante ale conductoarelor“.
24
Observaţii:
1. Pentru sistemele liniare, cele două expresii ale forţei generalizate sunt echivalente.
2. Forţele electrostatice au valori mici, ceea ce face ca aplicaţiile lor tehnice să se
înscrie într-un domeniu limitat la construcţia aparatelor de măsură şi a unor
traductoare.
1.8. ENERGIA ŞI FORŢELE CÂMPULUI MAGNETIC
1.8.1. Energia câmpului magnetic
Se consideră un sistem de n circuite electrice filiforme, caracterizate de rezistenţele
electrice, tensiunile la borne, curenţii şi fluxurile magnetice
k k k k
i u R Φ , , , (Fig. 1.8.1)

Fig.1.8.1
Energia magnetică a sistemului poate fi calculată pe baza principiului conservării energiei,
conform căruia energia primită de la surse trebuie să acopere pierderile prin efect Joule în
rezistenţele circuitelor, lucrul mecanic al forţelor generalizate şi creşterea energiei magnetice
a sistemului:

m
n
k
k k
n
k
k k
W L t i R t i u d d d
1
2
1
+ + ·
∑ ∑
· ·
δ . (1.8.1)
Dacă se aplică legea conducţiei electrice, pentru circuitul k se obţine:

k k ik fk
i R e u · + , (1.8.2)
unde u
fk
este tensiunea electrică în lungul firului, iar e
ik
reprezintă t.e.m. a circuitului,
considerată nulă. Legea inducţiei electromagnetice, aplicată conturului închis format din
conductorul circuitului k şi linia tensiunii la borne, are forma:

t
u u e
k
k fk
d

− · − ·
Γ
. (1.8.3)
Considerând fluxurile magnetice variabile în timp, din ultimele două ecuaţii se obţine:

t
i R u
k
k k k
d

+ · . (1.8.4)
Înmulţind relaţia (1.8.4) cu i
k
dt şi sumând pentru toate circuitele, rezultă relaţia:

∑ ∑ ∑
· · ·
Φ + ·
n
k
k k
n
k
k k
n
k
k k
i t i R t i u
1 1
2
1
d d d . (1.8.5)
Comparând relaţiile (1.8.1) şi (1.8.5) se obţine:


·
Φ · +
n
k
k k m
i W L
1
d d δ . (1.8.6)
25
Considerând că în sistem au loc transformări în care nu se efectuează lucru mecanic
(circuitele sunt imobile), iar într-o stare intermediară curenţii şi fluxurile magnetice satisfac
relaţiile ,
'
k k
i i λ · respectiv ,
'
k k
Φ · Φ λ cu [ ] 1 , 0 ∈ λ , prin integrarea relaţiei (1.8.6) se obţine:


·
Φ ·
n
k
k k m
i W
1
2
1
(1.8.7)
În particular, pentru o bobină, Li Φ n · · , 1 şi

L
Li i W
m
2
2
2
2
1
2
1 Φ
· · Φ · , (1.8.8)
iar pentru două bobine cuplate magnetic

2 1 12
2
2 22
2
1 11
2
1
2
1
i i L i L i L W
m
+ + · . (1.8.9)
Primul termen reprezintă energia magnetică proprie a bobinei 1, al doilea - energia
magnetică proprie a bobinei 2, iar al treilea – energia magnetică de interacţiune a bobinelor.
În general, pentru un circuit oarecare parcurs de curentul i, situat într-un câmp magnetic
exterior, energia de interacţiune este:

ext
i W Φ ·
int
. (1.8.10)
1.8.2. Densitatea de volum a energiei câmpului magnetic
Energia câmpului magnetic este localizată în tot domeniul ocupat de câmp cu o densitate
de volum care se poate exprima în funcţie de mărimile de stare ale câmpului magnetic prin
una din expresiile:

2
1
2
2 2
1
2
1
B H B H w
m
µ
µ · · · , (1.8.11)
valabile numai în medii liniare.
Observaţie:
Pentru a se compara densitatea de volum a energiei electrice cu cea a energiei magnetice,
pentru valori practice ale mărimilor de stare, se determină:
• Densitatea de volum a energiei electrice în cazul unui câmp electric în aer, cu o
densitate a câmpului de 10 kV/cm:

3 2
0
J/m 42 , 4
2
1
≈ · E w
e
ε ;
• Densitatea de volum a energiei magnetice pentru un câmp magnetic în aer, cu inducţia
de 1 T:

3
0
2
J/m 000 . 400
2
1
≈ ·
µ
B
w
m
.
Se observă că densitatea de volum a energiei magnetice este de aproximativ 90.000 de ori
mai mare decât a celei electrice, ceea ce justifică importanţa aplicaţiilor tehnice şi domeniile
largi de utilizare a dispozitivelor magnetice.
1.8.3. Teoremele forţelor generalizate în câmp magnetic
Lucrul mecanic elementar care se efectuează la o deplasare elementară dx a unuia din
circuitele sistemului, în câmp magnetic, se poate determina din relaţia (1.8.6):
26

m
n
k
k k
W i L d d
1

·
− Φ · δ . (1.8.12)
Calculul forţei generalizate X se poate face în două ipoteze:
Ø Fluxurile magnetice sunt menţinute constante, adică . ct
k
· Φ şi 0 d · Φ
k
.
În acest caz
( )
.
d
ct m
W L
· Φ
− · δ (1.8.13)
şi lucrul mecanic se efectuează în baza scăderii energiei magnetice a sistemului.
Exprimând energia magnetică în funcţie numai de fluxurile magnetice şi de coordonata
generalizată (în cazul unei bobine
) ( 2
2
x L
W
m
Φ
· ) şi lucrul mecanic cu relaţia generală (1.7.10),
relaţia (1.8.13) conduce, în ipoteza de lucru adoptată, la:

. ct
m
x
W
X
· Φ

,
_

¸
¸


− · , (1.8.14)
relaţie ce reprezintă prima teoremă a forţelor generalizate în câmp magnetic:
“Forţa generalizată X asociată coordonatei generalizate x este egală cu derivata parţială cu
semn schimbat a energiei magnetice a sistemului (exprimată în funcţie numai de fluxurile
magnetice şi coordonata generalizată), în raport cu coordonata generalizată x, la fluxuri
constante.“
Ø Curenţii circuitelor sunt menţinuţi constanţi, adică . ct i
k
· şi 0 d ·
k
i .
Se prelucrează relaţia (1.8.12) în care

∑ ∑
· ·
Φ ·

,
_

¸
¸
Φ ·
n
k
k k
n
k
k k m
i i W
1 1
d d d
2
1
2
1
, (1.8.15)
obţinând
. d d d
1 1 1
2
1
2
1
∑ ∑ ∑
· · ·
Φ · Φ − Φ ·
n
k
k k
n
k
k k
n
k
k k
i i i L δ (1.8.16)
Este evident că în acest caz
( )
.
d
ct i m
W L
·
· δ , (1.8.17)
şi energia primită de sistem se împarte în mod egal pentru efectuarea de lucru mecanic şi
pentru creşterea energiei magnetice a sistemului.
Exprimând energia magnetică în funcţie numai de curenţi şi de coordonata generalizată (în
cazul unei bobine
2
) (
2
1
i x L W
m
· ) şi lucrul mecanic cu relaţia generală (1.7.10), relaţia
(1.8.17) conduce, în ipoteza de lucru adoptată, la:

. ct i
m
x
W
X
·

,
_

¸
¸


· , (1.8.18)
relaţie ce reprezintă a doua teoremă a forţelor generalizate în câmp magnetic:
“Forţa generalizată X asociată coordonatei generalizate x este egală cu derivata parţială a
energiei magnetice a sistemului (exprimată în funcţie numai de curenţi şi coordonata
generalizată), în raport cu coordonata generalizată x, la curenţi constanţi.“
27
CAP. 2. CIRCUITE ELECTRICE
2.1. BAZELE TEORIEI CIRCUITELOR ELECTRICE
2.1.1. Ipotezele teoriei circuitelor electrice cu parametri concentraţi
Regimurile circuitelor electrice se pot studia cu ajutorul ecuaţiilor cu derivate parţiale ale
câmpului electromagnetic (ecuaţiile lui Maxwell) în condiţii date. Prin utilizarea elementelor de
circuit cu parametri concentraţi studiul circuitelor electrice se simplifică; în locul ecuaţiilor cu
derivate parţiale intervin ecuaţii diferenţiale, mai simplu de rezolvat.
Teoria circuitelor electrice cu parametri concentraţi se elaborează prin particularizare din
teoria câmpului electromagnetic, în următoarele condiţii de aproximare:
1. Caracterul cvasistaţionar al regimului, care presupune neglijarea curentului de deplasare
i i
t
q
t
D D
(
d
d
d
d
· ·
ψ
) peste tot, cu excepţia dielectricului condensatoarelor (asigurând astfel
închiderea circuitului). Regimul cvasistaţionar este astfel caracterizat prin existenţa curentului
de conducţie în conductoare şi a celui de deplasare în condensatoarele cu dielectric perfect
izolant.
2. Localizarea energiei câmpului magnetic numai în bobine şi a energiei câmpului electric
numai în condensatoare (deşi i
D
stabileşte câmp magnetic în dielectricul condensatoarelor şi
câmpul magnetic variabil în timp din bobine produce câmp electric, acestea se vor neglija).
3. Se admite că intensitatea curentului care iese dintr-o bornă a unui element de circuit este
egală cu intensitatea curentului care intră prin cealaltă bornă. Această condiţie presupune că
cea mai mare dintre dimensiunile l ale elementului de circuit este mult mai mică decât lungimea
de undă cea mai mică, λ, care intervine în semnalul electric. Astfel în circuitele electrice cu
parametri concentraţi curentul electric se stabileşte instantaneu, efectul de propagare fiind
neglijabil. Considerând un conductor de lungime l parcurs de curentul

,
_

¸
¸
− ·
c
x
t f I t x i
m
π 2 sin ) , ( , (2.1.1)
unde x este variabila spaţială, c este viteza de propagare a undei electromagnetice (egală cu
viteza luminii), iar f - frecvenţa, dacă
1 2 <<
c
x
f π , adică
x l
λ λ
<< ⇒ << 1 1 , cu λ ·
c
f
,
intensitatea i x t ( , ) se poate aproxima cu expresia:
ft I t i
m
π 2 sin ) ( ≅ , (2.1.2)
valabilă pentru frecvenţe joase.
Observaţie: Pentru frecvenţe ridicate sau pentru circuite extinse în spaţii mari (dimensiunea
l este comparabilă cu lungimea de undă a semnalului), propagarea energiei nemaifiind
instantanee nu se mai poate neglija variabila spaţială. În această situaţie, în reprezentarea
circuitului se utilizează elemente infinit mici repartizate pe toată lungimea acestuia. Se ajunge
astfel la circuite cu parametri repartizaţi (distribuiţi).
4. Caracterul filiform al conductoarelor, care presupune ca secţiunea transversală pe liniile
de curent să fie suficient de mică pentru ca intensitatea curentului să fie repartizată practic
uniform pe această secţiune. Această ipoteză implică neglijarea repartiţiei neuniforme a
28
curentului variabil în timp pe secţiunea conductorului (efectul pelicular). În acest sens, teoria
circuitelor electrice este exclusiv o teorie a elementelor de circuit filiforme.
În regim variabil, satisfacerea condiţiei caracterului filiform al conductoarelor se reduce la
verificarea condiţiei:
a
f
<< · δ
π σµ
1
, (2.1.3)
unde: a este dimensiunea liniară cea mai mică a secţiunii transversale a conductorului (dacă
este circular, raza acestuia), iar δ este adâncimea de pătrundere a undelor electromagnetice în
mediul conductor caracterizat prin conductivitatea σ şi permeabilitatea µ .
2.1.2. Elemente de circuit
Elementele de circuit sunt modele idealizate (prin selectarea numai a uneia dintre
proprietăţile lor electrice sau magnetice, considerată esenţială, şi neglijarea celorlalte), precis
definite, cu ajutorul cărora putem reprezenta (modela) dispozitivele electrice şi electronice,
care sunt obiecte fizice reale.
Dacă notăm cu x t ( ) valoarea instantanee a semnalului de intrare aplicat elementului de
circuit şi cu y t ( ) valoarea instantanee a semnalului de ieşire, relaţia dintre cele două mărimi,
care în cazul cel mai general se poate scrie sub forma
( ) t t x y t y ), ( ) ( · , (2.1.4)
se numeşte ecuaţie caracteristică a elementului de circuit.
După tipul ecuaţiei (2.1.4), elementele de circuit se clasifică în:
• elemente liniare invariabile în timp:
y t Kx t ( ) ( ) · , (2.1.5)
unde K este o constantă.
• elemente liniare variabile în timp (parametrice):
y t K t x t ( ) ( ) ( ) · . (2.1.6)
• elemente neliniare invariabile în timp:
( ) 0 ) ( ), ( · t y t x f . (2.1.7)
• elemente neliniare variabile în timp:
( ) 0 ), ( ), ( · t t y t x g . (2.1.8)
Un element de circuit este caracterizat printr-o relaţie între curentul şi tensiunea la bornele
sale. Independent de natura perechii de mărimi ( , ) x y , tensiunea u t ( ) şi intensitatea curentului
i t ( ) sunt univoc determinate la bornele elementului de circuit, iar produsul lor:
p t u t i t ( ) ( ) ( ) · (2.1.9)
se numeşte putere instantanee.
Integrala în raport cu timpul a puterii instantanee pe intervalul ( , ) t t
1 2
se numeşte energie
electrică
t t p W
t
t
d ) (
2
1

· . (2.1.10)
Din punctul de vedere al valorilor puterii instantanee, elementele de circuit pot fi clasificate
în două categorii:
29
• elemente de circuit pasive, pentru care în orice punct al caracteristicii de funcţionare
p > 0, ceea ce înseamnă că elementul de circuit primeşte putere pe la borne (rezistorul, bobina,
condensatorul);
• elemente de circuit active (sau surse), pentru care cel puţin într-un punct al caracteristicii
de funcţionare p < 0 , ceea ce înseamnă că elementul de circuit cedează putere pe la borne
(sursa de tensiune, sursa de curent).
2.1.2.1. Rezistorul
Este un element de circuit a cărui ecuaţie caracteristică este de forma
Ri u u
R b
· · . (2.1.11)
a) Rezistorul liniar invariabil în timp. Acest element de circuit al cărui simbol este
reprezentat în figura 2.1.1,a, are ecuaţia caracteristică (numită şi ecuaţie constitutivă)
u t Ri t ( ) ( ) · (2.1.12)
sau
i t Gu t ( ) ( ) · , (2.1.13)
unde R > 0 este rezistenţa elementului măsurată în ohmi Ω şi G > 0 este conductanţa
acestuia, măsurată în siemens S .
Ecuaţiile (2.1.12) şi (2.1.13) reprezintă în planul (u,i) o dreaptă ce trece prin origine; ca
urmare, tensiunea şi curentul au aceeaşi formă de variaţie în timp. Înmulţind ecuaţia (2.1.12) cu
i(t) sau (2.1.13) cu u(t) se obţine puterea instantanee primită pe la borne de rezistor:
p t u t i t Ri t Gu t ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) · · ·
2 2
. (2.1.14)
Indiferent de sensul de referinţă al tensiunii sau curentului, p > 0 şi corespunde efectului
electrocaloric de transformare ireversibilă a energiei electrice în căldură.
Dacă R = 0 (G → ∞) ecuaţia (2.1.12) devine:
u t ( ) · 0, (2.1.15)
caracteristică a scurtcircuitului.
Dacă R → ∞ (G = 0) ecuaţia (2.1.13) devine:
i t ( ) · 0 (2.1.16)
caracteristică a laturii în gol.
b) Rezistorul liniar variabil în timp (parametric), are ecuaţia caracteristică
u t R t i t ( ) ( ) ( ) · , (2.1.17)
unde R(t) se numeşte rezistenţă parametrică, simbolul său fiind cel din figura 2.1.1,b.
Un exemplu de astfel de element de circuit este potenţiometrul.
Caracteristicile (2.1.17) reprezintă în planul (u, i) o familie de drepte ce trec prin origine;
deci forma de variaţie în timp a tensiunii este diferită de cea a curentului. Acest tip de element
poate fi folosit la modelarea unui contactor real cu ajutorul unui contactor ideal şi a două
rezistoare liniare şi invariabile în timp, R
1
de valoare foarte mare şi R
2
de valoare foarte mică.
c) Rezistorul neliniar (Fig. 2.1.1,c) invariabil în timp cu ecuaţia caracteristică:
( ) , 0 ) ( ), ( · t i t u f (2.1.18)
respectiv
Edited by Foxit Reader
Copyright(C) by Foxit Corporation,2005-2009
For Evaluation Only.
30
( ) , 0 ), ( ), ( · t t i t u g (2.1.19)
pentru cel variabil în timp.

Fig. 2.1.1
După forma ecuaţiei caracteristice, aceste elemente pot fi simetrice sau nesimetrice în raport
cu originea. Din punct de vedere al mărimii care fixează univoc poziţia punctului de funcţionare
pe curba caracteristică, rezistoarele neliniare se clasifică în:
• rezistoare neliniare controlate în tensiune, având ecuaţia caracteristică de forma
( ) ) ( ) ( t u i t i · sau ) (
ˆ
u i i · ; (2.1.20)
• rezistoare neliniare controlate în curent, având ecuaţia caracteristică de forma
( ) ) ( ) ( t i u t u · sau ) ( ˆ i u u · . (2.1.21)
Un rezistor neliniar caracterizat de faptul că pentru orice tensiune u dată (curent i dat)
curentul i (tensiunea u) este unic specificat (specificată) se numeşte rezistor neliniar controlat în
tensiune (curent).
Din categoria rezistoarelor neliniare simetrice fac parte: tubul cu fir incandescent şi
termistorul, a căror rezistenţă variază cu temperatura, varistorul a cărui caracteristică este
controlată în tensiune şi dioda cu gaz, având caracteristica controlată în curent.
Dioda cu joncţiune, dioda Zener şi dioda tunel sunt rezistoare neliniare nesimetrice cu
caracteristică controlată în tensiune. Un alt exemplu este arcul electric în curent continuu şi în
curent alternativ, care poate fi modelat printr-un rezistor neliniar variabil în timp.
2.1.2.2. Bobina
Bobina necuplată magnetic are ecuaţia caracteristică
u u
t
b L
· ·
d
d
ϕ
, (2.1.22)
numită ecuaţia de evoluţie a bobinei, din care, prin integrare pe intervalul (0, t) se obţine
' )d ' ( ) 0 ( ; ' )d ' ( ) 0 ( ) (
0
0
t t u t t u t
t
∫ ∫
∞ −
· + · ϕ ϕ ϕ ; (2.1.23)
Relaţia (2.1.23), numită şi ecuaţie de ereditate a bobinei, arată că fluxul magnetic la
momentul t depinde de valorile anterioare ale tensiunii, deci bobina este un element cu
memorie. De asemenea rezultă că în intervalul ( , ) −∞ ∞ fluxul magnetic în bobină este o
funcţie absolut continuă în timp. Se spune că fluxul are un caracter conservativ.
Dacă rezistenţa bobinei este nenulă ( ) R ≠ 0 , ecuaţia (2.1.22) pentru bobina reală capătă
forma:

L R b
u u
t
Ri u + · + ·
d

, (2.1.24)
Edited by Foxit Reader
Copyright(C) by Foxit Corporation,2005-2009
For Evaluation Only.
31
unde u
R
se numeşte cădere de tensiune rezistivă, iar u
L
- cădere de tensiune inductivă.
a) Bobina liniară, invariabilă în timp şi necuplată magnetic, cu simbolul din figura 2.1.2,a,
are ecuaţia caracteristică
( ) ( ) t Li t · ϕ , (2.1.25)
unde L > 0 este inductivitatea măsurată în henry [H], constantă pentru o anumită bobină.
În planul (ϕ,i) caracteristica (2.1.25) este o dreaptă ce trece prin origine, în consecinţă
fluxul magnetic şi curentul au aceeaşi formă de variaţie în timp.
Ţinând seama de ecuaţiile (2.1.22), şi (2.1.25) se obţine ecuaţia caracteristică :
u t L
i
t
( ) ·
d
d
, (2.1.26)
din care, prin integrare pe intervalul (0,t) rezultă
. ' d ) ' (
1
) 0 ( ; ' d ) ' (
1
) 0 ( ) (
0
0
∫ ∫
∞ −
· + · t t u
L
i t t u
L
i t i
t
(2.1.27)
Integrând ecuaţia (2.1.26) pe intervalul ( , ) 0 t t + d şi scăzând apoi membru cu membru
ecuaţia (2.1.27), se obţine:
. ' d ) ' (
1
) ( ) d (
d

+
· − +
t t
t
t t u
L
t i t t i (2.1.28)
Dacă tensiunea este mărginită, u t U ( ) < în intervalul 0, T , atunci integrala din (2.1.28)
tinde către zero când dt →0, şi deci se anulează şi membrul stâng al acestei ecuaţii. Altfel
spus, în aceste circumstanţe curentul prin bobină este uniform continuu în intervalul (0,T). El
nu poate avea un salt brusc de la o valoare finită la o altă valoare finită.
Bobina liniară invariabilă în timp şi necuplată magnetic este complet caracterizată de
inductivitatea proprie L şi de intensitatea curentului în momentul iniţial i( ) 0 . Proprietăţile de
continuitate ale fluxului magnetic şi curentului electric prin bobină sunt utilizate în studiul
regimului tranzitoriu.
Înmulţind ecuaţia (2.1.26) cu i t d ' şi integrând pe intervalul ( , ) 0 t în condiţia i( ) 0 0 · , se
obţine energia W
m
acumulată în câmpul magnetic al bobinei:
( ) ( ) ( ) ( ) ( )
( )
L
t
t i t t Li i i L t t i t u W
i t
m
2
2
0 0
2
1
2
1
' d ' ' d ' '
ϕ
ϕ · · · · ·
∫ ∫
, (2.1.29)
a cărei valoare este pozitivă.
b) Bobina liniară, variabilă în timp (parametrică) şi necuplată magnetic (Fig. 2.1.2,b) are
ecuaţia caracteristică
( ) ( ) ( ) t i t L t · ϕ , (2.1.30)
unde L(t) se numeşte inductivitate parametrică.
Ţinând seama de ecuaţiile (2.1.22) şi (2.1.30) se obţine
u t L t
i
t
i t
L
t
( ) ( ) ( ) · +
d
d
d
d
. (2.1.31)
Primul termen din membrul drept se numeşte cădere de tensiune inductivă prin pulsaţie, iar
al doilea - cădere de tensiune inductivă parametrică.
32
În planul (ϕ,i) ecuaţia (2.1.30) reprezintă o familie de drepte ce trec prin origine; ca urmare,
fluxul magnetic şi curentul au forme diferite de variaţie.
Un exemplu de inductor parametric îl constituie un solenoid în interiorul căruia miezul
magnetic se deplasează alternativ.
c) Bobina neliniară (Fig. 2.1.2,c) este o bobină cu miez feromagnetic ce intră în
componenţa releelor, electromagneţilor, transformatoarelor şi maşinilor electrice. Caracteristica
ei flux-curent, numită caracteristică de magnetizare, este de forma:
( ) ( ) ( ) . 0 , , · t t i t g ϕ (2.1.32)
numită curbă de histerezis.
Bobinele cu miez de fier pot fi modelate ca elemente de circuit, aproximând corespunzător
forma caracteristicii, de exemplu prin segmente de dreaptă.


Fig. 2.1.2
d) Bobine cuplate magnetic
Se spune că o bobină s parcursă de curentul i
s
este cuplată magnetic cu alte (l-1) bobine,
dacă fluxul magnetic ϕ
s
este funcţie şi de intensităţile curenţilor ce parcurg aceste bobine,
ecuaţia caracteristică a bobinei s fiind
( ) ( ) ( ) ( ) ( ) t t i t i t i t i
l s s
, ,..., ,..., ,
2 1
ϕ ϕ · . (2.1.33)
Dacă bobinele sunt liniare şi invariabile în timp, ţinând seama de relaţiile lui Maxwell pentru
inductivităţi, ecuaţia caracteristică (2.1.25) devine


·
·
l
k
k sk s
i L
1
ϕ , (2.1.34)
în care mărimea
0 >
, 0 s k i
s
s
d
s ss
k
i
L L
≠ ·
· ·
ϕ
, (2.1.35)
se numeşte inductivitate proprie, iar mărimea
L L
i
sk ks
d
s
k
i s k
s
· ·
· ≠
ϕ
0,
,
(2.1.36)
putând fi pozitivă sau negativă, se numeşte inductivitate mutuală.
Pentru a stabili ce semn se ia în consideraţie în calculele din teoria circuitelor pentru
inductivitatea mutuală, în schemele electrice se evidenţiază cu * bornele polarizate ale
bobinelor cuplate magnetic. Dacă sensurile de referinţă ale curenţilor i
s
şi i
k
faţă de bornele
polarizate sunt identice (ambii intră sau ies din aceste borne), inductivitatea mutuală este
pozitivă. În caz contrar, este negativă.
33
Tensiunea u
s
la bornele bobinei cuplate magnetic se calculează înlocuind relaţia (2.1.34) în
(2.1.22). Se obţine astfel
u L
i
t
L
i
t
L
i
t
s sk
k
l
k
s
s
sk
k
k s
l
k
· · +
· ·

∑ ∑
1 1
d
d
d
d
d
d
, (2.1.37)
unde primul termen din membrul drept se numeşte cădere de tensiune inductivă proprie, iar al
doilea - cădere de tensiune inductivă mutuală.
Înmulţind ecuaţia (2.1.37) cu i t
s
d ' şi integrând pe intervalul (0, t) în ipoteza i(0) = 0, se
obţine expresia energiei magnetice înmagazinate în bobina s:





·
+ · ·
t
l
s k
k
i
k s sk s s s s ms
i i L i L t i u W
0
1
0
' ' 2
d
2
1
' d . (2.1.38)
Primul termen din membrul drept se numeşte energie magnetică proprie şi este strict
pozitiv, iar al doilea se numeşte energie magnetică mutuală şi poate fi pozitiv sau negativ.
Energia magnetică totală a sistemului de l bobine cuplate magnetic are expresia



·
·
i
k s
l
s k
sk m
i i L W
0
' '
1 ,
d . (2.1.39)
În cazul particular a două bobine cuplate magnetic, se obţine
W Li L i L i i
m
· + +
1
2
1
2
1 1
2
2 2
2
12 1 2
, (2.1.40)
unde primul şi al doilea termen reprezintă energia magnetică înmagazinată în prima, respectiv a
doua bobină, iar ultimul termen reprezintă energia magnetică de interacţiune.
2.1.2.3. Condensatorul
Considerând dielectricul condensatorului perfect izolant, legea conservării sarcinii electrice
conduce la relaţia dintre intensitatea curentului electric de conducţie şi sarcina electrică sub
forma ecuaţiei de evoluţie
i
q
t
·
d
d
. (2.1.41)
Integrată pe intervalul (0, t), ecuaţia (2.1.41) conduce la
'. d ) ' ( ) 0 ( ; ' d ) ' ( ) 0 ( ) (
0
0
t t i q t t i q t q
t
∫ ∫
∞ −
· + · (2.1.42)
Relaţia (2.1.42) numită ecuaţia de ereditate a condensatorului, arată că sarcina electrică la
momentul t, depinde de valorile anterioare ale curentului; prin urmare, condensatorul este un
element cu memorie.
Rezultă de asemenea că în intervalul ( , ) −∞ ∞ sarcina electrică este o funcţie absolut
continuă în timp; altfel spus, sarcina electrică nu variază discontinuu (are caracter conservativ).
a) Condensatorul liniar invariabil în timp, (Fig. 2.1.3,a) are ecuaţia caracteristică
q t Cu t ( ) ( ) · , (2.1.43)
unde C > 0 se numeşte capacitate şi se măsoară în farazi [F].
În planul (q, u) ecuaţia (2.1.43) reprezintă o dreaptă ce trece prin origine, deci sarcina
electrică şi tensiunea au aceeaşi formă de variaţie în timp.
34
Ţinând seama de (2.1.43), ecuaţia (2.1.41) devine
i t C
u
t
( ) ·
d
d
, (2.1.44)
care prin integrare pe intervalul (0, t) conduce la
'. d ) ' (
1
= ) 0 ( ; ' d ) ' (
1
) 0 ( ) (
0
0
t t i
C
u t t i
C
u t u
t
∫ ∫
∞ −
+ · (2.1.45)
Condensatorul liniar şi invariabil în timp este complet determinat de capacitatea C şi de
tensiunea iniţială u(0).
Înmulţind ecuaţia (2.1.44) cu u t d ' şi integrând pe intervalul (0, t) în ipoteza u(0) = 0, se
obţine energia acumulată în câmpul electric al condensatorului în acest interval
), ( ) (
2
1
) (
2
1
) (
2
1
' d ' ' d ) ' ( ) ' (
2 2
0 0
t u t q t q
C
t Cu u u C t t i t u W
u t
e
· · · · ·
∫ ∫
(2.1.46)
a cărei valoare este pozitivă.
Printr-o demonstraţie similară celei pentru curentul prin bobină, se poate arăta că dacă
intensitatea curentului prin condensator este mărginită, i(t) < I în intervalul [0,T], atunci
tensiunea electrică la bornele condensatorului variază continuu în intervalul (0,T). Altfel
spus, tensiunea la bornele unui condensator liniar invariabil în timp nu poate varia brusc de la o
valoare finită la o altă valoare finită.
Proprietatea de continuitate a sarcinii electrice şi a tensiunii la bornele condensatorului va fi
folosită în studiul regimului tranzitoriu.
b) Condensatorul liniar variabil în timp (parametric) cu simbolul din figura 2.1.3,b, are
ecuaţia caracteristică
q t C t u t ( ) ( ) ( ) · , (2.1.47)
unde C(t) se numeşte capacitate parametrică.
Din relaţia (2.1.41), ţinând seama de (2.1.47), se obţine
i t C t
u
t
u t
C
t
( ) ( ) ( ) . · +
d
d
d
d
(2.1.48)
Primul termen din membrul drept se numeşte componentă de pulsaţie a curentului, iar al
doilea - componentă parametrică.
În planul (q, u) ecuaţia (2.1.48) defineşte o familie de drepte ce trec prin origine, deci
curbele de variaţie ale tensiunii şi sarcinii electrice sunt diferite.
Un exemplu de condensator liniar variabil în timp este condensatorul cu armătură vibrantă.
c) Condensatorul neliniar (Fig. 2.1.3,c)
Condensatoarele reale au caracteristica q(u) neliniară (în general variabilă în timp), de forma
( ) 0 ), ( ), ( · t t u t q f , (2.1.49)
reprezentată printr-o curbă de histerezis.
Ca şi la bobina cu miez feromagnetic, condensatorul neliniar poate fi modelat ca element de
circuit, aproximând caracteristica neliniară prin segmente de dreaptă.

35

Fig. 2.1.3
2.1.2.4. Sursa de tensiune
Sursa ideală independentă de tensiune (Fig.2.1.4,a) este un element activ de circuit având
următoarea ecuaţie caracteristică:
u t e t i ( ) ( ), . · ∀ (2.1.50)
În planul (u, i) caracteristica de funcţionare este o dreaptă paralelă cu axa curentului
(Fig.2.1.4,b).

Fig. 2.1.4

Rezultă că sursa ideală independentă de tensiune este un caz particular de rezistor neliniar
controlat în curent, caracterizată de faptul că pentru orice curent dat, tensiunea este unic
specificată.
Dacă e t ( ) · 0, caracteristica (2.1.50) devine 0 ) ( · t u , se reprezintă pe axa curentului, şi
sursa ideală independentă de tensiune devine un scurtcircuit ( ) R · 0 , proprietate importantă în
cadrul teoriei circuitelor electrice, folosită pentru pasivizarea acestor surse.
Semnificaţia fizică a definiţiei sursei ideale independente de tensiune este că circuitul
conectat la bornele sursei nu influenţează forma de undă a tensiunii ei, ci numai curentul care
circulă prin sursă.
Puterea cedată de sursa de tensiune circuitului extern este:
p t u t i t e t i t ( ) ( ) ( ) ( ) ( ). · · (2.1.51)
Dacă elementul de circuit degajă căldură prin efect electrocaloric, adică are rezistenţă
internă 0 ≠ R , ecuaţia sa este:
u e Ri · − . (2.1.52)
Un astfel de element se numeşte sursă reală de tensiune (Fig. 2.1.5,a). Caracteristica de
funcţionare este o dreaptă care nu trece prin origine (Fig. 2.1.5,b).
36

Fig. 2.1.5

Înmulţind relaţia (2.1.52) cu i t ( ) , se obţine puterea electrică cedată la borne de sursă
p t u t i t e t i t Ri t ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) · · −
2
. (2.1.53)
Relaţia (2.1.50) arată că nu putem conecta în paralel (între aceleaşi borne) surse ideale de
tensiune cu valori diferite ale tensiunilor electromotoare.
2.1.2.5. Sursa de curent
Sursa ideală independentă de curent (Fig. 2.1.6,a) este o sursă de energie electromagnetică
având proprietatea de a debita un curent j t ( ) independent de reţeaua conectată la bornele ei.
Semnificaţia fizică a definiţiei sursei ideale independente de curent este că, de data aceasta,
este prescrisă curba de variaţie a curentului sursei. Ea nu este influenţată de tensiunea la borne
determinată de circuitul extern, astfel încât ecuaţia caracteristică a elementului este:
. ), ( ) ( u t j t i ∀ · (2.1.54)
În planul (u,i) caracteristica este o dreaptă paralelă cu axa tensiunii (Fig. 2.1.6,b).


Fig.2.1.6

Sursa independentă de curent este un caz particular de rezistor neliniar controlat în tensiune,
deoarece, conform ecuaţiei caracteristice, pentru orice tensiune curentul este unic specificat.
Dacă j t ( ) · 0, caracteristica se reprezintă pe axa tensiunii, şi sursa ideală independentă de
curent devine o latură deschisă ( ) R → ∞ , proprietate de asemenea importantă în cadrul teoriei
circuitelor electrice, legată de pasivizarea acestor surse.
Puterea cedată de sursă circuitului extern este
p t u t i t u t j t ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) · · . (2.1.55)
Schema echivalentă a unei surse reale de curent este prezentată în figura 2.1.7,a, iar ecuaţia
de funcţionare este:
i t j t Gu t ( ) ( ) ( ). · − (2.1.56)

Caracteristica de funcţionare este o dreaptă care nu trece prin origine (Fig. 2.1.7,b).
37


Fig. 2.1.7

Înmulţind relaţia (2.1.56) cu u(t) se obţine puterea electrică cedată la borne de sursă:
p t u t i t u t j t Gu t ( ) ( ) ( ) ( ) ( ) ( ). · · −
2
(2.1.57)
Relaţia (2.1.54) arată că nu putem conecta în serie (pe aceeaşi latură) surse de curent cu
valori diferite ale curenţilor injectaţi.
2.1.3. Circuite electrice
2.1.3.1. Clasificarea circuitelor electrice
Circuitele sau reţelele electrice sunt ansambluri de elemente de circuit conectate în diverse
moduri prin suprapunerea bornelor acestora. Se obţine astfel o structură cu un număr n de
borne (poli sau terminale) de acces. Fiecare bornă se caracterizează prin curentul i
k
şi
potenţialul v
k
, iar diferenţa potenţialelor a două borne se numeşte tensiune la borne.
Un circuit cu n borne de acces se numeşte multipol electric sau n-pol electric (Fig. 2.1.8). În
particular, dacă n · 2, circuitul se numeşte dipol, dacă n · 3 - tripol şi dacă n · 4 - cuadripol
electric. Întâlnită şi în reprezentarea elementelor de circuit pasive, structura de tip dipol a
circuitelor electrice (Fig. 2.1.9), se caracterizează prin intensitatea curentului absorbit printr-o
bornă şi prin tensiunea între cele două borne. Relaţia u f i · ( ) sau i g u · ( ) se numeşte
caracteristica dipolului. Pentru sensurile de referinţă ale curentului şi tensiunii la borne din
figură reprezentând convenţia de la receptoare, puterea absorbită pe la borne de dipol,
p ui · > 0, iar dipolul se numeşte receptor. Pentru un sens invers al tensiunii la borne-
convenţia de la generatoare, puterea la bornele dipolului p ui · − < 0, iar dipolul se numeşte
generator.


Fig. 2.1.8



Fig. 2.1.9


Prin definiţie circuitele ideale n - pol satisfac următoarele condiţii:
38
- în fiecare moment suma algebrică a intensităţilor curenţilor bornelor de acces este nulă;
- în fiecare moment puterea electromagnetică totală primită din exterior de circuitul n - pol
se exprimă conform teoremei puterii electromagnetice prin relaţia:
p v i
k
k
n
k
·
·

1
. (2.1.58)
Asocierea a două borne ai căror curenţi sunt egali în valoare absolută şi opuşi ca semn,
constituie o poartă. Un multipol ale cărui borne sunt grupate astfel încât să constituie n porţi se
numeşte multiport sau n - port (Fig.2.1.10). El se caracterizează prin tensiunile porţilor şi prin
intensităţile curenţilor acestora. Cuadripolul, având bornele grupate în două porţi, este un
diport (Fig. 2.1.11).



Fig. 2.1.10






Fig. 2.1.11

2.1.3.2. Regimurile de funcţionare ale circuitelor electrice
După natura funcţiilor care exprimă variaţia în timp a intensităţilor curenţilor şi tensiunilor,
regimurile de funcţionare ale circuitelor electrice se clasifică în:
a) regim de curent continuu - în care mărimile de excitaţie, intensităţile curenţilor, tensiunile
şi potenţialele electrice sunt constante în timp;
b) regim variabil - în care mărimile de excitaţie, intensităţile curenţilor, tensiunile şi
potenţialele electrice sunt funcţii oarecare de timp;
c) regim periodic - în care mărimile de excitaţie, intensităţile curenţilor, tensiunile şi
potenţialele electrice sunt funcţii periodice de timp.
Un regim periodic particular foarte important în practică este regimul sinusoidal.
Regimurile variabile prin care se face trecerea de la unele regimuri de curent continuu sau
regimuri periodice la alte regimuri de curent continuu sau periodice se numesc regimuri
tranzitorii.
Rezolvarea sistemelor de ecuaţii ce descriu funcţionarea circuitelor electrice în unul din
regimurile de mai sus prezintă particularităţi specifice fiecărui regim, ceea ce determină
abordarea de tehnici de analiză specifice. Acestea se grupează în trei mari categorii:
1. Analiza regimurilor de curent continuu, cuprinzând metode de analiză ce conduc la
rezolvarea unui sistem de ecuaţii algebrice care descriu funcţionarea circuitului. Efortul de
calcul este determinat exclusiv de numărul de ecuaţii ale sistemului. Cele mai utilizate metode
matematice în acest caz sunt algebra matriceală şi metodele numerice de rezolvare a sistemelor
de ecuaţii algebrice.
39
2. Analiza regimurilor sinusoidale, cu ajutorul metodei simbolice a reprezentării în
complex. Prin intermediul acestei tehnici, numită şi metoda simbolică, sistemul de ecuaţii
diferenţiale ce descriu funcţionarea circuitului în regim sinusoidal se transformă într-un sistem
de ecuaţii algebrice, satisfăcute de valorile complexe ale necunoscutelor, a cărui rezolvare este
mult mai simplă. Analiza se încheie prin revenirea din domeniul complex în domeniul real,
obţinându-se astfel valorile instantanee ale mărimilor electrice calculate - curenţi, tensiuni,
potenţiale electrice.
3. Analiza regimurilor variabile oarecare, prin metoda operaţională. Tehnica cea mai
utilizată de analiză folosită în acest caz se bazează pe transformata Laplace, şi permite
transformarea ecuaţiilor diferenţiale ale circuitului în ecuaţii algebrice, satisfăcute de
transformatele Laplace ale necunoscutelor. Metoda este similară celei simbolice folosite în
analiza regimurilor sinusoidale. După obţinerea soluţiilor sub forma transformatelor Laplace
(numite funcţii imagine), se aplică transformata Laplace inversă pentru a se obţine valorile
instantanee ale necunoscutelor (numite funcţii original). Pentru rezolvarea acestor regimuri
există însă şi alte metode, care se bazează pe utilizarea altor transformate, sau pe alte principii.
2.1.4. Teoreme generale ale teoriei circuitelor electrice
2.1.4.1. Teoremele lui Kirchhoff
a) În regim cvasistaţionar legea conservării sarcinii electrice pentru o suprafaţă închisă Σ
care înconjoară un nod oarecare ( ) n
j
al circuitului, intersectează toate conductoarele laturilor
l n
k j
∈( ) şi nu trece prin dielectricii condensatoarelor, conduce la
i
q
t
Σ
Σ
· − ·
d
d
0. (2.1.59)
Dacă se atribuie semnul (+) curenţilor care ies din nodul ( ) n
j
(au sensul de referinţă acelaşi
cu al normalei n
Σ
) şi semnul (-) celor care intră în nod, relaţia (2.1.59) conduce la
( )
( )
A
k
l n
i
k j
·


0. (2.1.60)
Relaţia (2.1.60) reprezintă prima teoremă a lui Kirchhoff, care se enunţă astfel: suma
algebrică a intensităţilor curenţilor din laturile l
k
incidente în nodul ( ) n
j
al unui circuit este
nulă.
b) Aplicând legea inducţiei electromagnetice pe conturul Γ, în ipoteza localizării câmpului
magnetic numai în bobine (având o valoare nulă în afara elementelor de circuit) se obţine


Γ
Γ
· − · ·
Γ
. 0
d
d
t
ds E e
S
ϕ
(2.1.61)
Descompunând curba închisă Γ într-o sumă de curbe deschise ce urmăresc liniile tensiunilor
la bornele laturilor l
k
ce formează bucla ( ) b
h
a circuitului, relaţia (2.1.61) conduce la
( )
( )
A
k
l b
u
k h
·


0, (2.1.62)
relaţie ce reprezintă teorema a doua a lui Kirchhoff: suma algebrică a tensiunilor la bornele
laturilor l
k
aparţinând buclei ( ) b
h
a unui circuit este nulă.
Din modul de deducere al ecuaţiei (2.1.62) rezultă că semnul (+) se atribuie tensiunilor la
borne al căror sens de referinţă coincide cu cel al curbei Γ şi semnul (-) celorlalte.

Observaţie:
Edited by Foxit Reader
Copyright(C) by Foxit Corporation,2005-2009
For Evaluation Only.
40
Teoremele lui Kirchhoff obţinute sub formele (2.1.60) şi (2.1.62) sunt independente de
natura elementelor de circuit şi de modul de variaţie în timp a tensiunilor şi curenţilor. Ele sunt
consecinţe ale structurii topologice (derivând din modul de interconexiune a elementelor de
circuit) a reţelei.
2.1.4.2. Teorema lui Tellegen
Aceasta este o teoremă generală, reprezentând o consecinţă directă a teoremelor lui
Kirchhoff.
Fiind date două regimuri oarecare de funcţionare ale unui circuit electric, notate cu (')
respectiv (''), curenţii şi tensiunile corespunzătoare, care verifică independent cele două
teoreme ale lui Kirchhoff, satisfac următoarele relaţii:
( ) 0 · " '
t
i u (2.1.63)
şi
( ) ( ) 0 · − ' " " '
t t
i u i u , (2.1.64)
unde u este vectorul tensiunilor laturilor (porţilor) circuitului, iar i este vectorul intensităţilor
curenţilor laturilor (porţilor) circuitului.
Demonstrarea celor două relaţii se bazează pe proprietatea de ortogonalitate a matricelor de
incidenţă laturi-secţiuni şi laturi-bucle, ceea ce le conferă valabilitate atât pentru regimuri
diferite, produse de excitaţii sau condiţii iniţiale diferite, într-un acelaşi circuit, cât şi pentru
regimuri diferite ale unor circuite diferite, dar având aceeaşi structură topologică (acelaşi graf).
2.1.4.3. Teorema conservării puterilor
Pentru cazul particular când cele două regimuri se confundă, teorema lui Tellegen conduce
la următoarea relaţie între tensiunile şi curenţii porţilor, corespunzătoare unui regim oarecare al
unui circuit:
u i
t
⋅ · 0. (2.1.65)
Relaţia (2.1.65) reprezintă teorema conservării puterilor instantanee. Dacă numărul total al
porţilor (elementelor) circuitului este n
p
, relaţia mai poate fi exprimată în forma:
u i
t
⋅ · ·
· ·
∑ ∑
u i p
k k k
k
n
k
n
p p
1 1
, (2.1.66)
unde p u i
k k k
· , reprezintă puterea instantanee primită prin poarta k a (elementului) circuitului,
când sensurile curentului şi tensiunii la bornele porţii sunt asociate după convenţia de la
receptoare.
Din (2.1.65) şi (2.1.66) rezultă expresia
u i p
k k
k
n
k
k
n
p p
· ·
· ·
∑ ∑
1 1
0, (2.1.67)
cu enunţul: suma algebrică a puterilor instantanee primite la porţile (bornele elementelor)
unui circuit este în fiecare moment nulă.


2.1.4.4. Teorema surselor ideale cu acţiune nulă (Vaschy)
41
a) Teorema surselor ideale de tensiune cu acţiune nulă: dacă se introduc în serie cu fiecare
element conectat într-un nod al unui circuit surse ideale de tensiune, având aceeaşi t.e.m. şi
orientate la fel faţă de nod, tensiunile şi curenţii prin elementele circuitului nu se modifică.
Demonstraţia teoremei este evidentă, căci introducerea surselor de tensiune nu schimbă
ecuaţiile lui Kirchhoff: prima nu se modifică, iar în a doua termenii noi care apar (te) , se
anulează reciproc.
Aplicaţii ale teoremei: pasivizarea unei laturi (element) din circuit, anularea tensiunii iniţiale
a unui condensator (echivalentă cu o sursă de t.e.m.), anularea fluxului magnetic iniţial,
respectiv a curentului iniţial al unei bobine (condiţia iniţială nenulă fiind reprezentată printr-o
sursă echivalentă de tensiune).
b) Teorema surselor ideale de curent cu acţiune nulă: dacă în paralel cu fiecare element
(latură) de circuit ce formează un contur închis (bucla b
h
) se conectează câte o sursă ideală de
curent, orientată în sensul buclei şi având aceeaşi intensitate, tensiunile şi curenţii prin
elementele circuitului nu se modifică.
Validitatea teoremei este evidentă, căci introducerea surselor de curent nu schimbă ecuaţiile
Kirchhoff : în prima termenii noi (t j ) care apar se anulează reciproc, iar a doua nu se
modifică.
Aplicaţii ale teoremei: pasivizarea unei laturi (element) din circuit, anularea sarcinii electrice
iniţiale, respectiv a tensiunii iniţiale a unui condensator (condiţia iniţială nenulă fiind
reprezentată printr-o sursă echivalentă de curent), anularea curentului iniţial al unei bobine
(echivalent cu o sursă de curent).
2.1.5. Metoda simbolică de reprezentare în complex a mărimilor sinusoidale.
Într-un circuit electric liniar cu parametri concentraţi, aplicarea unor mărimi de excitaţie
(ex.: tensiuni electromotoare) sinusoidale de aceeaşi frecvenţă determină apariţia unui regim
permanent sinusoidal. Calculul curenţilor şi tensiunilor din acest regim corespunde determinării
soluţiei particulare a sistemului de ecuaţii integro-diferenţiale obţinut cu ajutorul teoremelor lui
Kirchhoff şi al ecuaţiilor caracteristice fiecărei laturi, în regim dinamic.
Rezolvarea poate fi însă mult simplificată dacă se utilizează metoda reprezentării în
complex a mărimilor sinusoidale. În baza acestei metode, fiecărei mărimi sinusoidale de forma
( ) α ω + · t V t v sin 2 ) ( (2.1.68)
îi corespunde o mărime complexă notată cu { } v C sau V , care are ca modul valoarea efectivă a
mărimii sinusoidale şi ca argument faza iniţială a acesteia:
{ }
α j
Ve V t v C
d
) ( · · , (2.1.69)
unde 1 − · j .
Mărimea V reprezintă un vector (fazor) în planul complex. Această reprezentare conduce
deci la diagrame vectoriale (fazoriale) în planul complex, care se pot construi prin alegerea
arbitrară a originii de fază (a mărimii complexe cu faza iniţială nulă).
Metoda simbolică operează cu ajutorul următoarelor teoreme:
1) Teorema combinaţiilor liniare.
Complexul unei combinaţii liniare de mărimi sinusoidale având aceeaşi frecvenţă se obţine
prin substituirea mărimilor sinusoidale cu reprezentările lor în complex:

∑ ∑
· ·
·
¹
;
¹
¹
'
¹
n
k
k k
n
k
k k
V v C
1 1
λ λ , (2.1.70)
42
unde λ
k
sunt constante reale. Rezultă deci că mărimea complexă echivalentă se obţine prin
adunarea vectorilor
k k
V λ .
2) Teorema derivatei.
Complexul derivatei în raport cu timpul a unei mărimi sinusoidale este egal cu complexul
mărimii sinusoidale multiplicat cu ω j :
V j
t
v
C ω ·
¹
;
¹
¹
'
¹
d
d
. (2.1.71)
Deci în domeniul complex acestei operaţii îi corespunde creşterea modulului mărimii de ω
ori şi majorării argumentului cu π/2 (rotirea vectorului cu π/2 în sens trigonometric).
3) Teorema integralei.
Complexul integralei nedefinite în raport cu timpul a unei mărimi sinusoidale este egal cu
complexul mărimii sinusoidale împărţit la ω j :
{ } V
j
t v C
ω
1
d ·

. (2.1.72)
Operaţiei de integrare în raport cu timpul a unei mărimi sinusoidale îi corespunde, în
domeniul reprezentării în complex, reducerea modulului de ω ori şi micşorarea argumentului cu
π/2 (rotirea vectorului cu π/2 în sens orar).
Pe baza teoremelor de sus, metoda simbolică reduce problema rezolvării unui sistem de
ecuaţii integro-diferenţiale liniare, cu termenul liber variind în timp sinusoidal, la rezolvarea
unui sistem de ecuaţii algebrice, ale cărui variabile sunt imaginile (reprezentările complexe) ale
mărimilor sinusoidale respective (curenţi sau tensiuni necunoscute).
Deoarece corespondenţa dintre mărimea sinusoidală şi complexul său este biunivocă, odată
cunoscută soluţia sistemului de ecuaţii algebrice complexe (ex.: valorile complexe ale
curenţilor), se poate reveni la soluţia în domeniul timpului cu relaţia:
{ }
t j
e V t v
ω
2 Im ) ( · . (2.1.73)
2.1.6. Ecuaţiile lui Kirchhoff în formă simbolică.
Pentru un circuit electric liniar cu l laturi şi n noduri, conţinând rezistoare, bobine,
condensatoare şi surse ideale independente de tensiune, ecuaţiile lui Kirchhoff în valori
instantanee (în regim dinamic) au expresiile:
1 , 1 ; 0
) (
) ( − · ·


n j i
j k
A
n l
k
; (2.1.74)
şi
1 , 1 ; d
1
d
d
d
d
) ( ) ( 1
) ( ) ( + − · ·

,
_

¸
¸
+ + +
∑ ∑


∈ ∈

·
n l h e t i
C t
i
L
t
i
L i R
h k
A
h k
A
b l
k
b l
k
k
l
k p
p
p
kp
k
k k k
. (2.1.75)
şi constituie un sistem complet de ecuaţii independente (n-1 cu prima teoremă şi l-n+1 cu
teorema a doua). Soluţiile particulare sinusoidale ale acestui sistem, cu reprezentări în complex,
satisfac conform teoremelor (2.1.70. 2.1.71, 2.1.72) următoarele ecuaţii algebrice complexe:
1 , 1 ; 0
) (
) ( − · ·


n j I
j k
A
n l
k
(2.1.76)
43
1 , 1 ;
1
) ( ) ( 1
) ( ) ( + − · ·

,
_

¸
¸
+ + +
∑ ∑ ∑
∈ ∈

·
n l h E I
C j
I L j I L j I R
h k
A
h k
A
b l
k
b l
k
k
p
l
k p
p
kp k k k k
ω
ω ω
(2.1.77)
Relaţiile (2.1.76) şi (2.1.77) reprezintă prima, respectiv a doua teoremă a lui Kirchhoff în
complex şi au următorul enunţ:
„Suma algebrică a reprezentărilor în complex ale curenţilor laturilor conectate într-un
nod este egală cu zero”, respectiv
„Suma algebrică a reprezentărilor în complex ale căderilor de tensiune rezistive ( )
k k
I R ,
inductive

,
_

¸
¸
+


·
p
l
k p
p
kp k k
I L j I L j
1
ω ω , capacitive

,
_

¸
¸
k
k
I
C jω
1
, este egală, de-a lungul
fiecărei bucle independente h, cu suma algebrică a reprezentărilor în complex ale t.e.m. ( )
k
E
ale surselor independente de tensiune”.
Căderile de tensiune rezistive, inductive şi capacitive se reprezintă în complex sub forma
comună
k k
I Z , în care impedanţa complexă
k
Z are relaţiile de definiţie:

k
C kp m k L k R
C j
Z L j Z L j Z R Z
k kp k k
ω
ω ω
1
; ; ; · · · · , (2.1.78)
corespunzătoare unui rezistor de rezistenţă R
k
, unei bobine ideale de inductivitate L
k
, unui
cuplaj magnetic cu inductivitatea mutuală L
kp
, sau unui condensator de capacitate C
k
.
Inductivitatea mutuală L
kp
este pozitivă (negativă) după cum curenţii
p k
I I , au sensuri
identice (contrare) faţă de bornele polarizate ale celor două bobine cuplate magnetic.
Impedanţa complexă a laturii l
k
este:

k k
k
k k k
jX R
C
L j R Z + ·

,
_

¸
¸
− + ·
ω
ω
1
d
, (2.1.79)
unde R
k
este rezistenţa iar X
k
reactanţa laturii, cu
k k
C L k
X X X − ·
,
k L
L X
k
ω · -reactanţa
inductivă, iar
k C
C X
k
ω / 1 · - reactanţa capacitivă.
2.1.7. Legea lui Ohm în complex.
Pentru o latură de circuit necuplată magnetic cu alte laturi, (Fig. 2.1.12), se poate scrie
legea lui Ohm în complex sub forma:

k k k k
I Z E U · + . (2.1.80)
Dacă latura k este cuplată magnetic cu alte q laturi


·
+ · +
q
k p
p
p mkp k k k k
I Z I Z E U
1
, (2.1.81)
semnificaţia mărimilor fiind cea de mai sus.
Relaţia (2.1.80) se mai poate scrie sub forma:

k k k k
E I Z U − · . (2.1.82)
2.1.8. Regula divizorului de tensiune.
44
Tensiunea aplicată la bornele celor două impedanţe înseriate din figura 2.1.13 se distribuie
pe acestea după relaţiile:

2 1
1
1
Z Z
Z
U U
+
· , (2.1.83)

2 1
2
2
Z Z
Z
U U
+
· . (2.1.84)
Impedanţa echivalentă a laturii este:

2 1
Z Z Z
e
+ · . (2.1.85)
În general impedanţa echivalentă a unei conexiuni serie este:
( )
∑ ∑ ∑ ∑
· · · ·
· · + · ·
n
k
k es
n
k
k es
n
k
n
k
k k k es
X X ; R R ; jX R Z Z
1 1 1 1
. (2.1.86)
Relaţia generală de calcul a tensiunii în divizor este:


·
· · ·
n
k
k
j
es
j
j j
Z
Z
U
Z
Z
U I Z U
1
. (2.1.87)
2.1.9. Regula divizorului de curent.
Curentul absorbit de ansamblul celor două impedanţe conectate
în paralel din figura 2.1.14, se distribuie pe cele două laturi conform
relaţiilor:

2 1
2
2 1
1
1
Z Z
Z
I
Y Y
Y
I I
+
·
+
· , (2.1.88)

2 1
1
2 1
2
2
Z Z
Z
I
Y Y
Y
I I
+
·
+
· . (2.1.89)
Admitanţa echivalentă a conexiunii este:

2 1
Y Y Y
e
+ · , (2.1.90)
iar impedanţa echivalentă:

2 1
2 1
Z Z
Z Z
Z
e
+
· . (2.1.91)
În general, admitanţa, respectiv conductanţa şi susceptanţa, şi impedanţa echivalentă a unei
conexiuni paralel se exprimă cu relaţiile:
( ) ; ; ;
1 1 1 1
∑ ∑ ∑ ∑
· · · ·
· · + · ·
n
k
k ep
n
k
k ep
n
k
k k
n
k
k ep
B B G G jB G Y Y , (2.1.92)


·
·
n
k
k
ep
Z
Z
1
1
. (2.1.93)
Relaţia generală de calcul a curentului dintr-o derivaţie este:
45


·
· · ·
n
k
k j
ep
j
j j
Z Z
I
Y
Y
I Y U I
1
1
. (2.1.94)
2.1.10. Teorema de conservare a puterilor.
Puterea complexă primită pe la borne în regim sinusoidal de o latură completă de circuit ca
cea reprezentată în figura 2.1.12, are expresia:

*
k k k
I U S · , (2.1.95)
unde
*
,
k k
I U sunt respectiv complexul tensiunii la borne şi complexul conjugat al intensităţii
curentului în latură, exprimate faţă de sensurile de referinţă indicate în figură.
Se poate demonstra că puterea complexă primită în regim sinusoidal de un circuit electric
izolat de exterior, pe la bornele celor l laturi este nulă, adică:

∑ ∑
· ·
· · ·
l
k
k k
l
k
k
I U S S
1
*
1
0.
(2.1.96)
Dacă ţinem seama de (2.1.82), rezultă:
( ) 0
*
1
· − ·

·
k
l
k
k k k
I E I Z S , (2.1.97)
adică

2 *
k k k k
I Z I E · , (2.1.98)
reprezentând ecuaţia de bilanţ al puterilor: puterea complexă generată (
g
S ) = puterea
complexă consumată (
c
S ). Dezvoltând termenul din partea dreaptă se pun în evidenţă puterile
activă (P
c
) şi reactivă (Q
c
) consumate:
( )
c c k k k k k k k k k c
jQ P I jX I R I jX R I Z S + · + · + · ·
2 2 2 2
. (2.1.99)
2.1.11. Teorema generatorului echivalent de tensiune (teorema lui Thévenin).
Un circuit electric liniar aflat în regim sinusoidal admite o schemă echivalentă cu sursă de
tensiune
e
E şi impedanţă echivalentă
e
Z .
Dacă între bornele A şi B ale unui circuit electric
liniar aflat în regim sinusoidal se conectează o latură
cu impedanţa complexă
AB
Z şi t.e.m. complexă
AB
E (Fig. 2.1.15), valoarea complexă a intensităţii
curentului prin această latură este:
AB AB
AB AB
AB
Z Z
E U
I
+
+
·
0
0
,
(2.1.100)
unde
0 AB
U reprezintă valoarea complexă a tensiunii între bornele A şi B la funcţionarea în gol
(fără latura A,B);
46
0 AB
Z reprezintă impedanţa complexă echivalentă a circuitului pasivizat în raport cu bornele
A şi B, înainte de conectarea laturiiA,B:

ABscc
AB
AB
I
U
Z
0
0
· . (2.1.101)
Dacă latura A,B este pasivă ( ) 0 ·
AB
E , relaţia (2.1.100) ia forma:

AB AB
AB
AB
Z Z
U
I
+
·
0
0
. (2.1.102)
2.1.12. Teorema generatorului echivalent de curent (teorema lui Norton).
Un circuit electric liniar aflat în regim sinusoidal admite o schemă echivalentă cu sursă de
curent
e
J şi admitanţă echivalentă
e
Y (Fig. 2.1 16).

Dacă între două borne de acces A şi B ale acestui circuit se conectează un receptor de
admitanţă
AB
Y în paralel cu o sursă ideală de curent
AB
J , tensiunea complexă între aceste
borne este:
AB AB
AB ABscc
AB
Y Y
J I
U
+

·
0
, (2.1.103)
cu
ABscc
I - valoarea complexă a curentului prin latura A,B când bornele A şi B sunt
scurtcircuitate în absenţa sursei
AB
J ;
0 AB
Y - admitanţa complexă echivalentă în raport cu bornele A şi B când circuitul este
pasivizat şi receptorul nu este conectat,

0 0
0
1
AB
ABscc
AB
AB
U
I
Z
Y · · . (2.1.104)
Dacă 0 ·
AB
J , relaţia (2.1.103) ia forma:

AB AB
ABscc
AB
Y Y
I
U
+
·
0
. (2.1.105)
47
2.2. CIRCUITE TRIFAZATE
2.2.1. Sisteme de mărimi trifazate
Un ansamblu de trei mărimi sinusoidale ordonate, de aceeaşi frecvenţă, defazate între ele,
se numeşte sistem trifazat şi poate fi exprimat cu relaţia
. 3 , 1 ), sin( 2 · + · k t V v
k k k
γ ω (2.2.1)
Dacă valorile efective ale mărimilor sistemului sunt egale

3 2 1
V V V · · (2.2.2)
şi defazajele între două mărimi consecutive sunt
,
3
2
3 2 2 1
α
π
γ γ γ γ · − · − (2.2.3)
sistemul se numeşte trifazat simetric.
Dacă 1 · α sistemul se numeşte de succesiune directă, iar vectorii
3 2 1
, , V V V
(reprezentând imaginile complexe ale celor trei mărimi sinusoidale) sunt ordonaţi în sens orar.
Dacă 1 − · α sistemul se numeşte de succesiune inversă, iar cei trei vectori sunt

ordonaţi în sens trigonometric. Valoarea 0 · α corespunde sistemului de succesiune
homopolară, pentru care cei trei vectori sunt în fază.
a) Fie sistemul trifazat simetric direct format din mărimile

)
3
2
( 2 )
3
4
( 2
)
3
2
( 2
) ( 2
3
2
1
π
+ γ + ω ·
π
− γ + ω ·
π
− γ + ω ·
γ + ω ·
t sin V t sin V v
t sin V v
t sin V v
(2.2.4)
mărimea v
2
fiind defazată în urma mărimii v
1
, iar mărimea v
3
în urma mărimii v
2
, ca în figura
2.2.1.


Fig. 2.2.1














Fig. 2.2.2


48
Reprezentarea în complex a mărimilor sistemului (2.2.4) conduce la relaţiile
.
3
2
)
3
2
(
3
2
3
2
)
3
2
(
2
1
V a e V Ve V
V a e V Ve V
V Ve V
j j
j j
j
· · ·
· · ·
· ·
+
− −
π π
γ
π π
γ
γ
(2.2.5)
a căror reprezentare în planul complex este dată în figura 2.2.2.
În relaţiile (2.2.5) s-a introdus operatorul complex de rotaţie
,
2
3
2
1
3
2
j e a
j
+ − · ·
π
(2.2.6)
care roteşte vectorul pe care-l înmulţeşte cu
3

în sens trigonometric.
Înmulţirea cu a
2
roteşte vectorul în sens orar cu
3

.

Operatorul a are următoarele proprietăţi:
, 1 , ,
, ) ( , , 1
3 6 3 2 3 5 2 1 3 4
* 2 * 2
· · · · · · ·
· · ·
+ + n n n
a a a a a a a a a
a a a a a
(2.2.7)
0 1
2
· + + a a (2.2.8)
b) Un sistem trifazat simetric invers este compus din mărimile:
)
3
2
( 2 )
3
4
( 2
)
3
2
( 2
) ( 2
3
2
1
π
− γ + ω ·
π
+ γ + ω ·
π
+ γ + ω ·
γ + ω ·
t sin V t sin V v
t sin V v
t sin V v
(2.2.9)
mărimea v
2
fiind defazată înaintea mărimii v
1
, iar mărimea v
3
înaintea mărimii v
2
, ca în figura
2.2.3.
Reprezentarea în complex a celor trei mărimi sinusoidale conduce la sistemul
V a e V Ve V
V a e V Ve V
V Ve V
j ) ( j
j ) ( j
j
2
3
2
3
2
3
3
2
3
2
2
1
· · ·
· · ·
· ·
π

π
− γ
π π
+ γ
γ
, (2.2.10)
iar diagrama vectorială este dată în figura 2.2.4.

49

Fig. 2.2.3

Fig. 2.2.4
Teorema 2.2.1. Suma mărimilor unui sistem trifazat simetric de succesiune directă sau
inversă este nulă atât în valori complexe cât şi în valori instantanee.
Pentru demonstrarea teoremei în valori complexe se utilizează relaţia (2.2.8)
, ) a a ( V V V V 0 1
2
3 2 1
· + + · + + (2.2.11)
iar forma în valori instantanee a teoremei,
0
3 2 1
· + + v v v (2.2.12)
se demonstrează pe baza proprietăţilor funcţiilor trigonometrice.
Teorema 2.2.2. Fie sistemul trifazat simetric de succesiune directă sau inversă
. , ,
3 2 1
V V V Sistemul format din mărimile diferenţă a câte două mărimi consecutive ale
acestuia este tot un sistem trifazat simetric de aceeaşi succesiune ca şi mărimile . , ,
3 2 1
V V V
Demonstraţie. Fie sistemul
3 2 1
, , V V V de succesiune directă. Sistemul mărimilor diferenţă
este compus din mărimile
6
5
1 3 31
2
2 2
3 2 23
6
2 2
2 1 12
3 1
3
3 1
π
π

π
· − · − · − ·
· − · − · − ·
· − · − · − ·
j
j
j
e V ) a ( V V V a V V V
e V ) a a ( V V a V a V V V
e V ) a ( V V a V V V V
. (2.2.13)
După cum se observă, valoarea efectivă a mărimilor diferenţă este aceeaşi şi de 3 ori mai
mare decât valoarea efectivă V, mărimile complexe
31 23 12
, , V V V sunt defazate cu
6
π
înainte
faţă de mărimile

3 2 1
, , V V V , iar defazajele între două mărimi consecutive ale noului sistem
sunt
3

. Să reţinem deci pentru mărimea
12
V relaţiile
50

Fig. 2.2.5

V V 3
12
· (2.2.14)
.
6
arg arg
12
π
+ · V V (2.2.15)
Reprezentarea vectorială a celor
două sisteme de importanţă practică
deosebită, este reprezentată în figura
2.2.5.
O demonstraţie similară se poate face
considerând sistemul
3 2 1
, , V V V de
succesiune inversă.

În acest caz se obţin relaţiile
. 3 ) 1 (
3 ) (
3 ) 1 (
6
5
2 2
1 3 31
2
2 2
3 2 23
6
2 1 12
π
π
π
j
j
j
e V a V V V a V V V
e V a a V V a V a V V V
e V a V V a V V V V


· − · − · − ·
· − · − · − ·
· − · − · − ·
(2.2.16)

Observaţie
Se numeşte regim (trifazat) simetric, regimul în care mărimile electrice (curenţii şi
tensiunile) formează sisteme trifazate simetrice de succesiune directă sau inversă.
c) Un sistem homopolar este format din trei mărimi sinusoidale cu valori efective egale şi
în fază
), sin( 2
3 2 1
γ ω + · · · t V v v v (2.2.17)
adică în reprezentare complexă

γ j
Ve V V V V · · · ·
3 2 1
. (2.2.18)
Evident, diferenţa a două mărimi consecutive este nulă, iar suma tuturor este
. 3 3
3 2 1
γ j
Ve V V V V · · + + (2.2.19)
2.2.2. Conexiunile circuitelor trifazate
Sistemele trifazate pot funcţiona în una din următoarele conexiuni:
- în conexiune stea, obţinută prin legarea sfârşitului celor trei faze la un acelaşi punct numit
neutru sau nul;
- în conexiune triunghi, realizată prin legarea sfârşitului fiecărei faze la începutul fazei
următoare.
2.2.2.1. Conexiunea stea în regim simetric
În figura 2.2.6. este reprezentat un sistem trifazat compus din generator, linie de transmisie
şi receptor, elementele terminale fiind conectate în stea. Considerăm (pentru moment) că
impedanţele pe faze ale celor trei componente ale sistemului sunt egale, adică
g
j
g g g g
e Z Z Z Z
ϕ
· · ·
3 2 1
etc.

51














Fig. 2.6


Fig. 2.2.6

Punctul comun la care se conectează bornele fazelor generatorului, notat cu 0, se numeşte
neutrul (nulul) generatorului, în timp ce punctul comun la care se conectează bornele
impedanţelor de fază ale receptorului, notat cu N, se numeşte neutrul (nulul) receptorului.
Conexiunea stea având trei conductoare de fază - poate fi completată cu un conductor
conectat între cele două neutre şi numit conductor neutru sau fir de nul. Între tensiunile de
fază ale generatorului (tensiunile între fiecare din bornele 1,2,3 şi neutrul 0), notate cu
3 2 1
, , u u u şi tensiunile de linie (între fazele corespunzătoare) la borne, notate cu
, , ,
31 23 12
u u u pentru sensurile de referinţă din figura 2.2.6, se pot scrie cu ajutorul teoremei a
doua a lui Kirchhoff relaţiile
, , ,
1 3 31 3 2 23 2 1 12
u u u u u u u u u − · − · − · (2.2.20)
respectiv
. , ,
1 3 31 3 2 23 2 1 12
U U U U U U U U U − · − · − · (2.2.21)
Sistemul tensiunilor fiind simetric, conform relaţiei (2.2.14) rezultă
, 3
fg lg
U U · (2.2.22)
unde s-a notat cu U
l
valoarea efectivă a tensiunilor de linie, respectiv cu U
f
valoarea efectivă
a tensiunilor de fază.
Similar între tensiunile de fază ale receptorului (tensiunile între fiecare din bornele 1',2',3'
şi neutrul N), notate cu
N N N
u u u
3 2 1
, , şi tensiunile de linie la bornele receptorului, notate cu
' 1 ' 3 ' 3 ' 2 ' 2 ' 1
, , u u u există relaţia
. 3
fr lr
U U · (2.2.23)
Aplicând prima teoremă a lui Kirchhoff în punctul N rezultă (pentru circuitul cu fir neutru)
.
0 3 2 1
i i i i · + + (2.2.24)
Cum regimul este simetric, conform relaţiei (2.2.12), avem

52
, 0
0
· i (2.2.25)
relaţie valabilă indiferent dacă există fir de nul sau nu.
Rezultă că indiferent de valoarea impedanţei firului neutru ) 0 (
0
≥ Z căderea de tensiune
0 N
u este nulă.
Pentru sistemul trifazat din figura 2.2.6 curenţii în fazele generatorului, liniei şi
receptorului sunt egali, adică
.
fr l fg
I I I · · (2.2.26)
2.2.2.2. Conexiunea triunghi în regim simetric
Dacă într-un sistem trifazat alcătuit din generator, linie de transmisie şi receptor,
elementele terminale sunt conectate în triunghi, se obţine schema din figura 2.2.7.














Fig. 2.2.7

Notând cu
31 23 12
, , i i i şi , , ,
' 1 ' 3 ' 3 ' 2 ' 2 ' 1
i i i curenţii din fazele generatorului, respectiv ale
receptorului, şi cu
3 2 1
, , i i i curenţii de linie, aplicând prima teoremă a lui Kirchhoff se obţin
relaţiile
, , ,
' 3 ' 2 ' 1 ' 3 23 31 3 ' 2 ' 1 ' 3 ' 2 12 23 2 ' 1 ' 3 ' 2 ' 1 31 12 1
i i i i i i i i i i i i i i i − · − · − · − · − · − · (2.2.27)
respectiv
. , ,
' 3 ' 2 ' 1 ' 3 23 31 3 ' 2 ' 1 ' 3 ' 2 12 23 2 ' 1 ' 3 ' 2 ' 1 31 12 1
I I I I I I I I I I I I I I I − · − · − · − · − · − ·
(2.2.28)
Regimul fiind simetric, conform cu relaţia (2.2.14), între valoarea efectivă a curenţilor de
linie şi cea a curenţilor de fază ai generatorului, respectiv receptorului, există relaţia
. 3 3
fr fg l
I I I · · (2.2.29)
În cazul conexiunii triunghi, tensiunile de fază ale generatorului, respectiv receptorului,
sunt egale cu tensiunile de linie la bornele acestora, adică între valorile efective ale acestor
tensiuni există relaţiile

lg fg
U U · , respectiv .
lr fr
U U · (2.2.30)
Observaţie
În regim simetric, în oricare conexiune, suma curenţilor de linie şi suma tensiunilor de
linie este nulă atât în valori instantanee cât şi complexe.

53
2.2.3. Circuite trifazate cu cuplaje magnetice
2.2.3.1. Receptor trifazat în conexiune stea cu cuplaje magnetice
Considerăm un receptor în conexiune stea având impedanţe egale pe faze
( ) Z Z Z Z · · ·
3 2 1
fără conductor neutru, care prezintă cuplaje magnetice statice între faze
(fig. 2.2.8,a).

Teorema a doua a lui Kirchhoff aplicată pe buclele b
1
şi b
2
conduce la ecuaţiile

3 3 1 2 2 1 12
I Z I Z I Z I Z I Z I Z U
m m m m
+ − − + − ·
,
1 1 2 3 3 2 23
I Z I Z I Z I Z I Z I Z U
m m m m
− + − + − · (2.2.31)
din care se obţin relaţiile
, ) ( ) (
2 1 12
I Z Z I Z Z U
m m
− − − ·
, ) ( ) (
3 2 23
I Z Z I Z Z U
m m
− − − · (2.2.32)
ce corespund schemei echivalente fără cuplaje magnetice din figura 2.2.8,b.
2.2.3.2. Receptor trifazat în conexiune triunghi cu cuplaje magnetice
Fie un receptor echilibrat în conexiune triunghi având cuplaje magnetice între faze (Fig.
2.2.9,a).
Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff pe cele trei bucle obţinem
), (
31 23 12 23 31 12 12
I I Z I Z I Z I Z I Z U
m m m
+ + · + + ·
), (
31 12 23 31 12 23 23
I I Z I Z I Z I Z I Z U
m m m
+ + · + + · (2.2.33)
). (
23 12 31 23 12 31 31
I I Z I Z I Z I Z I Z U
m m m
+ + · + + ·
Adunând cele trei ecuaţii şi ţinând seama că suma tensiunilor de linie este nulă, rezultă
. 0 ) )( 2 (
31 23 12
· + + + I I I Z Z
m
(2.2.34)

54
Cum primul termen este diferit de zero datorită rezistenţelor pozitive ale laturilor, rezultă
relaţia
. 0
31 23 12
· + + I I I (2.2.35)
Ţinând seama de ecuaţia (2.2.35), sistemul (2.2.33) devine
, ) ( , ) ( , ) (
31 31 23 23 12 12
I Z Z U I Z Z U I Z Z U
m m m
− · − · − · (2.2.36)
corespunzând schemei echivalente fără cuplaje magnetice din figura 2.2.9,b.
2.2.3.3. Linie trifazată cu cuplaje magnetice între conductoarele fazelor
Pentru linia trifazată reprezentată în figura 2.10,a, se calculează căderea de tensiune pe
impedanţa fazei 1:
). (
3 2 1 3 2 1 1
I I Z I Z I Z I Z I Z U
m l m m l
+ + · + + · (2.2.37)
Dacă sistemul curenţilor de linie este simetric,
0
3 2 1
· + + I I I , (2.2.38)
ecuaţia (2.2.37) devine

1 1
) ( I Z Z U
m l
− · (2.2.39)
şi corespunde schemei echivalente din figura 2.2.10,b, fazele liniei fiind identice.

2.2.4. Analiza circuitelor trifazate alimentate cu tensiuni simetrice
2.2.4.1. Receptor dezechilibrat în conexiune stea
Definiţii:
Ø Circuitele (receptoarele) trifazate (indiferent de conexiune) care au impedanţele de
fază egale în modul şi argument, adică
,
3 2 1
ϕ j
f f f
Ze Z Z Z Z · · · · (2.2.40)
se numesc circuite (receptoare) echilibrate.
Ø Dacă cel puţin una din ecuaţiile care derivă din relaţia (2.2.40) nu este satisfăcută,
circuitul (receptorul) se numeşte dezechilibrat.
Fie circuitul dezechilibrat în conexiune stea reprezentat în figura 2.2.11.

55

Fig. 2.2.11
Sistemul simetric al tensiunilor de alimentare poate fi pus sub forma

.
,
,
1 3
1
2
2
1
U a U
U a U
e U U
j
f
·
·
·
α
(2.2.41)
a) Când întrerupătorul K este închis pe poziţia a, receptorul are conexiune stea cu
conductor neutru de impedanţă . 0
0
≠ Z Curenţii de fază, aceeaşi cu cei de linie, se exprimă
cu legea lui Ohm în complex, prelucrată cu ajutorul teoremei a doua a lui Kirchhoff, prin
relaţiile

), U U ( Y
Z
U
I
), U U ( Y
Z
U
I
), U U ( Y
Z
U
I
N
N
N
N
N
N
0 3 3
3
3
3
0 2 2
2
2
2
0 1 1
1
1
1
− · ·
− · ·
− · ·
(2.2.42)
iar curentul din conductorul neutru, în mod similar
.
0 0
0
0
0 N
N
U Y
Z
U
I · · (2.2.43)
Aplicând prima teoremă a lui Kirchhoff în nodul N, rezultă:
,
0 3 2 1
I I I I · + + (2.2.44)
şi ţinând seama de relaţiile (2.2.42) şi (2.2.43) se obţine
. 0 ) (
0 3 2 1 0 3 3 2 2 1 1
· + + + − + + Y Y Y Y U U Y U Y U Y
N
(2.2.45)
Relaţia (2.2.45) permite calculul tensiunii
0 N
U numită tensiunea de deplasare a neutrului,
sau simplu - deplasarea neutrului:
56
.
0 3 2 1
3 3 2 2 1 1
0 0
Y Y Y Y
U Y U Y U Y
V V U
N N
+ + +
+ +
· − · (2.2.46)
Odată calculată tensiunea ,
0 N
U curenţii se calculează cu relaţiile (2.2.42) şi (2.2.43).
b) Dacă întrerupătorul K se închide pe poziţia b, receptorul este conectat în stea cu
conductor neutru de impedanţă . 0
0
· Z În acest caz deplasarea neutrului este nulă, adică
, 0
0 0
· − · V V U
N N
(2.2.47)
potenţialele celor două neutre fiind egale ). (
0
V V
N
·
Curenţii de fază (egali cu cei de linie) se calculează cu relaţiile
, , ,
3 3 3 2 2 2 1 1 1
U Y I U Y I U Y I · · · (2.2.48)
iar
.
3 2 1 0
I I I I + + · (2.2.49)
c) În cazul în care întrerupătorul K rămâne deschis, receptorul este conectat în stea fără
conductor neutru (cu neutrul izolat), ceea ce echivalează cu relaţia . Z ∞ →
0

În această situaţie prima teoremă a lui Kirchhoff conduce la relaţia
, 0
3 2 1
· + + I I I (2.2.50)
din care, ţinând seama de ecuaţiile (2.2.42), obţinem
.
3 2 1
3 3 2 2 1 1
0 0
Y Y Y
U Y U Y U Y
V V U
N N
+ +
+ +
· − · (2.2.51)
Acelaşi rezultat se obţine dacă în relaţia (2.2.46) se înlocuieşte . 0 / 1
0 0
· · Z Y
După calculul tensiunii
0 N
U cu relaţia (2.2.51), curenţii fazelor receptorului se calculează
cu relaţiile (2.2.42).
Dacă nu se cunosc (sau nu se pot determina prin măsurare pentru că neutrul reţelei nu este
accesibil) tensiunile de fază, dar se cunosc sau se pot măsura tensiunile de linie (între faze),
curenţii se exprimă cu relaţiile

). (
) (
2 23 3 3 3 3
2 2 2
2 12 1 1 1 1
N N
N
N N
U U Y U Y I
U Y I
U U Y U Y I
+ − · ·
·
+ · ·
(2.2.52)
Substituind aceste relaţii în (2.2.50) se determină tensiunea pe faza a doua a receptorului
.
3 2 1
12 1 23 3
2
Y Y Y
U Y U Y
U
N
+ +

· (2.2.53)
Cum tensiunile de linie satisfac relaţia
, 0
31 23 12
· + + U U U (2.2.54)
se obţin expresiile curenţilor sub forma
3 2 1
31 3 12 2
1 1
Y Y Y
U Y U Y
Y I
+ +

·
57
3 2 1
12 1 23 3
2 2
Y Y Y
U Y U Y
Y I
+ +

· (2.2.55)
.
3 2 1
23 2 31 1
33 3
Y Y Y
U Y U Y
Y I
+ +

·
Exemplul E.2.2.1
Receptorul trifazat din figura E.2.2.1 este alimentat
cu un sistem simetric de tensiuni cu tensiunea fazei 1
. 120
1
V U · Să se calculeze curenţii fazelor şi
curentul din firul de nul când se cunosc următoarele
valori ale parametrilor:
. 3 10 X
, 3 / 10 X , 10
2 L2
1 L0 3 2
Ω · ·
Ω · · Ω · ·
C
C
X
X R R

Fig. E.2.2.1
Soluţie:
Se calculează impedanţele receptorului în conexiune stea cu conductor neutru:
.
3
10
Z ; 10 ; 10 ;
3
10
0 0 3 3 2 2 2 2 1 1
j jX R Z jX jX R Z j jX Z
L C L C
· · · · · − + · − · − ·
Receptorul fiind dezechilibrat se calculează deplasarea neutrului:
, 120
10
3
10
1
10
1
10
3
10
1
10
1
10
3
120
3
2
3
2
3
2
0 3 2 1
3 3 2 2 1 1
0
π
π π
j
j j
N
e
j j
e e j
Y Y Y Y
Y U Y U Y U
U ·
− + +

,
_

¸
¸
+ +
·
+ + +
+ +
·


apoi tensiunile fazelor

. 0 120 120
3 120 120 120
3 120 120 120
3
2
3
2
0 3 3
2 3
2
3
2
0 2 2
6 3
2
0 1 1
· − · − ·
· − · − ·
· − · − ·
− −

π π
π π π
π π
j j
N N
j j j
N N
j j
N N
e e U U U
e e e U U U
e e U U U

Curenţii fazelor se calculează cu legea lui Ohm:
, 0 , 3 12
10
3 120
, 36
3
10
3 120
3
2
2
2
2
2
3
6
1
1
1
· · · · ·

· ·

− −
I e
e
Z
U
I e
j
e
Z
U
I
j
j
N
j
j
N
π
π
π
π

iar curentul din firul de nul cu prima teoremă a lui Kirchhoff:
. 3 12 3 12 36
6 2 3
3 2 1 0
π π π
j j j
e e e I I I I · + · + + ·


2.2.4.2. Receptor echilibrat în conexiune stea
Pentru acest tip de receptor este satisfăcută relaţia (2.2.40), ceea ce conduce la egalitatea
admitanţelor
58
.
3 2 1
ϕ j
Ye Y Y Y Y

· · · · (2.2.56)
Tensiunile aplicate receptorului fiind definite de sistemul (2.2.41) şi ţinând seama de
relaţiile (2.2.42-44), ecuaţia (2.2.45) devine
. 0 ) 3 ( ) (
0 0 3 2 1
· + − + + Y Y U U U U Y
N
(2.2.57)
Deoarece , 0
3 2 1
· + + U U U rezultă
, 0 ) 3 (
0 0
· + Y Y U
N
(2.2.58)
relaţie valabilă atât pentru conexiunea stea cu conductor neutru de impedanţă , 0
0
≠ Z cât şi
pentru conexiunea stea cu neutrul izolat ). (
0
∞ → Z
În ambele cazuri soluţia ecuaţiei (2.2.58) este
, 0
0 0
· − · V V U
N N
(2.2.59)
deoarece în reţelele disipative părţile reale (rezistenţe, respectiv conductanţe) ale impedanţelor
şi admitanţelor sunt pozitive şi nenule.
Evident relaţia (2.2.59) este valabilă şi pentru conexiunea stea cu conductor neutru de
impedanţă ). ( 0
0 0
V V Z
N
· ·
Rezultă deci că în cazul receptorului echilibrat în conexiune stea, indiferent de variantă,
deplasarea neutrului este nulă. În această situaţie este evident că tensiunile de fază ale
receptorului sunt egale cu tensiunile de fază ale reţelei, adică:
. , ,
3 3 2 2 1 1
U U U U U U
N N N
· · · (2.2.60)
Aplicând legea lui Ohm în complex se obţin curenţii de fază (egali cu cei de linie)
. , ,
1 1 3 3 1
2
1
2
2 2 1 1
I a U Y a U Y I I a U Y a U Y I U Y I · · · · · · · (2.2.61)
Relaţiile (2.2.61) arată că în cazul unui receptor echilibrat, în oricare din variantele
conexiunii stea, alimentat cu un sistem simetric direct de tensiuni, curenţii absorbiţi formează
un sistem simetric direct cu valorile efective
.
3 2 1
Z
U
I I I
f
· · · (2.2.62)
Dacă în cazul conexiunii stea cu neutrul izolat se cunosc tensiunile de linie care conform
teoremei 2.2.2 satisfac relaţiile
,
3
12 1 3 31
12
2
3 2 23
6
1 2 1 12
U a U U U
U a U U U
e U U U U
j
· − ·
· − ·
· − ·
π
(2.2.63)
din prima ecuaţie a sistemului (2.2.63), ţinând seama de (2.2.60), se obţine:
.
3
1
6
12 1 1
π
j
N
e U U U

· · (2.2.64)
Curenţii se exprimă cu relaţiile (2.2.61) prelucrate sub forma
. , ,
3
1
1 3 1
2
2
6
12 1 1
I a I I a I e U Y U Y I
j
· · · ·

π
(2.2.65)
În acest caz valorile efective ale curenţilor sunt
59
.
3
3 2 1
Z
U
I I I
l
· · · (2.2.66)
2.2.4.3. Receptor dezechilibrat în conexiune triunghi
Dacă receptorul are fazele conectate în triunghi, şi linia de alimentare este fără pierderi,
tensiunile de linie ale reţelei de alimentare se aplică direct fazelor receptorului ca în figura
2.2.12. Aceste tensiuni formează sistemul trifazat simetric direct
. , ,
12 31 12
2
23 12
U a U U a U e U U
j
l
· · ·
α
(2.2.67)
Exprimând curenţii fazelor cu legea lui Ohm,
se obţin relaţiile
31
31
31
23
23
23
12
12
12
, ,
Z
U
I
Z
U
I
Z
U
I · · ·
(2.2.68)
şi aplicând prima teoremă a lui Kirchhoff în
nodurile 1',2' şi 3', se obţin curenţii de linie
. , ,
23 31 3 12 23 2 31 12 1
I I I I I I I I I − · − · − ·
(2.2.69) Fig. 2.2.12

Exemplul E.2.2.2
Se dă receptorul trifazat în conexiune
triunghi din figura E.2.2.2, pentru care se
cunosc valorile parametrilor
. 3 10 , 10 , 20
3 2 1
Ω · · Ω · · Ω ·
C L
X X R R R
Ştiind că sistemul tensiunilor de alimentare
este simetric de secvenţă directă, să se
calculeze curenţii de fază şi de linie.

Fig. E.2.2.2
Soluţie
Impedanţele fazelor receptorului au valorile:

. 20 , 20 , 20
3
3 3
3
2 2 1 1
π π
j
L
j
C
e jX R Z e jX R Z R Z · + · · − · · ·


Cu ajutorul legii lui Ohm se calculează curenţii de fază:
3
3
3
2
23
23
23
3
3
3
2
23
23
23
12
12
12
10
20
200
, 10
20
200
, 10
20
200
π
π
π
π
π
π
j
j
j
j
j
j
e
e
e
Z
U
I e
e
e
Z
U
I
Z
U
I · · · · · · · · ·




iar cu prima teoremă a lui Kirchhoff se determină curenţii de linie:
60

. 3 10 10 10
10 10 10
10 10 10
2 3 3
23 31 3
3
2
3
12 23 2
3 3
31 12 1
π π π
π π
π π
j j j
j j
j j
e e e I I I
e e I I I
e e I I I
· − · − ·
· − · − ·
· − · − ·

− −


2.2.4.4. Receptor echilibrat în conexiune triunghi
În acest caz impedanţele fazelor receptorului satisfac relaţia
.
31 23 12
ϕ j
Ze Z Z Z Z · · · · (2.2.70)
iar curenţii de fază se exprimă cu relaţiile (2.2.68), obţinându-se
. , ,
12
12 31
31 12
2 12
2
23
23
12
12
I a
Z
U a
Z
U
I I a
Z
U a
Z
U
I
Z
U
I · · · · · · · (2.2.71)
Relaţiile (2.2.71) arată că la alimentarea receptorului echilibrat în conexiune triunghi cu
tensiuni simetrice, ca şi la cel în stea, curenţii absorbiţi pe faze formează un sistem simetric cu
valorile efective
.
31 23 12
Z
U
I I I
l
· · · (2.2.72)
Curenţii de linie se determină cu relaţiile (2.2.69) şi conform teoremei 2.2.2, vor forma la
rândul lor un sistem simetric direct
,
3 ) 1 (
1 3
1
2
2
6
12 12 31 12 1
I a I
I a I
e I a I I I I
j
·
·
· − · − ·

π

(2.2.73)
cu valorile efective
Z
U
I I I
l
3
3 2 1
· · ·
.
(2.2.74)
Observaţii
1. În cazul mai multor circuite (receptoare) conectate în serie sau în paralel şi în conexiuni
diferite, se pot face transfigurări succesive, pentru a obţine un receptor echivalent în stea sau
în triunghi.
2. În cazul mai multor circuite (receptoare) dezechilibrate în stea, cu neutrele izolate,
potenţialele acestor neutre nu coincid şi stelele nu pot fi conectate cu laturile omoloage în
paralel. În acest caz se impune transfigurarea stelelor în triunghiuri, laturile omoloage ale
acestor triunghiuri fiind conectate în paralel, ceea ce permite obţinerea unui receptor
echivalent în triunghi.
3. Dacă un circuit (receptor) în conexiune triunghi este alimentat printr-o linie având
impedanţe nenule pe faze, pentru a determina tensiunile aplicate fazelor receptorului trebuie
să se ţină seama de căderile de tensiune pe linie. Pentru aceasta circuitul (receptorul) în
triunghi se transfigurează în stea şi apoi, prin înserierea impedanţelor de fază ale stelei
61
obţinute cu impedanţele liniei, rezultă circuitul echivalent în stea. Rezolvarea acestuia
furnizează curenţii prin linie care vor determina căderile de tensiune căutate.
4. Pentru circuitele (receptoarele) echilibrate, conform relaţiilor de transfigurare stea-
triunghi prezentate în capitolul 1, sunt valabile relaţiile
. 3
Y
Z Z ·

(2.2.75)
5. În regim simetric, curenţii de linie sunt defazaţi faţă de tensiunile stelate ale
generatorului (tensiuni de fază când acesta este conectat în stea) sau ale receptorului cu
argumentul ϕ · arctg X R ( / ) al impedanţelor de sarcină Z R jX · + şi au valoarea efectivă
.
3
3
3
∆ ∆
· · · ·
Z
U
Z
U
Z
U
Z
U
I
l
Y
l
f
Y
f
l
(2.2.76)
6. În cazul circuitelor (reţelelor) trifazate echilibrate în stea, curenţii fazelor formează un
sistem trifazat simetric şi prin conductorul neutru nu trece curent. Acest conductor ar putea fi
deci suprimat. În practică însă, în reţelele de distribuţie la joasă tensiune, nu se renunţă la el
datorită numărului mare de consumatori cu receptoare monofazate care fac imposibilă o
echilibrare perfectă. Acest conductor neutru, cu secţiune mai mică decât a conductoarelor de
fază, are rolul de a stabiliza potenţialul punctului neutru al receptorului, astfel încât fiecărei
faze să i se aplice practic aceeaşi tensiune efectivă.
Exemplul E.2.2.3.
Circuitul din figura E.2.2.3,a, compus din două receptoare dezechilibrate în conexiune stea,
este alimentat cu un sistem simetric de tensiuni. Să se exprime curenţii din fazele liniei de
alimentare.


Fig. E.2.2.3.,a

Soluţie
Cele două receptoare fiind dezechilibrate, potenţialele neutrelor lor N’ şi N” sunt diferite,
deci conexiunile stea nu se pot considera în paralel. În această situaţie se transfigurează
conexiunile stea în triunghi şi se obţin impedanţele echivalente pe fază:
3 , 1 , ,
1
' '
3
1
'
'
'
· · ·

·
j i
Y Y
Y
Y
Z
j i
k
k
ij
ij

respectiv
62
. 3 , 1 , ,
1
' ' ' '
3
1
' '
' '
' '
· · ·

·
j i
Y Y
Y
Y
Z
j i
k
k
ij
ij

ale receptoarelor echivalente reprezentate în figura E.2.2.3,b.
Receptorul echivalent în triunghi are impedanţele
. , 3 , 1 , ,
1 1
' ' '
j i j i
Y Y
Y
Z
ij ij
ij
ij
≠ ·
+
· ·
Acest receptor se transfigurează apoi într-un receptor în conexiune stea, cu impedanţele pe
fază
. , ,
31 23 12
23 31
3
31 23 12
12 23
2
31 23 12
31 12
1
Z Z Z
Z Z
Z
Z Z Z
Z Z
Z
Z Z Z
Z Z
Z
+ +
·
+ +
·
+ +
·
La acest pas, schema echivalentă a circuitului este cea reprezentată în figura E.2.2.3,c.
Fig. E.2.2.3,b şi c

Deplasarea neutrului se calculează cu relaţia
3 2 1
3 3 2 2 1 1
0
e e e
e e e
N
Y Y Y
Y U Y U Y U
U
+ +
+ +
·
unde . 3 , 1 ,
1
·
+
· k
Z Z
Y
k
ek

Tensiunile aplicate fazelor receptorului echivalent sunt:
, 3 , 1 ,
0
· − · k U U U
N k kN

iar curenţii fazelor, egali cu cei din linia de alimentare sunt:
. 3 , 1 , · · k Y U I
eN kN k



63
Observaţie:
Într-o reţea trifazată echilibrată în regim simetric, tensiunile şi curenţii sunt simetrici, iar
conductoarele neutre nu sunt parcurse de curent şi căderile de tensiune pe neutre sunt nule. Ca
urmare, punerea în scurtcircuit a tuturor punctelor neutre nu schimbă nici curenţii, nici
tensiunile reţelei, regimul de funcţionare rămânând simetric. În consecinţă putem calcula
mărimile fazei 1 utilizând o schemă monofazată constituită din elemente ale fazei 1 şi un
conductor neutru de impedanţă . 0
0
· Z Procedeul este cunoscut sunt numele de “Metoda
schemei monofazate”. Pentru a obţine schema monofazată de calcul se procedează astfel:
- se elimină cuplajele mutuale, dacă este cazul;
- se transfigurează toate conexiunile triunghi în conexiuni stea cu relaţia . 3 /

· Z Z
Y

Din schema monofazată se poate calcula simplu curentul I
1
, curenţii celorlalte faze fiind
1
2
2
I a I · şi .
1 3
I a I ·

2.2.5. Puteri în circuite trifazate
2.2.5.1. Puteri în sistemele trifazate funcţionând în regim nesimetric
Un circuit (receptor) trifazat poate fi considerat ca un multipol cu 4 sau 3 borne de acces,
după cum este sau nu prevăzut cu conductor neutru (Fig.2.2.13). Dacă neutrul 0 al reţelei de
alimentare este accesibil şi se consideră că sistemul tensiunilor de fază ale generatorului
(reţelei) este simetric, sunt valabile relaţiile (2.2.41). Dacă neutrul nu este accesibil, se dau
tensiunile de linie sub forma (2.2.67).

Puterea complexă trifazată transmisă pe la borne
receptorului reprezentat în figura 2.2.13, se poate
exprima în funcţie de potenţialele şi curenţii asociaţi
bornelor, cu relaţia
S V I V I V I V I
g
· + + + −
∗ ∗ ∗ ∗
1 1 2 2 3 3 0 0
( ).

(2.2.77)
Cum ,
3 2 1 0
I I I I + + · substituind această relaţie
în (2.2.77) se obţine
Fig. 2.2.13
S V V I V V I V V I U I U I U I
g
· − + − + − · + +
∗ ∗ ∗ ∗ ∗ ∗
( ) ( ) ( ) .
1 0 1 2 0 2 3 0 3 1 1 2 2 3 3
(2.2.78)
Circuitul fiind dezechilibrat, rezultă că sistemul curenţilor este oarecare, deci
I I e I I e I I e
j j j
1 1 2 2 3 3
1 2 3
· · ·
β β β
, , . (2.2.79)
Prelucrând relaţia (2.78) în funcţie de relaţiile (2.41) şi (2.79) se obţine
S U I e U I e U I e
g
j j j
· + +
1 1 2 2 3 3
1 2 3
ϕ ϕ ϕ
, (2.2.80)
unde ϕ
j
j , , · 13 se defineşte cu relaţia

j j
β α ϕ − · (2.2.81)
Partea reală a puterii complexe reprezintă puterea activă trifazată furnizată receptorului

{ }
P S U I U I U I U I U I U I
g g
· · + + Re cos( , ) cos( , ) cos( , ).
1 1 1 1 2 2 2 2 3 3 3 3
(2.2.82)
64
Puterea reactivă trifazată furnizată la borne este partea imaginară a puterii complexe

{ }
Q S U I U I U I U I U I U I
g g
· · + + Im sin( , ) sin( , ) sin( , ).
1 1 1 1 2 2 2 2 3 3 3 3
(2.2.83)
Dacă neutrul reţelei nu este accesibil (reţea fără conductor neutru), este satisfăcută relaţia
I I I
1 2 3
0 + + · şi dacă se ia ca referinţă pentru potenţiale borna (faza) 3, relaţia (2.2.78)
devine
S U U I U U I U I U I
g
· − + − · +
∗ ∗ ∗ ∗
( ) ( ) .
1 3 1 2 3 2 13 1 23 2
(2.2.84)
În consecinţă, puterea activă este

{ }
P S U I U I U I U I
g g
· · + Re cos( , ) cos( , ),
13 1 13 1 23 2 23 2
(2.2.85)
iar puterea reactivă

{ }
Q S U I U I U I U I
g g
· · + Im sin( , ) sin( , ).
13 1 13 1 23 2 23 2
(2.2.86)
În afara acestor puteri definite la bornele receptorului, se mai pot exprima puterile
consumate în elementele rezistive şi reactive ale circuitului. Astfel puterea complexă
consumată de receptorul trifazat în conexiune stea se calculează cu relaţia
,
3
0
2
3
0
2 2
0 0
2
3 3
2
2 2
2
1 1 ∑ ∑
· ·
+ · + + + ·
k
k k
k
k k c
I X j I R I Z I Z I Z I Z S (2.2.87)
din care rezultă puterile activă şi reactivă consumate de receptor

{ } P S R I
c c k k
k
· ·
·

Re ,
2
0
3
(2.2.88)
respectiv

{ } Q S X I X X I
c c k k
k
L C k
k
k k
· · · −
· ·
∑ ∑
Im ( ) .
2
0
3
2
0
3
(2.2.89)
Evident, conform teoremei de conservare a puterilor în curent alternativ, puterile calculate
cu relaţiile (2.2.82) sau (2.2.85) şi (2.2.88), respectiv (2.2.83) sau (2.2.86) şi (2.2.89) trebuie
să fie identice, ceea ce constituie verificarea rezolvării circuitului cu metoda bilanţului de
puteri.
2.2.5.2. Puteri în sistemele trifazate funcţionând în regim simetric
Dacă sistemul tensiunilor de alimentare ale unui receptor echilibrat în conexiune stea cu
conductor neutru este simetric de succesiune directă, sistemul curenţilor va fi de asemenea
simetric direct.
Puterea instantanee totală furnizată unei sarcini trifazate în regim simetric este
p u i u i u i · + +
1 1 2 2 3 3
. (2.2.90)
Prelucrând relaţia (2.2.90) se obţine
p U I
f f
· 3 cos , ϕ (2.2.91)
unde
ϕ α β · − , (2.2.92)
este defazajul între tensiunea şi curentul de fază.
65
Din relaţia (2.2.91) rezultă că în regim simetric puterea instantanee trifazată este constantă,
adică energia se transmite uniform. Această proprietate este deosebit de importantă în cazul
când sarcina este un motor electric trifazat al cărui cuplu mecanic va fi constant
(nepulsatoriu), eliminând vibraţiile.
Puterea complexă trifazată transmisă receptorului în cazul reţelelor cu conductor neutru se
exprimă cu relaţia
S U I U I U I U I U I e
g f f
j
· + + · ·
1 1 2 2 3 3 1 1
3 3
* * * *
.
ϕ
(2.2.93)
Dacă receptorul este conectat în stea, U U
l f
· 3 şi I I
l f
· , iar dacă este conectat în
triunghi U U
l f
· şi I I
l f
· 3 . În oricare dintre situaţii puterea complexă poate fi exprimată
în funcţie de mărimile de linie cu relaţia
S U I e
g l l
j
· 3
ϕ
. (2.2.94)
Din ultimele două relaţii se exprimă puterea activă sub formele

{ }
P S U I
g g f f
· · Re cos 3 ϕ (2.2.95)
şi

{ }
P S U I
g g l l
· · Re cos , 3 ϕ (2.2.96)
respectiv puterea reactivă

{ }
Q S U I
g g f f
· · Im sin 3 ϕ (2.2.97)
şi

{ }
Q S U I
g g l l
· · Im sin 3 ϕ . (2.2.98)
Puterea aparentă totală se exprimă în funcţie de mărimile de fază sau de linie cu relaţiile
S U I U I
g f f l l
· · 3 3 . (2.2.99)
Circuitul fiind echilibrat, impedanţele pe faze sunt egale Z Z Z Z
1 2 3
· · · , iar sistemul
curenţilor fiind simetric, I
0
0 · . În acest caz puterea complexă consumată de receptor este:
S ZI RI j XI
c
· · + 3 3 3
1
2
1
2
1
2
( ). (2.2.100)
Puterile activă şi reactivă consumate sunt
{ } P S RI
c c
· · Re , 3
1
2
(2.2.101)
respectiv
{ } Q S XI X X I
c c L C
· · · − Im ( ) . 3 3
1
2
1
2
(2.2.102)
Factorul de putere într-un circuit trifazat în regim simetric se defineşte cu relaţia
. cos
g
g
P
S
P
k · · ϕ (2.2.103)


66
2.2.6. Metoda componentelor simetrice
2.2.6.1. Componentele simetrice ale sistemelor de mărimi trifazate nesimetrice
Un sistem trifazat nesimetric ordonat poate fi descompus în trei sisteme simetrice: un
sistem direct, un sistem invers şi un sistem homopolar. Descompunerea este unică şi mereu
posibilă (teorema lui Fortescue), fiind exprimată cu relaţiile:
h i d
h i d
h i d
V V a V a V
V V a V a V
V V V V
+ + ·
+ + ·
+ + ·
2
3
2
2
1
(2.2.104)
unde a este operatorul complex de rotaţie.
Rezolvând sistemul (2.2.104) în raport cu componentele simetrice, se obţin
). (
3
1
) (
3
1
) (
3
1
3 2
2
1
3
2
2 1
3 2 1
V a V a V V
V a V a V V
V V V V
i
d
h
+ + ·
+ + ·
+ + ·
(2.2.105)
Aceste componente formează sistemele de succesiune homopolară ), , , (
h h h
V V V directă
) , , (
2
d d d
V a V a V şi inversă ). , , (
2
i i i
V a V a V
Se poate demonstra simplu că valorile efective ale componentelor simetrice de tensiune şi
de curent satisfac următoarele relaţii:

fd li ld
U U U 3 · · , (2.2.106)
respectiv

fd li ld
I I I 3 · · . (2.2.107)
Prima ecuaţie din sistemul (2.2.105) şi relaţiile (2.2.106) şi (2.2.107) au următoarele
consecinţe:
1. Într-un circuit trifazat fără conductor neutru (în conexiune stea sau triunghi), deoarece
suma curenţilor de linie este totdeauna nulă ) 0 (
3 2 1
· + + I I I , componenta lor homopolară
este nulă pentru orice nesimetrie.
2. Dacă curenţii de fază ai receptorului conectat în triunghi au o componentă homopolară,
aceasta se închide în interiorul triunghiului (consecinţă a punctului anterior).
3. Dacă există un conductor neutru şi este parcurs de curent, acest curent este egal cu
triplul componentei homopolare a curenţilor de linie ). 3 (
3 2 1 0 h
I I I I I · + + ·
4. Suma tensiunilor de linie a unui sistem trifazat este nulă ) 0 (
31 23 12
· + + U U U în orice
regim, drept urmare componenta homopolară a tensiunilor de linie este nulă.
5. Tensiunile de fază ale unui receptor echilibrat în conexiune stea fără conductor neutru
nu au componentă homopolară (conform punctului 1, curenţii fazelor receptorului nu au
componentă homopolară).
6. Tensiunile de fază ale diferiţilor consumatori în conexiune stea, conectaţi în paralel la o
aceeaşi linie trifazată (la aceleaşi tensiuni de linie), pot diferi numai prin componentele
homopolare (conform relaţiei (2.2.106) componentele directă şi inversă sunt aceleaşi, oricare
ar fi punctul neutru la care se raportează).
67
Cunoscând valorile componentelor simetrice de curent şi de tensiune se poate aprecia
abaterea regimului nesimetric studiat faţă de regimul simetric prin definirea a două mărimi
caracteristice - gradul de disimetrie şi gradul de asimetrie.
Gradul de disimetrie se defineşte ca raportul dintre valoarea efectivă a componentei inverse
şi valoarea efectivă a componentei directe
.
d
i
d
V
V
· ε (2.2.108)
Gradul de asimetrie este definit ca raportul dintre valoarea efectivă a componentei
homopolare şi valoarea efectivă a componentei directe
.
d
h
a
V
V
· ε (2.2.109)
În practică, un sistem de tensiuni sau de curenţi se consideră simetric dacă atât ε
d
cât şi ε
a

sunt mai mici ca 0,05.
2.2.6.2. Tratarea cuplajelor magnetice în componente simetrice
Considerăm cazul general al unui receptor trifazat simetric (conexiunea fiind arbitrară) cu
cuplaje magnetice nereciproce între faze (este cazul cuplajelor între înfăşurările unei maşini
electrice, ale căror impedanţe de cuplaj depind de poziţia circuitelor faţă de sensul de mişcare
al rotorului), reprezentat în figura 2.2.14,a.

(a)

(b)
Fig. 2.2.14
Exprimând căderile de tensiune se obţin expresiile

.
1
'
2
"
3 3
3
'
1
"
2 2
3
"
2
'
1 1
I Z I Z I Z U
I Z I Z I Z U
I Z I Z I Z U
m m
m m
m m
+ + ·
+ + ·
+ + ·
(2.2.110)
Ţinând seama de descompunerea (2.2.104) şi rezolvând sistemul (2.2.110) în funcţie de
componentele simetrice ale tensiunilor, rezultă:
, , ,
h h h i i i d d d
I Z U I Z U I Z U · · · (2.2.111)
unde cele trei impedanţe - directă, inversă şi homopolară - se calculează cu relaţiile

.
" '
" 2 '
" ' 2
m m h
m m i
m m d
Z Z Z Z
Z a Z a Z Z
Z a Z a Z Z
+ + ·
+ + ·
+ + ·
(2.2.112)
Schema echivalentă fără cuplaje magnetice, corespunzătoare relaţiilor (2.2.111) este
prezentată în figura 2.2.14,b.
68
În cazul unor cuplaje magnetice statice,
m m m
Z Z Z · ·
" '
şi relaţiile (2.2.112) devin

m h
m i d
Z Z Z
Z Z Z Z
2 + ·
− · ·
(2.2.113)
Dacă circuitul analizat nu are cuplaje magnetice, se obţine
. Z Z Z Z
h i d
· · · (2.2.114)
2.2.6.3. Analiza circuitelor trifazate echilibrate alimentate cu tensiuni nesimetrice
Într-un circuit trifazat echilibrat, alimentat cu un sistem simetric de tensiuni, apare un
sistem de asemenea simetric de curenţi, care va avea aceeaşi succesiune a fazelor ca şi
sistemul de tensiuni.
Calculul regimurilor nesimetrice ale circuitelor liniare trifazate echilibrate se poate face pe
baza teoremei superpoziţiei. Se studiază independent regimurile corespunzătoare câte unuia
din sistemele componente simetrice ale tensiunilor şi apoi se suprapun efectele acestor
sisteme de tensiuni pe baza relaţiilor (2.2.104).
Datorită caracterului echilibrat al circuitului este suficient să se considere câte o singură
fază şi conductorul neutru, ceea ce permite utilizarea unor scheme echivalente simple pentru
fiecare componentă simetrică.
Considerăm o sarcină echilibrată în conexiune stea cu conductor neutru de impedanţă
0
0
≠ Z , alimentată de un sistem nesimetric de tensiuni
3 2 1
, , U U U şi având cuplaje
magnetice statice între faze. Descompunând sistemul de tensiuni şi aplicând teorema
superpoziţiei se obţin cele trei scheme pe componente din figura 2.2.15, în care impedanţele
, , ,
h i d
Z Z Z s-au exprimat conform relaţiilor (2.2.113).
Ecuaţiile corespunzătoare fazei 1 din cele trei scheme sunt
, ) 3 2 ( ) ( ) (
, 0 , , h m h i m i d m d
I Z Z Z U I Z Z U I Z Z U + + · − · − · (2.2.115)
din care rezultă că impedanţele directă, inversă şi homopolară au valorile
. 3 2 , ,
0
Z Z Z Z Z Z Z Z Z Z
m h m i m d
+ + · − · − · (2.2.116)


(a)
(b)
(c)
Fig. 2.2.15

Relaţiilor (2.2.115) le corespund schemele monofazate din figura 2.2.16, numite schema
(de succesiune) directă, inversă, respectiv homopolară.

69



Fig. 2.2.16

Fiind date tensiunile nesimetrice
3 2 1
, , U U U , se determină componentele lor simetrice
h i d
U U U , , cu relaţiile (2.2.105), cu ajutorul cărora se determină din schemele S
d
, S
i
, S
h
,
componentele simetrice ale curenţilor . , ,
h i d
I I I Cu relaţiile (2.2.104) se exprimă apoi
curenţii în circuitul iniţial.
Impedanţa
0
3Z apare numai în schema homopolară pentru a conserva căderea de tensiune
din schema iniţială între N şi 0, anume . 3
0 0 0
I Z I Z
h
· Dacă receptorul are neutrul izolat,
) (
0
∞ → Z schema homopolară rămâne cu latura deschisă.
2.2.6.4. Analiza circuitelor trifazate dezechilibrate
În cazul unui circuit trifazat dezechilibrat, relaţiile dintre componentele simetrice de
succesiuni diferite ale căderilor de tensiune pe faze sunt mai complicate decât în cazul
circuitelor echilibrate şi nu se mai pot construi schemele monofazate directă, inversă şi
homopolară ca în cazul circuitelor echilibrate. În general dezechilibrul reţelelor nu este total,
fiind posibilă separarea părţilor echilibrate şi dezechilibrate.
Calculul regimurilor nesimetrice se face pe baza teoremei compensaţiei, prin înlocuirea
impedanţelor elementelor dezechilibrate prin tensiuni echivalente nesimetrice, care se
descompun în componente simetrice; aceste componente împreună cu cele ale curenţilor
alcătuiesc necunoscutele auxiliare ale problemei.
a) Reţea echilibrată care alimentează un receptor trifazat static dezechilibrat
Înlocuind pe baza teoremei compensaţiei impedanţele de fază (necuplate magnetic)
, , ,
3 2 1
Z Z Z

ale receptorului dezechilibrat (în orice conexiune) reprezentat în figura 2.2.17,
prin surse ideale de tensiune cu tensiunile la borne
, , ,
3 3 3 2 2 2 1 1 1
I Z U I Z U I Z U · · · (2.2.117)
se obţine circuitul din figura 2.2.18. Acesta este un circuit trifazat echilibrat alimentat cu
t.e.m. nesimetrice care reprezintă necunoscutele auxiliare.
Prelucrând relaţiile (2.2.117) în funcţie de ecuaţiile sistemului (2.2.104) se obţin relaţiile
între componentele simetrice ale tensiunilor şi curenţilor la bornele fazelor receptorului
dezechilibrat

h
h
i
d
d
i
h h
h
i
i
h
d
d
i i
h
d
i
i
d
h
d d
I I I U E
I I I U E
I I I U E
ξ ξ ξ
ξ ξ ξ
ξ ξ ξ
+ + · ·
+ + · ·
+ + · ·
(2.2.118)
în care s-au făcut următoarele notaţii:
70

( )
( )
( ).
3
1
3
1
3
1
3 2
2
1
3
2
2 1
3 2 1
Z a Z a Z
Z a Z a Z
Z Z Z
i
d
h
+ + ·
+ + ·
+ + ·
ξ
ξ
ξ
(2.2.119)




Studiul reţelei din figura 2.2.18 se poate face acum cu ajutorul schemelor de succesiune
directă, inversă şi homopolară R
d
, R
i
, R
h
, reprezentate în figura 2.2.19.


Fig. 2.2.19

Aceste scheme se rezolvă cu oricare din metodele cunoscute din analiza circuitelor
electrice de curent alternativ. Echivalând reţelele R
d
, R
i
, R
h
prin dipoli Thévenin sau Norton se
obţin schemele din figurile 2.2.20, respectiv 2.2.21, care permit scrierea următoarelor relaţii:

. , ,
0 0 0
h
h h
h
i
i i
i
d
d d
d
Z
U E
I
Z
U E
I
Z
U E
I

·

·

·
(2.2.120)
respectiv

, , ,
h
h hg
h
i
i ig
i
d
d dg
d
Y
I I
U
Y
I I
U
Y
I I
U

·

·

·
(2.2.121)

71

Fig. 2.2.20


Fig. 2.2.21

Mărimile , , , , , ,
h i d ho io do
Z Z Z E E E

respectiv , , ,
hg ig dg
I I I se calculează din partea
echilibrată a circuitului. Sistemul de ecuaţii obţinut cu relaţiile (2.2.118) şi (2.2.120) sau
(2.2.121) permite calculul componentelor simetrice ale tensiunilor şi curenţilor, cu ajutorul
cărora, utilizând relaţiile (2.2.104), se calculează apoi curenţii şi tensiunile la bornele
receptorului dezechilibrat din figura 2.2.17.
De asemenea, cunoscând componentele simetrice ale tensiunilor la bornele schemelor R
d
,
R
i
, R
h
, se pot determina componentele simetrice ale curenţilor şi tensiunilor din laturile reţelei
echilibrate R prin rezolvarea separată a acestor scheme (paragraful anterior).
b) Regimuri de avarie ale reţelelor trifazate
În reţelele trifazate pot apare regimuri de funcţionare nesimetrică determinate de
întreruperea uneia sau a două dintre faze, sau de diferite tipuri de scurtcircuite. Calculul unor
astfel de regimuri prezintă importanţă deosebită pentru dimensionarea şi protecţia acestor
reţele. Nesimetria generată de întreruperi şi scurtcircuite este echivalentă cu situaţia
prezentată la punctul anterior, dar particularizată pentru receptoare simple, ceea ce permite
scrierea unor ecuaţii simple pentru curenţii şi tensiunile de fază, respectiv pentru
componentele simetrice ale acestora.
1. Scurtcircuit pe faza 1, cu întreruperea fazelor 2 şi 3
Situaţia prezentată în figura 2.2.22 este echivalentă cu o reţea trifazată echilibrată
alimentând un receptor trifazat dezechilibrat ale cărui impedanţe de fază satisfac relaţiile

72


Fig. 2.2.22

. ,
3 2 1
∞ · · · Z Z Z Z (2.2.122)
Ca urmare
. 0 ,
3 2 1 1
· · · I I I Z U (2.2.123)
Din relaţiile (2.2.104) şi (2.2.105) rezultă

, 3
1 d i d h
I Z U U U U · · + + (2.2.124)

.
3
1
1
I I I I
i d h
· · · (2.2.125)


Relaţia (2.2.125) arată că cele trei scheme de succesiune directă, inversă şi homopolară se
înseriază ca în figura 2.2.23, care asigură de asemenea şi satisfacerea relaţiei (2.2.124).
Rezolvând această schemă se obţin componentele simetrice ale curenţilor şi tensiunilor.
Dacă scurtcircuitul este net, , 0
1
· Z iar dacă este prin arc electric,
1
Z este impedanţa arcului.

Fig. 2.2.23
2. Scurtcircuit pe fazele 2 şi 3 şi întreruperea fazei 1
Ecuaţiile satisfăcute de acest receptor dezechilibrat (Fig. 2.2.24) sunt:


Fig. 2.2.24
. 0 , 0
3 2 1
· · · U U I (2.2.126)
Pe baza relaţiilor (2.2.104) şi (2.2.105) se
obţin următoarele relaţii între componentele
simetrice ale curenţilor şi tensiunilor:
, 0 · + +
i d h
I I I (2.2.127)
.
i d h
U U U · · (2.2.128)
Satisfacerea acestor relaţii impune
conectarea celor trei reţele R
d
, R
i
, R
h
în paralel,
ca în figura 2.2.25.

73

Fig. 2.2.25

Prin rezolvarea schemei interconectate se obţin componentele simetrice ale regimului
nesimetric studiat.
2.3. REGIMUL PERIODIC NESINUSOIDAL
2.3.1. Generalităţi
Analiza regimurilor de funcţionare a circuitelor electrice în care curenţii şi tensiunile sunt
funcţii periodice oarecare prezintă o importanţă practică deosebită. În circuitele electrice
destinate producerii, transportului şi distribuţiei energiei electrice, forma de variaţie în timp a
tensiunilor şi curenţilor nu este riguros sinusoidală, iar abaterea se numeşte distorsiune sau
deformare, de unde şi denumirea de regim deformant. Distorsiunea provine de la
imperfecţiunile constructive ale generatoarelor (nu se poate realiza o înfăşurare căreia să-i
corespundă o repartiţie sinusoidală a inducţiei magnetice în întrefier) şi de la caracterul
neliniar al unor elemente de circuit (bobine cu miez de fier, cuptoare electrice, amplificatoare
magnetice, diode redresoare, tiristoare etc.). Aceste elemente neliniare sub tensiune
sinusoidală distorsionează curentul, care la rândul său produce căderi de tensiune
nesinusoidale în alte elemente de circuit, fie liniare, fie neliniare.
Studiul regimului periodic nesinusoidal este important atât din punctul de vedere al
efectelor supărătoare produse în reţelele de transmisie şi distribuţie a energiei electrice, cât şi
din cel al construcţiei unor aparate electrice. În reţelele electrice care funcţionează în regim
deformant, factorul de putere scade, compensarea puterii reactive cu condensatoare nu este în
general posibilă, apar pierderi suplimentare de energie, au loc rezonanţe (care produc
supratensiuni sau supracurenţi) etc. Calculul circuitelor electrice liniare sau aproximate prin
elemente liniare se efectuează de obicei pe baza descompunerii în serie Fourier a semnalelor
(tensiunilor) periodice ale reţelei şi a aplicării teoremei superpoziţiei. Curenţii şi tensiunile
periodice nesinusoidale se calculează ca sume ale intensităţilor curenţilor şi tensiunilor
produse separat de fiecare componentă armonică.
2.3.2. Mărimi periodice.
O mărime variabilă în timp ale cărei valori se repetă periodic, satisfăcând relaţia:
) ( ) ( T t y t y + · , (2.3.1)
pentru T constant şi orice valoare a timpului t, se numeşte mărime periodică în timp.
Valoarea cea mai mică (pozitivă) a lui T, care satisface relaţia (2.3.1) se numeşte perioadă
a mărimii.
Orice funcţie periodică y(t) care satisface condiţiile Dirichlet (perioada poate fi împărţită
într-un număr finit de intervale, astfel încât în fiecare din ele funcţia să fie continuă şi
monotonă) se poate dezvolta (descompune) în serie Fourier, sub forma:
74
( ) ( )
∑ ∑

·

·
+ + ·
1 1
0
sin cos ) (
k
k
k
k
t k B t k A A t y ω ω , (2.3.2)
unde ω este pulsaţia fundamentală corespunzătoare perioadei T a funcţiei y:
f
T
π
π
ω 2
2
· · , (2.3.3)
iar f este frecvenţa fundamentală.
Coeficienţii Fourier se determină cu relaţiile:
t t f
T
A
T
d ) (
1
0
0 ∫
· , pentru componenta continuă (2.3.4)
( ) t t f
T
A
T
k
d t k cos ) (
2
0
ω

· , (2.3.5)
( ) t t f
T
B
T
k
d t k sin ) (
2
0
ω

· , (2.3.6)
pentru armonicile superioare.
Dacă y(t) are anumite proprietăţi de simetrie, antisimetrie etc., se poate restrânge intervalul
de integrare în relaţiile de mai sus. De exemplu:
• o funcţie alternativă are valoarea medie pe o perioadă nulă, deci A
0
= 0;
• o funcţie pară, cu proprietatea f(t) = f(-t), are numai termeni în cosinus, adică B
k
= 0,
iar A
k
se calculează cu relaţia (2.3.5);
• o funcţie impară, cu proprietatea f(t) = - f(-t), are numai termeni în sinus, adică A
k
= 0,
iar B
k
se calculează cu relaţia (2.3.6);
• o funcţie alternată simetric, cu proprietatea f(t) = - f(t+T/2), are componenta continuă
nulă, A
0
= 0 şi conţine numai armonici de ordin impar, ale căror amplitudini se
calculează cu relaţiile (2.3.5) şi (2.3.6), integrând pe jumătate de perioadă;
• dacă funcţiile alternate simetric se mai bucură şi de proprietăţi de paritate sau
imparitate, rămân numai termeni în cosinus, respectiv în sinus, iar intervalul de
integrare pentru calculul coeficienţilor se reduce la un sfert de perioadă:
- funcţie pară: ( ) t t k t f
T
A B
T
k k
d cos ) (
8
, 0
4 /
0
ω

· · , (2.3.7)
- funcţie impară: ( ) t t k t f
T
B A
T
k k
d sin ) (
8
, 0
4 /
0
ω

· · . (2.3.8)
Observaţie:
Marea majoritate a curbelor de tensiune electromotoare, de tensiuni şi de curenţi din
energetică (tehnica curenţilor tari) sunt alternate simetric. De aceea curbele alternate simetric
se mai numesc şi curbe electrotehnice.
2.3.3. Caracterizarea mărimilor periodice nesinusoidale.
Mărimile electrice periodice nesinusoidale se dezvoltă în serie Fourier sub forma:
( )
∑ ∑

·

·
+ · + + ·
1
0
1
0
sin 2 ) (
k
k
k
k k
y Y t k Y Y t y α ω , (2.3.9)
unde Y
0
este valoarea medie a mărimii, Y
k
este valoarea efectivă a armonicii de ordin k, ω este
pulsaţia fundamentală, iar α
k
este faza iniţială a armonicii de ordin k.
75
Pentru caracterizarea unei mărimi nesinusoidale se introduc următoarele definiţii:
• Valoarea efectivă a unei mărimi periodice nesinusoidale este:
t t y
T
Y
T
ef
d ) (
1
0
2

· . (2.3.10)
Dacă se ţine seama de relaţia (2.3.9), aplicând definiţia (2.3.10) se obţine:



·
+ · + + + ·
1
2 2
0
2
2
2
1
2
0
...
k
k ef
Y Y Y Y Y Y . (2.3.11)
• Reziduu deformant al unei mărimi periodice nesinusoidale este mărimea rămasă după
scăderea armonicii fundamentale:


·
+ · − ·
2
0 1
) (
k
k d
y Y y t y y . (2.3.12)
• Valoarea efectivă a reziduului deformant este:
2
1
2
2
2 2
0
Y Y Y Y Y
ef
k
k d
− · + ·


·
. (2.3.13)
• Coeficientul de distorsiune al unei funcţii periodice nesinusoidale:
2
1
1

,
_

¸
¸
− · ·
ef ef
d
d
Y
Y
Y
Y
k , 0< k
d
<1. (2.3.14)
Coeficientul de distorsiune nu dă informaţii asupra formei mărimii. În electroenergetică o
mărime se consideră practic sinusoidală dacă k
d
< 0,05 (5%).
• Valoarea medie pe o semiperioadă:
t t y
T
Y
T
med
d ) (
2
2 /
0

· . (2.3.15)
Pentru o mărime sinusoidală
Y Y Y
med
9 , 0
2 2
≈ ·
π
. (2.3.16)
• Factor de formă:
med ef f
Y Y k / · . (2.3.17)
Pentru mărimile sinusoidale 11 , 1 ) 2 2 /( ≈ · π
f
k
• Factor de vârf (creastă):
ef v
Y Y k /
max
· , (2.3.18)
care la mărimile sinusoidale are valoarea 414 , 1 2 ≈ ·
v
k .
2.3.4. Puteri în regim nesinusoidal.
Dacă la bornele unui dipol se dau tensiunea şi curentul ca mărimi nesinusoidale sub forma:
( )
∑ ∑

·

·
+ · + + ·
1
0
1
0
sin 2 ) (
k
k
k
k k
u U t k U U t u α ω (2.3.19)
( )
∑ ∑

·

·
+ · + + ·
1
0
1
0
sin 2 ) (
k
k
k
k k
i I t k I I t i β ω , (2.3.20)
se definesc următoarele puteri:
76
• Puterea instantanee:
∑∑ ∑ ∑ ∑

·

·

·

·

·
+ + + + · ·
1 1 1
0
1
0
1
0 0
k n
n k
k
k
k
k
k
k k
i u u I i U i u I U ui p . (2.3.21)
• Puterea activă:



·
+ · ·
1
0 0
0
d
cos d
1
k
k k k
T
I U I U t p
T
P ϕ , [W] (2.3.22)
unde
k k k
β α ϕ − · .
• Puterea reactivă:


·
·
1
d
sin
k
k k k
I U Q ϕ . [var] (2.3.23)
• Puterea aparentă:
... ...
2
2
2
1
2
0
2
2
2
1
2
0
+ + + + + + · · I I I U U U I U S
ef ef
. [VA] (2.3.24)
• Puterea deformantă:
( )
2 2 2
d
Q P S D + − · . [vad] (2.3.25)
Observaţii:
1. În regim nesinusoidal factorul de putere este definit cu relaţia:
1
2 2 2
d

+ +
· ·
D Q P
P
S
P
k . (2.3.26)
2. În regim nesinusoidal, pe armonica de ordin k, impedanţele bobinelor şi ale
condensatoarelor se modifică în conformitate cu relaţiile:
C k Z L k Z
k k
C L
ω ω / 1 , · · . (2.3.27)
3. În circuitele trifazate, armonicile de ordin multiplu de 3, (k =3n) formează un sistem
homopolar, cele de ordin k =3n+1 formează un sistem de succesiune directă, iar cele de
ordin k =3n-1, un sistem de succesiune inversă.
4. Curbele electrotehnice nu conţin decât armonici de ordin impar, astfel încât:
• armonicile de ordin 1,7,13,…formează sisteme directe;
• armonicile de ordin 5,11,17,…formează sisteme inverse;
• armonicile de ordin 3,9,15,…formează sisteme homopolare.
5. În regim nesinusoidal, la conexiunea stea în tensiunile de linie nu apar armonici de
ordin multiplu de 3 (deoarece formează sisteme homopolare) şi
f l
U U 3 ≤ .
6. În regim nesinusoidal, la conexiunea triunghi curenţii de linie nu conţin armonici de
ordin multiplu de 3 (deoarece formează sisteme homopolare) şi
f l
I I 3 ≤ .


77
CAP.3. MAŞINI ŞI ACŢIONĂRI ELECTRICE
3.1. TRANSFORMATORUL ELECTRIC
3.1.1. Principiul de funcţionare
Producerea, transportul şi distribuţia energiei electromagnetice în condiţii tehnico-
economice optime, determină necesitatea folosirii mai multor trepte de tensiune. Legătura
dintre diferitele nivele de tensiune se realizează prin intermediul transformatoarelor electrice,
dispozitive electromagnetice care permit transformarea unor mărimi caracteristice energiei în
curent alternativ – tensiunea, intensitatea curentului, numărul de faze – fără a modifica
frecvenţa mărimilor alternative. Transformatoarele destinate modificării valorii tensiunii şi
intensităţii curentului se numesc transformatoare de putere sau de forţă.
După destinaţie transformatoarele se clasifică astfel:
• Transformatoare de putere (monofazate sau trifazate), folosite în transportul şi
distribuţia energiei electrice;
• Transformatoare de măsură (de curent sau de tensiune);
• Transformatoare cu destinaţii speciale: de sudură, pentru cuptoare electrice, pentru
modificarea numărului de faze, amplificatoare magnetice;
• Autotransformatoare - folosite fie pentru interconexiunea a două reţele cu nivele
diferite de tensiune sau pentru reglarea tensiunii.
Deşi există o mare varietate de tipuri constructive ca urmare a unui larg domeniu de
utilizare, fenomenele ce intervin în funcţionarea transformatorului sunt în esenţă aceleaşi şi
pot fi studiate pe un model comun, pe care se dezvoltă teoria transformatorului monofazat.
Pentru aceasta considerăm un transformator cu două înfăşurări (Fig. 3.1.1): înfăşurarea
primară, ale cărei mărimi – u
1
, i
1
– au sensurile de referinţă asociate după convenţia de la
receptoare (înfăşurarea primeşte energie electromagnetică) şi înfăşurarea secundară, ale cărei
mărimi – u
2
, i
2
– au sensurile de referinţă asociate după convenţia de la generatoare
(înfăşurarea cedează energie electromagnetică).



Principiul de funcţionare al transformatorului electric se bazează pe legea inducţiei
electromagnetice.
Dacă la bornele înfăşurării primare se aplică o tensiune u
1
alternativă, înfăşurarea va
absorbi din reţeaua de alimentare un curent alternativ i
1
, care va determina apariţia unui câmp
magnetic ale cărui linii de câmp ce se închid prin miezul feromagnetic vor înlănţui şi spirele
înfăşurării secundare. Fluxul magnetic produs de curentul (alternativ) primar, fiind variabil în
timp (este tot alternativ), induce în spirele înfăşurării secundare pe care le străbate, o tensiune
electromotoare (t.e.m.) de transformare, având frecvenţa egală cu cea a tensiunii de la bornele
primare şi valoarea proporţională cu numărul de spire al înfăşurării secundare.
Dacă fluxul magnetic fascicular produs de înfăşurarea primară are forma:
78
t t ω ϕ sin 2 ) ( Φ · , (3.1.1)
t.e.m. indusă în înfăşurarea secundară cu N
2
spire este:

,
_

¸
¸
− Φ · − ·
2
sin 2
d
d
2 2 2
π
ω ω
ϕ
t N
t
N e , (3.1.2)
având valoarea efectivă
max 2 2 2 2
44 , 4 2 Φ · Φ · Φ · N f N f N E π ω , (3.1.3)
şi fiind defazată cu π/2 în urma fluxului magnetic.
Dacă la bornele înfăşurării secundare este conectat un receptor, spirele înfăşurării vor fi
străbătute de curentul i
2
, iar la bornele secundare va apare tensiunea u
2
.
În consecinţă, prin intermediul transformatorului are loc un transfer de putere de la reţeaua
conectată la înfăşurarea primară, la reţeaua conectată la înfăşurarea secundară, cu modificarea
tensiunii şi curentului din secundar, dar păstrând frecvenţa mărimilor alternative.
3.1.2. Teoria tehnică a transformatorului electric luând în considerare pierderile în
fier
Ipotezele în care se dezvoltă această teorie sunt:
a) se ia în consideraţie saturaţia circuitului magnetic caracterizată prin dependenţa
neliniară între fluxul magnetic şi solenaţie;
b) se consideră regimul cvasistaţionar; curenţii de deplasare dintre spire, dintre
înfăşurări, dintre înfăşurări şi miezul feromagnetic se neglijează;
c) înfăşurările se consideră cu parametri concentraţi.
Spectrul liniilor de câmp arată că acestea se grupează în două categorii: linii de câmp care
se închid numai prin miezul feromagnetic al transformatorului şi care înlănţuie ambele
înfăşurări, numite linii de câmp magnetic util; linii de câmp care se închid parţial prin miez,
parţial prin aer, înlănţuind fie numai înfăşurarea primară, fie numai înfăşurarea secundară,
numite linii de câmp magnetic de dispersie.
Liniile câmpului magnetic util, determinate de solenaţia rezultantă, determină în secţiunea
transversală a miezului magnetic fluxul fascicular util ϕ, iar în înfăşurările primară şi
secundară, fluxuri magnetice utile proporţionale cu numărul de spire:
ϕ ϕ
1 1
N
u
· ,
respectiv (3.1.4)
ϕ ϕ
2 2
N
u
· .
Liniile celor două câmpuri magnetice de dispersie determină fluxurile magnetice de
dispersie ϕ
σ1
respectiv ϕ
σ2
, proporţionale cu inductivităţile de dispersie corespunzătoare:

1 1 1
i L
σ σ
ϕ · ,
respectiv (3.1.5)

2 2 2
i L
σ σ
ϕ · .
Din punct de vedere valoric, fluxurile de dispersie sunt relativ mici în raport cu fluxurile
utile, deoarece, având permeabilitatea mult mai mare decât aerul, miezul magnetic
concentrează marea majoritate a liniilor câmpului magnetic.
Ţinând seama de sensurile fizice ale mărimilor, evidenţiate în figura 3.1.1, fluxurile totale
corespunzătoare celor două înfăşurări sunt:
79
1 1 1 1 1 1
i L N
u σ σ
ϕ ϕ ϕ ϕ + · + · ,
respectiv (3.1.6)

2 2 2 2 2 2
i L N
u σ σ
ϕ ϕ ϕ ϕ + − · + − · .
Aplicând legea inducţiei electromagnetice de-a lungul contururilor închise care trec prin
conductoarele celor două înfăşurări şi ţinând seama de legea conducţiei electrice, se obţine:

t
u i R e
d
d
1
1 1 1 1
ϕ
− · − · ,
respectiv (3.1.7)

t
u i R e
d
d
2
2 2 2 2
ϕ
− · + · ,
unde R
1
şi R
2
reprezintă rezistenţele electrice ale celor două înfăşurări.
Ţinând seama de relaţiile (3.1.6), sistemul (3.1.7) devine:

t
i
L
t
N i R u
t
i
L
t
N i R u
d
d
d
d
d
d
d
d

2
2 2 2 2 2
1
1 1 1 1 1
σ
σ
ϕ
ϕ
+ − · −
+ + ·
, (3.1.8)
cu necunoscutele ϕ , , ,
2 2 1
u i i . Pentru ca sistemul să fie compatibil determinat, se completează
cu relaţiile:

2 2 1 1
2 1
2
2
2 2
d
1
d
d
i N i N
N N
L
t i
C t
i
L i R u
u
− ·
·
+ + ·

µ
µ
ϑ
ϑ ϕ , (3.1.9)
care reprezintă:
• căderea de tensiune pe sarcina din secundarul transformatorului (caracterizată de o
rezistenţă, o inductivitate şi o capacitate);
• dependenţa neliniară dintre fluxul fascicular util şi solenaţia rezultantă care îl produce,
L
u
fiind inductivitatea corespunzătoare fluxului util;
• solenaţia rezultantă obţinută prin aplicarea legii circuitului magnetic pe conturul închis
Γ şi egală cu diferenţa dintre solenaţia primară şi cea secundară.
Sistemul compus din relaţiile (3.1.8) şi (3.1.9) este neliniar din cauza relaţiei ) (
µ
ϑ ϕ f ·
care reprezintă caracteristica magnetică a miezului. Considerând dependenţa liniară (L
u
=ct.),
aproximaţie acceptabilă practic când u
1
este sinusoidală şi U
1
=ct., sistemul poate fi
reprezentat în complex astfel:
Φ + + ·
1 1 1 1 1 1
N j I L j I R U ω ω
σ

Φ − + · −
2 2 2 2 2 2
N j I L j I R U ω ω
σ


2 2 2 2
1
I
C j
I L j I R U
ω
ω + + · , (3.1.10)

µ µ
ω
Θ · Θ · Φ
2
1
2 1
N
X
N N
L
u u


µ µ
I N I N I N
1 2 2 1 1
· − · Θ
80
unde:

µ
I - este curentul de magnetizare, reprezentând curentul care străbătând spirele înfăşurării
primare în gol ar produce aceeaşi solenaţie ca în sarcină;

2
1
N
N
L X
u u
ω · este reactanţa corespunzătoare fluxului util.
Rezistenţele şi reactanţele înfăşurărilor, precum şi căderile de tensiune au valori
dependente de numărul de spire al înfăşurărilor. Pentru a face posibilă compararea
parametrilor înfăşurărilor transformatorului, se face raportarea înfăşurării secundare la cea
primară. Aceasta se realizează în ipoteza conservării: solenaţiilor, pierderilor în înfăşurări şi în
miez, puterii reactive de magnetizare a miezului, puterii reactive corespunzătoare câmpului
magnetic de dispersie şi puterii transmise de transformator receptorului conectat în secundar.
Pentru aceasta tensiunile se raportează proporţional cu numărul de spire (pentru a conserva
fluxurile fasciculare), curenţii – invers proporţional cu numărul spirelor (pentru a conserva
solenaţiile), rezistenţele şi reactanţele – ca raportul tensiunilor la curenţi:
2
2
2
1 '
2 2
2
2
1 '
2 2
1
2 '
2 2
2
1 '
2
; ; ;
σ σ
X
N
N
X R
N
N
R I
N
N
I U
N
N
U

,
_

¸
¸
·

,
_

¸
¸
· · · . (3.1.11)
Notând
; ;
1
1
2
2 2 1 1
E
N
N
N j E N j E − · Φ · Φ − · ω ω (3.1.12)
şi raportând
2
E se obţine

1 2
2
1 '
2
E E
N
N
E − · · . (3.1.13)
Sistemul ecuaţiilor raportate ale transformatorului este:

1 1 1 1 1 1
E I jX I R U − + ·
σ


1
'
2
'
2
'
2
'
2
'
2
E I jX I R U + + · −
σ


2
' '
2
' '
2
I jX I R U + · , (3.1.14)

µ
ω
I
N
X
u
1
· Φ

'
2 1
I I I − ·
µ

iar schema echivalentă corespunzătoare este reprezentată în figura 3.1.2.
Dacă se ţine seama de pierderile în fier, sistemul (3.1.14) rămâne valabil cu excepţia
ultimei relaţii care devine:

'
2 1 10
I I I I I
a
− · + ·
µ
, (3.1.15)
unde
a
I şi
µ
I sunt componenta activă şi reactivă a curentului de magnetizaţie (egal cu
curentul de mers în gol, de valoare constantă, şi notat cu
10
I ), iar schema echivalentă se
modifică prin completarea laturii transversale cu rezistenţa corespunzătoare pierderilor în fier
(R
Fe
), ca în figura 3.1.2.

81

Observaţii:
1. Schema din figura 3.1.2 se mai numeşte schema echivalentă în T.
2. Pentru simplificarea calculelor, la analiza funcţionării în sarcină se foloseşte schema
echivalentă în Γ (Fig. 3.1.3), în care latura transversală a fost reprezentată în varianta
serie şi
2 2
2
2 2
2
12 12 12
u Fe
u Fe
u Fe
u Fe
u Fe
Fe u
X R
X R
j
X R
X R
jX R
R X
j jX R Z
+
+
+
·
+
· + · ,
iar 06 , 1 02 , 1 1
12
1
1
− ≅ + ≅
X
X
c
σ
.

3.1.3. Bilanţul puterilor transformatorului electric
O metodă simplă de determinare a bilanţului puterilor transformatorului pleacă de la
schema echivalentă a transformatorului monofazat (Fig. 3.1.2) care consideră şi pierderile în
fier.
În elementele acestei scheme se produc următoarele pierderi:
- de putere activă: P
Cu1
şi P
Cu2
, în conductoarele celor două înfăşurări şi P
Fe
în miezul
feromagnetic;
- de putere reactivă: Q
σ1
şi Q
σ2
în câmpul magnetic de dispersie al înfăşurării primare,
respectiv secundare, şi Q
m
la magnetizarea miezului feromagnetic.
Diagrama de bilanţ energetic este reprezentată în figura 3.1.4.
Dacă transformatorul primeşte de la reţea pe la bornele înfăşurării primare puterea
1 1 1
jQ P S + · şi cedează circuitului receptor racordat la bornele înfăşurării secundare puterea
2 2 2
jQ P S + · , ţinând seama de pierderile de putere evidenţiate în figura 3.1.4, se pot scrie
ecuaţiile de bilanţ al puterilor active şi reactive:
82

2 2 1 1
P P P P P
Cu Fe Cu
+ + + · (3.1.16)

2 2 1 1
Q Q Q Q Q
m
+ + + ·
σ σ
(3.1.17)

Mărimile din ultimele două ecuaţii se calculează astfel:

1 1 1 1
cosϕ I U P ·
1 1 1 1
sin ϕ I U Q ·

2 2 2 2
cosϕ I U P ·
2 2 2 2
sin ϕ I U Q ·

2
1 1 1
I R P
Cu
·
2
1 1 1
I X Q
σ σ
·

2 '
2
'
2
2
2 2 2
) (I R I R P
Cu
· ·
2 '
2
'
2
2
2 2 2
) (I X I X Q
σ σ σ
· ·

2
a Fe Fe
I R P ·
2
µ
I X Q
u m
· .
Se observă că există două categorii de pierderi:
• pierderi de putere proporţionale cu sarcina transformatorului:
2 1 2 1
, , ,
σ σ
Q Q P P
Cu Cu
;
• pierderi de putere constante:
m Fe
Q P , .
Observaţii:
1. La magnetizarea ciclică a miezului feromagnetic al transformatorului datorită variaţiei
periodice în timp a fluxului magnetic, se produc pierderi prin histerezis P
H
(ca urmare a
caracteristicii neliniare de magnetizare) şi prin curenţi turbionari, numiţi şi curenţi
Foucault, P
F
(care apar prin inducţie în miezul feromagnetic ce are şi proprietăţi
conductive);
F H Fe
P P P + · .
2. Aceste pierderi depind de natura materialului feromagnetic, de grosimea tolei, de
frecvenţa de magnetizare şi de valoarea inducţiei magnetice (prin aceasta de valoarea
efectivă a tensiunii de alimentare) şi sunt aproximativ egale cu pierderile de mers în gol
0
P P
Fe
≅ (3.1.18)
3. Pierderile specifice în unitatea de masă a miezului feromagnetic se exprimă cu relaţia:
83

2
max
2 2
max
B f B f p p p
F H F H Fe
σ σ + · + · (3.1.19)
unde: σ
H
şi σ
F
sunt constante care depind de grosimea tolei şi de natura materialului, f
este frecvenţa de magnetizare, iar B
max
este valoarea maximă a inducţiei magnetice în
secţiunea transversală a miezului.
4. La funcţionarea în sarcină a transformatorului, în afara pierderilor în înfăşurări şi în
miezul feromagnetic, se mai produc pierderi în cuvă, în piesele de consolidare, pierderi
specifice prin dispersie la capetele înfăşurărilor.
5. În afara pierderilor în fier care sunt independente de curentul de sarcină, toate celelalte
pierderi depind direct sau indirect de încărcarea transformatorului, respectiv de I
2
.
3.1.4. Randamentul transformatorului electric
Pierderile de putere influenţează negativ randamentul transformatorului, care este definit
ca raportul dintre puterea activă cedată în secundar şi puterea activă primită prin înfăşurarea
primară:

Fe Cu Cu
P P P I U
I U
P
P
+ + +
· ·
2 1 2 2 2
2 2 2
1
2
cos
cos
ϕ
ϕ
η . (3.1.20)
Pierderile de putere în conductoare se pot pune sub forma:

k k Cu Cu Cu
P I R I R I R P P P
1
2 2
1
2 '
2 2
2
1 1 2 1
) ( β · ≅ + · + · , (3.1.21)
unde

2
1
1
n
k
k
I
P
R · este rezistenţa echivalentă din schema Kapp, determinată la încercarea de
scurtcircuit a transformatorului, în funcţie de puterea absorbită P
1k
.;

n
I
I
1
1
· β reprezintă gradul de încărcare al transformatorului.
Puterea secundară (utilă) poate fi pusă sub forma:

2 2 1 1 2
'
2
'
2 2 2 2 2
cos cos cos cos ϕ β ϕ β ϕ ϕ
n n n
S I U I U I U P · · · · (3.1.22)
unde S
n
=U
1n
I
1n
este puterea aparentă nominală a transformatorului.
Ţinând seama de aceste precizări şi de relaţia (3.1.18), relaţia (3.1.20) devine:

0 1
2
2
2
cos
cos
P P S
S
k n
n
+ +
·
β ϕ β
ϕ β
η . (3.1.23)
Interesează gradul de încărcare pentru care randamentul transformatorului este maxim la o
tensiune U
2
şi un defazaj ϕ
2
constante. Derivând funcţia ) (β η şi anulând derivata se obţine:

k
op
P
P
1
0
· β , (3.1.24)
relaţie ce arată că încărcarea optimă este independentă de factorul de putere al sarcinii.
Din expresia valorii maxime a randamentului:

0 1 2
2
max
2 cos
cos
P P S
S
k n
n
+
·
ϕ
ϕ
η , (3.1.25)
84
rezultă că acesta este maxim când pierderile constante sunt egale cu cele variabile.
Expresia valorii randamentului nominal este:

0 1 2
2
cos
cos
P P S
S
k n
n
n
+ +
·
ϕ
ϕ
η , (3.1.26)
iar caracteristica randamentului ) (β η la . cos
2
const · ϕ este reprezentată în figura 3.1.5.


De regulă, transformatoarele sunt dimensionate
să aibă un factor de încărcare optimă 7 , 0 3 , 0 − ·
op
β ,
în funcţie de destinaţie şi de caracterul sarcinii, astfel
încât el să funcţioneze cu randament maxim în
regimul de funcţionare cel mai frecvent (chiar dacă
transformatorul funcţionează în sarcină redusă faţă de
cea nominală, randamentul său rămâne foarte bun).
Diferenţa dintre valoarea maximă şi cea nominală
a randamentului transformatoarelor de putere este
foarte mică, ceea ce face ca, în practică, acestea să fie
încărcate până la puterea nominală, sau conform
caracteristicii de încărcare (Cap. 4).
3.2. MOTORUL ASINCRON
3.2.1. Principiul de funcţionare. Regimurile maşinii
Maşina asincronă este o maşină electrică rotativă de curent alternativ (monofazată sau cel
mai adesea trifazată), cu câmp magnetic învârtitor, al cărei rotor are turaţia diferită de turaţia
(viteza) câmpului magnetic învârtitor şi dependentă de cuplul rezistent.
Este utilizată mai ales în regim de motor, uneori în regim de frână (la ascensoare, macarale
etc.), sau în regim de generator (la microhidrocentrale fără personal permanent).
Este maşina electrică cea mai folosită în industrie datorită simplităţii constructive, a
preţului de cost relativ scăzut pe unitate de putere, a randamentului ridicat, robusteţii,
posibilităţii de a fi construită într-o gamă foarte largă de puteri, turaţii, tensiuni de alimentare.
Elementele constructive de bază sunt:
• Statorul având rol de inductor, pe care se dispune înfăşurarea trifazată conectată în
stea sau triunghi şi care se alimentează de la reţea;
• Rotorul cu rolul de indus în două variante:
a) Rotorul bobinat – înfăşurarea rotorică în conexiune stea este de tipul celei din
stator;
b) Rotorul în scurtcircuit sub formă de colivie simplă sau multiplă.
Sub aspect teoretic între cele două tipuri de motoare nu există nici o deosebire. Tipul b)
este constructiv mai simplu şi sunt cele mai răspândite, tipul a) incluzând şi contacte
alunecătoare, ceea ce complică întreţinerea.
La funcţionarea în regim de motor – cazul obişnuit de utilizare a maşinii – înfăşurarea
statorică este alimentată cu un sistem trifazat simetric de curenţi, ceea ce conduce la apariţia
în întrefierul maşinii a unei unde de câmp magnetic – numit câmp învârtitor. Acesta se roteşte
cu o turaţie n
1
, numită turaţie de sincronism, funcţie de frecvenţa f
1
a mărimilor (tensiune şi
curent) statorice şi de numărul de perechi de poli ai maşinii:

p
f
n
1
1
60
· [rot/min] (3.2.1)
85
Câmpul magnetic învârtitor induce (prin fenomen de inducţie electromagnetică) în fazele
înfăşurării rotorului, iniţial imobil, un sistem trifazat simetric de t.e.m. (e
2
), care vor determina
apariţia unui sistem trifazat simetric de curenţi rotorici (i
2
).
Câmpul magnetic învârtitor acţionează asupra acestor curenţi cu forţe Laplace, care vor
pune rotorul în mişcare. Pe măsura accelerării rotorului ca urmare a cuplului electromagnetic
activ ce se exercită asupra lui, viteza relativă a câmpului inductor în raport cu înfăşurarea
rotorică scade ) (
2 1
Ω − Ω , fapt ce duce la scăderea intensităţii curenţilor rotorici şi la
reducerea frecvenţei lor.
În final rotorul se stabileşte la o turaţie staţionară n
2
< n
1
, corespunzătoare

egalării cuplului
electromagnetic activ cu cel rezistent. Pentru a caracteriza această rotire asincronă a maşinii s-
a introdus mărimea numită alunecare:

1
2 1
1
2 1

Ω − Ω
·

·
n
n n
s , (3.2.2)
unde

1
1
1
2 n
p
π
ω
· · Ω , reprezintă viteza unghiulară statorică,

2
2
1 2
2 n
p
π
ω
· − Ω · Ω reprezintă viteza unghiulară rotorică.
Ţinând seama de relaţiile de mai sus rezultă că frecvenţa mărimilor rotorice este legată de
frecvenţa mărimilor statorice prin relaţia:

1
2
1
2
f
f
s · ·
ω
ω
. (3.2.3)
Observaţii:
1. Maşina nu poate funcţiona la turaţia de sincronism, deoarece dacă înfăşurarea rotorică se
roteşte cu aceeaşi viteză cu câmpul magnetic învârtitor ) (
2 1
Ω · Ω fenomenul inducţiei
electromagnetice nu se mai produce, t.e.m. rotorice sunt nule (e
2
=0), de asemenea curenţii
rotorici (i
2
=0) şi cuplul electromagnetic (cuplul activ) este nul.
2. Curenţii rotorici îşi asociază un câmp învârtitor propriu, numit câmp magnetic de reacţie
(fenomenul poartă numele de reacţia indusului), câmp ce se roteşte sincron (cu Ω
1
) cu câmpul
inductor principal (statoric), dar este decalat spaţial faţă de acesta. Cele două câmpuri
magnetice se compun dând câmpul magnetic rezultant al maşinii, care are o distribuţie
sinusoidală în timp şi spaţiu.
Din teoria maşinii asincrone rezultă că cuplul electromagnetic poate fi pus sub forma:

2 1
2 2 2
cos 3
Ω − Ω
·
ϕ I E
M , (3.2.4)
unde E
2
reprezintă valoarea efectivă a t.e.m. indusă în înfăşurarea rotorică.
Regimurile de funcţionare ale maşinii asincrone sunt consecinţe ale valorilor posibile ale
cuplului electromagnetic în funcţie de viteza unghiulară statorică (Ω
1
) şi de cea rotorică (Ω
2
).
• Regimul de motor. Din relaţia (3.2.4) se observă că 0 > M dacă ) (
1 2
Ω < Ω . Deci la
turaţii rotorice asincrone n
2
< n
1
cuplul electromagnetic al maşinii este un cuplu motor.
Regimul de motor se desfăşoară pentru valori ale alunecării cuprinse în domeniul
0<s<1.
86
• Regimul de generator. Dacă armătura rotorică este antrenată la o viteză unghiulară
1 2
Ω > Ω în sensul câmpului magnetic inductor, 0 < M , puterea mecanică este
transformată în putere electrică şi maşina funcţionează în regim de generator injectând
putere în reţea. Regimul se desfăşoară în domeniul 0 < < ∞ − s .
• Regimul de frână. Maşina asincronă intră în regim de frână atunci când cuplul
electromagnetic dezvoltat este de sens opus sensului său de rotaţie. Aceasta se
întâmplă dacă se schimbă succesiunea fazelor înfăşurării statorice, astfel încât câmpul
magnetic să se rotească cu Ω
1
în sens invers armăturii rotorice, sau dacă cuplul
rezistent depăşeşte valoarea cuplului activ. În această situaţie maşina primeşte energie
atât din reţeaua electrică, cât şi pe la arbore şi o transformă în căldură prin efect
electrocaloric. Acest regim se desfăşoară pentru ∞ < < s 1 .
În figura 3.2.1 se prezintă caracteristica mecanică a maşinii cu evidenţierea regimurilor.

Se deosebesc două regimuri limită ale regimului de motor:
• funcţionarea cu rotorul imobil (calat) când 1 s 0
2
· ⇒ · n - similară unui
transformator cu secundarul în scurtcircuit – regim periculos deoarece căldura
degajată distruge rapid izolaţia;
• funcţionarea la mers în gol ideal când 0 s
1 2
· ⇒ · n n .
3.2.2. Teoria tehnică a maşinii asincrone în regim de motor
Teoria tehnică a maşinii asincrone este similară celei a transformatorului electric, astfel
încât se poate face o analogie cu acesta din urmă, asociind statorul cu primarul şi rotorul cu
secundarul în scurtcircuit al transformatorului. Plecând de la relaţiile (3.1.10) şi ţinând seama
că pulsaţia mărimilor statorice este diferită de cea a mărimilor rotorice, se obţin ecuaţiile de
fază ale maşinii:
Φ + + ·
1 1 1 1 1 1 1 1 1
N k j I L j I R U ω ω
σ

Φ − + ·
2 2 2 2 2 2 2 2
0 N k j I L j I R ω ω
σ


'
2 1
I I I − ·
µ
(3.2.5)
µ µ
ω
I
N k
X
I
N k
L
u u
1 1 1 1 1
· · Φ ,
unde
R
1
, R
2
sunt rezistenţele înfăşurărilor statorică, respectiv rotorică;
87
L
σ1
, L
σ2
sunt inductivităţile de dispersie a înfăşurării de fază a statorului faţă de rotor şi
invers;
N
1
, N
2
reprezintă numărul de spire al înfăşurării de fază statorică, respectiv rotorică;
k
1
, k
2
sunt coeficienţi subunitari care depind de tipul înfăşurării, numiţi factori de
înfăşurare;
Φ este fluxul magnetic corespunzător unui pol al câmpului învârtitor;
I
µ
este curentul de magnetizare care produce câmpul magnetic învârtitor.
Ţinând seama că
1 2
ω ω s · , conform relaţiei (3.2.3) şi făcând notaţiile:
,

1
1 1
2 2
2 2 2 2
1 1 1 1 1
E s
N k
N k
N k j E
I jX I L j N k j E
u u
− · Φ ·
− · − · Φ − ·
ω
ω ω
µ µ
(3.2.6)
raportarea mărimilor rotorice la cele statorice se face cu relaţiile:
2
2
2 2
1 1 '
2 2
2
2 2
1 1 '
2
2
1 1
2 2 '
2 1 2
2 2
1 1 '
2
,
, ,
σ σ
X
N k
N k
X R
N k
N k
R
I
N k
N k
I E s E
N k
N k
E

,
_

¸
¸
·

,
_

¸
¸
·
· − · ·
. (3.2.7)
Notând
2 1 2 σ σ
ω L X · şi luând în considerare şi pierderile în fier, se obţine sistemul
complet al ecuaţiilor de funcţionare în regim permanent raportate la stator sub forma:

1 1 1 1 1 1
E I jX I R U − + ·
σ


1
'
2
'
2
'
2
'
2
0 E I jX I
s
R
+ + ·
σ


'
2 1 10
I I I I I
a
− · + ·
µ


a Fe m
I R I jX E − · − ·
µ 1
. (3.2.8)
Primele două ecuaţii din (3.2.8) arată că maşina asincronă poate fi echivalată cu un
transformator care ar fi încărcat cu o sarcină rezistivă variabilă s R /
'
2
.
Deci motorul asincron reprezintă un transformator generalizat în care pe lângă
transformarea tensiunilor şi curenţilor are loc şi transformarea frecvenţei în raportul
1 2
/ f f s · .
Schema echivalentă corespunzătoare este prezentată în figura 3.2.2, în care, pentru
evidenţierea pierderilor în înfăşurarea rotorică şi a puterii mecanice, rezistenţa s R /
'
2
s-a
descompus în
'
2
R şi
'
2
1
1
R
s

,
_

¸
¸
− .
88


Observaţii:
1. Datorită întrefierului (care nu apare la transformator) reactanţele de dispersie
'
2 1
,
σ σ
X X sunt relativ mari în comparaţie cu X
u
.
2. Rezistenţa corespunzătoare pierderilor în fier R
Fe
este mai mică decât la transformator
(pierderile
2
a Fe Fe
I R P · sunt relativ mai mari).
3. Ca urmare la maşina asincronă nu sunt posibile simplificările care se fac la
transformator pentru schema Kapp (de scurtcircuit).
Neglijând rezistenţa statorică şi reunind reactanţele de scăpări 0
1
≈ R şi
'
2 1
1
σ σ σ
X X
c
X + · , cu 08 , 1 04 , 1 − · c , se obţine schema simplificată a maşinii asincrone, cu
circuitul de magnetizare scos la borne (Fig. 3.2.3).

3.2.3. Bilanţul puterilor şi randamentul motorului asincron trifazat
Puterea electrică absorbită pe la bornele statorice de motor este:

1 1 1 1
cos 3 ϕ I U P · (3.2.9)
Din această putere o parte se consumă prin pierderi Joule în înfăşurarea statorică

2
1 1 1
3 I R P
Cu
· (3.2.10)
şi prin pierderi prin histerezis şi curenţi turbionari în miezul feromagnetic al statorului – P
Fe1
.
Puterea rămasă este puterea electromagnetică a maşinii, P
em
, transmisă rotorului prin
intermediul câmpului magnetic învârtitor din întrefier:
89

1
2 '
2
'
2
1 1 1
) ( 3 ) ( Ω · · + − · M I
s
R
P P P P
Fe Cu em
, (3.2.11)
unde M este cuplul electromagnetic al maşinii.
Din această putere primită de rotor o parte se pierde în înfăşurarea rotorică prin efect
Joule:

em Cu
sP I R P · ·
2 '
2
'
2 2
) ( 3 (3.2.12)
şi în miezul rotoric P
Fe2
. Acestea din urmă sunt mici: cele prin histerezis sunt proporţionale cu
f
2
, iar cele prin curenţi turbionari cu
2
2
f , valoarea frecvenţei rotorice fiind redusă. La
motoarele asincrone de construcţie normală alunecarea nominală 06 , 0 01 , 0 − ·
n
s (valorile
mai mici corespund la puteri mai mari), astfel încât f
2
= (0,5-3) Hz. Deci pierderile în fierul
rotoric al motorului asincron se pot neglija în regim normal de funcţionare.
Puterea rămasă reprezintă puterea mecanică transmisă rotorului:

2 2
) 1 ( Ω · − · − · M P s P P P
em Cu em mec
. (3.2.13)
Puterea utilă disponibilă la arborele motorului se obţine scăzând din această putere
mecanică pierderile mecanice prin frecare şi ventilaţie:

2 2
Ω · − ·
u fv mec
M P P P . (3.2.14)
Diferenţa dintre puterea electromagnetică transmisă rotorului şi puterea utilă la arborele
motorului se numeşte putere de alunecare:

fv Cu em s
P P P P P + · − ·
2 2
. (3.2.15)
În figura 3.2.4. se prezintă diagrama de puteri a motorului asincron.

Observaţii:
1. Spre deosebire de secundarul transformatorului electric care poate debita atât energie
activă cât şi reactivă, rotorul motorului asincron poate da numai putere activă, sub
forma de energie mecanică.
2. Rotorul primeşte însă energie reactivă necesară magnetizării câmpului magnetic de
dispersie şi a armăturii rotorice.
În ceea ce priveşte puterea reactivă, bilanţul este modelat de relaţia:
2 2 1 1 1 σ δ σ
Q Q Q Q Q Q
Fe Fe
+ + + + · (3.2.16)
90
în care:

2
1 1 1
3 I X Q
σ σ
· şi
2 '
2
'
2 2
) ( 3 I X Q
σ σ
· reprezintă puterile de magnetizare ale câmpurilor
magnetice de dispersie în cele două înfăşurări;

δ
Q Q Q
Fe Fe
, ,
2 1
sunt puteri necesare magnetizării celor două armături şi a întrefierului;
ele satisfac relaţia:

2
2 1
3
µ δ
I X Q Q Q
u Fe Fe
· + + . (3.2.17)
Randamentul motorului asincron se determină cu relaţia:

1 1 1
1 2 1 1 1 1
1
2
cos 3
) ( cos 3
ϕ
ϕ
η
I U
P P P P I U
P
P
fv Fe Cu Cu
+ + + −
· · . (3.2.18)
Ca şi la transformatorul electric se poate demonstra că randamentul maxim se obţine când
pierderile constante (
fv Fe
P P + ) sunt egale cu pierderile variabile (
2 1 Cu Cu
P P + ).
Randamentul nominal este o funcţie de puterea motorului, de turaţie, de tipul constructiv.
3.3. ACŢIONĂRI ELECTRICE
3.3.1. Sisteme de acţionare electrică
Acţionarea electrică este operaţia prin care se efectuează comenzi asupra regimurilor de
funcţionare a maşinilor de lucru cu ajutorul energiei electrice. Ea se realizează prin sisteme de
acţionare electrică, alcătuite dintr-un ansamblu de dispozitive care transformă energia
electrică în energie mecanică şi coordonează pe cale electrică parametrii energiei astfel
obţinute (în principal cuplul şi turaţia).
În figura 3.3.1 se reprezintă schema structurală a unui sistem complex de acţionare
electrică.
Motorul electric de acţionare (M.E.A.) este alimentat prin intermediul unui convertor
electric (rotativ sau static), având rolul de a transforma parametrii electrici ai sursei de
alimentare în mărimi specifice tipului de motor şi metodei de reglare a turaţiei adoptate.
Convertorul electric poate fi o instalaţie de redresare, un convertor de frecvenţă, un
variator de tensiune sau combinaţii ale acestora. El poate fi comandat printr-un sistem
automat de comandă prevăzut cu calculator de proces – în cazul sistemelor complexe – sau cu
regulator pentru sistemele mai simple.
M.E.A. împreună cu mecanismele de transmisie a energiei mecanice – care formează
lanţul cinematic (L.C.) al acţionării – alcătuit din arbori de transmisie, curele de transmisie,
roţi dinţate, cuplaje electromagnetice sau cu fricţiune, şuruburi fără sfârşit etc. – formează
echipamentul de antrenare.
În fluxul de informaţii al sistemului de acţionare, care furnizează mărimea de comandă, se
găseşte convertorul mărimii măsurate, reprezentat de un traductor de poziţie sau de turaţie.
După numărul motoarelor care asigură acţionarea unei maşini de lucru, acţionările electrice
se clasifică în:
• acţionări individuale, în care un singur motor electric acţionează o singură maşină de
lucru; motorul poate fi cuplat la arborele maşinii de lucru direct sau prin transmisie
mecanică;
• acţionări multiple, în care o maşină de lucru este acţionată de mai multe motoare
electrice, câte un motor pentru o mişcare sau un grup de mişcări. Aceste motoare pot
91
funcţiona independent sau pot fi legate între ele pe cale mecanică, sau pe cale
electrică. Legătura mecanică se realizează prin cuplaj rigid, diferenţial sau cu fricţiune,
iar legătura electrică se realizează prin aşa-numitul arbore electric. La aceste sisteme
de acţionări randamentul creşte şi devin posibile comenzile automate ale unor
mecanisme separate. Sistemul se aplică la maşinile de aşchiere, la maşinile de lucru
din metalurgie, industria textilă, poligrafică etc.

3.3.2. Ecuaţia fundamentală a sistemelor de acţionare electrică
La baza studiului acţionărilor electrice complexe se află ecuaţia de mişcare a sistemului de
acţionare individuală care derivă din legea fundamentală a mişcării. Mişcarea de bază în
sistemele de acţionare electrică este mişcarea de rotaţie, a cărei lege fundamentală este:

t
J M M M
r a
d
dΩ
· − · , (3.3.1)
unde:
M reprezintă cuplul rezultant care acţionează asupra arborelui motor în regim
permanent;

a
M este cuplul activ, iar
r
M - cuplul rezistent static;
J reprezintă momentul axial de inerţie al ansamblului motor-sarcină, care se roteşte cu
viteza unghiulară Ω, având acceleraţia unghiulară dΩ/dt.
Termenul din dreapta ecuaţiei se mai numeşte cuplu rezistent dinamic.
Relaţia (3.3.1) este valabilă numai în ipoteza că momentul axial de inerţie este constant,
ceea ce corespunde majorităţii cazurilor practice.
În cazul mecanismelor la care momentul axial de inerţie al unor piese în raport cu arborele
motor îşi schimbă valoarea în decursul unui ciclu de funcţionare (cazul mecanismelor bielă-
92
manivelă, al maşinilor cu raport de transmisie între două organe variabil în timp etc.), ecuaţia
fundamentală a mişcării se scrie sub forma:

t
J
t
J M
d
d
2 d
d Ω
+

· . (3.3.2)
Ecuaţia (3.3.1) se mai poate scrie ca:

t
GD
t g
GD
t
J M
d
dn
375 d
d
4 d
d
2 2
·

·

· , (3.3.3)
unde
GD
2
reprezintă momentul de volant (de giraţie) al maselor în mişcare de rotaţie;

t t d
dn
60
2
d
d π
·

, este acceleraţia unghiulară exprimată în funcţie de variaţia în timp a
turaţiei motorului, iar g=9,81, este acceleraţia gravitaţională.
Pentru rezolvarea problemelor de acţionare este necesară precizarea convenţiei asupra
semnelor cuplurilor ce intervin în ecuaţia fundamentală.
Cuplul activ
a
M reprezintă cuplul dezvoltat de motorul electric ca urmare a acţiunii
câmpului electromagnetic al statorului asupra rotorului. El învinge cuplurile rezistente statice
şi dinamice, imprimând maşinii de lucru o anumită viteză. În această situaţie maşina absoarbe
energie din reţea, iar sensul cuplului activ este pozitiv. Dacă
a
M lucrează în acelaşi sens cu
cuplurile rezistente de pe arborele maşinii de lucru, motorul cedează energie în reţea sau pe o
rezistenţă din circuitul indusului, iar cuplul este negativ sau de frânare.
Cuplul rezistent static
r
M acţionează la arborele maşinii de lucru şi se datorează forţelor
de frecare şi utile (de tăiere, aşchiere, compresie, întindere, răsucire etc.). El se opune mişcării
imprimate de motor maşinii de lucru. Semnul pozitiv al acestui cuplu corespunde cazului când
el se opune cuplului motor.
Cuplurile rezistente statice pot fi de reacţie sau potenţiale .
În prima grupă intră cuplurile statice care se opun totdeauna cuplului motor şi deci sunt
pozitive. Ele corespund unor maşini de lucru care prelucrează corpuri rigide, cum sunt
maşinile unelte de aşchiere sau presele mecanice cu excentric, în momentul presării.
În grupa a doua intră toate cuplurile date de maşinile de ridicat, care permit înmagazinarea
unei energii potenţiale. Când sarcina se ridică, ea înmagazinează o anumită energie potenţială
şi semnul cuplului static este pozitiv, opunându-se cuplului motor. Când sarcina se coboară,
semnul cuplului se consideră negativ, deoarece energia potenţială este cedată, acţionând în
sensul cuplului motor.
Cuplul rezistent dinamic apare în timpul proceselor tranzitorii, când energia cinetică
variază. El este pozitiv când se opune cuplului activ şi negativ când întreţine mişcarea
motorului.
3.3.3. Reducerea cuplurilor şi a momentelor de inerţie la arborele motorului
Ecuaţia fundamentală a mişcării de rotaţie în oricare din formele de mai sus este valabilă
când arborele motorului electric este cuplat direct cu arborele maşinii de lucru, fără organ de
transmisie intermediar sau cu organ de transmisie cu raport egal cu unitatea.
De cele mai multe ori, însă, viteza unghiulară a arborelui motor este diferită de cea a
arborelui maşinii de lucru, legătura dintre cei doi arbori realizându-se prin sisteme de
transmisie cu rapoarte diferite. În aceste condiţii, pentru determinarea puterii şi turaţiei
motorului de acţionare este necesară reducerea cuplurilor, momentelor de inerţie şi a
momentelor de volant la arborele motorului.
93
Considerăm sistemul de acţionare cu transmisie rigidă cu roţi dinţate din figura 3.3.2,a.
Reducerea cuplurilor la arborele motorului se efectuează în ipoteza invarianţei puterii în
sistem:

r r m m
M M Ω · Ω η , (3.3.4)
astfel încât cuplul redus va fi:

r r
m
r
m
M
k
M M
1 1 1
η η
·


· . (3.3.5)
Dacă motorul frânează, cuplul redus se exprimă cu expresia:

r mr
M
k
M
η
· . (3.3.6)

Reducerea momentelor de inerţie ale pieselor componente se face în ipoteza invarianţei
energiilor cinetice:

2 2
2
1
2
1
r r m m
J J Ω · Ω η , (3.3.7)
de unde rezultă momentul de inerţie redus:

r r
m
r
m
J
k
J J
2 2
2
1 1 1
η η
·


· . (3.3.8)
Dacă sistemul de acţionare are o schemă cinematică mai complexă (Fig. 3.3.2,b), între
arborele motor şi arborele maşinii de lucru fiind mai multe trepte de reducere, atunci
reducerea cuplurilor şi momentelor de inerţie se aplică din treaptă în treaptă, conform
relaţiilor (3.3.9) şi (3.3.10):
94


·
·
p
i i i
ri
m
k
M
M
1
η
, (3.3.9)

·
·
p
i
i i
ri
m
k
J
J
1
2
η
, (3.3.10)
în care M
ri
reprezintă cuplurile rezistente statice, J
ri
momentele axiale de inerţie, k
i
rapoartele
de transmisie, iar η
i
randamentele, la arborii intermediari i=1, p.
Dacă se ţine seama şi de cuplul rezistent static aplicat chiar la arborele motor, M
r0
,
corespunzător frecărilor în lagăre, repectiv de momentul axial de inerţie al rotorului şi al
pieselor fixate pe arborele acestuia, J
r0
, relaţiile de mai sus devin:


·
+ ·
p
i i i
ri
r mt
k
M
M M
1
0
η
, (3.3.11)


·
+ ·
p
i
i i
ri
r mt
k
J
J J
1
2
0
η
, (3.3.12)
unde M
mt
şi J
mt
reprezintă cuplul rezistent total, respectiv momentul axial total, reduse la
arborele motorului.
În mod similar, momentul de volant total redus, ţinând seama şi de momentul de volant al
rotorului motorului electric şi al pieselor fixate pe arborele acestuia,
2
0
GD , va fi dat de relaţia:


·
+ ·
p
i
i i
i
t m
k
GD
GD GD
1
2
2
2
0
2
) (
η
. (3.3.13)
În calculele practice pentru care se cunoaşte sau se poate determina cuplul rezistent static
al mecanismului, M
r
şi se cunosc turaţiile, respectiv randamentele diferitelor trepte de
transmisie, cuplul total redus la arborele motorului se calculează cu relaţia:

t t
r
r mt
k
M
M M
η
+ ·
0
, (3.3.14)
unde randamentul total al transmisiei pentru s cuplaje este:

i
s
i
t
η η

·
·
1
, (3.3.15)
iar raportul total de transmisie:

s
s
i
s
i
t
n
n
n
n
n
n
k k
1
2
1
1
0
1
. .

·
⋅ ⋅ ⋅ · ·

, (3.3.16)
n
0
fiind turaţia motorului, iar n
p
– turaţia maşinii de lucru.
3.3.4. Reducerea mişcărilor de translaţie la mişcări de rotaţie
În cazul maşinilor de lucru care au în componenţa lor atât mase în mişcare de rotaţie cât şi
mase în mişcare liniară (de exemplu: raboteze, maşini de ridicat, mecanisme de transport etc.),
acestea din urmă creează la arborele motor cupluri rezistente dinamice suplimentare. Ca
urmare, este necesară reducerea mişcării de translaţie la mişcare de rotaţie. Considerând
sistemul de acţionare din figura 3.3.3, cuplul redus la arborele motorului, corespunzător forţei
95
de sarcină F care acţionează asupra organului cinematic în mişcare de translaţie cu viteza v, se
calculează în ipoteza conservării puterii:
v F M
m m
· Ω η , (3.3.17)
de unde:

m
m
v F
M

·
η
. (3.3.18)

Raportarea maselor de inerţie se face pe baza conservării energiei cinetice:

2 2
2 2
mv
J
m
m
·

η , (3.3.19)
astfel încât momentul de inerţie redus va fi:

2
2
m
m
v m
J

·
η
, (3.3.20)
iar momentul de volant redus:

2
2
2
2
2
2
2
365 4 4
4
n
Gv Gv mv g
gJ GD
m m
m m
η η
η


·

· · , (3.3.21)
în care v este viteza liniară în m/s , n turaţia motorului în rot/min, iar G greutatea în kgf.
Dacă lanţul cinematic al maşinii de lucru este complex, fiind format din p arbori cu
mişcare de rotaţie şi m mecanisme cu mişcare liniară, momentul de inerţie total redus la
arborele motorului va fi:

∑ ∑
· · Ω
+ + ·
m
j
m j
j j
p
i
i i
ri
r mt
v m
k
J
J J
1
2
2
1
2
0
η η
, (3.3.22)
iar momentul de volant total redus la arborele motorului:

∑ ∑
· · Ω
+ + ·
m
j
m j
j j
p
i
i i
i i
t m
v G
k
D G
GD GD
1
2
2
1
2
2
2
0
2
4
) (
η η
. (3.3.23)
Dacă transferul de energie se face de la maşina de lucru la motor, relaţiile deduse mai sus
îşi păstrează valabilitatea dacă se schimbă locul randamentului de la numitor la numărător.
96
3.3.5. Caracteristicile mecanice ale maşinilor de lucru
Caracteristica mecanică a unei maşini de lucru reprezintă dependenţa dintre cuplul
rezistent static al maşinii şi turaţia (sau viteza unghiulară de rotaţie) a acesteia.
3.3.5.1. Maşini de lucru cu cuplul rezistent variabil cu viteza liniară sau cu viteza
unghiulară a mecanismului
Din această categorie fac parte maşinile de lucru care trebuie să învingă frecări cu aerul, cu
apa sau cu un alt fluid. Caracteristica mecanică a acestor maşini este dată de relaţia:

α α

,
_

¸
¸
− + ·

,
_

¸
¸


− + ·
n
r rn r
n
r rn r r
n
n
M M M M M M M ) ( ) (
0 0 0 0
, (3.3.24)
unde:
M
r0
reprezintă componenta cuplului rezistent corespunzătoare frecărilor şi independentă
de viteză;
M
rn
este cuplul rezistent nominal corespunzător turaţiei nominale n
n
sau vitezei
unghiulare nominale Ω
n
;
n este turaţia de regim a maşinii de lucru;
α este un coeficient care, în funcţie de tipul maşinii, poate lua valorile -1,0,1,2,>2.
În funcţie de valorile lui α, relaţia (3.3.24) are diferite forme:
• Maşini de lucru la care α = -1
Este cazul maşinilor de bobinat fire, hârtie, sârmă, la care viteza de tragere a materialului,
v, şi forţa de tracţiune F trebuie să rămână constante indiferent de diametrul d al mosorului.
Cum viteza de tragere:

2
d
v Ω · , (3.3.25)
iar

2
d
F M
r r
· , (3.3.26)
rezultă că viteza unghiulară Ω, respectiv turaţia n, trebuie să scadă cu diametrul mosorului, în
timp ce cuplul creşte.
Puterea utilă fiind:
.
2
ct v F M M P
r n rn r
· · Ω · Ω · (3.3.27)
rezultă

n
n
M M M
n
rn
n
rn r
·


· . (3.3.28)
Ultima relaţie reprezintă forma simplificată a caracteristicii mecanice obţinute din (3.3.24)
pentru α = -1 şi în care s-a neglijat cuplul rezistent datorat frecărilor.
Forma completă a caracteristicii mecanice a acestor maşini reprezentate în figura 3.3.4,
curba (1), este:

n
n
M M M M
n
r rn r r
) (
0 0
− + · . (3.3.29)

97
• Maşini de lucru la care α = 0
Din această categorie fac parte maşinile de lucru care efectuează ridicări de sarcini
(macarale, ascensoare) sau înving frecări (benzi transportoare, calandri pentru fabricarea
cauciucului, maşini de găurit şi strunguri la care viteza de tăiere este proporţională cu
înaintarea) şi pentru care relaţia (3.3.24) ia forma:
. ct M M
rn r
· · (3.3.30)
Caracteristica mecanică a acestor maşini este deci o dreaptă paralelă cu axa abscisei pe
care se află reprezentat timpul, ca în figura 3.3.5, valoarea cuplului rezistent şi timpul cât
acesta rămâne constant cu viteza putând fi modificată conform cerinţelor procesului
tehnologic.

• Maşini de lucru la care α = 1
În acest caz relaţia (3.3.24) devine:

n
r rn r
n
r rn r r
n
n
M M M M M M M ) ( ) (
0 0 0 0
− + ·


− + · , (3.3.31)
adică cuplul rezistent variază direct proporţional cu turaţia (dreapta (2) din Fig. 3.3.4).
Un astfel de cuplu este cel necesar rotirii rotorului unui generator de c.c. cu excitaţie
constantă, debitând pe o rezistenţă fixă.
• Maşini de lucru la care α = 2
În cazul acestor maşini caracteristica mecanică este:

2
0 0
2
0 0
) ( ) (

,
_

¸
¸
− + ·

,
_

¸
¸


− + ·
n
r rn r
n
r rn r r
n
n
M M M M M M M , (3.3.32)
adică cuplul rezistent variază proporţional cu pătratul turaţiei (curba(3) din Fig. 3.3.4). Este
cazul sistemelor de acţionare care presupun mase ce se deplasează cu viteze mari sau în cazul
centrifugării fluidelor cu contrapresiune.
În cazul ventilatoarelor sau pompelor centrifuge, a elicelor etc, refularea fiind liberă, cuplul
M
r0
se poate neglija şi caracteristica mecanică devine:

2 2

,
_

¸
¸
·

,
_

¸
¸


·
n
rn
n
rn r
n
n
M M M , (3.3.33)
reprezentată prin curba (4) din figura 3.3.4.
98
• Maşini de lucru la care α > 2
Este cazul maşinilor de lucru ale căror turaţii depăşesc 100.000 rot/min, cum sunt
instalaţiile centrifuge sau ultracentrifuge din industria chimică la care coeficientul α poate
atinge valori până la 5. În acest caz caracteristica mecanică este dată de relaţia (3.3.24) în care
se neglijează M
r0
:

α α

,
_

¸
¸
·

,
_

¸
¸


·
n
rn
n
rn r
n
n
M M M . (3.3.34)
3.3.5.2. Maşini de lucru cu cuplul rezistent variabil cu unghiul de rotaţie al unor
organe componente ale maşinii
La maşinile de lucru care au în componenţa lor mecanisme bielă-manivelă cum sunt
pompele, compresoarele cu piston, masele basculante la laminoare etc., cuplul este o funcţie
periodică de unghiul arborelui, adică de poziţia unghiulară a rotorului motorului de acţionare.
Cum unghiul θ variază între 0 şi 2π, cuplul rezistent va varia în mod corespunzător şi odată
cu acesta turaţia maşinii.
În funcţie de tipul maşinii şi de operaţiile pe care le execută cuplul rezistent poate varia
după o sinusoidă sau o curbă apropiată de sinusoidă. Pentru efectuarea calculelor, aceste curbe
se descompun în serii Fourier, din care se reţin fundamentala şi primele două armonici.
Dacă Ω = ct. ca în cazul compresoarelor, se poate considera unghiul θ proporţional cu
timpul şi deci sinusoidele se exprimă în funcţie de timp sub forma:
... ) sin( ) sin(
2 2 2 1 1 1 0
+ + + + + · ϕ ω ϕ ω t M t M M M
r r
, (3.3.35)
unde:

0
1
2
t
π
ω · ,
1 1 2
,..., 2 ω ω ω ω n
n
· · , reprezintă pulsaţiile diferitelor armonice;
M
1
, M
2
, …, M
n
sunt amplitudinile armonicelor seriei Fourier;
ϕ
1
, ϕ
2
,…, ϕ
n
sunt fazele iniţiale ale armonicelor;
t
0
reprezintă durata unui ciclu.
3.3.5.3. Maşini de lucru cu cuplul rezistent variabil cu cursa


Din această categorie fac parte maşinile de
transportat sarcini pe pante cu înclinare
variabilă, maşinile de extracţie etc.
Pentru unele maşini din această categorie,
calculul analitic al cuplului se face cu
ajutorul unor relaţii empirice. Pentru maşina
de extracţie fără cablu de compensare (Fig.
3.3.6) ecuaţia cuplului rezistent este:

,
_

¸
¸
− ·
H
h
R G M
r
2
1 , (3.3.36)
unde:
G reprezintă greutatea totală a cablului;
R este raza tobei de rulare;
H este cursa cabinei;
h reprezintă lungimea cursei de ridicare.
99
3.3.6. Alegerea motoarelor electrice de acţionare
3.3.6.1. Regimurile de funcţionare ale maşinilor de lucru
Regimul de funcţionare al maşinilor de lucru arată modul cum variază cuplul rezistent al
acestora în timp. El prezintă o deosebită importanţă în alegerea corectă a motoarelor electrice
de acţionare, deoarece determină solicitările termice ale acestora.
Se deosebesc următoarele categorii:
a) maşini de lucru cu funcţionare în regim de durată cu cuplu rezistent constant;
b) maşini de lucru cu funcţionare în regim de durată cu cuplu rezistent variabil în timp;
c) maşini de lucru cu funcţionare intermitentă;
d) maşini de lucru cu funcţionare în regim de scurtă durată;
e) maşini de lucru care funcţionează cu şocuri de sarcină;
f) maşini de lucru care funcţionează cu sarcini pulsatorii.
3.3.6.2. Serviciile de funcţionare ale motoarelor electrice
Serviciile de funcţionare ale unei maşini electrice definesc succesiunea şi durata de
menţinere a regimurilor de funcţionare. Ele sunt impuse de procesul tehnologic şi de
productivitatea maşinilor de lucru. Corespunzător celor mai frecvente situaţii din practică, se
deosebesc următoarele servicii nominale:
a) Serviciul continuu (S1) – în care motorul funcţionează aperiodic, cu sarcină
constantă, într-un interval de timp suficient pentru atingerea echilibrului termic,
caracterizat prin θ
max
. El este specific pentru ventilatoarele cu debit constant,
transportoarele cu bandă având sarcină liniară constantă etc.
b) Serviciul de scurtă durată (S2) – caracterizând funcţionarea aperiodică a motoarelor,
cu sarcină constantă într-un interval de timp mai mic decât cel necesar pentru
atingerea echilibrului termic, respectiv θ
max
. Motorul este apoi deconectat de la reţea
pentru o perioadă de timp suficientă pentru a se răci până la temperatura ambiantă.
Serviciul este specific motoarelor utilizate în sistemele de acţionare ale ecluzelor, a
unor mecanisme auxiliare de la laminoare etc.
c) Serviciul intermitent periodic (S3) – caracterizează o funcţionare ciclică. Durata t
c
a
unui ciclu este compusă dintr-un timp de lucru t
l
în care motorul funcţionează cu
sarcină constantă, şi un timp de pauză t
p
, ambii suficient de mici pentru ca echilibrul
termic să nu se atingă în cursul unui ciclu de funcţionare. În acest serviciu
funcţionează motoarele asincrone cu rotorul bobinat şi frânare mecanică utilizate
pentru acţionarea maşinilor sau a mecanismelor de ridicat.
d) Serviciul intermitent cu durată de pornire (S4) – corespunde unei funcţionări ciclice,
compusă din următorii timpi: un interval de pornire t
d
, un interval de funcţionare la
putere constantă t
l
şi un interval de repaus t
p
, în care motorul este deconectat de la
reţea. Deşi încălzirea motorului este influenţată de perioada de pornire, totuşi nu se
atinge echilibrul termic. Este cazul motoarelor asincrone cu rotor în scurtcircuit şi
frânare mecanică, utilizate la maşinile sau mecanismele de lucru pentru ridicarea
greutăţilor.
e) Serviciul intermitent periodic cu durată de pornire şi frânare electrică (S5) – care se
deosebeşte de cazul anterior prin faptul că înaintea timpului de repaus mai conţine un
timp de frânare t
f
. Nici în acest regim nu se atinge echilibrul termic. Este cazul
motoarelor asincrone cu rotor în scurtcircuit care acţionează macarale.
f) Serviciul neîntrerupt cu sarcină intermitentă (S6) – compus din cicluri succesive
având un timp de funcţionare t
l
la putere constantă, urmat de un timp de funcţionare
în gol t
0
, fără timp de repaus. Cei doi timpi având valori relativ reduse, echilibrul
termic nu se atinge în decursul unui ciclu. Serviciul este specific motoarelor electrice
100
folosite pentru acţionarea unor maşini unelte, la care sarcina se aplică sau se elimină
prin intermediul unui cuplaj.
g) Serviciul neîntrerupt periodic cu frânări electrice (S7) – corespunde unei funcţionări
ciclice compusă dintr-un interval de pornire t
p
, un interval de funcţionare la putere
constantă t
l
şi un interval corespunzător frânării electrice, t
f
. Ca şi în cazul precedent,
motorul se află permanent sub tensiune, dar echilibrul termic nu este atins. Este cazul
motoarelor electrice care acţionează elemente de execuţie a regulatoarelor
bipoziţionale.
h) Serviciul neîntrerupt cu modificarea periodică a turaţiei (S8) – compus din cicluri
succesive formate din intervale de funcţionare în regim de lucru constant,
corespunzător unei anumite turaţii, t
1k
, urmat de unu sau mai mulţi timpi de
funcţionare în alte regimuri de lucru, la turaţii diferite. Motorul este permanent sub
tensiune, fără a atinge însă echilibrul termic. Din această categorie fac parte
motoarele asincrone care au un număr de perechi de poli modificabil, corespunzător
mai multor turaţii.

Alegerea motoarelor electrice destinate diferitelor acţionări se face în funcţie de două
criterii de bază:
A) caracteristicile mecanice ale maşinilor de lucru, care impun tipul motorului
electric ce trebuie ales;
B) serviciile de funcţionare ale maşinilor de lucru, care impun puterea motorului
ales după criteriul A).
3.3.6.3. Alegerea tipului motoarelor electrice de acţionare în funcţie de
caracteristicile mecanice ale maşinilor de lucru
În regim staţionar ecuaţia fundamentală de mişcare a sistemelor de acţionare (3.3.1) ia
forma:
, 0 · − ·
r a
M M M (3.3.37)
adică în cazul unui cuplaj direct între motorul electric de antrenare şi maşina de lucru, cuplul
activ dezvoltat de motor trebuie să fie egal cu cuplul rezistent static la arbore. Se pot studia
următoarele cazuri:
a) Maşina de lucru cu sarcină constantă.
Presupunem o maşină de lucru funcţionând la intervale de timp în regim de sarcină
constantă, caracteristicile de sarcină fiind dreptele M
r1
= ct. şi M
r2
= ct., paralele cu axa
ordonatelor (Fig. 3.3.7). Considerăm caracteristicile mecanice (1), (1’) şi (1”) a trei tipuri de
motoare electrice de antrenare. Trecerea de la un regim de funcţionare stabilă (punctul A’ sau
A”) corespunzător primei caracteristici de sarcină, la alt regim de funcţionare stabilă (punctul
B’ sau B”) corespunzător celei de-a doua, se realizează printr-o variaţie de turaţie (viteză) ∆n,
respectiv ∆n’.
Stabilirea tipului de motor necesar pentru această acţionare se va face ţinând seama de
următoarele considerente:
- domeniul de reglare al turaţiei cerut de mecanismul antrenat;
- valoarea necesară a cuplului de pornire;
- posibilităţile de supraîncărcare ale motorului;
- calităţile dinamice impuse acţionării (rapiditatea necesară la pornire, frânare sau
inversarea sensului de rotaţie);
- comportarea motoarelor sub aspectul stabilităţii statice şi dinamice.
101
În cazul de faţă, dacă este necesară modificarea turaţiei într-un domeniu larg, se va alege
pentru acţionare un motor electric cu caracteristică moale, cum este cel de curent continuu cu
excitaţie serie sau cel asincron cu alunecare
nominală mare, având caracteristica tip (1”).
Dacă, indiferent de sarcina maşinii de
lucru, turaţia sistemului trebuie să aibă
variaţii mici, atunci se va alege un motor
electric de acţionare cu caracteristică
mecanică rigidă, cum este cel de curent
continuu cu excitaţie derivaţie, sau cel
asincron obişnuit, având caracteristica tip
(1’).
Dacă, indiferent de sarcina maşinii de
lucru, este necesară menţinerea unei viteze
riguros constante, atunci se va alege, un
motor sincron a cărui caracteristică este de
tipul (1).
b) Maşina de lucru cu sarcină variabilă.
Se consideră o maşină de lucru având
caracteristica mecanică (1) din figura 3.3.8.
Acţionarea unei astfel de maşini se poate
face cu ajutorul unui motor asincron cu
rotorul bobinat.
La scăderea turaţiei, trecerea din punctul
de funcţionare A în A’ se face prin trecerea de
pe caracteristica mecanică (2) a motorului, pe
caracteristica (2’) obţinută prin înserierea
unei rezistenţe de reglaj în circuitul rotoric.





c) Maşină de lucru cu sarcină pulsatorie.
Acesta este cazul unui mecanism al cărui cuplu rezistent este funcţie de unghiul parcurs de
un anumit organ.
La variaţii ale cuplului rezistent între M
max
şi M
min
, după curba (1), variază şi cuplul activ
dezvoltat de motor (curba (2) din figura 3.3.9), respectiv variază şi alunecarea acestuia între
s
max
şi s
min
. Dacă motorul are o caracteristică mai moale (2’), alunecările corespunzătoare
punctelor de funcţionare A’ şi B’ vor fi mai mari decât cele corespunzătoare punctelor A şi B
din cazul precedent.
Până la o anumită alunecare nominală, cu cât caracteristica mecanică a motorului este mai
moale, cu atât limitele de variaţie ale alunecării sunt mai mari.
102

Odată cu variaţia alunecării variază în mod corespunzător viteza motorului, între limitele
n
max
şi n
min
. Ca urmare se poate defini în timpul unui ciclu de funcţionare T al maşinii, un grad
de neuniformitate:
med
n
n n
min max

· δ , (3.3.38)
unde

2
min max
n n
n
med
+
· . (3.3.39)
Datorită acestui grad de neuniformitate a vitezei, în masele aflate în mişcare de rotaţie ale
sistemului de acţionare se înmagazinează la funcţionarea cu cuplu rezistent minim o cantitate
de energie cinetică, cedată apoi la arborele motorului când valoarea cuplului rezistent creşte,
ceea ce reprezintă un avantaj foarte important. Variaţia energiei cinetice este dată de relaţia:
( ) ( ) δ
3600 7200 2
1
2 2
2
min
2
max
2
2
min
2
max
med
n GD
n n
GD
J · − ≅ Ω − Ω , (3.3.40)
crescând cu gradul de neuniformitate şi cu pătratul vitezei medii. Prin urmare, variaţia
energiei cinetice este cu atât mai mare, cu cât diferenţa dintre turaţia minimă şi maximă este
mai mare, deci cu cât caracteristica mecanică a motorului este mai moale, permiţând alegerea
unui motor de putere mai mică.
3.3.6.4. Alegerea puterii nominale a motoarelor electrice de acţionare pe baza
condiţiilor de încălzire
Factorul principal în stabilirea corectă a puterii unui motor electric de acţionare (MEA) în
funcţie de regimurile de funcţionare ale maşinilor de lucru (ML) este încălzirea acestuia.
Puterea motorului trebuie să fie astfel aleasă încât acestea să lucreze, pe cât posibil, în
apropierea temperaturii maxim admisibile,
max
θ , pentru clasa de izolaţie a bobinajului.
Alegerea corectă a puterii MEA este condiţionată de trasarea diagramei sale de sarcină, pe
baza diagramei de încărcare a ML (care exprimă variaţia sarcinii acesteia pe durata unui ciclu
de lucru), ţinând seama de randamentele mecanismelor din lanţul cinematic acţionat.
103
Diagramele de sarcină ale MEA trebuie exprimate în mărimi caracteristice pentru regimul
de funcţionare şi care determină pierderile de putere, respectiv încălzirea: putere, cuplu sau
curent.
Diagrama de sarcină proprie unui lanţ cinematic acţionat cu motor independent permite
stabilirea serviciului de funcţionare al MEA şi, în consecinţă, verificarea lui din punct de
vedere termic.
a) Alegerea puterii motoarelor electrice pentru acţionarea maşinilor de lucru
funcţionând în regim de durată cu sarcini constante.
Din această categorie fac parte motoarele electrice care funcţionează în serviciul S1,
antrenând maşini-unelte universale, maşini-unelte grele (strunguri carusel, maşini de frezat
portal, strunguri normale mari), maşini-unelte speciale (maşini de frezat roţi dinţate cu freză
melc etc.) sau ventilatoare cu debit constant, transportoare cu bandă având sarcină liniară
constantă etc.
Pentru determinarea puterii MEA se calculează puterea cerută la arborele motorului de
mecanismul acţionat. Pentru aceasta se reduce cuplul rezistent static la arborele motorului,
obţinându-se M
mt
(în Nm). Puterea pe care trebuie să o dezvolte MEA este:
[ ] kW
9550
n mt
m mt m
n M
M P · Ω · . (3.3.41)
Această putere mai poate fi exprimată cu relaţia:

t s m
p P P + · , (3.3.42)
unde P
s
reprezintă puterea de sarcină constantă a ML, iar p
t
pierderile în organele de
transmisie.
Valoarea P
m
astfel determinată este, în general, cuprinsă între două valori nominale
standardizate:
2 1 n m n
P P P < < .
Deoarece puterea nominală a MEA este calculată pentru o temperatură standard a mediului
ambiant (de răcire) C 40
o
·
a
θ , se disting următoarele situaţii:
1) Dacă C 40
o

a
θ , se alege pentru puterea nominală a motorului valoarea standardizată
imediat superioară celei obţinute din calcul:

2 n m
P P · , (3.3.43)
fără verificare termică, deoarece
max
θ nu va fi atins.
2) Dacă C 40
o
>
a
θ , condiţiile de răcire se înrăutăţesc. În această situaţie motorul ales la
punctul 1) va putea dezvolta, fără a depăşi
max
θ , o putere:

n n m
P P P < · β
'
. (3.3.44)
β este un factor adimensional reprezentând raportul curenţilor
'
n
I şi
n
I , corespunzători celor
două puteri şi care poate fi evaluat cu relaţia:
1 ) 1 ( 1 < +

− ·

a
θ
θ
β , (3.3.45)
unde:
C 40
o
− · ∆
a
θ θ , reprezintă depăşirea temperaturii de C 40
o
;
104

max
θ θ ·

;
) 1 ... 3 , 0 ( · ·
vn
c
p
p
a , reprezintă raportul dintre pierderile totale de putere constante şi
pierderile variabile corespunzătoare încărcării nominale.
Dacă puterea
'
m
P obţinută este mai mică decât cea necesară acţionării, se alege un motor de
putere nominală superioară şi se verifică din nou relaţia (3.3.44).
Dacă pentru motorul astfel ales se schimbă condiţiile de răcire, adică C 40
o
<
a
θ , β devine
supraunitar, iar relaţia (3.3.44) permite calculul puterii până la care poate fi încărcat motorul,
"
m
P , respectiv calculul supraîncărcării:

' "
m m
P P P − · ∆ . (3.3.46)
În cazurile practice, când C 40
o
>
a
θ şi când se cunoaşte P
s
(indicată de constructor sau
calculată pe baza unor relaţii empirice ori a unor caracteristici tehnice ale procesului
tehnologic), în locul relaţiei (3.3.44) se poate utiliza relaţia:

a
s
m
P
P
θ 02 , 0 7 , 1
'

· . (3.3.47)
În acest caz se va alege un MEA având puterea nominală egală cu
'
m
P sau cu valoarea
standardizată imediat superioară, fără verificare termică.
b) Alegerea puterii motoarelor electrice pentru acţionarea maşinilor de lucru
funcţionând cu sarcini constante de scurtă durată.
Din această categorie fac parte motoarele electrice care funcţionează în serviciul S2,
acţionând lanţuri cinematice auxiliare ale maşinilor–unelte (de deplasare rapidă, de reglare, de
strângere) sau mecanisme auxiliare la laminoare, în sistemul de acţionare al ecluzelor, la
aparatele electrice de bucătărie etc.
Dacă nu se dispune de motoare special construite pentru funcţionarea în acest serviciu, este
necesară determinarea puterii motorului electric prin reducerea sarcinii temporare din
serviciul de scurtă durată, P
S2
, la o sarcină echivalentă constantă în timp, corespunzător unui
serviciu continuu, P
S1
< P
S2
, cu condiţia ca ambele sarcini să determine pe durata serviciului
respectiv aceeaşi
max
θ (Fig. 3.3.10). Legătura dintre cele două temperaturi de regim este:
) 1 (
max
T
t
l
e


− ·θ θ , (3.3.48)
unde

θ este temperatura de regim staţionar la sarcina P
S2
;
t
l
reprezintă timpul de lucru la sarcina P
S2
;
T este constanta termică a încălzirii.
Se defineşte un coeficient de suprasarcină termică:
1
1
1
max
>

· ·


T
t
t
l
e
θ
θ
α . (3.3.49)
Dacă se cunoaşte sau se impune
t
α , se poate determina durata de lucru maxim
admisibilă la puterea P
S2
:
105
1
log 3 , 2
1
ln

⋅ ·

·
t
t
t
t cal
l
T T t
α
α
α
α
. (3.3.50)
Cum temperaturile de regim staţionar sunt
proporţionale cu pierderile, relaţia (3.3.49) se mai
poate scrie sub forma:
1
2
max S
S
t
p
p
· ·

θ
θ
α , (3.3.51)
în care p
S1
şi p
S2
reprezintă pierderile totale ale
motorului în regimul de sarcină P
S1
, respectiv P
S2
.

Ţinând seama că pierderile variabile cu
încărcarea în regimul cu P
S2
sunt proporţionale cu
pătratul curentului absorbit şi raportându-le la
încărcarea nominală, relaţia (3.3.51) devine

1
2
2
1
2
+
+
·
+

,
_

¸
¸
+
·
a
a
p p
P
P
p p
M
vn c
S
S
vn c
t
α
α , (3.3.52)
unde 1
1
2
> ·
S
S
M
P
P
α , reprezintă coeficientul de suprasarcină mecanică al motorului, iar a are
semnificaţia din relaţia (3.3.45).
Algoritmul de determinare a puterii motoarelor electrice din această categorie este
următorul:
1) Se alege un motor cu P
n
= P
S1
< P
S2
, impunând astfel valoarea coeficientului de
suprasarcină mecanică
M
α .
2) Cunoscând sau apreciind coeficientul a, se calculează cu relaţia (3.3.52) coeficientul de
suprasarcină termică
t
α .
3) Se calculează cu relaţia (3.3.50) durata de lucru maxim admisibilă. Dacă aceasta este
mai mică decât cea impusă de procesul tehnologic, se reia algoritmul alegându-se o putere
nominală imediat superioară celei anterioare.
Dacă durata de lucru este foarte scurtă ( T t
l
1 , 0 ≤ ), se poate renunţa la calculul termic,
evaluând puterea motorului cu relaţia:

λ 85 , 0
S
m
P
P · , (3.3.53)
şi alegând un motor de putere nominală
m n
P P ≥ .
În relaţia (3.3.53)
n
M M /
max
· λ reprezintă capacitatea de supraîncărcare a motorului.
Coeficientul 0,85 asigură funcţionarea motorului la eventuale variaţii negative ale
tensiunii, care influenţează valoarea cuplului.
Dacă motorul este ales pentru a funcţiona în serviciul S2 cu puterea P
S2
un interval de timp
t
l
şi datorită necesităţilor procesului tehnologic trebuie să funcţioneze un timp
'
l
t , se poate
determina puterea
'
2 S
P corespunzătoare acestui serviciu, punând condiţia ca în ambele situaţii
temperatura atinsă la sfârşitul intervalului de lucru să fie
max
θ . Relaţiile corespunzătoare sunt:
106

,
_

¸
¸
− ·


T
t
l
e 1
max
θ θ (3.3.54)
şi

,
_

¸
¸
− ·


T
t
l
e
'
1
'
max
θ θ , (3.3.55)
unde

θ şi
'

θ reprezintă temperaturile de regim staţionar corespunzătoare sarcinilor P
S2
,
respectiv
'
2 S
P şi care sunt proporţionale cu pierderile p
S2
, respectiv
'
2 S
p . Rezultă deci că:

'
2
2
'
1
1
'
S
S
T
t
T
t
p
p
e
e
l
l
·


·




θ
θ
, (3.3.56)
de unde se exprimă pierderile
'
2 S
p :

T
t
T
t
S S
l
l
e
e
p p
'
1
1
2
'
2




· . (3.3.57)
Dacă se cunoaşte randamentul motorului corespunzător acestor pierderi, puterea căutată
este:

η
η

·
1
'
2
'
2 S S
p P . (3.3.58)
c) Alegerea puterii motoarelor electrice pentru acţionarea maşinilor de lucru
funcţionând cu sarcini de durată variabile în timp.
Din această categorie fac parte motoarele care funcţionează după o diagramă de sarcină ca
cea din figura 3.3.11 şi care se repetă ciclic, durata ciclului fiind
5 4 3 2 1
t t t t t t
c
+ + + + · .
Alegerea puterii motorului electric constă în determinarea puterii nominale care să-i
permită acţionarea maşinii de lucru în
serviciu continuu, conform diagramei de
sarcină, fără a fi suprasolicitat termic sau
insuficient utilizat. Se pot întâlni următoarele
situaţii:
1) Variaţiile de sarcină sunt de 2030 % în
jurul unei valorii medii P
med
. În acest caz se
alege un MEA de putere:
med n
P P ≥ , (3.3.59)
fără verificare termică.
2) Dacă variaţiile de sarcină sunt mai
importante, se poate alege iniţial, după
catalog, un motor electric cu puterea:
107

q
q q
m n
t t
t P t P
k P P
+ +
+ +
· ≥
...
...
1
1 1
, (3.3.60)
unde k =1,1…1,6 este un coeficient de supradimensionare.
Motorul astfel ales se verifică la încălzire prin una din următoarele metode: metoda
pierderilor medii, metoda curentului echivalent, metoda cuplului sau a puterii echivalente.
c1) Metoda pierderilor medii este cea mai exactă metodă, bazată pe condiţia, realizată
practic, că în regim stabilizat, la începutul sau sfârşitul unui ciclu, temperatura este egală cu
cea medie pe ciclu, dacă t
c
< T < 10 min. Dacă motorul funcţionează după graficul de sarcină
din figura 3.3.11, pe diferitele intervale ale ciclului variaţia temperaturilor este dată de
relaţiile:

A
p
e e t
T
t
T
t
1
1 1 0 1
, 1 ) (
1 1
·

,
_

¸
¸
− + ·




θ θ θ θ
.
. (3.3.61)
.

A
p
e e t
q
q
T
t
q
T
t
q q
q q
·

,
_

¸
¸
− + ·





θ θ θ θ , 1 ) (
1
,
unde

0
θ este supratemperatura motorului la începutul ciclului;
p
k
, k=1,…q, reprezintă pierderile de putere în intervalele de timp t
k
în care motorul
funcţionează la puterile P
k
.
Se consideră că valoarea medie a supratemperaturii pe ciclu este determinată de o pierdere
medie echivalentă de putere p
e
, corespunzătoare puterii nominale a motorului. În ipoteza că
motorul electric ar funcţiona în serviciul continuu S1 cu o sarcină constantă un interval de
timp , ) 4 ... 3 ( T t >

cu pierderile p
e
, temperatura maximă atinsă în regim staţionar va fi:

A
p
e e
e
T
t
T
t
·

,
_

¸
¸
− + ·




∞ ∞
θ θ θ θ , 1
0 max
. (3.3.62)
Dacă motorul este ales corect, la sfârşitul intervalului t
q

max
θ θ ≤
q
, adică:

,
_

¸
¸
− + ·

,
_

¸
¸
− +
− −

− −
∞ ∞
T
t
q
T
t
q
T
t
T
t q q
e
A
p
e e
A
p
e 1 1
1
0
0
θ θ . (3.3.63)
Dacă timpul de funcţionare în serviciul ciclic este acelaşi cu timpul de funcţionare în
serviciul echivalent continuu


·

·
q
k
k
t t
1
(3.3.64)
şi dacă se înlocuieşte în relaţia (3.3.63)
1 − q
θ cu valoarea sa din relaţia anterioară în care se
înlocuieşte
2 − q
θ , ş.a.m.d., după care se dezvoltă termenii în
T
t
k
e

, reţinându-se primii doi
termeni ai seriei, se obţine:

q q e
t p t p t p t p + + + ·

...
2 2 1 1
, (3.3.65)
108
din care rezultă



·
·

·
+ + +
·
q
k
k
q
k
k k
q q
e
t
t p
t
t p t p t p
p
1
1
2 2 1 1
...
. (3.3.66)
Algoritmul de aplicare a metodei:
1) Se alege iniţial, pe baza diagramei de sarcină, un motor cu puterea nominală calculată cu
relaţia (3.3.60), sau se poate estima această putere cu relaţia:
( )
med n
P P ...1,5 1 , 1 ≥ . (3.3.67)
Coeficientul de majorare va fi cu atât mai mare, cu cât graficul de sarcină este mai
neregulat.
2) Se determină randamentul motorului în funcţie de puterea utilă: ) (P f · η şi
randamentele
k
η pe intervalele t
k
: ) (
k k
P f · η .
3) Se calculează pierderile p
k

corespunzătoare puterilor P
k
cu relaţia:

k
k k
k
P
p
η
η ) 1 ( −
· . (3.3.68)
4) Se calculează pierderile echivalente medii p
e
cu relaţia (3.3.66) şi se verifică:

n e
p p ≤ , (3.3.69)
p
n
fiind pierderile totale nominale ale motorului ales.

Dacă relaţia (3.3.69) nu este satisfăcută, se alege un motor de putere nominală
standardizată imediat superioară şi se reia algoritmul.
Metoda se utilizează mai ales în cazul motoarelor cu caracteristică mecanică dură (cu
turaţie practic constantă), mai ales în cazul motoarelor asincrone cu rotorul în colivie dublă
sau cu bare înalte.
c2) Metoda curentului echivalent.
Ţinând seama că pierderile totale au o componentă constantă şi una variabilă cu sarcina, de
forma
2
k
RI , relaţia (3.3.66) devine:



·
·
+
· +
q
k
k
q
k
k vk c
ve c
t
t p p
p p
1
1
) (
, (3.3.70)
din care rezultă



·
·
·
q
k
k
q
k
k vk
ve
t
t p
p
1
1
, (3.3.71)
sau prelucrând mai departe se obţine:
109



·
·
·
+ +
+ +
·
q
k
k
q
k
k k
q
q q
e
t
t I
t t
t I t I
I
1
1
2
1
2
1
2
1
...
...
. (3.3.72)
Curentul echivalent I
e
este curentul constant care produce într-un ciclu aceleaşi pierderi ca
şi curenţii I
1
,…,I
q
şi pentru care motorul funcţionând în serviciu continuu nu va depăşi
max
θ .
Condiţia pe baza căreia se alege MEA este ca valoarea curentului echivalent să fie cât mai
apropiată de cea a curentului nominal al motorului:

n e
I I ≤ . (3.3.73)
Relaţia între curenţi implică relaţia între puteri:

e n
P P ≥ . (3.3.74)
în care P
e
este puterea echivalentă calculată cu valoarea I
e
, iar P
n

este puterea nominală standardizată a motorului ales.
Metoda poate fi utilizată în condiţiile în care pierderile în fier şi
mecanice rămân constante, iar variaţia sarcinii se produce în timp
foarte scurt.
Dacă în diagramele de sarcină, pe anumite intervale de timp,
sarcina motorului variază liniar, (Fig. 3.3.12) curentul
corespunzător acestui interval se calculează cu relaţia:
3
2
2 2 1
2
1 2
2 , 1
I I I I
I
+ +
· . (3.3.75)
Pentru o diagramă de sarcină ca cea din figura 3.3.13, care cuprinde pe lângă intervalele de
funcţionare în sarcină constantă, intervale de pornire,
frânare, pauze, trebuie să se ţină seama de
înrăutăţirea condiţiilor de răcire (prin reducerea
turaţiei schimbul de căldură cu mediul înconjurător
se face mai greu).
Indiferent de metoda de verificare termică trebuie
să se ţină seama de acest aspect. Operând corecţiile
necesare, relaţia decalcul a curentului echivalent
devine:
∑ ∑ ∑

+ + +
·
) ( '
0
2
f p ac
a a
e
t t t t
t I
I
β β
, (3.3.76)
unde
t
a
reprezintă timpii corespunzători intervalelor active, inclusiv perioadele de pornire şi
frânare;
t
ac
– perioadele active sub turaţie constantă;
t
0
– perioadele de oprire;
t
p
, t
f
–perioadele de pornire şi frânare;
I
a
– intensităţile curenţilor în perioadele active;
β - factor de înrăutăţire a condiţiilor de răcire depinzând de tipul constructiv al motorului
(Tabel 3.1);
2
1
'
β
β
+
· .
110
Tabel 3.1
Tipul motorului
Închis, fără ventilaţie 0,95 – 0,98
Închis, cu răcire independentă 0,95 – 1,00
Închis, cu ventilaţie exterioară proprie 0,45 – 0,55
Protejat, cu ventilaţie interioară proprie 0,25 – 0,35
Aplicarea metodei pierderilor medii necesită cunoaşterea relaţiei dintre sarcină şi curentul
absorbit.
c3) Metoda cuplului şi puterii echivalente.
În practică, de cele mai multe ori diagrama de încărcare a maşinii de lucru este dată sub
forma ) (t f M
r
· . În această situaţie, la motoarele electrice cu caracteristică mecanică dură,
al căror cuplu electromagnetic este direct proporţional cu curentul rotoric (la: motoarele de
c.c. cu excitaţie derivaţie, motoarele asincrone încărcate în apropierea puterii nominale,
motoarele sincrone), în locul curentului echivalent se poate folosi cuplul echivalent:



·
·
·
q
k
k
q
k
k k
e
t
t M
M
1
1
. (3.3.77)
Puterea medie echivalentă se poate determina cu relaţiile:

n e e
n kM P · , (3.3.78)
sau



·
·
·
q
k
k
q
k
k k
e
t
t P
P
1
1
, (3.3.79)
unde k este un factor de proporţionalitate depinzând de unităţile de măsură folosite. Se
verifică apoi satisfacerea cât mai aproape de egalitate a condiţiilor:

e n
M M ≥ , (3.3.80)

e n
P P ≥ . (3.3.81)
Metoda puterii echivalente este foarte comodă deoarece puterile necesare pentru
executarea diferitelor prelucrări pe maşinile-unelte se determină uşor.
Observaţii:
1. Pentru diagrama de sarcină de tipul celei din figura 3.3.12, relaţiile de calcul ale
2
2 , 1
M şi
2
2 , 1
P sunt similare relaţiei (3.3.75), iar pentru diagrame de tipul celei din figura 3.3.13, M
e

respectiv P
e
se obţin cu relaţii similare cu relaţia (3.3.76).
111
2. Dacă diagrama de sarcină I(t), M(t) sau P(t) prezintă variaţii mari, existând pericolul
depăşirii încălzirii admisibile ( )
max
θ se impune verificarea termică. Pentru aceasta se
determină încălzirea motorului ales la sfârşitul fiecărui interval din diagrama de sarcină,
folosind relaţia generală:

,
_

¸
¸
− + ·




T
t
k
T
t
k k
k k
e e 1
1
θ θ θ . (3.3.82)
Temperatura de regim staţionar
∞ k
θ pentru o sarcină oarecare P
k
se poate calcula în funcţie
de pierderile totale de putere p
k
corespunzătoare (relaţia 3.3.61).
Pierderile p
k
se pot obţine în funcţie de randamentul
k
η al motorului la sarcina P
k
, cu
relaţia:

k
k
k k
P p
η
η −
·
1
, (3.3.83)
sau, dacă nu se cunoaşte
k
η , cu relaţia:

2
β
vn c k
p p p + · , (3.3.84)
unde
p
c
reprezintă pierderile constante ale maşinii (pierderile în fier plus cele mecanice la
motoarele cu caracteristică rigidă);
p
vn
– pierderile variabile la sarcină nominală;
n
k
P
P
· β - gradul de încărcare a motorului.
Verificarea termică nu este necesară dacă intervalele de suprasarcină urmează unor
intervale mari de sarcină redusă, iar durata suprasarcinii este mică în raport cu constanta de
timp a încălzirii.
d) Alegerea puterii motoarelor electrice pentru acţionarea maşinilor de lucru
funcţionând în regim intermitent.
Din această categorie fac parte motoarele electrice care acţionează mecanisme de ridicat
sau maşini-unelte la care sarcina se aplică sau se elimină prin intermediul unui cuplaj.
În figurile (3.3.14), (3.3.15), (3.3.16), se prezintă diagrame de sarcină caracteristice
regimului intermitent (cu sarcină variabilă în timp sau constantă).

112
Datorită numărului mare de porniri şi opriri, în majoritatea cazurilor alegerea puterii
motoarelor funcţionând în regim intermitent se bazează pe formula pierderilor medii cu
corecţiile corespunzătoare pentru perioadele de pornire şi frânare:

∑ ∑
∑ ∑ ∑
+ + +
+ +
·
) ( '
f p o l
f f p p l l
e
t t t t
t p t p t p
p
β β
, (3.3.85)
unde
t
l
, t
o
, t
p
, t
f
reprezintă duratele perioadelor de lucru, de oprire, de pornire, de frânare;
p
l
, p
p
, p
f
sunt pierderile totale de putere în intervalele de lucru, de pornire, de frânare.
Motoarele pentru funcţionarea în regim intermitent sunt de construcţie specială şi la
alegerea lor este necesar să se verifice durata relativă de acţionare, egală cu raportul dintre
durata de funcţionare şi durata totală a ciclului:
[%] 100
o l
l
a
t t
t
d
+
· , (3.3.86)
sau aplicând corecţia pentru perioada de oprire:
[%] 100
o l
l
a
t t
t
d
β +
· . (3.3.87)
Dacă durata relativă de acţionare d
a
calculată, diferă de valorile standardizate, d
as
, se
recalculează puterea motorului ales:

a
as
n m
d
d
P P · . (3.3.88)
După un timp mai îndelungat de funcţionare, se stabileşte un regim termic
max
θ , în care
creşterea temperaturii în perioada de lucru este egală cu scăderea ei în timpul pauzei. Dacă
motorul va funcţiona în regim continuu cu sarcina P, la echilibru termic el va atinge
temperatura

θ . Relaţia dintre cele două temperaturi este:

T
t t
T
t
o l
l
e
e

max
1
1
β
θ θ
+





· (3.3.89)
şi permite să se verifice dacă un motor având în regim de durată puterea P
n
<P
s
şi lucrând în
regim intermitent cu sarcina p
s
rămâne în limite admisibile de încălzire.
În cazul acţionărilor cu porniri dese antrenate cu motoare asincrone cu rotorul în
scurtcircuit şi pornire directă, la care curenţii de pornire şi de frânare în contracurent au valori
mari, se produc încălziri suplimentare ale motorului.
În această situaţie trebuie verificată frecvenţa admisibilă a conectărilor pentru ca încălzirea
maşinii să nu depăşească pe cea maxim admisibilă.
Numărul orar admisibil de conectări se poate determina cu relaţia:

( )
) ( 97 , 0
1 (
3600
max
f p
a a n
c
W W
pd d p
n
+
− −
·
β
, (3.3.90)
unde
p reprezintă pierderile la sarcina P;
113
W
p
, W
f
sunt pierderile totale de energie [J], în timpul unei porniri, respectiv frânări;
d
a
este durata relativă de acţionare.
Dacă numărul real de conectări în regimul intermitent de funcţionare calculat cu relaţia:

c
c
t
n
3600
· , (3.3.91)
unde t
c
reprezintă durata ciclului în secunde, este mai mic cel mult egal cu
max c
n , motorul
este bine ales.
Dacă nu, se va alege un motor de putere mai mare pentru care se refac calculele.
Odată stabilită P
n
a MEA mai este necesară efectuarea următoarelor verificări:
1. Pentru motoarele de c.c – verificarea la suprasarcina de curent:

i
n
I
I
λ
max
≥ , (3.3.92)
unde
I
max
reprezintă valoarea maximă a curentului din diagrama de sarcină;
λ
i
=2,…3 reprezintă suprasarcina relativă de curent.
Dacă relaţia (3.3.92) nu este satisfăcută, se alege P
n
imediat superioară.
2. Pentru motoarele de c.a. – verificarea curenţilor statorici (I
1
) şi rotorici (I
2
):

n
I I
1 1
≤ ,

n
I I
2 2
≤ . (3.3.93)
Dacă relaţiile (3.3.93) nu sunt satisfăcute, se alege P
n
imediat superioară.
e) Alegerea puterii motoarelor electrice pentru acţionarea maşinilor de lucru cu sarcini
variabile periodic, cu considerarea pierderilor din regimurile electromecanice
nestaţionare.
Motoarele electrice funcţionând în serviciile S4, S5, S7 şi S8, pun probleme deosebite în
alegerea puterii nominale, datorită faptului că pierderile care intervin în procesele termice sunt
substanţial majorate de cele corespunzătoare diferitelor regimuri electromecanice
nestaţionare.
Presupunem diagrama de sarcină a unei maşini de lucru cu serviciu neîntrerupt periodic cu
intervalele de funcţionare la viteză unghiulară constantă t
l1
şi t
l2
şi intervalele de inversare t
i1

şi t
i2
.
În intervalele de lucru pierderile au valorile:

1 1 v c
p p p + · (3.3.94)
şi

2 2 v c
p p p + · . (3.3.95)
În intervalele de inversare, pierderile de putere sunt funcţie de timp p
i1
(t) şi p
i2
(t).
Pierderile medii pe ciclu vor fi:
[ ]
2 1 2 2 1 1
0
2
0
1 2 2 1 1
1
d ) ( d ) (
1
2 1
i i l l
c
t
i
t
i l l
c
c
Q Q t p t p
t
t t p t t p t p t p
t
p
i i
+ + + ·
1
1
]
1

¸

+ + + ·
∫ ∫
. (3.3.96)
Căldura Q
i1
respectiv Q
i2
degajată în t
i1
respectiv t
i2
se poate calcula relativ uşor pentru
motoarele asincrone cu rotorul bobinat sau in colivie simplă, cât şi pentru cele de c.c cu
excitaţie derivaţie şi flux de excitaţie constant.
114
La inversarea unui motor electric asincron în gol de la
0
Ω la
0
Ω − , căldura degajată se
poate calcula cu relaţia:

,
_

¸
¸
+ Ω ·
'
2
1 2
0 0
1
2
1
4
R
R
J Q
mt
, (3.3.97)
unde
J
mt
reprezintă momentul axial total de inerţie redus la arborele motorului;
R
1
,
'
2
R - rezistenţa înfăşurării statorice, respectiv a celei rotorice raportată la stator.
Relaţii analoage se obţin pentru pornirea şi frânarea pe cale electrică. Condiţia de alegere
corectă a motorului este:

n e
P P ≤ . (3.3.98)
Dacă motorul funcţionează în gol în ambele sensuri, fără a fi cuplat cu un volant:
p
1
=p
2
=p
c
(3.3.99)
şi
Q
i1
=Q
i2
=Q
c
, (3.3.100)
iar pierderile totale medii sunt:
( )
c c c
c
e
Q t p
t
p 2
1
+ · . (3.3.101)
Numărul de conectări maxim admisibil în gol este dat de relaţia:

c
c e
c
c
Q
p p
t
h

· ·
2
. (3.3.102)
3.3.6.5. Verificări netermice la alegerea motoarelor electrice
În afara condiţiilor de încălzire, motoarele electrice de acţionare mai trebuie verificate
suplimentar la anumiţi parametri mecanici, care se referă la capacitatea de supraîncărcare şi la
cuplul de pornire.
1. Dacă în timpul funcţionării sale , antrenând o maşină de lucru cu un cuplu de sarcină de
variaţie cunoscută, motorul trebuie să dezvolte o valoare maximă M
max
a cuplului, această
valoare trebuie să satisfacă inegalitatea:
M
max
< λ M
n
, (3.3.103)
unde λ este capacitatea de supraîncărcare.
Ţinând seama şi de posibilitatea reducerii tensiunii de alimentare a motorului care atrage o
reducere corespunzătoare a cuplului electromagnetic, relaţia (3.3.103) devine:

n
M M λ 85 , 0
max
≤ . (3.3.104)
2. Verificarea cuplului de pornire este necesară pentru a şti dacă sistemul de acţionare
poate fi antrenat. Notând cu M
sp
cuplul static rezistent la pornire şi cu M
p
cuplul de pornire al
motorului, se verifică inegalitatea:
M
p
> M
sp
. (3.3.105)
Când cuplul de pornire al motorului se dă prin valoarea sa relativă: m
p
= M
p
/M
n
, relaţia
(3.3.105) ia forma:

sp n p
M M m > ⋅ . (3.3.106)
115
Dacă condiţiile de ordin mecanic nu sunt satisfăcute, atunci se alege un motor cu o putere
mai mare, chiar dacă din punct de vedere termic cel anterior satisface condiţiile impuse.
În tabelul 3.2 se dau valorile lui λ şi m
p
pentru tipurile uzuale de motoare.
Tabel 3.2

Tipul motorului Particularităţi constructive
n
p
p
M
M
m ·
n
M
M
max
· λ
n
I
I
I
max
· λ
Asincron trifazat În scurtcircuit, cu colivie
simplă şi pornire directă

0,6-0,75

1,6-2,2

-
În scurtcircuit, cu colivie
simplă şi pornire stea-
triunghi

0,2-0,25

1,6-2,2

-
În dublă colivie sau cu
bare înalte
1,1-1,5 1,8-2,7 -
Cu rotorul bobinat - 2-2,5 -
Sincron
0,2-0,3
2,5-3
în cazuri
speciale
3-4

-
Curent continuu Excitaţie derivaţie 1,8-2,5 2-3 2-3
Excitaţie serie 2-3 2,5-3,5 2-3
Excitaţie mixtă - 3,5-5 2,5-3

116
CAP. 4. REGIMURI DE FUNCŢIONARE A INSTALAŢIILOR
ELECTROENERGETICE
NOŢIUNI FUNDAMENTALE
1. SISTEM ENERGETIC (SE) – Totalitatea instalaţiilor care extrag energia primară, o
transportă, o transformă, o distribuie în teritoriu şi la consumatori şi o utilizează la
receptoarele energetice.
2. SISTEM ELECTROENERGETIC (SEE) – Totalitatea instalaţiilor care “produc”,
transportă, transformă, distribuie şi utilizează energia electrică la consumatorii electrici
şi la receptoare.
3. RECEPTOR ELECTRIC – Un aparat care fiind alimentat cu energie electrică, o
transformă în altă formă de energie, utilizabilă local.
4. CONSUMATOR ELECTRIC (C) – Un complex de instalaţii electrice definite
geografic, care fiind alimentate cu energie electrică de la reţeaua publică, o distribuie şi
o utilizează în incinta proprie.
5. GENERATOR ELECTRIC (PRODUCĂTOR, SURSĂ) (G,S) – Totalitatea instalaţiilor
electrice care “produc” energie electrică prin transformarea uneia sau mai multor forme
de energie primară.
6. REŢEA ELECTRICĂ (RE) – Totalitatea instalaţiilor electroenergetice care preiau
energia electrică de la centralele electrice, o transportă, o transformă şi o distribuie
consumatorilor în teritoriu.
7. LINIE ELECTRICĂ (LE) – Instalaţia electroenergetică, galvanică, care transportă sau
distribuie energia electrică la aceeaşi tensiune nominală.
8. STAŢIE DE TRANSFORMARE (ELECTRICĂ) (ST) – Complex de instalaţii
electroenergetice construite în jurul unor transformatoare electrice de putere, care
modifică mărimile de stare electrică (tensiunea electrică (U) şi intensitatea curentului
(I)), conservând puterea aparentă (S).
9. TENSIUNE NOMINALĂ – Este o mărime convenţională, numeric egală cu modulul
tensiunii.
10. SARCINA ELECTROENERGETICĂ – Puterea (activă, reactivă, aparentă) cerută (sau
“consumată”) de un consumator.
11. MĂRIMI DE STARE ELECTROENERGETICĂ – Sunt tensiunea electrică dintr-un
punct al sistemului electroenergetic şi intensitatea locală a curentului electric.
12. PARAMETRII ELECTRICI – Se definesc şi se calculează pentru instalaţiile electrice
construite şi cuprind:
- rezistenţa electrică;
- inductivitatea;
- capacitatea electrică;
- conductanţa electrică.
13. CĂDERE DE TENSIUNE – Mărime ce caracterizează reţeaua electrică reprezentând o
măsură (algebrică sau fazorială) a modificării tensiunii între diferite puncte ale RE
legate galvanic între ele.
14. PIERDERE DE PUTERE – Mărime ce caracterizează transferul energiei electrice prin
elementele SEE, reprezentând o măsură a randamentului electroenergetic al instalaţiilor
electrice.
15. CONSUM PROPRIU TEHNOLOGIC – Expresie a pierderilor de putere (şi energie) în
instalaţiile furnizorului de energie electrică.
16. FURNIZORUL DE ENERGIE ELECTRICĂ – Societatea economică care produce
energia electrică sau o transportă şi distribuie consumatorilor electrici.
117
17. BENEFICIAR – Societatea sau comunitatea care utilizează energia electrică preluată
de la furnizor.
18. REGIM DE FUNCŢIONARE – Modul în care un receptor sau consumator
funcţionează în timp din punctul de vedere al sarcinii cerute.
19. CAPACITATE DE TRANSPORT – Puterea electrică pe care instalaţia electrică
analizată o poate transfera în condiţii normale de funcţionare (se referă în special la
linii electrice şi la staţii de transformare).
20. SISTEMUL ELECTROENERGETIC NAŢIONAL (SEN).
OBSERVAŢII:
1. Transformatoarele electrice de putere leagă între ele linii electrice şi reţele electrice de
diferite tensiuni nominale, păstrând natura electrică a proceselor şi fenomenelor.
2. Reţeaua electrică este o instalaţie electrică complexă, formată din linii electrice şi
transformatoare de putere sau într-un sens mai strict, părţi ale transformatoarelor (câte
o înfăşurare).
3. Topologic, reţeaua electrică e formată din linii electrice şi transformatoare (ca laturi ale
RE) şi barele colectoare din staţiile de transformare (ca noduri ale RE).
4. RE poate avea una sau mai multe tensiuni nominale (în cazul RE cu transformatoare).
5. Consumatorul electric poate cuprinde unul sau mai multe receptoare, reţelele electrice
de distribuţie, surse proprii şi alte instalaţii electrice.
6. Reţeaua electrică poate fi imaginată prin planuri orizontale suprapuse care acoperă
teritoriul, formate din linii electrice şi barele colectoare ale staţiilor electrice, şi legături
verticale, realizate de transformatoarele electrice de putere între sisteme de bare de
diferite tensiuni nominale.
7. Sistemul electroenergetic este o extindere a reţelei electrice cu generatoarele electrice
şi cu receptoarele electrice (sau, în general, cu instalaţiile consumatorilor).
Limitele fizice ale SEE sunt: arborele turbinei de antrenare a generatorului electric şi
arborele motorului de antrenare de la consumator.
În calculele de sisteme electroenergetice sunt considerate şi ecuaţiile de legătură
electromecanică ale acestor arbori limită.
În calculele de reţele electrice nu apar decât mărimi electrice şi ecuaţii
electromagnetice.
8. Sintagmele ”producător de energie electrică” şi ”consumator de energie electrică” sunt
tolerate, deoarece în sistemele fizice izolate, legea conservării şi transformării energiei
dovedeşte imposibilitatea creării sau pierderii de energie.
4.1. MODELAREA ELEMENTELOR COMPONENTE ALE SISTEMULUI
ELECTROENERGETIC
4.1.1. Ipoteze de lucru
În calculele de reţele electrice se folosesc modele fizice sau matematice mai simple sau
mai complexe în funcţie de cantitatea de informaţii iniţiale disponibile, de precizia cerută şi de
timpul de calcul disponibil.
Modelarea se face, în ultimă analiză, prin sisteme de ecuaţii care descriu funcţionarea
instalaţiilor electroenergetice şi alte procese şi fenomene electromagnetice.
Pentru cazul reţelelor de distribuţie a energiei electrice, în mod curent pentru regimuri
staţionare de funcţionare, se acceptă următoarele ipoteze simplificatoare:
1. Toate undele de tensiune electromagnetică produse de grupurile centralelor electrice
din SEN sunt perfect sinusoidale, simetrice (în sistem trifazat) şi echilibrate.
2. Toate instalaţiile electroenergetice sunt construite simetric sau sunt simetrizate şi
echilibrate pe toate fazele.
118
3. Calculul regimurilor permanente de funcţionare a reţelelor se face pentru o situaţie de
moment dat, fără a se urmări, într-o primă aproximare, evoluţia în timp a proceselor.
4. Reţeaua electrică, în ansamblul ei are parametrii electrici constanţi (nu evoluează în
timp).
5. Transformatoarele de putere funcţionează pe partea liniară a caracteristicii de
magnetizare a miezului de fier, încărcarea lor fiind în general redusă, iar regimul
deformant nu este prea mare.
6. În ansamblu, se poate considera reţeaua electrică liniară.
4.1.2. Modelarea generatoarelor
În calculele de reţele electrice, în special în cele de regim permanent, scopul principal fiind
determinarea circulaţiei de curenţi sau/şi de puteri, nu se au în vedere regimurile tranzitorii,
singurele care ar necesita folosirea ecuaţiilor electromecanice de mişcare ale maşinilor
electrice rotative şi funcţionarea sistemelor de automatizare a instalaţiilor electroenergetice.
Determinările sunt pentru un moment dat, în care se consideră realizată condiţia generală
de echilibru a SEE:

∑ ∑ ∑
∆ + ·
pierderi consumate generate
S S S (4.1.1)
Prin realizarea condiţiei de echilibru, se poate considera menţinerea frecvenţei sistemului
la o valoare constantă şi egală cu valoarea sa nominală.
Dacă se adaugă condiţiile generale (paragraful 4.1.1), rezultă o situaţie de exploatare
idealizată (şi simplificată), care permite utilizarea unor modele simple pentru generatoarele
electrice, după cum urmează:
a) modelul curent constant:
.
) (
.
2
etc
C BU AU J
U f J
ct J
g g generat
borne generat
generat
+ + ·
·
·
(4.1.2)
în care A, B, C sunt constante predeterminate.
Modelul este folosit în calculele de regim armonic sau de scurtcircuit.
b) modelul tensiune electromotoare în spatele unei impedanţe cunoscute:
lui) generatoru ale interioare le rezistenţe neglijează (se .
.
.
ct jX
ct Z
ct E
g
g
g
·
·
·
(4.1.3)
Impedanţa generatorului este de obicei impedanţa sincronă.
c) modelul putere constantă:
( )
borne g
g
U f S
ct S
·
· .
, (4.1.4)
unde f(U
borne
) este o funcţie polinomială cunoscută.
Acest model, destul de mult folosit, este prea pesimist, impunând condiţii prea grele
generatorului.
119
d) modelul putere şi tensiune constante:
. .; ct U ct P
g g
· · (4.1.5)
Este un model foarte mult folosit în practică, deoarece orice generator din SEE este dotat
cu RAT (regulator automat de tensiune) şi RAV (regulator automat de viteză), care împreună
pot menţine, la un moment dat, valoarea puterii active, respectiv a tensiunii la bornele
generatorului, constante.
Observaţie:
Pentru calculele reale de regimuri, modelele generatoarelor sunt mult mai complicate şi pot
ajunge la seturi cu zeci de ecuaţii pentru un singur grup.
4.1.3. Modelarea consumatorilor
Pentru modelarea consumatorilor în regim permanent de funcţionare se pot folosi mai
multe tipuri de modele:
a) modelarea printr-un curent:
Forma curentului poate varia de la o constantă, până la o funcţie polinomială variabilă în
funcţie de tensiune.
Câteva exemple:

C BU i
C AU i
C BU AU i
ct i
c
c
c
c
+ ·
+ ·
+ + ·
·
2
2
.
(4.1.6)
sau, în general
( ) f U f i
c
, · , (4.1.7)
unde
f este frecvenţa curentului în momentul considerat;
U este valoarea efectivă a tensiunii din punctul de racord al consumatorului la un moment
dat.
b) modelarea printr-o impedanţă:
Valoarea impedanţei este constantă sau variabilă cu tensiunea (eventual şi cu frecvenţa
reţelei):

( )
etc. ,
,
0 1
2
2
a U a U a Z
f U Z Z
c
c c
+ + ·
·
(4.1.8)
c) modelarea printr-o putere:
. şi . adică ., ct q ct p ct s
c c c
· · · (4.1.9)
unde p
c
şi q
c
sunt puterile activă şi reactivă la un moment dat ale consumatorului, sau, în
general
( ) f U s s
c c
, · , (4.1.10)
cu o expresie polinomială (numai în funcţie de valoarea efectivă a tensiunii de alimentare U).
120
S-au făcut încercări de modelare mai precisă a marilor consumatori sub formă
exponenţială:

Q Q
P P
n n
n c c
n n
n c c
f
f
U
U
Q Q
f
f
U
U
P P
β α
β α

,
_

¸
¸

,
_

¸
¸
·

,
_

¸
¸

,
_

¸
¸
·
,
,
(4.1.11)
unde
P
c,n
şi Q
c,n
sunt valorile nominale ale puterilor activă şi reactivă ale consumatorilor;
U,f sunt tensiunea de alimentare şi frecvenţa reţelei la un moment dat;
U
n
,f
n
sunt valorile nominale ale tensiunii şi frecvenţei pe barele de alimentare a
consumatorului;
α şi β sunt coeficienţi determinaţi experimental pentru fiecare consumator.
Observaţii:
1. Modelarea consumatorului prin putere activă şi reactivă este mai apropiată de realitate.
2. Modelarea consumatorului prin puteri constante este destul de îndepărtată de realitate
pentru că este echivalentă cu alimentarea dintr-o bară de putere infinită, care în mod
normal nu există.
3. În cazul regimurilor nenominale, modelele instalaţiilor capătă alte forme, care pun în
evidenţă şi variaţia altor mărimi care caracterizează procesele electroenergetice (viteză
de creştere a unor mărimi, dispersii, mărimi medii, constante de timp etc.).
4.1.4. Modelarea reţelei
Reţeaua electrică (linii electrice şi transformatoare de putere) se modelează prin cuadripoli
(par. 4.2). Liniile electrice sunt reprezentate prin cuadripoli π, iar transformatoarele de putere
prin cuadripoli T şi mai ales Γ. În cazuri speciale se folosesc şi alte reprezentări în funcţie de
fenomenele electromagnetice analizate.
4.2. REPREZENTAREA PRIN CUADRIPOLI A INSTALAŢIILOR ELECTRICE
Reţeaua electrică, formată din linii electrice şi staţii de transformare, se modelează prin
cuadripoli electrici. Un cuadripol electric este o structură cu două perechi de borne accesibile
(intrare - ieşire) ca cea reprezentată în figura 4.2.1.
D C B A , , , sunt parametrii (constanţi) ai
cuadripolului;
1 1
, I U - perechea de fazori tensiune-curent la
bornele de intrare;
2 2
, I U - perechea de fazori tensiune-curent la
bornele de ieşire.
Ecuaţiile de funcţionare ale cuadripolului sunt:
2 2 1
2 2 1
I D U C I
I B U A U
+ ·
+ ·
(4.2.1)
Liniile electrice şi transformatoarele de putere sunt elemente pasive pentru SEE şi deci, cel
puţin teoretic, ele sunt independente de sensul circulaţiei prin aceste elemente, cele două
perechi de borne putând fi folosite în ambele sensuri. Atunci cuadripolii echivalenţi sunt
reciproci. Condiţiile de reciprocitate pentru un cuadripol electric sunt:
121
D A
C B D A
·
· − 1
. (4.2.2)
În aceste condiţii ecuaţiile cuadripolului pot fi scrise şi matriceal:

1
]
1

¸

1
]
1

¸

·
1
]
1

¸

2
2
1
1
I
U
D C
B A
I
U
(4.2.3)
şi reciproc

1
]
1

¸

1
]
1

¸



·
1
]
1

¸

1
1
2
2
I
U
D C
B A
I
U
. (4.2.4)
Tipurile cele mai cunoscute de cuadripoli electrici, folosiţi pentru modelarea liniilor şi
transformatoarelor sunt “T”, ”π”, ”Γ”.
Mai există o categorie de cuadripoli ”degeneraţi” în
care prin neglijarea unor componente fizice se ajunge la o
structură fizică de tipul celei din figura 4.2.2 în care firul
superior este faza, iar cel inferior - neutrul elementului.
În analiză se consideră că şi această structură este un
cuadripol, chiar dacă pentru neutre avem o singură bornă,
extinsă în spaţiu.
a) Cuadripol T


b) Cuadripol π


c) Cuadripol Γ


122
4.3. SCHEMELE ELECTRICE ECHIVALENTE ALE REŢELELOR ELECTRICE.
CALCULUL PARAMETRILOR ELECTRICI ECHIVALENŢI
În acest paragraf se prezintă schemele echivalente de bază, necesare pentru calculele de
regimuri de funcţionare ale liniilor electrice şi transformatoarelor.
4.3.1.Schemele electrice echivalente ale liniilor electrice.
Cea mai utilizată schemă echivalentă pentru linii este cuadripolul de tip π, cu patru
parametri electrici echivalenţi:
- rezistenţa liniei R
L
[Ω];
- reactanţa inductivă a liniei X
L
[Ω];
- conductanţa laterală a liniei G
L
[S];
- susceptanţa capacitivă a liniei B
L
[S];
Schema electrică echivalentă este cea din figura 4.3.1,


în care
l r R
L 0
· , (4.3.1)
r
0
– rezistenţa specifică a conductorului de fază [Ω/km];
l – lungimea liniei [km];
Pentru LEA
kl r R
L 0
· , (4.3.2)
k – este coeficientul de corecţie a lungimii care ţine seama de gradul de frământare a
solului şi de forma reală a conductorului: k = 1,02 – 1,04;
- pentru zone accidentate (munte) k = 1,04;
- pentru câmpie k = 1,02.
l x X
L 0
· , (4.3.3)
x
0
– reactanţa inductivă a liniei [Ω/km];
0 0
L x ω · , (4.3.4)
ω - pulsaţia curentului [rad/s];
f π ω 2 · , (4.3.5)
f – frecvenţa undei de curent [Hz];
L
0
– inductivitatea specifică a liniei [H/km];
l g G
L 0
· , (4.3.6)
g
0
– conductanţa specifică laterală a liniei [S/km];

L L
C B ω · , (4.3.7)
123
C
L
– capacitatea liniei [µF];
l b B
L 0
· , (4.3.8)
b
0
– susceptanţa specifică a liniei;
l C C
s L 0
· , (4.3.9)
C
0s
– capacitatea de serviciu (specifică) a liniei [µF/km].
Valorile pentru r
0
, x
0
, g
0
şi b
0
se găsesc pentru fiecare tip de linie în cataloage şi lucrări de
specialitate.
L
0
şi C
0s
se pot calcula, dacă nu există valori, cu relaţii simple.
Se pot scrie expresiile:

L L L
jX R Z + · (4.3.10)
şi

L L L
jB G Y + · (4.3.11)
în care

L
Z este impedanţa longitudinală a liniei;

L
Y este admitanţa transversală a liniei.
În general,
L
Z este o mărime echivalentă a liniei, care caracterizează conductoarele de
fază, iar
L
Y este legată de izolaţia liniei.
Se pot introduce câteva elemente de corecţie:
1. Pentru rezistenţă:
o La LEA:
( ) ( )( )
s a a c c a c
y y C r r + + − + · 1 20 1
0
. . 0 . . 0
θ α , (4.3.12)
unde
r
0c.a.
este valoarea din catalog la 20
0
C şi presiune normală;
α este coeficientul de variaţie al rezistivităţii cu temperatura [grd
-1
];
θ
a
– temperatura aerului [grd];
y
a
– factor de apropiere (proximitate);
y
s
– factor de suprafaţă (efect pelicular).
De obicei aceşti factori fiind foarte mici, pot fi neglijaţi.
o La LEC:
( ) ( )( )
t m e s a a c c a c
y y y y y C r r + + + + + − + · 1 20 1
0
. . 0 . . 0
θ α , (4.3.13)
unde
y
e
– factor de corecţie în funcţie de tipul cablului şi a ecranelor conductoarelor;
y
m
– factor de corecţie datorat existenţei mantalelor metalice;
y
t
– factor de corecţie datorat existenţei

tubului de montare a cablului.
Şi aceşti factori de corecţie au valori mici şi în cazul cablurilor obişnuite pot fi neglijaţi (în
special la JT şi MT).
2. Pentru conductanţa laterală:
- conductanţa laterală este foarte mică şi de obicei, mai ales în cazul reţelelor de
distribuţie, se poate neglija;
- conductanţa liniei se poate calcula în funcţie de descărcarea corona:
124

2
,
n
LE cor
L
U
P
G

· , (4.3.14)
unde
LE cor
P
,
∆ reprezintă pierderile corona ale liniei. Acestea se pot determina în funcţie de
U
n
, de tipul liniei, de starea atmosferică, de starea suprafeţei conductoarelor active, din tabele
speciale, întocmite de institutele specializate (ISPE, ICEMENERG ş.a.).
Conductanţa liniei aeriene are importanţă de la tensiunea nominală de 220 kV în sus.
4.3.2.Schemele electrice echivalente ale transformatoarelor de putere.
Schemele cele mai utilizate sunt cele de tip “Γ” (Fig. 4.3.2) cu patru parametri electrici
(R
T
, X
T
, G
T
, B
T
) şi cu raport de transformare.

T
Z este impedanţa longitudinală a transformatorului şi descrie caracteristicile electrice ale
înfăşurărilor;

T
Y este admitanţa transversală a transformatorului şi modelează circuitul magnetic;

T
N N ·
12
este raportul de transformare al transformatorului:

12
1
2
2
1
2
1
N
I
I
N
N
U
U
N
T
· ≅ · · (4.3.15)
unde
N
1
este numărul de spire al înfăşurării primare;
N
2
este numărul de spire al înfăşurării secundare.
Dacă transformatorul are impedanţele înfăşurărilor
1
Z şi
2
Z , în valori raportate la
tensiunea nominală a înfăşurării respective, impedanţa transformatorului Z
T
va fi egală cu:

'
2 1
Z Z Z
T
+ · , (4.3.16)
unde
'
2
Z este impedanţa înfăşurării secundare raportată la tensiunea nominală a înfăşurării
primare.
Trecerea de la o tensiune nominală la cealaltă se face cu relaţia:

2
2
12
'
2
Z N Z · (4.3.17)
La ieşirea din fabrică, orice transformator este supus la două încercări: la funcţionare în gol
şi la funcţionare în sarcină nominală, care se mai numeşte “în scurtcircuit”.
Montajul folosit este cel din figura 4.3.3.
La încercarea de funcţionare în gol, alimentarea se face prin bornele 11’ cu tensiunea
nominală U
1n
, iar bornele 22’ rămân în gol.
Se citesc mărimile:
I
10
– curentul de mers în gol [A];
U
1gol
, U
2gol
– tensiunile înfăşurărilor la mersul în gol [V];
W
10
– pierderile de mers în gol ale transformatorului [W].
125

Se determină:
[ ] 100 %
1
10
0
n
I
I
i · reprezintă curentul de mers în gol al transformatorului;

gol
gol
U
U
N
2
1
12
· reprezintă raportul nominal de transformare al transformatorului;

10 0
W P · ∆ sunt pierderile de putere la mers în gol ale transformatorului [W].
La încercarea de funcţionare în sarcină nominală, alimentarea se face prin bornele 11’
(bornele 22’ sunt scurtcircuitate) cu tensiune crescătoare până când ampermetrele indică I
1n
,
respectiv I
2n
. În acest moment se citesc indicaţiile următoarelor aparate:
V
1
care măsoară tensiunea de scurtcircuit din primarul transformatorului U
scc
[V];
A
1
care măsoară curentul nominal primar I
1n
[A];
A
2
care măsoară curentul secundar nominal I
2n
[A];
W
1
care măsoară puterea de scurtcircuit W
1scc
[W].
Se determină:
[ ] 100 %
1n
scc
scc
U
U
u · - tensiunea de scurtcircuit a transformatorului;

scc sc
W P
1
· ∆ - pierderile de scurtcircuit (sarcină nominală) ale înfăşurărilor
transformatorului [W].
În urma acestor încercări, în cartea tehnică a transformatorului (şi pe plăcuţa indicatoare)
se înscriu următoarele mărimi electrice:
• puterea nominală (aparentă) a transformatorului [VA, kVA, MVA];
• raportul de transformare
n n
U U
2 1
/ [kV/kV];
• grupa de conexiuni (ex. Dy
n
-5) cu semnificaţiile cunoscute (înfăşurarea primară în
conexiune triunghi, cea secundară în stea cu neutrul accesibil; defazaj de 150
0
între
fazorii tensiunii primară şi secundară);
• sistemul de reglaj (ex. t9∗1,78%), cu 19 prize în jurul prizei mediane-nominale cu pas
de reglaj pe plot de (1,78/100)U
1n
[kV];
• curentul de mers în gol i
0
[%];
• tensiunea de scurtcircuit u
scc
[%];
• pierderile la mersul în gol ∆P
0
[kW];
• pierderile în înfăşurări în regim nominal ∆P
scc
[kW];
• eventual curenţii nominal I
1n
/I
2n
[A/A].
Cu ajutorul acestor mărimi se pot calcula parametrii nominali ai transformatorului, după
cum urmează:
2
2
1
n
n
scc T
S
U
P R ∆ · , (4.3.18)
126
[ ]
n
n scc
T
S
U % u
Z
2
1
100
· , (4.3.19)
T T T T
Z R Z X ≅ − ·
2 2
, (4.3.20)
2
1
0
n
T
U
P
G

· , (4.3.21)
[ ]
2
1
0
100
n
n
T
U
S % i
Y · , (4.3.22)
T T T T
Y G Y B ≅ − ·
2 2
. (4.3.23)
Cazul transformatoarelor cu trei înfăşurări:
Ţinând seama de principalele tipuri constructive de transformatoare cu trei înfăşurări,
calculul parametrilor echivalenţi se face după cum urmează:
Ø G
T
, Y
T
, B
T
se calculează

cu aceleaşi relaţii şi în aceleaşi condiţii ca şi în cazul
transformatoarelor cu două înfăşurări;
Ø Încercările transformatoarelor cu trei înfăşurări sunt de patru tipuri:
• încercare de funcţionare în gol: se determină ∆P
0
şi rapoartele de
transformare:
gol
gol
U
U
N
2
1
12
· , (4.3.24)
gol
gol
U
U
N
3
1
13
· ; (4.3.25)
• trei încercări de funcţionare la sarcină nominală (scurtcircuit). La fiecare
încercare, alimentarea se face printr-o înfăşurare (ex.: 1), a doua înfăşurare
este închisă în scurtcircuit (ex.: 2), iar a treia rămâne în gol (ex.: 3).
La finalul încercărilor se obţin trei puteri de scurtcircuit (∆P
12
, ∆P
23
, ∆P
31
)
şi trei tensiuni de scurtcircuit (u
12
, u
23
, u
31
).
Ø Pentru calculul reactanţelor inductive proprii fiecărei înfăşurări se foloseşte
următorul algoritm:
1) se calculează tensiunile de scurtcircuit proprii fiecărei înfăşurări:
[ ]
2
23 31 12
1
u u u
% u
− +
· , (4.3.26)
[ ]
2
31 23 12
2
u u u
% u
− +
· , (4.3.27)
[ ]
2
12 31 23
3
u u u
% u
− +
· . (4.3.28)
2) se calculează reactanţele inductive proprii ale înfăşurărilor:
[ ]
n
n
S
U % u
x
2
1 1
1
100
≅ , (4.3.29)
[ ]
n
n
S
U % u
x
2
1 2
2
100
≅ , (4.3.30)
127
[ ]
n
n
S
U % u
x
2
1 3
3
100
≅ , (4.3.31)
Una dintre reactanţele calculate este foarte apropiată de zero sau uşor negativă.
Se consideră egală cu zero.
Ø Pentru calculul rezistenţelor trebuie să fie cunoscută repartiţia puterii pe cele două
înfăşurări secundare (ex.: încărcate egal etc.). Se calculează rezistenţa echivalentă a
transformatorului R
T
:
2
1
2
n
n
scc
T
U
kS
P
R

· , (4.3.32)
unde k depinde de modul de repartizare a sarcinii pe înfăşurările secundare şi de tipul
de transformator.
Pentru
• Tipul I:
T
' '
R R R R · · ·
3 2 1
şi k =2;
• Tipul II:
T
'
R R R · ·
) 3 ( 2 1
şi
T
'
R , R 5 1
) 2 ( 3
· cu k =2;
• Tipul III
T
R R ·
1
şi
T
' '
R , R R 5 1
3 2
· · şi
k = 1,83 dacă o înfăşurare secundară se încarcă la maxim, iar
cealaltă numai la jumătate;
k = 1,75 dacă cele două înfăşurări secundare se încarcă în mod
egal.
Observaţie:
Există foarte multe posibilităţi de încărcare a secundarelor, de aceea, mai întâi trebuie
calculat coeficientul k şi apoi se determină R
T
.
Schemele echivalente pentru transformatoarele cu trei înfăşurări sunt cele din figura 4.3.4.


128
4.4. CALCULUL CIRCULAŢIILOR DE CURENŢI ŞI DE PUTERI ÎN REŢELELE
ELECTRICE.
În analiza SEE, o etapă importantă a procesului este determinarea circulaţiei de curenţi
(şi/sau de puteri) în reţelele electrice. De fapt, prin stabilirea în orice punct al reţelei a
mărimilor de bază: tensiunea, curentul, şi puterea electrică, se crează premizele pentru a se
determina circulaţia puterilor şi pierderile de putere în fiecare element al reţelei.
4.4.1. Alegerea metodelor de calcul a regimului permanent de funcţionare a SEE.
Aceste metode se împart în: metode directe şi metode iterative.
În cadrul metodelor directe se înscriu:
• Metoda teoremelor lui Kirchhoff;
• Metodele lui Maxwell:
• metoda potenţialelor nodurilor;
• metoda curenţilor ciclici.
Aceste metode se bazează pe ipoteza reţelei liniare, iar variabilele finale sunt curenţii prin
elementele de reţea.
Metodele iterative se împart în două mari clase:
• Metode de tip SEIDEL-GAUSS (metoda GAUSS, metoda SEIDEL-GAUSS pură şi
modificată, metoda “ascendent-descendent”);
• Metode de tip NEWTON-RAPHSON (metoda NEWTON-RAPHSON pură, metoda
decuplată, metoda decuplată rapidă, alte metode de tip FAST).
Pentru reţelele de distribuţie de MT şi JT cele mai indicate metode sunt cele de tip
SEIDEL-GAUSS – “ascendent-descendent”. În acest moment sunt în funcţiune programe de
calcul bazate pe această metodă, accesibile ca preţ şi suficient de performante sub aspectul
vitezei de lucru şi a preciziei rezultatelor.
4.4.2. Precizări privind efectuarea calculelor.
Dacă considerăm o latură ij între două noduri (i şi j) ale unei reţele electrice (Fig. 4.4.1),

se pot scrie ecuaţiile corespunzătoare teoremelor lui Kirchhoff, astfel:

i
ij
i
U y I
0
0
· (4.4.1)

j
ji
j
U y I
0
0
· (4.4.2)
( )
j i
ij
ij
U U y I − · (4.4.3)

ij
ij
ij ij j i ij
z
, I z U U U
1
y · · − · ∆ (4.4.4)

0 i i ij
I I I − · (4.4.5)

0 j ij j
I I I − · (4.4.6)
129
În funcţie de mărimile cunoscute se poate calcula curentul de circulaţie
ij
I şi curenţii din
laturile transversale. Pentru un nod al reţelei se poate calcula curentul nodal:


·
·
n
j
ij i
I I
1
, (4.4.7)
unde ij sunt laturile reţelei incidente la nodul i, sau:
( )

·
− ·
n
j
j i
ij
i
U U y I
1
. (4.4.8)
Dacă se înmulţeşte ultima relaţie conjugată cu
i
U , se obţine puterea nodală
( )
∑ ∑

· ·
− · − · ·
n
i j
j
j
ij
i i
ii
n
j
j i
ij
i i i i
U y U U y U U y U I U S
1
* * 2 *
1
* * * *
. (4.4.9)
Se poate determina şi puterea
j
S şi puterea vehiculată pe latura ij:
( )
* * * *
j i
ij
i ij i ij
U U y U I U S − · · , (4.4.10)
( )
* * * *
j i
ij
j ij j ji
U U y U I U S − · · . (4.4.11)
Diferenţa dintre aceste puteri reprezintă pierderile de putere pe latura ij:

ji ij ij
S S S − · ∆ . (4.4.12)
4.5. CALCULUL PIERDERILOR DE PUTERE ŞI ENERGIE ÎN REŢELELE
ELECTRICE.
În cele ce urmează ne vom referi în special la reţelele de distribuţie din întreprinderi şi vom
folosi metoda duratei pierderilor maxime. Celelalte metode, bazate pe regresii, calcule
probabiliste, înregistrări multiple, sunt prea complicate în raport cu sporul de precizie obţinut.
Vom defalca calculul pentru linii electrice şi transformatoare după cum urmează:
a) Pentru transformatoare:
În cazul unui singur transformator, pierderile de putere activă şi reactivă se calculează cu
relaţiile:

scc T
P P P ∆ + ∆ · ∆
2
0
α , (4.5.1)
unde α este coeficientul de încărcare a transformatorului în regim de sarcină maximă,

nT
S
S
max
· α . (4.5.2)
Pentru pierderile de putere reactivă relaţia este:

scc T
Q Q Q ∆ + ∆ · ∆
2
0
α , (4.5.3)
unde

[ ]
n
S
i
Q
100
%
0
0
≅ ∆ (4.5.4)
130
şi

[ ]
n
scc
scc
S
u
Q
100
%
≅ ∆ . (4.5.5)
Pentru pierderile de energie activă într-un an, relaţia este:
τ α
scc f an a
P t P E ∆ + ∆ · ∆
2
0 ,
, (4.5.6)
notaţiile având semnificaţiile cunoscute: t
f
– timpul de funcţionare, τ - durata pierderilor
maxime.
Dacă în staţie sunt n transformatoare de acelaşi fel, relaţiile de calcul devin:

2
0
α
n
P
P n P
scc
ST

+ ∆ · ∆ , (4.5.7)

2
0
α
n
Q
Q n Q
scc
ST

+ ∆ · ∆ (4.5.8)
şi
τ α
2
0 ,
n
P
t P n E
scc
f an a

+ ∆ · ∆ . (4.5.9)
Pentru calculul pierderilor de energie activă se poate utiliza şi puterea medie anuală:

f f
scc
med f an a
t k
n
P
t P n E
2 2
0 ,

+ ∆ · ∆ α , (4.5.10)
cu

max
P
P
med
med
· α , (4.5.11)
sau

med nT
med
med
S
P
ϕ
α
cos
· . (4.5.12)
Observaţii:
1. Se observă că se înlocuieşte
2
α cu ( )
2
f med
k α .
2. Dacă sunt mai multe tipuri de transformatoare, calculul se face pentru fiecare tip, după
ce s-a studiat modul de repartizare a sarcinii între transformatoare (α), după ce se vor analiza
curbele de sarcină specifice şi durata pierderilor maxime pentru fiecare sector din staţie (t
f
şi
τ).
b) Pentru linii electrice:
Se pot scrie relaţii de calcul pentru pierderile de putere activă şi reactivă:

2
2
2 2
2
2
3
L L L
L
L L
L
L
L
L
I R R
U
Q P
R
U
S
P ·
+
· · ∆ , (4.5.13)
respectiv

2
2
2 2
2
2
3
L L L
L
L L
L
L
L
L
I X X
U
Q P
X
U
S
Q ·
+
· · ∆ . (4.5.14)
131
Singura indicaţie pentru aplicarea acestor relaţii este ca P
L
, Q
L
şi U
L
să fie măsurate în
acelaşi punct.
Pentru pierderile de energie activă se aplică relaţia:
τ τ
L
L
L L
L L an a
R
U
Q P
I R E
2
2 2
2
,
3
+
· · ∆ , (4.5.15)
sau, dacă se cunoaşte puterea medie:

f f L
L
med
an a
t k R
U
S
E
2
2
2
,
· ∆ . (4.5.16)
Dacă instalaţiile au o funcţionare sezonieră, se pot face calcule similare, ţinând seama de
împărţirea timpului anual de funcţionare în sezoane.
Se va obţine, probabil, o îmbunătăţire a metodei de calcul şi diferenţe de valori de ordinul
procentelor.
4.6. MĂSURI PENTRU REDUCEREA PIERDERILOR DE PUTERE ŞI ENERGIE
Studii ale instituţiilor specializate ale ONU arată că pe glob se manifestă o tendinţă de
creştere a cantităţii de energie electrică produsă şi respectiv consumată. În aceste condiţii,
mărimea consumului propriu tehnologic şi dinamica acestuia, precum şi a pierderilor de
putere şi energie devin determinante în orice analiză de eficienţă a tuturor investiţiilor noi.
Pentru SEN, mărimea pierderilor de putere şi energie a devenit foarte sensibilă, mai ales în
ultimii 10-15 ani, când s-au înregistrat scăderi masive ale cererii în industrie şi agricultură.
Concomitent cu această tendinţă principală s-a înregistrat o slăbire semnificativă a
disciplinei în muncă, precum şi în achitarea facturilor de energie electrică de către beneficiari.
Toate aceste procese au determinat o creştere foarte mare a pierderilor de putere şi energie
în reţelele electrice de distribuţie, atât la furnizor cât şi în întreprinderile industriale şi
economice, fapt întâmplat în primii ani ai perioadei analizate şi apoi o menţinere a lor la
niveluri inacceptabile pentru o ţară europeană.
În aceste condiţii a reapărut ARCE, într-o formă nouă şi legislaţia care obligă toţi
participanţii la gestiunea energiei electrice să adopte măsuri raţionale de economisire a
energiei electrice.
În ultima vreme, în Uniunea Europeană se discută tot mai mult de folosirea eficientă a
energiei electrice, în toate componentele lanţului energetic industrial, pentru a se evita
construirea de noi unităţi energetice clasice. Sunt stimulate şi investiţiile în unităţile
energetice alternative (regenerabile) cu un grad mai mare de dispersie a surselor.
Preocupările pentru utilizarea mai raţională a energiei electrice trebuie să se manifeste în
toate verigile lanţului de producere, transport, distribuţie şi utilizare a energiei electrice şi în
toate etapele de timp caracteristice: alegerea soluţiei, proiectare, execuţie a lucrărilor,
exploatare.
Vom prezenta în continuare principalele măsuri de îmbunătăţire a randamentelor
energetice ale reţelelor electrice publice şi private, împărţindu-le între momentul proiectării
instalaţiilor şi cele ale dezvoltării lor ulterioare.
Pentru România cele mai mari discrepanţe privind mărimea pierderilor de putere şi energie
electrică, faţă de ţările dezvoltate se găsesc la nivelul unităţilor economice, a liniilor
tehnologice, astfel încât energia specifică necesară pentru realizarea unui produs este de cca
două ori mai mare. Pentru a ne putea înscrie în conduita energetică a continentului, societatea
românească ar trebui să acţioneze în trei direcţii principale:
1. Reorientarea producţiei industriale dinspre industriile grele, puternic energofage, spre
industrii de vârf, care necesită cantităţi mici de materii prime, materiale şi energie.
132
2. Schimbarea tuturor tehnologiilor în unităţile actuale, cu tehnologii moderne, cu
consum energetic redus. Aici foarte important ar fi să se importe numai vârfuri
tehnologice, forţând astfel schimbările de structură necesare.
3. Înlocuirea tehnologiilor clasice din industria energiei electrice şi termice, şi
introducerea unor sisteme ultramoderne de monitorizare şi conducere a instalaţiilor
electroenergetice.
Pentru realizarea acestor obiective, trebuie antrenaţi toţi specialiştii, din toate domeniile
ingineriei, deoarece trebuie, în primul rând, să se determine o schimbare de atitudine faţă de
energia ce ne stă la dispoziţie.
4.6.1. Măsuri de reducere la nivelul proiectării.
În proiectare trebuie să se fixeze anumite principii la care să adere toate instituţiile şi
unităţile economice interesate privind dezvoltarea reţelelor electrice în condiţiile concrete
dintr-o ţară sau dintr-o regiune. Spre exemplu:
a) Economisirea energiei electrice este mai favorabilă decât construirea de noi surse
generatoare de tip industrial;
b) Politica de economisire a energiei este o politică pe termen lung, măsurile actuale
vizând viaţa comunităţii pe parcursul a 2-3 generaţii;
c) Reducerea pierderilor şi a consumului propriu tehnologic este mai importantă decât
costurile actuale ale materialelor electroconductoare (Cu sau Al), care oricum se
recuperează în viitor, costul prelucrării lor fiind oricând mai mic decât extragerea lor
din minereu.
d) Instalaţiile electroenergetice noi, trebuie să fie mult mai fiabile decât cele pe care le
înlocuiesc;
e) Instalaţiile electroenergetice noi trebuie să fie mult mai performante sub aspect
energetic (pierderi, randamente) decât cele pe care le înlocuiesc;
f) Noile instalaţii acţionate electric trebuie să fie mai simple, mai uşor de urmărit în
funcţionare de la distanţă, să fie deservite de cât mai puţini operatori (accent pe
automatizarea complexă sau chiar robotizare şi cibernetizare);
g) Noile instalaţii electroenergetice şi industriale să fie dotate cu sisteme moderne
informatice, bazate pe utilizarea inteligenţei artificiale;
h) Stabilirea unei politici naţionale în privinţa locuinţelor. Este vorba aici de stabilirea
sistemelor de încălzire a locuinţelor: centrală de bloc, de scară, de apartament,
încălzire electrică sau cogenerare, sau altă formă de încălzire;
i) Îmbunătăţirea izolării termice a clădirilor, care va avea ca efect reducerea drastică a
cantităţii anuale de energie necesară pentru încălzirea spaţiilor de locuit şi a spaţiilor
publice.
În general, trebuie să se depăşească imaginea ”societăţii de consum” care produce lucruri
ieftine şi slabe calitativ. Trebuie ca eforturile să fie îndreptate spre produse fiabile,
economice, robuste, cu o durată de viaţă corespunzătoare.
Dacă se respectă aceste condiţii generale, principalele măsuri de reducere a pierderilor de
putere şi energie electrică sunt următoarele:
1. Reducerea numărului de terpte de transformare la nivelul SEN (tensiuni nominale la
nivel naţional, reţinute: 750 kV, 400 kV, 110 kV, 20 kV, 10 kV (6 kV), 0,4 kV şi
altele speciale). Toate celelalte tensiuni nominale actuale se înlocuiesc, în timp, cu
acestea.
2. Îmbunătăţirea proiectării maşinilor şi aparatelor electrice. Sunt necesare maşini
având raportul
scc
P P ∆ ∆ /
0
cât mai mic (spre 0,18 şi chiar mai mic), cu randamente
nominale din ce în ce mai mari. Sunt necesare transformatoare de putere cu izolaţie
uscată într-o gamă de puteri mici, pentru alimentarea individuală cu energie electrică
133
a locuinţelor. Aceste transformatoare (de tip MT/0,4 kV) trebuie să fie
nedemontabile, să nu necesite întreţinere periodică şi să-şi respecte durata de viaţă
nominală. În general, transformatoarele noi trebuie să aibă o capacitate cât mai bună
de preluare a vârfurilor de sarcină.
3. Optimizarea amplasării de surse de putere reactive, comandate electronic (SVT-uri)
în SEE, în vederea reducerii circulaţiei de putere reactivă în sistemul
electroenergetic.
4. Introducerea tehnicii de calcul în toate punctele importante ale SEE, introducerea
conducerii centralizate a reţelelor de distribuţie, introducerea conducerii automate a
instalaţiilor electroenergetice.
5. Micşorarea razei de acţiune a posturilor de transformare, creşterea densităţii PT-
urilor şi a staţiilor de alimentare cu energie electrică.
6. Desfiinţarea reţelei de distribuţie de JT ca reţea publică. Se va apropia tensiunea de
distribuţie medie, cât mai mult de consumatori. În acest mod, toate joncţiunile dintre
reţeaua publică şi consumatori vor fi pe MT, mai uşor de supravegheat, de contorizat
şi de facturat. Trebuie introduse costuri diferite pentru 1 kWh pe diversele trepte de
tensiune.
7. Reconsiderarea metodologiei de selectare a soluţiilor alternative prin apropierea, tot
mai mult, de cele folosite în ţările civilizate şi remodelarea periodică a normativelor
interne, în funcţie de schimbările care au loc în ţară şi la nivel mondial.
4.6.2. Măsuri de reducere care nu necesită investiţii mari
1. Repartiţia optimă a sarcinilor între centralele SEN şi grupurile în funcţiune.
2. Încărcarea liniilor la valoarea optimă a sarcinii.
3. Repartiţia economică forţată a puterilor în reţelele complex buclate. Se realizează cu
transformatoare cu reglaj longotransversal şi cu ajutorul dispozitivelor FACT’s. Cu
ajutorul acestora se urmăreşte şi se poate impune circulaţia de puteri în reţea.
4. Funcţionarea, în toate staţiile, a transformatoarelor după graficul optim de încărcare,
sub supraveghere centralizată.
5. Controlul, în toate regimurile de funcţionare, a nivelului de tensiune, inclusiv în funcţie
de starea atmosferei şi de sezon.
6. Îmbunătăţirea mentenanţei prin calitatea reparaţiilor şi scurtarea duratei de întrerupere
programată.
7. Introducerea, pe scară cât mai largă, a metodelor de lucru sub tensiune.
8. Debuclarea controlată a reţelelor de distribuţie funcţionând în cuplaj longotransversal.
9. Trecerea unor generatoare mai ales în centralele hidroelectrice mici, în anumite
perioade ale zilei în regim capacitiv.
10. Echilibrarea sarcinii pe fazele reţelelor de distribuţie.
11. Perfecţionarea sistemului de calcul şi evidenţă a pierderilor de energie în reţelele de
distribuţie.
12. Revederea reglementărilor şi normelor existente privind costurile inducerii de regim
armonic, pentru nesimetrii etc.
4.6.3. Măsuri de reducere care necesită investiţii mari
Sunt măsuri similare celor de proiectare dar se execută într-o reţea dată, într-un moment
caracteristic al ei (în timpul reparaţiior capitale sau dacă este imperios necesar, în timpul
planificat pentru reparaţiile de mentenanţă).
1. Creşterea tensiunii nominale: se au în vedere mai ales reţelele de MT (6, 10 kV)care trec
la o tensiune superioară.
134
2. Creşterea secţiunii conductoarelor LEA: se înlocuiesc după calcule de verificare
preliminară a stâlpilor, în momentul reparaţiei capitale, conductoarele LEA cu altele
superioare. Se poate modifica şi numărul de subconductoare pentru fiecare fază. Asemenea
operaţii se pot executa şi la cabluri electrice, pentru a se obţine o dimensionare a densităţii de
curent.
3. Instalarea în reţea de surse controlate de energie reactivă (dispozitive FACT’s de tipul
SV etc.).
4. Introducerea de transformatoare cu reglajul tensiunii mai fin şi cu reglaj sub sarcină.
5. Optimizarea dezvoltării şi reconstrucţiei reţelei electrice de distribuţie.
6. Reducerea regimului deformant şi a nesimetriilor.
7. Creşterea numărului injecţiilor de putere în reţeaua de MT.
4.6.4. Măsuri de reducere în întreprinderi
1. Înlocuirea transformatoarelor de putere şi a motoarelor asincrone funcţionând slab
încărcate, cu alte unităţi de putere mai mică.
2. Înlocuirea motoarelor asincrone mari cu motoare sincrone.
3. În cazul reparaţiilor capitale la motoare, este de preferat înlocuirea motoarelor vechi cu
altele noi (inclusiv ca an de fabricaţie). Motoarele noi sunt mai performante sub aspect
energetic şi mai fiabile.
Observaţie:
Orice înlocuire de motor electric trebuie să fie precedată de analiza condiţiilor de pornire şi
autopornire. Aici este recomandată utilizarea comutatoarelor stea-triunghi şi a limitatoarelor
de mers în gol.
4. Realizarea de reparaţii de foarte bună calitate.
5. Organizarea şarjelor la cuptoarele de topire pentru a reduce consumul de putere.
6. Aplatizarea curbelor de sarcină ale întreprinderii.
7. Încadrarea întreprinderii în curbele de consum planificate.
8. Introducerea de elemente pentru reducerea regimului deformant, a nesimetriilor şi a
şocurilor de putere.
9. Îmbunătăţirea reţelei de iluminat. Se poate realiza prin introducerea de lămpi cu tuburi,
cu consum energetic mic şi cu durată de viaţă mărită, înlocuirea iluminatului incandescent,
secţionarea reţelei de alimentare, introducerea iluminatului local, întreţinerea suprafeţelor de
iluminare naturală, schimbarea culorii pereţilor şi tavanului (spre alb) desprăfuirea şi curăţirea
acestor suprafeţe.
10. Înlocuirea tehnologiilor depăşite (bazate pe cuţit de strung şi freză) cu altele noi
(electrotehnologii moderne: electroeroziune, fascicul de electroni, tratamente chimice etc.).
4.6.5. Compensarea locală a puterii reactive
În SEE, puterea activă este produsă în centralele electrice cu ajutorul grupurilor energetice
de puteri relativ mari, care conţin generatoare sincrone. Există, de asemenea, grupuri
energetice în centrale de mai mică putere, de exemplu hidroenergetice, eoliene sau de alt tip,
dotate cu generatoare asincrone, dar în general toate sunt cuplate la SEN pentru a acoperi
situaţiile de incident şi a permite funcţionarea lor stabilă.
Generatoarele sincrone pot produce şi putere reactivă, cele asincrone, de obicei sunt
consumatoare de putere reactivă.
În sistemele moderne, cu elemente disipate, se poate concepe o situaţie în care în incinta
beneficiarului pot să existe mai multe surse de putere activă şi reactivă care produc energia
electrică necesară unei anumite instalaţii.
135
Prin acest procedeu se elimină, sau mai bine zis, se reduce la minimum reţeaua de
distribuţie şi implicit de transport a energiei electrice, cu consecinţe favorabile economic
pentru beneficiar.
În marea majoritate a cazurilor, însă, în acest moment de dezvoltare a societăţii, reţeaua de
transport şi distribuţie există, şi în studiile de specialitate trebuie să se ţină seama de existenţa
ei. Reţeaua electrică transportă, repartizează şi distribuie în teritoriu energia electrică cu două
consecinţe tehnice derivate:
- are un randament energetic, adică are un consum propriu tehnologic, inevitabil;
- conduce la micşorarea tensiunii, în lungul ei, astfel încât trebuie să se ia măsuri pentru
reglarea acesteia în diferite puncte caracteristice ale reţelei.
În plus, reţeaua electrică are o anumită capacitate de transport a energiei electrice, care
depinde de tensiunea nominală a reţelei, de secţiunea conductoarelor, de izolaţie şi de alte
mărimi fizice, care împreună limitează curentul maxim admisibil (datorită temperaturii
maxime de funcţionare a materialelor conductoare, de izolaţie şi altele) prin elementul de
reţea.
În aceste condiţii, cunoscându-se şi faptul că un condensator pus sub tensiune produce
putere reactivă, se poate descărca reţeaua de transport, de distribuţie şi cea de alimentare a
consumatorilor precum şi grupurile energetice, de putere reactivă, prin producerea acesteia
local, la consumator. Descărcarea nu este totală, deoarece pentru a funcţiona stabil, SEE
trebuie să producă o anumită cantitate de putere reactivă în generatoare.
Această concepţie generală asupra producţiei şi circulaţiei de putere reactivă în sistemul
electroenergetic se mai numeşte compensarea locală a puterii reactive.
Prin acest procedeu se obţin:
- reducerea pierderilor de putere şi energie în reţelele electrice de transport şi distribuţie;
- reducerea căderilor de tensiune pe toate elementele din reţea în amonte de locul de
montare a compensatorului de putere reactivă;
- eliberarea reţelei din amonte de circulaţia de putere reactivă şi creşterea capacităţii ei de
încărcare cu putere activă;
- modificarea, în favoarea puterii active generate, a încărcării generatoarelor din sistem;
La nivelul unui consumator, compensarea poate să se facă:
- centralizat- la barele de alimentare din tabloul general;
- local- la nivelul tablourilor de distribuţie;
- individual- la nivelul unor linii tehnologice sau la receptoare de putere unitară mai mare.
Pentru realizarea compensării se pot utiliza:
- compensatoare sincrone;
- compensatoare statice;
- baterii de condensatoare.
În instalaţiile moderne se folosesc compensatoare statice, care sunt o combinaţie de
condensatoare şi bobine comandate prin punţi cu tiristoare, şi care pot produce sau consuma
între limitele tehnice constructive, putere reactivă.
Ele sunt automate programabile (în variante mai vechi) sau sisteme automate comandate de
elemente IA; în toate variantele ele urmăresc evoluţia în timp a factorului de putere şi iau
decizii privind introducerea sau scoaterea unor condensatoare sau a unor bobine, în mod
automat. Ca element de comparaţie pentru definirea regimului compensat se utilizează
factorul de putere neutral (cosϕ
n
sau λ
n
). λ
n
este factorul de putere, care dacă este atins pe
bara de alimentare a beneficiarului, acesta poate prelua din reţeaua publică putere reactivă
fără a o mai plăti şi fără nici un fel de penalizări. Valoarea lui λ
n
trebuie să fie diferenţiată în
funcţie de tensiunea nominală a reţelei şi a locului din sistem pe care-l ocupă joncţiunea
beneficiar-furnizor analizată. Fixarea valorilor lui λ
n
este făcută în urma unui calcul de
optimizare a circulaţiei puterii reactive în reţeaua de distribuţie.
136
Pentru o treaptă de sarcină, dacă se lucrează în putere, cu unităţi de generare fixe, se face
dimensionarea (alegerea) bateriei după una din următoarele metode:
1. Metoda puterii reactive cerute (maxime):

( )
( )
n c c bat
P Q ϕ ϕ tan tan
1
− · , (4.6.1)
unde P
c
şi cosϕ
n
sunt puterea cerută de consumator şi, respectiv, factorul de putere natural al
consumatorului.
2. Metoda puterii reactive medii:

( )
( )
n med med bat
P Q ϕ ϕ tan tan
2
− · , (4.6.2)
unde P
med
şi tanϕ
med
sunt specifice consumatorului analizat.

( ) ( ) 1 2
bat bat
Q Q < , (4.6.3)
şi în acest fel se evită pe timpul golului de noapte, injectarea de către consumator de putere
reactivă în reţeaua publică (fenomen nedorit şi interzis de către regulamentele de funcţionare).
3. Metoda energiei reactive consumate anual:

( )
( )
bat u
n c P c
bat
t
T P
Q
,
max 3
tan tan ϕ ϕ −
· , (4.6.4)
unde t
u,bat
este timpul de utilizare a bateriei.
În practică, prima metodă este cel mai mult aplicată fiind cea mai simplă, dar cea de a treia
este mai precisă, deşi sunt şi aici probleme în determinarea lui T
Pmax
.
În acest caz se consideră simultaneitatea curbelor de putere activă şi reactivă, ceea ce, în
general, nu este adevărat.
4.6.6. Măsuri de îmbunătăţire a factorului de putere în întreprinderi
Compoziţia consumatorului complex cuprinde 65-70% motoare asincrone şi 20-25%
transformatoare de toate felurile, iar în rest, celelalte tipuri de receptoare: motoare sincrone şi
de c.c., cuptoare electrice, redresoare, bobine şi condensatoare, rezistoare, lămpi de iluminat
etc. În acest mod se observă ponderea deosebită în consumul de energie reactivă a
transformatoarelor şi a motoarelor asincrone.
Pe de altă parte, în cazul reţelelor de distribuţie care se abat de la condiţiile ideale de
funcţionare, definirea unui factor de putere trifazat este imposibilă, în practică trebuind să se
adopte valori medii sau să se lucreze independent pe fiecare fază, sau să se ia măsuri de
simetrizare a întregii reţele de distribuţie. La fel şi pentru atenuarea regimului deformant.
Toate aceste probleme, împreună cu reglarea tensiunii la nivelul reţelei de distribuţie şi cu
compensarea puterii reactive la consumator, trebuie tratate simultan, ele afectând concomitent
instalaţia electrică şi fiecare individual fiind rezolvată prin montarea unor baterii de
condensatoare şi/sau a unor bobine.
În continuare se vor prezenta măsuri “naturale” de îmbunătăţire a factorului de putere.
1. Aducerea tuturor utilajelor tehnologice şi energetice la un regim de funcţionare apropiat
de cel proiectat (respectarea procesului şi fluxurilor tehnologice, reglarea utilajelor, calitatea
reparaţiilor, calificarea personalului, calitatea materiei prime, păstrarea condiţiilor cerute de
aerisire, iluminat, încălzire, limitarea sau eliminarea noxelor etc.).
2. Limitarea funcţionării în gol a utilajelor cu ajutorul unor dispozitive automate simple.
137
3. Înlocuirea, în toate cazurile posibile, a motoarelor asincrone mari cu motoare sincrone,
în special pentru motoarele mari, de peste 160 kW, la consumatori cu regim de funcţionare
constant de tip compresoare, unele pompe etc.
4. Evitarea rebobinării motoarelor şi înlocuirea lor, în caz de defectare, cu altele noi, mai
performante energetic.
5. Înlocuirea motoarelor asincrone subîncărcate cu unităţi mai mici de ultimă generaţie. O
astfel de operaţie se face numai după verificarea condiţiilor de pornire şi autopornire a
motorului nou.
6. Folosirea pentru zonele de subîncărcare a unor motoare asincrone, a comutatoarelor de
conexiune stea-triunghi.
7. Funcţionarea în staţiile electrice, în cazul unor transformatoare în paralel, numai după
graficul economic de încărcare.
8. Îmbunătăţirea generală a mentenanţei instalaţiilor electroenergetice şi introducerea
mentenanţei preventive.
Folosirea instalaţiilor specializate se face în cazuri speciale şi acestea pot fi:
- Baterii de condensatoare;
- Compensator sincron;
- Compensator static.
Câteva observaţii privind utilizarea mijloacelor speciale:
- bateriile de condensatoare, organizate pe trepte de folosire, trebuie să fie prevăzute cu
instalaţii de descărcare a sarcinii electrice care pot fi:
-aparate de măsurare, cu un consum propriu mai mare (aparate vechi);
- lămpi de semnalizare cu incandescenţă;
- rezistoare speciale, dimensionate pentru a se atinge tensiunea nepericuloasă
(50 V) în circa 5 minute.
- baterii de condensatoare trifazate, obişnuite, cu puterea de 15 kVAr sau 20 kVAr,
utilizate în construcţii standardizate.
- bateriile de condensatoare se utilizează în marile unităţi economice sub formă de
compensatoare statice.
- compensatoarele sincrone sunt construcţii rotative care-şi acoperă pierderile mecanice şi
pot funcţiona în regim sub sau supraexcitat, consumând sau producând putere reactivă.
Faţă de instalaţiile statice, ele mai prezintă două avantaje:
- în regim de scurtcircuit pe bară pot susţine tensiunea remanentă, micşorând
efectele scurtcircuitului;
- pot prelua şocuri de putere reactivă (până la de trei ori puterea lor nominală)
cu o viteză foarte mare (500 MVAr/s).
Observaţii:
1. În instalaţiile de JT, bateriile de condensatoare se conectează în triunghi, pentru a
rezulta un echipament mai ieftin;
2. În instalaţiile de MT, bateriile de condensatoare sunt construite în dublă stea, cu o
serie de automatizări şi protecţii specifice.
4.6.7. Funcţionarea în paralel a transformatoarelor de putere
Condiţiile de funcţionare în paralel a transformatoarelor electrice sunt următoarele:
- să aibă acelaşi raport de transformare;
- să aibă aceeaşi grupă de conexiuni;
- să aibă puteri nominale apropiate (în limite 1:3);
- să aibă tensiuni de scurtcircuit egale.
138
În aceste condiţii, se arată că fiecare transformator se încarcă natural, proporţional cu
puterea sa nominală, sau forţat, cu orice putere în limita lui S
n
, dacă sunt prevăzute dispozitive
FACT’s speciale.
Vom considera două cazuri:
a) Staţie cu n transformatoare de acelaşi fel (S
nT
) funcţionând în paralel
Se determină puterea limită (coeficientul de încărcare limită) de trecere de la funcţionarea
cu m la m+1 (m<n) transformatoare în paralel:
( )
scc scc
nT m m
Q P
Q P
m m S S
∆ + ∆
∆ + ∆
+ ·
+
µ
µ
0 0
1 , lim
1 , (4.6.5)
unde:
∆P
0
, ∆P
scc
sunt pierderile active de mers în gol
şi, respectiv, pierderile de sarcină nominale ale
unui transformator;
µ [kW/kVAr] este echivalentul energetic al
puterii reactive;
∆Q
0
, ∆Q
scc
sunt pierderile reactive de mers în
gol şi, respectiv, în sarcină nominală ale unui
transformator.
Echivalentul energetic al puterii reactive este
acea putere activă în kWh care se consumă în
sistem pentru a livra 1 kVAr de putere reactivă
de la o sursă marginală la beneficiar. El se dă în
diverse tabele.
Reprezentând grafic structura de conexiuni a
staţiei în funcţie de încărcare, se obţine diagrama
din figura 4.6.1

b) Cazul în care în staţie sunt n
1
transformatoare de un tip (S
n1
) şi n
2
transformatoare de
al doilea tip (S
n2
) funcţionând în paralel.
În acest caz trebuie realizate toate scenariile posibile de funcţionare. Dacă S
n1
<S
n2
, avem:
1T
1
; 2T
1
; …; n
1
T
1
; (n
1
)
1T
2
; 2T
2
; …; n
2
T
2
; (n
2
)

¹
¹
¹
¹
¹
'
¹
+ + +
+ + +
+ + +
) ( ; ;...; 2 ; 1
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
) ( ; 2 ;...; 2 2 ; 2 1
) ( ; 1 ;...; 1 2 ; 1 1
1 2 2 1 1 2 2 1 2 2 1
1 2 1 1 2 1 2 1
1 2 1 1 2 1 2 1
2
n T n T n T n T T n T
n T T n T T T T
n T T n T T T T
n
În total sunt
2 1 2 1
n n n n + + scenarii posibile. Pentru fiecare scenariu se calculează
pierderile de putere şi se reprezintă grafic. Din intersecţiile diferitelor scenarii se pot deduce
practic familii de grafice de funcţionare optimă.

139
Observaţii:
• Este bine să se evite, pe cât posibil, funcţionarea în paralel a unor unităţi de
transformare diferite.
• Prin aplicarea acestei metode s-au obţinut, în ţara noastră, reduceri cu cca 10-30% a
pierderilor la nivelul staţiei.
4.7. CURBE DE SARCINĂ. INDICATORI AI CURBELOR DE SARCINĂ
CURBA DE SARCINA: este un grafic care reprezintă evoluţia în timp a puterii cerute
(uneori reprezintă curentul de sarcină).
Curbele de sarcină pot fi zilnice sau clasate (anual).
Curbele de sarcină zilnică pot fi pentru o anumită zi a săptămânii, sau medii săptămânale,
lunare sau sezoniere.
Curbele clasate de sarcină, se referă la o perioadă mai îndelungată (sezoniere sau anuale) şi
se bazează pe înregistrări făcute în perioada considerată şi pe o clasificare orară a acestor
înregistrări.
PUTERE CERUTĂ (P
2
): este cea mai mare putere medie, pe o perioadă de 15 minute, care
poate fi extrasă din curba de sarcină. Este, de cele mai multe ori, informaţia de bază cu care se
face dimensionarea instalaţiilor electrice.
Curbele de sarcină dau indicaţii asupra regimurilor de funcţionare a instalaţiilor
electroenergetice şi sunt caracterizate de o serie de indicatori care pun în relaţie mărimi
caracteristice ale instalaţiilor.
În continuare propunem un set de 12 indicatori, care împreună pot acoperi toate situaţiile
de lucru care apar.
Există mult mai mulţi indicatori ai curbelor de sarcină dar ei se substituie, iar grupa de 12
pe care o prezentăm acoperă toate nevoile practice.
PUTERE INSTALATĂ (P
i
): pentru un receptor este puterea nominală a acestuia; pentru
un grup organizat de receptoare este suma puterilor nominale ale fiecărui receptor cu câteva
observaţii:
• nu sunt luate în calcul puterile receptoarelor montate în instalaţii aflate în mod
normal în rezervă;
• nu sunt luate în consideraţie utilajele care funcţionează incidental (de exemplu
pompele de incendiu).
4.7.1. Indicatorii curbelor de sarcină
Mulţi dintre indicatorii curbelor de sarcină reprezintă raportul unor mărimi de aceeaşi
natură, astfel încât valoarea lor reprezintă un număr adimensional şi de aceea aceştia se mai
numesc coeficienţi.
a) Coeficientul de cerere (k
c
) – este raportul dintre puterea cerută şi puterea
instalată:
i
c
c
P
P
k · . (4.7.1)
Valoarea lui este subunitară, iar tabele cu aceste valori au fost întocmite pentru toate
receptoarele obişnuite şi pentru tipuri de industrii.
b) Coeficientul de simultaneitate (k
s
) – este raportul dintre puterea maximă cerută
de întreprindere şi suma puterilor maxime cerute de subunităţile componente
(n):
140

·
·
n
j
j ţie c
ere întreprind c
s
P
P
k
1
sec ,
,
. (4.7.2)
Acest indicator arată că maximele de putere ale secţiilor componente nu coincid în timp.
Pe baza acestor observaţii legătura de alimentare din sistemul electroenergetic a
întreprinderii poate fi dimensionată mai economic.
c) Puterea medie: se defineşte ca media aritmetică a puterilor pe diferite paliere în
decursul unei perioade de referinţă (T):


·
·
·
n
j
j
n
j
j j
med
T
T P
P
1
1
, (4.7.3)
unde
P
j
este puterea cerută în intervalul de timp T
j
;
n reprezintă numărul total de paliere din curba zilnică de sarcină;
ore 24
1

·
·
n
j
j
T , în cazul curbelor de sarcină zilnice.
Dacă intervalele de timp ale palierelor de sarcină sunt egale între ele şi egale cu 1 oră,
relaţia se mai poate scrie:

24
1
,

·
·
n
j
j
zi med
P
P . (4.7.4)
d) Puterea medie pătratică (P
mp
) este calculabilă cu relaţia:


·
·
·
n
j
j
n
j
j j
mp
T
T P
P
1
1
2
. (4.7.5)
Observaţii:
1. Puterea medie pătratică (precum şi curentul mediu pătratic) este folosită pentru
determinarea regimurilor de încălzire ale instalaţiilor electroenergetice.
2. Din punct de vedere matematic, cele două puteri medii pot fi definite pentru o perioadă
de timp T, astfel:

·
T
med
dt t p
T
P
0
) (
1
, (4.7.6)
unde p(t) este funcţia de variaţie a puterii în timp, şi:


·
T
mp
dt t p
T
P
0
2
) (
1
, (4.7.7)
141
unde ) (
2
t p este o funcţie de calcul rezultată din urmărirea evoluţiei în timp, punct cu punct, a
puterii p(t). Cele două relaţii sunt utilizabile mai mult teoretic, în practică preferându-se
aproximarea acestor integrale prin sume pe domenii parţiale.
e) Coeficientul de formă al curbei de sarcină este raportul dintre puterea medie
pătratică şi puterea medie, exprimate pentru aceeaşi perioadă de timp (T):

med
mp
f
P
P
k · . (4.7.8)
Coeficientul k
f
este utilizat pentru a caracteriza regimul de funcţionare a unei instalaţii,
pornindu-se de la sarcina medie, şi indică gradul de accidentare a curbei de sarcină. El are o
valoare pozitivă, iar în mod curent se încadrează ca valori între 1,0 şi 1,1 (foarte rar până la
1,2). Prin măsurile pe care le ia operatorul în exploatare, tendinţa lui k
f
este de a se apropia de
1,0.
f) Coeficientul de aplatizare a curbei de sarcină:
f
P med
a
t
T
P
P
k
max
max
· · , (4.7.9)
unde
P
max
este puterea maximă cerută de consumator în perioada analizată;
T
Pmax
este durata de utilizare a puterii maxime;
t
f
este timpul de funcţionare a instalaţiei.
Coeficientul k
a
este subunitar şi tinde spre valoarea 1,0 prin măsurile luate de operatorii din
întreprinderi.
g) Coeficientul de utilizare a puterii instalate (k
u
) exprimă gradul de încărcare a
receptoarelor pentru toată durata de funcţionare a instalaţiilor:
i
med
u
P
P
k · . (4.7.10)
După cum se observă, printr-o comparaţie cu coeficientul de cerere este permanent
îndeplinită relaţia:

c u
k k < . (4.7.11)
h) Coeficientul de conectare (k
con
) este raportul dintre timpul real de conectare
(t
con
) şi timpul total disponibil pentru conectarea instalaţiilor:
con disp
con
con
t
t
k
.
· . (4.7.12)
i) Coeficientul de vârf al curbei de sarcină (k
v
) este raportul dintre puterea
maximă şi puterea minimă a curbei de sarcină:
min
max
P
P
k
v
· . (4.7.13)
Ca şi ceilalţi indicatori, k
v
este definit pentru un anumit interval de timp (T), pentru care se
analizează curba de sarcină.
142
Şi acest indicator arată gradul de accidentare a curbei de sarcină şi cât de departe se află ea
de forma ideală, aplatizată.
j) Durata de utilizare a puterii maxime (T
Pmax
).
Prin definiţie:
[ ] an ore
P
E
T
a
P
/
max
max
· , (4.7.14)
unde E
a
este energia activă cerută de instalaţie într-un anumit interval de timp (de obicei un an
calendaristic) şi P
max
este puterea maximă solicitată de instalaţie în perioada analizată.
Durata de utilizare a puterii maxime este timpul fictiv în care instalaţia, dacă ar funcţiona
constant la P
max
ar consuma aceeaşi energie activă ca şi în cazul real, timp de un an
calendaristic.
k) Coeficientul anual de utilizare a energiei electrice (α), se defineşte ca raportul
f schimb med
an a
t P
E
max , ,
,
· α , (4.7.15)
unde P
med, schimb, max
este puterea medie anuală a schimbului celui mai încărcat, iar E
a,an
este
energia activă consumată într-un an calendaristic de instalaţia analizată.
l) Factorul de putere mediu ( )
T
Pmed
λ pentru perioada de timp T se defineşte ca:
2
,
2
,
,
T r T a
T a T
Pmed
E E
E
+
· λ , (4.7.16)
unde E
a,T
şi E
r,T
sunt energiile activă şi reactivă consumate în perioada de timp T.
m) Durata pierderilor maxime (τ) este timpul fictiv în care instalaţia, dacă ar
funcţiona la P
max
, în mod constant, ar produce aceleaşi pierderi de energie
activă ca şi la funcţionarea reală, într-un an calendaristic.
Se poate folosi ca definiţie şi relaţia:
] / [
2
max
2
2
max
2
an ore
P
P
I
I
k
mp mp
p
· · , (4.7.17)
unde I
mp
este curentul mediu pătratic şi I
max
este curentul maxim prin instalaţie într-un an (de
obicei), iar k
p
se numeşte coeficientul de pierderi maxime.
Următoarele relaţii sunt valabile:

2 2
a f
f
p
k k
t
k · ·
τ
(4.7.18)
şi

max P
f
f
T
t
k
τ
· . (4.7.19)



143
4.7.2. Reţeaua de distribuţie de medie tensiune ideală
În reţeaua de distribuţie de JT persistă, în momentul actual o serie de fenomene negative şi
de deficienţe care creează operatorului de reţea foarte mari probleme:
• Existenţa unui număr foarte mare de consumatori monofazaţi care încarcă nesimetric
fazele reţelei;
• Un regim deformant puţin controlat, mai ales în ultimul timp, când se dezvoltă
instalaţiile şi aparatele bazate pe elemente electronice (aparate electrocasnice şi
calculatoare electronice, redresoare şi tot felul de instalaţii care se bazează pe elemente
electronice de mică sau mare putere);
• Furtul de energie electrică şi a unor părţi din instalaţiile publice şi intervenţii brutale în
reţeaua publică, executate de persoane necalificate;
• Menţinerea unor reţele electrice de distribuţie de JT mult prea lungi (mult peste 400-
500 m în jurul PT-ului);
• O reţea de cabluri de JT epuizată fizic şi depăşită moral, cu foarte multe manşoane
longitudinale, cunoscută, ca desfăşurare, cu aproximaţie;
• Probleme mari de facturare a energiei electrice şi de încasare a facturilor.
Pentru a se diminua efectele acestor fenomene, se poate lua în discuţie o măsură radicală şi
anume desfiinţarea reţelei de distribuţie publică de JT.
Aceasta presupune:
• Extinderea reţelei de distribuţie de MT până în preajma consumatorilor;
• Realizarea de transformatoare uscate (turnate în răşini) de puteri relativ mici (6,3;
10; 16; 25; …[kVA]), care să aibă o durată de viaţă lungă (30 ani) şi să nu necesite
lucrări de întreţinere;
• Montarea între transformator şi beneficiar a unei instalaţii tampon, care să
realizeze, în mod automat, operaţiile de simetrizare, reducere a regimului
deformant, compensare locală a puterii reactive, eliminare a şocurilor de pornire,
contorizare şi transmitere la distanţă a datelor.
În acest mod, pe lângă diminuarea efectelor fenomenelor menţionate anterior, se mai
obţine o omogenizare a reţelei de MT, care poate fi concepută într-o manieră modernă, cu
puţin echipament electric şi cabluri cu un înalt grad de fiabilitate, ceea ce va conduce la
diminuarea volumului de muncă pentru supraveghere şi întreţinere, va micşora numărul
întreruperilor şi va îmbunătăţi calitatea energiei electrice livrate consumatorilor, precum şi
calitatea serviciului.
144

BIBLIOGRAFIE

1. A.Timotin, s.a, ”Lectii de bazele electrotehnicii”, EDP 1970.
2. M.Preda, ”Bazele electrotehnicii”, vol.I si II, EDP 1982.
3. C.I.Mocanu, ”Teoria circuitelor electrice”, EDP 1979.
4. C.I.Mocanu, ”Teoria campului electromagnetic”, EDP 1981.
5. A.Moraru, ”Bazele electrotehnicii”, Matrix Rom, Bucureşti, 2000, 2002.
6. L. Dumitriu, M. Iordache, ”Teoria modernă a circuitelor electrice”, Vol. I şi II, Ed. All,
1998, 2000.
7. I. Iordanescu, Gh. Iacobescu, ”Alimentarea cu energie electrică a consumatorilor”,
EDP, 1980.
8. Gh. Iacobescu, ş.a, ”Reţele şi sisteme electrice”, EDP, 1979.
9. I. Iordanescu, ş.a, ”Reţele electrice pentru alimentarea întreprinderilor industriale”,
ET, 1985.
10. Th. Miclescu, ş.a., “Utilizarea energiei electrice”, EDP, Bucureşti, 1980.

CUPRINS

CAP. 1. BAZELE TEORIEI MACROSCOPICE A ELECTROMAGNETISMULUI 1.1. MĂRIMI CE CARACTERIZEAZĂ STĂRILE ELECTROMAGNETICE ALE CORPURILOR 1.1.1. Starea de electrizare 1.1.2. Starea de polarizaţie 1.1.3. Starea de magnetizaţie 1.1.4. Starea electrocinetică 1.2. MĂRIMI CE CARACTERIZEAZĂ CÂMPUL ELECTROMAGNETIC 1.3. CÂMPUL ELECTRIC IMPRIMAT 1.4. REGIMURILE DE DESFĂŞURARE A FENOMENELOR ELECTRICE ŞI MAGNETICE 1.5. CONDUCTOARE ÎN CÂMP ELECTROSTATIC 1.6. LEGILE TEORIEI MACROSCOPICE A ELECTROMAGNETISMULUI 1.6.1. Legea fluxului electric 1.6.2. Legea fluxului magnetic 1.6.3. Legea inducţiei electromagnetice 1.6.4. Legea circuitului magnetic 1.6.5. Legea conservării sarcinii electrice 1.6.6. Legea conducţiei electrice (legea lui Ohm) 1.6.7. Legea transformării energiei electromagnetice în procesul conducţiei electrice (legea lui Joule) 1.6.8. Legea legăturii în câmp electric 1.6.9. Legea polarizaţiei temporare 1.6.10. Legea legăturii în câmp magnetic 1.6.11. Legea magnetizaţiei temporare 1.6.12. Legea electrolizei 1.7. ENERGIA ŞI FORŢELE CÂMPULUI ELECTROSTATIC 1.7.1. Energia câmpului electrostatic 1.7.2. Densitatea de volum a energiei câmpului electrostatic 1.7.3. Teoremele forţelor generalizate în câmp electric 1.8. ENERGIA ŞI FORŢELE CÂMPULUI MAGNETIC 1.8.1. Energia câmpului magnetic 1.8.2. Densitatea de volum a energiei câmpului magnetic 1.8.3. Teoremele forţelor generalizate în câmp magnetic CAP. 2. CIRCUITE ELECTRICE 2.1. BAZELE TEORIEI CIRCUITELOR ELECTRICE 2.1.1. Ipotezele teoriei circuitelor electrice cu parametri concentraţi 2.1.2. Elemente de circuit

1 1 1 1 2 2 3 5 5 6 6 7 10 12 13 15 16 17 18 18 19 19 21 21 21 22 22 24 24 25 25 27 27 27 28

I

2.1.2.1. Rezistorul 2.1.2.2. Bobina 2.1.2.3. Condensatorul 2.1.2.4. Sursa de tensiune 2.1.2.5. Sursa de curent 2.1.3. Circuite electrice 2.1.3.1. Clasificarea circuitelor electrice 2.1.3.2. Regimurile de funcţionare ale circuitelor electrice 2.1.4. Teoremele generale ale teoriei circuitelor elctrice 2.1.4.1. Teoremele lui Kirchhoff 2.1.4.2. Teorema lui Tellegen 2.1.4.3. Teorema conservării puterilor 2.1.4.4. Teorema surselor ideale cu acţiune nulă (Vaschy) 2.1.5. Metoda simbolică de reprezentare în complex a mărimilor sinusoidale 2.1.6. Ecuaţiile lui Kirchhoff în formă simbolică 2.1.7. Legea lui Ohm în complex 2.1.8. Regula divizorului de tensiune 2.1.9. Regula divizorului de curent 2.1.10. Teorema de conservare a puterilor 2.1.11. Teorema generatorului echivalent de tensiune (teorema lui Thévenin) 2.1.12. Teorema generatorului echivalent de curent (teorema lui Norton) 2.2. CIRCUITE TRIFAZATE 2.2.1. Sisteme de mărimi trifazate 2.2.2. Conexiunile circuitelor trifazate 2.2.2.1. Conexiunea stea în regim simetric 2.2.2.2. Conexiunea triunghi în regim simetric 2.2.3. Circuite trifazate cu cuplaje magnetice 2.2.3.1. Receptor trifazat în conexiune stea cu cuplaje magnetice 2.2.3.2. Receptor trifazat în conexiune triunghi cu cuplaje magnetice 2.2.3.3. Linie trifazată cu cuplaje magnetice între conductoarele fazelor 2.2.4. Analiza circuitelor trifazate alimentate cu tensiuni simetrice 2.2.4.1. Receptor dezechilibrat în conexiune stea 2.2.4.2. Receptor echilibrat în conexiune stea 2.2.4.3. Receptor dezechilibrat în conexiune triunghi 2.2.4.4. Receptor echilibrat în conexiune triunghi 2.2.5. Puteri în circuite trifazate 2.2.5.1. Puteri în sistemele trifazate funcţionând în regim nesimetric 2.2.5.2. Puteri în sistemele trifazate funcţionând în regim simetric 2.2.6. Metoda componentelor simetrice 2.2.6.1. Componentele simetrice ale sistemelor de mărimi trifazate nesimetrice 2.2.6.2. Tratarea cuplajelor magnetice în componente simetrice

29 30 33 35 36 37 37 38 39 39 40 40 41 41 42 43 44 44 45 45 46 47 47 50 51 52 53 53 54 54 54 55 57 58 60 63 63 64 66 66 67

II

3.3. Regimurile de funcţionare ale maşinilor de lucru 3.3. 4.4. Verificări netermice la alegerea motoarelor electrice CAP.3. Modelarea reţelei 68 69 73 73 73 74 75 77 77 77 78 81 83 84 84 86 88 90 90 91 92 94 96 96 98 98 99 99 99 100 102 114 116 117 117 118 119 120 III .3.3.1. MOTORUL ASINCRON 3.3.1.3.1.3. MODELAREA ELEMENTELOR COPMPONENTE ALE SISTEMULUI ELECTROENERGETIC 4.1. Randamentul transformatorului electric 3.2. Modelarea generatoarelor 4.5. Ecuaţia fundamentală a sistemelor de acţionare electrică 3. Modelarea consumatorilor 4.2.3.1.3.5.4.5. Maşini de lucru cu cuplu rezistent variabil cu unghiul de rotaţie al unor organe componente ale maşinii 3.3.4. Analiza circuitelor trifazate dezechilibrate 2.2.1.1.6. Teoria tehnică a transformatorului electric luând în considerare pierderile în fier 3. Principiul de funcţionare 3.6.4.3.2.2.1.2. Puteri în regim nesinusoidal CAP. Ipoteze de lucru 4. REGIMUL PERIODIC NESINUSOIDAL 2.3. Caracteristicile mecanice ale maşinilor de lucru 3. Maşini de lucru cu cuplu rezistent variabil cu viteza liniară sau cu viteza unghiulară a mecanismului 3.2.3. Bilanţul puterilor transformatorului electric 3. Teoria tehnică a maşinii asincrone în regim de motor 3.3. Caracterizarea mărimilor periodice nesinusoidale 2.2. Reducerea mişcărilor de translaţie la mişcări de rotaţie 3.2.2.3.6. 3. ACŢIONĂRI ELECTRICE 3. Serviciile de funcţionare ale motoarelor electrice 3.6.3. Regimurile maşinii 3.1.1. REGIMURI DE FUNCŢIONARE A INSTALAŢIILOR ELECTROENERGETICE 4.6.5.3.2.2.3. Sisteme de acţionare electrică 3. Principiul de funcţionare. MAŞINI ŞI ACŢIONĂRI ELECTRICE 3.2.1. Alegerea motoarelor electrice de acţionare 3. Maşini de lucru cu cuplu rezistent variabil cu cursa 3. Reducerea cuplurilor şi a momentelor de inerţie la arborele motorului 3.3.1.2. Bilanţul puterilor şi randamentul motorului asincron trifazat 3.1.6. TRANSFORMATORUL ELECTRIC 3. Generalităţi 2.5.6.1.4.3. Alegerea tipului motoarelor electrice de acţionare în funcţie de caracteristicile mecanice ale maşinilor de lucru 3. Alegerea puterii nominale a motoarelor electrice de acţionare pe baza condiţiilor de încălzire 3.3.3. Mărimi periodice 2.1.1.6.3.3.3.1.3. Analiza circuitelor trifazate echilibrate alimentate cu tensiuni nesimetrice 2.4.

4. Compensarea locală a puterii reactive 4.2. Indicatorii curbelor de sarcină 4. Funcţionarea în paralel a transformatoarelor 4.4. Măsuri de îmbunătăţire a factorului de putere în întreprinderi 4.3.1.2.4. CALCULUL PIERDERILOR DE PUTERE ŞI ENERGIE ÎN REŢELELE ELECTRICE 4.6.6. Măsuri de reducere care necesită investiţii mari 4. CALCULUL CIRCULAŢIILOR DE CURENŢI ŞI DE PUTERI ÎN REŢELELE ELECTRICE 4. Schemele electrice echivalente ale liniilor electrice 4. SCHEMELE ELECTRICE ECHIVALENTE ALE REŢELELOR ELECTRICE.6.5.3. 4.4. Alegerea metodelor de calcul a regimului permanent de funcţionare a SEE 4.6.6. MĂSURI PENTRU REDUCEREA PIERDERILOR DE PUTERE ŞI ENERGIE 4.5.2. Precizări privind efectuarea calculelor 4.6.4. Măsuri de reducere care nu necesită investiţii mari 4.1.7.7.1. Măsuri de reducere la nivelul proiectării 4.3.6.7. REPREZENTAREA PRIN CUADRIPOLI A INSTALAŢIILOR ELECTRICE 4.1.2.2. Măsuri de reducere în întreprinderi 4.3.6. INDICATORI AI CURBELOR DE SARCINĂ.7. Reţeaua de distribuţie de medie tensiune ideală BIBLIOGRAFIE 120 122 122 124 128 128 128 129 131 132 133 133 134 134 136 137 139 139 143 144 IV . CALCULUL PARAMETRILOR ELECTRICI ECHIVALENŢI 4. Schemele electrice echivalente ale transformatoarelor de putere 4. CURBE DE SARCINĂ.6.

1. anumite soluţii de săruri.pentru un corp mare.1. acizi. .1. care caracterizează complet starea electromagnetică a corpurilor şi starea câmpului electromagnetic.pentru un corp mic – este caracterizată global de momentul electric ( p ) – mărime primitivă vectorială având unitatea de măsura coulomb metru [Cm]. care se definesc cu ajutorul mărimilor primitive. baze. Starea de polarizaţie: .CAP. bachelita.este caracterizată global de sarcina electrică (q) . hârtia. uleiul. l →0 l d (1. prin care se transmit între corpuri forţe şi cupluri electrice. în ele se dezvoltă pierderi de putere prin efect Joule. lacurile. • mărimi derivate. • 1.1. MĂRIMI CE CARACTERIZEAZĂ STĂRILE ELECTROMAGNETICE ALE CORPURILOR 1.1. BAZELE TEORIEI MACROSCOPICE A ELECTROMAGNETISMULUI Stările şi fenomenele fizice se caracterizează cu ajutorul mărimilor fizice care se clasifică în: • mărimi primitive.1. cu ajutorul unor mărimi derivate. După modul cum transmit starea de electrizare se disting două clase de materiale de importanţă esenţială în industria electrotehnică: • materiale electroconductoare . Teoria macroscopică a fenomenelor electromagnetice utilizează şase specii de mărimi primitive specifice.2) (1. A →0 A qV . În materialele dielectrice folosite în industria electrotehnică se dezvoltă pierderi de putere proporţionale cu pătratul tensiunii şi cu o mărime de material numită tangenta unghiului de pierderi. sticla.mărime primitivă scalară.1) (1. 1. Dintre aceste materiale deosebit de importante pentru industria electrotehnică sunt Cu şi Al.3) densitatea de suprafaţă: ρ s = lim densitatea de volum: ρ V = lim d qs .1. Unitatea de măsură în SI se numeşte coulomb [C]. care se introduc pe cale experimentală. dotată cu semn. din care se realizează conductoarele liniilor electrice aeriene şi în cablu şi înfăşurările maşinilor şi transformatoarelor electrice. numite şi materiale dielectrice. aerul uscat. materiale electroizolante.pentru un corp mic . proporţionale cu pătratul intensităţii curentului. porţelanul.1. cauciucul. Starea de electrizare (de încărcare electrică): .2. din care fac parte: lemnul. cărbunele. caracterizarea stării de încărcare electrică se face local (într-un punct). V →0 V Corpurile încărcate cu sarcini electrice îşi asociază un sistem fizic numit câmp electric. 1 . policlorura de vinil etc. numite densităţi de sarcină electrică: • • • densitatea lineică: ρ l = lim d ql .din care categorie fac parte: metalele şi aliajele lor. Materialele electroconductoare prezintă proprietatea că la trecerea curentului electric. mătasea.

astfel încât atât momentul electric cât şi polarizaţia satisfac relaţiile: p = pt + p p . Momentul magnetic şi magnetizaţia satisfac relaţiile: m = mt + m p . Pentru caracterizarea locală a stării electrocinetice se introduce mărimea derivată numita densitate a curentului de conducţie ( J ).5) 1. (1.4) (1. mărime derivată numită magnetizaţie ( M ). sarea Seignette şi turmalina.3. având ca unitate de măsură amperul [A]. independent de prezenţa câmpului magnetic. numită polarizaţie ( P ).1. Simbol Unitate C/m ρl C/m2 ρs C/m3 ρv C/m2 P A/m M J A/m2 2 . P = Pt + P p . Caracterizarea stării de magnetizare a unui corp mare se face local.6) (1. O astfel de polarizaţie se numeşte temporară şi este caracterizată de momentul electric temporar p t . S (1. Unele materiale precum cristalele de cuarţ.1. Starea de magnetizaţie a unui corp mic se caracterizează global cu ajutorul mărimii primitive vectoriale numită moment magnetic ( m ).1. Aceasta se referă la o anumită secţiune a conductorului.7) 1. Starea electrocinetică a conductoarelor se caracterizează cu ajutorul mărimii primitive scalare numită intensitate a curentului electric de conducţie (i). care se măsoară în amper metru pătrat [Am2]. relaţia dintre cele două mărimi fiind: i = ∫ J n S dA . Metalele sunt practic nepolarizabile electric. În cazul dielectricilor. starea de polarizaţie apare numai în prezenţa câmpului electric şi dispare când acesta se anulează. Cele două tipuri de polarizaţie nu se exclud. Altor corpuri le este proprie starea de magnetizaţie.1. starea de polarizaţie se caracterizează local cu ajutorul densităţii de volum a momentului electric. au o stare de polarizaţie independentă de câmpul electric. Mărime primitivă Sarcina electrică Momentul electric Momentul magnetic Intensitatea curentului electric de conducţie Simbol q p m i Unitate C Cm Am2 A Mărime derivată Densitate lineică Densitate superficială Densitate volumetrică Polarizaţia Magnetizaţia Densitatea curentului electric de conducţie Tabelul 1.1.pentru un corp de dimensiuni mari.8) Unităţile de măsură SI ale acestor mărimi sunt date în Tabelul 1.. starea numindu-se magnetizaţie temporară.1. M = M t + M p.1.1. Această stare se numeşte magnetizaţie permanentă. (1. cu ajutorul densităţii de volum a momentului magnetic. Unele corpuri ajung în stare de magnetizaţie numai în prezenţa câmpului magnetic. numită polarizaţie permanentă şi caracterizată de momentul electric permanent p p . mărime derivată vectorială.4.1.

1. • fluxul electric (Ψ). calculată de-a lungul unei curbe deschise.2. • intensitatea câmpului magnetic ( H ).e. Γ d (1. • inducţia electrica ( D ). 1. Relaţiile de definiţie sunt următoarele: • tensiunea electrică între două puncte A. D ).4) • fluxul electric printr-o suprafaţă oarecare.B.unitatea de măsură amper (A) sau amper-spiră (A.1) (1. • tensiunea magnetică (Um).2.m. (1. cu unitatea de măsura coulomb pe metru pătrat [C/m2]. Fig. C. este: ΨS = ∫ D n S dA . S d (1.2. • fluxul magnetic (Φ) cu unitatea de măsură weberul (Wb).unitate de măsură coulombul [C]. având unitatea de măsura volt pe metru {V/m]. Aceste specii de mărimi de stare se introduc cu ajutorul a două specii de mărimi primitive: vectorul câmp electric în vid ( E v ) şi vectorul inducţie magnetică în vid ( Bv ). MĂRIMI CE CARACTERIZEAZĂ CÂMPUL ELECTROMAGNETIC Starea câmpului electromagnetic este caracterizată macroscopic prin următoarele specii de mărimi: • intensitatea câmpului electric ( E ). B = µH . a cărei unitate de măsură este tesla [T]. respectiv între cele ale câmpului magnetic ( H .sp).unitate de măsură voltul [V]. măsurată în amper pe metru [A/m]. 1.2.5) 3 . • inducţia magnetică ( B ).2) Cu ajutorul acestor mărimi se definesc patru mărimi derivate importante în cadrul teoriei macroscopice a electromagnetismului: • tensiunea electrică (U).2.3) unde ds este elementul de linie orientat (Fig.) şi se exprimă cu relaţia: eΓ = ∫ E ds .1). (1. este: u AB = d B A( C ) ∫ E ds . S. există următoarele relaţii: D =εE . atunci mărimea corespunzătoare se numeşte tensiune electromotoare (t. Γ.2. Între mărimile de stare ale câmpului electric ( E . B ).2. deschisă.2.1 Dacă integrala se calculează pe o curbă închisă.

unde n S este normala la suprafaţă.2. atunci relaţia (1.2). cu relaţiile: Φ S = ∫ B n S dA . Γ. S d (1. 1. Γ d (1. • tensiunea magnetică între două puncte A.8) Dacă integrala se efectuează pe o curbă închisă.1) de-a lungul unei curbe deschise: u mAB = d B A(C ) ∫ H ds .m.2.): u mmΓ = ∫ H ds .B. Σ d (1.7) Normala la suprafaţa închisă este prin definiţie normala exterioară. 1.11) Φ Σ = ∫ B nΣ dA .2.2.2 Dacă se calculează fluxul electric printr-o suprafaţă închisă.2.m.10) Φ SΓ = ∫ Bn SΓ dA .12) 4 . fie prin suprafeţe închise. atunci relaţia de definiţie devine: ΨΣ = ∫ D nΣ dA .2. Sensul normalei la suprafaţă este asociat cu sensul de parcurgere al curbei după regula burghiului drept (Fig. SΓ d (1.2. atunci se defineşte tensiunea magnetomotoare (t. SΓ d (1.6) unde dA reprezintă elementul de arie neorientat.2. Dacă suprafaţa se sprijină pe o curbă închisă.5) devine: ΨSΓ = ∫ D n SΓ dA . Fig. Σ. fie prin suprafeţe deschise. 1.9) • fluxul magnetic se defineşte ca şi fluxul electric (Fig. 1. Σ d (1. se defineşte ca şi tensiunea electrică (Fig.2. (1.2.2.2).2.

rezistenţa (R). inductivitatea (L) etc.3. şi influenţa lor magnetică peste tot. Mărime primitivă Intensitatea câmpului electric Inducţia electrică Intensitatea câmpului magnetic Inducţia magnetică Simbol E D H B Unitate V/m C/m2 A/m T Mărime derivată Tensiunea electrică Fluxul electric Tensiunea magnetică Fluxul magnetic Tabelul 1. dar suficient de lent încât să se poată neglija curenţii de deplasare în raport cu cei de conducţie.4. C (1. În Tabelul 1. în care mărimile de stare nu variază în timp şi nu se produc transformări energetice.Notă.1) 1. CÂMPUL ELECTRIC IMPRIMAT Experienţa arată că starea electrocinetică a conductoarelor este produsă uneori de cauze de natură neelectromagnetică (de exemplu de o pilă galvanică). .regimul staţionar. Acest câmp se numeşte câmp electric imprimat. dar interacţiunile câmpului electromagnetic cu corpurile sunt însoţite de transformări energetice.2 este prezentată corespondenţa dintre aceste mărimi. în acest regim fenomenele electrice se produc independent de cele magnetice şi pot fi studiate în cadrul unor capitole distincte ale teoriei. Ei este o mărime de material şi caracterizează conductoarele neomogene din punct de vedere structural. 5 .regimul cvasistaţionar.Ei . . Alte mărimi derivate importante sunt: solenaţia (Θ).3. în care mărimile variază în timp. chimic şi accelerate. în care intervine fenomenul de radiaţie electromagnetică. . mărimea corespunzătoare numindu-se tensiune electromotoare imprimată: ei ( C ) = ∫ Ei ds . în care mărimile nu variază în timp.sp) Wb 1. termic. cu excepţia dielectricului condensatoarelor. Efectul acestor cauze se echivalează cu efectul unui câmp electric ce ar determina aceeaşi stare electrocinetică. Rămân valabile toate observaţiile făcute la fluxul electric în legătura cu normalele la suprafeţe. Proprietăţile globale ale câmpului electric imprimat în raport cu o anumită curbă sunt exprimate de integrala de linie a vectorului Ei în raport cu acea curbă.regimul static. respectiv electrostatica şi magnetostatica.regimul nestaţionar (regim variabil) caracterizat de cea mai generală formă de variaţie în timp a mărimilor. capacitatea (C). este cel mai important regim din punct de vedere al aplicaţiilor tehnice. stările electromagnetice se pot desfăşura în următoarele regimuri: .2 Simbol Unitate U V Ψ Um Φ C A (A. REGIMURILE DE DESFĂŞURARE A FENOMENELOR ELECTRICE ŞI MAGNETICE După modul de variaţie în timp a mărimilor electrice şi magnetice. El este localizat fie în volumul fie pe suprafaţa de contact a corpurilor conductoare şi se caracterizează local prin mărimea derivată vectorială numită intensitatea a câmpului electric imprimat.

5. 4. . În cavităţile fără sarcini electrice din interiorul conductoarelor câmpul electric este nul.5. În caz contrar.legi generale – valabile pentru orice fel de corpuri.6. în consecinţă. se numesc legi. Demonstraţie: E = 0.legea conservării sarcinii electrice. particulele purtătoare de sarcini electrice s-ar deplasa în conductor sau pe suprafaţa sa şi nu ar fi îndeplinită condiţia de echilibru electrostatic. În această categorie intră: . LEGILE TEORIEI MACROSCOPICE A ELECTROMAGNETISMULUI Legi. deci UAB = V(A) – V(B) = 0.5. (1.legea fluxului electric. au în regim electrostatic următoarele proprietăţi: 1. În regim electrostatic este îndeplinită condiţia de echilibru electrostatic: E + Ei = 0 . . 1. indiferent de regimul de desfăşurare al fenomenelor şi independent de caracteristicile de material ale mediului. 3. Legile teoriei macroscopice a fenomenelor electromagnetice se clasifică în: .relaţiile care se pot deduce prin analiză logică din altele (în ultimă instanţă din legi). Sarcina electrică a conductoarelor este repartizată superficial.3) E = 0.5. Orice suprafaţă echipotenţială din câmp poate fi înlocuită cu o suprafaţă conductoare fără a perturba câmpul (principiul metalizării suprafeţelor echipotenţiale). Teoreme.2) (1. Aceste relaţii care se stabilesc prin generalizarea datelor experimentale.1. şi. În cazul conductoarelor omogene şi neaccelerate.legea circuitului magnetic. Conductoarele omogene şi neaccelerate.legea fluxului magnetic. fără modificarea sarcinii sale totale. Toate punctele din interiorul unui conductor au acelaşi potenţial. pentru ecranarea (prin conductoare legate la pământ) a locurilor de observaţie în care se află personal operator.t.relaţii determinate experimental care exprimă raporturi obiective şi esenţiale între fenomene. 2. Ei = 0 . Fenomenul constă în repartizarea unor sarcini electrice pe suprafaţa conductorului. Deci suprafeţele acestor conductoare sunt echipotenţiale şi liniile de câmp sunt perpendiculare pe ele. pe baza abstractizării.legea inducţiei electromagnetice.1) 6 . . În fiecare punct al suprafeţei acestor conductoare câmpul electrostatic are numai componentă perpendiculară pe suprafaţă.legea transformării energiei electromagnetice în procesul conducţiei electrice (legea lui Joule). CONDUCTOARE ÎN CÂMP ELECTROSTATIC La introducerea lui într-un câmp electric. Acest efect se foloseşte în instalaţiile de î. La suprafaţa conductoarelor inducţia electrică este egală în orice punct cu densitatea de suprafaţă a sarcinii electrice. un conductor neutru se electrizează (electrizare prin influenţă). . câmpul electrostatic în aceste conductoare este de asemenea nul: (1. . nule în cazul conductoarelor neutre. câmpul electric imprimat este nul. iar sarcina din interiorul conductoarelor este nulă. 5.

legea conducţiei electrice (legea lui Ohm).legi de material – sunt valabile numai pentru anumite corpuri. .6. Legea fluxului electric Corpurilor încărcate cu sarcini electrice li se asociază un câmp electric. 1. toate liniile de câmp vor străbate suprafaţa. ”În orice moment de timp fluxul electric Ψ printr-o suprafaţă închisă Σ este egal cu sarcina electrică qVΣ localizată în domeniul delimitat de această suprafaţă”: ΨΣ = ∫ D n Σ dA = qVΣ . Liniile de câmp electric sunt linii deschise care pleacă de pe corpurile încărcate cu sarcini pozitive şi ajung pe corpurile încărcate cu sarcini negative (Fig.6.6. fiind funcţii de punct E (r ) . .legea legăturii în câmp electric. Vectorul intensităţii câmpului electric şi vectorul inducţiei electrice sunt tangenţi în fiecare punct la linia de câmp şi. Fig. au valori constante în toate punctele aceleiaşi suprafeţe echipotenţiale.1..1) unde n Σ reprezintă normala exterioară la suprafaţa închisă Σ (Fig.2).6. fiind dependente de caracteristicile de material ale acestora: .6.1 b) Dacă înconjurăm cu o suprafaţă închisă un corp încărcat cu sarcină electrică. . 1. 1. a) Fig. Σ d (1. Fluxul electric este mărimea ce caracterizează câmpul electric din punct de vedere al valorilor pe care le ia inducţia electrică în toate punctele suprafeţei.legea magnetizaţiei temporare. 1.legea electrolizei.2 7 . respectiv D (r ) .legea polarizaţiei temporare.1). .legea legăturii în câmp magnetic.6. 1. Suprafeţele perpendiculare în orice punct pe liniile de câmp se numesc suprafeţe echipotenţiale. .

6. se obţine forma locală a legii în domenii de continuitate şi netezime a proprietăţilor electrice: VΣ ∫ div D n Σ dA = ∫ ρ V dV .6. VΣ.3 Din legea fluxului electric rezultă: Σ ∫ D n Σ dA = D( R) ∫ dA = D( R) ⋅ 4π R Σ 2 = qVΣ . 8 . ε 4π ε R 2 Ø Calculul capacităţii condensatorului plan.4) Dacă suprafaţa nu este încărcată cu sarcină. Ø Calculul intensităţii câmpului electric produs de un corp punctiform încărcat cu sarcina q.Trecând de pe suprafaţa Σ în domeniul (arbitrar) delimitat de aceasta.2) de unde rezultă div D = ρ V . sau pe baza proprietăţilor conductoarelor omogene. ţinând seama de (1.1) se obţine intensitatea câmpului electric în orice punct de pe suprafaţa Σ (sfera de rază R): E ( R) = qVΣ D( R ) = . Legea fluxului electric poate fi folosită pentru calculul intensităţii câmpului electric în cazul configuraţiilor ce prezintă simetrie. (1.5) Fig. se obţine relaţia de conservare a componentelor normale ale inducţiei electrice: D2 n = D1n .6.6.6. Capacitatea condensatorului plan poate fi calculată cu ajutorul legii fluxului electric aplicată pe o suprafaţă închisă ce trece printr-o armătură şi prin dielectric. (1.3) La o suprafaţă de discontinuitate (între două medii cu proprietăţi electrice diferite) încărcată cu densitate de suprafaţă a sarcinii electrice se obţine o formă locală valabilă în toate punctele suprafeţei: D2 n − D1n = ρ s . VΣ (1. (cu teorema lui Stokes) şi exprimând sarcina electrică în raport cu densitatea ei de volum.2. Aplicaţii. (1. Din această relaţie. 1.

Slat unde q reprezintă sarcina cu care se încarcă armătura interioară.1) şi (1.4 Armăturile condensatorului fiind conductoare omogene. q U Ed d d εA unde ε este permitivitatea dielectricului. În cazul unui condensator plan cu dielectric neomogen relaţia de mai sus devine: C = A∑ εk . Calculând D. E şi apoi U între armături.3) se obţine capacitatea condensatorului plan: C= d q q q εA = = = .2.5 Alegând o suprafaţă închisă Σ = S1 ∪ S 2 ∪ S lat de formă cilindrică cu raza r. Fig. Ţinând seama de relaţiile (1. rezultă: C= q 2πε l = . sarcina electrică cu care se încarcă este repartizată pe suprafaţa lor dinspre dielectric. la cea exterioară încărcată negativ) rezultă ΨΣ = ∫ D ndA = Σ Slat ∫ DndA = ∫ DdA = D ⋅ 2πrl = q . cu o densitate egală cu inducţia electrică în fiecare punct.Fig. 1. k =1 d k n Ø Calculul capacităţii condensatorului cilindric. 1.2.6. aplicând legea fluxului electric şi ţinând seama de faptul că fluxul electric prin suprafeţele S1 şi S2 este nul (liniile de câmp sunt pe direcţia razei de la armătura interioară încărcată pozitiv. R2 U ln R1 9 .6.

În cazul unui dielectric neomogen cu n straturi. 1. 1. Rk +1 ln n R ∑ ε k k =1 k Ø Tubul de flux electric . Fig. (1. Relaţia (1. relaţia devine: C= 2π l .6. Sensul fluxurilor Ψ1 şi Ψ2 prin cele două suprafeţe S1 şi S2 este indicat de versorii celor două normale n1 respectiv n 2 la cele două suprafeţe. Deoarece pe suprafaţa laterală n Σ ⊥ D rezultă că prin această suprafaţă fluxul este nul şi ΨΣ = ∫ D n Σ dA = ∫ D n Σ dA + ∫ D n Σ dA = ∫ D n1 dA − ∫ D n 2 dA = Ψ1 − Ψ2 = qVΣ .6. Rezultă că în regiunile din spaţiu în care nu există sarcini electrice.6.6. fluxul câmpului electric prin orice secţiune transversală a unui tub de flux are aceeaşi valoare. Σ S1 S2 S1 S2 Dacă în interiorul suprafeţei Σ nu există sarcini electrice Ψ1 = Ψ2 .6) Ţinând seama de relaţia de definiţie prelucrată cu ajutorul teoremei Gauss-Ostrogradski se obţine forma locală a legii.6 Se consideră o suprafaţă închisă Σ = S1 ∪ S 2 ∪ S lat pe care se aplică legea fluxului electric.2.8) arată că nu există sarcini magnetice de tipul celor electrice.6.8) 10 . (1.6. Legea fluxului magnetic Liniile de câmp magnetic (liniile vectorului inducţiei magnetice) sunt linii închise. Σ d (1. pentru domenii de continuitate şi netezime ale proprietăţilor magnetice (ale inducţiei magnetice): VΣ ∫ div B dV = 0 . Aceasta reprezintă proprietatea de conservare a fluxului electric de-a lungul unui tub de linii de câmp.porţiunea de câmp delimitată de totalitatea liniilor de câmp care trec prin toate punctele unui contur închis Γ (Fig.7) adică div B = 0 .6). 1. Această constatare conduce la formularea legii fluxului magnetic: ”În orice moment fluxul magnetic printr-o suprafaţă închisă este nul”: Φ Σ = ∫ B n Σ dA = 0 .6.

8 Fie două suprafeţe S Γ1 şi S Γ2 ce se sprijină pe curba Γ.6.10) (1.9) Fig.6.7 Ø Prin orice suprafaţă deschisă care se sprijină pe aceeaşi curbă închisă fluxul magnetic este acelaşi.7) pe care se aplică legea fluxului magnetic.La suprafeţe de discontinuitate forma locală a legii fluxului magnetic este: B2n − B1n = 0 . Φ1 = Φ 2 .6. 1. Pe baza aceloraşi considerente de la tubul de flux electric se obţine relaţia de conservare a fluxului magnetic de-a lungul unui tub de linii de câmp.6. 1. 1. se consideră o suprafaţă închisă Σ = S1 ∪ S 2 ∪ S lat (Fig. Ø Definind tubul de flux magnetic similar cu cel electric. 11 . SΓ 2 S Γ1 SΓ 2 Rezultă că oricare ar fi S Γ1 şi SΓ2 fluxul magnetic se conservă: Φ1 = Φ 2 . (1. Fig. Aplicaţii.6. Se consideră suprafaţa Σ = S Γ1 ∪ S Γ2 şi se aplică legea fluxului magnetic: Φ Σ = ∫ B n Σ dA = Σ S Γ1 ∫ B n Σ dA + ∫ B n Σ dA = − ∫ B n SΓ1 dA + ∫ B n SΓ 2 dA = −Φ1 + Φ 2 = 0 . adică se obţine relaţia de conservare a componentelor normale ale inducţiei magnetice: B2n = B1n .

a. 1. (1.2.6.14) Pentru medii imobile.e. 2.1. Γ numită teorema potenţialului electrostatic.e. iar em – t. În regim static şi în regim staţionar legea inducţiei electromagnetice are forma: eΓ = ∫ E ds = 0 .6.6. care se produce ca urmare a existenţei unui câmp magnetic învârtitor (produs de rotorul maşinii care este un electromagnet rotit de turbină) ce întretaie spirele înfăşurării statorice în care induce t. indusă prin transformare. aplicând teorema lui Stokes membrului stâng al ecuaţiei (1.13).2). La suprafeţe de discontinuitate se conservă componenta tangenţială a intensităţii câmpului electric: Et 2 = E t1 .6.e.3. În domenii de continuitate şi netezime a proprietăţilor fizice locale. se obţine forma locală a legii: rot E = − ∂B + rot vx B . în secundarul transformatorului se induce prin transformare (et) o t.m.m. alternative. datorită componentei em. 3. S Γ ∂t SΓ ( ) (1.6. Principiul transformatorului electric.12) în care elementul de arc ds pe curba Γ şi versorul normalei n SΓ la suprafaţa S Γ sunt asociate după regula burghiului drept (Fig.m.m.13) unde et se numeşte t. Datorită variaţiei fluxului magnetic din primar.6.6.16) Aplicaţii.6.e. 12 . indusă prin mişcare. Principiul producerii t. (1. ∂t ∂B . SΓ (1.11) Ţinând seama de relaţiile de definiţie ale celor două mărimi. se obţine forma explicită Γ ∫ E ds = − dt ∫ B n SΓ dA . Legea inducţiei electromagnetice Enunţ: ”Tensiunea electromotoare indusă în lungul unei curbe închise Γ este egală cu viteza de scădere a fluxului magnetic prin orice suprafaţă deschisă ce se sprijină pe curba Γ”: eΓ = − dΦ SΓ dt d .e. Funcţionarea generatoarelor de c. 1.m. ecuaţia devine rot E = − (1. ∂t ( ) (1. se obţine următoarea formă integrală dezvoltată a legii: Γ ∫ E ds = − ∫ ∂B n S Γ dA − ∫ rot Bx v n S Γ dA = et + e m . respectiv electrocinetic staţionar.15) cunoscută sub numele de a doua ecuaţie a lui Maxwell. de aceeaşi frecvenţă cu cea a mărimilor primare. Dezvoltând derivata substanţială pentru medii în mişcare şi ţinând seama de forma locală a legii fluxului magnetic. are la bază fenomenul inducţiei electromagnetice.

22) Observaţie: Solenaţia are următoarea semnificaţie: . 1.2.20) u mmΓ = Θ SΓ + dΨSΓ (1. . se obţine forma locală a legii: ∂D . Folosind relaţiile de definiţie ale mărimilor.21) Dacă pe suprafaţa de discontinuitate nu există pânze de curent.6. ale unei bobine: Θ S Γ = N i . ∂t numită prima ecuaţie a lui Maxwell.6. rot H = J + (1. relaţie ce reprezintă teorema a doua a lui Kirchhoff: suma algebrică a tensiunilor la bornele laturilor lk ce aparţin buclei bh este nulă. parcurse de curentul i.6. aplicând teorema lui Stokes membrului stâng şi în ipoteza corpurilor imobile. (1. 1. se obţine: eΓ = ∫ E ds = ∑ ∫ E ds = Γ k Ck (A) u k lk ∈bh ∑ =0.19) ∫ H ds = ∫ J n SΓ dA + ∫ ∂t n SΓ dA . .dacă aria suprafeţei SΓ este mai mică decât cea a conductorului: Θ SΓ = JASΓ = i . are loc conservarea componentelor tangenţiale ale intensităţii câmpului magnetic: H t 2 = H t1 . se obţine forma integrală explicită a legii: d (1. Se numeşte regim cvasistaţionar regimul variabil în care se poate neglija curentul de deplasare din legea circuitului magnetic. În cazul corpurilor imobile relaţia are forma: ∂D (1.dacă SΓ taie cele N spire. şi a cărei arie este cel puţin egală cu cea a conductorului: Θ S Γ = i . La suprafeţele de discontinuitate forma locală este: H t 2 − H t1 = J s .6. 13 ASΓ Acond . mărginită de curba Γ şi viteza de creştere a fluxului electric prin suprafaţa respectivă”: . (1. cu excepţia dielectricului condensatoarelor. În domenii de continuitate şi netezime a proprietăţilor fizice.2).6. SΓ SΓ Γ în care elementul de arc ds pe curba Γ şi versorul normalei n S Γ la suprafaţa S Γ sunt asociate după regula burghiului drept (Fig. Legea circuitului magnetic Enunţ: ”Tensiunea magnetomotoare de-a lungul unei curbe închise Γ este egală cu suma dintre solenaţia corespunzătoare curenţilor de conducţie care străbat o suprafaţă deschisă S Γ .4. ce urmăresc tensiunile la bornele laturilor care formează bucla. peste tot.pentru o suprafaţă SΓ perpendiculară pe axa unui conductor parcurs de curentul electric de conducţie i.6. Γ SΓ SΓ termenul al doilea din partea dreaptă fiind numit curent de deplasare.Considerând curba Γ o buclă a unui circuit electric şi descompunând-o într-o sumă de curbe deschise Ck.17) dt Al doilea termen din partea dreaptă a ecuaţiei se numeşte curent hertzian.18) ∫ H ds = ∫ J n SΓ dA + dt ∫ Dn SΓ dA .6.

r≥a Variaţia lui H(r) este prezentată în Fig. respectiv Γ (1. infinit. Aplicând teorema lui Ampère şi calculând pe rând cei doi termeni. 1.  Θ(r ) =  π a2 a i.6.24) numită teorema lui Ampère. rectiliniu. 1.Aplicaţii. Ø În regim staţionar legea capătă forma: u mmΓ = Θ S Γ . parcurs de curentul i. uniform distribuit pe secţiunea sa (Fig.6. se obţine: u mmΓ (r ) = ∫ H ds = ∫ Hds = H ∫ ds = H ⋅ 2π r . 1. r≥a r < a. Γ Γ Γ oricare ar fi r în raport cu a.6.23) ∫ H ds = ∫ J n SΓ dA .  Egalând termenii din teoremă se obţine:  ir  2π a 2 .9 Solenaţia se calculează în cele două domenii:  i r2 J 0π r 2 = π r2 =i 2 . Fig.6.6.  H (r ) =   i .9 14 . SΓ (1.9). Ø Calculul intensităţii câmpului magnetic produs de un conductor cilindric circular de rază a.  2π r  r<a .

VΣ d (1. deci conductorul este un tub de curent.6. legea capătă forma integrală Σ ∫ J n Σ dA = − dt ∫ ρV dV . 1. 3. Consecinţe: 1.28) cunoscute sub numele de teorema continuităţii liniilor de curent continuu.c. cu enunţul: suma algebrică a curenţilor din laturile lk incidente într-un nod nj al unui circuit electric este nulă.) sarcina electrică este constantă..27) În regim electrocinetic staţionar (regim de c. (1.6.5. Legea conservării sarcinii electrice. iar relaţiile de mai sus capătă formele: i Σ = 0. Dacă se consideră o suprafaţă închisă Σ care trece prin dielectrici (nu este străbătută de curenţi de conducţie).10 Folosind relaţiile de definiţie.6. iΣ = − dqVΣ dt . “intensitatea curentului de conducţie care părăseşte suprafaţa Σ este egală în fiecare moment cu viteza de scădere a sarcinii electrice adevărate localizată în volumul delimitat de Σ”. în regim electrocinetic staţionar şi cvasistaţionar iΣ = ( A )i k lk ∈n j ∑ = 0. (1. Vectorul densităţii de curent este tangent la suprafaţa unui conductor străbătut de curent continuu. sarcina electrică în interiorul suprafeţei (reprezentând un sistem izolat) rămâne constantă q Σ = ct. Interpretare: liniile de curent continuu sunt linii închise. Dacă suprafaţa Σ tinde la limită către un nod al unui circuit. (1.26) (1. respectiv div J = 0 .6. 15 .25) Fig. La trecerea printr-o suprafaţă de discontinuitate se conservă componenta normală a densităţii de curent.6. 2.6. sau curentul continuu circulă numai pe căi închise.1.6. oricare ar fi fenomenele care se produc în interiorul suprafeţei: Dacă suprafaţa intersectează şi conductoare parcurse de curent electric de conducţie.29) şi reprezintă teorema întâi a lui Kirchhoff.

11 16 . Consecinţe: 1.6. 3.1.11): B ( ) (1.30) de-a lungul unei porţiuni neramificate de conductor. forma locală a legii devine: E + Ei = 0 . relaţia capătă forma: E = 0. Aceasta explică fenomenul de influenţă electrostatică (vezi $ 1. mecanic.6. 1. 1. Legea conducţiei electrice (legea lui Ohm) Enunţ: “Suma vectorială dintre intensitatea câmpului electric E şi intensitatea câmpului electric imprimat Ei din interiorul unui conductor izotrop este proporţională în fiecare punct cu densitatea curentului electric de conducţie din acel punct”: E + Ei = ρ J .6. relaţie numită condiţia de echilibru electrostatic. Într-un conductor aflat în astfel de condiţii câmpul electric este peste tot nul. în care E i = 0 .5). între punctele A şi B de-a lungul fibrei medii (curba C din Fig. fiind valabilă condiţia J = 0.32) Fig.6. numită rezistivitate.6. În teoria circuitelor electrice prezintă o mare importanţă forma integrală a legii lui Ohm care se obţine prin integrarea relaţiei (1.6. termic şi chimic. În cazul conductoarelor perfect omogene şi neaccelerate.6. (1. Relaţia (1. În conductoarele perfect omogene din punct de vedere structural.30) reprezintă forma locală a legii conducţiei electrice şi mai poate fi scrisă sub forma: J = σ E + Ei .31) A (C ) ∫ E ds + B A(C ) ∫ E i ds = B A(C ) ∫ ρ J ds (1.30) constanta de proporţionalitate ρ fiind o mărime scalară dependentă de natura materialului şi de temperatură. legea conducţiei electrice are forma: E = ρ J sau J = σ E 2. unde σ =1/ρ se numeşte conductivitate electrică.6. Pentru conductoare în regim electrostatic. şi neaccelerate.6.

ţinând seama că toţi vectorii sunt paraleli (Fig. După cum vectorii Ei şi J sunt omoparaleli. puterea fiind primită. relaţia mai poate fi scrisă sub forma: p j = ρ J − Ei J = ρ J 2 − Ei J = p R − p e .12.33) Pentru conductoare omogene (ρ = ct. 1.2005-2009 For Evaluation Only. (1.6. “Densitatea de volum a puterii cedată de câmpul electromagnetic unui conductor aflat în stare electrocinetică este egală în orice punct cu produsul scalar dintre intensitatea câmpului electric şi densitatea curentului electric de conducţie”: p j = EJ Ţinând seama de legea conducţiei electrice.38) unde p R = ρ J 2 > 0 şi corespunde căldurii disipate în conductor prin efectul electrocaloric al curentului de conducţie (efect Joule-Lenz). unde: R=ρ l A (1.6.7.6. puterea fiind cedată.13): 17 .12 Relaţia (1. Ţinând seama de definiţiile mărimilor derivate. Legea transformării energiei electromagnetice în procesul conducţiei electrice (legea lui Joule). respectiv antiparaleli.36) numită caracteristica i(u) a laturii..6.34) reprezintă rezistenţa electrică a porţiunii neramificate de circuit de lungime l şi secţiune A şi se măsoară în ohmi [Ω].Edited by Foxit Reader Copyright(C) by Foxit Corporation.) cu secţiune A = ct.6. A C A (1.6.6. 1.35) (1. Forma integrală a legii se obţine prin integrarea densităţii de putere pe volumul conductorului filiform. se obţine forma integrală a legii lui Ohm pentru laturi de circuit active (având şi surse de câmp electric imprimat).37) ( ) (1. p e > 0 . iar p e = Ei J reprezintă densitatea de putere cedată de sursele de câmp imprimat în procesul de conducţie.34) se asociază laturii reprezentate în figura 1. relaţia se poate scrie sub forma: u b + ei = ∫ ρ C ρ i ds = i ∫ ds .6. numită şi caracteristica u(i) a laturii: u b + ei = R ⋅ i .6.6. Fig. respectiv p e < 0 . 1. (1.6. În teoria circuitelor cu parametri concentraţi relaţia (1. Mărimea G = 1/R se numeşte conductanţă şi se măsoară în siemens [S].6.34) se mai poate scrie sub forma: i = G (u b + ei ) .

2005-2009 For Evaluation Only. iar Pe = ei i este puterea generată de sursa de câmp electric imprimat (Fig. Legea legăturii în câmp electric ”În orice moment de timp şi în orice loc. b S (1.39) arată că “puterea totală cedată de câmpul electromagnetic unei porţiuni de conductor filiform în procesul de conducţie electrică este egală cu produsul dintre tensiunea electrică la bornele conductorului şi intensitatea curentului electric care-l parcurge.12) cu t.39) se scrie sub forma: PJ = u b i = R i 2 − ei i = PR − Pe .39) Fig. al inducţiei electrice şi al polarizaţiei. Unitatea de măsură a puterii se numeşte watt [W]. există relaţia”: D = ε0 E + P .8. (1.13 Relaţia (1. Dacă ei şi i au acelaşi sens. această dependenţă este dată de relaţia: Pt = ε 0 χ e E .6.6.6. indiferent de regimul de variaţie al mărimilor. 1.9. ei.6.6.6. Relaţia dintre diferitele unităţi de măsură este: 1kWh = 3. iar dacă ei şi i au sens invers. categorie din care fac parte cele mai multe din materialele dielectrice folosite în industria electrotehnică. (1.41) [F / m ] este constanta universală numită permitivitatea vidului. relaţia (1.6 ⋅ 10 6 Ws ≈ 860 kcal. unde ε 0 = 1 4π ⋅ 9 ⋅ 10 9 (1. 1. Pe<0 şi sursa primeşte energie din circuit. Pe>0 şi sursa cedează energie circuitului. Legea polarizaţiei temporare Aceasta este o lege de material care exprimă dependenţa componentei temporare a polarizaţiei de intensitatea câmpului electric: Pt = f E () (1. 1. 1.6. În energetică energia electrică se măsoară în kilowattoră [kWh].40) unde PR = R i 2 reprezintă puterea disipată în conductor sub formă de căldură.6. între vectorul intensităţii câmpului electric.42) Pentru materialele izotrope şi liniare din punct de vedere electric.” Ţinând seama de forma integrală a legii conducţiei electrice.6. PJ = ∫ p j dV = ∫ E J n Ads = ∫ E ds J nA = ∫ E ds V V V C ( )( ) ( )( ) ( )∫ (J nA) = u i. Integrala de timp a puterii se numeşte energie.e.m.43) 18 .Edited by Foxit Reader Copyright(C) by Foxit Corporation. când este parcursă de curentul electric de conducţie i.6.6.

În tehnică legea se foloseşte în combinaţie cu legea legăturii în câmp magnetic: B = µ 0 H + M = µ 0 H + M t = µ 0 H + χ m H = µ 0 (1 + χ m )H .6.46) unde µ 0 = 4π ⋅ 10 −7 [H / m] este o constantă universală numită permeabilitatea vidului.11. Ag. În aplicaţii legea polarizaţiei temporare se combină cu legea legăturii în câmp electric. mărime adimensională.10. Astfel: D = ε 0 E + P = ε 0 E + P t = ε 0 E + ε 0 χ e E = ε 0 (1 + χ e )E . (1. Al. Legea legăturii în câmp magnetic ”În orice moment de timp şi în orice loc. indiferent de regimul de variaţie al mărimilor.49) devine: B = µH . mărime adimensională.49) Notând 1 + χ m = µ r permitivitatea relativă a materialului şi µ 0 µ r = µ permitivitatea sa absolută. (1.44) Notând 1 + χ e = ε r permitivitatea relativă a materialului şi ε 0 ε r = ε permitivitatea sa absolută. categorie din care fac parte toate materialele feromagnetice cu excepţia magneţilor permanenţi.47) Pentru materialele izotrope şi liniare din punct de vedere magnetic.6.6. ceea ce înseamnă o permeabilitate absolută µ ≈ µ 0 . depinzând de natura materialului şi de condiţii neelectrice (temperatură.6. această dependenţă este dată de relaţia: M t = χm H .6. presiune etc. aerul) caracterizate printr-o relaţie (1.6. (1.44) devine: D =εE . relaţia (1.în care χ e este susceptivitatea electrică a materialului.6. 1. între vectorul intensităţii câmpului magnetic. Aceste materiale nu prezintă polarizaţie permanentă.50) 19 . relaţia (1.50) liniară şi printr-o valoare a permeabilităţii relative µ r ≈ 1 . Observaţii: 1. al inducţiei magnetice şi al magnetizaţiei.).6. ( ) ( ) ( ) (1.6.6. Materialele magnetice se clasifică în: Ø Materiale neferomagnetice (din care fac parte: Cu. 1.6. Legea magnetizaţiei temporare Această lege de material exprimă dependenţa componentei temporare a magnetizaţiei de intensitatea câmpului magnetic: Mt = f H ( ) (1.6.45) ( ) (1.48) în care χ m este susceptivitatea magnetică a materialului. Pt. de starea lui de deformare şi de temperatură. (1. există relaţia”: B = µ0 H + M . depinzând de natura materialului.

dar fiind materiale semiconductoare. datorită faptului că fiind dielectrice. 1. La suprafaţa de separaţie dintre un corp feromagnetic şi unul neferomagnetic. Supermalloy). Ol electrotehnic (aliat cu 4% Si).Ø Materiale feromagnetice (Fe.50) este neliniară ca urmare a dependenţei permeabilităţii µ de intensitatea câmpului magnetic H. Materiale magnetice dure. Ni. După forma ciclului de histerezis materialele feromagnetice se clasifică în: • Materiale magnetice moi. Din această categorie fac parte Ol călit (cu 1% C). • Ø Materiale ferimagnetice (sau ferite) cu o structură asemănătoare celor feromagnetice. Fig.6. aparatelor şi transformatoarelor electrice. în circuitele magnetice ale dispozitivelor respective să apară două categorii de pierderi: prin histerezis (PH) şi prin curenţii turbionari (curenţi Foucault) care se induc în aceste materiale (PF). caracterizate printr-un ciclu de histerezis îngust.14 Aria închisă de ciclul de histerezis corespunde unei densităţi de volum a energiei care se transformă în căldură. Ga şi unele aliaje) pentru care relaţia (1. ele se folosesc pentru realizarea circuitelor magnetice ale maşinilor. care au un ciclu de histerezis larg. la valori relativ reduse ale intensităţii câmpului magnetic. caracterizate prin rezistivitate mare (102…106 Ωm). la fiecare parcurgere a ciclului.14. diverse aliaje (Permalloy. Caracteristic pentru aceste materiale este valoarea foarte ridicată a permeabilităţii relative (de ordinul 102…105). liniile de câmp magnetic ies perpendicular pe suprafaţa corpului feromagnetic. Din această categorie fac parte: Fe pur. conform relaţiei (1. Aceste materiale se magnetizează şi se demagnetizează relativ greu. Ol-W). În afara proprietăţilor magnetice. Feritele tehnice sunt materiale ceramice obţinute prin sinterizare în câmpuri magnetice.50) determină obţinerea unor inducţii magnetice (respectiv a unor energii magnetice) de valoare mare.6. Ele pot fi moi sau dure. Alnico etc. Ea este proporţională cu energia de magnetizare a acestor materiale. ele se folosesc pentru realizarea magneţilor permanenţi. ceea ce. ceea ce face ca în timpul funcţionării. 1. 2. Caracteristica B(H) numită curbă de histerezis magnetic este reprezentată în Fig. Aceste materiale se magnetizează şi se demagnetizează relativ uşor. Ol-Cr. prin frecări interne.6. aceste materiale au şi proprietăţi conductoare. • Feritele magnetice moi se pot folosi în dispozitivele de frecvenţă joasă sau înaltă ca piese masive. în ele nu se produc pierderi 20 . Co.6.

iar echivalentul electrochimic al substanţei este o 0 mărime de material. pentru a avea o succesiune de stări electrostatice. este egală cu suma dintre lucrul mecanic elementar δL efectuat de sistem. Se folosesc pentru realizarea circuitelor magnetice ale maşinilor electrice mici. k =1 k =1 n n (1. 1. în difuzoare etc.7.prin curenţi turbionari. şi dacă nu se efectuează lucru mecanic. • Feritele magnetice dure se folosesc pentru realizarea magneţilor permanenţi (în maşini electrice.2) În procesul de stabilire a câmpului electrostatic. 1. lucrul mecanic elementar al forţelor exterioare necesar transportării sarcinii elementare de la ∞ până pe suprafaţa conductoarelor este. atunci: dWext = dWe . magnadur.) sau a memoriilor magnetice (ferite de Ba sau Co – maniperm.6. δLext = ∑ δLkext = ∑ Vk dq k .51) Aq A t ∫ i dτ = n F . prin constanta universală a lui Faraday.1. masa m are expresia: m= t (1. este egală cu produsul dintre intensitatea curentului electric i şi raportul dintre echivalentul electrochimic A / nv . (1.12. transformatoare sau ca antene magnetice (ferite de Mn-Zn sau Ni-Zn la care permeabilitatea maximă se atinge la temperaturi de aproximativ 300 C). baferit etc. n v F0 0 v 0 (1.7.7.4) 21 .3) Lucrul mecanic total necesar încărcării cu sarcini elementare a tuturor conductoarelor este: (1. (1.7. căldura elementară δQ dezvoltată. = dt n v F0 în care F0=96 490 coulombi. F0“: dm A i. fără dezvoltare sau transfer de căldură.). În intervalul de timp t.52) în care q = ∫ idτ este sarcina electrică.1) Dacă transformarea elementară se efectuează foarte lent şi izoterm. conform căruia: energia elementară dWext primită de un sistem din exterior într-o transformare. creşterea elementară dWe a energiei sistemului şi energia elementară dWt transformată în alte forme: dWext = δL + δQ + dWe + dWt . Energia câmpului electrostatic Energia câmpului electrostatic al unui sistem de corpuri conductoare se poate determina pe baza principiului conservării energiei.6. miezuri de bobine. pentru conductorul k: δLkext = Vk dq k . ENERGIA ŞI FORŢELE CÂMPULUI ELECTROSTATIC 1.6.7.7. Legea electrolizei Această lege caracterizează electroliţii (conductoare de speţa a doua în care trecerea curentului de conducţie este însoţită de reacţii chimice) şi se enunţă astfel: “Masa de substanţă depusă în unitatea de timp la unul din electrozii unei băi electrolitice parcursă de curent de conducţie.

k =1 n (1. (1. va fi o distanţă.7. şi ţinând seama de relaţiile (1.7. O metodă generală de calcul a forţelor electrostatice (şi a forţelor electrice în regim variabil) are la bază principiul conservării energiei (relaţia 1.7.4) rezultă: dWe = ∑ Vk dq k .6).8) 1. se obţine expresia energiei electrostatice We = 1 n  n 1 ' Vk' dq k =  ∑ Vk q k  ∫ λdλ = ∑ Vk q k . sistemul primeşte energie din exterior numai sub formă de lucru mecanic al forţelor exterioare: dWext = δLext . valorile extreme corespunzând stării iniţiale.6) Considerând starea intermediară a conductoarelor caracterizată de sarcinile şi potenţialele = λq k .11) este egală conform relaţiei (1. ∫ ∑   2 k =1  k =1 0 λ = 0 k =1 λ =1 n (1.7. 1. (1. energia elementară primită de sistem de la sursele exterioare dWext = ∑ Vk dq k . (1. respectiv Vk' = λVk . Considerând că asupra corpurilor conductoare se exercită forţe generalizate X.7) În cazul particular al unui condensator We = 1 2 (qV1 − qV2 ) = 1 qU = 1 CU 2 = q 2 2 2 2C .7. lucrul mecanic elementar efectuat de un corp se exprimă sub forma: δL = X dx . şi integrând relaţia (1. o tensiune superficială şi coordonata generalizată asociată.7. Teoremele forţelor generalizate în câmp electric Teorema lui Coulomb permite calculul forţelor care se exercită asupra corpurilor în câmp electrostatic numai pentru medii omogene.7. respectiv finale. un unghi.5) (1.7.2) şi(1.1). un volum sau o arie.7. dx.7.7.1) .1) cu suma dintre lucrul mecanic elementar efectuat de sistem şi creşterea elementară a energiei electrostatice a sistemului: dWext = δL + dWe . Densitatea de volum a energiei câmpului electrostatic Energia câmpului electrostatic este localizată în tot domeniul ocupat de câmpul electrostatic cu o densitate de volum care se poate exprima în funcţie de mărimile de stare ale câmpului electric cu una din relaţiile: we = E D = ε E 2 = 2 2 1 1 1 2ε D2 .7.În regim electrostatic. k =1 ' qk n (1.2.7. o presiune.12) 22 . (1. un cuplu. Dacă transformările elementare sunt efectuate în regim electrostatic. cu λ ∈ (0. liniare şi izotrope.10) unde forţa generalizată X (acţionând pe direcţia de creştere a lui dx) poate fi: o forţă de deplasare.7.3. care determină transformări elementare dx ale corpurilor.7.9) Expresiile de mai sus sunt valabile numai în medii liniare şi fără polarizaţie permanentă.

= d 1 ∑ Vk q k    n (1. la sarcini constante ale conductoarelor.14) adică lucrul mecanic este efectuat pe baza scăderii energiei electrostatice interne a sistemului.7.7. adică: Vk = ct. . (1. (1. = (dWe )V = ct . (1. în raport cu coordonata generalizată x.Calculul forţei generalizate se poate face pe baza relaţiei (1.7. 2 ext 1 (1.7.7.13) se obţine: (1. rezultă: δL = −(dWe )q = ct . = 1 ∑ Vk dqk 2 k =1 n = dW .7. ⇒ dq k = 0 (1. = ∂We dx .13) şi ţinând seama de (1.10).7.   ∂x  V =ct . ∂x Relaţiile (1. . 23 .19) rezultă a doua teoremă a forţelor generalizate în câmp electrostatic: (1.  ∂x  q =ct . ⇒ dVk = 0 .7.15) 2C ( x ) (dWe )q =ct.17) şi (1.12).7.16) Deci: “Forţa generalizată X asociată coordonatei generalizate x este egală cu derivata parţială cu semn schimbat a energiei electrostatice a sistemului (exprimată în funcţie numai de sarcinile electrice şi coordonata generalizată). la potenţiale constante ale conductoarelor“. ) şi ţinând seama de relaţiile (1.7.14) şi (1.7.“ Ø Sistemul are potenţialele fixate (conductoarele sunt conectate la surse de tensiune).7.7. iar δL = dWext − (dWe )V =ct .7.15) conduc la prima teoremă a forţelor generalizate în câmp electrostatic:  ∂W  X = − e  .20) adică: “Forţa generalizată X asociată coordonatei generalizate x este egală cu derivata parţială a energiei electrostatice a sistemului (exprimată în funcţie numai de potenţialele electrice şi coordonata generalizată). Exprimând energia electrostatică în funcţie numai de sarcinile electrice şi de coordonata generalizată (în cazul unui condensator We = q 2 ) şi ţinând seama de (1.7.7.18) adică energia primită de sistem de la sursele exterioare se distribuie în mod egal pentru efectuarea de lucru mecanic şi pentru creşterea energiei electrostatice a sistemului. (1.7.10). în raport cu coordonata generalizată x. Din ecuaţia de bilanţ rezultă:   (dWe )V =ct.11) şi (1.12) în două ipoteze: Ø Sistemul este izolat. Aceasta implică: q k = ct.19) Exprimând energia electrostatică în funcţie numai de potenţiale şi de coordonata generalizată (în cazul unui condensator We =  ∂We  X = .17)  2 k =1 V = ct . C ( x) U 2 2 (1.7.

e. dt n n (1. (1.8. k =1 (1.m.Observaţii: 1.1 Energia magnetică a sistemului poate fi calculată pe baza principiului conservării energiei.8. aplicată conturului închis format din conductorul circuitului k şi linia tensiunii la borne.8. u k .5) Comparând relaţiile (1.1.8.6) 24 . a circuitului. ENERGIA ŞI FORŢELE CÂMPULUI MAGNETIC 1.1. i k . conform căruia energia primită de la surse trebuie să acopere pierderile prin efect Joule în rezistenţele circuitelor.8. Legea inducţiei electromagnetice.8.1) Dacă se aplică legea conducţiei electrice. Pentru sistemele liniare. din ultimele două ecuaţii se obţine: u k = R k ik + dΦ k .8. curenţii şi fluxurile magnetice Rk . lucrul mecanic al forţelor generalizate şi creşterea energiei magnetice a sistemului: k =1 ∑ u k i k dt = ∑ Rk i k2 dt + δL + dWm .2) unde ufk este tensiunea electrică în lungul firului. 2.8. iar eik reprezintă t.1) Fig.5) se obţine: δL + dWm = ∑ i k dΦ k .4) cu ikdt şi sumând pentru toate circuitele.8.8.4) Înmulţind relaţia (1. Φ k (Fig. caracterizate de rezistenţele electrice.1) şi (1. k =1 k =1 n n (1. 1. k =1 n n (1. cele două expresii ale forţei generalizate sunt echivalente.3) dt Considerând fluxurile magnetice variabile în timp. Energia câmpului magnetic Se consideră un sistem de n circuite electrice filiforme.8. are forma: dΦ k eΓ = u fk − u k = − . tensiunile la borne. (1.8.8. pentru circuitul k se obţine: u fk + eik = Rk i k . Forţele electrostatice au valori mici. considerată nulă. 1. ceea ce face ca aplicaţiile lor tehnice să se înscrie într-un domeniu limitat la construcţia aparatelor de măsură şi a unor traductoare. rezultă relaţia: k =1 ∑ u k i k dt = ∑ Rk i k2 dt + ∑ ik dΦ k .

8. respectiv Φ 'k = λΦ k . Φ = Li şi Φ2 .9) Primul termen reprezintă energia magnetică proprie a bobinei 1. 2L 2 2 iar pentru două bobine cuplate magnetic W m = Φi = Li 2 = Wm = L11i12 + 2 1 1 2 2 L22 i2 + L12 i1i2 .11) valabile numai în medii liniare.10) 2µ B2 . Densitatea de volum a energiei câmpului magnetic Energia câmpului magnetic este localizată în tot domeniul ocupat de câmp cu o densitate de volum care se poate exprima în funcţie de mărimile de stare ale câmpului magnetic prin una din expresiile: wm = H B = µ H 2 = 2 2 1 1 1 (1. pentru valori practice ale mărimilor de stare. se determină: • Densitatea de volum a energiei electrice în cazul unui câmp electric în aer. 1. energia de interacţiune este: Wint = iΦ ext . 2 1 • Densitatea de volum a energiei magnetice pentru un câmp magnetic în aer.8.42 J/m 3 . 1.8. se poate determina din relaţia (1. cu λ ∈ [0.6): 25 . iar al treilea – energia magnetică de interacţiune a bobinelor.8. iar într-o stare intermediară curenţii şi fluxurile magnetice satisfac ' relaţiile i k = λi k .000 J/m 3 .Considerând că în sistem au loc transformări în care nu se efectuează lucru mecanic (circuitele sunt imobile).8. (1.8.8. pentru o bobină. În general. cu inducţia de 1 T: wm = 1 B2 ≈ 400.8. ceea ce justifică importanţa aplicaţiilor tehnice şi domeniile largi de utilizare a dispozitivelor magnetice. (1.1] . n = 1.6) se obţine: Wm = 1 n ∑ Φ k ik 2 k =1 1 1 (1.energia magnetică proprie a bobinei 2. prin integrarea relaţiei (1.2. situat într-un câmp magnetic exterior.8) (1. pentru un circuit oarecare parcurs de curentul i. al doilea . în câmp magnetic.000 de ori mai mare decât a celei electrice. Teoremele forţelor generalizate în câmp magnetic Lucrul mecanic elementar care se efectuează la o deplasare elementară dx a unuia din circuitele sistemului. µ0 2 Se observă că densitatea de volum a energiei magnetice este de aproximativ 90.8. cu o densitate a câmpului de 10 kV/cm: we = ε 0 E 2 ≈ 4.7) În particular.3. Observaţie: Pentru a se compara densitatea de volum a energiei electrice cu cea a energiei magnetice.

8. 2  2 k =1  k =1  obţinând δL = ∑ ik dΦ k − k =1 n (1.18) relaţie ce reprezintă a doua teoremă a forţelor generalizate în câmp magnetic: “Forţa generalizată X asociată coordonatei generalizate x este egală cu derivata parţială a energiei magnetice a sistemului (exprimată în funcţie numai de curenţi şi coordonata generalizată). k =1 n (1.“ 26 . în raport cu coordonata generalizată x.8.δL = ∑ i k dΦ k − dWm .   ∂x  i = ct.10).8. la:  ∂Wm  X = .7. (1.12) în care 1 n  1 n dW m = d  ∑ i k Φ k  = ∑ i k d Φ k .8.8.12) Calculul forţei generalizate X se poate face în două ipoteze: Ø Fluxurile magnetice sunt menţinute constante.15) 1 ∑ i k dΦ k 2 k =1 n = 1 ∑ i k dΦ k .17) conduce. 2 k =1 n (1.“ Ø Curenţii circuitelor sunt menţinuţi constanţi. (1.13) conduce. la curenţi constanţi. relaţia 2 1 (1.17) şi energia primită de sistem se împarte în mod egal pentru efectuarea de lucru mecanic şi pentru creşterea energiei magnetice a sistemului.8. în ipoteza de lucru adoptată.8. În acest caz δL = −(dW m )Φ = ct. şi di k = 0 . . Exprimând energia magnetică în funcţie numai de curenţi şi de coordonata generalizată (în cazul unei bobine Wm = L ( x)i 2 ) şi lucrul mecanic cu relaţia generală (1. adică i k = ct. la:  ∂Wm  .8.14) relaţie ce reprezintă prima teoremă a forţelor generalizate în câmp magnetic: “Forţa generalizată X asociată coordonatei generalizate x este egală cu derivata parţială cu semn schimbat a energiei magnetice a sistemului (exprimată în funcţie numai de fluxurile magnetice şi coordonata generalizată). (1. adică Φ k = ct. în raport cu coordonata generalizată x. Se prelucrează relaţia (1.8. (1.10). şi dΦ k = 0 . 2 L ( x) relaţia (1. Exprimând energia magnetică în funcţie numai de fluxurile magnetice şi de coordonata Φ2 generalizată (în cazul unei bobine Wm = ) şi lucrul mecanic cu relaţia generală (1. în ipoteza de lucru adoptată.13) şi lucrul mecanic se efectuează în baza scăderii energiei magnetice a sistemului.7.8. la fluxuri constante. X = −   ∂x  Φ = ct .16) Este evident că în acest caz δL = (dWm )i = ct .

CAP. 2. CIRCUITE ELECTRICE 2.1. BAZELE TEORIEI CIRCUITELOR ELECTRICE 2.1.1. Ipotezele teoriei circuitelor electrice cu parametri concentraţi Regimurile circuitelor electrice se pot studia cu ajutorul ecuaţiilor cu derivate parţiale ale câmpului electromagnetic (ecuaţiile lui Maxwell) în condiţii date. Prin utilizarea elementelor de circuit cu parametri concentraţi studiul circuitelor electrice se simplifică; în locul ecuaţiilor cu derivate parţiale intervin ecuaţii diferenţiale, mai simplu de rezolvat. Teoria circuitelor electrice cu parametri concentraţi se elaborează prin particularizare din teoria câmpului electromagnetic, în următoarele condiţii de aproximare: 1. Caracterul cvasistaţionar al regimului, care presupune neglijarea curentului de deplasare dψ dq iD ( iD = = ) peste tot, cu excepţia dielectricului condensatoarelor (asigurând astfel dt dt închiderea circuitului). Regimul cvasistaţionar este astfel caracterizat prin existenţa curentului de conducţie în conductoare şi a celui de deplasare în condensatoarele cu dielectric perfect izolant. 2. Localizarea energiei câmpului magnetic numai în bobine şi a energiei câmpului electric numai în condensatoare (deşi iD stabileşte câmp magnetic în dielectricul condensatoarelor şi câmpul magnetic variabil în timp din bobine produce câmp electric, acestea se vor neglija). 3. Se admite că intensitatea curentului care iese dintr-o bornă a unui element de circuit este egală cu intensitatea curentului care intră prin cealaltă bornă. Această condiţie presupune că cea mai mare dintre dimensiunile l ale elementului de circuit este mult mai mică decât lungimea de undă cea mai mică, λ , care intervine în semnalul electric. Astfel în circuitele electrice cu parametri concentraţi curentul electric se stabileşte instantaneu, efectul de propagare fiind neglijabil. Considerând un conductor de lungime l parcurs de curentul  x i ( x, t ) = I m sin 2πf  t −  , (2.1.1)  c unde x este variabila spaţială, c este viteza de propagare a undei electromagnetice (egală cu viteza luminii), iar f - frecvenţa, dacă x 2πf << 1 , adică x << 1 ⇒ l << 1 , cu λ = c , f λ λ c intensitatea i ( x , t ) se poate aproxima cu expresia: i (t ) ≅ I m sin 2πft , valabilă pentru frecvenţe joase. Observaţie: Pentru frecvenţe ridicate sau pentru circuite extinse în spaţii mari (dimensiunea l este comparabilă cu lungimea de undă a semnalului), propagarea energiei nemaifiind instantanee nu se mai poate neglija variabila spaţială. În această situaţie, în reprezentarea circuitului se utilizează elemente infinit mici repartizate pe toată lungimea acestuia. Se ajunge astfel la circuite cu parametri repartizaţi (distribuiţi). 4. Caracterul filiform al conductoarelor, care presupune ca secţiunea transversală pe liniile de curent să fie suficient de mică pentru ca intensitatea curentului să fie repartizată practic uniform pe această secţiune. Această ipoteză implică neglijarea repartiţiei neuniforme a (2.1.2)

27

curentului variabil în timp pe secţiunea conductorului (efectul pelicular). În acest sens, teoria circuitelor electrice este exclusiv o teorie a elementelor de circuit filiforme. În regim variabil, satisfacerea condiţiei caracterului filiform al conductoarelor se reduce la verificarea condiţiei: a << δ = 1 , (2.1.3) πf σµ unde: a este dimensiunea liniară cea mai mică a secţiunii transversale a conductorului (dacă este circular, raza acestuia), iar δ este adâncimea de pătrundere a undelor electromagnetice în mediul conductor caracterizat prin conductivitatea σ şi permeabilitatea µ . 2.1.2. Elemente de circuit Elementele de circuit sunt modele idealizate (prin selectarea numai a uneia dintre proprietăţile lor electrice sau magnetice, considerată esenţială, şi neglijarea celorlalte), precis definite, cu ajutorul cărora putem reprezenta (modela) dispozitivele electrice şi electronice, care sunt obiecte fizice reale. Dacă notăm cu x ( t ) valoarea instantanee a semnalului de intrare aplicat elementului de circuit şi cu y ( t ) valoarea instantanee a semnalului de ieşire, relaţia dintre cele două mărimi, care în cazul cel mai general se poate scrie sub forma y (t ) = y ( x (t ), t ) , se numeşte ecuaţie caracteristică a elementului de circuit. După tipul ecuaţiei (2.1.4), elementele de circuit se clasifică în: • elemente liniare invariabile în timp: y ( t ) = Kx ( t ) , unde K este o constantă. • elemente liniare variabile în timp (parametrice): y(t ) = K (t ) x(t ) . • elemente neliniare invariabile în timp: f ( x(t ), y (t ) ) = 0 . • elemente neliniare variabile în timp: g ( x(t ), y (t ), t ) = 0 . (2.1.7) (2.1.6) (2.1.5) (2.1.4)

(2.1.8)

Un element de circuit este caracterizat printr-o relaţie între curentul şi tensiunea la bornele sale. Independent de natura perechii de mărimi ( x , y ) , tensiunea u( t ) şi intensitatea curentului i ( t ) sunt univoc determinate la bornele elementului de circuit, iar produsul lor: p ( t ) = u ( t )i ( t ) (2.1.9) se numeşte putere instantanee. Integrala în raport cu timpul a puterii instantanee pe intervalul (t1 , t2 ) se numeşte energie electrică W = ∫ p (t )dt .
t1 t2

(2.1.10)

Din punctul de vedere al valorilor puterii instantanee, elementele de circuit pot fi clasificate în două categorii:

28

Edited by Foxit Reader Copyright(C) by Foxit Corporation,2005-2009 For Evaluation Only.

• elemente de circuit pasive, pentru care în orice punct al caracteristicii de funcţionare p > 0, ceea ce înseamnă că elementul de circuit primeşte putere pe la borne (rezistorul, bobina, condensatorul); • elemente de circuit active (sau surse), pentru care cel puţin într-un punct al caracteristicii de funcţionare p < 0 , ceea ce înseamnă că elementul de circuit cedează putere pe la borne (sursa de tensiune, sursa de curent). 2.1.2.1. Rezistorul Este un element de circuit a cărui ecuaţie caracteristică este de forma u b = u R = Ri . (2.1.11)

a) Rezistorul liniar invariabil în timp. Acest element de circuit al cărui simbol este reprezentat în figura 2.1.1,a, are ecuaţia caracteristică (numită şi ecuaţie constitutivă) u( t ) = Ri ( t ) sau i ( t ) = Gu ( t ) , (2.1.12) (2.1.13)

unde R > 0 este rezistenţa elementului măsurată în ohmi Ω şi G > 0 este conductanţa acestuia, măsurată în siemens S . Ecuaţiile (2.1.12) şi (2.1.13) reprezintă în planul (u,i) o dreaptă ce trece prin origine; ca urmare, tensiunea şi curentul au aceeaşi formă de variaţie în timp. Înmulţind ecuaţia (2.1.12) cu i(t) sau (2.1.13) cu u(t) se obţine puterea instantanee primită pe la borne de rezistor: p( t ) = u ( t )i ( t ) = Ri 2 (t ) = Gu2 ( t ) . (2.1.14) Indiferent de sensul de referinţă al tensiunii sau curentului, p > 0 şi corespunde efectului electrocaloric de transformare ireversibilă a energiei electrice în căldură. Dacă R = 0 (G → ∞) ecuaţia (2.1.12) devine: u( t ) = 0 , caracteristică a scurtcircuitului. Dacă R → ∞ (G = 0) ecuaţia (2.1.13) devine: i (t ) = 0 caracteristică a laturii în gol. b) Rezistorul liniar variabil în timp (parametric), are ecuaţia caracteristică u ( t ) = R ( t )i ( t ) , (2.1.17) unde R(t) se numeşte rezistenţă parametrică, simbolul său fiind cel din figura 2.1.1,b. Un exemplu de astfel de element de circuit este potenţiometrul. Caracteristicile (2.1.17) reprezintă în planul (u, i) o familie de drepte ce trec prin origine; deci forma de variaţie în timp a tensiunii este diferită de cea a curentului. Acest tip de element poate fi folosit la modelarea unui contactor real cu ajutorul unui contactor ideal şi a două rezistoare liniare şi invariabile în timp, R1 de valoare foarte mare şi R2 de valoare foarte mică. c) Rezistorul neliniar (Fig. 2.1.1,c) invariabil în timp cu ecuaţia caracteristică: f (u (t ), i(t ) ) = 0, respectiv (2.1.18) (2.1.16) (2.1.15)

29

1. Bobina Bobina necuplată magnetic are ecuaţia caracteristică dϕ ub = uL = .22) dt numită ecuaţia de evoluţie a bobinei. Se spune că fluxul are un caracter conservativ.1. aceste elemente pot fi simetrice sau nesimetrice în raport cu originea.20) Un rezistor neliniar caracterizat de faptul că pentru orice tensiune u dată (curent i dat) curentul i (tensiunea u) este unic specificat (specificată) se numeşte rezistor neliniar controlat în tensiune (curent). (2. i(t ). Un alt exemplu este arcul electric în curent continuu şi în curent alternativ.1 După forma ecuaţiei caracteristice.2.22) pentru bobina reală capătă forma: u b = Ri + dϕ = uR + uL .1. ∞ ) fluxul magnetic în bobină este o funcţie absolut continuă în timp. pentru cel variabil în timp.1. care poate fi modelat printr-un rezistor neliniar variabil în timp. prin integrare pe intervalul (0. Dioda cu joncţiune. (2. dt (2. deci bobina este un element cu memorie. Dacă rezistenţa bobinei este nenulă ( R ≠ 0) . 0 (2.1. 0 t ϕ (0) = −∞ ∫ u (t ' )dt ' . Din punct de vedere al mărimii care fixează univoc poziţia punctului de funcţionare pe curba caracteristică. t ) = 0.21) (2.23). t) se obţine ϕ (t ) = ϕ (0) + ∫ u (t ' )dt ' .1. având ecuaţia caracteristică de forma ˆ u (t ) = u (i (t ) ) sau u = u (i ) . De asemenea rezultă că în intervalul ( −∞. numită şi ecuaţie de ereditate a bobinei. varistorul a cărui caracteristică este controlată în tensiune şi dioda cu gaz. (2.24) 30 . g (u (t ). ecuaţia (2.19) Fig. a căror rezistenţă variază cu temperatura. • rezistoare neliniare controlate în curent.2005-2009 For Evaluation Only.1. rezistoarele neliniare se clasifică în: • rezistoare neliniare controlate în tensiune.1.1. dioda Zener şi dioda tunel sunt rezistoare neliniare nesimetrice cu caracteristică controlată în tensiune. arată că fluxul magnetic la momentul t depinde de valorile anterioare ale tensiunii.1. având caracteristica controlată în curent. 2.Edited by Foxit Reader Copyright(C) by Foxit Corporation.23) Relaţia (2. având ecuaţia caracteristică de forma ˆ i (t ) = i(u (t ) ) sau i = i (u ) . 2.2. din care. Din categoria rezistoarelor neliniare simetrice fac parte: tubul cu fir incandescent şi termistorul.

invariabilă în timp şi necuplată magnetic.25) se obţine ecuaţia caracteristică : u( t ) = L di . El nu poate avea un salt brusc de la o valoare finită la o altă valoare finită. Altfel spus.27) (2.26) pe intervalul (0.1. Li (t ) = ϕ (t )i(t ) = 2 2 L (2.a. dt din care.25) este o dreaptă ce trece prin origine.2. L −∫ ∞ (2. Înmulţind ecuaţia (2. Ţinând seama de ecuaţiile (2. constantă pentru o anumită bobină.1.30) se obţine u( t ) = L (t ) di + i ( t ) dL . se obţine: i (t + dt ) − i (t ) = 1 t + dt ∫ u (t ' )dt '. a) Bobina liniară. prin integrare pe intervalul (0.22).cădere de tensiune inductivă.22) şi (2.29) a cărei valoare este pozitivă.1. variabilă în timp (parametrică) şi necuplată magnetic (Fig.T).i) caracteristica (2. L t (2. 2.1.b) are ecuaţia caracteristică ϕ (t ) = L(t )i(t ) . iar uL .T . 31 . cu simbolul din figura 2. u( t ) < U în intervalul 0.1.1.1.1. iar al doilea . dt dt (2. Proprietăţile de continuitate ale fluxului magnetic şi curentului electric prin bobină sunt utilizate în studiul regimului tranzitoriu.31) (2. b) Bobina liniară. şi deci se anulează şi membrul stâng al acestei ecuaţii.t) rezultă i (t ) = i (0) + 1t u (t ' )dt '.30) Primul termen din membrul drept se numeşte cădere de tensiune inductivă prin pulsaţie.25) unde L > 0 este inductivitatea măsurată în henry [H]. În planul (ϕ. şi (2. are ecuaţia caracteristică ϕ (t ) = Li (t ) . t ) în condiţia i( 0) = 0 .1.cădere de tensiune inductivă parametrică. în consecinţă fluxul magnetic şi curentul au aceeaşi formă de variaţie în timp.1.1. t + dt ) şi scăzând apoi membru cu membru ecuaţia (2. unde L(t) se numeşte inductivitate parametrică.2. L∫ 0 i (0) = 1 0 u (t ' )dt '.27). Bobina liniară invariabilă în timp şi necuplată magnetic este complet caracterizată de inductivitatea proprie L şi de intensitatea curentului în momentul iniţial i( 0) . atunci integrala din (2.28) tinde către zero când dt → 0.1. în aceste circumstanţe curentul prin bobină este uniform continuu în intervalul (0.1. se obţine energia Wm acumulată în câmpul magnetic al bobinei: Wm = ∫ u (t ')i(t ')dt ' = L ∫ i'di ' = 0 0 t i 1 2 1 ϕ 2 (t ) . Ţinând seama de ecuaţiile (2.1.1.unde uR se numeşte cădere de tensiune rezistivă.26) Integrând ecuaţia (2.26) cu idt ' şi integrând pe intervalul (0.1.1. (2.1.28) Dacă tensiunea este mărginită.

(2. Caracteristica ei flux-curent.25) devine ϕ s = ∑ Lsk i k .1. Dacă sensurile de referinţă ale curenţilor is şi ik faţă de bornele polarizate sunt identice (ambii intră sau ies din aceste borne).1.2 d) Bobine cuplate magnetic Se spune că o bobină s parcursă de curentul is este cuplată magnetic cu alte (l-1) bobine. inductivitatea mutuală este pozitivă. (2.În planul (ϕ. ecuaţia caracteristică (2.32) numită curbă de histerezis. ţinând seama de relaţiile lui Maxwell pentru inductivităţi.. 32 .i) ecuaţia (2.s ≠ k . k ≠ s > 0. de exemplu prin segmente de dreaptă.2.1. numită caracteristică de magnetizare. Fig.36) putând fi pozitivă sau negativă. k =1 l (2. este de forma: g (ϕ (t )..c) este o bobină cu miez feromagnetic ce intră în componenţa releelor.33) Dacă bobinele sunt liniare şi invariabile în timp. este negativă..1. Pentru a stabili ce semn se ia în consideraţie în calculele din teoria circuitelor pentru inductivitatea mutuală. iar mărimea Lsk = Lks = (2. t ) = 0. t ) . aproximând corespunzător forma caracteristicii. Un exemplu de inductor parametric îl constituie un solenoid în interiorul căruia miezul magnetic se deplasează alternativ.34) în care mărimea Lss = Ls = d ϕs is ϕs ik ik = 0. i s (t ). i 2 (t ). Bobinele cu miez de fier pot fi modelate ca elemente de circuit...1. 2. transformatoarelor şi maşinilor electrice. în schemele electrice se evidenţiază cu * bornele polarizate ale bobinelor cuplate magnetic. În caz contrar. electromagneţilor. i (t ). se numeşte inductivitate mutuală.1.1.1.35) se numeşte inductivitate proprie. ca urmare. c) Bobina neliniară (Fig.30) reprezintă o familie de drepte ce trec prin origine.. il (t ).1.. dacă fluxul magnetic ϕ s este funcţie şi de intensităţile curenţilor ce parcurg aceste bobine. d is = 0. ecuaţia caracteristică a bobinei s fiind ϕ s = ϕ (i1 (t ). (2.. 2. fluxul magnetic şi curentul au forme diferite de variaţie.

1.1. se obţine expresia energiei magnetice înmagazinate în bobina s: Wms l 1 = ∫ u s is dt ' = Ls is2 + ∑ 2 k =1 0 t ∫ Lsk i s dik .1. iar ultimul termen reprezintă energia magnetică de interacţiune.43) unde C > 0 se numeşte capacitate şi se măsoară în farazi [F].43) reprezintă o dreaptă ce trece prin origine.1.42) numită ecuaţia de ereditate a condensatorului.1. Se obţine astfel us = ∑ Lsk k =1 l l dik di di = Ls s + ∑ Lsk k . iar al doilea se numeşte energie magnetică mutuală şi poate fi pozitiv sau negativ. respectiv a doua bobină.1. 2. ' ' 0 i (2.39) În cazul particular a două bobine cuplate magnetic.42) Relaţia (2.1.1. se obţine 2 2 Wm = 1 L1i1 + 1 L2i2 + L12i1i2 . (2. Condensatorul Considerând dielectricul condensatorului perfect izolant. −∞ (2.41) Integrată pe intervalul (0. 0 q (0) = ∫ i(t ' )dt '.37) cu isdt ' şi integrând pe intervalul (0. a) Condensatorul liniar invariabil în timp.34) în (2. (Fig. 33 .1. Energia magnetică totală a sistemului de l bobine cuplate magnetic are expresia Wm = k .1. 2 2 (2.1.3. ∞ ) sarcina electrică este o funcţie absolut continuă în timp. iar al doilea . deci sarcina electrică şi tensiunea au aceeaşi formă de variaţie în timp.1.Tensiunea us la bornele bobinei cuplate magnetic se calculează înlocuind relaţia (2.2. În planul (q.1. condensatorul este un element cu memorie.3. legea conservării sarcinii electrice conduce la relaţia dintre intensitatea curentului electric de conducţie şi sarcina electrică sub forma ecuaţiei de evoluţie i= dq . arată că sarcina electrică la momentul t. Rezultă de asemenea că în intervalul ( −∞. sarcina electrică nu variază discontinuu (are caracter conservativ). u) ecuaţia (2.1. t) în ipoteza i(0) = 0. depinde de valorile anterioare ale curentului.22).40) unde primul şi al doilea termen reprezintă energia magnetică înmagazinată în prima.38) k ≠s Primul termen din membrul drept se numeşte energie magnetică proprie şi este strict pozitiv.1. t). (2.a) are ecuaţia caracteristică q (t ) = Cu (t ) .cădere de tensiune inductivă mutuală. ecuaţia (2. altfel spus. Înmulţind ecuaţia (2. prin urmare. dt dt k =1 dt k ≠s (2. dt t 0 (2. s =1 ∑ L sk ∫ i s' di k' 0 l i .37) unde primul termen din membrul drept se numeşte cădere de tensiune inductivă proprie.41) conduce la q(t ) = q(0) + ∫ i (t ' )dt ' . 2.

dt dt (2. aproximând caracteristica neliniară prin segmente de dreaptă.1.41). C −∞ (2.1.1. ecuaţia (2. se obţine i ( t ) = C ( t ) du + u( t ) dC . c) Condensatorul neliniar (Fig.T].1.1.Ţinând seama de (2. C0 1 0 u (0) = ∫ i (t ' )dt '. are ecuaţia caracteristică q (t ) = C (t )u(t ) .3. atunci tensiunea electrică la bornele condensatorului variază continuu în intervalul (0. se poate arăta că dacă intensitatea curentului prin condensator este mărginită.1.c) Condensatoarele reale au caracteristica q(u) neliniară (în general variabilă în timp). b) Condensatorul liniar variabil în timp (parametric) cu simbolul din figura 2.b. t) în ipoteza u(0) = 0.48) Primul termen din membrul drept se numeşte componentă de pulsaţie a curentului. se obţine energia acumulată în câmpul electric al condensatorului în acest interval t u 1 1 2 1 We = ∫ u (t ' )i(t ' )dt ' = C ∫ u ' du ' = Cu 2 (t ) = q (t ) = q (t )u (t ). de forma f (q (t ). Ca şi la bobina cu miez feromagnetic.49) reprezentată printr-o curbă de histerezis.1. t ) = 0 .43). u) ecuaţia (2.1.1.47) unde C(t) se numeşte capacitate parametrică.T). Un exemplu de condensator liniar variabil în timp este condensatorul cu armătură vibrantă.3. 2. Din relaţia (2.1. iar al doilea .48) defineşte o familie de drepte ce trec prin origine.componentă parametrică. u (t ). 34 . tensiunea la bornele unui condensator liniar invariabil în timp nu poate varia brusc de la o valoare finită la o altă valoare finită. deci curbele de variaţie ale tensiunii şi sarcinii electrice sunt diferite. t) conduce la 1 t u (t ) = u (0) + ∫ i (t ' )dt ' .47). Altfel spus.1. (2. În planul (q.1. i(t) < I în intervalul [0.1. 2 2C 2 0 0 (2. Înmulţind ecuaţia (2. (2. Printr-o demonstraţie similară celei pentru curentul prin bobină.44) Condensatorul liniar şi invariabil în timp este complet determinat de capacitatea C şi de tensiunea iniţială u(0).44) cu udt ' şi integrând pe intervalul (0. Proprietatea de continuitate a sarcinii electrice şi a tensiunii la bornele condensatorului va fi folosită în studiul regimului tranzitoriu.46) a cărei valoare este pozitivă. ţinând seama de (2.1. condensatorul neliniar poate fi modelat ca element de circuit. dt care prin integrare pe intervalul (0.41) devine i ( t ) = C du .45) (2.

50) devine u (t ) = 0 . 2. tensiunea este unic specificată.4 Rezultă că sursa ideală independentă de tensiune este un caz particular de rezistor neliniar controlat în curent.1.3 2. ∀i .5. i) caracteristica de funcţionare este o dreaptă paralelă cu axa curentului (Fig.1. Semnificaţia fizică a definiţiei sursei ideale independente de tensiune este că circuitul conectat la bornele sursei nu influenţează forma de undă a tensiunii ei. ecuaţia sa este: u = e − Ri .1.52) Un astfel de element se numeşte sursă reală de tensiune (Fig. caracteristica (2.1.Fig.1.4. 35 . Fig.2.2. se reprezintă pe axa curentului. proprietate importantă în cadrul teoriei circuitelor electrice.a).1. adică are rezistenţă internă R ≠ 0 .51) Dacă elementul de circuit degajă căldură prin efect electrocaloric. (2.1.1. Puterea cedată de sursa de tensiune circuitului extern este: p( t ) = u ( t )i (t ) = e( t )i ( t ). 2.4.b).1. Dacă e( t ) = 0.b).50) În planul (u. Caracteristica de funcţionare este o dreaptă care nu trece prin origine (Fig. (2. 2.1.2. Sursa de tensiune Sursa ideală independentă de tensiune (Fig. (2.4. folosită pentru pasivizarea acestor surse.1.5. şi sursa ideală independentă de tensiune devine un scurtcircuit ( R = 0) . caracterizată de faptul că pentru orice curent dat. ci numai curentul care circulă prin sursă. 2.a) este un element activ de circuit având următoarea ecuaţie caracteristică: u( t ) = e ( t ).

1.1.52) cu i ( t ) . iar ecuaţia de funcţionare este: i ( t ) = j (t ) − Gu ( t ).a) este o sursă de energie electromagnetică având proprietatea de a debita un curent j ( t ) independent de reţeaua conectată la bornele ei.Fig.b).1.1. 2. legată de pasivizarea acestor surse. este prescrisă curba de variaţie a curentului sursei.7.1.1.b). ∀u. Ea nu este influenţată de tensiunea la borne determinată de circuitul extern. de data aceasta.1.1.5 Înmulţind relaţia (2.56) 36 . conform ecuaţiei caracteristice. proprietate de asemenea importantă în cadrul teoriei circuitelor electrice. astfel încât ecuaţia caracteristică a elementului este: i (t ) = j (t ).5.53) Relaţia (2. Dacă j ( t ) = 0. 2.6.1.54) În planul (u.1. 2. (2. Fig.50) arată că nu putem conecta în paralel (între aceleaşi borne) surse ideale de tensiune cu valori diferite ale tensiunilor electromotoare. pentru orice tensiune curentul este unic specificat. Semnificaţia fizică a definiţiei sursei ideale independente de curent este că.a. caracteristica se reprezintă pe axa tensiunii.1. şi sursa ideală independentă de curent devine o latură deschisă ( R → ∞ ) . (2.2.1. deoarece.2. (2. Puterea cedată de sursă circuitului extern este p ( t ) = u ( t )i ( t ) = u ( t ) j ( t ) . 2.1.i) caracteristica este o dreaptă paralelă cu axa tensiunii (Fig. se obţine puterea electrică cedată la borne de sursă p( t ) = u ( t )i (t ) = e( t )i ( t ) − Ri 2 ( t ).6 Sursa independentă de curent este un caz particular de rezistor neliniar controlat în tensiune. (2. Sursa de curent Sursa ideală independentă de curent (Fig. Caracteristica de funcţionare este o dreaptă care nu trece prin origine (Fig. 2.7.55) Schema echivalentă a unei surse reale de curent este prezentată în figura 2.6.

structura de tip dipol a circuitelor electrice (Fig.1.3.pol satisfac următoarele condiţii: 37 .9 Prin definiţie circuitele ideale n . (2. Se obţine astfel o structură cu un număr n de borne (poli sau terminale) de acces. iar diferenţa potenţialelor a două borne se numeşte tensiune la borne. Fiecare bornă se caracterizează prin curentul ik şi potenţialul vk . Un circuit cu n borne de acces se numeşte multipol electric sau n-pol electric (Fig. iar dipolul se numeşte generator.8). puterea absorbită pe la borne de dipol.1.1.1. dacă n = 3 .1.cuadripol electric. Circuite electrice 2. Pentru sensurile de referinţă ale curentului şi tensiunii la borne din figură reprezentând convenţia de la receptoare.3. Întâlnită şi în reprezentarea elementelor de circuit pasive.1.1.8 Fig.Fig. 2. Clasificarea circuitelor electrice Circuitele sau reţelele electrice sunt ansambluri de elemente de circuit conectate în diverse moduri prin suprapunerea bornelor acestora. iar dipolul se numeşte receptor.56) cu u(t) se obţine puterea electrică cedată la borne de sursă: p( t ) = u ( t )i ( t ) = u( t ) j ( t ) − Gu2 ( t ). În particular.1.tripol şi dacă n = 4 .1. 2.57) Relaţia (2. Fig.7 Înmulţind relaţia (2. 2. se caracterizează prin intensitatea curentului absorbit printr-o bornă şi prin tensiunea între cele două borne. circuitul se numeşte dipol. 2. Relaţia u = f (i ) sau i = g ( u ) se numeşte caracteristica dipolului. 2.1.9).54) arată că nu putem conecta în serie (pe aceeaşi latură) surse de curent cu valori diferite ale curenţilor injectaţi.1. p = ui > 0. 2. Pentru un sens invers al tensiunii la borneconvenţia de la generatoare. dacă n = 2. puterea la bornele dipolului p = − ui < 0.

El se caracterizează prin tensiunile porţilor şi prin intensităţile curenţilor acestora. constituie o poartă.port (Fig.pol se exprimă conform teoremei puterii electromagnetice prin relaţia: p = ∑ vkik .. regimurile de funcţionare ale circuitelor electrice se clasifică în: a) regim de curent continuu .1.10).1.11 După natura funcţiilor care exprimă variaţia în timp a intensităţilor curenţilor şi tensiunilor. b) regim variabil .în care mărimile de excitaţie. Un regim periodic particular foarte important în practică este regimul sinusoidal. Un multipol ale cărui borne sunt grupate astfel încât să constituie n porţi se numeşte multiport sau n . .1.1. Regimurile de funcţionare ale circuitelor electrice Fig. intensităţile curenţilor.58) Asocierea a două borne ai căror curenţi sunt egali în valoare absolută şi opuşi ca semn.2.10 2. 2. intensităţile curenţilor. c) regim periodic .în care mărimile de excitaţie.3.în fiecare moment puterea electromagnetică totală primită din exterior de circuitul n . Cuadripolul. având bornele grupate în două porţi. tensiunile şi potenţialele electrice sunt funcţii periodice de timp. 38 . Efortul de calcul este determinat exclusiv de numărul de ecuaţii ale sistemului. Analiza regimurilor de curent continuu.1. Cele mai utilizate metode matematice în acest caz sunt algebra matriceală şi metodele numerice de rezolvare a sistemelor de ecuaţii algebrice.în care mărimile de excitaţie. 2. cuprinzând metode de analiză ce conduc la rezolvarea unui sistem de ecuaţii algebrice care descriu funcţionarea circuitului.11). 2. tensiunile şi potenţialele electrice sunt constante în timp. k =1 n (2. tensiunile şi potenţialele electrice sunt funcţii oarecare de timp. ceea ce determină abordarea de tehnici de analiză specifice.în fiecare moment suma algebrică a intensităţilor curenţilor bornelor de acces este nulă.2. Regimurile variabile prin care se face trecerea de la unele regimuri de curent continuu sau regimuri periodice la alte regimuri de curent continuu sau periodice se numesc regimuri tranzitorii.1. Fig. este un diport (Fig. intensităţile curenţilor. Acestea se grupează în trei mari categorii: 1. Rezolvarea sistemelor de ecuaţii ce descriu funcţionarea circuitelor electrice în unul din regimurile de mai sus prezintă particularităţi specifice fiecărui regim.

4. prin metoda operaţională. După obţinerea soluţiilor sub forma transformatelor Laplace (numite funcţii imagine). Analiza regimurilor variabile oarecare. Metoda este similară celei simbolice folosite în analiza regimurilor sinusoidale. cu ajutorul metodei simbolice a reprezentării în complex. sistemul de ecuaţii diferenţiale ce descriu funcţionarea circuitului în regim sinusoidal se transformă într-un sistem de ecuaţii algebrice. Tehnica cea mai utilizată de analiză folosită în acest caz se bazează pe transformata Laplace.59) dt Dacă se atribuie semnul (+) curenţilor care ies din nodul ( n j ) (au sensul de referinţă acelaşi cu al normalei nΣ ) şi semnul (-) celor care intră în nod. şi permite transformarea ecuaţiilor diferenţiale ale circuitului în ecuaţii algebrice.1. relaţia (2.60) reprezintă prima teoremă a lui Kirchhoff.61) eΓ = ∫ E ds = − = 0. (2.59) conduce la iΣ = − lk ∈( n j ) ∑ ( A)ik = 0.62) rezultă că semnul (+) se atribuie tensiunilor la borne al căror sens de referinţă coincide cu cel al curbei Γ şi semnul (-) celorlalte. satisfăcute de transformatele Laplace ale necunoscutelor. b) Aplicând legea inducţiei electromagnetice pe conturul Γ. (2. tensiuni. satisfăcute de valorile complexe ale necunoscutelor.1. în ipoteza localizării câmpului magnetic numai în bobine (având o valoare nulă în afara elementelor de circuit) se obţine dϕ S Γ (2. Pentru rezolvarea acestor regimuri există însă şi alte metode. sau pe alte principii. Teoremele lui Kirchhoff a) În regim cvasistaţionar legea conservării sarcinii electrice pentru o suprafaţă închisă Σ care înconjoară un nod oarecare ( n j ) al circuitului. se aplică transformata Laplace inversă pentru a se obţine valorile instantanee ale necunoscutelor (numite funcţii original).1.1.1. dt Γ Descompunând curba închisă Γ într-o sumă de curbe deschise ce urmăresc liniile tensiunilor la bornele laturilor lk ce formează bucla (bh ) a circuitului. Prin intermediul acestei tehnici. a cărui rezolvare este mult mai simplă. Teoreme generale ale teoriei circuitelor electrice 2. obţinându-se astfel valorile instantanee ale mărimilor electrice calculate . intersectează toate conductoarele laturilor lk ∈( n j ) şi nu trece prin dielectricii condensatoarelor. lk ∈(bh ) relaţie ce reprezintă teorema a doua a lui Kirchhoff: suma algebrică a tensiunilor la bornele laturilor lk aparţinând buclei (bh ) a unui circuit este nulă. relaţia (2.1. conduce la dqΣ = 0. potenţiale electrice.1.1. Analiza regimurilor sinusoidale.60) Relaţia (2. Observaţie: 39 .curenţi.62) ∑ ( A )uk = 0. 2. 2.1. 3. Analiza se încheie prin revenirea din domeniul complex în domeniul real.2005-2009 For Evaluation Only.Edited by Foxit Reader Copyright(C) by Foxit Corporation.1.4. care se bazează pe utilizarea altor transformate.1. care se enunţă astfel: suma algebrică a intensităţilor curenţilor din laturile lk incidente în nodul ( n j ) al unui circuit este nulă.61) conduce la (2. numită şi metoda simbolică. Din modul de deducere al ecuaţiei (2.

1. când sensurile curentului şi tensiunii la bornele porţii sunt asociate după convenţia de la receptoare.1.1. curenţii şi tensiunile corespunzătoare. Ele sunt consecinţe ale structurii topologice (derivând din modul de interconexiune a elementelor de circuit) a reţelei.65) reprezintă teorema conservării puterilor instantanee.64) (u')t i"−(u")t i ' = 0 .1.67) cu enunţul: suma algebrică a puterilor instantanee primite la porţile (bornele elementelor) unui circuit este în fiecare moment nulă.1. k =1 k =1 np np (2.63) (2. cât şi pentru regimuri diferite ale unor circuite diferite.65) Relaţia (2. Teorema surselor ideale cu acţiune nulă (Vaschy) 40 . dar având aceeaşi structură topologică (acelaşi graf).1.65) şi (2. satisfac următoarele relaţii: (u')t i" = 0 şi (2. notate cu (') respectiv ('').1.1.60) şi (2. Teorema conservării puterilor Pentru cazul particular când cele două regimuri se confundă.1.3. care verifică independent cele două teoreme ale lui Kirchhoff.62) sunt independente de natura elementelor de circuit şi de modul de variaţie în timp a tensiunilor şi curenţilor. 2.1.66) rezultă expresia ∑ ukik = ∑ pk = 0. Din (2.1. într-un acelaşi circuit. iar i este vectorul intensităţilor curenţilor laturilor (porţilor) circuitului. unde u este vectorul tensiunilor laturilor (porţilor) circuitului.1. (2. Demonstrarea celor două relaţii se bazează pe proprietatea de ortogonalitate a matricelor de incidenţă laturi-secţiuni şi laturi-bucle. reprezintă puterea instantanee primită prin poarta k a (elementului) circuitului. produse de excitaţii sau condiţii iniţiale diferite.Teoremele lui Kirchhoff obţinute sub formele (2.2. Fiind date două regimuri oarecare de funcţionare ale unui circuit electric. Teorema lui Tellegen Aceasta este o teoremă generală. k =1 k =1 np np (2. teorema lui Tellegen conduce la următoarea relaţie între tensiunile şi curenţii porţilor. 2. Dacă numărul total al porţilor (elementelor) circuitului este np .4. corespunzătoare unui regim oarecare al unui circuit: ut⋅ i = 0.4. ceea ce le conferă valabilitate atât pentru regimuri diferite.66) unde pk = uk ik .1. relaţia mai poate fi exprimată în forma: u⋅ i = t ∑ uk ik = ∑ pk . reprezentând o consecinţă directă a teoremelor lui Kirchhoff. 2.4.4.

1. care se pot construi prin alegerea arbitrară a originii de fază (a mărimii complexe cu faza iniţială nulă). În baza acestei metode.1. Validitatea teoremei este evidentă.e.e. în regim dinamic.). iar a doua nu se modifică. b) Teorema surselor ideale de curent cu acţiune nulă: dacă în paralel cu fiecare element (latură) de circuit ce formează un contur închis (bucla bh ) se conectează câte o sursă ideală de curent. Calculul curenţilor şi tensiunilor din acest regim corespunde determinării soluţiei particulare a sistemului de ecuaţii integro-diferenţiale obţinut cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff şi al ecuaţiilor caracteristice fiecărei laturi. anularea curentului iniţial al unei bobine (echivalent cu o sursă de curent). Metoda simbolică operează cu ajutorul următoarelor teoreme: 1) Teorema combinaţiilor liniare. respectiv a tensiunii iniţiale a unui condensator (condiţia iniţială nenulă fiind reprezentată printr-o sursă echivalentă de curent). având aceeaşi t. 2. se anulează reciproc.: tensiuni electromotoare) sinusoidale de aceeaşi frecvenţă determină apariţia unui regim permanent sinusoidal.68) îi corespunde o mărime complexă notată cu C {v} sau V . şi orientate la fel faţă de nod. anularea fluxului magnetic iniţial. k =1  k =1 41 . anularea sarcinii electrice iniţiale. Aplicaţii ale teoremei: pasivizarea unei laturi (element) din circuit. căci introducerea surselor de tensiune nu schimbă ecuaţiile lui Kirchhoff: prima nu se modifică.m. aplicarea unor mărimi de excitaţie (ex.1. Mărimea V reprezintă un vector (fazor) în planul complex. respectiv a curentului iniţial al unei bobine (condiţia iniţială nenulă fiind reprezentată printr-o sursă echivalentă de tensiune). tensiunile şi curenţii prin elementele circuitului nu se modifică. fiecărei mărimi sinusoidale de forma v(t ) = V 2 sin (ωt + α ) (2. Metoda simbolică de reprezentare în complex a mărimilor sinusoidale.69) unde j = − 1 .5. Complexul unei combinaţii liniare de mărimi sinusoidale având aceeaşi frecvenţă se obţine prin substituirea mărimilor sinusoidale cu reprezentările lor în complex: n  n (2. care are ca modul valoarea efectivă a mărimii sinusoidale şi ca argument faza iniţială a acesteia: C {v(t )} = V = Ve jα .m.1. Rezolvarea poate fi însă mult simplificată dacă se utilizează metoda reprezentării în complex a mărimilor sinusoidale.a) Teorema surselor ideale de tensiune cu acţiune nulă: dacă se introduc în serie cu fiecare element conectat într-un nod al unui circuit surse ideale de tensiune. tensiunile şi curenţii prin elementele circuitului nu se modifică. Într-un circuit electric liniar cu parametri concentraţi. orientată în sensul buclei şi având aceeaşi intensitate. Aplicaţii ale teoremei: pasivizarea unei laturi (element) din circuit. Demonstraţia teoremei este evidentă. căci introducerea surselor de curent nu schimbă ecuaţiile Kirchhoff : în prima termenii noi (± j ) care apar se anulează reciproc. iar în a doua termenii noi care apar (±e) .70) C ∑ λ k v k  = ∑ λ k V k . d (2. anularea tensiunii iniţiale a unui condensator (echivalentă cu o sursă de t. Această reprezentare conduce deci la diagrame vectoriale (fazoriale) în planul complex.

unde λk sunt constante reale. Rezultă deci că mărimea complexă echivalentă se obţine prin adunarea vectorilor λ k V k . 2) Teorema derivatei. Complexul derivatei în raport cu timpul a unei mărimi sinusoidale este egal cu complexul mărimii sinusoidale multiplicat cu jω :  dv  C   = jω V . (2.1.71)  dt  Deci în domeniul complex acestei operaţii îi corespunde creşterea modulului mărimii de ω ori şi majorării argumentului cu π/2 (rotirea vectorului cu π/2 în sens trigonometric). 3) Teorema integralei. Complexul integralei nedefinite în raport cu timpul a unei mărimi sinusoidale este egal cu complexul mărimii sinusoidale împărţit la jω : 1 C ∫ vdt = V. (2.1.72) jω Operaţiei de integrare în raport cu timpul a unei mărimi sinusoidale îi corespunde, în domeniul reprezentării în complex, reducerea modulului de ω ori şi micşorarea argumentului cu π/2 (rotirea vectorului cu π/2 în sens orar). Pe baza teoremelor de sus, metoda simbolică reduce problema rezolvării unui sistem de ecuaţii integro-diferenţiale liniare, cu termenul liber variind în timp sinusoidal, la rezolvarea unui sistem de ecuaţii algebrice, ale cărui variabile sunt imaginile (reprezentările complexe) ale mărimilor sinusoidale respective (curenţi sau tensiuni necunoscute). Deoarece corespondenţa dintre mărimea sinusoidală şi complexul său este biunivocă, odată cunoscută soluţia sistemului de ecuaţii algebrice complexe (ex.: valorile complexe ale curenţilor), se poate reveni la soluţia în domeniul timpului cu relaţia:

{ }

v(t ) = Im 2V e jω t . 2.1.6. Ecuaţiile lui Kirchhoff în formă simbolică.

{

}

(2.1.73)

Pentru un circuit electric liniar cu l laturi şi n noduri, conţinând rezistoare, bobine, condensatoare şi surse ideale independente de tensiune, ecuaţiile lui Kirchhoff în valori instantanee (în regim dinamic) au expresiile:
lk ∈( n j )

∑ ( A) ik

= 0;

j = 1, n − 1 ;   1 + ∑ ∫ ik dt  =l ∈(b ()A)ek ; dt C k  k h 

(2.1.74)

şi   di ∑ ( A) Rk ik + Lk dtk + lk ∈( bh )  

p =1 p ≠k

∑ Lkp

l

di p

h = 1, l − n + 1 .

(2.1.75)

şi constituie un sistem complet de ecuaţii independente (n-1 cu prima teoremă şi l-n+1 cu teorema a doua). Soluţiile particulare sinusoidale ale acestui sistem, cu reprezentări în complex, satisfac conform teoremelor (2.1.70. 2.1.71, 2.1.72) următoarele ecuaţii algebrice complexe:
lk ∈( n j )

∑ ( A) I k

= 0;

j = 1, n − 1

(2.1.76)

42

  ∑ ( A )  R k I k + j ω Lk I k + lk ∈( bh )  

  1 ∑ jω Lkp I p + jω C I k  = ∑ ( A) E k ; p =1 k  lk ∈(bh ) p≠ k 
l

h = 1, l − n + 1

(2.1.77) Relaţiile (2.1.76) şi (2.1.77) reprezintă prima, respectiv a doua teoremă a lui Kirchhoff în complex şi au următorul enunţ: „Suma algebrică a reprezentărilor în complex ale curenţilor laturilor conectate într-un nod este egală cu zero”, respectiv „Suma algebrică a reprezentărilor în complex ale căderilor de tensiune rezistive (Rk I k ) ,   l     1 inductive  jω Lk I k + ∑ jω Lkp I p  , capacitive    jω C I k  , este egală, de-a lungul p =1 k     p ≠k   fiecărei bucle independente h, cu suma algebrică a reprezentărilor în complex ale t.e.m. (E k ) ale surselor independente de tensiune”. Căderile de tensiune rezistive, inductive şi capacitive se reprezintă în complex sub forma comună Z k I k , în care impedanţa complexă Z k are relaţiile de definiţie: 1 , (2.1.78) Z Rk = Rk ; Z Lk = jω Lk ; Z mkp = jω Lkp ; Z Ck = jω C k corespunzătoare unui rezistor de rezistenţă Rk, unei bobine ideale de inductivitate Lk, unui cuplaj magnetic cu inductivitatea mutuală Lkp, sau unui condensator de capacitate Ck. Inductivitatea mutuală Lkp este pozitivă (negativă) după cum curenţii I k , I p au sensuri identice (contrare) faţă de bornele polarizate ale celor două bobine cuplate magnetic. Impedanţa complexă a laturii lk este: d  1   = Rk + jX k , (2.1.79) Z k = R k + j  ω Lk −  ω Ck    unde Rk este rezistenţa iar Xk reactanţa laturii, cu X k = X Lk − X Ck inductivă, iar X Ck = 1 / ω C k - reactanţa capacitivă. 2.1.7. Legea lui Ohm în complex. Pentru o latură de circuit necuplată magnetic cu alte laturi, (Fig. 2.1.12), se poate scrie legea lui Ohm în complex sub forma: U k + Ek = Z k I k . (2.1.80) Dacă latura k este cuplată magnetic cu alte q laturi U k + Ek = Z k I k +
p =1 p ≠k q
,

X Lk = ω Lk -reactanţa

∑ Z mkp I p ,

(2.1.81)

semnificaţia mărimilor fiind cea de mai sus. Relaţia (2.1.80) se mai poate scrie sub forma: U k = Z k I k − Ek . 2.1.8. Regula divizorului de tensiune. (2.1.82)

43

Tensiunea aplicată la bornele celor două impedanţe înseriate din figura 2.1.13 se distribuie pe acestea după relaţiile: Z1 U1 =U , (2.1.83) Z1 + Z 2 Z2 U2 =U . (2.1.84) Z1 + Z 2 Impedanţa echivalentă a laturii este: Z e = Z1 + Z 2 . (2.1.85) În general impedanţa echivalentă a unei conexiuni serie este: Z es = ∑ Z k = ∑ (Rk + jX k );
k =1 k =1 n n n n

Res = ∑ Rk ;
k =1

X es = ∑ X k .
k =1

(2.1.86)

Relaţia generală de calcul a tensiunii în divizor este: U j = Z jI =U Zj Z es =U Zj . (2.1.87)

∑Zk
k =1

n

2.1.9. Regula divizorului de curent. Curentul absorbit de ansamblul celor două impedanţe conectate în paralel din figura 2.1.14, se distribuie pe cele două laturi conform relaţiilor: I1 = I Z2 Y1 =I , Z1 + Z 2 Y1 +Y 2 Z1 Y2 =I . Z1 + Z 2 Y1 +Y 2 (2.1.88)

I2 = I

(2.1.89)

Admitanţa echivalentă a conexiunii este: Y e = Y1 + Y 2, iar impedanţa echivalentă: Ze = Z1Z 2 . Z1 + Z 2 (2.1.91) (2.1.90)

În general, admitanţa, respectiv conductanţa şi susceptanţa, şi impedanţa echivalentă a unei conexiuni paralel se exprimă cu relaţiile: Y ep = ∑ Y k = ∑ (G k + jBk ); Gep = ∑ Gk ;
k =1 k =1 k =1 n n n

Bep = ∑ Bk ; ,
k =1

n

(2.1.92) (2.1.93)

Z ep =

1
k =1

∑Zk

n

.

Relaţia generală de calcul a curentului dintr-o derivaţie este:
44

1.1.98) k reprezentând ecuaţia de bilanţ al puterilor: puterea complexă generată ( S g ) = puterea complexă consumată ( S c ). U AB 0 + E AB . Dacă între bornele A şi B ale unui circuit electric liniar aflat în regim sinusoidal se conectează o latură cu impedanţa complexă Z AB şi t.1. adică: S = ∑ S k = ∑U k I * = 0 . I * sunt respectiv complexul tensiunii la borne şi complexul conjugat al intensităţii k curentului în latură. Un circuit electric liniar aflat în regim sinusoidal admite o schemă echivalentă cu sursă de tensiune E e şi impedanţă echivalentă Z e .10.11. are expresia: Sk =U k I* .100) unde U AB 0 reprezintă valoarea complexă a tensiunii între bornele A şi B la funcţionarea în gol (fără latura A. k k =1 k =1 l l (2.12.1.1.I j = UY j = I Y j Y ep =I Z j 1 ∑Zk k =1 n . (2. exprimate faţă de sensurile de referinţă indicate în figură. k =1 l (2.1. (2.15). complexă E AB (Fig.82). valoarea complexă a intensităţii curentului prin această latură este: I AB = (2. Z AB 0 + Z AB 45 .99) 2. (2. Teorema de conservare a puterilor. rezultă: * S = ∑ (Z k I k − E k )I k = 0 .1. Dezvoltând termenul din partea dreaptă se pun în evidenţă puterile activă (Pc) şi reactivă (Qc) consumate: 2 2 S c = Z k I k2 = (Rk + jX k )I k2 = Rk I k + jX k I k = Pc + jQc .1.94) 2.e. Teorema generatorului echivalent de tensiune (teorema lui Thévenin). Puterea complexă primită pe la borne în regim sinusoidal de o latură completă de circuit ca cea reprezentată în figura 2.m.1.1.1.1.97) adică E k I * = Z k I k2 .95) unde U k . 2. k (2. pe la bornele celor l laturi este nulă. Se poate demonstra că puterea complexă primită în regim sinusoidal de un circuit electric izolat de exterior.B).96) Dacă ţinem seama de (2.

1. tensiunea complexă între aceste borne este: I − J AB U AB = ABscc .admitanţa complexă echivalentă în raport cu bornele A şi B când circuitul este pasivizat şi receptorul nu este conectat. Teorema generatorului echivalent de curent (teorema lui Norton).102) 2. Y AB 0 . Un circuit electric liniar aflat în regim sinusoidal admite o schemă echivalentă cu sursă de curent J e şi admitanţă echivalentă Y e (Fig.1.1.B când bornele A şi B sunt scurtcircuitate în absenţa sursei J AB . Dacă între două borne de acces A şi B ale acestui circuit se conectează un receptor de admitanţă Y AB în paralel cu o sursă ideală de curent J AB . înainte de conectarea laturiiA. Y AB 0 = 1 Z AB 0 = I ABscc . Z AB 0 + Z AB (2.1. relaţia (2. Y AB 0 + Y AB (2.1.B: Z AB 0 = U AB 0 . U AB 0 (2. relaţia (2. (2.105) 46 .Z AB 0 reprezintă impedanţa complexă echivalentă a circuitului pasivizat în raport cu bornele A şi B.103) Y AB 0 + Y AB cu I ABscc .101) Dacă latura A.1.1.1.valoarea complexă a curentului prin latura A.B este pasivă (E AB = 0) .12. I ABscc (2. 2.103) ia forma: U AB = I ABscc .100) ia forma: I AB = U AB 0 .104) Dacă J AB = 0 .1 16).

γ1 − γ 2 = γ 2 − γ 3 = (2. iar cei trei vectori sunt ordonaţi în sens trigonometric.1. V 3 (reprezentând imaginile complexe ale celor trei mărimi sinusoidale) sunt ordonaţi în sens orar. a) Fie sistemul trifazat simetric direct format din mărimile v1 = V 2 sin( ωt + γ ) 2π ) 3 4π 2π v3 = V 2 sin (ωt + γ − ) = V 2 sin (ωt + γ + ) 3 3 v 2 = V 2 sin (ωt + γ − (2.1.2.2.2. ca în figura 2.2.2.4) mărimea v2 fiind defazată în urma mărimii v1.3) 3 sistemul se numeşte trifazat simetric. Dacă α = −1 sistemul se numeşte de succesiune inversă. 2.2.2 47 .1 Fig. defazate între ele. de aceeaşi frecvenţă.2. Fig.2. Sisteme de mărimi trifazate Un ansamblu de trei mărimi sinusoidale ordonate. 2. k = 1. Valoarea α = 0 corespunde sistemului de succesiune homopolară.3. se numeşte sistem trifazat şi poate fi exprimat cu relaţia v k = 2 Vk sin(ωt + γ k ).2) Dacă valorile efective ale mărimilor sistemului sunt egale V1 = V2 = V3 şi defazajele între două mărimi consecutive sunt 2π α. (2. iar vectorii V 1 . Dacă α = 1 sistemul se numeşte de succesiune directă.V 2 . CIRCUITE TRIFAZATE 2.2. pentru care cei trei vectori sunt în fază. iar mărimea v3 în urma mărimii v2.1) (2.2.

Reprezentarea în complex a mărimilor sistemului (2.2.4) conduce la relaţiile
γ V 1 = Ve j = V 2π ) 3 2π ) 3 2π 3

V 2 = Ve V 3 = Ve

j (γ −

= Ve = Ve

−j

= a 2V = aV .

(2.2.5)

j (γ +

j

2π 3

a căror reprezentare în planul complex este dată în figura 2.2.2. În relaţiile (2.2.5) s-a introdus operatorul complex de rotaţie a=e
j 2π 3

=−

1 3 , +j 2 2

(2.2.6)

care roteşte vectorul pe care-l înmulţeşte cu

2π în sens trigonometric. 3 2π Înmulţirea cu a2 roteşte vectorul în sens orar cu . 3 Operatorul a are următoarele proprietăţi: a = 1, a 2 = a * , (a 2 ) * = a,
+ a = a 4 = a 3n 1 , + a 2 = a 5 = a 3n 2 ,

a 3 = a 6 = a 3n = 1, (2.2.7) (2.2.8)

1+ a + a = 0
2

b) Un sistem trifazat simetric invers este compus din mărimile: v1 = V 2 sin(ωt + γ ) 2π ) 3 4π 2π v3 = V 2 sin( ωt + γ + ) = V 2 sin (ωt + γ − ) 3 3 v 2 = V 2 sin( ωt + γ + (2.2.9)

mărimea v2 fiind defazată înaintea mărimii v1, iar mărimea v3 înaintea mărimii v2, ca în figura 2.2.3. Reprezentarea în complex a celor trei mărimi sinusoidale conduce la sistemul V 1 = Ve jγ = V V 2 = Ve V 3 = Ve
j( γ + 2π ) 3 2π ) 3

= Ve = Ve

j

2π 3 2π 3

= aV = a 2V

,

(2.2.10)

j( γ −

−j

iar diagrama vectorială este dată în figura 2.2.4.

48

Fig. 2.2.3

Fig. 2.2.4

Teorema 2.2.1. Suma mărimilor unui sistem trifazat simetric de succesiune directă sau inversă este nulă atât în valori complexe cât şi în valori instantanee. Pentru demonstrarea teoremei în valori complexe se utilizează relaţia (2.2.8) V 1 + V 2 + V 3 = V ( 1 + a 2 + a ) = 0, iar forma în valori instantanee a teoremei, v1 + v 2 + v 3 = 0 se demonstrează pe baza proprietăţilor funcţiilor trigonometrice. Teorema 2.2.2. Fie sistemul trifazat simetric de succesiune directă sau inversă V 1 ,V 2 ,V 3 . Sistemul format din mărimile diferenţă a câte două mărimi consecutive ale acestuia este tot un sistem trifazat simetric de aceeaşi succesiune ca şi mărimile V 1 ,V 2 , V 3 . Demonstraţie. Fie sistemul V 1 ,V 2 , V 3 de succesiune directă. Sistemul mărimilor diferenţă este compus din mărimile V 12 = V 1 − V 2 = V − a V = V ( 1 − a ) = 3 V e
2 2 j π 6 −j π 2

(2.2.11)

(2.2.12)

V 23 = V 2 − V 3 = a 2 V − aV = V ( a 2 − a ) = 3 V e V 31 = V 3 − V 1 = aV − V = V ( a − 1 ) = 3 V e
j 5π 6

.

(2.2.13)

3 ori mai π mare decât valoarea efectivă V, mărimile complexe V 12 , V 23 , V 31 sunt defazate cu înainte 6 faţă de mărimile V 1 ,V 2 ,V 3 , iar defazajele între două mărimi consecutive ale noului sistem 2π sunt . Să reţinem deci pentru mărimea V 12 relaţiile 3

După cum se observă, valoarea efectivă a mărimilor diferenţă este aceeaşi şi de

49

V12 = 3 V arg V 12 = arg V + π . 6

(2.2.14) (2.2.15)

Reprezentarea vectorială a celor două sisteme de importanţă practică deosebită, este reprezentată în figura 2.2.5. O demonstraţie similară se poate face considerând sistemul V 1 ,V 2 , V 3 de succesiune inversă. Fig. 2.2.5 În acest caz se obţin relaţiile V 12 = V 1 − V 2 = V − aV = V (1 − a ) = 3 V e
2 2 −j π 6 j π 2

V 23 = V 2 − V 3 = aV − a V = V (a − a ) = 3 V e V 31 = V 3 − V 1 = a 2 V − V = V (a 2 − 1) =

(2.2.16) .

5π −j 3Ve 6

Observaţie Se numeşte regim (trifazat) simetric, regimul în care mărimile electrice (curenţii şi tensiunile) formează sisteme trifazate simetrice de succesiune directă sau inversă. c) Un sistem homopolar este format din trei mărimi sinusoidale cu valori efective egale şi în fază v1 = v 2 = v 3 = 2 V sin( ωt + γ ), (2.2.17) adică în reprezentare complexă V 1 = V 2 = V 3 = V = Ve jγ . Evident, diferenţa a două mărimi consecutive este nulă, iar suma tuturor este V 1 + V 2 + V 3 = 3V = 3Ve jγ . 2.2.2. Conexiunile circuitelor trifazate Sistemele trifazate pot funcţiona în una din următoarele conexiuni: - în conexiune stea, obţinută prin legarea sfârşitului celor trei faze la un acelaşi punct numit neutru sau nul; - în conexiune triunghi, realizată prin legarea sfârşitului fiecărei faze la începutul fazei următoare. 2.2.2.1. Conexiunea stea în regim simetric În figura 2.2.6. este reprezentat un sistem trifazat compus din generator, linie de transmisie şi receptor, elementele terminale fiind conectate în stea. Considerăm (pentru moment) că impedanţele pe faze ale celor trei componente ale sistemului sunt egale, adică Z g1 = Z g 2 = Z g 3 = Z g e
jϕ g

(2.2.18) (2.2.19)

etc.

50

3 şi neutrul 0). u 23 . U 23 = U 2 − U 3 .6.2. în timp ce punctul comun la care se conectează bornele impedanţelor de fază ale receptorului. u 2' 3' . notat cu 0. se numeşte neutrul (nulul) generatorului. conform relaţiei (2. notate cu u12 . U lg = 3 U fg . notat cu N.6 Fig. u 2 N .2.2. notate cu u1' 2' . i1 + i 2 + i 3 = i 0 . 2.2.poate fi completată cu un conductor conectat între cele două neutre şi numit conductor neutru sau fir de nul. u 3 şi tensiunile de linie (între fazele corespunzătoare) la borne.2.3' şi neutrul N). respectiv U 12 = U 1 − U 2 . pentru sensurile de referinţă din figura 2.2. Conexiunea stea având trei conductoare de fază .21) Sistemul tensiunilor fiind simetric. notate cu u1N . 2.14) rezultă (2. avem (2.23) Aplicând prima teoremă a lui Kirchhoff în punctul N rezultă (pentru circuitul cu fir neutru) (2. Între tensiunile de fază ale generatorului (tensiunile între fiecare din bornele 1. (2.24) 51 .20) unde s-a notat cu Ul valoarea efectivă a tensiunilor de linie. respectiv cu U f valoarea efectivă a tensiunilor de fază.2. se numeşte neutrul (nulul) receptorului.2.Fig.6 Punctul comun la care se conectează bornele fazelor generatorului.2. u 2 . U 31 = U 3 − U 1 .22) u 23 = u 2 − u 3 .2'. u 3'1' există relaţia U lr = 3 U fr . u 3N şi tensiunile de linie la bornele receptorului. se pot scrie cu ajutorul teoremei a doua a lui Kirchhoff relaţiile u12 = u1 − u 2 .2. (2. Cum regimul este simetric.12). conform relaţiei (2. notate cu u1 . Similar între tensiunile de fază ale receptorului (tensiunile între fiecare din bornele 1'. u 31 . u 31 = u 3 − u1 .

2.7.6 curenţii în fazele generatorului. Fig. între valoarea efectivă a curenţilor de linie şi cea a curenţilor de fază ai generatorului. (2. liniei şi receptorului sunt egali. (2.2. se obţine schema din figura 2. 52 .29) În cazul conexiunii triunghi.26) 2.28) Regimul fiind simetric. există relaţia I l = 3 I fg = 3 I fr . i3'1' .2. (2. respectiv receptorului. (2.14).27) (2.2.2. sunt egale cu tensiunile de linie la bornele acestora. 2. i23 . conform cu relaţia (2. i3 = i 31 − i 23 = i 3'1' − i 2 '3' . suma curenţilor de linie şi suma tensiunilor de linie este nulă atât în valori instantanee cât şi complexe. I 2 = I 23 − I 12 = I 2 ' 3' − I 1'2 ' .2. tensiunile de fază ale generatorului. I 3 = I 31 − I 23 = I 3'1' − I 2 '3' . i 31 şi i1' 2' .2. adică I fg = I l = I fr .30) Observaţie În regim simetric. elementele terminale sunt conectate în triunghi. i 2 = i 23 − i12 = i 2 ' 3' − i1' 2 ' .i0 = 0.2. respectiv ale receptorului. i2 '3' .2. şi cu i1 . în oricare conexiune. (2.2.2. respectiv U fr = U lr . Conexiunea triunghi în regim simetric Dacă într-un sistem trifazat alcătuit din generator. respectiv I 1 = I 12 − I 31 = I 1' 2' − I 3'1' . linie de transmisie şi receptor.2. i 2 . adică între valorile efective ale acestor tensiuni există relaţiile U fg = U lg . Rezultă că indiferent de valoarea impedanţei firului neutru ( Z 0 ≥ 0) căderea de tensiune u N 0 este nulă.7 Notând cu i12 . Pentru sistemul trifazat din figura 2. i 3 curenţii de linie.25) relaţie valabilă indiferent dacă există fir de nul sau nu.2. curenţii din fazele generatorului. aplicând prima teoremă a lui Kirchhoff se obţin relaţiile i1 = i12 − i31 = i1' 2' − i3'1' . respectiv receptorului.

9.3.3. (2. Receptor trifazat în conexiune stea cu cuplaje magnetice Considerăm un receptor în conexiune stea având impedanţe egale pe faze (Z 1 = Z 2 = Z 3 = Z ) fără conductor neutru.2.2. care prezintă cuplaje magnetice statice între faze (fig. 2. 2. 2.33) (2.32) Adunând cele trei ecuaţii şi ţinând seama că suma tensiunilor de linie este nulă.2.a).34) 53 .b.a).2. Receptor trifazat în conexiune triunghi cu cuplaje magnetice Fie un receptor echilibrat în conexiune triunghi având cuplaje magnetice între faze (Fig. rezultă (2. ce corespund schemei echivalente fără cuplaje magnetice din figura 2. Circuite trifazate cu cuplaje magnetice 2.8.3.1. Teorema a doua a lui Kirchhoff aplicată pe buclele b1 şi b2 conduce la ecuaţiile U 12 = Z I 1 − Z I 2 + Z m I 2 − Z m I 1 − Z m I 3 + Z m I 3 U 23 = Z I 2 − Z I 3 + Z m I 3 − Z m I 2 + Z m I 1 − Z m I 1 .8.2. U 31 = Z I 31 + Z m I 12 + Z m I 23 = Z I 31 + Z m ( I 12 + I 23 ).31) (2.2. din care se obţin relaţiile U 12 = ( Z − Z m ) I 1 − ( Z − Z m ) I 2 .2. Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff pe cele trei bucle obţinem U 12 = Z I 12 + Z m I 31 + Z m I 23 = Z I 12 + Z m ( I 23 + I 31 ).2.2.2. ( Z + 2Z m )( I 12 + I 23 + I 31 ) = 0. U 23 = ( Z − Z m ) I 2 − (Z − Z m ) I 3 .2. U 23 = Z I 23 + Z m I 12 + Z m I 31 = Z I 23 + Z m ( I 12 + I 31 ).2.

3.35) 2. (2.37) devine U 1 = (Z l − Z m ) I 1 şi corespunde schemei echivalente din figura 2.3.39) (2. U 31 = ( Z − Z m ) I 31 .Cum primul termen este diferit de zero datorită rezistenţelor pozitive ale laturilor.33) devine U 12 = ( Z − Z m ) I 12 .b.10.10. corespunzând schemei echivalente fără cuplaje magnetice din figura 2.2. Analiza circuitelor trifazate alimentate cu tensiuni simetrice 2. I1 + I 2 + I 3 = 0 . Linie trifazată cu cuplaje magnetice între conductoarele fazelor Pentru linia trifazată reprezentată în figura 2.2. Ø Dacă cel puţin una din ecuaţiile care derivă din relaţia (2.2.38) (2.2. circuitul (receptorul) se numeşte dezechilibrat. Ţinând seama de ecuaţia (2.9.2. Fie circuitul dezechilibrat în conexiune stea reprezentat în figura 2.2. adică Z f1 =Z f2 =Z f3 = Z = Ze jϕ .1.2.2.4.2.a. rezultă relaţia I 12 + I 23 + I 31 = 0.37) (2. sistemul (2. se calculează căderea de tensiune pe impedanţa fazei 1: U 1 = Z l I 1 + Z m I 2 + Z m I 3 = Z l I 1 + Z m ( I 2 + I 3 ).2.40) se numesc circuite (receptoare) echilibrate. Dacă sistemul curenţilor de linie este simetric. 2.36) (2.40) nu este satisfăcută.b. fazele liniei fiind identice.2.2.11.2.2. ecuaţia (2. U 23 = (Z − Z m ) I 23 .35).4.2. 54 . Receptor dezechilibrat în conexiune stea Definiţii: Ø Circuitele (receptoarele) trifazate (indiferent de conexiune) care au impedanţele de fază egale în modul şi argument.2. (2.

2.2. U 3 = aU 1 . a) Când întrerupătorul K este închis pe poziţia a.43) se obţine Y 1U 1 + Y 2 U 2 + Y 3 U 3 − U N 0 (Y 1 + Y 2 + Y 3 + Y 0 ) = 0. Curenţii de fază. Z2 I1 = I3 = U 3N = Y 3 ( U 3 − U N 0 ).42) iar curentul din conductorul neutru.11 Sistemul simetric al tensiunilor de alimentare poate fi pus sub forma U 1 = U f e jα .43) Aplicând prima teoremă a lui Kirchhoff în nodul N.45) permite calculul tensiunii U N 0 numită tensiunea de deplasare a neutrului. sau simplu . Z1 U I 2 = 2 N = Y 2 ( U 2 − U N 0 ).2. prelucrată cu ajutorul teoremei a doua a lui Kirchhoff.41) (2. şi ţinând seama de relaţiile (2.2.2.2.deplasarea neutrului: 55 . prin relaţiile U 1N = Y 1 ( U 1 − U N 0 ).42) şi (2.44) Relaţia (2.2. în mod similar I0 = U N0 = Y 0U N 0 . Z0 (2. U 2 = a 2U 1. aceeaşi cu cei de linie. Z3 (2.2.Fig. 2. rezultă: I1 + I 2 + I 3 = I 0. (2. receptorul are conexiune stea cu conductor neutru de impedanţă Z 0 ≠ 0.45) (2.2. se exprimă cu legea lui Ohm în complex.

2. ceea ce echivalează cu relaţia Z 0 → ∞. În această situaţie prima teoremă a lui Kirchhoff conduce la relaţia I 1 + I 2 + I 3 = 0.50) se determină tensiunea pe faza a doua a receptorului U 2N = Y 3 U 23 − Y 1 U 12 .2. Y1 +Y 2 +Y 3 (2.42). se obţin expresiile curenţilor sub forma I1 =Y 1 Y 2 U 12 − Y 3 U 31 Y1 +Y 2 +Y 3 (2.46) Odată calculată tensiunea U N 0 .2. Y1 +Y 2 +Y 3 +Y 0 (2.49) I 2 = Y 2U 2 .48) (2. curenţii fazelor receptorului se calculează cu relaţiile (2. obţinem U N0 =V N −V 0 = Y 1U 1 + Y 2 U 2 + Y 3 U 3 . Substituind aceste relaţii în (2. După calculul tensiunii U N 0 cu relaţia (2.2.42). receptorul este conectat în stea cu conductor neutru de impedanţă Z 0 = 0.2.52) Cum tensiunile de linie satisfac relaţia U 12 + U 23 + U 31 = 0. Curenţii de fază (egali cu cei de linie) se calculează cu relaţiile I 1 = Y 1U 1 .50) Acelaşi rezultat se obţine dacă în relaţia (2. În acest caz deplasarea neutrului este nulă. dar se cunosc sau se pot măsura tensiunile de linie (între faze). I 3 = Y 3U 3 .51). b) Dacă întrerupătorul K se închide pe poziţia b. (2. (2.51) (2.2. potenţialele celor două neutre fiind egale (V N = V 0 ). iar I 0 = I 1 + I 2 + I 3.2. curenţii se exprimă cu relaţiile I 1 = Y 1U 1N = Y 1 (U 12 + U 2 N ) I 2 = Y 2U 2N I 3 = Y 3 U 3 N = Y 3 ( −U 23 + U 2 N ).54) 56 . receptorul este conectat în stea fără conductor neutru (cu neutrul izolat).43).2.2.2.53) (2.2.U N0 =V N −V 0 = Y 1U 1 + Y 2 U 2 + Y 3 U 3 . ţinând seama de ecuaţiile (2.2.42) şi (2.2.46) se înlocuieşte Y 0 = 1 / Z 0 = 0. din care. Dacă nu se cunosc (sau nu se pot determina prin măsurare pentru că neutrul reţelei nu este accesibil) tensiunile de fază.2.2. Y1 +Y 2 +Y 3 (2. adică U N 0 = V N − V 0 = 0.2. curenţii se calculează cu relaţiile (2.47) c) În cazul în care întrerupătorul K rămâne deschis.

ceea ce conduce la egalitatea admitanţelor 57 .2.55) Receptorul trifazat din figura E.40). 2. Z 0 = jX L 0 = j . I 3 = 0.2.2. Să se calculeze curenţii fazelor şi curentul din firul de nul când se cunosc următoarele valori ale parametrilor: R2 = R3 = 10 Ω. 3 3 Receptorul fiind dezechilibrat se calculează deplasarea neutrului: 2π 2π  3 −j j 1 1  3  j+e +e 3 120 2π  10 10 10  U 1Y 1 + U 2 Y 2 + U 3 Y 3   = 120e j 3 .2.2. Y1 +Y 2 +Y 3 (2. Z 3 = R3 = 10. Fig.2.1 Soluţie: Se calculează impedanţele receptorului în conexiune stea cu conductor neutru: 10 10 Z 1 = − jX C1 = − j .I2 =Y2 I 3 = Y 33 Exemplul E. = = Y1 +Y 2 +Y 3 +Y 0 3 1 1 3 j+ + − j 10 10 10 10 U N0 apoi tensiunile fazelor U 1N = U 1 − U N 0 = 120 − 120e U 2 N = U 2 − U N 0 = 120e −j 2π 3 j 2π 3 = 120 3e j 2π 3 −j π 6 −j π 2 − 120e j = 120 3e U 3 N = U 3 − U N 0 = 120e − 120e = 0.2.2.2. Curenţii fazelor se calculează cu legea lui Ohm: U 120 3e I 1 = 1N = 10 Z1 − j 3 −j π 6 j 2π 3 2π 3 = 36e π j 3 U 120 3e . X L0 = X C1 = 10 / 3 Ω.1 este alimentat cu un sistem simetric de tensiuni cu tensiunea fazei 1 U 1 = 120 V .1 Y 3 U 23 − Y 1U 12 Y1 +Y 2 +Y 3 Y 1 U 31 − Y 2 U 23 . X L2 = X C 2 = 10 3 Ω. Z 2 = R2 + jX L 2 − jX C 2 = 10. Receptor echilibrat în conexiune stea Pentru acest tip de receptor este satisfăcută relaţia (2. I 2 = 2N = Z2 10 −j π 2 = 12 3e −j π 2 .4. iar curentul din firul de nul cu prima teoremă a lui Kirchhoff: I 0 = I 1 + I 2 + I 3 = 36e j π 3 + 12 3e −j π 2 = 12 3e j π 6 .2. E.

(2.59) deoarece în reţelele disipative părţile reale (rezistenţe.2.2. ecuaţia (2. alimentat cu un sistem simetric direct de tensiuni.2. I 2 = a 2 I 1 . (2.Y 1 = Y 2 = Y 3 = Y = Ye − jϕ .58) este U N 0 = V N − V 0 = 0.2.65) 58 .2. I 3 = Y U 3 = aY U 1 = a I 1 . din prima ecuaţie a sistemului (2. 3 În acest caz valorile efective ale curenţilor sunt π j π 6 (2.61) arată că în cazul unui receptor echilibrat.59) este valabilă şi pentru conexiunea stea cu conductor neutru de impedanţă Z 0 = 0 (V N = V 0 ).63) U 1N = U 1 = 1 U 12 e −j π 6 (2. (2.2. Evident relaţia (2. (2. U 3 N = U 3 . se obţine: .60).63). 3 Curenţii se exprimă cu relaţiile (2.2. adică: U 1N = U 1 . respectiv conductanţe) ale impedanţelor şi admitanţelor sunt pozitive şi nenule. cât şi pentru conexiunea stea cu neutrul izolat ( Z 0 → ∞).2. Rezultă deci că în cazul receptorului echilibrat în conexiune stea. în oricare din variantele conexiunii stea.58) (2. În ambele cazuri soluţia ecuaţiei (2. rezultă U N 0 (3Y + Y 0 ) = 0.2.2.62) Z Dacă în cazul conexiunii stea cu neutrul izolat se cunosc tensiunile de linie care conform teoremei 2. (2. indiferent de variantă.57) relaţie valabilă atât pentru conexiunea stea cu conductor neutru de impedanţă Z 0 ≠ 0.2.2.61) Relaţiile (2.2.2.45) devine Y (U 1 + U 2 + U 3 ) − U N 0 (3Y + Y 0 ) = 0.64) I 1 = YU 1 = I 3 = a I 1.2. U 2 N = U 2 .42-44). ţinând seama de (2.2.41) şi ţinând seama de relaţiile (2.61) prelucrate sub forma −j 1 Y U 12 e 6 .2. (2. În această situaţie este evident că tensiunile de fază ale receptorului sunt egale cu tensiunile de fază ale reţelei.2. (2. deplasarea neutrului este nulă.2.2 satisfac relaţiile U 12 = U 1 − U 2 = 3 U 1 e U 23 = U 2 − U 3 = a 2 U 12 U 31 = U 3 − U 1 = a U 12 .60) Aplicând legea lui Ohm în complex se obţin curenţii de fază (egali cu cei de linie) I 1 = YU 1 .56) Tensiunile aplicate receptorului fiind definite de sistemul (2. Deoarece U 1 + U 2 + U 3 = 0.2. curenţii absorbiţi formează un sistem simetric direct cu valorile efective Uf I1 = I 2 = I 3 = . I 2 = YU 2 = a 2 YU 1 = a 2 I 1 .

Z 2 = R2 − jX C = 20e 2π 3 −j π 3 j π 3 .2.3.2.67) Exprimând curenţii fazelor cu legea lui Ohm. I 23 = 23 = = 10e π −j Z 12 20 Z 23 20e 3 −j −j π 3 . I 2 = I 23 − I 12 .2. Receptor dezechilibrat în conexiune triunghi Dacă receptorul are fazele conectate în triunghi.2. R2 = R3 = 10 Ω.2 Soluţie Impedanţele fazelor receptorului au valorile: Z 1 = R1 = 20.2.4. E.69) Fig. şi linia de alimentare este fără pierderi.12.2. U 31 = aU 12 .2. (2. tensiunile de linie ale reţelei de alimentare se aplică direct fazelor receptorului ca în figura 2.2. pentru care se cunosc valorile parametrilor R1 = 20 Ω. I 23 j U 200e = 23 = = 10e 3 π Z 23 j 20e 3 j 2π 3 π iar cu prima teoremă a lui Kirchhoff se determină curenţii de linie: 59 .2. să se calculeze curenţii de fază şi de linie. Z 23 I 31 = U 31 Z 31 (2.I1 = I 2 = I 3 = Ul 3Z . se obţin curenţii de linie I 1 = I 12 − I 31 .2.66) 2. I 3 = I 31 − I 23 . 2.12 Exemplul E.2. Cu ajutorul legii lui Ohm se calculează curenţii de fază: I 12 U U 200e 200 = 12 = = 10. Z 12 I 23 = U 23 .68) şi aplicând prima teoremă a lui Kirchhoff în nodurile 1'. Aceste tensiuni formează sistemul trifazat simetric direct U 12 = U l e jα . X L = X C = 10 3 Ω. (2. Fig. se obţin relaţiile I 12 = U 12 .2. Ştiind că sistemul tensiunilor de alimentare este simetric de secvenţă directă. U 23 = a 2 U 12 .2.2 Se dă receptorul trifazat în conexiune triunghi din figura E. (2.2' şi 3'.2. Z 3 = R3 + jX L = 20e .

2.4.2.2. pentru a obţine un receptor echivalent în stea sau în triunghi. (2. curenţii absorbiţi pe faze formează un sistem simetric cu valorile efective I 12 = I 23 = I 31 = Ul .70) iar curenţii de fază se exprimă cu relaţiile (2. În cazul mai multor circuite (receptoare) dezechilibrate în stea. vor forma la rândul lor un sistem simetric direct I 1 = I 12 − I 31 = I 12 (1 − a ) = 3 I 12 e I 2 = a2 I1 I 3 = aI1.2. 2.2.2.2. cu neutrele izolate. Z (2.2. ceea ce permite obţinerea unui receptor echivalent în triunghi. I 23 = 23 = = a 2 I 12 . În acest caz se impune transfigurarea stelelor în triunghiuri. laturile omoloage ale acestor triunghiuri fiind conectate în paralel.74) −j π 6 (2. ca şi la cel în stea. Receptor echilibrat în conexiune triunghi În acest caz impedanţele fazelor receptorului satisfac relaţia ϕ Z 12 = Z 23 = Z 31 = Z = Ze j . cu valorile efective I1 = I 2 = I 3 = Observaţii 1.71) Relaţiile (2.I 1 = I 12 − I 31 = 10 − 10e I 2 = I 23 − I 12 = 10e I 3 = I 31 − I 23 = 10e −j π 3 π 3 j π 3 = 10e −j π 3 2π 3 j π 2 − 10 = 10e − 10e −j π 3 −j j = 10 3e .4.2. Pentru aceasta circuitul (receptorul) în triunghi se transfigurează în stea şi apoi.68).72) Curenţii de linie se determină cu relaţiile (2.73) 60 . potenţialele acestor neutre nu coincid şi stelele nu pot fi conectate cu laturile omoloage în paralel. Z Z Z Z Z (2. se pot face transfigurări succesive. pentru a determina tensiunile aplicate fazelor receptorului trebuie să se ţină seama de căderile de tensiune pe linie. (2. În cazul mai multor circuite (receptoare) conectate în serie sau în paralel şi în conexiuni diferite. obţinându-se I 12 = U 12 U a 2 U 12 U aU 12 .2. 3. prin înserierea impedanţelor de fază ale stelei 3U l Z .71) arată că la alimentarea receptorului echilibrat în conexiune triunghi cu tensiuni simetrice. Dacă un circuit (receptor) în conexiune triunghi este alimentat printr-o linie având impedanţe nenule pe faze.69) şi conform teoremei 2. 2.2. I 31 = 31 = = a I 12 .

Fig. are rolul de a stabiliza potenţialul punctului neutru al receptorului. potenţialele neutrelor lor N’ şi N” sunt diferite. Să se exprime curenţii din fazele liniei de alimentare.2. rezultă circuitul echivalent în stea. cu secţiune mai mică decât a conductoarelor de fază. Exemplul E. E.3.2. În regim simetric.3.2. curenţii fazelor formează un sistem trifazat simetric şi prin conductorul neutru nu trece curent. Z∆ (2.obţinute cu impedanţele liniei. compus din două receptoare dezechilibrate în conexiune stea. 4.. conform relaţiilor de transfigurare steatriunghi prezentate în capitolul 1. este alimentat cu un sistem simetric de tensiuni. Acest conductor ar putea fi deci suprimat. Rezolvarea acestuia furnizează curenţii prin linie care vor determina căderile de tensiune căutate.3 respectiv 61 .a Soluţie Cele două receptoare fiind dezechilibrate. deci conexiunile stea nu se pot considera în paralel. (2. în reţelele de distribuţie la joasă tensiune. astfel încât fiecărei faze să i se aplice practic aceeaşi tensiune efectivă. În practică însă.2. În cazul circuitelor (reţelelor) trifazate echilibrate în stea.76) 6.a. Circuitul din figura E. j = 1. Acest conductor neutru.2.2. nu se renunţă la el datorită numărului mare de consumatori cu receptoare monofazate care fac imposibilă o echilibrare perfectă. sunt valabile relaţiile Z ∆ = 3Z Y . curenţii de linie sunt defazaţi faţă de tensiunile stelate ale generatorului (tensiuni de fază când acesta este conectat în stea) sau ale receptorului cu argumentul ϕ = arctg( X / R ) al impedanţelor de sarcină Z = R + jX şi au valoarea efectivă Il = Uf ZY =3 Uf Z∆ = Ul 3 ZY = 3 Ul .2.3. 3 i.2. Pentru circuitele (receptoarele) echilibrate. În această situaţie se transfigurează conexiunile stea în triunghi şi se obţin impedanţele echivalente pe fază: 1 Y ' ij ' Z ij = = k =1 ' ' Y iY j ∑ Y 'k .75) 5.

k = 1. Z + Zk Tensiunile aplicate fazelor receptorului echivalent sunt: U kN = U k − U N 0 . egali cu cei din linia de alimentare sunt: I k = U kN Y eN .3. i ≠ j. Acest receptor se transfigurează apoi într-un receptor în conexiune stea. j = 1.3.2. 62 .3.2. 3 i. + Z 23 + Z 31 La acest pas.2. k = 1.c.'' Z ij = 1 Y '' ij = k =1 Y i'' Y 'j' ∑ Y 'k' . iar curenţii fazelor.b şi c Deplasarea neutrului se calculează cu relaţia U N0 = unde Y ek = U 1 Y e1 + U 2 Y e 2 + U 3 Y e3 Y e1 + Y e 2 + Y e3 1 .2. E. + Z 23 + Z 31 Z3 = Z 12 Z 31 Z 23 . cu impedanţele pe fază Z1 = Z 12 Z 12 Z 31 . = ' Y ij Y ij + Y 'ij' i. j = 1.3. Fig. schema echivalentă a circuitului este cea reprezentată în figura E. Receptorul echivalent în triunghi are impedanţele Z ij = 1 1 .b.3. ale receptoarelor echivalente reprezentate în figura E. k = 1. + Z 23 + Z 31 Z2 = Z 12 Z 23 Z 12 .3.2.3.3.2.

I 2 = I 2 e jβ 2 .2. deci I 1 = I 1e jβ 1 . I 1 ) + U 2 I 2 cos(U 2 . după cum este sau nu prevăzut cu conductor neutru (Fig. nici tensiunile reţelei.2.81) (2. I 2 ) + U 3 I 3 cos(U 3 . curenţii celorlalte faze fiind I 2 = a 2 I 1 şi I 3 = a I 1 .2.2.2.41) şi (2. Dacă neutrul nu este accesibil. sunt valabile relaţiile (2. Prelucrând relaţia (2.2.79) Partea reală a puterii complexe reprezintă puterea activă trifazată furnizată receptorului Pg = Re S g = U 1 I 1 cos(U 1 . punerea în scurtcircuit a tuturor punctelor neutre nu schimbă nici curenţii.41).se elimină cuplajele mutuale. Puterea complexă trifazată transmisă pe la borne receptorului reprezentat în figura 2. se dau tensiunile de linie sub forma (2. regimul de funcţionare rămânând simetric. Pentru a obţine schema monofazată de calcul se procedează astfel: . iar conductoarele neutre nu sunt parcurse de curent şi căderile de tensiune pe neutre sunt nule.13 ∗ ∗ S g = (V 1 − V 0 ) I 1 + (V 2 − V 0 ) I ∗ + (V 3 − V 0 ) I ∗ = U 1 I 1 + U 2 I ∗ + U 3 I ∗ .5. 2 3 2 3 (2. I 3 ). tensiunile şi curenţii sunt simetrici.2. 2.1.2. Dacă neutrul 0 al reţelei de alimentare este accesibil şi se consideră că sistemul tensiunilor de fază ale generatorului (reţelei) este simetric. 2 3 0 (2.5. Din schema monofazată se poate calcula simplu curentul I1.2.79) se obţine S g = U 1 I 1e jϕ 1 + U 2 I 2 e jϕ 2 + U 3 I 3 e jϕ 3 .77) Cum I 0 = I 1 + I 2 + I 3 .se transfigurează toate conexiunile triunghi în conexiuni stea cu relaţia Z Y = Z ∆ / 3.77) se obţine Fig. I 3 = I 3 e jβ 3 .80) (2.78) Circuitul fiind dezechilibrat. În consecinţă putem calcula mărimile fazei 1 utilizând o schemă monofazată constituită din elemente ale fazei 1 şi un conductor neutru de impedanţă Z 0 = 0. se poate exprima în funcţie de potenţialele şi curenţii asociaţi bornelor.13).13. rezultă că sistemul curenţilor este oarecare. 2.78) în funcţie de relaţiile (2.67). Puteri în circuite trifazate 2. j = 1.2.2.Observaţie: Într-o reţea trifazată echilibrată în regim simetric. cu relaţia ∗ S g = V 1 I 1 + V 2 I ∗ + V 3 I ∗ + V 0 ( − I ∗ ). unde ϕ j . substituind această relaţie în (2.3 se defineşte cu relaţia ϕ j =α − β j (2. dacă este cazul. Puteri în sistemele trifazate funcţionând în regim nesimetric Un circuit (receptor) trifazat poate fi considerat ca un multipol cu 4 sau 3 borne de acces. { } (2. .82) 63 .2.2.2. Procedeul este cunoscut sunt numele de “Metoda schemei monofazate”. Ca urmare.2.

conform teoremei de conservare a puterilor în curent alternativ.2. k =0 k =0 3 3 (2. respectiv (2. (2.78) devine ∗ ∗ S g = (U 1 − U 3 ) I 1 + (U 2 − U 3 ) I ∗ = U 13 I 1 + U 23 I ∗ .89) trebuie să fie identice.2. 2. ∑ X k I k2 = ∑(X L k =0 3 k 3 (2. I 2 ).2. ceea ce constituie verificarea rezolvării circuitului cu metoda bilanţului de puteri. este satisfăcută relaţia I 1 + I 2 + I 3 = 0 şi dacă se ia ca referinţă pentru potenţiale borna (faza) 3. Puteri în sistemele trifazate funcţionând în regim simetric Dacă sistemul tensiunilor de alimentare ale unui receptor echilibrat în conexiune stea cu conductor neutru este simetric de succesiune directă.86) şi (2. Prelucrând relaţia (2. unde ϕ = α − β.5. sistemul curenţilor va fi de asemenea simetric direct. relaţia (2.2. { } (2. I 2 ) + U 3 I 3 sin(U 3 . I 1 ) + U 23 I 2 cos(U 23 .2.2. 64 .90) se obţine p = 3U f I f cos ϕ . { } (2.88).90) este defazajul între tensiunea şi curentul de fază.2. Puterea instantanee totală furnizată unei sarcini trifazate în regim simetric este p = u1i1 + u2 i2 + u3i3 .85) şi (2.2.2.2.84) În consecinţă.91) (2.85) { } (2.89) Evident.2. 2 2 (2.87) din care rezultă puterile activă şi reactivă consumate de receptor Pc = Re{S c } = respectiv Qc = Im{S c } = k =0 k =0 3 ∑ Rk I k2 .2.2. Astfel puterea complexă consumată de receptorul trifazat în conexiune stea se calculează cu relaţia 2 2 2 2 2 S c = Z 1 I12 + Z 2 I 2 + Z 3 I 3 + Z 0 I 0 = ∑ Rk I k + j ∑ X k I k .83) sau (2.2. puterea activă este Pg = Re S g = U 13 I1 cos(U 13 .83) Dacă neutrul reţelei nu este accesibil (reţea fără conductor neutru).2.2. I 2 ).2.2.2. (2. iar puterea reactivă Qg = Im S g = U 13 I 1 sin(U 13 .88) 2 − X Ck ) I k .2.86) În afara acestor puteri definite la bornele receptorului. puterile calculate cu relaţiile (2. I 3 ). I 1 ) + U 23 I 2 sin(U 23 .92) (2. se mai pot exprima puterile consumate în elementele rezistive şi reactive ale circuitului.82) sau (2.Puterea reactivă trifazată furnizată la borne este partea imaginară a puterii complexe Qg = Im S g = U 1 I1 sin(U 1 . I 1 ) + U 2 I 2 sin(U 2 .

2. iar sistemul curenţilor fiind simetric.99) Circuitul fiind echilibrat. U l = 3U f şi I l = I f .2. adică energia se transmite uniform.98) Puterea aparentă totală se exprimă în funcţie de mărimile de fază sau de linie cu relaţiile S g = 3U f I f = 3 U l I l .2.2. (2. impedanţele pe faze sunt egale Z 1 = Z 2 = Z 3 = Z .2. (2.97) (2.103) 65 .Din relaţia (2.94) { } { } (2. (2. (2. 2 3 (2.102) Factorul de putere într-un circuit trifazat în regim simetric se defineşte cu relaţia k P = cos ϕ = Pg Sg . Puterea complexă trifazată transmisă receptorului în cazul reţelelor cu conductor neutru se exprimă cu relaţia * * S g = U 1 I 1 + U 2 I * + U 3 I * = 3U 1 I 1 = 3U f I f e jϕ .2. (2. eliminând vibraţiile.2. respectiv 2 Qc = Im{S c } = 3 XI 1 = 3( X L − X C ) I 12 . respectiv puterea reactivă Qg = Im S g = 3U f I f sin ϕ şi Qg = Im S g = 3 U l I l sin ϕ .93) Dacă receptorul este conectat în stea. Din ultimele două relaţii se exprimă puterea activă sub formele Pg = Re S g = 3U f I f cos ϕ şi Pg = Re S g = 3 U l I l cos ϕ . iar dacă este conectat în triunghi U l = U f şi I l = 3I f .2.2.95) (2.100) Puterile activă şi reactivă consumate sunt Pc = Re{S c } = 3RI 12 . În oricare dintre situaţii puterea complexă poate fi exprimată în funcţie de mărimile de linie cu relaţia S g = 3U l I l e jϕ . În acest caz puterea complexă consumată de receptor este: 2 S c = 3ZI 12 = 3RI 1 + j (3 XI 12 ). I 0 = 0.2. Această proprietate este deosebit de importantă în cazul când sarcina este un motor electric trifazat al cărui cuplu mecanic va fi constant (nepulsatoriu).2.2.96) { } { } (2.101) (2.91) rezultă că în regim simetric puterea instantanee trifazată este constantă.

6. acest curent este egal cu triplul componentei homopolare a curenţilor de linie ( I 0 = I 1 + I 2 + I 3 = 3I h ). 4. 3. drept urmare componenta homopolară a tensiunilor de linie este nulă.1. un sistem invers şi un sistem homopolar. Tensiunile de fază ale diferiţilor consumatori în conexiune stea. aceasta se închide în interiorul triunghiului (consecinţă a punctului anterior).V h ). Dacă există un conductor neutru şi este parcurs de curent. deoarece suma curenţilor de linie este totdeauna nulă ( I 1 + I 2 + I 3 = 0) .104) în raport cu componentele simetrice. aV i . conectaţi în paralel la o aceeaşi linie trifazată (la aceleaşi tensiuni de linie).104) (2.106) componentele directă şi inversă sunt aceleaşi.2.2. Într-un circuit trifazat fără conductor neutru (în conexiune stea sau triunghi). pot diferi numai prin componentele homopolare (conform relaţiei (2.2. a 2 V d .6. Rezolvând sistemul (2. componenta lor homopolară este nulă pentru orice nesimetrie. fiind exprimată cu relaţiile: V 1 = V d +V i +V h V 2 = a 2 V d + aV i + V h V 3 = aV d + a 2 V i + V h unde a este operatorul complex de rotaţie. respectiv I ld = I li = 3I fd . Descompunerea este unică şi mereu posibilă (teorema lui Fortescue).105) şi relaţiile (2. Componentele simetrice ale sistemelor de mărimi trifazate nesimetrice Un sistem trifazat nesimetric ordonat poate fi descompus în trei sisteme simetrice: un sistem direct. Metoda componentelor simetrice 2. a 2 V i ). Se poate demonstra simplu că valorile efective ale componentelor simetrice de tensiune şi de curent satisfac următoarele relaţii: U ld = U li = 3U fd .2.2. V h .107) Prima ecuaţie din sistemul (2. 2.2. (2.2.106) 66 . Suma tensiunilor de linie a unui sistem trifazat este nulă (U 12 + U 23 + U 31 = 0) în orice regim. 3 (2.2.6. curenţii fazelor receptorului nu au componentă homopolară).106) şi (2.2. Tensiunile de fază ale unui receptor echilibrat în conexiune stea fără conductor neutru nu au componentă homopolară (conform punctului 1.105) Aceste componente formează sistemele de succesiune homopolară (V h . oricare ar fi punctul neutru la care se raportează). Dacă curenţii de fază ai receptorului conectat în triunghi au o componentă homopolară. directă (V d .2.2. aV d ) şi inversă (V i . (2.2. 5. se obţin 1 V h = (V 1 + V 2 + V 3 ) 3 1 V d = (V 1 + aV 2 + a 2 V 3 ) 3 1 V i = (V 1 + a 2 V 2 + aV 3 ).107) au următoarele consecinţe: 1.

inversă şi homopolară . corespunzătoare relaţiilor (2. un sistem de tensiuni sau de curenţi se consideră simetric dacă atât εd cât şi εa sunt mai mici ca 0.directă. 2. ale căror impedanţe de cuplaj depind de poziţia circuitelor faţă de sensul de mişcare al rotorului). m Schema echivalentă fără cuplaje magnetice. U h = Zh Ih.2. Gradul de disimetrie se defineşte ca raportul dintre valoarea efectivă a componentei inverse şi valoarea efectivă a componentei directe V εd = i . (2. rezultă: Ud = Zd Id .2. m (b) (2.2. reprezentat în figura 2.2. Tratarea cuplajelor magnetice în componente simetrice Considerăm cazul general al unui receptor trifazat simetric (conexiunea fiind arbitrară) cu cuplaje magnetice nereciproce între faze (este cazul cuplajelor între înfăşurările unei maşini electrice.se calculează cu relaţiile Z d = Z + a 2 Z 'm + a Z " m Z i = Z + a Z 'm + a 2 Z " m (2. Ui = Zi Ii.110) în funcţie de componentele simetrice ale tensiunilor.2.2. 2.111) unde cele trei impedanţe . (2.6.2. (a) Fig.14.14.05.14 Exprimând căderile de tensiune se obţin expresiile U 1 = Z I 1 + Z 'm I 2 + Z " I 3 m ' U 2 = Z I 2 + Z" I1 + Z m I 3 m ' U 3 = Z I 3 + Z " I 2 + Z m I 1.b.gradul de disimetrie şi gradul de asimetrie.109) Vd În practică.112) Z h = Z + Z 'm + Z " .2.110) Ţinând seama de descompunerea (2.2.104) şi rezolvând sistemul (2.108) Vd Gradul de asimetrie este definit ca raportul dintre valoarea efectivă a componentei homopolare şi valoarea efectivă a componentei directe V εa = h .Cunoscând valorile componentelor simetrice de curent şi de tensiune se poate aprecia abaterea regimului nesimetric studiat faţă de regimul simetric prin definirea a două mărimi caracteristice .2.111) este prezentată în figura 2.a. (2.2.2.2. 67 .

ceea ce permite utilizarea unor scheme echivalente simple pentru fiecare componentă simetrică.2. 2.În cazul unor cuplaje magnetice statice. respectiv homopolară. în care impedanţele Z d .115) le corespund schemele monofazate din figura 2. U h = ( Z + 2 Z m + 3Z 0 ) I h .2.112) devin m Zd = Zi = Z − Zm (2.2.6. 68 .114) 2. U 2 .2. U i = (Z − Z m ) I i. Se studiază independent regimurile corespunzătoare câte unuia din sistemele componente simetrice ale tensiunilor şi apoi se suprapun efectele acestor sisteme de tensiuni pe baza relaţiilor (2. U 3 şi având cuplaje magnetice statice între faze.2.113) Z h = Z + 2Z m Dacă circuitul analizat nu are cuplaje magnetice.2.2. se obţine Z d = Z i = Z h = Z. apare un sistem de asemenea simetric de curenţi.16.15. Analiza circuitelor trifazate echilibrate alimentate cu tensiuni nesimetrice Într-un circuit trifazat echilibrat.113). Z h . alimentată de un sistem nesimetric de tensiuni U 1 .115) din care rezultă că impedanţele directă. (2. inversă. alimentat cu un sistem simetric de tensiuni. Zi = Z − Zm.2.3.2. Calculul regimurilor nesimetrice ale circuitelor liniare trifazate echilibrate se poate face pe baza teoremei superpoziţiei. Z i .104). Z h = Z + 2 Z m + 3Z 0 . Zd = Z − Zm.2. Ecuaţiile corespunzătoare fazei 1 din cele trei scheme sunt U d = (Z − Z m ) I d .2. . Z 'm = Z " = Z m şi relaţiile (2. inversă şi homopolară au valorile (2.2. Considerăm o sarcină echilibrată în conexiune stea cu conductor neutru de impedanţă Z 0 ≠ 0 . numite schema (de succesiune) directă. Descompunând sistemul de tensiuni şi aplicând teorema superpoziţiei se obţin cele trei scheme pe componente din figura 2. s-au exprimat conform relaţiilor (2.116) (a) (b) Fig. care va avea aceeaşi succesiune a fazelor ca şi sistemul de tensiuni. (2. Datorită caracterului echilibrat al circuitului este suficient să se considere câte o singură fază şi conductorul neutru.15 (c) Relaţiilor (2.

U 3 .117) în funcţie de ecuaţiile sistemului (2.17. cu ajutorul cărora se determină din schemele Sd.104) se obţin relaţiile între componentele simetrice ale tensiunilor şi curenţilor la bornele fazelor receptorului dezechilibrat Ed = U d = ξ h I d +ξ i I i +ξ d I h Ei = U i = ξ d I d +ξ h I i +ξ i I h Eh = U h = ξ i I d +ξ d I i +ξ h I h în care s-au făcut următoarele notaţii: (2. fiind posibilă separarea părţilor echilibrate şi dezechilibrate.6. ( Z 0 → ∞) schema homopolară rămâne cu latura deschisă.105).104) se exprimă apoi curenţii în circuitul iniţial. I i . Analiza circuitelor trifazate dezechilibrate În cazul unui circuit trifazat dezechilibrat.2.2. Z 2 .2.2. anume 3Z 0 I h = Z 0 I 0 . (2. inversă şi homopolară ca în cazul circuitelor echilibrate. prin înlocuirea impedanţelor elementelor dezechilibrate prin tensiuni echivalente nesimetrice.2. Acesta este un circuit trifazat echilibrat alimentat cu t. Si. Prelucrând relaţiile (2. U 3 = Z 3 I 3. Calculul regimurilor nesimetrice se face pe baza teoremei compensaţiei. Impedanţa 3Z 0 apare numai în schema homopolară pentru a conserva căderea de tensiune din schema iniţială între N şi 0.2. Dacă receptorul are neutrul izolat.U i .16 Fiind date tensiunile nesimetrice U 1 . 2. nesimetrice care reprezintă necunoscutele auxiliare. Sh. Cu relaţiile (2.2.2. relaţiile dintre componentele simetrice de succesiuni diferite ale căderilor de tensiune pe faze sunt mai complicate decât în cazul circuitelor echilibrate şi nu se mai pot construi schemele monofazate directă.2.e. a) Reţea echilibrată care alimentează un receptor trifazat static dezechilibrat Înlocuind pe baza teoremei compensaţiei impedanţele de fază (necuplate magnetic) Z 1 . se determină componentele lor simetrice U d . prin surse ideale de tensiune cu tensiunile la borne U 1 = Z 1 I 1. aceste componente împreună cu cele ale curenţilor alcătuiesc necunoscutele auxiliare ale problemei. 2.2. Z 3 . ale receptorului dezechilibrat (în orice conexiune) reprezentat în figura 2. U 2 . componentele simetrice ale curenţilor I d . U 2 = Z 2 I 2 . În general dezechilibrul reţelelor nu este total. care se descompun în componente simetrice. I h .18.118) 69 .m.4.Fig.U h cu relaţiile (2.117) se obţine circuitul din figura 2.

Ri. Zd I dg − I d Yd Ii = E i0 − U i .20.119) ( ) Studiul reţelei din figura 2. Ri.121) 70 . 2.2. respectiv 2.2.21. 3 ξh = ( ) (2.1 (Z 1 + Z 2 + Z 3 ) 3 1 ξ d = Z 1 + aZ 2 + a2 Z 3 3 1 ξ i = Z 1 + a2 Z 2 + aZ 3 . Rh.2.19 Aceste scheme se rezolvă cu oricare din metodele cunoscute din analiza circuitelor electrice de curent alternativ. Rh prin dipoli Thévenin sau Norton se obţin schemele din figurile 2. Fig. inversă şi homopolară Rd.2.19. reprezentate în figura 2.120) . Uh = . Zh I hg − I h Yh (2.2. Zi I ig − I i Yi Ih = E h0 − U h .2. care permit scrierea următoarelor relaţii: Id = respectiv Ud = Ed0 −U d . Echivalând reţelele Rd.2. (2.2.18 se poate face acum cu ajutorul schemelor de succesiune directă. Ui = .

dar particularizată pentru receptoare simple.120) sau (2. I hg . Rh.Fig.121) permite calculul componentelor simetrice ale tensiunilor şi curenţilor.2. ceea ce permite scrierea unor ecuaţii simple pentru curenţii şi tensiunile de fază.21 Mărimile E do .2.2.2.2.22 este echivalentă cu o reţea trifazată echilibrată alimentând un receptor trifazat dezechilibrat ale cărui impedanţe de fază satisfac relaţiile 71 . 2. se pot determina componentele simetrice ale curenţilor şi tensiunilor din laturile reţelei echilibrate R prin rezolvarea separată a acestor scheme (paragraful anterior). Z d .20 Fig. Z i . Nesimetria generată de întreruperi şi scurtcircuite este echivalentă cu situaţia prezentată la punctul anterior. Scurtcircuit pe faza 1.2. 1. cu ajutorul cărora.17. I ig . Ri. cunoscând componentele simetrice ale tensiunilor la bornele schemelor Rd. Z h .118) şi (2. sau de diferite tipuri de scurtcircuite. respectiv I dg . respectiv pentru componentele simetrice ale acestora. E io . E ho . cu întreruperea fazelor 2 şi 3 Situaţia prezentată în figura 2. utilizând relaţiile (2.104). b) Regimuri de avarie ale reţelelor trifazate În reţelele trifazate pot apare regimuri de funcţionare nesimetrică determinate de întreruperea uneia sau a două dintre faze. De asemenea. Calculul unor astfel de regimuri prezintă importanţă deosebită pentru dimensionarea şi protecţia acestor reţele. 2. se calculează din partea echilibrată a circuitului. Sistemul de ecuaţii obţinut cu relaţiile (2. se calculează apoi curenţii şi tensiunile la bornele receptorului dezechilibrat din figura 2.2.2.

2.2. 72 .124).125) Fig.2.24) sunt: I 1 = 0.23. 2.123) Din relaţiile (2. iar dacă este prin arc electric. U h =U d =U i.22 Relaţia (2. Rh în paralel. Z 2 = Z 3 = ∞. I 2 = I 3 = 0.2.2.105) rezultă U h + U d + U i = U 1 = 3Z I d . (2. 3 (2.128) Fig.127) (2.2.2. Ri.2.2.2.2. Dacă scurtcircuitul este net.124) (2.2.105) se obţin următoarele relaţii între componentele simetrice ale curenţilor şi tensiunilor: I h + I d + I i = 0.Z 1 = Z. care asigură de asemenea şi satisfacerea relaţiei (2. Z 1 = 0. Z 1 este impedanţa arcului. Ih = Id = Ii = Fig.122) (2. Scurtcircuit pe fazele 2 şi 3 şi întreruperea fazei 1 Ecuaţiile satisfăcute de acest receptor dezechilibrat (Fig.2. Ca urmare U 1 = Z I 1. (2.23 2. inversă şi homopolară se înseriază ca în figura 2.2.2. 1 I 1. 2.104) şi (2. 2.2.125) arată că cele trei scheme de succesiune directă. ca în figura 2. U 2 = U 3 = 0.2.2.104) şi (2. (2. 2. Rezolvând această schemă se obţin componentele simetrice ale curenţilor şi tensiunilor.126) Pe baza relaţiilor (2.24 Satisfacerea acestor relaţii impune conectarea celor trei reţele Rd.2.25.

3.2.Fig. REGIMUL PERIODIC NESINUSOIDAL 2. Mărimi periodice. fie neliniare. Orice funcţie periodică y(t) care satisface condiţiile Dirichlet (perioada poate fi împărţită într-un număr finit de intervale. În reţelele electrice care funcţionează în regim deformant. se numeşte mărime periodică în timp. (2. satisfăcând relaţia: y (t ) = y (t + T ) . factorul de putere scade. fie liniare. compensarea puterii reactive cu condensatoare nu este în general posibilă. au loc rezonanţe (care produc supratensiuni sau supracurenţi) etc.1. Distorsiunea provine de la imperfecţiunile constructive ale generatoarelor (nu se poate realiza o înfăşurare căreia să-i corespundă o repartiţie sinusoidală a inducţiei magnetice în întrefier) şi de la caracterul neliniar al unor elemente de circuit (bobine cu miez de fier. Curenţii şi tensiunile periodice nesinusoidale se calculează ca sume ale intensităţilor curenţilor şi tensiunilor produse separat de fiecare componentă armonică. transportului şi distribuţiei energiei electrice. care la rândul său produce căderi de tensiune nesinusoidale în alte elemente de circuit. În circuitele electrice destinate producerii.2. sub forma: 73 . cuptoare electrice. tiristoare etc.).3. Aceste elemente neliniare sub tensiune sinusoidală distorsionează curentul. O mărime variabilă în timp ale cărei valori se repetă periodic.3. de unde şi denumirea de regim deformant. Generalităţi Analiza regimurilor de funcţionare a circuitelor electrice în care curenţii şi tensiunile sunt funcţii periodice oarecare prezintă o importanţă practică deosebită.3. Valoarea cea mai mică (pozitivă) a lui T. 2. Calculul circuitelor electrice liniare sau aproximate prin elemente liniare se efectuează de obicei pe baza descompunerii în serie Fourier a semnalelor (tensiunilor) periodice ale reţelei şi a aplicării teoremei superpoziţiei. 2.25 Prin rezolvarea schemei interconectate se obţin componentele simetrice ale regimului nesimetric studiat. Studiul regimului periodic nesinusoidal este important atât din punctul de vedere al efectelor supărătoare produse în reţelele de transmisie şi distribuţie a energiei electrice. astfel încât în fiecare din ele funcţia să fie continuă şi monotonă) se poate dezvolta (descompune) în serie Fourier. forma de variaţie în timp a tensiunilor şi curenţilor nu este riguros sinusoidală. apar pierderi suplimentare de energie. cât şi din cel al construcţiei unor aparate electrice. diode redresoare. iar abaterea se numeşte distorsiune sau deformare.3. 2. care satisface relaţia (2. amplificatoare magnetice.1) se numeşte perioadă a mărimii.1) pentru T constant şi orice valoare a timpului t.

9) unde Y0 este valoarea medie a mărimii. De aceea curbele alternate simetric se mai numesc şi curbe electrotehnice.3.3. ω este pulsaţia fundamentală. k =1 k =1 ∞ ∞ (2. adică Bk = 0.3. cu proprietatea f(t) = .y (t ) = A0 + ∑ Ak cos(kω t ) + ∑ Bk sin (kω t ) . are numai termeni în cosinus. T∫ 0 (2. deci A0 = 0.funcţie pară: Bk = 0.3.3. k =1 k =1 ∞ ∞ (2. adică Ak = 0. iar Bk se calculează cu relaţia (2.6). T iar f este frecvenţa fundamentală.7) . respectiv în sinus.3. Ak = 8 T /4 f (t ) cos(kω t )dt .. 2. 74 . T ∫ 0 (2. are componenta continuă nulă.3.3. integrând pe jumătate de perioadă. cu proprietatea f(t) = f(-t). • o funcţie alternată simetric. Dacă y(t) are anumite proprietăţi de simetrie.3.6) pentru armonicile superioare. De exemplu: • o funcţie alternativă are valoarea medie pe o perioadă nulă.3. • dacă funcţiile alternate simetric se mai bucură şi de proprietăţi de paritate sau imparitate. A0 = 0 şi conţine numai armonici de ordin impar. rămân numai termeni în cosinus. cu proprietatea f(t) = .6). antisimetrie etc. T∫ 0 2T f (t )sin (kω t )dt .8) Marea majoritate a curbelor de tensiune electromotoare.3) (2.4) (2. Yk este valoarea efectivă a armonicii de ordin k.5).3.f(-t).funcţie impară: Ak = 0. are numai termeni în sinus. se poate restrânge intervalul de integrare în relaţiile de mai sus. de tensiuni şi de curenţi din energetică (tehnica curenţilor tari) sunt alternate simetric.3. iar Ak se calculează cu relaţia (2.3. iar αk este faza iniţială a armonicii de ordin k. • o funcţie impară. Coeficienţii Fourier se determină cu relaţiile: 1T A0 = ∫ f (t )dt . Bk = Observaţie: (2. Caracterizarea mărimilor periodice nesinusoidale.5) şi (2. pentru componenta continuă T0 Ak = Bk = 2T f (t )cos(kω t )dt . T ∫ 0 8 T /4 f (t ) sin (kω t )dt . Mărimile electrice periodice nesinusoidale se dezvoltă în serie Fourier sub forma: y (t ) = Y0 + ∑ Yk 2 sin (kω t + α k ) = Y0 + ∑ y k .2) unde ω este pulsaţia fundamentală corespunzătoare perioadei T a funcţiei y: 2π ω= = 2π f .5) (2. • o funcţie pară.f(t+T/2).3. iar intervalul de integrare pentru calculul coeficienţilor se reduce la un sfert de perioadă: . ale căror amplitudini se calculează cu relaţiile (2.

15) Ymed = y (t )dt .3.3. k =2 ∞ (2.4.  Yef  Yef   2 0< kd <1.. Dacă la bornele unui dipol se dau tensiunea şi curentul ca mărimi nesinusoidale sub forma: u (t ) = U 0 + ∑ U k 2 sin (kω t + α k ) = U 0 + ∑ u k i (t ) = I 0 + ∑ I k 2 sin (kω t + β k ) = I 0 + ∑ ik . În electroenergetică o mărime se consideră practic sinusoidală dacă kd < 0. Puteri în regim nesinusoidal. (2.05 (5%).3.9Y . 2.18) care la mărimile sinusoidale are valoarea k v = 2 ≈ 1.Pentru caracterizarea unei mărimi nesinusoidale se introduc următoarele definiţii: • Valoarea efectivă a unei mărimi periodice nesinusoidale este: Yef = 1T y (t ) 2 dt .11) • Reziduu deformant al unei mărimi periodice nesinusoidale este mărimea rămasă după scăderea armonicii fundamentale: y d = y (t ) − y1 = Y0 + k =2 ∑ yk .3. k =1 k =1 k =1 ∞ k =1 ∞ ∞ ∞ (2.3.19) (2..13) • Coeficientul de distorsiune al unei funcţii periodice nesinusoidale: Y  Y kd = d = 1 −  1  .3.3.10) se obţine: Yef = Y02 + Y12 + Y22 + .16) π • Factor de formă: k f = Yef / Ymed .3.17) Pentru mărimile sinusoidale k f = π /(2 2 ) ≈ 1.3. T∫ 0 ∞ (2. • Valoarea medie pe o semiperioadă: 2 T/2 (2.3.3. ∞ (2.14) Coeficientul de distorsiune nu dă informaţii asupra formei mărimii. (2.11 • Factor de vârf (creastă): k v = Ymax / Yef . (2. k =1 (2. T ∫ 0 Pentru o mărime sinusoidală 2 2 Ymed = Y ≈ 0. aplicând definiţia (2. (2.9).3.414 .10) Dacă se ţine seama de relaţia (2.20) se definesc următoarele puteri: 75 .3.12) • Valoarea efectivă a reziduului deformant este: 2 Yd = Y02 + ∑ Yk2 = Yef − Y12 .3. = Y02 + ∑ Yk2 .

…formează sisteme inverse.27) 3.…formează sisteme directe. În regim nesinusoidal.26) 2. iar cele de ordin k =3n-1.3.• Puterea instantanee: p = ui = U 0 I 0 + ∑ u k ik + U 0 ∑ ik + I 0 ∑ u k + ∑ ∑ u k in .24) • Puterea deformantă: D = S 2 − P2 + Q2 .3. • Puterea reactivă: Q = ∑ U k I k sin ϕ k . În circuitele trifazate. • armonicile de ordin 5.13. 5. .3. I 0 + I12 + I 2 + .. 4. 6. d ( ) [vad] (2. la conexiunea stea în tensiunile de linie nu apar armonici de ordin multiplu de 3 (deoarece formează sisteme homopolare) şi U l ≤ 3U f . armonicile de ordin multiplu de 3.3. astfel încât: • armonicile de ordin 1. (k =3n) formează un sistem homopolar. În regim nesinusoidal. Curbele electrotehnice nu conţin decât armonici de ordin impar.15. impedanţele bobinelor şi ale condensatoarelor se modifică în conformitate cu relaţiile: Z Lk = kω L. Z Ck = 1 / kω C . În regim nesinusoidal factorul de putere este definit cu relaţia: k= d P = S P P +Q + D 2 2 2 ≤1.25) Observaţii: 1. (2.. la conexiunea triunghi curenţii de linie nu conţin armonici de ordin multiplu de 3 (deoarece formează sisteme homopolare) şi I l ≤ 3I f . [VA] (2. • armonicile de ordin 3. k =1 d ∞ [var] (2. T0 k =1 d [W] (2. cele de ordin k =3n+1 formează un sistem de succesiune directă.3.23) • Puterea aparentă: 2 2 2 2 S = U ef I ef = U 0 + U 12 + U 2 + .7.9.11..21) • Puterea activă: ∞ 1T P = ∫ pdt = U 0 I 0 + ∑ U k I k cos ϕ k . 76 .3. (2..17. pe armonica de ordin k.22) unde ϕ k = α k − β k . k =1 k =1 k =1 k =1 n =1 ∞ ∞ ∞ ∞ ∞ (2.…formează sisteme homopolare. un sistem de succesiune inversă. În regim nesinusoidal.3.

intensitatea curentului. ale cărei mărimi – u1. care va determina apariţia unui câmp magnetic ale cărui linii de câmp ce se închid prin miezul feromagnetic vor înlănţui şi spirele înfăşurării secundare. • Transformatoare de măsură (de curent sau de tensiune). Dacă la bornele înfăşurării primare se aplică o tensiune u1 alternativă. pe care se dezvoltă teoria transformatorului monofazat. fenomenele ce intervin în funcţionarea transformatorului sunt în esenţă aceleaşi şi pot fi studiate pe un model comun. induce în spirele înfăşurării secundare pe care le străbate.m. pentru modificarea numărului de faze. transportul şi distribuţia energiei electromagnetice în condiţii tehnicoeconomice optime. După destinaţie transformatoarele se clasifică astfel: • Transformatoare de putere (monofazate sau trifazate). înfăşurarea va absorbi din reţeaua de alimentare un curent alternativ i1.1.1. fiind variabil în timp (este tot alternativ).1): înfăşurarea primară. determină necesitatea folosirii mai multor trepte de tensiune. 3. Fluxul magnetic produs de curentul (alternativ) primar. ale cărei mărimi – u2. dispozitive electromagnetice care permit transformarea unor mărimi caracteristice energiei în curent alternativ – tensiunea. Deşi există o mare varietate de tipuri constructive ca urmare a unui larg domeniu de utilizare. amplificatoare magnetice.3. TRANSFORMATORUL ELECTRIC 3. numărul de faze – fără a modifica frecvenţa mărimilor alternative. Legătura dintre diferitele nivele de tensiune se realizează prin intermediul transformatoarelor electrice.1. Principiul de funcţionare Producerea. Pentru aceasta considerăm un transformator cu două înfăşurări (Fig. Transformatoarele destinate modificării valorii tensiunii şi intensităţii curentului se numesc transformatoare de putere sau de forţă. • Transformatoare cu destinaţii speciale: de sudură.CAP. având frecvenţa egală cu cea a tensiunii de la bornele primare şi valoarea proporţională cu numărul de spire al înfăşurării secundare. Principiul de funcţionare al transformatorului electric se bazează pe legea inducţiei electromagnetice. MAŞINI ŞI ACŢIONĂRI ELECTRICE 3. Dacă fluxul magnetic fascicular produs de înfăşurarea primară are forma: 77 . pentru cuptoare electrice. folosite în transportul şi distribuţia energiei electrice.folosite fie pentru interconexiunea a două reţele cu nivele diferite de tensiune sau pentru reglarea tensiunii. o tensiune electromotoare (t.) de transformare.e. i2 – au sensurile de referinţă asociate după convenţia de la generatoare (înfăşurarea cedează energie electromagnetică).1. • Autotransformatoare . i1 – au sensurile de referinţă asociate după convenţia de la receptoare (înfăşurarea primeşte energie electromagnetică) şi înfăşurarea secundară.

fie numai înfăşurarea secundară. fluxurile de dispersie sunt relativ mici în raport cu fluxurile utile. respectiv ϕ u 2 = N 2ϕ . fluxuri magnetice utile proporţionale cu numărul de spire: ϕ u1 = N 1ϕ . proporţionale cu inductivităţile de dispersie corespunzătoare: ϕ σ 1 = Lσ 1i1 .1.1. prin intermediul transformatorului are loc un transfer de putere de la reţeaua conectată la înfăşurarea primară. la reţeaua conectată la înfăşurarea secundară. parţial prin aer. dϕ π  = ω N 2 Φ 2 sin  ωt −  . dintre înfăşurări.5) (3. respectiv ϕ σ 2 = Lσ 2 i 2 . dar păstrând frecvenţa mărimilor alternative.1.1. Liniile câmpului magnetic util. numite linii de câmp magnetic util. având permeabilitatea mult mai mare decât aerul. înlănţuind fie numai înfăşurarea primară.2) (3. spirele înfăşurării vor fi străbătute de curentul i2. b) se consideră regimul cvasistaţionar.ϕ (t ) = Φ 2 sin ωt . Din punct de vedere valoric. Spectrul liniilor de câmp arată că acestea se grupează în două categorii: linii de câmp care se închid numai prin miezul feromagnetic al transformatorului şi care înlănţuie ambele înfăşurări.3) şi fiind defazată cu π/2 în urma fluxului magnetic. curenţii de deplasare dintre spire. În consecinţă.2. indusă în înfăşurarea secundară cu N2 spire este: e2 = − N 2 având valoarea efectivă E 2 = ω N 2 Φ = 2π f N 2 Φ = 4.1. Ţinând seama de sensurile fizice ale mărimilor. linii de câmp care se închid parţial prin miez. deoarece. fluxurile totale corespunzătoare celor două înfăşurări sunt: (3. dt 2  (3.m. Liniile celor două câmpuri magnetice de dispersie determină fluxurile magnetice de dispersie ϕσ1 respectiv ϕσ2. Dacă la bornele înfăşurării secundare este conectat un receptor. miezul magnetic concentrează marea majoritate a liniilor câmpului magnetic. 3.1) (3.1. iar la bornele secundare va apare tensiunea u2. determină în secţiunea transversală a miezului magnetic fluxul fascicular util ϕ.1. numite linii de câmp magnetic de dispersie. determinate de solenaţia rezultantă. dintre înfăşurări şi miezul feromagnetic se neglijează.44 f N 2 Φ max . Teoria tehnică a transformatorului electric luând în considerare pierderile în fier Ipotezele în care se dezvoltă această teorie sunt: a) se ia în consideraţie saturaţia circuitului magnetic caracterizată prin dependenţa neliniară între fluxul magnetic şi solenaţie. t. c) înfăşurările se consideră cu parametri concentraţi.e.4) 78 .1. iar în înfăşurările primară şi secundară. evidenţiate în figura 3. cu modificarea tensiunii şi curentului din secundar.

7) devine: di dϕ + Lσ 1 1 dt dt .1.6) unde R1 şi R2 reprezintă rezistenţele electrice ale celor două înfăşurări. respectiv ϕ 2 = −ϕ u 2 + ϕ σ 2 = − N 2ϕ + Lσ 2 i 2 . dt (3.1. u 2 .9) este neliniar din cauza relaţiei ϕ = f (ϑ µ ) care reprezintă caracteristica magnetică a miezului. dt dϕ 1 . se obţine: e1 = R1i1 − u1 = − respectiv e2 = R2 i 2 + u 2 = − dϕ 2 . sistemul (3.1. Ţinând seama de relaţiile (3. ϕ . se completează cu relaţiile: di 1 u 2 = R i 2 + L 2 + ∫ i 2 dt dt C Lu ϕ= ϑµ .1.). di 2 dϕ − u 2 = R2 i 2 − N 2 + Lσ 2 dt dt u1 = R1i1 + N 1 (3. • solenaţia rezultantă obţinută prin aplicarea legii circuitului magnetic pe conturul închis Γ şi egală cu diferenţa dintre solenaţia primară şi cea secundară.ϕ 1 = ϕ u1 + ϕ σ 1 = N 1ϕ + Lσ 1i1 .1. Aplicând legea inducţiei electromagnetice de-a lungul contururilor închise care trec prin conductoarele celor două înfăşurări şi ţinând seama de legea conducţiei electrice..9) N1 N 2 ϑ µ = N 1i1 − N 2 i 2 care reprezintă: • căderea de tensiune pe sarcina din secundarul transformatorului (caracterizată de o rezistenţă.1.1. aproximaţie acceptabilă practic când u1 este sinusoidală şi U1=ct. o inductivitate şi o capacitate). jωC Lu Xu Φ= Θµ = Θµ N1 N 2 ω N 12 Θ µ = N1 I 1 − N 2 I 2 = N 1 I µ 79 (3. (3. Sistemul compus din relaţiile (3. Lu fiind inductivitatea corespunzătoare fluxului util.8) şi (3.1.1.6). Considerând dependenţa liniară (Lu=ct. Pentru ca sistemul să fie compatibil determinat.7) (3. i 2 . sistemul poate fi reprezentat în complex astfel: U 1 = R1 I 1 + jωLσ 1 I 1 + jω N 1 Φ − U 2 = R2 I 2 + jωLσ 2 I 2 − jω N 2 Φ 1 U 2 = R I 2 + jωL I 2 + I2 . • dependenţa neliniară dintre fluxul fascicular util şi solenaţia rezultantă care îl produce.10) .8) cu necunoscutele i1 .

reprezentând curentul care străbătând spirele înfăşurării primare în gol ar produce aceeaşi solenaţie ca în sarcină.11) E 1 = − jω N 1 Φ. puterii reactive de magnetizare a miezului. puterii reactive corespunzătoare câmpului magnetic de dispersie şi puterii transmise de transformator receptorului conectat în secundar.1. Pentru a face posibilă compararea parametrilor înfăşurărilor transformatorului. pierderilor în înfăşurări şi în miez.15) unde I a şi I µ sunt componenta activă şi reactivă a curentului de magnetizaţie (egal cu curentul de mers în gol.2.1. E 2 = jω N 2 Φ = − N2 E1 .1. N2 Sistemul ecuaţiilor raportate ale transformatorului este: U 1 = R1 I 1 + jX σ 1 I 1 − E 1 ' ' − U '2 = R2 I '2 + jX σ 2 I '2 + E 1 (3.2.este curentul de magnetizare. iar schema echivalentă se modifică prin completarea laturii transversale cu rezistenţa corespunzătoare pierderilor în fier (RFe).14) rămâne valabil cu excepţia ultimei relaţii care devine: I 10 = I µ + I a = I 1 − I '2 . I '2 = 2 I 2 .unde: I µ . N1 (3. N1 este reactanţa corespunzătoare fluxului util.13) U '2 = R ' I '2 + jX ' I 2 .   2 (3.1.14) iar schema echivalentă corespunzătoare este reprezentată în figura 3. precum şi căderile de tensiune au valori dependente de numărul de spire al înfăşurărilor. de valoare constantă. ca în figura 3.1.   2 ' Xσ2 N = 1 N  2   Xσ 2 .1. 80 . R2 =  1 N N2 N1  2 Notând ' 2   R2 . Xu Φ= Iµ ω N1 I µ = I 1 − I '2 (3. rezistenţele şi reactanţele – ca raportul tensiunilor la curenţi: X u = ωLu N N N ' U = 1 U 2 .12) şi raportând E 2 se obţine N ' E 2 = 1 E 2 = −E1 . sistemul (3. şi notat cu I 10 ).1. Aceasta se realizează în ipoteza conservării: solenaţiilor. N2 Rezistenţele şi reactanţele înfăşurărilor. Pentru aceasta tensiunile se raportează proporţional cu numărul de spire (pentru a conserva fluxurile fasciculare).1. Dacă se ţine seama de pierderile în fier. curenţii – invers proporţional cu numărul spirelor (pentru a conserva solenaţiile). (3. se face raportarea înfăşurării secundare la cea primară.

4.1.2 se mai numeşte schema echivalentă în T. se pot scrie ecuaţiile de bilanţ al puterilor active şi reactive: 81 . Diagrama de bilanţ energetic este reprezentată în figura 3.Observaţii: 1.1. Pentru simplificarea calculelor.3).2) care consideră şi pierderile în fier. Bilanţul puterilor transformatorului electric O metodă simplă de determinare a bilanţului puterilor transformatorului pleacă de la schema echivalentă a transformatorului monofazat (Fig. 3.06 . În elementele acestei scheme se produc următoarele pierderi: .02 − 1. 3. Schema din figura 3. în care latura transversală a fost reprezentată în varianta X u R Fe R X2 R2 X serie şi Z 12 = R12 + jX 12 = j = 2 Fe u 2 + j 2 Fe u 2 . X 12 3. Dacă transformatorul primeşte de la reţea pe la bornele înfăşurării primare puterea S 1 = P1 + jQ 1 şi cedează circuitului receptor racordat la bornele înfăşurării secundare puterea S 2 = P2 + jQ 2 . .de putere reactivă: Qσ1 şi Qσ2 în câmpul magnetic de dispersie al înfăşurării primare.1. respectiv secundare. R Fe + jX u R Fe + X u R Fe + X u iar c1 ≅ 1 + X σ1 ≅ 1. 2.4. la analiza funcţionării în sarcină se foloseşte schema echivalentă în Γ (Fig.1. în conductoarele celor două înfăşurări şi PFe în miezul feromagnetic.de putere activă: PCu1 şi PCu2. şi Qm la magnetizarea miezului feromagnetic.1. ţinând seama de pierderile de putere evidenţiate în figura 3.1.3.

18) 3.1.16) (3. La magnetizarea ciclică a miezului feromagnetic al transformatorului datorită variaţiei periodice în timp a fluxului magnetic.P1 = PCu1 + PFe + PCu 2 + P2 Q1 = Qσ 1 + Q m + Qσ 2 + Q2 (3. PF (care apar prin inducţie în miezul feromagnetic ce are şi proprietăţi conductive).17) Mărimile din ultimele două ecuaţii se calculează astfel: P1 = U 1 I 1 cosϕ 1 P2 = U 2 I 2 cosϕ 2 PCu1 = R1 I 12 2 ' ' PCu 2 = R2 I 2 = R2 (I 2 ) 2 2 PFe = R Fe I a Q1 = U 1 I 1 sin ϕ 1 Q2 = U 2 I 2 sin ϕ 2 Qσ 1 = X σ 1 I 12 2 ' ' Qσ 2 = X σ 2 I 2 = X σ 2 (I 2 ) 2 2 Qm = X u I µ . numiţi şi curenţi Foucault.1. Qm . de grosimea tolei. de frecvenţa de magnetizare şi de valoarea inducţiei magnetice (prin aceasta de valoarea efectivă a tensiunii de alimentare) şi sunt aproximativ egale cu pierderile de mers în gol PFe ≅ P0 (3. se produc pierderi prin histerezis PH (ca urmare a caracteristicii neliniare de magnetizare) şi prin curenţi turbionari. Pierderile specifice în unitatea de masă a miezului feromagnetic se exprimă cu relaţia: 82 . Observaţii: 1. Aceste pierderi depind de natura materialului feromagnetic. pierderi de putere constante: PFe . Se observă că există două categorii de pierderi: • • pierderi de putere proporţionale cu sarcina transformatorului: PCu1 . PFe = PH + PF . Qσ 2 . Qσ 1 . 2. PCu 2 .1.

. Ţinând seama de aceste precizări şi de relaţia (3.1. P1 U 2 I 2 cos ϕ 2 + PCu1 + PCu 2 + PFe (3. se mai produc pierderi în cuvă. toate celelalte pierderi depind direct sau indirect de încărcarea transformatorului.1.2 p Fe = p H + p F = σ H f Bmax + σ F f 2 2 Bmax (3. 5.1.1. f este frecvenţa de magnetizare.1.21) unde este rezistenţa echivalentă din schema Kapp. Derivând funcţia η (β ) şi anulând derivata se obţine: β op = P0 .1.20) devine: η= β S n cos ϕ 2 β S n cos ϕ 2 + β 2 P1k + P0 . în afara pierderilor în înfăşurări şi în miezul feromagnetic.1. care este definit ca raportul dintre puterea activă cedată în secundar şi puterea activă primită prin înfăşurarea primară: η= P2 U 2 I 2 cos ϕ 2 = . I 1n ' ' P2 = U 2 I 2 cos ϕ 2 = U 2 I 2 cos ϕ 2 = βU 1n I 1n cos ϕ 2 = β S n cos ϕ 2 Rk = P1k Puterea secundară (utilă) poate fi pusă sub forma: (3.23) Interesează gradul de încărcare pentru care randamentul transformatorului este maxim la o tensiune U2 şi un defazaj ϕ2 constante. (3. (3.1. în funcţie de puterea absorbită P1k. respectiv de I2. P1k (3. 3. iar Bmax este valoarea maximă a inducţiei magnetice în secţiunea transversală a miezului. În afara pierderilor în fier care sunt independente de curentul de sarcină.22) unde Sn=U1nI1n este puterea aparentă nominală a transformatorului. Randamentul transformatorului electric Pierderile de putere influenţează negativ randamentul transformatorului. Din expresia valorii maxime a randamentului: η max = S n cos ϕ 2 S n cos ϕ 2 + 2 P1k P0 . (3.1.19) unde: σH şi σF sunt constante care depind de grosimea tolei şi de natura materialului.20) Pierderile de putere în conductoare se pot pune sub forma: ' PCu = PCu1 + PCu 2 = R1 I 12 + R2 ( I 2 ) 2 ≅ Rk I 12 = β 2 P1k . relaţia (3. determinată la încercarea de I 12n scurtcircuit a transformatorului.4. 4. La funcţionarea în sarcină a transformatorului. β= I1 reprezintă gradul de încărcare al transformatorului.1.18).24) relaţie ce arată că încărcarea optimă este independentă de factorul de putere al sarcinii.25) 83 . în piesele de consolidare. pierderi specifice prin dispersie la capetele înfăşurărilor.

sau conform caracteristicii de încărcare (Cap. acestea să fie încărcate până la puterea nominală. randamentul său rămâne foarte bun). ceea ce conduce la apariţia în întrefierul maşinii a unei unde de câmp magnetic – numit câmp învârtitor.2. Sub aspect teoretic între cele două tipuri de motoare nu există nici o deosebire.1.1. transformatoarele sunt dimensionate să aibă un factor de încărcare optimă β op = 0.1) 84 . al cărei rotor are turaţia diferită de turaţia (viteza) câmpului magnetic învârtitor şi dependentă de cuplul rezistent. ceea ce complică întreţinerea. robusteţii. 4).5. în practică. tensiuni de alimentare. posibilităţii de a fi construită într-o gamă foarte largă de puteri. astfel încât el să funcţioneze cu randament maxim în regimul de funcţionare cel mai frecvent (chiar dacă transformatorul funcţionează în sarcină redusă faţă de cea nominală.3 − 0. numită turaţie de sincronism. macarale etc. Regimurile maşinii Maşina asincronă este o maşină electrică rotativă de curent alternativ (monofazată sau cel mai adesea trifazată). în funcţie de destinaţie şi de caracterul sarcinii. este reprezentată în figura 3. uneori în regim de frână (la ascensoare.1. tipul a) incluzând şi contacte alunecătoare.26) iar caracteristica randamentului η (β ) la cos ϕ 2 = const . De regulă. S n cos ϕ 2 + P1k + P0 (3. Principiul de funcţionare. a preţului de cost relativ scăzut pe unitate de putere.2. Expresia valorii randamentului nominal este: ηn = S n cos ϕ 2 . a randamentului ridicat.7 .). • Rotorul cu rolul de indus în două variante: a) Rotorul bobinat – înfăşurarea rotorică în conexiune stea este de tipul celei din stator. La funcţionarea în regim de motor – cazul obişnuit de utilizare a maşinii – înfăşurarea statorică este alimentată cu un sistem trifazat simetric de curenţi. pe care se dispune înfăşurarea trifazată conectată în stea sau triunghi şi care se alimentează de la reţea. cu câmp magnetic învârtitor. Acesta se roteşte cu o turaţie n1. ceea ce face ca. turaţii. Diferenţa dintre valoarea maximă şi cea nominală a randamentului transformatoarelor de putere este foarte mică. MOTORUL ASINCRON 3. 3.rezultă că acesta este maxim când pierderile constante sunt egale cu cele variabile.2. b) Rotorul în scurtcircuit sub formă de colivie simplă sau multiplă. sau în regim de generator (la microhidrocentrale fără personal permanent). Este utilizată mai ales în regim de motor. funcţie de frecvenţa f1 a mărimilor (tensiune şi curent) statorice şi de numărul de perechi de poli ai maşinii: n1 = 60 f 1 [rot/min] p (3. Elementele constructive de bază sunt: • Statorul având rol de inductor. Este maşina electrică cea mai folosită în industrie datorită simplităţii constructive. Tipul b) este constructiv mai simplu şi sunt cele mai răspândite.

2. f1 ω1 (3. corespunzătoare egalării cuplului electromagnetic activ cu cel rezistent. care are o distribuţie sinusoidală în timp şi spaţiu. p ω Ω 2 = Ω1 − 2 = 2π n 2 reprezintă viteza unghiulară rotorică. iniţial imobil. Pentru a caracteriza această rotire asincronă a maşinii sa introdus mărimea numită alunecare: s= unde ω1 = 2π n1 . de asemenea curenţii rotorici (i2=0) şi cuplul electromagnetic (cuplul activ) este nul. 85 .m.e. câmp ce se roteşte sincron (cu Ω 1) cu câmpul inductor principal (statoric).Câmpul magnetic învârtitor induce (prin fenomen de inducţie electromagnetică) în fazele înfăşurării rotorului. Câmpul magnetic învârtitor acţionează asupra acestor curenţi cu forţe Laplace. • Regimul de motor. Deci la turaţii rotorice asincrone n2< n1 cuplul electromagnetic al maşinii este un cuplu motor. care vor determina apariţia unui sistem trifazat simetric de curenţi rotorici (i2). Regimul de motor se desfăşoară pentru valori ale alunecării cuprinse în domeniul 0<s<1. dar este decalat spaţial faţă de acesta. viteza relativă a câmpului inductor în raport cu înfăşurarea rotorică scade (Ω 1 − Ω 2 ) .4) se observă că M > 0 dacă (Ω 2 < Ω 1 ) . 2.4) f ω2 = 2. t. numit câmp magnetic de reacţie (fenomenul poartă numele de reacţia indusului). reprezintă viteza unghiulară statorică. fapt ce duce la scăderea intensităţii curenţilor rotorici şi la reducerea frecvenţei lor. rotorice sunt nule (e2=0).3) n1 − n 2 Ω 1 − Ω 2 = . Cele două câmpuri magnetice se compun dând câmpul magnetic rezultant al maşinii.m.e. În final rotorul se stabileşte la o turaţie staţionară n2< n1.2.2. Curenţii rotorici îşi asociază un câmp învârtitor propriu.2) unde E2 reprezintă valoarea efectivă a t.2.m. Din teoria maşinii asincrone rezultă că cuplul electromagnetic poate fi pus sub forma: M= 3E 2 I 2 cos ϕ 2 . n1 Ω1 (3. Regimurile de funcţionare ale maşinii asincrone sunt consecinţe ale valorilor posibile ale cuplului electromagnetic în funcţie de viteza unghiulară statorică (Ω 1) şi de cea rotorică (Ω2). deoarece dacă înfăşurarea rotorică se roteşte cu aceeaşi viteză cu câmpul magnetic învârtitor (Ω 1 = Ω 2 ) fenomenul inducţiei electromagnetice nu se mai produce. Ω1 − Ω 2 (3. indusă în înfăşurarea rotorică. Maşina nu poate funcţiona la turaţia de sincronism.e. p Ţinând seama de relaţiile de mai sus rezultă că frecvenţa mărimilor rotorice este legată de frecvenţa mărimilor statorice prin relaţia: Ω1 = s= Observaţii: 1. un sistem trifazat simetric de t. care vor pune rotorul în mişcare. Pe măsura accelerării rotorului ca urmare a cuplului electromagnetic activ ce se exercită asupra lui. (e2). Din relaţia (3.

• Regimul de frână. • Se deosebesc două regimuri limită ale regimului de motor: • funcţionarea cu rotorul imobil (calat) când n 2 = 0 ⇒ s = 1 . 3. Teoria tehnică a maşinii asincrone în regim de motor Teoria tehnică a maşinii asincrone este similară celei a transformatorului electric.2. k1 N 1 ω 1 k1N 1 (3. M < 0 . În această situaţie maşina primeşte energie atât din reţeaua electrică. se obţin ecuaţiile de fază ale maşinii: U 1 = R1 I 1 + jω 1 Lσ 1 I 1 + jω 1 k1 N 1 Φ 0 = R2 I 2 + jω 2 Lσ 2 I 2 − jω 2 k 2 N 2 Φ I µ = I 1 − I '2 Φ= Lu Xu Iµ = Iµ .1 se prezintă caracteristica mecanică a maşinii cu evidenţierea regimurilor. Maşina asincronă intră în regim de frână atunci când cuplul electromagnetic dezvoltat este de sens opus sensului său de rotaţie. Dacă armătura rotorică este antrenată la o viteză unghiulară Ω 2 > Ω 1 în sensul câmpului magnetic inductor.2. Aceasta se întâmplă dacă se schimbă succesiunea fazelor înfăşurării statorice. astfel încât câmpul magnetic să se rotească cu Ω 1 în sens invers armăturii rotorice.similară unui transformator cu secundarul în scurtcircuit – regim periculos deoarece căldura degajată distruge rapid izolaţia. puterea mecanică este transformată în putere electrică şi maşina funcţionează în regim de generator injectând putere în reţea. R2 sunt rezistenţele înfăşurărilor statorică. cât şi pe la arbore şi o transformă în căldură prin efect electrocaloric.Regimul de generator. asociind statorul cu primarul şi rotorul cu secundarul în scurtcircuit al transformatorului. • funcţionarea la mers în gol ideal când n 2 = n1 ⇒ s = 0 . Acest regim se desfăşoară pentru 1 < s < ∞ . sau dacă cuplul rezistent depăşeşte valoarea cuplului activ. Regimul se desfăşoară în domeniul − ∞ < s < 0 . În figura 3. astfel încât se poate face o analogie cu acesta din urmă. Plecând de la relaţiile (3. respectiv rotorică.2.5) unde R1.2.1.10) şi ţinând seama că pulsaţia mărimilor statorice este diferită de cea a mărimilor rotorice. 86 .

  2 I2 = ' ' Xσ 2 k2 N 2 I2. k1 N 1   Xσ 2   2 k N = 1 1 k N  2 2 k N = 1 1 k N  2 2 . s  87 . se obţine sistemul complet al ecuaţiilor de funcţionare în regim permanent raportate la stator sub forma: U 1 = R1 I 1 + jX σ 1 I 1 − E 1 0= ' R2 ' ' I 2 + jX σ 2 I '2 + E 1 s I 10 = I µ + I a = I 1 − I '2 E 1 = − jX m I µ = − R Fe I a . conform relaţiei (3. N1. k1. Ţinând seama că ω 2 = sω 1 . k1 N 1 (3. în care. Deci motorul asincron reprezintă un transformator generalizat în care pe lângă transformarea tensiunilor şi curenţilor are loc şi transformarea frecvenţei în raportul s = f 2 / f1 . (3. Iµ este curentul de magnetizare care produce câmpul magnetic învârtitor.Lσ1. Φ este fluxul magnetic corespunzător unui pol al câmpului învârtitor. k2 sunt coeficienţi subunitari care depind de tipul înfăşurării. rezistenţa R2 / s s-a 1  ' ' descompus în R2 şi  − 1 R2 . Schema echivalentă corespunzătoare este prezentată în figura 3.7) Notând X σ 2 = ω 1 Lσ 2 şi luând în considerare şi pierderile în fier. N2 reprezintă numărul de spire al înfăşurării de fază statorică. respectiv rotorică.2. k2 N2   R2 .2. (3. numiţi factori de înfăşurare.2.8) arată că maşina asincronă poate fi echivalată cu un ' transformator care ar fi încărcat cu o sarcină rezistivă variabilă R2 / s .2. Lσ2 sunt inductivităţile de dispersie a înfăşurării de fază a statorului faţă de rotor şi invers.6) raportarea mărimilor rotorice la cele statorice se face cu relaţiile: E2 = ' ' R2 k1 N 1 E 2 = −s E 1 . pentru ' evidenţierea pierderilor în înfăşurarea rotorică şi a puterii mecanice.2.2.8) Primele două ecuaţii din (3.2.3) şi făcând notaţiile: E 1 = − jω 1 k1 N 1 Φ = − jω 1 Lu I µ = − jX u I µ E 2 = jω 2 k 2 N 2 Φ = − k2 N2 s E1 .

Rezistenţa corespunzătoare pierderilor în fier RFe este mai mică decât la transformator 2 (pierderile PFe = R Fe I a sunt relativ mai mari).10) (3.2.3). 3.Observaţii: 1. Pem. Neglijând rezistenţa statorică şi reunind reactanţele de scăpări R1 ≈ 0 şi 1 ' X σ = X σ 1 + X σ 2 . Bilanţul puterilor şi randamentul motorului asincron trifazat Puterea electrică absorbită pe la bornele statorice de motor este: P1 = 3U 1 I 1 cos ϕ 1 Din această putere o parte se consumă prin pierderi Joule în înfăşurarea statorică PCu1 = 3R1 I 12 (3. se obţine schema simplificată a maşinii asincrone.3. X σ 2 sunt relativ mari în comparaţie cu Xu.2. cu c circuitul de magnetizare scos la borne (Fig. 2.2. 3. cu c = 1. Datorită întrefierului (care nu apare la transformator) reactanţele de dispersie ' X σ 1 . 3. Ca urmare la maşina asincronă nu sunt posibile simplificările care se fac la transformator pentru schema Kapp (de scurtcircuit).2.04 − 1.08 . Puterea rămasă este puterea electromagnetică a maşinii. transmisă rotorului prin intermediul câmpului magnetic învârtitor din întrefier: 88 .9) şi prin pierderi prin histerezis şi curenţi turbionari în miezul feromagnetic al statorului – PFe1.

(3. s (3. Deci pierderile în fierul rotoric al motorului asincron se pot neglija în regim normal de funcţionare.5-3) Hz.14) Diferenţa dintre puterea electromagnetică transmisă rotorului şi puterea utilă la arborele motorului se numeşte putere de alunecare: Ps = Pem − P2 = PCu 2 + Pfv . Q1 = Qσ 1 + Q Fe1 + Qδ + Q Fe 2 + Qσ 2 89 (3. iar cele prin curenţi turbionari cu f 22 .06 (valorile mai mici corespund la puteri mai mari).Pem = P1 − ( PCu1 ' R2 ' 2 + PFe1 ) = 3 ( I 2 ) = M Ω1 .4.2. Spre deosebire de secundarul transformatorului electric care poate debita atât energie activă cât şi reactivă.2. sub forma de energie mecanică.2. Rotorul primeşte însă energie reactivă necesară magnetizării câmpului magnetic de dispersie şi a armăturii rotorice.15) Observaţii: 1. Acestea din urmă sunt mici: cele prin histerezis sunt proporţionale cu f2.13) Puterea utilă disponibilă la arborele motorului se obţine scăzând din această putere mecanică pierderile mecanice prin frecare şi ventilaţie: P2 = Pmec − Pfv = M u Ω 2 .01 − 0. Puterea rămasă reprezintă puterea mecanică transmisă rotorului: Pmec = Pem − PCu 2 = (1 − s ) Pem = MΩ 2 . bilanţul este modelat de relaţia: .12) şi în miezul rotoric PFe2. Din această putere primită de rotor o parte se pierde în înfăşurarea rotorică prin efect Joule: ' ' PCu 2 = 3R2 ( I 2 ) 2 = sPem (3. În ceea ce priveşte puterea reactivă. La motoarele asincrone de construcţie normală alunecarea nominală s n = 0. (3. rotorul motorului asincron poate da numai putere activă.2.2.16) 2. astfel încât f2 = (0. valoarea frecvenţei rotorice fiind redusă.11) unde M este cuplul electromagnetic al maşinii.2. se prezintă diagrama de puteri a motorului asincron.2. (3. În figura 3.

ACŢIONĂRI ELECTRICE 3. cuplaje electromagnetice sau cu fricţiune. Aceste motoare pot 90 . având rolul de a transforma parametrii electrici ai sursei de alimentare în mărimi specifice tipului de motor şi metodei de reglare a turaţiei adoptate. acţionările electrice se clasifică în: • • acţionări individuale. Q Fe1 . şuruburi fără sfârşit etc. se găseşte convertorul mărimii măsurate. care furnizează mărimea de comandă. În fluxul de informaţii al sistemului de acţionare.3. Convertorul electric poate fi o instalaţie de redresare. acţionări multiple.) este alimentat prin intermediul unui convertor electric (rotativ sau static). În figura 3. Randamentul nominal este o funcţie de puterea motorului.1 se reprezintă schema structurală a unui sistem complex de acţionare electrică. Q Fe 2 .2.E. (3. roţi dinţate. El poate fi comandat printr-un sistem automat de comandă prevăzut cu calculator de proces – în cazul sistemelor complexe – sau cu regulator pentru sistemele mai simple. Sisteme de acţionare electrică Acţionarea electrică este operaţia prin care se efectuează comenzi asupra regimurilor de funcţionare a maşinilor de lucru cu ajutorul energiei electrice.A.17) Randamentul motorului asincron se determină cu relaţia: η= P2 3U 1 I 1 cos ϕ 1 − ( PCu1 + PCu 2 + PFe1 + Pfv ) . 3. alcătuite dintr-un ansamblu de dispozitive care transformă energia electrică în energie mecanică şi coordonează pe cale electrică parametrii energiei astfel obţinute (în principal cuplul şi turaţia).3. reprezentat de un traductor de poziţie sau de turaţie. curele de transmisie.în care: ' ' Qσ 1 = 3 X σ 1 I 12 şi Qσ 2 = 3 X σ 2 ( I 2 ) 2 reprezintă puterile de magnetizare ale câmpurilor magnetice de dispersie în cele două înfăşurări. câte un motor pentru o mişcare sau un grup de mişcări. un variator de tensiune sau combinaţii ale acestora.C. motorul poate fi cuplat la arborele maşinii de lucru direct sau prin transmisie mecanică.E. în care o maşină de lucru este acţionată de mai multe motoare electrice. în care un singur motor electric acţionează o singură maşină de lucru. = P1 3U 1 I 1 cos ϕ 1 (3. Ea se realizează prin sisteme de acţionare electrică. M.18) Ca şi la transformatorul electric se poate demonstra că randamentul maxim se obţine când pierderile constante ( PFe + Pfv ) sunt egale cu pierderile variabile ( PCu1 + PCu 2 ).2. un convertor de frecvenţă. împreună cu mecanismele de transmisie a energiei mecanice – care formează lanţul cinematic (L.1. ele satisfac relaţia: 2 Q Fe1 + Q Fe 2 + Qδ = 3 X u I µ .A. de tipul constructiv.) al acţionării – alcătuit din arbori de transmisie. Motorul electric de acţionare (M. După numărul motoarelor care asigură acţionarea unei maşini de lucru. de turaţie. – formează echipamentul de antrenare. Qδ sunt puteri necesare magnetizării celor două armături şi a întrefierului.3.

3. dt (3.3. având acceleraţia unghiulară dΩ/dt.1) 91 . iar legătura electrică se realizează prin aşa-numitul arbore electric.funcţiona independent sau pot fi legate între ele pe cale mecanică. iar M r .3. În cazul mecanismelor la care momentul axial de inerţie al unor piese în raport cu arborele motor îşi schimbă valoarea în decursul unui ciclu de funcţionare (cazul mecanismelor bielădΩ . industria textilă.1) este valabilă numai în ipoteza că momentul axial de inerţie este constant.3. Legătura mecanică se realizează prin cuplaj rigid. Ecuaţia fundamentală a sistemelor de acţionare electrică La baza studiului acţionărilor electrice complexe se află ecuaţia de mişcare a sistemului de acţionare individuală care derivă din legea fundamentală a mişcării. la maşinile de lucru din metalurgie.cuplul rezistent static. care se roteşte cu viteza unghiulară Ω. poligrafică etc. Sistemul se aplică la maşinile de aşchiere. a cărei lege fundamentală este: M = Ma − Mr = J unde: M reprezintă cuplul rezultant care acţionează asupra arborelui motor în regim permanent. La aceste sisteme de acţionări randamentul creşte şi devin posibile comenzile automate ale unor mecanisme separate.2. Mişcarea de bază în sistemele de acţionare electrică este mişcarea de rotaţie. Relaţia (3. Termenul din dreapta ecuaţiei se mai numeşte cuplu rezistent dinamic. diferenţial sau cu fricţiune. ceea ce corespunde majorităţii cazurilor practice. M a este cuplul activ. sau pe cale electrică. J reprezintă momentul axial de inerţie al ansamblului motor-sarcină.

care permit înmagazinarea unei energii potenţiale. în momentul presării.3. momentelor de inerţie şi a momentelor de volant la arborele motorului. (3. Pentru rezolvarea problemelor de acţionare este necesară precizarea convenţiei asupra semnelor cuplurilor ce intervin în ecuaţia fundamentală.3.manivelă. aşchiere. acţionând în sensul cuplului motor. opunându-se cuplului motor. este acceleraţia unghiulară exprimată în funcţie de variaţia în timp a dt 60 dt turaţiei motorului. fără organ de transmisie intermediar sau cu organ de transmisie cu raport egal cu unitatea. dt 2 dt dΩ GD 2 dΩ GD 2 dn . legătura dintre cei doi arbori realizându-se prin sisteme de transmisie cu rapoarte diferite. Cuplul rezistent static M r acţionează la arborele maşinii de lucru şi se datorează forţelor de frecare şi utile (de tăiere. Reducerea cuplurilor şi a momentelor de inerţie la arborele motorului Ecuaţia fundamentală a mişcării de rotaţie în oricare din formele de mai sus este valabilă când arborele motorului electric este cuplat direct cu arborele maşinii de lucru. motorul cedează energie în reţea sau pe o rezistenţă din circuitul indusului. În această situaţie maşina absoarbe energie din reţea. răsucire etc.81. De cele mai multe ori. Semnul pozitiv al acestui cuplu corespunde cazului când el se opune cuplului motor. Cuplurile rezistente statice pot fi de reacţie sau potenţiale . El învinge cuplurile rezistente statice şi dinamice. imprimând maşinii de lucru o anumită viteză.1) se mai poate scrie ca: M =J unde GD2 reprezintă momentul de volant (de giraţie) al maselor în mişcare de rotaţie.3.3. Cuplul activ M a reprezintă cuplul dezvoltat de motorul electric ca urmare a acţiunii câmpului electromagnetic al statorului asupra rotorului. iar sensul cuplului activ este pozitiv.). În prima grupă intră cuplurile statice care se opun totdeauna cuplului motor şi deci sunt pozitive. când energia cinetică variază.).3) 92 .3. El este pozitiv când se opune cuplului activ şi negativ când întreţine mişcarea motorului. viteza unghiulară a arborelui motor este diferită de cea a arborelui maşinii de lucru. dΩ 2π dn = . În aceste condiţii.2) Ecuaţia (3. al maşinilor cu raport de transmisie între două organe variabil în timp etc. compresie. iar cuplul este negativ sau de frânare. = = dt 4 g dt 375 dt (3. pentru determinarea puterii şi turaţiei motorului de acţionare este necesară reducerea cuplurilor. El se opune mişcării imprimate de motor maşinii de lucru. iar g=9. Ele corespund unor maşini de lucru care prelucrează corpuri rigide. semnul cuplului se consideră negativ. este acceleraţia gravitaţională. Dacă M a lucrează în acelaşi sens cu cuplurile rezistente de pe arborele maşinii de lucru. ecuaţia fundamentală a mişcării se scrie sub forma: M =J dΩ Ω dJ + . Cuplul rezistent dinamic apare în timpul proceselor tranzitorii. deoarece energia potenţială este cedată. Când sarcina se ridică. Când sarcina se coboară. ea înmagazinează o anumită energie potenţială şi semnul cuplului static este pozitiv. întindere. cum sunt maşinile unelte de aşchiere sau presele mecanice cu excentric. 3. În grupa a doua intră toate cuplurile date de maşinile de ridicat. însă.

2.3. cuplul redus se exprimă cu expresia: M mr = (3. m r 2 2 de unde rezultă momentul de inerţie redus: 1 Ω2 1 1 r Jm = Jr = Jr .3. k (3.3.b).6) Reducerea momentelor de inerţie ale pieselor componente se face în ipoteza invarianţei energiilor cinetice: 1 1 J mΩ2 η = J r Ω 2 . între arborele motor şi arborele maşinii de lucru fiind mai multe trepte de reducere.10): 93 . 3.3.3.3. Reducerea cuplurilor la arborele motorului se efectuează în ipoteza invarianţei puterii în sistem: M m Ω mη = M r Ω r .3.8) (3.9) şi (3. atunci reducerea cuplurilor şi momentelor de inerţie se aplică din treaptă în treaptă. conform relaţiilor (3.3.3. η Ωm ηk η Mr.4) Dacă motorul frânează. astfel încât cuplul redus va fi: Mm = 1 Ωr 11 Mr = Mr .5) (3.2.Considerăm sistemul de acţionare cu transmisie rigidă cu roţi dinţate din figura 3.a.7) Dacă sistemul de acţionare are o schemă cinematică mai complexă (Fig. 2 η Ωm η k2 (3.

respectiv randamentele diferitelor trepte de transmisie. i =1 η i k i J ri . repectiv de momentul axial de inerţie al rotorului şi al pieselor fixate pe arborele acestuia. acestea din urmă creează la arborele motor cupluri rezistente dinamice suplimentare. Ca urmare. Reducerea mişcărilor de translaţie la mişcări de rotaţie În cazul maşinilor de lucru care au în componenţa lor atât mase în mişcare de rotaţie cât şi mase în mişcare liniară (de exemplu: raboteze.Mm =∑ Jm = ∑ p M ri . mecanisme de transport etc.9) 2 i =1 η i k i (3. cuplul redus la arborele motorului. Considerând sistemul de acţionare din figura 3. p (3. ţinând seama şi de momentul de volant al 2 rotorului motorului electric şi al pieselor fixate pe arborele acestuia. 3. iar ηi randamentele. Mr0.3. este necesară reducerea mişcării de translaţie la mişcare de rotaţie.16) n0 fiind turaţia motorului.14) unde randamentul total al transmisiei pentru s cuplaje este: η t = ∏η i . cuplul total redus la arborele motorului se calculează cu relaţia: M mt = M r 0 + Mr . p.3. Dacă se ţine seama şi de cuplul rezistent static aplicat chiar la arborele motor. p (3. ⋅ ⋅ ⋅ s −1 . iar np – turaţia maşinii de lucru.3.10) în care Mri reprezintă cuplurile rezistente statice.3.3. ki rapoartele de transmisie.12) unde Mmt şi Jmt reprezintă cuplul rezistent total. la arborii intermediari i=1.13) În calculele practice pentru care se cunoaşte sau se poate determina cuplul rezistent static al mecanismului.15) iar raportul total de transmisie: kt = ∏ ki = i =1 s n 0 n1 n . corespunzător frecărilor în lagăre. (3. maşini de ridicat.3. ηt k t (3. respectiv momentul axial total. momentul de volant total redus.3. i =1 s (3. reduse la arborele motorului. relaţiile de mai sus devin: M mt = M r 0 + ∑ J mt = J r 0 + ∑ p M ri .).3. Jri momentele axiale de inerţie.3.4. i =1 η i k i J ri . Jr0. va fi dat de relaţia: 2 2 (GD m ) t = GD0 + ∑ p GDi2 2 i =1 η i k i . În mod similar. Mr şi se cunosc turaţiile. corespunzător forţei 94 .11) 2 i =1 η i k i (3. . GD0 .3.3. n1 n 2 ns (3.

3. 2 2 m v2 .23) Dacă transferul de energie se face de la maşina de lucru la motor. 95 .17) Raportarea maselor de inerţie se face pe baza conservării energiei cinetice: Jm Ω2 mv 2 m η= . Dacă lanţul cinematic al maşinii de lucru este complex.3. η Ωm (3. (3. momentul de inerţie total redus la arborele motorului va fi: p m m v2 J j j J mt = J r 0 + ∑ ri 2 + ∑ .20) iar momentul de volant redus: 2 GDm = 4 gJ m = (3.3. fiind format din p arbori cu mişcare de rotaţie şi m mecanisme cu mişcare liniară. η Ω2 m 4 g mv 2 4Gv 2 365 Gv 2 .21) în care v este viteza liniară în m/s . (3.18) (3. = ≈ η Ω2 ηΩ 2 η n2 m m (3.3. de unde: Mm = Fv . se calculează în ipoteza conservării puterii: M m Ω mη = F v .de sarcină F care acţionează asupra organului cinematic în mişcare de translaţie cu viteza v.19) astfel încât momentul de inerţie redus va fi: Jm = (3.3. iar G greutatea în kgf. n turaţia motorului în rot/min.3.22) 2 i =1 η i k i j =1 η j Ω m iar momentul de volant total redus la arborele motorului: 2 2 (GD m ) t = GD0 + ∑ i =1 p Gi Di2 η i k i2 +∑ m 4G j v 2 j 2 j =1 η j Ω m . relaţiile deduse mai sus îşi păstrează valabilitatea dacă se schimbă locul randamentului de la numitor la numărător.3.

în timp ce cuplul creşte. Cum viteza de tragere: v=Ω iar M r = Fr d . în funcţie de tipul maşinii.3.0.3.3. n (3.3.2.   α (3.3. rezultă M r = M rn Ωn n = M rn n .3. α este un coeficient care.24) pentru α = -1 şi în care s-a neglijat cuplul rezistent datorat frecărilor. În funcţie de valorile lui α. Mrn este cuplul rezistent nominal corespunzător turaţiei nominale nn sau vitezei unghiulare nominale Ω n. n este turaţia de regim a maşinii de lucru.1. este: M r = M r 0 + ( M rn − M r 0 ) nn . hârtie.1.3.5.3. poate lua valorile -1.25)  Ω − M r 0 ) Ω  n   n  = M r 0 + ( M rn − M r 0 )  n   n α   .5. 2 (3. Puterea utilă fiind: P2 = M r Ω = M rn Ω n = Fr v = ct. 3. curba (1). 2 (3. Maşini de lucru cu cuplul rezistent variabil cu viteza liniară sau cu viteza unghiulară a mecanismului Din această categorie fac parte maşinile de lucru care trebuie să învingă frecări cu aerul.26) d . Forma completă a caracteristicii mecanice a acestor maşini reprezentate în figura 3.3. relaţia (3. v.28) Ultima relaţie reprezintă forma simplificată a caracteristicii mecanice obţinute din (3.3. la care viteza de tragere a materialului. Caracteristicile mecanice ale maşinilor de lucru Caracteristica mecanică a unei maşini de lucru reprezintă dependenţa dintre cuplul rezistent static al maşinii şi turaţia (sau viteza unghiulară de rotaţie) a acesteia.24) rezultă că viteza unghiulară Ω.>2.4.29) 96 . respectiv turaţia n. trebuie să scadă cu diametrul mosorului. Ω n (3.27) (3. Caracteristica mecanică a acestor maşini este dată de relaţia: M r = M r 0 + (M rn unde: Mr0 reprezintă componenta cuplului rezistent corespunzătoare frecărilor şi independentă de viteză. cu apa sau cu un alt fluid.3. şi forţa de tracţiune F trebuie să rămână constante indiferent de diametrul d al mosorului.24) are diferite forme: • Maşini de lucru la care α = -1 Este cazul maşinilor de bobinat fire. sârmă.3.

2   .4).• Maşini de lucru la care α = 0 Din această categorie fac parte maşinile de lucru care efectuează ridicări de sarcini (macarale.24) ia forma: M r = M rn = ct. cu excitaţie constantă. 3.   2 (3. Un astfel de cuplu este cel necesar rotirii rotorului unui generator de c. (3. maşini de găurit şi strunguri la care viteza de tăiere este proporţională cu înaintarea) şi pentru care relaţia (3. În cazul ventilatoarelor sau pompelor centrifuge.   2 (3.3. ascensoare) sau înving frecări (benzi transportoare. ca în figura 3.3. cuplul Mr0 se poate neglija şi caracteristica mecanică devine:  Ω   n  = M rn  M r = M rn  Ω  n  n  n reprezentată prin curba (4) din figura 3. refularea fiind liberă.3.30) Caracteristica mecanică a acestor maşini este deci o dreaptă paralelă cu axa abscisei pe care se află reprezentat timpul. Este cazul sistemelor de acţionare care presupun mase ce se deplasează cu viteze mari sau în cazul centrifugării fluidelor cu contrapresiune.3.24) devine: M r = M r 0 + (M rn − M r 0 ) (3.3.3. calandri pentru fabricarea cauciucului. Ωn nn În acest caz relaţia (3.c.3.31) adică cuplul rezistent variază direct proporţional cu turaţia (dreapta (2) din Fig.5. valoarea cuplului rezistent şi timpul cât acesta rămâne constant cu viteza putând fi modificată conform cerinţelor procesului tehnologic.3. debitând pe o rezistenţă fixă.4).3.3.4. • Maşini de lucru la care α = 2  Ω − M r 0 ) Ω  n   n  = M r 0 + ( M rn − M r 0 )  n   n 2 În cazul acestor maşini caracteristica mecanică este: M r = M r 0 + ( M rn   . a elicelor etc. 3.33) 97 .32) adică cuplul rezistent variază proporţional cu pătratul turaţiei (curba(3) din Fig. • Maşini de lucru la care α = 1 n Ω = M r 0 + ( M rn − M r 0 ) .

3.3. din care se reţin fundamentala şi primele două armonici. Pentru maşina de extracţie fără cablu de compensare (Fig.   α (3. Dacă Ω = ct. R este raza tobei de rulare. ….….36) . aceste curbe se descompun în serii Fourier. t0 reprezintă durata unui ciclu.3. H  unde: G reprezintă greutatea totală a cablului.. ϕ2.2.6) ecuaţia cuplului rezistent este: 2h   M r = G R 1 − (3.. Mn sunt amplitudinile armonicelor seriei Fourier.3.34) 3.35) 3.. ϕ1. . calculul analitic al cuplului se face cu ajutorul unor relaţii empirice. cuplul este o funcţie periodică de unghiul arborelui.3. H este cursa cabinei.• Maşini de lucru la care α > 2 Este cazul maşinilor de lucru ale căror turaţii depăşesc 100. unde: 2π . ω1 = (3. Maşini de lucru cu cuplul rezistent variabil cu unghiul de rotaţie al unor organe componente ale maşinii La maşinile de lucru care au în componenţa lor mecanisme bielă-manivelă cum sunt pompele...5. Pentru efectuarea calculelor.5. cuplul rezistent va varia în mod corespunzător şi odată cu acesta turaţia maşinii. t0 M1. reprezintă pulsaţiile diferitelor armonice.. compresoarele cu piston. se poate considera unghiul θ proporţional cu timpul şi deci sinusoidele se exprimă în funcţie de timp sub forma: M r = M r 0 + M 1 sin(ω 1t + ϕ 1 ) + M 2 sin(ω 2 t + ϕ 2 ) + . h reprezintă lungimea cursei de ridicare. cum sunt instalaţiile centrifuge sau ultracentrifuge din industria chimică la care coeficientul α poate atinge valori până la 5.24) în care se neglijează Mr0:  Ω M r = M rn  Ω  n   n  = M rn   n   n α   . În funcţie de tipul maşinii şi de operaţiile pe care le execută cuplul rezistent poate varia după o sinusoidă sau o curbă apropiată de sinusoidă. În acest caz caracteristica mecanică este dată de relaţia (3.3. 98 . M2.3. 3. ω 2 = 2ω 1 .000 rot/min. ϕn sunt fazele iniţiale ale armonicelor.ω n = nω 1 . masele basculante la laminoare etc. Maşini de lucru cu cuplul rezistent variabil cu cursa Din această categorie fac parte maşinile de transportat sarcini pe pante cu înclinare variabilă. ca în cazul compresoarelor. Cum unghiul θ variază între 0 şi 2π.3. Pentru unele maşini din această categorie. adică de poziţia unghiulară a rotorului motorului de acţionare. maşinile de extracţie etc..

şi un timp de pauză tp. urmat de un timp de funcţionare în gol t0. Serviciile de funcţionare ale motoarelor electrice Serviciile de funcţionare ale unei maşini electrice definesc succesiunea şi durata de menţinere a regimurilor de funcţionare. c) maşini de lucru cu funcţionare intermitentă. cu sarcină constantă într-un interval de timp mai mic decât cel necesar pentru atingerea echilibrului termic.6. 3. totuşi nu se atinge echilibrul termic. Se deosebesc următoarele categorii: a) maşini de lucru cu funcţionare în regim de durată cu cuplu rezistent constant. Cei doi timpi având valori relativ reduse.6. într-un interval de timp suficient pentru atingerea echilibrului termic. Deşi încălzirea motorului este influenţată de perioada de pornire. Alegerea motoarelor electrice de acţionare 3.3. Corespunzător celor mai frecvente situaţii din practică. cu sarcină constantă.3. se deosebesc următoarele servicii nominale: a) Serviciul continuu (S1) – în care motorul funcţionează aperiodic.3. e) maşini de lucru care funcţionează cu şocuri de sarcină. fără timp de repaus. transportoarele cu bandă având sarcină liniară constantă etc. caracterizat prin θmax. Nici în acest regim nu se atinge echilibrul termic. Ele sunt impuse de procesul tehnologic şi de productivitatea maşinilor de lucru. un interval de funcţionare la putere constantă tl şi un interval de repaus tp. Motorul este apoi deconectat de la reţea pentru o perioadă de timp suficientă pentru a se răci până la temperatura ambiantă. ambii suficient de mici pentru ca echilibrul termic să nu se atingă în cursul unui ciclu de funcţionare. în care motorul este deconectat de la reţea. b) Serviciul de scurtă durată (S2) – caracterizând funcţionarea aperiodică a motoarelor. Regimurile de funcţionare ale maşinilor de lucru Regimul de funcţionare al maşinilor de lucru arată modul cum variază cuplul rezistent al acestora în timp. El prezintă o deosebită importanţă în alegerea corectă a motoarelor electrice de acţionare.2. Serviciul este specific motoarelor electrice 99 .6. compusă din următorii timpi: un interval de pornire td. respectiv θmax. b) maşini de lucru cu funcţionare în regim de durată cu cuplu rezistent variabil în timp.3. deoarece determină solicitările termice ale acestora. utilizate la maşinile sau mecanismele de lucru pentru ridicarea greutăţilor. d) Serviciul intermitent cu durată de pornire (S4) – corespunde unei funcţionări ciclice. Serviciul este specific motoarelor utilizate în sistemele de acţionare ale ecluzelor. echilibrul termic nu se atinge în decursul unui ciclu. În acest serviciu funcţionează motoarele asincrone cu rotorul bobinat şi frânare mecanică utilizate pentru acţionarea maşinilor sau a mecanismelor de ridicat. Este cazul motoarelor asincrone cu rotor în scurtcircuit care acţionează macarale. c) Serviciul intermitent periodic (S3) – caracterizează o funcţionare ciclică. Este cazul motoarelor asincrone cu rotor în scurtcircuit şi frânare mecanică.1. f) Serviciul neîntrerupt cu sarcină intermitentă (S6) – compus din cicluri succesive având un timp de funcţionare tl la putere constantă. El este specific pentru ventilatoarele cu debit constant. a unor mecanisme auxiliare de la laminoare etc. e) Serviciul intermitent periodic cu durată de pornire şi frânare electrică (S5) – care se deosebeşte de cazul anterior prin faptul că înaintea timpului de repaus mai conţine un timp de frânare tf. d) maşini de lucru cu funcţionare în regim de scurtă durată. f) maşini de lucru care funcţionează cu sarcini pulsatorii. Durata tc a unui ciclu este compusă dintr-un timp de lucru tl în care motorul funcţionează cu sarcină constantă.

urmat de unu sau mai mulţi timpi de funcţionare în alte regimuri de lucru. caracteristicile de sarcină fiind dreptele Mr1 = ct.6. la alt regim de funcţionare stabilă (punctul B’ sau B”) corespunzător celei de-a doua. Trecerea de la un regim de funcţionare stabilă (punctul A’ sau A”) corespunzător primei caracteristici de sarcină. Presupunem o maşină de lucru funcţionând la intervale de timp în regim de sarcină constantă.7). la turaţii diferite. valoarea necesară a cuplului de pornire. Ca şi în cazul precedent. frânare sau inversarea sensului de rotaţie).1) ia forma: M = M a − M r = 0. posibilităţile de supraîncărcare ale motorului. un interval de funcţionare la putere constantă tl şi un interval corespunzător frânării electrice. fără a atinge însă echilibrul termic. Motorul este permanent sub tensiune. t1k. corespunzător unei anumite turaţii. se realizează printr-o variaţie de turaţie (viteză) ∆n. la care sarcina se aplică sau se elimină prin intermediul unui cuplaj. Din această categorie fac parte motoarele asincrone care au un număr de perechi de poli modificabil. dar echilibrul termic nu este atins. comportarea motoarelor sub aspectul stabilităţii statice şi dinamice. Este cazul motoarelor electrice care acţionează elemente de execuţie a regulatoarelor bipoziţionale. calităţile dinamice impuse acţionării (rapiditatea necesară la pornire. 100 .3. motorul se află permanent sub tensiune. (3. şi Mr2 = ct. cuplul activ dezvoltat de motor trebuie să fie egal cu cuplul rezistent static la arbore. Alegerea motoarelor electrice destinate diferitelor acţionări se face în funcţie de două criterii de bază: A) caracteristicile mecanice ale maşinilor de lucru. respectiv ∆n’. Serviciul neîntrerupt cu modificarea periodică a turaţiei (S8) – compus din cicluri succesive formate din intervale de funcţionare în regim de lucru constant.3. 3.3.37) adică în cazul unui cuplaj direct între motorul electric de antrenare şi maşina de lucru. Serviciul neîntrerupt periodic cu frânări electrice (S7) – corespunde unei funcţionări ciclice compusă dintr-un interval de pornire tp. Considerăm caracteristicile mecanice (1). Se pot studia următoarele cazuri: a) Maşina de lucru cu sarcină constantă.3. (1’) şi (1”) a trei tipuri de motoare electrice de antrenare. corespunzător mai multor turaţii. paralele cu axa ordonatelor (Fig. Stabilirea tipului de motor necesar pentru această acţionare se va face ţinând seama de următoarele considerente: domeniul de reglare al turaţiei cerut de mecanismul antrenat. 3. B) serviciile de funcţionare ale maşinilor de lucru.g) h) folosite pentru acţionarea unor maşini unelte. tf. care impun puterea motorului ales după criteriul A).3.. care impun tipul motorului electric ce trebuie ales. Alegerea tipului motoarelor electrice de caracteristicile mecanice ale maşinilor de lucru acţionare în funcţie de În regim staţionar ecuaţia fundamentală de mişcare a sistemelor de acţionare (3.

101 . trecerea din punctul funcţionare A în A’ se face prin trecerea de caracteristica mecanică (2) a motorului.În cazul de faţă. indiferent de sarcina maşinii de lucru. indiferent de sarcina maşinii de lucru. alunecările corespunzătoare punctelor de funcţionare A’ şi B’ vor fi mai mari decât cele corespunzătoare punctelor A şi B din cazul precedent.3. atunci se va alege un motor electric de acţionare cu caracteristică mecanică rigidă. cu atât limitele de variaţie ale alunecării sunt mai mari.9). este necesară menţinerea unei viteze riguros constante. La scăderea turaţiei. pe caracteristica (2’) obţinută prin înserierea unei rezistenţe de reglaj în circuitul rotoric. de pe c) Maşină de lucru cu sarcină pulsatorie. b) Maşina de lucru cu sarcină variabilă. se va alege pentru acţionare un motor electric cu caracteristică moale. având caracteristica tip (1”). un motor sincron a cărui caracteristică este de tipul (1). atunci se va alege. La variaţii ale cuplului rezistent între Mmax şi Mmin. Dacă. Acţionarea unei astfel de maşini se poate face cu ajutorul unui motor asincron cu rotorul bobinat.3. Dacă. cum este cel de curent continuu cu excitaţie derivaţie. turaţia sistemului trebuie să aibă variaţii mici. Acesta este cazul unui mecanism al cărui cuplu rezistent este funcţie de unghiul parcurs de un anumit organ. având caracteristica tip (1’). cum este cel de curent continuu cu excitaţie serie sau cel asincron cu alunecare nominală mare. cu cât caracteristica mecanică a motorului este mai moale. Dacă motorul are o caracteristică mai moale (2’).8. dacă este necesară modificarea turaţiei într-un domeniu larg. variază şi cuplul activ dezvoltat de motor (curba (2) din figura 3. sau cel asincron obişnuit. Până la o anumită alunecare nominală. Se consideră o maşină de lucru având caracteristica mecanică (1) din figura 3. respectiv variază şi alunecarea acestuia între smax şi smin. după curba (1).

Alegerea corectă a puterii MEA este condiţionată de trasarea diagramei sale de sarcină. în masele aflate în mişcare de rotaţie ale sistemului de acţionare se înmagazinează la funcţionarea cu cuplu rezistent minim o cantitate de energie cinetică. variaţia energiei cinetice este cu atât mai mare.6. cu cât diferenţa dintre turaţia minimă şi maximă este mai mare.3. pe cât posibil. deci cu cât caracteristica mecanică a motorului este mai moale. Variaţia energiei cinetice este dată de relaţia: 2 GD 2 n med 1 GD 2 2 2 2 2 δ. Puterea motorului trebuie să fie astfel aleasă încât acestea să lucreze.Odată cu variaţia alunecării variază în mod corespunzător viteza motorului.38) Datorită acestui grad de neuniformitate a vitezei. un grad de neuniformitate: δ = unde n med = n max + n min .40) crescând cu gradul de neuniformitate şi cu pătratul vitezei medii. ţinând seama de randamentele mecanismelor din lanţul cinematic acţionat. cedată apoi la arborele motorului când valoarea cuplului rezistent creşte. 102 . 2 (3. pe baza diagramei de încărcare a ML (care exprimă variaţia sarcinii acesteia pe durata unui ciclu de lucru). pentru clasa de izolaţie a bobinajului. permiţând alegerea unui motor de putere mai mică. 3. în apropierea temperaturii maxim admisibile. Alegerea puterii nominale a motoarelor electrice de acţionare pe baza condiţiilor de încălzire Factorul principal în stabilirea corectă a puterii unui motor electric de acţionare (MEA) în funcţie de regimurile de funcţionare ale maşinilor de lucru (ML) este încălzirea acestuia.39) n max − n min . J Ω max − Ω min ≅ n max − n min = 2 7200 3600 ( ) ( ) (3.3.3. nmed (3.3.4. θ max . între limitele nmax şi nmin. Prin urmare. Ca urmare se poate defini în timpul unui ciclu de funcţionare T al maşinii. ceea ce reprezintă un avantaj foarte important.

fără verificare termică. Deoarece puterea nominală a MEA este calculată pentru o temperatură standard a mediului ambiant (de răcire) θ a = 40 o C . reprezintă depăşirea temperaturii de 40 o C .42) unde Ps reprezintă puterea de sarcină constantă a ML.3. Diagrama de sarcină proprie unui lanţ cinematic acţionat cu motor independent permite stabilirea serviciului de funcţionare al MEA şi.3. θ∞ (3.45) unde: ∆θ = θ a − 40 o C . transportoare cu bandă având sarcină liniară constantă etc. în consecinţă. Pentru determinarea puterii MEA se calculează puterea cerută la arborele motorului de mecanismul acţionat. se alege pentru puterea nominală a motorului valoarea standardizată imediat superioară celei obţinute din calcul: Pm = Pn2 . maşini de frezat portal. iar pt pierderile în organele de transmisie. (3. 2) Dacă θ a > 40 o C . maşini-unelte speciale (maşini de frezat roţi dinţate cu freză melc etc. în general. Pentru aceasta se reduce cuplul rezistent static la arborele motorului. corespunzători celor două puteri şi care poate fi evaluat cu relaţia: β = 1− ∆θ (1 + a ) < 1 . a) Alegerea puterii motoarelor electrice pentru acţionarea maşinilor de lucru funcţionând în regim de durată cu sarcini constante. obţinându-se Mmt (în Nm). Din această categorie fac parte motoarele electrice care funcţionează în serviciul S1. Puterea pe care trebuie să o dezvolte MEA este: Pm = M mt Ω m = M mt n n 9550 [kW ] . maşini-unelte grele (strunguri carusel. condiţiile de răcire se înrăutăţesc. Valoarea Pm astfel determinată este.3. strunguri normale mari). 103 . verificarea lui din punct de vedere termic. cuplu sau curent. fără a depăşi θ max .Diagramele de sarcină ale MEA trebuie exprimate în mărimi caracteristice pentru regimul de funcţionare şi care determină pierderile de putere. (3.3. respectiv încălzirea: putere.43) (3. cuprinsă între două valori nominale standardizate: Pn1 < Pm < Pn 2 . se disting următoarele situaţii: 1) Dacă θ a ≤ 40 o C . (3. În această situaţie motorul ales la punctul 1) va putea dezvolta.) sau ventilatoare cu debit constant.44) ' β este un factor adimensional reprezentând raportul curenţilor I n şi I n . o putere: ' Pm = βPn < Pn . antrenând maşini-unelte universale.41) Această putere mai poate fi exprimată cu relaţia: Pm = Ps + p t .3. deoarece θ max nu va fi atins.

se alege un motor de putere nominală superioară şi se verifică din nou relaţia (3. este necesară determinarea puterii motorului electric prin reducerea sarcinii temporare din serviciul de scurtă durată. acţionând lanţuri cinematice auxiliare ale maşinilor–unelte (de deplasare rapidă. PS1 < PS2. iar relaţia (3. Dacă nu se dispune de motoare special construite pentru funcţionarea în acest serviciu. ' Dacă puterea Pm obţinută este mai mică decât cea necesară acţionării.44) permite calculul puterii până la care poate fi încărcat motorul. reprezintă raportul dintre pierderile totale de putere constante şi p vn pierderile variabile corespunzătoare încărcării nominale. Legătura dintre cele două temperaturi de regim este: θ max = θ ∞ (1 − e t −l T ). fără verificare termică.3.46) În cazurile practice. Se defineşte un coeficient de suprasarcină termică: αt = θ∞ = θ max 1 1− t −l T e > 1. p a = c = (0. corespunzător unui serviciu continuu.48) unde θ ∞ este temperatura de regim staţionar la sarcina PS2.47) ' În acest caz se va alege un MEA având puterea nominală egală cu Pm sau cu valoarea standardizată imediat superioară.02θ a (3. adică θ a < 40 o C .7 − 0.. β devine supraunitar..3. de strângere) sau mecanisme auxiliare la laminoare. cu condiţia ca ambele sarcini să determine pe durata serviciului respectiv aceeaşi θ max (Fig. de reglare.3.3. " Pm . se poate determina durata de lucru maxim admisibilă la puterea PS2: 104 . T este constanta termică a încălzirii.44).10).3. la aparatele electrice de bucătărie etc.49) Dacă se cunoaşte sau se impune α t . (3. PS2.3. în locul relaţiei (3. 3. b) Alegerea puterii motoarelor electrice pentru acţionarea maşinilor de lucru funcţionând cu sarcini constante de scurtă durată. (3.θ ∞ = θ max . tl reprezintă timpul de lucru la sarcina PS2. respectiv calculul supraîncărcării: " ' ∆P = Pm − Pm . 1. (3. la o sarcină echivalentă constantă în timp.3. când θ a > 40 o C şi când se cunoaşte Ps (indicată de constructor sau calculată pe baza unor relaţii empirice ori a unor caracteristici tehnice ale procesului tehnologic).3.3.44) se poate utiliza relaţia: ' Pm = Ps .1) . Dacă pentru motorul astfel ales se schimbă condiţiile de răcire. în sistemul de acţionare al ecluzelor. Din această categorie fac parte motoarele electrice care funcţionează în serviciul S2.

reprezintă coeficientul de suprasarcină mecanică al motorului. respectiv PS2.51) devine P p c + p vn  S 2 P  S1 αt = p c + p vn    2  = a +αM . se poate unde α M = determina puterea PS' 2 corespunzătoare acestui serviciu. Coeficientul 0. În relaţia (3.53) λ = M max / M n reprezintă capacitatea de supraîncărcare a motorului.3. evaluând puterea motorului cu relaţia: P Pm = S .3. Dacă motorul este ales pentru a funcţiona în serviciul S2 cu puterea PS2 un interval de timp tl şi datorită necesităţilor procesului tehnologic trebuie să funcţioneze un timp t l' .t lcal = T ln αt αt = 2. care influenţează valoarea cuplului. se poate renunţa la calculul termic. se reia algoritmul alegându-se o putere nominală imediat superioară celei anterioare. relaţia (3. 3) Se calculează cu relaţia (3. (3. se calculează cu relaţia (3. Algoritmul de determinare a puterii motoarelor electrice din această categorie este următorul: 1) Se alege un motor cu Pn = PS1 < PS2.3.3. relaţia (3. Relaţiile corespunzătoare sunt: 105 . iar a are PS1 semnificaţia din relaţia (3.85λ şi alegând un motor de putere nominală Pn ≥ Pm . Dacă aceasta este mai mică decât cea impusă de procesul tehnologic. impunând astfel valoarea coeficientului de suprasarcină mecanică α M .3.51) care pS1 şi pS2 reprezintă pierderile totale ale motorului în regimul de sarcină PS1.1T ).50) Cum temperaturile de regim staţionar sunt proporţionale cu pierderile.3.3.3.45).3 ⋅ T log .3.52) PS 2 > 1 . 2) Cunoscând sau apreciind coeficientul a.3.53) 0. a +1 2 (3.49) se mai poate scrie sub forma: αt = în p θ∞ = S2 . θ max p S1 (3. αt −1 αt − 1 (3.50) durata de lucru maxim admisibilă.52) coeficientul de suprasarcină termică α t . punând condiţia ca în ambele situaţii temperatura atinsă la sfârşitul intervalului de lucru să fie θ max . Ţinând seama că pierderile variabile cu încărcarea în regimul cu PS2 sunt proporţionale cu pătratul curentului absorbit şi raportându-le la încărcarea nominală.85 asigură funcţionarea motorului la eventuale variaţii negative ale tensiunii. Dacă durata de lucru este foarte scurtă ( t l ≤ 0.

1−η (3.   (3.11 şi care se repetă ciclic. un motor electric cu puterea: 106 .3. Se pot întâlni următoarele situaţii: 1) Variaţiile de sarcină sunt de 2030 % în jurul unei valorii medii Pmed. Alegerea puterii motorului electric constă în determinarea puterii nominale care să-i permită acţionarea maşinii de lucru în serviciu continuu.3. 2) Dacă variaţiile de sarcină sunt mai importante.57) Dacă se cunoaşte randamentul motorului corespunzător acestor pierderi. Din această categorie fac parte motoarele care funcţionează după o diagramă de sarcină ca cea din figura 3. respectiv p S 2 .54) şi '  θ max = θ ∞ 1 −    t' − l e T (3. fără a fi suprasolicitat termic sau insuficient utilizat. Rezultă deci că: t' − l e T − tl T θ∞ ' θ∞ = 1− = pS2 ' pS2 .58) c) Alegerea puterii motoarelor electrice pentru acţionarea maşinilor de lucru funcţionând cu sarcini de durată variabile în timp. conform diagramei de sarcină. puterea căutată este: ' PS' 2 = p S 2 η . În acest caz se alege un MEA de putere: Pn ≥ Pmed . se poate alege iniţial.55) ' unde θ ∞ şi θ ∞ reprezintă temperaturile de regim staţionar corespunzătoare sarcinilor PS2. (3.59) fără verificare termică. (3.3.t  − l θ max = θ ∞ 1 − e T         . după catalog.3. (3.56) 1− e ' de unde se exprimă pierderile p S 2 : t − l e T t' − l e T ' pS 2 = p S 2 1− 1− .3.3. ' respectiv PS' 2 şi care sunt proporţionale cu pierderile pS2. durata ciclului fiind t c = t1 + t 2 + t 3 + t 4 + t 5 .3.

3.Pn ≥ Pm = k P1t1 + .3. reţinându-se primii doi (3. În ipoteza că motorul electric ar funcţiona în serviciul continuu S1 cu o sarcină constantă un interval de timp t ∞ > (3. metoda curentului echivalent.3. pe diferitele intervale ale ciclului variaţia temperaturilor este dată de relaţiile: t t  −1 −1  p T +θ 1 − e T .. k=1. θ q (t ) = θ q −1 e T + θ q∞ θ q∞ = .3. (3. temperatura este egală cu cea medie pe ciclu. corespunzătoare puterii nominale a motorului. .a. se obţine: p e t ∞ = p1t1 + p 2 t 2 + .   θ∞ = pe . realizată practic. după care se dezvoltă termenii în termeni ai seriei.62) Dacă motorul este ales corect.d. metoda cuplului sau a puterii echivalente. + p q t q ... Dacă motorul funcţionează după graficul de sarcină din figura 3. adică: θ0 t − ∞ e T p + 0 A t  − ∞ 1 − e T   tq tq  − pq  1 − e − T  =θ e T + q −1  A     .m.64) şi dacă se înlocuieşte în relaţia (3. + Pq t q t1 + .3. .61) .   A   unde θ 0 este supratemperatura motorului la începutul ciclului. bazată pe condiţia.6 este un coeficient de supradimensionare...11.63) θ q −1 cu valoarea sa din relaţia anterioară în care se înlocuieşte θ q − 2 .60) unde k =1... c1) Metoda pierderilor medii este cea mai exactă metodă.. Se consideră că valoarea medie a supratemperaturii pe ciclu este determinată de o pierdere medie echivalentă de putere pe..   (3. dacă tc < T < 10 min.3. A (3.3. (3. la începutul sau sfârşitul unui ciclu. reprezintă pierderile de putere în intervalele de timp tk în care motorul funcţionează la puterile Pk. ş. tq tq   − pq 1 − e − T . că în regim stabilizat.63) Dacă timpul de funcţionare în serviciul ciclic este acelaşi cu timpul de funcţionare în serviciul echivalent continuu t∞ = ∑ tk k =1 t − k e T q (3.3. pk. temperatura maximă atinsă în regim staţionar va fi: θ max = θ 0 t − ∞ e T t  − ∞ 1 − e T +θ∞    . cu pierderile pe. la sfârşitul intervalului tq θ q ≤ θ max . θ 1 (t ) = θ 0 e θ 1∞ = 1 1∞   A   . Motorul astfel ales se verifică la încălzire prin una din următoarele metode: metoda pierderilor medii.…q.1…1. + t q .65) 107 .4)T .

se alege un motor de putere nominală standardizată imediat superioară şi se reia algoritmul.3. 3) Se calculează pierderile pk corespunzătoare puterilor Pk cu relaţia: P (1 − η k ) pk = k . Ţinând seama că pierderile totale au o componentă constantă şi una variabilă cu sarcina.69) nu este satisfăcută.3. sau se poate estima această putere cu relaţia: Pn ≥ (1.66) k =1 q ∑ tk Algoritmul de aplicare a metodei: 1) Se alege iniţial.din care rezultă pe = p1t1 + p 2 t 2 + .60).5)Pmed .70) ∑ pvk t k .3.3.71) q ∑ tk k =1 sau prelucrând mai departe se obţine: 108 . pn fiind pierderile totale nominale ale motorului ales. (3. pe baza diagramei de sarcină. 2) Se determină randamentul motorului în funcţie de puterea utilă: η = f (P) şi randamentele η k pe intervalele tk : η k = f ( Pk ) .1.3. mai ales în cazul motoarelor asincrone cu rotorul în colivie dublă sau cu bare înalte. relaţia (3.3.67) Coeficientul de majorare va fi cu atât mai mare. (3.. Dacă relaţia (3. un motor cu puterea nominală calculată cu relaţia (3.. de forma RI k2 . cu cât graficul de sarcină este mai neregulat.3. (3.3.69) ∑ ( pc + p vk )t k k =1 q ∑ tk q .1. + p q t q t∞ = k =1 q ∑ pk tk .66) şi se verifică: pe ≤ p n .68) ηk 4) Se calculează pierderile echivalente medii pe cu relaţia (3. c2) Metoda curentului echivalent.3. (3.66) devine: p c + p ve = din care rezultă p ve = k =1 q k =1 (3..3.. (3. Metoda se utilizează mai ales în cazul motoarelor cu caracteristică mecanică dură (cu turaţie practic constantă).

Ia – intensităţile curenţilor în perioadele active. sarcina motorului variază liniar.3. + 2 I q tq t1 + . 2 = 2 I 12 + I 1 I 2 + I 2 . 3 (3.3.Ie = I 12 t1 + .73) Relaţia între curenţi implică relaţia între puteri: Pn ≥ Pe .3.76) 109 .13. care cuprinde pe lângă intervalele de funcţionare în sarcină constantă.. pauze.3. (3. tp. inclusiv perioadele de pornire şi frânare.1). Metoda poate fi utilizată în condiţiile în care pierderile în fier şi mecanice rămân constante. (Fig.factor de înrăutăţire a condiţiilor de răcire depinzând de tipul constructiv al motorului (Tabel 3. (3. 1+ β β'= . β . Indiferent de metoda de verificare termică trebuie să se ţină seama de acest aspect. Condiţia pe baza căreia se alege MEA este ca valoarea curentului echivalent să fie cât mai apropiată de cea a curentului nominal al motorului: Ie ≤ In . frânare.….. intervale de pornire. pe anumite intervale de timp. iar variaţia sarcinii se produce în timp foarte scurt. iar Pn este puterea nominală standardizată a motorului ales. 3. 2 ∑ I a2 t a ∑ t ac + β ∑ t 0 + β ' ∑ (t p +tf ) . (3.72) k =1 q ∑ tk Curentul echivalent Ie este curentul constant care produce într-un ciclu aceleaşi pierderi ca şi curenţii I1. Dacă în diagramele de sarcină. t0 – perioadele de oprire. tac – perioadele active sub turaţie constantă.Iq şi pentru care motorul funcţionând în serviciu continuu nu va depăşi θ max . trebuie să se ţină seama de înrăutăţirea condiţiilor de răcire (prin reducerea turaţiei schimbul de căldură cu mediul înconjurător se face mai greu)..12) curentul corespunzător acestui interval se calculează cu relaţia: I 12.74) în care Pe este puterea echivalentă calculată cu valoarea Ie.3.3. tf –perioadele de pornire şi frânare. relaţia decalcul a curentului echivalent devine: Ie = unde ta reprezintă timpii corespunzători intervalelor active. (3.75) Pentru o diagramă de sarcină ca cea din figura 3. + t q = k =1 q ∑ I k2 t k ..3. Operând corecţiile necesare.

c3) Metoda cuplului şi puterii echivalente.3.80) (3.75).79) k =1 ∑ tk unde k este un factor de proporţionalitate depinzând de unităţile de măsură folosite.76). 110 . Observaţii: 1. de cele mai multe ori diagrama de încărcare a maşinii de lucru este dată sub forma M r = f (t ) .95 – 1. iar pentru diagrame de tipul celei din figura 3. 2 şi P122 sunt similare relaţiei (3.25 – 0. cu ventilaţie exterioară proprie Protejat. motoarele asincrone încărcate în apropierea puterii nominale. relaţiile de calcul ale M 12.35 Aplicarea metodei pierderilor medii necesită cunoaşterea relaţiei dintre sarcină şi curentul absorbit. motoarele sincrone).3. cu excitaţie derivaţie.3.95 – 0.3. în locul curentului echivalent se poate folosi cuplul echivalent: Me = ∑ M k tk k =1 k =1 q ∑ tk (3. Me .3.c. al căror cuplu electromagnetic este direct proporţional cu curentul rotoric (la: motoarele de c.98 0.77) Puterea medie echivalentă se poate determina cu relaţiile: Pe = kM e n n .78) q . cu răcire independentă Închis.55 0.Tabel 3. Se verifică apoi satisfacerea cât mai aproape de egalitate a condiţiilor: Mn ≥ Me.3. sau Pe = k =1 q q ∑ Pk t k . respectiv Pe se obţin cu relaţii similare cu relaţia (3. cu ventilaţie interioară proprie 0.13. Pn ≥ Pe . (3.12.3.3.3. În practică. În această situaţie. la motoarele electrice cu caracteristică mecanică dură.45 – 0.1 Tipul motorului Închis.81) Metoda puterii echivalente este foarte comodă deoarece puterile necesare pentru executarea diferitelor prelucrări pe maşinile-unelte se determină uşor. (3. (3. fără ventilaţie Închis. Pentru diagrama de sarcină de tipul celei din figura 3.00 0.

pvn – pierderile variabile la sarcină nominală. se prezintă diagrame de sarcină caracteristice regimului intermitent (cu sarcină variabilă în timp sau constantă). Din această categorie fac parte motoarele electrice care acţionează mecanisme de ridicat sau maşini-unelte la care sarcina se aplică sau se elimină prin intermediul unui cuplaj.3.3. Pentru aceasta se determină încălzirea motorului ales la sfârşitul fiecărui interval din diagrama de sarcină.61).gradul de încărcare a motorului. Pn Verificarea termică nu este necesară dacă intervalele de suprasarcină urmează unor intervale mari de sarcină redusă. d) Alegerea puterii motoarelor electrice pentru acţionarea maşinilor de lucru funcţionând în regim intermitent. P β = k . folosind relaţia generală: t t  − k − k  θ k = θ k −1e T + θ k∞ 1 − e T  .3. În figurile (3.15).14). (3.2.3. iar durata suprasarcinii este mică în raport cu constanta de timp a încălzirii.84) unde pc reprezintă pierderile constante ale maşinii (pierderile în fier plus cele mecanice la motoarele cu caracteristică rigidă).3.3.3. (3. Pierderile pk se pot obţine în funcţie de randamentul η k al motorului la sarcina Pk. 111 .82)     Temperatura de regim staţionar θ k∞ pentru o sarcină oarecare Pk se poate calcula în funcţie de pierderile totale de putere pk corespunzătoare (relaţia 3. cu relaţia: 1 − ηk p k = Pk .83) ηk sau. (3. Dacă diagrama de sarcină I(t). (3. cu relaţia: p k = p c + p vn β 2 . (3. existând pericolul depăşirii încălzirii admisibile (θ max ) se impune verificarea termică.16). dacă nu se cunoaşte η k . M(t) sau P(t) prezintă variaţii mari.

89) şi permite să se verifice dacă un motor având în regim de durată puterea Pn<Ps şi lucrând în regim intermitent cu sarcina ps rămâne în limite admisibile de încălzire. tl + β ∑ to + β ' ∑ (t p + t f ) (3. în majoritatea cazurilor alegerea puterii motoarelor funcţionând în regim intermitent se bazează pe formula pierderilor medii cu corecţiile corespunzătoare pentru perioadele de pornire şi frânare: pe = unde tl. egală cu raportul dintre durata de funcţionare şi durata totală a ciclului: da = tl 100 [%] . În cazul acţionărilor cu porniri dese antrenate cu motoare asincrone cu rotorul în scurtcircuit şi pornire directă.86) ∑ pltl + ∑ p pt p +∑ p f t f . la echilibru termic el va atinge temperatura θ ∞ . Relaţia dintre cele două temperaturi este: θ max = θ ∞ 1− 1− t −l T e t + β to −l e T (3. da (3. În această situaţie trebuie verificată frecvenţa admisibilă a conectărilor pentru ca încălzirea maşinii să nu depăşească pe cea maxim admisibilă. tf reprezintă duratele perioadelor de lucru. de pornire. de pornire.3. pf sunt pierderile totale de putere în intervalele de lucru.90) unde p reprezintă pierderile la sarcina P. de frânare. Dacă motorul va funcţiona în regim continuu cu sarcina P.97(W p + W f ) (3.88) După un timp mai îndelungat de funcţionare. se produc încălziri suplimentare ale motorului. Numărul orar admisibil de conectări se poate determina cu relaţia: nc max = 3600 p n (β (1 − d a ) − pd a . tl + β to (3.87) Dacă durata relativă de acţionare da calculată. diferă de valorile standardizate.Datorită numărului mare de porniri şi opriri. Motoarele pentru funcţionarea în regim intermitent sunt de construcţie specială şi la alegerea lor este necesar să se verifice durata relativă de acţionare.3. de oprire.3. tl + to (3. tp. pl.3. la care curenţii de pornire şi de frânare în contracurent au valori mari. to.3. se recalculează puterea motorului ales: Pm = Pn d as . 0.85) sau aplicând corecţia pentru perioada de oprire: da = tl 100 [%] .3. 112 . în care creşterea temperaturii în perioada de lucru este egală cu scăderea ei în timpul pauzei. pp. das. de frânare. se stabileşte un regim termic θ max .

(3. Wf sunt pierderile totale de energie [J]. se alege Pn imediat superioară. pun probleme deosebite în alegerea puterii nominale. S7 şi S8. se alege Pn imediat superioară. λi unde Imax reprezintă valoarea maximă a curentului din diagrama de sarcină.3.3. 2. Pentru motoarele de c. S5. în timpul unei porniri. Dacă nu.a.94) 113 .…3 reprezintă suprasarcina relativă de curent. Pierderile medii pe ciclu vor fi: ti1 ti 2  1 1  p c =  p1t l1 + p 2 t l 2 + ∫ p i1 (t )dt + ∫ p i 2 (t )dt  = [ p1t l1 + p 2 t l 2 + Qi1 + Qi 2 ] . da este durata relativă de acţionare. Dacă numărul real de conectări în regimul intermitent de funcţionare calculat cu relaţia: 3600 nc = . (3. cu considerarea pierderilor din regimurile electromecanice nestaţionare. (3. Odată stabilită Pn a MEA mai este necesară efectuarea următoarelor verificări: 1. Dacă relaţia (3. În intervalele de lucru pierderile au valorile: p1 = p c + p v1 şi p 2 = p c + pv 2 . se va alege un motor de putere mai mare pentru care se refac calculele.Wp.3. (3.95) În intervalele de inversare. motorul este bine ales. I 2 ≤ I 2n . – verificarea curenţilor statorici (I1) şi rotorici (I2): I 1 ≤ I 1n .c – verificarea la suprasarcina de curent: I I n ≥ max .92) Motoarele electrice funcţionând în serviciile S4.3. cât şi pentru cele de c. este mai mic cel mult egal cu nc max .92) nu este satisfăcută.c cu excitaţie derivaţie şi flux de excitaţie constant.96) tc   tc 0 0   Căldura Qi1 respectiv Qi2 degajată în ti1 respectiv ti2 se poate calcula relativ uşor pentru motoarele asincrone cu rotorul bobinat sau in colivie simplă. Pentru motoarele de c. Dacă relaţiile (3.93) (3. respectiv frânări. e) Alegerea puterii motoarelor electrice pentru acţionarea maşinilor de lucru cu sarcini variabile periodic.93) nu sunt satisfăcute.3. (3.3.3. Presupunem diagrama de sarcină a unei maşini de lucru cu serviciu neîntrerupt periodic cu intervalele de funcţionare la viteză unghiulară constantă tl1 şi tl2 şi intervalele de inversare ti1 şi ti2. λi=2.91) tc unde tc reprezintă durata ciclului în secunde. pierderile de putere sunt funcţie de timp pi1(t) şi pi2(t).3. datorită faptului că pierderile care intervin în procesele termice sunt substanţial majorate de cele corespunzătoare diferitelor regimuri electromecanice nestaţionare.

relaţia (3. R2 . antrenând o maşină de lucru cu un cuplu de sarcină de variaţie cunoscută. relaţia (3. 1. (3. iar pierderile totale medii sunt: 1 p e = ( p c t c + 2Qc ) . se verifică inegalitatea: Mp > Msp. tc Qc 3.97) 0 ' 2 R2    unde Jmt reprezintă momentul axial total de inerţie redus la arborele motorului. tc Numărul de conectări maxim admisibil în gol este dat de relaţia: 2 p − pc hc = = e . Notând cu Msp cuplul static rezistent la pornire şi cu Mp cuplul de pornire al motorului.101) (3.105) Când cuplul de pornire al motorului se dă prin valoarea sa relativă: mp = Mp/Mn. Relaţii analoage se obţin pentru pornirea şi frânarea pe cale electrică. Ţinând seama şi de posibilitatea reducerii tensiunii de alimentare a motorului care atrage o reducere corespunzătoare a cuplului electromagnetic. motorul trebuie să dezvolte o valoare maximă Mmax a cuplului.105) ia forma: m p ⋅ M n > M sp . Dacă motorul funcţionează în gol în ambele sensuri.103) unde λ este capacitatea de supraîncărcare. (3.85 λ M n .103) devine: M max ≤ 0.3. care se referă la capacitatea de supraîncărcare şi la cuplul de pornire.3.3.3.3.104) (3. (3. respectiv a celei rotorice raportată la stator. ' R1.98) (3.rezistenţa înfăşurării statorice.3.3. Verificarea cuplului de pornire este necesară pentru a şti dacă sistemul de acţionare poate fi antrenat. fără a fi cuplat cu un volant: p1=p2=pc şi Qi1=Qi2 =Qc.3. căldura degajată se poate calcula cu relaţia:  R  1 Q0 = 4 J mt Ω 2 1 + 1  .106) 114 .3. (3.3.3.3.100) (3.99) (3.5. Condiţia de alegere corectă a motorului este: Pe ≤ Pn .La inversarea unui motor electric asincron în gol de la Ω 0 la − Ω 0 . motoarele electrice de acţionare mai trebuie verificate suplimentar la anumiţi parametri mecanici.102) 2. Dacă în timpul funcţionării sale .6.3. (3. Verificări netermice la alegerea motoarelor electrice În afara condiţiilor de încălzire. această valoare trebuie să satisfacă inegalitatea: Mmax < λ Mn .

2-0. chiar dacă din punct de vedere termic cel anterior satisface condiţiile impuse.1-1.5-5 Sincron Curent continuu Excitaţie derivaţie Excitaţie serie Excitaţie mixtă 1.75 0.8-2.5 3. atunci se alege un motor cu o putere mai mare.2 Tipul motorului Asincron trifazat Particularităţi constructive În scurtcircuit.5 0.5 2.8-2.6-2. Tabel 3. În tabelul 3. cu colivie simplă şi pornire directă În scurtcircuit.6-0.5-3.5-3 115 .7 2-2. cu colivie simplă şi pornire steatriunghi În dublă colivie sau cu bare înalte Cu rotorul bobinat mp = Mp Mn λ= M max Mn λI = I max In 0.2 1.2 1.5 2-3 - 2-3 2-3 2.3 1.Dacă condiţiile de ordin mecanic nu sunt satisfăcute.5-3 în cazuri speciale 3-4 2-3 2.2 se dau valorile lui λ şi mp pentru tipurile uzuale de motoare.25 1.2-0.6-2.

SISTEM ELECTROENERGETIC (SEE) – Totalitatea instalaţiilor care “produc”. 10.conductanţa electrică. 116 . SARCINA ELECTROENERGETICĂ – Puterea (activă. RECEPTOR ELECTRIC – Un aparat care fiind alimentat cu energie electrică.rezistenţa electrică. LINIE ELECTRICĂ (LE) – Instalaţia electroenergetică. care transportă sau distribuie energia electrică la aceeaşi tensiune nominală. 3. 12. 4. 4. 14. . o distribuie şi o utilizează în incinta proprie. FURNIZORUL DE ENERGIE ELECTRICĂ – Societatea economică care produce energia electrică sau o transportă şi distribuie consumatorilor electrici. numeric egală cu modulul tensiunii. REGIMURI DE FUNCŢIONARE A INSTALAŢIILOR ELECTROENERGETICE NOŢIUNI FUNDAMENTALE 1. transformă. CONSUMATOR ELECTRIC (C) – Un complex de instalaţii electrice definite geografic. PARAMETRII ELECTRICI – Se definesc şi se calculează pentru instalaţiile electrice construite şi cuprind: . GENERATOR ELECTRIC (PRODUCĂTOR. o transportă. reactivă.S) – Totalitatea instalaţiilor electrice care “produc” energie electrică prin transformarea uneia sau mai multor forme de energie primară. CONSUM PROPRIU TEHNOLOGIC – Expresie a pierderilor de putere (şi energie) în instalaţiile furnizorului de energie electrică. 15. 2. utilizabilă local. care modifică mărimile de stare electrică (tensiunea electrică (U) şi intensitatea curentului (I)). REŢEA ELECTRICĂ (RE) – Totalitatea instalaţiilor electroenergetice care preiau energia electrică de la centralele electrice. o transformă în altă formă de energie. care fiind alimentate cu energie electrică de la reţeaua publică. 11. o distribuie în teritoriu şi la consumatori şi o utilizează la receptoarele energetice. 6. PIERDERE DE PUTERE – Mărime ce caracterizează transferul energiei electrice prin elementele SEE. CĂDERE DE TENSIUNE – Mărime ce caracterizează reţeaua electrică reprezentând o măsură (algebrică sau fazorială) a modificării tensiunii între diferite puncte ale RE legate galvanic între ele.CAP. STAŢIE DE TRANSFORMARE (ELECTRICĂ) (ST) – Complex de instalaţii electroenergetice construite în jurul unor transformatoare electrice de putere. galvanică. 8. .capacitatea electrică. distribuie şi utilizează energia electrică la consumatorii electrici şi la receptoare. 9. transportă. SISTEM ENERGETIC (SE) – Totalitatea instalaţiilor care extrag energia primară. 16.inductivitatea. SURSĂ) (G. 7. 5. conservând puterea aparentă (S). o transportă. o transformă. . aparentă) cerută (sau “consumată”) de un consumator. reprezentând o măsură a randamentului electroenergetic al instalaţiilor electrice. o transformă şi o distribuie consumatorilor în teritoriu. 13. TENSIUNE NOMINALĂ – Este o mărime convenţională. MĂRIMI DE STARE ELECTROENERGETICĂ – Sunt tensiunea electrică dintr-un punct al sistemului electroenergetic şi intensitatea locală a curentului electric.

4. Reţeaua electrică poate fi imaginată prin planuri orizontale suprapuse care acoperă teritoriul. în ultimă analiză. 18. Modelarea se face. În calculele de reţele electrice nu apar decât mărimi electrice şi ecuaţii electromagnetice.1. reţelele electrice de distribuţie. 19. 7. reţeaua electrică e formată din linii electrice şi transformatoare (ca laturi ale RE) şi barele colectoare din staţiile de transformare (ca noduri ale RE). SISTEMUL ELECTROENERGETIC NAŢIONAL (SEN). Reţeaua electrică este o instalaţie electrică complexă. de precizia cerută şi de timpul de calcul disponibil. 20.17. realizate de transformatoarele electrice de putere între sisteme de bare de diferite tensiuni nominale. prin sisteme de ecuaţii care descriu funcţionarea instalaţiilor electroenergetice şi alte procese şi fenomene electromagnetice. 2. păstrând natura electrică a proceselor şi fenomenelor. 6. 5. 2. REGIM DE FUNCŢIONARE – Modul în care un receptor sau consumator funcţionează în timp din punctul de vedere al sarcinii cerute. surse proprii şi alte instalaţii electrice. Sintagmele ”producător de energie electrică” şi ”consumator de energie electrică” sunt tolerate. formată din linii electrice şi transformatoare de putere sau într-un sens mai strict. în mod curent pentru regimuri staţionare de funcţionare. părţi ale transformatoarelor (câte o înfăşurare). CAPACITATE DE TRANSPORT – Puterea electrică pe care instalaţia electrică analizată o poate transfera în condiţii normale de funcţionare (se referă în special la linii electrice şi la staţii de transformare). Consumatorul electric poate cuprinde unul sau mai multe receptoare. BENEFICIAR – Societatea sau comunitatea care utilizează energia electrică preluată de la furnizor. legea conservării şi transformării energiei dovedeşte imposibilitatea creării sau pierderii de energie. deoarece în sistemele fizice izolate.1. şi legături verticale. OBSERVAŢII: 1. formate din linii electrice şi barele colectoare ale staţiilor electrice. Topologic. Transformatoarele electrice de putere leagă între ele linii electrice şi reţele electrice de diferite tensiuni nominale. În calculele de sisteme electroenergetice sunt considerate şi ecuaţiile de legătură electromecanică ale acestor arbori limită. 4. RE poate avea una sau mai multe tensiuni nominale (în cazul RE cu transformatoare). se acceptă următoarele ipoteze simplificatoare: 1. Ipoteze de lucru În calculele de reţele electrice se folosesc modele fizice sau matematice mai simple sau mai complexe în funcţie de cantitatea de informaţii iniţiale disponibile. Sistemul electroenergetic este o extindere a reţelei electrice cu generatoarele electrice şi cu receptoarele electrice (sau. 8. Pentru cazul reţelelor de distribuţie a energiei electrice. simetrice (în sistem trifazat) şi echilibrate. cu instalaţiile consumatorilor). Limitele fizice ale SEE sunt: arborele turbinei de antrenare a generatorului electric şi arborele motorului de antrenare de la consumator.1. în general. 117 . Toate undele de tensiune electromagnetică produse de grupurile centralelor electrice din SEN sunt perfect sinusoidale. Toate instalaţiile electroenergetice sunt construite simetric sau sunt simetrizate şi echilibrate pe toate fazele. MODELAREA ELEMENTELOR COMPONENTE ALE SISTEMULUI ELECTROENERGETIC 4. 3.

C sunt constante predeterminate. încărcarea lor fiind în general redusă.2) etc.1. Dacă se adaugă condiţiile generale (paragraful 4.1. fără a se urmări. Acest model. în care A. în special în cele de regim permanent. 6.2. se poate considera reţeaua electrică liniară. în ansamblul ei are parametrii electrici constanţi (nu evoluează în timp). rezultă o situaţie de exploatare idealizată (şi simplificată). singurele care ar necesita folosirea ecuaţiilor electromecanice de mişcare ale maşinilor electrice rotative şi funcţionarea sistemelor de automatizare a instalaţiilor electroenergetice. destul de mult folosit. în care se consideră realizată condiţia generală de echilibru a SEE: ∑ S generate = ∑ S consumate + ∑ ∆ S pierderi (4. 4. impunând condiţii prea grele generatorului. 4. iar regimul deformant nu este prea mare. Calculul regimurilor permanente de funcţionare a reţelelor se face pentru o situaţie de moment dat. 118 . scopul principal fiind determinarea circulaţiei de curenţi sau/şi de puteri. În ansamblu. este prea pesimist. care permite utilizarea unor modele simple pentru generatoarele electrice. se poate considera menţinerea frecvenţei sistemului la o valoare constantă şi egală cu valoarea sa nominală.4) (4. după cum urmează: a) modelul curent constant: J generat = ct. c) modelul putere constantă: S g = ct. b) modelul tensiune electromotoare în spatele unei impedanţe cunoscute: E g = ct. S g = f (U borne ) .3) unde f(Uborne) este o funcţie polinomială cunoscută.1.1.1) Prin realizarea condiţiei de echilibru. nu se au în vedere regimurile tranzitorii. (se neglijeaz ă rezistenţele interioare ale generatorului) Impedanţa generatorului este de obicei impedanţa sincronă. Transformatoarele de putere funcţionează pe partea liniară a caracteristicii de magnetizare a miezului de fier. Determinările sunt pentru un moment dat.1. 5. Modelarea generatoarelor În calculele de reţele electrice. Z g = ct. B. evoluţia în timp a proceselor. jX g = ct. J generat = f (U borne ) 2 J generat = AU g + BU g + C (4.1).1. (4. Reţeaua electrică. Modelul este folosit în calculele de regim armonic sau de scurtcircuit. într-o primă aproximare.3.

Observaţie: Pentru calculele reale de regimuri.1. respectiv a tensiunii la bornele generatorului.8) unde pc şi qc sunt puterile activă şi reactivă la un moment dat ale consumatorului. f ) Z c = a 2U 2 + a1U + a 0 . (4.1. modelele generatoarelor sunt mult mai complicate şi pot ajunge la seturi cu zeci de ecuaţii pentru un singur grup.1. adică p c = ct. c) modelarea printr-o putere: s c = ct. f ) . (4. 4. deoarece orice generator din SEE este dotat cu RAT (regulator automat de tensiune) şi RAV (regulator automat de viteză). etc. U g = ct. în general s c = s c (U . Modelarea consumatorilor Pentru modelarea consumatorilor în regim permanent de funcţionare se pot folosi mai multe tipuri de modele: a) modelarea printr-un curent: Forma curentului poate varia de la o constantă..6) unde f este frecvenţa curentului în momentul considerat.1. i c = AU 2 + BU + C i c = AU 2 + C i c = BU + C sau. U este valoarea efectivă a tensiunii din punctul de racord al consumatorului la un moment dat. Câteva exemple: i c = ct.3.5) Este un model foarte mult folosit în practică. până la o funcţie polinomială variabilă în funcţie de tensiune. (4.1.10) cu o expresie polinomială (numai în funcţie de valoarea efectivă a tensiunii de alimentare U). şi q c = ct..d) modelul putere şi tensiune constante: Pg = ct. valoarea puterii active. b) modelarea printr-o impedanţă: Valoarea impedanţei este constantă sau variabilă cu tensiunea (eventual şi cu frecvenţa reţelei): Z c = Z c (U .9) (4. 119 . (4. care împreună pot menţine. constante. în general i c = f (U .1. f ) . la un moment dat.7) (4.1. sau.

Modelarea consumatorului prin puteri constante este destul de îndepărtată de realitate pentru că este echivalentă cu alimentarea dintr-o bară de putere infinită.fn sunt valorile nominale ale tensiunii şi frecvenţei pe barele de alimentare a consumatorului.perechea de fazori tensiune-curent la bornele de intrare. I 1 . 4. Observaţii: 1. Un. se modelează prin cuadripoli electrici. ele sunt independente de sensul circulaţiei prin aceste elemente. α şi β sunt coeficienţi determinaţi experimental pentru fiecare consumator.2. I 2 .ieşire) ca cea reprezentată în figura 4. cele două perechi de borne putând fi folosite în ambele sensuri.n şi Qc.2. Un cuadripol electric este o structură cu două perechi de borne accesibile (intrare .1.11) unde Pc. 4. În cazul regimurilor nenominale. U. care pun în evidenţă şi variaţia altor mărimi care caracterizează procesele electroenergetice (viteză de creştere a unor mărimi.).2.1. formată din linii electrice şi staţii de transformare.2). C . Modelarea reţelei Reţeaua electrică (linii electrice şi transformatoare de putere) se modelează prin cuadripoli (par.1. Modelarea consumatorului prin putere activă şi reactivă este mai apropiată de realitate.perechea de fazori tensiune-curent la bornele de ieşire. U 2 . iar transformatoarele de putere prin cuadripoli T şi mai ales Γ. n  U  n     αQ  f    f   n βQ (4. cel puţin teoretic. U 1 . Liniile electrice sunt reprezentate prin cuadripoli π. REPREZENTAREA PRIN CUADRIPOLI A INSTALAŢIILOR ELECTRICE Reţeaua electrică. dispersii. A.S-au făcut încercări de modelare mai precisă a marilor consumatori sub formă exponenţială: U Pc = Pc . 4. mărimi medii. modelele instalaţiilor capătă alte forme. Ecuaţiile de funcţionare ale cuadripolului sunt: U 1 = AU 2 + B I 2 I1 = C U 2 + D I 2 (4.f sunt tensiunea de alimentare şi frecvenţa reţelei la un moment dat. constante de timp etc. În cazuri speciale se folosesc şi alte reprezentări în funcţie de fenomenele electromagnetice analizate. Atunci cuadripolii echivalenţi sunt reciproci.1) Liniile electrice şi transformatoarele de putere sunt elemente pasive pentru SEE şi deci. 2.n sunt valorile nominale ale puterilor activă şi reactivă ale consumatorilor. Condiţiile de reciprocitate pentru un cuadripol electric sunt: 120 . care în mod normal nu există. 3. n  U  n     αP  f    f   n βP U Qc = Qc .4. B. D sunt parametrii (constanţi) ai cuadripolului.

În analiză se consideră că şi această structură este un cuadripol.2. folosiţi pentru modelarea liniilor şi transformatoarelor sunt “T”.2.neutrul elementului.3) (4.  I 2  − C D   I 1  (4.2.A D − BC = 1 . ”π”. extinsă în spaţiu. ”Γ”. chiar dacă pentru neutre avem o singură bornă. a) Cuadripol T b) Cuadripol π c) Cuadripol Γ 121 .2) (4.4) Tipurile cele mai cunoscute de cuadripoli electrici. A=D În aceste condiţii ecuaţiile cuadripolului pot fi scrise şi matriceal: U 1   A B  U 2   =    I 1  C D   I 2  şi reciproc U 2   A − B U 1   =   . iar cel inferior .2 în care firul superior este faza. Mai există o categorie de cuadripoli ”degeneraţi” în care prin neglijarea unor componente fizice se ajunge la o structură fizică de tipul celei din figura 4.2.

g0 – conductanţa specifică laterală a liniei [S/km]. SCHEMELE ELECTRICE ECHIVALENTE ALE REŢELELOR ELECTRICE.1.3.3. CALCULUL PARAMETRILOR ELECTRICI ECHIVALENŢI În acest paragraf se prezintă schemele echivalente de bază.pulsaţia curentului [rad/s].Schemele electrice echivalente ale liniilor electrice.3. Cea mai utilizată schemă echivalentă pentru linii este cuadripolul de tip π.pentru zone accidentate (munte) k = 1. r0 – rezistenţa specifică a conductorului de fază [Ω/km].04.reactanţa inductivă a liniei XL [Ω]. f – frecvenţa undei de curent [Hz].3.rezistenţa liniei RL [Ω].3. l – lungimea liniei [km]. Schema electrică echivalentă este cea din figura 4. ω .04.7) . GL = g 0l .pentru câmpie k = 1.1) k – este coeficientul de corecţie a lungimii care ţine seama de gradul de frământare a solului şi de forma reală a conductorului: k = 1. 4.3) (4.02 – 1.3. x0 – reactanţa inductivă a liniei [Ω/km].conductanţa laterală a liniei GL [S].1. x 0 = ωL0 . (4. BL = ω C L . . X L = x0 l .5) (4. . 122 (4.4. L0 – inductivitatea specifică a liniei [H/km].3. . . în care R L = r0 l . ω = 2π f .3.4) (4. necesare pentru calculele de regimuri de funcţionare ale liniilor electrice şi transformatoarelor.2) (4.6) (4.3.3. cu patru parametri electrici echivalenţi: . Pentru LEA R L = r0 kl . .02.susceptanţa capacitivă a liniei BL [S].

a. Valorile pentru r0. Y L este admitanţa transversală a liniei. ys – factor de suprafaţă (efect pelicular).conductanţa laterală este foarte mică şi de obicei.CL – capacitatea liniei [µF]. Se pot introduce câteva elemente de corecţie: 1. 1 + α θ a − 20 0 C (1 + y a + y s + y e + y m + y t ) . Se pot scrie expresiile: Z L = R L + jX L şi Y L = G L + jB L (4. . mai ales în cazul reţelelor de distribuţie. B L = b0 l . (4.c. L0 şi C0s se pot calcula. este valoarea din catalog la 200C şi presiune normală.3.3. (4.a. g0 şi b0 se găsesc pentru fiecare tip de linie în cataloage şi lucrări de specialitate.c. iar Y L este legată de izolaţia liniei.9) (4. θa – temperatura aerului [grd]. Pentru rezistenţă: o La LEA: r0 c.3. se poate neglija. x0. ( ( )) (4. C L = C 0s l .10) ( ( )) (4.3.3.3.8) C0s – capacitatea de serviciu (specifică) a liniei [µF/km].a.11) în care Z L este impedanţa longitudinală a liniei.conductanţa liniei se poate calcula în funcţie de descărcarea corona: 123 . Pentru conductanţa laterală: . ya – factor de apropiere (proximitate). ym – factor de corecţie datorat existenţei mantalelor metalice. pot fi neglijaţi. = r0c. o La LEC: r0c. 2. Z L este o mărime echivalentă a liniei. b0 – susceptanţa specifică a liniei. De obicei aceşti factori fiind foarte mici. cu relaţii simple.12) unde r0c. = r0 c. Şi aceşti factori de corecţie au valori mici şi în cazul cablurilor obişnuite pot fi neglijaţi (în special la JT şi MT). dacă nu există valori.13) unde ye – factor de corecţie în funcţie de tipul cablului şi a ecranelor conductoarelor. yt – factor de corecţie datorat existenţei tubului de montare a cablului. α este coeficientul de variaţie al rezistivităţii cu temperatura [grd-1]. care caracterizează conductoarele de fază. În general. 1 + α θ a − 20 0 C (1 + y a + y s ) .

orice transformator este supus la două încercări: la funcţionare în gol şi la funcţionare în sarcină nominală. U2gol – tensiunile înfăşurărilor la mersul în gol [V]. 124 .3. U1gol. N2 este numărul de spire al înfăşurării secundare. Montajul folosit este cel din figura 4. (4. Conductanţa liniei aeriene are importanţă de la tensiunea nominală de 220 kV în sus.16) unde Z '2 este impedanţa înfăşurării secundare raportată la tensiunea nominală a înfăşurării primare. Acestea se pot determina în funcţie de Un.15) U 2 N2 I1 unde N1 este numărul de spire al înfăşurării primare. iar bornele 22’ rămân în gol. N 12 = N T este raportul de transformare al transformatorului: U I N N T = 1 = 1 ≅ 2 = N 12 (4.3. alimentarea se face prin bornele 11’ cu tensiunea nominală U1n.14) 2 Un unde ∆Pcor . BT) şi cu raport de transformare.3. La încercarea de funcţionare în gol. LE reprezintă pierderile corona ale liniei. de starea suprafeţei conductoarelor active. Schemele cele mai utilizate sunt cele de tip “Γ” (Fig. GL = ∆Pcor .2) cu patru parametri electrici (RT. GT. Y T este admitanţa transversală a transformatorului şi modelează circuitul magnetic. de starea atmosferică. ICEMENERG ş. Se citesc mărimile: I10 – curentul de mers în gol [A]. Dacă transformatorul are impedanţele înfăşurărilor Z 1 şi Z 2 . 4. 4.3. de tipul liniei. impedanţa transformatorului ZT va fi egală cu: Z T = Z 1 + Z '2 .a. LE Z T este impedanţa longitudinală a transformatorului şi descrie caracteristicile electrice ale înfăşurărilor. Trecerea de la o tensiune nominală la cealaltă se face cu relaţia: 2 Z '2 = N 12 Z 2 (4.). XT.3. din tabele speciale.3.2. (4. W10 – pierderile de mers în gol ale transformatorului [W]..3.3. care se mai numeşte “în scurtcircuit”. în valori raportate la tensiunea nominală a înfăşurării respective. întocmite de institutele specializate (ISPE.Schemele electrice echivalente ale transformatoarelor de putere.17) La ieşirea din fabrică.

Dyn-5) cu semnificaţiile cunoscute (înfăşurarea primară în conexiune triunghi. în cartea tehnică a transformatorului (şi pe plăcuţa indicatoare) se înscriu următoarele mărimi electrice: • puterea nominală (aparentă) a transformatorului [VA. U 1n ∆Psc = W1scc . defazaj de 1500 între fazorii tensiunii primară şi secundară). A2 care măsoară curentul secundar nominal I2n [A].78/100)U1n [kV]. • pierderile în înfăşurări în regim nominal ∆Pscc[kW]. W1 care măsoară puterea de scurtcircuit W1scc [W]. În acest moment se citesc indicaţiile următoarelor aparate: V1 care măsoară tensiunea de scurtcircuit din primarul transformatorului Uscc [V]. U 2 gol ∆P0 = W10 sunt pierderile de putere la mers în gol ale transformatorului [W].pierderile de scurtcircuit (sarcină nominală) ale înfăşurărilor transformatorului [W]. • sistemul de reglaj (ex. • grupa de conexiuni (ex. • curentul de mers în gol i0[%]. respectiv I2n. Sn 125 . • pierderile la mersul în gol ∆P0[kW]. MVA]. cu 19 prize în jurul prizei mediane-nominale cu pas de reglaj pe plot de (1. La încercarea de funcţionare în sarcină nominală. kVA.18) RT = ∆Pscc 12n . A1 care măsoară curentul nominal primar I1n [A]. • eventual curenţii nominal I1n /I2n [A/A]. după cum urmează: U2 (4.Se determină: I i 0 [%] = 10 100 reprezintă curentul de mers în gol al transformatorului. • raportul de transformare U 1n / U 2 n [kV/kV]. ±9∗1. I 1n U 1gol N 12 = reprezintă raportul nominal de transformare al transformatorului. cea secundară în stea cu neutrul accesibil.3. alimentarea se face prin bornele 11’ (bornele 22’ sunt scurtcircuitate) cu tensiune crescătoare până când ampermetrele indică I1n. • tensiunea de scurtcircuit uscc[%]. Cu ajutorul acestor mărimi se pot calcula parametrii nominali ai transformatorului. În urma acestor încercări. Se determină: U u scc [%] = scc 100 .78%).tensiunea de scurtcircuit a transformatorului.

a doua înfăşurare este închisă în scurtcircuit (ex. 2 u1 [% ] = (4. 100 S n (4. (4. calculul parametrilor echivalenţi se face după cum urmează: Ø GT. 100 Sn 126 .3. .22) (4.30) u2 [% ] U12n . u23.: 2).3. i 0 [% ] S n 100 U 12n (4.28) 2) se calculează reactanţele inductive proprii ale înfăşurărilor: x1 ≅ x2 ≅ u1 [% ] U 12n . ∆P31) şi trei tensiuni de scurtcircuit (u12.3. 2 u + u 31 − u12 u 3 [% ] = 23 .3. .3. 100 S n (4.ZT = 2 u scc [% ] U 1n .25) • trei încercări de funcţionare la sarcină nominală (scurtcircuit). Cazul transformatoarelor cu trei înfăşurări: Ţinând seama de principalele tipuri constructive de transformatoare cu trei înfăşurări.3. u31). BT se calculează cu aceleaşi relaţii şi în aceleaşi condiţii ca şi în cazul transformatoarelor cu două înfăşurări.29) (4.3. YT.3. Ø Pentru calculul reactanţelor inductive proprii fiecărei înfăşurări se foloseşte următorul algoritm: 1) se calculează tensiunile de scurtcircuit proprii fiecărei înfăşurări: u12 + u 31 − u 23 .23) 2 BT = YT2 − GT ≅ YT .19) (4. 2 u + u 23 − u 31 u 2 [% ] = 12 . La finalul încercărilor se obţin trei puteri de scurtcircuit (∆P12. ∆P23.26) (4.24) (4. Ø Încercările transformatoarelor cu trei înfăşurări sunt de patru tipuri: • încercare de funcţionare în gol: se determină ∆P0 şi rapoartele de transformare: N12 = N13 = U 1gol U 2 gol U 1gol U 3 gol . GT = YT = ∆P0 2 U 1n .3.20) (4.3.21) 2 2 X T = Z T − RT ≅ Z T .3.: 3). alimentarea se face printr-o înfăşurare (ex.: 1). iar a treia rămâne în gol (ex. La fiecare încercare.3.27) (4.

75 dacă cele două înfăşurări secundare se încarcă în mod egal. k = 1. Schemele echivalente pentru transformatoarele cu trei înfăşurări sunt cele din figura 4.3.3.31) Una dintre reactanţele calculate este foarte apropiată de zero sau uşor negativă. iar cealaltă numai la jumătate. mai întâi trebuie calculat coeficientul k şi apoi se determină RT. 127 .4. ' Tipul III R1 = RT şi R '2 = R3 = 1. de aceea.83 dacă o înfăşurare secundară se încarcă la maxim. • • ' ' Tipul II: R1 = R 2(3) = RT şi R3( 2 ) = 1. Ø Pentru calculul rezistenţelor trebuie să fie cunoscută repartiţia puterii pe cele două înfăşurări secundare (ex.: încărcate egal etc. (4.3.). 100 Sn (4.5 RT cu k =2. Pentru ' ' • Tipul I: R1 = R 2 = R3 = RT şi k =2. Se calculează rezistenţa echivalentă a transformatorului RT: RT = ∆Pscc 2 kS n U 12n .5RT şi k = 1.32) unde k depinde de modul de repartizare a sarcinii pe înfăşurările secundare şi de tipul de transformator.x3 ≅ u3 [% ] U12n . Se consideră egală cu zero. Observaţie: Există foarte multe posibilităţi de încărcare a secundarelor.

iar variabilele finale sunt curenţii prin elementele de reţea. curentul. şi puterea electrică. 4.4.4. alte metode de tip FAST). metoda “ascendent-descendent”). În cadrul metodelor directe se înscriu: • Metoda teoremelor lui Kirchhoff. 4. se pot scrie ecuaţiile corespunzătoare teoremelor lui Kirchhoff.1) =y ij I ij = y U i − U ( ji 0 ) y = ij (4.5) (4. metoda SEIDEL-GAUSS pură şi modificată.6) 128 . CALCULUL CIRCULAŢIILOR DE CURENŢI ŞI DE PUTERI ÎN REŢELELE ELECTRICE. I ij = I i − I i 0 I j = I ij − I j0 (4.4) (4. Pentru reţelele de distribuţie de MT şi JT cele mai indicate metode sunt cele de tip SEIDEL-GAUSS – “ascendent-descendent”. Aceste metode se bazează pe ipoteza reţelei liniare.2.3) 1 z ij ∆U ij = U i − U j = z ij I ij .1). astfel: I i0 = y I j0 ij 0 Ui U j j (4.4. Aceste metode se împart în: metode directe şi metode iterative. Dacă considerăm o latură ij între două noduri (i şi j) ale unei reţele electrice (Fig. o etapă importantă a procesului este determinarea circulaţiei de curenţi (şi/sau de puteri) în reţelele electrice.1. metoda decuplată. Metodele iterative se împart în două mari clase: • Metode de tip SEIDEL-GAUSS (metoda GAUSS. În acest moment sunt în funcţiune programe de calcul bazate pe această metodă. • Metode de tip NEWTON-RAPHSON (metoda NEWTON-RAPHSON pură.4.4. Precizări privind efectuarea calculelor. De fapt.2) (4.4. se crează premizele pentru a se determina circulaţia puterilor şi pierderile de putere în fiecare element al reţelei.4. accesibile ca preţ şi suficient de performante sub aspectul vitezei de lucru şi a preciziei rezultatelor. prin stabilirea în orice punct al reţelei a mărimilor de bază: tensiunea.4. Alegerea metodelor de calcul a regimului permanent de funcţionare a SEE. • Metodele lui Maxwell: • metoda potenţialelor nodurilor.4. 4. metoda decuplată rapidă.4.4. În analiza SEE. • metoda curenţilor ciclici.

unde α este coeficientul de încărcare a transformatorului în regim de sarcină maximă.5. (4.4.4. Vom defalca calculul pentru linii electrice şi transformatoare după cum urmează: a) Pentru transformatoare: În cazul unui singur transformator. sau: I i = ∑ y ij U i − U j =1 n ( j ). Celelalte metode.5.8) Dacă se înmulţeşte ultima relaţie conjugată cu U i .7) unde ij sunt laturile reţelei incidente la nodul i.În funcţie de mărimile cunoscute se poate calcula curentul de circulaţie I ij şi curenţii din laturile transversale.4. pierderile de putere activă şi reactivă se calculează cu relaţiile: ∆PT = ∆P0 + α 2 ∆Pscc . calcule probabiliste. CALCULUL PIERDERILOR DE PUTERE ŞI ENERGIE ÎN REŢELELE ELECTRICE.11) = U j I * = U j y * U * − U *j . (4. În cele ce urmează ne vom referi în special la reţelele de distribuţie din întreprinderi şi vom folosi metoda duratei pierderilor maxime. S nT (4. ij i ij ( ) Diferenţa dintre aceste puteri reprezintă pierderile de putere pe latura ij: ∆S ij = S ij − S ji . α= S max .12) 4.5.10) (4. înregistrări multiple.1) Pentru pierderile de putere reactivă relaţia este: ∆QT = ∆Q0 + α 2 ∆Q scc . i i ij ii ij j =1 j =1 j ≠i n ( ) n (4.9) Se poate determina şi puterea S j şi puterea vehiculată pe latura ij: S ij = U i I * = U i y * U * − U *j .3) 129 .5. j =1 n (4. Pentru un nod al reţelei se poate calcula curentul nodal: I i = ∑ I ij . sunt prea complicate în raport cu sporul de precizie obţinut. unde ∆Q0 ≅ i0 [%] 100 Sn (4.5.2) (4.4. bazate pe regresii.4. ij i ij S ji ( ) (4. se obţine puterea nodală S i = U i I * = U i ∑ y * U * − U *j = y * U i2 − U i ∑ y * U *j .4) (4.4.

τ . calculul se face pentru fiecare tip.9) Pentru calculul pierderilor de energie activă se poate utiliza şi puterea medie anuală: 2 ∆E a .5) Pentru pierderile de energie activă într-un an.5. an = n∆P0 t f + (4.5. n ∆Pscc 2 kftf . Pmax (4.5. 100 (4. Dacă în staţie sunt n transformatoare de acelaşi fel.10) cu α med = sau α med = S nT Pmed .5. n (4.6) notaţiile având semnificaţiile cunoscute: tf – timpul de funcţionare. relaţiile de calcul devin: ∆PST = n∆P0 + ∆Pscc 2 α . cos ϕ med (4. după ce se vor analiza curbele de sarcină specifice şi durata pierderilor maxime pentru fiecare sector din staţie (tf şi τ).14) 130 . an = n∆P0 t f + α med (4.5.7) (4. 2.13) XL = 2 PL2 + Q L 2 UL 2 X L = 3X L I L . Dacă sunt mai multe tipuri de transformatoare. Se observă că se înlocuieşte α 2 cu α med k f .5.5.durata pierderilor maxime. an = ∆P0 t f + α 2 ∆Psccτ . relaţia este: ∆E a .12) Pmed .5.5.5.şi ∆Q scc ≅ u scc [%] Sn . (4.11) Observaţii: 2 1. (4. după ce s-a studiat modul de repartizare a sarcinii între transformatoare (α). n ∆Q scc 2 α n ∆Pscc 2 α τ. (4. ( ) b) Pentru linii electrice: Se pot scrie relaţii de calcul pentru pierderile de putere activă şi reactivă: ∆PL = respectiv ∆Q L = 2 SL 2 UL 2 SL 2 UL 2 PL2 + Q L 2 UL RL = 2 R L = 3R L I L .8) ∆Q ST = n∆Q0 + şi ∆E a .

Reorientarea producţiei industriale dinspre industriile grele. Pentru pierderile de energie activă se aplică relaţia: ∆E a .6. societatea românească ar trebui să acţioneze în trei direcţii principale: 1. În ultima vreme. f (4. atât la furnizor cât şi în întreprinderile industriale şi economice. distribuţie şi utilizare a energiei electrice şi în toate etapele de timp caracteristice: alegerea soluţiei. a liniilor tehnologice.Singura indicaţie pentru aplicarea acestor relaţii este ca PL. într-o formă nouă şi legislaţia care obligă toţi participanţii la gestiunea energiei electrice să adopte măsuri raţionale de economisire a energiei electrice. an = 2 3R L I L τ = 2 PL2 + Q L 2 UL R Lτ . împărţindu-le între momentul proiectării instalaţiilor şi cele ale dezvoltării lor ulterioare. Sunt stimulate şi investiţiile în unităţile energetice alternative (regenerabile) cu un grad mai mare de dispersie a surselor. proiectare. 131 . transport. o îmbunătăţire a metodei de calcul şi diferenţe de valori de ordinul procentelor.5. MĂSURI PENTRU REDUCEREA PIERDERILOR DE PUTERE ŞI ENERGIE Studii ale instituţiilor specializate ale ONU arată că pe glob se manifestă o tendinţă de creştere a cantităţii de energie electrică produsă şi respectiv consumată. probabil. (4. mărimea consumului propriu tehnologic şi dinamica acestuia. dacă se cunoaşte puterea medie: ∆E a . precum şi a pierderilor de putere şi energie devin determinante în orice analiză de eficienţă a tuturor investiţiilor noi. care necesită cantităţi mici de materii prime. an = 2 S med 2 UL RL k 2 t f . Toate aceste procese au determinat o creştere foarte mare a pierderilor de putere şi energie în reţelele electrice de distribuţie. faţă de ţările dezvoltate se găsesc la nivelul unităţilor economice. QL şi UL să fie măsurate în acelaşi punct. în toate componentele lanţului energetic industrial. mai ales în ultimii 10-15 ani. execuţie a lucrărilor.16) Dacă instalaţiile au o funcţionare sezonieră. exploatare. Pentru România cele mai mari discrepanţe privind mărimea pierderilor de putere şi energie electrică. ţinând seama de împărţirea timpului anual de funcţionare în sezoane. precum şi în achitarea facturilor de energie electrică de către beneficiari. fapt întâmplat în primii ani ai perioadei analizate şi apoi o menţinere a lor la niveluri inacceptabile pentru o ţară europeană. Pentru SEN. Pentru a ne putea înscrie în conduita energetică a continentului. Se va obţine. În aceste condiţii a reapărut ARCE. în Uniunea Europeană se discută tot mai mult de folosirea eficientă a energiei electrice. astfel încât energia specifică necesară pentru realizarea unui produs este de cca două ori mai mare. când s-au înregistrat scăderi masive ale cererii în industrie şi agricultură. spre industrii de vârf.5. materiale şi energie.15) sau. se pot face calcule similare. Preocupările pentru utilizarea mai raţională a energiei electrice trebuie să se manifeste în toate verigile lanţului de producere. Vom prezenta în continuare principalele măsuri de îmbunătăţire a randamentelor energetice ale reţelelor electrice publice şi private. În aceste condiţii. pentru a se evita construirea de noi unităţi energetice clasice. 4. puternic energofage. Concomitent cu această tendinţă principală s-a înregistrat o slăbire semnificativă a disciplinei în muncă. mărimea pierderilor de putere şi energie a devenit foarte sensibilă.

132 . 3. cu tehnologii moderne. sau altă formă de încălzire. trebuie antrenaţi toţi specialiştii. f) Noile instalaţii acţionate electric trebuie să fie mai simple. Aici foarte important ar fi să se importe numai vârfuri tehnologice. Reducerea numărului de terpte de transformare la nivelul SEN (tensiuni nominale la nivel naţional. pentru alimentarea individuală cu energie electrică 2. bazate pe utilizarea inteligenţei artificiale. Spre exemplu: a) Economisirea energiei electrice este mai favorabilă decât construirea de noi surse generatoare de tip industrial. să se determine o schimbare de atitudine faţă de energia ce ne stă la dispoziţie. i) Îmbunătăţirea izolării termice a clădirilor. 2. de apartament. Pentru realizarea acestor obiective. 0. în timp. Îmbunătăţirea proiectării maşinilor şi aparatelor electrice. 4. care oricum se recuperează în viitor. cu o durată de viaţă corespunzătoare. Este vorba aici de stabilirea sistemelor de încălzire a locuinţelor: centrală de bloc. În general. cu consum energetic redus. deoarece trebuie. e) Instalaţiile electroenergetice noi trebuie să fie mult mai performante sub aspect energetic (pierderi. Înlocuirea tehnologiilor clasice din industria energiei electrice şi termice. d) Instalaţiile electroenergetice noi. Trebuie ca eforturile să fie îndreptate spre produse fiabile.18 şi chiar mai mic). forţând astfel schimbările de structură necesare. care va avea ca efect reducerea drastică a cantităţii anuale de energie necesară pentru încălzirea spaţiilor de locuit şi a spaţiilor publice. h) Stabilirea unei politici naţionale în privinţa locuinţelor. În proiectare trebuie să se fixeze anumite principii la care să adere toate instituţiile şi unităţile economice interesate privind dezvoltarea reţelelor electrice în condiţiile concrete dintr-o ţară sau dintr-o regiune.6. 110 kV. cu randamente nominale din ce în ce mai mari. cu acestea. randamente) decât cele pe care le înlocuiesc.Schimbarea tuturor tehnologiilor în unităţile actuale. din toate domeniile ingineriei. 400 kV. c) Reducerea pierderilor şi a consumului propriu tehnologic este mai importantă decât costurile actuale ale materialelor electroconductoare (Cu sau Al). reţinute: 750 kV. Toate celelalte tensiuni nominale actuale se înlocuiesc. în primul rând. robuste. principalele măsuri de reducere a pierderilor de putere şi energie electrică sunt următoarele: 1. Dacă se respectă aceste condiţii generale. măsurile actuale vizând viaţa comunităţii pe parcursul a 2-3 generaţii. g) Noile instalaţii electroenergetice şi industriale să fie dotate cu sisteme moderne informatice. Sunt necesare maşini având raportul ∆P0 / ∆Pscc cât mai mic (spre 0. costul prelucrării lor fiind oricând mai mic decât extragerea lor din minereu.4 kV şi altele speciale). Sunt necesare transformatoare de putere cu izolaţie uscată într-o gamă de puteri mici.1. de scară. încălzire electrică sau cogenerare. mai uşor de urmărit în funcţionare de la distanţă. economice. trebuie să se depăşească imaginea ”societăţii de consum” care produce lucruri ieftine şi slabe calitativ. 20 kV. să fie deservite de cât mai puţini operatori (accent pe automatizarea complexă sau chiar robotizare şi cibernetizare). b) Politica de economisire a energiei este o politică pe termen lung. Măsuri de reducere la nivelul proiectării. trebuie să fie mult mai fiabile decât cele pe care le înlocuiesc. şi introducerea unor sisteme ultramoderne de monitorizare şi conducere a instalaţiilor electroenergetice. 10 kV (6 kV).

Repartiţia optimă a sarcinilor între centralele SEN şi grupurile în funcţiune. de contorizat şi de facturat. 1. Perfecţionarea sistemului de calcul şi evidenţă a pierderilor de energie în reţelele de distribuţie. În acest mod. Se realizează cu transformatoare cu reglaj longotransversal şi cu ajutorul dispozitivelor FACT’s. în anumite perioade ale zilei în regim capacitiv. Trebuie introduse costuri diferite pentru 1 kWh pe diversele trepte de tensiune. Reconsiderarea metodologiei de selectare a soluţiilor alternative prin apropierea. Controlul. creşterea densităţii PTurilor şi a staţiilor de alimentare cu energie electrică. sub supraveghere centralizată. 8. într-un moment caracteristic al ei (în timpul reparaţiior capitale sau dacă este imperios necesar. 4. de cele folosite în ţările civilizate şi remodelarea periodică a normativelor interne. 9.4 kV) trebuie să fie nedemontabile. 12. 133 . pe scară cât mai largă. Funcţionarea. Măsuri de reducere care necesită investiţii mari Sunt măsuri similare celor de proiectare dar se execută într-o reţea dată. Desfiinţarea reţelei de distribuţie de JT ca reţea publică. toate joncţiunile dintre reţeaua publică şi consumatori vor fi pe MT. 4.6. Încărcarea liniilor la valoarea optimă a sarcinii. 10 kV)care trec la o tensiune superioară. în vederea reducerii circulaţiei de putere reactivă în sistemul electroenergetic. 4. în toate regimurile de funcţionare. mai uşor de supravegheat. 2. a metodelor de lucru sub tensiune. Repartiţia economică forţată a puterilor în reţelele complex buclate. în funcţie de schimbările care au loc în ţară şi la nivel mondial. inclusiv în funcţie de starea atmosferei şi de sezon. a transformatoarelor după graficul optim de încărcare. Aceste transformatoare (de tip MT/0. 7. Se va apropia tensiunea de distribuţie medie. 11. Optimizarea amplasării de surse de putere reactive. Echilibrarea sarcinii pe fazele reţelelor de distribuţie. 3. Introducerea. să nu necesite întreţinere periodică şi să-şi respecte durata de viaţă nominală. Debuclarea controlată a reţelelor de distribuţie funcţionând în cuplaj longotransversal. 6. pentru nesimetrii etc.3. 5. Îmbunătăţirea mentenanţei prin calitatea reparaţiilor şi scurtarea duratei de întrerupere programată. introducerea conducerii centralizate a reţelelor de distribuţie. a locuinţelor. introducerea conducerii automate a instalaţiilor electroenergetice. a nivelului de tensiune. 6.3.2. Trecerea unor generatoare mai ales în centralele hidroelectrice mici. Introducerea tehnicii de calcul în toate punctele importante ale SEE. În general. comandate electronic (SVT-uri) în SEE. tot mai mult.6. Cu ajutorul acestora se urmăreşte şi se poate impune circulaţia de puteri în reţea. transformatoarele noi trebuie să aibă o capacitate cât mai bună de preluare a vârfurilor de sarcină. 5. Măsuri de reducere care nu necesită investiţii mari 1. 10. 7. în toate staţiile. Creşterea tensiunii nominale: se au în vedere mai ales reţelele de MT (6. 4. cât mai mult de consumatori. în timpul planificat pentru reparaţiile de mentenanţă). Revederea reglementărilor şi normelor existente privind costurile inducerii de regim armonic. Micşorarea razei de acţiune a posturilor de transformare.

Înlocuirea transformatoarelor de putere şi a motoarelor asincrone funcţionând slab încărcate. Motoarele noi sunt mai performante sub aspect energetic şi mai fiabile. 6. dar în general toate sunt cuplate la SEN pentru a acoperi situaţiile de incident şi a permite funcţionarea lor stabilă. 4.4. 5. 7. fascicul de electroni. Există. de exemplu hidroenergetice. Înlocuirea motoarelor asincrone mari cu motoare sincrone. Se poate modifica şi numărul de subconductoare pentru fiecare fază. introducerea iluminatului local. 6. Introducerea de elemente pentru reducerea regimului deformant. de asemenea. Aplatizarea curbelor de sarcină ale întreprinderii. eoliene sau de alt tip. cu alte unităţi de putere mai mică. întreţinerea suprafeţelor de iluminare naturală. Se poate realiza prin introducerea de lămpi cu tuburi. Introducerea de transformatoare cu reglajul tensiunii mai fin şi cu reglaj sub sarcină. Creşterea numărului injecţiilor de putere în reţeaua de MT. puterea activă este produsă în centralele electrice cu ajutorul grupurilor energetice de puteri relativ mari. 3. 4. 134 . 10. 8. 5. Măsuri de reducere în întreprinderi 1. în momentul reparaţiei capitale. Realizarea de reparaţii de foarte bună calitate. tratamente chimice etc. În sistemele moderne. Reducerea regimului deformant şi a nesimetriilor. înlocuirea iluminatului incandescent. Optimizarea dezvoltării şi reconstrucţiei reţelei electrice de distribuţie. 2.6. secţionarea reţelei de alimentare. Compensarea locală a puterii reactive În SEE. dotate cu generatoare asincrone. În cazul reparaţiilor capitale la motoare. Înlocuirea tehnologiilor depăşite (bazate pe cuţit de strung şi freză) cu altele noi (electrotehnologii moderne: electroeroziune.5.). 9. a nesimetriilor şi a şocurilor de putere. Creşterea secţiunii conductoarelor LEA: se înlocuiesc după calcule de verificare preliminară a stâlpilor. de obicei sunt consumatoare de putere reactivă. Instalarea în reţea de surse controlate de energie reactivă (dispozitive FACT’s de tipul SV etc.). este de preferat înlocuirea motoarelor vechi cu altele noi (inclusiv ca an de fabricaţie). 3. grupuri energetice în centrale de mai mică putere. cu elemente disipate. 7. pentru a se obţine o dimensionare a densităţii de curent.6.2. care conţin generatoare sincrone. Generatoarele sincrone pot produce şi putere reactivă. 4. Observaţie: Orice înlocuire de motor electric trebuie să fie precedată de analiza condiţiilor de pornire şi autopornire. conductoarele LEA cu altele superioare. Asemenea operaţii se pot executa şi la cabluri electrice. cele asincrone. Încadrarea întreprinderii în curbele de consum planificate. Aici este recomandată utilizarea comutatoarelor stea-triunghi şi a limitatoarelor de mers în gol. schimbarea culorii pereţilor şi tavanului (spre alb) desprăfuirea şi curăţirea acestor suprafeţe. Îmbunătăţirea reţelei de iluminat. se poate concepe o situaţie în care în incinta beneficiarului pot să existe mai multe surse de putere activă şi reactivă care produc energia electrică necesară unei anumite instalaţii. cu consum energetic mic şi cu durată de viaţă mărită. Organizarea şarjelor la cuptoarele de topire pentru a reduce consumul de putere. 4.

Ele sunt automate programabile (în variante mai vechi) sau sisteme automate comandate de elemente IA. λn este factorul de putere. putere reactivă.compensatoare statice. . SEE trebuie să producă o anumită cantitate de putere reactivă în generatoare.modificarea. de putere reactivă.are un randament energetic.local. sau mai bine zis. . acesta poate prelua din reţeaua publică putere reactivă fără a o mai plăti şi fără nici un fel de penalizări. de izolaţie şi de alte mărimi fizice. Ca element de comparaţie pentru definirea regimului compensat se utilizează factorul de putere neutral (cosϕn sau λn). .la nivelul unor linii tehnologice sau la receptoare de putere unitară mai mare. se poate descărca reţeaua de transport. care depinde de tensiunea nominală a reţelei. În instalaţiile moderne se folosesc compensatoare statice. . repartizează şi distribuie în teritoriu energia electrică cu două consecinţe tehnice derivate: . cu consecinţe favorabile economic pentru beneficiar. şi în studiile de specialitate trebuie să se ţină seama de existenţa ei.reducerea căderilor de tensiune pe toate elementele din reţea în amonte de locul de montare a compensatorului de putere reactivă. a încărcării generatoarelor din sistem. compensarea poate să se facă: . 135 .Prin acest procedeu se elimină. deoarece pentru a funcţiona stabil.eliberarea reţelei din amonte de circulaţia de putere reactivă şi creşterea capacităţii ei de încărcare cu putere activă. . care dacă este atins pe bara de alimentare a beneficiarului. prin producerea acesteia local. în favoarea puterii active generate. În plus.compensatoare sincrone.individual. Descărcarea nu este totală.centralizat. Fixarea valorilor lui λn este făcută în urma unui calcul de optimizare a circulaţiei puterii reactive în reţeaua de distribuţie. cunoscându-se şi faptul că un condensator pus sub tensiune produce putere reactivă. care împreună limitează curentul maxim admisibil (datorită temperaturii maxime de funcţionare a materialelor conductoare. şi care pot produce sau consuma între limitele tehnice constructive. . la consumator. . Această concepţie generală asupra producţiei şi circulaţiei de putere reactivă în sistemul electroenergetic se mai numeşte compensarea locală a puterii reactive. de secţiunea conductoarelor. în toate variantele ele urmăresc evoluţia în timp a factorului de putere şi iau decizii privind introducerea sau scoaterea unor condensatoare sau a unor bobine. se reduce la minimum reţeaua de distribuţie şi implicit de transport a energiei electrice. care sunt o combinaţie de condensatoare şi bobine comandate prin punţi cu tiristoare. în mod automat. La nivelul unui consumator. adică are un consum propriu tehnologic. de distribuţie şi cea de alimentare a consumatorilor precum şi grupurile energetice. reţeaua electrică are o anumită capacitate de transport a energiei electrice. inevitabil. În aceste condiţii. Reţeaua electrică transportă. reţeaua de transport şi distribuţie există. în acest moment de dezvoltare a societăţii. Prin acest procedeu se obţin: . în lungul ei.la barele de alimentare din tabloul general.la nivelul tablourilor de distribuţie. Valoarea lui λn trebuie să fie diferenţiată în funcţie de tensiunea nominală a reţelei şi a locului din sistem pe care-l ocupă joncţiunea beneficiar-furnizor analizată.reducerea pierderilor de putere şi energie în reţelele electrice de transport şi distribuţie. În marea majoritate a cazurilor. Pentru realizarea compensării se pot utiliza: . de izolaţie şi altele) prin elementul de reţea. însă. . astfel încât trebuie să se ia măsuri pentru reglarea acesteia în diferite puncte caracteristice ale reţelei.conduce la micşorarea tensiunii.baterii de condensatoare.

6.4) unde tu. trebuie tratate simultan. Pe de altă parte.. 1. Aducerea tuturor utilajelor tehnologice şi energetice la un regim de funcţionare apropiat de cel proiectat (respectarea procesului şi fluxurilor tehnologice. Limitarea funcţionării în gol a utilajelor cu ajutorul unor dispozitive automate simple. 2. (2 (1) Qbat) < Qbat .1) unde Pc şi cosϕn sunt puterea cerută de consumator şi. (4. 2. redresoare. Metoda energiei reactive consumate anual: (3 ) Qbat = Pc TP max (tan ϕ c − tan ϕ n ) .6. definirea unui factor de putere trifazat este imposibilă. sau să se ia măsuri de simetrizare a întregii reţele de distribuţie. 4. În acest mod se observă ponderea deosebită în consumul de energie reactivă a transformatoarelor şi a motoarelor asincrone. rezistoare.bat este timpul de utilizare a bateriei. În continuare se vor prezenta măsuri “naturale” de îmbunătăţire a factorului de putere. limitarea sau eliminarea noxelor etc. injectarea de către consumator de putere reactivă în reţeaua publică (fenomen nedorit şi interzis de către regulamentele de funcţionare). ceea ce. Toate aceste probleme.6.bat (4.6.6. La fel şi pentru atenuarea regimului deformant. calitatea materiei prime. prima metodă este cel mai mult aplicată fiind cea mai simplă. respectiv.2) unde Pmed şi tanϕmed sunt specifice consumatorului analizat. calificarea personalului. împreună cu reglarea tensiunii la nivelul reţelei de distribuţie şi cu compensarea puterii reactive la consumator. deşi sunt şi aici probleme în determinarea lui TPmax. Metoda puterii reactive medii: (2 Qbat) = Pmed (tan ϕ med − tan ϕ n ) . bobine şi condensatoare. dar cea de a treia este mai precisă. Metoda puterii reactive cerute (maxime): (1) Qbat = Pc (tan ϕ c − tan ϕ n ) . în practică trebuind să se adopte valori medii sau să se lucreze independent pe fiecare fază. celelalte tipuri de receptoare: motoare sincrone şi de c. calitatea reparaţiilor. iluminat. În practică. iar în rest. Măsuri de îmbunătăţire a factorului de putere în întreprinderi Compoziţia consumatorului complex cuprinde 65-70% motoare asincrone şi 20-25% transformatoare de toate felurile. ele afectând concomitent instalaţia electrică şi fiecare individual fiind rezolvată prin montarea unor baterii de condensatoare şi/sau a unor bobine. păstrarea condiţiilor cerute de aerisire. în general. 136 . se face dimensionarea (alegerea) bateriei după una din următoarele metode: 1. lămpi de iluminat etc.Pentru o treaptă de sarcină. t u . nu este adevărat. factorul de putere natural al consumatorului. dacă se lucrează în putere. cuptoare electrice. (4. În acest caz se consideră simultaneitatea curbelor de putere activă şi reactivă. încălzire.c. (4. reglarea utilajelor.). 3. în cazul reţelelor de distribuţie care se abat de la condiţiile ideale de funcţionare.6. cu unităţi de generare fixe.3) şi în acest fel se evită pe timpul golului de noapte.

consumând sau producând putere reactivă.bateriile de condensatoare se utilizează în marile unităţi economice sub formă de compensatoare statice. ele mai prezintă două avantaje: . Funcţionarea în staţiile electrice. 5. pentru a rezulta un echipament mai ieftin.să aibă puteri nominale apropiate (în limite 1:3). . a comutatoarelor de conexiune stea-triunghi. . În instalaţiile de JT.în regim de scurtcircuit pe bară pot susţine tensiunea remanentă. în cazul unor transformatoare în paralel.Baterii de condensatoare. Folosirea instalaţiilor specializate se face în cazuri speciale şi acestea pot fi: .3.lămpi de semnalizare cu incandescenţă. numai după graficul economic de încărcare. micşorând efectele scurtcircuitului. .să aibă acelaşi raport de transformare. . .pot prelua şocuri de putere reactivă (până la de trei ori puterea lor nominală) cu o viteză foarte mare (500 MVAr/s). 6. Funcţionarea în paralel a transformatoarelor de putere Condiţiile de funcţionare în paralel a transformatoarelor electrice sunt următoarele: . 2. cu o serie de automatizări şi protecţii specifice. a motoarelor asincrone mari cu motoare sincrone. bateriile de condensatoare sunt construite în dublă stea. . cu puterea de 15 kVAr sau 20 kVAr. 8.baterii de condensatoare trifazate. Folosirea pentru zonele de subîncărcare a unor motoare asincrone. utilizate în construcţii standardizate. dimensionate pentru a se atinge tensiunea nepericuloasă (50 V) în circa 5 minute. cu altele noi. cu un consum propriu mai mare (aparate vechi).6. Înlocuirea motoarelor asincrone subîncărcate cu unităţi mai mici de ultimă generaţie. în special pentru motoarele mari.să aibă tensiuni de scurtcircuit egale. de peste 160 kW. bateriile de condensatoare se conectează în triunghi.7. în toate cazurile posibile. 4. 137 . 7. Faţă de instalaţiile statice. unele pompe etc. Înlocuirea.să aibă aceeaşi grupă de conexiuni. mai performante energetic.compensatoarele sincrone sunt construcţii rotative care-şi acoperă pierderile mecanice şi pot funcţiona în regim sub sau supraexcitat. în caz de defectare. . În instalaţiile de MT. . trebuie să fie prevăzute cu instalaţii de descărcare a sarcinii electrice care pot fi: -aparate de măsurare. Câteva observaţii privind utilizarea mijloacelor speciale: .bateriile de condensatoare. . la consumatori cu regim de funcţionare constant de tip compresoare. obişnuite.Compensator sincron.Compensator static. . organizate pe trepte de folosire. Îmbunătăţirea generală a mentenanţei instalaţiilor electroenergetice şi introducerea mentenanţei preventive. Evitarea rebobinării motoarelor şi înlocuirea lor.rezistoare speciale. . 4. O astfel de operaţie se face numai după verificarea condiţiilor de pornire şi autopornire a motorului nou. Observaţii: 1.

În acest caz trebuie realizate toate scenariile posibile de funcţionare. ∆Qscc sunt pierderile reactive de mers în gol şi.. proporţional cu puterea sa nominală. cu orice putere în limita lui Sn..1 b) Cazul în care în staţie sunt n1 transformatoare de un tip (Sn1) şi n2 transformatoare de al doilea tip (Sn2) funcţionând în paralel.. (n1 )   1T + 2T ... n1T1 + n 2T2 .. Din intersecţiile diferitelor scenarii se pot deduce practic familii de grafice de funcţionare optimă............ n1T1 + 1T2 .În aceste condiţii. se obţine diagrama din figura 4. 2T2.. 2T + 2T .. Vom considera două cazuri: a) Staţie cu n transformatoare de acelaşi fel (SnT) funcţionând în paralel Se determină puterea limită (coeficientul de încărcare limită) de trecere de la funcţionarea cu m la m+1 (m<n) transformatoare în paralel: S lim m.. sau forţat.. 1T2. ….. n1T1..6....... 2T1 + n 2T2 ... ∆Q0.. Echivalentul energetic al puterii reactive este acea putere activă în kWh care se consumă în sistem pentru a livra 1 kVAr de putere reactivă de la o sursă marginală la beneficiar... n2T2.. respectiv.... 2T1. în sarcină nominală ale unui transformator.. Dacă Sn1<Sn2.6. 138 . pierderile de sarcină nominale ale unui transformator. Pentru fiecare scenariu se calculează pierderile de putere şi se reprezintă grafic. (n1 )  În total sunt n1 + n 2 + n1 n 2 scenarii posibile.. 1T1 + n2 T2 ... µ [kW/kVAr] este echivalentul energetic al puterii reactive.. ∆Pscc + µ∆Q scc unde: ∆P0... Reprezentând grafic structura de conexiuni a staţiei în funcţie de încărcare... (n1 )  1 2 1 2 1 1 2 n2  .. dacă sunt prevăzute dispozitive FACT’s speciale. avem: 1T1.. ∆Pscc sunt pierderile active de mers în gol şi. se arată că fiecare transformator se încarcă natural.5) 1T1 + 1T2 . El se dă în diverse tabele.. (n1) (n2) (4... 2T1 + 1T2 ... n T + 2T . m+1 = S nT m(m + 1) ∆P0 + µ∆Q0 .... …. respectiv.

iar grupa de 12 pe care o prezentăm acoperă toate nevoile practice. Curbele de sarcină zilnică pot fi pentru o anumită zi a săptămânii. (4. Curbele de sarcină dau indicaţii asupra regimurilor de funcţionare a instalaţiilor electroenergetice şi sunt caracterizate de o serie de indicatori care pun în relaţie mărimi caracteristice ale instalaţiilor. iar tabele cu aceste valori au fost întocmite pentru toate receptoarele obişnuite şi pentru tipuri de industrii. care poate fi extrasă din curba de sarcină.7. Prin aplicarea acestei metode s-au obţinut. reduceri cu cca 10-30% a pierderilor la nivelul staţiei. pe o perioadă de 15 minute. care împreună pot acoperi toate situaţiile de lucru care apar. de cele mai multe ori.7. se referă la o perioadă mai îndelungată (sezoniere sau anuale) şi se bazează pe înregistrări făcute în perioada considerată şi pe o clasificare orară a acestor înregistrări. PUTERE CERUTĂ (P2): este cea mai mare putere medie.7. Este. kc = b) Coeficientul de simultaneitate (ks) – este raportul dintre puterea maximă cerută de întreprindere şi suma puterilor maxime cerute de subunităţile componente (n): 139 . informaţia de bază cu care se face dimensionarea instalaţiilor electrice. astfel încât valoarea lor reprezintă un număr adimensional şi de aceea aceştia se mai numesc coeficienţi. INDICATORI AI CURBELOR DE SARCINĂ CURBA DE SARCINA: este un grafic care reprezintă evoluţia în timp a puterii cerute (uneori reprezintă curentul de sarcină). sau medii săptămânale. în ţara noastră.1. 4.Observaţii: • • Este bine să se evite. • nu sunt luate în consideraţie utilajele care funcţionează incidental (de exemplu pompele de incendiu). pe cât posibil. Curbele de sarcină pot fi zilnice sau clasate (anual). În continuare propunem un set de 12 indicatori. Există mult mai mulţi indicatori ai curbelor de sarcină dar ei se substituie. pentru un grup organizat de receptoare este suma puterilor nominale ale fiecărui receptor cu câteva observaţii: • nu sunt luate în calcul puterile receptoarelor montate în instalaţii aflate în mod normal în rezervă. PUTERE INSTALATĂ (Pi): pentru un receptor este puterea nominală a acestuia. Curbele clasate de sarcină. funcţionarea în paralel a unor unităţi de transformare diferite. lunare sau sezoniere.1) Pi Valoarea lui este subunitară. a) Coeficientul de cerere (kc) – este raportul dintre puterea cerută şi puterea instalată: Pc . Indicatorii curbelor de sarcină Mulţi dintre indicatorii curbelor de sarcină reprezintă raportul unor mărimi de aceeaşi natură. CURBE DE SARCINĂ. 4.

sec ţie j j =1 n . Pe baza acestor observaţii legătura de alimentare din sistemul electroenergetic a întreprinderii poate fi dimensionată mai economic.ks = Pc . 2. relaţia se mai poate scrie: Pmed .6) unde p(t) este funcţia de variaţie a puterii în timp.7) 140 . astfel: Pmed = 1T p(t )dt . (4.7. T ∫ 0 (4.7.4) d) Puterea medie pătratică (Pmp) este calculabilă cu relaţia: Pmp = ∑ Pj2T j j =1 n ∑Tj j =1 n . (4. Dacă intervalele de timp ale palierelor de sarcină sunt egale între ele şi egale cu 1 oră. ∑Tj j =1 n = 24 ore . (4. zi = ∑ Pj j =1 n 24 . în cazul curbelor de sarcină zilnice.3) unde Pj este puterea cerută în intervalul de timp Tj.5) Observaţii: 1.2) Acest indicator arată că maximele de putere ale secţiilor componente nu coincid în timp. c) Puterea medie: se defineşte ca media aritmetică a puterilor pe diferite paliere în decursul unei perioade de referinţă (T): Pmed = ∑ Pj T j j =1 n ∑T j j =1 n . T 0 (4. şi: Pmp = 1T 2 ∫ p (t )dt . Din punct de vedere matematic.7. cele două puteri medii pot fi definite pentru o perioadă de timp T. n reprezintă numărul total de paliere din curba zilnică de sarcină.7. (4. întreprindere ∑ Pc.7. Puterea medie pătratică (precum şi curentul mediu pătratic) este folosită pentru determinarea regimurilor de încălzire ale instalaţiilor electroenergetice.7.

kv este definit pentru un anumit interval de timp (T).10) După cum se observă. printr-o comparaţie cu coeficientul de cerere este permanent îndeplinită relaţia: ku < k c .7.7.0. 141 . punct cu punct. (4. Cele două relaţii sunt utilizabile mai mult teoretic. şi indică gradul de accidentare a curbei de sarcină. (4. Coeficientul ka este subunitar şi tinde spre valoarea 1. pornindu-se de la sarcina medie.13) Ca şi ceilalţi indicatori.con .7.0 prin măsurile luate de operatorii din întreprinderi. Prin măsurile pe care le ia operatorul în exploatare. exprimate pentru aceeaşi perioadă de timp (T): kf = Pmp Pmed . tf este timpul de funcţionare a instalaţiei. Pmin (4. g) Coeficientul de utilizare a puterii instalate (ku) exprimă gradul de încărcare a receptoarelor pentru toată durata de funcţionare a instalaţiilor: ku = Pmed . Pmax tf (4.7.2). (4. în practică preferându-se aproximarea acestor integrale prin sume pe domenii parţiale.9) unde Pmax este puterea maximă cerută de consumator în perioada analizată.0 şi 1. e) Coeficientul de formă al curbei de sarcină este raportul dintre puterea medie pătratică şi puterea medie. TPmax este durata de utilizare a puterii maxime.12) i) Coeficientul de vârf al curbei de sarcină (kv) este raportul dintre puterea maximă şi puterea minimă a curbei de sarcină: kv = Pmax .unde p 2 (t ) este o funcţie de calcul rezultată din urmărirea evoluţiei în timp. Pi (4. iar în mod curent se încadrează ca valori între 1.8) Coeficientul kf este utilizat pentru a caracteriza regimul de funcţionare a unei instalaţii. a puterii p(t). tendinţa lui kf este de a se apropia de 1. El are o valoare pozitivă.7.11) h) Coeficientul de conectare (kcon) este raportul dintre timpul real de conectare (tcon) şi timpul total disponibil pentru conectarea instalaţiilor: k con = t con t disp.7. f) Coeficientul de aplatizare a curbei de sarcină: ka = Pmed TP max = . pentru care se analizează curba de sarcină.1 (foarte rar până la 1.

m) Durata pierderilor maxime (τ) este timpul fictiv în care instalaţia.T sunt energiile activă şi reactivă consumate în perioada de timp T. (4. max este puterea medie anuală a schimbului celui mai încărcat. j) Durata de utilizare a puterii maxime (TPmax). timp de un an calendaristic. ar produce aceleaşi pierderi de energie activă ca şi la funcţionarea reală. iar kp se numeşte coeficientul de pierderi maxime.16) unde Ea.T 2 E a. Prin definiţie: TP max = Ea Pmax [ore / an] .15) unde Pmed. dacă ar funcţiona la Pmax.18) 142 . (4.an este energia activă consumată într-un an calendaristic de instalaţia analizată.19) τ 2 = k 2 ka f tf (4. Următoarele relaţii sunt valabile: kp = şi kf = τ tf TP max . aplatizată.7.17) unde Imp este curentul mediu pătratic şi Imax este curentul maxim prin instalaţie într-un an (de obicei).T ( ) + E r2.T .Şi acest indicator arată gradul de accidentare a curbei de sarcină şi cât de departe se află ea de forma ideală. k) Coeficientul anual de utilizare a energiei electrice (α).7.14) unde Ea este energia activă cerută de instalaţie într-un anumit interval de timp (de obicei un an calendaristic) şi Pmax este puterea maximă solicitată de instalaţie în perioada analizată.T şi Er. (4. dacă ar funcţiona constant la Pmax ar consuma aceeaşi energie activă ca şi în cazul real. Se poate folosi ca definiţie şi relaţia: kp = 2 I mp 2 I max 2 Pmp 2 Pmax = [ore / an] . Durata de utilizare a puterii maxime este timpul fictiv în care instalaţia. l) Factorul de putere mediu λT Pmed pentru perioada de timp T se defineşte ca: λT Pmed = E a .7. an Pmed . (4. iar Ea. max t f .7. schimb. într-un an calendaristic. în mod constant.7. schimb.7. se defineşte ca raportul α= E a . (4.

Reţeaua de distribuţie de medie tensiune ideală În reţeaua de distribuţie de JT persistă. redresoare şi tot felul de instalaţii care se bazează pe elemente electronice de mică sau mare putere). • Un regim deformant puţin controlat. ca desfăşurare. cu foarte multe manşoane longitudinale. reducere a regimului deformant. pe lângă diminuarea efectelor fenomenelor menţionate anterior. eliminare a şocurilor de pornire.4. precum şi calitatea serviciului. executate de persoane necalificate. Pentru a se diminua efectele acestor fenomene. • Realizarea de transformatoare uscate (turnate în răşini) de puteri relativ mici (6. • Probleme mari de facturare a energiei electrice şi de încasare a facturilor. …[kVA]). În acest mod. cu aproximaţie. care să aibă o durată de viaţă lungă (30 ani) şi să nu necesite lucrări de întreţinere. operaţiile de simetrizare. cunoscută. mai ales în ultimul timp. în momentul actual o serie de fenomene negative şi de deficienţe care creează operatorului de reţea foarte mari probleme: • Existenţa unui număr foarte mare de consumatori monofazaţi care încarcă nesimetric fazele reţelei. când se dezvoltă instalaţiile şi aparatele bazate pe elemente electronice (aparate electrocasnice şi calculatoare electronice. în mod automat. cu puţin echipament electric şi cabluri cu un înalt grad de fiabilitate.7. se poate lua în discuţie o măsură radicală şi anume desfiinţarea reţelei de distribuţie publică de JT. 143 .3.2. Aceasta presupune: • Extinderea reţelei de distribuţie de MT până în preajma consumatorilor. • Furtul de energie electrică şi a unor părţi din instalaţiile publice şi intervenţii brutale în reţeaua publică. care poate fi concepută într-o manieră modernă. care să realizeze. contorizare şi transmitere la distanţă a datelor. va micşora numărul întreruperilor şi va îmbunătăţi calitatea energiei electrice livrate consumatorilor. • Montarea între transformator şi beneficiar a unei instalaţii tampon. 16. • O reţea de cabluri de JT epuizată fizic şi depăşită moral. ceea ce va conduce la diminuarea volumului de muncă pentru supraveghere şi întreţinere. • Menţinerea unor reţele electrice de distribuţie de JT mult prea lungi (mult peste 400500 m în jurul PT-ului). se mai obţine o omogenizare a reţelei de MT. 25. 10. compensare locală a puterii reactive.

EDP.. ”Teoria campului electromagnetic”.Preda. 4.Timotin. 2000. Gh. ”Bazele electrotehnicii”. EDP 1970.Moraru. C. 2002. 7.Mocanu. C. ş. 2. Iordanescu. 144 . ş. vol. ”Bazele electrotehnicii”. Dumitriu. Iacobescu.BIBLIOGRAFIE 1. Iordanescu. Th. A. Iordache. ”Alimentarea cu energie electrică a consumatorilor”. 8. 3. EDP. 9. Gh. A. 1980. I.a. M.Mocanu. Bucureşti. Ed. 1980. Miclescu.I. Iacobescu.I si II. 1985. ”Teoria modernă a circuitelor electrice”. s. 1979. L. EDP 1979.a. ”Reţele electrice pentru alimentarea întreprinderilor industriale”. All. ”Lectii de bazele electrotehnicii”. 6. Vol. Bucureşti. I şi II. EDP. 5. 2000. 1998. ”Reţele şi sisteme electrice”.a. M. ş.I. Matrix Rom. I. “Utilizarea energiei electrice”.a. ET. EDP 1981. 10. ”Teoria circuitelor electrice”. EDP 1982.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful