Liliana GURAN-NICA Marilena DRAGOMIR GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României GURAN-NICA, LILIANA Geografia umană generală / Liliana Guran-Nica, Marilena Dragomir – Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 320p.; 20,5 cm. Bibliogr. ISBN (10)973-725-728-6 (13)978-973-725-728-4 I. Dragomir, Marilena 911.3(100)(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Redactor: Antonela CARPEN Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU Coperta: Marilena BĂLAN Bun de tipar: 22.12.2006; Coli tipar: 20 Format: 16/61×86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevarul Timişoara nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.ro

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE GEOGRAFIE

Liliana GURAN-NICA

Marilena DRAGOMIR

GEOGRAFIE UMANĂ GENERALĂ

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

CUPRINS

1. Cadrul general al dezvoltării activităţilor umane pe Glob …………. 1.1. Locul geografiei umane în cadrul sistemului global al ştiinţelor 1.1.1. Definirea geografiei ……………………………………... 1.1.2. Evoluţia geografiei ……………………………………… 1.1.3. Locul ramurilor geografiei umane în cadrul sistemului ştiinţelor …………………………………………………. 1.1.4. Contribuţia geografiei româneşti în domeniu …………… 1.1.5. Principii şi metode utilizate în cercetarea geografică …… 1.2. Sistemul socio-economic mondial – sistem teritorial …………. 1.2.1. Concepte ………………………………………………… 1.2.2. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele ale sistemului economic ………………………………… 1.3. Teorii şi factori de localizare ………………………………….. 1.3.1. Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică ... 1.3.2. Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea economică spaţială …………………………………………….. 1.3.3. Geografia economică în contextul actual al noilor teorii spaţiale …………………………………………………... 1.3.4. Factori de localizare a activităţilor economice ………….. 1.4. Cadrul geopolitic al dezvoltării activităţilor umane – harta politică a lumii …………………………………………………………. 1.4.1. Concepte şi terminologie ………………………………... 1.4.2. Formarea şi evoluţia teritorială a statelor ……………….. 1.4.3. Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor ……………… 1.4.4. Evoluţia hărţii politice a lumii …………………………... 1.4.5. Criterii de clasificare a statelor ………………………….. 1.4.6. Organizaţii internaţionale ……………………………….. 1.5. Mediul geografic şi resursele sale ……………………………... 1.5.1. Caracteristici generale. Tipuri de resurse naturale ……… 1.5.2. Factorii determinanţi ai repartiţiei resurselor …………… 1.5.3. Principalele categorii de resurse naturale ………………..

9 9 9 10 13 17 19 25 25 31 34 34 35 44 48 64 65 68 70 72 78 84 87 87 89 90 5

2. Populaţia şi aşezările Terrei ………………………………………... 2.1. Populaţia ………………………………………………………. 2.1.1. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial ………………………………………………… 2.1.2. Evoluţia numerică a populaţiei ………………………….. 2.1.3. Mişcarea naturală a populaţiei …………………………... 2.1.4. Mobilitatea populaţiei …………………………………... 2.1.5. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob ………………… 2.1.6. Structurile populaţiei ……………………………………. 2.2. Aşezările umane ……………………………………………….. 2.2.1. Elemente teoretice ………………………………………. 2.2.2. Factori generatori şi de localizare a aşezǎrilor umane ….. 2.2.3. Istoricul apariţiei şi evoluţiei aşezărilor umane …………. 2.2.4. Tipuri de aşezări umane ………………………………… 2.2.5. Sisteme de aşezǎri ………………………………………. 3. Elemente de geografie socială şi culturală …………………………. 3.1. Sistemul socio-cultural – element component al sistemului geografic ………………………………………………………. 3.2. Structuri de bază ale sistemului social ………………………… 3.2.1. Structura internă a grupurilor sociale …………………… 3.2.2. Relaţiile dintre grupurile sociale ………………………... 3.2.3. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii …………… 3.3. Spaţiul geografic şi civilizaţia ………………………………… 3.3.1. Spaţiu social şi spaţiu cultural …………………………... 3.3.2. Segmentarea socială a spaţiului geografic ……………… 3.4. Mobilitatea geografică a populaţiei şi spaţiul social …………... 3.4.1. Mobilitatea intra-urbană ………………………………… 3.4.2. Mişcările migratorii ……………………………………... 3.5. Elemente de geografie culturală ………………………………. 3.5.1. Forme de comunicare …………………………………… 3.5.2. Caracteristici generale ale credinţelor religioase ……….. 3.5.3. Religii universale – caracteristici şi răspândire geografică 3.5.4. Religii etnice – caracteristici şi răspândire geografică ….. 3.5.5. Religiile şi organizarea spaţiului geografic ……………... 3.5.6. Impactul globalizării asupra vieţii sociale şi culturale ….. 4. Elemente de geografie economică …………………………………. 4.1. Dezvoltarea activităţilor agricole pe Glob …………………….. 4.1.1. Premisele dezvoltării agriculturii ……………………….. 4.1.2. Tipuri de agricultură pe Glob …………………………… 6

94 94 94 97 98 104 109 112 117 117 122 125 127 132 136 136 137 138 141 142 143 143 149 156 157 159 159 162 167 171 178 181 189 193 193 193 198

……… 212 212 219 248 253 255 255 257 263 267 274 277 280 280 291 297 Bibliografie …………………………………………………………… 316 7 .2. 4.. Schimburile economice internaţionale şi investiţiile străine 4.3.2. Transporturile şi căile de comunicaţie …………………..1.2..1. Turismul …………………………………………. Transporturile speciale ………………………….1.1. 4.3..1.3. 4. Industria energetică ………………. Transporturile feroviare ………………………… 4.3.2.3.3.4.……………………..3. Mari regiuni industriale pe Glob ………………………..1.4.3.4.1. 4. Transporturile aeriene …………………………. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale ……………….3.1.2. Industria – componentă spaţială majoră a economiei mondiale 4.3.2. Schimburile economice ………………………… 4. Caracteristici ale activităţilor de servicii ……………………… 4..2.3.3.1.3.3..2. 4. 4.2.2.2. Transporturile navale …………………………… 4. Investiţiile străine ……………………………….. Industria şi dezvoltarea sa teritorială pe Glob ………………… 4.5. 4. Transporturile rutiere …………………………… 4.

8 .

în lucrarea sa publicată în 1945 şi intitulată Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă el conchide că „geografia studiază complexul planetar sau regional. Vintilă Mihăilescu şi George Vâlsan. 33). 36). 1983. apă. Între cele mai concludente definiţii concepute de către marii geografi români se disting cele ale lui Simion Mehedinţi. 9 . Este de remarcat acurateţea cu care marele Simion Mehedinţi definea la începutul secolului trecut această ştiinţă. 1983. Definirea geografiei Definirea geografiei ca ştiinţă a reprezentat una dintre preocupările de bază ale marilor personalităţi ale geografiei. al cărei studiu l-a aprofundat la universităţile din Paris. considerat ca întreg rezultat din îmbinarea şi colaborarea elementelor componente (aer. Astfel. George Vâlsan. care au încercat să delimiteze clar domeniul de studiu al acesteia din dorinţa reală de a impulsiona dezvoltarea ei şi de a o impune ca una dintre importantele direcţii de cercetare a realităţilor cu care se confruntă omenirea în prezent. între aceştia distingându-se în mod deosebit Vintilă Mihăilescu. atât din punctul de vedere static (al distribuţiei în spaţiu) cât şi din punctul de vedere dinamic (al transformării în timp)” (***. Locul geografiei umane în cadrul sistemului global al ştiinţelor 1. Berlin şi Leipzig. 1981). pe scurt. Reducând la esenţial. format la rândul său la şcoala lui Mehedinţi.1.1. Aceeaşi concepţie sistemică. p. uscat. dar nepierzând nimic din complexitatea concepţiei celor doi mari geografi. p. vieţuitoare) sub impulsul forţelor interioare şi exterioare învelişului geosferic”(***. descrierea Pământului” (în Cucu. în anul 1900.1. el caracteriza geografia ca „ştiinţă a Pământului considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri. CADRUL GENERAL AL DEZVOLTĂRII ACTIVITĂŢILOR UMANE PE GLOB 1. complexă se regăseşte şi la discipolii lui Mehedinţi.1. care combină gândirea ştiinţifică a precursorului său cu noile concepţii din şcoala franceză de geografie regională a lui Paul Vidal del la Blache. preciza în cadrul unei conferinţe ţinute la Vălenii de Munte în luna iulie a anului 1932 că „geografia e. Cu ocazia primei lecţii ţinute la Universitatea din Bucureşti.

cât şi „ca un cadru teoretic.1. 1). preocupări din domeniul geografiei s-au remarcat cu foarte mult timp în urmă. Pământul. 2000. caz în care este vorba despre funcţiile sale complexe. 1. O radiografie corectă a procesului de evoluţie a acestei ştiinţe reliefează vechimea sa şi etapele parcurse până la momentul actual. în care se desfăşoară procese biofizice şi antropice deosebite” născut din interpretarea diferenţierilor teritoriale prin prisma calităţii locuirii (Ianoş. dar şi cea care are în atenţie locul celor care «fac lumea» în care noi locuim“. Evoluţia geografiei Deşi percepută ca o ştiinţă a zilelor noastre. constituit din elemente şi relaţii. 10 . p. că această percepţie asupra geografiei creşte în complexitate dar păstrează acelaşi caracter sistemic care se accentuează cu timpul. 21). iar existenţa acestor relaţii determină prezenţa întregului. la care se referea Mehedinţi în definiţia sa în urmă cu un secol. Ca şi în cazul altor ştiinţe se apelează la concepţia sistemică cu privire la mediului în care trăim. concepţie care implică puternice corelaţii între toate elementele lumii înconjurătoare. 12). Teritoriul este privit din perspectivă geografică atât ca „suport necesar existenţei umane”. în esenţă. Se accentuează în acest fel nevoia analizei modului „în care oamenii percep lumea şi schimbările sale. cum angrenajele. subiectul de studiu al geografiei este sistemul teritorial conceput ca „ansamblu funcţional. Nimic din ceea ce există în spaţiul terestru nu poate fi separat. Iată. de o mare complexitate structurală şi conceptuală (fig. se remarcă o creştere a complexităţii procesului de definire a acestei ştiinţe în contextul aprofundării cercetărilor în toate domeniile de activitate. este un întreg alcătuit din elemente şi relaţiile dintre ele. deci. 2000. Astfel. p. în lucrările de specialitate din ţară şi străinătate s-a lansat o nouă concepţie în domeniul definirii geografiei. Pornindu-se de la ideea că această ştiinţă este preocupată în mod evident de studiul tuturor elementelor şi relaţiilor în spaţiu s-a ajuns la concluzia că. p. izolat. 2000. apărută şi dezvoltată într-un secol de puternic avânt ideatic. geografia este privită „nu numai ca ştiinţa care se ocupă cu studiul construcţiei spaţiului şi modului în care sunt organizate teritoriile. secolul al XIX-lea. 21). Din această perspectivă. mecanismele şi deciziile care le generează modelează sistemele teritoriale” (Ianoş.Odată cu trecerea timpului. care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune” (Ianoş.2.

11 .

însă. astfel încât acesta se află într-o stare deplorabilă pe mari areale ale Globului. care. şi. ca în prima parte a secolului. din acest moment. numită într-o primă fază Antropogeografie. De aceea. Cu alte cuvinte. se divide în cele două ramuri de bază. studiile rezultate abordând elementele de interes propriu prin prisma influenţelor rezultate din comportamentul elementelor celeilalte ramuri. o analiză pe spaţii bine individualizate precum ţările şi continentele. sociologia. Geografia regională. noilor direcţii de cercetare. preocupată de cunoaşterea componentelor antropice. cele două se aflau în strânsă corelaţie. Geografia s-a raliat. având ca rezultat lucrări ce şi-au adus contribuţia la cunoaşterea unor noi teritorii cu caracteristicile lor fizico-geografice. Secolul al XIX-lea reprezintă un moment de cotitură în evoluţia tuturor ştiinţelor şi implicit a geografiei. domeniu de o deosebită importanţă în prezent. în final. interesul lumii ştiinţifice s-a îndreptat şi spre acest domeniu în vederea găsirii de soluţii reale pentru rezolvarea problemelor existente. se poate vorbi despre originile antice ale geografiei. şi prin analiza integrativă a tuturor componentelor la nivelul acelor entităţi teritoriale” (Ianoş. la cunoaşterea întregului spaţiu terestru. axată pe studiul componentelor naturale ale spaţiului şi Geografia umană. la jumătatea secolului al XX-lea are loc şi în cadrul geografiei desprinderea unei noi ramuri. cu atât mai mult cu cât susţine colaborarea diverselor discipline precum economia. analizele cu privire la mediul natural luau în considerare şi impactul factorilor antropici. urbanismul şi amenajarea teritoriului în vederea găsirii celor mai bune căi de dezvoltare la nivel regional. şi cu reale probleme privind poluarea şi intensa exploatare a mediului natural. Această nouă direcţie de studiu „se caracterizează prin individualizarea unor unităţi geografice relativ omogene din punct de vedere fizionomic şi funcţional. Creşterea interesului pentru astfel de studii a dus la integrarea Geografiei regionale în domeniul Dezvoltării regionale. care nu mai este. rezultatul fiind apariţia Geografiei mediului sau Geografiei environmentaliste din punctul de vedere al unor specialişti. p. 15). Pe fondul interesului crescând 12 . antropice şi economice. la rândul ei. Odată cu creşterea cantităţii de informaţii şi a complexităţii cunoaşterii în toate domeniile de activitate. iar cele cu privire la populaţie şi activităţile sale explicau caracteristicile acestora şi din perspectiva influenţelor elementelor fizico-geografice.Din această perspectivă. 2000. Geografia fizică. Secolul al XX-lea s-a confruntat. Deşi separate. despre calitatea sa descriptivă la început şi care s-a menţinut de-a lungul a multe secole.

1. „o dezvoltare care satisface nevoile prezentului fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi” (Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare. faţă de corelaţia indestructibilă. Din punctul de vedere al multor specialişti. fie asupra celor ce vizau activităţile economice. 2). în deceniul IX începe să se utilizeze din ce în ce mai frecvent conceptul dezvoltare durabilă. fără însă a o separa strict de cea naturală. 1987).3. cu timpul s-au conturat ramuri distincte ce îşi concentrau atenţia fie doar asupra problemelor şi fenomenelor demografice şi sociale. Deşi la început interesul său faţă de om ca element al sistemului planetar şi faţă de activităţile sale în cadrul acestuia a fost unul general. geografia aşezărilor umane s-a dezvoltat din relaţiile pe planul cunoaşterii ştiinţifice cu urbanismul. geografia umană şi-a orientat preocupările spre dimensiunea antropică a spaţiului terestru. s-a vorbit foarte mult despre ecodezvoltare. drumul pe care geografia păşeşte în prezent o conduce spre o formă de exprimare mult mai complexă şi care se materializează din ce în ce mai vizibil în aşa numita Geografie globală.pentru problemele mediului natural. considerată o dezvoltare care pe termen mediu şi lung să ţină cont de caracterul limitat al resurselor exploatate. Locul ramurilor geografiei umane în cadrul sistemului ştiinţelor Ramură de bază a geografiei. cu ocazia unor importante manifestări internaţionale s-au lansat noi concepte. 13 . Geografia populaţiei şi geografia socială s-au născut la contactul geografiei cu demografia şi sociologia. Într-o primă fază. şi anume geografia economică. care studiază structura şi dimensiunea spaţială a activităţilor economice ca rezultat al relaţiilor dintre mediu şi societatea omenească. care scot în evidenţă dorinţa lumii ştiinţifice de a redirecţiona procesul de dezvoltare. geografia comportamentală a apărut la contactul cu psihologia (fig. 2000). astfel. Acestora li s-a adăugat o nouă direcţie. S-au desprins. de caracterul integrator atât pe verticală cât şi pe orizontală al componentelor naturale şi antropice (Ianoş. Mai târziu. ca urmare a creşterii complexităţii problemelor cu care se confrunta omenirea în secolul al XX-lea dar şi a intensificării relaţiilor dintre noile ştiinţe apărute în toate domeniile de cercetare. 1. numeroase direcţii importante de studiu. Problematica de bază a acesteia constă în interesul crescând faţă de procesele de globalizare şi fragmentare în plan spaţial şi temporal. conturată cu personalitatea sa distinctă la sfârşitul secolului al XIX-lea.

14 .

al mediului înconjurător în general. optimizarea teritorială a circuitului producţietransportconsum etc. este de la sine înţeles că poziţia şi ponderea celorlalte variabile ale dezvoltării se raportează la populaţie” (Cucu. legăturile economice externe şi turismul). a cărui prezenţă în centrul acestuia rezultă din capacitatea sa crescândă de a determina profund evoluţia sistemului. geografia aşezărilor analizează caracteristicile acestora atât din perspectiva configuraţiei lor spaţiale ca entităţi în sine şi ca sisteme teritoriale. factorul uman drept variabilă centrală. organizarea spaţială a tuturor activităţilor economice. Geografia economică este „o ştiinţă activă. ştiinţa care „aduce în atenţie aspectele economicogeografice ale marilor domenii ale producţiei materiale (industria şi agricultura).Geografia populaţiei este ramura născută din percepţia omului ca element component al sistemului teritorial. care relevă în ultimă instanţă funcţia şi funcţionalitatea fiecărui component al mediului geografic. dinamică. Studiază modul de viaţă a omului. în calitatea mediului geografic” (Velcea. p. reflectând şi mai bine distribuţia spaţială a acesteia. Ea participă la cunoaşterea şi soluţionarea unor probleme de importanţă majoră ale omenirii precum inventarierea şi valorificarea resurselor naturale. distribuţia şi mobilitatea sa teritorială. p. p. „Relaţia dintre om şi natură devine o relaţie activă. evoluţia demografică şi realizarea siguranţei alimentare a populaţiei în creştere permanentă. Este. în mod firesc. Recunoscând. concentrarea ei teritorială în raport de relaţiile pe care le dezvoltă cu mediul natural. Geografia aşezărilor umane se dezvoltă în strânsă corelaţie cu cea a populaţiei. 10-11). Ungureanu. 1979. subiecte precum evoluţia temporală a populaţiei. având menirea de a înregistra şi explica modificările intervenite în structura şi funcţionalitatea comportamentelor spaţiului geografic. De aceea. felul în care acesta îşi organizează teritoriul pe care desfăşoară activitatea şi care se conturează sub forma aşezărilor urbane şi rurale. analiza diverselor tipuri de structuri demografice şi a raporturilor cu celelalte elemente ale sistemului teritorial sunt componente esenţiale ale acestei ramuri a geografiei şi formează la rândul lor un adevărat sistem de cunoaştere. Ungureanu. legăturile strânse în domeniul diviziunii teritoriale a muncii” (Leţea. 15 . cât şi din cea a funcţionalităţii lor economice şi a impactului asupra comportamentului uman. 13). 1993. La rândul său un subsistem al geografiei umane. 8). 1981. în esenţă. precum şi acelea ale circulaţiei şi consumului (căile de comunicaţie şi transporturile.

În acest sens. fiecare subramură studiază elemente distincte ale sistemului economico-teritorial în marea lor diversitate. 3). dimensiunea spaţială a acestora şi. a diversităţii acestora şi disparităţilor în repartiţia lor spaţială. care le determină direct sau indirect. mai ales. trăsăturile specifice ale activităţilor agricole nu pot fi înţelese în adevărata lor complexitate decât cunoscând factorii fizico-geografici (naturali) şi pe cei socio-economici (demografici şi tehnologici). Nu mai puţin importante sunt problemele pe care le studiază geografia transporturilor şi care oferă importante informaţii celorlalte ramuri. umane. perceperea corectă a caracteristicilor diverselor ramuri industriale nu se poate face fără o bună cunoaştere a caracteristicilor resurselor energetice. fără de care nu se poate înţelege localizarea spaţială a diverselor activităţi economice. Tot astfel. 3. care le determină să funcţioneze ca un întreg în cadrul sistemului planetar. Geografia resurselor Geografia industriei Geografia agriculturii GEOGRAFIE ECONOMICĂ Geografia transporturilor Geografia turismului Geografia schimburilor economice Fig. Astfel. Ramurile geografiei economice 16 . minerale. relaţiile ce se stabilesc între ele.Complexitatea şi caracterul sistemic al geografiei economice sunt oglindite în marea varietate a subramurilor sale şi în strânsele relaţii dintre acestea (fig.

Urechia. care oferă datele necesare înţelegerii lumii contemporane. Multe alte lucrări ale sale dovedesc interesul pe care marele geograf l-a avut faţă de antropogeografie (***. 17 . sistemice.1. însă.4. Fundamentele teoretice şi metodologice ale acestei ramuri au fost puse. Al. pe de o parte în lucrările sale privind geografia comparată după K. un studiu cu privire la răspândirea populaţiei în Moldova şi mai târziu. de Simion Mehedinţi. D. textură şi structură) a geografiei industriei (Localizarea industriilor în România – Studiu de geografiei economică. Mihăilescu realizează în 1927 prima tipologie a satelor din România după fizionomie. George Vâlsan a realizat în aceeaşi perioadă studiul asupra unei etape din popularea Ţării Româneşti. aşa cum era numită la început geografia umană şi economică. obiectul şi sarcinile antropogeografiei (1904). Dimitrescu-Aldem a publicat. Rezultatele constau în imagini complexe. iar Vintilă Mihăilescu a aprofundat cercetările în domeniul geografiei urbane cu privire la oraşul Bucureşti. 1902). Multe alte lucrări s-au orientat spre probleme din domeniul geografiei sociale (Un proiect de geografie socială a României. stepa românească din punct de vedere antropogeografic (1904). s-a remarcat încă din primii ani ai secolului al XX-lea. Ritter şi O. în 1909. în 1912. 1905) etc. formă. Popescu. 1. V. economice şi demografice alături de cele referitoare la condiţiile fizico-geografice ale ţării. când tânăra Societate Geografică Română sprijinea apariţia studiilor cu privire la resursele naturale. 1983). o bună înţelegere şi cunoaştere a problemelor pe care le studiază necesită un intens proces de informare şi corelare a informaţiilor din diverse domenii de studiu. Mulţi dintre elevii săi au preluat şi continuat drumul deschis de Mehedinţi în acest domeniu. un altul asupra rolului României în tranzitul sud-est european. Şt. iar pe de altă parte prin orientarea pe care o dă Seminarului de geografie. dar şi dintre acestea şi alte ştiinţe cognitive. Contribuţia geografiei româneşti în domeniu Interesul geografilor români faţă de antropogeografie. Peschel (1901). a geografiei aşezărilor omeneşti (V. De aceea.Toate acestea reliefează faptul că geografia umană este o ştiinţă ce s-a dezvoltat ca un sistem în sine la contactul dintre numeroasele ramuri ale geografiei. A. 1983). (***.

zona funcţională industrial-urbană. cît mai ales în cadrul diferitelor unităţi teritoriale. unele aspecte de geografie aplicată […]. În geografia rurală a fost elaborat conceptul de „complex rural“. precizându-se. precum şi a implicaţiilor în modificarea peisajului geografic. După 1960 se remarcă o diversificare şi accentuare a preocupărilor în toate ramurile geografiei umane şi economice. ca de exemplu cea a mobilităţii populaţiei şi a forţei de muncă din Atlasul R. Geografia agriculturii şi utilizării terenurilor a cunoscut de asemenea o amplă dezvoltare în ultimele decenii. sub influenţa cerinţelor practicii sociale. România (1978). Se realizează prima sinteză asupra oraşelor României […]. ale raportului dintre industrializare. Problemele geografice ale industriei au o largă reflectare în numeroase studii regionale. în care vatra. În cadrul geografiei economice s-a realizat trecerea de la faza descriptiv cantitativă de început la analiza complexă a factorilor care determină dezvoltarea şi structura teritorială a ramurilor economiei naţionale. conţinutul unor categorii taxonomice: regiunea. cu acest prilej. În geografia populaţiei precumpănesc problemele privind evoluţia repartiţiei teritoriale şi structura acesteia […]. specificul mişcării migratorii interne […]. Atenţia se îndreaptă prioritar spre problemele de tipologie şi regionare a industriei în ansamblu sau pe ramuri. Pe fondul numeroaselor studii consacrate mai tuturor oraşelor se evidenţiază primele clasificări funcţionale ale acestora […]. moşia. aşezările de altitudine […]. România (1977–1978). centrul industrial. Prima clasificare funcţională a aşezărilor rurale […] a fost urmată de aplicări la nivel regional […]. principalele probleme abordate referindu-se la utilizarea terenurilor […].Alte studii au abordat aspecte privind gruparea şi dispersia aşezărilor rurale […]. privit ca o realitate social-teritorială. aspecte ale structurii regionale a industriei […]. totodată. la forţa de muncă în 18 . platforma industrială etc. […].a. la care se adaugă şi hărţi de profil. dezvoltarea industrială a satelor […]. în concordanţă cu mutaţiile profunde intervenite în structura şi repartiţia teritorială a acestei activităţi cu efecte directe în dezvoltarea altor ramuri ale economiei. populaţia şi activităţile acesteia trebuie analizate în strânsă corelaţie. sinteze asupra unor grupări urbane […]. nodul sau gruparea. Au fost abordate. urbanizare şi mediu înconjurător […] sau ale diferitelor ramuri […] ş. S. S. atât la scară naţională. distribuţia pe altitudine a acestora […]. urmată de lucrări de geografie urbană cu profil regional […]. Geografia industriei a devenit o direcţie reprezentativă în cercetarea geografică. […] În cadrul geografiei umane o dezvoltare importantă o are geografia urbană. ca şi în hărţile din Atlasul R. metodologia stabilirii potenţialului economic al aşezărilor rurale […]. ale amenajării şi sistematizării teritoriale. hărţi de profil […].

agricultură […]. dezvoltarea turismului în profil regional […] (Geografia României I. tipurile de localităţi turistice […]. Printre problemele abordate sînt de menţionat cele privind regionarea turistică […]. […] Studiile de geografie a căilor de comunicaţii şi transporturilor. începând din 1968. 1. Principii şi metode utilizate în cercetarea geografică Ca toate celelalte ştiinţe moderne ale zilelor noastre. în urma cărora au fost publicate trei volume de lucrări. reprezentând elementele teoretice fundamentale. elaborându-se şi un studiu de sinteză asupra geografiei agriculturii din România. lucrări esenţiale pentru înţelegerea problemelor cu care se confruntă societatea românească în ultimii ani şi care sunt deosebit de utile în vederea realizării de programe de dezvoltare viabile în viitor. p. ariile şi centrele de convergenţă a transporturilor. cuprind aspecte privind evoluţia. Numeroase sunt cele referitoare la geografia populaţiei şi aşezărilor lumii şi la geografia economică mondială. la potenţialul de dezvoltare al diverselor regiuni ale Globului. S-au abordat problemele tipologiei agricole […]. Importante lucrări au apărut în ultimele două decenii ale secolului trecut dar şi în primii ani ai acestui secol. celor feroviare […] etc. Acest sistem teoretico-metodologic se compune din principii. literatura geografică românească s-a îmbogăţit cu studii privind evoluţia economiei româneşti în perioada de tranziţie. care oferă studenţilor geografi. geografia şi-a dezvoltat o metodologie de lucru bazată pe principii şi metode comune tuturor ştiinţelor sau specifice acestui domeniu de studiu.1. dinamica şi structura traficului de mărfuri şi călători. pe baza şi în jurul 19 . la dezvoltarea diferitelor ramuri agricole […]. informaţii bogate cu privire la tendinţele actuale de evoluţie a societăţii la nivel mondial. De asemenea. turismul internaţional […]. la noile caracteristici ale acesteia. de-a lungul evoluţiei sale complexe. deşi mai reduse numeric. la modernizarea agriculturii şi îmbunătăţirile funciare […]. dar şi celor ce îmbrăţişează alte domenii de studiu. Geografia fizică. Geografia turismului s-a dezvoltat ca ramură interdisciplinară în raport direct cu intensificarea valorificării potenţialului turistic natural şi social-cultural al României.5. legăturile economice. la formarea şi funcţionalitatea zonelor periurbane […]. precum cel economic. 44-45). o contribuţie importantă revenind colocviilor naţionale organizate periodic de Institutul de geografie şi Institutul de economia comerţului interior şi a turismului. un loc principal deţinând studiile consacrate transporturilor maritim şi fluvial […]. 1983.

exprimă esenţa sa. chiar dacă în prezent este utilizată de numeroase alte ştiinţe. cea a distribuţiei teritoriale a tuturor elementelor şi fenomenelor globale. agricole. reprezentare în plan orizontal. al suprafeţei sau al arealului. metoda statisticomatematică şi metoda modelelor. metoda istorică. Numeroase sunt exemplele de hărţi ale populaţiei. 20 . 1976. la nivel mondial. Nedelcu. În cadrul geografiei umane se regăseşte frecvent principiul repartiţiei spaţiale în analizele efectuate cu privire la distribuţia pe suprafaţa Globului a diverselor elemente şi fenomene socio-economice.cărora se dezvoltă o serie de metode de lucru. economiei etc. demografiei. Geografia umană utilizează permanent această metodă. prin ea însăşi. metoda analizei şi sintezei. precum şi zonalitatea şi intra sau azonalitatea geografică” (Coteţ. a fost creat şi utilizat pentru prima dată în studiile din acest domeniu. cel care a dat naştere la două ştiinţe înrudite. geografia economică şi economia spaţială. 4). În strânsă relaţie cu acest principiu se află metoda cartografică. este un bun exemplu de materializare a principiului repartiţiei spaţiale prezentând distribuţia şi extensiunea areală a ţărilor lumii (fig. ale transporturilor. proceselor şi fenomenelor de diverse categorii având ca rezultat hărţile. Pe baza acestui principiu. p. numit în literatura geografică şi al extensiunii. Cele mai importante principii ce stau la baza cunoaşterii geografice. turismului. Aceasta din urmă. metoda cartografică. cele mai multe dintre ele. Principiul repartiţiei spaţiale. utilizate inevitabil în activităţile de cercetare ale specialiştilor din domeniu sunt: principiul repartiţiei spaţiale. Ca metode importante de lucru în geografie menţionăm: metoda inductiv-deductivă. aşezărilor umane. Acesta este. pe un suport specific geografiei umane şi anume harta administrativ-teritorială la nivel naţional şi harta politică a lumii. punctul de întâlnire a geografiei cu economia. Harta. 12). este specific geografiei. venind astfel în ajutorul cunoaşterii şi completând studiile realizate în domeniul sociologiei. la rândul său o metodă specifică geografiei. „se urmăreşte în primul rând stabilirea masei elementelor componente sau a celor dominante. Constă în cartarea elementelor. construite. cel al integrării geografice şi principiul cauzalităţii. în esenţă. generalizată şi micşorată a suprafeţei terestre este un instrument esenţial al geografiei cu ajutorul căruia studiile oferă informaţii complexe şi concrete cu privire la fenomenele analizate. ale activităţilor industriale. ce oferă posibilitatea cunoaşterii şi înţelegerii modului în care funcţionează sistemul teritorial în marea sa complexitate.

21 .

cât şi în sens invers. „integrarea geografică se realizează atât de la parte la întreg. nu se poate lipsi de hartă. care oferă însăşi imaginea dezvoltării în spaţiu a acestora. le completează pe acestea. Corelaţia dintre nivelurile microşi macroteritorial ale sistemului geografic 22 . având la bază ideea de spaţialitate a fenomenelor şi proceselor. 143). deoarece studiul legităţilor generale ale dezvoltării şi repartiţiei geografice a fenomenelor se referă tot timpul la unităţile teritoriale în cadrul cărora se conturează aceste fenomene” ( p. Pe de altă parte. 5. MACROTERITORIAL (GENERAL) MICROTERITORIAL (PARTICULAR) Fig. Este de la sine înţeles faptul că aceste conexiuni se referă în esenţă la o relaţie pe verticală între elementele sistemului geografic. de rolul pe care îl joacă fiecare element în complex. Astfel. cercetarea economico-geografică. introdus de Karl Ritter. în acelaşi timp. deţinând la rândul lor un bogat conţinut ideatic. Aşa cum Vintilă Mihăilescu preciza în 1968. Principiul integrării geografice. studiile geografice nu pot face abstracţie de corelaţiile sau conexiunile dintre elementele complexului în aria sau ariile teritoriale respective. prima furnizând datele concrete necesare generalizării. 5). de locul pe care îl ocupă spaţiul. în speţă a celui economico-mondial (fig.Toate lucrările de geografie umană cuprind numeroase reprezentări cartografice care sunt pe de o parte un important suport vizual al informaţiilor cuprinse în studiile respective dar. aduce geografiei un plus de profunzime în procesul său de cunoaştere. adică de la regional la general.

ce poate oferi prin 23 . proceselor şi fenomenelor în vederea cunoaşterii lor în profunzime. în esenţă. a economiei mondiale. recompunând sistemele iniţial descompuse. Erdeli şi colaboratori în lucrarea Geografie economică mondială: „… zona funcţională se integrează într-un centru industrial. ci şi de direcţiile de evoluţie ale proceselor socioeconomice la nivel mondial. cu sinteza. de asemenea. Ambele rezultă. a centrelor industriale şi implicit a zonelor funcţionale. Se remarcă. prin inducţie se realizează sinteza. Localizarea geografică a caracteristicilor demografice şi a activităţilor economice devine în acest fel dependentă nu doar de potenţialul local. 10). imaginea mai clară a întregului. faptul că orice disfuncţionalitate în procesele socio-economice ale statelor determină reacţii în economia mondială şi.Toate analizele realizate la nivel macroteritorial. mai ales în contextul tendinţelor de globalizare actuale. pentru înţelegerea caracteristicilor sistemului economic mondial este necesară cunoaşterea şi clasificarea în amănunţime a tuturor subsistemelor integrate lui şi anume a regiunilor sau grupărilor industriale. După o astfel de analiză. compusă din metoda inductivă care implică cunoaşterea realităţii prin studiul singularului. constând în descompunerea elementelor. ce îmbină analiza. astfel. cel al economiilor naţionale şi invers. În al doilea caz este vorba despre una dintre cele mai utilizate metode în geografie. este vorba despre una dintre cele mai vechi metode utilizate încă din antichitate. O interesantă imagine a rolului pe care îl joacă principiul integrării în cunoaşterea economico-geografică este cea redată de G. crizele sau creşterile economice globale influenţează benefic sau negativ diverse regiuni sau state ale lumii. care reintegrează părţile. acesta se integrează într-o unitate taxonomică superioară a regionării industriei – grupare sau regiune industrială – regiunea fiind integrată la rândul ei în complexul economiei naţionale care la rându-i poate fi integrat şi să facă parte din sistemul economic mondial” (p. şi anume nivelul economiei mondiale. din îmbinarea a câte două metode distincte dar strâns corelate. Metode specifice principiului integrării geografice sunt metoda inductiv-deductivă şi cea a analizei şi sintezei. se bazează pe studii efectuate la nivel microteritorial. În primul caz. Astfel. inducând „recompunerea pe baza deducţiilor logice ale generalului” şi cea deductivă ce porneşte prin deducţie logică de la aspectele generale spre cele singulare.

6). Principiul cauzalităţii. dezvoltarea lor corelativă în cadrul sistemului terestru. Procesul actual de reorientare spaţială a unor activităţi are drept cauze fenomene şi procese naturale. 6. politice. activităţile agricole de la nivelul global până la cel local. Corelaţia cauză – efect Studiilor de geografie umană le este indispensabil un astfel de principiu ce oferă posibilitatea înţelegerii aprofundate şi corecte a evoluţiei tuturor elementelor componente ale sistemului socio-economic. utilizat pentru prima dată în studiile sale de către Al. sociale şi economice ce compun întreaga evoluţie istorică a Terrei şi va determina la rândul său o nouă configuraţie spaţială. acest principiu oferă cercetării geografice o bază solidă în încercarea sa de a explica dimensiunea spaţială a proceselor şi fenomenelor naturale şi socio-economice. sistemul de transport şi telecomunicaţii. von Humboldt a reprezentat un pas înainte în procesul de evoluţie a geografiei ca ştiinţă. procese şi fenomene se conturează ca o „materializare” a strânsei interdependenţe dintre cele două noţiuni fundamentale: cauza şi efectul (fig. CAUZĂ EFECT Fig. rezultatul fiind o continuă înlănţuire a acestora. Astfel.deducţie informaţii utile cunoaşterii elementelor sale componente şi anume ramurile industriale. Una dintre metodele utilizate permanent în cercetarea geografică şi care se corelează perfect cu principiul cauzalităţii este metoda 24 . orice proces sau fenomen se poate constitui în cauză sau efect al altui proces sau fenomen. Preluat din domeniul filozofiei. Relaţiile dintre elemente.

. infrastructură de transporturi etc. 2000. O altă metodă modernă.. 12). grafice. în prezent nu poate fi făcută fără analiza mai întâi a factorilor care au determinat apariţia şi dezvoltarea în acea regiune a unui nucleu industrial (resursele de materii prime şi energetice. p. de exemplu. care lărgesc drumul înţelegerii realităţii. p. pornind în analizele realizate cu privire la activităţile economice de la relaţia ce se stabileşte între cele două concepte: sistem teritorial – sistem socio-economic.istorică ce oferă studiilor geografice dimensiunea temporală. Geografia nu face excepţie de la această regulă. studiile se ancorează profund în realitate. dimensiunea lor cantitativă susţinând-o pe cea pur teoretică. Astfel.). cea a modelelor vine să completeze bogatul sistem teoretico-metodologic al geografiei prin „imitarea materială sau mentală a unui sistem ce există în realitate”. 12).2.1. „Aşa. analiza economico-geografică a unei mari zone de concentrare industrială. resursele de forţă de muncă. „prin construirea specială de analogii cu care sunt reproduse principiile organizării şi funcţionării acestuia” (Erdeli şi colab.2. prin care procesele şi fenomenele reale sunt reproduse într-un spaţiu artificial în vederea studierii lor în condiţii alternative. Indispensabilă geografiei umane este şi metoda statisticomatematică care îi oferă acesteia o bază ştiinţifică reală. Conceptul de sistem teritorial nu este nou în geografie ci reprezintă o altă treaptă în interpretarea realităţii înconjurătoare. Pentru ca mai apoi. Evoluţia istorică a componentelor sistemului economico-geografic se constituie într-o corelaţie continuă cauză – efect. pe baza datelor înregistrate să se poată elabora modele de dezvoltare în viitor a acestei regiuni” (Erdeli şi colab. 2000. 1. matematice. O variantă şi în acelaşi timp suportul material al metodei modelelor este metoda experimentală. pentru cunoaşterea în profunzime a structurii sale actuale toate studiile moderne abordează subiectul din perspectivă sistemică. Abordarea 25 . fără înregistrarea fiecărui moment al dezvoltării acestuia până la forma actuală. Concepte Pentru o mai bună înţelegerea a problemelor cu care se confruntă societatea mondială în prezent. Sistemul socio-economic mondial – sistem teritorial 1. Implică realizarea de modele fizice.

care. cu precădere. Cel de al doilea nivel vizează spaţiile intermediare. conceptul de geosistem care „vizează deci tocmai îmbinarea tuturor elementelor sistemului natural. Astfel de sisteme teritoriale pot fi considerate arealele continentale dar şi cele regionale din cadrul lor. un cadru teoretic pentru desfăşurarea tuturor proceselor mediului natural şi antropic. În concluzie. Înţelegerea structurii interne şi a funcţionalităţii sistemului teritorial reprezintă punctul de plecare pentru analiza realităţii în sine. cu mult mai simple. riguros delimitat teritorial” (Cucu. pe de altă parte. de o complexitate medie în raport cu nivelul superior şi care se integrează organic în acesta. 9). a relaţiilor dintre ele nu doar pentru a înţelege ci şi pentru a putea prognoza comportamentul. ale sferei economice şi demografice […] într-un tot unitar. p. astfel. să accentueze această idee. care au ca finalitate atingerea unor ţeluri comune” (Ianoş. „sistemul teritorial este esenţial în definirea unui anumit tip de dezvoltare teritorială. 1981. care are în vedere atingerea unor finalităţi de ordin socialeconomic şi cultural” (Ianoş. 7). Este un pas esenţial în procesul de studiere a diverselor areale ce compun spaţiul terestru. Este considerat un „ansamblu funcţional. mezoscară. Conceptul de sistem teritorial vine.sistemică a apărut odată cu amplificarea problemelor cu care se confruntau toate domeniile ştiinţifice. microscară. care însumează totalitatea celorlalte două niveluri şi care se caracterizează printr-un grad mare de heterogenitate. cel mai complex. Cunoaşterea structurii sistemului teritorial se realizează pe diverse niveluri de analiză: macroscară. constituit din elemente şi relaţii. odată cu relevarea relaţiilor de interdependenţă existente între toate elementele studiate până la un moment dat ca entităţi independente. Din această perspectivă putem vorbi despre un sistem teritorial global. teritorial. p. evoluţia lor temporală şi spaţială. Primul este nivelul de referinţă maxim. ca urmare a faptului că abordarea sistemică se realizează în spaţiu. Teritoriul este pentru orice sistem studiat un suport al existenţei. La nivel de microscară se află sistemele teritoriale naţionale şi cele locale. Se sublinia necesitatea studierii în ansamblu a elementelor din teritoriu şi. În geografie apare. 21) şi reprezintă. al evoluţiei şi. în esenţă. p. obiectul de studiu al geografiei. o teoretizare a caracteristicilor specifice acestora. 2000. 21). 2000. se integrează şi le alcătuiesc pe cele superioare (fig. mondial. 26 . astfel.

8). reprezintă nivelul macrostructural. iar clima favorizând modificările geomorfologice ale suprafeţei terestre în 27 .macroteritorial macro mezo mezoteritorial microteritorial micro Fig. 7. după care prin operaţiuni de agregare (dezagregare) funcţională pot rezulta unităţi viabile pentru o dezvoltare de perspectivă” (Ianoş. Ambele. Relaţiile care se stabilesc între relief şi climat sunt reciproce. 2000. încât marile unităţi funcţionale ale unui teritoriu reflectă însuşiri noi. cât şi cele social-economice ce formează subsistemul teritorial antropic. macrosistemul teritorial pur natural este format din 6 subsisteme majore între care relaţiile de interdependenţă au o specificitate anume (fig. Aşa cum reiese din definiţie. Organizarea de ansamblu a unui teritoriu necesită analiza pe nivele ierarhice ale realităţii. Astfel. Elementele componente sunt atât cele naturale. care nu se regăsesc la nivelele inferioare. Nivelurile de abordare analitică a sistemului teritorial „Raportul dintre aceste categorii spaţiale este de integrare succesivă. Orice areal de pe suprafaţa terestră se caracterizează printr-un relief cu anumite caracteristici şi printr-un climat care este întotdeauna determinat de amplasarea teritoriului respectiv pe Glob. p. relieful determinând clima locală prin altitudine şi expoziţia versanţilor. care constituie în esenţă mediul natural sau subsistemul teritorial pur natural. Fiecare subsistem menţionat este la rândul său alcătuit din subsisteme specifice aflate într-o strânsă corelaţie. sistemul teritorial este alcătuit din elemente şi relaţiile dintre ele. aflate într-o permanentă interacţiune atât ca subdiviziuni ale întregului sistem cât şi prin intermediul propriilor elemente componente. 37).

Astfel de relaţii de reciprocitate se stabilesc între toate subsistemele componente. Relaţiile dintre ele sunt mult mai dinamice şi se dezvoltă activ în jurul macro-sistemului natural de care sunt dependente şi pe 28 . fiecare conturându-şi un mediu specific. comportamentul comunitar. Structura macro-sistemului teritorial pur natural (după Ianoş.primul rând prin eroziune pluvială. rezultatul fiind un sistem teritorial unic. Fig. activităţi economice. irepetabil spaţial şi temporal. 2000) Macro-sistemul teritorial antropic este alcătuit la rândul său din subsisteme socio-economice: populaţie. aşezări umane. 8.

cea care determină şi configurează toate celelalte subsisteme şi care nu poate exista la rândul său fără acestea. 2000) 29 . Fig. Populaţia este elementul primordial. esenţial al sistemului antropic. într-o permanentă interdependenţă. astfel. Mediul economic se naşte din activităţile populaţiei cu care se află. preluând de la acesta resursele ce îi asigură existenţa. O strânsă corelaţie se realizează între economie şi mediul natural în care se dezvoltă.care îl influenţează intens (fig. Interrelaţiile dintr-un sistem teritorial puternic antropizat (după Ianoş. serviciile şi veniturile necesare existenţei şi se aprovizionează cu forţa de muncă de care este direct dependent. Îi oferă acesteia hrana. 9. modificându-i puternic caracteristicile printr-un proces intens de antropizare.9).

la rândul lor. esenţiale sunt conexiunile pe care le dezvoltă cu activităţi din alte ramuri ale sistemului economic. fiecare ramură economică sunt. a fi o componentă importantă a sistemului teritorial. Fig. se aprovizionează din industrie cu produsele chimice şi utilajele necesare lucrărilor agricole. baza materială a sistemului de conexiuni. De exemplu. Activităţile agricole sau cele industriale se constituie în elemente componente ale acestor ramuri economice. un subsistem antropic al acestuia. fiecare tip de activitate. alcătuit dintr-un număr însemnat de elemente şi relaţiile dintre ele. În acest sens. Sistemul economic – subsisteme şi relaţii 30 . De asemenea.Sistemul economic se dovedeşte. există şi se dezvoltă nu doar prin propriile eforturi ci mai ales prin relaţiile ce se stabilesc între ele. la rândul său. în marea lor majoritate fiind susţinute de infrastructura de transport şi telecomunicaţii. 10). subsisteme interdependente (fig. cultura plantelor reprezintă o importantă sursă de materie primă pentru industria alimentară şi. astfel. 10. Multe astfel de corelaţii se stabilesc între toate activităţile economice.

unde reciclarea resurselor se desfăşoară pe mai multe nivele trofice. gaze naturale. care reprezintă în esenţă ansambluri de procese. ceea ce ar reprezenta o transpunere la un alt nivel a imaginii deja create (fig. agenţii. minerale (feroase şi neferoase). petrol. În acest context. 11). Acestea reciclează resursele. reprezentând în esenţă procesele imanente sistemului. În lucrarea sa Sisteme teritoriale. Sistemul economic are dimensiunea sa spaţială. introduc în circuite mai lungi sau mai scurte diverse produse utilizabile” (p. transformându-le în produse (industriale. Ianoş reliefează una dintre caracteristicile conceptului respectiv. prin intermediul a numeroşi agenţi. agenţi. 35). agricole) care. sunt întreprinderile din toate domeniile (agricol. care acţionează la toate nivelurile.2. dificultatea cunoaşterii şi înţelegerii structurii şi caracteristicilor sale este accentuată şi nu poate fi depăşită decât printr-o abordare sistemică. este conturată imaginea complexă a sistemului teritorial ale cărui elemente componente sunt prezentate sintetic ca resurse. agricole (vegetale şi animale). de la cel local până la cel global. mijlocii. devin resurse pentru alţi agenţi. Astfel. Elementele active în cadrul sistemului. Întreprinderile.). multinaţionale). produse şi niveluri trofice şi se află în relaţii permanente de interconexiune. industrial. la rândul lor. Aşa se poate explica consumul permanent în interiorul sistemului economic de resurse precum cele energetice (cărbuni.La nivel mondial sistemul economic este deosebit de complex ca urmare a faptului că se dezvoltă pe aproape întreaga suprafaţă terestră. Relaţia dintre componentele sistemului teritorial şi cele ale sistemului economic O înţelegere corectă a dimensiunii sistemice şi spaţiale a economiei mondiale implică abordarea corelativă a celor două noţiuni menţionate anterior şi anume sistemul teritorial şi sistemul economic. Această abordare poate fi reluată în planul analizei sistemului economic. Aceştia. prezintă limite teritoriale induse atât de caracteristicile fizico-geografice cât şi de cele socioeconomice. de servicii) şi de toate categoriile (mici. Numărul şi diversitatea 31 . mari. utilizând simultan şi succesiv procesele compatibile existente. Există prin reciclarea propriilor resurse prin intermediul nivelurilor trofice. 1. procese. sistemul teritorial reprezintă un spaţiu limitat. agenţi ai sistemului economic desfăşoară diverse activităţi. ca element component al sistemului teritorial.2. energie electrică etc. „Similar altor entităţi spaţiale. I. extrem de diversificată din toate punctele de vedere. informaţie etc.

de transport Tehnotrofia stocarea. cele agricole şi cele de servicii. de servicii Produse şi servicii industriale. canalizarea. finanţarea şi dezvoltarea. Toate se află într-o permanentă relaţionare dând naştere nivelurilor trofice de tipul tehnotrofiei şi nootrofiei. informaţie Întreprinderi industriale. fără de care economia nu poate exista. agrilocle. cele industriale. agricole. dezvoltarea Fig. ele putând fi grupate în categorii precum activităţile de exploatare a resurselor. 32 . de servicii Activităţi industriale. finanţarea. În cea de a doua categorie intră procese precum amenajarea. urbanizarea Agenţi Procese Produse Niveluri trofice Nootrofia amenajarea. calificarea forţei de muncă. agricole. agricole. Sistem teritorial Sistem economic Resurse Resurse energetice. 11.acestora este deosebit de mare. de prelucrare. planificarea. minerale. planificarea. construcţia.

şi diversitatea lor. Numărul elementelor componente ale sistemului economic global este mult mai mare ca. 33 . agricole – şi al căror out-put este foarte diversificat). Societatea reprezintă cadrul în care economia îşi desfăşoară activitatea. Complexitatea ei este cu atât mai mare cu cât nivelul este mai înalt. organizatoric (planificare. societatea. prin intermediul căreia se dezvoltă. Construcţiile şi recipienţii sunt formele care asigură spaţii de stocare. omul. dar complexitatea sa este mai redusă şi reflectă specificul locului. De aceea. în regiunile industriale predomină întreprinderile industriale a căror producţie se bazează pe resurse variate – energetice. Aşa apar regiuni caracterizate prin economii preponderent agricole iar altele cu profil industrial. administrare). Fiecare dintre acestea sunt rezultatele ofertei mediului şi funcţionează cu elemente şi procese specifice. Toate acestea se materializează în peisaje ce variază extrem de mult pe suprafaţa Terrei deşi componentele de bază rămân aceleaşi. reţelele. Pe plan mondial vom regăsi toată gama de resurse localizate şi grupate în raport de condiţiile fizico-geografice dar şi de cele socio-economice. care desfăşoară activităţi specifice şi creează produsele necesare continuării procesului productiv. La nivel microteritorial. se au în vedere marile componente: natura. creativ (informaţie) fără de care economia ar fi o noţiune lipsită de substanţă. un suport fizic ce oferă resursele necesare existenţei sale. care exploatează şi prelucrează resursele vegetale şi animale ale mediului. Mediul natural este suport al economiei mondiale. În raport de poziţia lor pe Glob şi de modul şi intensitatea exploatării se conturează localizarea agenţilor economici. loc de muncă. Din perspectiva analizei fizionomice a sistemului teritorial se naşte imaginea reală a acestuia şi implicit cea a sistemului economic. adăpost. sistemul se reproduce întocmai. produselor. minerale. Analiza lor va scoate în evidenţă asemănarea rezultată din tiparul sistemic (elementele şi relaţiile dintre acestea) dar şi deosebirile la nivelul fiecărui element şi proces (în regiunile agricole funcţionează preponderent întreprinderi agricole. Omul este elementul activ (forţă de muncă). informaţiilor etc. iar reţelele sunt structurile şi tehnicile de transfer a resurselor.O astfel de analiză se poate aplica la orice nivel. de altfel. construcţiile şi recipienţii.

650). s-a remarcat pe parcurs o dezvoltare a demersului economiei spaţiale prin prisma unor noi teorii având la bază structura caracteristică teoriei neo-clasice: teoria microeconomică a localizării producătorului şi mai târziu a consumatorului. p. spaţiul. N.3. Dimensiunea spaţială inclusă în analizele economice determină un element esenţial al acestora. activităţile umane reprezintă acţiuni rezultate din efortul indivizilor. Spaţiul în economia spaţială şi în geografia economică Apărută din nevoia completării studiilor economice cu elemente noi. La baza sa stau teoriile economice cu finalitate spaţială. acţiuni care se desfăşoară într-un spaţiu delimitat şi într-un anumit interval de timp. 34 .1. apoi de către W. şi anume nivelul preţurilor care este direct influenţat de cheltuielile de transport ce „afectează nu numai preţurile de pe piaţă. Din acest punct de vedere. Teorii şi factori de localizare Orice studiu cu privire la sistemul socio–economic trebuie să abordeze şi dimensiunea spaţială a acestuia. ireală. ci şi locaţia condiţiilor favorabile producţiei” (Blaug. ce au adus ca element esenţial în analiză. teoria echilibrului general (definiţia condiţiilor de echilibru a unui sistem interdependent de localizări). 1992. Predöhl (1955). teoria echilibrului spaţial (structurarea ariilor de piaţă pentru acelaşi produs într-un spaţiu global dat). rezultate din permanenta creştere a complexităţii sistemului economic mondial.3. Această nouă tendinţă de abordare bivalentă a problemelor a făcut posibilă în continuare fuzionarea teoriilor de localizare cu noi teorii economice ca de exemplu teoria neo-clasică a producţiei.1. Având în vedere toate acestea. s-a urmărit generalizarea şi permanentizarea relaţiei. al societăţii în vederea obţinerii de avantaje în relaţie cu mediul şi cu ea însăşi. spaţiul este perceput sub două aspecte: ca un ansamblu de locuri separate prin distanţă şi ca suport al activităţilor. necesare găsirii unor răspunsuri veridice la întrebări din ce în ce mai dificile. studiile realizate pe teme socio–economice trebuie să aibă la bază o temeinică teoretizare şi metode de analiză bine conturate. economia spaţială este o ştiinţă aflată în zona de interferenţă a economiei şi geografiei. 1. de către A. atâta timp cât materialitatea lumii în care trăim implică spaţialitate şi temporalitate. Isard (1956) şi L. Drept rezultat. Prin prisma acestei ştiinţe relativ noi. Odată realizată această fuziune. şi anume cele ale lui Von Thünen şi Weber. Fără o astfel de analiză imaginea creată poate fi considerată imaterială. Moses (1958).

dar la rândul său le determină prin personalitatea sa. principiile ordinii. cu unele limite în ceea ce priveşte raportul ce se stabileşte între spaţiul economic şi cel geografic. transformându-se la rândul său într-un sistem. izotropie. continuitate). Localizarea geografică a activităţilor şi gândirea economică spaţială În istoria relaţiei ce s-a stabilit între gândirea economică şi cea spaţială se disting trei etape importante: a) Prima etapă coincide cu procesul de formare a economiei politice începând cu Adam Smith şi derulându-se de-a lungul secolelor XVI-XVIII.Toate aceste teorii specifice economiei spaţiale se confruntă. iar spaţiul real atât de variat încât nu se poate introduce în mod repetat realul în teorie. Acesta nu poate fi eliminat din analizele economice. fără să se afecteze nu numai coerenţa modelului. permit aproximarea realităţii. care permit utilizarea unor structuri matematice simple. De aceea. Aceste conexiuni trebuie determinate pentru a înţelege evoluţia economică. Dar nucleul iniţial de abstractizare este atât de redus. care este economia mondială. Gândirea economică a acelei epoci s-a dovedit favorabilă integrării factorului spaţial în studiul formării şi circulaţiei valorilor. în cadrul căruia o logică ipotetică va trasa o reţea de sub-structuri. care permit reconstituirea inteligibilului. Acest spaţiu dat se caracterizează printr-un număr de proprietăţi (omogenitate. varietatea sa deosebită şi marea sa complexitate dând personalitate structurilor economice. În demersul lor. dar şi scopul său. Geografii îl consideră un element activ ce suferă influenţe din partea altor elemente. Astfel de încercări au făcut economiştii începând cu Weber până la Lösch şi Von Böventer. 1. ele elimină mare parte din caracteristicile geografice ale spaţiului. cu scopul de a le reintroduce ca obiecte economice. deşi teoriile îşi propun să creeze imagini plauzibile. el nu este un simplu suport pentru activităţi. acestea pornesc de la necesitatea de a descoperi. Pentru geografi spaţiul nu este un simplu ansamblu de locuri separate prin distanţă. însă.3. De asemenea. În contrast cu economia spaţială. geografia economică consideră spaţiul ca element central. s-a simţit nevoia unei reintroduceri de elemente variabile. Metoda constă în adoptarea unui spaţiu geografic abstract. fundamental al sistemului complex. În acest scop. 35 . care deformând modelele teoretice. sub aparenţa unei fragmentări a spaţiului geografic. El implică conexiuni. peisajele rezultate nu sunt reale.2. Astfel.

dotată cu facilităţi de comunicare echivalente în toate direcţiile. maximizarea rentei funciare. necesare pentru a putea realiza o schemă teoretică. în funcţie de intensitatea relaţiilor comerciale dintre oraşe şi sate. Demersul său ştiinţific porneşte de la stabilirea unor postulate. considerat precursorul analizei de localizare a activităţilor economice. spaţiul în teoria lui Thünen este unul simplificat: un teritoriu agrar perfect omogen. a profitului. Este perioada în care se elimină preocupările spaţiale din analiza teoretică. situarea lor.În acest sens. în centrul său aflându-se un oraş care reprezintă piaţa de desfacere a produselor agricole. Scopul analizei era acela de a face economii la transport. Aceste relaţii erau la rândul lor determinate de transporturi. ce explică localizarea culturilor şi delimitarea ariilor de piaţă dând naştere astfel teoriei localizării activităţilor agricole. Astfel. a schiţat în lucrarea sa Essai sur la nature du commerce en général o teorie pornind de la repartiţia populaţiei şi a activităţilor ei. o câmpie uniformă. În lucrarea Statul izolat apărută la Hamburg în 1826. ca funcţie liniară a distanţei. Cantillon lansa încă din acea perioadă ideea existenţei unor pieţe de desfacere de diferite mărimi. mărimea şi zonele lor de atracţie. element cu un rol deosebit de important în evoluţia acestor arii. continuă şi izolată. de toţi 36 . b) O a doua etapă începe cu strălucitul economist englez David Ricardo şi se desfăşoară de-a lungul întregului secol al XIX-lea. studiind astfel ariile de populare. singura excepţie făcând-o prin lucrările sale economistul german Johann Heinrich von Thünen (1780-1850). el a stabilit. printr-un efort deosebit de abstractizare. astfel încât preţurile de pe pieţele urbane influenţau repartiţia culturilor în jurul oraşelor. Altfel spus. „scopul nume-roaselor sale idei abstracte era să izoleze cheltuielile de transport. implicit. în 1755 economistul Richard Cantillon. unele principii generale. Într-un astfel de spaţiu izolat şi uniform autorul încearcă să reliefeze principiile care determină reducerea la minimum a costului transportului şi.

topografia. Teoria localizării activităţilor agricole a lui Thünen Mai târziu. 1992. care determinau distorsiuni importante. 12. crescându-i inevitabil valoarea. Rezultă de aici ideea că pe terenurile scumpe din apropierea pieţei de desfacere trebuie amplasate culturi intensive.d. cererea locuitorilor de la oraş. Astfel rezultă în jurul pieţei mai multe zone de cultură sub forma unor areale concentrice (fig. a ţinut cont de ponderea inegală a fiscalităţii. tehnologia pregătirii hranei. de variaţia fertilităţii solului. c) A treia perioadă reintegrează spaţiul ca obiect al analizei dar într-un mod care îl particularizează. p. Localitatea centrală Agricultură intensivă/creşterea intensivă a animalelor Silvicultură Cultura extensivă a cerealelor Creşterea extensivă a animalelor Fig. 651)”. calitatea managementului fermelor. Aceasta a fost prima aplicare a metodei izoliniilor. metodă ce ulterior va fi dezvoltată şi intens utilizată.a. 37 . Aşadar. Excepţie de la această regulă fac doar culturile voluminoase sau cele perisabile al căror transport pune probleme. 12). ş. a luat în considerare o cale navigabilă.m.ceilalţi factori care influenţează locaţia producţiei agricole şi modul de utilizare a terenului. cum ar fi: clima. calitatea solului. economistul german. simţind nevoia apropierii de realitate a teoriei sale. Aceste elemente au accentuat caracterul spaţial al teoriei. La începutul secolului al XX-lea. Regula generală este aceea că. mijloacele de transport din dotare etc. a introdus noi elemente spaţiale. cu cât distanţa faţă de oraşul central creşte cu atât preţul terenurilor şi intensitatea culturilor scad. (Blaug. prezenţa mai multor localităţi în locul uneia singure.

un demers deductiv bazat pe un anumit număr de postulate: spaţiul omogen (câmpie uniformă). Scopul teoriei fiind minimizarea costurilor totale de transport ale intrărilor şi ieşirilor şi maximizarea profiturilor. 38 .între anii 1920-1940. veritabilă teorie a localizării industriei. în acest spaţiu economico-geografic. în care elementele centrale sunt la origine aspaţiale. Aceasta este considerată „proiecţia economiei pure în domeniul spaţial“ şi propune. sursa conceptelor moderne economii externe şi dezeconomii externe. Prima etapă constă în stabilirea punctului din spaţiu în care costul transportului este optim. forţa de muncă în cantităţi nelimitate şi cu salariu constant. uzinele industriale produc un singur produs. Weber şi-a propus să analizeze distorsiunile create în modelul respectiv de atracţia exercitată de către centrele cu forţă de muncă avantajoasă. utilizând metoda triunghiurilor de localizare. utilizând ca instrument de lucru un indice al costului muncii. există două tipuri de forţe. în care îşi plasează demersul. În a doua etapă. Una dintre aceste teorii este cea a economistului german Alfred Weber (1868-1958). În ultima fază Weber conchide că. ca şi teoria lui Thünen. care determină repartiţia industriei. concluzia la care autorul ajunge este aceea că întreprinderea se instalează în spaţiile favorabile din acest punct de vedere. Aceste forţe se materializează prin economii de aglomerare şi economii de dezaglomerare. ramuri ale economiei politice specializate în studii spaţiale se dovedesc a susţine teorii economice. cost al transportului proporţional cu distanţa (funcţie liniară a greutăţii şi distanţei). resurse şi pieţe cu localizare cunoscută. Drumul spre respectiva concluzie este reprezentat de o analiză în trei etape. de aglomerare şi de dezaglomerare.

„materii brute” (a căror greutate se pierde integral sau parţial în procesul de prelucrare). şi. „Dacă procesul productiv determină un câştig în greutate. 13). Fig. De asemenea. Cazul creşterii în greutate „Pe de altă parte. greutatea locaţională este mai mare decât doi şi uzina este orientată către locaţiile unde sunt depozitate materiile prime” (fig. prin urmare.În construcţia teoriei sale Weber a luat în considerare patru categorii de materii prime: „omniprezente” (materii prime întâlnite pretutindeni). iar greutatea locaţională este mai mare decât unitatea. Fig. exprimată per tonă de produs finit. dacă procesul productiv conduce la pierderea greutăţii. indicatorul de material este mai mare decât unitatea. 14. Cazul scăderii în greutate 39 . locaţia uzinei este îndreptată spre punctele de consum” (fig. plus indicatorul materialului). a utilizat doi coeficienţi tehnici: „indicatorul material” (raportul dintre greutatea materialelor localizate şi greutatea produsului finit) şi „greutatea locaţională” (greutatea totală care trebuie transportată între toate punctele locaţionale date. 14). având valoarea unu. „materiale localizate” (obţinute dintr-un singur loc). indicatorul de material este mai mic decât unu. „materiale pure” (a căror greutate intră în totalitate în cea a produsului finit). 13.

la cheltuielile de transport şi cu forţa de muncă se adaugă economiile acumulate sub formula economiilor interne. În plus. cum ar fi: diferenţele între ratele dobânzii. Tendinţa de centralizare este totuşi compensată de lipsa de aglomerare a efectelor rentelor mai înalte în centrele congestionate”. dezvoltată de L. se distruge acea egalitate transparentă a raporturilor internaţionale postulate de teoria comerţului internaţional. Recunoaşterea existenţei dezechilibrelor regionale. a contribuit împreună cu alte teorii mai vechi la fondarea economiei urbane ca ramură particulară. În sfârşit. Alonso şi R. 1992. Pe baza teoriei localizării industriale a lui Weber (1909). W. amplasarea uzinei deviază de la direcţia de transport şi devine o pierdere de bază în raport cu mărimea «coeficienţilor forţei de muncă» – alt termen tehnic weberian – raportul dintre cheltuielile cu forţa de muncă per tonă de produs şi greutatea totală atât a intrărilor cât şi a ieşirilor transportate. Von Böventer (1966). Teoria localizării agricole a lui Von Thünen. Lefeber (1959). Perroux la conceptualizarea spaţiului.„Când cheltuielile cu forţa de muncă variază. E. ratele de asigurări. s-a construit ulterior o teorie spaţială a echilibrului general walrasian dezvoltată în timp de către A. a impulsionat dezvoltarea unor studii de economie regională şi a unei problematici teoretice diverse. cea care dă importanţa necesară schemelor spaţiale 40 . p. perfecţionată de Lösch. 661). Weber prezintă analiza sa ca o teorie «pură» a locaţiei. ale apropierii de industriile auxiliare şi forţei de muncă mai ieftine. independentă de factorii instituţionali specifici. În acest sens. F. „În maniera reală a lui Thünen şi Launhardt. impunând revenirea teoriei dinamice a inegalităţii. odată cu independenţa teritoriilor coloniale şi renaşterea lor naţională. calitatea managementului etc. el arată că ea este aplicabilă la orice tip de economie atâta timp cât concurenţa perfectă şi comportamentul de maximalizare a profitului domină” (Blaug. dintre care se distinge contribuţia lui F. adică. Isard (1956). taxele. cheltuielile de marketing. Dunn şi Isard a fost continuată după al doilea război mondial cu teoria spaţiului rezidenţial urban. W. după al doilea război mondial. Această şcoală de economie spaţială. în care spaţiul este înţeles ca suprafaţă şi distanţă de parcurs. Muth.. Lösch (1940). care creează tendinţa de grupare a uzinelor în centrele urbane. A. precum şi factorii generali ca: clima şi topografia. Wingo.

care servesc la egalarea distanţei fizice cu distanţa în sensul economic al cuvântului. 41 . şi (3) economiile generale aglomerate şi lipsite de aglomeraţie. care separă deciziile de producţie de cele ale amplasării în spaţiu. nu variază sistematic în raport cu distanţa faţă de orice punct dat de referinţă. dobânda. au contribuit mai mult decât orice la decesul efectiv al teoriei clasice a locaţiei” (Blaug. Astfel. implicând scăderea costului mediu al unui produs odată cu creşterea producţiei. deşi stabile din punct de vedere geografic. taxele. consumatorul frecventând punctul de vânzare cel mai apropiat. care. În retrospectivă. Teoria a fost construită pe baza unor postulate simple. energia.(centru/periferie). (2) costuri asociate cu forţa de muncă. mai ales privind alegerea locului optim de amplasare a producţiei şi organizarea fluxurilor de transport. 661). renunţându-se la elemente ce ar fi putut complica prea mult demersul ştiinţific: spaţiul geografic este perfect omogen. 1992. numai primul ne permite generalizări semnificative şi puternice. O a doua teorie deosebit de importantă este cea a locului central dezvoltată de geograful german Walter Christaller în deceniul patru al secolului trecut (1933) şi aprofundată de economistul Auguste Lösch în anii ce au urmat celui de al doilea război mondial. preţurile sunt aceleaşi în cazul tuturor agenţilor economici. se elimină presupunerea că ratele de transport sînt strict proporţionale cu greutatea şi distanţa în toate direcţiile de-a lungul rutelor aeriene funcţiilor liniare de transport şi micşorarea ponderii costurilor cheltuielilor de transport în cheltuielile totale dorite ale produsului. există economii la scară. Toţi factorii locaţionali pot fi grupaţi în trei categorii: (1) costuri de transport şi alte cheltuieli de transfer care variază mai mult sau mai puţin regulat în raport cu distanţa faţă de orice punct dat de referinţă. topografia şi mediul politic. […]. p. Numai primul dintre aceşti trei factori reflectă regularitatea repartizării spaţiale a activităţilor economice şi. apa. asigurările. clima. a căror acţiune este independentă de locaţie. Odată ce acestea sînt cunoscute. s-au pus bazele utilizării metodelor neoclasice de analiză economică. dorinţa de mărire a profitului este generală. este evident că teoria clasică a locaţiei a căpătat «sa raison d’être» nu numai pe seama presupunerii funcţiilor liniare de producţie. costul transportului creşte proporţional cu distanţa. ci şi pe seama noţiunii de funcţii liniare de transport. în timp ce toţi aceştia sînt pretabili la analiza formală.

Cele două concepte variază în funcţie de bunurile sau serviciile existente. 15. c) aşezări mari. variaţie care în realitate este continuă. Christaller a reuşit să dezvolte concepţia 42 . b) aşezări medii. cea mai importantă variabilă nu este mărimea demografică ci poziţia sa centrală. care poate fi măsurată prin două concepte: „pragul demografic” sau minimum de populaţie necesar pentru ca un produs sau serviciu sǎ poatǎ fi vândut profitabil şi „rangul produsului” sau distanţa maximǎ la care populaţia se deplaseazǎ pentru achiziţionarea unui produs sau a unui serviciu (Gilg. Apariţia ierarhiei în reţeaua de locuri centrale: a) aşezări mici. Pe baza observaţiilor empirice efectuate în sudul Germaniei. sate. 1985. 15). De aici rezultă că fiecare loc central va deservi o suprafaţă circulară. modelul a devenit unul hexagonal (fig. dar. 48). datorită unei acoperiri incomplete a spaţiului prin cercuri.a) b) c) Fig. 1985) Acest model consideră că funcţia majoră a aşezării este aceea de piaţă sau centru de servicii. Dezvoltarea teoriei locului central. De aceea. centre urbane (după Gilg. caracterizată printr-o densitate a populaţiei de 60 loc/kmp. p.

combinate cu cel al aprovizionării.teoretică a unei ierarhii pe şapte niveluri a aşezărilor umane. Astfel. Deşi acestei teorii i s-au 43 . cel al rolului transporturilor şi cel al organizării administrative. de produse. care păstrau forma hexagonală. Aceşti factori sunt de natură economică (diferenţe spaţiale de preţ. Mai multe sisteme formau „regiuni economice” şi apoi „reţele de sisteme”. facilităţi de acces variate). Acestei ierarhii a ariilor de piaţă îi corespunde şi o ierarhie a centrelor urbane. iar funcţia de centru administrativ. Nivelurile erau delimitate prin praguri. deoarece nu se pot găsi oriunde condiţii corespunzând pe deplin postulatelor enunţate. măreşte puterea lor de influenţă. de asemenea. locul central care exercită funcţii elementare şi a cărui arie de influenţă este cea mai mică. aceasta a putut fi aplicată şi verificată cu succes chiar de către Lösch. pe care o au unele oraşe. determinând o diviziune a aşezărilor după mărime şi capacitatea lor de a oferi bunuri şi servicii. a observat. care perturbă schema ideală. În Franţa. La baza ierarhiei a aşezat satul. ce se grupau în jurul unor oraşe mari. O concepţie asemănătoare despre organizarea spaţiului o are şi August Lösch. fizico-geografică (diferenţe de fertilitate a solului. în Iowa. în care acestea şi arealul lor de piaţă hexagonal se vor reuni la intervale regulate. astfel. de natură umană şi politică (existenţa frontierelor ca obstacol în calea mobilităţii factorilor de producţie şi a produselor). cu adăugările făcute ulterior. Pentru ca modelul să se apropie de realitate s-a apelat la noi elemente ale spaţiului concret. un peisaj economic destul de îndepărtat de modelul abstract. care. căile de comunicaţie determină o distribuire de tip liniar a aglomeraţiilor şi a zonelor lor de deservire. Confruntarea „teoriei locului central” cu realitatea este totuşi dificilă. Totuşi. creează o imagine complexă a reţelei reale de aşezări umane. de tarife de transport). unul dintre statele americane cel mai apropiat de omogenitatea spaţială postulată de teorie. Christaller a stabilit astfel încă două principii. o bună corespondenţă între teorie şi realitate. S-a obţinut. Daniel Noin. ceea ce a determinat creşterea dimensiunilor reţelelor hexagonale şi organizarea lor în „sisteme de reţele”. La rândul său Lösch şi-a propus să reconstituie spaţiul concret prin introducerea în raţionament a unor factori reali. Hexagonul a fost considerat şi de către Lösch aria elementară şi forma economică optimală. Modelul acesta alveolar a putut fi completat ulterior prin trasarea în jurul punctului central a altor hexagoane. modelul său urmărind o aranjare în spaţiu a ariilor de piaţă.

De asemenea. Geografia economică în contextul actual al noilor teorii spaţiale Sfârşitul deceniului al şaptelea şi începutul celui de al optulea au reprezentat în geografia economică momentul unei importante schimbări. ea stă la baza a numeroase modele actuale de localizare. bazate pe teoria neoclasică a localizării industriale a lui Weber. denumite în cadrul geografiei economice „sisteme tehnologico-instituţionale”.3. Storper. „Aceste direcţii ale cercetării geografice au reîmprospătat geografia economică. 1992. 1994).adus multe critici în timp. 1. Din punctul de vedere al celei de a treia perspective firma (întreprinderea). deoarece modificările respective produc profunde 44 . ce încearcă să explice echilibrul general (Guran. şi anume a „actorilor” sociali din grupuri de reţele asemănătoare. ca de exemplu modelele de interacţiune spaţială. ca element de bază în organizarea producţiei capitaliste. pe analiza modificărilor structurale din economia capitalistă mondială şi a condiţiilor ce conduc la schimbările episodice din aceste structuri. în esenţă. şi importanţa înţelegerii geografiei ca element component al sistemului ştiinţelor sociale în general” (Scott. În acelaşi timp. Iată trei dintre cele mai noi perspective teoretice în domeniu: • Teoria post-fordistă a specializării flexibile • Teoria reglării • Analiza reţelei Primele două direcţii de analiză oferă idei interesante în legătură cu schimbările contemporane şi dezvoltarea regională din cadrul societăţilor capitaliste. Teoria post-fordistă a specializării flexibile se concentrează. mărind. ele urmăresc să redea imaginea istorică şi spaţială specifică a peisajului economic global format din structuri sociale şi sisteme economice diferite. p. 6).3. poate fi revigorată numai prin analiza relaţiilor din reţea. la cercetări privind fundamentele geografice ale sistemelor de producţie şi ale relaţiilor dintre firme şi alte structuri capitaliste precum statul şi forţa de muncă. se pot rezolva problemele apărute prin impunerea primelor două teorii la realităţile economice din diferitele puncte ale economiei globale. şi are marele avantaj de a fi o teorie globală. S-a produs trecerea de la analizele tradiţionale. în acelaşi timp. doar prin înţelegerea sistemelor culturale.

Procesul de comutativitate spaţială este însoţit de „comutativitatea socială”. 1992. 1989. J. Pe baza acestei teorii se dezvoltă o nouă geografie a complexelor de producţie flexibilă. Procesul iniţial de formare a acestor complexe este cunoscut sub denumirea de „comutativitate spaţială”. p. prin care relaţiile de muncă şi cele sociale se reorganizează în favoarea noilor formaţiuni teritoriale. Scott defineşte districtul industrial ca pe „o reţea localizată de producători integraţi într-o diviziune socială a muncii şi într-o relaţie indispensabilă cu piaţa locală a forţei de muncă” (Scott. La jumătatea anilor '80 „au apărut o serie de noi spaţii industriale şi se conturau importante centre alternative de acumulare capitalistă. bazate pe o puternică diviziune socială a muncii. 266). 4). A. tipuri de relaţii şi necesităţi de forţă de muncă şi datorită „continuei erodări a capacităţii productive a organizării teritoriale din anumite zone cu posibilă refacere în altele” (Swyngedouwn. Tendinţele teritoriale ale acestor noi spaţii industriale sunt deosebit de interesante pentru geografii economişti şi pentru specialiştii în planificarea urbană. Noul regim de producţie de tip flexibil şi sistemele asociate lui reprezintă „forme de producţie caracterizate printr-o deosebită capacitate de înlocuire a unui proces sau unui produs cu altele şi de a creşte sau a reduce rapid producţia fără a afecta puternic nivelurile de eficienţă” (Storper. socială. a producţiei de masă materializate prin întreprinderi mari şi foarte mari. regimul de acumulare de tip fordist a început să fie înlocuit cu noul tip de acumulare flexibilă ca mod dominant de activitate în economia capitalistă. 423). lanţuri industriale (industrie orizontală) şi districte industriale. p. 45 . Teoria post-fordistă a specializării flexibile postulează că. Noile forme teritoriale pot fi exprimate în termeni precum complexe industriale. proliferarea întreprinderilor mici şi mijlocii şi o accentuată reaglomerare a producţiei” (Scott. economică şi teritorială a producţiei. Impactul acestor procese complementare de „comutativitate socio-spaţială” se manifestă prin apariţia noilor spaţii industriale şi complexe teritoriale de producţie. 1992. care creează imaginea unor noi posibilităţi de localizare datorită apariţiei noilor tehnologii. Sistemul de producţie fordist a dominat economia mondială de la începutul secolului al XX-lea până la sfârşitul deceniului şapte şi începutul celui de al optulea şi a reprezentat momentul naşterii economiei de larg consum. 24). Scott. p.transformări în organizarea tehnologică. în perioada imediat următoare. 1988. p.

Fiecare criză rezolvată cu succes conduce la o anumită fază de dezvoltare. Ea reprezintă „o riguroasă dar nedeterminantă enumerare de faze ale dezvoltării capitalismului. modul de reglare socială (MRS). Este necesar ca principalii actori sociali şi instituţionali să facă anumite 46 . Scheletul teoriei reglării se conturează pe trei concepte de bază şi anume: capitalismul ca structură a societăţii. Aceste trei concepte sunt complementare. Acesta se defineşte ca fiind „un organism de reguli interne. Teoria reglării stabileşte două tipuri de regimuri de acumulare: unul intensiv şi altul extensiv. Zeitlin. care lasă câmp liber diversităţii istorice şi naţionale” (Hirst. De asemenea. Din punctul de vedere al teoriei reglării capitalismul este un mod de producţie distinct. modul de reglare socială „conţine toate mecanismele care adaptează comportamentul contradictoriu şi conflictual al indivizilor la principiile colective ale regimului de acumulare” (Lipietz. firme. Aceste crize trebuie rezolvate pentru ca sistemul să supravieţuiască. împreună dând o explicaţie clară a schimbărilor istorice din capitalism. 1992. ceea ce reprezintă un anumit mod de reglare socială (MRS). p. În această fază regimul de acumulare se află într-o relaţie de echilibru pe termen lung cu consumul. 468). dominant a fost regimul de acumulare extensiv. Cele două categorii abstracte sunt dependente una de alta şi se susţin reciproc. Ideea centrală a teoriei reglării este aceea că.Una dintre cele mai penetrante şi influente teoretizări ale structurilor economice de bază şi ale mecanismelor de schimbare istorică şi economică este cunoscută drept teoria franceză a reglării. o perioadă de inovaţie tehnologică şi dezvoltare economică susţinută poate fi prelungită doar dacă regimul de acumulare se află într-o strânsă colaborare cu modul de reglare socială adecvat. 1994. 84). 1992. regimul de acumulare. 2). datorită permanentei contradicţii dintre forţele componente. În cadrul său există tendinţe de evoluţie spre crize. p. instituţii. în perioada fordistă şi într-o oarecare măsură în cea post-fordistă. În urma lor şi a acţiunilor întreprinse de către agenţii sociali (organizaţii de afaceri) şi de către instituţii (politici guvernamentale) se dezvoltă noi forme socio-economice. care materializează şi susţin regimul de acumulare” (Yeung. p. reţele şi procese sociale. Orice tip de acumulare necesită o schemă coerentă de reproducţie socială şi instituţională. Capitalismul ar suferi crize structurale importante dacă una dintre cele două ar fi distrusă. Pe toată durata secolului al XX-lea.

Segmentul organizaţiilor mari cuprinde 47 . între departamente şi subunităţi. „puterea interorganizatorică” variază în funcţie de controlul şi accesul firmei la resurse.modificări prin hotărâri strategice şi luptă politică. bazat în demersul său pe analiza întreprinderii ca unitate etalon. firmele mai mici ocupă alt segment. numărul angajaţilor) şi. dând naştere unor reţele de dependenţă între membrii centrali şi cei periferici. pe de altă parte. modelul segmentării se concentrează asupra legăturilor asimetrice dintre diferitele segmente ale reţelei de afaceri. se construiesc relaţii inegale la nivelul puterii (conducerii) între diferite segmente. • centralitatea domeniului şi a mediului de afaceri. în timp ce marile firme ocupă un segment al sistemului industrial. structura organizatorică diferă. • mediul instituţional şi reţeaua de relaţii la nivelul „puterii interorganizatorice”: mediul instituţional este reprezentat de instituţii concurenţionale. din punct de vedere funcţional. „puterea intraorganizatorică” se traduce prin termeni precum autoritatea şi poziţia în cadrul firmei. cu care firma trebuie să intre în interacţiune pentru a putea supravieţui. în abordarea separată a întreprinderilor industriale mari faţă de cele mici. se creează posibilitatea deosebirii marilor corporaţii de firmele mici. S-au determinat atunci trei posibile direcţii de analiză a modului de organizare a industriei şi a reţelelor de afaceri: • analiza „structurii organizatorice” şi a „puterii intraorganizatorice”. Altfel spus. consumatorii şi diferite grupări specifice mediului. Astfel. Această situaţie se modifică în timp datorită tendinţei de transferare a firmelor dintr-un segment în altul. De asemenea. cooperatoare şi regulatorii. Principalul punct slab al acestora constă în tendiţa de concentrare asupra unei singure faţete a relaţiilor complexe dintre firme (ex. Pentru înlăturarea acestor lipsuri la începutul deceniului nouă a fost lansat modelul segmentării activităţilor. inegalitate determinată de accesul diferit la resursele limitate. Modelul segmentării activităţilor stipulează că. pentru a reface echilibrul modului de producţie capitalist. domeniul sau contextul în care funcţionează o afacere se compune din agregate sociale precum guvernele. Primele lucrări geografice care vizau analize ale reţelelor au reprezentat studii privind industria orizontală şi sistemele industriale.

Studiile privind analiza reţelelor în cadrul geografiei economice au drept scop revitalizarea unui aspect neglijat până acum.3. mărime). accesibilitate. fie de trăsături complexe ale suprafeţei terestre. Pe de o parte se poate vorbi despre o localizare în cadrul sistemului economic. ceea ce înseamnă amplasarea într-un domeniu de activitate. care determină o astfel de segmentare a sectorului industrial şi a reţelelor de afaceri. într-o ramură anume sau într-o reţea de activităţi economice iar pe de altă parte este vorba şi despre o localizare spaţială. şi anume organizarea industrială în spaţiu. ce sunt consideraţi factori indirect geografici datorită imposibilităţii abordării lor în afara spaţiului. în timp ce segmentul firmelor mici este format din întreprinderi mari de importanţă naţională. La sfârşitul anilor ’80 s-a constatat o creştere a interesului în cadrul geografiei economice pentru reţelele de „relaţii interorganizatorice” (între firme). cunoaşterea şi interpretarea factorilor ce determină luarea deciziei de amplasare a acestora apar ca fundamentale. De aceea. intermediari şi firme fără o activitate importantă. Termenul acesta generic poate fi abordat din două perspective. 1. sunt mărimea şi accesul la resurse. O activitate economică este viabilă atunci când localizarea ei se dovedeşte a fi corectă. Aceste avantaje se datorează unor factori geografici. reprezentaţi fie de caracteristici abstracte ale spaţiului (distanţă. Factorii majori. 48 .corporaţii şi firme multinaţionale. respectiv pot fi favorabile unor activităţi economice specifice sau pot fi puncte de concentrare pentru comerţ şi comunicaţii. Aceştia includ determinanţi economici. ceea ce implică o abordare pur geografică. Se pune de data aceasta accentul pe forma de tip reţea din cadrul organizării industriale. Atenţia s-a concentrat asupra fenomenului ca un întreg. Factori de localizare ai activităţilor economice Studiul dinamicii geografice a evoluţiei activităţilor economice implică în mod necesar analiza motivaţiilor de localizare. ceea ce a permis descoperirea unor relaţii mai puţin vizibile.4. Geografia este ştiinţa care evidenţiază diferenţele existente între areale: unele sunt mai bogate în resurse sau posedă o putere mai mare de atracţie faţă de altele. Pe de altă parte se poate vorbi şi despre factori ce nu sunt strict geografici şi care determină o localizare avantajoasă. politici şi culturali.

mobilitatea internaţională a factorilor de producţie şi cursurile de schimb.Acest tip de analiză este necesar deoarece nici unul dintre factorii de localizare a activităţilor economice nu se poate sustrage elementului spaţiu. ce afectează localizarea la nivel internaţional şi regional şi care sunt utilizaţi deopotrivă de către economişti şi geografi. globalizarea pieţelor. În funcţie de importanţa sau forţa cu care factorii de localizare geografici sau indirect geografici determină amplasarea în spaţiu a activităţilor umane s-a recurs la următoarea clasificare: • factori generali. Este important de precizat faptul că ceea ce leagă. geografia cercetează elementele în interdependenţă unele cu altele. Unul este de natură tehnologică şi constă în progresul exploziv în ceea ce priveşte viteza şi eficacitatea comunicaţiilor şi transporturilor internaţionale. în prezent. tehnologie şi capital. Celălalt este de natură economică şi este reprezentat de reducerea sau înlăturarea barierelor naturale în faţa fluxurilor internaţionale de bunuri. Totuşi. interdependenţă economică şi internaţională crescândă. Unele dintre acestea dispun de capital fizic şi uman. • factori speciali. concomitent cu reducerea costurilor reale ale acestora. ce se deosebesc între ele în primul rând prin „înzestrarea diferită cu factori de producţie”. studiaţi în special de geografi. altele au o ofertă foarte elastică de forţă de muncă slab calificată. servicii. iar altele dispun de zăcăminte importante de materii prime. Un exemplu este creşterea înzestrării cu capital uman 49 . ce determină amplasarea şi evoluţia activităţilor la nivel local. toate economiile între ele sunt relaţiile comerciale reciproce. căutând răspunsuri cu privire la cauzele ce determină evoluţia lor. De asemenea. concepţie globală. Economia mondială a ultimelor decenii cunoaşte un proces profund de transformare în cadrul căruia modificările sunt calitative şi sunt definite prin expresii precum economie şi integrare globală. înzestrarea cu factori a unei economii naţionale nu este ceva definitiv. Două fenomene stau la baza integrării crescânde a economiei mondiale. Factori generali Contextul economic mondial. create din numeroase economii naţionale. Dar toate acestea se petrec în cadrul unei economii mondiale complexe. integrarea crescândă a economiei mondiale. ci poate fi transformabilă.

ţări puternic îndatorate. din factori de producţie relativ imobili. Unul dintre cei mai importanţi factori generali de localizare a activităţilor economice în contextul actual al economiei globalizate. Acesta se poate defini în sens larg ca reprezentând „pierderile financiare potenţiale datorate problemelor survenite în urma fenomenelor macroeconomice şi politice dintr-o ţară“ (Munteanu. regional şi naţional (fig. Dintre factorii ce se manifestă la nivel internaţional trebuie amintit în primul rând rolul diferitelor politici economice (factori macroeconomici). Factori politici şi economici. Vâlsan. ţări ex-comuniste.prin eforturi mărite pentru educarea şi pregătirea forţei de muncă sau mărirea gradului de înzestrare cu capital fizic prin intensificarea procesului de economisire de către populaţie. între care se disting în mod deosebit frământările politice. ce operează simultan şi intercorelat la nivel internaţional. 1995. Evenimentele externe. care alcătuiesc conjunctura economică şi politică internaţională. diferenţele în înzestrarea cu factori se pot compensa parţial prin migraţia factorilor. au la rândul lor un rol important. evoluţia cursurilor reale de schimb are o influenţă considerabilă în ceea ce priveşte ajustările în structura producţiei sau înzestrarea cu factori.16). ţări nou industrializate. în sfârşit. Caracteristicile riscului de ţară variază în funcţie de cele cinci tipuri de state existente în momentul actual pe plan mondial: ţări industriale dezvoltate. p. pot deveni foarte mobili. 84). De asemenea. Şi. inovaţiile tehnice. ţări exportatoare de produse primare. 50 . În cadrul acestora importante sunt: • politica macroeconomică. a cărei cheie este politica fiscală. Investitorul. Cu toate acestea factorii şi indicatorii riscului de ţară rămân aceiaşi în toate situaţiile. cel ce iniţiază o nouă activitate economică. Literatura de specialitate îi grupează în două categorii şi anume factori macroeconomici şi factori politici. trebuie să ia în considerare atât evoluţiile interne caracteristice fiecărei ţări cât şi efectele mutaţiilor mondiale asupra acestora. ce determină procesul decizional în tranzacţiile financiare la nivel macroeconomic şi politic. este riscul general de ţară. pe care statele lumii le urmează. Astfel. Existenţa şi nivelul riscului de ţară nu sunt determinate doar de posibile evenimente interne. în care fluxurile de investiţii ce stau la baza apariţiei de noi firme au cuprins întregul spaţiu mondial.

51 .

unităţi publice.• strategia comercială. noile tehnologii comunicaţionale reduc rapid distanţele dintre ţări. Noile tehnologii şi în special tehnologiile informaţionale determină modificarea fundamentală a modului în care bunurile se produc şi serviciile se prestează. imperios necesară oricărei ţări pentru integrarea acesteia în economia mondială. reglementări financiare şi stabilirea unităţii monetare. Vâlsan. ce s-a afirmat cu precădere de-a lungul anilor ’90. 1995). mai ales în ţările în curs de dezvoltare şi în cele aflate în tranziţie către economia de piaţă. în mod tradiţional. ce poate fi acoperitoare pentru necesarul de mijloace financiare. proiecte de anvergură pentru dezvoltare. dezvoltarea infrastructurii de bază. aceasta fiind de succes atunci când nivelurile exporturilor şi importurilor permit o rată satisfăcătoare de creştere economică şi o mărime. În această perioadă ponderea sectorului particular a crescut puternic în multe dintre industriile de servicii. Importanţa crescândă a sectorului particular reprezintă una dintre trăsăturile cele mai însemnate ale noii configuraţii a economiei mondiale. • priorităţile de investiţii (Munteanu. sectorului de stat (telecomunicaţii. impozite. care este mai intens în unele ţări ale Globului. în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. o retehnologizare. Existenţa lor devine. Un rol semnificativ are procesul de privatizare. Privatizarea implică. bănci cu capital de stat. astfel. • strategiile de preţuri stabilite de către guvern. Henderson. cunoaştere şi tehnologie. • nivelul şi modul de implicare a statului prin: sisteme de legi. întreprinderi de stat în industrie şi agricultură. transporturi). care. echivalente cu rolul jucat de către sistemele de căi ferate în procesul de industrializare” (Castells. cu scopul de a direcţiona creditele spre anumite sectoare. Aceasta contribuie nemijlocit la redefinirea modalităţilor în care ţările lumii îşi asigură creşterea şi dezvoltarea economică. În condiţiile actuale producţia însăşi a devenit mai puţin intensivă în resurse materiale şi mult mai intensivă în competenţa profesională. Pe de altă parte. a modului de organizare a sistemului de producţie în interiorul ţărilor şi a relaţiilor dintre ele. Dar natura şi modul de organizare a activităţilor economice implică nu numai posibilităţile tehnologice ci şi calitatea şi 52 . erau până acum rezervate. 1987). ele putând fi privite ca „autostrăzi electronice ale erei informaţionale.

Deoarece actuala globalizare a economiei mondiale se materializează prin regionalizare. relaţiile economice sunt la rândul lor regionale. În aceste condiţii a fost nevoie ca ţări. Este de menţionat faptul că în anii ’90 o bună parte din statele în curs de dezvoltare şi-au confirmat legăturile economice vitale cu ţara-pol a Triadei din regiunea căreia aparţin. atragerea de investiţii străine şi flexibilizarea regimului de control valutar. ce trebuie să evolueze odată cu tehnologia. care până acum au adoptat strategii de dezvoltare economică orientate spre interior. Acesta nu poate fi cuantificat şi rezultă din multitudinea de variabile politice. Globalizarea nu a generat şi nu va genera o lume în care naţiunile interacţionează în mod egal unele cu altele indiferent de localizarea lor geografică. denumiţi şi membrii Triadei: Japonia. capital şi fluxuri de comerţ pentru economiile ţărilor în curs de dezvoltare din jurul fiecăreia dintre ele. Cele care nu şi-au întărit aceste legături prin intermediul fluxurilor financiare ar putea deveni marginalizate într-o măsură tot mai mare.valoarea forţei de muncă. reprezintă un factor determinant în atragerea şi localizarea activităţilor economice şi. ceea ce înseamnă acordarea unei mai mari importanţe participării intense la sistemul economic global. Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. Politicile economice orientate spre exterior implică integrarea statelor respective în relaţii economice internaţionale. Acestea sunt centrate la rândul lor în jurul a trei poli de putere economică. America de Nord şi Europa. Existenţa unei forţe de muncă cu o pregătire superioară în diferite domenii de activitate. să-şi construiască politici orientate spre exterior prin liberalizarea schimburilor comerciale cu străinătatea. ci concentrează activităţi economice în trei regiuni: Asia. care interacţionează în interiorul statului sau în relaţiile acestuia cu lumea exterioară. iar perspectivele lor de creştere să fie astfel puternic restricţionate. ce formează aglomeraţii şi sunt dominate de fluxurile investiţionale provenite din polul Triadei aflat în regiunea respectivă. în stabilirea unor relaţii solide în economia mondială. astfel. cu posibilităţi de adaptare la noile condiţii. care se traduc în termenii riscului de ţară în risc politic. Al doilea tip de factori deosebit de importanţi pentru analiza riscului de ţară sunt factorii politici (stabilitatea politică). Aceste ţări. Riscul politic poate avea „o influenţă sistematică sau aleatoare” asupra activităţilor şi relaţiilor economice între state dar şi în interiorul 53 . „economii centrale din fiecare regiune menţionată” reprezintă principalele surse de tehnologie.

Astfel de evenimente inhibă în cel mai înalt grad fluxurile internaţionale dar şi pe cele interne de capital şi. În acest proces. deci. Creşterea sectorului urban. se determină reciproc. Dacă evoluţiile respective sunt pozitive rezultatele lor sunt benefice. studenţii. manifestări de stradă. acest lucru fiind determinat şi de nivelul cultural al celor două tipuri de populaţie. Un rol esenţial în evoluţia populaţiei şi a structurării ei în clase sociale îl are dezvoltarea economică. datorită educaţiei. Vâlsan. Este bine cunoscut faptul că. Structura pe clase cunoaşte diverse variante de la o ţară la alta datorită numeroaselor diferenţe în structurile instituţionale. destabilizări politice şi sociale.lor. greve generale. Toate acestea se întrepătrund. oamenii de afaceri. 1980. etc. În acelaşi timp. mecanisme de control. are loc o sedimentare a clasei mijlocii urbane cu rol pozitiv în dezvoltarea economică a unei ţări. clasa mijlocie urbană. a întregii societăţi. odată cu dezvoltarea sectorului industrial are loc creşterea ponderii clasei muncitoare urbane în detrimentul populaţiei rurale. coaliţiile sociale pentru susţinerea guvernelor. din punct de vedere politic sectorul urban are o influenţă mult mai mare decât cel rural. procesul de urbanizare. în acelaşi timp. Instituţiile statului cu rol determinant în evoluţia acestuia şi care prin propriile acţiuni pot influenţa nivelul riscului de ţară sunt: 54 . Franţa. personalităţi. 1981). 1995). diferenţele culturale. Există anumite evenimente ce afectează în mai mare măsură ţările mai puţin dezvoltate şi anume războaie civile. determină în mod direct evoluţia claselor sociale. Evoluţia politică favorabilă sau nefavorabilă depinde de structurile politice interne şi de factorii politici externi. etc. Muncitorii urbani. manifestă o deschidere mai mare faţă de transformările ce se petrec în cadrul societăţii la nivel politic şi economic. datorită unei mai bune informări cu privire la procesele şi fenomenele în desfăşurare şi. în ţările cu regim democratic există riscul apariţiei unor acţiuni de tip naţionalizare masivă (Canada. apariţia şi localizarea activităţilor economice (Munteanu. instituţiile statului. caracteristică tuturor statelor în prezent. în acelaşi timp. Pe de altă parte. implicit geografia economică şi. geografia economică. În cadrul structurilor politice este necesar să se ia în considerare: structura pe clase (grupuri sociale).

implicit tuturor elementelor componente şi relaţiilor de interdependenţă dintre acestea. Spaţiul. ca teritoriu ce poate fi utilizat şi organizat eficient. economic sau social. Factori speciali Alături de factorii generali ce determină localizarea activităţilor economice şi care sunt abordaţi în studii ale economiştilor dar şi ale geografilor. el devine factor restrictiv. există şi factori speciali utilizaţi în mod prioritar în analizele geografice. instabilitatea economică provocată din exterior. Acestea diferă de la un regim la altul. Aceştia din urmă sunt factori de natură pur geografică. Spaţiul este factorul indispensabil existenţei şi evoluţiei oricărui sistem. influenţa opoziţiei. Factorii politici externi. foarte puţine areale fiind în prezent încă neintegrate în sfera de influenţă a omului. sindicatele şi banca centrală. Personalităţile conducătoare pot juca în anumite ţări un rol important în ritmul şi modelul dezvoltării economice prin ideologia şi concepţia lor politică. armata. ca barieră spaţială ce trebuie depăşită. 55 . Mecanismele de control se evidenţiază prin capacitatea. Ca distanţă sau separare spaţială. determinând în felul acesta riscul politic luat în calcul în cazul localizării unei activităţi economice. fie el teritorial. la care se adaugă cei economici şi tehnologici. De asemenea. Factori geografici. apartenenţa la grupări politice. şi distanţa. este o resursă importantă pentru dezvoltarea socio-economică a umanităţii. fiind substratul necesar oricărei activităţi. Bineînţeles că influenţa lor asupra statului diferă de la un caz la altul în funcţie de puterea pe care o au. se remarcă prin prezenţa sa în cadrul sistemelor amintite la nivel global. serviciile guvernamentale.instituţia constituţională. şi de susţinerea socială de care dispun. sunt factori geografici fundamentali ce influenţează localizarea şi interacţiunea elementelor (fig. izolând inevitabil indivizii în efortul lor continuu de comunicare. Abordat ca suprafaţă. Caracteristici spaţiale ale localizării. corupţia. care prin prisma geografiei capătă noi valenţe în procesul de determinare a localizării. eficienţa lor în susţinerea unei politici economice lansate de guvern. dar toate au în componenţa lor sprijinul popular sau represiunea. sunt: instabilitatea politică şi importanţa strategică (geopolitică) din zonă. biserica. ce pot afecta evoluţia economică a unei ţări şi integrarea sa în sistemul economic internaţional. 17).

56 .

luat în considerare în cazul localizării unei noi întreprinderi. geografice şi psihologice. De-a lungul istoriei.Distanţa este dimensiunea spaţială a separării. ceea ce impune reducerea la minimum a distanţelor care le separă. cum ar fi aglomerarea micilor subcontractori în jurul unor largi complexe industriale. temporal. Aceasta se traduce în limbajul investitorilor prin apropierea geografică faţă de piaţa de desfacere. distanţa a fost întotdeauna privită. măsurată din punct de vedere fizic. Această relaţie influenţează potenţialul viitor al fiecărei localizări în aceeaşi măsură ca şi caracteristicile moştenite. În aceste condiţii. gruparea populaţiei şi activităţilor în scopul avantajului reciproc. distanţa a limitat suprafaţa terestră pe care omul o putea utiliza. Învecinarea respectivă stimulează firmele datorită posibilităţii unor schimburi intense de informaţii cu clienţii şi a aprovizionării la timp a acestora. Localizările pot fi astfel analizate prin prisma relaţiilor cu întregul. astfel încât într-o direcţie el poate fi foarte ridicat defavorizând deplasarea. eficienţa distribuţiei creşte prin gruparea cumpărătorilor şi vânzătorilor de bunuri şi servicii. Deoarece avantajele aglomerării activităţilor sunt totodată economice. Incapacitatea de a depăşi această barieră l-a determinat să utilizeze intensiv şi în mod specializat teritoriul familiar lui. iar în alta. De aceea. ele reprezintă factori de localizare extrem de importanţi. Aglomerarea populaţiei într-un areal sporeşte interacţiunea socială şi facilitează schimbul de informaţii. determinând apariţia unor noi structuri ale spaţiului compuse din noi areale. ca o barieră în calea comunicării. Din punct de vedere economic eficienţa producţiei este crescută prin asocierea industriilor înrudite. poate fi considerată un mod de rezolvare a problemelor pe care le ridică distanţa. Apoi. element deosebit de important. în primul rând. mărind astfel cifra de afaceri şi consumul regional. 57 . determinându-se accesibilitatea lor. Costul deplasării pe aceeaşi distanţă fizică variază însă în raport de anumite coordonate. ea are un rol important în conturarea modelului de localizare ideală a activităţilor umane. al efortului şi costului necesar depăşirii ei. puncte şi linii de interconexiune. poate fi destul de scăzut pentru a determina interacţiuni intense. deplasării şi schimburilor comerciale şi a fost deseori măsurată prin cost. De aceea. distanţa reprezintă din totdeauna un element de control asupra concentrării puterii economice sau a producţiei. Aglomerarea.

nu mai este o barieră deoarece se investeşte foarte mult pentru reducerea efectelor sale. Centralitatea poate fi dată de poziţia sa în cadrul unui bazin natural. satisfăcându-se astfel un scop geografic. multe dintre activităţile sale urmăresc apropierea în vederea exercitării controlului şi efectuării schimburilor de bunuri şi servicii. În cea mai mare parte istoria economică a urmărit. în felul acesta reducându-se costul interacţiunilor spaţiale. Accesibilitatea. Aglomerarea: economisirea distanţei. În mod frecvent. un areal accesibil (central) consumatorilor şi locuitorilor. Morrill) O alternativă a modului în care aglomerarea rezolvă problemele create de „bariera distanţă” constă.L. Deoarece omul este un individ social. timpul necesar acoperirii distanţei este cel mai expresiv mod de a măsura separarea spaţială. Totuşi. în prezent. dar. se realizează în raport cu distribuţia populaţiei sau a activităţilor cu care se află în relaţie. 18. 58 . suprimarea distanţei prin îmbunătăţirea condiţiilor de transport (fig. de cele mai multe ori. ci le creează acestora şi posibilitatea de a-şi atinge scopurile cu efort minim (fig. în reducerea timpului de deplasare.Aglomerarea nu numai că reduce distanţa totală pe care oamenii trebuie să o parcurgă. 19). Această schimbare este relativă – distanţa continuă să coste. prezintă avantaje importante. în mod gradat. În acest context. Deplasările se reduc prin concentrarea în spaţiu a activităţilor (după R. Fig. 18).

Morrill) În studiile referitoare la centralitatea activităţilor economice se face inevitabil referire şi la conceptele opuse acesteia: izolare şi localizare periferică. costurile resurselor naturale pot influenţa decizia investiţională în industria prelucrătoare orientată spre export. Valoarea temporală a deplasărilor (după R. În acelaşi timp. 19. prezenţa unor pieţe şi a unor rezervoare de forţă de muncă importante determină o lărgire a scării producţiei. investitorii nu pot face abstracţie de faptul că marile areale conţin deseori o mare varietate de populaţii şi interese. De asemenea. cu număr mare de locuitori îşi găseşte astfel explicaţia. reduce costurile pe unitate şi creează un potenţial economic mai mare pe suprafeţe mai largi pentru acelaşi efort relativ. Cu toate acestea. 59 . Apar deci dificultăţi în ritmul de dezvoltare şi în comportamentul lor ca unităţi teritoriale. Extinderea. Preferinţa investitorilor pentru ţări mari. În acest context. precum industria petrolului. Dimensiunile mari ale arealelor fac posibilă o specializare mai eficientă şi crearea modelelor ideale de localizare. reduce caracterul unitar şi descurajează interacţiunile. accesibilitatea resurselor naturale apare ca un element important în determinarea localizării activităţilor. Localizarea la periferie stânjeneşte dezvoltarea. Arealele de mari dimensiuni prezintă numeroase avantaje precum existenţa diferitelor tipuri şi cantităţi de resurse şi complementaritatea lor. Arealele „provinciale” sunt amplasate la distanţe mari unele de altele şi dezavantajate din punct de vedere material şi cultural. pot fi lipsite de unitate şi cu disensiuni interne.Fig.L. mai ales în cazul industriilor puternic dependente de acestea.

Un alt factor important este mediul. factorii de mediu nu sunt singurii care determină diferenţieri între ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. comerţ. clima. Peisajul natural este atât de vizibil încât numai elementele sale ar putea fi considerate ca responsabile de dezvoltarea economică. care sunt subdezvoltate economic şi invers. a determinat creşterea capacităţii 60 . intervenţia în cadrul procesului de dezvoltare economică fiind indirectă. formele de relief. deoarece există multe zone cu condiţii naturale de foarte bună calitate. pe malurile unor bazine lacustre sau marine. Caracteristicile spaţiale descrise sunt doar o parte din factorii care influenţează localizarea şi interacţiunea oricărei activităţi economice. Impactul mediului asupra localizării activităţilor este evaluat în funcţie de costul impus activităţilor economice. prezintă avantaje deosebite pentru dezvoltare. pe care societatea umană îl cunoaşte în prezent. avantajul comparativ şi economiile la scară. Efectele factorilor săi pot fi calculate în funcţie de costurile de transport caracteristice diferitelor activităţi (agricultură. Mediul creează limite sau controlează posibilităţile de dezvoltare economică. nu trebuie supraestimată importanţa naturii. Intensitatea procesului de dezvoltare tehnologică. în special. dar mai ales în raport cu centre de dezvoltare economico-socială.Localizarea relativă. constând în amplasarea activităţilor economice de-a lungul căilor de comunicaţie naturale. guvernează costurile de exploatare sau de transformare a condiţiilor naturale şi facilitează sau îngreunează interacţiunile din anumite areale. reţeaua hidrografică. industrie). în timp ce tipuri de climă favorabilă s-au dovedit a nu fi o garanţie pentru dezvoltare. Totuşi. În acest sens. rolul mediului în ceea ce priveşte contribuţia sa la avantajele şi dezavantajele unei localizări este de o importanţă mai scăzută. infrastructura bine dezvoltată. Într-adevăr. în puncte de trecere peste bariere naturale. forţa de muncă numeroasă sau cu pregătire superioară. Totuşi. resursele naturale au fost vitale pentru existenţa omului de-a lungul istoriei. solurile. Nu trebuie uitat faptul că tehnologia a creat posibilitatea dezvoltării activităţilor umane într-un mediu neospitalier. vegetaţia şi. Factori economici şi tehnologici O rezolvare a problemelor ridicate de factorii anterior menţionaţi o reprezintă factorii tehnologici şi economici precum tehnologiile avansate.

de costul şi calitatea lor. fac unele localizări mai avantajoase decât altele pentru anumite activităţi. În această situaţie se află firme. Şi calitatea activităţii de transport determină în mod deosebit luarea deciziilor de localizare. dar cu o reţea de transport redusă rămân la un nivel de dezvoltare scăzut în aşteptarea îmbunătăţirii accesului lor spre o economie dezvoltată. Pe de altă parte. Acestea reprezintă elemente importante de dezvoltare cu atracţie deosebită faţă de noile investiţii. Posibilitatea de a înlocui forţa de muncă cu capitalul şi invers depinde de disponibilitatea lor relativă. În cazul localizărilor favorabile. dorindu-se angajarea unei forţe de muncă proaspete. calitatea şi preţul forţei de muncă şi disponibilitatea şi valoarea capitalului. reprezentând. deşi este esenţial la ora actuală pentru a face faţă ritmului rapid de dezvoltare tehnologică. de dezvoltarea tehnologică dar şi de sursa. faţă de schimbarea ocupaţiei şi de migraţii. cei tehnologici şi economici. are loc şi o intensificare a proceselor de producţie şi o reducere a costurilor. în felul acesta. Dacă sursa de forţă de muncă este abundentă sau ieftină. neadaptate la relaţiile industriale tradiţionale deşi cheltuielile pentru pregătirea acesteia sau pentru dotarea cu echipament mecanizat sunt mai mari. În alegerea unei localizări firmele investitoare iau în calcul şi atitudinea forţei de muncă faţă de introducerea noului. este nevoie de mai puţin capital. multe regiuni cu un potenţial productiv ridicat. deci o creştere a productivităţii. ca în cazul ţărilor în curs de dezvoltare. deci. Natura şi modul de organizare a activităţilor sunt influenţate. Deoarece pentru stabilirea amplasării unor activităţi specializate este necesară existenţa unei reţele de transport bine dezvoltate. Există cazuri în care se preferă localizarea la depărtare de zone industriale.de depăşire a limitelor impuse de mediul natural şi de spaţiu prin elementele sale. faţă de relaţiile internaţionale. Avantajul comparativ. ceea ce implică atitudinea faţă de muncă. care şi-au ales amplasamentul în funcţie de existenţa în zonă a unei forţe de muncă specializate. Factorii spaţiali şi cei de mediu. implicit cunoaşterea limbii şi culturii diferitelor popoare. Noile tehnologii permit industriei din arealele populate să producă bunurile necesare fără să se deplaseze în areale nepopulate dar superioare din punct de vedere natural. principala alternativă pentru dezvoltarea determinată de mediu. Nivelul de pregătire nu rămâne însă singurul element determinant. productivitatea netă sau beneficiul unei anumite activităţi este mai mare 61 .

cu alte cuvinte. unele areale având avantaje comparative mai mari pentru un număr mare de activităţi. În cazul în care se va pune problema dezvoltării arealelor nefavorabile. care îşi găsesc localizări ideale în alte locuri intrând. Eficienţa producţiei (costul unei unităţi) depinde şi de volumul bunurilor produse într-o întreprindere anume. anumite localizări au un „avantaj comparativ” faţă de altele. Avantajul poate rezulta şi din deciziile antreprenorilor de a grupa activităţi în sisteme de beneficiu mutual. Pe de altă parte. chiar dacă luate individual nu par să fie profitabile. deoarece costul total se raportează la un număr mai mare de unităţi. 62 . Avantajul comparativ al unei regiuni este determinat şi de existenţa pe teritoriul acesteia a economiilor la scară. Această situaţie determină o competiţie deosebită pentru arealele preferate şi o utilizare deosebit de intensă a terenurilor din cadrul lor. cât şi cel al transporturilor în cantităţi mai mari. loc pentru activităţi mai puţin profitabile. dau unui oraş (piaţă) avantajul comparativ asupra arealelor periferice. astfel. O producţie mai mare duce. o analiză a activităţilor economice într-un eşantion de areale ar scoate în evidenţă două caracteristici importante: complementaritatea localizării sau arealelor rezultată din marea variaţie a activităţilor în spaţiu (areale cu avantaje deosebite pentru anumite activităţi sunt nefavorabile pentru altele. în timp ce altele sunt slab productive în cazul celor mai multe sau al tuturor activităţilor. care s-ar putea desfăşura mai bine în aceste spaţii decât în altele. Atunci când economiile rezultă din producţii la scară mai mare. cum sunt buna accesibilitate şi centralitatea. astfel. De exemplu. Economiile la scară. ele trebuie dotate cu activităţi care să supravieţuiască deşi pot fi mai profitabile în alte părţi.decât în alte locuri. Şi factorii de mediu pot crea avantaj comparativ: un port natural are un avantaj comparativ faţă de unul artificial potenţial. nerămânând. costul unui volum ridicat de materii prime. în mod special al celor maritime şi fluviale. Considerând că se pot calcula costurile şi beneficiile. în relaţii avantajoase prin comerţ) şi înzestrare neuniformă cu avantaje. sunt mai scăzute. în general. calităţi spaţiale. la un cost mai scăzut pe unitate de produs. întreprinderea poate să-şi permită procese de producţie mult mai eficiente sau o forţă de muncă mai specializată şi o scădere a fluctuaţiei producţiei. a cărui construcţie ar costa foarte mult.

din punct de vedere istoric. Totuşi. Fig. a problemelor orizontale interne. Sursa B. Acestea pot rezulta din creşterea congestiei.L. sau din apariţia limitelor în aprovizionare. De aceea. cele mai active în domeniul fluxurilor internaţionale de capital. aflată în apropiere. poate concura în mod egal pe piaţă cu sursa A. unul dintre avantajele principale ale îmbunătăţirii transportului este posibilitatea de a realiza economii la scară mai mare. iar marile firme multinaţionale. dar posibilităţile sunt limitate datorită costurilor rezultate din separarea spaţială. Există posibilitatea apariţiei dezeconomiilor (costul intern se măreşte). societatea s-a dezvoltat în direcţia realizării unor astfel de economii. 20). intermediară cu costuri prea ridicate nu poate concura profitabil (după R. Utilizarea resurselor în relaţie cu costurile de transport şi producţie. 20. pe de altă parte. 63 . primele obstacole ale creşterii „scării“. aflată la mare distanţă. costul mai scăzut pe unitate de producţie trebuie să echilibreze probabila creştere a ariei de distribuţie şi a costurilor totale. sunt un exemplu elocvent.Astfel de avantaje. deoarece materiile prime trebuie aduse de la surse din ce în ce mai îndepărtate şi produsele trebuie vândute pe pieţe aflate la distanţe mai mari (fig. datorită costurilor mici de producţie. Sursa C. Morrill) Costul şi timpul de transport au fost. Dar. Economiile realizate prin producţii la scară mare încurajează puternic specializarea regională. totuşi nu sunt într-o continuă creştere.

organizarea politico-administrativă a unui spaţiu şi relaţiile sale politice de ansamblu. pentru înţelegerea modificărilor ce au avut sau au loc în cadrul populaţiei sau economiei mondiale. a marilor organizaţii politice şi economice. Franţei. trebuie realizată o analiză a contextului global şi istoric a sistemului mondial. modificându-se permanent în funcţie de evenimentele istorice ale intervalului de timp pentru care este realizată. de relaţiile dintre state. prosperitatea unei ţări depinde de o multitudine de factori. aparţinând S. Cadrul geopolitic al dezvoltării activităţilor umane – harta politică a lumii Harta politică a lumii include. există circa 70 teritorii dependente. Astfel.1. condiţiile naturale. 64 . harta politică are rolul de a prezenta statutul politic al lumii la un moment dat. de apartenenţa la marile organizaţii economice şi politice etc. pornind de la poziţia geografică. precum şi analiza statelor sub diverse aspecte.. Aşadar. dotările tehnico-economice şi continuând cu o serie de elemente legate de modul de organizare politică şi socială. acestea reprezentând elemente esenţiale în desluşirea unor aspecte cantitative şi calitative a fenomenelor geografice. fie cu administraţie separată. Pe lângă ţările suverane. a relaţiilor dintre acestea.).U. în etapa actuală. De asemenea. numărul de locuitori. cu grade diferite de dezvoltare social-economică. 193 state independente. America – 35. În afara reprezentării cartografice a entităţilor teritoriale. Australia şi Oceania – 14). Astfel. Asia – 47. de factură socio-economică. analiza la nivel micro-teritorial poate fi foarte sugestivă în explicarea unor aspecte socio-economice.A. repartizate diferit la nivelul continentelor (Europa – 44. în scopul surprinderii relaţiilor şi proceselor socio-economice care au determinat disparităţi spaţiale la nivelul diverselor regiuni ale globului. nu trebuie neglijate într-o analiză socio-economică. de apropierea faţă de marile puteri ale vremii. potenţialul resurselor. Regatului Unit al Marii Britanii ş. fie sub tutela altor state (cele mai multe plasate în Oceanul Pacific. se constituie în probleme de mare interes pentru geografia umană.4.a. a modului lor de organizare internă. Cunoaşterea modificărilor survenite în diverse perioade istorice. Africa – 53. făcând parte integrantă din sistemul teritorial.

Populaţia. geografilor. reprezentând spaţiul de separaţie între două state. Teritoriul unui stat este delimitat prin frontieră considerată „limita juridică în cadrul căreia statul îşi exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă iar naţiunea dreptul ei la autodeterminare” (Erdeli. condusă de o instituţie politică care are control absolut asupra afacerilor sale interne şi a celor externe. În prezent. Braghină. pentru căile navigabile. 2000). condiţii necesare pentru ca o entitate politică să aibă personalitate juridică de tip statal. se stabilesc prin tratate bilaterale sau multilaterale iar în cazul celor maritime prin legislaţie proprie internă. teritoriul. sunt: populaţia. constituită ca entitate administrativpolitică. Teritoriul statului desemnează acel spaţiu (terestru. Frăsineanu. cu graniţe bine stabilite. sistemul politic (Erdeli. spaţiul aerian cuprins între graniţele sale) şi are trăsături care variază de la o ţară la alta. Frontierele terestre despart uscatul dintre două state şi pot fi naturale şi artificiale.4. Braghină.1. Statul desemnează în prezent o unitate teritorială (porţiune de uscat sau uscat şi zonă maritimă).1. capabilă să subziste prin forţe şi resurse proprii. marea teritorială. Frontierele. aerian) în care acesta îşi exercită puterea exclusivă (suveranitatea). rezidentă şi organizată. Concepte şi terminologie Conceptul de stat a cunoscut numeroase abordări pe parcursul timpului. Este alcătuit din mai multe părţi distincte (teritoriul terestru. pentru cele nenavigabile (dar se poate ţine cont şi de alte particularităţi). şi linia mediană. reprezentând totalitatea locuitorilor statului. respectând normele internaţionale. maritim. principalele elemente fundamentale ale statului. Frontierele fluviale sunt cele axate pe fluvii şi urmează în general linia talvegului. 2000. de la apariţia lui în antichitate până la dezvoltarea statelor moderne actuale. recunoscute internaţional. pag. Frăsineanu. Acestea se pot clasifica în mai multe categorii. care urmează linia celor mai mari înălţimi. Un exemplu clasic de o astfel de frontieră naturală este aceea din zonele montane. este necesar să reprezinte o colectivitate permanentă. 18). istoricilor şi filozofilor. deşi nu trebuie să îndeplinească condiţii stricte din punct de vedere numeric. fiind permanent în atenţia politologilor. 65 .

22. Argentina.. Algeria. E.2 km. sindicatele. în acest sens impunându-se atenţiei înţelesul noţiunii de mare teritorială. De asemenea. Ecuador. Marea Azov ş. Din apele teritoriale fac parte şi mările interioare. subnaţional. 66 . constă în „totalitatea instituţiilor şi proceselor ce permit cetăţenilor unui stat să elaboreze. Aceasta desemnează fâşia de mare situată de-a lungul coastei. Principalele elemente ale sale sunt reprezentate de instituţiile guvernării (legislativă. Frăsineanu.Frontierele maritime constau în limita exterioară a apelor teritoriale. Sistemul politic. 19). se poate realiza o analiză pe subsistemele componente dar şi pe nivelele ierarhice: supranaţional. judecătorească) şi relaţiile lor cu celelalte componente ale vieţii politice (partidele politice. ele se pot clasifica în: naturale (cele care au evoluat până au dobândit acest statut – Bucureşti) şi artificiale (construite pentru a servi acestui scop – Brasilia). N. Atena. Din perspectivă sistemică. Costa Rica. de la linia de bază. * o milă marină (Mm) = 1852 m. în literatura de specialitate existând numeroase clasificări ale acestora. Astfel. Peru. Niger. Relaţiile stabilite între elementele care alcătuiesc sistemul politic naţional sunt răspunzătoare de existenţa diferitelor forme de guvernământ şi regimuri politice. Egipt şi Sudan 220 lat. Frontierele geometrice sunt alcătuite din linii drepte care despart teritoriile dintre state (Libia.a.a. să modifice politicile publice“ (Erdeli. care sunt delimitate de acelaşi stat (Marea Albă. aparţinând statului riveran (cuprinsă între 3 şi 12 mile marine * . Islanda ş. naţional. Londra).). SUA şi Canada 410 lat. În prezent câteva state şi-au extins apele teritoriale până la 200 mile marine: Brazilia.). mass-media etc. N). Capitala desemnează oraşul în care sunt localizate puterile statului. Frontierele aeriene sunt planuri perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau maritime în sus până la limita superioară a spaţiului cosmic. Mali) iar cele astronomice corespund paralelor sau meridianelor (între Egipt şi Libia 250 long. Ciad. se disting două tipuri specifice de frontiere: cele geometrice şi astronomice. grupurile de interes. executivă. să aplice. un alt element fundamental al statului. introduse (fie prin consens general – Madrid. Paris. pag. O altă clasificare aduce în atenţie următoarele categorii de capitale: permanente sau istorice (Roma. 2000. Braghină. Salvador. 1958). conform Conferinţei de la Geneva.

palatul regal. statele se pot clasifica în mai multe categorii: naţionale (dominate de existenţa unei naţiuni. independent şi suveran în teritoriu. termenul de colonie. Statele binaţionale (unde două grupuri etnice formează peste 65% din total) şi multinaţionale (cu un mare grad de fragmentare etnică) se încadrează în cea de-a doua categorie (Taylor. Acesta a fost practicat de o serie de state europene. legaţi unii de alţii prin limbă. divizate (în Olanda – Haga. în unele cazuri. Islamabad. alteori unele naţiuni sunt divizate în mai multe state.Brasilia. religie. legislativă. Ottawa). Canberra. care îi controlează politica militară sau pe cea externă. Acest termen este folosit pentru a înlocui. fără a avea o unitate politico-administrativă proprie (kurzii). Încercarea unui stat de a stabili aşezări şi de a-şi impune puterea politică. capitala administrativă. În statele în care apar mai multe naţiuni. sediul parlamentului şi Amsterdam. administrativă. relaţiile dintre acestea pot fi pacifiste sau conflictuale. fără ca acesta să facă parte din entitatea respectivă.C. judiciară. Cape Town. Zürich şi Laussane în Elveţia etc. Uneori un stat poate cuprinde mai multe grupuri naţionale. în Bolivia – La Paz. Termenul de stat mai este folosit şi pentru a desemna o unitate politică aflată sub conducerea unui guvern federal (ex. Bloemfountein. fiecare cu originea sa etnică specifică. fie prin compromis între mai multe state federale – Washington D. valori şi aspiraţii comune şi care se simt ataşaţi de un teritoriu specific. Colonia desemnează un teritoriu ocupat sau cucerit de către un stat suveran. Naţiunea desemnează o comunitate de oameni cu conştiinţă naţională proprie. care reprezintă peste 60% din total) şi nenaţionale (unde nici un grup etnic nu depăşeşte 60%). Le Sucré. Teritoriul dependent reprezintă un teritoriu guvernat şi condus de către un stat. Naţiunea poate fi organizată din punct de vedere politic într-un stat dar nu se poate pune semnul egal între cei doi termeni (naţiune şi stat). Din acest punct de vedere. aflat la oarecare distanţă de acesta. în Africa de Sud – Pretoria. cu un nivel de dezvoltare mai scăzut decât al său poartă numele de colonialism. statul Texas din SUA). în special înainte de primul 67 . economică şi culturală asupra unui teritoriu sau a unui grup de oameni. legislativă). Termenul de naţiune mai poate fi folosit pentru a desemna un membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. 1993).. Pe lângă capitalele oficiale există şi cele neoficiale: Aden în Yemen.

Algeria. dorinţa de a-şi dovedi puterea economică şi politică. au apărut în antichitate (exemplul oraşelor-state greceşti sau al marilor imperii roman.) şi au evoluat pe parcursul timpului. • zone neutre – teritorii. Maroc. politic. căpătând forme şi funcţii diferite.U. militar..N. Formarea şi evoluţia teritorială a statelor Formarea statelor a constituit un proces îndelungat. în evoluţia lor distingându-se trei 68 . În prezent marea majoritate a coloniilor şi-au câştigat independenţa. • zone tampon – teritoriile dintre două puteri. dar sunt localizate parţial sau total pe teritoriul altui stat. îmbrăcând specificul vremurilor istorice respective şi al particularităţilor teritoriale locale. început odată cu primele organizări umane în plan teritorial. la sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea. principalele motivaţii ale colonialismului european fiind legate valorificarea resurselor acelor spaţii. Primele formaţiuni de acest gen. etnice. • teritorii cu statut incert – se referă la colonii care au generat conflicte interne între statele pretendente vecine. religioase sunt ocupate de trupele altor state sau de forţe militare internaţionale. Statele moderne au apărut în Europa. ce aparţin unui stat. • teritorii internaţionale – teritorii care temporar sunt sub administraţia O. În prezent există situaţii deosebite la nivel internaţional. 1.4. social. pentru menţinerea influenţei. care au rolul de a dezamorsa tensiunile dintre acestea.război mondial. printre care se pot aminti următoarele: • state (teritorii) sub ocupaţie militară – teritorii care în urma unor conflicte armate sau a unor probleme interne. colonialismul fiind deseori înlocuit de neocolonialism. Acest termen desemnează politica promovată de foste puteri coloniale pe plan economic. cu o populaţie puţin numeroasă.2. aztec etc. Antarctica). după declararea independenţei (Sahara Occidentală – obiect de conflict între Mauritania. neaparţinând nici unui stat. • enclave – unităţi teritoriale de mici dimensiuni. promovarea creştinismului. apărute acolo unde existau neînţelegeri în delimitarea graniţelor – (Gibraltarul – o zonă cu o lungime de 18 km şi o lăţime de 1 km).

) sau artificiale (crearea unor insule artificiale – Japonia. • cucerire şi anexare (frecvente în trecut. • creşteri (descreşteri) teritoriale. 21). ca rezultat al decolonizării (Erdeli. interesele economice. apariţia după primul război mondial unor state rezultate din dezintegrarea marilor imperii şi crearea după cel de-al doilea război mondial a unui număr însemnat de entităţi statale. specifică perioadei marilor descoperiri geografice şi colonizării). naturale (modificarea talvegului unui râu care reprezintă graniţă internaţională. însă în continuare. sistemul politic mondial se bazează pe acceptarea suveranităţii statelor asupra teritoriului lor. În prezent.).etape principale: formarea statelor-naţiuni ca o reacţie la structurile medievale. recuperarea unor terenuri de sub apele mării – polderele olandeze). Braghină. baze militare precum Guantanamo din Cuba). • transfer de suveranitate sau cedare voluntară. amenajări hidrotehnice. printr-o serie de acţiuni precum (Bodocan. înaintarea deltelor în mare. • concesiune. Louisiana (de la francezi) (fig. adică restrângerea suveranităţii unui stat asupra unei părţi din propriul teritoriu. 2000). politice etc. adică transfer de suveranitate pe un timp limitat (Hong-Kong a fost concesionat de Marea Britanie în 1898 pe o perioadă de 99 ani. dezvoltarea drumurilor comerciale. în scopul permiterii altor state de a folosi teritoriul respectiv (pentru navigaţie.). apar posibilităţi de modificare a spaţiului în care un stat îşi exercită suveranitatea. 69 . reglementată prin legi internaţionale. 1997): • ocupare (adică stabilirea controlului asupra unui teritoriu încă neadministrat. drumuri sau căi ferate etc. în acest fel S.U. formarea insulelor în zona litorală. modificarea cumpenelor de ape dintr-o zonă montană de graniţă etc. formarea naţiunilor.A. a achiziţionat Alaska (de la Rusia). Florida (de la spanioli). ca şi în trecut. în prezent aparţinând din nou Chinei. Frăsineanu. În formarea lor un rol important l-au avut condiţiile fizicogeografice (care le-au limitat sau le-au favorizat extinderea) dar mai ales cele socio-economice (condiţiile istorice. uneori realizată în urma plăţii unor sume de bani. • servitute. cea mai recentă anexare este cea a Kuweitului de către Irak în 1990). acestea nu mai sunt acceptate de comunitatea internaţională.

4. 21. tinereţe. 70 . Evoluţia teritorială a S. 1997) 1. maturitate. care au fost clasificate în general.U. expusă în anul 1859 în lucrarea Asupra originii speciilor. 1923) care consideră statul ca un organism asemănător celor biologice. a lui William Morris Davis.Fig. • teoria ciclurilor evoluţiei statului. bătrâneţe) cu caracteristici distincte. care presupune în evoluţia statului existenţa a patru cicluri de dezvoltare (copilărie.3. a lui Friederich Ratzel (Politishe Geographie. ale cărui caracteristici sunt determinate de însuşirile populaţiei şi ale teritoriului. 1939.A. principalele teorii deterministe sunt: • teoria organică a statului. (după Bodocan. pe două mari categorii: deterministe şi funcţionaliste. Având la bază teoria lui Charles Darwin. Teorii asupra apariţiei şi evoluţiei statelor Legat de procesele care au determinat apariţia şi evoluţia statelor au fost concepute o serie de teorii.

ce caracterizează formarea unei naţiuni: trecerea de la o agricultură de subzistenţă la o economie de schimb. combinarea sentimentelor etnice cu constrângerile politice şi câteodată cu stratificarea socială. din 1950. care expune 8 etape generale. naţionale. concentrarea de capital. Dintre teoriile funcţionaliste se impun: • teoria integrării teritoriale. enunţată în 1963 de Norman Pounds în lucrarea Geografie Politică (pe baza unei idei a lui Ratzel) şi extinsă apoi împreună cu S. în interiorul şi exteriorul statului – factorul de instabilitate). două tipuri de forţe (centrifuge şi centripete) ce determină coeziunea sau funcţionarea sa. 71 . care vede statul ca un spaţiu organizat din punct de vedere politic. cei doi au analizat şi definit ariile centrale ce au stat la baza sistemului de state din Europa. deşteptarea sentimentelor etnice. a lui Stephen B. bunurilor. creşterea oraşelor. pe de o parte şi arealul politic. asupra căruia acţionează. ilustrează formarea statelor în jurul ariilor centrale (nuclee ce prin extinderea teritorială şi creşterea numărului de locuitori determină formarea statelor). tradiţionale ale populaţiei statului – factorul de stabilitate) şi mişcarea (deplasarea oamenilor. • teoria lui Gottman. apariţia ariilor centrale. care identifică doi factori principali în integrarea sau dezintegrarea hărţii politice a lumii: iconografia (sistemul de valori simbolice. pe de altă parte: idee politică — decizia — acţiunea — terenul — arealul politic • teoria integrării şi dezintegrării naţiunii.S. la capetele căruia se află ideea politică. Ball în 1964. creşterea intereselor personale şi de grup. dezvoltarea reţelei de transport. care explică formarea statelor prin prisma unui „lanţ”.• teoria ariilor centrale. în 1953. enunţată de Karl Deutsch. simultan şi independent. de Richard Hartshorne. expusă în 1952. • teoria teritoriului unificat. Johnes (1954). ideilor.

În Asia de Sud şi Est erau cristalizate state puternice. Uruk. acesta a atins maxima expansiune teritorială în timpul împăratului Traian. în această zonă s-au afirmat două mari imperii: cel al lui Alexandru Macedon (extins în linii mari pe graniţele imperiului lui Darius I) şi Imperiul Roman. odată cu apariţia primelor state.Hr. Memphis etc. Ninive. a fost urmat de cetăţile greceşti. mayaşă). statul Harappon iar pe cursurile inferioare ale Gangelui şi Brahmaputrei.4. statul Magadha). Acestea au fost localizate pe văile marilor fluvii. Teritoriul cuprins între valea Nilului şi văile Tigrului şi Eufratului. încă din mileniile VI – V. Fenicia). perioada antică a fost caracterizată de civilizaţiile precolumbiene (aztecă. Milet. politic. ridicat. asiriene – Assur. Evoluţia hărţii politice a lumii Perioadele antică şi medievală Prima hartă politică a lumii se conturează. în jurul oraşelor Harappa şi Mohenjo-Daro. În Asia Mică se găsea regatul hittit iar în Podişul Iran.. precum cele autoritare (sumeriene – Ur. 98-117 d. a constituit spaţiul în care au evoluat generaţii de state. Apărut în secolul al VIII-lea î.. După anul 395. egiptene – Theba. Sparta. Pentru perioada de dinainte de Hristos. În pragul erei noastre. economic. Imperiul Roman s-a divizat în două părţi: Imperiul Roman de Apus (cu capitala la Roma) şi de Răsărit (cu 72 .) sau cele plasate pe litoralul estic al Mediteranei (regatul evreu. Europa şi Nordul Africii. Expansiunea elenistică a contribuit la progresul umanităţii. în spaţiul chinez (pe cursul mijlociu al fluviului Huanghe. ca matrice pentru civilizaţia romană şi pentru alte civilizaţii.a. cunoscute printr-un nivel cultural.HR. incaşă.4. (înglobând şi o parte a Daciei) şi a contribuit la geneza a numeroase popoare. extins în timpul lui Darius I. la conturarea bazinului mediteraneean. ulterior adăugându-se activităţile comerciale. î. Atena.1. denumit „Semiluna fertilă”. Lagaş ş. stimularea comerţului. de la Valea Indusului în Vest până la Dunăre şi Marea Egee în Est. primul regat antic. din Asia. unde era aria centrală a statului chinez) şi în spaţiul indian (pe valea şi afluenţii Indusului. ce formează în prezent lumea romanică europeană.Hr. dezvoltându-se în principal pe baza agriculturii (cultura plantelor şi creşterea animalelor). grupate în câteva regiuni ale planetei. Imperiul Persan. Pe continentul american. în jurul oraşului Loyang. pe harta politică a lumii se găseau o serie de state. babiloniene – Babilon. În Europa Sudică. micenian.

apogeul fiind atins în secolele XVIII-XIX şi în prima parte a secolului al XX-lea. Portugalia. Între secolele III-VI au avut loc migraţii ale popoarelor venite din stepele Asiei Centrale (ostrogoţii. avarii. a unor state de dimensiuni mai mici (care deseori luptau pentru supravieţuire – cazul Ţărilor Române) şi a oraşelor-state (Germania. care ulterior au evoluat spre state feudale. 73 . cumanii. India de Nord ş. Mali. În America se remarcă dezvoltarea Imperiului Aztec (în Mexic) şi cel Incaş (în America de Sud). saxonii. Odată cu perioada marilor descoperiri geografice (având ca moment important descoperirea Americii de către Cristofor Columb – 1492) s-au format marile imperii coloniale care au dominat harta politică a lumii. celtice până în Europa de Vest şi Peninsula Scandinavică. care a determinat modificări semnificative pe plan cultural. cucerite de spanioli în secolul al XVI-lea. vandalii. VI-VIII) şi apariţia a unor mici state. pecenegii. fino-ugrice. decăderea imperiului Otoman având practic loc abia în secolul al XIX-lea). În Asia s-au conturat formaţiuni feudale puternice în China. consecinţele Renaşterii (secolele XIV-XVII) s-au regăsit în apariţia şi dezvoltarea industriei. social. s-au impus totodată ca mari puteri comerciale şi maritime mondiale. Începând cu secolul al XIII-lea o importanţă mare a avut-o expansiunea turcilor. Ungaria. Mongolia. pentru Europa. slavii. Danemarca). însă secolele VI-X reprezintă perioada marilor migraţii către Europa (anglo-saxonii. Continentul african era caracterizat de ascensiunea unor state. apoi Anglia. În această perioadă se remarcă ascensiunea Imperiului Bizantin (sec. religios. care au intrat în contact cu Europa Centrală şi Estică (la 1453 – turcii au cucerit Bizanţul. arabii. hunii. Africa de Nord). ungurii. bulgarii. pentru aproape 5 secole. tătarii etc. În acelaşi timp. Marele Zimbabwe (cucerite ulterior de europeni). Turcia. normanzii. Olanda. Ghana. N Africii.a. S Europei care a adus modificări pe harta politică a vremii (formarea statelor arabe din Asia de SV. Rusia. După secolul al VIII-lea trebuie menţionată expansiunea arabă către SV Asiei.capitala la Constantinopole). Italia). Franţa) care practic şiau împărţit lumea Nouă. precum Etiopia. de dezvoltarea unor regate (Franţa.) care au determinat formarea unor popoare slave. Japonia. goţii etc. Europa a fost caracterizată în această perioadă.). Marile puteri coloniale (mai întâi Spania şi Portugalia. Iran. Spania.

Regatul Franţei. Ţările Române erau sub suzeranitate otomană iar Transilvania era dependentă de Imperiul Habsburgic. Astfel. iar Imperiul Otoman controla sudul şi estul Europei.U. Rusia şi-a extins hegemonia spre estul Asiei. a izbucnit în Europa primul război mondial (1914-1917). a Germaniei iar unele ţări şi-au obţinut independenţa (Grecia. S-au format două mari blocuri militare şi economice 74 . La sfârşitul secolului al XIX-lea. Chile. a început ascensiunea naţiunilor.) şi portugheze (Brazilia) au devenit independente după 1810. Imperiul Rusiei. aflate în sfera de influenţă a acestor puteri. Bulgaria). Mexic. care au determinat în America de Nord formarea S. În pragul revoluţiei burghezo-democratice de la 1789. România.Perioada modernă (1648-1917) Concludentă este harta politică a Europei. devenind o mare putere a timpului.A. care au cunoscut o dezvoltare industrială intensă către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea aspirau la o nouă reîmpărţire a sferelor de influenţă. Japonia. Ucraina. Peru etc. extinzându-şi coloniile pe continentul african. Regatul Angliei. State precum Italia. în Asia de Sud-Est sau în Oceania. Datorită permanentelor conflicte dintre imperii au apărut numeroase modificări la graniţe. În America Latină coloniile spaniole (Argentina. S. remarcabilă este expansiunea mai multor state. Regatul Spaniei. Imperiul Otoman. După secolul al XVIII-lea. datorită conflictelor dintre marile puteri. după revoluţiile burghezo-democratice de la 1848.U. care a modificat radical harta politică a lumii. după Pacea de la Westfalia (1648) care ilustrează marile puteri care dominau Europa: Imperiul Romano-German. În nordul continentului se conturează regatul Danemarcei şi al Norvegiei iar în Europa centrală se formase regatul Prusiei. Totodată s-au accentuat tendinţele de dezintegrare a imperiilor Austro-Ungar şi Otoman. dar s-au produs şi alte schimbări (împărţirea sau conturarea unor ţări).. spre Marea Neagră şi Europa Centrală. În Europa. s-a produs unificarea Italiei. Lituania. se mai găseau o serie de state mici şi mijlocii. Serbia. Venezuela. au apărut puternice mişcări de independenţă ale coloniilor. Începutul secolului al XIX-lea în Europa a fost dominat de personalitatea lui Napoleon şi de extensiunea Franţei în acea perioadă. În afara acestora. Germania. (1776).A. marile puteri europene au luat în stăpânire şi teritoriile neocupate până atunci.

Cadrilaterul. N-E Ardealului. care a pierdut Basarabia. Bielorusiei) cât şi în Asia (Armenia. Se remarcă de asemenea creşterea influenţei S. Lituania. Africa – 4. precum şi tendinţele hegemoniste ale Germaniei.D.F. sprijinită ulterior de S.opuse: Puterile Centrale (Tripla Alianţă – Germania. Bucovina de Nord. Estonia. Germania (separate din 1961 de Zidul Berlinului). astfel că pe harta politică a lumii figurau 71 de state. Polonia.S. America – 22. Cele mai mari câştiguri le-a cunoscut U. Ţarist) şi apariţia sau desăvârşirea mai multor state independente (Cehoslovacia. Azerbaidjan. pierzând sau câştigând teritorii.A. datorită dezintegrării unor mari imperii (Austro-Ungar. Dobrogea de Sus). statele Asiei Centrale). care a început să se afirme ca o mare putere a lumii.. în a cărei componenţă au intrat statele baltice dar şi teritorii din Polonia. Apariţia fascismului în Germania şi Italia. ţinutul Herţa. despărţite de cortina de fier (după expresia folosită în 1940 de W. ţinutul Herţei. Letonia. Asia – 12.A. cel sovietic. Rusia. care ulterior a părăsit alianţa) şi Antanta (Tripla Înţelegere: Franţa. care a implicat întreaga planetă. ulterior formându-se două state distincte: R. opunând marile puteri ale vremii. România etc. În perioada interbelică şi-au cucerit independenţa o serie de ţări. Austro-Ungaria şi Italia. Europa a fost divizată în două părţi. Georgia. harta politică a lumii s-a modificat semnificativ. Finlanda. Oceania – 2. harta Europei s-a modificat semnificativ. Revoluţia bolşevică din 1917 a marcat apariţia comunismului în Rusia şi a condus la formarea unui nou imperiu. Între ţările care au avut de suferit a făcut parte şi România.S. Churchil): Europa de Vest aflată 75 . Perioada 1944-1989 După cel de-al doilea război mondial. extins după 1920 atât în Europa (prin anexarea Ucrainei. Ungaria. Austria. repartizate diferit la nivelul continentelor: în Europa – 31. România).). Totuşi.U. 2/3 din populaţia Globului trăiau încă în colonii şi semicolonii. Iugoslavia. Multe state europene şi-au modificat contururile. Germania şi R. nordul Bucovinei. care a anexat Austria. Perioada interbelică (1917-1940) După prima conflagraţie mondială. Germania a fost împărţită între puterile câştigătoare. Cehia şi a invadat Polonia au determinat izbucnirea celui de-al doilea război mondial. In această perioadă şi România a suferit pierderi teritoriale (Basarabia. Marea Britanie.U.R. Otoman.

din punct de vedere al doctrinei politice abordate.R. statele din centrul şi estul Europei... aflată sub aripa ocrotitoare a U. corespunzătoare celor două mari puteri: comunismul. Peninsula Coreea. precum şi de delimitarea unor sfere de influenţă precise. economia liberă de piaţă. au apărut conflicte de interese concretizate în unele războaie locale şi în alte spaţii geografice (în Peninsula Indochina – Vietnam.U. au determinat modificări importante pe harta politică a lumii. cu consecinţe ulterioare.S. adoptat de U. Astfel. supranumit din acest motiv. dar şi în alte zone). De asemenea.R. Asia de Est şi de Sud-Vest.A. Un eveniment deosebit al acestei perioade. pe de o parte. Oceania.R. în unele ţări din Asia de Est şi Sud-Est.S. Perioada în care şi-au obţinut independenţa cele mai multe ţări a fost deceniul al şaselea.U. (beneficiind de planul Marshall) şi Europa de Est. pe de altă parte. în Asia de Est iar U. în Africa.S. care s-a afirmat ca principala putere mondială. care a generat numeroase conflicte (războaie între Israel şi ţările arabe).sub influenţa S. şi-au schimbat regimul 76 . Concomitent cu această schimbare Federaţia Rusă a pierdut teren în faţa S.S.U.A. i s-a adăugat. Caracterul dual al acestei perioade a fost ilustrat şi de blocurile militare (NATO şi Tratatul de la Varşovia) şi economice (Piaţa Comună şi CAER). Uniunea Sovietică s-a dezintegrat (şi transformat în Comunitatea Statelor Independente) iar pe teritoriul ei au luat naştere 16 state naţionale. alcătuit din 13 state. Afganistan. şi capitalismul. Statele învinse în cel de-al doilea război mondial (Germania şi Japonia) s-au remarcat printr-o creştere economică susţinută. Cuba.U.S. aflate în sfera de influenţă a U. În această perioadă s-au confruntat două sisteme politice şi două ideologii opuse. S. corespunzător S. în perioada ce a urmat anului 1989. şi-a consolidat influenţa în Europa Estică.R. şi-au întărit influenţa în Europa Vestică. Perioada de după 1989 Evenimentele din Europa Centrală şi de Est şi din U. în America Centrală şi de Sud.S.A.S.S. America Centrală. „deceniul decolonizării Africii“. Blocului comunist euro-asiatic.S. asumându-şi rolul de arbitru în rezolvarea unor conflicte ale lumii.S. De asemenea. a fost crearea statului Israel (1948) pe teritoriul Palestinei.A. Harta politică s-a modificat semnificativ şi datorită destrămării imperiilor coloniale şi declarării independenţei politice a unui număr mare de state din Africa.R.

Iran (populaţia kurdă). cauzate de factori diverşi (etnici. Rwanda. În 1993. Burkina Faso (din Volta Superioară). Daghestan. Catalonia. conflicte mai mult sau mai puţin deschise pe probleme etnice se resimt în ţări precum Turcia. România. din Spania. La graniţa dintre mileniile II şi III au apărut numeroase situaţii conflictuale. Congo (din R. R.A. Macedonia. ca regiuni autonome cu statut special timp de 50 de ani. Cehoslovacia ş. În Asia.R. religioşi.) – în 1990 şi a Pactului de la Varşovia – în 1991. Belarus (din Bielorusia). R.D. Myanmar (din Birmania). 77 . Zair). A crescut importanţa economică şi politică a Germaniei şi Japoniei. survenită şi pe fondul intensificării acţiunilor teroriste arabe (organizaţia militară îmbogăţindu-se cu 10 state) dar şi a Uniunii Europene. se constată o extindere a N. Irak. În Europa se remarcă ca zone marcate de conflicte: provincia Kosovo.D. R. Sri Lanka (din Ceylon). Timorul de Est (2002). Transnistria. De asemenea.U. Ţara Găgăuzilor. Georgia (din Gruzia). Aceste modificări au generat şi desfiinţarea Consiliului Economic de Ajutor Reciproc (C. Ţara Bascilor. Germania s-a reunificat în mod paşnic iar începând cu 1991..a. Palau (1994). care reuneau ţările socialiste. care a mai adăugat 13 noi membri. harta politică a lumii s-a mai îmbogăţit cu patru state independente: Eritreea (1993).F. În 1991 s-a constituit Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare care finanţează diferite proiecte economice în fostele ţări socialiste.U. economici). se produc numeroase conflicte de natură etnică.E. Bosnia şi Herţegovina şi Iugoslavia (recent divizată în Serbia şi Muntenegru). Croaţia. o serie de state şi-au schimbat denumirea: Bangladesh (din Pakistanul de Est).). După 1990. Cehoslovacia s-a separat în 2 state independente (Cehia şi Slovacia). În 1990. Colonia britanică Hong-Kong (1997) şi cea portugheză Macao (1999) au revenit oficial părţi ale Chinei.N. Osetia etc). India (populaţia sikh). iar zona canalului Panama a fost retrocedată de S. În Africa. care şi-au manifestat dorinţa de a deveni membre în consiliul de securitate O. Pe parcursul secolului al XX-lea.TO.A.A.politic (înlăturarea comunismului) şi au revenit la denumirea iniţială a ţării (Ungaria. statului Panama în 1999. Sudan. Muntenegru (2005). din Republica Moldova. Congo etc. Polonia. republicile separatiste din Federaţia Rusă (Cecenia. Irlanda de Nord etc. Nigeria. Iugoslavia s-a dezintegrat în Slovenia. în ţări precum: Burundi. din spaţiul ex-iugoslav.

Myanmar (populaţiile karen şi kachin). formând premisele dezvoltării economice. Dintre acestea se pot aminti escaladarea integrismului islamic. Brazilia beneficiază din 1989 de un tratat semnat. Canada.) şi maritime (insulare.. influenţând complexitatea resurselor naturale. Elveţia. sociale. aparţinând marilor puteri. China (problema Tibetului) etc.). Criterii de clasificare a statelor Localizarea unui stat pe Glob poate avea o influenţă deosebită asupra tipului de economie dar şi asupra atitudinii populaţiei şi a guvernanţilor în luarea unor decizii la nivelul politicii externe.5. fluvii. de un număr de 33 de ţări. Din punct de vedere al localizării absolute. deseori se recurge la împărţirea statelor pe două mari categorii: continentale (fără ieşire la mare (Austria. Coreea de Nord). oceane etc. dată poziţia faţă de statele vecine sau de puterile vremii. în Afganistan (înlăturarea regimului taliban) şi Irak (înlocuirea regimului dictatorial a lui Saddam Hussein). Se poate analiza atât localizarea absolută. determinată de poziţia pe Glob şi în raport de condiţiile naturale majore (unităţi fizico-geografice. peninsulare sau faţade maritime – Japonia. Grecia ş. Australia. Mexic.. tipuri de climate. Norvegia. Noua Zeelendă la care s-au adăugat ulterior state ca Argentina. proliferarea nucleară în unele ţări (India. cât şi cea relativă. Ungaria.U. Pakistan.A.U.Sri Lanka (populaţia tamil). Mongolia etc. politice.4. care prevede că Antarctica reprezintă patrimoniul comun al umanităţii. după atentatele de la 11 septembrie 2002.). statutul Antarcticii (acest spaţiu „împărţit“ iniţial de Marea Britanie. 1. marcată de conflictele ce durează de decenii între arabi şi Israel şi de implicarea S. accesul la resursele oceanului planetar.A. varietatea factorilor de mediu. Chile. Interesul geostrategic al unor teritorii se reflectă în amplasarea unor baze militare străine. Franţa. etc. Însă zona cea mai afectată rămâne cea din Orientul Apropiat şi Mijlociu. 78 . S. la Paris. trebuind a fi folosit doar în scopuri ştiinţifice.a. Extensiunea spaţială constituie un element important. decalajul NORD-SUD (de natură economică dintre ţările dezvoltate – Nord şi cele mai puţin dezvoltate – Sud). mări. potenţialul uman pe care un stat le poate deţine. Există o multitudine de probleme cu care se confruntă omenirea în perioada actuală şi care pot influenţa harta politică a lumii. Cehia.

România.7 mil.U.000 km2 – Germania. Myanmar.000 km2). Ecuador etc.0 km2. Kazahstan – 2. Africa de Sud. Nauru – 21.97 mil.25 milioane km2 (Bolivia. Monaco – 1. restrânse la un teritoriu sub 5000 km2 (cele mai mici fiind: Vatican – 0.3 km2). Spania.).).000 şi 100. Sudan – 2. Finlanda. • state mari – între 650. Marea Britanie. Chile etc.62mil. Se disting două extreme: macrostatele.). Brazilia – 8. Algeria. după acest criteriu.Bulgaria. Tuvalu – 24. San Marino – 60. state foarte mici (între 25. S.A.59 mil. 79 . America Latină: Mongolia. Forma. Congo.000 km2 .2 km2.În literatura de specialitate.0 km2. km2.000 şi 650. ministate (între 5. Liechtenstein – 160. Andora – 453. Irlanda. Argentina – 2. Africa. microstate (sub 5. Arabia Saudită. km2.) şi mici (sub 250. dată de conturul spaţial. Indonezia. Norvegia. R. având o suprafaţă de peste 6 milioane km2 (6 ţări: Federaţia Rusă – 17. Croaţia.000 km2). km2. Pakistan. Austria. Maroc. rezultate a unor îndelungate procese istorice. km2. Cuba. km2. Sanguin (1992) realizează o ierarhizare pe 9 categorii. Japonia.57 km2. Cu dimensiuni remarcabile se înscriu şi următoarele trei categorii: • state imense cuprinse între 2. Ucraina.07 mil. este una dintre caracteristicile morfologice. • state foarte mari – între 1. km2.54 mil. Italia.D. etc. – 9.74 mil. de la cele geometrice. la cele nedefinite. există o diversitate a clasificărilor.7 mil. Majoritatea statelor de pe Glob au dimensiuni mijlocii (între 250. Noua Zeelandă. Canada – 9.5 şi 6 milioane km2 (India – 3. km2 ) şi microstatele.km2.000 km2).000 şi 250. Thailanda. Franţa.000 km2). Polonia.5 milioane km2 (ţări răspândite în Asia. Mozambic. Pe harta politică a lumii contemporane se regăseşte o mare varietate de forme. Honduras.5 mil. China – 9. km2).000 şi 25. Sanguin deosebeşte în această ultimă categorie mai multe tipuri: state mici (între 100. km2. Nepal etc. Columbia. considerate a influenţa atât funcţionarea internă cât şi comportamentul internaţional al statelor.44 km2.000 şi 1. Mexic. Turcia. Suedia.3 mil.25 şi 2. Australia – 7.95 km2.

Gambia. Polonia. Zambia). considerată a fi cea mai eficientă (România. Belgia. Danemarca. Uruguay. fragmentate (arhipelagurile: Japonia. desprins din teritoriul de bază (exemple tipice sunt Thailanda şi Myanmar care împart Peninsula Malacca). Brunei). Filipine. Malawi). blocându-i ieşirea la litoral (Monaco. Vietnam. Italia. strangulate (Mali. Indonezia. Norvegia. Nigeria). Italia cu San Marino şi Vatican). apendiculare (cu protuberanţe) – o variantă a statului compact. statele care deţin insule: Marea Britanie. Ungaria.U. cu excepţia prezenţei unui apendice. alte categorii: S. alungite – în care lungimea este de cel puţin şase ori mai mare decât lăţimea medie (Chile. perforate – state care cuprind pe teritoriul lor alte state (Africa de Sud cu Lesotho şi parţial Swaziland.A). încorsetate – prinse ca într-un cleşte de un altul.După acest criteriu se individualizează următoarele categorii de state: compacte – cele mai apropiate de forma de cerc. 80 . Grecia.

doar 1.2 miliarde în regiunile dezvoltate şi 7. Thailanda.6%). care însumează 37. însumând circa 17% din totalul populaţiei (Indonezia. între 100 şi 250. Forma de guvernământ realizează o diferenţiere a statelor pe două tipuri: republicile şi monarhiile. Din totalul populaţiei de 6. cu o populaţie sub 5 milioane de locuitori. România. San Marino. În categoria statelor foarte mari. R. mai ales în zonele mai sărace ale planetei. Ucraina. existând mari disparităţi între ţările lumii. Columbia. Turcia. se mai încadrează 7 ţări.31 miliarde locuitori) şi India (1.0 miliarde locuitori. Pakistan. Peru. repartizaţi astfel: 1. Filipine. sociale. Coreeană. Pentru anul 2050. Nepal. este foarte sugestivă. cele sub 0. se ridică la 13. 81 .3% din populaţia Globului. în funcţie de dezvoltarea lor. se individualizează statele liliputane. cu 298.D. Maroc. Următoarea ţară. Germania. Brazilia. cu peste 20 milioane locuitori (Myanmar. Africa de Sud. În categoria statele foarte mici. Australia) şi cele mici au între 5 şi 20 milioane locuitori. Numărul statelor mari. între 50 şi 100. legată de consecinţele demografice. Coreea de Sud. Între acestea se individualizează cele mijlocii. Guadelupa. Venezuela.46 miliarde locuitori (2005). Uganda.U. O analiză a repartiţiei populaţiei pe tipuri de ţări. Arabia Saudită.Clasificarea statelor după numărul de locuitori. Vietnam. Bangladesh. Nigeria). Cel mai mare număr de locuitori este deţinut de 2 ţări – R. P. Franţa. Ghana.A. Polonia.000 milioane.P.Congo. Sudan. R. Argentina.2 milioane locuitori (4. Afganistan. Federaţia Rusă. scoate în evidenţă o realitate tulburătoare. Spania.3%). statisticile estimează o populaţie totală de 9.5 milioane persoane: Luxemburg.21 miliarde aparţin ţărilor dezvoltate (cu o rată de creştere medie anuală de 0.4%). restul de 5.8 miliarde în cele mai puţin dezvoltate. Canada. Tanzania. Italia. Islanda. Liechtenstein. politice ale creşterii populaţiei.10 miliarde locuitori). Irak. în ordine descrescătoare este S. Marea Britanie. Egipt. Japonia. Uzbekistan. Etiopia. Chineză (1. Algeria. din această categorie făcând parte ţări de pe toate continentele: Mexic. Vatican. Barbados. Malaysia. Majoritatea statelor lumii au o populaţie între 5 şi 50 milioane locuitori.25 miliarde persoane trăind în ţări aflate în dezvoltare (cu o rată de creştere medie anuală de 1. Kenya. D. Ungaria. Iran.000 milioane locuitori.

Monaco). cu largi competenţe. şeicatele – Bahrein.). Aşadar. emiratele – Oman. D. Nepal. care se exercită asupra tuturor cetăţenilor). executivă şi judecătorească – actualele monarhii europene.). Lesotho). principe (Andorra. R. Egipt etc. Germania etc.A.Majoritatea statelor lumii sunt republici. Celelalte state sunt organizate ca monarhii (în circa 30 de ţări). Cambodgia. Japonia..U. S. Malaysia etc. duce (Luxemburg). Forma de organizare politică internă impune împărţirea pe: state unitare (circa 90%. caracterizate de existenţa unei autorităţi unice. Se mai disting republicile comuniste (în prezent această formă de guvernământ mai apare doar în R.) şi cele parlamentare (România. Federaţia Rusă. sultanatele – Brunei ş. Qatar. egale în cadrul federaţiei.) şi simbolice (monarhul este şeful statului. Iordania. având prerogative limitate prin Constituţie. Oman). Brazilia. Thailanda. Emiratele Arabe Unite. Albania.A. Danemarca. Austria. Arabia Saudită. având ca şef de stat un preşedinte. Vietnam. Spania. în care guvernul central deţine toate atributele puterii) şi federale (constituite din asocierea a două sau mai multe unităţi teritorial-administrative. Suedia. R. importante fiind celelalte puteri. Chineză. emir (Kuweit) etc. Mexic. Belgia. Coreeană şi Cuba).S. acestea fiind în prezent de două feluri: autentice (în care monarhul deţine în mod real puterea. Germania. Malaysia. Norvegia. Lesotho. Franţa. India. având încă şef de stat pe regina Marii Britanii. Liechtenstein. fiind şeful statului. Unităţile componente poartă adesea denumirea 82 .. Iordania. Interesantă este situaţia Commonweath-ului. care grupează circa 40 de state de limbă engleză. Bhutan.U. existând o singură constituţie şi un organism federal. Olanda. Finlanda. cu forme diverse ca: regatele – Maroc. separându-se republicile prezidenţiale (Rusia. reprezentată prin guvernatori. Danemarca. în funcţie de modul distribuirii puterilor în stat. legislativă. sultan (Brunei. rege (Marea Britanie.P.a. Arabia Saudită. Nigeria etc. În cea de a doua categorie intră state precum: S. monarhiile pot avea ca suveran un împărat (Japonia). o relicvă a fostului imperiu colonial britanic. Argentina.

Congo (111 $). Irlanda (36. R. Cele mai importante S.) calculat la nivelul întregii ţări sau raportat la locuitor. gradul de competitivitate a produselor şi a potenţialului uman etc. Norvegia (41.A. Ulterior. Timor (478 $).974 $).. Irlanda (30. Guineea Bissau (141 $)..U. După metoda Băncii Mondiale. pe primele locuri se situau: Luxemburg (47.I. Elveţia (36.I. După P.360 $). S. pe baza mediei ratei de schimb în ultimii trei ani. Norvegia (36./loc.U. P.I. au în general un P. (35. India)..D.A. consumul de energie.684 $).000 $ (S.C.U. Caracterizate de un nivel de trai ridicat. cu o economie de piaţă – cu forţă tehnologică.. Confederaţia Germanică şi cea Elveţiană s-au transformat în state federale.A. Etiopia (90 $). gradul de civilizaţie şi de progres. republici. permiţând o comparaţie mai riguroasă pentru statele lumii.750 $).-P.B.B.A. Japonia (31. capacitate organizatorică ridicată şi poziţii cheie în circuitul economic mondial. ţinuturi (Federaţia Rusă).U.P. O variantă a statului federal este confederaţia. provincii autonome.A. cantoane (Elveţia). de peste 15. (36. în finalul clasamentului găsindu-se Sierra Leone (150 $).B. valorile sunt convertite în $. regiuni. 83 .220 $). Canada. în 2002. Malawi (580 $). pe primele locuri se plasează: Luxemburg (61. producţia unei ţări este evaluată.982 $).I. – exprimat prin paritatea puterii de cumpărare). utilizându-se preţurile interne. printre indicatorii sintetici folosiţi regăsindu-se: valoarea produsului intern brut (P. Japonia. Produsul intern brut – Paritatea puterii de cumpărare evaluează producţia diferitelor ţări.C. Danemarca (32.B. S. landuri (Germania). în funcţie de aceste criterii statele au fost grupate în: • state dezvoltate. utilizând pentru toate un ansamblu de preţuri mondiale.354 $). Astfel. Sierra Leone (520 $).B.-P.407 $). în care statele sau regiunile confederate îşi păstrează deplina suveranitate şi au drept de succesiune. Ambii indicatori ilustrează mari disparităţi la nivelul statelor lumii.600 $).P.940 $) iar pe ultimele locuri Burundi (630 $).de state (S. care semnifică puterea industrială a unui stat. Burundi (102). – după rata curentă de schimb – calculat după o metodă a Băncii Mondiale.I. valoarea exportului./loc. Danemarca (30.B. Gradul de dezvoltare economică constituie un criteriu de bază al ierarhizării statelor lumii.I.U. Produsul intern brut se calculează în moduri diferite (P. După P. Tanzania (580 $).005 $).179 $).

Croaţia. B.A.M. economice. Turcia. Constituită în anul 1945.U.O. Afganistan etc. O. defineşte scopurile şi principiile organizaţiei.N. Marea Britanie. sunt: Adunarea Generală. • state în dezvoltare – majoritatea statelor lumii. cu sediul la Geneva. În prezent sunt membre O. care în general au beneficiat de puternice infuzii de capital străin (Thailanda. organele principale şi funcţiile acestora. Curtea Internaţională de Justiţie. semnată în 1945. cu sediul la New York. Suedia.D. 1. cultural. Australia etc).I. deschisă tuturor ţărilor lumii este Organizaţia Naţiunilor Unite. Cea mai importantă organizaţie internaţională. Elveţia. Tanzania. de reprezentanţii a 50 de state.N. Portugalia etc. state în dezvoltare cu venituri intermediare (state din America Latină. Consiliul de Securitate. Emiratele Arabe Unite. Italia. Ciad. Laos.M. Danemarca. Malaysia. Etiopia. Bangladesh. apărute ca urmare a intensificării diverselor forme de cooperare între statele lumii. Consiliul Economic şi Social.).6. Kuwait.Germania. Banca Mondială. Sub egida O. Bulgaria. (Banca Internaţională de Reconstrucţie şi Dezvoltare). Brazilia.4. statele exportatoare de petrol (Arabia Saudită. promovarea cooperării internaţionale în domeniile economic. militare. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură). Europa. Quatar. Carta O. structura. Asia. majoritatea ţărilor independente ale lumii (excepţii: Elveţia. Coreea de Sud. social.N. aflate în tranziţie către o economie de piaţă – România. Bahrein etc). Norvegia. aceasta are ca principale scopuri menţinerea păcii şi securităţii mondiale. la nivel mondial activează un număr însemnat de organizaţii internaţionale. Organizaţii internaţionale În prezent.) • state puţin dezvoltate. dar apar şi în alte părţi ale lumii (Mozambic. Spania. În această categorie intră: ţările industrializate recent. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii).U. ale căror activităţi nu au limite geografice: F. (Fondul Monetar 84 .U. Grecia. Consiliul de tutelă. F.U.I.. Mexic. Singapore. în contextul general al evoluţiei relaţiilor politice. etc. sociale etc.R.S. Vietnam.). Principalele organe ale O. în general cu venituri până la 1000 $. cu caracter mondial. cu sediul la Roma. Sunt plasate în principal în Africa.N. îşi desfăşoară activitatea o serie de instituţii specializate. Secretariatul General. Vatican).

În prezent aceasta este alcătuită din 27 membri. R. Slovenia. Cultură). între ţările membre ale respectivei organizaţii. Finlanda. alcătuit din 27 membri. O.M.N. celor 12 state din 1992.N. Bulgaria (2007) (fig. România este membră O.N.I.L. Acordul de liber schimb nord american (N. A. (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială). fără a se desfiinţa în Comunitatea Europeană care s-a îmbogăţit treptat cu noi membri: Danemarca.F. cu caracter de integrare economică. Din anul 1967.E. s-a născut în Europa. se remarcă activitatea a numeroase organisme interstatale.N. Lituania.E.E. numită şi Piaţa Comună (1957) din care făceau parte Belgia. Estonia. Uniunea Europeană reprezintă în prezent cel mai puternic ansamblu economic al lumii. Grupul Andin 85 . Integrarea economică.L.T.). prin semnarea Tratatului de la Maastricht. Letonia.A. serviciilor. Piaţa comună a Sudului (MERCOSUR). U.D. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (1957). agriculturii. Franţa.A. În anul 1992. Grecia (1981). Marea Britanie. La nivel regional. din anul 1955 şi participă la activităţile organismelor specializate. Slovacia. mărfurilor. Istoricul apariţiei acestei regiuni de integrare economică începe după cel de-al doilea război mondial odată cu apariţia primelor organisme economice interstatale: Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (1951).O. Olanda. cu sediul la Viena. cele trei comunităţi europene s-au asociat.I. În afara Uniunii Europene. Portugalia (1986). în prezent un proces în plină desfăşurare. adoptarea unor politici comune în domeniul industriei. Cipru. adăugându-li-se: Austria.). inclusiv în structurile O. Cehia. (Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică). (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Învăţământ.E. Irlanda (1975).U. Ştiinţe. Malta. de menţinere a păcii.A.C. 22). Germania. capitalurilor. serviciilor şi în domeniul social.U. caracterizat prin libera circulaţie a persoanelor. Italia.T. sau A. Polonia.A.S.U. Cooperarea Economică a Mării Negre (C. Comunitatea Economică Europeană. constând în crearea unui spaţiu economic comun.) – din Europa.F. care au intrat treptat în organizaţie.A. numele acestei organizaţii devine Uniunea Europeană şi se stabilesc obiectivele acesteia. Ungaria (2004). Spania.Internaţional) cu sediul la Washington. Luxemburg.E.S).N. Suedia (1995). Acordul de Liber Schimb al Europei Centrale (C.N. România.E.F. după 1950. principalele organisme de integrare economică la nivel continental sunt: Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (A.

E.C.S.N. Acordul de Comerţ şi Relaţii Economice – din Australia etc. Uniunea Maghreb-ului Arab – din Africa.E. Consiliul de Cooperare al Statelor Arabe din Golf – din Asia.(Piaţa Andină. Fig. La aceste organizaţii economice continentale se mai adaugă cele extinse pe mai multe continente: Cooperarea Economică Asia-Pacific. Uniunea Europeană 86 .). (A. etc. Pactul Andin) – de pe continentul american.P. Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (O. Asociaţia Sud Asiatică pentru Cooperare Regională.). 22. Comunitatea Economică a Statelor Africane Centrale. Comunitatea Economică a Statelor Africane de Vest. Cooperarea Economică a Asiei de Est.A. Comunitatea Economică a Africii de Sud. Asociaţia Naţiunilor Asiei de Sud-Est.

Marea Britanie. activitate umană). 1. a căror activitate se va continua cu siguranţă şi pe parcursul secolului al XXI-lea. În condiţiile dizolvării unora. Acesta se poate analiza de la nivel planetar (macroscară).O. Mediul geografic şi resursele sale 1. Tipuri de resurse naturale Mediul geografic este alcătuit dintr-o serie de subsisteme corespunzătoare tuturor componentelor naturale şi antropice (relief. Grecia. Letonia.5. în domenii foarte diverse. cu specific politico-militar. Înfiinţată în anul 1949. reuneşte în prezent următoarele ţări: Belgia. Ungaria. apă (sub toate formele).5..1. p. climă. S. desemnând. (Organizaţia Tratatul Atlanticului de Nord). Turcia. Estonia. concretizate în formarea unor organizaţii solide la nivel mondial şi regional. datorită complexităţii sale. adică resursele naturale. Polonia. între care se stabilesc relaţii multiple.A. etc. au apărut câteva organizaţii internaţionale.U.A. Spania. singura mare organizaţie politico-militară în activitate rămâne N. sol.T. conform literaturii de specialitate „un element material sau abstract care poate fi folosit pentru satisfacerea unei nevoi sau necesităţi umane” (Erdeli coord. faună. Cehia iar din 2004. radiaţie solară. la Bruxelles.O. Canada. după 1990. substanţe minerale din 87 . reflectându-se în peisaje specifice. Slovacia. Mediul geografic deţine. până la nivel local (microscară). cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a stat sub semnul cooperării interstatale. Germania. Islanda. Bulgaria. Luxemburg. Italia. Termenul de resursă este unul foarte complex. 274). Norvegia. Portugalia. biomasă vegetală şi animală. culturale. Danemarca. sociale. o gamă foarte variată de resurse. au devenit membre N. roci naturale. militare. Slovenia. reprezentate de: aer. Caracteristici generale. Olanda. de diverse tipuri. Lituania.Pe lângă aceste organizaţii economice există numeroase alte organisme bazate pe alte tipuri de relaţii: politice. Din 1999. principalele lor obiective fiind legate de apărarea statelor membre. ape. vegetaţie. Aşadar. După cel de-al doilea război mondial.T. Franţa. România. 1999.A. soluri. În cadrul acestora o importanţă deosebită o au „mijloacele naturale de care dispune o colectivitate” (dicţionarul Robert). influenţând contextul general al evoluţiei statelor lumii actuale.

analizând relaţia dintre cerinţa socială şi prelevarea de resurse din mediul natural. (…) odată cu intrarea într-un flux tehnologic. materii prime minerale din acestea). Adesea criteriile alese nu se referă la toate categoriile de resurse naturale..în care se regăsesc energia solară. Resursele naturale se pot clasifica după criterii multiple. După criteriul repartiţiei spaţiale.). • resursele litosferei (combustibili fosili. • resurse ale biosferei (biomasa vegetală. evaluarea cantitativă şi calitativă a acestor prelevări. minereuri. culturale. Geografia resurselor naturale ia în considerare tocmai relaţiile de cauzalitate. • resursele pedosferei (solurile). exprimate prin instrumente. animală). Pe lângă aceste elemente ale mediului natural se mai adaugă resursele antropice (reprezentate de populaţie.sol şi subsol. fizice etc. peisajele (modificabile prin intervenţia omului). gaze atmosferice – oxigen. azot. iar exploatarea sa implică evacuarea acestui potenţial şi aplicarea unei tehnologii corespunzătoare. cu caracteristicile acesteia: număr. reprezentând capitalul existenţial) (Erdeli coord. sare. 88 . materiale de construcţie etc. consecinţele acestora. heliu). Ramade (1984) completează această definiţie arătând că termenul de resursă desemnează „entitatea pe planul energiei şi al materiilor necesare omului pentru asigurarea funcţiilor sale psihologice şi pentru a alimenta ansamblul activităţilor sale productive”(…) O resursă naturală exprimă un anumit potenţial. 1999). După durata utilizării. eoliană. Vlăsceanu. utilaje. acestea se pot grupa în: • resurse extraterestre şi ale atmosferei (energia solară. resursele naturale devin bogăţii naturale” (Negoescu. în literatura de specialitate existând o multitudine de grupări ale acestora.. combustibili. economice. şi în cele din urmă stabilirea normelor pentru gestionarea lor. p. apele continentale. posibilităţi mentale. neferoase etc.) şi resursele capitale (constituite din elementele construite de om în scopul desfăşurării activităţilor sociale. tehnologii etc. Giraud (1979) şi F. 2004. 15). se disting câteva categorii de bază: • resursele permanente (sau inepuizabile) . minereuri feroase. a planetei în general. apa din mări şi oceane (considerate nemodificabile prin intervenţia omului) şi apa dulce. • resurse ale hidrosferei (apa mărilor şi oceanelor.

în literatura de specialitate. Indonezia) deţineau în anul 2000. fără a fi precis cuantificate. care pot fi introduse în procesul de producţie. 89 . există două categorii: • resurse transportabile. determinate calitativ şi cantitativ şi a căror durată de exploatare este determinată. S. t)” (Negoescu. materiale de carieră). cât şi la cel al utilizării lor. naturale (între care se impun cele de ordin geologic şi climatic) şi antropice. Polonia. care deţine circa 50-55% din totalul mondial. • resurse necomerciale (abundente.A. sunt redate următoarele categorii: • resurse sigure – numite şi rezerve naturale. 57% din rezervele naturale de cupru (340 mil. China) concentrau 67% din rezerva mondială (160 mil. (…) primii cinci mari producători de fier ai lumii (Ucraina.U. S. ocupă un loc principal în categoria celor naturali. Australia. urmând a intra în circuitul productiv.A. Factorii de ordin geologic. minereuri.• resurse nepermanente. necuantificate. Rusia. După nivelul de utilizare. „Exemplele pot continua: cinci state ale lumii (Chile. (…) numai Congo şi Cuba dispun de 67% din rezerva de cobalt a lumii (4. 2004.5. • resurse identificate – cunoscute. sărăcie în altele. generând o supraconcentrare în anumite zone. Un exemplu clasic de concentrare este acela al resurselor de petrol în Orientul Mijlociu. După criteriul gradului de cunoaştere.5 mil. • resurse probabile – semnalate prin cercetările de înaltă tehnologie. gratuite).. t). p. numai statului Chile revenindu-i 26%. • resurse netransportabile. fiind responsabili de repartiţia resurselor de substanţe minerale utile. animală) şi epuizabile (combustibili fosili.. atât la nivelul distribuţiei diverselor categorii de resurse. Africa de Sud. Factorii determinanţi ai repartiţiei resurselor Din punct de vedere al repartiţiei spaţiale a resurselor se observă o neuniformitate. 1. cu două subcategorii: resurse regenerabile (soluri. 35). După crieteriul locului de folosinţă.2. generată de cauze multiple. biomasa vegetală.U. se disting: • resurse comerciale (care sunt obiectul schimburilor economice.t). Vlăsceanu. care pot fi utilizate doar pe loc. au un preţ şi se negociază ca preţ). acolo unde este nevoie.

apoi a azotului. Resursele naturale ale atmosferei derivă din calitatea conţinutului şi a însuşirilor sale. Toate acestea sunt dependente de condiţiile socio-economice şi istorice ale diverselor areale (gradul de dezvoltare industrială. energia valurilor. În funcţie de diversele categorii de factori se formează zone bogate într-una sau mai multe resurse (Munţii Ural – minereuri fier. minereuri neferoase. această categorie de factori explică şi repartiţia diferenţiată a uscatului şi a apei. materii prime minerale. militare ş. eoliană. în mod direct sau indirect de repartiţia unor resurse precum: apa dulce. În emisfera nordică uscatul reprezintă 39% iar în cea sudică doar 17%. 1. la nivel global şi în cadrul celor două emisfere. Orientul Mijlociu – resurse de petrol etc.De asemenea. Marea Nordului. gaze. resursele de soluri etc. Prin compoziţia şi structura sa întreţine viaţa pe Terra. petrol. resurse de apă dulce etc. Factorii antropici au un rol important în descoperirea resurselor naturale şi integrarea acestora în circuitul productiv. energia hidraulică. cea mai mare parte a unor categorii de rezerve se află în emisfera nordică (92% din rezervele certe de cărbune. energie eoliană.m.) dar şi zone mai puţin privilegiate din acest punct de vedere.). petrol. În funcţie de repartiţia uscatului sunt distribuite şi principalele categorii de resurse: combustibili. precum şi a diferenţelor existente la nivelul exploatării lor în diverse regiuni ale globului. Australia – minereuri. existenţa unor conflicte politice. 75 % din minereurile de fier etc. de cunoaştere şi cercetare a resurselor. etc.a. La scară umană Soarele reprezintă o resursă inepuizabilă. constituind totodată şi un important rezervor de materii prime. sare. energie geotermică. 90% din cele de petrol şi gaze.d. energia stocată în biomasa vie şi în combustibilii fosili. Principalele categorii de resurse naturale Energia primită de la Soare are o importanţă deosebită la nivel planetar.3. aceasta pe lângă faptul că reglează echilibrul dintre geosferele terestre. se transformă printr-o complexitate de procese chimice şi fizice în numeroase alte forme utilizabile în economie: energie hidraulică. biomasa. Prin lichefiere s-a obţinut distilarea fracţionată a oxigenului (1880). a progresului tehnico-ştiinţific. hidrogenului (1888) 90 . ce pot fi utilizate industrial.5. Astfel. Factorii climatici sunt responsabili.).

• resurse metalurgice – alcătuite din minereuri feroase şi neferoase (cupru.7% iar în sud 83%). zinc.a. Litosfera se distinge în mod deosebit. substanţele minerale utile pe care le posedă. piritele (la producerea acidului sulfuric). şisturi bituminoase) şi substanţe radioactive (uraniu.şi a heliului (1908). constituind o necesitate pentru ţările cu mari suprafeţe deşertice. ca urmare a încălzirii neuniforme a acesteia. gresii. plumb. gaze naturale. prin varietatea resurselor.8%. dintre acestea remarcându-se în principal clorurile – 88. Oceanul Planetar dispune de variate resurse de materii prime minerale – metalifere şi nemetalifere. dar şi a varietăţii acestora. thoriu). cu diferenţieri la nivelul celor două emisfere (în nord – 60.8% 91 . ca suport de desfăşurare a activităţilor umane.) De asemenea. sărurile de sodiu (pentru produse clorosodice). bauxită. expoziţie etc. aeronautică. granit. datorată diferenţei de potenţial termic şi baric din troposferă. siderurgică. atât din punct de vedere cantitativ. argile etc. apatitele (superfosfaţi). care stau la baza obţinerii energiei atomice. după particularităţile şi importanţa lor energetică. bazalt. fosforitele. Substanţele dizolvate au o deosebită importanţă economică. sulfaţii – 10. pantă. fragmentare. electrotehnică etc. Din întreaga suprafaţă a planetei (510.km2) apele mărilor şi oceanelor reprezintă 70. faţă de celelalte geosfere. Acestea sunt distribuite inegal pe suprafaţa terestră dar şi pe categorii (ape sărate şi dulci). Energia eoliană reprezintă o altă resursă a atmosferei. • resurse chimice – care cuprind sărurile de potasiu (utilizate în producţia de îngrăşăminte). de magneziu ş. Hidrosfera dispune de resurse importante.) • materiale de construcţie (marmură.) cât şi prin consecinţele pe care le are asupra altor elemente ale sistemului teritorial. Aceste gaze se folosesc în industria chimică.10 mil.7% (de sodiu. Cea mai mare parte a resurselor de apă ale Terrei este concentrată în Oceanul Planetar (circa 97%). trebuie menţionată importanţa pe care o deţine relieful. influenţându-le atât prin caracteristicile sale efective (altitudine.). fiind grupate pe câteva categorii: • resurse energetice – reprezentate de combustibilii fosili (cărbune. petrol. Desalinizarea apei oceanice poate constitui o soluţie pentru obţinerea unei cantităţi însemnate de apă dulce. cositor etc.

sărurile de potasiu. fiind necesare vieţii omului pe Terra (ca apă potabilă dar şi pentru consumul menajer) şi foarte utile în industrie şi agricultură. fosforite etc. Zonele abisale ale oceanelor concentrează cantităţi importante de resurse de materii prime industriale. de calciu etc. O mare cantitate şi varietate de resurse minerale se găsesc în aşa-numitele soluţii fierbinţi. fosforului. casiterit. iar gheţarii concentrează 2/3 din acestea. Volumul total de apă dulce reprezintă aproximativ 3% din resursele de apă de la nivel global. subterane şi cele acumulate în lacuri) au cea mai mare însemnătate pentru societatea umană. Cele mai importante substanţe utilizate din apa mărilor şi oceanelor sunt: clorura de sodiu. plumb. plumb etc. aur. formaţi. Se remarcă. cea mai mare parte fiind stocată în gheţari. Apele oceanului planetar deţin un potenţial energetic însemnat. petrolul şi gazele naturale (exploatate din platforma continentală).. bromul. în a căror compoziţie au fost identificate elemente ca: mangan. în anumite condiţii a substanţelor minerale.A. ţări precum S. Se remarcă astfel. Aceştia prezintă un mare interes economic. cobalt. cupru. În apa mărilor şi oceanelor se găsesc o serie de substanţele minerale precipitate. sub formă de aluviuni. Apele continentale (curgătoare. diferenţele de temperatură dintre straturile de apă marină. argint etc. cupru. La nivelul uscatului importanţa cea mai mare o au pădurile. Resursele biosferei provin din două mari domenii geostructurale: oceanele şi continentele. sub aspectul compoziţiei specifice. aur. conform majorităţii specialiştilor. importanţa apelor curgătoare ca sursă de energie. la peste 2000 m adâncime (fier. precum nodulii polimetaliferi. curenţii marini. Canada. argint. provenite din apele continentale. Există o mare varietate a pădurilor. magneziul. compuşii azotului. diamante. aur. aflate în suspensie în apa mării. atât datorită funcţiei economice (exploatare forestieră). Germania. prezenţa unor resurse ca: titan. valurile. nichel. uraniu. aduse de acestea.). fier. Franţa. platină. estimările fiind foarte încurajatoare (numai în Oceanul Pacific ar fi peste 1. prin precipitarea.500 miliarde tone noduli). siliciului sau elemente ca aluminiu. zinc.U. Japonia. cât şi celei ecologice. mangan. hidrogenul. Se constată disproporţii evidente la nivelul continentelor legate de repartiţia resurselor de apă. principalele surse de energie fiind: mareele. al condiţiilor de dezvoltare şi al posibilităţilor de 92 . fier. cositor. Acestea deţin doar o mică parte din volumul de apă dulce a Terrei.) iar într-o proporţie mai redusă carbonaţii. de asemenea. din Marea Roşie.(de potasiu. Federaţia Rusă participând la operaţiuni de prospectare a acestora.

se constituie într-o resursă naturală fundamentală. pomicultura. cu ajutorul energiei solare. Resursele faunistice sunt şi mai bogate. absolut necesari lanţurilor trofice şi în final omului. bureţi. languste. cât şi plantele de cultură. unii specialişti apreciind că în mediul marin există circa 18 miliarde tone peşte. la nivel planetar există o gamă foarte variată de elemente. corali etc. homari. la care se mai adaugă crustacei (creveţi. Franţa) dar constituie şi o rezervă importantă de materie organică pentru alimentaţia umană (Japonia. piei. mediul în care materia anorganică se transformă. materie primă industrială (Japonia.valorificare economică (de la taiga până la pădurile ecuatoriale). 93 . viticultura etc. în compuşi organici. Acestea sunt folosite ca furaje pentru animale. Vegetaţia acvatică deşi deosebit de bogată. China. Fauna uscatului de asemenea foarte variată. Aşadar. moluşte. În funcţie de caracteristicile solurilor se dezvoltă atât vegetaţia naturală. Agricultura nu poate fi concepută în lipsa resurselor de sol. Solul sau „învelişul de viaţă al scoarţei terestre”. cele mai importante plante acvatice fiind algele. dependente de caracteristicile reliefului şi de zonalitatea bioclimatică. carne etc. reprezentând suportul vieţii şi al activităţii umane pe Terra. echinoderme. este puţin valorificată. ce se constituie în resurse naturale de mare importanţă. are valoare economică prin produsele pe care le furnizează vânatul: blănuri. crabi). datorită diversităţii condiţiilor fito-climatice. China etc. Pe Glob există o mare varietate de soluri.). în funcţie de care agricultura capătă caracteristici distincte. Irlanda.

1. că prezenţa sa nu este una simplă.2. îl modifică profund. De aceea. astfel. a căror verbe definitorii sunt „a fi prezent”. cel mai dinamic din cadrul geogsistemului. În 94 . 23): • dimensiunea existenţială. unidimensională. este cel care. „a exista”. conştientizând oricare dintre acţiunile sale. Se poate considera. dându-le o valoare personală. Cele trei dimensiuni prin prisma cărora considerăm că pot fi abordate studiile cu privire la populaţia umană a Terrei sunt (fig. Omul nu este un element a cărui personalitate se reduce la a suporta influenţele celorlalte componente ale mediului şi de a reacţiona la acestea în raport de „legile firii“. analizele vizează evoluţia numerică a omului pe Glob şi caracteristicile indicatorilor demografici ce definesc creşterea naturală a populaţiei. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE TERREI 2. component al mediului natural şi care poate fi definită prin verbe precum „a fi”. la societatea umană a trecutului. Omul este un element deosebit de important. Studiile geografice referitoare la cele două subiecte oferă informaţii numeroase şi amănunţite atât din perspectivă istorică cât şi spaţială. „a se afla”. Din perspectivă existenţială.1. reprezentând caracterul de element biologic. • dimensiunea spaţială. În relaţiile sale cu sistemul din care face parte el intervine voit.1. studiile geografice realizate pe această temă trebuie să pornească de la concepţia tridimensionalităţii prezenţei omului în sistem. • dimensiunea activă. verbul prin intermediul căruia această dimensiune poate fi definită fiind „a acţiona”. prezentului sau viitorului trebuie să abordeze acest subiect din perspectivă sistemică. impactul său fiind mult mai puternic decât al oricărui alt element component. făcând parte din sistemul terestru. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în sistemul teritorial Orice studiu cu privire la om. Populaţia 2. subliniind poziţia şi deplasările omului în sistemul teritorial. care reliefează implicarea sa directă în subsistemul socio-economic.

Foarte numeroase sunt şi studiile cu privire la indicatorii demografici. fapt ce creează imaginea spaţială a acestui fenomen. care influenţează în mod direct creşterea numerică a populaţiei şi care exprimă caracteristicile existenţei biologice a omului în sistem: rata natalităţii. Procesul de apariţie a omului şi conturarea ariei în care acesta s-a manifestat. astfel.cazul evoluţiei numerice a populaţiei sunt întotdeauna luate în considerare informaţiile din domeniul antropologiei şi istoriei. a fertilităţii. Dependentă de acesta. evoluţia istorică a populaţiei pe ansamblul ei dar şi la nivel continental şi regional sunt. permanente modificări în distribuţia sa teritorială şi în structurile ce o caracterizează. rata mortalităţii generale şi a celei infantile. caracterizată prin mari disparităţi şi elocvent reliefată prin indicatorul densitate. Analizele cu privire la aceştia reliefează impactul pe care îl au asupra tuturor celorlalte caracteristici ale sistemului populaţie. Caracterul tridimensional al prezenţei omului în geosistem Dimensiunea spaţială este exprimată prin analizele cu privire la distribuţia geografică a populaţiei. durata medie a vieţii şi soldul natural ca rezultat al îmbinării celorlalţi indicatori. suprapuse pe suprafaţa terestră. cu scopul de a oferi informaţii cu privire la caracteristicile demografice actuale ale sistemului teritorial global. mobilitatea populaţiei reflectă capacitatea acesteia de a-şi alege şi schimba spaţiul de locuire. Migraţia este un fenomen în relaţie directă cu spaţiul. inducând. 23. subiecte deseori abordate în studiile de specialitate. De asemenea. are un impact 95 . a exista OM a fi prezent a acţiona Fig. de asemenea. a nupţialităţii.

în evidenţă stricta dependenţă dintre cele două subsisteme. De aceea. 24). Corelaţiile dintre toate aceste structuri oferă informaţii importante cu privire la capacitatea factorului uman de a susţine sistemul economic şi de a-l orienta pe diverse direcţii de evoluţie. omul se află la baza piramidei. 24. omul este forţă de muncă şi sursa fluxului de informaţie ce permite organizarea acestuia. În acelaşi timp. populaţie şi economie. MACROCOSMOS sistem teritorial sistem economic populaţie om MICROCOSMOS Fig. din aceste caracteristici. astfel. componentă a subsistemului populaţie. se studiază şi relaţia populaţiei cu resursele naturale. pe toate celelalte (naturale. a celei ocupate). pe grupe de vârstă. impactul activităţilor sale asupra mediului. influenţându-le. în raport cu diversele momente în timp. astfel. psihologică şi spirituală. structurile etnică şi lingvistică. aparţinând la rândul său sistemului economic. la rândul lor. Factorii care determină mişcarea populaţiei se nasc. Privit din perspectiva integrării verticale a componentelor sistemului teritorial. Poziţia omului în sistemul teritorial pe scară verticală 96 . Ca element activ al sistemului economic. implicit. Această structurare pe verticală a sistemului teritorial se integrează modului de organizare a Universului. pornind de la micro-cosmos spre macro-cosmos (fig. analizele vizează diversele structuri demografice (structura pe sexe. care au un rol esenţial în buna desfăşurare a activităţilor economice. o entitate biologică. Este un microsistem. având.puternic asupra caracteristicilor lui demografice. economice). Analizele respective scot. o funcţie de respingere sau de atracţie. cea a populaţiei active şi.

Astfel. în 1987 al cincilea miliard iar în 1999 s-a ajuns la al şaselea miliard de persoane. deşi urmele strămoşilor săi sunt mult mai vechi (unii antropologi plasând aceste urme cu 2-3 milioane de ani în urmă). introducerea vaccinelor etc. în 1960 s-a înregistrat cel de-al treilea miliard de locuitori. 97 .000 de ani. pentru anul 2050 fiind estimată o valoare totală de 9. în general). fiind în continuă ascensiune numerică. începute de la apariţia omului. în 1974 al patrulea miliard. populaţia totală a Globului se ridică.6% în 1999. pentru ca în anul 2005 să aibă o valoare de 1. Nivelul de astăzi al populaţiei planetei este rezultatul unei îndelungate evoluţii. ameliorarea raselor de animale). conform statisticilor actuale. primul miliard de persoane a fost atins în anul 1830. * Datele din acest capitol referitoare la prezent sunt din anul 2005. Ca specie. abia din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea constatându-se sporiri însemnate de populaţie. În aceste condiţii.2. la 6. este caracterizată de o mare varietate a tuturor aspectelor pe care le implică. ritmul de creştere a populaţiei a atins valori deosebite în secolul al XX-lea. În prezent * . care au generat dezvoltarea. revoluţia sanitară (creşterea performanţelor sanitare. La începuturile istoriei. Astfel.2%.56% în 1900 la 0. variind de la 0. în funcţie de specificul diverselor zone geografice.83% în 1950 şi 1. Homo Sapiens s-a impus în urmă cu numai 50. reprezentând totalitatea locuitorilor planetei.46 miliarde locuitori.1. pentru ca un secol mai târziu (1930) să fie depăşit cel de-al doilea miliard. iar pentru începuturile erei creştine 250 milioane locuitori.). Secolul al XX-lea a reprezentat o epocă unică în istoria umanităţii. fiind caracterizat de un ritm foarte rapid de creştere a populaţiei. umanitatea a fost caracterizată de un ritm de creştere foarte scăzut. inovaţii.2. Trei aspecte importante au determinat această dinamică a populaţiei: revoluţia industrială (progrese tehnologice. Evoluţia numerică a populaţiei Populaţia mondială. revoluţia agricolă (creşterea randamentului exploatării terenurilor. Istoricii menţionează pentru paleolitic o populaţie de circa 5 milioane persoane. ce a determinat unul dintre fenomenele definitorii ale lumii contemporane: explozia demografică.07 miliarde persoane.

scăderii fertilităţii.). mortalitate. În Europa. În prezent.3. a caracterizat în principal ţările slab dezvoltate. pe fondul unei dezvoltări generale care determină creşterea nivelului de trai. constituind factorul cel mai dinamic care intervine în mod direct în modificarea numărului populaţiei. Evoluţia ritmurilor de creştere pe perioade îndelungate (17502000) ilustrează o strânsă legătură între acestea şi gradul de dezvoltare economică (Cucu. Asia. modificării mentalităţii şi a noilor priorităţi apărute în cadrul familiei etc. 1000 – constantă ce indică proporţia naşterilor la 1000 de persoane. N= în care: N – rata natalităţii. Astfel. la nivelul unui an.1. 5. condiţionată de o natalitate mare şi o mortalitate staţionară sau în scădere. exprimat la 1000 locuitori. din Africa. 98 n *1000 P . cunoscută sub numele de explozie demografică (baby-boom). alte mentalităţi şi priorităţi. creşterea demografică a fost mai puţin spectaculoasă (datorită războaielor. n – numărul născuţilor vii. America Latină.Creşterea spectaculoasă a populaţiei.2 miliarde persoane trăiesc în ţări aflate în dezvoltare economică.3%). Odată cu trecerea ţărilor în stadiul de state dezvoltate. P – numărul mediu al populaţiei pentru intervalul analizat. progresul economic şi social generează noi orientări în dimensionarea familiei. 2. caracterizate de un ritm de creştere de 1. 1997). în perioadele de trecere de la stadii de subdezvoltare la dezvoltare populaţia creşte. Mişcarea naturală a populaţiei Mişcarea naturală a populaţiei implică fenomenele demografice legate de natalitate. care se calculează pe baza raportului dintre numărul total al născuţilor vii şi numărul mediu al populaţiei totale. Evoluţia numerică a populaţiei este o consecinţă a mişcării naturale şi a celei migratorii (respectiv a soldului natural şi migratoriu).4%.2 miliarde locuitori (datorită unui ritm de creştere foarte scăzut de doar 0. Indicele folosit este rata natalităţii. Natalitatea ilustrează frecvenţa sau intensitatea naşterilor în cadrul unei populaţii. ţările dezvoltate deţinând 1. sold natural (diferenţa dintre natalitate şi mortalitate). care determină o scădere a natalităţii şi respectiv a ritmului de creştere a populaţiei.

99

În prezent rata natalităţii, la nivel mondial, se ridică la 21‰, la nivelul continentelor apărând anumite diferenţieri: Africa – 38‰, Asia – 20‰, America Latină – 22‰, Australia şi Oceania – 17‰, America de Nord – 14‰, Europa – 10‰. În cadrul statelor lumii cele mai mari valori ale ratei natalităţii sunt înregistrate în ţările africane (Liberia, Mali, Malawi – 50‰) iar cele mai mici în cele europene (Germania, Polonia, Bulgaria, Ungaria ş.a. – 9‰). Deşi din punct de vedere al valorilor ratei natalităţii nu ocupă primele locuri, statele care în prezent sunt recunoscute pentru cele mai mari aporturi de populaţie sunt: India (27,5 milioane născuţi/an), China (15,6 milioane născuţi/an – în scădere datorită reducerii ratei natalităţii la 12‰), Nigeria (5,6 milioane născuţi /an), Pakistan (5,5 milioane născuţi /an). Mortalitatea reflectă frecvenţa sau intensitatea deceselor în cadrul unei populaţii. Indicele folosit este rata mortalităţii, care se calculează pe baza raportului dintre numărul total al deceselor şi numărul mediu al populaţiei totale, exprimat la 1000 locuitori, la nivelul unui an. m M = *1000 P în care: M – rata mortalităţii, m – numărul deceselor; P – numărul mediu al populaţiei pentru intervalul analizat; 1000 – constantă ce indică proporţia deceselor la 1000 de persoane. În prezent, rata mortalităţii este de 9‰, la nivelul continentelor înregistrându-se următoarele valori: Africa – 15‰, Europa – 11‰, America de Nord – 8‰, Asia – 7‰, America Latină – 6‰, Australia şi Oceania – 7‰. Diferenţele înregistrate la nivelul acestui indicator nu reflectă întotdeauna decalajele existente în gradul de dezvoltare economică, ţările dezvoltate, cu o populaţie vârstnică mai numeroasă, având deseori valori mai mari ale mortalităţii decât unele ţări mai puţin dezvoltate. Ţările care se înscriu cu cele mai mari valori ale ratei mortalităţii sunt Botswana (28‰), Lesotho (28‰), Swaziland (26‰), Sierra Leone (24‰), Angola (24‰), Liberia (22‰) şi cu cele mai mici Emiratele Arabe Unite(1‰), Kuweit (2‰), Bahrain (3‰), Qatar (3‰), Algeria (4‰), Arabia Saudită (3‰), Brunei (3‰), Andorra (3‰).
100

101

Mortalitatea infantilă reflectă intensitatea deceselor copiilor sub vârsta de 1 an din cadrul unei populaţii. Rata mortalităţii infantile se calculează raportând numărul deceselor copiilor sub un an la numărul total de naşteri, exprimându-se în promile (‰). mi Mi = *1000 n în care, Mi = rata mortalităţii infantile, mi = numărul deceselor copiilor sub 1 an; n = numărul total de născuţi vii. Rata mortalităţii infantile se ridică la 54‰ la nivel mondial. Analiza valorilor acestui indicator ilustrează diferenţieri evidente între ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate. Cele mai mari rate ale mortalităţii infantile se găsesc în Africa (88‰) – cu maxime în ţări precum: Sierra Leone (165‰), Liberia (142‰), Angola (139‰), Somalia (120‰) – şi Asia 51‰ – Afganistan (172‰), Irak (94‰), Cambogia (95‰) ş.a. La nivelul celorlalte continente se înregistrează următoarele valori: America Latină – 27‰, America de Nord – 7‰, Europa – 7‰, Australia – 4,5‰. Durata medie a vieţii (speranţa de viaţă la naştere) reprezintă numărul mediu de ani pe care o persoană îl are de trăit, în mod obişnuit, exprimat la naştere în situaţia în care condiţiile ar rămâne aceleaşi ca în momentul de referinţă; altfel spus, se calculează ca medie a duratelor de viaţă a unei generaţii imaginare, care ar fi supusă întreaga sa viaţă ratelor de mortalitate pe grupe de vârstă ale anului de observare. Speranţa de viaţă la naştere la nivel mondial este în prezent de 67 ani, diferenţiată pe cele două sexe (65 ani pentru bărbaţi, 69 pentru femei). La nivelul continentelor situaţia se prezintă astfel: America de Nord – 78 ani, Europa – 75 ani, Australia şi Oceania – 75 ani, America Latină – 72 ani, Asia – 68 ani, Africa – 52 ani. Speranţa de viaţă este mai mare de 80 de ani în Japonia (82 ani), Suedia (81 ani), Islanda (81ani) San Marino (81 ani), Israel, Norvegia, Franţa, Luxemburg, Italia, Australia (80 ani), cele mai mici valori înregistrându-se în ţări africane precum Botswana, Lesotho (35 ani), Zambia (37 ani). Soldul natural rezultă din diferenţa dintre natalitate şi mortalitate şi poate fi pozitiv sau negativ. În prezent, cele mai mari valori ale soldului natural se înregistrează în ţări precum Mali (32‰), Ciad (28%), Arabia Saudită (27%) iar cele mai mici în ţările Europei Centrale şi Estice, unde se constată valori negative (Germania, România, Ungaria, Rusia, Ucraina ş.a.).
102

103

La nivel mondial acesta este de 12 ‰ iar pe continente situaţia se prezintă astfel: Africa – 23‰, America Latină – 16‰, Asia – 13‰, Australia şi Oceania – 10‰, America de Nord – 6‰, Europa –-1‰. 2.1.4. Mobilitatea populaţiei Conceptul de mobilitate a populaţiei se referă la deplasările spaţiale ale indivizilor, cu şi fără schimbarea domiciliului, indiferent de durata absenţei din localitatea de origine, cu scopuri diverse, la distanţe mai mari sau mai mici, acestea determinând modificări de ordin social, profesional, economic etc. În această categorie intră ca forme ale mobilităţii istorice: nomadismul, marile valuri migratorii, invaziile, comerţul cu sclavi, etc. (Erdeli, coord., 1999). În literatura de specialitate străină (J.P. Thumerelle, 1986; D. Noin, 1988 citaţi de Erdeli, 2001) apare clasificarea acestor deplasări pe două mari tipuri: • deplasările obişnuite (care nu implică o schimbare de lungă durată a domiciliului, fără implicaţii deosebite în viaţa persoanei angrenate; acestea se desfăşoară ritmic, repetitiv, neprovocând dezechilibre între zona de origine şi cea de destinaţie); • mişcările migratorii propriu-zise (caracterizate de schimbarea de durată sau definitivă a domiciliului, de cele mai multe ori a activităţii persoanelor angrenate, implicând modificări majore în viaţa acestora). În această accepţiune, termenul de migraţie exclude deplasările ritmice şi zilnice (de tipul navetismului). Însă trebuie cunoscut faptul că mulţi autori, şi din literatura de specialitate românească, includ aceste forme în categoria mişcărilor migratorii. Migraţiile se pot clasifica pe mai multe criterii, existând o mare diversitate a acestora. Astfel, în raport de teritoriul naţional (graniţe) se deosebesc: migraţia internă (desemnând deplasările care au loc în cadrul unei ţări, temenii folosiţi pentru cei angrenaţi în astfel de mişcări fiind de: persoane plecate şi persoane sosite) şi cea externă – internaţională (cuprinzând deplasările, însoţite de schimbarea domiciliului, între două ţări, pentru cei care pleacă folosindu-se termenii de emigranţi, iar pentru cei care sosesc termenul de imigranţi).
104

colonizări. industriale. • sociali (lipsa oportunităţilor de a întemeia o familie. numite mişcări pendulatorii (Iordan. se deosebesc mai multe categorii de factori de respingere: • economici (declinul resurselor – suprapopularea. O categorie aparte. urban-rural. sunt deplasările de tipul navetismului. cele economice – crescătorii de animale. în general pentru desfăşurarea unei activităţi economice) şi sezoniere (legate în general de activităţile agricole şi de etapele care intervin în circuitul agricol). posibil la nivelul unui continent). În raport de factorul social.origine) şi de atracţie (în zonele de sosire . Cele două medii. După gradul de implicare a propriei voinţe a emigranţilor există două categorii de migraţii: voluntare şi forţate. în care predomină factorii de respingere. în care predomină deplasările în două direcţii şi mai ales cele inter-urbane.). migraţii în societăţile moderne. După tipul de societate în care se produc. rural-rural. în care predomină factorii de atracţie şi mişcări migratorii în societăţile post-industriale.destinaţie). care nu presupun schimbarea rezidenţei. pentru o perioadă mai lungă de 1 an). etc. pierderea identităţii în grupul 105 . impun clasificarea în: migraţii rural-urban (sau exodul rural). scăderea ofertei locurilor de muncă. urban-urban. În raport de elementul timp. se individualizează: migraţiile individuale şi cele pe grupuri organizate (cele istorice – invazii. dintr-o ţară) şi inter-regionale (între două regiuni. 2006). ci întoarcerea zilnică sau săptămânală a individului la domiciliu. apariţia în familie a unor noi membrii – copiii. veniturile scăzute. şomajul. se deosebesc migraţiile de lungă durată sau permanente (implică schimbarea domiciliului. adesea se recurge la împărţirea pe: migraţii intra-regionale (în cadrul unei regiuni.În funcţie de delimitările regionale. Din punctul de vedere al zonei din care pornesc fluxurile migratorii. sărăcia. cele sezoniere etc). cele temporare (pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. cu referire directă la migraţiile rural–urban există migraţii în societăţi tradiţionale. decăderea activităţilor economice. inclusă de unii autori în cadrul migraţiilor. Cauzele migraţiilor sunt multiple şi diversificate şi au un caracter dual: de respingere (în zonele de plecare .

fenomene climatice dezastruoase – uragane. în esenţă. educaţionale. Factorii de atracţie sunt în opoziţie cu cei de respingere şi sunt mai puternici în general. existenţa unor regimuri totalitare.). inundaţii. În categoria obstacole intră distanţa. • nivel de trai mai ridicat. obiceiurile. tornade etc. • procesul de absorbţie apare prin mişcarea populaţiei din spaţiul imediat învecinat oraşului. Oportunităţile sunt foarte variate şi numeroase. • deplasarea cu partenerul de viaţă sau în vederea căsătoriei. În cadrul său apar şi obstacole şi oportunităţi ale procesului. discriminări etnice.de origine. • oportunitatea obţinerii unor venituri mai mari. Un model celebru de migraţie este cel al lui Ravenstein. pentru a depăşi forţa de inerţie care se manifestă în spaţiile de respingere şi eventualele obstacole de pe traseu: • ofertǎ superioară de locuri de muncă. • politici (discriminări politice. revoluţii. Factori de ordin social sunt între alţii: • oportunitatea atingerii unui nivel înalt de educaţie şi specializare în diferite domenii de activitate. politici economice greşite etc. Acesta reprezintă. erupţii vulcanice. • naturali (catastrofe: cutremure. religia. 106 . de aici rezultând „curente de migraţie“ pe direcţia centrelor mari. ştiinţifice). În urma acestui studiu s-a ajuns la următoarele concluzii (postulate): • majoritatea migranţilor se deplasează doar pe distanţe mici. • dorinţa de a se integra într-un nou tip de comunitate. cel de respingere–atracţie. care a realizat un studiu asupra migraţiilor interne în Anglia şi Ţara Galilor (1880).. ca de exemplu Zidul Berlinului care împiedica migrarea populaţiei din cele două părţi ale oraşului (est şi vest). rasiale. unele elemente politice. absenţa bazei materiale specifice unor activităţi culturale. creând goluri care sunt imediat umplute de migranţi din spaţiile mai îndepărtate (numărul migranţilor din spaţii mai îndepărtate este mai mic). în general condiţiile naturale nefavorabile reprezintă factori de respingere în migraţia populaţiei). apariţia unor evenimente destabilizatoare – războaie. atacuri teroriste. un modelul clasic de migraţie. sociale. elemente culturale precum limba.

socială. I – numărul persoanelor sosite (imigrate). E – numărul persoanelor plecate (emigrate). ce afectează într-o anumită măsură atât zonele receptoare cât şi pe cele de origine. pe piaţa muncii fiind posibile atât aspecte pozitive cât şi negative. • migraţia pe distanţe lungi se orientează mai ales spre oraşe mari (irlandezii din Marea Britanie). N – natalitatea. Cu ajutorul acestui indicator (*p) se poate estima numărul populaţiei. 107 . se produc modificări semnificative legate de creşterea sau descreşterea numărului de locuitori. Din punct de vedere demografic. M – mortalitatea. Indicatorul cel mai adesea folosit este soldul migratoriu (migraţia netă). determinând. E – numărul persoanelor plecate (emigrate). Acesta apare ca o componentă majoră a mişcării populaţiei. valorile brute sunt ascunse de cele nete. economică.variaţia numărului populaţiei între două momente de timp analizate.• • dispersia are aceleaşi caracteristici şi este inversul absorbţiei. fiecare curent important de migraţie produce un contra-curent. • femeile migrează mai mult decât bărbaţii. În plan socio-cultural se observă în zonele receptoare apariţia unei diversităţi etnice. rezultat al diferenţei dintre numărul sosirilor şi numărul plecărilor persoanelor dintr-un anumit spaţiu. Migraţiile pot avea consecinţe importante de natură demografică. sociale. acestea sunt legate de forţa de muncă constituită de indivizii care migrează. În ceea ce priveşte consecinţele economice. evoluţia numerică a populaţiei. Pt = numărul populaţiei la momentul t – la recensământ. după formula: Pt+1 = Pt + (N-M) + (I-E). în care: *p . • locuitorii oraşelor mici migrează mai puţin decât cei din spaţiul rural. * p = (N-M) + (I-E). alături de soldul natural. în general. ale indicatorilor demografici. la un moment posterior recensământului. în care: Pt+1= numărul populaţiei la momentul t+1. culturale. I – numărul persoanelor sosite (imigrate). ce determină redimensionarea relaţiilor între grupuri. ∆M = I – E în care: ∆M – soldul migratoriu. modificări ale structurilor de populaţie.

108 .

pe baza cărora s-a înregistrat un progres economic. Formele de relief (câmpiile. generând adesea fluxuri migratorii. văile joase şi largi ale marilor fluvii) alături de condiţiile climatice (îndeosebi clima temperată şi subtropicală) au reprezentat elementele propice ale dezvoltării primelor civilizaţii umane. Distribuţia spaţială a populaţiei pe glob Distribuţia populaţiei la nivel mondial ilustrează mari disparităţi. în care activităţile industriale au impus o cerere a forţei de muncă. subterane). doar 1/3 din întregul uscat planetar fiind locuit. loc. soldul natural şi cel migratoriu. Europa (728. vegetaţia. constituind totodată şi astăzi spaţiile optime desfăşurării activităţilor omeneşti. reprezentând circa 60% din populaţia planetei. cucerirea de noi teritorii.46 miliarde locuitori fiind distribuit diferit. reprezentând condiţii favorabile sau restrictive ale desfăşurării activităţilor umane.9 mil. prezenţa resurselor de apă (curgătoare. Factorii economici sunt foarte importanţi în crearea marilor concentrări de populaţie.). spaţiile dezvoltate economic. Urmează apoi: Africa (905. loc – circa 1%). petrol. În general. platourile joase. cu mari concentrări de populaţie. La nivelul continentelor se observă o repartiţie inegală.1 mil.2%) şi Australia şi Oceania (33.1. Asia este continentul care totalizează cel mai mare număr de locuitori.4 mil. loc.8%). războaiele etc. 3.2. Dintre factorii istorici care au influenţat repartiţia actuală a populaţiei se impun a fi menţionaţi: marile valuri migratorii care au contribuit la formarea popoarelor actuale. demografici. America (891. La aceştia se mai adaugă alţi factori naturali precum: fertilitatea solului. – 11. În decursul istoriei populaţia s-a grupat în zone cu potenţial agricol ridicat. 109 . economici.90 miliarde persoane. colonizările. – 13. istorici. pers. cu resurse minerale bogate (cărbuni. spaţiile caracterizate de mari concentrări umane alternând cu teritoriile slab populate.5. ce au ca origine zonele mai puţin dezvoltate. Factorii fizico-geografici au contribuit semnificativ la repartiţia generală a populaţiei. – 14%). zonele litorale. minereuri etc. Această repartiţie a populaţiei este determinată de o serie de factori care se pot grupa după natura lor în: fizico-geografici. fauna etc. totalul de 6. au constituit şi constituie poli de atracţie a populaţiei.1 mil. Factorii demografici reprezentaţi de cele două componente de bază în evoluţia numerică a populaţiei. oraşele în special.

110 . Astfel. Mauritius – 500-1000 loc/km2. Australia. între 800 latitudine nordică şi 550 latitudine sudică. ţări ale Africii sub-sahariene etc. Există însă şi excepţii. Apar însă mari diferenţe la nivelul continentelor. în ţările cu sold natural ridicat şi sold migratoriu redus. cu cele în care concentrările sunt foarte reduse. Olanda. faţade maritime. emisfera nordică concentrând 90% din total (datorită repartiţiei inegale a uscatului între cele două emisfere şi faptului că Antarctica nu are condiţii favorabile locuirii). se concentrează tot mai multă populaţie (India. spre deosebire de centrul continentelor în general mai puţin populat) iar 4/5 din populaţie trăieşte la altitudini mai mici de 500 m. Marea Britanie.800 loc/km2 – peste 1000 loc/km2). continentul cu cele mai mari densităţi fiind Asia – (cu circa 88 loc/km2. iar cu cele mai mici densităţi se înscriu Australia şi Oceania (3. precum ţările din America de Sud. Belgia. aici se află capitalele situate la mari înălţimi: La Paz – circa 4000 m.) şi cele cu densităţi mari şi foarte mari (Japonia. variate din punct de vedere al condiţiilor naturale şi socio-economice. O analiză detaliată a repartiţiei populaţiei scoate în evidenţă faptul că 2/3 din locuitorii planetei locuiesc la o distanţă mai mică de 500 km faţă de ţărmul mării (cele mai mari concentrări fiind în arhipelaguri.sunt foarte importanţi în distribuţia populaţiei. insule. Pakistan. peninsule. inclusiv cel al Federaţiei Ruse). Namibia – 2 loc/km2. Repartiţia populaţiei în raport cu latitudinea ilustrează prezenţa aşezărilor permanente. Bangladesh. În funcţie de acest criteriu. mai mult de jumătate din populaţia planetei trăieşte între 200şi 600 latitudine nordică. Coreea de Sud. alternând zonele intens populate. 6. Densitatea medie a populaţiei (raportarea numărului de locuitori la suprafaţă. densitatea medie a planetei este în jur de 48 loc/km2. exprimată în loc/km2) constituie indicatorul demografic folosit în exprimarea diferenţierilor teritoriale existente în distribuţia populaţiei. Bangladesh. Singapore – cu valoarea maximă. Quito – 2850 m. pentru spaţii întinse. În prezent. în care cea mai mare parte a populaţiei este concentrată în platourile înalte andine. incluzând tot teritoriul acesteia. Libia.7 loc/km2). Israel – 200-500 loc/km2. Germania. axate pe lanţul muntos al Anzilor. astfel că densitatea medie generală. între statele lumii se disting: cele cu densităţi foarte mici (Mongolia. Bogota – 2860 m.). se dovedeşte a fi adesea un indicator puţin sugestiv. Astfel. Mauritania – 3 loc/km2 etc.

111 .

insulele arctice). limba vorbită. La polul opus se situează regiunile foarte slab populate sau chiar nepopulate. Groenlanda.a.). Chang Jiang. reprezentate de regiunile nordice (Alaska. drept sau ondulat. ochi mari. Honshu din Arhipelagul Japonez. 2. Mekong. talie înaltă ş. după religie. forma ochilor. Rasele umane constituie grupări de oameni. sudul extrem (Antarctica). Brahmaputra. datorită unei multitudini de factori. în insule (Java. pe grupe de vârstă şi sexe. astfel că în prezent nu mai putem vorbi de prezenţa unei rase pure din punct de vedere genetic. forma capului. mongoloidă – galbenă). California. Siberia Occidentală. Ruhr în Germania. Arhipelagul Indonezian). – este răspândită pe întreg continentul european. Câmpia Padului). pe parcursul evoluţiei sale. Zona Marilor Lacuri. ce au adăpostit din vechime mari civilizaţii (Nil. Tigru. Peninsula Scandinavică. în unele câmpii (Câmpia Chinei de Est.A. păr moale. în regiuni puternic urbanizate şi dezvoltate industrial (Middlands în Marea Britanie. Deşi actuala populaţie aparţine aceluiaşi tip biologic (Homo Sapiens). zonele forestiere ecuatoriale africane sau sud-americane etc. după etnie.1. Câmpia Indo-Gangetică. măsurarea şi cuantificarea lor determinând structurile de populaţie (rasială. Eufrat). Asia centrală. Gange. Australia.Pe regiuni naturale. nasului. individualizaţi de un ansamblu de caractere fizice ereditare comune (culoarea pielii şi a părului. S-E Braziliei) etc..U. pe medii. buzelor. s-au diferenţiat trei mari rase umane (europeană – albă. constituţia trupului etc.6. profesională). Asia de S-V. ce constituie elemente majore de diferenţiere a grupelor umane. Silezia. Africa (nordul şi sudul continentului). N-E S. supuse la rândul lor unui intens proces de metisare. Rasa europeană (europoidă) – care se caracterizează prin culoarea deschisă a pielii. unele areale din Asia de Sud. blond sau negru. Huang He. Adesea la nivelul acestei rase se realizează o împărţire a acesteia pe 112 . ecuatorială – neagră. diverşi coloraţi. Structurile de populaţie Populaţia mondială dispune de o mare varietate a caracteristicilor sale. trăsăturile feţei. N-E Franţei. precum şi în America. densităţi foarte mari (uneori peste 1000 loc/km2) se înregistrează: în zona văilor unor mari fluvii. partea aridă a Africii (de la Sahara Atlantică la Marea Roşie).

Orientul Apropiat). insulele Aleutine. pe vechiul teritoriu de formare a etniei. rasa microneziană. estul şi sud-estul Asiei. Rasa ecuatorială – caracterizată prin piele de culoare închisă. papuaşii). La nivel mondial. indieni) şi nord-europoidă sau baltică (ruşi. Arhipelagul Indonezian. tadjici. neagră. când acest lucru nu se întâmplă (populaţiile nomade. religia. aduşi din continentul african). rasa indiană (în Peninsula India). există o mare varietate a etniilor. ochi oblici. grupa africană centrală (pigmeidă). bieloruşi. acestea coexistând în cadrul statelor lumii. În unele lucrări (Erdeli. rasa europeană (în Europa. vestul Peninsulei Alaska). legătura dintre acestea realizându-se prin grupe antropologice de tranziţie. Acestei grupe îi aparţin şi eschimoşii (din Groenlanda.). Se deosebesc astfel două ramuri ale acestei rase: cea vestică sau africană – alcătuită din grupa sud-africană (boşimană). după cel de-al doilea război mondial (1948). structura psihică unitară. Polinezia (melanezienii. americană (indiană). Rasa mongoloidă – având piele de culoare mai închisă. rasa melaneziană (în arhipelagurile corespondente). ţiganii). norvegieni. 2001) este redată o altă clasificare a populaţiei. rasa australiană (în Australia şi Tasmania).două subrase: sud-europoidă sau indo-mediteraneană (italieni. păr negru şi drept. pe 9 rase umane: rasa africană (în Africa de Sud-Sahariană). grupa est-africană (etiopiană). arabi. Africa de Nord. unul sau mai multe. Asia de Sud. grupa negrilor din Sudan – şi cea răsăriteană sau rasa secundară australoidă. faţa uşor turtită. America (urmare a colonizării cu sclavi negri. englezi etc. rasa polineziană. maxilar superior proeminent. rasa indo-americană sau amerindiană (în America de Nord şi de Sud). tradiţiile culturale. nas turtit. Canada) şi populaţia băştinaşă a Americii. aspiraţiile etc. germani. Structura etnică a populaţiei se referă la clasificarea grupărilor umane în funcţie de poporul (naţiunea) căruia aparţin. buze groase. Dumitrache. spanioli. care se caracterizează prin unitatea unor elemente precum: limba (graiul comun). craniu alungit. unele regiuni ale Oceaniei. polonezi. cu maxilare proeminente – este răspândită în Asia Centrală şi de Est. însă apar situaţii. 113 . rasa asiatică (în centrul. Fiecare popor are în general teritoriul său etnic. la sud de Sahara. armeni. sudmongoloidă (sau asiatico-oceanică). greci. membre inferioare lungi în raport cu trunchiul – este răspândită în Africa. Se deosebesc trei rase secundare: nord-mongoloidă sau asiatico-continentală. păr creţ. Evreii au fondat statul Israel. Australia.

în zonele dezvoltate economic predomină populaţia de sex feminin datorită supramortalităţii masculine iar în cele mai puţin dezvoltate se constată o predominare a populaţiei masculine. Structura pe grupe de vârstă este influenţată de natalitate.a. 5–10 ani. cea mai mobilă. Se consideră că populaţia tânără este predominantă când persoanele sub 20 ani reprezintă mai mult de 35% din total iar fenomenul de îmbătrânire a populaţiei apare când vârstnicii constituie peste 12% din total. corespunzătoare populaţiei tinere. ilustrând gradul de îmbătrânire a unei populaţii. de nivelul şcolarizării. La nivel mondial se constată un echilibru al grupelor de vârstă. 20–65 ani) şi cea vârstnică (reprezentând populaţia ce depăşeşte 60 sau 65 ani). 10–15 ş. ocupată în activităţi productive. sau 0–20 ani). Repartiţia pe aceste grupe este importantă din perspectivă economică. grupele tânără. însă apar deosebiri majore între ţările puternic dezvoltate (caracterizate de îmbătrânirea populaţiei) şi cele puţin dezvoltate (cu un grad însemnat al populaţiei tinere). Este cunoscut faptul că se nasc mai mulţi băieţi decât fete. de 10 ani (0–10. Statisticile ilustrează în general un echilibru între cele două sexe la nivelul populaţiei mondiale.3 bărbaţi la 100 femei). 0–18 ani. 114 .) sau cel mai adesea pe trei mari categorii. Statisticile O. cu o uşoare predominare a populaţiei de sex masculin (101. Din punct de vedere demografic este importantă analiza populaţiei tinere comparativ cu cea vârstnică şi ponderile pe care le au aceste grupe în cadrul populaţiei totale. de cinci ani (0–5 ani. în special în cadrul grupelor vârstnice. dar că datorită mortalităţii masculine.N. mortalitate.d.Structura pe sexe (pe genuri) ilustrează proporţia bărbaţilor/ femeilor în totalul populaţiei. constituind populaţia aptă de muncă. Structura pe grupe de vârstă constituie expresia repartiţiei populaţiei totale pe grupe de un an. evidenţiază trei mari grupe de vârstă: grupa tânără (cuprinzând populaţia de la 0 la 15 ani. adulte şi vârstnice. 15–65 ani. 10–20. de legislaţia în vigoare cu privire la pensionare etc. modificându-se în funcţie de ţară.U. 20–30 etc. Vârstele între care variază cele trei mari categorii sunt destul de relative. migraţii şi cunoaşte variaţii importante la nivel regional.m.). şi vârstnică reprezentând în cea mai mare parte populaţia neproductivă. cea adultă. segmentul tânăr constituie potenţialul resurselor de muncă. deseori se ajunge la predominarea sexului feminin. În acelaşi timp. tinerii reprezentând circa 32% iar vârstnicii 6%. grupa adultă (considerată între 15 şi 60. În general.

construcţii). plată în natură sau alte beneficii”s (Iordan. sănătate. în timp ce Afganistan. Mali. Astfel piramida va avea o bază extinsă. cultură.. care foloseşte date statistice pe grupe de cât mai mici (1an. persoanele cu handicap). cercetare) etc. amforă. de persoanele cuprinse între 15 ani şi vârsta pensionării) şi inactivă (care nu poate să desfăşoare astfel de activităţi. Forma de clopot sugerează populaţie tânără mai puţin numeroasă şi o pondere mare a adulţilor şi a vârstnicilor (ţările Europei de vest. 2006. Configuraţia structurii demografice determină împărţirea populaţiei din perspectivă economică pe două mari categorii: populaţie activă (populaţia aptă de a desfăşura activităţi economice. Piramidele în formă de clopot şi de amforă sunt specifice ţărilor dezvoltate economic. servicii). transporturi. Forma de amforă a piramidei ilustrează valori aproximativ asemănătoare ale populaţiei tinere şi vârstnice şi predominarea populaţiei adulte. în general. ilustrând gradul de dezvoltare economică. Populaţia ocupată desemnează „partea din populaţie. Asia. S. terţiar (comerţ. Ponderea populaţiei pe aceste sectoare este sugestivă. care determină o populaţie tânără numeroasă şi una vârstnică mai redusă. silvicultură). indiferent de vârstă.a. Acest tip de piramidă este caracteristic statelor din Africa. Ţările Europei de Vest se remarcă prin valori foarte reduse ale populaţiei ocupate în agricultură (Belgia – 5%. 83). este piramida structurală.).U. reprezentată. au valori de peste 75%. Africa Centrală.). Ţările subdezvoltate sunt caracterizate de dominanţa activităţilor agricole. p. Adesea se recurge la repartizarea populaţiei ocupate pe următoarele sectoarele de activitate: primar (agricultură. America Latină.). Reprezentarea grafică cea mai sugestivă pentru structura populaţiei pe grupe de vârstă şi sexe. Piramida în formă de triunghi este caracteristică statelor în curs de dezvoltare. care desfăşoară o activitate economică sau socială producătoare de bunuri sau servicii. piscicultură. în timp ce preponderenţa serviciilor este specifică ţărilor dezvoltate.Europa este continentul cel mai „îmbătrânit” (cu circa 14 % populaţie de peste 65 ani) iar Africa continentul cel mai cel mai „tânăr” (cu doar 3%). formele rezultate fiind foarte sugestive (triunghi. Japonia etc. flancuri concave şi vârful ascuţit. 115 . mortalitate semnificativă. coloană ş. Marea Britanie – 4% ş. brad. pensionarii. 5 ani etc.a. secundar (industrie. clopot.A.). Mulţi autori identifică şi sectorul cuaternar (cu activităţi în următoarele domenii: învăţământ. caracterizate de natalitate ridicată. în scopul obţinerii unor venituri sub formă de salarii. în care sunt incluşi în principal copiii până la vârsta de 15 ani.

116 .

dezvoltarea transporturilor. în corelaţie cu multitudinea de factori naturali şi socio-economici specifici diverselor spaţii geografice studiate. Rwanda (6-7%). Europa (74%) şi cel mai mic în Africa (34%).). Creşterea populaţiei urbane are loc atât prin sporul natural al acesteia dar este determinată şi de alte aspecte: fluxuri migratorii din spaţiile rurale.Structura pe medii a populaţiei redă concentrarea populaţiei pe cele două tipuri fundamentale de aşezări (rurale şi urbane). În anul 2000. Cele mai ridicate ponderi ale populaţiei urbane apar în Monaco.1. Singapore (100%).2%). a serviciilor în general etc. ci se constituie într-o replică a acestuia la nivel micro-teritorial. Fenomenul de urbanizare.2. Olanda. Aşezările umane 2. derivate din varietatea criteriilor de delimitare a celor două medii la nivelul statelor lumii. dinamică. structuri etc. Se constată aşadar o creştere însemnată a populaţiei urbane. la începutul secolului al XX-lea. acestea diferind de la o ţară la alta. La nivelul continentelor. Belgia. gradul cel mai mare de urbanizare se înregistrează în America de Nord şi de Sud (75%). la nivel mondial se constata încă predominarea populaţiei rurale comparativ cu cea urbană (48. fiind susţinut de dezvoltarea industriei. caracterizat prin creşterea continuă a numărului de oraşe şi a populaţiei urbane. apariţia/declararea a noi oraşe. Australia iar cele mai reduse în statele africane Burundi. 2.2. Ea este compusă la rândul 117 . Aşadar. extinderea teritorială a limitelor administrative a centrelor urbane. fiind preconizată pentru perioada actuală o schimbare a raportului dintre cele două medii. creşterea productivităţii în agricultură. statisticile arătând o pondere a populaţiei urbane de doar 13. Elemente teoretice Privită din perspectiva teoriei sistemice.3% (1900). aşezarea nu este un simplu element component al sistemului teritorial. a luat amploare în special în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. populaţia mondială se caracterizează printr-o mare diversitate a trăsăturilor sale (repartiţie spaţială. Pot apărea dificultăţi în determinarea celor două categorii.

astfel de preocupări nu aparţin unei 118 . De aceea. De asemenea. după funcţionalitate etc. ale structurii şi profilului economic al aşezărilor. formând astfel o reţea complexă şi bine determinată. numeroase lucrări ce vizează elementele componente ale aşezărilor şi anume populaţia. multe dintre studiile de geografie umană conţin în mod inevitabil informaţii esenţiale despre aşezări. Analizele efectuate vizează deseori conţinutul şi evoluţia noţiunii în vederea delimitării exacte a subiectului studiat. În acest context. Studiile respective reprezintă o sursă importantă de informaţii ce pot servi programelor şi planurilor de dezvoltare economică şi teritorială.său din elemente fizico-geografice. Există. componenta teritorială şi pe cea economică. spre o pierdere a identităţii seculare. Studiile de specialitate din ultimele decenii vizează în mod special modificările care se produc pe toate planurile şi care afectează negativ sau pozitiv evoluţia aşezărilor. în condiţiile în care atât spaţiul global actual cât şi ştiinţele care îl abordează se află într-o permanentă transformare. a celor mai puţin „vătămătoare”. Preocupările pe această direcţie sunt vechi atât pe plan internaţional cât şi naţional. Definirea conceptului Pentru o bună cunoaştere a dimensiunilor ce caracterizează aşezarea există un interes permanent în direcţia definirii noţiunii. aşezările. Rezultatele acestor studii sunt imagini trecute sau actuale ale caracteristicilor demografice.). Foarte des întâlnite sunt clasificările efectuate pe baza acestor caracteristici (după poziţie geografică. Alte preocupări sunt cele cu privire la originea şi vechimea aşezărilor. în care schimbările economice şi sociale din marile centre de putere ale lumii au o viteză de propagare mai rapidă şi o forţă de penetrare mai mare. în special cele rurale. În contextul procesului de globalizare. după structura şi textura spaţiului construit. vizând determinarea căilor celor mai adecvate de evoluţie. interesul specialiştilor este în creştere. în care procesul de urbanizare este în continuă ascensiune. evoluează într-o direcţie total nouă. mărime şi structură demografică. de asemenea. direcţii şi ritmuri de evoluţie. sociale şi economice aflate într-o strânsă corelaţie atât unele cu altele cât şi cu elementele componente ale altor subsisteme.

p. fapt ce a dat naştere la numeroase polemici. economice. serviciile sociale în general. dotarea cu transporturi. Vintilă Mihăilescu „interpretându-l prin aşezare. 1984. 120). Cea mai clară imagine a relaţiei ce se stabileşte între cele două noţiuni este dată de specialiştii de la Institutul de Geografie în lucrarea Geografia României II. comunicaţii. 241). sau „formele de localizare a comunităţilor umane. 2000). În geografia românească cele două nu se suprapun perfect. p. cuprind astfel totalitatea comunităţilor umane (…) precum şi complexitatea condiţiilor natural-sociale necesare pentru locuinţă. Mult mai vehiculat este însă termenul de aşezare umană considerată de specialişti ca o entitate de importanţă deosebită. p. Geografia umană şi economică. 1994. conceptul de habitat a fost adoptat şi de către geografi în anul 1924 la Congresul UIG de la Cairo. realizat de comunităţile sociale. un rezultat istoric al acestuia (Ianoş. 2000.singure comunităţi ştiinţifice (geografice. ce domină teritoriul. într-un sens mai larg habitatul. Explicaţia acestui interes vine atât din complexitatea conceptului cât şi din interdisciplinaritatea lui. aşezările umane. salubritate. serviciile necesare pentru învăţământ. cultură. deşi «sfera» acestuia este mai întinsă decât habitatul şi mai puţin precisă” (Isbăşoiu. condiţii care pot fi naturale şi antropice” (Isbăşoiu. Iniţial introdus în vocabularul ştiinţific de către botanistul Linné în 1756. Între aceasta şi noţiunea de aşezare există o relaţie strânsă. 119 . Ulterior au fost făcute clarificări cu privire la cele două noţiuni.22). În consecinţă se poate spune că această entitate este rezultatul unui „îndelung şi dinamic proces de umanizare a spaţiului geografic. astfel că cea de habitat a fost definită ca „ansamblul condiţiilor oferite vieţii de o aşezare. practic varietatea tipurilor de localităţi rurale ori urbane” (Cucu. Una dintre noţiunile care au fost şi sunt vehiculate frecvent în literatură este aceea de habitat. 1994. odihnă şi recreere” (p. prin multitudinea activităţilor care s-au succedat ori s-au suprapus într-o anumită regiune geografică” (Cucu. 17). p. sociologice) ci reprezintă un punct de interes pentru marile organizaţii internaţionale şi naţionale. muncă şi echipare tehnică pentru alimentarea cu energie. 240). în care se precizează că „în accepţiunea şi experienţa practică geografică românească. apă. Imediat acesta a fost preluat de geografia românească.

ca „repartiţia populaţiei şi a formelor organizării sale într-un anumit teritoriu“ şi. ca „procesul succesiv de ocupare a unui anumit teritoriu şi de «sedentarizare» a populaţiei” (p. Autorii definiţiei menţionate ajung la această concluzie considerând că aşezarea umană se supune legilor termodinamicii prin transferul permanent de masă. comparându-se astfel cu „un sistem termo-dinamic şi informaţional optimal deschis” (Ianoş. Humeau evidenţiază faptul că noţiunea în discuţie prezintă o complexitate aparte. energie şi informaţie. fără de care nu ar putea supravieţui mult timp. p. rezultând un grup. documentele ONU şi cele ale Oficiului European pentru Statistică au definit localitatea sau aglomerarea umană ca o entitate „corespunzând unui nucleu de populare. Ianoş şi J.În lucrarea Teoria sistemelor de aşezări umane I. 2000. Humeau. per total. Pornind de pe această poziţie aşezarea umană este privită ca un organism amplasat într-un spaţiu bine definit şi care se află în relaţii strânse cu acesta şi cu celelalte componente ale lui. aşezate nelinear” ar fi cea mai corectă. în care fiecare casă să se afle la o distanţă de maximum 200 m şi care să cuprindă. pe de altă parte. privită ca proces de aglomerare a fost definită ca un „spaţiu în care populaţia trăieşte în gospodării învecinate. Autorii lucrării mai sus menţionate ajung astfel la concluzia că „definiţia din anul 1959. cel puţin 50 de locuitori” (p. fapt ce a fost luat în considerare de numeroase organizaţii internaţionale. pe de o parte. 14). Cele mai noi şi complexe abordări ale subiectului sunt însă din perspectivă sistemică. Astfel. cu precizarea unui număr minim de 9 locuitori şi de 3 gospodării. 120 .P. O altă perspectivă asupra noţiunii o are V. 14) (fig. 31). Definiţia nu a fost unanim acceptată mai ales datorită lipsei motivaţiilor privind modul în care s-au stabilit pragul spaţial şi cel demografic. luând în considerare faptul că cele două numere minimale sunt deja utilizate şi clar motivate (p. Cucu în lucrarea Geografia aşezărilor rurale care consideră aşezarea. la Conferinţa de la Praga a statisticienilor europeni aşezarea umană. 14). 22). în 1959. Mai târziu. 14). care au încercat să soluţioneze problema. caracterizat printr-o continuitate a spaţiului construit fără o ruptură mai mare de 200 m” (p. Această definiţie a ridicat multe întrebări referitoare la noţiunea de continuitate a spaţiului construit şi la extinderea acestuia.

121 .

populaţia + teritoriul activitate vatra + locul de muncǎ Fig. vechile noţiuni de vatră şi moşie sunt înlocuite cu intravilan şi extravilan. realitate economică şi populaţia. 122 . 2000. însă. 17). realitatea socială. şi o realitate istorică şi etnografică sau culturală. elementul activ al sistemului se află într-o strânsă relaţie cu spaţiul pe care-l locuieşte şi pe care îl transformă continuu. primii doi termeni sunt consideraţi de unii dintre actualii specialişti „inadecvaţi unei extrapolări la nivelul aşezării umane în general” şi având o conotaţie mai degrabă istorică (Ianoş. Deşi nu sunt în totalitate negaţi. În marea sa complexitate aşezarea este. p. Aşezarea rurală – realitatea socio-teritorială Mai nou.Alcătuirea internă a unui astfel de sistem este complexă dar poate fi rezumată la câteva elemente de bază între care se dezvoltă relaţii puternice: vatra. 32). Aceştia oferă răspunsuri cu privire la primele forme de locuire. o realitate edilitară. Factori generatori şi de localizare a aşezărilor umane Problema apariţiei şi localizării aşezărilor umane este unul dintre subiectele studiilor de geografie rurală şi urbană des întâlnite atât în literatura internaţională cât şi în cea românească. la favorabilitatea sau lipsa de atractivitate a diferitelor tipuri de mediu. la relaţiile ce se stabilesc între elementele spaţiului geografic şi care susţin sau împiedică formarea de aşezări. Populaţia.2. Din această perspectivă factorii ce determină apariţia unei aşezări sunt de mare importanţă. rezultatele fiind o vatră şi o moşie cu personalitate proprie (fig. Relaţiile dintre componentele respective sunt însă unanim recunoscute. Pornind de la concepţia potrivit căreia aşezarea este un sistem nici unul dintre elementele sale componente sau cele ale mediului în care ea există nu poate fi neglijat.2. că este rezultatul unei îmbinări de factori caracterizaţi printr-o permanenţă şi o varietate spaţială şi temporală. 2. moşia. 32. Se poate spune deci. Humeau.

care au permis comunităţilor respective deplasarea la distanţe din ce în ce mai mari şi stabilirea unor relaţii cu comunităţi învecinate sau mai îndepărtate. localizările determinate de linii de izvoare. „formaţiunile teritoriale rurale îşi au originea în diferite perioade ale preistoriei. • factori economici (resurse naturale. Zairul. p. 180). Dunărea. câmpie). deltele şi punctele de confluenţă a apelor. infrastructură). Cucu remarcă relaţia strânsă ce se realizează între reţelele de aşezări vechi şi reţeaua hidrografică. Există mărturii arheologice concludente care atestă vetre de aşezări. 1981. care au susţinut nu doar în trecut ci şi în prezent existenţa a numeroase aşezări şi a unui număr însemnat de locuitori. deal. Sunt remarcate. în arii destul de întinse. V. Autorul remarcă concentrarea unui număr mare de aşezări în vecinătatea ţărmurilor marine sau lacustre. Element esenţial al vieţii. Zambezi şi Nigerul. forme de relief. Rinul şi Tamisa. „întinsurile de apă devenind comune organizărilor gospodăreşti” (p. structuri vegetale). ci şi importante căi de comunicaţie. Văile marilor râuri. Formele de relief sunt la rândul lor determinante în apariţia şi dezvoltarea reţelei de aşezări. apa este considerată şi cea mai utilizată cale de legătură între comunităţi. 47). apărute la contactul dintre diferite forme de relief (munte. Între factorii fizico-geografici apa a avut cea mai mare importanţă în apariţia şi dezvoltarea aşezărilor în general. În lucrarea Geografia aşezărilor rurale. în zonele cu proeminenţe naturale vizibile şi îndeosebi în adăposturile naturale oferite de munte.Cercetările efectuate în diferite spaţii ale lumii au condus la concluzia că. fapt ce îi conferă valoare strategică. de asemenea. Tigrul şi Eufratul. Renumite sunt aşezările lacustre din Noua Guinee sau alte insule ale Polineziei. o sursă înfloritoare de comerţ. considerate „zone de răspântie”. Nilul. Nici una dintre formele majore de relief 123 . Indusul şi Gangele. Lucrările de specialitate îi grupează în: • factori fizico-geografici (reţea hidrografică. • factori istorici (procese de colonizare şi de migraţie). Această intensă şi veche populare a spaţiului geografic ascunde o mare complexitate şi varietate a factorilor generatori de aşezări. deal şi câmpie” (Cucu. au reprezentat de-a lungul istoriei spaţii de reală înflorire a marilor civilizaţii. Fluviul Galben. Aceste mari fluvii au reprezentat nu doar resurse de hrană şi activitate în gospodărie. Amazonul şi Mississippi au generat condiţiile necesare apariţiei unor „adevărate furnicare umane”.

În secolul al XVI-lea şi în cele următoare importante sunt migraţiile europenilor. Aşa se explică apariţia de noi popoare în Europa sau amestecul acestora cu populaţiile autohtone (prima jumătate a mileniului întâi). India). Mesopotamia. condiţiile climatice cele mai favorabile dezvoltării comunităţilor umane au fost cele din zonele calde şi umede şi din zonele temperate. Din punct de vedere istoric importante sunt evenimentele deosebite ce au determinat modificări în condiţiile de mediu. numeroase aşezări preferând vecinătatea pădurii în care populaţia se putea refugia în caz de pericol. Clima şi-a pus întotdeauna amprenta asupra apariţiei şi repartiţiei spaţiale a aşezărilor. Migraţiile sunt prezente în comportamentul populaţiei din cele mai vechi timpuri. scoţieni şi irlandezi spre America de Nord. formele înalte oferind spaţii mai restrânse precum depresiunile şi culoarele de vale. sursă de hrană. fapt ce a dus la apariţia unei largi reţele de aşezări rurale ce s-au transformat cu timpul în aşezări urbane importante. Mult mai propice în privinţa dezvoltării sunt câmpiile. O importanţă reală o are şi vegetaţia naturală ca adăpost. dar există diferite grade de favorabilitate în condiţiile pe care acestea le oferă locuirii. Şi în prezent peste 50% din populaţia Terrei se află în această zonă climatică. care au permis dezvoltarea unei agriculturi înfloritoare. În relaţie cu formele de relief şi cu resursele de apă. Între factorii economici cu rol determinant în apariţia aşezărilor. de importanţă majoră sunt resursele naturale.nu este restrictivă în totalitate. mai întâi spanoli şi portughezi spre America Centrală şi de Sud şi apoi francezi. 1981). Procesul respectiv a dus într-o primă fază la apariţia unui număr din ce în ce mai mare de aşezări şi. Secolele al XIX-lea şi al XX-lea sunt alte momente importante ale migraţiei europenilor peste oceanul Atlantic. de unde se aproviziona atât cu hrană. capabilă să susţină o populaţie în creştere. cât şi cu lemnul necesar activităţilor din gospodărie. sau ca resursă economică. Este bine cunoscut faptul că marile civilizaţii ale lumii au apărut în spaţii cu climă caldă şi umedă sau în apropierea unor mari resurse de apă (Egipt. politice sau economice ale diferitelor spaţii geografice. 124 . englezi. ulterior. importante componente ale activităţii umane. ce reprezintă un real suport al vieţii. la o creştere rapidă a lor. media anuală a numărului de migranţi atingând valoarea de 3 milioane de persoane (Cucu. olandezi. dealurile şi podişurile joase.

Lancashire şi Midlands. comunităţile rurale au fost atrase de resursele subsolului care devin în aceste condiţii foarte preţioase noilor activităţi economice. menţionate anterior. Indo-Gangetică. regiunile cu soluri fertile au atras întotdeauna populaţia. a sării şi a materialelor de construcţie. oferind un potenţial însemnat aşezărilor care apar şi se dezvoltă de-a lungul lor.2. Baia Mare. Păcureţ etc. bogăţiile solului şi subsolului au generat de-a lungul timpului aşezări cu anumite caracteristici funcţionale. Situaţia se regăseşte şi în România. Marile câmpii fluviale şi deltaice (a Mesopotamiei. aşezări care odată cu înflorirea industriei se transformă treptat în oraşe. aşezările miniere în bazinele de exploatarea cărbunilor. omul a fost nevoit să reacţioneze pentru a-şi păstra echilibrul. Într-o altă etapă istorică. dar şi un factor de presiune asupra existenţei sale. Sărari. Rezultatele sunt acţiunile sale de adaptare permanentă la condiţiile de mediu. De aceea. cea a revoluţiei industriale.3. Mediul reprezintă suportul său vital de care nu se poate desprinde. primul în estul Munţilor Penini iar ultimele două în vestul şi sudul acestora. omul se află într-o relaţie permanentă cu acesta. Nu mai puţin important este rolul căilor de transport în determinarea apariţiei localităţilor în spaţii fără o ofertă naturală sau economică reală. permanent reîmprospătate cu aluviuni bogate în substanţe nutritive aduse de fluviile respective. luncile largi ale unor fluvii (Nil) au oferit condiţii optime pentru desfăşurarea activităţilor agricole datorită solurilor fertile. comunităţilor umane în 125 . atestată fiind de denumiri ale unor localităţi precum Baia. Ocniţa. Apar.Alături de apă şi vegetaţie. Astfel. Căile de comunicaţie sunt cele care creează legături între importante centre economice. astfel. „Favorabilităţile naturale au oferit omului. Aceste noi localităţi îşi trag „seva” din fluxul de materii prime şi energie care se vehiculează de-a lungul căilor respective. a minereurilor feroase sau neferoase. determinând apariţia aşezărilor rurale în care principala activitate era agricultura. Un exemplu elocvent este apariţia unor aşezări în bazinele carbonifere ale Angliei în secolul al XVIII-lea: Yorkshire-Nottingham-Derby. Huang He şi Chang Jiang). între care adăpostirea de „ameninţările inerente” şi aşezarea în arealele cele mai favorabile existenţei sale sunt esenţiale. 2. Istoricul apariţiei şi evoluţiei aşezărilor umane Element component al mediului geografic.

În acest context se poate spune că. Această concepţie deterministă a fost lansată la sfârşitul secolului al XIX-lea de Friederich Ratzel şi continuată de discipolii săi. p. într-o primă etapă a locuirii spaţiului său vital omul a fost un element pasiv aflat permanent sub presiunea condiţiilor de mediu. 2000. 43). construcţii megalitice. Este momentul în care apar primele forme de aşezări umane închegate şi bine conturate – satele. astfel încât în momentul apariţiei unor forme de organizare administrativă ele au căpătat şi funcţia de loc central. pastorale etc. relaţia om-mediu a evoluat spre o interdependenţă în creştere. bordeie. piscicole. Unele dintre localităţile „centrale” au avut avantaje comparative mai mari. ridicându-le la 126 . chilii în stâncă. i-a direcţionat gândurile” (Eyles. i-a determinat acţiunile.)” (Cucu. Unele sate s-au detaşat prin funcţionalităţi mai complexe. E. evoluate ulterior spre colibe. În România. printr-o evoluţie economică mai rapidă şi prin dezvoltarea legăturilor cu un număr mai mare de aşezări învecinate s-au îndepărtate. spre comunităţile învecinate. 26). sălaşe şi crânguri (Cucu. Dezvoltarea relaţiilor cu vecinii a favorizat şi o diversificare a activităţilor şi implicit o diferenţiere pe niveluri de dezvoltare. posibilitatea practicării unei îndeletniciri permanente şi respectiv adaptarea activă la un anumit mod de viaţă corespunzător îndeletnicirilor practicate (agricole. Acestea sunt adevărate sisteme funcţionale în cadrul cărora elementele se aflau într-o stare de permanentă interdependenţă dar nu aveau legături cu alte sisteme teritoriale (aşezări). deşi existenţa sa mai depinde de mediul în care trăieşte. Semple consideră că „omul este un produs al suprafeţei terestre […] pământul l-a crescut. silvice. l-a hrănit. În acel moment se distingea clar vatra cu funcţionalitatea sa rezidenţială şi moşia. În timp. fiind astfel sisteme închise. p. astfel încât evoluţia lor a fost mai rapidă. 1977. Omul devine element activ şi. Poziţia lor în noua ierarhie ce se contura le-a consacrat ca leaderi. Unul dintre aceştia. Materializarea acestui tip de relaţie s-a realizat sub forma unor aşezări primitive: grote. împreună cu satele pe care le „coordonau” au format unitatea administrativă de bază – comuna. p.formare. de reşedinţă. el intervine prin modificarea acestuia în raport cu propriile nevoi. Următoarea etapă a evoluţiei aşezărilor este cea a deschiderii acestora spre spaţiul înconjurător. spaţiul productiv ce satisfăcea nevoile comunităţii respective. Relaţia dintre cele două elemente era unidirecţională. 43). 2000. adăposturi în copaci. odăi.

în care indivizii au relaţii interumane mai strânse (comunităţile rurale) sau mai slabe (localităţile urbane). necesitatea organizării politico– juridice sau evoluţia numărului şi a densităţii populaţiei. Clasificarea aşezărilor după mărime demografică Aceasta este una dintre problemele dificile pe care specialiştii trebuie să le rezolve. din „explozia demografică şi cea tehnologică […] care dinamizează şi determină translaţia unei aşezări pe «continuum-ul» rural-urban”. • funcţionalitatea specifică fiecărui mediu (agricolă în rural şi industrială în urban). Teoriile cu privire la apariţia oraşelor sunt foarte numeroase şi ele reliefează rolul diverşilor factori în conturarea unor aşezări de rang superior. elemente de legătură între acestea şi aşezările urbane. Rezultă o mare varietate a tipurilor de clasificări. au reprezentat forme superioare de aşezare rurală. Aceste aşezări aflate în poziţii avantajoase. 2000. Există numeroase criterii care stau la baza clasificării localităţilor între care cele mai uzitate sunt: mărimea demografică. 2001). 2. teoriile respective au făcut abstracţie de factorul predominant în procesul de naştere a oraşelor şi anume gradul de dezvoltare economică. fizionomia şi morfostructura. dar este unanim recunoscut faptul că pentru o diferenţiere mai realǎ a ruralului de urban sunt recunoscute trei caracteristici principale: • densitatea diferită a populaţiei (scăzută în rural şi crescută în urban). aparţinând altor specialişti de renume. a forţelor de producţie (Cucu. permanenţa lor. • nivelul diferit al dezvoltării serviciilor. Dificultatea rezultă din marea varietate a condiţiilor de mediu la nivel global. p. funcţia comercială. căci despre ele este vorba. 18). Târgurile. care dă naştere unor concentrări demografice de dimensiuni variate.rangul de loc central pentru un număr mai mare de sate. la intersecţia mai multor căi de comunicaţie şi-au dezvoltat o funcţie economică nespecifică ruralului. Tipuri de aşezări umane Tipologia aşezărilor este unul dintre cele mai complexe subiecte abordate de literatura de specialitate. Humeau. Începând cu „teoria apărării” a economistului german Carol Bücher şi a istoricului de aceeaşi origine Georg Maurer şi continuând cu cele vizând factorii favorabili de mediu. (Ianoş. poziţia geografică. funcţionalitatea. 127 .4.2.

Ca exemple pot fi date situaţiile din Marea Britanie şi SUA unde specialiştii consideră ca limită între rural şi urban valorile de 2. 1985). a determinat existenţa unei mari diversităţi morfostructurale a acestora. dealuri. Sunt de asemenea recunoscute aşezările din câmpiile litorale (câmpii de eroziune).000 de locuitori). aşezări din regiuni deluroase şi de podiş.000 şi respectiv 2. podişuri şi munţi). care prin condiţiile pe care le oferă activităţilor agricole dar şi celor industriale şi de transport atrag un număr însemnat de populaţie. La nivel internaţional. etc. literatura de specialitate realizează noi clasificări ce evidenţiază specificul acestora. p. Există aşezările de mare altitudine (de platformă. O altă categorie este cea a aşezărilor din zonele de contact (câmpie. etc. De aceea. Marea Câmpie Chineză) sau cele din câmpiile de eroziune. a condiţiilor economice şi a celor sociale. în care satele şi oraşele s-au dezvoltat de-a lungul timpului. Pentru formele de relief înalte clasificările sunt mai complexe. 2000. în raport cu microformele de relief. de versant. după altitudine. Astfel. Pe plan intern însă. în cadrul câmpiilor sunt evidenţiate aşezările din câmpiile de acumulare (Câmpia Indo-Gangetică. În cadrul fiecărei unităţi majore de relief aşezările sunt localizate diferit. avantajate de această poziţie prin oferta complexă a mediului foarte variat specific diferitelor forme de relief. Clasificarea aşezărilor după poziţia geografică Acest tip de clasificare se poate realiza după mai multe criterii: pe mari unităţi de relief.000 de locuitori. aşezări din spaţii montane.Criteriul demografic rămâne însă cel mai folosit. textură. de interfluviu montan). 128 . numeroasele ţări ale organizaţiei îşi au propriile clasificări şi praguri în raport de condiţiile interne ale fiecăreia (de la 200 la 50. care sunt cunoscute ca „grânarii ale lumii şi bineînţeles zonele de atracţie ale populaţiei” (Cucu. formă) Marea varietate a mediului geografic. Clasificarea aşezărilor după criteriul morfo-structural (structurǎ. recomandările ONU în această privinţă precizează ca prag superior pentru aşezările rurale 2. Clasificarea pe mari unităţi de relief cuprinde trei mari categorii: aşezări din spaţiul câmpiilor.500 de locuitori (Gilg. 73). pe forme minore de relief. aşezări din depresiuni intramontane.

care este specific ariilor cu relief slab fragmentat. (***. Astfel.000 m. conturându-se deja un centru compact. în acest caz vatra este bine conturată. rotunde) şi satele mononucleare. gospodăriile aflându-se la distanţe ceva mai mici datorită reliefului mai puţin fragmentat. care au mai multe nuclee bine individualizate. O altă clasificare distinge sate cu texturi rectangulare şi sate cu texturi circulare. polinucleare. • satul adunat (sau compact). podişurilor tabulare şi depresiunilor largi intramontane. • satul răsfirat. Marea varietate a mediului a determinat şi o diversitate a texturii şi formelor aşezărilor rurale. Moscova). 1984). sunt oraşe mari. distanţele dintre locuinţe fiind foarte mari. pătrate. dreptunghiulare. specific zonelor deluroase şi de podiş care are o formă mai bine conturată. 129 . care se caracterizează printr-o mare dispersie a gospodăriilor pe aproape întreaga suprafaţă a aşezării. acest tip de sat este caracteristic zonelor montane în cadrul cărora relieful este foarte fragmentat. cu gradul de înclinare a pantelor foarte redus. altele ulterior. aşezate mai ales în câmpie (Bucureşti. 1 Textura se referă la ordinea interioară a străzilor şi locuinţelor. Moşia se află în totalitate în afara arealului construit cu excepţia unor mici suprafeţe destinate grădinăritului sau culturii altor plante strict necesare în gospodărie. densitatea locuinţelor în vatră este ceva mai mare. în jurul caselor se află doar o parte din moşia satului. între 100 şi 2. • oraşe polinucleare (sau pluricelulare). unele apărute odată cu oraşul. Şi în cazul aşezărilor urbane există numeroase studii privind caracteristicile morfo–structurale în cadrul cărora sunt descrise următoarele categorii: • oraşe de tip radiar–concentric. nepermiţând comasarea construcţiilor într-un perimetru restrâns. Din punctul de vedere al formei se remarcă satele geometrice (poligonale. mai exact câmpiilor. clasificările din literatura de specialitate reliefează existenţa pe de o parte a satelor cu texturi regulate şi pe de altă parte a celor cu texturi neregulate 1 . specifice zonelor de contact sau a punctelor de convergenţă a unor importante drumuri comerciale. toate locuinţele fiind cuprinse în ea. dezvoltate în jurul unui nucleu primar.Studiile efectuate cu privire la caracteristicile aşezărilor rurale definesc următoarele categorii: • satul risipit (împrăştiat). liniare etc.

care au suferit în ultimul secol importante modificări. Cele mai des utilizate sunt criteriul structurii profesionale a populaţiei ocupate şi cel valoric al producţiei.• • • prin specializarea anumitor părţi ale localităţilor respective (Timişoara. 130 . în majoritatea cazurilor se apelează la utilizarea combinată a criteriilor. Los Angeles. deformând astfel imaginea reală a volumului de populaţie angajată în activităţile respectivei aşezări. sunt localităţi urbane vechi. Stockholm). în cazul unor situaţii speciale. dezvoltată în relaţie cu permanenta lor transformare şi cu tendinţa de a-şi schimba structura funcţională. de-a lungul unor importante artere de circulaţie. San Francisco. ce se poate deplasa în alte localităţi decât cea de reşedinţă. Marea Britanie (unele oraşe satelit) dar şi în India (Chandigarh) şi Pakistan (Islamabad). Pentru realizarea acestui tip de clasificare este necesară stabilirea criteriilor de bază. există inconveniente. cele mai cunoscute exemple sunt oraşele New Delhi şi Beijing (Cucu. moderne. În ambele cazuri. cum este cea a tranziţiei economice prin care trece România. 2001). sunt în general oraşe noi. existenţa unei stări de inflaţie permanentă duce la deformarea imaginii valorilor de producţie şi implicit la cea a caracterului funcţional al localităţilor. oraşele–stradă apărute prin dispoziţia liniară a elementelor componente de-a lungul arterei principale. Pe de altă parte. dezvoltate începând cu secolul trecut în SUA. oraşe rectangulare în cadrul cărora reţeaua stradală are o formă geometrică ordonată (străzile se întretaie în unghi drept). În cazul celui de al doilea criteriu este foarte dificil de a se stabili exact valoarea producţiei unor activităţi de servicii precum cele culturale. Clasificarea aşezărilor pe criteriul funcţional O foarte bogată literatură există în legătură cu clasificarea aşezărilor după funcţionalitatea acestora. Utilizarea primului criteriu este insuficientă datorită instabilităţii forţei de muncă. comerciale etc. formă condiţionată de caracteristicile reliefului în care s-au dezvoltat sau de poziţia lor în zona preorăşenească a unor mari metropole. De aceea. fiecare cu însuşirile lor.. însă. oraşe de tip mixt în cadrul cărora se regăsesc structuri vechi alături de cele noi. formă ce avantajează deplasarea şi împărţirea în parcele a spaţiului urban. care joacă în unele cazuri un rol deosebit în funcţionalitatea aşezării.

Studiile cu privire la funcţionalitatea oraşelor scot în evidenţă predominarea activităţilor secundare şi a celor terţiare: • oraşe cu funcţii complexe. agricole cu activităţi în transporturi şi agro–piscicole.În urma numeroaselor studii efectuate cu privire la funcţionalitatea aşezărilor rurale s-a ajuns la următoarea clasificare: • aşezări rurale cu funcţii predominant agricole în cadrul cărora se disting aşezări legumicole. administrative etc. 131 . cele apărute în ultimele decenii în peisajul urban al multor ţări şi care mai păstrează alături de funcţionalitate şi alte caracteristici specific rurale precum dimensiunea demografică redusă şi o infrastructură mai slab dezvoltată.). cele a căror populaţie activă este ocupată în proporţie de 75% în activităţi ale unor ramuri industriale. viticole. • aşezări rurale cu funcţii predominant industriale ce cuprind aşezări cu industrie extractivă. • oraşe agricole. Se remarcă astfel că în interiorul localităţilor urbane se conturează mai multe spaţii cu funcţionalităţi specifice. • oraşe industriale specializate. • aşezări rurale cu funcţii speciale precum cele turistice sau balneoclimaterice şi cele cu funcţii piscicole şi turistice. spaţiul orăşenesc destinat cu precădere locuinţelor. • oraşe cu funcţii industriale şi de servicii. sunt localităţi urbane mari şi foarte mari în cadrul cărora există o largă varietate de activităţi. de transport. cerealiere şi de creşterea animalelor. cu industrie de prelucrare a materiilor prime agricole şi aşezări cu industrie prelucrătoare a materiilor prime minerale. pe mari artere de circulaţie care permit pendularea forţei de muncă) şi aşezări rurale cu activităţi meşteşugăreşti sau ale industriei mici şi artizanale. • aşezări rurale cu funcţii mixte între care se disting cele cu funcţii agro–industriale. pomicole. cu funcţii agro–forestiere. în cadrul cărora predomină un anumit tip de activitate: • zone rezidenţiale. cerealiere. de cele mai multe ori acestea sunt capitale ale statelor sau ale unor regiuni administrative. • oraşe cu funcţii predominant de servicii (turistice. comerciale. Caracteristicile funcţionale ale oraşelor îşi pun amprenta asupra structurii interne a acestora. aşezări cu creşterea animalelor. aşezări rurale cu funcţii agricole şi servicii exterioare (în apropierea unor puternice centre polarizatoare. pe primele locuri fiind însă cele industriale şi de servicii.

Manhattan.5. toate marile oraşe ale lumii au conturată în partea centrală o astfel de zonă. cu funcţii complexe există mai multe zone industriale specializate. zone verzi. Manhattan. acestea pot fi amplasate în diverse părţi ale localităţii. alte zone. 132 .• • • zone industriale. acestea au un rol important în echilibrarea fizică şi psihică a populaţiei urbane. în atenuarea efectelor negative precum poluarea. în cazul oraşelor mari. comerciale. pe suprafaţa cărora se concentrează activităţile industriale dar şi cele de servicii orientate spre acest domeniu. Sisteme de aşezǎri Pornind de la definirea aşezării ca „sistem termo-dinamic şi informaţional optimal deschis” şi de la realitatea existenţei unei mari diversităţi de astfel de sisteme în cadrul complexului sistem geografic sau teritorial. recreative etc. literatura de specialitate abundă de studii referitoare la raporturile existente între aşezări. care contracarează tendinţa de puternică artificializare a mediului. New York). care concentrează cele mai importante activităţi de servicii (ex. de transport.2. financiare. SUA 2. New York.). specializate pe anumite tipuri de activităţi de servicii (socio-culturale.

Cele mai importante sunt relaţiile de subordonare. 2000.Dacă într-o primă fază s-a vehiculat mai ales conceptul de reţea. 34). Humeau. p. 33) reliefează faptul că elementele acestui sistem sunt aşezările de diferite tipuri aflate în relaţii de interdependenţă şi constituind subansambluri. în aşa fel încât orice modificare importantǎ la nivelul unei unitǎţi elementare semnificative poate genera modificǎri asupra caracteristicilor similare ale altor aşezǎri” (Ianoş. în prezent se utilizează cel de sistem de aşezări având o conotaţie mult mai complexă (Ianoş. şi externe. Humeau. Sistemele de aşezǎri sunt considerate a fi „ansambluri constituite prin seturi de relaţii de interdependenţǎ între mai multe aşezǎri (urbane şi rurale). Schema prezentată (fig. 2000). Aşezări SISTEM DE AŞEZĂRI de servicii politicoadministrative ELEMENTE RELAŢII INTERNE Ansambluri de aşezări STRUCTURA economice demografice Fig. p. interne. Relaţiile sunt clasificate în două categorii. care dau naştere reţelei. 34). urmate fiind de relaţiile economice şi demografice. 33. ce stabilesc ierarhia în sistem. 35) 133 . care conectează sistemul la complexul de sisteme din care face parte. Sistemul de aşezări (cadrul conceptual) (după Ianoş şi Humeau. Cele mai importante sunt relaţiile de servicii şi cele politico-administrative. creând o structură de piramidă în vârful căreia se află cea mai dezvoltată aşezare (fig. 2000.

ceea ce duce indiscutabil la o ierarhizare şi clasificare a acestora. Este unanim acceptat faptul că în realitate. p. în România fiind date ca exemple sistemele axate pe satele Bozovici. raportat la tipurile de aşezări. Trei niveluri ierarhice (după L. 33) Întreaga varietate de elemente şi de relaţii determină existenţa unei varietăţi de sisteme. Gurahonţ. Pleniţa etc. Humeau. în opinia autorilor lucrării Teoria sistemelor de aşezări umane termenul de sistem de aşezări rurale poate fi folosit doar în cazul în care în vârful piramiei se află satul cel mai dezvoltat. în Ianoş. există două categorii de sisteme şi anume urbane şi rurale. Astfel de sisteme pot fi găsite doar în spaţii profund rurale. Bălăceşti. 34. Bourne. Podu Turcului. cu funcţii intercomunale. 2000.Metropole Centre regionale Orase Asezari rurale Fig. 134 . Dacă în cazul sistemelor urbane situaţia este clară. S.

inacceptabil în condiţiile în care se ţine cont de populaţia urbană mai numeroasă. prestări servicii. considerate a fi pur rurale. Centrul rural cu funcţii intercomunale oferă în plus unele servicii comerciale şi medicale specializate. asistenţă medicală. 2000. de obicei. Humeau.Configuraţia ierarhică a unui astfel de sistem rural va avea la bază cătunul. juridice. pe care nu îl regăsim în cătune). satul reşedinţă de comună şi satul cu funcţii intercomunale. dar şi altele de natură spirituală. p. Raporturile dintre acestea se axează pe o succesiune de relaţii foarte clare. (Ianoş. 135 . autorii propun acceptarea unei situaţii deosebite în care în vârful piramidei se află un oraş situat la baza piramidei urbane şi căruia îi sunt subordonate centrele rurale cu funcţii intercomunale. concept acceptabil dacă se analizează activităţile pe care oraşul le prestează spaţiului rural şi ponderea mai ridicată a localităţilor rurale în sistem. Relaţiile dintre sat (cătun) şi reşedinţa de comună se bazează atât pe furnizarea unor servicii complexe. pe nivelele următoare situându-se satul. ca serviciile religioase (aproape în fiecare sat există un aşezământ bisericesc. între cătun şi sat relaţiile se bazează pe furnizarea de către acesta din urmă a unor servicii comerciale de bază (cătunul nu are. precum cele comerciale. Sistemele de aşezări rurale sunt prin dimensiunea lor spaţială şi prin nivelul de complexitate sisteme locale. Astfel. Pe lângă sistemele menţionate. 100). învăţământ. unităţi comerciale). În acest caz avem de a face cu un sistem rural discutabil.a. de învăţământ liceal ş. cât şi a celor de administraţie. aflate la nivelele inferioare ale ierarhiei aşezărilor.

economia. dar şi relaţiile omului cu mediul pe care îl locuieşte. Este alcătuit din subsisteme cu rol determinant precum populaţia. aşezările. Omul. Componentele antropice. care se manifestă în planul real prin comportament. naturale şi antropice. unitatea de bază a sistemului antropic. Sistemul socio-cultural – element component al sistemului geografic Marea complexitate a geosistemului rezultă din numărul însemnat de elemente componente. este alcătuit din elemente şi relaţiile dintre acestea. între care se stabilesc relaţii sociale de diverse tipuri. Sistemul antropic este rezultatul acestor relaţii de intercondiţionare între mediul natural şi om. 136 . Această adaptare reprezintă relaţia pe care o are cu mediul. îl condiţionează transformându-l mai mult sau mai puţin în raport de propriile necesităţi. este o entitate socială. care formează un ansamblu funcţional bine definit şi cu o evoluţie coordonată.3. că cele două sisteme formează un întreg bazat pe caracteristicile specific umane. rezultatul fiind un comportament specific cu manifestări variate atât în timp cât şi în spaţiu. Sistemul socio-cultural. astfel. sunt numeroase şi variate. ELEMENTE DE GEOGRAFIE SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ 3. şi din diversitatea extremă de relaţii existente între acestea. Sistemul cultural are la bază relaţiile interumane care dau naştere unor grupuri specifice. constituite la rândul lor într-un sistem aparte. relaţie de interdependenţă prin care omul şi societatea creată de el răspund influenţelor mediului dar. cea socială şi cea culturală. La toate acestea se adaugă sistemul social şi cel cultural rezultate din formele de manifestare a vieţii sociale şi culturale şi care reprezintă comportamentul uman. în acelaşi timp. Se poate spune. deci. Elementele sunt grupurile sociale formate dintr-un număr variat de indivizi. relaţiile politice.1. trăieşte si se organizează în grupuri mai mari sau mai mici reuşind. să se adapteze mediului geografic. ca oricare altul.

dintre acestea şi mediul natural. conflicte etc.Marea diversitate şi complexitate a comportamentului uman se remarcă şi în dificultăţile pe care specialiştii le au în definirea unor concepte precum cultura şi civilizaţia. a diverselor procese care se produc în societatea umană (migraţii. cultura reprezintă un ansamblu structurat de valori creat de societatea umană în procesul său evolutiv. care vizează structura de grup a societăţii. cel detaliat şi cel generalizat. este condiţionat cultural. difuzie). care reflectă relaţia dintre elementele componente. care analizează dimensiunea spaţială a acestor fenomene demografice. Civilizaţia. exprimă nivelul de dezvoltare a unei societăţi determinate istoric. În esenţă. care se ocupă cu descoperirea caracteristicilor unor ansambluri mari de populaţie şi geografia populaţiei. demografia. 3. Tot ceea ce facem. Cea de a doua studiază repartiţia spaţială în relaţie cu evoluţia istorică a elementelor componente ale culturii şi civilizaţiei. invenţii. noţiune strâns înrudită cu conceptul cultură. Structuri de bază ale sistemului social Studiile efectuate asupra omului ca entitate componentă a geosistemului se pot plasa la diferite niveluri de analiză. cea socială şi cea culturală se orientează spre studiul comportamentului uman în spaţiu şi a structurilor socio-culturale rezultate. Numeroasele definiţii date acestor noţiuni subliniază marea varietate de opinii şi de forme de raportare a omului la propriul comportament. se regăsesc analizele din domeniul geografiei sociale. este considerată ca o etapă superioară în procesul de evoluţie a culturii caracterizată printr-un mare grad de complexitate. gândim. cu studiul proceselor culturale (descoperiri. se ocupă. spunem. de asemenea. Prima îşi concentrează atenţia asupra formelor de organizare spaţială a indivizilor şi a relaţiilor dintre ei. Din această perspectivă ea se înrudeşte cu sociologia. 137 .). Cele două ramuri ale geografiei. cu excepţia câtorva elemente de comportament instinctiv. elemente ale culturii sociale şi elemente ale culturii spirituale. Astfel s-au născut ştiinţe precum psihologia. care abordează comportamentul uman individual. clasificate în trei categorii: elemente de cultură materială. determinând modificări importante în sistem.2. psihologia şi geografia culturală. a cauzelor apariţiei acestora. Între cele două niveluri de studiu.

2.1. clasificarea lor în raport de caracteristicile şi relaţiile pe care le dezvoltă între ele şi poziţia acestora în cadrul societăţii. adaptându-se permanent la schimbările sociale. suferă modificări. interacţiunile sociale (relaţiile sale cu restul societăţii). Forma de bază existentă în toate tipurile de societate de-a lungul istoriei este familia nucleară (soţ. Din studiile efectuate de-a lungul timpului s-a remarcat faptul că. un mic sistem social. un astfel de exemplu fiind „comunitatea”. soţie. Este bine cunoscut faptul că indivizi cu poziţii socio-economice similare au tendinţa să se grupeze. caracteristicile şi comportamentul lor. S-a sugerat de către unii autori că o comunitate este un grup. De asemenea. Structura internă a grupurilor sociale Luând în considerare structura internă (elemente componente şi relaţii) sociologii au clasificat grupurile în două categorii majore: • grupuri primare la baza cărora stau relaţiile de înrudire. cei care împărtăşesc aceleaşi idei despre lumea în care trăiesc şi au acelaşi comportament socio-cultural formează grupuri distincte. grup de bază al oricărei societăţi. Familia. geografia socială se concentrează asupra relaţiilor şi interacţiunilor acestor microsisteme. Din perspectiva teoriei acţiunii sociale procesul de interacţiune dintre două persoane se constituie într-un microcosmos al sistemului social. 3. chiar intime. legăturile de bază (cele din interiorul său). Există numeroase definiţii ale acestui grup.Pentru a înţelege modul de formare a grupurilor sociale. grupurile. cel mai important fiind „familia”. şi de durată. relaţiile de bază care determină formarea grupurilor sociale şi comportamentul lor în societate sunt de două tipuri: economice şi culturale. • grupuri secundare realizate pe baza relaţiilor de asociere. se orientează pe trei niveluri de analiză: structura internă a grupurilor. De mai mare interes pentru geografia socială sunt grupurile secundare. Studiile de geografie socială cu privire la elementele de bază ale sistemului. În acest cadru apar primele forme de socializare a individului. conţine un număr mai mic sau mai mare de membri între care relaţiile sunt strânse. cu referire frecventă la arealul pe care se extinde. formate pe baza relaţiilor de vecinătate şi anume comunitatea. se manifestă relaţii afective etc. pe un set de reguli. acesta bazându-se. aflându-se în relaţie cu mediul. copii) care. ale 138 . în esenţă. rezultată din relaţiile cu întregul sistem.

cu rol de susţinere a regulilor sociale (codul moral) pe baza cărora supravieţuieşte comunitatea. cu precădere în cele rurale. S-a remarcat şi faptul că aceste relaţii sunt în general orientate local. SUA) Relaţiile sociale sunt bine definite. factorii de control fiind familia şi biserica. Exemplu de comunitate (Oneida. bine închegat. Alte caracteristici ale comunităţii sunt următoarele: • membrii îşi cunosc bine locul în societate. • cultura este omogenă. societatea este grupată astăzi pe alte criterii. Comportamentul este în general reglat de obiceiurile locale. care se mai regăsesc în prezent doar în zonele mai slab dezvoltate din punct de vedere economic. iar interacţiunile dintre indivizi se manifestă pe o mare varietate de planuri. Ca urmare a creşterii complexităţii sistemului socio-economic. Evoluţia societăţii umane din ultimele secole a determinat importante modificări la nivelul relaţiilor interumane. astfel. termenul „comunitate“ este definit ca grup social la scară redusă. • familiile reprezintă celulele comunităţii. elementul esenţial. • membrii sunt relativ imobili fizic şi social. De aceea. Grupurile primare nu dispar ci îşi schimbă funcţionalitatea. Familia nucleară devine cel mai 139 . ducând astfel la restrângerea spaţiului de manifestare a comunităţilor originare. cu o clară delimitare spaţială. sau ca set de grupuri primare strâns relaţionate.cărui relaţii se orientează spre nivelul naţional sau spre cel local. Tradiţia este.

sindicate. Cincinnatti. dar pe alte criterii precum interesul individual. societăţi). grupuri de presiune. religioase. SUA. asociaţii de afaceri. Grup de voluntari în campania electorală. Relaţiile care duc la conturarea acestor grupuri sunt de natură culturală. Astfel de motivaţii duc la naşterea a două tipuri de grupuri: • cele cu scopuri expresive (asociaţii voluntare) caracterizate prin relaţii şi activităţi care implică satisfacţia membrilor componenţi şi • cele cu scopuri materiale (sindicate. 2004 Din acest punct de vedere geografia socială are ca principală sarcină examinarea distribuţiei grupurilor. Un alt criteriu de grupare în prezent este interesul comun. 140 . ca în cazul grupurilor rasiale. relaţiile care se dezvoltă între ele.important grup primar fiind puţin afectat structural de schimbările sociale şi economice ale lumii moderne. bande. partide politice). Asociaţiile voluntare sunt compuse din indivizi care se grupează pe baza unor interese comune. economică sau politică şi sunt determinate de factori independenţi de voinţa membrilor lor. asociaţii de afaceri etc. stabilirea proceselor care au determinat gruparea.. dispersia şi regruparea spaţială a acestora. etnice. pe care le consideră ca determinante în alcătuirea şi funcţionarea grupurilor respective (cluburi. Indivizii continuă să se grupeze. Cel de al doilea tip de grupuri. apar cu scopul de a obţine acele avantaje pe care membrii lor nu le pot obţine individual.

în care apar conflicte cu privire la ceea ce revine fiecărui individ. capitaliste. În societăţile preistorice ale vânătorilor şi culegătorilor a existat un oarecare echilibru între resurse şi populaţie. În raport cu poziţia lor în sistemul socio-economic acestea au o anumită putere de acumulare a resurselor. • situaţia pieţei. însă. 141 . exprimată prin distribuţia resurselor ca urmare a puterii pe care o deţin acestea. • inegalitatea dintre grupuri.3. adică din capacitatea lor de a acapara resursele existente. rezultate din competiţia permanentă faţă de resursele limitate ale societăţii actuale. În cadrul tuturor tipurilor de societăţi existente de-a lungul istoriei resursele au fost limitate.2. care determină un anumit nivel de trai (nivel al veniturilor) şi care influenţează ulterior localizarea spaţială şi accesul la resursele amplasate diferit. De aici rezultă inegalitatea acestor grupuri atât în cadrul societăţii cât şi a distribuţiei lor teritoriale. ce naşte o ierarhie pe verticală. sau poziţia relativă a grupurilor în raport cu piaţa resurselor. de piaţă). o poziţie în plan orizontal. Nu întotdeauna. astfel încât conflictele sunt anulate. strict economic. în cazul aşa numitelor societăţi competitive. Din acest punct de vedere. exprimând poziţia grupurilor aflate în această competiţie. grupurile de bază ale societăţii sunt clasele sociale. Nu acelaşi lucru se întâmplă. Această putere rezultă din poziţia pe care ele o au pe piaţă.2. cele bazate pe relaţii de inegalitate socială (feudale. • puterea deţinută. Poziţia pe care o ocupă diversele grupuri în competiţia pentru resurse este determinată de puterea deţinută în cadrul societăţii. În cele bazate pe principii egalitariste se presupune că resursele sunt împărţite în mod echitabil. Acestea pornesc de la patru caracteristici ale sistemului socio-economic: • conflictele între grupuri. Relaţiile dintre grupurile sociale Marea diversitatea a grupurilor sociale existentă în prezent a determinat nevoia cunoaşterii nu doar a configuraţiei lor interne ci şi a celor rezultate din relaţiile ce se nasc între grupurile componente ale societăţii. acesta a fost un factor determinant în conturarea relaţiilor sociale. dominate de economia de piaţă. însă.

care a dus la apariţia societăţii moderne industrializate şi a celei de piaţă. servi) având fiecare o poziţie bine definită în societate. înlocuirea lor cu altele de tip financiar.3. Numărul membrilor săi este în scădere. Oraşele existente în momentul apariţiei primelor elemente industriale (întreprinderi) au manifestat o puternică forţă de atracţie asupra acestora prin concentrarea teritorială a unei numeroase populaţii. Procesul de industrializare s-a manifestat în primul rând în spaţiul urban. care reprezenta atât un important potenţial de forţă de muncă cât şi o valoroasă piaţă de desfacere pentru industrie. însă. relaţiile dintre aceştia se schimbă. importante schimbări sociale. de aceasta şi de modificările pe care ea le suferă în timp şi spaţiu. Familia rămâne grupul de bază. Odată localizată în spaţiul urban. coloni. adică la urbanizarea intensă a mari suprafeţe de pe Glob. ale cărei relaţii de producţie erau bazate pe proprietatea asupra pământului iar principala activitate economică era agricultura. distrugerea regulilor anterior stabilite. Procesul de industrializare. dar se modifică atât structural cât şi funcţional. erau nobilimea.2. contractual. Cele două procese au indus. având un impact din ce în ce mai slab în societate. Ele determină. la rândul lor. caracteristicile societăţii şi sunt determinate. De-a lungul evoluţiei istorice a umanităţii s-au produs importante modificări în cadrul relaţiilor sociale şi ale structurii societăţii. Principalele grupuri secundare. pe care a eliberat-o prin tehnologizarea agriculturii şi a integrat-o ca forţă de muncă proprie. a determinat ruperea acestor relaţii. s-a ajuns la creşterea foarte rapidă şi însemnată a populaţiei urbane. grupurile se află în relaţii de interdependenţă unele cu altele şi în relaţii cu societatea ca întreg. controlată printr-un sistem de reguli cuprinzând drepturile şi obligaţiile fiecăruia. ca şi rolul pe care îl joacă fiecare în 142 . fiindu-i astfel condiţionată localizarea şi repartiţia spaţială. o regrupare a indivizilor pe baza unor noi tipuri de relaţii. Astfel. Poziţia grupurilor sociale în cadrul societăţii Ca elemente componente ale sistemului social. ai căror membrii îşi cunosc foarte bine poziţia şi rolul în societate. Procesele cu cel mai mare impact au fost industrializarea şi urbanizarea.3. În perioada Evului Mediu. clerul şi oamenii simpli (ţărani liberi. În cadrul societăţii agrare predomină grupurile primare aflate în relaţie directă cu pământul. Cele două se află într-o strânsă corelaţie. familia era unitatea de producţie de bază iar comunitatea avea un important rol de control asupra membrilor săi. clase sociale ale epocii. aceasta a devenit un element atractiv pentru populaţia rurală. astfel. societatea feudală.

ale mediului natural şi ale celui antropic. 143 . Astfel apar asociaţiile voluntare. În aceste condiţii noi. Spaţiu social şi spaţiu cultural Spaţiul este elementul esenţial al sistemului geografic. atât în sfera economică cât mai ales în cea politică. comunitatea ca grup secundar este pe cale de dispariţie. Creşterea urbană s-a bazat pe atracţia populaţiei din diverse regiuni cu caracteristici socio-culturale diferite rezultatul fiind o eterogenitate socială a spaţiului urban. cu alte cuvinte o adâncire a diviziunii sociale a muncii. asociaţiile de afaceri. în acelaşi timp. noile relaţii sociale ducând la apariţia altor grupuri.luarea deciziilor şi susţinerea sa economică. controlul asupra abuzurilor. Omul percepe în mod diferit diversele suprafeţe terestre şi. Al doilea aspect rezultă din modul de gândire sau percepţie umană şi de folosire de către societate a spaţiului. religioasă. ocupaţională. care implică importante mişcări de populaţie. Se produce o din ce în ce mai mare specializare a forţei de muncă care implică o creştere a eficienţei şi a productivităţii. culturală etc.1. alese în funcţie de nevoile studiilor ce urmează a fi realizate. Procesul de urbanizare. determină modificări în structurile acesteia (pe grupe de vârstă şi sexe. etnică. Poziţia în spaţiu a acestora determină fragmentarea lui în areale (arii).). însă. bandele. sindicatele. O abordare a problemelor cu care se confruntă mediul natural şi societatea umană nu poate fi corectă fără o interpretare spaţială. geografia priveşte elementele sistemelor din perspectivă spaţială. partidele politice. Între toate. Spaţiul geografic şi civilizaţia 3.3.3. Primul aspect vizează calitatea spaţiului de a încorpora elementele tuturor sistemelor existente. Creşterea complexităţii societăţii şi a relaţiilor sale interne determină nevoia mai mare de organizare. aşa încât spaţiile cu adevărat importante sunt cele create de el prin activităţile pe care le desfăşoară. spaţiul poate fi abordat sub două aspecte de bază: ca recipient de elemente şi ca atribut al elementelor. Din acest punct de vedere. care introduce organizarea de tip managerial şi planificarea afacerilor. în repartiţia sa spaţială şi în relaţiile sociale. grupurile de presiune. 3. le modifică în funcţie de necesităţile proprii. Niciuna dintre analizele realizate de către numeroasele ştiinţe moderne nu elimină spaţiul ca element component al sistemului studiat. a priorităţilor. Conturarea lor depinde de calităţile elementelor respective iar clasificarea ştiinţifică se bazează pe criterii diverse.

se află spaţiul învecinat.Spaţiul social este un complex. sau teritoriul interactiv. care. cuprinzând areale locuibile. spaţii comerciale. Fiecare individ transportă cu el un astfel de spaţiu. individual. care sunt compuse din arealele mai reduse. Astfel se explică relaţiile încordate care apar între indivizi în situaţii de aglomerare. în care se dezvoltă cu prioritate relaţiile casnice dar care include şi legături sociale în afara casei. În exteriorul acestuia. Pentru a înţelege care sunt caracteristicile sociale ale unor teritorii largi este necesară înţelegerea fenomenelor care se petrec pe suprafeţe restrânse şi invers. determină disconfort. Spaţiu public (transport în comun) 144 . În funcţie de scara de analiză a spaţiului social s-a realizat o ierarhie pornind de la nivelul microteritorial. Este un spaţiu mai extins. intim. La nivel superior se plasează spaţiul familial. dacă este invadat. înconjurându-l. Cel mari redus ca dimensiune este spaţiul personal. un mozaic de areale caracterizate prin diverse relaţii interumane. suprafeţe extinse. precum cele cu vecinii şi prietenii. Un astfel de areal sau teritoriu este un spaţiu continuu sau discontinuu. fiecare fiind omogen din punctul de vedere al locuitorilor săi. care este un cadru personal de existenţă zilnică a indivizilor. în care se desfăşoară deplasările zilnice şi în care se dezvoltă relaţii secundare. utilizat de un individ sau grup pentru satisfacerea nevoilor sale. areale de dimensiuni foarte mici. Cuvântul „acasă” defineşte foarte bine spaţiul familial. spaţii de recreere (parcuri). până la nivelul macroteritorial. cel care se află în imediata apropiere a corpului uman şi care este un „spaţiu portabil”.

instituţiile publice etc. în primul rând. doar prin dimensiunea sa fizică ci. Percepţia este noţiunea care reprezintă capacitatea indivizilor de a cunoaşte mediul înconjurător prin intermediul propriilor simţuri. El se suprapune pe spaţiu geografic. a indivizilor care îl populează. În această categorie sunt incluse străzile. frecvenţa conexiunilor fiind. Spaţiu public (strada) Spaţiul social nu se defineşte. De aceea. mai redusă. care le înglobează pe toate celelalte şi în care se dezvoltă toate tipurile de relaţii sociale. grupurile sociale. Este un spaţiu relativ deschis ce poate fi convertit de către unele grupuri în spaţiu familial. parcurile. cel în care individul are libertate de acces dar nu neapărat şi de acţiune. Acesta poartă şi denumirea de spaţiu public. fiind o componentă a acestuia. De asemenea. îşi construiesc hărţi mintale şi imagini pe care le utilizează în orientarea în spaţiu. Prin percepţie spaţiul social devine o componentă a spaţiului psihologic. magazinele. pentru a-l înţelege trebuie studiate câteva caracteristici ale comportamentului uman în spaţiu şi anume percepţia. mişcarea (deplasarea) populaţiei şi comunicarea. deci. prin cea comportamentală. Este un spaţiu de interacţiune a unui număr mai mare de indivizi. prin intermediul informaţiilor pe care le primesc din realitatea înconjurătoare. drumurile. Indivizii. însă. percepţia se mai defineşte şi prin sentimentele pe care grupurile 145 .La cel mai înalt nivel se plasează spaţiul urban sau spaţiul regional.

domeniul african (Africa centrală şi cea sudică) şi domeniul vestic (Europa împreună cu întregul teritoriu rusesc. În cadrul fiecăruia se regăsesc. numeroase alte regiuni mai mici care prezintă caracteristici proprii. 35). Această personalitate rezultată din comportamentul spaţial al grupurilor culturale se manifestă vizual prin peisajul cultural definit de stilul arhitectural al clădirilor. Un astfel de areal nu se caracterizează printr-o reală omogenitate. credinţele religioase. se poate vorbi şi în acest caz despre diverse niveluri de analiză regională. Statele Unite ale Americii şi Franţa pot fi considerate regiuni culturale distincte datorită diferenţelor lingvistice şi istorice. denumite şi domenii culturale (fig. tradiţiile şi obiceiurile care se manifestă prin muzică. în cadrul fiecăreia se disting unele trăsături dominante care îi stabilesc personalitatea. Totuşi. Nu aceeaşi conotaţie o dau oamenii acestui fenomen în cazul în care el se produce într-un spaţiu predestinat (luncile râurilor) şi când rezultatele sunt benefice. Una dintre cele mai înfloritoare civilizaţii ale lumii. Acestea sunt: domeniul est-asiatic (Extremul Orient). de modul de utilizare a terenurilor şi de alte forme materiale. în spaţiul cultural vestic. De exemplu. Australia şi Noua Zeelandă). De aceea. De asemenea. însă. îmbrăcăminte specifică. fiind la rândul său alcătuit dintr-un complex de areale mai mari sau mai mici cu caracteristici culturale distincte. care dau naştere unei mari varietăţi de stiluri de viaţă ale indivizilor şi grupurilor sociale. Există doi termeni utilizaţi în acest caz şi anume cel de regiune culturală sau arie culturală. Spaţiul cultural nu se deosebeşte în mod esenţial de cel social. Ca în orice sistem teritorial. mediul având astfel o conotaţie simbolică şi culturală. de tipul căilor de comunicaţie. domeniul indic (Asia de Sud şi Sud-est). s-a dezvoltat ca urmare a exploatării agricole a luncii Nilului. La nivel global sunt delimitate câteva regiuni culturale.sociale le au faţă de spaţiul pe care îl locuiesc. În funcţie de acestea se conturează comportamentul uman. continentul american. producerea inundaţiilor este percepută ca un fenomen grav pentru societate atunci când ele afectează spaţiul locuit şi produc pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. Indonezia). De exemplu. domeniul islamic (nordul Africii. spaţiu favorabil datorită inundaţiilor care se produceau periodic şi care aveau rolul de a îmbogăţii solul cu substanţele necesare plantelor de cultură. Alte elemente culturale care definesc regiunile sunt formele de comunicare. SUA este subdivizată în regiuni 146 . dans. cea egipteană. Orientul Mijlociu şi Apropiat. între care limba este cea mai importantă. şi în regiunea culturală există o mare diversitate de elemente culturale şi de relaţii între acestea.

Colorado şi California). Arizona. a cărei limbă maternă este spaniola iar religia este romanocatolică. Franţa) Peisaj rural din spaţiu comunităţii Amish. New Mexico. Peisaj cultural – piaţă în spaţiul urban (Toulouse.culturale mai mici cum ar fi cea hispanică. Ohio şi Indiana. La nivel local pot fi deli-mitate arii culturale cu caracteristici distincte precum cea a populaţiei Amish din spaţiul rural al statelor americane Pennsylvania. extinsă pe suprafaţa câtorva state sudice (Texas. SUA 147 . locuită predominant de o populaţie de origine hispano-indiană şi mexicană.

148 .

care au aceleaşi relaţii în raport cu proprietatea. proprietara sau cea care deţinea controlul asupra mijloacelor de producţie şi clasa muncitoare. se remarcă pe suprafaţa Globului o multitudine de arii cu caracteristici sociale şi culturale distincte. Un prim element determinant este cel economic.3. Ca urmare. Astfel apar grupuri alcătuite pe baza vârstei membrilor dar şi în raport de caracteristicile rasiale. clasa este un grup de indivizi. fiind doar suprafeţe restrânse în interiorul spaţiului urban. Deşi mici. Unele sunt foarte extinse. Segmentarea socio-economică În concepţia marxistă cu privire la structura societăţii.2. au relaţii similare cu puterea şi societatea şi au tendinţa de a urma aceleaşi modele de comportament. Din perspectiva prezentului acest model este învechit. studiile cu privire la modul în care se grupează indivizii în spaţiu iau în considerare câteva motivaţii majore. Pentru perioada în care s-a emis teoria. Din această perspectivă. Un al doilea tip de grupare se naşte în raport de caracteristicile biologice ale indivizilor. care duce la apariţia claselor sociale. conturându-se sub formă de regiuni iar altele reduse. Segmentarea socială a spaţiului geografic Societatea actuală dezvoltată în spaţiul geografic determină prin complexitatea sa o segmentare a acestuia. ele nu sunt mai puţin importante deoarece scot în evidenţă marea complexitate a societăţii moderne din marile oraşe ale lumii şi dificultăţile cu care se confruntă populaţia lor. care rezultă din marea varietate a indivizilor şi grupurilor sociale. cea care se afla în poziţia de a-şi vinde forţa de muncă.3. au aceeaşi funcţie în organizarea producţiei. Aceste arii au dimensiuni diferite. lingvistice sau religioase. Nici factorul cultural nu este mai puţin important în delimitarea spaţială a grupurilor. două erau clasele de bază ale societăţii: burghezia. Multe dintre ele se nasc pe baza apartenenţei etnice. În societatea occidentală actuală se adaugă un alt element în clasificarea grupurilor sociale şi anume elementul cultural. reprezentând felul în care acestea se raportează la societate şi care reprezintă în esenţă respectul de sine. a relaţiilor care se stabilesc între ele. concepţie apărută în secolul al XIX-lea. Din această perspectivă apartenenţa la o clasă socială este determinată strict economic. 149 .

ceea ce oferă putere. aşezări agricole care le susţineau economic pe acestea. există tendinţa ca indivizii să ocupe spaţii locative şi în raport de prestigiul personal. specific oraşelor vestice în perioada preindustrială dar şi celor din spaţiul asiatic şi sud-american în prezent. Deşi poziţia lor în societate este determinată în primul rând de relaţia cu mijloacele de producţie şi piaţa (elemente economice). Exista o asociere între centrele impunătoare şi satele limitrofe. când structura societăţii era simplă. Există numeroase astfel de exemple. Limita între urban şi rural era imperceptibilă. capacitatea de a dispune de bunuri materiale. comunităţile urbane se grupau pe două areale distincte: cel al elitei şi cel al majorităţii (agricultori). în general cele mai vechi şi neîntreţinute. Totuşi. de a obţine venituri. din perioada dinastiei Han. manifestată prin modelul elită/clasă muncitoare. În antichitate. Astfel ia naştere un anumit tip de organizare spaţială a oraşelor. iar densitatea locuitorilor era mare. În Evul Mediu s-a produs aşa numita „stratificare feudală” odată cu apariţia mai multor categorii (preoţimea. în timp ce locuinţele persoanelor oficiale. onoare şi care pot susţine sau pot diferenţia interesele determinate strict economic. săracii locuiau în apropierea localităţilor urbane. O altă caracteristică a 150 . elitele deţin locuinţele de calitate superioară (de lux) în timp ce grupurile cu venituri reduse ocupă clădirile de slabă calitate. Cartierele de locuinţe apar şi evoluează în raport de elementele sociale menţionate. la periferie. mai complexă. forma de organizare spaţială rămâne una simplă. clasei muncitoare. Modelul acesta se remarcă prin relaţia ce se realizează între elemente: centrul aparţine elitelor iar periferia. Rezultau oraşe foarte mari ca suprafaţă. Cel mai bun exemplu este cel al accesului pe care grupurile îl au la fondul locativ. în care caz marea majoritate a populaţiei locuia în afara zidurilor dar deservea centrul. a grupurilor sociale. oamenii simplii şi robii).Astfel se impune o nouă clasificare. care a determinat creşterea complexităţii modelului spaţial urban. de diverse alte interese decât cele economice. control. În raport de poziţia economică în cadrul societăţii. burghezia. De asemenea. la acestea se adaugă şi elemente culturale şi politice care creează prestigiu. ale conducătorilor şi clădirile publice se aflau în centru. Aceeaşi situaţie se regăsea în oraşele maiaşe din peninsula Yucatan. În oraşele Chinei antice. care se reflectă în nivelul veniturilor.

oraşelor respective rezulta din arealul intermediar existent. centrul era un spaţiu ceremonial. nu doar din punct de vedere spaţial dar şi cultural. apoi mica burghezie şi proletariatul. Graficul alăturat prezintă proporţia diferitelor clase în societatea britanică şi posibilităţile acestora de acces la locurile de muncă specializate sau nu. diplomaţii în al treilea district. Fiecare dintre aceste straturi sociale locuia în propriul cerc şi chiar în propriul district. Palatul Imperial încă dădea tonul. Acesta era centrul. care demonstrează păstrarea modelului de-a lungul timpului. „Viena…. înconjurat de teritoriul rezidenţial al elitei separat de spaţiul periferic al agricultorilor. mica burghezie în districtul intern şi proletariatul în cercul extern”. 151 . Palatul Imperial (Viena) Un bun exemplu pentru tipul de societate modernă. înalte oficialităţi. al monarhiei supranaţionale. la venituri mai mici sau mai mari (fig. Apoi urma „lumea bună”. Palatele nobilimii austriece. formată din nobili de a doua speţă. poloneze. 36). industriaşii şi negustorii în vecinătatea Ringstrasse. cu o structură socio-economică complexă este cea britanică actuală în cadrul căreia structura pe clase are o formă poligonală. nobilii şi palatele în inima oraşului. Stefan Zweig a realizat o descriere a Vienei la începutul secolului al XX-lea. cehe şi maghiare formau prin poziţie un al doilea spaţiu în jurul Palatului Imperial. industriaşi şi vechi familii.era un oraş foarte clar ordonat şi minunat orchestrat.

de mijloc (superioară) 90 80 70 f.% f. Relaţiile sociale. p. practic. Eyles. 152 . când tot pământul era. Chiar accentele diferite ale limbii britanice reflectă poziţia de clasă Puterea sistemului de clasă în Marea Britanie este. rezultatul trecutului ei feudal. specializată 60 50 40 30 f. de mijloc caracteristicile pieţei forţei de muncă clase Fig. intrarea în universităţi sunt deseori influenţate de apartenenţa la o clasă a unei persoane. accesul la slujbe. semispecializată şi fără specializare 20 10 cl. 147) Sistemul claselor joacă un rol important în societatea britanică. muncitoare cl. m. 1977. în parte. m. ne-manuală (intelectuală) elită cl. Relaţia dintre structura pe clase a societăţii şi piaţa forţei de muncă în societatea britanică (după Jones. 36. de mijloc (inferioară) cl. m.

acces determinat de nivelul veniturilor dar şi de siguranţa lor. în care densitatea populării este 153 . p. urmează cartierele vechi aflate pe teritoriul vechiului centru urban. Rezultatul este o conturare a spaţiului urban pe baza caracteristicilor societăţii. Australia – tip de oraş vestic În prezent. Dezvoltarea meşteşugurilor şi a profesiunilor a dus la separarea clasei nobiliare bogate de ţărani şi de masa crescândă a muncitorilor din fabrici şi din mine. în care cei angajaţi în comerţ au strâns mari bogăţii şi putere. destinat serviciilor şi afacerilor. 1992.stăpânit de nobilime (care constituia clasa superioară) şi era lucrat de ţărani. Aceştia au constituit clasa mijlocie. Statornicia tradiţiei britanice ajută la menţinerea acestor deosebiri de clasă. Toate acestea se relaţionează cu problema spaţializării prin accesul la fondul de locuinţe. oricât de subtile ar putea fi uneori (Goodman. într-o societate industrializată. 166). Brisbane. reprezentând o răsturnare a ordinii anterioare. în care statutul se baza pe proprietatea pământului. Revoluţia industrială a schimbat Marea Britanie dintr-o societate agrară. oraşul vestic este rezultatul evoluţiei societăţii industriale. Centrul este liber.

ca urmare a diferenţierilor existente în plan cultural-religios. Era. un cartier în interiorul oraşului. Segregarea este un proces complex definit ca „relaţie între distanţa socială şi spaţiul geografic”. determină o separare spaţială rigidă sau flexibilă. dar comunitatea evreiască a continuat să se dezvolte relativ grupat. asimilarea şi acomodarea. înconjurată de ziduri şi porţi. gradul de interacţiune dintre grupurile minoritare şi majoritatea populaţiei se reflectă în gradul de segregare. În funcţie de relaţiile existente între cele două categorii sociale în plan spaţial se manifestă trei procese: segregarea. Segmentarea etnică şi rasială Spaţiul social este fragmentat şi ca urmare a tendinţei indivizilor de a se grupa în raport de apartenenţa rasială şi de cea etnică. ghetoul a devenit un cartier regăsit frecvent în oraşul medieval şi care adăpostea comunitatea evreiască. Este vorba despre cartierele de lux. relaţii de convieţuire paşnică sau relaţii conflictuale. Această formă de segregare a dispărut de-a lungul ultimelor secole. izolată total noaptea şi în timpul sărbătorilor creştine.ridicată iar condiţiile de locuit sunt precare. adică tipul relaţiilor care se stabilesc între grupuri. ceea ce se traduce prin segmentare (separare) spaţială. Apărut prima oară în secolul al XIII-lea în oraşele musulmane. izolare spaţială atât a evreilor cât şi a societăţilor gazdă. Sentimentul apartenenţei la un astfel de grup este cu atât mai puternic cu cât indivizii sunt obligaţi să trăiască în condiţii aparte. El s-a născut din dorinţa de separare. Din această perspectivă. deci. pentru a reduce impactul influenţelor religioase ale societăţilor gazdă cât şi a feri comunităţile evreieşti de eventualele lor reacţii violente. Este vorba despre cazul minorităţilor rasiale şi etnice. 154 . care se deosebeşte de restul spaţiului prin faptul că adăposteşte o populaţie cu caracteristici distincte faţă de majoritatea urbană şi care este strict delimitat. în paralel cu poziţia superioară pe scara socială a indivizilor. Procesul de segregare se manifestă în plan spaţial prin apariţia ghetoului. Spre periferie şi în spaţiul imediat învecinat oraşului se produce o descreştere în densitate şi o creştere în calitate a spaţiului locuit. locuitorii acestor spaţii aflându-se la baza ierarhiei sociale. Acestea sunt obligate la o convieţuire spaţială cu majorităţile în mijlocul cărora s-au format. o comunitate închisă.

cu relaţii conflictuale. Model de segregare extremă ca urmare a relaţiilor încordate între evrei şi palestinieni În prezent. Chinatown. oraşul modern s-a îmbogăţit cu noi tipuri de cartiere închise (gated communities) dar care reflectă segregarea economică. În ultimele decenii. rasială. culturală. Londra etc. German Town. Procesul de segregare nu este însă ireversibil. termenul se utilizează prin extindere în cazul tuturor situaţiilor de separare spaţială (etnică. Recunoscute în toată lumea sunt cartierele marilor oraşe vestice (Chicago. care îşi permit să creeze spaţii edilitare de calitate superioară şi să se separe de restul populaţiei.Cartierul evreiesc din Ierusalim. Los Angeles. Aceste cartiere sunt izolate atât prin ziduri şi porţi în cazul celor nou construite la periferia spaţiului urban dar şi prin metode moderne de supraveghere (camere video) în interiorul oraşelor.): Little Sicily. Aceasta se realizează prin educaţie implicând însă şi 155 . interacţiunile dintre minorităţi şi grupurile majoritare variind foarte mult în timp şi spaţiu. Ele aparţin elitelor cu venituri importante. Asimilarea reprezintă pierderea identităţii grupurilor minoritare atât din punct de vedere social cât şi spaţial. economică) deşi delimitarea nu mai este decât rareori strictă. integrarea lor completă în noua societate. Între cele mai importante procese de interacţiune se numără asimilarea şi acomodarea. Noţiunea exprimă totuşi o segregare extremă.

fiinţă socială.4. nevoile materiale şi culturale. 156 . în contextul unor strânse legături cu majoritatea. Acomodarea este procesul în cadrul căruia minorităţilor li se permite să fie diferite de grupurile gazdă. să aibă un stil de viaţă diferit. Părinţii îşi păstrează limba maternă şi obiceiurile din spaţiul de provenienţă. Se încheie ca proces după două generaţii din momentul imigrării indivizilor. Deşi mişcările populaţiei au fost în general analizate din perspectivă demografică şi economică ele au şi o dimensiune socială importantă prin modificările pe care le aduc structurii societăţii. element activ al mediului geografic şi. educaţi la şcoala „noii patrii”. a indienilor din Marea Britanie şi a evreilor din lumea musulmană. Este un fenomen care apare ca urmare a mişcărilor migratorii produse la nivel internaţional şi care au ca rezultat apariţia grupurilor minoritare. îşi pierd identitatea. să se exprime printr-o „sub-cultură” (devenită ramură a culturii gazdă). Mobilitatea geografică a populaţiei şi spaţiul social Omul. care se produce în general pe distanţe mult mai lungi. 3. însă. în acelaşi timp.voinţa minoritarilor. în special mobilitatea intra-urbană şi în aria de influenţă a oraşelor şi migraţia populaţiei. Pentru ca aceste interacţiuni să se manifeste direct a fost nevoie de o permanentă deplasare în spaţiu. Există numeroase motivaţii pentru deplasările efectuate de indivizi şi grupuri: activităţile economice pe care trebuie să le desfăşoare. Astfel de situaţii se întâlnesc în cazul populaţiei de culoare din SUA şi Marea Britanie. relaţiile sociale pe care le dezvoltă. îşi bazează întreaga existenţă pe interacţiunile sale cu celelalte elemente componente ale geosistemului. Aceasta este o bună metodă de a rezolva problemele grupurilor pe care societatea nu doreşte să le asimileze. fiii. a grupurilor sociale şi a relaţiilor dintre ele. variatele influenţe pozitive şi negative pe care le suferă din partea mediului geografic. Din perspectiva dimensiunii spaţiale a mişcărilor pe care indivizii le realizează se poate vorbi despre mobilitatea pe distanţe reduse.

ducând la apariţia de cartiere cu caracteristici foarte diferite. care de multe ori aparţin unor categorii sociale (etnice.3. apartenenţa la o clasă socială influenţează foarte mult gruparea indivizilor în spaţiul urban. mult mai complicat ca urmare a faptului că indivizii se confruntă cu acest mediu complex. Aşa cum s-a precizat anterior. • factorul psihologic (satisfacţia atinsă în general atunci când necesităţile sociale se cuplează cu oferta favorabilă a mediului. de intimitate şi control şi „satisfacţia rezidenţială”. care se definesc în cazul indivizilor ce urmează în general calea familială de integrare în societate. de asemenea. nivelul de interacţiune socială. Mobilitatea spaţială determinată de vârsta indivizilor se referă la tendinţa diferitelor grupe de vârstă de a se localiza în areale specifice. Cele două extreme sunt cartierele închise (izolate) ale elitelor şi ghetourile specifice grupurilor sociale cu venituri reduse. fenomen complex. deplasările pentru muncă şi alte tipuri de deplasări (mobilitate socială). care se manifestă printr-o mare varietate de procese. statutul social). se conturează în aceste condiţii teritoriul familial şi sentimentul de „acasă”).1. Mobilitatea intra-urbană Spaţiul urban este un mediu foarte complex. care 157 . determinat de nivelurile de independenţă. un amestec de constrângeri şi nevoi specifice fiecărui grup. Se consideră că pe parcursul vieţii omului există cinci etape distincte. Există trei categorii de mişcări intra-urbane: mobilitatea în cadrul fondului locativ.4. Interacţiunile sociale sunt variate şi implică în mod determinant deplasările spaţiale. rasiale) marginalizate. Comportamentul uman în cadrul oraşului este. Această mobilitate este determinată de câţiva factori sociali importanţi şi care induc formarea de grupuri specifice: • stratificarea socială (clasa. în interiorul căruia se concentrează un număr foarte mare şi divers de elemente. • vârsta. Mobilitatea în cadrul fondului locativ reprezintă tendinţa indivizilor de a-şi modifica poziţia spaţială în oraşe în raport de accesul la fondul locativ. Alţi determinanţi sunt: necesităţile sociale (nevoia unor potenţiale interacţiuni dar şi a controlului asupra propriei intimităţi). Multe studii de geografie socială analizează aşa numita mobilitate în raport de „etapele ciclului vital”.

vecini. sau cartiere cu locuinţe mai modeste pentru familii vârstnice. Apar. Mobilitatea socială este cea care include deplasările rezultate din relaţiile sociale şi anume vizitele la prieteni. de multe ori având un singur membru. ce poartă şi denumirea de navetism. Acestea sunt mişcările pendulatorii. se pot lua măsuri cu privire la protecţia mediului înconjurător. etapa familiei cu copii în creştere şi educare. de reducere a nivelului de poluare pe diverse căi. ritmicitatea acestora şi dimensiunile lor spaţiale şi temporale. etapa văduviei (familie cu un singur membru). Fiecare dintre aceste areale au caracteristici proprii şi nevoi diferite. cu precădere a sistemului de transport. El poate duce la dezvoltarea unor relaţii interumane specifice şi la diverse forme de organizare spaţială. 158 . fără copii. zilnic sau săptămânal. ceea ce determină importante mişcări intraurbane şi modificări ale modelelor de spaţialitate urbană. procesul de organizare spaţială a oraşelor respective trebuie să ţină cont de aceste specificităţi şi de problemele cu care se confruntă. Deplasările pentru muncă sunt la rândul lor mişcări importante în cadrul oraşului şi în spaţiul său de influenţă. În funcţie de rezultatele acestor studii se dezvoltă reţeaua urbană şi suburbană de transport şi se delimitează noi cartiere de locuinţe. Alte tipuri de deplasări cu impact puternic asupra mediului urban sunt cele cu scop comercial (pentru cumpărături).îi influenţează comportamentul: etapa familiei simple fără copii. Fiecărei etape îi este specific un anumit comportament uman şi un anumit spaţiu vital. Studiile cu astfel de subiecte scot în evidenţă principalele direcţiile de deplasare zilnică pentru muncă a majorităţii populaţiei urbane. etapa familiei în aşteptare de copii. cu atât mai mult cu cât ele se manifestă în mod frecvent. De asemenea. De aceea. care îşi doresc să locuiască în clădiri spaţioase şi să dispună de spaţiu verde suficient pentru creşterea şi educarea copiilor în condiţii optime. rude. Cunoaşterea unor astfel de modele de deplasare în spaţiu a indivizilor este utilă în planificarea urbană. Impactul lor asupra societăţii nu este doar de natură economică ci şi socială prin rolul pe care îl au în organizarea timpului indivizilor şi care reprezintă un anumit tip de comportament. etapa familiei simple fără copii prin desprinderea acestora. cartiere în care se concentrează populaţia aparţinând uneia dintre etapele enumerate: cartiere ale familiilor tinere cu copii. astfel.

Astfel se nasc ariile culturale. care definesc spaţii mai largi sau mai reduse ocupate şi impregnate cu personalitatea diverselor popoare şi grupuri sociale. Elemente de geografie culturală Cultura este unul dintre cele mai complexe elemente ale societăţii. acest proces are un puternic impact asupra tuturor elementelor de mediu. Ea se naşte din relaţia pe care omul o are cu mediul în care trăieşte. Toate acestea reprezintă rezultatul unor importante procese care s-au manifestat în cadrul vieţii sociale de-a lungul istoriei. oamenii au creat elemente noi care le-au completat pe cele descoperite în mediu. Prin invenţii însă. elemente ale culturii spirituale şi elemente ale culturii sociale. reprezentând modul de cunoaştere a mediului de către oameni. deci. Un prim proces important este cel al descoperirilor. El a însoţit întreaga istorie a omenirii şi este încă prezent în societatea actuală. este parte integrantă a acestuia. nu individuale sau de grup. personalitatea prin amprenta pe care o lasă. Au urmat evoluţia şi difuzia. Cunoaşterea şi înţelegerea marii varietăţi a elementelor culturale a necesitat clasificarea acestora. La rândul său. care defineşte nu doar comportamentul uman ci şi peisajul geografic. 159 . Cultura a apărut odată cu omul.2. 3. procese indispensabile acumulării de noi informaţii şi elemente culturale şi răspândirii acestora pe mari suprafeţe ale Globului. Mişcările migratorii Migraţia este un proces caracteristic omului de-a lungul întregii sale istorii şi care a implicat comunităţi întregi sau grupuri largi din cadrul societăţii. Migraţia reprezintă în esenţă schimbarea reşedinţei dincolo de o limită administrativă sub impulsul unor factori determinanţi. specifici locului şi momentului istoric.4. mişcarea migratorie are puternice implicaţii în domeniul social şi cultural. Deşi considerată în general un fenomen legat strict de caracteristicile demografice şi economice ale geosistemului. îi evidenţiază. inclusiv sociale şi culturale. naturale şi antropice. ale căror motivaţii erau generale. determinând importante schimbări.5. care s-a realizat în trei categorii: elemente ale culturii materiale. Mase mari de populaţie care emigrează spre teritorii cu caracteristici socio-culturale total diferite de cele ale spaţiilor din care provin determină reale schimbări pe toate planurile.3.

De exemplu. credinţe. o implantare culturală în peisaj. religie. este un „testament personal şi social”. una dintre metodele de cunoaştere a vechilor civilizaţii istorice este cea a descoperirii vestigiilor materiale. Indiferent de contextul cultural. Casele destinate familiilor nucleare sunt specifice societăţii moderne. regăsite în artă. care au rolul de a consolida societatea. „rotunde precum cuiburile păsărilor” deoarece „Puterea Lumii se manifestă în cercuri”. cu peste 10 membrii. Ele se regăsesc în orice societate sub forma uneltelor. a formelor de locuire şi a modului de organizare a activităţilor productive. Ele coordonează comportamentul indivizilor. care oferă numeroase informaţii despre viaţa socială şi culturală a acestora. Este însă şi un element al culturii sociale prin formă şi dimensiuni. cele ale sistemului educaţional. Totul depinde de punctul de vedere din care acestea sunt analizate. al grupurilor sociale şi al întregii societăţi prin regulile (legile) impuse. Elementele culturii spirituale reprezintă partea nevăzută a culturii exprimată prin limbaj. Şi astăzi. În secolul al XIX-lea dar şi în zonele mai slab dezvoltate din prezent. Faptul că civilizaţia „albilor” le-a impus traiul în locuinţe poligonale (pătrate. casa este mai mult decât un adăpost. Această clasificare nu este însă strictă. care depind de structura sistemului familial. religios etc. Delimitarea categoriilor respective este artificială. exprimă calitatea lor de elemente ale culturii spirituale. exprimă dimensiunea spirituală a indivizilor care le construiesc şi le locuiesc. în care predomină acest tip de grupuri primare. dreptunghiulare) îi nemulţumeşte profund. În acelaşi timp. o exprimă. stilul construcţiilor. 160 . literatură.Elementele culturii materiale reprezintă expresia fizică a relaţiei omului cu mediul în care trăieşte. Ele fac parte din peisajul cultural al diferitelor spaţii ale Globului. Elementele culturii sociale sunt instituţiile din domeniile politic şi legislativ.. predominante sunt casele destinate unor familii foarte numeroase. o casă este element al culturii materiale deoarece este o formă fizică utilizată ca adăpost. modul în care sunt aranjate acestea. cele mai multe dintre elemente putând fi incluse în oricare dintre ele. valori spirituale. Indienii Sioux din Statele Unite ale Americii. se adăpostesc în locuinţe cu forme circulare.

Casă de pământ din Ruanda (Lehm) Casă medievală (Franţa) 161 .

reprezentând semnele. Există apoi comunicarea prin imagini. are ca scop convingerea membrilor societăţii cu privire la diversele probleme ale mediului înconjurător. formă de interacţiune a indivizilor. capul. Forme de comunicare Un element esenţial al sistemului socio-cultural este comunicarea. Categoria respectivă cuprinde formele de comunicare corporală. mişcările anumitor elemente componente ale corpului uman (membrele. care cuprinde diverse semne cu conotaţie specifică fiecărei culturi sau cu semnificaţie generală.5. specific mass-mediei.Casă din secolul al XIX-lea (Londra) 3. Limba este un sistem de comunicare prin intermediul vorbirii. Există numeroase tipuri de comunicare. de conturare a grupurilor sociale. Cea mai importantă este comunicarea lingvistică. faţa) cu ajutorul cărora se transmit informaţii. prin intermediul limbilor şi dialectelor. o colecţie de sunete având un înţeles comun pentru un grup 162 . Comunicarea lingvistică se realizează cu ajutorul limbilor şi dialectelor. Alături de aceasta. limbajul publicitar. Toate populaţiile Globului au o limbă proprie sau un dialect utilizat în comunicarea zilnică.1. există şi alte forme cuprinse în aşa numitul limbaj al semnelor. Un exemplu de imagini cu semnificaţie generală este cel al semnelor de circulaţie folosite la nivel mondial. Utilizând toate aceste categorii.

Bangladesh). Un bun exemplu este cel al utilizării pe scară foarte largă a noilor tehnologii. lexicale. Comunicarea prin intermediul limbajului este deosebit de complexă ca urmare a faptului că există o mare variaţie în exprimare la nivelul diverselor grupuri mai mari sau mai mici. Acestea se caracterizează prin anumite particularităţi fonetice. a existenţei imperiilor coloniale într-o anumită etapă istorică. vorbite pe teritoriile mai multor state. în principal datorită evoluţiei istorice a acestora. a formelor de comunicare prin internet etc. iar pe de altă parte datorită influenţelor extinse în toate domeniile (politic. Chineza. social. prezenţa variaţiilor în modul de exprimare până la nivelul unor grupuri mici a determinat specialiştii să ia în considerare existenţa unor ramuri ale limbilor respective. provenite fiind în cea mai mare parte din SUA. care. În acelaşi timp. cultural) a civilizaţiei americane. astfel că la ora actuală nu se cunoaşte numărul exact de limbi existente pe Glob. Unele dintre acestea sunt vorbite regional dar. a sistemelor computerizate.. Ea permite transmiterea ideilor ce stau la baza tuturor activităţilor umane şi a relaţiilor socio-culturale care caracterizează o naţiune sau un stat. este foarte greu să se delimiteze spaţial răspândirea lor. spaniola. Delimitarea între limbi şi dialecte nu este încă bine definită. Aceste diferenţe au dus la conturarea unui număr foarte mare de limbi pe Glob. portugheza sunt limbi internaţionale. Utilizarea mai frecventă în prezent a limbii engleze este determinată pe de o parte de recunoaşterea ei pe plan internaţional ca limbă oficială în întâlnirile la nivel înalt între oficialităţile diverselor state sau în cadrul organizaţiilor mondiale. Unele limbi sunt utilizate de către mai multe naţiuni iar pe teritoriul unor state se folosesc limbi diferite. datorită numărului mare de locuitori ai acelui spaţiu reuşesc să ocupe locuri fruntaşe în ierarhie. care nu împiedică total comunicarea cu grupul majoritar. De asemenea. Limbile internaţionale înlesnesc comunicarea în toate domeniile la nivel global. Engleza. ţări cu o populaţie foarte numeroasă. utilizează limba engleză ca formă de comunicare. Se remarcă astăzi o utilizarea pe scară largă a anumitor limbi (tabelul 1). pe care le-au numit dialecte. bengali se folosesc aproape exclusiv pe teritoriul statelor respective (China. utilizatorul limbajului de bază. India.de indivizi. 163 . economic. etc.. hindi.

cu extindere redusă: albaneză. 37). situaţie vizibilă în cazul grupurilor izolate. astfel că le-au grupat în familii lingvistice şi ramuri lingvistice. Cele mai utilizate limbi pe Glob (2006) Limba Chineză Hindi Engleză Spaniolă Bengali Rusă Portugheză Japoneză Germană Coreeană Franceză Vorbitori (mil. lingviştii consideră că marea majoritate au rădăcini comune. Miile de limbi utilizate în lume pot fi grupate într-un număr relativ mic de familii lingvistice. Acestea se adaptează pentru a înlesni contactele dar diferenţele nu dispar definitiv. SUA utilizează şi astăzi forme lingvistice elisabetane ale secolului al XVI-lea. care au o origine comună dar care au evoluat ca limbi individuale. Cea mai cuprinzătoare este familia indo-europeană. care este compusă din mai multe ramuri lingvistice reprezentând colecţii de limbi. armeană. care au dispărut demult şi din Anglia. datorită permanentei lor modificări. celtă şi greacă (fig.Tabelul 1. alcătuită din patru ramuri importante: germanică. Familia lingvistică este o colecţie de limbi relaţionate printr-un strămoş comun. ale căror dialecte nu se adaptează aproape deloc la modificările survenite de-a lungul timpului în limbile ţărilor pe teritoriul cărora se află amplasate. Deşi în prezent există un număr foarte mare de limbi şi dialecte folosite la nivel global. 164 . Comunităţi izolate din Munţii Appalachi.) 938 393 366 365 222 179 172 134 107 83 83 Repartiţia spaţială a dialectelor este mult mai complexă. romanică. în acelaşi timp. Dialectele sunt cu atât mai diferite cu cât relaţiile între comunităţile respective sunt mai slabe. Alături de acestea sunt incluse ramuri mai mici. Ele evoluează rapid în timp datorită comunicării frecvente între diverse comunităţi cu limbajele lor specifice. ca urmare a folosirii lor de către grupuri mai mici de populaţie şi. balto–slavică şi indo–iraniană. răspândită pe toate continentele.

165 .

Cea mai importantă a fost limba gotică utilizată în centrul şi estul Europei. Această ramură lingvistică cuprinde şi numeroase dialecte între care se disting cele reto-romane utilizate în Elveţia. şi dispărută datorită convertirii vorbitorilor la alte limbi prin dominaţie politică sau religioasă. ceha. în Africa de Sud. sârbo–croata. vestul şi nordul Europei (fig. macedoneana şi bulgara). Este utilizată oficial nu doar în Marea Britanie ci şi în America de Nord. 36). ucrainiana. limbă aparţinând grupului vest–germanic. Africa). estul munţilor Pirinei). Ultimul vorbitor a dispărut în secolul al XVI-lea în Crimeea. urdu utilizând alfabetul arab iar hindi alfabetul devanagari. diverse regiuni din America de Nord. având la bază limba latină. Ramura balto–slavică este alcătuită din două grupe lingvistice: limbile slave vechi şi limbile baltice. dialectul provensal utilizat în estul Franţei. Ramura romanică. este împărţită la rândul său în grupuri: grupul vest–germanic (limbile germanice de sus şi cele de jos) în Europa centrală şi vestică. franceză. dialectul catalan în nord-estul Spaniei (Barcelona. Limbile baltice sunt lituaniana şi letona. grupul nord–germanic (limbile germanice de est şi de vest) în Europa nordică şi grupul est–germanic format din mii de limbi dispărute în prezent. 166 . Toate limbile aparţinând ramurilor germanică şi romanică utilizează în scriere alfabetul latin. extinsă spaţial în state din centrul. Grupul indian cuprinde limbile urdu (Pakistan) şi hindi (partea centralnordică a Indiei). Limbile acestei ramuri folosesc alfabetul chirilic. Din acelaşi grup face parte şi limba bengali predominantă în Bangladesh. pashto (estul Afganistanului şi vestul Pakistanului). Engleza. portugheză. kurdă (nordul Irakului. vestul Iranului şi estul Turciei). Rusia. slovaca) şi slave de sud (slovena. Grupul iranian este alcătuit din limbile persană (Iran). limba sardiniană (Sardinia) etc. slave de vest (poloneza. Aceste limbi utilizează alfabetul arab. Andora. Vechile limbi slave sunt la rândul lor grupate în slave de est (rusa. Primele trei sunt utilizate nu doar pe teritoriile statelor naţionale din care provin ci şi pe spaţiile care aparţineau în trecut imperiilor lor coloniale (America de Sud şi Centrală. Ramura indo-iraniană este alcătuită din două grupuri lingvistice. are cea mai largă răspândire. este alcătuită din limbile teritoriilor dominate în antichitate de Imperiul Roman: spaniolă.Ramura germanică. care împreună formează limba hindustani. bielorusa). de exemplu convertirea la Creştinism şi înlocuirea limbii gotice cu cea latină. italiană şi română. Australia şi Noua Zeelandă.

welsha. austroneziană (malayo-polineziană). uralică (ramura finică – limba finlandeză. Fiind o formă de bază a exprimării personalităţii umane. Ţara Galilor şi Cornwall. utilizată de trei sferturi din populaţia Chinei. mongolă etc. nilo–sahariană (nordul şi estul Africii) şi khoisan (sud-vestul Africii). S-a ajuns însă la concluzia că religia este un sistem unitar de credinţe şi practici cu privire la fiinţe sau forţe supranaturale (Dumnezeu. Se presupune că apariţia credinţei în elemente supranaturale a însoţit procesul de apariţie a omului. Scoţia.5. ramura ungrică – limba maghiară) şi afro–asiatică (arabă şi hebrew). deci o permanentă prezenţă în viaţa socială. demoni etc. azerbaidjană. galica. Vechimea acestui tip de comportament uman este foarte mare. Tailanda. Vastul continent asiatic cuprinde numeroase alte limbi grupate în câteva familii lingvistice importante: japoneză. Franţa. Definirea noţiunii de religie s-a dovedit a fi o sarcină grea pentru diverşii specialişti care s-au ocupat de studierea acestui fenomen. Alte două limbi importante. coreeană. În Africa limbile. tătară. îngeri. zei. dar în prezent mai supravieţuiesc pe spaţii restrânse în Irlanda.Ramura celtă (irlandeza. thai (Laos. sunt grupate în trei familii: niger–congo a cărei ramură principală este benue-congo. duhuri. nordul Italiei. Caracteristici generale ale credinţelor religioase Religia este un element esenţial al culturii. de segregare şi conflicte.2. cu cea mai vorbită limbă. kazahă. swahili (utilizată din Africa Centrală şi de Vest până în Africa de Sud). Există numeroase alte familii lingvistice între care se distinge cea sino-tibetană cuprinzând cea mai vorbită limbă din lume mandarina (chineză). considerate a fi pe cale de dispariţie. bretona) au fost răspândite în insulele britanice. altaică (turcă. uzbekă. implicit. foarte numeroase. sudasiatică (vietnameza).). determinantă în comportamentul indivizilor. Germania. de formare a conştiinţei sale în relaţie cu 167 .). Vietnam) şi burmană (Myanmar) formează ramura tibeto-burmană. Pe continentul american dar şi în multe alte colţuri ale lumii există în prezent numeroase alte limbi obscure. 3. aparţinând populaţiilor indigene. care determină formarea unei comunităţi morale alcătuită din indivizii ce aderă liber. este şi sursă de conturare a unor grupuri sociale şi.

mediul pe care îl locuia. cele trei religii s-au caracterizat şi încă se mai caracterizează printr-un misionarism activ. în islamism este necesară recitarea doctrinelor iar în budism aderarea la practici specifice. în prezent ele sunt cel mai mult răspândite pe Glob. care are ca rezultat răspândirea rapidă şi pe spaţii largi a convingerilor respective. Astfel. 168 . Dorinţa de a le înţelege a dus la apariţia în timp a unui sistem de gândire menit să explice realitatea înconjurătoare. în care omul îşi desfăşura activităţile. a unor întemeietori. De asemenea. Aceste diferenţieri s-au transformat în principalele criterii pe baza cărora s-a născut o clasificare unanim recunoscută. Specifice multor religii sunt credinţa într-unul sau mai mulţi zei. În creştinism aceasta se manifestă prin botez şi comuniune. Integrarea lor în această categorie a fost determinată de modul în care au evoluat şi s-au răspândit în spaţiu. Cele trei religii universale unanim acceptate sunt creştinismul. despre practici fundamentale. De asemenea. a universului şi a legilor sale. Multe dintre elementele şi procesele cadrului natural. concluzie la care s-a ajuns ca urmare a numeroaselor asemănări dintre ele. personalităţi marcante care au iniţiat aceste sisteme de gândire. socială sau geografică. În consecinţă. se presupune că toate religiile au o sursă comună de informaţie. îi erau acestuia necunoscute. Astfel. despre obiceiuri şi tradiţii. Diferenţe importante apar. indiferent de provenienţa etnică. includerea în comunităţile respective este în general un proces simplu. se consideră că pe plan mondial există trei categorii principale de religii: universale. etnice şi tribale. multe dintre caracteristicile lor fiind asemănătoare. despre spaţii sacre şi peisaje specifice. Există un interes permanent în cadrul celor trei religii faţă de atragerea de noi adepţi. formele de organizare şi de manifestare. indiferent de momentul apariţiei lor în timp. apar asemănări dar şi deosebiri în ceea ce priveşte evoluţia lor în timp şi spaţiu. Ca urmare. având şi cei mai numeroşi adepţi. existenţa unor scrieri sfinte. însă. Religiile universale sunt cele care au deschidere către întreaga populaţie a Globului. Studiile realizate de-a lungul timpului cu privire la credinţele religioase au scos în evidenţă faptul că toate religiile lumii au origini comune. islamismul şi budismul. În cazul tuturor religiilor se poate vorbi despre un sistem de organizare mai mult sau mai puţin complex. iar scopul unul şi acelaşi – cunoaşterea lumii înconjurătoare. în ceea ce priveşte numărul de adepţi ai fiecărei religii şi repartiţia lor spaţială.

şintoismul. înlocuirea acestora cu explicaţii oferite de ştiinţele moderne contemporane. cu trăsături fizice şi culturale care le influenţează direct. a celor cu probleme de integrare în societate. în ultimul timp au apărut noi credinţe. care au determinat formarea unor comunităţi distincte. 169 . Religiile tribale sunt puternic legate de mediul natural în care au apărut şi se manifestă. distribuţia lor spaţială este redusă. Transformarea în adepţi ai unora dintre aceste religii este deseori dificilă. Cu excepţia celor născuţi în respectivele comunităţi. iudaismul. Ele se caracterizează prin credinţa şi închinarea la spirite ale naturii materializate în elemente precum stânci. sunt adepţii islamismului. Principalele religii considerate a fi etnice sunt hinduismul. alături de budism. copaci. Acestor religii li se atribuie termenul comun de animism.Religiile etnice se caracterizează printr-o restrictivitate accentuată la nivelul unor grupuri etnice sau a unor state. caracterizat prin lipsa credinţei în zeităţi. Un bun exemplu în acest sens este ateismul. depăşind totuşi un miliard. confucianismul şi taoismul. Pe locul al treilea se află ateismul. ajutorarea celor cu probleme de sănătate fizică şi psihică. despre care se presupune că posedă puteri supranaturale ce trebuie respectate. fapt ce demonstrează caracteristicile ideologice ale lumii contemporane. peste două miliarde. Importanţa şi impactul pe care toate aceste religii le au în societate sunt strâns legate de dimensiunile lor numerice şi spaţiale. nu sunt acceptaţi decât cei care le adoptă întregul sistem de valori. Ultimele două. formează aşa numitul „complex religios chinez“. orientarea din ce în ce mai pregnantă spre interpretarea strict ştiinţifică a realităţii înconjurătoare. îi are creştinismul. şi care are ca scop declarat reabilitarea spiritului uman. Cei mai numeroşi adepţi. fiind astfel puternic dependente de spaţii specifice. În multe cazuri şi căsătoria cu membri din alte comunităţi religioase este interzisă. considerat a fi una dintre religiile actuale ale lumii. animale. rezultatul fiind un mozaic religios la nivel global. în mod special cele universale. ale căror ideologii se bazează pe noile informaţii ştiinţifice cu privire la mediul natural dar şi la caracteristicile psihicului uman. Mult mai puţin numeroşi. Un alt exemplu este cel al scientologiei. Alături de religiile clasice amintite. un sistem de credinţe şi practici apărut în 1952 în SUA. care rămâne astfel prima religie a lumii. Cele mai noi statistici cu privire la numărul adepţilor reliefează faptul că rămân predominante pe Glob religiile clasice. Ca urmare.

urmaţi fiind de musulmani. Numărul adepţilor diverselor religii pe Glob (2005) Religie Creştinism Islamism Ateism (fără religie) Hinduism Religiile tradiţionale ale Chinei Budism 170 Număr adepţi (mil. Evoluţia numerică a adepţilor diferitelor culte religioase pe Glob (milioane persoane) În ultimii 10 ani s-a înregistrat o creştere constantă a membrilor tuturor comunităţilor religioase. Cel mai însemnat ritm de creştere l-au înregistrat adepţii credinţelor religioase din China.Deşi o religie etnică.) 2100 1300 1100 900 394 376 . Tabelul 2. limitată teritorial la un spaţiu restrâns din sudul Asiei. Mult mai puţin numeroşi sunt adepţii celorlalte religii datorită răspândirii lor pe suprafeţe destul de reduse ale Globului. dezvoltat într-un areal puternic populat se plasează pe al patrulea loc în ierarhie cu 900 de milioane de adepţi. 38. hinduismul. creştere care se poate explica prin evoluţia numerică accentuată a populaţiei Globului. 2500 2000 1500 1994 1000 2005 500 0 creştini musulmani budişti hinduşi adepţii atei şi fara religiilor din credinţă China Fig.

De asemenea. 171 . prezintă numeroase asemănări dar şi deosebiri. O ramură este o diviziune importantă şi fundamentală în cadrul religiei respective. al căror număr a fost în continuă creştere. practicile fundamentale şi peisajul religios sunt foarte diferite. care a adus importante modificări în sistemul religios în cadrul căruia s-a manifestat. denominaţia este o diviziune a unei ramuri iar secta un grup relativ mic desprins dintr-o denominaţie şi care nu mai are relaţii cu religia de origine. Aceste noi învăţături au fost adunate în aşa numitele cărţi sfinte. islamismul şi budismul. fiind organizate în ramuri. Forţa cu care s-au manifestat de la început a determinat atragerea a numeroşi adepţi. prima în spaţiul vechiului Canaan. al relaţiei acestuia cu divinitatea şi în ceea ce priveşte originea şi teritoriul pe care îl ocupă în prezent. denominaţii şi secte. Ele provin. Fiecare a fost întemeiată de câte o personalitate marcantă. astfel încât în prezent aceste religii sunt cele mai răspândite pe Glob. nu departe de ţărmul Mării Roşii.6 4.Religie Animism Religii tradiţionale africane Sikhism Iudaism Baha’i Jainism Şintoism Zoroastrism Altele Număr adepţi (mil. Toate trei au structuri complexe.5. însă. din regiuni diferite.2 4 2.) 300 100 23 14 7 4. actualul stat Israel iar cea de a doua în Peninsula Arabia. Diferenţierile existente între cele trei religii se manifestă în planul percepţiei cu privire la originea universului şi al omului. care se păstrează până în prezent ca dovadă şi susţinere a ideologiilor respective. în oraşul Mecca.3. religii înrudite şi cu foarte multe asemănări. Ceea ce poate fi considerat comun din perspectiva originii spaţiale la cele trei religii este continentul Asia. creştinismul. Religii universale – caracteristici şi răspândire geografică Cele trei religii universale.2 3. Creştinismul şi Islamismul. îşi au originea în sud-vestul continentului.

numit Allah Creatorul. cel ceresc. Spre deosebire de oameni. Aceste spaţii au fost primele care au luat contact şi au îmbrăţişat noile ideologii. În anumite situaţii ei au luat chip de om şi au vorbit profeţilor. Scopul budismului este eliberarea din acest ciclu. fiind şi astăzi considerate locuri sacre ale fiecărei religii. Aceste ideologii creează anumite tipuri de comportament uman. Din această perspectivă. îngerii sunt fiinţe imortale. în regiunea Lumbini situată astăzi în Nepal. creaţi de Dumnezeu din lumină. o stare de iluminare. alcătuită din Dumnezeu Tatăl. care pot fi în concordanţă sau în contradicţie cu alte grupuri. care determină adepţii respectivi să se grupeze în comunităţi religioase şi să dezvolte relaţii specifice. care joacă la rândul lor un rol determinant în viaţa spirituală a adepţilor. singurul scop al acestei religii ca doctrină fiind atingerea stării de Nirvāna. Islamismul este religia unicului Dumnezeu. omul este captiv unui ciclu infinit moarte-renaştere în funcţie de karma acumulată în timpul vieţii. manifestată prin trinitate. Îngerii sunt prezenţe permanente în viata oamenilor. Spaţiul sacru. Sistemul de gândire budist este cu totul diferit. implicit cu întreaga societate. ce reprezintă condiţia inefabilă a Spiritului Treaz. Dumnezeu Fiul şi Sfântul Duh. Creştinismul are la bază credinţa în Sfânta Treime. scop care poate fi atins în timpul vieţii. La polul opus acestora apar demonii. care nu păcătuiesc. se supun întotdeauna lui Dumnezeu şi nu fac decât ceea ce el hotărăşte. considerată divinitatea supremă. Rolul lor este de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte sistemele de gândire. se remarcă importante diferenţe. În cazul creştinismului apar diverse alte forme. şi intrarea în starea de Nirvāna. este populat în cazul ambelor credinţe de multe alte spirite superioare precum îngerii. În cadrul creştinismului şi al islamismului. Opusul Nirvānei este Samsāra. Susţinătorul a tot ceea ce este în Univers. reprezentând ciclul reîntrupărilor. Stăpânul. Scopul creştinismului şi al islamismului este acela de a permite prin intermediul unei relaţii bune cu divinitatea trecerea în lumea de dincolo prin depăşirea momentului morţii şi obţinerea vieţii veşnice. care influenţează viaţa omului.Budismul a apărut într-un ţinut mult mai îndepărtat. credinţa se îndreaptă spre zeităţi şi diverse spirite supranaturale. unică. în nordul Indiei. sfinţi etc. heruvimi. 172 . care înseamnă suferinţă. abolirea a tot ce are legătură cu lumea reală. serafimi.

s-a născut în Bethleem (Iudeea) şi a copilărit în Nazaret (Galileea). A trăit 33 de ani. unde îşi găseşte sfârşitul prin execuţie în jurul anului 60. Unul dintre aceştia. Cea mai intensă activitate a sa s-a desfăşurat la Roma. Islamismul a fost întemeiat de marele profet Mahomed (Muhammad). Fost fariseu ce persecuta secolul al XII-lea) cu ardoare pe creştini. din Tars este considerat geniul ideologic Constantinopol. Este considerat urmaşul direct al lui Ismael. care aducea importante Profetul Mahomed mutaţii în sistemul de gândire al epocii 173 . în urma unei viziuni cristice. Religia pe care o creează s-a născut din revelaţiile sale auditive. Pavel (Biserica Sfânta Sofia. unul dintre fiii patriarhului Abraham (Avraam). care încep să se manifeste. conform legendei. cu numele său de origine Saul. între păgâni. născut la Mecca în jurul anului 570 într-o familie de negustori. acesta devine prin convertire. Iisus. Este unica religie care a îmbrăţişat ideea coborârii lui Dumnezeu pe Pământ sub formă materială. care au lăsat în urma lor Iisus Cristos numeroşi adepţi. cel mai important misionar. a pregătit 12 apostoli. al Creştinismului. Creştinismul a fost întemeiat de Iisus Cristos în urmă cu mai bine de 2000 de ani. începând cu anul 615. în timpul împăratului Nero. care propagă creştinismul în afara spaţiului iudeu.Fiecare dintre cele trei religii a fost întemeiată de câte o personalitate căreia îi poartă numele şi la care se raportează permanent. evreu de origine. pe care adepţii l-au considerat de la început Fiul lui Dumnezeu. După câţiva ani şi-a propovăduit mesajul monoteist. iar în perioada de maturitate a propovăduit noua credinţă. Mesia (unsul) reprezintă pentru creştini Logosul. verbul veşnic. ceea ce explică originea comună a Islamismului şi Iudaismului.

respective. la mică distanţă de graniţa cu India. pe care o descoperă. cea a echilibrului. Buddha. ameninţându-l cu moartea. efort drept. devenind Buddha sau Iluminatul. l-au determinat să părăsească Mecca şi să se stabilească în Medina. moartea. clanul Gautama. Suferinţa se naşte din Dorinţă. faptă dreaptă. având ca profesori doi călugări brahmani. Mahomed a murit în anul 632 la Medina. mai întâi suferinţele care-i apasă pe oameni. Dezgustat de viaţa sa îndestulată părăseşte definitiv palatul şi se dedică ascezei timp de 6 ani. Este. bătrâneţea. apoi o cale spre speranţa unei eliberări. aparţinând unei familii nobile şi bogate. astfel. care. posesorul celor Patru Adevăruri: totul este Suferinţă pentru fiinţele vii. În următorii ani. După această perioadă de severă mortificare a trupului (înfometare până aproape de moarte). Timp de 45 ani. astfel că a primit numele de Siddhartha („cel care şi-a atins ţelurile“). descoperă prin intermediul a patru întâlniri. nimicirea Dorinţei antrenează nimicirea Suferinţei şi Calea-cu-opt-Ramuri sau Calea-deMijloc (înţelegere dreaptă. în final Mecca fiind învinsă. pentru impunerea noii religii s-au produs conflicte armate între cele două localităţi. care trăieşte în sihăstrie. boala. împotriva sa s-au ridicat numeroşi duşmani. În jurul vârstei de 29 de ani face 3 scurte Buddha (Sarnath incursiuni în afara palatului şi are Archaelogical Museum) 3 revelaţii cu privire la viaţa reală. fondatorul religiei cu acelaşi nume. concentrare dreaptă). descoperă Calea de Mijloc. s-a născut în nordul Indiei în localitatea Lumbini aflată astăzi pe teritoriul statului Nepal. cea care duce la extincţia suferinţei. Copilul. meditând în căutarea Trezirii. Ca urmare. mijloace de existenţă drepte. unde se găseşte şi în prezent mormântul său. Copilăria şi tinereţea sa. Se aşează sub un smochin. oraş aflat la 300 km nord de primul. gândire dreaptă. petrecute în Kapilavastu. s-a născut în jurul anului 563 înainte de Cristos şi se pare că a manifestat calităţi deosebite. prin imaginea senină a unui călugăr. cuvânt drept. a călătorit prin 174 . au fost obişnuite pentru cineva născut într-o familie nobilă a acelor vremuri: viaţă lipsită de griji şi îndestulată.

s-au produs rupturi numeroase şi în Protestantism. Biblia (Canonul) este cartea de căpătâi a Creştinismului. având funcţia de logos (verb veşnic). cu ajutorul cărora aceste religii s-au propagat şi au rezistat de-a lungul miilor de ani. În timp. adunând în jurul său călugări şi adepţi laici. cel mai important fiind Tripitaka („întreitul coş”) sau Canonul budist. Confesiunea Protestantă şi cea Ortodoxă. natura şi soarta oamenilor în raportul cu divinitatea. Budismul are numeroase texte sfinte. înălţându-se în Parinirvāna (Nirvāna completă). Acestea au apărut în urma intervenţiei a două crize importante în sânul Bisericii Creştine. şi Noul Testament care conţine numeroase informaţii despre viaţa şi învăţăturile sfinte ale Mântuitorului Iisus Cristos şi sfaturi pentru buna organizare a bisericii şi a vieţii creştine. călugăriţe în comunitate. Astfel a apărut prima Biserică Protestantă. Iniţiatorul celei de a doua schisme a fost călugărul augustinian Martin Luther. care nu este altceva decât cartea sfântă iudaică Tanakh. s-a produs a doua schismă în sânul Bisericii Catolice din care s-a desprins Biserica Protestantă. profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg.Valea Gangelui. care nu contrazice ci întăreşte învăţăturile evreilor şi pe cele ale creştinilor. apelând din când in când la amintirile din vieţile sale anterioare. Prima schismă (Marea schismă) s-a produs în anul 1054 datorită luptelor pentru supremaţie şi a divergenţelor teologice. Apariţia acestei cărţi a realizat intenţia iniţială a Islamului de a deschide arabilor accesul la comunitatea numită a “popoarelor cărţii”. Coranul (Qur’ān) reprezintă cuvântul lui Dumnezeu transmis de îngerul Gabriel profetului Mohamed. alcătuit din Vinaya (codul etic). Ajuns la o vârstă avansată (80 de ani) şi considerându-şi misiunea împlinită. astfel încât în prezent există numeroase alte Biserici autonome şi secte. acceptând chiar. denominaţii şi secte. Cele două teme de bază ale Coranului sunt: monoteismul şi puterea lui Dumnezeu asupra lumii. propovăduindu-şi doctrina. în secolul al XVI-lea. ca urmare a evoluţiei lor după dispariţia celor trei fondatori. Creştinismul are trei ramuri majore: Confesiunea Romano–Catolică. Este alcătuită din Vechiul Testament. Este considerat a fi o scriere nouă. 175 . În ceea ce priveşte organizarea internă. Toate noile învăţături ale fondatorilor lor au fost transformate în cărţi sfinte. cele trei religii sunt divizate în ramuri. spre sfârşitul vieţii. la insistenţele discipolului său Ananda. cea Luterană. numite schisme. el dispare pentru totdeauna. Astfel au apărut Catolicismul şi Ortodoxia. Mai târziu. Sütra (viaţa şi predicile lui Buddha) şi Abhidharmma (doctrina).

Olanda. Budism tibetan). bazate în special pe dezacordul istoric privind succesiunea autorităţii după moartea lui Mahomed. din America Centrală şi America de Sud. Turkmenistan. Cehia. Republica Moldova. Slovenia. Letonia. Ucraina. Croaţia. Rusia) şi mari părţi din Asia (Siberia ca teritoriu aparţinând Rusiei dar şi alte state foste sovietice precum Georgia. Uzbekistan. state musulmane sunt şi cele din spaţiul saharian al Africii. Franţa. Acestea sunt cunoscute ca Islamism Sunnit. în centrul şi vestul Canadei. Se remarcă în general o convieţuire paşnică a credincioşilor indiferent de predominarea uneia sau alteia dintre ramuri. Segmentarea Bisericii Creştine a dus la conturarea unor spaţii bine determinate în cadrul cărora predomină cele trei ramuri. Islamismul ocupă întinse suprafeţe din centrul şi sud-vestul Asiei. Irlanda şi teritoriile sudice ale Elveţiei şi Germaniei). Mahayana (marele vehicul) şi Vajrayana (Calea de Diamant. aparţinând diverselor Biserici aparţinând acestei categorii sunt predominanţi în ţările din nordul şi vestul Europei (Norvegia. Cei aproximativ 1 miliard de adepţi ai Catolicismului sunt locuitori ai ţărilor din centrul şi sudul Europei (Lituania. în Africa de Sud şi parţial în alte state din centrul şi sudul Africii. Armenia şi nordul Kazakhstanului) (fig. România. minorităţi importante fiind şi în Afganistan.Islamul are trei ramuri principale de credinţă. Belgia. Italia. Iran. fiind religia de bază a unor state precum Pakistan. Slovacia. Siria. Azerbaijan. Adepţii Ortodoxiei. comunităţile shiite fiind dominante doar în Iran. Cei mai numeroşi şi mai răspândiţi adepţi sunt cei ai Islamismului Sunnit (83%). Afganistan. Turcia şi statele din Peninsula Arabă. Islamismul ocupă teritorii importante şi în sud-estul Asiei în Indonezia şi Malaysia. Marile şcoli sau tradiţii budiste care reprezintă ramuri ale acestei religii sunt Theravada (învăţătura bătrânilor sau a înţelepţilor). nu există o separare spaţială extremă a adepţilor. 38). Şiit şi Kharijit. Deşi aceste arii de influenţă sunt bine conturate. Iordania. Macedonia. 38). De asemenea. Belarus. nordul Germaniei şi al Elveţiei. Bahrain şi vestul Yemenului. Estonia. Ungaria. Liban şi Emiratele Arabe Unite. 176 . Irak. Suedia. în marea majoritate a statelor din SUA. în Australia şi Noua Zeelandă. inclusiv Etiopia şi Somalia localizate în Africa de Est. Spania. sudul Irakului. în număr de peste 200 milioane. Serbia. Finlanda. Austria. Cei peste 500 milioane de adepţi ai Protestantismului. ocupă partea de răsărit a Europei (Grecia. din sudul SUA şi estul Canadei şi chiar în Insulele Filipine (fig. Polonia. Bulgaria. Danemarca şi Marea Britanie). Kuweit. sudul Kazakhstanului şi vestul Chinei.

177 .

ca urmare a vicisitudinilor istoriei a migrat odată cu adepţii săi în Europa. în mod special în spaţiul urban al statelor cu un potenţial economic mai ridicat şi cu un comportament permisiv faţă de grupurile venite din alte arii culturale.4. Laos. Mici comunităţi ale religiilor etnice pot fi întâlnite în multe alte ţări de pe Glob. confucianismul. Mongolia. iudaismul este însă mult mai răspândit. şintoismul în Japonia. daoismul şi şintoismul. Theravada este religia predominantă în ţări din sud-estul Asiei (Myanmar. 3. Religii etnice – caracteristici şi răspândire geografică În această categorie intră un număr important de credinţe religioase.5.Budismul. astfel. Toate acestea provin şi sunt localizate în Asia. aproape jumătate dintre adepţii săi (peste 5 milioane) locuind încă în SUA şi în multe alte state ale lumii. Thailanda. 178 . statul Israel a renăscut pe vechiul amplasament Confucius creând. datorită unor înţelegeri internaţionale. dându-le o personalitate specifică. la fel de variate în ceea ce priveşte caracteristicile specifice pe cât sunt de dispersate pe suprafaţa Globului. dispărând aproape în totalitate din teritoriul de origine. China. După al doilea război mondial. posibilitatea reinstalării iudaismului în aria sa de provenienţă. cu impact puternic asupra spaţiilor în care se manifestă. Japonia şi Vietnam. iudaismul. apărut în antica „ţară sfântă“ Canaan. Iudaismul. America de Nord şi în diverse alte spaţii asiatice. în forma sa Vajrayana este religia care predomină în centrul şi în nordul Chinei. Adepţi ai Mahayana se regăsesc în Tibet. Cambodgia). confucianismul şi daoismul în China. Cu excepţia iudaismului care a avut o evoluţie spaţială sinuoasă. cu precădere în cele europene. Spre deosebire de celelalte religii menţionate. celelalte au rămas în arealele lor de origine: hinduismul în India şi Nepal. sunt hinduismul. în Mongolia şi Buthan şi se regăseşte sub forma unor minorităţi importante în nordul Nepalului şi al Indiei. Cele mai importante.

ceea ce i-a îndemnat pe evrei să se delimiteze strict de-a lungul istoriei atât din punct de vedere socio-cultural cât şi spaţial de celelalte popoare. cel care controlează întregul Univers şi al cărui popor ales este cel iudeu. în secolele VI – V. Hinduismul se presupune a fi apărut cu peste 8500 de ani în urmă. Confucius (Kong Fu-zi) şi respectiv Lao Zi. trei funcţii cosmice ale divi- Vishnu 179 . funcţionari ai Imperiului. este acceptat faptul că iudaismul a fost iniţiat de vechii patriarhi. iar confucianismul şi daoismul sunt filozofii aparţinând unor importante personalităţi chineze ale vremii. Credinţa hindusă se îndreaptă spre Trinitatea hindusă. Moise şi alţi numeroşi profeţi.î. la realitatea înconjurătoare este foarte diferită la aceste religii. În timp ce iudaismul este religia Unicului Dumnezeu. iudaismul. cele trei faţete. daoismul şi şintoismul sunt religii politeiste. Moise (Michelangelo Buonarroti) Brahma Shiva Percepţia cu privire la apariţia şi evoluţia lumii.Hr În timp ce hinduismul nu are o origine bine definită. confucianismul şi daoismul manifestânduse ceva mai recent. religiile etnice au apărut cu mii de ani înaintea creştinismului.Considerate fiind cele mai vechi credinţe ale lumii. hinduismul.

pe când taoismul se îngrijeşte de cel esoteric si ceresc. datorie faţă de familie. Upanişadele şi textele epice Rāmāyana şi Mahābhārata. bine-cunoscute şi pe plan mondial fiind Rgveda (colecţie de imnuri). Vishnu (nemurirea) şi Shiva (moartea). de interesele si realizările lor. divinităţi tutelare ale oricărui lucru. El nu este atât o religie. Confucianismul este o filozofie care se preocupă de fiinţele umane. Şinto reprezintă Calea kamilor. umilinţă. religia naţională a Japoniei. obiceiuri şi practici care au primit destul de târziu numele de şinto pentru a le deosebi de religiile venite din China (budismul şi confucianismul). Dincolo de acestea există numeroase alte zeităţi cărora adepţii se închină şi le-au dedicat numeroase temple. Confucianismul se ocupă de aspectul practic şi pământesc. Principiile fundamentale ale acestei gândiri sunt: supunere si respect faţă de superiori si părinţi. Iudaismul este renumit 180 . zeităţile fiind organizate după structura societăţii chineze. Confucianismul este adeseori confundat cu Taoismul. Textele sfinte ale hinduismului sunt foarte numeroase. care a influenţat foarte mult gândirea şi modul de viaţă al chinezilor. drum) care reprezintă izvorul. începutul şi esenţa cosmosului. loialitate faţă de prieteni. Elementul central al doctrinei taoiste este Tao (Cale. diferenţele dintre acestea fiind foarte greu de distins. La conducerea acestei societăţi sacre se află zeităţile creatoare Cerul-Tată (Supremul şi Augustul Împărat de Jad) şi soţia sa Regina Mamă Wang.nităţii fiind zeii Brahma (creaţia). minunate povestiri ale unor întâmplări Torah (manuscris pe sul petrecute în vremuri imemode hârtie tradiţional) riale. întrucât amândouă au idei asemănătoare despre om. cer şi univers. Peisajul cultural al spaţiilor menţionate este îmbogăţit de literatura religioasă născută din învăţăturile acestor religii. cât un cod moral. conducători. societate. este un vast complex de credinţe. mai degrabă decât de probleme de teologie. Taoismul religios deţine şi o mitologie bogată. Şintoismul. sinceritate si politeţe. Urmează apoi zeităţile naturii şi cele siderale cu sarcina de a răsplăti sau pedepsi oamenii pentru faptele lor.

prin lucrarea sa de căpătâi Torah nebi’im we ketuvim (Tanakh). 3. • desemnarea unor trăsături fizice ca fiind sfinte. Cartea edictelor (Shu jing). Există. Toate religiile au o cosmogonie proprie pe baza căreia se organizează. set de credinţe religioase cu privire la originea universului. medicale.5. Cartea muzicii (Yueh jing).5. Impactul mediului natural asupra organizării religioase Influenţa mediul fizico-geografic asupra modului de manifestare şi organizare a sistemelor religioase se manifestă prin: • încorporarea sau integrarea fenomenelor naturale în structurile religioase. islamismul) consideră că Dumnezeu a creat întregul univers şi l-a oferit omului pentru a definitiva această creaţie. Omul are. Încorporarea fenomenelor naturale se manifestă prin apariţia aşa numitei cosmogonii. însă. Confucianismul se distinge prin cele 6 texte clasice: Cartea schimbărilor (Yi jing). filozofice. la rândul lor. de alchimie şi cărţi ale ritualurilor. De aceea. Religiile apărute în sud-vestul Asiei (iudaismul. se poate vorbi despre relaţia care se naşte între religie şi mediul geografic şi care se materializează prin organizarea spaţiului. fenomenul religios se află într-o strânsă corelaţie cu toate celelalte elemente ale acestuia. Primăvara-Toamna ţării Lu (Lu guo Chun-Qiu). slujindu-l astfel pe Dumnezeu. iar daoismul prin Dao-zang (canonul daoist) şi numeroase alte scrieri ezoterice. diferenţe între ele. Religiile şi organizarea spaţiului geografic Ca element component al sistemului geografic. • organizarea spaţiului în structuri teritorial–administrative pentru difuzarea mesajelor religioase. să îl transforme. Alte religii (taoismul) consideră că cele două creaţii ale divinităţii. Cartea odelor (Shi jing). natura şi omul 181 . Toate religiile lumii sunt direct influenţate de mediul în care au apărut şi s-au dezvoltat şi. Memorial de rituri (Li ji). deci datoria să utilizeze mediul natural. Şintoismul este prezent în cultura regională dar şi mondială prin texte clasice precum Kojiki (povestea despre cele vechi. au un impact puternic asupra lui. Talmudul care conţine texte sacre cu comentarii. care constituie Vechiul Testament în creştinism şi prin lucrări precum Mişna (tratate de jurisprudenţă). sau renumitele Manuscrisele de la Qumran. creştinismul. o istorie a Japoniei de la facerea lumii până în 628) şi Nihongi (Cronicile Japoniei).

ciclul anual de variaţie a condiţiilor climatice. la rândul său. în teritorii cu climat mult diferit de cel din arealul de origine. un element de bază în determinarea credinţelor religioase. Religiile animiste consideră omul supus în totalitate divinităţii şi naturii. ele s-au extins spaţial foarte mult. multe dintre religii sărbătoresc momentele importante ale ciclului natural. De exemplu. însă. esenţiale vieţii populaţiilor în cadrul cărora au apărut şi care erau legate strict prin activităţile agricole de mediul natural. sărbătoarea Paştelui la creştini este legată de un anumit moment în ciclul agricol. Dacă în cazul celor care trăiesc în spaţiul mediteranean sărbătoarea coincide cu culegerea primelor roade ale pământului. în Europa nordică ea se suprapune momentului începerii lucrărilor agricole.sunt egale şi trebuie să trăiască în armonie. astfel încât omului nu îi este permis decât să supravieţuiască în mijlocul naturii (să vâneze şi să culeagă ceea ce i se oferă). Calendarul. moment care diferă. Toate religiile ţin cont de ritmurile naturii. în raport de poziţia pe Glob a comunităţilor respective. Există numeroase ritualuri prin intermediul cărora credincioşii se roagă pentru obţinerea unor recolte bune. este. Israel strânsă cu mediul natural în care 182 . Iudaismul şi Islamismul folosesc. care se află într-o comuniune perfectă. În cazul religiilor universale însă. însă. De aceea. s-a ajuns la situaţia ca în aceste noi spaţii sărbătorile să nu coincidă cu momentele cheie din calendarul naturii. Cele mai multe religii utilizează calendare solare. Diferenţe apar şi în cazul tipurilor de calendare existente. Principalele sărbători din calendarele budist şi creştin sunt în relaţie directă cu evenimentele pe care le-au trăit fondatorii lor. ceea ce înseamnă că omul trebuie să exploateze mediul natural astfel încât să nu îl deregleze. acest calendar nu se mai suprapune în mod real ritmurilor naturii. Deşi la început nu au existat diferenţe. pentru alungarea calamităţilor sau sărbătoresc încheierea cu bine a muncilor agricole şi se bucură de recoltele strânse. calendarul lunar. Calendar iudaic – mozaic din Aflându-se în relaţie atât de sinagoga Beith Alpha.

Haridwar Spaţiul sacru budist este alcătuit din cele patru locuri importante în viaţa lui Buddha concentrate în nord-estul Indiei: Lumbini – locul de naştere. În hinduism malurile râurilor şi ţărmurile mărilor sunt locuri sacre de îmbăiere sau purificare a adepţilor. 183 . care este locul de naştere a lui Mohamed. Kusinagara – unde a murit la 80 de ani şi a trecut în Nirvana. Bodh Gaya – locul unde a atins înţelepciunea absolută. Islamul consideră ca elemente esenţiale ale spaţiului său sacru câteva oraşe. care păstrează o structură cubică – Ka’ba. Cel mai important este Mecca din Arabia Saudită. râuri. Deer Park din Sarnath – locul unde a organizat prima ceremonie religioasă. religiile şi-au dezvoltat fiecare un spaţiu sacru. Alături de acestea. numeroase alte locuri sfinte ale miracolelor sale sunt considerate importante. Există două tipuri de spaţii sacre: elemente fizico-geografice distincte (munţi. în care activitatea lor se intensifică. În centrul acestuia se află Moscheia al-Haram al-Sharif.s-au format. alături de care există şi multe alte puncte de importanţă locală. stânci) şi diverse elemente ale peisajului în relaţie cu care au apărut şi s-au răspândit religiile respective. Gangele este considerat râul cel mai sfânt al Indiei deoarece se crede că izvorăşte din părul zeului Shiva. Haridwar este cel mai cunoscut loc de îmbăiere în acest fluviu.

Tot aici se găsesc şi mormintele lui Ismael şi Hagar. Moscheia al–Haram al–Sharif. Al doilea oraş sacru este Medina. în care se află mormântul lui Mahomed. strămoşii lui Mahomed şi fântâna Zamzam cu aceeaşi sursă de apă din care au băut cei doi în drumul lor prin deşert. Roma 184 .în interiorul căreia se află o bucată de rocă considerată a fi adusă de Adam din Grădina Edenului. acestea sunt principalele locuri de pelerinaj. Mecca Vatican.

În primul caz este vorba despre iudaism. areal în care multe dintre Bisericile ortodoxe şi-au construit mănăstiri. Acest tip de organizare poate induce uneori o slăbire a legăturilor între congregaţii. comunităţile religioase se pot organiza singure. islamismul sunnit şi hinduism. Suprafaţa extrem de extinsă pe care prima o domină a necesitat din cele mai vechi timpuri o bună organizare spaţială care să 185 . structurile teritoriale religioase se clasifică în două categorii: sisteme locale autonome şi sisteme ierarhice. astfel încât informaţia din centrele spirituale să poată ajunge la toţi credincioşii indiferent unde se găsesc. totuşi credinţa puternică în propria religie şi întreţinerea contactelor indiferent de distanţa care separă comunităţile (ca de exemplu cele evreieşti) păstrează tradiţiile aproape intacte. însă. cu caracteristici specifice. Vaticanul. Creştinismul ortodox consideră Muntele Athos din Grecia ca fiind cel mai sacru spaţiu al său. Alături de aceste areale de înaltă sacralitate se găsesc numeroase altele în care se află mănăstiri. luând propriile decizii cu privire la buna desfăşurare a vieţii lor spirituale. în spaţii restrânse. O altă caracteristică care stă la baza bunei desfăşurări a activităţii spirituale şi diferenţiază religiile între ele este dimensiunea spaţială a acestora. temple şi care atrag milioane de credincioşi anual. Cele mai renumite sisteme ierarhice sunt Biserica Romano– Catolică şi Biserica lui Isus Cristos a Sfinţilor din urmă (Biserica Mormonă). în cadrul cărora unităţile de bază. În aceeaşi categorie intră şi unele Biserici Protestante. Aceste mişcări migratorii cu scop religios numite pelerinaje reprezintă evenimente importante în viaţa comunităţilor respective. Catolicismul se concentrează puternic în spaţiul Vaticanului aflat în centrul oraşului Roma. care dă naştere unor structuri teritoriale specifice. precum cea Baptistă.Creştinismul are la rândul său spaţii sacre care diferă de la o ramură la alta. conducătorul suprem al Bisericii Catolice. este reşedinţa Papei. Din acest punct de vedere. Nivelul de dispersie teritorială a aderenţilor impune nevoia de organizare a religiilor. Aceasta înseamnă nevoia de administrare a spaţiului. independent de centrele religioase. Cel mai bun exemplu. de sisteme locale autonome sunt religiile tribale. biserici. Structurile respective sunt constituite din unităţi teritoriale controlate de instituţii specializate în organizarea spaţiului. cel mai mic stat al lumii. care se dezvoltă la nivelul unor grupuri singulare.

folclorice. Salt Lake City şi care stabileşte politicile şi doctrinele religioase. Ele exprimă nu doar valorile religioase ci şi pe cele tradiţionale. care devine. religiile au un rol esenţial în dezvoltarea acestuia. purtătorul informaţiei cu privire la manifestările religioase specifice diverselor areale de pe Glob. De aceea. Structurile sacre sunt foarte variate pe plan mondial. Impactul religiei în peisaj Ca structuri sociale complexe ale mediului antropic. 186 . localizată în capitala statului american Utah. spaţii în care credincioşii şi membrii angajaţi în structurile religioase desfăşoară activităţile specifice fiecărui tip de religie. ceea ce subliniază calitatea lor de elemente culturale. şi care sunt divizate în mai multe parohii conduse de preoţi. care este şi episcop al Diocezei de Roma. Amprentele pe care religiile le lasă în peisaj se manifestă sub două forme de bază: structurile sacre sau clădirile specifice fiecărui cult şi elementele de organizare a spaţiului materializate în spaţiile cu încărcătură religioasă (locurile de înmormântare). toate acestea la rândul lor fiind subordonate Papei. conduse de episcopi. Bisericile şi mănăstirile împodobesc peisajul creştin fiind o Domul din Köln expresie a principiilor sale religioase. aşezările religioase şi toponimia (denumirile elementelor geografice). Aceste clădiri sunt locuri de rugăciune necesare tuturor religiilor lumii.permită accesul tuturor adepţilor la informaţiile venite din centrul religios Vatican. astfel. Biserica Mormonă este organizată în subunităţi controlate de autoritatea centrală (un preşedinte şi un consiliu de conducere). această Biserică este organizată în câteva mii de unităţi de bază numite dioceze. Diocezele sunt grupate în provincii controlate de arhiepiscopi. Impactul pe care îl au determină modificări ale peisajului.

Peisajului islamic îi sunt caracteristici moscheile. În secolele XII-XIV alături Sf. Aceleaşi caracteristici se regăsesc şi în structurile sacre orientale. aparţinând vechiului Imperiu Bizantin şi care se caracterizează printr-o intensă ornamentare şi o iconografie originală. renumite pentru dimensiunile lor impunătoare. Peterhoff de acestea au apărut bisericile în stil gotic. Ea depinde atât de caracteristicile arhitecturale ale epo-cilor în care au fost construite. activităţi permanente în cadrul comunităţilor creştine.spaţii încărcate de sacralitate. În cadrul lor se desfăşoară slujbele religioase. Primele biserici. Iran şintoiste au rolul de a adăposti 187 . Petru şi Pavel. simple locuri de întâlnire şi rugăciune pentru membrii comunităţilor. În cadrul celorlalte religii apar forme arhitecturale diverse. Templele hinduse şi pagodele budiste şi Moscheia Masoumeh. Spaţiul ortodox a dezvoltat o arhitectură proprie. numite bazilici. clădiri fără o conotaţie sacră. au fost construite în stilul arhitectural al clădirilor publice romane şi sunt specifice spaţiului Catedrala ortodoxă catolic. Numărul lor este foarte mare deoarece viaţa creştină se desfăşoară în relaţie directă cu aceste structuri. Personalitatea fiecărei clădiri rezultă mai ales din materialele de construcţie utilizate. cât şi de specificul cultural şi religios al locului. spaţiul protestant dezvoltă o arhitectură simplă. aşa numitul stil bizantin. Imaginea bisericilor variază foarte mult în spaţiu. domurile gotice. cu o lipsă totală de ornamente. În contrast cu aceasta.

activităţile religioase de bază desfăşurându-se în cea mai mare parte acasă. În multe dintre oraşele mari ale lumii. hinduismul utilizează incinerarea. Cimitirele sunt specifice multora dintre religiile lumii. Acestea reflectă diferenţele existente în ceea ce priveşte practicile de înmormântare. Ele sunt considerate de cele mai multe ori spaţii sacre şi care devin chiar centre de pelerinaj. care obişnuiesc să îşi îngroape morţii în spaţii special amenajate în apro-pierea localităţilor. care ulterior au căpătat şi funcţionalitate economică. pe care o consideră un act de purificare. La nivel superior. Utah alte practici. procesul de organizare a spaţiului se manifestă prin apariţia şi dezvoltarea unor aşezări cu funcţionalitate religioasă. în cadrul cărora arealul construit este foarte aglomerat.altarele închinate diverselor zeităţi. în sânul familiei. India şi de credinţele religioase. care depind foarte Templu hindus mult de caracteristicile mediului în Colombo. Cele mai multe 188 . Templul mormon Unele religii au îmbrăţişat din Salt Lake City. cimitirele rămân printre puţinele spaţii verzi ale acestora. Aceeaşi metodă este utilizată şi de către preoţii budişti din Tibet. La nivel micro-teritorial (local) un foarte bun exemplu de organizare a spaţiului şi cu un puternic impact în peisaj sunt locurile de înmormântare. De exemplu. Organizarea spaţiului se manifestă prin modalităţile în care activităţile umane sunt aranjate în spaţiu şi prin nivelul de dezvoltare al acestora.

Mondializarea este un fenomen foarte complex care afectează întreaga societate umană. Bethleem.astfel de aşezări. economic. prin toponimie. procesul acesta se manifestă pe toate planurile. a sistemelor de producţie a ajutat societatea umană să treacă de la stadiul de societate agrară la cea industrială. concepţii. Cuprinde atât elemente 189 . Cel mai renumit exemplu rămâne însă Salt Lake City din statul Utah. Este considerată ca o verigǎ de legǎturǎ între trecut şi prezent. Se poate defini ca o luptă între vechea tradiţie şi modernitate. Deşi iniţializat de puternica dezvoltare industrială din ultimul secol (secolul al XX–lea). S-a născut. demografic. procesul de mondializare sau globalizare. de către un grup de imigranţi moravieni proveniţi din Europa Centrală (Cehia de astăzi). dorinţă care s-a materializat printr-un proces continuu de dezvoltare economică. naţiuni. Omul a căutat întotdeauna să îşi îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi de muncă. social şi cultural. clase) şi sunt transmise din generaţie în generaţie. construcţii planificate şi care s-au dovedit utopice. Impactul religiei în peisaj se manifestă. se află în Statele Unite ale Americii. fapt ce a impulsionat dezvoltarea comerţului. a fost fondată în 1741 în Pennsylvania. Un număr foarte mare de aşezări create de emigranţii europeni romano catolici în Lumea Nouă poartă nume religioase. obiceiuri care se formează în cadrul unor grupuri sociale (popoare. comerţul internaţional. în care cea de a doua câştigă din ce în ce mai mult teren.6. aşezare religioasă a mormonilor. Impactul globalizării asupra vieţii sociale şi culturale Societatea umană a cunoscut de-a lungul timpului importante transformări pe toate planurile pornind de la modificările survenite în domeniul economic. un principiu de unitate şi continuitate în planul existenţei şi al conştiinţei de sine. Odată cu apariţia acestuia s-a făcut simţită manifestarea unui proces foarte mediatizat în ultimele decenii. Prima. credinţe. Schimburile economice s-au conturat mai întâi la nivel regional ca apoi să se extindă pe întreaga suprafaţă a Globului. 3. Îmbunătăţirea continuă a uneltelor. Tradiţia este un ansamblu de valori. Acest pas important a permis omului să obţină din ce în ce mai multe produse. a cărei construcţie a început în 1848. de asemenea. peste nevoile proprii. astfel. Există o mare densitate de astfel de aşezări în statul Ontario din Canada.5.

telefonia mobilă s-au extins pe întreaga suprafaţă terestră. Cu toate acestea. multe dintre ele. obiceiurile culinare. Odată cu transformarea multor aşezărilor rurale în localităţi urbane. comunităţile s-au dizolvat. de fapt. extinzându-se pe mari suprafeţe ale Globului. fapt ce a dus la dispariţia în multe areale ale Globului a grupurilor secundare clasice.înaintate. Pe continentul african şi pe cel asiatic se cunosc largi teritorii în care societatea este încă în stadiul relaţiilor de tip comunitar. în care familia şi membrii marcanţi ai comunităţii au un rol determinant în întreaga viaţă socială. tradiţionale). afectează toate elementele societăţii şi este din ce în ce mai agresiv. muzică. permiţând transmiterea unui volum foarte mare de informaţii într-un timp foarte scurt. Un bun exemplu este cel al comunităţilor arabe din ţările asiatice în care relaţia dintre femei şi bărbaţi era definită prin superioritatea bărbatului şi marginalizarea rolului femeii în societate. numit occidentalizare. 190 . există pericolul ca în viitorul apropiat sau mai îndepărtat şi aceste spaţii să sufere importante transformări. Această tendinţă de evoluţie a pornit din arealele puternic dezvoltate şi urbanizate spre teritoriile cu economii slab dezvoltate sau în dezvoltare şi care se confruntă în prezent cu un intens proces de urbanizare. Cel mai vizibil este impactul mondializării în plan cultural. Unele comunităţi încă mai păstrează acest tip de relaţii. în locul lor apărând diverse alte grupuri sociale aspaţiale (fără o poziţie bine delimitată în spaţiu). progresiste. pornite din arealele centrale (urbane) care şi-au schimbat deja structura socială sub impactul globalizării. Întregul proces se desfăşoară prin intermediul tehnologiilor avansate din domeniul transmiterii de informaţii. cu valabilitate generalǎ (obiceiuri moderne) cât şi elemente depǎşite de dezvoltarea istoricǎ. însă. de influenţe venite din spaţiul nord-american dar şi din cel vest-european. ceea ce facilitează schimbările din plan cultural. perimate sau conservatoare (obiceiuri vechi. Acest proces. comunităţile. Marea diversitate a obiceiurilor tradiţionale (folclorice) este ameninţată de procesul de uniformizare prin adoptarea de obiceiuri moderne provenite din spaţiul occidental. Influenţele culturale se manifestă la nivelul tuturor elementelor componente: îmbrăcăminte. care pledează pentru egalitatea dintre sexe. dans. modificările s-au manifestat în cadrul relaţiilor interumane. transfomându-se sub influenţa sistemului social occidental. În plan social. La ora actuală televiziunea. Este vorba. etc. care la rândul său se confruntă cu o infuzie culturală de peste ocean. internetul.

Coreea de Sud Firma Coca-Cola şi-a deschis filiale în aproape toate statele lumii şi îşi comercializează intens produsele. aceştia au căpătat în a doua jumătate a secolului 191 . Deşi la origine erau un obiect de îmbrăcăminte a clasei muncitoare. mai ales printre tineri. Un foarte cunoscut exemplu este cel al restaurantelor de tip McDonald’s. care este utilizat în prezent şi în state ce au suferit mai slabe influenţe de acest fel. Falafel alături de Coca-Cola muncă. de influenţă occidentală. care au apărut în întreaga lume. ceea ce a dus la pierderea obiceiului de a lua masa în familie. este obiceiul de a purta pantalonii Jeans a căror arie de provenienţă este cea nord-americană. Cea mai mare răspândire a cunoscut-o costumul bărbătesc clasic. costumele tradiţionale îmbrăcându-le doar în unele zile de sărbătoare. băuturilor răcoritoare.Vechile tradiţii culinare sunt înlocuite în din ce în ce mai multe regiuni cu obiceiul modern de a consuma hrană semipreparată în aşa numitele restaurante „fast-food“. care au apărut în spaţiul nord-american ca urmare a noului comportament economic al indivizilor – petrecerea unui timp înObiceiuri culinare tradiţionale şi moderne delungat la locul de în Israel. În aceeaşi categorie intră şi industria Restaurant McDonald’s Seoul. Îmbrăcămintea tradiţională este şi ea din ce în ce mai mult înlocuită cu cea modernă. implicit de a consuma hrană preparată în casă. cu precădere în spaţiul urban. foarte răspândit. Pe mari suprafeţe ale Globului populaţia utilizează zilnic îmbrăcămintea modernă. De asemenea.

192 . în oraşe mai mici şi chiar în unele areale rurale există cluburi amenajate pentru manifestări de acest gen (discoteci). dar este respinsă de cele Tradiţie şi modernitate mai multe state slab dezvoltate în vestimentaţie (India şi Pakistan) sau în dezvoltare. Această tendinţă generală este considerată benefică de unii. în multe colţuri ale lumii se organizează festivaluri de muzică pop. De asemenea.trecut o semnificaţie revoluţionară. Peste tot în marile centre urbane. care are filiale în multe ţări şi organizează manifestări muzicale în fiecare an. de asemenea. teama de impactul negativ al influenţelor respective asupra mediului înconjurător. Occidentalizarea se face simţită şi în planul arhitectural al multor aşezări de pe Glob. Din ce în ce mai multe civilizaţii ale lumii adoptă metode moderne de construcţie şi se adaptează formelor noi arhitecturale. de luptă pentru independenţă a tinerilor americani într-o societate considerată mult prea conservatoare. Reprezentanţii acestora consideră că uniformizarea culturală şi spirituală nu este altceva decât o formă de dominare a statelor dezvoltate. care îşi văd ameninţat patrimoniul cultural. Muzica şi dansurile moderne sunt prezente în spaţiul urban din întreaga lume. rock etc. din care celelalte nu au decât de pierdut. Există. Un bun exemplu este activitatea internaţională a postului de televiziune MTV.

pe suprafeţe din ce în ce mai întinse.000 de ani î. a celor industriale. mult mai aproape de prezent. Această fază foarte îndelungată în timp este considerată cea a agriculturii extensive. Următoarea fază în evoluţia relaţiei omnatură este cea bivalentă.Ch. toate fiind exclusiv agricole. ea reprezentând o activitate de bază pentru o perioadă foarte îndelungată din istoria omenirii. În această etapă omul nu este decât culegător şi vânător. care şi-au pus puternic amprenta asupra evoluţiei populaţiilor din zonă şi a modificării peisajului natural originar. Apariţia agriculturii ca activitate bine organizată coincide cu naşterea primelor mari civilizaţii antice. În nordul Africii se distinge în mod deosebit civilizaţia egipteană cu modelul său agricol de succes. Cu o mare vechime şi complexitate se detaşează spaţiul Mesopotamiei. ELEMENTE DE GEOGRAFIE ECONOMICĂ 4. pe întinsele spaţii asiatice se dezvoltă civilizaţii precum cea chineză şi cea indiană.4. etapă în care omul devine activ. începând cu 10. 193 .1. el preia din spaţiul pe care îl locuieşte ceea ce îi oferă din belşug. îşi impune prezenţa în mediul natural prin modificări din ce în ce mai intense. Foarte mult timp dezvoltarea sa a avut la bază simplul proces de extindere spaţială..000 – 8. prin defrişări şi luări în cultură a suprafeţe din ce în ce mai extinse dar şi prin procesul de nomadism. de caracteristicile lui. Astfel. legată direct de exploatarea condiţiilor naturale. Este etapa activităţilor agricole şi. Toate acestea demonstrează importanţa pe care agricultura a avut-o încă de la început în dezvoltarea societăţii umane. Într-o primă fază. întreaga sa viaţă fiind determinată de condiţiile de mediu. Premisele dezvoltării agriculturii Agricultura este prima activitate economică organizată de om. legat intrinsec de activitatea de creştere a animalelor. Dezvoltarea activităţilor agricole pe Glob 4. care a influenţat definitiv atât mediul oriental cât şi pe cel european. relaţia ce s-a dezvoltat între om şi natura din care făcea parte a fost univalentă.1.1. Civilizaţiile greacă şi cea romană au reprezentat la rândul lor momente esenţiale în evoluţia agriculturii din spaţiul european. cea care pune în strânsă corelaţie individul cu mediul în care trăieşte.

39). Aceste momente au determinat creşterea complexităţii activităţilor agricole prin apariţia primelor diviziuni ale muncii. paşi esenţiali în procesul său de dezvoltare. însă. 40. Specialiştii din întreaga lume rămân însă la părerea că importanţa crucială a agriculturii se face încă simţită pe întreaga suprafaţă a Globului. agricultura se află în strânsă corelaţie cu toate celelalte subsisteme. agricultura pe terase etc. Factori restrictivi şi favorabili dezvoltării agriculturii Ca oricare alt subsistem component al sistemului economic şi implicit al celui teritorial. astfel. Impactul poate fi. dar cele cu un puternic impact sunt clima. perfecţionarea uneltelor. împreună determinând caracteristicile agriculturii din diverse părţi ale Terrei (fig. solurile. favorabil sau restrictiv dezvoltării în raport de spaţiul sau de timpul în care aceştia se manifestă. Deoarece se dezvoltă la contactul dintre mediul natural şi societatea umană. Relaţiile de intercondiţionare dintre elementele mediului natural ce determină dezvoltare agriculturii 194 . descoperirea irigaţiilor. totuşi. Astfel de momente cruciale sunt: domesticirea şi folosirea forţei de muncă a animalelor. inventarea roţii. locul de frunte fiind ocupat de noua „regină“ a economiei. Toate elementele mediului concură la dezvoltarea sau stoparea activităţilor agricole. ea născându-se din nevoia de securitate alimentară a oricărei naţiuni. componentele sistemului teritorial natural se află într-o continuă interdependenţă. climă sol apă relief Fig. relieful şi resursele de apă. Începând cu secolul al XIX-lea.care a făcut. industria. această activitate este direct influenţată de cele două. Elementele lor componente se conturează. ca factori determinanţi ai agriculturii. Aşa cum s-a menţionat anterior. sedentarizarea. importanţa agriculturii scade treptat.

de relief şi vegetaţie şi. în acelaşi timp. prin temperatură şi umiditate determină răspândirea spaţială a diferitelor culturi agricole. Compoziţia lor complexă (roci. impactul condiţiilor de climă asupra activităţilor agricole se reduce din ce în ce mai mult datorită noilor descoperiri ştiinţifice. fluvii). o nouă presiune asupra conturării peisajului agricol. ale căror caracteristici (textură. albedou. cu alte cuvinte. Intervenţia lor într-un sistem este permanentă şi definitorie. respectiv. gradul de înclinarea a pantei. determinant în localizarea activităţilor agricole în raport de trăsături precum altitudinea. care duc la apariţia de noi soiuri hibride. repartiţia spaţială a solurilor este dependentă de toate celelalte caracteristici fizico-geografice ale mediului. ritmurile sezoniere ale migraţiei pastorale (transhumanţă. etajele climatice şi a marilor disparităţi spaţiale a unidităţii pe Glob. Relieful este. capacitatea de reţinere a apei.şi macroorganisme) determină marea diversitate de soluri. profil. substanţe organice. Varietatea mare teritorială a acestora rezultă din combinarea repartiţiei spaţiale latitudinale şi a celei altitudinale a temperaturilor. Solurile sunt un rezultat al îmbinării condiţiilor climatice. Aceasta determină 195 . nomadism. Ca rezultat apare o nouă configuraţie spaţială a modului de utilizare a terenurilor şi. în raport de distribuţia surselor majore de apă (oceane. cu rezistenţă mai mare. Toate acestea influenţează ciclurile de vegetaţie a plantelor. micro.Condiţiile climatice. O altă categorie de factori determinanţi ai localizării şi dezvoltării activităţilor agricole sunt cei socio-economici şi politici. a intenselor procese de drenare a arealelor cu umiditate în exces şi a irigării celor cu umiditate redusă. Factorii politici sunt esenţiali în evoluţia sistemului economic la toate nivelurile. Totuşi. De asemenea. pH. la rândul său. implicit. sunt aplicate politicile economice ale diverselor state. stadiu evolutiv) variază foarte mult. În raport cu forţele politice şi cu acţiunile acestora sistemul urmează o cale sau alta. inducând mari disparităţi în extinderea diverselor culturi agricole. în ultimul timp. Principalul instrument al factorului politic este legislaţia. Pe baza acestora s-au realizat numeroase clasificări utile în orientarea culturii plantelor. prin intermediul căreia se pot alege căile şi direcţia de evoluţie economică şi socială. apă. alpage) şi stabilirea perioadelor de vânătoare. politicul poate fi atât generator cât şi restrictiv în planul dezvoltării (fig. din care se nasc zonele şi. mări. 41). Astfel. densitatea şi adâncimea fragmentării. expunerea versanţilor. suport al dezvoltării activităţilor agricole.

a bolilor şi dăunătorilor). Modul de utilizare a terenurilor Acesta reprezintă unul dintre subiectele de mare importanţă în analiza caracteristicilor şi a procesului de dezvoltare a agriculturii 196 . densitatea fiziologică. nivelul consumului de îngrăşăminte chimice. densitatea populaţiei. impunând controlul acesteia asupra producţiei. caz în care politicul are principalul cuvânt de spus. care reprezintă contextul favorabil sau restrictiv dezvoltării agriculturii ca ramură a economiei respective. sau centralizate. nivelul de dotare tehnică şi anume gradul de mecanizare a activităţilor agricole. structura pe sexe şi pe grupe de vârstă şi structura populaţiei active şi ocupate. relaţiile de producţie. Factorii sociali cu rol esenţial în dezvoltarea agriculturii sunt: gradul de încărcare umană a spaţiului analizat (număr de locuitori. care induce gradul de intensivizare a agriculturii. densitatea agricolă). 41 Dintre factorii economici trebuie menţionaţi: nivelul de dezvoltare economică (naţional sau regional). localizarea activităţilor productive în raport cu consumul sau piaţa de desfacere şi măsurile de îmbunătăţiri funciare (combaterea secetei. care pot fi cele de piaţă. care este predominant privat în economiile de piaţă şi colectivist în cele centralizate.modul de proprietate asupra pământului şi a mijloacelor de producţie. toate acestea din perspectiva forţei de muncă ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul agriculturii şi care reprezintă un element esenţial al acestui subsistem economic. Fig.

) a realizat o clasificare cuprinzând cinci categorii de utilizare a terenurilor: • terenuri cultivate sau terenuri arabile. Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (F. aflate în spaţiul montan şi deluros. Din punctul de vedere teoretic al autorilor celui de-al doilea Raport al Clubului de la Roma. Pământul a fost şi a rămas principalul mijloc de producţie al agriculturii. Raportul pământ/om prezintă o semnificaţie deosebită pentru creşterea economică a agriculturii. din care 0. În jurul acestei medii variaţiile sunt mari: cel mai însemnate resurse de teren arabil se găsesc în America de Nord (circa 1 ha/locuitor). În această situaţie.O. În prezent. Situaţia fondului funciar agricol arată că din cele 510 milioane km2 ai planetei. Cele mai importante resurse de terenuri agricole sunt amplasate în ţările în curs de dezvoltare (aproape jumătate din cele mondiale). ha (31%) din suprafaţa uscatului Terrei. în condiţiile rezolvării problemei care vizează desalinizarea apei de mare şi a utilizării terenurilor tropicale (tabelul 3). uscatul ocupă mai puţin de 131 milioane. cu potenţial agricol. rezervele pentru extinderea suprafeţei cultivate sunt încă mari. • terenuri forestiere. 197 .1 ha/locuitor. iar agricultura utilizează în cultură mai puţin de 15 milioane.mondiale.A. cu culturi permanente (1. populate mult mai puţin (1/5 din total mondial) concentrează un sfert din resursele de teren. Ţările dezvoltate. De aceea. în timp ce în Asia resursele s-au redus la mai puţin de 0. • terenuri nefolosite. care deţin şi jumătate din populaţia lumii. Evaluările curente sunt cuprinse între 1 miliard de hectare (pe baza tehnologiei existente) şi 5 miliarde. care ocupă în prezent doar 4 mld.3 ha teren arabil. • terenuri construite şi terenuri care nu pot fi cuprinse în circuitul agricol (areale arctice sau deşertice). Tendinţa de scădere permanentă a suprafeţei agricole şi arabile devine tot mai îngrijorătoare pe măsură ce numărul populaţiei creşte. problema identificării şi evaluării posibilităţilor de extindere a suprafeţei cultivate reprezintă o preocupare importantă. rezultate în urma activităţilor de defrişare sau cele naturale. • păşuni şi fâneţe. indiferent de nivelul de dezvoltare al societăţii. ha).5 mld. pentru fiecare locuitor există circa 1 ha de teren agricol.

Tabelul 3. Marea varietate a tipurilor de agricultură rezultă din caracteristici precum: 198 . Practica mondială arată că. O altă cale de valorificare a suprafeţelor agricole existente este intensificarea producţiei. 2004 Suprafaţa maximă de teren arabil 392000 155000 8000 150000 382000 429000 86000 423000 278000 122000 2425000 Terenuri în cultură 2200000 127000 6000 58000 280000 128000 53000 167000 268000 118000 1425000 Rezervă de teren 172000 28000 2000 92000 102000 301000 33000 256000 10000 4000 1000000 Fără a subestima importanţa sa.). pedo-climatice) dar şi a celor socio-economice (caracteristici ale populaţiei. noi tehnologii. Nu trebuie uitat faptul că în prezent cele mai bune terenuri agricole. înzestrare fitotehnică şi fitochimică. se află în cultură. Rezervele de terenuri arabile pe regiuni ale lumii (smii ha) în 2003 Regiunea Africa de Nord Europa Occidentală Japonia Australia Europa de Est (inclusiv Rusia) America Latină Africa de Nord şi Orientul Mijlociu Africa Tropicală Africa de Sud China Total mondial Sursa: Guran. Rusu. ea fiind menită doar să completeze rezervele existente. extinderea suprafeţelor cultivate nu reprezintă calea principală de sporire a producţiei agricole. deprinderi tradiţionale. atât sub aspect calitativ cât şi sub aspectul situării faţă de căile de comunicaţie.1. agricultura se dezvoltă pe Glob sub numeroase forme. Ca resursă de producţie. hidrologice. pentru introducerea în circuitul agricol a noilor terenuri. Tipuri de agricultură pe Glob Ca urmare a marii diversificări spaţiale.2. determinate de varietatea condiţiile naturale (geomorfologice. viteză redusă de rotaţie a capitalului etc. modele culturale etc. pământul prezintă următoarele caracteristici principale: limitare spaţială. 4. cheltuielile cresc constant pe măsură ce sunt deja utilizate cele mai bune suprafeţe. interdependenţă a proceselor biologice cu cele de producţie. importante diferenţe calitative.

Din această perspectivă se disting următoarele tipuri de agricultură. mai rar. mărime. însuşirile sistemului de cultură. populaţie. Datorită varietăţii condiţiilor naturale şi antropice se constată o diversitate a caracteristicilor agriculturii. zona din 199 . care capătă aspecte diferite în funcţie de condiţiile de relief. incendiate.• morfologia agrară (peisajul agrar). Dispunerea terenurilor cultivate Agricultură itinerantă este. nivelul înzestrării tehnice. în (Surinam. Agricultura itinerantă se caracterizează prin abandonarea terenurilor de cultură (după 2-3 ani de producţie) şi mutarea acestora pe alte amplasamente. America de Sud) jurul habitatului rural. aspectul parcelelor cultivate (număr. Agricultura zonelor tropicale caracterizează zona caldă. particularităţile elementelor climatice. cuprinsă între Ecuator şi 35 grade latitudine nordică şi sudică. agricultura bazată pe irigaţii. în literatura de specialitate apar două direcţii de abordare a clasificării tipurilor de agricultură pe Glob. reţea de irigaţii. determinat de modul de asociere a plantelor. în general.). Cele trei componente reprezintă expresia spaţială a unei concepţii de organizare a teritoriului agricol. Ca urmare. Se deosebesc astfel mai multe subtipuri: agricultura itinerantă. anterior defrişate sau. care reprezintă. moşie). tip de culturi) şi al infrastructurii (căi de transport. O dată cu acestea. asolamentele utilizate. formă. concentrică. etc. • habitatul rural (peisajul rural) sau modul de organizare a întregii activităţi umane în spaţiul rural (vatră. în cadrul cărora sunt incluse mai multe subtipuri. de fapt. etc. agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate. Prima dintre acestea este realizată pe baza caracteristicilor fizice şi economice ale mediului. • sistemul de cultură (peisajul agricol). agricultura de plantaţie. fertilitatea solului. se deplasează şi habitatele rurale (sate mobile).

Senegal. America Centrală (fig. Peninsula Indochina. Africa) Agricultura bazată pe irigaţii este caracteristică. Agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate este specifică zonelor montane din Africa. orezăriile fiind elementul de bază al spaţiului rural (fig. Rwanda. În Asia Musonică specificul agriculturii este dat de rizicultură (cultura orezului). încă. în nordul Indiei. fiind dedicată legumelor şi arborilor fructiferi (bananieri). în ţări precum Togo. în Africa – Sahara. din punct de vedere cantitativ şi calitativ. 42). zona sudaneză etc. se practică. următoarea zonă fiind cultivată cu cereale. Uzbekistan. în principal Asiei Musonice dar este prezentă şi în spaţii foarte secetoase (în Asia Centrală – Kazahstan.imediata apropiere a acestuia. sudul Munţilor Atlas. în Arabia şi ţările din Orientul Apropiat. Indonezia.). Practicată pe spaţii relativ mici. Nigeria şi se caracterizează prin îmbinarea culturii plantelor (pe terenuri fixe) cu creşterea animalelor. Turkmenistan. Tadjikistan. Agricultura sedentară a zonelor tropicale uscate (Senegal. Pakistan. valorifică în totalitate terenurile iar cu ajutorul îngrăşămintelor naturale şi a tehnicilor ingenioase se pot obţine recolte însemnate. 200 . 43). Deşi are efecte negative asupra mediului. Camerun. pe scară largă în zone din Africa Centrală. America de Sud (Amazonia şi unele spaţii andine).

201

Fig. 43. Repartiţia agriculturii bazate pe irigaţii (după Hartshorn, Alexander, 1988) Adoptarea sistemului de cultură bazat pe cultura orezului în Asia musonică a condus la modificări importante ale peisajelor rurale, nici o plantă de cultură neputându-le imprima acestora o asemenea originalitate (habitate grupate pe mici promontorii situate în vecinătatea culturilor). Ocuparea solului este discontinuă, cu spaţii goale în zonele montane, unde orezăriile se înfiripează cu greutate, prin terasare, şi suprapopulată în zonele de câmpie sau deltaice (92% din terenurile cultivate în zona Tonkin, în Delta Fluviului Roşu, sunt ocupate de orezării). Singurul element al peisajului rural îl constituie orezăriile, unde activitatea este exclusiv manuală, şi implicit, presiunea demografică este extraordinară (pe unele insule din Jawa – Indonezia se înregistrează circa 1.700 loc./km2 (Negoescu, Vlăsceanu, 2004, p. 288).

În celelalte zone, irigaţiile sunt folosite pentru cultivarea cerealelor, a bumbacului, a legumelor, a pomilor fructiferi (piersici, bananieri).
202

Se întâlnesc două situaţii diferite: pe de o parte, agricultura practicată, în câmpiile irigate din Egipt, Câmpia Mesopotamiei, a Indusului, câmpiile Asiei centrale, iar pe de altă parte domeniile tropicale de cultură de tip oasis (enclave în interiorul stepelor şi a deşerturilor – în Asia Centrală şi Sahara).

Agricultura bazată pe irigaţii (Bangladesh, Asia)

Agricultura de plantaţie este specifică zonelor tropicale şi subtropicale şi se caracterizează prin prezenţa unor întinse terenuri agricole, cultivate cu plante ce au finalitate comercială (cafea, trestie de zahăr, cauciuc, banane, nuci de cocos, arahide, bumbac, tutun, fibre textile de iută, cânepă etc.), în această activitate fiind implicată o numeroasă forţă de muncă salariată. Acest tip de agricultură s-a dovedit a fi rentabil, produsele fiind în mare parte exportate, însă totodată necesită investiţii deosebite. Dezavantajele acesteia, sunt legate de faptul că este influenţată de piaţa de desfacere şi pune probleme legate de stabilitatea ecologică.

Agricultură de plantaţie (plantaţie de ceai în India, Asia) 203

204

Se constată specializarea unor spaţii pe anumite produse: Brazilia – cafea, cacao, trestie de zahăr, Ghana şi Coasta de Fildeş – cafea, cacao, banane, Sri Lanka – ceai, Malaysia – palmieri de ulei şi cauciuc; Ecuador, Guatemala – banane etc. Agricultura mediteraneană specifică sudului continentului european se materializează în spaţiu, prin prezenţa a două sisteme de producţie: extensiv şi productivist. În general, acest tip de agricultură a fost caracterizat de o productivitate relativ scăzută, dar a înregistrat progrese semnificative datorită implementării unor programe de bonitare a terenurilor, aplicării unor reforme agrare (de reducere a marii proprietăţi agricole), a modernizării tehnologice etc. Sistemul de producţie extensiv, cu productivitate redusă, este caracteristic unor regiuni din: Italia (Toscana, Umbria, Liguria, Sicilia, Sardinia), Franţa (Provence), Spania (Andaluzia, Catalonia, levantul spaniol), Grecia (Peloponez) etc. Principalele plante de cultură sunt cerealele, la care se asociază Agricultură mediteraneană – sistem extensiv (creşterea ovinelor în Grecia, Europa) creşterea animalelor (în regim sedentar sau transhumant). Apar diferenţieri, evidenţiindu-se mai multe subtipuri: sisteme policulturale, la care se adaugă creşterea animalelor; sisteme policulturale, de tip mediteraneean (cultura promiscua sau mista), caracterizate de prezenţa mai Agricultură mediteraneană – sistem intensiv multor plante, pe aceeaşi (plantaţie de măslini în Italia, Europa) parcelă (arbori fructiferi, viă de vie, legume, plante furajere), sisteme horticole (în câmpiile litorale).
205

206

datorită investiţiilor realizate pe aceste spaţii. Câmpia Siberiei de Vest.U. Agricultura zonelor temperate este foarte variată. şi îmbracă forme diferite. Câmpia Română. Samos (Grecia). pampasul argentinian. România. viţă de vie). Ucraina. preeriile canadiene şi cele din S. măslin. datorită complexităţii de factori care o influenţează. 46). Languedoc-Roussilion (Franţa).. În unele situaţii se practică creşterea extensivă a animalelor: ovine – în Australia. China. Argentina. Pe lângă sistemele cerealiere sau cele de creştere a animalelor. ocupă suprafeţe întinse în: Andaluzia. Modificările care au survenit după căderea regimurilor comuniste centralizate şi-au pus amprenta şi asupra terenurilor agricole şi a productivităţii acestei ramuri economice. bovine – în Argentina. în care modernizarea şi tehnologizarea acestei ramuri economice a determinat extinderea terenurilor agricole. Principalele regiuni agricole ale zonei temperate se suprapun unor spaţii geografice. fiind totuşi dominată de cultura cerealelor. Texas (fig. Marea Câmpie Chineză etc.U. Viţa de vie. Australia. Canada. dar cu productivitate ridicată. Agricultura extensivă se practică pe scară largă în S. la care se asociază creşterea animalelor. Pouille (Italia). în centrul şi estul acestuia. în spaţiul nord-american apare aşa numita agricultură fară ţărani.Sistemul productivist este unul intensiv. ocupând suprafeţe mai puţin întinse. etc. o importanţă deosebită o au cele bazate pe plantele specifice spaţiului mediteranean (citrice. Catalonia.A. Astfel. Rusia. în funcţie de particularităţile regionale şi locale. pe suprafeţe foarte mari.A. Ungaria. Aragon (Spania). 207 . de exemplu. Câmpia Tisei. Agricultura extensivă a zonelor temperate (creşterea ovinelor în Australia) Acest tip de agricultură este prezent şi în spaţiul european. precum: Câmpia Est-Europeană.

208 .

relativ restrânse. În general. Agricultura specializată presupune prezenţa şi consacrarea unui anumit domeniu în cadrul agriculturii de tip intensiv. S. sud-estul şi sud-vestul Australiei). Australia). în producţia de fructe şi legume (California.A. Europa) pe creşterea animalelor (bovine). apărută din nevoia aprovizionării aşezărilor urbane cu produse agricole.. păsări).Agricultura specializată a zonelor temperate cultură şi floricultură) şi (fermă de bovine. o productivitate mare. în anumite condiţii naturale de favorabilitate. Florida). Europa) (Italia).A.U.. în creşterea animalelor (centrul S. datorită tehnologiei moderne şi a lucrărilor de îmbunăţăţiri funciare. se observă specializarea foarte strictă a unor spaţii: în cultura grâului.U. secondată de creşterea bovinelor. nord-vestul S. Între zonele cu o astfel de agricultură Agricultura intensivă a zonelor temperate performantă se pot men(cultura florii-soarelui. zona La Plata. valorifică la maximum suprafeţele agricole. Olanda. specific zonelor din jurul marilor oraşe. trestie de zahăr (Canada. în plante industriale – bumbac. necesare 209 . De asemenea. dezvoltat în general.A. tutun. Un exemplu foarte sugestiv este Olanda specializată pe horticultură (legumi. din America de Sud) etc.U. cultura intensivă a plantelor (policultura) se asociază cu creşterea animalelor (bovine. Aquitaine (Franţa). care au însă. ţiona: Câmpia Padului Germania. porcine.Agricultura intensivă bine reprezentată în ţările Europei de Vest. respectiv ovinelor (sudul Canadei. Agricultura periurbană constituie un tip al acestei ramuri economice.

în care. 2004. Legumicultura constituie ramura de bază a a agriculturii periurbane. bazându-se pe metode de lucru 210 .A. utilizarea unei tehnologii moderne. A doua clasificare a tipurilor de Agricultură periurbană agricultură se realizează pe criteriul (New Jersey. Populaţia a renunţat astfel la creşterea tradiţională a culturii orezului. ceea ce determină renunţarea la anumite culturi tradiţionale. creşterea vacilor pentru lapte. Agricultura suburbană speculativă este o formă specifică a celei periurbane. amenajate pe malul drept al Senei. ce constă în constituirea unei pieţe urbane specifice. importanţă deosebită având şi cultura pomilor fructiferi şi a viţei de vie. proverbialele centures maraîcheres. consemnând apariţia primelor grădini veritabile de legume (Negoescu. la care se adaugă agricultura de tranziţie. S. unde au fost puse bazele tehnologice ale unei agriculturi intensive. a îngrăşămintelor.U. Agricultura tradiţională (de subzistenţă) este slab productivă. 192). Apariţia centurilor agricole specializate în cultura zarzavaturilor este veche în Europa. Vlăsceanu. ea fiind legată de zona Parisului (secolele XII-XIV. prezenţa unităţilor mici de producţie (de tipul grădinilor de zarzavat).consumului zilnic (în general fructe şi legume). profilată pe avicultură şi pe creşterea bovinelor pentru lapte.) evoluţiei temporale şi cuprinde două mari categorii: agricultura tradiţională (de subzistenţă) şi agricultura modernă (de piaţă). Este cazul zonei metropolitane Tokyo. pe lângă aceasta. asigurând doar necesităţile familiale sau ale comunităţii săteşti şi este dependentă de condiţiile naturale. avicultura. pentru o profilare pe alte ramuri (creşterea păsărilor. p. s-a format o a doua centură. succesiunea a trei-patru producţii pe an. a vitelor). Caracteristicile principale ale legumiculturii practicate în zonele din jurul oraşelor sunt: adaptabilitatea la cerinţele pieţei urbane. pe lângă centura de zarzavaturi.

la care se asociază creşterea animalelor. două subtipuri: agricultura primitivă şi cea preindustrială (tradiţională propriu-zisă). fără a beneficia însă. mecanizării chimizării. practicată în Europa de Vest. • cultura plantelor prin irigaţii – caracteristică culturii orezului (dar nu numai). N-E S. are o largă extindere în America Latină. Noua Zeelandă. Agricultura modernă sau de piaţă este cea caracterizată de o productivitate mare. Spania. America de Sud. desemnând o agricultură de tip grădinăresc. Africa de Sud). neutilizându-se nici un fel de îmbunătăţiri agricole. cu o productivitate mai ridicată şi mai bine organizată. având două modalităţi specifice: cultura itinerantă a plantelor (caracterizată de mutarea culturilor pe măsură ce solul se epuizează. de progresele determinate de dezvoltarea industrială. în cadrul acesteia se disting: • agricultura extensivă – în care cultura plantelor se asociază cu creşterea animalelor iar proprietăţile sunt fie mici. fie mari (lucrate în arendă). • agricultura specializată – caracterizată de un număr mic de produse agricole.rudimentare. Se practică pe continentul african. fiind practicată pe scară largă în Asia de Est şi de Sud-Est dar apare şi în Africa de Nord. specifică proprietăţilor mari (America de Nord. 211 . având caracter sedentar. în Asia. Africa de Nord. cu productivitate scăzută. • cultura plantelor fără irigaţii. în unele ţări ale Americii Latine şi parţial în Europa. implicând forţă de muncă numeroasă. în care plantele specifice sunt cerealele şi plantele tehnice. Produsele obţinute nu au. din zona tropicală sau în tundră). Sicilia. parţial Americii. cu loturi mici sau foarte mici ( terenurile accidentate din sud-estul Asiei). Sud-Estul Australiei.A.U. Agricultura preindustrială sau tradiţională propriu-zisă este mai bine dezvoltată decât precedenta. practicată de proprietăţi întinse. Africii de Nord. fiind bine delimitată teritorial. datorită susţinerii tehnice deosebite. în general. Australia. În funcţie de caracteristicile particulare ale fiecărui spaţiu. Se disting. Orientul Apropiat şi Mijlociu. Grecia. Se deosebesc mai multe subtipuri: • agricultura mixtă intensivă. specifică Orientului Mijlociu. în ordine evolutivă. Agricultura primitivă presupune deplasarea colectivităţilor umane în spaţiu. Noua Zeelandă. fără unelte) şi păstoritul nomad (prezent în zonele de stepă şi semideşerturi. fără o forţă de muncă numeroasă implicată. o calitate superioară. neavând o susţinere tehnică adecvată. • agricultura latifundiară. Orientul Apropiat şi Mijlociu.

ulei de palmier. terenurile trecând din posesia statului în proprietate particulară. randamentul este mediu. cauciuc (India.• agricultura cu plantaţii – specializată în obţinerea unor produse comerciale precum. de specificul orânduirii sociale şi de forţa economiilor naţionale (Popescu. în strânsă corelaţie cu celelalte subsisteme. cafea. de aceea. cauciuc. un bun exemplu fiind cel al schimburilor ce se produc între aceasta şi populaţie. informaţie. Industria oferă populaţiei locuri de muncă. Sri Lanka). Deşi potenţialul agricol este mare. îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă prin intermediul altor activităţi (locuinţe. arahide (Africa de Vest). bumbac (Brazilia). materiale). Structura şi repartiţia tipurilor de agricultură sunt în strânsă legătură cu condiţiile naturale.1.2. bumbac (Sudan). în general. care sunt supuse unui proces complex de restructurare a economiei în general. trestie de zahăr. în special. 4. industria este o componentă a acestuia. care caracterizează diversele zone geografice. Malaysia). trestie de zahăr (Africa de Est). banane. Industria – componentă spaţială majoră a economiei mondiale Industria se află în prezent pe primul loc între ramurile economiei mondiale. banane. cacao. ogranizarea activităţilor etc. Agricultura de tranziţie se suprapune spaţiului fostelor ţări comuniste. mai exact. în particular.2. şi de modernizarea agriculturii. 212 . indirect. Ca oricare alt sistem terestru prezintă din punct de vedere spaţial şi structural forme şi intensităţi diferite determinate de diversele niveluri de dezvoltare a societăţii umane. 2000). un subsistem al sistemului economic (fig. utilaje. ceai. şi a agriculturii. cafea. Industria şi dezvoltarea sa teritorială pe Glob 4. Se află. ananas (Indonezia. venituri şi. Privită din perspectiva sistemului teritorial. 47). aceste state beneficiind de o mecanizare şi o chimizare a agriculturii relativ modeste dar de o forţă de muncă agricolă numeroasă. sau. acestea aflându-se într-o permanentă modificare în raport de progresul tehnico-ştiinţific. tehnologie. trestie de zahăr. în sens contrar fluxul fiind constituit din forţă de muncă.

populaţie agricultură industrie transporturi comerţ turism Fig. odată cu masivele mişcări de migraţie a populaţiei. determinând detronarea agriculturii de pe primul loc al ierarhiei ramurilor economice. pe care a cuprins-o treptat. 213 . conducând la conturarea noii civilizaţii industriale şi dezvoltarea unui nou tip de organizare a spaţiului. 47. ale sistemului teritorial. implicit. Revoluţia industrială a devenit procesul de bază al unei mari părţi din economia mondială şi care s-a manifestat prin modificarea caracteristicilor producţiei. spre America de Nord. Dimensiunea temporală a industriei Procesul evolutiv al apariţiei şi dezvoltării acestei ramuri se regăseşte în întreaga literatură de specialitate sub denumirea de industrializare. industrializarea ca proces a influenţat decisiv sistemul economic mondial. astfel încât toate informaţiile deţinute să conlucreze la formarea unei imagini reale şi complexe a sistemului în sine. se are permanent în vedere integrarea diverselor niveluri de analiză. la începutul secolului al XX-lea. Subsistemul activităţilor economice Din această perspectivă. prin schimbarea comportamentului uman. De asemenea. Anglia. loc pe care aceasta l-a ocupat timp de mii de ani. îndreptându-se ulterior. prin apariţia de noi tehnologii şi noi produse. studiile cu privire la evoluţia spaţială şi caracteristicile industriei au în vedere complexitatea relaţiilor pe care le stabileşte cu toate celelalte ramuri ale sistemului economic şi. acesta a cunoscut o expansiune spaţială lentă în următoarele secole dinspre locul său de origine. Astfel. Astfel. spre Europa. Început la sfârşitul secolului al XVII-lea.

214 .

ulterior. Dimensiunea spaţială a industriei Industria. aceasta intrând în etapa sa fordistă (a producţiei de serie). prin intermediul relaţiilor sale de producţie. acestea au iniţiat mutaţii structurale şi noi tipuri specifice de organizare spaţială (fig. 2000). care. la începutul secolului al XIX-lea apariţia maşinii cu aburi a impulsionat dezvoltarea unei puternici industrii manufacturiere bazată pe fabricarea artizanală a maşinilor. aşa cum menţiona în anii ’20 renumitul economist rus Nicolai Dimitrievici Kondratiev. Mai târziu. dă naştere unui spaţiu bine definit. ce s-au produs în intervale de aproximativ 50 de ani. printr-o flexibilitate accentuată s-au transformat în actualele spaţii industriale moderne: parcuri de activităţi. odată cu saltul spre microelectronică şi tehnologiile informatizate să se ajungă la robotizarea şi segmentarea sa spaţială. ca mai târziu. întreprinderea a 215 . Într-o primă fază. generate fiind de diverse inovaţii tehnologice. au creat progrese reale în industrie. Au apărut importante concentrări şi regiuni industriale majore. determinând concentrarea activităţilor respective în unităţi specializate (fabrici) şi. Numeroasele studii de specialitate privind relaţia sa cu mediul. s-a trecut la producerea industrială a acestora. mecanica etc. este o entitate materială. odată cu revoluţia ce s-a produs în domeniul transporturilor prin apariţia căii ferate şi cu dezvoltarea deosebită a tehnologiei de fabricare a maşinilor. în centre industriale. tehnopoli. cu personalitate proprie. 48) (Popescu. ca unitate de bază a industriei. la jumătatea aceluiaşi secol.Procesul de industrializare s-a caracterizat. cu poziţionare bine definită în teritoriu şi care. se grupează pe două direcţii de percepţie teoretică a localizării. chimia. districte şi reţele. ca subsistem al sistemului teritorial prezintă două caracteristici esenţial spaţiale. este vorba despre dimensiunea sa spaţială statică. ulterior. Marile descoperiri ştiinţifice din prima jumătate a secolului al XX-lea în domenii precum fizica. Întreprinderea. Astfel. Pe de o parte. prin „mari valuri economice”. La rândul lor.

influenţată în mod determinant de acesta fără. cu un comportament propriu spaţial. se poate vorbi despre capacitatea industriei de a structura spaţiul fiind un „agent de valorizare“ a acestuia. 2000. 30). „Ceea ce explica inserţia întreprinderii în spaţiu erau fluxurile de intrare (capital. s-a realizat un transfer care a „personalizat” întreprinderile. dependente (sateliţi ai marilor firme care respectă iniţiativele acestora). Efectele pozitive induse de activităţile industriale se referă la producţia de bunuri industriale sau de consum.] Întreprinderea industrială structurează spaţiul. la evaluarea muncii şi la salariile care determină statutul social al forţei de muncă.fost considerată o entitate aparţinând mediului. 30. 2000). însă. p. jucând în esenţă rolul de agent de valorizare a spaţiului. 32). forţă de muncă. procesele sale interne fiind fără relevanţă în localizare. la crearea infrastructurii de comunicaţie tehnologică şi socială. uzarea apelor. [. tehnologie) şi cele de ieşire (produse intermediare sau finite) (Popescu. În al doilea rând. ea determină segregarea calitativă a spaţiului prin output-urile sale pozitive şi negative. Abordarea „umanistă” apărută ulterior a definit întreprinderea industrială ca pe un nucleu decizional. speculativ-agresive (exploatează oportunităţile oferite de piaţă). concentrând sau dispersând. 2000.. degradarea mediului în general. Era definită ca o „cutie neagră”.. rezultatul fiind o alternanţă teritorială a ariilor puternic dezvoltate şi organizate 216 . ceea ce reprezenta reacţia sa la influenţele venite din mediul înconjurător (Popescu. Prin relaţiile pe care le stabileşte în sistem. toate contribuind la asigurarea vitalităţii întreprinderii respective. tradiţionale (prin utilizarea aceloraşi tehnologii şi debuşarea pe aceeaşi piaţă) (Freeman. defensive (se adaptează schimbărilor tehnologice impuse de competitori). Personalitatea umană fiind promotoarea deciziilor. Segregarea calitativă a spaţiului se datorează externalităţilor pozitive sau negative generate de întreprinderile industriale. să reacţioneze în raport cu input-urile recepţionate. p. Impactul spaţial constructiv al activităţilor industriale este dat de interferenţa maximizării externalităţilor pozitive şi minimizarea celor negative (Popescu. acestea putând fi ofensive (inovează tehnologii şi introduc noi produse). Externalităţile negative rezultate imputate întreprinderilor industriale decurg din implicarea acestora în poluarea atmosferică. 1974). integrând sau disociind pe baza avantajelor comparative. materii prime.

toate traducându-se prin minimizarea distanţelor. în Popescu. apariţia unei întreprinderi industriale într-un spaţiu structurat diferit. scop esenţial în întregul proces de teoretizare a localizării activităţilor economice şi de aplicare a acesteia în practică. aceeaşi situaţie se regăseşte în areale anterior industriale. industrializarea se produce în diverse etape. Industrializarea ca proces istoric are şi o dimensiune spaţială. 32. spaţiul agricol devenind cu timpul unul industrial. la crearea infrastructurii de comunicaţie tehnologică şi socială. b) concentrarea care se regăseşte în literatura de specialitate şi sub denumirea de aglomerare. se spune că „industria generează industrie” (Manzagol. calificarea forţei de muncă. originea sa fiind. 217 . uzarea apelor. apariţia unei pieţe de desfacere. dezvoltarea infrastructurii. apariţia serviciilor specializate. Evoluţia spaţială a industriei Un alt mod de abordare din perspectivă spaţială este şi cel referitor la procesul evolutiv al industriei. prin apariţia industriei în spaţiu. care prin implantarea de întreprinderi aparţinând unor ramuri total diferite îşi pot schimba funcţionalitatea şi tipul de organizare (fig. din această perspectivă. în esenţă. 2000. degradarea mediului în general. cauzele acestui fenomen rezultând din avantajele pe care aglomerarea le oferă: concentrarea pe areale restrânse a unor activităţi asemănătoare. care induce o dezorganizare a spaţiului şi reorganizarea sa pe baza noilor reguli economice. Ca orice fenomen. p. 2000). de cele mai multe ori agricolă. 1992. 49). Anglia secolului al XVII-lea. patru fiind definitorii: a) localizarea se traduce. Externalităţile negative rezultate imputate întreprinderilor industriale decurg din implicarea acestora în poluarea atmosferică. 30.). Impactul spaţial constructiv al activităţilor industriale este dat de interferenţa maximizării externalităţilor pozitive şi minimizării celor negative (Popescu. toate contribuind la asigurarea vitalităţii întreprinderilor respective. rezultatul concentrării sunt centrele industriale polarizatoare. se naşte din puterea de atracţie pe care industria o are asupra sa însăşi. cu o altă funcţionalitate.economic şi a celor caracterizate printr-o slabă dezvoltare şi numeroase disfuncţionalităţi. la evaluarea muncii şi la salariile care determină statutul social al forţei de muncă. induce modificări structurale şi funcţionale. Efectele pozitive induse de activităţile industriale se referă la producţia de bunuri industriale sau de consum.

218 .

ce oferă forţă de muncă.a. p. sudul Marilor Lacuri. 2001. de volatilitatea «mediului» industrial” (Popescu. care s-a prelungit în timp până astăzi în întregul spaţiu planetar. p. iar decizia Indiei de a dezvolta construcţia de hidrocentrale pe cursul superior al Gangelui a întâmpinat opoziţia publică. California ş. combustibilii nucleari. fiind un subiect controversat. este reprezentat de opţiunile diferitelor naţiuni în domeniul consumului. gazele naturale. 2001. „translaţia caracterelor industriale este determinată de succesiunea proceselor de dezindustrializare – reindustrializare. d) mobilitatea sau translaţia funcţiilor industriale între centre şi regiuni este etapa care implică decăderea unor centre şi apariţia altora.2. resurse naturale. 2000. Vlăsceanu. cărbunii. Un alt element restrictiv. SUA a trecut la reducerea numărului de termocentrale pe cărbune în zonele suprapopulate (coasta Atlanticului.). ce pune în pericol întreaga planetă. în condiţii mai avantajoase (preţuri mai reduse). Permanentele conflicte ce se nasc la nivel global şi regional decurg din caracterul limitat şi neregenerabil al unor resurse esenţiale precum petrolul. Vlăsceanu. de ciclicitatea fazelor de creştere şi declin. care se manifestă prin intensa poluare a tuturor învelişurilor Terrei şi apariţia binecunoscutului „efect de seră”. care au devenit în prezent factori restrictivi ai dezvoltării în condiţiile în care nevoile (consumul) sunt în continuă creştere. Politicile tehnocratice energetice sunt tot mai mult modelate de opinia publică îngrijorată din ce în ce mai mult pentru propriul său mediu de viaţă (Negoescu. 4. 103). astfel. 33). 219 . p. apar.2. Este cunoscută repulsia germanilor pentru extinderea programului nuclear din anii ’80. de rolul competiţiei spaţiale în dezvoltarea industrială. noi filiale care impulsionează dezvoltarea centrelor respective şi intensifică relaţiile de tip centru-periferie. piaţă de desfacere etc. Texas. O altă problemă esenţială legată de resursele energetice şi valorificarea lor este cea ecologică. de ordin social şi politic. Industria energetică Resursele energetice – caracteristici Energia este considerată astăzi un „barometru al stării economiei mondiale” (Negoescu. care dezvoltă relaţii „interindustriale” cu centre mai mici. 103).c) dispersia sau răspândirea industriei se naşte din procesul de externalizare a funcţiilor industriale de către centrele polarizatoare supradimensionate.

Procesul său de formare constă în descompunerea lentă. solară şi geotermică. Petrolul este cunoscut încă din antichitate. nisipuri asfaltice. şisturi bituminoase. Era utilizat în urmă cu 6000-5000 de ani î. iar în România. din care se obţine energia electrică prin intermediul procesului de fisiune nucleară. Importantele mişcări tectonice produse de-a lungul timpului. deşeuri). Plutarh. energie eoliană. O astfel de grupare a fost realizată de Negoescu şi Vlăsceanu (2001): • lemn şi combustibili fosili (petrol. energie a valurilor şi energie mareomotrice. a materialului organic şi a planctonului pe fundul unor bazine lacustre sau marine cu apă puţin sărată şi adâncimi mici precum mările interioare.000 şi 11. plutoniu. cărbuni. a petrolului. gaze naturale. neregenerabili. Strabon. în condiţii anaerobe. au determinat deplasarea petrolului în scoarţa terestră. ca lubrifiant pentru diverse maşini şi utilaje şi ca materie primă în industria chimică. la călăfătuirea corăbiilor şi chiar ca medicament. toate aceste tipuri fiind rezultate din utilizarea forţei de mişcare a apei. fosili. La sfârşitul secolului al XIX-lea a început exploatarea sa industrială şi ca urmare a dezvoltării tehnologiei de 220 . ulterior. şi a lipsei reziduurilor în urma arderilor. în lucrarea Descrierea Moldovei a lui Dimitrie Cantemir se aminteşte despre exploatarea la Tazlăul Sărat a catranului. în Orientul Mijlociu ca liant şi izolant în construcţii. toriu). pe care ţăranii îl foloseau la ungerea roţilor.Hr. din care extracţia nu este dificilă iar cheltuielile sunt reduse. din rocile de origine în roci poroase. face parte din categoria combustibililor minerali. care variază între 9. datorită puterii sale calorice importante. petrolul este mult utilizat în domenii precum obţinerea energiei electrice. apoi. lagunele şi golfurile. • surse de energie regenerabilă clasificate la rândul lor în hidroenergie. Petrolul. Modificarea acestui material într-un mediu bacterian a dus la apariţia în primă fază a nămolurilor sapropelice şi. prin intermediul energiei mecanice în energie calorică. Utilizarea sa a fost menţionată şi în Europa de către Pliniu cel Bătrân. fiind menţionat în lucrările unor personalităţi ale epocii precum Herodot.000 kcal/kg. care prin ardere transformă energia chimică în energie calorică şi. cea mai importantă resursă energetică în prezent ca urmare a intensei sale utilizări. modificările presiunii litostatice. • combustibili nucleari (uraniu. Clasificarea acestora este variată.Există o mare varietate de resurse energetice de care societatea umană beneficiază în prezent. dând naştere aşa numitelor „magazine de petrol“. În prezent.

dependentă direct de creşterea rapidă a transporturilor auto. 221 . principalele regiuni producătoare sunt cele din SUA. petrolul a conturat noi relaţii între principalele state producătoare şi cele consumatoare. 112).3% anual comparativ cu cea a petrolului (1. Asia de Sud-Est (Indonezia) şi Orientul Mijlociu (Iran şi Irak). Vlăsceanu. p. Ritmul ulterior de creştere a consumului şi implicit al producţiei de petrol a fost mult accentuat de evoluţia rapidă a tehnologiei în toate domeniile şi de cele două importante evenimente ale secolului al XX-lea. primele conducte apărând în 1862 în SUA iar primele nave cisternă în 1886 în Germania. Polonia. în perioada 1970-1974. limitarea câştigurilor companiilor străine. Din acest punct de vedere se consideră că până în 2025 rata de creştere a consumului va fi de 2. Ca urmare a acestui rol important pe care îl ocupă în economia mondială.9%) şi a cărbunilor (2%). războaiele mondiale. petrolul a devenit rapid materia primă strâns legată de progresul tehnic al lumii contemporane.) şi. la 20% în 1938 şi la 45% în 1980 depăşind-o pe cea a cărbunelui.exploatare (sonde mecanice). 2001). sursă esenţială şi. implicând reevaluarea întregii activităţi de prospectare a unor noi regiuni cu zăcăminte terestre şi extinzându-se. America Centrală şi de Sud (Mexic şi Venezuela). Caucaz (fosta URSS). Ulterior evoluţia a fost oscilantă. „Datorită importanţei sale. au dat naştere primei crize energetice. care au impulsionat şi mai mult dezvoltarea industriei petrolului. a descoperirii sistemului de separare a petrolului lampant şi a construirii primelor rafinării (SUA. La acest început de secol. 2001). 2001. în platformele continentale (off-shore)” (Negoescu. Canada dar şi România la Râforv lângă Ploieşti) (Negoescu. Rusia. În acelaşi timp. Gazele naturale reprezintă în prezent sursa de energie primară cu cea mai rapidă creştere prin prisma consumului la nivel global. a utilizării motorului cu combustie internă inclusiv în domeniul naval şi al aeronauticii. în acelaşi timp. importante realizări s-au obţinut în domeniul transportului. Ca urmare a acestei evoluţii rapide şi-au făcut apariţia primele societăţi petroliere. stabili-rea preţurilor de cost. Vlăsceanu. ulterior. Al treilea şoc energetic determinat de petrol s-a manifestat în 1990 odată cu izbucnirea Războiului din Golf când preţul a crescut cu 170% în trei luni (Negoescu. etc. astfel că ponderea sa în consumul energetic s-a mărit de la 10% în 1910. Vlăsceanu. raporturi care s-au manifestat prin apariţia aşa numitelor „politici petroliere” (naţionalizarea parţială sau totală a industriei.

alte surse – 7. 2001). ceea ce permite o mai slabă poluare a mediului. Acestea sunt cantonate în roci poroase. dintre care 13 050 în America de Nord (Negoescu. cu nave maritime. ca de exemplu gazul metan. prezintă reale avantaje datorită arderii complete. la rândul lor. Pentru viitor se preconizează o creştere a consumului mondial de gaze naturale în majoritatea ţărilor lumii.8%.3% în anul 1950. iar în Canada – de la 15% în 1975 la 32% în 1996.3% în 1975 şi 38% în 1996. Cărbunii fac. S-au format. Pe de o parte. neregenerabili şi sunt roci sedimentare de natură 222 .4%.200 m. 2001. fără reziduuri importante. parte din categoria combustibililor minerali. Transportul se realizează prin conducte sau. în balanţa energetică mondială a SUA. gazele naturale deţineau 20. Vlăsceanu. golfuri. Utilizarea gazelor naturale este variată. fosili. 32.Ca şi petrolul. 35. Din acest punct de vedere. când s-au produs primele crize energetice şi s-a simţit nevoia găsirii de alternative la economia bazată pe consumul intens al petrolului. Acest combustibil a fost cunoscut la rândul său încă din Antichitate în spaţii geografice precum China şi Persia. 144). neregenerabili. dar utilizarea sa la nivel industrial a început doar în primii ani ai secolului al XX-lea. cărbune – 20. fosili. Aşa de exemplu. sunt cele de gaz natural pur sau uscat. sunt cele asociate cu petrolul care conţin gazele de sondă sau umede. p. gazele naturale deţineau 36.8%). gresii) aflate la adâncimi ce variază între 300 şi 1. ele constituindu-se în materie primă pentru industria chimică şi în combustibil pentru cea energetică. iar pe de altă parte. În anul 2001. la rândul lor. lagune) şi au suferit într-o perioadă foarte îndelungată de timp importante transformări chimice. Există două tipuri de zăcăminte de gaze naturale.1% (petrol – 28. numite metaniere. hidro – 3. sub forma gazelor naturale lichefiate. în balanţa energetică a României. Vlăsceanu. Numai în anul 1999 în lume au fost efectuate circa 14 000 foraje pentru prospecţiuni şi extracţii. în urma depunerilor de materiale organice pe fundul unor bazine lacus-tre şi marine cu adâncimi reduse (lacuri.2% în 1969. În 1930 ele erau folosite în SUA ca sursă de ridicare a presiunii în zăcămintele de petrol în care erau reinjectate (Negoescu. permeabile (calcare.7%. gazele naturale aparţin categoriei combustibi-lilor minerali. Dar exploatarea lor cu adevărat intensă s-a produs în a doua jumătate a secolului.

sulf etc.500–7. oxigen (2.600 3. Sursele regenerabile de energie reprezintă o alternativă la consumul actual de resurse neregenerabile. mai ales în condiţiile în care economia mondială este în pericol de a rămâne în curând fără aceste rezerve.000 m adâncime şi cele în carieră pentru zăcămintele de suprafaţă (10 – 400 m) prin decopertarea stratului de sol.organogenă. Cea mai utilizată clasificare este cea care se bazează pe gradul de carbonificare şi care implică factorul timp (tabelul 4). 2001).500–8. tip. dar exploatarea lor la nivel industrial s-a produs doar începând cu secolul al XVIII-lea şi mai ales în cel al XIX-lea.500 sub 3. Deocamdată. aportul acestora la producţia mondială de energie electrică este redus. numit şi secolul cărbunelui. fosfor. Zăcămintele de cărbuni se compun în general din mai multe straturi cu grosimi variabile. Vlăsceanu. Deşi cunoscute cu secole în urmă. S-au format începând cu sfârşitul Paleozoicului şi. în conţinutul lor aflându-se carbon (55–96. Tipuri de cărbuni Categorie Cărbuni superiori Cărbuni inferiori Tip Antracit Huilă Cărbune brun Lignit Turbă Conţinut de carbon (%) peste 95 75–93 50–75 30–50 în formare Putere calorică kcal/kg 8. (Negoescu. hidrogen (1–6%).5%).200–9.200 7. în Carbonifer prin incarbonizarea unor mari cantităţi de materie vegetală într-un mediu anaerob. Există mai multe tipuri de cărbuni. azot (sub 2%).000 Istoricul utilizării cărbunilor reliefează vechimea cunoaşterii lor. însă există perspective reale de 223 . forma zăcământului). momentul primei crize energetice. când Revoluţia Industrială a transformat în mod profund economia mondială. sursele regenera-bile au început să fie utilizate pe scară mai largă doar după 1973. Poziţia lor în subsolul terestru determină tipurile de exploatare.200 1. în mod deosebit. clasificaţi după diverse criterii (geneză. intercalate cu straturi de steril. Tabelul 4.600–3. Există documente din Antichitate care menţionează prezenţa minelor în diverse spaţii.5–40%). şi anume cele în mine şi galerii pentru zăcămintele aflate la peste 1.

t.e. • sisteme majoritar petroliere (Venezuela). Studiile care au vizat problema acestor surse de energie au realizat numeroase clasificări. Întregul sistem economic. tehnologiile moderne fiind toate dependente direct de ea.creştere a importanţei lor în economia lumii şi datorită potenţialului însemnat care există în prezent (peste 3 mld. * t. cea obţinută din biomasă (materie vegetală şi animală). plutoniu şi toriu). Braghină. are în prezent un potenţial teoretic deosebit de bogat (peste 6 mil. • energia solară. pierderile minime în cazul transportului la distanţe mari. * ). 224 . Vlăsceanu. obţinută din mişcările de tip maree ale apelor oceanice. obţinută prin fisiune nucleară (fragmentarea atomilor grei de uraniu. cea mai elocventă fiind cea bazată pe tipurile de energie rezultată din diversele rezerve existente: • hidroenergia. Frăsineanu. • alte tipuri de energie precum: cea obţinută din utilizarea curenţilor oceanici. a diferenţelor de temperatură dintre apele oceanice de suprafaţă şi cele de adâncime. • energia geotermică. = tonă echivalent petrol. • sisteme complexe (Italia şi Franţa). MW producţie energie electrică). rezultată din diferenţele de potenţial termic şi baric din atmosfera terestră şi care se manifestă prin mişcările aerului (vânturi).p. MW (Erdeli. Energia electrică. • energia nucleară. caracterul nepoluant subliniază importanţa deosebită pe care energia electrică o are în prezent. potenţialul tehnic-amenajabil fiind de doar 2. obţinută din energia hidraulică (energia de potenţial a cursurilor de apă). • energia eoliană.e.p. societatea umană se bazează în prezent pe această resursă energetică. rezultată din toate sursele menţionate. Caracteristicile sale precum convertibilitatea în forme de energie primară (mecanică. are o importanţă vitală pentru economia mondială. în special a celor cu amplitudine între 5 şi 12 m. • energia mareomotrică. În raport de sursele primare de energie utilizate. termică. luminoasă. • sisteme echilibrate între cele două componente (Marea Britanie). 2001): • sisteme preponderent carbonifere (Polonia). chimică). 2000). în literatura de specialitate se menţionează existenţa pe Glob a patru tipuri de sisteme energetice (Negoescu. rezultată din energia calorică a Pământului.3 mil.

centralele nucleare. combustibili nucleari. 2. forţa apelor curgătoare şi altele. 225 . 5. petrol. 1. 50. 4. cele geotermice. gaze naturale. 51. eoliene şi solare. cărbuni. Structura producţiei de energie electrică după resursele utilizate la nivelul principalelor regiuni producătoare (2005). 3. Structura producţiei de energie electrică după resursele utilizate la nivel global (2005) Fig. hidrocentralele.Fiecare tip de sursă energetică este prelucrată şi transformată în electricitate în centrale specifice precum termocentralele. mareomotrice. Hidroenergie 19% Cărbune 40% Combustibili nucleari 16% Gaze naturale 15% Petrol 10% Fig.

Termocentralele utilizează combustibilii fosili (cărbuni.) sau domină net în domeniu (Algeria. uzine ce transformă energia hidraulică a apelor curgătoare în energie electrică. totuşi. porţi de intrare a resurselor energetice în spaţii sărace din acest punct de vedere. Maroc.9%. a unor întinse suprafeţe cu vegetaţie naturală. Belgia. Polonia – 95–99. România. Cursurile de apă sunt intens modificate. petrol.9%). Australia. 226 . Israel. gaze naturale) şi prezintă câteva avantaje rezultate din preţurile de construcţie mai reduse comparativ cu alte tipuri de centrale şi. etc.9%. la modificarea reţelei de comunicaţii etc. însă. Există areale în care termocentralele sunt singurele producătoare de energie electrică (Bahrein. Chiad. Chiar dacă nivelul de poluare a mediului înconjurător este ridicat în cazul termocentralelor. Hidrocentralele. petrol şi gaze naturale. Se conturează. reprezintă o alternativă viabilă în domeniul producerii acesteia. Indonezia. o importantă variaţie la nivel mondial. Suedia). de asemenea. în urma unor astfel de construcţii născându-se mari lacuri artificiale care înghit suprafeţe extinse de teren ducând la dispariţia de aşezări umane. Danemarca. Benin. aducţiuni) sunt compensate de preţul de 3–5 ori mai redus al energiei electrice obţinute astfel. hidrocentralele se remarcă printr-un impact puternic asupra mediului prin modificările pe care le aduc peisajului geografic. Libia. Egipt. în apropierea marilor centre urbane. Cuba. Liban. Marea Britanie – 80–89. Grecia. economia mondială se bazează în continuare pe energia electrică obţinută astfel şi care reprezintă peste 60% din total (fig. De asemenea. şi spaţii în care aportul termocentralelor la producţia de energie electrică este depăşit de alte tipuri de centrale (Franţa. se remarcă. Este bine cunoscut faptul că cele mai importante unităţi se află amplasate în regiunile producătoare de cărbuni. constanţa mai mare în funcţionare. distribuţia pieţelor de consum şi configuraţia spaţială a căilor de transport. Cipru. 48). Olanda – 90–94. Localizarea termocentralelor pe Glob este determinată de câţiva factori esenţiali precum: repartiţia resurselor de combustibili fosili. Irlanda. Totuşi. Hong-Kong. costurile mai ridicate ale construcţiei marilor lucrări de artă inginerească (baraje. importante consumatoare de energie electrică şi nu în ultimul rând în mari porturi ale lumii. Mongolia. comparativ cu cea produsă în termocentrale. Deşi predominantă. mai ales din perspectiva nivelului scăzut de poluare a mediului înconjurător. Luxemburg.

Uruguay şi Rio Grande. Colorado. Zambezi şi. respectiv. Asia se află pe primul loc în ierarhie (28%). Gange etc. pe teritoriul cărora se găsesc fluviile menţionate anterior. pe teritoriile lor aflându-se fluvii importante precum Zair. Yangtze. Brahmaputra. potenţialul său hidroenergetic fiind dat de fluvii precum Enisei. fluviul Niger (sursa: http://Corbis. Africa şi America de Nord deţin fiecare câte 16% din potenţialul hidroenergetic al lumii. datorită existenţei pe suprafaţa sa a unor fluvii importante ca Amazonul cu numeroşii săi afluenţi.com) Potenţialul hidroenergetic actual al Terrei. Nil. 227 . pe care sunt amplasate hidrocentrale puternice sau sisteme hidroenergetice de mari dimensiuni (tabelele 5 şi 6). Obi. Mississippi. America Latină ocupă al doilea loc (20%).Lacul Nasser. Parana. Tennessee. Columbia. Huang He. caracteristicile mediului natural fiind determinante şi în acest caz. Indus. Cele mai importante producţii le dau ţările mari. O importantă variaţie spaţială la nivelul statelor lumii se remarcă şi în ceea ce priveşte producţia de energie electrică provenită din hidrocentrale. este inegal repartizat pe cele şase continente.6X1012 kWh. estimat la 6. Paraguay.

000 27.000 76.000 729.Tabelul 5.700 Norway 121. Fig.740.000 Brazil 300.000 82. SUA (sursa: www.000 China 258. 52.700 Russia 174. UK.000 64.000 44. însă. Pe multe dintre fluvii s-au construit sisteme de hidrocentrale. unele de mari dimensiuni. Sistemul hidroenergetic al fluviului Tennessee.gov/sites/sites_ie2. Aqua-Media International. cele mai multe. 2003. microhidrocentrale care asigură nevoile locale.000 67.600 World Total 2. statul Tennessee. oferind autonomie energetică în cazul unor localităţi izolate. Avantajele oferite de acest tip de centrală electrică determină numeroase state ale lumii să se orienteze spre obţinerea unei mai mari cantităţi de energie pe această cale.000 Sursa: International Journal on Hydropower and Dams.htm) 228 .100 United States 300. Producţia de energie electrică Ţara Producţia (GWh) Capacitatea (MW) Canada 353.tva.

300 7. 1. crt.S.960 6.328 5. Laurenţiu Anul intrării în funcţiune 1994 1983 1942 1968 1984 1980 1990 1968 1979 1971 Putere instalată (MW) 20. aug. 2. 13. autor imagine Kevin Rein) 229 . Hidrocentrala de la Itaipu.400 6.000 5. Mari hidrocentrale ale lumii Nr. 3. Laurenţiu Sf. Hidrocentrala Turukhansk Itaipu Grand Coulee Guri Tucurui SayanoShushensk Corpus Posadas Krasnoyarsk La Grand 2 Churchill Falls Ţara Rusia Brazilia/ Paraguay SUA Venezuela Brazilia Rusia Argentina Rusia Canada Canada Râul Tunguska Parana Columbia Leoni Paraguay Enisei Paraguay Enisei Sf. 6. Commission on Large Dams.000 6. 9. 10. 5.320 MW (sursa: http://Wikipedia. 8. Brazilia/Paraguay.225 Sursa: U.Tabelul 6. 4. 7. 1991.600 10. Commitee on large Dams of the Intl.000 12. 2001. Quid.830 10.org.

plutoniu. În acelaşi timp. Rusia (31). Marea Britanie (23) Coreea de Sud (20). Deşi se dovedeşte a fi una dintre posibilele ieşiri din criza energetică la care sistemul economic mondial se aşteaptă în următoarele decenii.com/holcom/modules/editorial/). a căror capacitate instalată totală reprezintă o a treia parte din cea naţională. în condiţiile în care în ultimul secol au existat mai multe crize energetice la care omenirea se aşteaptă şi în viitor. Lituania. Japonia (55). hidrocentrală care va produce în final peste 84 TW/h pe an. 2001. Centralele atomoelectrice produc energie electrică prin procesul de fisiune nucleară. industriei mici şi iluminatului aşezărilor rurale” (Negoescu. Cele mai multe reactoare se află localizate în SUA (103). În prezent există 441 de centrale nucleare operaţionale cu o putere instalată totală de 368. Ceea ce rezultă este o cantitate foarte mare de energie electrică. În 2009 se vor pune în funcţiune toate cele 26 de turbine ale hidrocentralei Three Gorges. Acestea furnizează energia necesară irigaţiilor. China va deveni ţara pe teritoriul căreia se va afla cea mai mare unitate hidroenergetică din lume. Riscul 230 . www. a determinat numeroase ţări să construiască astfel de unităţi. Belgia.300 m. 162). Primele state mari producătoare (fig. lung de 2. au fost construite staţii hidroelectrice mici. aflată in prezent în construcţie pe fluviul Yantze. De asemenea. Acest avantaj economic. în state precum Franţa. Vlăsceanu. va crea un lac de acumulare care se va întinde pe 600 km în lungul fluviului şi va avea o adâncime de 175 m (The world’s largest hydroelectric power plant. reprezentând fragmentarea atomilor grei de uraniu. în consecinţă. cu capacităţi sub 12 MW. domeniul energiei nucleare ridică mari probleme în ceea ce priveşte securitatea mediului şi a comunităţilor umane. Slovacia mai mult de 50% din energia electrică produsă provine din centrale nucleare. ceea ce corespunde energiei produse de 16 centrale nucleare şi care va reduce consumul anual de cărbune cu 40-50 milioane de tone.386 MW şi alte 24 în construcţie. Barajul. În peste 1 500 de districte dintre cele 2 000 ale ţării.hilti. p. toriu. mai ieftină. nu departe de oraşul Yichang. decât cea obţinută în centralele clasice. fapt ce subliniază polarizarea puternică în domeniul industriei energetice nucleare. Franţa (59).Un foarte bun exemplu este cel al Chinei care „a ridicat un mare număr de centrale de dimensiuni mai reduse pe râurile mici şi mijlocii. 53) dau peste 70% din producţia mondială de energie electrică de acest tip.

Vlăsceanu. p. Există numeroase exemple de acest gen. De asemenea. De la debutul său. în anul 1951. 53. mediana Atlanticului. energia calorică emanată de Pământ în regiunile caracterizate prin vulcanism intens şi seismicitate ridicată precum insulele amplasate în „Cercul de foc al Pacificului”. Cedarche – 1994. (Negoescu. 6/05) Centralele geotermice reprezintă o formă modernă de obţinere a energiei electrice dintr-o sursă neconvenţională. Tokaimura – 1997 în Japonia. 2001). Dampièrre – 2000 în Franţa. nord-vestul şi estul Africii. în Rusia.a. Racht – 1996 în Iran ş. ca urmare a impactului pe care acestea îl au asupra unor suprafeţe foarte întinse pe Glob şi pe perioade îndelungate de timp. Ţările cu cea mai mare producţie de energie electică provenită din centrale nucleare (2004) (sursa: WNA Updated. Woods River – 1964. 165). Kola – 1994. Tricastin – 1999. Vlăsceanu. 800 700 600 500 400 300 200 100 0 Ja po Ge nia rm an ia Co Ru re ea sia de Su Ca d na d Uc a ra in a M ar Chi ea n Br a it a ni e SU A Fig. 2001. Bazinul Mediteranei. folosirea de energie electrică a fost marcată de numeroase incidnte şi accidente cu consecinţe grave (Celeabinsk – 1957. astfel de spaţii se regăsesc şi în bazine sedimentare cu straturi continue. în zone de soclu cristalin sau cele cutate şi cu falii (Negoescu. Cottenon – 1998. 231 mill. MWh . Cernobîl – 1986 în Ucraina. Webber Falls – 1986 în SUA.producerii de accidente este mult mai mare decât în cazul altor tipuri de centrale.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea multe alte ţări au materializat această formă de obţinere a energiei electrice astfel că. Toscana. Mexic (1959). SUA (1960). în anul 2000 puterea instalată totală la nivel mondial era de 7974 MWe (http://www.5 MWe) şi Japonia (546. Indonezia (589. Mult mai târziu s-au construit şi alte centrale geotermice în Noua Zeelandă (1958). Acest mod de utilizare a căldurii interne a Pământului s-a aplicat pentru prima oară în 1904 în Italia. Filipine (1. a serelor. nu în ultimul rând. cele mai multe dintre ele şi în alte scopuri precum încălzirea locuinţelor.228 MWe). Un număr de 58 de ţări utilizează energia geotermică. Drum încălzit cu energie geotermică în Japonia Primele ţări producătoare de energie electrică din resurse geotermice sunt SUA (2.inforse.909 MWe).inforse. la Larderello.dk). a apei pentru băi terapeutice calde şi pentru acvacultură şi. Italia (785 MWe). Centralele eoliene utilizează la rândul lor o formă de energie neconvenţională şi anume energia rezultată din diferenţele de potenţial 232 .Principiul funcţionării centralelor geotermice este cel al extragerii agentului termic prin foraje şi transportului controlat al acestuia spre suprafaţă cu ajutorul unui fluid purtător de căldură.9 MWe) (http://www.dk). în industrie. Mexic (755 MWe).

Olanda etc. urmaţi de SUA şi India. zonele montane. Liderii mondiali sunt Germania şi Spania. pe Glob se remarcă anumite regiuni cu potenţial ridicat al energiei eoliene şi anume insulele.0% Africa 0. 54.org/default. determinând randamentul centralelor respective.wwindea. în spaţiile în care acestea ating amplitudini medii ridicate (5–12 m). Avantajele oferite de această formă neconvenţională de energie rezultă din caracterul său inepuizabil şi din 233 .4% Fig.termic şi baric din atmosfera terestră.).3% Europe 69. Mari disponibilităţi în acest sens au ţărmul atlantic ale Europei de Vest. Caracteristicile vântului. ţărmurile atlantice şi pacifice ale celor două Americi etc. care se materializează prin mişcările aerului. în primul rând pentru transportul pe apă dar şi pentru măcinarea boabelor de cereale sau pentru pomparea apei în diverse regiuni ale lumii (Persia. Asia 11. Marea Britanie. Italia.9% America 17. Alte ţări europene cu producţii importante sunt Danemarca. tradiţie care plasează Europa în prezent pe primul loc din punctul de vedere al puterii instalate în astfel de unităţi (fig. direcţie. Puterea instalată în centralele electrice eoliene la nivel continental (sursa: http://www. ţărmurile mărilor şi oceanelor. 54). Centralele mareomotrice reprezintă o tehnologie modernă de exploatarea a energiei mareelor.Ch. Primele centrale eoliene au apărut în ţări europene precum fosta URSS (Crimeea) şi Danemarca. În raport de aceste caracteristici. 500-900 ani î.4% Oceania 1. viteză. cel nord-african dar şi din Golful Guineei. sunt cele care influenţează producţia de energie electrică. durată.htm) Energia eoliană a fost utilizată de om din timpuri străvechi.

Golful California. India. Franţa. deşi extinderea este discontinuă. ţărmul atlantic francez. 234 . S-a născut astfel un lac de 22 km2. ţărmul estic al Mării Arabiei şi cel nord-estic al Australiei (Negoescu. anexe). Spania. cel al Mării Galbene şi al Mării Ohotsk. Deşi renumită în acest domeniu. cea mai renumită centrală mareomotrice din lume. Vlăsceanu. litoralul sudic al Peninsulei Alaska. (tabel. cel din sud-vestul Irlandei şi cel al Mării Albe în Europa. litoralul estic al Americii de Sud.prezenţa sa pe mari suprafeţe ale Globului. a închis estuarul fluviului cu acelaşi nume printr-un baraj de 750 m lungime (vezi imaginea). Centrala dispune de 24 de turbine şi produce anual 544 GWh. În urma studiilor efectuate s-au stabilit pe plan mondial 40 de locaţii în care mareele au amplitudini corespunzătoare. Franţa rămâne pe locul 13 în ierarhia mondială a marilor producători de energie electrică eoliană. Uzina mareomotrice de la Rance. SUA. Danermarca etc. fiind devansată de ţări precum Germania. potenţiale spaţii de construcţie a centralelor de acest tip: ţărmul atlantic al Americii de Nord. 240 MW La Rance. prima construită (1966). 2001).

235 .

236 .

237 .

238 .

239 .

240 .

241 .

242 .

243 .

244 .

245 .

246 .

astfel. cantitatea de energie recepţionată. refrigerarea diverselor produse. Cunoaşterea repartiţiei lor spaţiale devine. secolul al XIX-lea poartă numele de „secol al cărbunelui” iar următorul de „secol al petrolului”. în acelaşi timp. Odată cu intensificarea procesului de industrializare. Chiar dacă un interes deosebit se acordă utilizării acestui tip de energie în centrale specializate în obţinerea electricităţii. Repartiţia spaţială este însă inegală ca urmare a variaţiei unghiului de incidenţă a razelor solare pe suprafaţa terestră. Valoarea acestuia scade de la Ecuator spre poli şi. determinată de caracteristicile mediului în care acestea se regăsesc. resursele energetice joacă un rol important în procesul de integrare economică şi reglare a relaţiilor politice interstatale. Repartiţia geografică a resurselor energetice şi a producţiei mondiale de energie electrică Trăsătura de bază a repartiţiei spaţiale a resurselor energetice pe Glob este concentrarea geografică. Este vorba despre Israel. gradul de înclinare a pantelor. care oferă importante informaţii cu 247 .200 kWh/m2 anual). Impact asupra acesteia are şi nebulozitatea. zone foarte bogate în resurse energetice de diverse tipuri dar şi largi areale în care lipsa acestora pune mari probleme economice la ora actuală. Japonia. reducându-se treptat spre poli (750 – 1. resursele energetice au căpătat o importanţă deosebită. Se estimează că energia primită de Terra de la Soare echivalează cu 700. expunerea versanţilor.000 TWh/an. au şi capacitatea economică şi tehnică de a dezvolta acest domeniu. Se întâlnesc.100 kWh/m2 anual). implicit. această resursă este curată şi prezentă pe mari suprafeţe ale Globului. Franţa şi chiar Germania. Ţările care s-au angajat în utilizarea pe scară largă a acestui tip de energie sunt cele care dispun de cele mai favorabile condiţii naturale şi. în agricultură pentru funcţionarea sistemelor de irigaţii şi chiar pentru reciclarea deşeurilor. rolul lor în determinarea ritmului de dezvoltare economică a multor ţări fiind major. De asemenea. SUA dar şi despre ţări europene precum Italia. Australia. prezenţa suprafeţelor acvatice etc.800 – 2. De aceea. Ca urmare a acestor caracteristici fizico-geografice. în prezent energia solară mai este utilizată pentru încălzirea locuinţelor.Centralele electrice solare valorifică o resursă inepuizabilă şi care poate fi un răspuns pentru problemele născute din limitarea resurselor energetice clasice. un subiect de studiu deosebit de însemnat. astfel. În acelaşi timp. cea mai mare cantitate de energie solară se regăseşte în zona tropicală (1.

structuri sociale şi economice superspecializate. neferoasă. .tradiţie. forţă de muncă. Italia 248 . despre conturarea în timp a unor areale industriale. tendinţe în diversificarea acesteia.3. 130) Industrie Industria extractivă (carboniferă. .privire la poziţia statelor pe harta economică a lumii şi a tendinţelor de evoluţie a acestora în viitorul apropiat sau mai îndepărtat. .intensiv consumatoare de materii prime.rigiditate funcţională. p.localizare dependentă de resurse. o organizare densă şi modernă a infrastructurii (tabelul 7). Franţa Lancashire. 2001). Tabelul 7. SUA Nord-estul Atlantic. . China Damodar. .forţa de muncă puţin sau deloc calificată. energie. noduri sau nuclee industriale. India Industrii „grele“ (siderurgie. cu o maximă utilizare a suprafeţei.dependenţă geografică de pieţele de consum.2. Sunt spaţii care s-au conturat în secolul al XIX-lea şi s-au dezvoltat exploziv în cel de al XX-lea. etc. SUA Midlands. 4. construcţii de maşini) Industria textilă Nordul Franţei. Germania Marile Lacuri. Regiunile industriale clasice se regăsesc deseori în literatura de specialitate alături de alte noţiuni precum complexe teritoriale de producţie. concentrare spaţială foarte puternică. concentrări industriale. 2001. ca urmare a intensificării procesului de industrializare pe suprafeţe din ce în ce mai întinse ale Globului şi păstrează şi în prezent particularităţile specifice modului de producţie fordist: prezenţa industriei de bază. Marea Britanie Milano. . Exemple Appalachia.producţie de serie. Este vorba. chimie.adaptări lente şi dificile la schimbările pieţei. . areale cu mari concentrări alternând cu cele de slabă sau foarte slabă dezvoltare. SUA China de Nord-Est.) Caracteristici . . de exploatare a fierului. Tendinţe în evoluţia spaţiilor industriale Distribuţia industriei pe Glob este neuniformă. Industriile caracteristice regiunilor industriale clasice (Popescu. metalurgie. Franţa Ruhr. Marea Britanie Nord – Pas de Calais. în esenţă. „manufacturing belt“. care au suferit modificări importante în a doua jumătate a secolului trecut. despre existenţa a două tipuri de regiuni industriale: clasice şi inovatoare. (Popescu.

de fapt. 2001. forţa de muncă ocupată aici dublându-se până în anii ’70. concentrându-se în jurul centrelor de cercetare. a universităţilor şi firmelor de producţie specializate pe aplicarea în practică a inovaţiilor ştiinţifice şi au reprezentat răspunsul economiilor dezvoltate la procesul de dezindustrializare cu care se confruntau (tabelul 8).Studiile efectuate de-a lungul timpului de către diverşi specialişti au scos în evidenţă faptul că factorii determinanţi în localizarea acestui tip de regiuni industriale sunt: resursele energetice şi materiile prime minerale.. al soft-urilor pentru acestea. Intensa forţă de atracţie pe care ramurile respective au avut-o s-a datorat ofertei materiale care a dus la diferenţieri în domeniul nivelului de trai între forţa de muncă ocupată aici şi în alte domenii. cunoştinţe şi experienţă acumulate în timp şi convenţii sociale şi proceduri care reglează relaţiile dintre diferiţi parteneri implicaţi în procesul inovaţional” (Popescu. manifestat prin translaţia activităţilor din domeniul industrial în cel al serviciilor dar şi prin transferul unora dintre acestea spre ţări în dezvoltare. antagonismul între marile şi micile întreprinderi aflate într-o concurenţă neloială etc. a descoperirii de noi tehnologii care sunt prezente şi creează. Astfel au apărut clasicele regiuni industriale carbonifere. sociale. fiind un ansamblu de instituţii economice. a cunoaşterii. noua cale pe care o urmează în prezent toate ţările care au avut şi au încă industrii puternic dezvoltate. siderurgice şi cele urbane. creatoare de noi tehnologii (microelectronică. 2001). la rândul lor mediul inovativ. reţeaua naturală de comunicaţii şi elementele sociale şi politice favorabile în diverse momente istorice. pe baza ramurilor moderne. (Popescu. Aceste uriaşe concentrări industriale s-au caracterizat însă prin importante dezechilibre rezultate din unele caracteristici precum diversificarea redusă a sistemelor de producţie. 133). rata de creştere lentă. Un bun exemplu este SUA a cărei industrie a cunoscut o intensă reorientare spre domenii moderne precum cel al producţiei de computere şi. 2001). care au cunoscut o dezvoltare accentuată în prima jumătate a secolului trecut (Popescu. Aceste regiuni reprezintă. în special. Esenţială pentru regiunile respective este dezvoltarea pe baza învăţării. În literatura de specialitate el este definit ca un „context socio-tehnologic în care activitatea inovativă apare şi se dezvoltă. dezechilibre care au dus la apariţia procesului de dezindustrializare. politice. biotehnologie). Regiunile industriale inovatoare s-au născut în ultimele două decenii ale secolului trecut. 249 . ca apoi să se cvadrupleze până în anii ’90. p.

în special sumatoare de forţă de imigrantă. diviziune sumatoare de design socială a muncii foarte (bijuterii) intensă.industrii intensiv-concalificată. mosubcontractare intensă. Exemple New York.industrii intensiv-concalitate. Japonia De aceea.piaţă de muncă foarte tehnologie segmentată. noile spaţii industriale inovatoare.localizare preferenţială în marile aglomeraţii urbane. Acestea sunt. muncă (confecţii. mediul inovativ este specific ariilor ce conţin centre de cercetare.dihotomie a pieţei locale de forţă de muncă. Taiwan Singapore Londra. Coreea de Sud Taipei–Hsinchu. bilă) . .Tabelul 8. Franţa Cité Scientifique. Franţa Servicii de afaceri . Marea Britanie Cambridge. SUA Los Angeles.utilizarea unei forţe de meşteşugărească muncă puţin sau deloc . Franţa Sophia Antipolis. SUA Silicon Valley. Industrii de înaltă . Franţa Seul–Inchon. universităţi. Marea Britanie Grenoble.diversificare tipologică. mici firme de producţie care pun în practică noutăţile în domeniu şi care le transferă apoi către marile întreprinderi ce le produc pe scară largă pentru piaţa de desfacere. p. Industriile cheie şi noile spaţii industriale (Popescu. Ile de France–Sud. de fapt.produse de înaltă . Autostrada 128 Boston. SUA Tokyo. Marea Britanie New York. 2001. . reprezentată în special de specialişti de clasă şi muncitori necalificaţi. SUA Paris. SUA Coridorul M4. 250 . SUA Orange County. 134) Sector industrial Caracteristici tipice Industrii cu tradiţie .

oraşe dezvoltate pe baza valorificării potenţialului universitar şi de cercetare. la cea de comercializare (Popescu. a căror activitate principală este reprezentată de producţia industrială de înaltă tehnologie şi furnizarea de servicii specializate pentru întreprinderi. definiţi ca grupări de instituţii de cercetare şi de afaceri. • parcurile ştiinţifice sunt amenajate la iniţiativa universităţilor. Tipul cel mai frecvent de localizare este în spaţii special amenajate. care realizează un proces complet de dezvoltare ştiinţifică de la etapa de laborator la cea de producţie şi. de comercializare. Între toate aceste tipuri. Sophia Antipolis. noile spaţii industriale pot fi clasificate în mai multe categorii (Grasaland. parcurile situate în regiunea pariziană). nivel de integrare şi importanţă pentru procesul de dezvoltare. p.În funcţie de dimensiune. tip de activitate. în apropierea campusurilor universitare. de asemenea. de servicii specializate cu un nivel ridicat de integrare funcţională. • parcurile complexe cuprind o varietate de activităţi de producţie de înaltă tehnologie. fiind efecte ale aplicării unor noi modele de urbanizare (de exemplu. Localizarea lor este determinată de factori precum forţa de muncă cu înaltă calificare. 2001). a serviciilor de 251 . grupând nu numai activităţi industriale inovative. • parcurile de afaceri şi comerciale asigură activităţi de microproducţie de înaltă tehnologie. în final. Franţa). existenţa unui capital disponibil. Marea Britanie). comercializare şi servicii specializate. tehnopolii. care antrenează noi implantări de întreprinderi industriale de înaltă tehnologie. localizate în interiorul campusurilor universitare (de exemplu. Sunt. dar şi spaţii rezidenţiale de calitate şi infrastructură de comunicaţii rapide şi accesibile (de exemplu. mediul de localizare este de calitate. în relaţie directă cu firme industriale care se dezvoltă activităţi de cercetare recunoscute şi în asociere cu laboratoare universitare de prestigiu (de exemplu. localizare spaţială. 1988. cu densitate rezidenţială redusă. parcurile japoneze) (Popescu.134-135). Franţa). Universitatea Compiegne. cu accesibilitate ridicată conferită de apropierea aeroporturilor (de exemplu. la periferia marilor marilor oraşe. Cambridge Research Park. • parcurile tehnologice sunt dominate de unităţile de cercetare aplicată în cooperare cu universităţi. însă. p. 2001. 121): • centrele de inovaţie sunt grupări de mici unităţi de cercetare şi experimentare pentru întreprinderi industriale. cei mai renumiţi sunt.

Aşa s-a născut în anii ’50 un parc industrial ce găzduia câteva întreprinderi specializate pe înalta tehnologie şi care sa dezvoltat ulterior ca urmare a interesului pe care unităţi militare şi aerospaţiale din împrejurimile Golfului San Francisco l-au arătat constant firmelor respective.afaceri. 55. De asemenea. centru specializat iniţial pe industrie alimentară. primul. oraş universitar. Palo Alto şi San Jose. prezenţa unei dense şi moderne infrastructuri de transport. extinsă pe o suprafaţă de 15km/50km şi cuprinzând între numeorase aşezări în dezvoltare două centre urbane mai importante. 55) Fig. regiune geografică aflată in sudul metropolei San Francisco. Unul dintre cei mai cunoscuţi tehnopoli este Silicon Valley. Regiunea Silicon Valley Evoluţia regiunii a fost deosebit de rapidă după cel de al doilea război mondial ca urmare a politicii de încurajare a tinerilor absolvenţi ai Universităţii Stanford (Palo Alto) de a-şi deschide propriile firme în apropierea campusului. pentru a se dezvolta acestea au nevoie de un mediu antreprenorial dinamic şi de o conjunctură economică favorabilă. (Fig. Evoluţia regiunii este demonstrată de creşterea extrem de puternică a forţei de muncă (cu 1178%) şi a 252 . a unor instituţii de învăţământ superior şi de cercetare renumite. iar cel de al doilea. susţinute de firme industriale puternice capabile să dezvolte o producţie de serie.

San Jose „capitala regiunii Sillicon Valley“ Cele mai renumite întreprinderi care au apărut în regiune şi care au cunoscut o puternică dezvoltare. plasându-se astăzi pe primele locuri în „top 500“ al renumitei reviste Forbes Magazine sunt: Adobe Systems. 253 .numărului de firme (de la 7 la 136) în perioada 1964–1985. Nord-estul SUA. Mari regiuni industriale pe Glob Deşi viitorul este destinat regiunilor industriale inovatoare. Apple Computer.500 de întreprinderi implicate în producerea de înaltă tehnologie. Japonia (care formează triada economică a lumii) şi partea europeană a Rusiei. este nucleul industrial al acestui sat. patru dintre acestea reprezentând poli de creştere în domeniu: nord-estul SUA. deţine 1/3 din populaţia naţională şi 2/3 din întreaga industrie. Se întinde dea lungul litoralului atlantic.2. Europa de Vest. Pe plan global există câteva mari concentrări industriale distincte. cuprinzând şi partea de sud a regiunii Marilor Lacuri. Google. etc. În prezent. Symantec. Hewlett-Packard.4. Logitech. 4. există peste 2. în special ca urmare a intensei imigrări din diverse colţuri ale Statelor Unite. în prezent preponderente ca număr şi ca volum de producţie rămân cele clasice a căror dezvoltare spaţială este dominantă. NVIDIA Corporation. Ocupă 5% din suprafaţa totală a SUA. populaţia a crescut cu peste 1 milion de locuitori în 40 de ani. numit în literatura de specialitate şi Manufacturing Belt. Implicit. Yahoo!.

• apariţia în secolul al XIX-lea a unei dense reţele de căi ferate. Alsace) şi nordul industrial („triunghiul industrial“) al Italiei (Torino-Milano-Genova). dar care în prezent se constituie într-o puternică regiune economică a lumii. Regiunea se compune din importante subregiuni amplasate pe teritoriul diverselor ţări şi din centre reprezentative. cea mai importantă concentrare industrială se conturează în partea de sud a insulei Honshu – regiunea Tokyo-Yokohama-Kawasaki (Golful Tokyo). Cele mai importante sunt: regiunea Manchester-Birmingham (Midlands). permiţând dezvoltarea relaţiilor comerciale avantajoase cu Europa. • existenţa unor importante şi variate resurse de materii prime minerale şi energetice. Champagne-Ardennes. regiunea metropolitană Baltimore (golful Chesapeake) şi Washington D. apărută în peisajul economic mondial doar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. • poziţia strategică din punct de vedere geopolitic.Între factorii favorabili apariţiei şi dezvoltării acestei regiuni se disting: • poziţia în vecinătatea Oceanului Atlantic şi a Marilor Lacuri. care îi oferă un nivel de accesibilitate foarte ridicat. • marea densitate a populaţiei. Factorii favorabili dezvoltării sale sunt: • marea bogăţie de resurse naturale. Lorraine. valea DelawarePhiladelphia. Cea de a doua subunitate este formată din: concentrarea Pittsburgh-Cleveland (statele Pennsylvania şi Ohio) şi concentrarea vestică Detroit-Chicago-Toledo-Milwaukee. regiunea Ruhrgebiet din Germania. În Japonia. Londra cu aria sa metropolitană. Este alcătuită din zece nuclee de concentrare a activităţilor şi numeroase centre reprezentative. • existenţa unor importante pieţe de consum.C. În prima subunitate se conturează cinci nuclee industriale: Noua Anglie-Boston. XVII-XVIII). între care fierul şi cărbunele au fost abundente într-o primă etapă de dezvoltare. care se grupează în două subunităţi spaţiale majore: litoralul nord-atlantic şi regiunea Marilor Lacuri. regiunea metropolitană New York. Europa de Vest este cea mai veche regiune industrializată a lumii şi se extinde din nord-vestul Angliei până în nordul Italiei. regiunea de nord-est a Franţei (Picardie. 254 . • calitatea de primă regiune colonizată de europeni (secolele.

Toate aceste regiuni au o structură complexă. şi integrarea acestora în sistemele socio-economice naţionale. poziţia la contactul dintre două continente (Europa şi Asia). în general. Transporturile şi căile de comunicaţie Transporturile constituie o ramură de bază a economiei mondiale. la dezvoltarea aşezărilor. Trebuie remarcat faptul că toate au pornit iniţial de la exploatarea unor resurse bogate şi variabile (cu precădere a celor de minereuri metalifere şi a depozitelor carbonifere) şi s-au dezvoltat în strânsă legătură cu importante căi natruale de transport (oceane. ele pot contribui la scoaterea din izolare a unor comunităţi umane.3. în general. dar mai puţin accesibile. aşezărilor umane şi a celorlalte ramuri economice. regionale. esenţială pentru dezvoltare. Prin intermediul lor se asigură deplasarea indivizilor între locuinţă şi locul de muncă şi în alte spaţii în afara celor de reşedinţă.Partea europeană a Rusiei. Importanţa transporturilor şi a căilor de comunicaţie este evidentă prin rolul acestora de a asigura buna desfăşurare a circulaţiei bunurilor materiale. ce aparţin tuturor ramurilor industriale. regionale. Celyabinsk. pe de o parte. naţionale. cu mari centre industriale precum Kazan. dar şi dintre unităţile productive şi pieţele de desfacere. Transporturile şi căile de comunicaţie participă efectiv la desfăşurarea legăturilor economice dintre regiuni-le cu materii prime şi cele în care acestea se prelucrează. Caracteristici ale activităţilor de servicii 4. Ekaterinburg. mări.3. 4. a cunoscut o puternică industrializare de-a lungul secolului al XX-lea sub impactul politicii centraliste de tip comunist. Regiunea se compune din două subunităţi importante: regiunea centrală a Moscovei şi regiunea Volga-Ural. Perm. Samara. fluvii). pe de altă parte.1. având ca factori de favorabilitate marea bogăţie în rezerve naturale (energetice şi minerale). mondiale. Dezvoltarea transporturilor a determinat integra-rea în circuitul turistic a unor zone cu un potenţial deosebit. în cadrul lor existând activităţi industriale şi de servicii foarte variate. suprafaţa foarte extinsă. locale. Ufa. a persoanelor şi a informaţiei şi prin implicaţiile pe care acestea le au asupra populaţiei. De asemenea. Prin intermediul acestora s-au dezvoltat relaţii comerciale între spaţii situate la distanţe mai mici sau mai mari sau de pe continente diferite. 255 .

p. întărirea rolului unor rute (căi ferate. dotări şi puncte de convergenţă). controlori şi amenajatori) aflate în interacţiune şi integrat spaţiului geografic prin multiple şi complexe relaţii reciproce” (Tălângă. transporturile ocupă un loc bine definit în cadrul geografiei. aeroporturi. consumul energetic) şi de reţeaua de transport (alcătuită din infrastructură. De asemenea. zone turistice etc. Încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. implicată în acest domeniu. şosele. realizarea de avioane foarte performante. telegraful. „Sistemul de transport se defineşte ca un ansamblu complex de elemente (transportori. transportul de mărfuri (t/km). Pentru evidenţierea gradului de înzestrare a unui spaţiu cu căi de comunicaţie. Transportorii sunt reprezentaţi de modul sau mijlocul de transport (caracterizat de viteză. capacitate. prin apariţia şi dezvoltarea de noi industrii. noduri feroviare şi auto) au avut implicaţii deosebite în modificarea spaţiului geografic. fluvii navigabile) şi a unor centre de transport (porturi. cea mai mare amploare se înregistrează în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea când se diversifică şi se perfecţionează toate mijloacele de transport. Controlorii şi amenajatorii constituie forţa de muncă. apoi automobilul. Se integrează în latura antropică a sistemului teritorial. a fluxurilor de transport. confort. invenţii precum locomotiva cu aburi. avionul. transportul de călători (pers/km). infrastructurii. 2000. Utilizatorii sunt cele două elemente care conferă caracterul dual al transporturilor. 23).Extensiunea şi modernizarea căilor de comunicaţie au fost influenţate de progresele şi inovaţiile pe care ştiinţa şi tehnica le-a cunoscut pe parcursul timpului. dotate cu aparate perfecţionate şi cu un înalt grad de automatizare-computerizare etc. Printre progresele cele mai însemnate. utilizatori. aşezări umane. canale. 256 . telefonul. notabile sunt extinderea transportului urban de subteran (metrourile). cu rol de control şi amenajare a întregului sistem. economie – adică costurile funcţionării. a intensităţii acestora se folosesc o serie de indici economici precum: densitatea reţelei de căi de comunicaţii (km/100 kmp sau km/1000 kmp). formându-şi în cadrul acesteia propriul sistem. Însă. călătorii şi mărfurile. radioul au marcat evoluţia acestei ramuri economice. Prin rolul său de a facilita legăturile şi relaţiile dintre toate componentele spaţiului geografic.

viteză. 257 .) dar şi în cadrul marilor aglomeraţii urbane şi în apropierea acestora.Printr-o analogie cu corpul uman. cu cale de rulare construită din lemn).1.. siguranţă în exploatare). Austria (1838). s-a ajuns în perioada actuală la aproape 1.). Germania se foloseau. Dacă în anul 1900 reţeaua feroviară avea o lungime de circa 800. linii de înaltă tensiune. pe ruta Liverpool – Manchester. datorită avantajelor pe care le oferă (capacitate. speciale (conducte. pe o lungime de circa 60 km. iar în minele de cărbune din Anglia. încă din secolul al XVII-lea. transportul pe şine (într-o formă rudimentară. fiind responsabil de buna desfăşurare a tuturor activităţilor economice. căile de comunicaţie se clasifică pe patru mari categorii: terestre (feroviare şi rutiere). aeriene (aeronautice. navale (interioare – fluviale şi canale – şi maritime). internet etc. După domeniile în care se desfăşoară. îşi păstrează întâietatea faţă de celelalte categorii. America Latină. îndeosebi în ceea ce priveşte circulaţia mărfurilor. Se remarcă în mod deosebit importanţa acestora în regiunile caracterizate de condiţii mai puţin favorabile (grad mare de izolare.1. mai întâi în Europa şi America de Nord. aerospaţiale). Africa. 4.000 km. cu cca 25 km/oră. orice dereglare în cadrul acestuia determinând crize majore la nivelul aşezărilor umane şi blocaje ale tuturor ramurilor economice. Primul tren tractat de o astfel de locomotivă a circulat în 1930. principalul moment în dezvoltarea acestei categorii de transport este reprezentat de inventarea locomotivei cu aburi. telefon. relief accidentat etc. radio. telecomunicaţii – telegraf. Germania (1835). unde prezenţa trenurilor de suprafaţă sau de subteran uşurează transportul călătorilor şi scurtează simţitor timpul parcurs între extremităţile oraşelor. Belgia (1835). Transporturile feroviare Transporturile feroviare. de către George Stephenson şi experimentarea acesteia în anul 1825 la New Castle. apoi în Asia.600. sistemul de transport a fost comparat cu sistemul circulator într-un organism. Ulterior s-a constatat apariţia rapidă a căilor de comunicaţie feroviară şi în alte ţări europene: Franţa (1833).000 km. Franţa. în multe ţări ale lumii. S-a trecut treptat la construirea reţelelor feroviare de bază.3. condiţii climatice dificile. Deşi primele încercări de construire a căilor ferate datează încă din secolul al XV-lea. Australia.

Cele mai mari densităţi ale reţelei feroviare se înregistrează în Europa (Germania – 12 km/100 kmp. agricole. De asemenea. St. căi ferate cu ecartament foarte mare (1.. sectoarele de tuneluri feroviare). Canada 1 km/100 kmp). Căi ferate au fost clasificate. Africa. în exploatările forestiere. America de Nord. Salt Lake City. se remarcă existenţa unor puncte de convergenţă a căilor ferate. importanţa traficului. Asia. de mare importanţă pentru desfăşurarea traficului de călători şi mărfuri. În celelalte continente densităţile sunt sub 1 km/100 kmp. India. America de Sud. San Francisco. Cairo. Capetown. Paris. Johannesburg. Moscova.repartizaţi însă neuniform la suprafaţa uscatului.435 mm (caracteristic majorităţii ţărilor din Europa.A – 2. Mongolia.200 mm). cea mai mare lungime a căilor ferate se înregistrează în America de Nord şi Centrală (487. China etc. Washington.000 km) şi Europa (396.I. Bucureşti (în Europa). Australia şi Oceania.676 mm). La nivelul continentelor. pe primele locuri se plasează ţările care dispun de suprafeţe mari: S.). prezente în Spania. Los Angeles.524 mm). Cehia – 12 km/100 kmp.S. Munchen.A. Rusia. India. în lucrările de specialitate. căi ferate cu ecartament îngust (700–1.I. China. Africa). cu un ecartament de 1.000 km. Beijing. Mumbay (în Asia). Port Elisabeth (Africa). în concordanţă cu particularităţile fizico-geografice dar şi cu nivelul de dezvoltare socioeconomică care caracterizează diversele regiuni ale Globului. reţeaua feroviară din bazinele de exploatare minieră.2 km/100 kmp. Varşovia. tipic pentru C. La nivelul statelor lumii. utilizate cu precădere. Bruxelles. Dimensiunea ecartamentului impune următoarea clasificare: căi ferate normale. structura generală a reţelei.S. căi ferate cu ecartament mare (1. căi ferate suspendate (pe piloni metalici sau din beton – în regiunile industriale sau în marile aglomeraţii urbane). New York.U. urmată de America de Nord (S. în transportul 258 . precum: particularităţile mediului geografic. Luxemburg – 11 km/100 kmp). Belgia – 11 km/100 kmp. urmate de Asia. După particularităţile mediului geografic se disting: căi ferate construite la suprafaţa solului (prezente în majoritatea ţărilor lumii). Harbin. Louis (în America de Nord). Canada. dimensiunea ecartamentului. după criterii diverse. căi ferate construite în subteran – parţial sau total (liniile de metrou din marile oraşe. San Antonio.U. inclusiv ţările C.. Viena. Cele mai importante noduri feroviare sunt: Chicago.

Zone cu mari densităţi ale căilor ferate principale se găsesc în Germania – Ruhr. – regiunea de N-E etc. cele din zonele de exploatare minieră sau din cele agro-industriale. Magistralele feroviare. volumului de mărfuri transportate s-au dezvoltat forme speciale de transport (fery-boat-ul.U. Sud-Africanul (din Mozambic în Angola. asigurând adesea legăturile dintre mai multe ţări şi între continente. între centrele economice. Căile ferate secundare au importanţă mai redusă. vitezei. lacuri. cu traseul: Moscova – Omsk – Irkutsk – Vladivostok + Baikal – Amur). scăderea costului de transport. Belgia – Brabant. Halifax – Vancouver. Lisabona – Moscova.A.. Transporturile de acest tip se folosesc pentru a asigura continuitatea peste strâmtori mări. podurile de cale ferată). America de Sud etc. Bordeaux – Odessa etc. în această categorie fiind incluse liniile ferate existente în centura marilor oraşe. Căile ferate principale. Narvik – Atena. Philadelphia – San Louis – Los Angeles. cu o densitate mai mare în zonele montane din Europa. menite să eficientizeze circulaţia feroviară. asigură legăturile între marile regiuni industriale. creşterea traficului.materialelor de construcţie. New York – Orleans – Port Arthur etc. La acestea se mai adaugă magistralele feroviare din Europa (remarcându-se cele care unesc punctele extreme ale continentului: Arhanghelsk – Moscova – Odessa. În funcţie de intensitatea traficului de mărfuri şi călători se deosebesc trei categorii de căi ferate (magistralele. între Beira şi Lobito). Ferry-boat-urile sunt nave speciale care permit trecerea vagoanelor de cale ferate de pe uscat pe liniile din interiorul acestora. metroul) şi s-au executat o serie de lucrări de artă inginerească (tunelurile feroviare. S. magistrala transafricană din zona ecuatorială (Lagos – Mombasa). În această categorie sunt incluse: Transsiberianul (9.). căile ferate de importanţă naţională şi cele secundare).). pentru deplasarea unor mari cantităţi de mărfuri şi călători. Transandinul (Buenos-Aires – Mendoza – Valparaiso).334 km.). Pentru modernizarea traficului feroviar. au o importanţă deosebită pentru circulaţia naţională şi internaţională. trenurile de mare viteză. Transaustralianul (Perth – Brisbane). Franţa – regiunea pariziană. fluvii. Astfel de linii de ferry-boat apar în 259 . remarcabile prin trafic şi eficienţă economică. din America de Nord (New York – Chicago – San Francisco. având o importanţă deosebită la nivel naţional. Edinburg – Brindisi. Asia.

Japonia este o ţară cu vechi tradiţii în acest domeniu. în Asia (între principalele insule ale Japoniei). din 1975). unde căile ferate de mare viteză (T. Trenuri de mare viteză funcţionează şi în Spania (Madrid – Sevilla). Astfel de trenuri sunt renumite şi în Franţa.– Sud-Est a circulat pe magistrala Paris – Lyon. princi-pala cale ferată de mare viteză având trei tronsoane: Tokyo – Nagoya – Osaka (funcţional din 1964. între România şi Turcia. siguranţă) care pe viitor le vor impune în faţa transportului feroviar clasic. Lyon – Marseille. în Europa Sudică (între sudul Peninsulei Italia şi Sicilia). în Europa Nordică (între ţările din Scandinavia şi Danemarca sau Germania). În prezent. Osaka – Okayama (160 km. între Omya şi Marioka). Olanda. Belgia.G. parcurgând distanţa de 409 km în 2 ore şi 20 minute. cu 515 km).Europa de Vest (legând Marea Britanie de continent). Ulterior au apărut şi alte rute: Paris – Lille.V. denumit Tokkaido. Germania (Hanovra – 260 . Transportul de tip ferry-boat în Finlanda Trenurile de mare viteză oferă o serie de avantaje (viteză.V. Okayama – insulele Kyushu (392 km. în Japonia circulă trenuri cu viteze superioare (270 km/oră.G. Paris – Londra etc. calitate a serviciilor. inaugurat în 1973).) au fost inaugurate în anul 1981. între Noua Zeelandă şi Australia etc. Marea Britanie (Londra – Bristol). când trenul cunoscut sub numele de T.

Construit. În prezent. oferă avantajul parcurgerii rapide a unor distanţe relativ mari. Boston. Londra 261 .U. China (Beijing – Shanghai – 1350 km) etc. Mannheim – Stuttgart).A. (Dalas – San Antonio). urmând apoi Budapesta. S. Moscova etc. în flux continuu. Buenos Aires. TGV – Franţa Metroul are o poziţie aparte în cadrul transportului pe şine. Paris. Primul oraş care a beneficiat de un astfel de mijloc de transport a fost Londra (inaugurat în 1863). Chicago. Australia (Canberra – Sydney). fiind specific marilor aglomeraţii urbane. numărul oraşelor care au o astfel de reţea feroviară se ridică la peste 120. Philadelphia. Staţia de metrou Piccadilly Circus. New York. sub reţeaua stradală a oraşului. urmărind marile artere de circulaţie. permiţând transportul unui număr foarte mare de pasageri. în majoritatea cazurilor.Wurzburg. Tokyo.

Saratov. Franţa. 1. Eurotunelul.. peste Volga – la Kazan. lacuri. îndeosebi în Japonia.412 12.U. Budapesta. 7. Munţii Anzi etc.A. Huang He etc. mări). 10. Cernavodă-Feteşti. în America de Nord (peste Mississippi – la St. Se adaugă o serie de alte tuneluri. Europa (tabelul 10). 262 . Tunelul Simplon Apenini St. 3. construit peste Marea Mânecii. Austria.506 14. peste Dunăre – la Belgrad. Gothard Lotschberg Mount Royal Mont-Cenis New Cascade Vosges Arlberg Tequixquiac Ţara (munţii) Elveţia-Italia (Alpi) Italia (Apenini) Elveţia (Alpi) Elveţia (Alpi) Canada (Stâncoşi) Franţa-Italia (Alpi) S.5 km. 6.500 11. 9. legând Italia. Podurile de cale ferată asigură continuitatea transportului feroviar peste cursuri de apă. alte excavaţiuni ale scoarţei terestre.825 18. Baton Rouge) etc. (tabelul 9). Giurgiu-Ruse. S. Tabelul 9. Louis. Elveţia. o viteză a trenului de 160 km/oră permiţând parcurgerea distanţei de 51. de lângă Calais şi Cheriton.Tunelurile feroviare facilitează legăturile din zonele cu relief accidentat dar şi între două puncte aflate pe malurile opuse ale unei ape (fluvii.).250 9. Enisei.200 10. (M. 2. Europa (peste Rhin – la Strasbourg. Volvograd).990 14. 2000. a fost inaugurat în anul 1994. Munţii Apenini. în 20 de minute. Tuneluri feroviare submarine au fost construite sub fluvii şi în zonele marine. prima construcţie de acest gen. 4.820 Sursa: Erdeli coord. între Franţa şi Marea Britanie (respectiv între Coquelles.223 11. de lângă Folkestone). 8. Cele mai multe tuneluri feroviare se găsesc în Munţii Alpi. 5. Memphis.U. dat în folosinţă în 1971. care facilitează legăturile în Munţii Stâncoşi.536 14. fiind tunelul Mont-Cenis. Principalele tuneluri feroviare montane Nr.A. Astfel de construcţii de mare amploare se găsesc în Asia (peste fluviile Chang Jiang.. crt. Munţii Vosgi. Cascadelor) Franţa (Vosges) Austria (Alpi) Mexic (Sierra Madre) Lungimea (m) 19. Koln.

5. viaducte. Din punct de vedere al traficului de mărfuri pe primele locuri se situează S. Japonia (242 mld.3. se găsesc în Munţii Anzi. Principalele tuneluri feroviare submarine Nr. care au necesitat lucrări dificile şi costisitoare.. Cele mai înalte linii ferate. 1.1. Astfel. 4. depăşind de circa zece ori reţeaua feroviară. la nivel mondial.450 Sursa: Sursa: Erdeli coord.226. 7. în mod deosebit. Transporturile rutiere Transporturile rutiere oferă o serie de avantaje (comoditate.A. adevărata modernizare a acestora s-a produs în secolul al VIII-lea.U. pers.000 2. 6.829 m în Peru (pe traseul Lima-Oroya). când în Franţa * parţial submarin 263 . pers. centru minier din N Siberiei) şi 460 latitudine sudică în Noua Zeelandă. reţeaua rutieră constituie cea mai veche şi cea mai extinsă cale de legătură. celebrele drumuri romane „viae militaris”) însă.2.Tabelul 10.U.500 18./km)./km). crt. Lungimea 53. tuneluri) sunt prezente în zonele montane./km). viteză sporită. 2. Latitudinal. Tunelul Seikan * Eurotunel Kammon Moji-Simonosechi Severn East River Hudson River Ţara Japonia Franţa-Marea Britanie Japonia Japonia Marea Britanie S. liniile de cale ferată se desfăşoară între 600 latitudine nordică (Norlisk.A (2. t/km).1 mld.500 2. t/km) şi China (1. Numeroase construcţii de artă inginerească (poduri.U.600 8.A. pers. India (379 mld. S. China (369 mld. Drumurile sunt cunoscute încă din antichitate (fiind renumite pentru importanţa lor în asigurarea legăturilor dintre Roma şi provinciile marginale. 2000. 3.010 mld. altitudinea maximă la care a ajuns transportul feroviar fiind de 4. 4.000 7. iar pentru traficul de călători se remarcă. în prezent.800 50. posibilitatea penetrării în locuri greu accesibile) care le justifică locul fruntaş în cadrul tuturor formelor de transport.

Danemarca. în Negoescu. India Brazilia China Argentina Japonia Canada Rusia Australia Franţa Germania Lungimea drumurilor (km) 6. 264 .a.900 7. modernizate şi nemodernizate este mult mai echilibrată decât cea feroviară.152.000 621.661.au apărut cele dintâi şcoli de poduri şi şosele (1747) şi s-a trecut la pietruirea căilor rutiere (1775).A.A. Condiţiile naturale mai defavorabile (marea exten-siune a deşerturilor.. cu valoarea maximă – 1997 km/1000 km –.A.680 5.482 Sursa: Quid. Germania. Marea Britanie. 2001.000 1.272 879.453 1. a unităţilor montane.226. Reţeaua rutieră a înregistrat..U.100 837.U. Vlăsceanu. Africa. 2001.872 831. sistemul de îmbrăcăminte asfaltică a şoselelor. India Brazilia. podurile peste strâmtori. a pădurilor tropicale) explică densitatea mai redusă a reţelei rutiere în Australia.523 3. La începutul secolului al XIX-lea.361 160 5.850 1.112. km. tunelurile pe uscat şi în zonele submarine.297 Autostrăzi (km) 84. America de Nord (S.365.844 884.182.U. Tabelul 11.U. Japonia ş.893 1. Asia Centrală şi de Sud-Est. fluvii etc. Reţeaua rutieră în unele state ale lumii (2000) Nr. drumurile de altitudine. Fédération routière internationale. în Anglia a fost introdus.A – 660 km/1000km) şi parţial în Asia. cele mai mari densităţi înregistrându-se în Europa (Luxemburg. de către inginerul Mac Adam. (tabelul 11). În secolul al XX-lea s-a extins asfaltarea şoselelor.904 4. în S. ţările fruntaşe din acest punct de vedere fiind: S. au apărut magistralele rutiere continentale. crt. s-au construit primele autostrăzi (în perioada interbelică. 2004. Franţa).590 2. concomitent cu modernizarea şi o puternică extindere ajungând în prezent la o lungime de circa 16 mil.819 787 6. America de Sud. Italia). Repartiţia geografică a reţelei rutiere.267 1. Germania. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 Ţara S.

800 m în Munţii Anzi. În Australia.Se remarcă prezenţa a numeroase trasee rutiere în zonele înalte. de circa 15. între Marrakech şi Cairo.între Lagos (Nigeria) – Mombassa (Kenya) etc. Alte magistrale se mai găsesc în Federaţia Rusă şi China de Est.770 m în Alpi. Autostrada Pacifică (în totalitate în S.A. Tot pe continentul american se mai remarcă: Transcanadianul (între Sydney şi Vancouver).. trece prin Vancouver şi ajunge la Seattle). America Centrală şi de Sud.A. cu traseul Seattle – San Francisco – Los Angeles – Tucson). Transamazoniana (între Joao-Pesoa şi Cruzeiro do Sul şi continuă peste Anzi până la Lima).U. Este alcătuită din trei sectoare: Alaska Highway (construită în 1942. 4. căile rutiere au fost clasificate în: şosele continentale şi transcontinentale.A şi Canada). magistrala Transafricană de Nord. Darwin – Port Augusta..000 km. După destinaţia traficului.A. Brazilia. Chile. numită „Panamericana”. 265 . drumuri naţiona-le. Windham – Perth).. Argentina. ce porneşte din Fairbanks. şoselele moderne atingând altitudinea de 5.000 km. Transbra-ziliana (între Belem şi Rio de Janeiro). Interstate Highway System a asigurat construirea din fonduri federale a unei reţele de autostrăzi. având traseul Nogales – Ciudad de Mexico – Guatemala – Managua – San José – Panama – Quito – Lima – Santiago – Puerto-Mont). la Miami). Cea mai importantă reţea de autostrăzi se găseşte în America de Nord (în S. 2. În S. autostrăzi. din Alaska (în nord) până în Chile (în sud).U. În Asia cea mai importantă şosea magistrală străbate Asia de Sud-Vest şi Sud. Magistrala Ecuatorială . care asigură legătura între 24 mari aglomerări urbane. În Africa se remarcă: Transsaharianul (cu o lungime de 3. Din această şosea derivă numeroase ramificaţii mai ales în SU. pe traseul: Instanbul – Teheran – Kabul – Rawalpindi – Lahore – Delphi – Asansol – Calcutta. care străbate faţada pacifică a continentului american.U. Între căile rutiere transcontinentale se impune cea mai lungă şosea din lume. importanţă deosebită au magistralele Est-Vest (Sydney – Perth) şi trei şosele N-S (Cairns – Melbourne. Portland – Boston – New York – Washington – Jacksonville (cu legătură spre New Orleans – Houston şi spre Florida. Carretera Panamericana (străbate Mexicul. între El Golea – Algeria şi Gao – Mali).330 în Tibet (Xinning – Lhasa). Se remarcă autostrăzile: New York – San Louis – Las Vegas – Los Angeles. drumuri regionale şi drumuri de interes local.

U. Marsillia – Milano (Autostrada da Fiori). principalele artere rutiere de acest tip sunt: Hamburg – Verona. o serie de autostrăzi care converg către Golful Persic). Hamburg. New York. Berlin (în Europa).A.) remarcabile fiind însă şi 266 . şosele modernizate se găsesc în zonele marginale. Belgia. Sao Paolo. În Australia. Marea Britanie. Milano – Palermo (Autostrada del Sole) şi multe aletele. Cairns – Brisbane – Sydney. cele mai multe autostrăzi se găsesc în Japonia (cu precădere în insula Honshu. Italia). Oceanul Indian sau Marea Mediterană. În prezent. Dallas. Franţa. În Africa. Prima autostradă europeană a aparţinut Germaniei. Marsilia – Paris – Amsterdam. San Francisco (în S. BuenosAires (în America de Sud) etc. Pentru desfăşurarea fluentă a circulaţiei s-au construit tuneluri şi poduri rutiere. principalele artere de acest tip sunt autostrăzile Perth – Melbourne. în China. Darwin–Adelaide. Basel – Rotterdam (autostrada Rhinului). Viena – Paris.). cel mai mare trafic fiind pe autostrada „Tomei” pe traseul Tokyo-Osaka-Kobe).Pe locul al doilea. Paris. Marea Britanie În Asia. în Coreea de Sud dar şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu (în Arabia Saudită autostrada Jiddah – Mecca. Olanda. Saint Louis. în ceea ce priveşte lungimea autostrăzilor este Europa (remarcându-se în principal cele din Germania. Anzi etc. şi lega oraşele Berlin şi Munchen. Cele mai cunoscute tuneluri rutiere sunt plasate în zonele montane (în munţii Alpi. Viena. Autostrada Londra – Bristol. Între cele mai importante noduri rutiere se regăsesc oraşe precum: Washington. Philadelphia. la Oceanul Atlantic.

2. 5. cu o lungime de 3. 6. 2004 Dintre podurile rutiere de mari dimenisuni se pot aminti: Verrazano–Narrows (New York). Vlăsceanu. pe sub estuarul fluviului Mersey. Golden Gate (San Francisco– Oakland). 1.1. Acest aspect este caracteristic în principal continentului european. Oresund (între Suedia şi Danemarca). Transporturile navale Transporturile pe apă constituie una dintre cele mai vechi forme de transport folosite de om. 4. Tunelul Saint Gothard Tirol Frejus Mont Blanc Transandin Grand Saint-Bernard Ţara Elveţia Austria-Elveţia Franţa-Italia Franţa-Italia Chile Italia-Elveţia Lungimea (m) 16. Traficul rutier a căpătat în ultimul timp o amploare deosebită.000 12.500 m. dezvoltate de-a lungul marilor fluvii şi în zonele litorale. Cel mai mare dintre acestea este cel care leagă oraşul Liverpool cu suburbia acestuia Birkenh. Tabelul 12.600 8. Tuneluri rutiere de mari dimensiuni Nr.800 14. utilizând intens această formă de comunicaţie. după cele rutiere. unele dintre acestea construite pentru a facilita legaturile în cadrul unor porturi.3.895 11.3. preluând o parte din mărfurile transportate pe calea ferată. 3. New York tere rutiere. crt.000 6. 4.000 Sursa: Negoescu.tunelurile submarine. Bosfor–Instanbul (între Europa şi Asia). Marile descoperiri geografice au impulsionat dezvoltarea acestei categorii de transport. renumitele civilizaţii antice. 267 . circa 70% din traficul rutier desfăşurându-se pe arPodul Verrazano.

iar odată cu introducerea tracţiunii cu abur.. în special pentru transportul de mărfuri grele (minereuri. în anul 1827. importantă astăzi.A. Navigaţia fluvială. din Olanda în Antile. baraje etc.. În funcţie de adâncimea şenalului navigabil se folosesc vase de tonaje diferite (pe Rhin – până la maximum 5. pe Marile Lacuri. Primele canale fluviale au fost construite în Franţa. poziţia faţă de zonele cu resurse. materiale de construcţie. între 500 şi 1. în secolul al XVII-lea (canalul Briare. Polonia. S. ecluze. decât al altor forme de transport (de trei ori mai mic decât cel pe calea ferată). până la 25. faţă de marile centre urbane etc. cereale etc. Olanda. canale) şi transporturile maritime. Secolele următoare au adus noi progrese în construcţia de nave. La nivelul continentelor apar diferenţieri majore.000 tdw. de construcţia unor canale şi totodată poate fi limitată de o serie de factori precum regimul hidrologic (oscilaţii de nivel şi debit. apoi în Olanda şi Belgia (în secolul al XVIII-lea). râuri. se remarcă importanţa mare a canalelor navigabile într-o serie de ţări europene (Franţa.). Germania – cu peste 6. navigaţia Transport pe fluviul Dunărea (Budapesta) 268 . Italia (Sistemul Padului). lacuri. În cadrul transporturilor navale se remarcă două componente majore: transporturile pe apele interioare (fluvii.) prezintă avantajul unui cost mai redus.000 km canale) dar şi în Federaţia Rusă. Ea este înlesnită de ample lucrări de regularizare a râurilor (diguri. s-au dezvoltat o serie de porturi şi rute fluvio-maritime. adâncimea canalului navigabil. apoi a celei Diesel s-au produs adevărate revoluţii în tehnica de navigaţie.000 tdw.. pe Volga până la 10. Belgia.000 tdw). în lungime de 59 km).U. cele mai multe astfel de construcţii realizându-se în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Prima navă cu motor. În prezent. îngheţul râurilor). pe Dunăre.500 tdw. numită Curaçao a traversat Oceanul Atlantic. lemn. între Sena şi Loara. China etc.

Colorado etc. Strasburg.531 km. În celelalte continente. navigaţia fluvială este mai puţin dezvoltată. Traficul fluvial este însemnat şi pe: Columbia. Elba.320 km. Rinul. constituie o importantă axă de legătură în America de Nord. Construirea canalului navigabil Rin-Main-Dunăre. alcătuit din fluviul cu acelaşi nume (cu o lungime de 5. Arkansas. Tennesse.fluvială fiind mai bine dezvoltată în Europa şi America de Nord.U. Oder. Niger (în Africa). cu o lungime de 3. Sena. Main. Meuse. remarcându-se însă artere importante precum: Amazonul şi afluenţii. Zambezi.A. care îl leagă de sistemul Marile Lacuri-Sf. Chang Jiang.). Laurenţiu). cu o lungime de 1.857 km şi un bazin hidrografic de 805. Parana. se remarcă prin traficul intens de mărfuri. Koln. fiind legată de mările limitrofe prin numeroase sisteme de canale.). Waser. Murray-Darling (în Australia). Orinoco (în America de Sud). Amsterdam. la acestea mai adăugându-se şi alte fluvii. asigură din anul 1993. Elba. Mekong.A. legătura dintre Marea Nordului (cu porturile Rotterdam. Congo. în lungime de 530 km. în special cele din vestul şi centrul continentului (Sena. În Europa principalele artere navigabile sunt Dunărea. Le Hấvre) şi Marea Neagră (prin intermediul canalului Dunăre-Marea Neagră.). (în Asia).t). intrat în folosinţă din 1984). Laurenţiu. el străbătând zone puternic industrializate. Dunăre. Basel. Mackenzie. Rinul şi Volga. este navigabilă de la Ulm (pentru nave mici) şi de la Regensburg (pentru nave de 600 tdw. În America de Nord se impun Mississipi şi sistemul fluvial Marile Lacuri–Sf. afluenţii săi (Ohio. Nilul. Weser. 269 .U.985 km. asigură două treimi din transporturile Federaţiei Ruse. iar la nivel naţional se impun fluviile Volga (Federaţia Rusă) şi Mississippi (S. Volga. Oder-Elba) şi în America de Nord (Marile Lacuri – Sf.300 km2. cu lungime de 2. navigabil de la Basel. Dintre cele mai importante porturi fluviale se pot aminti: pe Rin – complexul portuar Duisburg-Ruhrdort (cel mai important. În concluzie.a. din S. Gange ş. Sistemul Mississippi. Este legat printr-un întreg complex de canale de Ron. cele mai importante sisteme de navigaţie internaţională se găsesc în Europa (pe Rin. Missouri. Tennesse) şi o reţea de canale. pe Dunăre – Reni. Vistula etc. navigabil de la Saint Paul). Dunărea. cu un trafic anual de peste 80 mil. Yukon. Dunăre etc. Laurenţiu.

Astrahan.251 15. detaşându-se o serie de ţări cu mari capacităţi de transport (Grecia.612 1.Ismail. S. Volgograd.000 tdw. Cleveland.695 917 Federaţia Rusă 2. Federaţia Rusă. Brăila. China. a vitezei. Memphis. S-a creat treptat o puternică flotă alcătuită din nave comerciale (orientată pe transportul combustibililor fosili – petrol.A. Tabelul 13. cele mai importante fiind: Rotterdam (pe Rin). şi 500. Baton Rouge şi New Orleans (pe Mississippi). Hamburg (pe Elba).) (tabelele 13 şi 14). Călăraşi. au cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Coreea de Sud. nave militare..00 tdw. a siguranţei în exploatare etc. Toledo.083 1. pe Volga – Moscova. Belgrad. cărbuni.. 1 2 3 4 5 6 7 270 . Apar şi complexe portuare fluvio-maritime.589 768 821 Total mondial 31. Flota comercială mondială totaliza. Se remarcă atât existenţa unor state industriale cât şi a unor ţări specializate în cărăuşia pe mare (Grecia.).6 mil tdw. Olanda. Galaţi.. Bratislava.000 tdw. vase Ţara total Pavilion naţional Pavilion străin Grecia 2. Norvegia.009 Norvegia 1. necesitatea transportului unor cantităţi mari de materii prime şi produse finite determinând obţinerea de noi performanţe tehnice (sporirea capacităţii de transport a navelor.U. pe Mississippi – St. Suedia.615 349 2. Detroit. pescadoare şi submarine.). Germania. Marea Britanie etc.A.U. Budapesta. Japonia.945 717 2. la Marile Lacuri – Chicago. nave tehnice – destinate lucrărilor de construcţie şi întreţinere a porturilor. a minereurilor de fier. când Japonia a lansat primul tanc petrolier de 84. astăzi fiind frecvente cele cu capacităţi de 200. Transporturile maritime utilizate în prezent în special pentru traficul intercontinental de mărfuri. Cele mai mari flote ale lumii după numărul de vase (ianuarie 2005) Total.721 362 S. impulsionată atât de progresele tehnicii cât şi de dezvoltarea economică de ansamblu. Construcţia de nave s-a extins.266 China 2.984 739 2.846 Sursa: Review of maritime transport. Louis. Spania. Danemarca). în 2005. 839.228 Germania 2. Norvegia. a diferitelor produse industriale şi agro-alimentare etc. 2005 Nr.245 Japonia 2. Duluth. crt.097 15. îndeosebi după anul 1956. Suedia. 1. Pittsburg.633 624 1.

2 21.812 46.4 0.6 2.08 100 Sursa: Review of maritime transport.5 Ţara Panama Liberia Bahamas Malta Cipru 45 6.77 5.592 48.662 57..911 56.5 13.0 11.843 839. Panama.Tabelul 14.338 43.8 5.90 6.52 67.1 54. Asia (tabelul 16) . 1 2 3 4 5 6 7 8 Ţara Grecia Japonia Germania China S. Tabelul 15. Europa.U.3 0. Cipru.5 0. Adevărata naţionalitate a flotei unor ţări (%) (ianuarie 2005) Germania Flota mii tdw 195.48 14. Cele mai mari flote ale lumii după capacitate (2005) Nr.9 18. Costa Rica.286 83. 2005 De asemenea.7 3.144 117.01 6. crt.633 % din totalul mondial 18.A.U.989 40. Norvegia Hong Kong (China) Coreea Total mondial Total (mii tdw) 155.6 1.993 25.1 5.1 271 Japonia Grecia S.1 1.7 15. înregistrarea navelor sub pavilion străin fiind o practică determinată de diferenţele de impozit percepute în diferitele zone ale lumii (tabelul 15).9 0.3 1. Malta) dispun de capacităţi mari care aparţin unor armatori străini.6 0.8 22.9 66.8 1. în principal.101 34.3 18.037 36. Bahamas. 2005 Porturi de mari dimensiuni şi cu trafic însemnat de mărfuri se găsesc.A 1. o serie de state mici (Liberia.1 4. în America de Nord.3 0.1 China 5.0 3.39 3.25 3.1 Sursa: Review of maritime transport.181 Norvegia 0.

Los Angeles iar din Asia pe lângă China (cu porturi foarte mari precum Shanghai.000 Sursa: Geohive.) se impune Japonia (în principal complexul portuar Keihin. Bergen. cu porturi specializate pe anumite mărfuri (petrol. New York. minereuri. Guangzhou China 215.U. După poziţia geografică: • porturi de front de mare (situate la marea liberă): Constanţa. • porturi de fiorduri: Oslo. Havana.161.850. Tianjin. Singapore. fructe tropicale etc. South Louisiana S. 225. • porturi de strâmtori: Istambul.190. 2004 Cele mai mari porturi după traficul de mărfuri din Europa sunt Rotterdam.360.000 2. 272 . Anvers. Bari. • porturi de estuar: Hamburg. Brindisi. Mari porturi maritime ale lumii Trafic (tone) Nr.000 4. Alger.000 7. Colon (Panama). Hong Kong China 222. Guangzhou. Corpus Christi. Nagoya). de pe continentul nord-american se detaşează S. • porturi de canale: Port-Said (Suez). Busan Coreea de Sud 205. Rotterdam Olanda 352. Tianjin China 206. Osaka. Aden.461 10.a. Barcelona. Singapore Singapore 362. printre cele cu trafic foarte mare găsindu-se South Louisiana.000 9. Anvers.962.900. Londra.U. Bordeaux.000 5. Portul Ţara 2004 1. alcătuit din toate porturile de la Golful Tokyo (Kobe.A. • porturi de golf: Marsilia. Houston S.). Durban.000 3. Shanghai China 378. Marsilia. Brest • porturi de deltă: New Orleans.803. 172. Gibraltar.718 6. Hong Kong ş.Tabelul 16.U. Tokyo. crt. New Orleans. Tampico. Hampton Roads. • porturi de cap şi peninsule: Recife. Ningbo China 225.580. La Valetta.368.A.661. • porturi de insule: Colombo.A. În literatura de specialitate există o mare varietate a criteriilor de clasificare a porturilor. Trondheim. New-York.000 8.

După funcţionalitate: • porturi cu trafic mixt de mărfuri: Lisabona, Barcelona, Rotterdam, Constanţa, New York, Tokyo, Calcutta; • porturi specializate: petroliere (La Salina, Port Arthur), carbonifere (Norfolk, Newcastle, Newport), mineraliere (Narvik, Lulea, Kerci), cerealiere (Rosario, Adelaide, Vancouver), pentru transportul lemnului (Arhanghels); • alte categorii: porturi de ferry-boats (Dover, Calais), porturi de tranzit (Gibraltar), porturi turistice (Cannes, Acapulco, Nice), porturi pescăreşti, porturi militare (Sevastopol). După gradul de dependenţă şi integrare: • porturi simple, cu bazine şi chei (Barcelona, Liverpool; • avanporturi (pentru preluarea traficului greu – Europort – pentru Rotterdam); • complexe portuare (Keihin Port). După mărimea traficului portuar: • porturi foarte mari (peste 50 mil.t/an): Rotterdam, New York; • porturi mari (20-50 mil.t./an) – Rio de Janeiro, Vancouver, Constanţa; • porturi mijlocii (10-20 mil.t./an): Buenos Aires, Sydney; • porturi mici (sub 10 mil.t./an: Alger, Mangalia" (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000).

Europoort, Olanda 273

Pentru buna desfăşurarea a transporturilor maritime s-au realizat pe parcursul timpului o serie de canale: Canalul Kiel – 99 km lungime, asigură legătura dintre Marea Baltică şi Marea Nordului; Canalul Panama – 81,6 km lungime, funcţionabil din 1914, realizează legătura dintre Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific; canalul Suez, construit în 1860, între Marea Mediterană şi Marea Roşie, cu o lungime de 161 km; canalul Korinthos, 6,3 km, leagă Marea Egee de Marea Ionică; canalul Volga-Don, între Marea Caspică şi Marea Neagră etc. Rute maritime importante pornesc din porturile europene (de la Marea Mediterană şi Marea Nordului) către porturile americane de pe litoralul Atlantic, către Africa de Sud, sau prin canalul Suez spre Asia de Sud şi Sud-Est şi către Oceania. Cu o însemnătate mare, se mai adaugă rutele maritime ce pornesc din America de Nord către America de Sud, către Europa şi Africa, iar prin canalul Panama către Asia şi Oceania. Cele mai mari cantităţi de mărfuri încărcate/descărcate în porturile maritime se înregistrează, în perioada actuală, în Japonia (circa 800 mil. t/an), S.U.A. (650 mil. t/an), Marea Britanie, Franţa, Germania etc. 4.3.1.4. Transporturile aeriene Transporturile aeriene oferă avantajul parcurgerii rapide a unor distanţe mari, făcând posibilă apropierea între locuri aflate în continente îndepărtate, într-un timp relativ scurt. Au un rol însemnat în special în transportul de călători şi pentru mărfurile uşoare (presă, poştă, coletărie, medicamente, alimente, piese şi utilaje uşoare, metale preţioase, produse horticole etc.). Această categorie de transport s-a dezvoltat începând cu secolul al XX-lea, când au apărut primele aparate de zbor (S.U.A. – 1903, aparatul fraţilor Wright, România – 1903, Traian Vuia), întâia linie aeriană regulată fiind deschisă în anul 1919 între Paris şi Nisa. În prezent s-au înregistrat progrese deosebite în acest domeniu, constând în perfecţionarea aparaturii de navigaţie, a aparatelor radar de urmărire şi control, în apariţia a numeroase aeroporturi, în dezvoltarea companiilor aeriene şi a noi rute de zbor, interne şi internaţionale. Printre cele mai cunoscute companii aeriene se remarcă: United Airlines, American Airlines, Delta Airlines (S.U.A.), Aeroflot (Federaţia Rusă), Lufthansa (Germania), British Airways (Marea Britanie), Air France (Franţa), K.L.M. (Olanda) etc.
274

Punctele de convergenţă ale navigaţiei aeriene sunt reprezentate de aeroporturi, de obicei amplasate la o oarecare distanţă de oraşele pe care le deservesc, pentru a le feri de poluarea fonică. Aeroporturile se pot grupa în diverse categorii, în funcţie de criterii variate: • după tipul de rute pe care le deservesc se clasifică în: internaţionale (Heathrow – Londra, Orly – Paris, Otopeni – Bucureşti), naţionale (Gatwick – Londra), locale (ce nu deservesc curse regulate); • după tipul operaţiunilor – de pasageri, de escală, de escală tehnică, turistice, militare etc. • după volumul traficului anual de pasageri – foarte mari (cu peste 10 mil. pasageri/an: Harstfield – Atlanta, O'Hara – Chicago, Heathrow – Londra, Frankfurt an Main, Orly – Paris, Leonardo da Vinci – Roma), mari (între 5 şi 10 mil. pasageri/an: Charles de Gaule – Paris, Gatwick – Londra, Philadelphia), mijlocii (între 1 şi 5 milioane pasageri/an: Otopeni, Marsilia, Djakarta), mici (sub 1 mil. pasageri/an: Sofia, Salzburg). Rutele internaţionale cele mai importante leagă continentele Europa de America de Nord, Europa şi America de Nord de Asia şi Africa iar în interiorul continentelor se constată densitatea mare a rutelor aeriene în Europa vestică, N-E S.U.A., în partea europeană a Federaţiei Ruse.
Tabelul 17. Mari aeroporturi ale lumii, după traficul de pasageri Nr. crt. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. Oraşul Atlanta Chicago Londra Tokyo Los Angeles Dallas Paris Frankfurt Denver Amsterdam Ţara S.U.A. S.U.A. Marea Britanie Japonia S.U.A. S.U.A. Franţa Germania S.U.A. Olanda Nr. pasageri 2004 2005 83.606.5838 85.907.423 75.533.822 76.510.003 67.344.054 67.915.389 62.291.405 63.282.219 60.688.609 61.485.269 59.412.217 59.064.360 51.098.271 53.756.200 51.260.363 52.219.412 41.441.531 44.280.190 42.541.180 44.163.098 275

Sursa: Geohive, 2005 (Airoports Council International)

Activităţile aerospaţiale ocupă un loc aparte în cadrul transporturilor, fiind reprezentate de programe de cercetare ce constau în lansarea unor sateliţi pentru cercetarea anumitor caracteristici terestre şi ale spaţiului cosmic, în realizarea unor zboruri cu nave specifice, toate solicitând mari investiţii şi o tehnologie performantă. Se remarcă în principal S.U.A. şi Federaţia Rusă, alături de care se mai adaugă Franţa, Marea Britanie, China, Japonia, Brazilia etc.

Aeroportul internaţional din Nagoya, Japonia Tabelul 18. Mari aeroporturi ale lumii, după traficul de mărfuri Trafic mărfuri (tone) 2002 2004 1. Memphis S.U.A. 3.554.575 3,598,500 2. Hong Kong China 3.119.008 3,437,050 3. Anchorage S.U.A. 2.252.911 2,609,498 4. Tokyo Japonia 2.373.133 2,290,346 5. Seul Coreea de Sud 2.133.444 2,149,937 6. Frankfurt Germania 1.838.894 1,963,141 7. Los Angeles S.U.A. 1.913.676 1,928,894 8. Shanghai China 1.642.176 1,856,328 9. Singapore Singapore 1.795.646 1,854,610 10. Louisville S.U.A. 1.739.492 1.814.730 Sursa: Geohive, 2005 (Airoports Council International) Nr.crt. Aeroportul Ţara 276

4.3.1.5. Transporturile speciale În categoria transporturilor speciale sunt incluse în principal cele efectuate prin conducte şi cabluri (petroleoducte, gazoducte, apeducte, saleoducte, chimioducte, linii de înaltă tensiune pentru transportul energiei electrice) dar şi telcomunicaţiile (telefon, telegraf, sistemele de radio şi televiziune, internet etc.). Petroleoductele (pipe-line) sunt folosite pentru transportul petrolului brut (din 1865) şi a produselor petroliere finite (din 1930), reţeaua mondială, care în prezent se ridică la circa 350.000 km, fiind dezvoltată în special după 1950. Unele conducte sunt utilizate pentru importul şi exportul de petrol. La nivelul continentelor, America de Nord deţine cea mai lungă reţea, traseele principale pornind din regiunile producătoare, Golful Mexic, Middlecontinent către marile centre îndustriale din nord-estul S. U.A. În Canada, im-portante sunt magistralele petroliere Edmonton – Seattle, Edmonton – Vancouver. În acest continent se găseşte cea mai lungă conductă petrolieră: Alberta – Buffalo (2.850 km). Se remarcă reţeaua de conducte a Federaţiei Ruse, Pipeline, Alaska cele mai multe plecând din zona Volga-Ural către Moscova, Sankt Petersburg, Europa Centrală şi de Vest (Polonia, Cehia, Slovacia, Germania, Ungaria), Siberia. În Europa Centală şi de Vest apare o reţea de conducte, orientată dinspre marile porturi spre zonele continentale (Rotterdam – Köln, Le Hâvre – Paris, Trieste – Innsbruck – Ingolstadt etc.). Astfel de conducte se găsesc şi în alte zone ale Globului, pornind din principalele zone producătoare către cele consumatoare (din Orientul Mijlociu către Liban, Siria, Turcia ş.a., din Venezuela către Bolivia, Chile ş.a., în Africa de Nord). Gazoductele au o reţea mai bine dezvoltată decât a petrolului (circa 1,4 mil. km) şi datorită faptului că aceasta este principala modalitate de transport din zonele producătoare către cele consumatoare. Mari reţele de gazoducte se întâlnesc în S.U.A., Canada, Federaţia Rusă, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Europa.
277

Unele magistrale au dimensiuni impresionante: Transsiberia (9.344 km), Transcanada (9.100 km), Texas – New York (3.444 km). Au fost realizate conducte şi în mediul subacvatic, între care se pot menţiona cele dintre Algeria şi Italia prin Marea Mediterană, din Marea Nordului sau din Golful Mexic. Transportul energiei electrice se realizează prin linii aeriene de înaltă tensiune (400-1.000 KV) iar în mediul urban prin linii subterene de joasă tensiune (sub 25 KV). S-a impus formarea unui sistem unitar de transport a energiei electrice, care să asigure legăturile dintre zonele producătoare şi de energie electrică şi cele consumatoare.

Transport pe cablu, Grenoble, Franţa

Transportul pe cablu se foloseşte în scopuri industriale (funiculare – în zonele forestiere, miniere) şi turistice (telescaun, teleferic, telecabină, teleski), remarcându-se, în acest sens, o serie de ţări precum: Elveţia, Franţa, Austria, Franţa, Italia, S.U.A., Japonia. În prezent, un loc aparte în cadrul transporturilor speciale îl ocupă telecomunicaţiile (prin telefon, telegraf, poştă, sisteme de radio şi televiziune, internet). Reţeaua telefonică mondială este bine dezvoltată, remarcându-se în principal America de Nord, Europa şi Japonia. Mari densităţi a liniilor telefonice pe cap de locuitor se înregistrează în Suedia, Elveţia, Canada, Danemarca, S.U.A. Istoria telefoniei a început odată cu construirea primului aparat telefonic în anul 1876 (A.G. Bell, în S.U.A.) şi a fost marcată de momente importante precum: punerea în funcţiune a primei linii
278

telefonice (1883 – între Paris şi Bruxelles), construirea liniilor transcontinentale (1929, în America de Nord, 1938, în Europa) şi a cablurilor transoceanice (primul construit între Japonia şi S.U.A., intrat în funcţiune în 1956). Din 1960, o parte a convorbirilor intercontinentale au fost preluate de sateliţi artificiali, au apărut cablurile prin fibre optice, iar în ultimii ani a avut loc o dezvoltare a telefoniei mobile, între principalele firme producătoare remarcându-se: Nokia, Ericson, Motorola, Siemens, Alcatel etc. Telegrafia, este o formă de comunicaţie apărută în 1794 în Franţa şi dezvoltată cu precădere în secolul al XIX-lea datorită inventării telegrafului electric.

Sediul Radio France, Paris

Sistemele de radio şi televiziune se dezvoltă cu precădere în cea de-a două jumătate a secolul al XX-lea. Emisiunile de radiodifuziune au început în anul 1920 la Pittsburg şi s-au dezvoltat continuu, în prezent existând peste 1 mld. de abonaţi, cu precădere în America de Nord şi Europa. Televiziunea, apărută în perioada interbelică (primele emisiuni, în 1936, în S.U.A.), a fost generalizată după 1945 în S.U.A. şi Europa de Vest, în prezent funcţionând staţii T.V. în peste 130 state. Internetul constituie fără îndoială cea mai spectaculoasă formă a telecomunicaţiilor, în continuă dezvoltare. A apărut în anul 1983 şi a fost utilizată la început doar în mediul academic, pentru ca în prezent să constituie un mijloc comun de comunicare. Pe lângă poşta electronică (e-mail), care permite transferul de date, informaţii, imagini de la un
279

computer la altul, forma de World Wide Web, ce datează de la începutul anilor `90, permite navigarea prin diverse programe active în reţea. La baza dezvoltării deosebite a acestei forme de comunicaţie a stat creşterea însemnată a numărului de calculatoare, atât la nivel mondial cât şi la nivelul diferitelor state ale lumii.
Tabelul 19. Principale ţări deţinătoare de computere şi utilizatori internet, 2004 Nr. Computere Utilizatori internet Ţara crt. Nr. %. Nr. % 1. S.U.A. 223.810.000 76,22 185.000.000 63,00 2. Japonia 69.200.000 54,15 64.160.000 50,20 3. China 52.990.000 4,08 94.000.000 7,23 4. Germania 40.000.000 48,47 35.200.000 42,67 5. Marea Britanie 35.890.000 60,02 37.600.000 62,88 Total mondial 772.357.000 12,89 862.809.900 13,62 Sursa: Geohive, 2005 (I.T.U.)

Fără îndoială, perioada actuală se caracterizează prin dezvoltarea şi modernizarea fără precedent a tuturor categoriilor de transport, acestea constituind premise favorabile pentru amplificarea tuturor activităţilor economice. 4.3.2. Schimburile economice internaţionale şi investiţiile străine 4.3.2.1. Schimburile economice Schimburile comerciale au apărut ca urmare a existenţei unui excedent de produse, rezultat datorită dezvoltării agriculturii, şi au avut timp îndelungat un caracter local (doar bunurile de lux – metalele preţioase, mirodeniile, porţelanurile, sarea etc. – erau integrate în schimburi interregionale). Ele au evoluat treptat pe parcursul timpului, îmbrăcând caracteristici distincte şi căpătând o mare amploare în diferite perioade istorice. Marile descoperiri geografice (începute încă din secolul al XV-lea), urmate de dezvoltarea marilor imperii coloniale au favorizat legăturile comerciale, având un rol însemnat în aprovizionarea cu materii prime. Revoluţia industrială şi implicaţiile directe asupra modernizării mijloacelor de transport şi de prelucrare a
280

materiilor prime au determinat internaţionalizarea accentuată a schimburilor de mărfuri. Între principalele organisme internaţionale care acţionează în acest domeniu, se numără: Organizaţia Mondială a Comerţului (O.M.C.), Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială etc.
„După cel de-al doilea război mondial se realizează paşi importanţi pentru asigurarea stabilităţii relaţiilor economice internaţionale. La Bretton Woods, în S.U.A., s-au înfiinţat în 1944, Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială, organisme care au importanţă majoră pentru dezvoltarea economiei mondiale. În 1947, a fost creat Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), cu scopul de a coordona şi asigura o flexibilitate mai mare relaţiilor economice internaţionale. Au fost iniţiate opt runde de negocieri comerciale multilaterale care au condus la scăderea progresivă a barierelor tarifare de la aproape 40% în anul 1947 la mai puţin 4%, după Runda Uruguay, ultima din seria celor opt. Cel mai important rezultat al Rundei Uruguay, care a durat şapte ani (1986-1993) a fost apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.). Încheierea negocierilor, la care au participat 124 state, a fost încheiată prin Declaraţia de la Marrakech (Maroc), din aprilie 1994” (Erdeli, Braghină, Frăsineanu, 2000, p. 248).

Organizaţia Mondială a Comerţului şi-a început activitatea în ianuarie 2005, domeniul său de cuprindere vizând atât comerţul cu mărfuri cât şi cel cu servicii, scopul său fiind legat de creşterea schimburilor economice şi a veniturilor pentru toate ţările lumii. În prezent, se poate vorbi de o piaţă mondială unitară, caracterizată de un sistem comercial multilateral. Termenul de piaţă mondială se foloseşte pentru a desemna „totalitatea pieţelor economice în care producţia este destinată schimbului şi nu consumului producătorilor, încercându-se să se obţină un preţ cât mai avantajos” (Erdeli, 1999, p. 238) . La nivelul acesteia s-au separat, pe parcursul timpului, două sectoare: unul industrial, transformator (specific statelor dezvoltate, numit generic Nord) şi unul furnizor de materii prime (alcătuit din ţări în dezvoltare, numit generic Sud). Astfel, la nivel general se poate vorbi de o specializare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare în exportul de materii prime minerale sau produse agricole-forestiere iar pentru ţările dezvoltate de o axare a exporturilor pe produse finite (fig. 56). Comerţul cu mărfuri este însă mult mai complex, ţinând cont de faptul unele ţări dezvoltate sunt şi mari
281

produse în contextul general al globalizării economiei mondiale (fenomen la care o contribuţie importantă au avut-o companiile transnaţionale – care realizează circa o treime din schimburile economice internaţionale). în cadrul unor pieţe specializate unice de mari dimensiuni. în special din Asia şi America Latină.F. ca urmare a extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale. financiare.P.).. Sub aspect teoretic.producătoare de resurse sau că în ultimii ani datorită masivelor investiţii străine au apărut modificări pe piaţa mondială. comerciale. 56. globalizarea ar trebui să fie un proces de mare amploare. cerând la rândul lor o soluţie globală” (Erdeli.E. de integrare la nivel planetar a fluxurilor materiale (atât cele de resurse energetice. A. Principale fluxuri comerciale State slab dezvoltate Evoluţia schimburilor economice între state trebuie analizată şi din perspectiva diviziunii teritoriale a producţiei şi implicaţiilor acesteia în peisaj. vamale la nivel regional (Uniunea Europeană. Se evidenţiază astfel formarea şi dezvoltarea de uniuni economice.T. 1999. SISTEMUL ECONOMIC MONDIAL State puternic dezvoltate materii prime produse finite Fig. culturale având drept implicaţie faptul că problemele devin mai curând globale decât naţionale. care determină conturarea unor areale diferenţiate ca potenţial şi dezvoltare economică. de liberalizare în toate sensurile a fluxurilor de persoane şi populaţii.A. N. cât şi cele de produse finite). în sensul creşterii exporturilor de produse industriale pentru unele ţări aflate în dezvoltare. materii prime şi materiale. p. Globalizarea este definită ca „un proces deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor între state.A. în sfere tot mai largi şi variate ale vieţii economice. politice. sociale.C. fără a întâmpina restricţii de nici o natură şi sub nici un pretext. etc. 143). monetare. 282 .

În acest context al mondializării economiei au apărut zonele libere. orientate spre export sau import. la care să se asigure un acces mai uşor şi mai puţin costisitor tuturor ţărilor lumii. Se pot clasifica după localizarea geografică (zone portuare. inclusiv. ele beneficiind de scutirea de taxe vamale şi de restricţii cantitative. în paralel cu procesul de integrare politică în structuri flexibile. care să nu aducă atingere caracterului specific naţional şi în climatul mondial de securitate garantat de Organizaţia Naţiunilor Unite şi Consiliul său de Securitate. În cadrul comerţului exterior din cadrul unui stat se deosebesc: exportul şi importul. regiuni interioare) sau după operaţiunile desfăşurate (zone comerciale. 45). ca la un patrimoniu comun al umanităţii. atunci când se dovedeşte necesar. în care pot fi introduse mărfuri în vederea prelucrării şi comercializării lor. Acestea. La nivelul statelor lumii schimburile economice au două faţete: una legată de cele efectuate în cadrul acestora (comerţ interior) şi cealaltă reprezentată de schimburile dintre state (comerţ exterior). în lume. regiuni litorale. prin prezenţa de trupe ONU de asigurare a păcii şi comandă internaţională (Zainea. p.pozitivă + Fig. Structura comerţului exterior 283 . SCHIMBURI ECONOMICE Importuri input balanţa comercială Exporturi output + negativă - . zone industriale). peste 500 de zone libere. raportul dintre cele două înclinând balanţa comercială în sens pozitiv sau negativ. 57. având ca principal scop atragerea investiţiilor străine directe. constituie spaţii bine delimitate din teritoriul naţional al unei ţări.democratizarea fluxurilor de informaţii. 2000. în prezent existând. inclusiv de informaţii ştiinţifice şi tehnologice.

Caracteristicile actuale ale comerţului internaţional Comerţul internaţional (mondial) cuprinde totalitatea tranzacţiilor de bunuri materiale şi servicii desfăşurate la nivelul tuturor ţărilor lumii. a celor manufacturate (73.495 mld. produse ale industriei extractive. cu circa 9%. Comerţul cu servicii.000 Creşterea medie anuală 2000-2004 % 9 9 10 9 9 10 7 11 . 2004 Valoarea exportului mil.153 mld. reprezentând pentru anul 2004 o creştere cu circa 21% faţă de anul anterior la ambele categorii. Structura comerţului cu mărfuri. cupru – Chile. în totalul exporturilor. produse manufacturate) ilustrează o predominare. Schimburile internaţionale de mărfuri au însumat 9. pe principalele categorii (produse agricole. Tabelul 19. Produsele de bază (cele agricole şi cele ale industriei extractive) au înregistrat.1 14. este dominat de cel realizat de transporturi şi turism (cu peste 50%). care au luat o amploare deosebită la nivelul economiei mondiale. indiferent de forma în care acestea s-ar realiza.1 2. $ Mărfuri Produse agricole Produse ale ind. ele crescând între anii 2000-2004. petrol în Nigeria etc. în general. Exportul mondial de mărfuri şi servicii. $ pentru importuri.).8% din totalul mărfurilor).8 76. cauciuc natural în Malaysia şi Thailanda. În ultimii ani se constată o expansiune deosebită atât a mărfurilor cât mai ales a serviciilor. un uşor recul pentru ţările dezvoltate (datorită efortului depus de valorificare a propriilor resurse şi de reducere a dependenţei faţă de importuri) şi o creştere însemnată pentru ţările în curs de dezvoltare (printr-un interes deosebit acordat exploatărilor unor resurse sau extinderii unor culturi agricole cu importanţă deosebită în balanţa comercială – minereu de fier în Mauritania.125 500 625 1. aflat de asemenea în ascensiune. extractive Produse manufacturate Servicii Transporturi Turism (travel) Alte servicii Sursa: Word Trade Organisation 284 100 9. $ pentru exporturi şi 9.

2. 2.2 346.9 100 Creştere 2003-2004 17 19 36 17 18 19 18 21 22 14 21 Sursa: Word Trade Organisation La nivelul continentelor se detaşează Europa atât la mărfurile exportate cât şi la cele importate (cu 45.3 818. ţările cu cele mai intense schimburi fiind cele integrate în Uniunea Europeană. Principale ţări exportatoare de mărfuri.5 9. crt.U.2% şi respectiv 47%). $ 912.8 593.2 4.153 % 10 8.U.9 316.5 306.1 7. 10.8 448.9 4. Principale ţări importatoare de mărfuri.8 593. 7. Ţara S.6 5. 5. 2004 Nr. 1. 8. 9. 6. Franţa. 4. 10.8 448. Germania. 3. Olanda. 2004 Nr.9 4.8 3.3 100 Creştere 2003-2004 21 13 35 20 14 21 17 13 16 20 21 Sursa: Word Trade Organisation Tabelul 21. Marea Britanie. crt.8 3. 3.9 3.5 9.A. 5.Tabelul 20. fiind plasate pe 285 .2 346. 7.7 358.7 358.9 3.5 6.5 306.8 3.3 565.495 % 16. 1. $ 912.2 349.5 3.7 3. 4.A. 9. Germania China Franţa Marea Britanie Japonia Italia Olanda Belgia Canada Total Mondial mld.3 565. China Japonia Franţa Olanda Italia Marea Britanie Canada Belgia Total mondial mld.9 6.2 349.4 3 2.3 818.9 4. Ţara Germania S. Belgia.9 316. 6. 8.

America de Nord se plasează pe cel de-al treilea loc. mari ţări importatoare fiind Rusia. Tailanda la exporturi. Franţa.U. Mexic. Columbia – cafea şi fructe tropicale. Pe categorii de plante cerealiere se observă următoarele aspecte. la acestea adăugându-se Turcia. Canada. existând o specializare a unor state pe anumite produse: Côte d`Ivoire – cacao. Polonia etc.A. China. (fig. Franţa. Ecuador – banane.095 la import.A. Coreea de Sud. Comerţul mondial de orez. America Latină. fiind consumat în mare parte pe piaţa internă.).125 milioane dolari la export şi 2. o poziţie special în cadrul continentului având-o S. Japonia şi statele Europei (Germania.A. Coasta de Fildeş. Thailanda. Italia. Porumbul participă mai puţin la comerţul internaţional (60-70 milioane tone/an). Uganda. remarcându-se în principal China.U. cu o agricultură performantă. 286 . Japonia.. Piaţa mondială de grâu (peste 100 milioane tone) este dominată de exporturile realizate de S. Etiopia. Singapore. Indonezia. Franţa. principalele ţări exportatoare fiind în general state dezvoltate. Africa de Sud iar importuri de către Japonia. Argentina. în general. între principalii importatori remarcându-se Rusia.primele locuri. Italia. Pe poziţia a doua se află Asia. care însumează 26. Australia. India. păstrându-se. cu 14. Japonia. Myanmar. Comerţul cu cereale totalizează în jur de 180 milioane tone. Mexic. Asia. Malaysia. Spania etc. Pakistan. Sri Lanka – ceai. relativ redus (circa 10 milioane tone an/an) este susţinut de exportatori precum S.U. Guatemala iar principalii importatori S. China. Între produsele agricole intens tranzacţionate pe piaţa mondială. Angola. Argentina – carne de vită etc. Italia şi Olanda. Argentina.U. China. India la importuri.U. Germania. Salvador. Schimburile comerciale cu servicii au totalizat la nivelul anului 2004 2. Taiwan.. Thailanda – ananas.8% din importurile mondiale şi 24% din exporturi. Brazilia – cafea.8% respectiv 22%. Canada. Brazilia etc. Columbia. cele mai însemnate ţări exportatoare fiind Brazilia. 58). Principale produse şi fluxuri comerciale Produsele agricole constituie principalele mărfuri exportate ale ţărilor în dezvoltare din Africa. aceeaşi ierarhie ca şi la mărfuri.A. Federaţia Rusă.. Germania. un loc aparte îl ocupă cafeaua. Marea Britanie. Cele mai mari exporturi sunt realizate de S.A.

287 .

8 6.2 Mexic 91. Canada.2 10.1 Arabia Saudită 319.U. În cadrul comerţului internaţional cu produse agricole se mai evidenţiază ca importante ţări exportatoare: Australia. Memphis). Franţa 85. o serie de pieţe în: S. 59). Produsele petroliere deţin mari ponderi în cadrul exportului total pe ţară în statele din Golful Persic (Arabia Saudită.A.U.A. Marea Britanie (Liverpool).A. Noua Zeelandă (la carne de vită şi lână). Comerţul mondial de petrol se ridica în anul 2000 la 1. remarcându-se la nivel mondial.Bumbacul se găseşte. Federaţia Rusă etc.8 Kuweit 61. nordul Africii (Libia.U. Egipt. China (la ceai). Polonia. Gabon. Germania 103. Tabelul 20.U. 2002 288 . Marea Britanie 48.8 9. Uzbekistan.4 3. Israel (la citrice). Pakistan. Egipt (Alexandria). Marea Britanie.7 4. Principalele zone consumatoare către care se îndreaptă fluxurile comerciale cu petrol sunt S.6 8. Europa (fig.t mil. Turcia. Thailanda. Italia 83. Azerbaidjan. Brunei) dar şi ţări precum Kazahstan. de asemenea printre principalele produse tranzacţionate.9 2. Emiratele Arabe Unite). Spania. Norvegia şi capătă o importanţă deosebită în ţările din Golful Guineii (Nigeria. Argentina..5 7. Principalele ţări exportatoare şi importatoare de petrol (2000) Ţări importatoare Ţări exportatoare Nr. iar importatori importanţi sunt Germania. Turcia. Ecuador (la banane şi ananas). Japonia 210. New Orleans. Grecia. Import Export Ţara Ţara crt. Japonia. Germania (Bremen). Asia de Sud-Est (Indonezia.A.4 Sursa: Energy Statistics Yearbook. Brazilia (São Paolo). Filipine.894 milioane tone (pentru export). New York. Spania 57. India. mil.6 Emiratele Arabe 84. China 70. S. Kuweit.6 5. Congo).1 Norvegia 143.6 Iran 115.4 Marea Britanie 86. Algeria).t 1. 484. Printre principalii exportatori se află S.. Între produsele industriei extractive o importanţă deosebită pe piaţa mondială o resursele de combustibili fosili şi minereurile de fier.2 Federaţia Rusă 144. (New York. Coreea de Sud 122. Olanda 54. Italia.4 Venezuela 107.6 Nigeria 103. Malaysia. Sri Lanka. Venezuela. Columbia. Japonia. China (Hong Kong).

289 .

A.U. din Africa de Sud către Europa şi Asia.U. din Canada către Japonia. Franţa. Japonia. Rusia iar între importatori se remarcă Japonia.U. Venezuela. Coreea de Sud. Polonia. Comerţul cu produse manufacturate reprezintă cea mai mare parte din comerţul mondial. m3 cele mai însemnate ţări exportatoare fiind: Federaţia Rusă. La categoria echipamente industriale (de diverse categorii) se remarcă între ţările exportatoare Japonia. Ucraina. Coreea de Sud. Rusia. La nivelul anului 1999.A. Cei mai mari exportatori de energie electrică sunt Franţa.A.. America Latină şi Africa. Germania. Se impune în mod deosebit pe piaţa mondială comerţul cu autovehicule cele mai intense schimburi realizându-se între ţările 290 . Indonezia. Indonezia iar cele mai importante importuri pentru aceste produse sunt realizate de Germania. Principalele fluxuri exportatoare pornesc din Australia către Japonia.A. S. China. Coreea de Sud. au fost exportate circa 410 milioane tone principalele ţări furnizoare fiind Brazilia.. Polonia. Africa de Sud. Germania. S. Cea mai mare parte a comerţului cu gaze (77%) s-a realizat prin conducte. Marea Britanie. Algeria. Uniunea Europeană. Marea Britanie. către Europa. Franţa. Italia.. Ucraina. consumul acestui metal fiind şi un indicator folosit pentru determinarea dezvoltării generale şi a gradului de civilizaţie a unui stat. Norvegia. India. Germania. Federaţia Rusă aprovizionează în principal ţările din Europa. dinspre S. Canada.A. Canada iar între statele beneficiare numărându-se Japonia.U. S. Canada. Germania. Columbia. Comerţul cu cărbuni este mult mai redus faţă cel cu hidrocarburi. China. Africa de Sud. Australia. volumul acestora crescând în ultimii ani.Comerţul mondial de gaze naturale era de circa 395 mld. În categoria produselor tradiţionale se impun produsele siderurgice. Franţa etc. Brazilia. Olanda. Federaţia Rusă iar cei mai mari importatori Italia. În categoria minereurilor se constată în principal importanţa fierului. S. Vietnam dar şi către Europa sau America Latină. Coreea de Sud. Cele mai însemnate ţări exportatoare sunt: Australia. Marea Britanie. Coreea de Sud. Olanda distribuie gaze către Germania şi Franţa iar ţările din Asia de Sud Est către Japonia. Canada exportă întreaga cantitate vecinului său dinspre sud.U. principalele state furnizoare fiind: Japonia. din Polonia către Europa Centrală şi Vestică. Canada. Olanda..

tehnici.. cărţile. Germania.2. Marea Britanie. Popa defineşte investiţia ca reprezentând „orice utilizare a unui activ în calitate de capital.3. discurile etc. deci pentru obţinerea unui profit. dinspre Uniunea Europeană spre Asia. La acest capitol ţările dezvoltate se numără atât printre primii exportatori cât şi printre importatori (S. în comparaţie cu cel de mărfuri. În acelaşi timp. Astfel. Aceste caracteristici ale termenului investiţie sunt variat redate în numeroasele definiţii apărute în bogata literatura economică. Italia. sectorul bancar) a crescut foarte mult în ultimii ani. turism. Spania. Italia. Olanda. Belgia. Cert este faptul că acestea scot în evidenţă calitatea sa de factor de revitalizare în formă reală sau financiară a diferitelor sectoare economice şi sociale.) sau financiare (în titluri 291 . Coreea de Sud. Politici. Principalele ţări exportatoare sunt Japonia. Germania. instrumente”. investiţiile la rândul lor pot fi reale (în proprietăţi. bunuri de echipament etc. mărfurile cele mai vândute sub această formă fiind produsele informatice. S. Investiţiile străine Investiţia – concept economic şi geografic Studiile de specialitate abordează investiţiile străine ca pe o componentă importantă şi deosebit de dinamică a procesului de dezvoltare economică. în interiorul Asiei. se constată o nouă tendinţă a schimburilor economice: dezvoltarea comerţului electronic (cibercomerţul). produsele turistice.U. Cum activele sunt reale sau financiare. Franţa. Spania. Comerţul mondial cu servicii (activităţi în transporturi. Franţa.Europei Centrale şi Vestice.A. importanţa conceptului este accentuată de caracterul său de element de legătură structurală şi spaţială între diferitele niveluri şi subsisteme ale sistemului economic mondial (şi anume local. cu puternic impact asupra tuturor celorlalte elemente ale sistemului. I. Indonezia). 4. China – cu Hong-Kong şi Taiwan –. Austria). fapt ce determină creşterea economică în ansamblu. un statut special pe piaţa mondială avându-l ţări din Asia de Est şi Sud-Est (Japonia. Coreea de Sud. din Asia spre America de Nord şi Europa Vestică. De asemenea. majoritatea acestor state regăsindu-se şi pe lista marilor importatori (cu excepţia Japoniei şi Coreei de Sud). În ultimul timp a câştigat teren exportul de electronică şi microelectronică. regional. naţional şi internaţional).2. în lucrarea sa „Tranzacţii internaţionale. Japonia.A. Thailanda.U.

investiţii (interne şi internaţionale) impactul direct asupra unor elemente impact indirect asupra altor elemente Fig.de valoare de tipul acţiunilor. p. aceasta se materializează în general. 60. mai ales în cazul investiţiilor directe. elemente necesare existenţei şi dezvoltării sistemului. 14). în energie. fapt ce determină schimbări ale raporturilor şi relaţiilor dintre componentele sale geografice. Caracterului său de revitalizare economică şi socială i se adaugă acela de modelator structural şi spaţial al sistemelor teritoriale. materie şi informaţie necesare supravieţuirii şi funcţionării sale (Guran. 2002. 2002. Această dimensiune o transformă într-un element pur geografic atunci când este analizată 292 . de asemenea. Intervenţia investiţiei într-un sistem geografic Deşi în esenţă investiţia reprezintă o infuzie de capital. investiţia poate fi definită ca o intervenţie externă într-un sistem teritorial. 13). şi o dimensiune spaţială pe care definiţiile enunţate în studiile economice o omit. conceptul capătă noi valenţe. materie primă. În acest context. Din perspectivă geografică. un input financiar purtător de energie. Investiţia are. tehnologie şi informaţie. obligaţiunilor ori în plasa-mente bancare)” (Guran. modificând definitiv sistemul iniţial (fig. intervenţia investiţiei asupra unui element din sistem are impact direct asupra acestuia şi se difuzează apoi asupra celorlalte elemente. Astfel. 60). p.

Acestea sunt de obicei clasificate în mişcări 293 . După provenienţa socială. etc. certificate de depozit sau bonuri de tezaur. a impactului pe care aceasta îl are asupra elementelor sistemului teritorial. care demonstrează existenţa unui potenţial intern capabil să susţină un proces investiţional şi • investiţii exogene sau investiţii străine (internaţionale). sau ale unor colectivităţi intermediare. Se disting. companii de transport. ale statului. iar altele implicarea în tranzacţii şi a unor bunuri materiale. Investiţiile internaţionale pot fi considerate. mişcări internaţionale de capital. Tipologia investiţiilor Există o mare varietate de tipuri de investiţii şi în acest context clasificarea lor se poate realiza din perspective variate (economică. obligaţiuni. care îmbracă forme diferite în raport cu regiunea sau ţara în care acestea se localizează. Vâlsan. astfel: • investiţii endogene. 1995). Cu toate că în practică delimitarea între cele două tipuri nu este strictă. cele realizate prin cofinanţare de obiective de către investitori autohtoni şi străini. hoteluri sau magazine. de fapt. • investiţii reale. astfel încât ele sunt clasificate în: • investiţii financiare. de cu totul altă natură: fabrici.prin prisma acţiunii şi localizării sale în spaţiu. ale administraţiei locale. Din punct de vedere economic se precizează faptul că unele investiţii presupun tranzacţii financiare între agenţi economici. în studiul investiţiei nu trebuie omisă analiza amplasării şi dezvoltării sale spaţiale. modificările survenite prin prezenţa sa în sistem nu se manifestă doar în structura acestuia ci şi în configuraţia sa spaţială. • investiţii private. caz în care investitorul intră în posesia unor active specifice şi anume acţiuni. investiţiile variază şi în funcţie de provenienţă atât din punct de vedere social cât şi geografic. geografică sau ca provenienţă socială). De aceea. mijloacele de transport etc. echipamentele industriale. din perspectivă teoretică acest lucru este posibil. Din punct de vedere geografic interesează în mod deosebit localizarea surselor de investiţii în raport cu regiunea (ţara) studiată. cum ar fi clădirile. În acelaşi timp. De asemenea. (Munteanu. • investiţii mixte. acestea sunt: • investiţii publice.

Investiţiile directe au cel mai important impact geografic. având ca obiectiv participarea la conducerea firmei respective sau preluarea unei firme existente. cu rol restrâns în cadrul procesului economic. care reflectă scopul unei entităţi rezidente într-o ţară (investitorul direct) de a obţine un interes de durată într-o companie rezidentă într-o altă ţară (investiţia directă)” (Bonciu.pe termen scurt şi mişcări pe termen lung. Definiţia subliniază relaţiile ce se stabilesc între cei doi actori importanţi. • întreprinderile. a unui nou birou sau întreprinderi. cu o localizare precisă. • asocierile de întreprinderi sau corporaţii – cele două tipuri sunt menţionate în literatura de specialitate prin sintagma „operatori economici internaţionali”. 294 . crearea unei noi filiale (în cazul unui control 100%) sau a unei societăţi mixte într-o ţară străină (control limitat). preluarea unora deja existente sau extinderea lor. Foarte important pentru procesul de dezvoltare economică este transferul de capital pe termen lung. şi anume. o investiţie pur financiară. şi sunt întreprinderi naţionale. care reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar. 2). spaţiale. fără de care investiţia nu se poate realiza. acesta este la rândul său clasificat în: • investiţii indirecte sau investiţii de portofoliu. • investiţii directe. 2001. crearea unei noi ramuri. Prin prisma raportului ce se stabileşte între agentul economic emitent şi cel receptor. deţinerea de bunuri fizice în scopul desfăşurării afacerilor. aici fiind vorba de efecte concrete. p. Tipuri de operatori cu investiţii internaţionale Una dintre cele mai pertinente definiţii ale investiţiei străine directe este cea dată de a cincea ediţie a Manualului de Balanţă de Plăţi al Fondului Monetar Internaţional. Evaluarea impactului ţine cont de modul în care acestea se materializează într-una dintre formele ce implică obţinerea de acţiuni de la o firmă străină deja existentă. care desfăşoară în mod sistematic activităţi de import-export. circumscrise spaţiului economic naţional. În termeni de specialitate ei sunt denumiţi şi operatori cu investiţii. Această lucrare prezintă investiţia străină directă ca „o categorie a investiţiilor internaţionale. Din această categorie fac parte: • persoanele fizice care se încadrează de cele mai multe ori în rândul investitorilor mici. care presupun transferarea către agentul emitent de flux investiţional a posibilităţii de control şi decizie asupra activităţii receptorului.

18). controlează şi conduc active ce generează venituri şi care sunt amplasate în diferite ţări. Vâlsan. 1995. La originea companiilor transnaţionale se află importante întreprinderi naţionale din ţări puternic dezvoltate. rezultat prin internalizarea treptată a diferitelor fluxuri economice internaţionale” (Munteanu. El este principalul operator cu investiţii străine la nivel mondial. Promoting Linkages a Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Comenrţ şi dezvoltare (UNCTAD) se arăta că numărul societăţilor transnaţionale a crescut simţitor de la 7. întreprindere naţională la origine. Dimensiunea spaţială a acestui element economic este foarte bine reliefată prin definiţia sa. sunt angajate în producţia internaţională finanţată prin investiţii străine directe. în lucrarea World Investment Report 2001. Corporaţia transnaţională reprezintă „un mănunchi de corporaţii controlate de la un sediu central şi care îşi desfăşoară activitatea în mai multe ţări” (Munteanu. după cum era de aşteptat. În prezent se apreciază că 1/3 din comerţul internaţional reprezintă schimburi în interiorul societăţilor transnaţionale. în proporţie de peste 90% Triadei Comunitatea Europeană – Statele Unite ale Americii – Japonia (tabelul 21). Vâlsan. 1995. p. din exportul total al cărora aproximativ 75% se realizează de către companiile transnaţionale. Rolul lor în exportul ţărilor respective este însemnat. ele deţin.• corporaţiile transnaţionale (CTN) – sunt principalii operatori cu investiţii internaţionale. Un bun exemplu este cel al Statelor Unite. acestea posedând peste 820. „un sector al spaţiului economic mondial. 20). p. pierzându-şi specificitatea naţională. Amploarea fenomenului reiese din datele semnificative date publicităţii de diferite organisme internaţionale de specialitate.000 de filiale străine răspândite în aproape toate ţările lumii şi derulând activităţi din toate domeniile. în SUA valoarea totală 295 . Se remarcă astfel că. între filialele acestora din diferite ţări. Acţionând în acest fel.000 în 1970 la mai mult de 60. În acelaşi timp.000 în anul 2000. corporaţiile transnaţionale trebuie privite ca sisteme integrate ce derulează afaceri la nivel internaţional. îşi extinde la un moment dat activitatea în spaţiul internaţional prin emiterea de fluxuri de capital. Primele 100 mari companii transnaţionale aparţineau. spre deosebire de operatorii economici internaţionali corporaţia transnaţională evadează din spaţiul ţării de origine. Acest agent economic. Astfel. Pentru înţelegerea corectă a naturii lor specifice şi a caracteristicilor comportamentale. În fapt.

World Investment Report. acesteia urmându-i Indonezia. au fost în ultimii ani în creştere. exporturile 1 2 UNCTAD. În America Latină fluxurile de capital străine. UNCTAD. firmele similare japoneze se află pe primul loc pe teritoriul Asiei. Pe primul loc din perspectiva influxurilor de capital străin în acest continent se afla Brazilia (18 mld. Filipine. cuprinzând un număr tot mai mare de ţări. în topul atenţiei companiilor transnaţionale din întreaga lume rămâne China. Deşi liderul mondial din punct de vedere al ierarhiei companiilor transnaţionale rămâne SUA. fluxurile de investiţii au devenit o componentă majoră a circuitului economic mondial. $) şi Chile (8 mld. Este momentul în care. ale Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi s-a adoptat dolarul ca echivalent universal. regiunea Asia– Oceania revine în aria de interes a companiilor transnaţionale printr-o creştere a investiţiilor străine directe cu 23% în 2004 faţă de anul precedent. s-au pus bazele Băncii Mondiale pentru Dezvoltare şi Reconstrucţie (BIRD). atât în ipostaze de ţări donatoare cât şi în cea de ţări receptoare de investiţii. Astfel. Din punctul de vedere al zonelor de prim interes. s-a înregistrat o creştere a fluxului de investiţii străine directe mai mare decât a altor indicatori macroeconomici cum ar fi produsul intern brut.a investiţiilor străine de capital erau de 1. în ultimul deceniu al secolului trecut. 296 . World Investment Report. Sistemul investiţiilor străine de capital a cunoscut o dezvoltare deosebită în perioada postbelică. fapt ce a consolidat poziţia acestui stat în economia mondială. iar cele vest-europene prioritar în Uniunea Europeană şi în plan secund în America de Nord.437 miliarde $ (2004) 1 . astfel încât în anul 2004 intrările s-au ridicat la 68 miliarde dolari cu 44% mai mari decât în anul anterior. 2005. Malaysia. Africa a rămas şi rămâne în continuare o zonă de interes redus. interesându-se tot mai mult de zona asiatică. $) urmată de Mexic (17 mld. $)2 . Locul investiţiilor străine în cadrul economiei mondiale Reflectând internaţionalizarea şi globalizarea crescândă a strategiilor de afaceri. odată cu destrămarea imperiilor coloniale s-a impus reorganizarea sistemului financiar mondial. 2005. Tailanda şi India. influenţate de programele guvernamentale de privatizare. Deşi puternic atinsă de criza din perioada 2001-2002. În consecinţă.

transferul de tehnologie şi ajustările structurale. probleme de analiză. un domeniu multilateral. 4. ocuparea forţei de muncă. În timp ce în trecut multe ţări detestau investitorii străini. cunoaştere ş. indiferent de gradul de dezvoltare şi complexitate.3.sau investiţiile interne. 297 . geografie. tehnologie. Deşi nevoia de capital. sociologie. S-a renunţat. odihnă. La nivel naţional s-au înregistrat ritmuri medii anuale de creştere a fluxurilor ISD de peste 30% în 65 de ţări ale lumii şi de 20-29% în 29 de ţări.a. atitudinea faţă de investiţia străină este nuanţată. la atitudinea ostilă faţă de capitalul străin şi de corporaţiile transnaţionale. istorie ş. psihologie. toate contribuind la dezvoltarea domeniului ca întreg. deoarece capitalul adus reprezintă o contribuţie semnificativă la creşterea economică. infiltrat în toate sferele vieţii economico-sociale. Latura teoretică a turismului integrează o varietate de surse informative. Această situaţie este dovada faptului că multe state s-au reorientat spre dezvoltarea bazată pe liberalizarea economică. Această nouă atitudine se reflectă în tratamentul mai liber şi mai deschis al investiţiilor de către ţările gazdă. Noţiunea de turism implică în general două aspecte: unul legat de petrecerea într-un mod plăcut şi confortabil a timpului liber (care presupune realizarea de călătorii în scop de recreere. care necesită o abordare pluridisciplinară. luând în considerare faptul că cel mai important deziderat este integrarea lor în economia mondială. iar receptarea acestor surse din străinătate este un fenomen pregnant al ultimelor decenii. astfel. factor esenţial în balanţa de venituri a multor state. experienţă managerială este prezentă în orice economie naţională. Literatura de specialitate subliniază fenomenul ca reprezentând principala formă de manifestare a globalizării. agrement. modele şi metode de cercetare.3. combinând măsurile de stimulare cu cele de descurajare sau de îngrădire a penetrării capitalului străin.a. precum şi cooperarea mai multor discipline (economie. turismul constituind o ramură de bază a economiei. datorită multitudinii de faţete pe care acesta le îmbracă.). În literatura de specialitate există o multitudine de definiţii care au fost atribuite pe parcursul timpului turismului. aceştia sunt primiţi în prezent cu braţele deschise.) şi al doilea derivat din valenţele economice ale acestuia. Turismul Turismul reprezintă un fenomen contemporan complex.

activitatea turistică este concepută ca o formă a manifestărilor cultural-educative şi de recreere a societăţii moderne (Vlăsceanu. p 311-312). implicaţiile acestora asupra dezvoltării mijloacelor de transport şi a căilor de comunicaţie au contribuit la amplificarea 298 . iar turismul. activitatea din timpul liber care constă în a voiaja sau a locui departe de locul de reşedinţă. datorită cunoaşterii unor noi aspecte umane şi a unor peisaje necunoscute (Jan Medicin). în scop de odihnă şi pentru îngrijirea sănătăţii etc. colab.T. în cele mai multe ţări.…turismul a fost definit în variante din cele mai felurite: arta de a călători pentru propria plăcere (M. […] Pentru a se ajunge la o definiţie cât mai corespunzătoare şi acceptabilă. p 21-22). Negoescu. În viziunea O. Primele forme de turism au apărut încă din antichitate (călătoriile vechilor greci cu ocazia Jocurilor Olimpice.I. fluxurile. sejurul are durată limitată (elementul efemer). fenomen al timpurilor noastre. culturale etc. deoarece şi activitatea de turism a evoluat în raport cu dezvoltarea economico-socială a societăţii. industriei şi al perfecţionării mijloacelor de transport (Gyer Freuler). îmbogăţirea experienţei şi culturii. bazat pe creşterea necesităţii de refacere a sănătăţii şi de schimbare a mediului înconjurător. Peyromarre Debord). […. deplasările romanilor în staţiunile cu ape termale..] De-a lungul timpului noţiunea de turism s-a modificat şi s-a îmbogăţit continuu. este privit ca o ramură a economiei naţionale şi în strânsă legătură cu celelalte sectoare ale vieţii publice (economice. (Asociaţia Internaţională a Experţilor Ştiinţifici în Turism) au acceptat următoarele elemente caracteristice fenomenului turistic (Snak.). ca o activitate de mare complexitate.S. 2001. 2005. 1989).T. sejurul (destinaţia) într-o localitate în afara domiciliului (elementul static).) şi au îmbrăcat pe parcursul timpului caracteristici diferite în funcţie de procesul general de dezvoltare a societăţii. recompoziţia locală a patru elemente care trebue analizate în inter-relaţie: turiştii. financiare. caracterul nelucrativ al activităţii vizitatorului şi locul sejurului să nu se transforme într-o reşedinţă definitivă (Glăvan..M. specialiştii din A. pentru distracţie. sociale. 2001): călătoria persoanelor (elementul dinamic). cultivare a sentimentului pentru frumuseţile naturii ca rezultat al dezvoltării comerţului. odihnă. […] ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor (E. teritoriile (Marié.E. Revoluţia industrială şi progresul tehnic impus de aceasta (din secolele XVIII-XIX). Hunziker). indigenii.

Concepte de bază Potenţialul turistic al unei regiuni este dat de ansamblul elementelor naturale şi antropice care prezintă anumite posibilităţi de valorificare turistică. care are ca scop promovarea şi dezvoltarea acestei activităţi. dau o anumită funcţionalitate teritoriului. cercetată prin prisma formării. S-a individualizat geografia turismului. având strânse legături cu toate celelalte componente ale sistemului ştiinţelor geografice dar şi cu celelalte ştiinţe de studiu ale domeniului. transporturi. o ramură importantă a geografiei economice. dezvoltarea infrastructurii specifice etc. fiind practicat de populaţia cu venituri ridicate. din care fac parte 121 state. zonelor. când impactul acestei activităţi asupra mediului înconjurător a devenit evident.) cu implicaţii multiple asupra mediului natural şi antropic. acest domeniu dispune de un organism interguvernamental.). surprinzându-se toate interferenţele spaţiale care derivă. cu sediul la Madrid. industrie. prin prisma relaţiilor de integrare şi interdependenţă existente între activitatea turistică şi spaţiul în care aceasta se manifestă. la pace şi prosperitate. Abordarea geografică se axează pe mai multe direcţii. În prezent.T.M.M. varietatea pe care o îmbracă formele de turism etc.activităţilor turistice în general (creşterea traficului de călători. ea contribuind la identificarea şi analizarea potenţialului turistic. a modului în care acesta este valorificat. Analiza morfologiei regiunilor. constituie importante direcţii de studiu ale geografiei. în ultimele decenii ale aceluiaşi secol se observă caracterul de masă pe care îl îmbracă această activitate. constituind premise pentru dezvoltarea activităţii de turism (conform O. a modului de practicare a acestei activităţi. la înţelegerea internaţională.T. Organizaţia Mondială a Turismului (O. În acest context se constată extinderea şi modernizarea bazei tehnico-materiale. precum şi circulaţia turistică. construcţii etc. la analiza distribuţiei spaţiale a ofertei şi cererii turistice.). Dezvoltarea turistică generează noi activităţi economice (legate de comerţ. 299 . la stabilirea strategiilor de localizare şi de dezvoltare a sa. Dacă până la începutul secolul al XX-lea. pentru a contribui la creşterea economică. intensităţii. În perspectivă geografică turismul nu poate fi studiat decât în manieră sistemică. localităţilor turistice. introducerea în circuitul turistic a noi spaţii geografice.). turismul avea un caracter elitist. direcţiei fluxurilor turistice. Contribuţiile geografiei în studiul turismului au devenit importante după 1960.

energie electrică şi termică. reprezentate de vestigii istorice şi arheologice. canalizare) şi cea turistică (amenajată special pentru aceste activităţi). cu un anumit potenţial turistic. elemente de etnografie şi folclor. preţ. în scopul valorificării lor superioare şi al integrării în sistemul turistic spaţial şi funcţional al teritoriului (după Glăvan. rezervaţii naturale. de alimentaţie pentru turism. ritm de desfăşurare. Pentru aprecierea circulaţiei turistice este necesară o analiză amănunţită a fluxurilor turistice. ape. sub aspecte cât mai diverse. tarife. circulă şi termenii de „fond turistic” şi „ofertă turistică primară”. construcţii hidrotehnice ş. faună. instalaţii pentru alimentarea cu apă. În literatura de specialitate există o mare diversitate de opinii în ceea ce priveşte definirea noţiunii de potenţial turistic. volum. monumente şi ansambluri de arhitectură. punând semnul de egalitate între patrimoniul turistic şi potenţialul turistic. 300 . Circulaţia turistică constituie un element definitoriu în aprecierea acestei activităţi. direcţie. în paralel cu termenul de „potenţial turistic”. localitatea turistică. modificări survenite în timp şi spaţiu).după Glăvan. atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ (intensitate. condiţiile de comercializare (publicitate. transporturi speciale.a. Potenţialul turistic constituie elementul fundamental al ofertei turistice. Astfel. Mulţi autori includ în potenţialul turistic şi infrastructura turistică. Potenţialul turistic antropic cuprinde totalitatea resurselor de factură cultural-istorică şi tehnico-economică. de tratament balnear. muzee. complexul turistic. zona turistică. Regionarea turistică constituie un proces complex de delimitare ştiinţifică a unor unităţi teritoriale. centrul turistic. vegetaţie. forţa de muncă specializată în activităţile specifice turismului. facilităţi) . alimentare – destinate consumului turistic). bunurile materiale (industriale. infrastructura generală (căi de comunicaţie. reflectând cel mai fidel modul şi nivelul de valorificare a potenţialului dintr-un anumit teritoriu. 2005.Potenţialul turistic natural este alcătuit din totalitatea resurselor turistice oferite de cadrul natural prin componentele sale: relief şi structură geologică. de agrement şi dotări sportive). structurile de primire şi serviciile complementare. condiţii climatice. 2005). alături de care se mai adaugă: structurile de primire turistică (unităţi de cazare. regiunea turistică. Din acest punct de vedere se disting mai multe unităţi taxonomice: obiectivul turistic. monumente de artă plastică.

centre turistice sau obiective turistice izolate. Regiunea turistică reprezintă o unitate teritorială de mari dimensiuni. în general. fiind caracterizată.Obiectivul turistic constituie categoria taxonomică cea mai mică. Amenajarea turistică a teritoriului este un proces complex şi multidisciplinar. care atrage prin caracteristicile sale (naturale. fiind reprezentat de o singură unitate cu caracter turistic. neavând pretenţia de a le epuiza şi de a acoperi toate formele de turism prezente în lucrările ştiinţifice. de o activitate turistică specializată. cu o importantă bază tehnico-materială. Dintre acestea se pot aminti câteva clasificări. Zona turistică desemnează un anumit areal. Localitatea turistică desemnează o aşezare. După durată. către care se îndreaptă fluxuri turistice importante. În literatura de specialitate există o multitudine de criterii de clasificare a formelor de turism. înzestrată cu o anumită valoare. care dispune de obiective turistice dar şi de dotări tehnico-edilitare specifice şi unităţi comerciale şi prestatoare de servicii. Se clasifică în două mari categorii: naturale şi antropice. cu condiţii naturale uniforme. obiective turistice. arhitectonice. turism de distanţă medie (în interiorul ţării). După distanţă se individualizează: turism de distanţă mică (în zona periurbană). Centrul turistic reprezintă un oraş. de durată medie (concedii). Complexul turistic constă într-un spaţiu relativ restrâns ca suprafaţă. în scopul dezvoltării durabile şi eficiente a turismului. istorice. turismul poate fi: de scurtă durată (până la trei zile). Astfel. cu un bogat potenţial turistic (natural şi antropic). turism de distanţă mare (în afara ţării). cu funcţie turistică. care urmăreşte valorificarea optimă a resurselor turistice dintr-un anumit teritoriu. caracterizată de un potenţial turistic variat şi complex şi de o structură organizatorică bine consolidată. economice) un număr însemnat de vizitatori. în care se grupează câteva localităţi. cu obiective turistice importante şi o bază tehnico-materială însemnată. după locul de provenienţă a turiştilor se delimitează: turismul naţional sau intern şi turismul internaţional sau extern. etnografice. care să-i sporească valenţele turistice. centre. La nivelul său se desfăşoară mai multe forme de turism şi se regăsesc numeroase localităţi. de lungă durată (peste 30 zile). 301 . urbană sau rurală. considerate cele mai semnificative. Poate beneficia de o arie limitrofă (metropolitană).

la acestea mai adăugându-se turismul de circumstanţă (ocazional). cu staţiuni precum Tossa de Mar. datorită asocierii fericite dintre factorii naturali (elemente climatice favorabile. turism balnear ş. care atrage anual zeci de milioane de turişti. În Spania se impun atenţiei celebrele „coste”. Costa Dorada (extinsă la Cadiz. turism de circulaţie (itinerant). Mari regiuni şi zone turistice Bazinul Mării Mediterane se constituie într-o regiune turistică foarte importantă. Palamos). turismul semiorganizat. la nord de Barcelona.a. mediu şi scurt). turism de tranzit. turism complex. turismul individual sau neorganizat. ţărmuri cu plaje întinse sau muntoase) şi însemnatele dotări tehnico-materiale specifice turismului. După periodicitate se disting: turismul continuu (desfăşurat pe parcursul întregului an) şi turismul sezonier. Spania 302 . turism profesional (ştiinţific şi tehnic). turism religios etc. de mare capacitate: Costa Brava (situată în Catalonia. turism rural. Sezonalitatea impune în principal două mari categorii: turismul de iarnă (pentru sporturile albe) şi turismul de vară (pentru cură heliomarină).După modul de angajare a prestaţiilor turistice se disting: turismul organizat (contractual). turism cultural. turism urban. cu staţiuni reputate. turism de croazieră. Lloret de Mar. turism de tratament balnear. turism montan. din sudul Europei. După scopul principal al călătoriei se deosebesc: turism de odihnă şi recreere. După gradul de mobilitate se clasifică în: turism de sejur (lung. nordul Africii şi din Orientul Apropiat. După caracteristicile prestaţiei turistice principale se separă: turism de litoral.

Costa del Azahar (de-a lungul Golfului Valencia). Franţa În Franţa este binecunoscută Coasta de Azur (Côte d`Azur). La acestea se mai adaugă arhipelagul Balearelor (cu Palma de Mallorca. Viareggio. cu dotări importante în special în jurul Golfului Napoli (Sorrento. Nisa. între Saint Tropez şi Menton. Imperia – în prima zonă. dar şi în sudul extrem. faimoasele insule Capri şi Ischia). Antibes (la care se adaugă Monte Carlo . Italia dispune de numeroase dotări specifice turismului de litoral. Costa Blanca şi Costa Calida (extinse pe circa 300 km. Cap d`Agde etc. în Liguria şi Toscana. Almeria. De asemenea. Cannes. cu staţiuni ca: Mataro. Torremolinos. cu staţiuni de renume ca Bordighera. insula Ibiza etc). Saint Raphael. Portofino. în spaţiul renumitelor „riviere“: Riviera di Ponente şi Riviera di Levante (extinse la est de Coasta de Azur. cu numeroase atracţii culturalistorice. cu staţiuni precum Marbella.). se impun atenţiei. de la Capul Nao până la Capul Gata. în Calabria. San Remo. cu centre importante precum: Nisa. cu staţiuni destinate turismului de masă (Sète. Sicilia. în care se evidenţiază prezenţa oraşului Genova. Se remarcă potenţialul cultural de excepţie prezent în staţiunile acestei zone. 303 . coastele sudice ale Italiei. Se remarcă şi Coasta joasă a Languedoc-ului (Côte d`Améthyste). remarcabil fiind şi oraşul Malaga). în cea de a doua zonă).Monaco). Salon).sud de Barcelona. mai către nord. Costa del Sol (continuată spre vest până la capul Gibraltar. Minturno). polarizate de oraşele Alicante şi Cartagena). în jurul Golfului Gaeta (Formia.

la sud de Delta Padului (Rimini. considerentele fiind legate de politică în cazul primei ţări. Cipru şi Turcia. Sira. Pesaro). insulele Ciclade – Paros. Coasta Adriatică a Italiei beneficiază de plaje întinse. În Europa se mai adaugă coasta dalmato-muntenegreană (în Slovenia. în cazul celei de-a doua. Tunisia (Coasta de Cristal. ţările care beneficiază de o valorificare turistică a litoralului sunt: Maroc (plajele de la Agadir). care este supusă embargo-ului. Zakynthos. Leptokaria etc. Croaţia. de cele mai multe ori în situri de tip lido: în zona Veneţiei (Bibbione. insula Creta) dar şi riviera Olimpului (Paralia Katerini. având în centul său capitala şi Golful Hammamet). Libia şi Egipt au un litoral aproape nevalorificat. toate dispunând de amenajări turistice balneare dar şi de un potenţial cultural istoric original. extins pe 304 .a. Riccione. la vest de Alger). Urbino. Aici se impun oraşe ce dispun de numeroase atracţii cultural-istorice: Ravenna. Santorin ş. Matala. Din Asia se impun atenţiei următoarele state: Israel. la care se adaugă San Marino. Liban.. Chioggia). Platamonas. Creta În Grecia se remarcă insulele şi arhipelagurile sale. Muntenegru). Se remarcă în mod deosebit litoralul turcesc. Algeria (Coasta de Turcoaz. În Africa. cu mare importanţă turistică (insulele Ionice – Corfu.). şi de dorinţa de privilegia turismul arheologic.Sardinia. Leucada. dar şi în alte spaţii. Veneţia.

monumente istorice şi de arhitectură. foarte atractive şi importante centre urbane cu muzee. Polonia. Această regiune turistică a bazinului Mării Mediterane dispune de un potenţial turistic foarte valoros. Santander. de o valoare excepţională precum şi o bază tehnico-materială deosebită. Munţii Stâncoşi. S. ţinând cont de faptul că funcţia balnear–maritimă este dublată de cea culturală. se află staţiunea Brighton. Olanda. Germania. Litoralul european al Oceanului Atlantic are o importanţă mult mai redusă decât cel mediteranean. litoralul Golfului Biscaya (cu staţiuni întegrate în circuitul turistic internaţional: Arcachon. în tot acest spaţiu existând numeroase vestigii istorice. polarizate de oraşul Porto). Yellowstone. distingându-se patru mari zone: litoralul normand (cu celebra staţiune Deauville. Se mai pot adăuga o serie de staţiuni situate pe ţărmul Mării Nordului şi a Mării Baltice. pe Coasta de Argint. cea mai apropiată de Londra. în sud). o valorificare intensă existând în zona Golfului Antalya şi pe ţărmul nordic al Mării Marmara. În Marea Britanie. Biarritz. Prima zonă se întinde 305 .5. peste Pas de Calais. în apropierea estuarului Senei). în nord şi Pornichet.A. între Crozon. San Sebastian – în Spania). în Belgia. Costa Verde (din nordul Portugaliei.239 km. Coasta de est a Americii de Nord poate fi împărţită pe două sectoare distincte: litoralul nord-estic şi Florida.U. litoralul breton (la Marea Mânecii. La Baulle – în Franţa.

Batumi.A. Soci. Cap Aurora. Suhumi. cu importanţă şi pentru ţara noastră. Mexic Coasta de vest a Americii de Nord este intens utilizată în unele sectoare. Poti (în Georgia). Florida se distinge printr-un potenţial turistic deosebit. Ocean City. În Oceanul Pacific se mai adaugă Insulele Hawaii. Costineşti. Imperial Beach (în S. Albena. recunoscute pentru exotismul populaţiei locale. pădurea tropicală. Bethany Beach etc. precum cel situat în aglomeraţia urbană Los Angeles . Balcic. Neptun. zona litoralului Mării Negre.între Portland (Maine) şi Norfolk (Virginia). între Jacksonville şi Miami (West Palm Beach. între Santa Barbara şi Tijuana. Venus. Acapulco. Manzanillo. relieful vulcanic. se remarcă. Ialta.) sau Ensenanda. 306 . cu staţiuni precum Mamaia. Tijuana. renumite fiind: Atlantic City. Miami Beach) iar în vest. valorificat în special pe coasta estică a peninsulei. Mazatlan. La Paz Loreto. Saturn (în România). Laguna Beach. Jupiter. frumuseţea plajelor.San Diego. De asemenea.U. Odessa (în Ucraina). Nisipurile de Aur (în Bulgaria). Feodosia. Eforie. Tuapse (în Federaţia Rusă). Puerto Vallerta. Se pot aminti staţiuni precum Santa Monica. Acapulco (în Mexic). Malibu. fiecare mare metropolă dispunând de centre turistice în imediata vecinătate. remarcabile sunt amenajările din jurul Golfului Tampa.

Crans Montana (în Alpii elveţieni). Slovenia. Banff – în Canada. care polarizează Tirolul dar şi oraşe celebre precum Salzburg. sate cu ferme bine organizate.. iar în Slovenia se impune atenţiei staţiuni precum Kranj.U. Klagenfurt (în Austria).). Albertville. 307 . Italia. St. marea extindere a reliefului glaciar şi a celui carstic. Elveţia Alte spaţii. domenii schiabile extinse. Garmich Partenkirken. Davos.Munţii Alpi reprezintă cel mai important spaţiu turistic montan din lume. extins în Franţa. lacuri glaciare. văi spectaculoase. Germania. Elveţia. sunt situate în Munţii Stâncoşi (cu renumite parcuri naturale: Yellowstone – în S. cu staţiuni precum Salt Lake City. Austria. Munţii Pirinei (cu staţiuni în special pe versantul nordic francez – Aix-les Thermes). Calgary). râuri cu cascade. Munţii Carpaţi (cu staţiuni montane în munţii Tatra – Smokoveè. o poziţie excepţională în raport cu marile fluxuri turistice etc. după cel de-al doilea război mondial staţiuni montane. Morits. Davos. Jasper. în Beschizi – Zakopane sau în Carpaţii Româneşti – Poiana Braşov). Alpii Scandinaviei (în special în Norvegia) etc. Obersdorf (în Germania). staţiunea Innsbruch. Annecy (în Franţa). cunoscute pentru organizarea la nivel internaţional a turismului montan. beneficiind de o serie de condiţii favorabile (prezenţa gheţarilor. Jesenice. s-au dezvoltat. renumite astăzi prin excelentele dotări şi servicii turistice: Chamonix.A. climat favorabil desfăşurării turismului. În aceste condiţii.

308 .

309 .

2 3.7 7.7%).8 5.1 2.M.8 102.1 1960 69.0 1990 455.4 2001 684. USD) 1950 25.1%) şi Orientul Mijlociu (3. 2005) Tabelul 23.6 10 Germania 18.1 459.U.3 2. Sosiri internaţionale Ţara Sosiri internaţionale milioane turişti % Total 703 100 1 Franţa 77.8 9 Austria 18. crt.5 2002 702. 2003.9 8 Mexic 19.9%).0 2 Spania 51.2 2. 2005) Nr. (în Glăvan. fluxurile turiştilor străini fiind îndreptate în special către Europa (59.6 11 Grecia 16.0 Sursa: O. urmată de Asia şi Pacific (18.7 2.0 4 Italia 39.9 1980 287.T. Evoluţia sosirilor şi încasărilor în turismul internaţional (1950-1999) Anul Sosiri (mil. 310 .3 12 Hong Kong 14. numărul total al sosirilor internaţionale a fost de 702.9%).9 6. (după Glăvan.8 5.A.9 1970 165.M.5 2. Tabelul 22.2 Sursa: Statistici O.0 11. în anul 2002.3 6.4 7 Canada 20.0 2. Africa (4.8 17.3 393.7 5 China 36.Fluxuri turistice În ultimele decenii turismul internaţional a cunoscut o creştere semnificativă.2 6 Marea Britanie 24.. Tourism Highlights.3 473.6 2.3 2000 687.) Încasări (mld. 41. Astfel.4 3 S.T. America (16%). principalii indicatori care ilustrează acest lucru fiind numărul de sosiri de turişti străini şi încasările valutare corespunzătoare acestora.6 milioane.6 474.

de la 95% în anul 1950. în dotările medicale. atât sub aspect cantitativ cât mai ales calitativ. „Fluxurile turistice internaţionale sunt acele mişcări de persoane. Repartiţia spaţială a fluxurilor turistice şi valoarea cantitativă şi calitativă a acestora depind de o multitudine de factori pozitivi (calitatea ofertei turistice. 156). Nivelul dezvoltării socio-economice a statelor se impune ca un aspect definitoriu în circulaţia turistică. Mexic. China. în principal în sezonul estival (Spania – 48. Unii autori separă astfel.). 311 . pornesc dinspre şi către state dezvoltate din punct de vedere economic. p.A. din punct de vedere cantitativ. … grosul mişcărilor generate de turism sunt concentrate în Europa Occidentală (aproape 3/5 din turismul internaţional şi 3/4 din cel intern). Principalele fluxuri turistice se îndreaptă către sudul Europei. promovarea turistică ş. la 75% în 1970 şi în jur de 65% în anul 2000. În ultimele decenii. Se adaugă acestei categorii.U. Europei. unde se impun tot mai mult..a. unde predomină turismul intern şi fluxurile nipone” (Muntele. Japonia) de periferia turistică (restul lumii). dar şi tradiţiilor culturale.. cele mai însemnate fluxuri turistice.5 mil. economice dintre state.La nivelul statelor lumii. sociale. centrul (ţările Americii de Nord. dezvoltarea socio-economică redusă reflectată în infrastructura generală şi turistică. culturale. Europa de Est.) sau negativi (prezenţa conflictelor. culturale etc. Italia – 41. Iaţu 2003. nivelul de trai al populaţiei. (…) Aceste fluxuri se disting printr-o concentrare spaţială foarte puternică. care dispune de un bogat potenţial turistic (natural şi antropic) atrăgând în anul 2000 circa 185 milioane de turişti internaţionali. prelungindu-se spre regiunile apropiate – Africa de Nord. ponderea centrului în totalul mişcărilor turistice a scăzut constant.. gradul de cultură al acesteia. graţie dezvoltării economice şi urbanizării intense. fluxurile turistice nord-americane. cel mai mare număr de turişti străini este înregistrat în spaţiul european în afara acestuia poziţii fruntaşe ocupând: S. Tendinţa fluxurilor majore europene este de expansiune în afara cadrului vest european. legăturile etnice. cu populaţie care beneficiază de venituri însemnate pentru a efectua călătorii în străinătate şi care dispun totodată şi de o bază tehnico-materială şi servicii turistice de calitate (care valorifică potenţialul existent al statelor respective).2 mil. catastrofe naturale. determinate de o motivaţie turistică efectuate în afara graniţelor ţării de reşedinţă. Canada.

citat de Muntele. marile metropole (Paris.. Copenhaga etc. Iaţu C. Potenţialul natural. Orientul Mijlociu. 312 3 . deşi fluxurile turistice au alte caracteristici decât cele din vestul continentului. de America de Nord. dublat de o bază tehnico-materială şi servicii turistice de înaltă clasă sunt elementele de bază care fac din această regiune montană. 2003 3 . Malta – 5 mil. la care se adaugă însă bogatul patrimoniu cultural-istoric (oraşe muzeu. Cea mai mare atracţie turistică.5 mil) conform Atlante anuario de Agostini. În sezonul de iarnă. Estul Asiei. Bruxelles. monumente de arhitectură. circa 100 milioane de turişti petrecându-şi vacanţele în localităţile de pe litoral sau în oraşele din interior. vestigii istorice etc). într-un spaţiu. staţiunile montane primesc circa 40-50 milioane persoane. Amsterdam. 2003. care pe lângă practicarea sporturilor de iarnă. Croaţia –1. cu mare atractivitate şi. Franţa Datele referitoare la fluxurile turistice pe regiuni au ca sursă lucrarea Geografia turismului. estul Asiei. Se disting mai multe spaţii de atracţie a fluxurilor turistice: coastele Atlanticului. care dispun de un imens potenţial antropic. în acelaşi timp.. Muntele I. în acest spaţiu o are nordvestul Franţei (Parisul.). găsesc o multitudine de motive pentru petrecerea vacanţei de vară în acest spaţiu. Iaţu. Principalele spaţii dinspre care pornesc fluxurile turistice sunt reprezentate de regiunile mai răcoroase ale Europei de Nord-Vest. În Europa central-estică. Atracţia majoră este reprezentată de coastele însorite. una foarte atractivă pentru turişti. 2001.. dar se mai adaugă şi fluxuri turistice importante din America de Nord. Munţii Alpi se constituie. Cei mai mulţi dintre aceia care ajung în Alpi sunt europeni. tradiţie a fluxurilor turistice. Valea Loirei. O mare atracţie turistică o exercită Europa Atlantică. se pot separa câteva direcţii importante din acest Blois. Valea Loirei (cu celebrele castele) etc. de asemenea. Londra.Grecia – 15. 7 mil. în principal).

Printre acestea se încadrează: • ţările din nordul Africii. de asemenea. California (cu oraşele San Francisco. Praga. iar infrastructura nu este totdeauna precară (Muntele. orientat către Florida şi către arhipelagul Antilelor (Bahamas. „Trebuie de asemenea remarcat că o parte din aceste fluxuri sunt constituite din cetăţeni care revin temporar în ţările de origine.U.). se mai disting numeroase alte zone care determină fluxuri turistice.a. În afara acestor spaţii. Varşovia. 313 . care atrag un număr însemnat de vizitatori. 172). Moscova. Cuba. România – circa 6 milioane etc. Zona marilor Lacuri şi litoralul estic S. un flux turistic sud-estic. principalele atracţii fiind: staţiunile balnear-maritime (Acapulco. dar care se impun tot mai mult. Iaţu. Washington. Puerto-Rico. Cancun) dar şi marile oraşe (Ciudad de Mexico). Aceasta constituie punctul final al centurii soarelui . Mexicul constituie o altă importantă destinaţie turistică. Maroc.). Texas. Petersburg etc. Se deosebesc.A. peninsula Crimeea. estul Europei fiind după 1945 marcat de o puternică migraţie a populaţiei spre Occident (de multe ori forţată).care are direcţia Louisiana (New Orleans). 2003. (având ca importante atracţii oraşe precum New York. Numărul total al turiştilor din acest spaţiu este de circa 75 milioane (în Ungaria – 15 milioane. Chicago ş. În cadrul continentului America de Nord se deosebesc mai multe direcţii principale. Barbados. Los Angeles). Dorinţa statelor din zonă de a miza pe cartea turismului nu se materializează întotdeauna prin generarea unor fluxuri turistice. Arizona (Phoenix. considerate minore. Polonia şi Bulgaria – câte 10 milioane.punct de vedere: litoralul Mării Negre (sectorul româno-bulgăresc. Republica Dominicană) şi unul sud-vestic. în ultimul timp. litoralul caucazian). dispersaţi în state precum Egipt. p. Tunisia. Tucson).Sun Belt . dirijat către California. Din California pleacă transportul aerian către insulele Hawaii. Cehia circa 7 milioane. staţiunile din zonele montane. majoritatea din S. capitalele şi oraşele care se remarcă printr-un potenţial cultural-istoric important (Budapesta.A. St. Bermude. Jamaica. cu circa 20 milioane turişti. deşi potenţial există. riverane Mării Mediterane – cu circa 23 milioane turişti anual. cascada Niagara dar şi staţiuni de litoral) constituie principala destinaţie. Nevada (Las Vegas)..U.

314 .

Maldive etc. centrul şi sudul Africii (Kenya.5 milioane turişti).). Arabia Saudită (4 milioane turişti). Quatar. India. în care se impun ca destinaţii principale Turcia (12 milioane turişti). • insulele intertopicale (intre care se impun Hawaii. Siria (2. Botswana. Rio de Janeiro. Est în care se impun Thailanda (9 milioane). Sao Paolo etc. cumulând sute de mii de angajaţi. deservind milioane de oameni. având un rol important în aportul valutar.5 milioane turişti) iar mai nou Emiratele Arabe Unite. Filipine (2 milioane). contextul geopolitic. Indonezia (5 milioane). Cipru (2. la care se adaugă principalele oraşe Buenos Aires. Seychelles. Amploarea şi repartiţia geografică a fluxurilor turistice depind de o gamă foarte variată de factori. Turismul constituie însă un domeniu economic foarte prosper. Japonia. Malaysia (10 milioane). • Asia de Sud.). Comore). dezvoltarea socio-economică. Reunion. Nepal. Australia şi Noua Zeelandă (cu circa 6 milioane turişti). Coreea de Sud. Sud-Est. dimensiunile cantitative şi calitative ale acestora sunt redate prin datele statistice. cu predilecţie către zonele litorale. printre care foarte importanţi sunt nivelul de trai al populaţiei. Obiectiv turistic din Thailanda • America de Sud (care atrage în total aproximativ 14 milioane turişti. care nu corespund întotdeauna realităţii.• Orientul Apropiat şi Mijlociu. Africa de Sud etc. 315 . care a cunoscut în perioada actuală o amploare deosebită. în ultimele decenii dezvoltându-se rapid în numeroase ţări. Mauritius. Iordania (4 milioane turişti). De asemenea. promovarea turistică etc. Israelul (3 milioane turişti).. la care se adaugă China. în unele situaţii fiind foarte dificil de făcut distincţia între turişti şi persoanele venite cu alte scopuri. Bahrein.

Andrei. Bucureşti. p. Henderson. Editura Fundaţiei România de Mâine. Henderson.. Turnock. Edited by David Turnock. Editura Universităţii din Bucureşti. C. Maria. D. F. SSGR. Chiţu. R. G. R.A. (1981). în „Foreign Direct Investment and Regional Development in East Central Europe and the Former Soviet Union“. Foreign Direct Investment and Social Risk in Romania: Progress in Less-Favoured Areas. Bucureşti. P. Editura didactică şi pedagogică. Geografia resurselor naturale. (1987). UK. M. (1983). Investiţiile străine directe în economia mondială. 305-348. Melinda. 2003. Platon. Aur. California. Erdeli. România. (1999). în J. (1984). Editura Didactică şi Pedagogică. Aşezările umane – categorii geografice fundamentale. Bucureşti. Geografia Agriculturii. University of Leicester. în Politici şi instrumente de atragere a investiţiilor străine. Bonciu. Bucureşti. Geografie economică mondială. Tamara (2001). (1997). Ungureanu. Melinda. Geografie economică şi politică universală. E.. (1976). Cândea. Beverly Hills. Creţan. Castells (coordonatori). moderne de lucru în geografie. Isbăşoiu C. Principii. Blaug.. Mac. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. I. Castells. C. M. Sage Publishers. (2005).. N.. Mădălina. Teoria economică în retrospectivă. Guran-Nica.BIBLIOGRAFIE Aur. Nedelcu. Bucureşti. A.. Global Restructuring and Territorial Development. Buletinul Societăţii de Ştiinţe Geografice. V. Potenţial turistic şi turism.. 17-27. p. Techno-economic restructuring. Geografie politică. Liliana. Simon. Bucureşti. metode şi tehnici. Bucureşti. Cucu. 316 . Cluj-Napoca. Cucu.. VII. M. (2001).. Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti. Geografia populaţiei şi aşezărilor umane. Editura Presa Universitară Clujeană. Bodocan. N. Editura Universităţii din Bucureşti. Coteţ. D. V. (2002). Gherasim. J. Cândea. Gherasim. V. Editura Didactică şi Pedagogică. (1992).. sociopolitical processes and spatial transformation: a global perspective.

Geografie Economică Mondială. Englewood Cliffs. Bucureşti. Spatial variations in foreign direct investmen. An Introduction to Social Geography. Geografia populaţiei.. Bucureşti. Erdeli.. Dicţionar de geografie umană. Dep. E. (2000). V.. W. (1999).. An Introduction to Social Geography.. Oxford University Press. Erdeli. G. Editura Economică. D. Deplasări. V. G. Guran-Nica. Bucureşti. Glăvan. Bucureşti. Marioara (2004). Eyles. C. Oxford University Press. p. Guran. Liliana. Eduard Arnold. (1992). J. Editura Fundaţiei Culturale „Dimitrie Bolintineanu”. Glăvan. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. T. A. (2005). Bucureşti. Dicţionar de geografie umană. V. Alexander. (1999). (1985). Geopolitica. în Geographical Essays on the Romanian Banat. Dumitrache. Third Edition. în Regional Conference of Geography – Regionalism and Integration: Culture. V. (1988). 244-248. Liliana (1999). Liliana (1994). Bucureşti.Erdeli. Probleme de geografie şi economie rurală. Bucureşti. Liliana. mobilitate. p. Târgovişte. (2000). Frăsineanu. volume one. (1997). G. D. Cucu. New Jersey. The papers of the IVth edition. Gilg. Editura Economică. Economic Geography. Edited by David Turnock.. N. Turismul în România. Editura Universităţii. A. Guran-Nica.Cucu. Resursele turistice pe Terra. Frăsineanu. (2005). G. Braghină. Jones. Bucureşti. (1977).. 1993. Bucureşti. Geografia aşezărilor rurale. Casa de editură „Viaţa Românească“. Glăvan. Lucrările Sesiunii Ştiinţifice anuale a Institutului de Geografie. Introducere în sociologie. (2000). Editura Corint. Editura Domino. coord. Rusu. Timişoara – Tübingen – Angers. Editura Lider. Editura Fundaţiei România de Mâine. Geografia oraşului. Hartshorn. B. Liliana (2001). Teorii de localizare a activităţilor economice şi actualitatea lor. Eyles. Editura Corint. Geografia populaţiei. 193-199. An introduction to rural geography. Investiţii străine directe şi dezvoltarea sistemului de aşezări din România. Geografie umană generală. Bucureşti. J. Goodman. of Geography. Suditu. Editura Tehnică. Oxford. Editura Fundaţiei România de Mâine. J. Space. (2001). Liliana (2002). Development. V. Editura Fundaţiei România de Mâine. Prentice Hall. Cucu. migraţii – o abordare teoretică. V. Erdeli. (2000). 1977. (2000). Guran-Nica. 317 . Bucureşti. Bucureşti. Geografia turismului. Dumitrache.

G. Editura Oscar Print. S. B. Investiţii internaţionale. E. Iaşi. A. Ravenstein. (2006). Mihăilescu. Localizing global production. Bucureşti. Matei. (2003). Journal Royal Stat. Ianoş. (1979). (2003). Editura Meteora Press. (1975). Ungureanu. Studii. (1994). Teoria sistemelor de aşezǎri umane. Bucureşti. (1995).. M. editors. I-II. Editura Didacticăşi Pedagogică.. p. I. (coord. Industria mondială în era globalizării. Institutul de Geografie al Academiei Române.-B. C. Statele Lumii. (2000). (1889). Bucureşti. H. Geografie economică mondială. Editura Tehnică. The Laws of Migration. I. International Labour Office. Morrill. Leţea. ⎩n Storper. p 70-115. Mehedinţi. Bucureşti. Geografie teoretică. (1931). Terra. Bucureşti. Know-how transfer in international manufacturing. Gh. Bucureşti. Popescu. România. Popescu. C.. Ianoş. Cambridge: Polity Press. Geneva. Introducere în geografie ca ştiinţă.Hirst. Editura Fundaţiei România de Mâine. California. Bucureşti. Geografie umană şi economică. Bucureşti. (1968). I... Universitatea Bucureşti. Editura Tehnicǎ. C. Vlăsceanu. Neguţ.. Duxbury Press.. Satul şi dispersia satelor. Bucureşti. Resursele Terrei. evidence and policy implications. sat şi vatrǎ. J. Geografia turismului. Lucrǎrile sesiunii ştiinţifice anuale 1993. Editura Sedcom Libris. Zeitlin. (1992). 48. Editura Oscar Print. (2000). Industria României în secolul XX. referate şi dezbateri. 240-243. Editura Meronia. S. I. 33. 1974. 2. Nicolae. London: Routledge. I. Editura Oscar Print. Klaus (1997). Lipietz. L. S. Puncte de vedere privind conţinutul noţiunilor de: habitat. Claudia Rodica (2001). Belmont. Flexible specialization versus post-Fordism: theory. North. Bucureşti. Iordan. 167-235. Editura Academiei. 318 . Iordan. (1992).. P. Geografie Economică Mondială. Bucureşti. Negoescu. (2001). p. ecology and democracy. V. Claudia Rodica (2000). Bucureşti. A. Al.) (2003). Soc.. Bucureşti. R. Geografie economică. Management Development Series no. şi Scott. The Spatial Organization of Society. I. Munteanu.J. Towards a new economic order: postfordism. Iaţu. Editura Meteora Press. Pathways to industrialization and regional development. Sisteme teritoriale. J.. I. Isbǎşoiu. Muntele. C. Neguţ. Vâlsan. Humeau.

Progress in Human Geography 18. J. Political geography.. G. Industrialization and regional development. editors. Regional Studies 26. Globalizarea. Bucureşti. A.. Geografia Resurselor. (1988). Geografia umană şi economică.J. Geografia economică a lumii contemporane. Al. p. E. Bucureşti. The geographical foundations and social regulation of flexible production complexes. (1998). (1993).4. friches. 3. Zainea. MA: Unwin Hyman. géopolitique. M. I. W. Critical reviews of geographical perspectives on business organizations and the organization of production: towards a network approach. A. *** (1984). Scott. J. Geografia economică a Terrei.. Editura Roza vânturilor. Ungureanu. Bucureşti. organization and regional development in North America and western Europe. Bucureşti. Glencoe. (1960). The role of large producers in industrial districts: a case study of high technology systems houses in southern California.J.J. 417-33. Scott.. Routledge. nr. Geografia României II. Geopolitica. Geografie rurală. The Pre-Industrial City. 3-17. Scott. 491-500. în pragul mileniului III. Paris.H. (2000). Sibiu. practiques. Stratégique. Sjoberg. Transporturile şi sistemele de aşezări din România. V. (1992). World-economy. şi Scott. Bucureşti. Boston. ≡i Dear. London. Condiţionările creşterii economice. Bucureşti. Pathways to industrialization and regional development. (1994). A. vol. Taylor. Andrei. Yeung.R. 319 . The power of geography.. Velcea. Transactions. Terra. London. 55. Institute of British Geographers NS 17. T. editors. Editura Tehnică. (2000). New industrial spaces: flexible production. Storper. géostratégie: domaines. Simion. p.S.R. L..J. p. Editura Fundaţiei România de Mâine. (2000). (1989). M.. Chapter V. Tamara. (1992).J.Sanguin. Simon. (1993). Scott. I. Bucureşti. Velcea. Longman Scientific & Technical. (1992). nation-state and locality. *** (1983). C. Alexandrescu. I. p. Storper. Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”. Bucureşti. A. In Welch. Géographie politique. Geografia României I. Mădălina Teodora (2004). Editura Academiei R. p.. E. Facultatea de Geografia Turismului.A. Vol. 265-75.L. Geografia fizică. Swyngedouw. Teodorescu. Territorial organization and the space/technology nexus. London: Pion. A. Editura Fundaţiei România de Mâine..C. Editura Valand Print. A. în Storper. 21-40. P. Şansă sau blestem. M. Editura Academiei Republicii Socialiste România. Valeria (2001). (1992). Casa de Editură şi Presă „Şansa“ S. Tălângă. M.

and International Perspectives. http://www. The World Bank.org http://telosnet. *** (2004).com http://www.htm http://commons.php http://www.com/wind/early.D. UN. Transforming Institutions. *** (2004). Atlasul Geografic al Lumii. *** (2004).iea.*** (1992). P. FDI Policies for Development: National.wikimedia. München. Sustainable Development in a Dynamic World. New York.geohive.com/index. Agentur ZERO.org/default. Editura Didactică şi Pedagogică. Human Development Report.html http://www. Editura Knaur. *** (2003). Growth. International Yearbook of Industrial Statistics.org http://www.U. World Development Indicators.inforse.com http://www. and Quality of Life.html http://www. World Development Report 2003.wwindea.. *** (2005). UN Industrial Development Organization.dk/europe/dieret/Geothermal/geotermal. Knaufers Grosser Welt Atlas. Washington. New York and Geneva.industcard. Vienna.org/wiki/Main_Page 320 .nei. A copublication of the World Bank and Oxford University Press.N.hilti. *** (2003). World Investment Report 2003.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful