în 1989, după o lungă întîlnire, Emil Cioran şi Ernesto Sâbato descopereau că împart aceeaşi luciditate, aceeaşi nevoie de absolut

şi acelaşi scepticism privind progresul civilizaţiei. Mai mult, îi lega şi un anume fel de-a fi: Sâbato a publicat doar trei romane şi a aruncat în foc cea mai mare parte a paginilor scrise. S-a născut la Buenos Aires în 1911, într-o familie de emigranţi italo-albanezi. La 16 ani s-a alăturat unor grupuri de anarhişti, apoi de comunişti, dar a înţeles că „materialismul dialectic" e o contradicţie în termeni, iar atunci cînd, în 1935, ar fi trebuit să meargă la Moscova, la o şcoală leninistă, a reuşit să „evadeze", „trădînd" cauza comunistă şi evitînd astfel soarta atîtor intelectuali de stînga înghiţiţi de Gulag. Şi-a susţinut doctoratul în fizică, apoi a plecat la Paris, unde a lucrat la Laboratorul Curie şi s-a apropiat de grupul artiştilor suprarealişti. După război renunţă la cariera ştiinţifică pentru cea literară. Primul roman, Tunelul (1948), e respins de toate editurile („Ce roman poate să scrie un fizician!" exclamă neîncrezător un scriitor de renume), dar un prieten îl ajută să publice cartea care are un succes neaşteptat. Albert Camus îi trimite o scrisoare călduroasă şi recomandă Tunelul Editurii Gallimard. Succesul nu-1 transformă pe Sâbato în acel gen de scriitor profesionist care publică un roman pe an. Rămîne una dintre cele mai vii şi mai pătrunzătoare conştiinţe ale secolului, în 1984 primeşte prestigiosul Premiu Cervantes.
Cărţi: Unul şi universul, 1945; Tunelul, 1948; Oameni şi angrenaje, 1951; Eterodoxie, 1953; Despre eroi şi morminte, 1961; Scriitorul şi fantasmele sale, 1963; Raport despre orbi, 1968; Abaddon Exterminatorul, 1974; Apologii şi respingeri, 1979.

ERNESTO SABATO

Despre eroi si morminte
Ediţie definitivă

în româneşte de AUREL COVACI Versiune revăzută şi augmentată de ANGELA MARTIN HUMANITAS
BUCUREŞTI

Coperta colecţiei IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SÂBATO, ERNESTO Despre eroi şi morminte / Ernesto Sâbato; trad.: Aurel Covaci. - Bucureşti: Humanitas, 2003 (Raftul întîi) ISBN 973-50-0323-6 I. Covaci, Aurel (trad.) 821.134.2(82)-31=135.1 ERNESTO SÂBATO SOBRE HEROES Y TUMBAS © 1961 y 1991, Ernesto Sâbato © HUMANITAS, 2003, pentru prezenta versiune românească ISBN 973-50-0323-6

în această ediţie, pe care o consider definitivă, capitolele XXXVI şi XXXVII din „Dare de seamă despre Orbi" au fost refăcute, nădăjduiesc că în bine. ERNESTO SÂBATO, martie 1990

Notă la prima ediţie (1961)
Există un anume tip de ficţiuni prin care autorul încearcă să se elibereze de o obsesie, aceasta nefiindui clară nici măcar lui însuşi. De bine, de rău, acestea sînt singurele pe care pot să le scriu. Ba mai mult, sînt poveştile misterioase pe care am fost silit să le scriu încă de pe vremea cînd eram adolescent. Din fericire m-am zgîrcit cu publicarea lor şi abia în 1948 m-am hotărît să public una dintre ele: Tunelul. In cei treisprezece ani ce au urmat, am continuat să explorez acest obscur labirint ce conduce spre principalul secret al vieţii noastre. Din cînd în cînd am încercat să exprim rezultatul căutărilor mele, pînă ce, descurajat de rezultatele prea sărace, am sfîrşit prin a distruge manuscrisul. Acum, cîţiva prieteni care le-au citit m-au convins să le public. Lor aş vrea să le exprim recunoştinţa mea pentru această credinţă şi încredere pe care, eu, din păcate, nu am avut-o niciodată. Dedic acest roman femeii care m-a îmbărbătat cu stăruinţă în clipele de îndoială, de altfel, cele mai numeroase. Fără ea, n-aş fi avut niciodată tăria să-1 duc pînă la capăt. Şi, deşi ar fi meritat ceva mai bun, chiar aşa fiind, cu toate imperfecţiunile pe care le are, ei îi aparţine.

Notă preliminară
Primele cercetări au arătat că vechiul Mirador1 care îi servea de dormitor, fusese închis cu cheia pe dinăuntru de către Alejandra însăşi. Apoi (deşi în mod logic nu se poate preciza la cît timp după

aceea), şi-a ucis tatăl cu patru gloanţe trase dintr-un pistol de calibrul 32. în sfîrşit, stropise cu benzină şi dăduse foc. Tragedia care a zguduit oraşul Buenos Aires, întrucît această veche familie argentiniană era una dintre cele mai de vază, a putut părea la început rezultatul unui subit atac de nebunie. Dar acum s-au ivit elemente noi, care schimbă schema iniţială. O ciudată Dare de Seamă despre orbi, pe care Fernando Vidai a terminat-o de scris chiar în noaptea morţii sale, a fost descoperită în apartamentul pe care îl ocupa, sub un nume de împrumut, în Villa Devoto. După cum afirmă cei pe care i-am consultat, e manuscrisul unui paranoic. Totuşi, se spune că poate da naştere unor interpretări care aruncă o lumină nouă asupra faptelor, făcînd ca ipoteza crimei comise sub impulsul nebuniei să cedeze locul alteia, şi mai întunecate. Dacă această interpretare e corectă, s-ar explica şi de ce Alejandra nu s-a sinucis cu nici unul dintre cele două gloanţe care mai rămîneau în pistol, preferind să-şi dea foc. (Fragment dintr-un articol publicat la 28 iunie 1955 de către ziarul La Razân din Buenos Aires).
Mic turn sau cerdac specific vechilor case de ţară din Argentina (n.L).

DRAGONUL Şl PRINŢESA
I Cu doi ani înaintea evenimentelor de la Barracas, într-o sîmbătă din luna mai 1953, un tînăr înalt şi uşor încovoiat se plimba pe una din aleile parcului Lezama. Se aşeză pe o bancă, în apropiere de statuia lui Ceres şi rămase acolo, fără să mai facă nimic altceva decît să se lase în voia gîndurilor. „Ca o barcă în derivă pe un lac întins, în aparenţă liniştit, dar tulburat de curenţi din adîncime", îşi spuse Bruno cînd, după moartea Alejandrei, Martin îi povesti, confuz şi fragmentar, unele întâmplări legate de evenimentul respectiv. Şi nu numai că îşi spunea astfel, dar îl şi înţelegea, şi încă în ce fel! căci acel Martin de şaptesprezece ani îi aducea aminte de propriul lui trecut, de Bruno cel de demult, pe care îl mai întrezărea uneori prin ceaţa celor treizeci de ani ce trecuseră de atunci, ani îmbogăţiţi şi pustiiţi de dragoste, dezamăgiri şi moarte. Cuprins de melancolie, şi-1 închipuia în vechiul parc, în lumina asfinţitului întîrziind pe statuile modeste, peste leii de bronz, meditativi, peste aleile acoperite de frunze măcinate de o moarte blîndă. Era la ceasul cînd încep să se audă murmure firave, cînd marile zgomote se sting, asemeni conversaţiilor prea aprinse în camera unui muribund; atunci, şipotul frntînii, paşii unui om ce se îndepărtează, lăr-muiala păsărilor ce nu şi-au găsit încă locul în cuib, strigătul îndepărtat al unui copil, încep să aibă o stranie gravitate. In acele clipe se petrece un eveniment misterios: se înserează. Şi totul se schimbă: copacii, băncile, pensionarii care aprind un foc cu frunze uscate, sirena unui vapor pe Cheiul de Sud, ecourile îndepărtate ale oraşului. E ceasul cînd totul se cufundă într-o existenţă mai profundă, mai enigmatică şi, tot11

odată, mai de temut pentru fiinţele singuratice care în ceasul acela stau tăcute şi gînditoare pe băncile din pieţele şi parcurile din Buenos Aires. Martin culese de pe jos o bucată dintr-un ziar aruncat, o bucată de forma unei ţări: o ţară inexistentă, dar posibilă. Maşinal, citi cîteva rînduri în care era vorba de Canalul de Suez, de nişte comercianţi ajunşi în închisoarea din Villa Devoto, de ceea ce spusese Gheorghiu la sosire. Pe cealaltă parte, pe jumătate mînjită de noroi, se vedea o fotografie: Peron vizitează teatrul Discepolo. Mai jos, un fost combatant îşi omora soţia şi alte patru persoane cu lovituri de topor. Aruncă ziarul: „Aproape niciodată nu se întîmplă nimic", i-ar fi spus Bruno, la cîţiva ani după aceea, „nici chiar atunci cînd ciuma decimează o regiune din India". Vedea din nou faţa sulemenită a mamei sale, spunînd: „te-ai născut prin-tr-o neglijenţă". Curajul, da, domnule, curajul îi lipseşte după aceea; că de nu, ar fi sfîrşit într-o hazna.
Maicahaznă.

Cînd dintr-o dată — spuse Marti'n — am avut senzaţia că cineva stătea în spatele meu şi mă privea. Cîteva clipe rămase nemişcat, nemişcarea aceea plină de aşteptare şi de încordare ce se naşte în dormitor atunci cînd, în întuneric, ţi se pare că auzi un scîrţîit ciudat. Pentru că simţise de multe ori senzaţia aceea în ceafă, dar era numai jenantă sau dezagreabilă; pentru că (explica el) se considerase întotdeauna urît şi de rîsul lumii, şi se simţea jenat numai la gîn-dul că cineva l-ar studia sau l-ar privi din spate, din care pricină se aşeza pe locurile din spate în tramvai şi în troleibuz sau intra în sala de cinema după ce luminile s-au stins. Dar în clipa aceea simţi ceva deosebit. Ceva — ezită ca şi cum ar fi căutat cuvîntul potrivit —, ceva neliniştitor, ceva asemeni scîrţîitului aceluia suspect pe care-1 auzi, sau crezi că-1 auzi în adîncul nopţii.

„Cineva încearcă să intre în vorbă cu mine", zise el ce gîn-dea zbuciumîndu-se. Senzaţia de a se şti privit făcu, ca de obicei, să-i sporească şi mai mult complexele: se vedea urît, deşirat, stîngaci. Pînă şi cei şaptesprezece ani ai săi i se păreau groteşti.
12

Dar nu eşti aşa", îi va spune cu doi ani mai tîrziu fata care în momentul acela stătea în spatele lui; o perioadă imensă — îsi spunea Bruno — pentru că nu se măsura în luni, şi nici măcar în ani, ci, aşa cum se întîmplă cu cei asemenea lui, prin catastrofe spirituale, prin zile pline de o singurătate absolută şi de-o tristeţe de nedescris; zile ce se lungesc şi se deformează asemenea unor fantasme întunecate pe pereţii timpului, „în nici un caz nu eşti aşa cum crezi", şi-1 privea ca un pictor care-şi studiază modelul, trăgînd nervos din veşnica ei ţigară. „Aşteaptă", zicea. „Eşti ceva mai mult decît un băiat bun", zicea. „Eşti un băiat interesant şi plin de profunzime, pe lîngă faptul că aparţii unui gen rar întîlnit." — Da, desigur — admitea Martin, zîmbind amar, pe cînd se gîndea „acum vezi că am dreptate" —, pentru că toate astea ţi se înşiră cînd nu eşti băiat bun, şi toate celelalte nu contează. „Nu ţi-am spus să aştepţi?!", îi răspundea ea iritată. „Eşti înalt şi slab ca un portret de El Greco." Martin mormăi. „Dar taci odată!", continuă ea furioasă, asemenea unui savant întrerupt ori distras de la muncă în clipa cînd e pe punctul de a descoperi mult dorita formulă finală. Şi trăgînd din nou cu sete din ţigară, cum făcea de obicei în clipele ei de concentrare, şi încruntînd tare din sprîncene, adăugă: „Ştii ce? Ca şi cum ai rupe-o brusc cu asceza asta spaniolă, ţi se însăilează pe chip nişte buze senzuale. Şi pe urmă mai ai şi ochii ăştia umezi. Taci! Ştiu că nu-ţi place deloc ce-ţi spun, dar lasă-mă să termin. Cred că femeile trebuie să te găsească atrăgător, indiferent de ce crezi tu. Şi trebuie să le placă şi expresia ta. Un amestec de puritate, de melancolie şi de senzualitate înfrînată. Dar totuşi... un moment. Ai un fel de nelinişte în priviri sub fruntea asta care seamănă cu un balcon exterior. Dar nu ştiu dacă de fapt asta e ceea ce-mi place la dumneata. Cred că e altceva... Poate faptul că la dumneata spiritul domină trupul, ca şi cum ai fi întotdeauna în poziţie de drepţi. Ei, poate că nu tocmai a plăcea o fi cuvîntul potrivit, poate mă surprinzi, mă uimeşti, ori mă iriţi, nu ştiu nici eu... Spiritul dominînd trupul e ca un fel de dictator auster. E ca şi cum l-ai pune pe Pius al XH-lea să supravegheze un bordel. Lasă, nu te şifona, ştiu că eşti o fiinţă angelică. Şi apoi, cum îţi spuneam, nu ştiu dacă asta e ceea ce-mi place la dumneata, sau ceea ce urăsc mai mult." Făcu un mare efort pentru a nu-şi desprinde ochii de la statuie. Declarase că în clipa aceea îl năpădiseră un fel de frică şi fascinaţie. îi era teamă să se întoarcă şi în acelaşi timp îl îmboldea o dorinţă nebună de a o face. îşi aduse aminte că odată, în defileul de la Humahuaca, pe marginea Gîtlejului Diavolului, pe cînd contempla abisul negru de la picioarele lui, o forţă irezistibilă îl împinsese pe neaşteptate să sară peste prăpastie. în clipa aceea i se întîmplase ceva asemănător: era ca şi cum s-ar fi simţit împins să sară peste o genune întunecată „către celălalt mal al existenţei sale". Şi atunci, forţa aceea inconştientă dar irezistibilă îl făcu să-şi întoarcă puţin capul. Abia o zări şi îşi şi îndepărtă privirea de la ea, aţintindu-şi din nou ochii asupra statuii. Se temea de oameni: i se păreau imprevizibili, dar mai ales perverşi şi josnici. Statuile, în schimb, îl făceau să simtă o fericire calmă, aparţineau unei lumi ordonate, frumoase şi limpezi. Dar îi era cu neputinţă să vadă statuia: îi stăruia în minte imaginea fugară a necunoscutei, pata albastră a rochiei ei, părul negru lins şi lung, paloarea feţei, privirea îndreptată spre el. Erau doar nişte tuşe fugare, ca într-o schiţă făcută la repezeală de un pictor, fără nici un detaliu care să indice vreo vîrstă anume sau vreun tip determinat. Dar ştia — accentua cuvîn-tul — că ceva foarte important se întîmplase în viaţa lui: nu atît prin ceea ce văzuse, cît prin mesajul pătrunzător pe care îl primise în tăcere. — Dumneata, Bruno, mi-ai spus adesea că aproape niciodată nu se întîmplă nimic. Cineva trece prin strîmtoarea Dar-danele, un domn oarecare îşi asumă responsabilitatea de a fi preşedinte al Austriei, ciuma decimează o regiune din India, şi pentru tine însuţi nimic din toate astea nu are vreo importanţă. Chiar dumneata mi-ai spus că e groaznic, dar adevărat, în schimb, în clipa aceea am avut senzaţia netă că se întîmplase ceva. Ceva menit să-mi schimbe cursul vieţii.

14

Nu putea spune cîtă vreme trecuse, dar după un răstimp ce îi păru îndelungat simţise că fata se ridică şi pleacă. Atunci, pe cînd se îndepărta, o privise: era înaltă, avea o carte în mîna stîngă şi un fel de mers nervos şi energic. Fără să-şi dea seama, Martin se ridicase şi o pornise în aceeaşi direcţie. Dar, conştient dintr-o dată de ceea ce făcea, închipuindu-şi că ea ar putea întoarce capul şi să vadă că o urmăreşte, se opri temător. Si o văzu îndepărtîndu-se, pe strada Brasil, către Balcarce. Curînd dispăru din raza vederii lui. Se întoarse încet la bancă şi se aşeză. — Dar — îi spuse el — deja nu mai eram acelaşi om. Şi nici n-o să mai pot fi vreodată.

II
Trecuseră cîteva zile agitate. Pentru că ştia că o va revedea, era sigur că ea va reveni în acelaşi loc. în tot timpul ăsta nu făcu altceva decît să se gîndească la fata necunoscută şi în fiecare seară se aşeza pe banca aceea, cu acelaşi amestec de teamă şi de speranţă. Pînă într-o zi cînd, crezînd că totul fusese o nerozie, se hotărî să meargă la Boca în loc de a se mai aşeza încă o dată, ca un caraghios, pe banca din parcul Lezama. Era deja pe strada Amiralul Brown, cînd începu să se îndrepte din nou către locul obişnuit; mai întîi încet şi parcă nehotărît, timid; apoi din ce în ce mai grăbit, terminînd prin a alerga, ca şi cum ar fi putut întîrzia la o întîlnire fixată de mai înainte. Da, era acolo. O văzu de departe îndreptîndu-se spre el. Fata se apropie, şi cînd fu alături de el, îi spuse: — Te aşteptam. Martin simţi că i se moaie picioarele. — Pe mine? — se miră el, înroşindu-se. Nu îndrăznea s-o privească, dar îşi putu da seama că era îmbrăcată cu un pulover negru, cu guler înalt şi cu o fustă tot neagră sau poate de un albastru foarte închis (nu putea preciza, şi de fapt nu avea nici o importanţă). I se părea că avea ochii negri. Ochi negri? — comentă Bruno.
15

Nu, era limpede: i se păruse. Şi cînd o văzu pentru a doua oară, îşi dădu seama cu uimire că ochii ei erau de un verde închis. Poate că prima impresie se datora faptului că era cam întuneric, sau faptului că timiditatea îl împiedica s-o privească în faţă, sau şi mai probabil, ambelor motive deodată. Tot la a doua întîlnire îşi putu da seama că părul acela lung şi lins, pe care îl credea atît de negru, avea în realitate reflexe roşietice. Mai tîrziu îi completă portretul: avea buzele groase şi gura mare, chiar foarte mare, cu nişte cute îndreptate în jos, la colţuri, exprimînd parcă amărăciune şi dispreţ. „Să-mi explice mie cum arată Alejandra, îşi spuse Bruno, ce trăsături are şi cum îi sînt cutele din colţul gurii." Şi se gîn-di că tocmai acele cute dispreţuitoare şi o anume strălucire tenebroasă a ochilor deosebea faţa Alejandrei de a Georginei, pe care o iubise cu adevărat. Căci acum înţelegea. Pe ea o iubise de fapt, deoarece în momentul cînd îşi închipuise că s-a îndrăgostit de Alejandra, o căuta în realitate pe mama ei, asemeni călugărilor de demult, care încercau să descifreze textul iniţial sub zugrăveala nouă, sub cuvintele şterse şi înlocuite. Şi această prostie fusese cauza unor triste neînţelegeri cu Alejandra, încercînd uneori o senzaţie asemeni aceleia pe care ai putea s-o simţi în clipa cînd, ajuns după mulţi ani de absenţă în casa din copilărie, ai încerca să deschizi o uşă pe întuneric şi ai da peste un perete. E limpede că faţa ei era aproape la fel ca a Georginei: avea acelaşi păr negru cu reflexe roşietice, aceiaşi ochi gri-verzui, aceeaşi gură mare, aceiaşi pomeţi mongoloizi, aceeaşi piele mată şi palidă. Dar acel „aproape" era atroce, cu atît mai mult cu cît era subtil şi imperceptibil, fiindcă în felul acesta înşelăciunea era mai adîncă şi mai dureroasă. Pentru că — se gîndea el — oasele şi carnea nu sînt de ajuns pentru a alcătui o figură, şi de aceea, faţa e infinit mai puţin fizică decît trupul: ea se defineşte prin privire, prin rictusul gurii, prin cute, prin toate mijloacele prin care sufletul se dezvăluie prin intermediul cărnii. De aceea, în clipa cînd cineva moare, trupul i se transformă dintr-o dată în ceva deosebit, atît de deosebit încît putem spune că „parcă nu ar fi aceeaşi persoană", deşi e plămădit din materia şi din oasele din care fusese plămădit şi cu o secundă înainte de clipa misterioasă în care sufletul părăseşte trupul şi acesta rămîne la fel
16

de mort ca o casă din care pleacă pentru totdeauna fiinţele care locuiau în ea şi, mai ales, care s-au iubit şi au suferit în ea Căci nici pereţii, nici acoperişul, nici numărul etajelor nu deosebesc o casă de alta, ci fiinţele care o însufleţesc cu conversaţiile lor, cu rîsetele, cu iubirile şi urile lor; fiinţe care îm-

la rîndul lor. Dar tablourile pe care le vedem pe pereţi. părea să aibă unele din virtuţile modelului eroic ce-1 pasionase atît de mult în timpul lecturilor din adolescenţă şi. Şi. deşi vorbise cu ea doar o singură dată. dar care de fapt era un tip paradoxal de argen-tiniancă. senzaţie care e faţă de realitate cum sînt visele faţă de starea de veghe. Şi avea să treacă multă vreme pînă cînd să înţeleagă de ce Alejandra îi părea vag cunoscută şi atunci Bruno zîmbi iar pentru el însuşi. Martin recunoscu şi el că deşi nu se petrecuse nimic între ei.bibă casa cu ceva imaterial dar adînc. Bruno se gîndea că aşa era întradevăr. Martin o privi uluit: părul negru în contrast cu pielea mată Şi palidă. ce caută. căci era frumoasă. senzualitate aproape feroce şi un fel de scîrbă pentru ceva nedefinit şi adînc). în acelaşi timp. nu-i aşa că bărbaţii şi chiar femeile întorceau capul după ea? Şi cînd îl aproba. şi femeile. credea el. fără îndoială. Şi se pare că Martin făcuse o mutră foarte mirată pentru că fata adăugă: — Nu crezi în telepatie? M-ar mira. ori fiinţe superficiale şi frivole. — Dar — adăugă Martin privind spre Bruno. nu fără a înceta să admire în secret chipul acela pe care Martin îl numea exotic. dintr-o dată. Avea un zîmbet aspru şi sarcastic. sînt. cu ceva tot atît de puţin material ca zîmbetul pe un chip. Se aşeză pe iarbă. Deşi fără îndoială că o urau. dar. cînd te-am văzut pe bancă. Rar. — Cum? cum? — întrebă Bruno. chiar dacă sînt obiecte materiale (căci şi buzele şi sprîncenele sînt corporale). pentru că tipul respectiv e frecvent în ţările Americii de Sud. aproape niciodată. florile întîlnite în camere. fiind un amestec de trăsături de rasă albă. îi ghici Bruno gîndul). a unei clase pe care o detesta. una din acele trăsături pe care le socotim tipic feminine Şi mai ales materne. Şi cînd mergeai alături de ea. după . tipare pe care pînă atunci el le crezuse unice. Noutatea asta 1-a frămîntat multă vreme. discurile şi cărţile. dar ceva mai mult decît atît. la ce se gîndeşte? Acea primă întîlnire fu decisivă pentru Martin. gura mare şi dispreţuitoare. virgine şi eroice. manifestări ale sufletului. Avea un anume aer distrat şi concentrat în acelaşi timp. „Am venit să te văd". eram sigură că o să întorci capul. întâlnea o femeie ce nu intra în nici unul din tiparele cunoscute. deşi transpare din obiecte fizice. şi acum eram sigură că o să-ţi aduci aminte de mine. Martin nu spuse nimic. îţi dădeai seama că atrăgea foarte mult bărbaţii. ca şi cum ar fi fost cufundată în gînduri sau ar fi privit în ea însăşi. o urau la fel de mult şi din motive exact contrare. Şi de cîte ori se va repeta aceeaşi scenă: ea ghicindu-i gîndurile şi el ascultîndo în tăcere! Avea senzaţia exactă că o cunoaşte. egolatre şi şarlatane. dar nu rîd niciodată din adîncul inimii". Pînă arunci femeile fuseseră pentru el ori fiinţe pure. le ura. Data trecută. totul făcea ca ea să aibă o fizionomie pe care nu o puteai uita. emana o asprime şi o profunzime neîntîlnite de obicei la asemenea femei. cum violente îi erau mişcările şi caracterul în general: 17 „Mi-a fost greu să învăţ să rîd — îi spuse într-o zi —. mai bine zis. perfide şi materialiste („ca mai-că-sa". neliniştiţi. pe de altă parte. pe de o parte. Şi n-a fost aşa? Vezi. că oriunde şi oricînd ar fi apărut. ca 18 în legende. cărţile sau culorile. Şi ochii aceia adînci. culoarea în care au fost vopsite uşile şi ferestrele. zîmbind în sinea lui în faţa acelui orgoliu nevinovat. senzaţia aceea de a fi cunoscut pe cineva într-o viaţă anterioară. amestecul acela de pasiuni şi sentimente contradictorii pe care îl puteai bănui în trăsăturile ei (nelinişte şi plictiseală. Era vorba de altceva. pentru că pari exact tipul care crede. vedeai o trăsătură îndulcită. era surprins de femeia asta care. emana o senzualitate proprie. Alejandra stîrnea atenţia bărbaţilor şi chiar a femeilor. şi e sigur că oricine ar fi întîlnit-o s-ar fi întrebat: cine e femeia asta. deoarece sufletul nu se poate arăta privirii noastre decît prin mijlocirea materiei şi asta e o slăbiciune a sufletului. dar şi o curioasă subtilitate. violenţă şi un fel de abandon. un rîs violent. Iar Bruno se gîndi că era adevărat. nu ar mai fi putut să-i uite chipul toată viaţa. susţinea că sînt o specie demnă de dispreţ şi că numai cu unii bărbaţi puteai menţine prietenia. modelul de pe covoare. clevetitoare şi josnice. povesti Martin că îi spusese Ale-jandra. cum sînt covoarele. nu puteai fi sigur că era frumoasă. lucru ce nu trezea în Alejandra decît cea mai dispreţuitoare indiferenţă. Deşi din motive diferite. cu pomeţii şi ochii de mongoli ai indienilor. avea în ea ceva ce-ţi aducea aminte de modelele din revistele de modă. pentru că pe femei nu le putea suferi. Sau. şi despre fleacuri. Şi nici măcar acum. cu voluptatea încercată de îndrăgostiţi cînd vor să-i facă pe alţii să recunoască însuşirile fiinţei iubite —. trupul înalt şi colţuros.

ca un geolog. adăugă că mai era şi mai-că-sa. Din an în an tot mai plin de amar. şi se temuse că vocea lui o să-i atragă atenţia. apropiind mai mult de ochi nrrtia zdrenţuită şi îngălbenită de vreme. „Şi ce face taicătău?" îl întrebă atunci Alejandra. Dădu peste o pietricică şi părea că încearcă să vadă de ce natură e. şi după un răstimp. îi răspunsese el. cu faţa în sus. cerneala se veştejea mcet-mcet şi. prost sau deştept. Şi atunci trebuia să-şi forţeze memoria a fel cu cei ce-şi chinuie vederea.moartea Alejandrei. la fel ca în scrisoare. se gîndea că el nu avea de ce să se ruşineze de eşecul tatălui său. 20 Se simţea ca şi cum cineva i-ar fi injectat în suflet miasme veninoase. însă pînă la urmă zise că era pictor. ce-ar fi făcut?" Martin îl privi la rîndul lui. în timp ce urmărea cu privirea cum se încăierau două rotocoale de puf. Sirena unui vas se auzi dinspre Chei. se gîndi Bruno. era limpede că ceva deosebit răzbătuse din cuvîntul acela. — Ai roşit — observă ea. se gîndea el. gata să ţîşnească." „Te cred". — N-ai auzit ce te-am întrebat? — Ba da. si după ce avusese cu ea o relaţie atît de intensă. Mas Marqnesas. — Eu? — întrebă Martin. „Şi. spuse: — Am suferit atîta alături de ea. în vreme ce smulsese o buruiană si înce19 puse să-i ronţăie tulpina (de asta îşi aducea aminte limpede). şi. — Şi maică-ta ce face? — continuă ea cu întrebările. Dar spuse: — Alejandra e un nume rar. o putoare injectată la mii de atmosfere. __Toată ziua bună ziua o auzi ţipînd: de ce n-oi fi băgat de seamă! Era ca şi cum toată josnicia maică-sii s-ar fi strîns în sufletul lui. sprijinindu-se într-un cot şi privindu-1 cu atenţie. vocea îi fusese nesigură. întrebare la care el nu răspunse imediat. dacă mă aducea în pragul disperării. Alejandra se ridică pe jumătate. De cînd m-am născut. continuînd să ronţăie din tulpină. încetînd să mai ronţăie. Martin se aşeză şi începu să smulgă nişte fire de iarbă. Martin. odată cu ea. amintirile se scorojeau îmbătrînind. cuvintele frumoase şi magice din care se năştea vraja. cu maxilarele încleştate. oarecum fragilă. ce să fie? Se făcu un moment de tăcere. fără să-şi ia privirile de la pietricică. — Nimic. Iar după o clipă de nehotărîre. Cum ne-ar putea aduce în pragul disperării cineva care ne este indiferent? Stătu gînditor o vreme şi apoi se întoarse la veşnica lui obsesie: se încăpăţîna să-şi aducă aminte (ori încerca s-o facă) momentele petrecute cu ea. tînăr sau în toată firea. — Maică-mea — răspunse Martin cu voce joasă — mai-că-mea e o hazna. tăcea. după care Alejandra se lungi iar pe iarbă. da: ea îl întreas e pe unde stătea. nu izbutea să dezlege această mare enigmă. Dar cînd rostise cuvîntul „pictor". întrun tîrziu adăugă: — Am fost întotdeauna o povară. totuşi. Iar Martin. chiar dacă fiinţa care a scris-o s-a îndepărtat pentru totdeauna. „Chiar. n-ar fi făcut la fel?" — Mă fascina — adăugă Martin — ca o prăpastie întunecată şi. Ar fi fugit oare? Bruno îl privi în tăcere. „Şi care alt bărbat. Şi aşa cum se întîmplă totdeauna în asemenea situaţii. Se întreba adesea ce-ar fi făcut la a doua întîlnire. dacă ar fi ghicit că ea era aşa cum au arătat-o mai pe urmă evenimentele. se înroşi şi mai tare. — Dar ce-i cu tine? — insistă ea. Cvi tata. chiar dacă aş fi ştiut dinainte ce o să mi se în-tîmple. Şi apoi îl întrebase cu cine locuia. pe cînd . era tocmai pentru că o iubeam şi pentru că aveam nevoie de ea. aş fi alergat spre ea. Şi cum Alejandra se întoarse spre el şi-1 privi. maicahazna. şi Martin se gîndi că era Coral Sea. fraze întregi se pierdeau în cutele sufletului. sufletul i se dilata în mod primejdios ameninţînd în fiecare clipă să lase porcăria să ţîşnească prin crăpături. încît de multe ori am fost gata să mă sinucid. Da. asemenea îndrăgostiţilor ce recitesc vechea scrisoare de dragoste păstrată lîngă inimă. — Te-am întrebat de maică-ta. cu o atenţie concentrată. la fel ca mersul cuiva pe un acoperiş de sticlă. repetînd în sinea lui hazna.

cîţiva ani mai tîrziu. prăpastia neagră a existenţei lui. nu se mai putuse face nimic. ceea ce auzise ea nu era rîs. Tăcu. Ba chiar susţinea că-i place muzica serioasă. te căzneşti să-1 botezi rîs sau puns: pentru ca izvorăşte dintr-un amestec monstruos de Iucruri destul de dureroase pentru a stîrni plînsul (şi încă un plîns de nealinat) şi din întîmplări destul de groteşti pentru a dori să se schimbe în rîs. şi poate şi cea mai greu de alinat din pricina amestecului complicat care îi dă naştere. pe măsură ce se spovedea Alejandrei prin acele cîteva cuvinte-cheie. era o frază pe care ea i-o spusese atunci. în sfîrşit. ca în faţa unor cocoşaţi sau schilozi. dar purtînd o greutate scîrboasă şi urît mirositoare. buric. aşa ar fi vrut să facă. se întreba. cîte o mîngîiere. pentru că ura suferinţa. pe cînd vorbea cu Bruno despre întîlnirea aceea. Dar vazîndu-i lacrimile. Dar am să te văd. maimuţoi gălăgioşi. poate din pricina uimirii ce i-o produsese. într-o zi. mici paiaţe care ţipau şi nu mai stăteau locului şi care. astfel că simţea că trebuie să se mişte cu grijă. durerile se îngrămădiseră unele peste altele. ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi. de fapt. ci (cum susţinea Bruno) sunetul acela straniu scos de unele fiinţe în momente cu totul neobişnuite şi pe care. uimită că-i mai venea să rîdă. o fiinţă pe care i se părea că o aşteptase un secol.Alejandra îl privea lungită pe o parte. Alejandra îi spuse că trebuia să plece. Aşa că-şi putea închipui cu cîtă bucurie îl văzuse venind pe lume după ce se căznise luni de zile să scape de el. ca nişte scursori lipicioase şi puturoase deasupra unor ape stătute şi putrede. îi dădeau cu tifla şi stîrneau acolo sus. pentru că am nevoie de tine. dacă mă gîndesc bine. n-ar trebui să te mai văd niciodată. Şi rîse din nou cu rîsul acela ciudat. 22 UI Dar. Pe umerii lui de copil. o să-i povestească multe lucruri şi — ceea ce lui Martin i se păru şi mai ciudat — că avea nevoie să i le povestească. atît era de tragicomică. valsurile vieneze şi prinţul Kalender. avort i se învălmăşeau în minte. cîte o expresie. înţelese desigur că. sirena melancolică a acelui vapor necunoscut: erau ca nişte fragmente de columnă si dacă îi rămăsese vreuna în memorie. din care cauză (îi explica maică-sa ţipînd) ieşise pe jumătate pocit. ca şi cum ar fi cărat enorme poveri de gunoi şi excremente. adăugind cîteva cuvinte pe care Martin n-avea să le uite niciodată: — Deşi. alifii. Era un spectacol care (după părerea lui). privindu-1 cu atenţie: __Tu şi cu mine avem ceva comun. păşind întotdeauna ca un echilibrist nevoit să treacă peste o prăpastie mergînd pe sîrmă. ca şi cum ea ar fi fost un medic iar el pacientul. convulsiv şi duios în acelaşi timp. ceva foarte important. Şi vorbe ca foetus. avea menirea să stîrneas-că în spectatori un amestec de tristeţe şi de enormă. Şi atunci. îl mai privi o dată. înnebunea numai la gîndul că s-ar fi putut să nu se mai întîlnească niciodată cu fata aceea. sărind coarda ca boxerii şi izbindu-se cu pumnii în burtă. se mai uită o dată la pietricică. Alejandra se uita la el. întorcîndu-se ca să nu i se vadă lacrimile. Cînd se despărţiră. Cuvinte pe care Martin le ascultase cu uimire. să treacă prăpastia. în acelaşi timp). Doamne Dumnezeule. datoria aproape profesională a unui clovn căruia i s-a întîmplat cea mai mare nenorocire. Ui lipsă de ceva mai potrivit. ^ — Se vede că de aia — adăugă el — totdeauna cînd mă gmdesc la ea îmi vine în minte cuvîntul hazna. povesti mai departe că multă vreme crezuse că nu-1 alăptase din pricină că nu avusese lapte. de aceea socotea că nu avea dreptul de a se lăsa numai în voia plînsului. dar că odată. Şi. din nefericire. Se ajunge astfel la ceva hibrid şi groaznic. Că. Martin nu-şi mai amintea decît fraze răzleţe. prăbuşindu-se asupra ei de parcă ar fi izbutit. Ce-i păsa . ce ar fi putut avea el în comun cu fiinţa aceea minunată? într-un tîrziu. Totuşi. tot atît pe cît îi plăcea să ronţăie bomboane şi caramele. pe cînd el se căznea să treacă prăpastia fără să cadă. să citească reviste sau să asculte muzică uşoară. ca o povară mereu mai mare şi peste puterile lui (şi grotescă. şi era o minune că nu-1 lepădase la hazna. şi apoi o aruncă departe de el. aşa ar fi făcut. nici chiar în faţa unei fiinţe ca Alejandra. şi-i mai explicase că făcuse tot ce se putea ca să avorteze. şi socotea că are datoria. simţise ca un fel de eliberare şi pentru o clipă crezu că strîmbătura lui de rîs putea în sfîrşit să se transforme într-un plîns nestăpînit. maică-sa urlă că nu-1 alăptase ca să nu se deformeze. pîntece. dar n-o făcu: îşi lăsă doar capul în piept. monstruoasă veselie. o infernală hărmălaie de insulte şi sarcasme. De multe ori încerci în faţa acestei manifestări sentimente contradictorii. pînă cînd. de a converti plînsul acela într-o strîmbă-tură hazlie. în afară de chiuretaj. cu alt prilej. pentru că. poate la cea mai îngrozitoare manifestare de care este în stare o fiinţă omenească. peste poverile de gunoaie şi excremente.

ar fi fost în acelaşi timp 23 în stare să judece cu o înfricoşătoare înţelepciune de bătrîn. încercă să-i deseneze figura. IV După întîmirea aceea aşteptă zi după zi s-o vadă din nou în parc. încît pe urmă i se păruseră trăite aievea. Pe cînd se despărţeau. Ce i se întîmplase? De ce nu venea? S-o fi îmbolnăvit? Nici măcar nu ştia cum o cheamă. în clipele de descurajare. în sfîr-şit. Nu avea nici un obiect de-al ei care i-ar fi îngăduit să iasă din încurcătură. De acum înainte o să ştiu totdeauna cum să dau de tine. pentru că ea se născuse matură sau se maturizase încă din copilărie. trebuie să te văd. se-mănînd cu multe din desenele lui de mai demult. cu trăsături foarte distincte. în masă. Cînd era tocmai pe punctul de a pierde orice speranţă. chipul ei se pierdea într-o ceaţă subţire. Şi era si cum. Ajunsese chiar să creadă că totul fusese o halucinaţie sau un vis. gîndindu-se că se întîlniseră de două ori. La început suferi mult. îşi aduse aminte că nu îşi dăduseră mtîlnire. Şi se mai gîndea că dacă pe vremea aceea ar fi fost mai matur şi ar fi avut mai multă experienţă. cel pu-Pn intr-un anumit sens. amintirea întîlnirii ea era vie şi avea senzaţia că fusese alături de cineva foarte puternic. dar ieşi ceva neclar. Totuşi. cel puţin pe vremea aceea. foarte curînd i s-ar fi părut normale. pentru că în alte privinţe îţi făcea im-Presia că nu se va maturiza niciodată: era ca şi cum o puştoai' mdrăgind încă jocul cu păpuşile. după ce făcuse cîţiva paşi. luni în şir. Dar am să te revăd. fără să-şi dea seama de tot egoismul lor. o materializare difuză şi fantomatică ar fi ciocănit dintr-o dată. Ea zîmbi şi-i răspunse: — Da.lui de motivele care o puteau face pe Alejandra să nu mai vrea să-1 vadă? El voia s-o vadă. de astă dată fără speranţă. dar pînă la urmă se convinse că totul se întîmplase aievea. doar în cursul aceluiaşi vis putuse visa că o în-tîlnise de două ori. întrucît în cursul celor două întîlniri nu îndrăznise decît rareori s-o privească în faţă. Şi Bruno se gîndi că lui Martin i-ar trebui probabil încă mulţi ani pentru a înţelege sensul ascuns al vorbelor ei." Si. desluşit. îşi spunea. Era de necrezut cît de bleg se arătase. Nu ştia nimic despre ea. înlătură însă ideea asta. Dar pe urmă. pline de 24 ele fecioare ideale şi legendare cu care trăise în suflet. — Oricînd. şi că pur şi simplu ceea ce se întîmpla dovedea că era într-adevăr imbecilul care se crezuse întotdeauna. pentru că eşti cum eşti. socotindu-le izvorul unei fericiri de nedescris. Apoi ajunse iarăşi la concluzia că asta nu însemna că n-ar fi putut fi vorba de un vis." Erau fraze — se gîndea Bruno — pe care Martin le înţelegea numai într-o lumină favorabilă. Şi apoi e clar — povestea Martin ce gîndea pe vremea aceea — ea era o fiinţă deosebită şi de ce adică o fată ca ea ar trebui să-1 vadă pe el a doua zi sau săptămîna următoare? De ce adică n-ar fi putut trece săptămîni şi chiar luni fără ca ea să simtă nevoia să-1 vadă? Gîndurile astea îl făceau să se mai învioreze. De-acum am să ştiu întotdeauna cum să dau de tine. mai pe urmă: „Nu-ţi face griji. în timpul unei şedinţe de spiritism. era ca şi cum evenimente îngrozitoare i-ar fi dat brînci spre maturitate şi apoi spre moarte fără să aibă vreme să uite de tot copilăria şi adolescenţa. De ce Alejan-dra n-ar fi trecut prin ceva asemănător? Oare nu-i spusese tocmai . Dar Aesi desenele lui erau insipide şi neclare. „N-am s-o mai văd niciodată. gîndindu-se la ea zi şi noapte. îşi aducea aminte de cele două sau trei frazecheie pe care le rostise ea în timpul întîlnirii: „Cred că n-ar trebui să te mai văd niciodată. pentru că am nevoie de tine. Oare nu adormise de mai multe ori pe banca din parcul Lezama? Poate că visase toate acele lucruri. nefericit şi singuratic ca el. şi fără a îndrăzni să insiste. Apoi săptămînă după săptămînă. A murit. de asemenea. l-ar fi mirat să audă asemenea vorbe din gura unei fete de optsprezece ani." îşi aducea aminte atunci de propriile lui gînduri de sinucidere. Fără să se gîndească la vorbele acelea de necrezut. poate chiar s-a sinucis. pentru că părea disperată şi neliniştită. schiţele îi rămîneau neclare şi fără viaţă. Se întorsese şi alergă după ea să-i spună: — Nu-ţi face griji — îl linişti ea. oricînd — spuse el cu patimă. Parcă ar fi înghiţit-o pămîntul. Dar. de aceea. De mii de ori îşi reproşa neghiobia de a nu-i fi cerut să-i spună măcar numele întreg. Şi. dar cu atî-ta forţă. Martin făcu cale întoarsă.

ca orice fiinţă extrem de 1 în sp. pesimist din faşă. Copacii jaca-randă1 se colorară în violet iar crengile de tipa2 se încărcară de flori portocalii. dată fiind natura lumii. ne punem speranţa în împrejurări care. după un dezastru atît de mare. văzîndu-1 acolo. de parcă pesimismul. cultivat în parcuri şi grădini (n. deoarece l-am observat şi suferim pentru el. datorită faptului că o mulţime de oameni ce pretind că sînt. începu primăvara (apărea cîteva clipe. că exista ceva adînc care-i făcea să semene? Oare cînd vorbea de asemănare nu se gîn-dise la obsesia asta a sinuciderii? Dar. cînd s-a întîlnit cu Alejandra? Aici ajunsese acest unic însingurat. ca oricine care se „ra doar cît să vadă cum merg lucrurile. nu încercase să se sinucidă din cauza maică-sii. sporesc şi mai mult confuzia în această problemă. şi i se părea de neconceput ca ea să-1 fi înşelat în privinţa asta. cu din ce m ce mai multă stăruinţă şi de fiecare dată pentru mai mult timp) şi încetul cu încetul seva porni să circule cu mai mare căldură şi energie prin copaci iar frunzele începură să înmugurească. pentru a se menţine puternic şi mereu viguros.). arbore tipic Americii tropicale. Sau altfel. reflectînd. Se poate întîmpla însă (se gîndi) ca la prima vedere să nu-i observi. declanşat de o nouă şi brutală deziluzie. pînă cînd. îi cumpărăm pieptănaşe inutile şi fotografii în culori cu Carlitos Gardel. & aşteptase altceva. friguroasă şi grăbită. ştim cu toţii. cu înălţimea de aproximativ douăzeci de metri. jacarandâ. că omul acesta e un neputincios. Şi mai apoi îşi spuse: nu cumva vor fi fiind toate speranţele oamenilor la fel de groteşti ca aceasta? Fiindcă. ar fi venit să-1 caute înainte de a trece la fapte. chiar şi Martin. arbore sud-american. Fiindcă. sau credem că ştim. ar avea nevoie. avînd flori galbene şi fructe cu seminţe negre (n. o dată ce au rămas deziluzionaţi. V „Speranţa" de a o vedea din nou (se gîndi Bruno cu melancolică ironie). din cînd în cînd. acest mutilat care nu are picioare sau mîinile amîndouă încetează de a mai fi parţial sau total categoria de însingurat total la care ne gîndim. şi el unul printre alţii atît de numeroşi din oraşul acesta de însinguraţi. Veniră apoi primele călduri ale lui decembrie. In sp. Iar atunci — spuse Martin — îşi pierdu definitiv speranţa că o va mai vedea vreodată. măturîndule primele vîn-turi ale toamnei. 26 ră si pregătită să aştepte Lucruri Mari de la oameni în sperai si de la Omenire în general. tipa. cu flori albastre. de un nou impuls. tot în aceeaşi clipă (neavînd îndrăzneala sau . fie că. motiv pentru care pesimiştii se recrutează dintre foştii plini de speranţă. în virtutea unei anume pudori metafizice.că aveau trăsături comune. fie datorită faptului că măcar o bună parte din ei la prima vedere nu par că sînt. înaintea lui). aşa cum de altfel se întîmpla în toate uriaşele şi înspăimîntătoarele babilonii. poate din pricina nenumăraţilor absolut însinguraţi care. nu ne aduc decît frustrare şi amărăciune. Şi chiar şi Martin (se gîndea. de îndată ce au loc. şi asta.). Se sfîrşi iarna. oare. iar apoi. Şi pe urmă aceste flori porniră să se veştejească şi să cadă. ultimele rămăşiţe ale iernii se retraseră din parcul Lezama înspre alte îndepărtate ţinuturi ale lumii.t. întrucît pentru a avea o viziune neagră asupra lumii trebuie ca mai înainte să fi crezut în ea şi în posibilităţile ei. ajungea la concluzia că dacă ar fi vrut să se omoare. ci. evident că dacă un om nu are picioare sau nu are amîndouă mîinile. aşa incit ajungem să ne încerce numaidecît un nelămurit sentiment de ciudă. nu sînt în mod constant şi sistematic disperaţi. frunzele începură să ruginească. cloaca aia? Nu arăta lucrul acesta. f ăcîndu-ne să credem în cele din urmă că nu există însinguraţi adevăraţi. cu toate că se ascund sub învelişul de mîhniţi universali. Şi în aceeaşi clipă acest om începe să fie mai puţin neputincios. Şi încă mai ciudat şi mai paradoxal e faptul că pesimiştii. în cîteva săptămîni. Iar atunci. par ori-cînd dispuşi să-şi reînnoiască speranţa. încrederea în femei. nu vor să pară. v-ite zile pustii se scurseră pe banca aceea din parc! Trecu oata toamna şi veni iarna. în multe cazuri.t. într-un anume fel. fără îndoială ceva minunat de la această femeie? însă (iar faptul acesta era încă mai uluitor) nu îşi recăpătase. Fiindcă Bue-nos Aires era un oraş în care se prăseau repede.

copiilor. lasă beţiga-şul jos. mai anonime şi tainice. aceşti bătrîni care privesc vag sau par că privesc porumbeii ciugulind bobite de ovăz sau de porumb sau neobositele vrăbii. sau cînd Bancherii îşi dezlănţuie Războaiele lor pentru Petrol. banilor. fără să se cunoască. fiind absorbiţi minute sau chiar ceasuri în şir de numeroasele şi anonimele activităţi ale animăluţelor deja menţionate: cercetînd furnicile. bătrînii cu bastoane de pensionari care văd lumea trecînd ca o amintire. o rămurică uscată din cele care se găsesc cu uşurinţă pe jos prin parcuri. feluritele tipuri de păsări ce descind în piaţă sau trăiesc în copacii marilor parcuri. mai mărunte. ce par acum de necrezut. bătrîni (cei ai mu lţi în mod evident neputincioşi. făcînd de pomană o mulţime de drumuri. aşa încît e cazul să ne Preocupe mai puţin şi tot din aceleaşi motive ca şi vînzătorii Pieptănaşe). să dezvolte şi să moară. Unii se uită în pămînt. deasupra lor. în timp ce sus. şi amintindu-şi. not fi trimise printr-un singur cablu fără să se amestece sau să se deranjeze. mai norocoase. vaselor de război. în căutarea unui fir de pai pentru cuibul ei. In vremea aceasta. departe unele de altele. de cele mai multe ori din plictiseală. vietăţi mai minuscule. cînd Oamenii. în ce fel colaborează cîte două sau cîte trei între ele pentru muncile mai anevoioase etc. din milă sau. la depărtare de o sută de paşi de Puternica Oficină. umblă ţopăind pe gazonul Parcului Columb. a unui viermişor bun de mîncat pentru ea sau pentru puişorii ei. Adeseori. deşi mai puţin în vremuri de schimbare " de confuzie. şi numaidecît îşi reia treaba. aidoma nenumăratelor mesaje telefonice care. In virtutea unui cunoscut atribut pe care îl are universul. în aceleaşi ţinuturi din univers. absolut inutilă. sînt nimicite cu bombe şi gaze. cu pieptănaşe şi portrete în culori) îşi îndură tăcuţi şi cu demnitate supremă soarta de autentici nenorociţi. Aşa că (se gîndea Bruno) avem în primul rînd oamenii ce stau gîn-ditori în pieţe şi parcuri. astfel îneît. oamenii aceştia se distrează abătînd furnicile din drumurile lor istovitoare. 1 recum oamenii tăcuţi şi singuratici care nu cer nimănui nimic şi care nu vorbesc cu nimeni. prilej cu care funica se grăbeşte să-şi caute tovarăşele. bătrînii care meditează iar în felul lor poate că îşi pun din nou marile probleme pe care si le-au pus gînditorii importanţi în legătură cu sensul general al existenţei. în alt strat încă mai mărunt şi într-un fel mai străin de toate (nu de Măritul Bancher ci de bastonul prizărit al pensionarului). de independenţă şi superpoziţie: astfel că. nenumăratele Gîngănii. sau. Toate aceste vietăţi trăiesc în lumi diferite. în vremea aceasta ocnn i se mai întunecă puţin. pe cîtă vreme altele. cum atîtea specii de vietăţi pot să se nască. dus şi întors. zilele pe care le petrecuse odinioară. fără să se urască u sa se preţuiască. luînd un beţigaş. dau de chilipir şi prosperă cu nemaipomenită iuţeală. cînd la un copil ce se joacă primprejur. în vreme ce. accentuînd acea strălucire lăcrimoasă pe care o au ochii bătrînilor şi care niciodată nu se ştie fpi Se "atorează unor cauze pur fiziologice sau dacă. regilor şi curselor de cai sau de automobile. mulţumită unor mecanisme ingenioase. în treacăt fie zis. exceptînd cazurile Marilor Catastrofe. se întoarce înapoi şi aleargă pînă la capătul opus. în vreme ce bancherul îşi propune să realizeze cea mai formidabilă operaţie în valută forte ce s-a făcut vreodată în Rio de la Plata (distrugînd în tăcere Consorţiul X sau temuta Societate Anonimă Y). care pînă în clipa de faţă trăiau pe întinsele cîmpuri sau în tihnitele sublunii ale parcurilor. în general. izbutesc să o facă pe cîte una mai ameţită să se urce pe beţigaş iar apoi să fugă pînă în vîrful lui unde. mulţumită acestui copil. cauzele şi sensurile tuturor lucrurilor: a căsătoriilor. într-un . dat fiind că întotdeauna se încheie cu victoria furnicilor). în Pădurea Neagră sau pe vreo stră-uţa din Pontevedra ce coboară spre sud. după nişte mici acrobaţii făcute cu băgare de seamă. pînă cînd omul singuratic se satură şi. omul singuratic şi gînditor se întoarce la meditaţia lui generală şi cam rătăcitoare fără a-şi fixa îndeajuns atenţia asupra a ceva anume: privind cînd la un co-pac. furnici (nu numai cele mari şi negre. Dar e miraculos. calculînd ce poveri sînt în stare să transporte. reîncorporîndu-se în lungul şi zbuciumatul şir egiptean. înarmaţi cu Aparate fumigante şi Făraşe. analizînd diferitele specii. şi tot aşa. după cum se spune. din rasele nesmintit învingătoare ale Viermilor. Furnizorii şi Fabricanţi de Armament înfloresc.siguranţa şi nici spiritul de agresiune al celor adevăraţi. o pasăre mititică. pornesc Lupta împotriva Furnicilor (luptă. duc o viaţă independentă şi uneori chiar extrem de activă: viermi. ci şi cele iniei roşcate şi chiar şi altele mai mititele care aproape că nu se văd) şi o sumedenie de alte gîngărrii. poartă o scurtă şi agitată discuţie cu primele pe care le întîl-neşte în cale pentru a-şi explica întîrzierea sau pentru a întreba despre Mersul General al Muncii în absenţa ei. de felurite culori şi cu obişnuinţe de tot felul. a unei bobite rătăcite de grîu sau de ovăz. luptelor politice. şezînd gînditori pe băn-C1 e din marile pieţe şi parcuri ale oraşului: unii.

dar nu era nici imposibil. la rostul lumii. împotriva umbrelor negre ce pornesc a se abate asupră-i. poate că nu e sărac. Fiindcă ce poate fi mai înspăimîntător decît un băiat şezînd şi gînditor pe o bancă din piaţă. nostalgiei.). ^întotdeauna. Aproape un ceas după aceea umblă buimac prin cartier. este un însingurat. luptînd cu disperare. opnndu-se la o ilustraţie din Billiken1 pe care o prinsese acolo ' Revistă pentru copii (n. erau exagerate şi în definitiv nedrepte. Sau mai poate fi un om care şi-a pierdut fiul şi care. propria'-i bătrîneţe şi propria-i singurătate dinaintea morţii. cu sau fără valu-r forte. după ce ieşea din baie. sau care şiau lăsat casa pentru totdeauna sau meditează asupra propriei lor singurătăţi şi asupra propriului lor viitor. Sau poate fi un băieţel cum e şi Martin. indivizi de treizeci sau patruzeci de ani. lucru ciudat şi demn de a fi supus meditaţiei (gîndi Bruno). Ceea ce e totuna cu povestea fiecărui om. oare. într-adevăr. Se uita în tavan. cu inima lui micuţă copleşită de sufocare sau de paralizie. tăcut şi străin de lumea ce îl înconjoară? Adeseori. Şi. nu-i simte lipsa niciodată. moartea fiilor sau fraţilor lui. sentimentului de frus29 trare sau ideii de moarte sau a acelei vagi dar irezistibile melancolii care întotdeauna ne face pe noi. uneori e poate un emigrant ce şi-ar dori să se întoarcă în patria sa şi nu poate. fără să ştie de ce. VI E drept că de pe la unsprezece ani nu mai intra în nici una din dependinţele casei. din acelaşi motiv pentru care e mai lipsit de apărare soldatul surprins fără cămaşa lui de zale decît omul mărunt şi paşnic care. sînt oameni ce fuseseră părăsiţi de femeia pe care o iubeau. Era locul unde. pentru că n-a avut-o niciodată. Iar omul acesta. şi 30 tea fi chiar Marele Bancher ce plănuia formidabila Ope-rie în valută forte. Să se fi bucurat. oare. oameni ce nu sînt făcuţi să trăiască. să ne gîndim la cuvîntul SFÎRŞ1T aşezat la capătul unei poveşti ce ne-a pătruns prin misterul şi tristeţea ei. alteori. întor-cîndu-se de la cimitir. printr-o suferinţă atît de grea. căci există oare fiinţă omenească a cărei poveste să nu fie în definitiv tristă sau misterioasă? Dar nu întotdeauna oamenii şezînd şi singuratici sînt bă-trîni sau pensionari. ea îşi petrecea vremea ascultînd radioul şi împopoţonîndu-se ca să iasă în lume. pe cînd fiul lui se află sub pămînt. îl găsesc nenorocirile. renunţase să mai lupte împotriva unui duşman cumplit şi mult prea puternic.t. nu-i mai cunoştea obiceiurile din ultimii ani şi-1 ştia închis în atelierul lui. Şi. ca un somnambul. Aiungînd în cele din urmă să fie mai însingurat decît oricine altcineva. Apoi se întoarse în camera lui şi se lungi P pat. pentru că nu şi-o putea închipui stînd acolo în linişte. dublul monstru se zvîrcolea pe divan cu ardoare şi furie. de multe ori. Cît despre taică-su. într-un sicriu mititel potrivit cu micimea trupului său care poate că în sfîrşit.'6Ste consecinţa amintirii. se pomeneşte singur şi simte că viaţa nu mai are pentru el nici un rost. sau acum întîia oară. sînt cu atît mai patetici şi mai însinguraţi cu cît sînt mai tineri. Adeseori sînt oameni relativ tineri. ■ iiif 31 . atît de mult încît să-i fi venit ideea de a-1 umili pînă într-atîta? Totul era cu putinţă. ca să ajungi la baie nu era obligatoriu să treci prin cămăruţa cu pricina. gîndindu-se că în timpul acesta tot acolo există oameni care rîd sau sînt fericiţi (deşi numai momentan fericiţi). căci nu reuşeşte să înţeleagă de ce a trebuit să moară astfel copilul lui. Căci există om care în ultimă instanţă să merite dispreţul şi iro-• ■ dat fiind că mai devreme sau mai tîrziu. ba e posibil chiar să fie bogat. Şi acest om şezînd şi gînditor meditează din nou. apoi privirea iui lunecă pe pereţi. copleşit de gîndurile lui. bărbatul sau băiatul e un marinar. la ideea că soţul ei ar fi putut s-o găsească astfel? II ura. în general. Neauzind radioul îşi zise că nu era acasă. In semiîntuneric. lucru ciudat. de ce trebuie el să plătească păcatul altora săvîrşit cîndva. care începe să înţeleagă cu spaimă că absolutul nu există. la care se referise înainte cu dispreţ şi iro-^ Dispreţul şi ironia (acum îi venea uşor să înţeleagă) care. oamenii. şi cu atît mai puţin în cămăruţa care era un fel de sanctuar al mamei lui.

rîzînd cu ură şi dispreţ. pe care Martin o va vedea mereu la Tito. nici cît negru sub unghie. întrebă Bucich.). mereu cu chiştocul stins în gură. D'Arcângelo vă salută. invizibile. ca şi cum ar fi pierdut ceva foarte preţios şi ar căuta peste tot. cu chiştocul stins în colţul gurii. şi asta i-a spus-o de cînd el avea unsprezece ani. de cineva bun la toate? — Desigur. rezemîndu-se de bara porţii. privind portretul lui Gardel în frac. ronţăind caramele. Şi duminica? întrebă Bucich. stătea scris: TRANSPORTURI PATAGONICE. patcoş. patul încins. Părea un uriaş de la circ. BĂTRÎNICO! — Hai — rosti Bucich. aproape aceeaşi formă ca în clipa and el ieşise din hazna fiind sortit haznalei. Un uriaş cu aer candid de copil. cu zîm-betul lui puţin pieziş. Era candid şi puternic: ca un simbol a ceea ce Martin căuta în exodul acela spre sud. — Am optzeci şi trei de pesos — zise Martin. sigur că de aia ai ieşit pe jumătate pocit. o lume murdară şi cleioasă în vreme ce spăla cu furie înăbuşită un pahar oarecare şi repeta. CINZANO-AMERICANO-GANCIA. Vers dintr-un cîntec patriotic pentru şcolari (/. I-au făcut liza? rja. Şi? Chichîn dădu din umeri. pustiu mi-i ortac. îi răspunse Chi-chin. întrebă Bucich. am făcut de toate în afară de chiuretaj. la trecerea rîului Salado. zise Bucich. colorate peste cămaşa de un albastru-violet. şi cu boneta pe cap. Camionagiul mergea cu paşi mari alături de el. fă-mi plăcerea să fugi către o lume curată. iar în spate. lăsînd peste tot hîrtii lipicioase. Urma apoi un fulger violaceu. rece. îţi jur că nu-mi fac sînge rău pe cînd ea asculta mai departe bolerouri. bună Puchito. îi răspunse Chichin. plutind în văzduh. depilîndu-se. cu elogii şi multe poze ale lui Boca purtînd titlul CAMPIONI! şi Torito de Mataderos cu tricoul de antrenament în poziţia lui clasică de apărare. Martin se uita la camion: în lungul caroseriei. Dacă or fi avînd nevoie de un peon. spre sudul rece şi curat. îi reveniră în minte cuvinte-cheie din existenţa lui de pîng atunci: frig. plăcerea e de partea ea' nu se lăsă Chichin. ori aproape aşa. privind problema cu atenţia cuvenită şi comentînd daravera. prietenul Chichin. cea mai importantă echipă din Argen33 atunci intra tipul mărunţel şi nervos care zicea Noroc! şi Chi-chin răspundea: Humberto J. şi cocarda albastră şi albă pe Masseratti-ul Fangio. am făcut de toate. pizza şi băuturi. Am ajuns. pentru a lăsa iarăşi locul roşului lăptos: CINZANO-AMERICANOGANCIA. răspunse Chichin furios. • pustiu mi-i ortac. De unde vrei să ştiu eu. Steagul neîntinat2.t. dîndu-şi jos salopeta soioasă. spuse Chichin. CHICHlN. plăcerea e de partea mea zise scrutîndu-l cu ochişorii ăia ca de pasăre. sînge rău pentru nimic. se gîndi el. pulpele lăptoase spre par-te« de sus ca într-un bîlci oribil. punîndu-i în faţă sticla cu rachiu LLAVE. salută Bucich.cu pioneze încă din copilărie: îl înfăţişa pe Belgrano1 punîn-du-i pe soldaţi să jure pe steagul albastru şi alb. Se simţi în siguranţă şi se lăsă în voia gîndurilor. cu litere de-o şchioapă. care avea pe cap o şapcă şi nişte bre-. Două păhă1 2 Unul dintre primii conducători ni forţelor de eliberare nrgenti" mană de sub stăpinirea spaniolă (ni. piciule. la trenuri.). lăsînd paharul şi proţăpindu-se în faţa lui Bucich strigă: să piardă în halul ăsta?! cizmele! pe cînd camionagiul clipea. dar bun ca pîinea caldă. dar puţin încovoiat şi cărunt. ca boxerii. curăţenie. îmi dădeam chiar lovituri în burtă. mamă-pat. şi luă hotărîrea să se ducă să locuiască la mansardă. Am sărit coarda. — S-a făcut frig — observă Bucich. de băiat dat naibii. — Lasă-te de prostii — îi tăie Bucich elanul. — îi răspunse Bucich.(. cristalină pînă cînd. simţind izul acela greu de baie şi creme dezodo-nzante^ aerul încins şi stătut. Mi-a făcut plăcere. chiar aşa în vreme ce Martin auzea mai departe bolerourile. mi-a făcut plăcere. Parcă nu ai şti cum cu analizele astea. de un ajutor. femei goale încadrate de Leguisamo1 şi Americo Tesorieri2. spunea Chichin. cu litere aurii: DE L-AI VEDEA. Şi Tito?. Vine acum. zăpadă. Merge. şi ^Celebru jocheu (n.). trup încins. Ce-ţi face baba?. mndea Martin. Se gîndi la vapoare. Burniţa? Era mai degrabă o pîclă de picături foarte fine. cu expresia aceea speriată. singurătate. dar de unde bani? îşi aduse aminte atunci de camionul acela mare care se oprea la garajul de lîngă staţia Sola şi care-i reţinuse odată atenţia prin inscripţia magică: TRANSPORTURI PATAGONICE. că doar nu era să-mi deformez corpul de dragul tău. maică-sa încinsă. Pe asfaltul ud şi lunecos se reflecta o clipă un roşu lăptos. tina °lgheter de la Boca iunior. Noroc. Noroc. Patagonia.. cerce-tînd totul repede . baia încinsă. Să mergi departe.

dă-i înainte. nostalgic. ca o statuie fără viaţă. Rămase apoi destulă 35 vreme tăcut. Gînditori. Vîntul îţi umfla cămăşuţa. odată. au cîştigat milionarii şi pînă şi Ti-gre a cîştigat. îşi spunea. se făcu că nu-1 vede. dar despărţit de prăpăstii fără sfîrşit. Resentimentul îl îmboldea să nu se uite la el. era tuşea. mi te amintesc întotdeauna pe spate. ochii i se luminară. 34 Mulţi ani mai tîrziu. ieşi basma curată din toate. apărea în mod fals tatăl lui. tuşea aceea şi foşnetul cunoscut. privind în depărtare. Nu ştiu de ce. spunîndu-i „acum douăzeci de ani aveam aici atelierul". hotărî sus şi tare: — Mare porcărie. urcînd scările pe care nu mai păşise de atîţia ani. mi-a citit scrisoarea şi vrea să mă reţină. se gîndea el. — Mi-aduc aminte. — Zi-i. ca şi cum i-ar fi luat de martori. simţind parcă aceeaşi senzaţie ca un calator îmbătrînit şi dezamăgit. scobindu-se în dinţi. mă temeam că o să te sperii din cauza izbiturilor. aruncînd apoi o privire cir-C^i . VII Nu se poate. să4 facă să înţeleagă că voia să-1 ignore.. de pe insula aceea la care nu putea ajunge. scoase Critica. istovit de efort. cu costumul lui uzat. întoarse capul şi-1 văzu aşa cum şi-1 imaginase: ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de balustradă. poate.şi neliniştit. Cu voce stinsă. nu se poate. Martin simţi că se strecura ca un intrus: îi auzea gîfîiala de tuberculos. dar nemişcat. Şi apropiindu-se de pat. da. părea că meditează la soarta lumii. Se înserase . da. o cămăşuţă cu dungi albastre. cerîndu-i sprijin. Dar lucrurile astea le înţelesese numai după ce trecuse prin multe încercări şi cînd era prea tîrziu. cu ochii puţin ieşiţi din orbite şi cuprinşi de febră. în parcul Retiro. pentru ca oamenii să aibă închipuiri la fel de groteşti şi de primitive ca imaginile de pe tablourile făcute de nişte amatori pentru cei lipsiţi de experienţă: fel de fel de Othello care încă n-au apucat să iubească). poate. a cîştigat San Lorenzo. Dar povesteşte-i ăstuia. cinci ani. se aşeză j^ margine. Am pierdut ca nişte tîm-piţi. După o vreme. Da. se întoarse spre tejghea şi spuse: — Duminica asta a fost o tragedie. Se zbătea între resentiment şi părere de rău. pe care o avea întotdeauna deschisă la pagina sportivă. întors în satul natal după ce g Vazuţ ţari Şi oameni care-i aprinseseră imaginaţia şi-i stîrni-era năzuinţele în tinereţe. apoi îşi întoarse privirea iarăşi spre stradă. în prezentul acesta prematur (ca şi cum timpul s-ar fi complăcut în a depăşi scurgerea lui obişnuită. pe cînd ne întorceam acasă. — Tîrfa cea mare pereche cu un diavol roşu. Spune-i ăstuia. cu camionul. Şi cu o cruzime deliberată. Fă-mi plăcerea. povesteşte-i. Se aşeză la o masă de lîngă fereastră. cu urma aceea de zîmb'et palid şi vinovat care îl plictisea atît de mult pe Martin. încît acum. respirînd greu.. — Apoi.. — Dar eu — repeta Chichin — eu nu-mi mai fac sînge rău. şi.. cînd tatăl lui putrezea în groapă. ceea ce era şi mai rău.. pe care lumea îl ştia de Tito.. Totuşi. tatăl îi făcuse. Iar la cîţiva ani după asta. Rîse blînd. Aveai. voiai să te plimbi singur în micile automobile electrice. întoarse totuşi capul.. Mă doare undeva de ce spune lumea. asa cum se întîmplă aproape întotdeauna. te-ai urcat într-o tră-surică. un gest tăcut dar patetic. Jur pe amintirea mamei. — îţi spun sincer: tu. insula aceea pe care trăia (pe care supravieţuia). erai pe punctul de a trece prin faţa mea.?rin mansardă. Vreţi să-mi spuneţi unde o să ajungem? Se uită ţintă la prietenii lui. spuse: — Nu-i ordine în tara asta.. de fiecare dată. deşi era atît de aproape. uneori. înţelegînd că amantul acela suferise cel puţin la fel de mult ca şi el şi că. în momentul în care. ca şi cum nu s-ar fi crezut îndreptăţit să ocupe ai mult loc sau să stea prea comod. ştiu eu. dar eu nu te-am lăsat. D'Arcângelo. Humberto J. sau măcar înţelegere şi dragoste. Şi adică de ce să-1 reţină? Ani şi ani abia dacă schimbaseră cîteva cuvinte. Cu spatele la uşă. aşteptarea nesigură. aruncă o privire întunecată spre strada Pinzon. E limpede. cu şuviţa de păr cărunt căzută pe frunte. Mic şi îngust în umeri.. amintindu-şi de momen-1 acela: ca doi locuitori singuratici pe două insule apropiate. spuse: — A fost o vreme cînd eram prieteni. Cu stîrpitura asta. o puse furios pe măsuţă şi scobindu-şi măselele cariate cu scobitoarea pe care o avea mereu între dinţi. în prezentul acesta care ar fi trebuit să fie viitor. patru sau cinci ani. să-i ignore intrarea în cameră sau. cu mîna pe traista marinărească.. pe un loc viran de pe strada Garay.

cu zîmbetul lui vinovat.Şti cu adevărat că într-o bună zi vom muri s. folosindu-se de faptul că Martin era incapabil să se apere. Cînd ieşi din casă era două noaptea şi . acum totul e altfel. Tăcerea se făcut atît de apăsătoare şi de neplăcută. continuă: — Să fim drepţi. Martin. Oare Martin. Martin strigă.. abia că se mai vedea. Cînd o vedea maică-sa boindu-se şi ieşind în stradă fredonînd vreun bo-f ura fată de ea se transmitea asupra tatălui şi. după moartea lui.. cocoşat. i-ar fi spus ceva duios? m fi noi. Ăsta e adevărul. Martin tăcea întruna. era o cămăşuţă cu dungi albastre. nu am nici talent. Dar tonul cu care-i răspunse îi contrazicea spusele. tată! Tatăl lui îl privi mişcat.. Martin ar fi dorit să adauge: „nu-i adevărat. Şi văzu de asemenea cum. Rămase gînditor. pînă la ur-6 s se oprea la el. toarse capul. Luă în mînă un creion de pe pat şi-1 examina cu o expresie meditativă: — Să nu crezi că nu te înţeleg. o speranţă în legătură cu un lucru la care el nu avea nici un drept. după o clipă. Martincito. încît tatăl se ridică să plece. Şi să nu crezi că nu te înţeleg. tatăl îl ţintui cu privirea. cu ochii aţintiţi înspre un punct îndepărtat. Contemplă creionul pe care îl avea în mînă şi. Dar lacrimile rămîneau în suspensie peste marea lui rîcă. Ura asta îl făcea să se sim36 tă şi mai nenorocit.. înţeleg că nu poţi fi mîndru de un pictor ratat. şi apoi întări. cu coatele pe genunchi. Ţipă: __Nu spune asta. Era ca şi cum ar fi comis un furtişag. dătinînd din cap dezaprobator. ° Ca nu vom ma i putea schimba nimic din ceea ce am spus? 37 îl văzu pe taică-său întorcîndu-se şi îndreptîndu-se spre scară.Bine. Cum am fi putut fi prieteni? Trebuie să mă ierţi.. ca şi cum ar fi fost vorba de ceva important: — Da... '— Martin. şi-i accentua singurătatea. Se apropie de Martin şi puse mina dreaptă pe braţul lui: ar fi vrut să-1 îmbrăţişeze. Abia la cîteva ore după aceea avu puterea să-şi termine de aranjat traista marinărească. uimit de reacţia lui. Martin şi-o va aduce aminte cu deznădejde. Sînt un biet amărît şi un ratat definitiv şi.deja. ca şi cum speranţa aceea ar fi fost ridicolă. vom ajunge să fim camarazi. atît de aspri cu semenii noştri — comenta ^acă am. dar cu ce drept ar fi făcut-o? —. la un fel de prietenie. — Pe vremea aceea credeam că. — N-am ce să-ţi iert. înainte de a dispărea. îmi aduc aminte foarte bine. Aproape fără să-şi dea seama ce spune. o dată cu trecerea anilor.. dacă ar fi ştiut că astea sînt ultimele cuvinte Pe care le aude din gura tatălui său. pe cînd cobora scările.. că vom ajunge. — Vezi? Mă urăşti. să nu crezi că e aşa. Ochii lui Martin se umplură de lacrimi... — Da. plin de ură: — Asta-i o ţară scîrboasă! Aici nu reuşesc decît neruşinaţii! Tăcut. nu te urăsc / dar era monstruos de sigur că-1 ura. spuse: — Nu. Zîmbi iar. — murmură. asemenea unor picături de ulei în oţet. pe bună dreptate. în. ca şi cum el ar fi fost adevăratul destinatar. nici putere. Apoi. Şi cînd îi auzi tuşea. Martin îl privi.. oare. fără să se amestece. îi era ruşine de patetismul acestei scene şi resemnarea tatălui îl făcea să se înăsprească din nou. desigur. cu o expresie pe care.. înţelesese probabil că hotărîrea lui era irevocabilă şi mai ales că prăpastia dintre ei era prea mare şi pentru totdeauna de netrecut. Martin se trînti pe pat şi plînse. Martin începu să se retragă iar spre insula lui.

Tăcu. e aproape sigur că acelaşi motiv care a îmboldit-o să te caute a îndemnat-o şi să. nătărăule. S-ar fi întîmplat la fel în ori' ce altă parte. Bruno nu părea să priceapă. Visa că plutea cu o barcă părăsită. o voce care parcă venea dintr-un desiş îl înfiora. Vru să se ridice în picioare. luni de zile. venise pentru că voia să te întîlnească. Priveliştea era pustie şi tăcută. apoi se cufundă din nou în gîn-durile lui. nu ţi-am vorbit niciodată de Bucich?. scuturase ca să se trezească. ' — Dumneata înţelegi? __Oamenii sînt nişte fiinţe logice. n-am mai vrut să stau acolo. trăieşte. pentru că vocea enigmatică Şi îndepărtată se auzea din ce în ce mai tare. dacă se afla la locul respectiv. si acum îi spunea. Faptul că am aşteptat acolo. Martin îl mai privi o clipă. Nu-si dezlipi ochii de Bruno şi acesta rămase cu privirea aţintită la faţa aceea slăbită şi suferindă. bîntviită de primejdii. — E limpede. si aproape sărind de pe bancă. comentă ea rîzînd. pentru că sînt convins că m-a căutat toată puterea voinţei ei şi în mod deliberat. în ciuda a tot ce i se întîmplă.. Era cît pe ce să spună „să te părăsească". pe un rîu mare. privind spre Bruno ca şi cum r fi cerut o explicaţie.în atelierul lui taică-său era încă lumină. — Am văzut-o în acelaşi loc din parc. în fine. dar de curînd. Apoi povesti cum reapăruse.. dar în pădurea ce se înălţa ca un zid pe malurile marelui rîu îţi dădeai seama că se desfăşura o viaţă tainică.. O văzu adunînd nişte şpalturi căzute pe jos în timp ce adormise. Totuşi. Deodată adormise. dar nu era aşa: o greutate surdă îi încetinea paşii. Era aproape noapte şi nu se mai vedea destul de bine ca să poată corecta în continuare şpalturile. — Nu. în aparenţă liniştit. dar ceva îl împiedica. mai trăieşte încă. în felul în care a făcut-o. rămînînd tăcut o bucată de vreme.. parcă ea s-ar fi aflat mtr-o mare primejdie şi el. dar ştia că i se adresează lui. Nu reuşea să desluşească ce spunea vocea aceea. să se trezească. — Ce tipografie? — Cea care-ţi dă de lucru. nu m-am dus în sud. 38 voia. desigur.. Mă duceam acolo de cîte ori puteam.. şi (acum îşi dădea seama). nu izbutea să scoată un cuvînt. „E acolo — gîndi. Mergea din ce în ce mai încet. cu pînzele distruse... îl chema plină de nelinişte. la mine acasă. în februarie 1955. mi se pare inexplicabil că după aceea. Se trezi speriat. neliniştit. dar se opri la timp şi se corectă: „să te îndepărteze". am vorbit cu un camionagiu. Asta voiam să spun. . Apoi se opri. de aceea se uita la copaci. — Cu siguranţă că patronul tipografiei nu e Molinari —. banca aceea. — E tipografia Lopez. cu rîsul ei aspru: ' — Da' scoală-te o dată.. Era ea. nu asta voiam să spun.. — Si tocmai de aceea. însă nici o clipă n-am crezut că am reîntîlnit-o din cauza acestei aşteptări în acelaşi loc. m-am gîndit să plec în Patagonia. stînd să-şi aducă aminte.. la urma urmei? VIII S-au petrecut multe pînă cînd am revăzut-o. nesigur. şi apoi adăugă. numai el. dar în dimineaţa aceea. Brusc. ar fi fost în stare s-o salveze. a fost încă una din naivităţile mele. peTăcu gînditor. înţelegi? Ea ştia unde şi cum să mă întîlnească. rezemat de spătarul băncii. dar puternic şi plin de mistere. Oare ce dorea. speriat şi deconcertat de contrastul dintre vocea îngrozită şi neliniştită din vis şi Alejandra aceea nepăsătoare care stătea în faţa lui. Era seară. Dar bineînţeles că nu m-am mai întors acasă. — Atunci? Martin se uită spre Bruno şi-i răspunse: — Am întîlnit-o pentru că ea voia să mă întîlnească. lenesule! B 39 Speriat.." O luă spre garaj şi se gîndi că ar fi trebuit să aibă o puternică senzaţie de eliberare. Se zbătu. unul Bucich.

pentru ca totul era frenetic şi — oare mai spusese 40 odată? — ca un şir de SOnde arzînd într-o noapte fur-aSfâ asă. de exemplu. aşa cum fac oamenii mari cu copiii.<. Trecură pe lîngă o grădină părăginită..<r ■ 1 un sanatoriu sau un loc msorit in munţi. Totul era imprevizibil cu ea. dar nu ţi-am spus cînd. Totul fusese inexplicabil. AcuiTi Hi atent. U-am spus să ai grijă cum mergi? Aşteaptă. ^ Se auzi un clarinet: o frază lipsită de structură muzicală. Sau apărea dintr-o dată ^văsită şi era ca şi cum ar fi putut să-i dea apă sau vreun leac recare." Dar el ştia că nu putea dura. Cu toate că uneori. — Ce-i asta? — întrebă Martin. vechile dale erau în mod sigur de pe vremea aceea. Cu ea nu puteai şti niciodată nimic Se întîlneau în locuri atît de absurde ca holul Băncii Provinciei sau pe podul Avellaneda. ceva de care nu se putea lipsi. — Dar. urmează-mă cu grijă. Şi astfel (explică Martin). îi ghicea gîndurile. Ca de multe ori după aceea. Iraversară o alee îngustă printre copaci foarte bătrâni (acum o ar . uitîndu-se în ochii lui Bruno. îi ciufuli părul. dar e sigur că nu e Molinari. 41 Se opri şi aprinse un chibrit pe care-1 proteja cu palma si-1 apropie de Martin. Se simţea — recunoştea Martin — ca un elev leneş în faţa unui profesor ironic. începu îngrozitoarea poveste. IX Aici e — spuse el. Alejandra. dezarticulată şi obsesivă. nici zilele cînd se întîlneau şi ea nici măcar nu deschidea gura. — Ţi-am spus cumva că o să te revăd în curînd? — Nu. îi auzi rîsul sec şi răutăcios. totdeauna. nu există vreo lampă pe-aici? Ştiu eu. Martin îşi ridică ochii spre ea.Unchiul Bebe — explică Alejandra —. Grilajul era foarte vechi şi pe jumătate acoperit de glicină. cu ferestrele dînd spre galerie şi care încă mai păstrau zăbrelele de tip colonial. pentru a se întoarce °poi din nou pe tărîmul întunecat şi sălbatic în care părea că trăieşte.. Se simţea un miros puternic de iasomie. ceva. desigur. sau aproape totdeauna. pil™ cînd deodată se hotăra să meargă acasă. Poarta ruginită se deschidea greu. — Ţi-am spus că o să te revăd.. pentru că le simţeai adîncite în pămînt. tmguitoare. Aranja şpalturile şi treaba asta mecanică îi dădu răgazul să-şi revină cît de cît din emoţia acelei întîlniri pe care o dorise cu atîta ardoare. -. şi la două noaptea.— Oricare o fi. foarte rar. susţinută de stîlpi de fier. îţi aminteşti?. Şi aşa cum i se va întîmpla de multe ori în relaţiile cu ea. unde se retraŞ1 & e ca să aibă în sfîrşit parte de linişte. ca si cum ea ar fi fost bolnavă trece aiaiun *-<. mergînd pe o cărăruie de pe marginea unei galerii laterale.. nebunul. Nu pricepea nimic. nici izbucnirile ei de mînie. „Cu toate acestea — adăugă el — a f°s cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Şi la orice oră. Niciodată nu puteai prevedea sau explica ceea ce se întîmpla: nici clipei cînd era pusă pe glume. tăcerea şi incapacitatea lui de a susţine o conversaţie erau compensate de Alejandra care. Alejandra nu-şi dădu osteneala să-i explice. tocite şi crăpate. în curte.s^m^ea w puternic miros de magnolie) şi o luară apoi F o cărare pavată cu cărămizi ducînd pînă la o scară în spi7. Nici lungile perioade în care dispărea. Casa era foarte veche. Se vedea o cameră luminată. dar tăcerea dădea mai degrabă senzaţia de casă pustie. . __jjn teritoriu în care eu n-am putut pătrunde niciodată — conchide el. plină de buruieni. Băltoacele lăsate de ultima ploaie străluceau în noapte. wartvn dădu peste ceva: o ladă sau un cazan. părea că petUn ° oiăhiri de el clipe de tihnă. scîrţîind.

Apoi Puse din nou discul pentru un minut: ■—Ascultă. sau nişte nebuni. — Nimic. spuse „acesta e vechiul Mirador". izbuti să deschidă uşa străveche. cu privirile fixate în tavan şi trăgînd din ţigară. să nu-ţi faci iluzii. Aici veneau să-şi petreacă sfîrşitul de săp-tămînă cei din familiile Olmos. — Slavă Domnului. U» dai seama.. bine că măcar aici e o lampă. Pe cînd urcau încet. corpul Alejandrei. Rîse. Apoi... scara metalică ruptă în multe locuri şi mîncată de rugină în altele. Se auzi o muzică patetică. ascultă cu atenţie.. alarmat. dar toate într-un hal fără hal Îgata să se prăbuşească. făcură să transpară sentimentul acela subtil. Zice că lumina electrică strică vederea. adusă pe emuri din Veneţia.. Kasunară din nou acordurile primei părţi. în sfîrşit.. Bunicul Pancho nu mai foloseşte decît opaiţe. O tresărire. Apoi puse ces-uvapeps - . pentru prima dată. îi atrase ea atenţia. Ştii ce. fata opri discul. Iar restul nu sint decît o adunătură de netrebnici. — Acevedo? — întrebă Martin.. exclamă Martin uşurat.. puse un disc. Pînă să se încălzească apa. Scaunele astea sint periculoase. — L-au fluierat. Care Acevedo? Cel care a fost vicepreşedinte? — Da. ca paralizată de un şoc electric. — Ce-i aia dar. _. nu cumva vrei să spui că omenirea e altceva decît o albie de porci? — Dar şi muzica asta tot omenirea a făcut-o. — Mirador? — Da. trist. cin-a aSe Suitoare.. brusc. Credeam că în casa asta nu sînt decît lumînăn— Oh. şi atunci ea îl întrebă ce se întîmplă şi el răspunse. e clar? Se aşeză pe marginea patului şi rămase gînditoare. pune mîna pe şoldurile mele şi urmează-mă — E o soluţie foarte bună pentru orbi. Şi cînd ajunseră sus. Tavanul nu era tencuit şi se vedeau grinzi groase de lemn.. Cei din familia lui. Simţi că Alejandra se oprise.. simţea sub palme. Martin — reluă ea discuţia pe cînd turna cafeaua m ceşti — ăştia sînt cei care suferă pentru toţi.. pe cînd Alejandra încerca să deschidă o încuietoare complicată. dar. Martin studia camera ca pe o parte din sunetul necunos cut al Alejandrei. pui de căţea sau cretini. cîtă suferinţă trebuie să fie pe e pentru ca să se nască o asemenea muzică? uPă ce opri discul comentă: Bb barule. atît de aproape şi în acelaşi timp îndepărtat şi misterios. dar fă-mi plăcerea şi nu mai vorbi niciodată despre orbi.. acum nu pot să-1 ascult. tumultuoasă. Ridică mîna şi aprinse lumina. îi răspunse ea sec. — Ce s-a întîmplat? — întrebă Martin. Văzu de cafea.— Lămpi! Hai. Apoi un divan acoperit cu un poncho Ş1 42 "tură de mobile ce păreau cumpărate la mezat. __Ascultă. din di-a t^epoci şi de diferite stiluri. — La prima audiţie însuşi Brahms era la pian. Alejandra luă o lampă cu spirt şi pregăti cafeaua. transpusă. Ştii ce s-a întîmplat? — Nu. terminîndu-si cafeaua. „nimic" . Pe un perete se afla o oglindă aproape ştearsă. Mai erau • te resturi dintr-o comodă şi un birou. o ezitare. îţi dai seama cîte parale face omenirea? — Bine.. cu mari eforturi.Asază-te mai bine pe pat. . Şi o gravură sau litografie prinsă în patru pioneze. — Bach — spuse —. Acevedo. Martin puse din nou mîinile pe şoldurile ei şi o urmă prin întuneric. cu multe precauţiuni. pe la începuturile secolului trecut nu erau pe aici decît case de ţară. — Asta pe vremea cînd cei din familia Olmos nu erau nişte muritori de foame. Martin. cu o pictură în partea de sus.. ţipă Alejandra.

Ar fi putut încerca. Adică. să facă o percheziţie. graţia. a trecut în Bolivia. Ştii de unde i se trăgea? Hai să vezi. Encarnacion a murit cina socului şi Escolâstica a înnebunit. Se sculă şi se îndreptă spre litografia prinsă în pioneze. „Trebuie să luăm ceva din comodă". un soi de idiot. era pe vremea cînd se spunea că Rosas1 era pe punctul de a cădea dintr-o clipă în alta. Uniforma strălucitoare. Cel de alături e Pedro Echagiie. Dar nu era nimic de făcut. niciodată. au ciocănit la fereastră. desigur. N-a ieşit şi n-a vrut să iasă niciodată. în 1932. A trăit optzeci de ani. o orientală. nimeni nu poate face nici un rău cu clarinetul. îi spuneau. Bonifacio a trebuit să caute azil în Montevideo. în 1852. Continuă să privească litografia. — Ăsta e sublocotenentul Celedonio Olmos. tatăl bunicului Pancho. Mă crezi? — Mi se pare cu neputinţă. în 1932. Sigur că 1* denunţat cineva. De exem-^061 °Ptzeci de ani cît a stat închisă aici. Ştii că pe vremuri era la modă să ai vreun nebun închis în vreo cameră dosnică. şi cînd au ^W i-au aruncat capul pe fereastră. Acesta e colonelul Pedernera. Boni-facio Acevedo. nu mai putu de dor şi veni la Buenos Aires deghizat în cărăuş. şi în Chile a stat o vreme. clarinetul se auzi dintr-o dată prin fereastra deschisă. Auzi ce nume i-au pus! înainte de naşterea ei.r r 43 în liniştea care se făcuse. Acolo s-a căsătorit cu o uruguaiană. nici din birou. Altceva: cu viclenia proprie nebunilor. A ajuns 1 Buenos Aires. Partizani1 erau federaliştii şi La Mazorca era teribila lui gardă de represiune («■ ■' 44 t prin faţa casei lui. în ara de tatăl ei şi de capul pe care-1 ţinea ascuns. Ştii ce-a făcut Escolâstica? Maică-sa a leşinat. vreau să spun ar g *a Prezent. Odată ajunsă aici s-a închis cu capul tatălui ei. Bonifacio s-a înrolat în legiune şi nu şi-a văzut niciodată fetiţa. după ce nu-şi văzuse vreme de treisprezece ani nevasta. Şi eu m-am întrebat de multe ori. Pe calul ăsta rotat e corpul generalului. ca o mîzgălitură de copil. Şi celălalt. Dar el n-a vrut să mai aştepte şi a venit. ca şi cum s-ar fi aflat în că . dar ea se opunea cu îndîr-jire şi nu era chip s-o înşele. toate contrastau cu figura bărboasă şi distrusă de pe vechea litografie. Şi pînă cînd a murit. Escolâstica a^a ° ^elDună liniştită şi chiar vorbea normal despre orice. care locuia aici. în 1932. şi a fugit pînă aici. bunicul bunicului Pancho. Şi Escolăstica era o nebună liniştită. __^sta e de pe cînd era locotenent de cuirasieri în campania din Brazilia. în casa asta. nici din valiza asta. — Zici că e nebun? — Nu se vede? E o familie de nebuni. tinereţea. Escolăstica. adică străbunicul meu. — în 1932! — Da. _ E strict autentic. nici din comodă. că Urquiza va trece oraşul Buenos Aires prin foc şi sabie. — Uită-te: astea sînt resturile legiunii lui Lavalle în defileul de la Humahuaca. din anul acela pînă cînd a murit. e colonelul Acevedo. Bebe e mai degrabă un nebun blajin. care se afla în Chile împreună cu alţi exilaţi. Şi nimeni n-a putut scoate niciodată nimic. închisă aici. La cîteva zile ^m ^ aceea Urquiza intra în Buenos Aires! Trebuie să ţii cont ^Escolâstica crescuse auzind vorbindu-se de tatăl ei şi privindu-i portretul. pentru că altfel nu se explică. la începutul lui '52. dar ea a pus mîna pe capul tatălui ei. n-a vorbit nici£espre tatăl ei ca despre un mort. D'ntr-un sertar al comodei scoase o miniatura m culori. Ştii cine a stat în mansarda asta vreme de optzeci de ani? O fată. I-au tăiat capul şi ap 1 Dictator care a stăpînit Argentina cu mînă de fier. Lui Pancho îi zicem bunic. totul a rămas aşa cum fusese în 1852. şi în orice caz. La" Mazorca. cu capul lui. o fată care se chema Encarnacion Flores şi acolo s-a născut Escolâstica. Aici îi aduceau de mîncare şi de aici îi scoteau resturile. ascunsese capul tatălui în aşa fel că nimeni. bărbosul din dreapta. dar de fapt e stră-străbunic. deoarece campania a durat doi ani şi de aici. comandantul Bonifacio Acevedo. de la Humahuaca. cum nunca? Şi cum se făcea curat în cameră? îi aduceau ei de mîncare şi reuşeau să facă un minimum de curăţenie. — Garda lui. unde a rămas cîţiva ani. se simţise înflăcărată de rebeliunea lui Urquiza. n-a izbutit să-1 scoată din cameră. cum zice bunicul. unde 1-a prins Mazorca.

. Apoi scoase capul pe fereastră.Nu ştiu. Se sculase şi se dusese pînă la măsuţa pe care ţinea reşoul şi pusese apă la încălzit. jos. îl chemă ea ieşind. de parcă trecîndu-le sub tăcere. nu ştiu. Iar ceea ce mai rămîne e ipotecat în întregime şi într-o bună zi o să fie vîndută la licitaţie. Trăieşte ^ ecut şi o să moară fără să-şi dea seama ce s-a mai petrecut ţara asta. — Şi suferi pentru toate astea? Dădu din umeri. Martin fu surprins. Toată povestea asta e absurdă. —. Vrei i. pentru a evita să vorbească despre ele. — Cine-i Fernando? Âlejandra tăcu dintr-o dată. petrecîndu-şi ceasuri întregi uitîndu-se la el. spunea. Ce ai dragă? E un cap frumos şi-ţi spun că-mi face plă-ă-1 văd din cînd în cînd. Era ca şi cum lumea ei avea mari regiuni pustii sau ca ţinute sub cheie şi făcea înconjururi viclene. pe cînd îşi aprindea o ţigară. Era o tită. ca un copil..anul 1852. — Cum adică? — Ce-ai fi vrut să facă cu el? Ce se face cu un cap de mort într-o asemenea situaţie? — Ştiu eu. „Cînd o să ca'rh individul ăla". ca şi cum ar fi spus ceva ce nu trebuia. Âlejandra îl conduse spre partea din faţă. — Pe vremuri — îşi aminti ea — se vedea de aici cum soseau vapoarele la Riachuelo. vreau să zic cei dinspre partea lui Olmos. — Cum au ajuns? — Mai întrebi? Nu-1 auzi pe unchiul Bebe cîntînd la clarinet? Nu vezi unde stăm? Mai cunoşti pe cineva care are un nume în ţara asta şi care să stea la Barracas. dar parcă îmi pare rău pentru bunicul. n-ar fi existat nici moartea tatălui ei.. Din vechea casă de ţară nu mai rămî-ne aproape nimic. dar că eu şi Fernando nu sîntem. Aşa a şi rămas. Dar viaţa şi chiar felul de a vorbi se opriseră în 1852 ■ era ca şi cum Rosas ar fi fost încă la putere. — Şi acum. — Şi ce s-a întîmplat cu capul? — în 1932 Escolâstica a murit şi atunci au putut în sfîrsit să se uite în comodă şi în valiza comandantului. unde apăruser tramvaie electrice şi guverna Irigoyen. Pe vremuri erau pe aici cîteva căsuţe. asta în măsura în care sar putea petrece ceva normal cu un cap fără corp. Hotărîse să ignore tot ce ţinea de decapitarea lui Bonifacio Acevedo. ca şi cum ar fi fost un ghiveci de flori). Pot să-ţi mai spun că toţi din familia mea aiffost unionişti. arătînd înspre afară. sau poate că dormea cu capul acolo. Mergînd pe terasă. Noaptea era adîncă şi luminoasă. Martin o urmă. Locul pe care e construită fabrica şi cărămidăriile alea aparţineau vechiului domeniu. dar Alejandra rămînea serioasă. — Vino. în mijlocul gunoiului în care ce56 c Ăia măcar erau oameni cu adevărat şi-şi riscau viaţa tral tru un ideal. — Şi atunci? — Păi e foarte simplu: capul a rămas în casă. Pe urmă au început să vîndă. nu cei dinspre Acevedo. — Gîndeşte-te mai ales în ce hal a ajuns familia noastră. printre fabrici şi case ticsite de oameni săraci? îţi dai seama că nu se putea în-tîmpla nimic normal cu capul respectiv. Avu senzaţia că pe Âlejandra o luase gura pe dinainte. Ştii ce se întîmplă cu bătrînul? Se întîmplă că nu cepe cîtă porcărie e pe . cine stă aici? — Aici? Păi să vezi. Era învelit în cîrpe (se pare că bătrîna îl scotea afară în fiecare noapte şi-1 punea pe birou. într-o cutie de pălării. Sigur că acum era mumificat şi se făcuse mic. — Ce faci mutra asta? Ce-ai fi vrută să facă? Să comande un sicriu mititel şi o mmormîntare în miniatură pentru capu ăla? Martin rîse nervos.. şi ea i11 bătrînică linis45 Ols rezece a P ni iar tatăl ei ar fi fost în Chile şi ar fi vma dintr-un moment în altul. — Si unde îl tineti? 46 îl tine bunicul Pancho. ele n-ar fi existat si deci. în cealaltă parte sînt case de închiriat. Apoi se sprijini de balustradă.pentru numele lui Dumnezeu! — se îngrozi Martin. Toată partea din spate a casei a fost şi ea vîndută. Martin tresări.

lume. îţi dai seama? Şi acum nu mai 1 Vfeme' nici Putere să înţeleagă. Nu ştiu dacă asta e pună afî? de scoatere la jez trebŞ1 M trebuit să mă duc să"1 văd Pe Molinari ca să aran47

răU Data trecută au vrut să

"

— Ăsta cine mai e? Martin auzea numele lui Molinari a doua oară. — Un fel de animal mitologic. E ca şi cum un porc ar co duce o societate anonimă. Pe cînd Martin o privea nedumerit, Alejandra adăugă zîm bind: — Avem un fel de legătură. îţi dai seama că dacă ne scot la licitaţie, bătrînul moare. — Taică-tu? — Nu, omul lui Dumnezeu, bunicul. — Şi tatăl tău nu se ocupă de toate astea? Alejandra făcu o mutră de parcă ar fi fost un explorator pe care cineva 1-a întrebat dacă în bazinul Amazonului e foarte dezvoltată industria automobilelor. — Tatăl tău — insistă Martin, de timid ce era, întrucît simţea că făcuse o gafă (chiar dacă nu-şi dădea seama de ce) şi că era mai bine să nu insiste. — Tata nu e niciodată aici — se mulţumi să spună Alejandra, cu glas schimbat. Martin, asemenea celor ce învaţă să meargă pe bicicletă şi trebuie să tot meargă înainte pentru a nu cădea şi, mare mister, sfîrşesc întotdeauiia prin a intra într-un copac sau în vreun alt obstacol, întrebă: — Stă în altă parte? — Nu ţi-am spus că nu stă aici? Martin roşi. Alejandra se duse spre celălalt capăt al terasei şi rămase acolo o bună bucată de vreme. Apoi se întoarse şi îşi sprijin1 coatele de balustradă, alături de Martin. — Mama a murit cînd eu aveam cinci ani. La unsprezece ani l-am văzut pe tata aici cu o femeie. Dar acum cred că trăia cu ea cu mult înainte de moartea mamei. Şi după un rîs care semăna cu un rîs de om normal cît poa' te semăna un criminal ghebos cu un om zdravăn, adaug ■ — Chiar în patul în care dorm eu acum. îşi aprinse o ţigară, iar la lumina brichetei, Martin îşi da seama că faţa ei păstra rămăşiţe din rîsul de adineaori, cada vrui împuţit al ghebosului.
48

ea ■ văzu cum ţigara Alejandrei licărea cînd trăgea din cu°o poftă neliniştită şi concentrată. Atunci am fugit de acasă — zise ea.
X Fetita asta pistruiată e ea: are unsprezece ani şi zulufi oscati. E o fetiţă slăbuţă şi meditativă, dar violentă şi în chip dur Meditativă; ca şi cum gîndurile ei nu ar fi fost abstracte, ci nişte servi înnebuniţi şi înfierbîntaţi. într-o regiune obscură a fiinţei ei, fetita aceea a rămas neschimbată, şi acum ea, Alejandra de acum, cea de optsprezece ani, tăcută şi atentă, încercînd să nu sperie arătarea, se dă la o parte şi o priveşte cu grijă şi curiozitate. E un joc de care se lasă prinsă de multe ori cînd se gîndeşte la destinul ei. Dar e un joc greu, plin de piedici, tot atît de delicat şi amăgitor ca nălucile despre care vorbesc spiritiştii: trebuie să ştii să aştepţi şi să ai răbdare să te concentrezi adînc, departe de alte gînduri şi de chestii frivole. Umbra se ridică încet-încet şi trebuie să-i favorizezi apariţia păstrînd o tăcere totală, cu mare grijă: cel mai mic lucru o poate face să se retragă pe tărîmul de unde începuse să iasă. Acum e acolo: a ieşit şi poate să o vadă cu cosiţele ei roşcate şi cu pistruii ei, scrutînd totul în jur cu ochii ei temători şi încordaţi, gata de luptă şi arţăgoasă. Alejandra o priveşte cu amestecul acela de durioşie şi ciudă cu care te uiţi la un frate mai mic, asupra căruia îţi descarci furia ce te apucă în faţa propriilor tale defecte, ţipînd: „Nu-ţi mai roade unghiile, dobitocule!"

— Pe strada Isabel la Catolica se află o casă în ruină. Mai bine-zis se afla, pentru că au demolat-o ca să construiască o tabrică de frigidere. Fusese părăsită cu mulţi ani în urmă din cauza vreunui proces sau din motive de moştenire. Cred că parţmuse familiei Miguens. Era un mic conac care pe vreun trebuie să fi fost foarte frumos, ca şi ăsta. Ţin minte că ea nişte pereţi zugrăviţi în verde deschis, de culoarea mă-la căzută, de parcă ar fi avut lepră. Eram foarte de a fugi şi de a mă ascunde într-o casă pără-o senzaţie de forţă, aşa cum trebuie să simtă clipa cînd pornesc la atac, în ciuda fricii, sau dintr-un sită *
49

sentiment contrar fricii. Am citit undeva ceva în legătură asta, tu nu? Iţi spun asta pentru că îmi era foarte frică noa tea, aşa că-ţi dai seama ce mă putea aştepta într-o casă par Id b Vd iîd î

par sită. Ideea mă înnebunea. Vedeam intrînd în cameră bandv cu felinare în mînă sau oameni din Mazorca, ţinînd în rrurr capete însîngerate. (Justina ne spunea mereu poveşti despre Mazorca.) Mă prăvăleam în puţuri de sînge. Nici nu mai ştiu dacă dormeam sau visam cu ochii deschişi; cred că erau halucinaţii, că vedeam toate astea în stare de trezie, pentru că mi le aduc aminte de parcă le-aş trăi acum. Atunci începeam să ţip pînă cînd venea bunica Elena şi mă calma încet-încet pentru că multă vreme se zguduia patul de zvîrcolirile mele-erau atacuri, adevărate atacuri. Aşa că faptul de a face ceea ce făceam, de a plănui să mă ascund noaptea într-o casă părăsită şi în ruină, era un gest de nebunie. Şi acum mă gîndesc că voiam s-o fac tocmai pentru ca răzbunarea mea să fie şi mai atroce. Simţeam că era o răzbunare frumoasă şi că era cu atît mai frumoasă şi mai violentă cu cît pericolele pe care le înfruntam erau mai teribile, înţelegi? E ca şi cum m-aş fi gîndit, şi poate chiar aşa a fost, „uitaţi-vă cît sufăr din pricina tatălui meu!". E ciudat, dar din noaptea aceea teama mea de întuneric s-a transformat într-un curaj nebunesc. Nu ţi se pare ciudat? Oare cum s-o fi explicînd asta? Era, cum ţi-am spus, un soi de sfidare nebunească în faţa oricărui pericol, real ori imaginar. E adevărat că întotdeauna fusesem curajoasă, şi în timpul vacanţelor pe care le petreceam la ţară, la familia Carrasco, nişte fete bătrîne, prietene de-ale bunicii Elena, mă obişnuisem cu experienţe foarte aspre: o luam razna pe cîmp călare pe o iapă pe care mi-o dăruiseră şi pe care o botezasem eu însămi, dîndu-i un nume care-mi plăcea: Desprecio]. Aveam o puşcă de calibrul 22, de vînătoare, şi una de tras după pisici. Ştiam să înot foarte bine şi, cu toate recomandările şi jurămintele, înotam departe in larg, şi nu o dată a trebuit să mă lupt cu mareele (am uita1 să-ţi spun că ferma băbuţelor era lîngă coastă, pe lingă M»"a' mar). Cu toate astea, noaptea tremuram de frică în faţa uno
în sp. dispreţ (ni.).
50

• imaginari. Şi, cum îţi spuneam, am hotărît să fug şi I^°n~- ascund în casa de pe strada Isabel la Catolica. Am aş-Sâ 'tat noaptea ca să pot sări peste grilaj fără să mă vadă ni-teP . (poarta era închisă cu lacăt). Dar se pare că cineva m-a ^ ît si deşi la început nu dădu importanţă faptului, pentru vf . /aj seama că mulţi puşti făcuseră din curiozitate ceea Ca făceam eu atunci, cînd s-a răspîndit vestea în cartier şi cînd ° • tervenit poliţia, cel care mă văzuse şi-a adus aminte şi le-a s par dacă aşa s-au petrecut lucrurile, trebuie să se fi în-timplat la multă vreme după fuga mea, pentru că poliţia a apărut pe la unsprezece. Avusesem vreme să mă lupt cu frica. De îndată ce am trecut grilajul, m-am îndreptat spre fund, mergînd pe lîngă ziduri, intrînd prin vechea poartă pentru trăsuri, printre buruieni şi oale hîrbuite, păşind peste gunoaie si cadavre puturoase de dini şi pisici. Am uitat să-ţi spun că-mi luasem lanterna, cuţitaşul şi omorîtorul de pisici, pe care bunicul mi-1 făcuse cadou cînd împlinisem zece ani. Cum îţi spuneam, deci, am mers pe lîngă casă, intrînd pe poarta pentru trăsuri şi am ajuns în spate. Era o galerie ca asta de aici. Ferestrele care dădeau spre galerie sau spre coridor aveau per-siene, dar erau putrede şi unele aproape căzuseră sau erau ciuruite de găuri. Hardughia ar fi putut fi lesne folosită de vagabonzi sau cerşetori care puteau petrece acolo o noapte sau chiar mai multă vreme. Şi cine să mă asigure că n-au să vină şi în noaptea aceea? Am luminat cu lanterna ferestrele şi uşile care dădeau spre partea din spate, pînă cînd am văzut o uşă din persiană căreia lipsea o scîndvirică. Am împins uşa şi s-a deschis, deşi greu, scîrţîind, ca şi cum nu mai fusese ciesc±usă. de multă vreme. în aceeaşi clipă m-am gîndit cu groaza că asta însemna că nici măcar vagabonzii nu cutezaseră sa se refugieze în casa aceea rău famată. Cîteva clipe am eziŞi m-am gîndit că mai bine ar fi să nu intru în casă şi să Petrec noaptea pe coridor. Dar era foarte frig. Trebuia să indit ?" 1 ^ Să ^aC ^°C' ^uPă cum văzusem în filme. M-am gîn-seJa |°cul cel mai potrivit ar fi bucătăria, pentru că pe pardo-asem ^^ a? fi pUtUt aPrinde un foc straşnic. Speram, de îngrr>ei>e^' CV° ° sa alunge şobolanii, animale care m-au mul ^ *?e dnd mă ?tiu- Ca toată casa, bucătăria era în ulti-a de ruină. N-am cutezat să mă culc pe jos, chiar dacă
51

aş fi făcut o grămadă de paie, pentru că-mi închipuiam tocmai acolo şobolanii se puteau apropia mai uşor de min Mi se păru că era mai bine să dorm pe cuptor. Era o bucătar' de modă veche, ca asta de aici şi cum mai vezi încă prin unei case ţărăneşti, cu cuptor pentru cărbuni şi plită economică Celelalte camere aveam să le explorez în ziua următoare, pen tru că atunci, noaptea, nu aveam curajul să le străbat şi mai ales nu aveam nici un motiv. Primul lucru pe care trebuia sâ-1 fac era să adun lemne din

grădină: scînduri din lăzi vechi, bucăţi de lemn aruncate, paie, hîrtii, crengi căzute şi crengi din-tr-un copac uscat care mi-a ieşit în cale. Cu toate astea am făcut un foc lîngă uşa bucătăriei, ca să nu intre fumul înăuntru După mai multe încercări, totul a mers bine, şi de cum am văzut flăcările în întuneric, m-a pătruns o senzaţie de căldură fizică şi spirituală. Numaidecît am scos din traistă ceva de mîncare. M-am aşezat pe o ladă, lîngă foc şi am mîncat cu poftă salam cu pîine cu unt şi apoi pătate dulci. Ceasul arăta doar opt! Nici măcar nu voiam să mă gîndesc la ce mă aştepta în lungile ceasuri ale nopţii. Poliţia a ajuns la unsprezece. Nu ştiu, cum ţi-am mai spus, dacă cineva o fi văzut un copil sărind peste grilaj. Se poate ca vreun vecin să fi văzut focul sau fumul de la focul pe care îl aprinsesem, sau cum umblam de colo-colo, cu lanterna aprinsă. Cert e că poliţiştii au venit şi trebuie să mărturisesc că mam bucurat văzîndu-i. Dacă ar fi trebuit să stau acolo toată noaptea, în ceasurile cînd afară nu se mai aude nici o larmă şi ai într-adevăr senzaţia că oraşul doarme, cred că aş fi înnebunit auzind goana şobolanilor şi a pisicilor, şuierul vuitului şi zgomotele pe care imaginaţia mea le putea atribui unor stafii. Aşa că în momentul în care a sosit poliţia eram trează, cocoţată pe cuptor şi tremurînd de frică. Nu-ţi pot descrie scena de acasă, cînd m-au adus. Bunicul Pancho avea ochii plini de lacrimi şi mă tot întreba de ce făcu" sem o asemenea nebunie. Bunica Elena mă dojenea şi în ace" laşi timp mă mîngîia ca o disperată. Cît despre mătuşa Teresa, de fapt o soră a bunicii care-şi petrecea vremea pe la înmo mîntări şi prin sacristie, ţipa că trebuia să mă trimită cît mă degrabă internă la şcoala de maici de pe bulevardul Monte de Oca. Consiliul trebuie să fi durat o bună parte din noap <
52

entru « îi auzeam discutînd în salon. în ziua următoare, am Elena sfîrşise prin a accepta punctul de vedere d at ■'tuşii Teresa, mai întîi de toate, cred eu acum, pentru că că într-o bună zi aş putea repeta figura; şi, pe deatemea că 56 tr ere, într-o bună zi aş putea repeta figura; şi, pe dea- l dl temea că în p 56 nentru că ştia că o iubeam mult pe sora Teodolina. Bine-supra, p^ nam zis nimic la toate astea şi am rămas tot timpul în camera mea. Dar, în fond, nu-mi displăcea ideea hisă în !fC pleca din casa asta: credeam că aşa tata o să simtă şi mai tare răzbunarea mea. Nu ştiu dacă era de vină intrarea mea în colegiu, prietenia mea cu sora Teodolina, ori criza prin care treceam, ori toate laolaltă, dar m-am dăruit religiei cu aceeaşi pasiune cu care înotam sau călăream: de parcă era ceva pe viaţă şi pe moarte. Si asta din clipa aceea pînă cînd am împlinit cincisprezece ani. A
fost un fel de nebunie, cu aceeaşi furie cu care înotam noaptea în mare, în nopţile furtunoase, parcă aş fi înotat cu furie într-o nemărginită noapte religioasă, prin ceţuri, fascinată de marele zbucium interior. lată-l pe părintele Antonio: vorbeşte despre patimile Domnului şi descrie cu fervoare suferinţele, umilinţa şi sîngeroasa jertfă de pe cruce. Părintele Antonio e înalt şi, lucru ciudat, seamănă cu tatăl ei. Alejandra plînge, la început în tăcere, apoi plînsul ei devine violent şi pînă la urmă convulsiv. Fuge. Călugăriţele aleargă speriate. Ea o vede în faţa ei pe sora Teodolina care o consolează şi apoi se apropie şi părintele Antonio, care încearcă şi el să o consoleze. Pămîntul începe să facă valuri ca marea, camera se face tot mai mare şi apoi totul începe sase învîrtească: la început încet, apoi vertiginos. Transpiră. Părintele Antonio se apropie, mina lui devine uriaşă, se apropie de obrazul ei ca un liliac fierbinte şi înspăimîntător. Cade aoborîtă ca de o puternică descărcare electrică.

Alejandra, ce ai? — ţipă el, repezindu-se spre ea. Se prăbuşise şi zăcea ţeapănă, pe jos, faţa i se învineţise Şl curmd începu să se zvîrcolească. Alejandra! Alejandra! "1 aUzea şi nici nu"i simţea braţele: gemea şi-şi muşca

T C"
' -a ° furtună care se linişteşte încet, încet, geme- ^"^ duioase Şi tînguitoare, corpul i se relaxa şi pînă ramase moale şi parcă fără viaţă. Martin o luă în braţe
53

şi o duse în camera ei, punînd-o în pat. Cam după o oră ■ poate chiar mai mult, Alejandra deschise ochii, privi în iu ca beată. După cîteva clipe se ridică în capul oaselor, îşi trec ' mîinile peste faţă, ca şi cum ar fi vrut să alunge o ceaţă, si rs mase multă vreme tăcută. Arăta îngrozitor de obosită. Apoi se sculă, căută prin tablete şi le înghiţi. Martin o privea speriat. — Nu face mutra asta. Dacă vrei să fim prieteni, va trebui să te obişnuieşti. Nu e nimic important. Căută o ţigară în măsuţă şi începu să fumeze. O vreme stătu şi se odihni în tăcere. Apoi întrebă: — Despre ce vorbeam? Martin îi spuse. — Ştii, după aceea nu-mi mai aduc aminte. Rămase gînditoare, cu ţigara în mînă, şi apoi adăugă: — Hai să luăm puţin aer. Se sprijiniră de balustrada terasei. — Vorbeam, deci, de fuga mea de acasă. Trase din ţigară. — M-am chinuit zile în şir, analizîndu-mi sentimentele, reacţiile. După povestea aia cu părintele Antonio, m-am supus la o serie de autoflagelări: stăteam ore întregi cu genunchii pe sticlă pisată, lăsam să-mi picure ceară topită pe mîini, şi chiar m-am tăiat la mînă cu o lamă. Şi cînd sora Teodolina m-a implorat, plîngînd, să-i spun de ce făcusem asta, n-am vrut să-i spun nimic şi, de fapt, mi se pare că nu ştiam nici eu şi cred că nu ştiu nici astăzi. Dar sora Teodolina îmi spunea că nu trebuia să fac asemenea lucruri, că lui Dumnezeu nu-i plac asemenea excese şi că asemenea fapte vădeau un enorm orgoliu satanic. Mare noutate! Totuşi, imboldul era mai puternic decît orice argument. O să vezi cum s-a terminat toată povestea. Se adînci iarăşi în gînduri. — Ce ciudat — continuă ea după un moment -— încer. să-mi amintesc ce s-a mai întîmplat în anul acela şi nu"10 aduc aminte decît de scene izolate, puse una lîngă alta. Ş*P. ţi se întîmplă la fel? în momentul ăsta simt trecerea timpu ca şi cum mi-ar trece prin vine, o dată cu sîngele şi pulsat
54

cînd încerc să-mi amintesc trecutul nu mai e acelaşi 1U1 fotografie.

nu văd decît scene izolate, fixe, ca într-o

f memoria ei nu există decît episoade statice şi eternizate: timpul trece printre ele, şi lucruri care s-au petrecut în epoci foarte dife-m sînt iegate unele de altele, legate prin stranii antipatii şi sim-Tt " Sau răzbesc uneori la suprafaţă, unite prin elemente absurde ^dar puternice, cum ar fi un cîntec, o glumă sau o ură comună. Ca si cum, pentru ea, firul care le uneşte şi care le va scoate la suprafaţă una după alta e o anumită înverşunare în căutarea absolutului, o anume perplexitate în faţa unor cuvinte ca tată, Dumnezeu, plajă, păcat, puritate, mare, moarte.

__Mă văd într-o zi de vară şi o aud pe bunica Elena spunînd: „Alejandra trebuie să meargă la ţară, să iasă de aici, să trăiască în aer liber". E ciudat, dar îmi amintesc că în momentul acela bunica avea în mînă un degetar de argint. Rîse. — De ce rîzi? — o întrebă Martin intrigat. — Nimic, nimic, n-are importanţă. M-au trimis apoi la ferma bătrînelor Carrasco, rude îndepărtate ale bunicii Elena. Nu mai ţin minte dacă ţi-am spus că ea nu era din familia Olmos şi că se numea Lafitte. Era o femeie foarte de treabă şi s-a căsătorit cu bunicul Patricio, fiul lui don Pancho. într-o zi o să-ţi povestesc ceva despre bunicul Patricio, care a murit. Şi, cum îţi spuneam, bătrînele Carrasco erau verişoare de-a d?ua cu bunica Elena. Erau fete bătrîne pentru totdeauna şi pmă şi numele pe care le aveau erau absurde: le chema Er-melmda şi Rosalinda. Erau două sfinte, dar mie, de fapt, îmi erau tot atît de indiferente ca o bucată de marmură sau o trusa de cusut; nici măcar nu auzeam ce spuneau. Erau atît de mim Ş1 nevinovate'mcît dacă ar fi Putut citi măcar ° cliPă în la f ea nTa'ar ^ mur^ de groază. Aşa că-mi plăcea să merg să a rma mă bucuram de toata libertatea de care voiam că £er pa^e Ş* Puteam goni cu iapa mea pînă la plajă, pentru mar ab elor d c?' . ădea spre ocean, ceva mai la sud de Mira-oictia ae asta, ardeam de dorinţa de a fi singură, în f't a galoPa ?e iaPa mea rotată, de a mă simţi sin-aţa "densităţii naturii, departe de plaja pe care se
55

îngrămădea toată lumea josnică pe care o uram. Trecuse an de cînd nu-1 mai văzusem pe Marcos Molina şi persn tiva de a-1 revedea nu mă lăsa indiferentă. Fusese un an ar" de important! Voiam să vorbim despre noile mele idei să ■ expun un proiect grandios, să-i comunic credinţa mea înfig cărată. Tot corpul meu exploda cu putere şi dacă întotdeaun am fost pe jumătate sălbatică, în anul acela forţa aceasta par că se multiplicase, chiar de luase o altă direcţie. în vara aceea Marcos a suferit destul. Avea

dar era genul ăla de băiat bun catolic pînă în măduva oaselor: de bună-credinţă şi destul de tăcut şi de liniştit. Pricepi? Nu ca să avem copii. — Am să plec. lasă-te de predici şi hai să facem o baie. mi-a mărturisit că sacrificiul misionarii care mureau şi îndurau martiriul pentru credinţă era vrednj de toată admiraţia. N-o să facem copii niciodată. 57 — Nu trebuie să fugim de pericol. Aceste cuvinte m-au înfuriat. umilit. Dar a doua zi o luam H la capăt. De aia am crezut că m-aş putea mărita cu tine. dar trebuie să plec cu cineva. într-o zi. — Alejandra.aZ°nia"Ce Zici? Dar n'° să ne căsătorim decît ca să P nă liniştiţi. se apropiau cu un cuţit de piatră şlefuita. să ne vedem goi. să-1 înfruntăm şi să-1 învingem. îşi aprinse din nou ţigara care se stinsese şi continuă: — Marcos era catolic. cea mai mare fericire ar fi fost să mor în felul acela. punîndu-mi o labă pe umăr. ajunsă la fermă. cum mă dezbrăcau şi mă legau cu funii de un trunchi de copac şi apoi. înţelegi? Trebuie să mă mărit cu cineva. martirizată. Pînă cînd. dar acar n-o să ne atingem. dar mă asculta fără să crîcneasca. continuam eu. Eu plecam de lîngă el şi şfichiuin-i iapa rotată. Şi iar o luam de la capăt. fiind un om bun şi nefăcînd mănui. Eşti un jasi — i-am aruncat în faţă. dacă mă gîndesc bine. cu unul mai mult ca mine. Prima dată cînd i-am spus-o m-a privit mirat. Nimeni ^ ne P°ate împiedica s-o facem. I-am spus asta cu atîta fermitate. — Atunci o să fii de acord că e o porcărie. o porneam în galop întins. în ultimă instanţă fugim e Tă Şl atUnCi VOr trebui să accePte. cu mici diferenţe. Să nu-ţi închipui că n-as a ^ pofte. pentru că altfel or să mă caute cu poliţia şi n-o să pot părăsi ţara. şi sa învinge tentaţia de a ne atinge şi de a ne săruta? . ^ ţi-am mai explicat. Pentru mine. încercam să-1 fac să înţeleagă măreţia unor fapte de talia celor pe care i le propuneam.a repetat. furioasă. închipuie-ţi că. Ţreu . înverşunată şi ^r'1-1 de dispreţ pentru amărîtul de el. spre sud. Adică n-o să am niciodată copii. Alejandra tăcu o vreme. 56 . Uneori îi vorbeam de căsătorie. ca şi cum el ar fi vrut săevite o îndatorire dinainte stabilită. Să nu crezi că era timid.° să plecăm în China P îm reu . dar că el nu se simţea în stare să faca fel. — Mai mult sau mai puţin — mi-a răspuns el roşind. pînă departe. chiar dacă mă căsătoresc. — Eu n-o să mă căsătoresc niciodată. dar sînt tare şi capabilă să le domin. Iţi dai seama ^ de frumos ar fi să trăim împreună ani şi ani. ţipînd şi dansînd. De fapt. Şi că. îi explicam. cred că va fi un excelent tată de familie si în mod sigur o să ajungă să conducă vreo secţie în Accion Catolica. Ceea ce e sigur e că eram ca o obsedată şi nu-i dam răgaz să-şi tragă răsuflarea. îmi spunea el vesel. Uite: acum am paisprezece ani şi tu ai cincisprezece. vorbind mai mult sau mai puţin despre acelaşi 1 6 u Nici pînă azi nu pricep de ce mă încăpăţînam atîta. __Nu! ţjn moment! — mă împotriveam eu. să dormim * acelaşi pat. îi spuneam ce aflasem despre misionarii din China şi Africa şi despre călugăriţele jertfite de indienii din Matto Grosso. O să nici m~eU ături' ° să străbatem împreună ţări sălbatice. aproape cu furie. l-am luat în seama mea şi am încercat să-1 conving să fugim în China sau în Amazonia de îndată ce o să avem optsprezece ani. îmi închipuiam cum ne prindeau sălbaticii. sau şi mai bine. Alteori mergeam pe bicicletă sau ne plimbam pe jos ceasuri în şir. îţi dai seama? Călăream în lungul coastei. căci Marcos numi trezea nici un fel de simpatie. Era un băiat bun şi foarte sportiv. Şi în lungi discursuri pline de entuziasm. Cînd o să am optsprezece. în orice caz. ca şi cum ar fi fost un argument în plus pentru teoria mea despre misionari şi martiri. de vreo două sau pwărnînea jignit. îi vorbeam de părintele Damian şi de ce făcuse el pentru leproşii din Polinezia. Nu e minunat? it mirat.cincisprezece ani. ' ' ta s. Ca misionari. îmi sfîrtecau pieptul şi-mi smulgeau inima însîngerată. el credea că Dumnezeu putea fi şi într-un fel mai modest. — Ştii cum se fac copiii? — l-am întrebat. termin liceul şi ne căsătorim pe baza autorizaţiei de la judecătorul de minori.

— întinde-te lîngă mine. vrei Să mă căsătoresc cu tme/ Alejandra. ca un fel de sfidare. Pînă la urmă. 58 Aleiandra. ca toată lumea. întinsă pe o coastă. căci rănaa ca paralizat. """ T tinde-te! — i-am poruncit din nou. Deşi Marcos era putern' avea cu un an mai mult decît mine. Marcos rămase paralizat de groază. iar eu ţipam întruna ce îi spusesem mai înaint . — Vezi cît de simplu e! — am comentat eu. dezbracă-te şi tu! Arată că eşti bărbat! — Alejandra! — bolborosi Marcos. A 6 eam respiraţia gîfîitoare a lui Marcos. spunînd mereu „Niciodată. lungă de vreo trei metri: mă înf ăşurasem cu ea de mai multe ori. R-maserâm o vreme privind spre cer. m-am mulţumit doar să spun: — Dacă încercai să mă atingi.Marcos mă privea îngrozit. ' — Niciodată. Am crezut că se speriase sau. la început luptarăm forţe egale. Cînd am fost goală puşcă. sa mă căsătoresc ca să avem copii. sau am văzut totul în ra sa"mi dau seama ce se întîmplă. Am avut o izbucnire de ură şi am început să mă dezbrac — Poftim. după ce îmi dădusem jos bluza. sculîndu-se brusc. am început să desfăşor faşă de care îţi vorbeam. Am simţit cum m" strîngeau mîinile lui. Marcos făcu un efn şi se întoarse. i-am poruncit. Mă stăpîneam şi-i simţeam faţa tot mai . Nasul îmi sîngera şi gîfîiarn doi duşmani de moarte. mă privi grav şi îmi spuse cu fermitate. uită-te! — am ţipat eu. cine ştie. nu-şi putea totuşi desprinde privirea de la corpul meu. <:e-ai mai gîndit la căsătoria noastră? __afcos se °pri. Am înotat multă vreme. întinşi pe spate pe • 1 fierbinte. Dar după o săptămînă apăru iarăşi. Fiindcă începuseră să-mi crească sînii. Am căzut jos încleştaţi. r°Şu Fă s . probabil pentru că furia îmi înzecea puterile î^ aduc aminte că am izbutit chiar să-1 dobor la pămînt si-] i veam cu genunchii în burtă. Mă simţeam extraordinar de puternică. unul alături de celălalt. m-am întins pe nisip şi l-am sfidat. Şi apoi. Fiecare părticică din mine părea că vibrează alături de spiritul lumii. că era bolnav. Pînă cînd si-a încleş1 fălcile şi a început să se dezbrace înfuriat. Aşa că. Şi ca şi cum aş fi socotit totul un fleac. niciodată! — ţipă el. şi un păcat. Apoi m-am sculat şi m-am îndreptat spre mare. strîngîndu-le cu ceva. timid. ca şi cum ar fi fugit de un mare pericol. simţind cum apa sărată îmi învăluie trupul gol. cred. eşti curat nebună!" Eu nu ziceam nimic. dar zîmbeam satisfăcută. — Mi se pare o nebunie ce spui. Cînd termina dezbrăcatul se vede că i se isprăvise şi energia. cum îmi răsucea braţele ca într-un cles te. wnă la urmă se supuse. e o nebunie. pescăruşii ţipau zburînd deasupra noastră. Am putea face asa toată viaţa. dar fără a-şi lua oc^li de la mine. — Hai. m-am repezit la 59 Marcos. Citisem undeva că chinezii pun picioarele femeilor în forme de fier ca să le împiedice să crească. cu un dispreţ din ce în ce mai mare. Apoi a fost deasupra mea. şi că sirienii. Dar sînii confirmară să-mi crească la fel. dintr-o dată o luă la goană spre Miramar. n-o să mă atingă.mi se mroşesc ochii. oare nu Dumne zeu ne spune că trebuie să facem copii? — Ţi-am spus că n-o să am niciodată copii! — am ţipat eu Şi te avertizez că n-o să te atingi de mine niciodată. Tot ceea ce faci e o nebunie şi un păcat! îmi repeta ca un bîlbîit că era un păcat. Apoi. eşti curat nebună. strîngîndu-mă cu în-dîrjire. fusta şi chiloţii. te omoram cu cuţitul. Marcos. niciodată. niciodată. îmbrăcă repede. şi că nimeni. Eu m-am purtat ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic şi am ieşit să ne plimbăm ca şi altă- ^r^ dnd 1"am întrebat pe neaşteptate: Marcos. Se lăsă o linişte co-nlS1P e je se putea auzi cum se izbeau valurile de malu-Pev tu/ Sus. asemenea buruienilor acelora ce apar printre crăpăturile pietrelor şi care sfîrşesc prin a le fărîmiţa. ca în urma unei fugi îndelungate. Părea o pasăre fascinată de un şarpe. îl priveam cum se îndepărtează. înspăimîntat. deformează capetele copiilor lor. Mai multe zile Marcos n-a mai apărut pe la Piedras Negras. Se. Dar nu aşa cum i adică? — l-am întrebat eu. am început să folosesc o fîşie pe care o tăiasem dintr-un cearşaf. privindu-mă cu teamă.

Pînă la urmă a apărut şi m-a întrebat. Vreau să-ţi vorbesc. Nu ştiu cum să-ţi explic. Am fluierat ca de obicei şi am aşteptat. destul că aproape nu mai putea scoate o vorhs — Răspunde — am repetat eu apăsat întrebarea. mam îmbrăcat si m-am strecurat ca şi alte daţi pe fereastra camerei. contemplînd zborul pescăruşilor. m mtors brusc şi l-am întrebat: 61 — De ce m-ai sărutat astăzi? Probabil că-1 impresionase vocea mea. — Iartă-mă — bolborosi el — am făcut-o fără să-mi da seama. mergînd mai departe. Atunci am început să mă îndrept spre mal. — Hai jos. Cred că pînă în clipa aceea nu îmi dădusem seama că voiam să-1 ucid. care rămînea închisă. chiar în Miramar.ntirea unor braţe ce mă striveau. M-am întors acasă cînd se lăsă întunericul. mirat. A reuşit să mi-1 smulgă pînă la urmă şi mi 1-a aruncat departe. Am căutat o pietricică şi am aruncat-o pe fereastra lui. dar era ca şi PieP r f. cîntărind probabil consecinţele pe care le-ar 1 Putut avea ameninţarea mea. frecîndu-mi buzele ca şi cum aş fi vrut să înlătur murdăria. Am luat-o înaintea lui. Cma ■ în pat. uitîndu-mă cum se îndepărtează. şi apoi am fluierat din nou.c[ se părea că ura asta izvora din aceeaşi febră care-mi încrtncena pielea şi mi se strîngea în sfîrcul sînilor. Am ajuns într-o fugă pînă la casa lui Marcos (deşi jurasem că n-o să-1 mai văd niciodată). apoi mi-a spus să aştept. Mi-am trecut mina peste gură. privind în tavan.aproape de a mea Pînă cînd m-a sărutat. nori liniştiţi şi neclintiţi dăruiau o neţărmurită tihnă asfinţitului. la etajul de sus. pentru că o să urc eu. L-am muşcat de buze şi m-a lăsat. ugsprezece. Nu ştiu dacă ţi-am spus că babele Carrasco mai aveau o căsuţă. aproape nu mH a „ team pe Marcos ca Marcos (mi se pare că ţi-am spus ca.e 60 tul de bleg şi că niciodată nu îmi inspirase admira-1 mai degrabă o senzaţie încîlcită a pielii şi a sîngeţie): er . Am stat multă vreme odihnindu-mă pe ţărm. măcar că luasem cuţitasul cu mine. Mă simţeam în acelaşi timp puternică şi singuratică. încercînd să mă facă să scap cuţitul. Tata e foarte supărat Şi dacă mă aude o să fie şi mai rău. spre largul mării. nu m-am luat după el: am rămas ca o stană de piatră. unde petreceau uneori săp-tămîni întregi sau chiar numai sfîrşituri de săptămînă. mm s-ar î*ii . w A n care nu reuşeam s-o pricep. îmi ve deam conştiinţa ca o bărcuţă zguduită de furtună. ma îngrijora şi ma umplea Pe . poate ceasuri întregi. de fapt. — Nu pot. i-am răspuns eu cu un calm prevestitor e rele. pe cînd în mine bîntuia furtuna şi vînturi ru-rioase se învîrtejeau sfîşiindu-mă: privind în mine. eram stăpînită de o senzaţie neiai rită. lucru ciudat. Nu răspundea. Dacă nu cobori. M-am uitat la ceas: era aproape . întinsă pe spate în nisipul fierbinte. o să fie încă şi mai rău. sau a fost doar in stirtctul de conservare. îndepărtîndu-mă de mal. dar s-a năpustit aproape în acelaşi moment asupra mea şi mi-a răsucit cu amîndouă mîinile braţul drept. Ce-ţi mai trece acut. încet am simţit cum mă umflam iarăşi de furie ca apa care dă în clocot. care făcea să mi se încrînceneze pielea. printre bălării . ce se întîmplă. nefericită şi stăpînită de demoni. Nu izbuteam să adorm. Eu m-am ridicat în picioare dar. a unei greutăţi pe 1Ui' Tsi pe coapse. — i-am spus. spre grădiniţă. Alejandra — mi-a răspuns. El venea mereu M îm " Ş1 CUm Ua? fi tras după mine. Mă simţeam stăpînită de idei criminale. Sus de tot. Atunci locuiam în căsuţa aceea. A ezitat o clipă. Am înotat. a puţin timp după aceea a apărut prin uşa din dos. plină de o nemulţumire nedefinită împotriva tuturor şi împotriva mea sămi. Aproape fără să-mi dau seama. Am înotat pînă cînd am simţit că mă lasă puterile. de parcă aş n a febră. Cînd mă înălţau valurile încercam o voluptate ciudată. Am înotat multă vreme. Prin ca^6 ^ dUd? ~ m"a întrebat el alai™at. Atunci m-am dezbrăcat şi am alergat spre apă. şi lupta asta. sau ştiu eu ce. Camera lui dădea spre stradă. înfruntat în mine două forţe opuse. Uram mai a e^ un lucru: îmi făcuse plăcere lupta si sărutul acela. pînă am ajuns la un loc în urmă Vr6° cincizeci de metri de casa lui. Probabil că o fi văzut strălucirea lamei. Apoi a luat-o la fugă. Şi încet. Ceea ce era ciudat e că. ţipînd de durere. felul de a fi.

în vremea asta. m aproape mută şi mai că nu vorbeam cu nimeni. eram mînioasă mai degrabă pe tata decît pe ea. Nu ştiu ce-or fi vorbit împreună. tuşa Teresa (cred că ţi-i bit de baba aia isterică.Dar. la culcare precum şi în timpul lungilor ore de rugăciune în capelă. Dar tuşa Teresa n-a murit. cu toate cele. cînd m-am întors acasă. Către sfîrşitul lui februarie am început să-mi revin62 . gîn-dindute la scandalul ce-1 putea stîmi.0^]611^11^ CU Un amestec de aroganţă şi ironie: moare de 1. După cum am aflat pe urmă. cu toate insistenţele sorei Teodolina. în clipa cînd a văzut că se aprindeau luminile şi veneau să deschidă. Mi-a promis că o să stea de vorbă cu sora Teodolina ca să mă primească în vreun fel înainte de începutul şcolii. Oricum. am refuzat să mă spovedesc: ideea mea. strigau „Doan ne. îşi omora geries V°. îţi închipui ce scandal a ieşit. parcă bănuind ce voiam să fac şi deodată am simţit o lovitură după ureche. Ţi-e clar. Care ° punea-te n Să dea sfoară în tară cu însufleţirea pe 1 a m anunţarea unor catastrofe. îmi venise ideea să ies în larg şi să mă înec. trebuia să spun ce plănuiam şi mă vedeam obligată să renunţ la planul meu. dar era absurd să speri să-1 găseşti în hăţişul ăla şi încă noaptea.d desPre bolnavi şi despre morţi. Făcea numărul 63 ■ ■ isiii şi apoi comunica vestea într-un stil telegrafic. Mă rugam cu o fervoare feroce şi am repetat rugăciunea luni de zile. ciudat. că am refuzat să dau vreo explicaţii A venit şi bunica Elena şi a încercat şi ea. Mă întrebau. avea o sănătate de fier. Pentru că. dar fapt este că încercau să găsească o formă ca să fiu primită. A fost un dezastru. "— Fii. îşi făceau cruci. a fugit.Am alergat după cuţit şi. în fiecare noapte. La prima vedere ai putea crede că era o barbarie din partea lui. m-a luat în braţe şi m-a dus pînă în pragul casei.rrţant:'" ■ Cînd îi spuneam eu că e cancer! O tuŞi alerg i °§rame' nici mai mult. ^6Vft zat să merg la biserică pentru că mă îngrozeam numai Arnre de a mărturisi gîndurile mele din ultima vreme. spre mare. că nu mai stau nici măcar o noapte în casa aia. mă rog. se întorsese la mine. pe cînd babele mă credeau în pat. Mi-am pierdut cunoştinţa. ^ acar c^~Şi petrecea vremea văicărindu-se şi luînd tot soiul paule de toate culorile. zadarnic. PlîngeaU şi se văicăreau de parcă s-ar fi aflat în faţa unei tragedii extra ordinare. în aceeaşi noapte am îngenuncheat lîngă pat şi m-am rugat lui Dumnezeu să facă să moară tuşa Teresa. spunînd cu entuziasm: ghiciţi cine a murit. după ce ajunsese pînă la el. una care-şi petrecea viaţa în prive-Vţv ' si slujbe. plîngînd de ciudă. îmi pare bine că nu eşti fiica mea. sa de la mine ce se ascundea în toate astea. am încercat să-1 caut. Marcos se luă după mine. toate cu apă de colonie. nici mai puţin. părea mai zdravănă ca niciodată. în vacanţă. ca şi cum ceea ce spusese despre el mă lovise ca un bumerang. Atunci am început să alerg în jos. tuşa TeresVzic. vorbind numai de boli şi de leacuri). ţipau. Am avut mş guri care m-au ţinut toată vara. Dar ce altceva ar fi putut face? îţi dai seama ce-ar fi ieşit dacă ar fi rămas. M-am înfuriat teribil pe baba aia nebună . Cînd mi-am revenit. le-am văzut pe cele două babe. A T (d i am la r d ne-am întors la Buenos Aires. M-a aşezat în faţa uşii. dădeau porunci etc. cu mine leşinată alături. Dimpotrivă. I-am spus bunicii Elena că doream să mă întorc la colegiu. O să fii o păcătoasă. cred. la miezul nopţii. rosti de cum mă văzu: __ Eşti leită taică-tu. era ca mai întîi să obţin moartea mă-tuşii şi apoi să mă spovedesc: pentru că (mă gîndeam eu) dacă mă spovedeam înainte. pe servitoare şi pe bucătăreasă. Intra în sufra-sau in salon. care. destul de vicleană. dormind? A făcut şi el cum a putut mai bine. a sunat şi. pentru a anunţa cit mai multă lume în cît mai scurt timp . Dumnezeule". cu evantaie.

sau îi lăsam un bileţel la Lomonaco. cît şi Monica mă detestau şi dădeau fuga să ne pîrască de îndată ce mă vedeau cu frăţiorul lor. m-am întors la fermă. şi. şi nu numai că Dumnezeu credea aşa. dimineaţa. şi cu aceeaşi forţă Tuşa Teresa spusese că o să fiu o femeie pierdută şi se vede că şi Dumnezeu gîndea la fel. Luna. M-am dus pînă pe plajă şi l-am întrebat pe Lomonaco dacă 1-a văzut. Priveşte apoi afară: cîmpia apare ca într-un * de teatru. am încălecat iar si m-am dus s Pre Piedras Negras. Luna luminează atît de tare încît în cainer se vede totul. A doua zi. ca "nJ '^ iT» un 64 fluxi reflux. Alejandra respiră greu şi simte că o înăbuşe Atunci. Alejandra simte că atmosfera se încarcă în fieCe / ■ cu electricitatea care precede marile furtuni. Nu-mi rămînea decît să1 aştept. a gol şi simte cum iarba îi gîdilă pielea. pîntecele. cu M CU Santisima. Noaptea n-am putut dormi. el plecase. cînd mai aproape. măcar pentru ca să nu i-o ia alta înai T^ „Josefina? Pipo cancer". mai ales. îi fluieram sub fereastră cînd îmi închipuiam că ar putea fi acolo. Şi spunea acelaşi lucru vorbind Măria Roşa. se aruncă pe "T desfăcînd larg braţele şi picioarele. aţîţată de căldura. ca puroiul. Toată fervoarea mea reliejoa să păru să-şi schimbe dintr-o dată direcţia. între timp. cînd am ajuns eu.. Aşa că. aerul e îmbibat de parfum aproape insuportabil de mie şi magnolie. Aerul e încărcat de electricitate şi nu se clinteşte nici o frunză: totul vesteşte furtuna. latră intermitent şi ? pund unii altora cînd mai departe. ca şi cum Marcos Molina ar fi fost reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt. Şi. dusesem la capăt cîteva lucruri mărunte. Mi-a răspuns că plecase la Dormy House şi că o să se întoarcă abia diseară. Am plecat în ziua următoare..^sgg'fe „g gazonul din parc şi Milord o simte şi dă din fcre% Sbnte sub tălpi iarba umedă şi uşor aspră a parcului. Uestul de prost dispusă. Nu ştiu dacă ţi-am spus că întîlnirile mele cu Marcos erau întotdeauna clandestine. Şi m-am pus pe aşteptat. cum ziceam. ■n. întrucît mi-a spus că se dusese cu surorile şi cu alte prietene. Ştiam că familia Molina plecase deja la Miramar şi am convins-o pe bunica Elena să telefoneze bătrânelor Carrasco. se lasă să alunece pe camera. Am început să-mi plănuiesc răzbunarea. E ceva nesănătos în lumina aceea gălbuie şi apăsătoare. băieşul. dinii sînt neliniştiţi. pradă unui impuls irezistibil. I-am lăsat vorbă că îl aşteptam la Piedras Negras. dobîndea în fata me' însuşiri asemănătoare cu ale ei. Căldura e insuportabilă şi apăsătoare. am aruncat la closet stampele şi m-am şters cu rochia pentru comuniune ca şi cum ar fi fost hîrtie igienică aruncînd-o apoi la gunoi. noaptea: muntele neclintit şi tăcut pare că ascunde i mari taine. e înconjurată de un halo gălbui.-ni îfTv~kn i~t rrtniln melon T^ntvuti/y nen -ttitfl4-n . simţindu-1 într-un fel alături de tuşa Teresa.' izbucnească încă din ziua precedentă apăsător s1inaiameninţătOare: aerul se ^ansformase într-un fluid V Se în răniădiseră s re a us "°™ ""^ S P P . îşi simte trupul VKr^nd si-si mîngîie coapsele. Surorile lui. pulpele. ^a ?e mi'am făc"t siesta. Atît Patricia. Am rupt crucea care se afla la patul meu. O clipă eram gata să mă duc după el. pentru că nici familia lui nu putea să mă vadă şi nici eu nu puteam să-i înghit pe ei. leoarcă de sudoaC£ Se pre ătea să 8 010 ' 65 re şi neliniştită. Lumina lunii cade din plin *^f * i '__i . în cursul clocot imens U?aZmma}a acoperiseră tot cerul. la şase seara. erau două gîsculiţe care nu visau altceva decît să se mărite cu jucători de polo şi să apară cît mai des în Atlantida sau El Hogar. goală şi sufocată. simte că pielea îi zvîcneşte şi tremură ca o blană de pisică. în ziua aceea. si pervers. căci nu mi-a răspuns la fluierat. cu Măria Magdalena. dar m-am răzgîndit. Mă credeam * şelată. . alătu " de baba aia isterică şi cu maţe pestriţe. pentru a comunica între noi. electricitate şi de ură. îmi închipuiam ce-o să fac cu el de îndată ce o să ajung la Miramar. dar e sigur că el şi voia să fie aşa. l W . ieşind parcă dintr-un Ş1 cut mtinsă la umbra unor pini. cu Beba. fără să-1 văd în ziua aceea pe Marcos. Alejandra se apropie de fereastră şi îşi priveşte ceas e două şi jumătate. -. Rămîne aşa multă "Te ca beată şi nu are nici o idee precisă în minte. văzînd-o atît de sănătoasă to r ura mea s-a întors împotriva lui Dumnezeu. am pus şaua pe căluţ şi am alergat spre Miramar. Se în-c°adă' munte şi cînd a ajuns departe de casă. aproape plina. cu Nani.»' cursul oPeriseră tot cerul ie?ind Varcă dintrun l K1 S n nen se dimineţii s' d °* ' "° " ^ îngrămădiseră spre apus. am ajuns la Miramar spre era prîn-zului şi a trebuit să merg pînă la fermă cu maşina care mă aştepta.posibil nu pentru altceva. Alefn' dra nu-şi află locul în pat. Numai atingîndu-şi fn '"treacăt sinii cu vîrful degetelor..

se făcuse mai lat . M-am oprit o clipă şi uns nevinovată. m ^ ^P Valurile se iz-beau cu furie de ţărm. — Toată ziua am stat în apă. ruşinat. îl vedeam cum vine aproape în fugă şi mă gîndearn: se tem de furtună. totodată. Marcos. Cenuşiul plumburiu al oceanului se întunecase tot mai mult şi apa se învolbura. — Slipul? — l-am întrebat eu. — S-ar zice că te şi bărbiereşti. Avea şaisprezece ani. Marcos îmi răspunse cu o fermitate care mă făcu aten ■ — Nu. dar care înfierbînta sîngele. m-a privit roşu deruşine Şide furie şi/ încleŞtîndu-Şi fălcile' aîncePut să se Crescuse mult în anul ce trecuse. apoi — adăugă el. tocmai cînd se lăsa seara. Am început să-mi scot pantalonii blue-jeans. spre a nu fi obligat să mă privească goală şi să-şi arate goliciunea. Pînă şi azi mă întreb de ce l-oi fi ales tocmai ne Marcos ca să-mi vărs toată ura împotriva lui Dumnezeu. Marcos nu se îndepărta de mine şi nu ştiam dacă ?6ntru el . M-am întors pe o rînă şi l-am privit dispreţuitoare. ceva strict fizic. Sau poate pentru faptul că avea în el ceva animalic. — Nu contează. Nici eu nu mi l-am adus. desigur. nu mai purtam faşă aceea ridicolă şi sînii crescuseră în voie. Cît despre mine. Alejandra. — De cum ai venit — i-am răspuns — nici n-ai apucat să mă vezi bine şi să mă întrebi de ce te caut. catolicul laş tipic. Ca şi cum aceasta ar fi fost un semnal. Nu am slipul la mine şi nu am să înot în pielea goală alături de tine. dar era foarte puternic şi dezvoltat pentru vîrsta lui. Pur şi simplu observ că te bărbiereşti. — Nu mi-am adus slipul. 6 111 me u încordat şi tremurător începură să cadă pri-e e picături de ploaie: am alergat spre mare. eu am să plec. — Nu văd nimic rău în asta — îmi răspunse el înciudat. c ■ m că asta o să-1 dea gata. Şi. arătînd cu degetul spre cer — uite ce ne aşteaptă. — Alejandra — zise el — vine furtuna şi cred că ar fi mai înţelept să ne întoarcem la Miramar. grăbită de n rii imenşi ce se îngrămădeau dinspre apus. îi era lai 8 Valurile mă ?"' săltau ca pe un fulg într-o viagiT^1^111 ° ProdiSioasă senzaţie de forţă şi. întîrzierea lui Marcos mă făcea tot mai mulţumită şi nervoasă. hai? Marcos. pe măsură ce trecea după-amia? Apăru într-un tîrziu. O să înotăm. sau. Alejandra. alergă spre apă în momentul în care un fulger sfîrtecă bolta. Sportiv. ca şi cum nu i-aş fi înţeles motive — De ce? Ti-e frică? Ce fel de catolic eşti dacă trebu i-am râs' îmbrăcat ca să nu păcătuieşti? Dacă eşti gol eşti un altul? 66 nîndu-mi jos chiloţii. ca o explozie. că te şi grăbeşti să ajungi sub fusta mămichii.Nerăbdătoare. dar mai întîi o să înotăm. Nu ştiu dacă făceam asta din pricină că mi se părea un tip de catolic pe care întotdeauna l-am socotit foarte reprezentativ. Voind să-1 fac să roşească şi mai tare. vorbea cu o voce de bărbat şi nu mai avea nimic de m II j^^jc ridicol. — N-am zis nimic de rău. acoperit de nori negri. Cerul. care întorsese capul Va. __Parcă n-ai mai fi mucosul de anul trecut. era iluminat în fiecare clipă ca de blitul unui imens aparat de fotografiat. căci amărîtul de el era mai degrabă vrednic de dispreţ. îmi dădusem jos pantalonii. am adăugat: întotdeauna am crezut că eşti un laş. făcînd o mutră mirată. Mă lăţisem în şolduri şi simţeam în mine o forţă nestăvilită care mă îndemna să săvîrşesc lucruri nemaivăzute. totuşi. M-am aşezat ca să mă dezbrac. — Am multe să-ţi spun. se întoase şi stătea aproape cu spatele la mine. l-am privit îndelung după ce se dezbrăcase. cînd începusem să-mi dau jos chiloţii. fulgerele şi tunetele începură să se ţină lanţ. Fără să-mi răspundă. poate.umeri. sau numai pentru că era atît de bun şi nedreptatea de a-i face rău mi se părea cu atît mai savuroasă. ca în anul trecut.

o să mai vorbim pe urmă. în curînd n-o să mai ştim 67 — Mereu grijuliu — i-am strigat la rîndul meu. goi simţind pe trup ploaia spulberată de vîntul acela înnebunit într-un peisaj infernal luminat de fulgere. pînă la urmă. de ură şi de o nemăsurată tris110 Printre rîsete şi lacrimi. Cu ochii larg deschişi. nu pleca încă — murmură ea ca şi cum ar fi fost pe punctul de a adormi. sfîrşi prin a ma îndepărta de el. Şi începu să respire adînc. pentru nevoie d ^7 CSre nU izbutea să"1 priceapă. disperate. cu picioarele strînse lîngă el. îl lămuri ea. iar ploaia se pornise să cadă în torente aproape orizontale. M-am năpustit asupra lui şi i-am smuls pantalonii. p sedată de diavol. Apoi se culcă din nou. Am ajuns pe plajă. grotesc şi înduioşător. Alejandra se duse pînă la noptieră şi scoase două tablete roşii dintr-un tub. -i — Mă doare undeva de iad! Mi se rupe de judecata de a]1 Vînt care bate în pampas (ni. fără apă. . — Atunci mă-ntorc singur! Nu i-am răspuns nimic şi. Dumnezeu nu există! Luptă cu energie disperată şi. în sfîrşit. am deschis larg braţele cu teaie e *: aceea tipică adolescenţei şi am strigat de mai multe 1 a ^ «fidîndu-1 pe Dumnezeu să mă trăsnească dacă ori spre cer. Se opintea şi luptarăm cu înverşunare. alergînd nebuneşte. Apoi se aşeză pe marginea patului şi. De fiecare dată cînd izbutea să-şi îndepărteze gura de buzele mele bolborosea proteste de neînţeles dar. XI Reveniră în cameră. Dar. Un monUta ^ acolo? Se simtea stupid şi neghiob. e un moment. lovind cu palma în stînga ei. pe o plajă pustie. Norii se făcu ^ negri şi erau sfîşiaţi de fulgere. închizînd ochii.. în picioare. să-i înfig unghiile în umeri. era şi imposibil să te faci auzit. ţipă: — Eşti nebună. simţindu-i trupul musculos cu sînii şi cu pîntecele. r Aleiandra îşi priveşte trupul gol.. Pe cînd el se aşeza alături de ea. urechile. să-i muşc buzele. Apoi. Alejandra! Eşti cu desăvîrşire nebuna. Marcos. speriat.). Alergam spre locul unde lăsasem ha' nele şi tocmai atunci furtuna se dezlănţui în toată furia ei-un pampero1 nestăvilit şi îngheţat mătura plaja.sau pentru mine. iar tunetele neîntrerupte pa 5 se rostogoleau de departe pentru a explora deasupra capet lor noastre. — Imbecilule! — i-am răspuns. 68 stăpînită de o energie atroce şi simţeam în acelaşi timp gram ^ forţă cosmică. desigur.. fata înghiţi tabletele. îl invită pe Martin: — Stai jos. Am început să înotăm spre mal. ca şi cum ar fi tra un coşmar.Nu. lipindu-mă de el. segîndeşte că niciodată n-o să-l mai vadă[astfel Mugetul mării şi al furtunii par sa pravale asupra-i ascunsele si temutele ameninţări ale Divinităţii. Era o privelişte impunătoare: singuri. se gîndea el cu orgoliu . toate se înlănţuiau P o tramă fără noimă şi orice ar fi făcut ori n-ar fi făcut i ^Parea nepotrivit. La lumina unui fulger am desluşit pe chipul lui o expres» de sacră oroare. iluminat din cînd în cînd de fulgere. Alejandra. O să ajungem amîndoi în iad. — Bine. lasă-mă. atunci mă duc — spuse Martin. t>u exista. biruită îndată de somn. — Trebuie să mă odihnesc o clipă. l-am putut auzi strigînd: — Lasă-mă. am început să-1 sărut. încerca să se îmbrace. pentru numele lui Dumnezeu. Iadul nu există! E o născocire a preoţilor ca să-i ducă de nas pe nişte amărîţi ca tine. alătu*8-^6 Săi "^ Pantofii Pe ios ŞJ picioarele ei goale erau iand T1 el"Era Uluit şi încă ametit de ceea ce"i spusese Ale-d !a Pe terasă: totul i se părea absurd. Atunci mi-a strigat: "f031" Alejandra. de fapt.. ea părea să aibă ■ele ei cuM1 °are nU 6a ?1 căutase? N«"i povestise experienarcos dolina? Nimănui.

Şi nu voise să-1 lase să plece şi adormise alătu ^ el. răvăşit pe pernă. Şi aces-aimbre misterioase şi tulburătoare nu sînt oare cele mai adevărate din sufletul ei. singurele cu adevărat importante? Trezise cînd el vorbise de orbi: oare de ce? îi păruse rău de îndată ce îi scăpase numele de Fernando: de ce? Orbi. ieşind ca dintr-un puţ adînc. singurătate. gestul de a d alături de cineva: ca un războinic care şi-a dat jos armura o* tea acolo. Veioza de pe noptieră îi lumina trupul fără apărare. era ■ de asta. singur în universul acela imens şi gigantic. făcînd parcă un efort supraomenesc pentru a articula un cu-vînt. singurătate. făcuse acest gest suprem de încredere. un îndemn nesăbuit îl aducea . Dar presimţea că si altele. orbii. orbi. printre prăpas ^ întunecoase şi trecători nespus de primejdioase. T exclamă ea cu o voce obosită. singurătate. abisuri de nemăsurat. dar misterioasă şi inaccesibilă A ^ de aproape şi totuşi despărţită de el prin zidul nevăzut d de netrecut şi întunecos al somnului. încă şi mai frumoa. _Put întunecat. negurile. şi presim. se gîndi el în acelaşi timp. după îndelungi ezitări. răspunse a întoarce capul.Scuză Martin. câni în erupţie. respin-gmd cu violenţă un duşman invizibil. care îl atingeau. Niciodată. respirînd neliniştit gura întredeschisă. Era ca un copil sub o cupolă imensă. şi picioarele lungi. plin de pînze de păianjeni şi de lilieci. Domnea o tăcere adîncă şi se auzea doar răsuflarea agitată a Alejandrei şi vreun şuierat îndepărtat de pe chei. îşi spuse el. Apoi. gura ei mare. nimănui nu le mai povestise vreodată. printre flăcări şi ceţuri. cu gîndurile aiurea. Din gură îi ieşea o bolboroseală fără noimă. îşi apropie o mînă de trupul ei. T maSe îndelun g în pat. în mijlocul unei tăceri înspăimîntătoare. fără apărare. trezindu-se dintr-o dată. ceva atît de deosebit. şi că. Era acolo. _ Dar.^nai teribile decît cele de pînă atunci. teroarea şi sîngele. părul îi scotea şi mai mult în evidenţă faţa colţuroasă. ea m-a ales. ne atingem dar sîntem singuri. Orbi. Alejandra! o striga în continuare Martin. pînă cînd. în acelaşi timp.^ povestească încă multe altele. la mijlocul cupolei. mîna refăcu gestul de mai înainte şi sfîrşi prin a poposi pe coapsa ei. pe lînga . privind-o cu îngrijorare. repe niciodată. se întoarce iar cu faţa în sus şi pare să alunge ceva cu mîinile. scuturînd-o de umeri. sîngele. dar violentă şi sacadată. scu-turmd-o de umeri. Rămase aşa ca şi cum ar fi comis un furt ruşinos. frumoase. „în afară de Fernando şi de mine". dispreţuitoare şi senzuală Părul lung şi lins. atît de deosebit!). pe care nu le va putea cunoaşte niciodată. Şi cu t că o cunoştea destul de bine acum pentru a şti că nu treb ^ s-o întrebe nimic despre numele acela pe care ea apoi îl e ^ tase. în vreme ce punea ibricul pe resou Cînd cafeaua fu gata. apoi îşi pUs . voind s-o trezească din coşmarul acela. nemai-încercate niciodată pînă atunci. îi turnă o ceaşcă. Alejandra. Noaptea. ca o revelaţie subită şi dureroasă. carne şi sînge. ca şi cum s-ar fi folosit de somnul unui luptător pentru a-i fura un trofeu. ţipă: „nu! nu!". negru (cu reflexele acelea roşietice dove dind că Alejandra cea de acum era tot fetiţa roşcovană din copilărie şi. ci de altele). visele. — Alejandra! — o strigă el. aşezîndu-se pe marginea patului l^' Martin se gîndi: Fernando. şi-o retrase speriat. cu ochii larg deschişi. Tremura şi era stăpînit de idei confuze. copilăria. fel îl căutase şi-1 alesese pe el pentru un lucru pe care ^U izbutea să-1 înţeleagă. dar cît de îndepărtată şi de inaccesibilă era! îşi da seama că erau despărţiţi de mari prăpăstii (nu numai de a sul somnului. repetă el aproape cu teamă. aproape de buzele şi de mîinile lui. ne atingem dar ne aflăm la distanţe incomensurabile. lipite unul de altul. dar înainte de a o atinge. 71 — întotdeauna am coşmaruri cînd dorm. îşi strînse picioarele şi ridică genunchii. abisurile. pentru a ajunge în lumea trebuia să întreprindă călătorii de temut. Şi-i povestise lucruri pe care g nu le mai povestise niciodată nimănui. trăsăturile la fel de tăioase şi de dure ca spiritul ei. încovrigîndu-se ca şi cum ar fi fost un făt în pîntecele mamei. zisese ea. N-am s-o cunosc niciodată cu adevărat.69 şi uimire. ea continua să geamă. Şi deodată auzi că Alejandra se agită. oarecum w apărare. cu capul pe genunchi si cu mîinile Ap?3'6 P6Ste Pici^ele strînse Pus^cf dadU '°S din pat' aPrinse lumina mare şi o ţigară ___"Ţi m treZlt Pentru că mi-am dat seama că aveai un coş. Dar în clipa aceea se răsuci şi el îşi retrase mîna. sînii ce-şi conturau rotunjimile sub bluza albă. Pîna cînd păru că se trezeşte. 70 are nevoie de mine. Martin o privi: dormea pe spate.

Nu înţelegi că pentru bunicul nu exista o trei noaptea? Nu doarme aproape niciodată. — Nu. ştiu eu. — Stai. Ca m cursul diferitelor schimbări prin care trecuse « nu se hotărîseră sau nu ştiuseră să se despartă de 73 boarfe: mobile şi scaune hodorogite. făcîndu-1 să-i dea tîrcoale în chip primejdio — Şi bunicul tău. Se opri. Se zice că ^'"rsta lui trăieşti doar din amintiri.. Apoi. şi după ce-i cîştigi încrederea o să descoperi că şi el e un mister. mai ştiu eu. Mi se pare nostim să mai poţi vorbi încă de unionişti şi de federalişti. la Si adăugă rîzînd cu rîsul ei sec: L. cineva Se XII Coborîră şi ocoliră casa prin coridorul lateral pînă la o uşă dosnică. meditînd. Cine ştie dacă pînă mîine nu moare. dacă stai să-1 asculţi. o oglindă mare sprijinită de perete o r> U dulă oprită şi cu un singur arătător. întotdeauna m-au fascinat luminile astea nocturne: o fi oare o femeie care trebuie să nască? Vreun muribund pe patul de moarte? Sau poate un student sărac care-1 citeşte pe Marx? Ce misterioasă e lumea! Numai oamenii superficiali nu-şi dau seama de asta.E nor mal: pentru el e unica realitate. cap sec ce eşti! Bunicul Patricio a murit.. Rătăcit prin tre vechituri zări un bătrînel moţăind într-un scaun pe roat Scaunul era aşezat în faţa unei ferestre. e şi el unionist? — Ce anume? — se miră ea cu gîndurile aiurea. parcă s-ar fi mutat ^ ţia se întări în momentul cînd traversară antreul. scoase la mezat {] din fostele saloane fusese unit cu dormitorul bătrînului şi cum camerele s-ar fi rostogolit una peste alta. îi spuse: __j^ai sg-l vezi acum. ieşind cu cel mai natural aer din lume. zise: — Hai să mergem. console. După o vreme. Alejandra şi aprinse lumina. Şi apoi. toată ziua nu face decît să vorbească despre asta. Alejandra întoarse spre el o privire puţin mirată. — Te-am întrebat dacă bunicul tău e şi el unionist. Nu ţi-am spus că are nouăzeci şi cinci de ani? — Nouăzeci şi cinci de ani? — S-a născut în 1858. sub o boltă de viţă. — Cum? Parcă înţelesesem că mai trăieşte. — Şi îşi mai aduce aminte ceva din vremea aceea? — Are o memorie de elefant. Pancho. — Mi-ar plăcea să-1 ascult într-o zi. Cine poate şti ce se petrece """■ tea unui bătrîn fără somn care are aproape o sută de ^ -^Poate că-şi aduce doar aminte. arătînd cu mîna. la căsuţa de colo — îl îndemnă ea.iarăşi şi iarăşi pe tărîm î acela interzis.. dar el a trăit toate astea.. Statură un moment sprijiniţi de balustradă privind oraşul adormit. nu ţi-am explicat o dată? — Bine. întrebă.. pentru că s-a născut imediat după căderea lui Rosas.O să am grijă să nu ajung pînă la vîrsta asta. — Nu-ţi dai seama că aici astea sînt lucruri care au fost trăite? Ba mai mult: gîndeşte-te că bunicul Pancho continuă să trăiască în aceeaşi lume. Dar mai ales noaptea stă tot timpul £-. Martin văzu o bucătărie ve-cu lucruri claie peste grămadă. înţelegi? Cînd el era copil/ Rosas mai era încă în viaţă.. Cel care trăieşte e străbunicul meu. Noi putem vorbi de unionişti şi de federalişti. fie. __Qbişnuieşte-te un pic cu întunericul şi-o să poţi coborî mai bine. — Bunicul? Bunicul a murit.aprinsă. parcă poţi să ştii. ce-ţi veni? E trei noaptea! — Nu fi naiv. Vorbeşte cu paznicul din colţ.. voiam să te întreb dacă bunicul tău Pancho e şi el unionist. "*" în fine. ca şi cum ar fi fost vorba de o vizită normală la nişte oameni normali şi la o oră posibilă. Sau poate ca 1 îndva. — Ţi-1 arăt imediat. — Uită-te la fereastra aceea luminată.. Odaia bătr* lui îi aminti de casele din strada Maipu. ca pentru a-i îngădui bătrînului să contemple . Restul nu există. fotolii aurite în ca mai aveai pe ce sta.

locotenent Patrick. n-ar n putut ghici că era un venetic. străbătuţi de vinişoare roşii şi negre ca şi cum ar fi fost crăpaţi. Patrick. mort în Quebracho Herrado si l **" tăi lui. mijindu-şi ochii. __Olmos e traducerea lui Elmtrees. Lemetrio ba chiar şi Căpitanul Demetrio. Elmtrees. 75 O sută şaptezeci şi cinci de oameni. Maxilarul de jos îi atîr-na puţin. cap sec ce eşti. locotenentul Patrick. bunicule? — îl întrebă Alejandra. căpitanul Patricio Olmos. pur şi simplu. — Chiar aşa. ce? Nu. da.. — Bunicule — ţipă ea din nou —. ca şi cum n-ar fi avut putere să stea la locul lui. 74 trees Elmtrees.lumea. băiete. văzîndu-1 pe calul sur. că aşa-numitul don Patricio l-ar doborît cu o lovitură de cravaşa — rîse iar — . — Explică-i. — Doarme — murmură Martin uşurat. şi-i puteai vedea gingiile fără dinţi. Aici i sau născut copiii. Ca şi cum Island s-ar chema Isla şi Queenfaith Reinafe. Sublocotenentul Celedonio Olmos călărea'?? 1^ duse la fratele lui. domnule. mort şi el în Quebracho Hen A~ Şi tot atunci. Avea nişte ochi verzi. I se acrise. Ochii îi erau umezi. Moşneagul îşi ţinea mîna enormă şi descărnată la ureche. Oricum va sfîrş1 P a vorbi de Legiune pînă cînd va uita de sine şi va au — Da. Că era tare supărăcios. Sub masca de pergament scobit si foarte aproape de moarte. asta e. . — Sînt cu un prieten. ca un hopa-Mitică deplasat din punctul lui de echilibru. gînditoare şi blîndă. ba Elemetrio. dar cu mişcări repetate şi din ce în ce mai încete. Cine-ar fi zis! Dar destinul ucru tare încurcat. fugind spre nord prin trecătoare mai spre nord. Locotenen-™ 1 atrick Elmtrees. — Da. Aşa că a fost cît se poate de cu scaun la cap. îi întinse o mînă osoasă. adînciţi în orbite. Pentru că bunicului i se acrise să îl tot strige ba Elemetri. de un' să dorm! Mă odihneam şi eu niţel. — Ce-i. îşi întorcea privirea spre timpuri de demult. Atunci îşi puse numele Olmos. povesteşte-i ceva despr locotenentul Patrick. mtr-o dată păru că moţăie. aproape ur-lîndu-i în ureche. Cine-ar fi spus că destinul lui era să moa-ra sub ordinele generalului. da. Şi chiar dacă ar fi bănuit — "se ~~' n"ar fi deschis gura. apul plecat spre Alejandra. cu pintenii de argint. ţinîndu-şi mîna la gură. — Ce. da. Şi apoi asta era adevărata lui patrie. — Ţi-am spus doar că niciodată nu se ştie cînd doarme Se opri în faţa bătrînului şi aplecîndu-se spre el. exphca-i — ţipa ea. nerll? Care eneral? § — ° întrebă Martin pe Alejandra ne Lavall e. Numai să fie ceva. mai pîlpîia parcă un rest de fiinţă omenească.. cu un horcăit uşor. Moşneagul încuviinţă cu capul. înconjuraţi de cutele pergamentoase ale unui obraz mumificat şi fără moarte. tot aia e — îl lămuri Alejandra p^ Martin — tot aia e. în care vinele mari voiau parcă să iasă prin pielea uscată şi străvezie ca pielea unei tobe uzate.din faimosul regiment 71. încît se supăra cînd i se spunea englezul. Şi nimeni. îl sîcîiam mereu — şi scoase parcă un fel de rîs —. Parcă rîdea tremurător. — Aha — murmură el. Locotenentul Patrick Elm. Cine ar fi zis că o să moară cu Explică-i. bunicule. jerpeliţi şi disperaţi riţi de lăncile lui Oribe. ?1^ jţnimic: Un locotenent englez sub ordinele lui n hmPul războiului civil. — Nu-ţi face probleme. Panchito. — Dormeai. ce s-a întîmplat? — bîigui acesta. Mai bine lasă-1 în pace. Şi pentru că se împămîntenise atît de tare. bunicule. îl scutură puţin. pînă şi Căpitan Demetrio. Jucăria se clătină iar. Da. Cugeta. fetiţo. da.

care. uneori e cuţitul unui sclav şi alteori zîmbetul unei femei fără bărbat. înţelegi? Compania a noua înainta pe strada Universităţii (a Universităţii?). Destinul îşi alege instrumentele. Lucru ce se întîmplă foarte adesea. a asta ne-a mai rămas. că nu ştia ce face. De pe acoperişuri. Da. pentru că dacă negrul n-ar fi auzit-o pe Măria de los Dolores. E cam ca subalternii niţel prostănaci care nici-Vede obli 6Xec:uta exact ordinele primite. unul Benito pe nume. din Saltă — se ap pie de un perete de pe care luă o miniatură pe care o a la lumina lămpii şi pe cînd bătrînul încuviinţa parcă un de demult. cu vase. fratele celui care pe urmă a fostgP" neralul Cosme Acevedo (ăla ajuns nume de stradă?) da. ar fi făcut cine ştie ce bazaconie. urmează şi poanta. negrii. după cum era voia lui. murmură el. ca o încuviinţare. măcar că se incarnase în Benito. dun" îţi spuneam. după cum se spune. Eu am atîrnat. cu sticle. s-a petrecut chestia (care chestie?). Toţi trăgeau. şi cum murise sub ordinele lui Lavalle? — Aşteaptă. jerpelit şi disperat. Aşa că. Cînd eu eram atîtica — arătă ea cu palma — bunicul mi-a povestit istoria asta de o sută şaptezeci şi cinci de ori. chiar a le tacă. cîte un nume de stradă. Măria de los Dolores i-a strig sus cu atîta putere. cu bărbia atîrnîndu-i şi cu ochii închişi' IV văzu figura unei femei frumoase ale cărei trăsături vsxo o păreau murmurul secret al trăsăturilor Alejandrei. poruncin-du-i să nu-1 omoare de tot.voia. Venezuela pentru cei care o ştiu astfel. ştiu totul pe de rost. E ca şi cum ai fi grăbit să ajungi ■ntr-un loc anume.De aceea se spune că tipul n "re. de un fir de păr şi de împrejurări foarte gingaşe. Şi aşa l-au rănit (pe cine?). şi atunci nu nl^!. dar aşa spuneau. 77 Sigur că e aşa. Arunca şi ea cu ulei clocotit H°~ a ţipat la timp. în cazul de care vorbim s-a întruchipat în negrul Benito. nătărăule. Pe locotenentulI a-trick.. ' ar — Nici acum nu pricep. Bonifacio Ac vedo ăsta s-a însurat cu Trinidad Arias. Compania a noua încheia coloana faimosului regiment 71 (de ce faimos?). Nu l-ai auzit pe bătrîn spunînd că destinul e un lucru tare încurcat? De data asta destinul a fost un negru uriaş şi crud. încă n-ai auzit de u coup defoudre? în tot balamucul ăla s-a . Si de multe ori trebuie să-şi îmera le fa§ e unelt i ^ ş ieşit di p aU S-le zăPacească. pînă şi cu mobile.1 "^ ^ Vezi dacă autobuzul e tapisat cu verde sau dacă-ţi ^coada calului. La urma urmei. apoi numaidecît se întruchipează. — Nu pricep nimic — spune Martin. care i-a dat locotenentului o lovitură de cuţit destul de neizbutită (din punctul de vedere al negrului) pentru ca Elmtrees să se poată converti în Olmos şi pentru ca eu să pot exista. Şi la fel fac alţi o sută sa t& zeci şi doi de bărbaţi cu figuri nedesluşite. acesta l-ar fi omorît chiar de tot.Se arunca de peste tot. vreau să spun: aruncau cu ulei clocotit. Te foloseşti de ceea ce-ţi cade la îndemî-Destinul e oarecum confuz şi niţel echivoc: el a. cu de toate. care ţipa de pe acoperiş.bărbos şi ca vai de lume. Altfel. femeile. un sclav deal stră-stră-bunicului meu. Aşa că Destinul se dacă )a t gat Să roced P eze ca Sarmiento: să facă lucrurile. Măria de los r>\Ue res avea patrusprezece ani. şi la urmă începe dansul. că-şi pierduse cumpătul. bunicul bătrînului. un 76 I unei conversaţii între englezi şi spanioli —. nu era exact de aceeaşi părere cu el avea micile lui planuri secrete. nu era vorba să-i împiedice pe glezi să cucerească oraşul? — Mă. cu castroane. copiii. tu n-ai minte nici de doi bani. strada Bolivar. şi avu o g urmă o să fie colonelul Bonifacio Acevedo. călăr ° spre nord şi colonelul Bonifacio Acevedo. Ce Dar^artin se gîndea (şi i-o şi spuse) că el înţelegea din ţ e mai puţin. încît negrul s-a oprit. cap sec. Maxilarul îi cade în jos şi tremură: „Unchiul Panchito s' bunicul morţi în Quebracho Herrado". pe cine altul? Acolo în colţ se afla casa lui Bonifacio Acevedo. chestie de viaţă şi de moarte. îţi povestesc cum povestea bătrînul. Trăgeau şi cu puştile. Fugind * şi noapte spre nord. printre ei Măria de los Dolores. Aşteaptă. spre frontieră. Cred că niciodată nu fusese învins. nicăieri în lume. Nu ştiu. Şi fata asta rămadă de copii. Cînd au ajuns în colţul străzii Nuestra Senora del Rosario. în loc să-i omoare pe Desdernon pe Cesar. în momentul în care Benito se pregătea s condamne la inexistenţă. fiind limpede că Destinul nu-şi poate alege atît de exact oamenii hărăziţi să-i fie unelte. dar nu şi voia Destinului. dar nu se întîmplă la fel şi cu oamenii care-i . ce căuta în toată harabaCC m asta locotenentul Patrick. Pentru că destinul nu se manifestă în abstract. — La 27 iunie 1806 — îl lămuri Alejandra — englezii înaintau prin Buenos Aires. Şi o femeie.

Mulţi dintre cei învinşi cerură să rămînă aici °i li s-a stabilit domiciliu obligatoriu. în timpul nopţii delira şi bîiguia cuvinte englezeşti. Pentru că. spunîndu-i apoi lui Mart!'11 că ea trebuie să plece şi dispărînd înainte ca el să fi putut SD ne că merge şi el cu ea (poate că era năucit de tot ce văzuse) îl lăsă cu bătrînul care repeta „capul. a ^uebracho Herrado — murmură bătrînul. Căci dacă pe străbunicul ei. Era mai bine dacă-1 omorau şi pe el la Quebracho Herrado. Sigur că şi Patrick a vrut â rămînă şi a fost trimis la ferma La Horqueta. — Vorbeşte de Legiune.elului ° ^ '" se capacul şi-i arătă capul colo-Punînd' iiCm ^artm îşi acoperea ochii şi ea rîdea aspru.mizeria. Acolo femeile i-au dat primele îngrijiri pînă la sosirea doctorului Argeridi I-au scos vestonul. rugîndu-se cu lacrimi. ca pe fratele tatăl lui. P'\ rk a fost cuprins în acelaşi timp de o mare bucurie şi de re tristeţe. Olmos. Urlîndu-i buniculu' it ureche „povesteşte-i ce-i cu capul". Au descălecat hohotind de rîs şi beţi de veselie. disperarea. o moşie a familiei mele pe lîngă Pergamino. — Era mai bine dacă-1 omorau în Quebracho Herrado — murmură bătrînul.întîmplat minunea C să vezi ce ţi-e cu Destinul ăsta. înţelegi? Dacă l-ar fi omorît la Quebracho Herrado. capul". coniţă! lubeniţe proaspete!. Şi trebuie să ştii. prin fereastra salonului. au aruncat capul chiar aici. . pe cînd bietul locotenent delira şi desigur că se visa în ţara lui. îţi povestesc eu mai clep ^ Beresford le-a mulţumit pentru ce făcuseră pentru baia . dînd din cap ca un hopa-Mitică mişcat din poziţia lui de echilibru Apoi maxilarul i se agită. sublocotenentul Celedon' p. sigur că da. Martin se uită iar la Alejandra. Aşa se face că. Aşa gîndea şi colonelul Acevedo pe cînd . Dar e un copil!. ea nu s-ar fi născut şi acum n-ar fi fost acolo în od^" şi nu şi-ar fi adus aminte de trecut. Iar în clipa cînd englezii au trebuit să se predea. pe cînd Măria de los Dolores. don Demetrio şi. ca pe unchiul Panchito şi pe bunicul Patricio. — Asta ce mai e? . Iar pe cei care-i spuneau englezul sau Demetrio. ceea ce nu era toc-' . puştoaica hotărîse deja că patria aceea încetase să mai existe şi că urmaşii lui Patrick au să se nască în Argentina. 6a s unîndu a Alejandra se îndreaptă spre vitrină şi atunci el lapte^' ' P -i «lasă-te de chestiile astea de n SC aS Caseta deschi papă. îţi dai seama ce-a putut să însemne S°^T lui Beresford şi clipa cînd i-a sărutat mîna coanei Trinida ■ — O sută şaptezeci şi cinci de oameni — bolborosi ba nul. Asta s-a întîmplat în 1807. după cum povestea bunicul. dar 1-a tras pe ofiţeraş înăuntru. Don Bonifacio le dădu o parte din moşie şi Patricio îşi începu sarcina de a se converti în Eleme-tri. îi cam scărmăna. aflara c era nici mai mult nici mai puţin decît însuşi nepotul gener lului Beresford. pen-tni lucruri pe care le crede groaznice (marşul acela disperat.acg ne gîndim că toată lumea. deruta totală) dar care sînt infinit mai puţin groaznice «ca cele de care putea avea parte cu doisprezece ani mai tîrziu. „ ^^ forţele engleze ocupau oraşul Buenos S6p trick devenea prieten al familiei. pe cînd îl spălau cu apă curată şi cu rachiu şi-1 bandajau cu fese rupte dintr-un cearşaf. Toate astea. îi schimba comprese cu oţet. — Vorbeşte de colonelul Acevedo. 11181 oatia. nu i-ar fi tăiat capul aici. dînd din 79 — Aşa se face — îi explică Alejandra — că m-am printr-un nou miracol. Elemetrio. „Mai bine m-arfi omorît în Quebracho Herrado". cruri: la copilărie sau la Legiune. în clipa cînd spera să-şi vadă soţia şi copilul. în faţa casei sale. Apoi. s-au apropiat de fereastră şi-au strigat: lubeniţe. mom entul cînd simţea cuţitul în gît. Cred că nu are nici măcar şaptesprezece ani! se minunau ele. Mereu se gîndeşte la acelea. au aruncat capul însînge-rat al unchiului Bonifacio. dintr-o dată. sigur că da. dînd din cap. că dacă o femeie îşi bagă asta în cap nu există vreo putere în cer sau pe pămînt so poată împiedica. Un an mai tîrziu s-au căsătorit. plînsete interminabile etcetera. Apoi l-au pus în pat. ca pe colonelul A ^ vedo. Negrul ascultă cu părere de rău de micuţa stăpînă. 78 acesta să rămînă acolo pînă o să se vindece de tot.u. Desigur că Pa-116 v° -a întors la regimentul lui şi a trebuit să lupte împotri-trlC 1 r noştri. cînd a început să-şi recapete cunoştinţa. dar din alte motive. mos l-ar fi omorît la Quebracho Herrado. asa cum poruncea bunica străbunicului Pancho. au fost fericiţi şi s-au înfruptat din toate bunătăţile. atîrnă tremurător cîteva clipe. inclusiv familia mea. buzele lui bolborosiră ceva de neînţeles (ca şi copiii care repetă în minte ce au de spus) şi apoi spuse: „La Mazorca. Si mai rău a fost cînd oraşul a fost recucerit: sce-^'"rnestice. gîndeşte colonelul Bonifacio Acevedo în drum spre nord. sau l-ar fi decapitat în faţa casei. Acum aşa cred". şi cînd au văzut fereastra deschisă. cap. __ la loc capacul. fetiţa se îndrăgostise de junele venetic şi hotărîse că o să se mărite cu el. Şi ce curaj pe el! se văicăreau. a exclamat cu groază coana Trinidad. îmi spunea el.

Dormea. O coloană de o sută şaptezeci şi cinci de bărbaţi jerpeliţi şi tăcuţi (şi o femeie) galopînd spre nord. Iar sărăcuţa Escolâstica. săracul. după doi ani de dezamăgiri şi moarte. sau se gîndea la ceva? Poate că trăia viaţa aceea latentă . Şi o femeie. băiete. Şi biata Encarnacion a căzut ca moartă în clipa în care 1-a văzut. fetiţa unsprezece ani. Se simţea ca intrat încet.povesteau despre cuceriri. Lucia. Era tot ce mai rămăsese din falnica Legiune după opt sute de leghe de retrageri şi înfrîngeri.Şi Lavalle i-a privit îndepărtîndu-se cu n ea că gen ^ T? 6St' Pierzîndu"se m nori de praf. 1 « 1» ma J a asat ndant. unchiul Joa-quin. capul colonelului Acevedo în cutie şi cu nebunul care p nimeri pe acolo în plimbările lui. pe cînd Martin e paralizat de o teamă mută şi ciudată. Venea aici ] ^ nac. căruţaşul. şi de fapt a şi murit cu adevărat la cîteva ore după aceea. ' Pte~ Bătrînul încuviinţă şi rămase gînditor. îşi aduceau aminte de întîmplări din tim °î campaniei. oare. pe care mi-o amintesc înţepenită în curtea din spate. Asta-i. bînd ceai şi spunînd poveşti. Unii erau bătrîni. înspăimîntătoarea duhoare a generalului în putrefacţie. şi beau mate. aşteptînd clipa în care o să-şi vadă nevasta şi fetiţa. spune peste ţară că Lavalle e mort. numai să fie şi el prezent la sărbătoarea patroanei.• 1- . Duhoarea. Dar teama de a se întîlni cu nebunul îl paraliza. care ar fi venit si în patru labe.fugea spre nord prin strîmtoarea Humahuaca. maxilarul îi căzu iarăşi şi murmură ceva despre comandantul Hornos şi despre colonelul Peder-nera. dar pînă în urmă cu cîţiva ani. Mai mormăi ceva de neînţeles. în mijlocul camerei a leia aproape întunecoase. — O sută şaptezeci şi cinci de bărbaţi. nebuni. Ce s-o fi făcut cu atîţia negri cîţi erau prin cartierul ăsta cînd eram eu mic! Tomasito. ' ereu — Negrii îl iubeau mult pe Hornos. Eu acum nu mai ies. Le-a spus „o să mă ur armatei Ini P«" C. alăhir Om°S ['a Părasit' fir-ar al dracului. era şi bătrîna Encarnacion. Era ca şi cum spiri-doamn i ^^DQ^C^ conchistadori. Se gîndi că ar fi mai ^ plece. — Strigau lubeniţe proaspete şi era capul colonelului. Dînd mereu din cap. pentru că ştia că el nu putea face nimic care n-o s acela. cu o sută şaptezeci şi patru de camarazi (şi o femeie). hărţuit şi jerpelit. clătinîndu-si m capul. precum mulatrul Elizalde. îi mai rămîneau o sută zeci şi cinci de oameni. De pe perete îl pri-omnul acela pictat de Prilidiano Pueyrredon şi aaceea cu un pieptene mare în păr. Privi spre moşneag: maxilarul îi atîrna. şi-a pierdut minţile. Şi apoi iarăşi se face ziuă şi se aud împuşcături. încet într-un —re totul era ireal şi absurd. 7 __ O sută şaptezeci şi cinci de bărbaţi. în ariergardă. coborau cîţiva negri pentru a face de planton la congres sau la vreun alt serviciu naţional. Glasul cîntînd în tăcerea nopţii: Porumbiţă albă care zbori spre nord. da. Tomasito. foarte mult Si -la urmă. Şi tata spualului" curgeau parcă lacrimile privind cele două 81 escadroane ce se îndepărtau. tremurînd a încuviinţare. lovituri de lance si decapitări. dar bătrînul nu ştie asta. înfrîntşi nespus de trist. mai ales de sărbătoarea Sfintei Lucia. începu să moţăie. sau poate că nu vrea să ştie. fără să-şi mai revină. şi Toribia care era faimoasă pentru cum urzea şi răspîndea vorbele. Lucia era cea care pregătea ceaiul de mate pentru mama. consilieri şi preoţi tele uno ^ nesimţite încăperea şi ar fi sporovăit în voie Mreei.l n " ' plecina împreuna cu cocam oarnenii 1 P°. care a fost doica tatălui meu şi a unchilor mei. Dădu iarăşi din cap. ameninţarea lăncierilor lui Oribe. cu moşneagul acela centena . i?1 ^ îşi spunea că era mai bine să aştepte întoarcerea Ale)a 80 a întîrzie. I-au supus 1 munci umilitoare. Benito. Frigul din timpul nopţii îngheaţă puroiul şi opreşte cohorta de viermi. domnule. bătălii. dar neştiind că o să mai trăiască doisprezece ani. mereu spre nord. pe meleaguri îndepărtate. tata acceptă să-1 primească în casă. Apoi tăcu. Nu vor ajunge niciodată? Există oare un pămînt bolivian dincolo de trecătoarea fără capăt? Soarele de octombrie bate în creştetul capului şi face să intre în putrefacţie trupul generalului. — Au început să se cam rărească o dată cu preşedinţia 1 ■ Roca. Veneticii care au tot venit i-au alungat. cînd încă mai ştiam să umblu pe aici.

mai ales în familia lui Juan S"a h ta Âcevedo. care prea 6 sîntem mînă spartă si de sîntem unde sîntem (tuşi iarăşi). Am luptat pe cîmpiile din Chile.. aşa îi spunea locului Pe şiile Canuelas. Şi apoi. repetînd „da. cel puţin erau cu Rosas pe vremea blocadei şi nu ne-au iertat niciodată. cu ochii umezi. am auzit de atîtea ori strigătul lup fratricide. Don Juan Miller se căsătorise cu una din f°~ milia Balbastro. veneticul. La Caledonia. m îl cred. spre uni-ca lui realitate. domnule — spuse bătrînul tuşind şi cu glas răguşit. asprulge * Oribe? De care parte c adevărul? Ce frumoase erau acele vr 82 vergea Lavalle în uniforma lui de maior degrenadieri cînd fapinţ0? ^ j ţmai iotul era mai luminos atunci. păru să adoarmă. oarecum gînditor. care dacă n-au fost federali adevăraţi. domnule" e mai multe ori. Ca bun' că-mea. Tarquino. Toată lumea vorbea de el şi de faimosul Tarquino.. îşi trecu încet o batistă peste ochii care lăcrimau.. Aşa că englezul Miller a trebuit să înghită ani în şir bobîrnacele astea de la toţi. domnule. în aceşti doi ani nefericiţi. despre englezul Miller. Nu ca noi. Aşa că era luat des în t~ vfa că. Miller. omenia. Rîse din nou şi tuşi. editor şi cu ochii umezi. care şi ea se pricepea la armele cu ţeava lungă. Că noi aveam din belşug darul ăsta de a fi batjocoritori. spunea tata. Dar despre ce vorbeam? — Despre englezul Miller. Poate am săvîrşit mari greşeli şi cea mai mare dintre toate e faptul că l-am împuşcat pe Dorrego. prin '30. dar nici un om cu bun simţ nu i-ar putea nega buna-cre-dintă. Am luptat în o sută cinci bătălii pentru libertatea acestui continent. — Despre ce-ţi vorbeam? — Despre taurii de rasă. despre tauri. şi. Misia1 Dolores Balbastro. şi în Peru. Chiar aşa. Chiar şi acum.. dînd din cap ca si cum ar fi aprobat un interlocutor invizibil. A curs atita sînge pe pămîntul Americii i j va cînd acum. în lungul şi în latul nefericitei noastre patrii. A curs atita sînge pe pămîntul Americii atîtea înserări fără speranţă. Dar el zîm-bea.şi tăcută a şopîrlelor în lungile luni de iarnă. excelent s Muncitor şi strîns la pungă ca toţi scoţienii. sub ordinele generalului Bolîvar. domnul meu.pentru zariii si e-rtlZez că ideea ameliorării şeptelului îşi avea partiV f fTSarii ei'Cel care a mcePut a fost englezul Miller. Privind spre realitate. Fiindcă scoţienii ăştia sînt la fel de neînduplecaţi ca şi copacii de nandubay2 şi tare îndărătnici şi încăpăţînaţi. dar continuă: __Pentru că despre Lavalle. Tuşi.. Apoi spuse: .. băiete: pentru că ştiu că multe certuri au Tloc în familia noastră din pricina lui Rosas. mai ales de don Santiago Calzadilla. Trupul îmi putrezeşte pe calul de luptă. şi de atunci aVU. dar asta e tot ce ştiu. cavalerismul. şi cînd venea acasă. băiete. să ne treacă prin lănci. 83 la ferma La Caledonia. despre Tarquino. care a fost membru în Sala Reprezentanţilor şi alţii. Dar oare cine e stăpîn pe adevăr? Nu mai ştiu nimic decît că pămîntul acesta crud e ţara mea şi că aici trebuia să lupt şi să mor. băiete. din urmă vine Oribe. — Aşa e. precum Evaristo. de multe ori a condus lupta împotriva atacuril indienilor şi trăgea chiar cu carabina ca un bărbat. să ne extermine.. pentru Piatra cea Mfl cînd acum. Şi omul o ţinea pe-a lui cu îmbunătăţirea şeptelului şi nimeni nu se putea să-1 abată deaici. Dar atunci ştiam pentru ce luptam. A fost o femeie t energică. viaţa aceea aproape de eternitate. oa a luptat el cu mine în Armata din Anzi? Viteazul.. — Da. Da. Un zgîrie-h ^X' ca să nu mai umblăm cu ocolişuri (rîse şi tuşi de mai ^' ori). Pedernera gîndeşte: douăzeci şi cinci de ani de campanii de"'P de victorii şi de înfrîngeri.. faimosul Tarquino. — Aşa e. şi-şi vedea de ale lui. Erau nişte femei în toată legea şi sigur că se cam obişnuiseră cu viaţa aspră. gata să ne tai turor capetele. Iar dintre aceşti Acevedo s-au ridicat mulţi fpderali adevăraţi. Vicente şi Rudecindo. se poate spune tot ce vrei. ^realitate ce se organiza după legi cît se poate de ciudate. ca Marianito. dezinteresul. don Santiago Calzadilla ne spunea tot felul de poveşti hazlii despre poznaşul acela.ărtit familia în două tabere.. wfp tam pentru libertatea continentului. om tare chiţibuş a" dedat la bîrfeală. Apoi am luptat împotriva forţelor imperiale pe teritoriul brazilian. Tuşi şi mai dădu din cap de cîteva ori. sub ordinele generalului San Martin. că / te ava Prin '32'după CUm Povestea tata' chiar aŞa. creolii. totul era frumos ^ pe care le purtam.

Şi-ţi dai seama ce neli-n°l" domnea în casa părinţilor mei. izolat de ani. trăind în fundul unui puţ. amintindu-şi de negn. clătină din cap şi păru că adoarme. Bonifacio. şi unchiul Panchito.. fără să-i pese de el şi de nimeni din vremurile de atun . valcade. Martin se uită din nou spre uşă. i-am salvat trupul. Şaizeci de leghe de retragere în-airjită. tăicuţul se mărginea să-i asculte şi să zică din cînd în cînd: ca să vezi dom'le. cu de culoare roşie. josnicului şi scîrbosului porc de cîine unionist Lavalle". apărînduse cu focuri de armă vreme de şapte zile de fugă. dar mai a e amintirea trecutului.M-i-l mai amintesc încă pe cînd se întorcea călarel]1 A™atăîn Jardin des Tuileries sau pe Champs Elysees. băiete. fiul maiorului Danei din CI/M a ^aPoleon. O groază de femei. Pentru că erau pierduţi şi nu se mai putea face nimic altceva: nu mai puteau nici lupta împotriva lui Rosas. Şi acum du'i opt sute de leghe de tristeţe. dar se trezi de îndată şi continuă: — O să-ţi spun într-o zi povestea ciudată a bunicului meu. Dădu iar din cap şi adormi o clipă. pe altele le-am auzit de la tăicuţul. Aşa că atunci cînd veneau să bea mate cu el generalul Hornos sau colonelul Ocam-po. Să nu ere ' cumva că taică-meu nu-i recunoştea meritele. Ce e sigur e că familia noastră a rămas împărţită din cauza tiranului. ca să-l dezonoreze. nici altceva. şi unchiul meu de al doilea.— Familia lui Evaristo nu ne-a iertat niciodată. Păru că se trezeşte şi zise: — Unele lucruri le-am văzut cu ochii mei. care nici măcar nu-1 auzea şi probabil ca ni nu-1 vedea: bătrînul îşi urma viaţa lui subterană şi mister oasă. Şi o groază de femei. Unde plecase Alejandra? Ce făcea în camera ei? ¥ spunea că dacă nu plecase era pentru că nu voise să-1 lase sm gur pe bătrîn. să ajungă în Bolivia. dar mai ales de la mama.. cită vreme a trecut de atunci. peste nuri şi munţi.(•)■ 1 2 Apelativ de reverenţă în America Latină: doamna mea y . Şi asta numai pentru asta. Ba mai plecase şi bunicul meu.. Chiar cînd l-au decapitat pe unchiu' meu. acum merg alături de trupul lui în r>u~ trefacţie. Brandsen şi Rauch. de capete tăiate şi de întîmplări de pe vremea ^ unii. !f n Patricio. Ar fi tăiat capul cadavrului. Copac din America de Sud. cel mai mic dintre ei. Nicioda a. sau. cîte v' t^ şi înfrîngeri. Viei. chiar dacă apăra drapelul Jtirru roga cruzimea rece şi rafinată. Şi niciodată nu l-am mai părăsit. de surzenie şi de presbitism. (». Aşa că la fermă nu mai rămăsese decît unchiul Saturnino. ducîndu-l cu oa nil mei cale de optzeci de leghe. Aşa că trebuiau sa salveze cu orice preţ cadavrul generalului.. cînd i-au tăiat capul unuia. inea ' logodit cu Isabelita Ortiz. Ca un afiş pe care ar fi scris „acesta e capul sălbaticului. pe care nu-1 chema Olmos ci Elmtrees şi care a ajuns aici ca locotenent în armata engleză.de utea să-ţi mai povestesc mii de întîmplări din vre-^°ate eea. urmărit de d man. cînd 1°^ cunoscut şi mi se părea un vultur imperial în fruntea regiment i""-de cuirasieri. foarte tare şi inflexibil (/ii. 84 ■■ ni totul era o grozăvie. Ciudată poveste. rele săh" "^ *mCă Pe NaPoleon urmat de veteranii lui cu legendamc >i eranT°?Oiate'lar apoi' dnd totul se sfîr?ise> cînd Franţa nu a'mntul Libertăţii şi eu visam să lupt pentru popoarele Mm îmbarcat ca să ajung pe aceste meleaguri împreună 85 cu Bruix.. cîţi morţi şi dt sînge! Seara aceea din 1825. Dar dintr-o dată. ce se interpunea ca un perete neg vis. l-ar fi trimis lui Rosas şi l-ar fi înfipt în vîrful unei lănci. Şi mai trebuiau să meargă patruzeci pînă la frontieră! Cinci zile şi alte patruzeci de leghe. aşa e. Era un fricos. îsi trecu din nou batista peste ochii umezi de lacrimi. din familia mimozaceelor. mai ales din anul '40. Aproape fără odihnă. ţi-am spus povestea lui don Patricio?.. cînd cu invazia. Nu rămăsese pe loc din . pentru că tăicuţul era un om posac şi rareori vorbea.). ca acum. îndreptîndu-ne spre neant. pe cînd ei îşi aduceau aminte de vremurile de demult şi de Legiune. dar nu se auzea nici un zgomot. pe jumătate neam cu ^^vr-rneni nu putea dormi liniştit. cumetre. Bardel. însă spunea . cu mama singură după m?tata se înrolase în Legiune. care luptaseră alde Napoleon. Şi cu oamenii lui Oribe pe urmele lor! Şi tata povestea că soarele de octombrie era foarte puternic. un puşti încă. Şi atunci am plecat cu el în războiul din Brazii • cînd a căzut ucis la Yerbal. Doamne. Generalul putrezea repede şi nimeni nu suporta mirosul la o distanţă de şapte poşte împrejur. arnu C1°mandGntul Alejandro Danei. tuşi. cred şi eu (rîse şi tuşi). spuse: __Şaizeci de leghe. şi nu spiritul lui naţiona • ^QU^ oar6/ să-l asasineze pe Quiroga? El era un pervers ^ ^ fugit la Caseros. Dădu iar din cap şi deodată începu să sforăie. fără doar şi laş.

consideraţie pentru ba 86 ' din pricină că era paralizat ca de un fel de frică în faţa p a traversa acele regiuni din realitatea în care se părea tiVel"■ c bunicul. ăzjt de strămoşii de pe pereţi. Priveşte printre lacrimi truvi 1 şi diform al şefului său. Numai patru sau cel mult cinci zile de galop. * ' ci crUf ^ Bc. Şi pişicherul nu se înşela. Aşa că după două e de mer s. acoperind retragerea lui Lavalle. căci aşa se chema micul fort care acum e satul Căpitan Olmos. Avu impresia că-i aude pînă şi respiraţia Atunci. şi în a treia zi au trebuit să desprindă Cc. că lui îi ajungeau pînă peste cap vacile şi indienii şi că nu mai avea timp de politică (rîse uşor). Colo "T3 Să desPrindă carnea de pe oase? Cine poate s-ofacă? lul tandro Danei o s-o facă. Era o lume că trai ^ bolnavă. pri-6 . mai rămîneau treizeci şi cinci de leghe. îl pun lînox -ţul Huacalera. care nu era prost — cum ar fi putut să fie! — n-a crezut niciodată în vorbele lui (rîse iar). aspri şi gînditori îl vesc şi oamenii jerpeliţi. Apoi. cu împuşcături în urma ta. că era mare pişicher! Pentru că într-adevăr. se întoarse la scaunul lui şi se aşeză. tot atît de 0115 er -7ătnare ca visul. Ar fi putut fugi. Şi aşa se săvîrşi pe meleagu acestea bunicul meu. Nu mai sînt decît treizeci şi cinci de leghe. murmurînd: „Armistron. Da. încet. domnule (cine?) — Ah.trînul dădu din cap. Dar Restauratorul. se sculă şi se îndreptă spre uşa se Alejandra. Au să-i ia numai "iciodar™*™'Spme cineva-Dar mai ales caPlil: Orihe nu va Pune One lmmfe caP' Codată n-o să-l poată dezonora pe general. Mereu înspre nord. distilînd oribilele scursori ale putreziciunii. că el credea că ar fi conspirat cu alţi fermieri din Salto şi din Pergamino. 87 Atunci dau jos trupul generalului. neîndrăznind să deschidă. __Nu mai erau decît treizeci şi cinci de leghe — murmură dintr-o dată bătrînul. se sculă de pe scaunul pe care tuse ca ţintuit în cuie şi început sa se îndepărteze pe nesim-A bâtrîn. Şi ce le-ar . speriat. adunaţi în cerc. Totuşi. mai mare cu un an. A părăsit-o cînd au venit federaliştii. că e un loc foarte înalt şi aerul e foarte curat. da. funcţia de alcalde. don Patricio Olmos. tatăl meu. ar putea da nas în nas cu unchiul Bebe sau că bă-=. pe cină colonelul Danei îngenunchează alăt el şi scoate cuţitul de vînătoare. Nefericită campanie. asta-i. pînă au venit federaliştii. femeia de serviciu. căci bunicul aflase vestea că alcaldele din La Horqueta primea ordine de la donjuan Manuel să nu-1 scape din ochi pe englezul Olmos (rîsete şi tuse). bunicul se ţinea de conspiraţii şi asta s-a văzut cînd generalul Lavalle a debarcat la SanPedro. cu hoitul acela umflat şi puţind cale de multe leghe împrejur. De la Jujuy pînă la Hua-calera. S-a prezentat acolo. campania din '40! Bunicul a rezista la Quebracho Herrado pîna la ultima ghiulea. => o da. ar fi putut fi trează. uitîndu-se la cutia din v /g Ajunse astfel la uşă şi rămase aşa. dar bătrînul tot nu se trezi. care pute. aşteptîndu-1 să iasă cu clarinetul în mînă. şi dintr-o dată adormi adînc 88 XIII Martin aşteptă o vreme. Şi cînd o tul era pierdut. printre vechiturile bune de scos la mezat. Şi spunea cui voia să-1 asculte. poate pentru ca vorbele lui să ajungă pînă la Rosas. Pe urmă a fost alcalde. In noaptea liniştită se pot auzi copitele cavalcadei nălucă. încet. care pe atunci avea optsprezece ani. nebunul şi chiar şi Alejandra.rnea de oase. dar n-a vrut. că acum adormise cu adevărat şi atunci. UL"'d să nu facă zgomot. douăzeci şi patru de leghe. fiule. Tot printre lacrimi. trUpJnelul Peder"ero ordonă popasul şi vorbeşte cu camarazii: oasele ^ SCOmPune> duhoarea e îngrozitoare. cadavrul se umflase şi duhoarea se simţea la mai ^ulte leghe împrejur. spunea tata. Trei zile de mers în galop întins prin trecătoare. a tras ultimul obuz şi a spus doar atit „ că măcar a scăpat generalul". absurdă şi fragilă ca visul. Mereu înainte. în august '40. Dar despre ce vorbeam? — De cînd a părăsit funcţia de alcalde. şi unchiul Panchito. înfige cutit *i în carnea putrezită. cu caii şi cu cei doi băieţi mai mari pe care-i avea: Celedonio. îşi spun cu toţii ca să-şi mai dea curaj. Pentru că în trecătoare soarele bate cumplit. Şi închipuie-ţi că nu se lăsa înşelat. dacă au noroc. Dădu din cap şi spuse: — în timpul guvernării lui don Bernardino l-au numit că pitan de miliţii în Guardia de La Horqueta. încet. căci se iviseră zo-dimineţii pătrundea în camera lui don Pancho. Armistron". îi era tare teamă. Se apropie şi îşi lipi urechea de o crăpătură: i se "rea că nebunul stătea de partea cealaltă.

Atunci. îşi zise Martin agitat. ţinea faimosul clarinet. O indiană foarte bărrînă spăla ceva într-o covată. Bătrîna nu-i răspunse. după era obiceiul în acele " nu lini la 89 Tot gîndindu-se la astea mai trecu o vreme şi el asculta mereu. ar fi fost mai bine aşa. putea să umble liber prin cum or-. dar abia perceptibile) şi se îndepărtă pe coridor. l-ar fi găsit fi putut să-i explice. Nebunul îl privi multă vreme în tăcere şi apoi. de data asta de neconfundat: erau paşi grijulii şi rari. fără să zică nimic. Cînd . chiar dacă nebunul intra. cu chei lungi de vreo zece centimetri. le-ar fi spus. dar cu capul enorm şi alungit ca un dirijabil. Se gîndi că dacă nebunul era prin preajmă. temîn-'ă o să se trezească şi o să-1 caute. Apoi îşi văzu de spălat. o faţă slabă şi colţuroasă. sau i se păru că aude un zgomot. Aproape că-i veni să scoată un strigăt. îşi zise că o fi dormind. desigur spre camera lui. cu nasul puternic şi acvilin. deschise uşa cu curaj. 90 îl urmări. fără să ştie ce atitudine să ia: pe de o parte. şi se îndreptă spre scara în spirală. se întoarse cu unduiri uşoare (ca ale copiilor de lăutari. Avea o broască mare. cînd auzi un scîrţîit. . Cum nu se mai auzea nimic deosebit. care se oprise nehotărît cîteva clipe. cu privirea ei misterioasă şi de nepătruns. „Justina". spre curtea interioară care era acum bine luminată de revărsatul zorilor. îşi lipi urechea de uşă şi ascultă cu încordare: nu se auzea nimic. Apoi se gîndi că în casa aceea nimic nu putea să atragă atenţia si. ca să urce în Mirador. în fine.mşiruire de note. îşi lipi din nou. totuşi. Auzi. şi pentru o clipă se retrase de lingă uşă. „O fi surdă. n-ar fi putut să nu-1 audă şi să nu se pună în gardă. Cu mîna dreaptă pe clanţă şi cu inima bătînd să-i spargă pieptul. încercă să distingă cel mai mic zgomot sau scîrţîit suspect: de data asta nu mai auzi nimic. ca don Pancho". de indiană. ca şi cum cineva s-ar fi apropiat de aceeaşi uşă. In mîna dreaptă. cum întîlneşti adesea la nebuni. Ajunse la uşă şi ciocăni. care pe vremuri fusese bleumarin şi pantaloni de flanelă gri. Se auzi şuieratul îndepărtat al unui tren. ca şi cum totul ar fi fost cît se poate de firesc. Iar nici un răspuns. în afară. încet. 'e de alta. ciocăni din nou. se uita spre locul unde se afla don Pancho. Dar se scurseră cîteva clipe fără să-i răspundă cineva. căci "mul se trezea. Martin era paralizat de frică şi nu izbuti să scoată o vorbă. Dar se pomeni mergînd spre fereastra Miradorului. aşteptă în tăcere. stătea nebunul. ochii ficşi şi halucinanţi. cu ochii de un cenuşiu verzui al celor din familia Olmos. Zgomotul pe care-1 făcea clanţa deschizîndu-se i se păru infernal. şi era gata să închidă. îşi zise Martin. încercînd să pară calm. — Bună dimineaţa — salută el. urechea de uşă şi. de aceea. ca Escolâstica. cu părul vîlvoi. Avea o faţă scofîlcită şi suptă. Era un bărbat trecut de patruzeci de ani. Dar ce mai putea face acum? Mai decis în faţa faptului aproape consumat. de o'întîmire cu nebunul. la urma urmei. dar de cealaltă parte. care lui Martin i se părură interminabile. se temea să deschidă şi să dea cu ochii de nebun. Rămase aşa multă vreme. gîndi Martin speriat din nou. cu unchiul Bebe. Martin. aminte că Alejandra îi spusese că nebunul era ! mulţumea să cînte la clarinet.fi putut spune? Am venit cu Alejandra aseară . nu trebuia să se teamă de nimic. concentrîndu-se. în faţa lui. se apropie de crăpătura uşii şi o strigă pe Alejandra cu glas tare. Aşteptă cîteva clipe şi apoi. încet. „Nebunul". fără cravată. atîrnînd. pricepu că trebuia să fie cît mai natural. vreme de cîteva secunde. Dar. hieratic. începu să apese clanţa. Cămaşa îi era ruptă şi în general părea jerpelit şi murdar. u ■ mcnis îritr-una din camere. Purta un sacou sport. îşi dădu seama că mai bine ar fi să plece. să repete . cum se foloseau pe vremuri. cu barba nerasă de mai multe zile şi cu haine destul de ponosite. poate. nişte paşi pe coridorul spre care dădea uşa. Martin mai că nu o luă la fugă în direcţia contrară. mai liniştit de astă dată. Sau poate că nebunului a i se dea nici un fel de explicaţie. cum nu răspunse nimeni. temîndu-se să n-o vadă deschizîndu-se brusc şi să nu-1 găsească într-o postură atît de suspectă.

Aşa cum o stafie e mai absurdă în cursul zilei. atît de indiferentă încît nici măcar nu se obosise să întrebe cine era şi ce făcea un străin care ieşea din casă şi apoi urca pe Verandă. Şi că făcea aşa în mod curent. Ce avea ea cu orbii? în orice caz. O luă nehotărît spre Montes de Oca. însă cînd i se obişnuiră ochii. ca şi cum s-ar fi întrebat pe el însuşi. Poate că a trebuit să plece pe cînd el stătea cu bunicul Pancho. se gîndi. îşi spunea el. Dar atunci. merse vreo două sute de metri. apoi se opri iar. Privi înăuntru şi încercă să o vadă pe Alejandra. de ce nu-i spusese nimic? în fine. Apoi se îndreptă spre scară şi începu să coboare cu grijă. ca un vis: bătrînul aproape nemuritor. mai ales. puţin contează cum se întîmplase totul. uitîndu-se spre casa familiei Olmos. capul coman91 dantului Acevedo în cutia de pălării. plin de o nouă speranţă. numele pronunţat de ea o singură dată. Dar nu merse mult şi se opri iarăşi. să mai prindă curaj. cu pereţii dărîmaţi şi scorojiţi. după toată povestea aia cu Marcos Molina. în clipa cînd el voise să o facă. făcu cîţiva paşi spre casă. povestea căpitanului Elmtrees. pătrunsă fiind de teama cu care unele popoare evită să numească divinitatea? îşi dădu seama. probabil. Era cît se poate de încurcat şi nu ştia ce să facă. pînă cînd îşi aduse aminte de două lucruri ce-i atrăseseră atenţia la un moment dat şi care începeau să-1 preocupe din nou: Fernando. uşurat dintr-o dată: o fi ieşit să se plimbe. pe cînd încerca să-şi mai pună gîndurile în ordine. Uşurat. i se părea prea brutal. De ce nu-1 lăsase să plece în momentul acela? Nu. de unde putea lua autobuzul. Se hotărî s-o ia pe jos. de asta nu se îndoia. cine era Fernando ăsta. cu tristeţe. Aşa era ea: imprevizibilă şi zbuciumată. se întrebă în sinea lui. şi. ce-o mai fi şi asta? Noaptea petrecută în casa aceea i se părea acum. Ceea ce îl preocupa şi îl intriga mai mult era absenţa Ale-jandrei. Doamne. Traversă curtea din dos. strada străveche îi îngădui să-şi pună cît de cît ordine în gîndurile contradictorii. Oare ce anume? In lumina zilei căsoiul era şi mai prăpădit decît noaptea. Dumnezeule. părerea ei de rău după aceea. Sau pur şi simplu plecase să se plimbe pe străzi? Da. Asta însemna că avea un loc unde să doarmă. privind în pavaj. spre Martin Garcia. ca Alejandra. să mediteze. bătrîna indiană. atunci. unchiul nebun cu clarinetul şi cu ochii lui halucinanţi. totul era cu putinţă. Dar. cu grilajul ruginit şi cu poarta aproape căzută. era ceva important. pentru că atunci l-ar fi lăsat să plece. la urma urmei. contras-tînd mai tare decît noaptea cu fabricile şi coşurile ce i se zăreau în spate. în semiîntunericul ce mai stăruia înăuntru. Ceea ce conta era faptul că Alejandra nu-şi petrecuse noaptea în Mirador. o fiinţă ciudată. da. la lumina Zilei. Cîteva momente rămase ca prostit. Pînă la urmă ochii lui Martin se opriră asupra Miradorului: i se păru singuratic şi misterios. surdă şi indiferentă la toate. al cărui nume părea că nu voia să-1 rostească. că-1 despărţeau de ea prăpăstii întunecate şi că. incapabil să facă ceva. îşi dădu seama cu surprindere că fata nu era acolo. 92 si reacţia ei violentă în momentul cînd el adusese vorba despre orbi. pe Isabel la Catolica. chiar şi pentru ea însăşi. Se întoarse. întrucît nu se putea presupune că în noaptea aceea se petrecuse ceva deosebit.ajunse în faţa ei îşi dădu seama că perdelele nu erau trase. Privi spre grilajul ruginit ca şi cum ar fi aşteptat ceva. de ce se apropiase de el în parc? De ce-i spusese că avea nevoie de el. se vede că totul era imprevizibil. pentru că rămăsese ca paralizată. întîmplarea aia de pe plajă şi ideea de a se face misionari în Amazonia. Alejandra însăşi. pur şi simplu. se miră: şi adică de ce să aibă nevoie de mine? . Unde îşi petrecuse noaptea? îl dusese să-1 vadă pe bunic numai ca să scape de el? Nu. o să-1 despartă totdeauna. povestea incredibilă a Escolâsticei şi nebunia ei. Să fie oare misteriosul Fernando orbul cu pricina? Şi. în stare să se plimbe noaptea pe străzile singuratice ale periferiei. ocoli casa prin grădina laterală în ruine şi pînă la urmă ajunse în stradă. cu bălăriile ce năpădiseră grădina. că aveau ceva foarte important în comun? Mai merse nehotărît cîţiva paşi şi apoi. începu să se gîndească pe îndelete: era imposibil să meargă la Montes de Oca şi să ia un autobuz. De ce n-ar fi fost aşa? Oare nu se cunoscuseră într-un parc? Oare nu trecea ea adesea pe la băncile alea unde se întîlniseră pentru prima oară? Ba da.

XV O făcuse inconştient. se gîndea la Alejandra şi la dispariţia ei pe terenul lui Se-guel. D'Arcângelo. era exact pe dos decît filozofia pe care o predica. spune şi tu. pentru a nu ştiu cîta oară. cu mărul lui Adam oprit la mijlocul gîtului. Dădu de mai multe ori tîrcoale casei din Barracas. bă. şi Humberto J. la care Tito răspunse printr-un zîmbet pieziş şi plin de amărăciune şi. cu ochii fulgerînd de indignare. mohorît şi trist. vorbindu-i de vremurile de demult. sosi Chichin cu sticlele. Şi pe cînd din pură bunătate îl îndemna pe Martin să-şi termine vermutul. vreo cinci sute. cînd i-au transferat la noi pe Bransen şi del Crucero. totuşi. ci oricine ar fi avut un dram de minte. D'Arcângelo fără scobitoare şi fără Critica făcută sul în mîna dreaptă. 1 Parcă direct în stomac. Apoi împături din nou Critica. îşi spuse trist că ea nu-i împărtăşea dragostea. de Epoca de Aur. aştepta răspunsul: zîmbea ironic. Chichin. Chichin! să fi văzut . ţîcă. şi-i comandă un Cinzano cu bitter. cu şapca pe cap şi cu bretelele lui colorate. Eram în plin scandal iar Martin. aşa cum îi era obiceiul în asemenea momente. nu se înşela). Prin '915. Dar nici atunci n-ar îndrăzni. sorbi cîteva înghiţituri şi se închise într-o tăcere întunecată uitîndu-se. cu memoria lui infailibilă. Hum-berto J. îi spuse să intre. i-au spus. pe cînd mărul lui Adam rămăsese în suspensie. pe care n-ar fi folosit-o drept răspuns unei înfăţişări reale a unor fapte exterioare. ochii lui mici şi ironici. dar între timp îşi aranja cravata ponosită şi trăgea de mînecile sacoului jerpelit care dovedeau că el. îl întrebă şi pe el: tu. Rămase uitîndu-se ţintă la Chichin ca 94 i cum ar fi pîndit cel mai mic semn de împotrivire şi cîteva clipe totul rămase nemişcat: omuşorul lui D'Arcângelo. lovi în ea cu mîna lui aproape descărnată şi. Şi după o tăcere pe măsura enormităţii au" zite. Mare învălmăşeală mai era în capul lui! XIV Multe zile nu mai avu nici o veste de la ea. ca pe cîinii lui Pavlov. ca şi cum nu ar fi ştiut lecţia. dacă avea nevoie de el. asta nu era nici într-un caz în felul în care el avea nevoie de ea. Martin se uita la el fascinat. şi acum spuneţi şi voi dacă n-a căpi^ toată lumea în tara asta. eh. aranjîhdu-şi cravata ponosită. Dacă măcar 93 ar fi fost Bucich acolo. zise ştiu eu. Şi în vreme ce Martin. sigur dinainte că o să greşească. Dar el ştia că pricina era cu totul alta. Cuvintele PIZZA FAINA nu-1 izbeau în cap. pînă cînd Tito îl văzu şi. bă. cu scobito-rile lui în chip de ţigări şi cu Critica făcută sul în mîna dreaptă. şi de mai multe ori privi de departe grilajul de la poarta ruginită. îl întrebă ştii cît au dat pentru ăsta?. Cu mărul lui Adam proeminent urcînd şi coborînd. din pură timiditate. bea din vermutul care ştia că o să-i facă foarte rău după cele două zile de post.Se simţea îndrăgostit nebuneşte de Alejandra. Şi că. acolo. pe cînd el desfăşura ziarul gata deschis la pagina sportivă. Ce te puteai aştepta de la nişte jucători care se cumpărau şi se vindeau? Privirea îi deveni visătoare şi începu să povestească. Nervos şi neliniştit ca întotdeauna: scobindu-se în dinţi. Apoi se întoarse la tema s lui favorită: acum nu mai există fotbal. dar acolo ajunsese. îl recunoscu. Colac peste pupăză. întrebare la care Martin făcu 0 mutră speriată. ca unul care ar vrea să aibă „semne particulare". cînd el era un puşti atîtica. mai cunoscut sub numele de Tito. îi făcu semn cu Critica făcută sul. Tito. nu izbuti să scoată o vorbă. şi lansă bomba opt sute de mii. ţinînd sticla de vermut în aer. asemenea unui profesor ceşi pune în vitrină aparatul după o experienţă terminată. în faţa vitrinei de pe strada Pinzon. E singura lege a vieţii: să strîngi la ciorap. să-ţi vinzi pînă şi sufletul. ca un agent de circulaţie. fiindcă numai un mistificator necioplit ar putea avea pretenţia să fie Humberto J. Era acolo Chi-chin. şi spune ca lumea. gîndindu-se că în orice clipă ar Putea să leşine. întor-cîndu-şi spre el faţa prelungă. cu nasul lui încovoiat şi ascuţit. apropiindu-se de Martin pe deasupra măsuţei de marmură. ţîcă. privirea atentă a lui Martin şi Chichîn cu şapca lui şi cu bretelele colorate. mă duceam la stadion cu unchiul Vicente. lui Martin i se păru dintr-o dată că discuţia se muta undeva în largul mării. Humberto J. cine ştie cînd o să se întoarcă. să se aşeze. îşi mai pierdu şi slujba de la tipografie: o vreme n-o să mai fie de lucru. cu scobitoarea lipită de buza de jos. Tito turnă sifon fn vermut. Şi apoi. Ascultă-mă pe mine. pe cînd D'Arcângelo. şi cu toate că 1 se mişcau buzele. al lui Ministro Brin. oarecum fericit (pentru că demonstra în ce măsură el. cît crezi că au dat pe damblagitul ăla de Cincotta? Şi pe cînd celălalt servea Cinzano-ul. două. Avea ceva de pasăre. Din fericire. D'Arcăngelo. şi nu numai Martiri. îi luă de martori ei. pînă în '23. poate o fi în sud. şi cu ochii puţin prea depărtaţi de cele două părţi ale unei feţe aplatizate şi osoase. D'Arcângelo. Instantaneul ciudat dură o secundă. spre strada Pinzon: privire abstractă şi într-un anume fel complet simbolică. D'Arcângelo îi spunea: Trebuie să aduni lovele.

continuînd apoi să şteargă paharul pe cînd Tito spunea ezact. mişeîn-du-1 spre măsuţă şi repetînd cunoscutul lui aforism. Şi se-ntoarce Seoane cu braţele deschise. trase de mînerile sacoului şi se întoarse spre Martin cu faţa tristă. pe cînd Martin. adăugă: Citeşte ziarul şi-o să vezi ce se întîmplă cu un anumit birou. care a văzut fotbal de mare clasă aranjîndu-şi cravata şi privind spre strada Pinzon cu indignare. începe repriza a doua. Aicca-i. adăugă: în ţara asta ori căşti ochii. Dar. Dar. Ortiz: şperţ şi escrocherii. Ce echipă. cea mai rapidă extremă de-a călcat vreodată pe stadionul naţional. faimosul Calomino. Colomino. arătînd cu degetul mare în jos. cum s-a şi văzut cînd a jucat ca extremă dreaptă. Şi cu asta a spus tot. Şi rămase gînditor. ?< 96 fii atent că cu sînt din ăia care cred că un joc spectaculos e ceva ce-ţi umple inima de bucurie şi pe care suporterii îl răsplătesc. cînd a jucat la centru. Milităroii ăştia întotdeauna . ţîcă: negrul Seoane întruchipa toată şiretenia clasică creolă pusă în slujba sportului nobil. Şi-o să vezi că. şi Lalin îi zice. care a fost o vreme stîlpul Diavolilor Roşii. Da' aşa-i lumea şi la urmă tot golu-i mai important. văzîndu-şi apoi iarăşi de treabă pe cînd Tito repeta ezact. ce mă-sa. Ortega. ce-i drept e drept. chiar şi pe vremea lui Târască juca de sclipea marele Seoane. Cortella. Şi la fel despre Pedro Leo Journal. D'Arcângelo. — Ce vremuri! — murmură el pentru sine. Şi cu toate că Racin a cîştigat campionatul. bă. tot un drac e şi cum au spus Poroto şi El Rengo dar ce spui D'Arcângelo comentă ironic iar treaba cu Tucolesco ăsta e tot o şarlatanie. este locuit mai cu seamă de genovezi sau descendenţi ai acestora («. Dar Domingo Taras-coni? Marele Târască a fost unul din marii golgheteri ai fotbalului amator. repetînd lecţia): De Io Santo. ţîcă. intră şi bagă gol. stîngtt juca dur şi făcea combinaţii nu cine ştie ce dar de efect. inventatorul celebrei biciclete pe care atîţia şi atîţia au vrut s-o imite pe urmă. Lalin i-o pasează. da' ce mă-ncălzeşte pe mine. Şi asta ţi-o spune Humberto ].). mesteeîndu-şi scobitoarea şi privind spre strada Pinzon. Lopez. ori te ia dracu' . ameţit. Am să fiu sincer cu tine. zise iar Opt sute de mii. Dreapta avea un joc ca la carte. îşi aranja cravata. Priano.. ce vremuri! adăugă el. toată problema fotbalului creol. ori te uiţi la lună. Fiindcă pe vremea cînd eram atîtica. Ştii cum i-a zis Americo Tesorieri? Regele careului duşman. Cerezo. într-adevăr. din Buenos Aires. am ieşit pe locul Cartierul suburban portuar La Boca.cum am format prima pepinieră! la care Chichin. lovind cu palma peste ziar. îl vedea ca într-un coşmar pe bătrînul Don Pancho Olmos vorbind de Legiune. Era o forţă ăsta. ţîcăl Marele Tesorieri. iar pe urmă. Eh! Chichin! la zi cum am făcut echipa cu care am cîştigat cupa la care celălalt răspunse. Elli. iar ceilalţi răspunseră eh. Aici totul e o problemă de şperţ. cine făcea învîrteli? Acelaşi lucru: Şperţ şi escrocherii. dar adresîndu-se simbolic lui Martin (pe cînd acesta începea s-o vadă. ca şi cum s-ar fi referit la măsuţă. isteţ şi vînjos. privind în tavan. că doar n-o să ne credem buricul pămîntului. la pauză. După aceea revoluţia din '45. Şi-acum fii atent aici la ce-ţi spun eu: linia de atac avea doua aripi dejuca în două feluri. pe Alejandra dormind în faţa ochilor lui) gesticulînd cu ziarul făcut din nou sul. Ce vremuri. cu ochii închişi. bă. cu ochii închişi şi cu privirea în tavan. şi în orice echipă găseşti cîte unul care găureşte poarta şi sînt cizme şi în Boca. şi-şi puse mîna deschisă la inălţimea pulpei piciorului. Grande. Şi ca să-ţi demonstrez ce era cu felurile alea două de joc ascultă aici la mine o anecdotă. Peney. ori citeşti ce scrie acolo. continua D'Arcângelo. genovezii1. Vergwa. ai văzut. bă. şi plăceau-Da' pîn' la urmă. orice s-ar zice. După aceea. spuse după ce-şi mişcă o vreme buzele (ca un şcolar. oprindu-se din ştersul paharelor. Chancha îi zice Iu' Lalin: paseaz-o la mine.Şi uitîn-du-se la cei din jur. Apoi. noi ăştia. a înscris o perioadă glorioasă în istoria sportului argentinian. să-lfi văzut pe negrul Seoane. pe Alejandra cu coatele pe balustrada terasei şi capul Comandantului Acevedo. că intru şi bag gol. Bozzo. ca unul ce se întoarce la dura realitate şi. coşmarul portarilor de pe-atunci. ţîcă. Laline. Ca să mi mergem mai departe. într-o după-amiază. ■ 95 patru. V# amintiţi afacerea Corporaţiei? După aceea.. alergînd spre Lalin şi ţipînd la el: ai văzut bă. văzînd-o ca pe marginea unei prăpăstii. cum îţi zl~ ceam. şi negrul o prinde. Canaveri. pe cînd Martin o privea pe Alejandra dormind. da bă. schimbînd locul scobitorii din colţul stîng în colţul drept al gurii şi uitîndu-se spre strada Pinzon. Farenga. atîţia biştari pentru unu' ca ăsta! Ca să vezi ce-am ajuns! Ochii îi sticleau de indignare şi îşi aranja iarăşi cravata destrămată. aşa cum a zis. mă-nţelegi. bătrîne. ca într-un vis confuz şi poetic. Tesorieri. vine şi Justo: şperţ şi escrocherii. un golgheter ca Americo Tesorieri. Şi bagă de seamă că eu nu vorbesc de Peron. Miranda şi Martin. Avea un şut de trăsnea. Moltcdo. şi întot-deauna-i cîte-un dar în fotbal.{. Busso. în '18 am fost pe locul trei şi în '19 am cîştigat campionatul. Niciodată n-a existat şi nici n-o să existe. după ce rămase o vreme gînditor. Jose Fa-renga şi Bacigaluppi. ţîcă. ascultă bine ce-ţi spun. celebrul Chan-cha Seoane. care apăream deja la orizont. cum zicea şi răposatul Zanetta. la fotbal tot scoru-i baza. Cînd eram aşa şi mai ridică mîna radicalii: ?perţ şi escrocherii. astea-s tot ziarele la care Tito spuse ridicînd iarăşi arătătorul.

n-o să cunoască secretele ei cele mai adinei. gura ei mare. — Unde stai? Martin întîrzie cu răspunsul: se făcuse roşu. din fericire (se gîndea el). în vechea remiză mai erau cîteva căruţe de serviciu şi o camionetă. atît de inaccesibilă! „Niciodată". lîngă mîinile şi gura lui. Era un amestec de magherniţe şi de grajduri: se auzeau ţi-pete. „niciodată" şi totuşi îl alesese pe el. şi din nou îi veniră în minte cuvintele orb şi Fernando în momentul în care cineva introducea o monedă în tonomatul Wurlitzer şi începeau să cînte Los Plateros. mormăi că dormea şi el pe unde apuca. discuţii. privind cu ochi mînioşi spre strada Pinzon. Doamne. în amorţeala lui. adăugă: — Şi. Şi apoi. D'Arcângelo bolborosea întruna şi-i trebui cîtăva vreme pînă să se potolească. era acolo. abandonat.97 zic că vin să facă curăţenie. care pe vremuri trebuie să fi ţinut de o casă de mari bogătaşi. cu reflexe roşietice. ca s-o mai dreagă. Nu se mai poate sta nici aici.. D'Arcângelo îl scrută din nou. îi spuse. apoi. Unde-o să mai ajungem şi cu momîile astea cărora le arde de foxtrot. îi spuse: — Hai. robeşte pînă te trec toate sudorile şi-o să vezi cum pe tine o să te pună pe cruce pe cînd alţii se umplu de biştari. îşi spuse cu amărăciune şi aproape cu voce tare. Atunci D'Arcăngelo izbucni şi. şperţ şi escrocherii. puştiule. Pe urmă mai vedem noi.. — Părinţi ai? — Nu. ruşinat. întoarse capul. încă n-ai aflat că eroii sfirşesc întotdeauna săraci şi uitaţi de lume? Da' eu unu' nu mă las dus nici legat şi iarăşi îşi întoarse privirea furioasă spre strada Pinzon. D'Arcân-gelo îl privi: — De mult? — Cam de mult. aranjîndu-şi cravata: — E-n regulă. — Dar măcar ce mînca ai? Martin tăcu. Dumnezeule. a trebuit să plec de unde stăteam. pe cînd vlăjganii din jur rîdeau de Tito ori spuneau ştii şi tu una şi o ţii de bună. scoţîndu-i în relief faţa colţuroasă. — De fapt. ţîcă. Trăsăturile acelea aspre ca şi gîndurile ei zbuciumate şi trupul ei lung. — Pînă acum vreo zece ani. şi pulpele lungi şi ghemuite care-1 atingeau. era sigur. mă? Eu îi dădeam înainte cu golgheterii şi tu dădeai de duşcă aperitive. du-te în Africa ca neamţul ăla cu mustaţă mare. dar de ce. împrăştiat pe pernă. sînii ce se ghiceau pe sub bluza albă.. sacrifică-te pentru omenire. Acuma. îşi aranja cravata prăpădită şi trase de mînecile rupte ale sacoului. cu reumatismul lui. murmură el. Răzbătea pînă la ei zgomot de copite. toate astea într-o puternică duhoare de bălegar. XVI Vîntul rece îl trezi. respirînd neliniştită pe gura întredeschisă. dar. Intrară într-o veche remiză de trăsuri. îl întrebă unde 98 lucrează. pe cînd Poroto striga bine face Peron şi pe toţi oligarhii ăştia ar trebui să-i spînzure în piaţa Mayo. de ce? Pentru că niciodată n-o să ştie de ce. — Ce zici? — Păi. deocamdată nu-i frig. babacul a fost vizitiu. Fir-ar a dracului de treabă! îl duse la o crîşmă şi. înşfăcîndu-1 de braţ pe Martin. îi vedea părul lung şi lins. O întindem spre casă. într-un fel era fără apărare. Da. Şi iarăşi îşi aranja cravata şi. şi Martin. şi urlau mai multe aparate de radio deodată. după un moment de (furioasă) meditaţie filozofică şi adăugă: Te pui pe toceală. ghemuită. în fine. te faci un Edison sau popă creştin. Cînd isprăvi şi ieşiră. dispreţuitoare şi senzuală. în vreme ce mîncau. — Şi acum unde dormi? Martin. dar atît de departe. pentru că niciodată. era întuneric. negru. Atunci D'Arcângelo izbucni: — Şi atunci de ce taci. Tito se opri şi-1 examina la lumina unui felinar. dar pînă la urmă. o vedea din nou pe Alejandra dormind în faţa lui. Martin îi spuse ruşinat că nu avea de lucru. . să vorbim de altele. nu se mai poate mişca.. îl privi gînditor. Şi. cine mai ia o trăsură în vremurile de azi? Babacul e una din victimele progresului urban.

Te pune pe gînduri. şoptea: E mare. de rumbă. Nu fiindcă era a babacului dar îţi spun pe cinstea mea că o îngrijea ca pe ochii din cap: o vopsea. — Fir-aş al dracului — spuse. Pune foxtrot şi tot ghiveciul ăla de bolero. o lustruia. e mare. Era o minune. un bun prieten de-al babacului care a murit. — Bine-ar fi ca măcar unul din pick-up-urile astea de-acum să meargă aşa ca ăsta. crăpată. cu capul lîngă pîlnie. săraca. Alt frate. Pe 39 o conducea babacul. e la Mendoza. — Pînă acum cîteva luni mai umbla. clătinîndu-1 cu emoţie. Pe o ladă avea un vechi fonograf cu pîlnie şi cu arc. Tito. căra boarfe.42 şi 90. ceva adînc. Aşa că. Alt frate. Eu cred că din cauza plumbului din vopsea. D'Arcângelo". era anarhist şi a fost omorît în Avellaneda în '30. înfiptă în perete cu pioneze. D'Arcângelo îl pironi cu privirea. peticit. E una dintr-alea care-şi petrec toată viaţa zgîindu-se pe revista radio şi cinema. ca şi mine. Americo. căruia-i ziceam Tino. Şi pe urmă. ţîcă. în timp ce-1 întreba: — Iţi place tangoul. Andre. scheletul unei trăsuri de piaţă: fără felinare. avînd dedesubt o cocardă argentiniană dedicată: „Prietenului Humberto J. Adeseori. — Da' — spuse — toate astea s-au dus. Bătrîna mea a murit acum trei ani. ţîcă: tragi ca boul la jug. Frate-meu. Sor-mea. ţîcă. înăuntru erau două paturi: unul era al acelui frate vagabond care bîntuia prin Bahia Blanca. — Să vină cineva să-mi pună toţi banii jos şi tot nu l-aş schimba pe unul dintr-alea. că de n-ar fi fost aşa. o făcea de-i luceau felinarele. După care comentă: — Marele Americo. Aşa-i viaţa. e măritată şi ea şi locuieşte în Azul. Pe cinstea mea. pe capră. ţîcă. azvîrlit. Toţi ceilalţi care au venit după el sînt un căcat. pe Barraca. Frate-meu. îţi merge la inimă. a murit de tuberculoză. şi aveau un sunet curat. Aşa că n-am mai rămas decît babacul şi cu mine. Noroc că eu sînt cam nebun şi nici femeile nu prea trag la mine. e însurat în Mata-dero. Puse Inimă îndurerată şi îi dădu drumul: din pîlnie ieşi vocea lui Gardel. întins de-a lungul. rîzînd fals. precaut. să moară ca un cîine. îi arătă în fund. e pe jumătate nebun şi nici măcar nu ştiu pe unde o fi bîntuind. Alte fotografii şi tăieturi din El Grăfico se aflau pe pereţi. cînd venea carnavalul să fi văzut trăsura asta pe corso.Merseră pînă în fund. După ce termină. cu o expresie de surpriză aproape mustrătoare. iar deasupra lor. ţîcă. Un frate care se chema Chiquin. — Ce bine! Fiindcă acum. Norma. Astea erau mari fireşti. fascinat. Făcea pe căruţaşul. — Ce familie. erau trei trăsuri care erau o frumuseţe: 39. faci copii şi la urmă ră-mîi tot singur. că decît să lucrezi cum a lucrat amantul ăsta. Se aşeză pe pat şi rămase îngîndurat. Ascultară în tăcere. Mai bine. Şi pe babac cu gambetă. Puse discul într-un plic foarte vechi. momentan putea să doarmă în el Martin. — Merge? — întrebă Martin. Dar înainte îi arătă 100 comorile lui: o fotografie a lui Americo Tesorieri. un drapel mare al clubului Boca. mai mic decît mine. uită-te şi tu unde a ajuns. de care să nici nu mai vorbim. lucrează ca vopsitor. — Fir-a ş al dracului — spuse cu glas înecat —. ca babacul. stau Şi mă gîndesc că în ţara asta toate s-au . că voia să fie artistă. fără cauciucuri. Mîngîie roata bătrînei trăsuri. Tangoul e ceva serios. Martin văzu că ochii lui D'Arcăngelo erau în lacrimi. îţi spun sincer. era mortal. băi. 99 — Aici. Martin îl întrebă dacă locuia aici cu toată familia. bineînţeles — răspunse Martin. hai? — Da. Lucra cu ea Nicola. abia răzbătînd dintr-o încîlcitură de zgomote. tot caraghioslîcul ăla. ţîcă. mai bine să zaci în groapă. Mafalda. Bachicha. Eu şi cu babacul. Acu'. cred că prin Bahia Blanca. Argentino. cu capota putrezită şi sfîrtecată. îţi spun sincer. Intrară în cameră. noua generaţie habar nu mai are de tango. aparatele alea-s prea complicate. îl aşeză cu grijă deasupra unui vraf. Ştii ce se întîmplă. mă duceam şi eu şi-1 lăsam pe babac singur. Tito o privi îndelung. cînd eram eu puşti. Se apropie şi curăţă cu batista un fir de murdărie de pe pîlnie. Rîse. — Ca să vezi cîţi sîntem cu plămînii mîncaţi. alt nume nu i-am găsit şi noi.

pot sa lucrez în ateliere sau ca muncitor necalificat. Şi tangoul s-a dus ca Şi fotbalul. Molinari — spuse Martiri — unu' care are o mare tipografie. ca valsurile lui Strauss. mai tii minte? Mi-ai spus: sigur că nu lucrezi pentru Molinari. dar. bătrîne. Cînd s-a sculat din pat nu mai era canainte. tot ce-a fost bun s-a dus şi dus rămîne. deschise şi închise lama mai mică. Şi-a cumpărat taxiul şi a venit frumuşel cu el încoace. S-a supărat. 102 Nu era încă şase cînd se aşeză pe banca din parc. Apoi adăugă: — Nu numai că a făcut ce-a vrut el. Iţi aminteşti? — O fi. fiindcă ai tu chef. să nu mai poată nimeni trăi de boarfele astea. cum zice tangoul. Apoi adăugă. Bătrînul a zăcut la pat cam vreo lună. .. pe cinstea mea că nu. îl deschise şi citi scrisoarea. măi. ca şi carnavalul. pune-i cruce. Tremurînd. nu-nţelegi că lumea merge-nainte şi tu te-ncăpăţînezi să ţii hîrbul ăsta numai aşa. dar degeaba. Ii scria. bun. zicea. Alejandra se uită la el cu sprîncenele ridicate a mirare. trebuie să te-nveţi să priveşti adevărul în faţă. Se culcară. Şi fiecare vorbă era ca un cuţit. Ar putea să-mi dea de lucru? Ea îl privi cum se uită medicii la recruţii veniţi pentru serviciul militar. dincolo de orice. doar că îl aştepta la ora şase. ceea ce se cheamă tango. Iar cînd vrea să-ţi facă un tango nou cîte-un măscărici de-ăsta. bătrîne. zicea. că lumea trebuie să meargă tot mai repede. Tangoul ori e tango ori nu e nimic. — Am zis eu aşa ceva? Dar Martin era prea plin de speranţe în clipa aceea ca să mai acorde o semnificaţie ascunsă expresiei ei. s-a rugat de el. încerca senzaţia unui cerşetor care ar fi găsit comoara lui Morgan. cum vrei. — Parcă vorbeai de unul. agitat dar fericit. XVII Cîteva zile aşteptă zadarnic. dar e-un adevăr cît casa de mare. ţîcă. — Ţi-e prieten? Alejandra îl privi zîmbind ironic. — Molinari? Ţi-am vorbit eu de Molinari? — Da. — Ştiu să bat la maşină. — Unul din băieţii de nădejde de mîine. Dar tango. şi ca mai 101 ştiu eu ce. ţîcă. că trebuie să fim şi noi în pas cu progresul. nu-ţi dai seama că lumea vrea viteză şi eficienţă. fiindcă Bachicha e tare cum e piatra.. — Ce crezi? — insistă el. Poţi să-ţi închipui ce 1-a beştelit babacul. — Să vezi — îi explică mîhnit —. poate că-i muzică bună. Să zicem că Piazzola şi băieţii ăştia de-acum fac ceva bun. nu te mai fră-mînta. Nu zic nu. ţinîndu-şi capul plecat. zicea. cînd m-ai găsit dormind. 1-a terminat cearta cu Bachicha. fiindcă întotdeauna căuta să fie drept: — Da. Şi încă cu cineva ca Alejandra. gîndindu-se că de data asta o să aibă cu cine să mai vorbească de necazuri. — Dar ai vreo idee ce înseamnă să lucrezi într-o mare întreprindere? Cu ceas de pontaj şi toate celelalte? Martin îşi scoase briceagul. Alergă spre ea ca un copil şi-i povesti ce se întîmplase cu slujba. zicea. chiar în locul ăsta. zicea. ca şi plimbările pe corso. zicea.dus. 1-a insultat. — N-am nici o pretenţie. Şi ăsta a murit. Pe urmă îi povesti că taică-său stătea rău cu reumatismul. nu-i aşa? Martin se înroşi. i-aş fi tras cu ea în cap. să corectez şpalturi. E ceva de-ţi rupe inima. cu scrisul ei mare şi nervos. Dar pînă la urmă Chi-chin îl întîmpină cu un semn şi-i dădu un plic. îţi jur că dacă aş fi avut în momentul ăla o cărămidă. dar ce-a fost mai rău e că i-a spus că s-a terminat cu trăsurile. ce ştiu eu. pot să redactez scrisori. ce să mai vorbim. Dacă nu se poate la birouri. muzică serioasă. N-a fost chip. într-o zi îi zice că o să vîndă trăsura 40 şi cu banii pe care i-au pus laolaltă o să cumpere juma-juma un taximetru.

după ce-1 privi cîteva momente. Fuma. mai adînci. — Dar nu e prea scump? Alejandra rîse: — E o bombă. asta era o nimica toată pe lîngă alte lucruri. privind spre rîu. care-1 despărţeau de ea. Traversară din nou parcul. răspunse că nu se întîmplase nimic. şi Martin se aşeză şi el pe alta. într-una din insulele care trebuie să mai fi rămas pe undeva. — Nu e nimeni — comentă Martin. — Stomacul? — Da. Coborîră pe Amiralul Brown. Şi amîndoi priveau spre rîul de culoarea blănii de leu. dar Alejandra îl privi mai departe gîiiditoare. îl întrebă dacă i se întîmplase ceva. în largul rîului să fie o formulă secretă de alianţă pentru lucruri mult mai adînci. pe cînd briza îi agita părul negru. — E chiar atît de greu? — o întrebă. cotiră pe Arhiepiscopul Espinosa în jos şi prin Pedro de Mendoza ajunseră la un vapor suedez care tocmai descărca. totuşi. — Ai văzut că avem multe lucruri în comun? — îl întrebă ea. ca şi cum vîn-turile s-ar fi liniştit şi o ceaţă deasă ar fi acoperit-o. Poate într-o insulă. . ■— Ce frumos ar fi să poţi merge departe! — exclamă ea pe neaşteptate. putui depărtaţi unul de altul. nu-ţi mai face griji. un fleac pe care nimeni nu putea să-1 ia în serios şi Alejandra mai puţin ca oricare altul. — Hai să mergem puţin spre Chei — propuse Alejandra. Martin lăsă capul în jos. ca şi cum s-ar fi simţit vasalul acelei prinţese. Alejandra se aşeză pe una din lăzile sosite din Suedia. Martin auzi cu tristeţe forma aceea impersonală: să poţi merge. pe cînd se întuneca şi pe dig se înstăpînea tot mai multă linişte: macaralele îşi încetaseră lucrul. ambigua şi neliniştitoare. Alejandra îşi întoarse ochii spre el şi. — Ce iei? — Laudanum. care umblă prin locuri nespus de primejdioase fără ca nimeni să-i poată da ajutor. Alejandra ceru un pahar cu apă. iar faptul de a fi împreună. O să găsim noi o soluţie. lucios. Şi multă vreme nici unul nici celălalt nu scoaseră o vorbă. scoase briceagul şi începu să scobească în lada pe care era scris THIS SIDE UP1. că-şi încruntase sprîncenele. Trebuie să fie un ulcer. — Mucles — se mulţumi să răspundă Alejandra. unde să nu cunosc pe rumeni. — La Moscova? — Da. Cînd o privi într-un tîrziu. O vedea. Martin văzu că adoptase o expresie foarte serioasă. surîzătoare şi condescendente. Vania mi-e prieten. — Să mergem la Moscova — zise atunci Alejandra. mai jos. — Ai pleca? — o întrebă el cu voce frîntă. aş pleca bucuroasă. iar stivuitorii şi docherii se îndreptau spre casele lor sau spre barurile din Bajo. Şi. Martin se întreba: să fie oare posibil? şi. pe strada Independenţei. Departe de oraşul ăsta împuţit. acolo sus. bătînd în uşă. Lumea aceea 104 bătută de vînturi părea potolită de melancolie. scobind mai departe şi citind THIS SIDE UP. ca şi cum n-ar fi fost acolo. dusă pe gînduri. îşi spuse că.Alejandra îi cercetă costumul jerpelit. Ea dădu din cap că nu. Martin. Mai era apoi şi felul cum zîmbise cînd spusese asta: ca marile personalităţi ce se fotografiază pe neaşteptate în plină stradă. — Hai să dăm o raită. mă doare adesea. Se îndreptară spre barul Brasil y Balcarce. pantofii rupţi. în mod democratic. Dar cine ar putea şti ceera de fapt în capul ei? Se uita neliniştit la ea. Mă doare stomacul de nu te văd. îi răspunse: — Da. Apoi spuse: — E în regulă. Departe. Deşi se putea ca fraza aceea să ascundă un mare adevăr. 103 Se ridică. alături de un muncitor sau de o bonă. scoase din poşetă o sticluţă şi turnă cîteva picături. Uşa era închisă. cum te uiţi la un echilibrist care ţi-e foarte drag. pe deasupra. neliniştiţi. deşi era sigur că amîndurora le plăcea să contemple apa. şi făcea să i se vadă şi mai tare sînii ce-i împungeau bluza. Fără să-1 privească.

înclinîndu-se puţin. De aceea grăsana nu vrea să piardă ocazia. Alejandra comentă: — El e un om minunat. sigur că există. aşezată lîngă casa la care o femeie bondoacă şi grasă.. cîteva biserici bizantine cu turnurile poleite. şi zîmbea trist. Se întoarse cu votca.. — Greu mai eşti de cap: Vania e diminutivul de la Ivan. voia ca Rusia să fie măreaţă. şi încă unul cu Heifetz. grăsana e sinistră.. mă. — Şi care-s alea. nişte ţigani. Alejandra! Pe lume există multe lucruri frumoase! 106 Ea îl privi. Ivan Petrovici — îl salută Alejandra.. însă spuse toate astea în şoaptă. dar eu îi zic Ivan Petrovici şi aşa se simte ca în Rusia. Alejandra îi spune lui Martin: — Lumea e o porcărie. gîndindu-se poate la sărăcia lui. un om ca Vania. Totul era precar şi sărăcăcios. îi făcu semn să privească pereţii: nişte cazaci intrînd în galop într-un sat.. Vania făcea gesturi elogioase la adresa pick-up-ului. Şi/întorcîndu-se brusc spre el. Muzica asta. vreţi să punem? Şi este chiar Heifetz. — Şi de ce să-1 bage în balamuc? — Este morfinoman şi are atacuri. — Mă gîndeam eu că încă mai ai caş la gură. sorbea ceai de mate. De departe. Mi-au adus ieri.. Cînd se îndepărtă. îi spuse cu un accent amar în glas: — Dar eu. Am concert pentru vioară de Brahms. după ce bău din votcă. Se aşezară lingă o fereastră dînd spre Paseo Colon. adăugă: — Da. Vrea să-1 bage pe Vania la balamuc şi să rămînă ea cu toate. a venit vapor din Polonia. Stalin e un om mare? Şi adăugă apoi că într-un anume fel era un alt Petru cel Mare şi că. aproape de ochi. Toată lumea îi spune Vania. — Bine. Martin îi luă o mînă strîngînd-o în palmele lui. o duse la buze şi o ţinu aşa. rafinată.t. acoperind-o cu sărutări.. ca un acid căzînd peste o piele foarte delicată. Cînd se îndepărtă.. — Nu.. dar grăsana — şi arătă spre casă —. ca şi cum n-ar fi vrut sa-i deranjeze pe tineri. 105 vai de lume de o lampă sordidă.. Bărbatul o duse la buze. Un tic îi agita din cînd în cînd obrazul. — Bună. Intr-o zi mi-a spus: Nu vi se pare că. Şi pe cînd îi răspundea zîmbind. — Vania? Parcă ziceai că-1 cheamă Ivan Petrovici. făcînd-o să se stingă. luîndu-i o mînă şi li-pindu-şi-o de piept. la singurătate: şi mai era încă în stare să creadă că sînt minuni pe lume! Un zîmbet ironic se aşternu peste expresia ei de duioşie. moacă! Stătu o clipă dusă pe gînduri şi apoi. Martin se împotrivi: — Nu. la maică-sa. faţa blajină.. . înţelegi? Să nu-ţi faci iluzii în privinţa mea. tu. şi mai ales tu. la urma urmelor. Martin. cu trăsături slave. Localul era luminat ca In engleză: pe aici se deschide (n. una peste alta. dîndu-i mîna.După o vreme veni să le deschidă un om fără haină pe el: avea părul lins şi alb. — Cîteodată cred că i-ar plăcea sa se întoarcă. le spuse: — Acum aparat merge foarte bine. — Am votcă poloneză — le spuse Vania. Află că a fost violonist şi că azi te apucă mila cînd îl auzi cîntînd. şi pe cînd îi servea. uitîndu-se clipă de clipă înspre grăsană.). Alejandra! De ce vorbeşti atît de rău despre tine? Ştiu că nu-i adevărat! Tot ce-ai spus despre Vania şi multe altele dovedesc că nu eşti aşa! Ochii i se umpluseră de lacrimi. mă rog? — Multe. sigur că ai dreptate. Şi apoi mă încîntă să-i spun aşa. Alejandra. bine. Pe lume există multe lucruri frumoase. Alejandra! — exclamă el. nu-i chiar aşa — cedă Alejandra.. Alejandra comentă: — îl vezi? E numai bunătate. eu sînt o tîrîtură. Cred că ştie ce spune după mişcarea buzelor. Dar tocmai de aceea îţi oferă un concert pentru vioară.

apoi îi răspunse: —■ Da. ca o monedă pe care nu a pus încă nimeni mî-na. apoi adăugă: — îţi dai seama ce s-ar alege de ţara asta dacă toată lumea ar triumfa?! Nici măcar nu vreau să-mi închipui. Alejandra izbucni în rîs. Se sculă şi se duse să-i spună ceva lui Vania. furnicau într-o zonă mai adîncă şi mai insidioasă a sufletului lui. Atunci repetă întrebarea. înroşindu-se. ca şi cum în felul acesta ar fi căpătat siguranţa că vraja nu se destramă. parcă nu l-ar fi auzit. Pe fereastra vedea cum coboară noaptea peste Buenos Aires şi asta îl făcu să se simtă şi mai ascuns în colţişorul acela din oraşul nemilos. ca un copil. ca stăpînită de puteri nelămurite. tot aşa răzbăteau pînă la conştiinţa lui. deşi în chip atenuat (un claxon. că se gîndea la ceva care nu era acolo. — Cît de tare mă iubeşti? — o întrebă el. Şi aşa cum la teatru zgomotele lumii din afară izbutesc la un moment dat să pătrundă în scenă. — într-o zi am să-ţi arăt nişte documente rămase încă în geanta aceea a comandantului. Molinari. Fernando. Martin încercă să refuze. cu el. nu-i nimic. cind ne transpunem în lumea de pe scenă. te iubesc. ca nişte murmure neliniştitoare. Alejandra spuse: — îmi plac rataţii. eşti ţicnit? Sau eşti vreun mic burghez care crede că nu trebuie să primească bani de la o femeie? După ce terminară de mîncat. ci altundeva. Şi ea îi răspunse că nu se gîndea la nimic: la nimic deosebit. 108 Tăcu o vreme. pe care nau tocit-o încă milioane de mîini anonime şi murdare. ţi-am spus doar. ruşinat. şi ridicînd capul îşi putu da seama că era ca într-o altă lume. uitîndu-se spre Vania. încă neatinsă şi pură: — Mă iubeşti? Ea păru că ezită o clipă. Deschise poşeta şi scoase două sute de pesos. Te iubesc mult de tot. — Triumful — continuă ea — are întotdeauna ceva vulgar si oribil. Cînd se întoarse. Ţie nu ţi se întîmplă la fel? El începu să analizeze afirmaţia aceea ciudată. Deodată. Nu ţi-e foame? — Ba da. unele fraze ce tulburau şi fisurau magia: cuvintele acelea rostite de ea în port şi din care el era exclus cu cruzime („aş pleca bucuroasă din oraşul ăsta împuţit") şi ceea ce spusese mai adineauri („sînt o tîrîtură. — Ce. netedă şi strălucitoare. cît îşi ţinea capul plecat pe pieptul Alejandrei. alăturîn-du-se altor cuvinte enigmatice: orbii. Dar nu-i nimic — îşi spunea el cu încăpăţînare —. Traversară în tăcere parcul Lezama şi o luară spre Hernandarias. în timp ce afară 107 aşteaptă artiştii îndureraţi ai vieţii de toate zilele. cuprins de fericirea deplină a clipei prezente. O întrebare pe care încă nu o pusese nimănui (cui ar fi putut s-o pună?) ţîşni din el. strîngînd-o de braţ. Ne salvează cît de cît prăbuşirea atîtor oameni. şi care în mod inevitabil vor bate la uşă de îndată ce se vor stinge luminile scenei şi va înceta ficţiunea. fluieratul unui agent de circulaţie). că el nu avea bani. vocea ei păru absentă. Nişte .Martin îşi puse capul pe pieptul ei. nu-ţi face iluzii în privinţa mea"). — La ce te gîndeşti? Ea nu-i răspunse. cuvinte sîcîindu-1 ca o durere surdă. într-un loc îndepărtat şi necunoscut. Cînd mai ai nevoie. — Aşa şi aşa. spune-mi. li-pindu-şi capul de sînii ei calzi şi mîngîindu-i mîinile. Martin îi mărturisi. dar cu gîndul departe. — Cunoşti povestea Oraşului Fermecat din Patagonia? — îl întrebă fata. De multe ori va mai simţi Martin înstrăinarea aceea: cu ochii deschişi şi chiar făcînd cîte ceva. aŞa cum se întîmplă la teatru. strigătele unui vînzător de ziare. abia simţită şi care. Totuşi. — Mult. lucruri mărunte. îşi spunea cîţiva ani mai tîrziu. — Ia-i. ca pentru a o aduce la realitate. Martin se simţi ca prin farmec smuls din cruda realitate. şi nu-i mai păsa de nimic în lume. se îndreptară pe jos spre Barracas. şi atunci ea-1 privi uimită.

care oamenilor le aduce dragostea sau aurul. biserica unde mergeam pe cînd eram fetiţă! Rămase gînditoare.. In 1550 a făcut o expediţie în căutarea Oraşului Fermecat.. azi-noapte am avut un vis ciudat. l-am văzut cînd am ieşit? Stătea şi asculta la uşă. — Ştii că atunci. Pe cînd Martin se aşeza pe pat. mie abia dacă-mi lasă acest stins trandafir. E singurul lucru care ne-a rnai rămas. noaptea.. — Cu asta? Cu ce anume? Alejandra arătă spre inscripţie. — întotdeauna visez cîte ceva. fragmentat dar liniştit. nume de străzi. Intrară în Mirador şi Alejandra îi spuse: — Aşază-te pe pat. — Da. — Cu Hernandarias. Mi-am dat seama cu groază că nu avea faţă. şi asta mă făcea să mă simt şi mai îngrijorată. ca şi cum asta ar fi fost pricină de groază. aproape pe întuneric. — La tine acasă? Şi de unde pînă unde? — Documente. astupîndu-mi urechile. Cu mare greutate ani izbutit pînă la urmă să mă apropii de preotul care predica în amvon. — Aproape mereu. angoasat. Rîse şi adăugă: — Apropo de biserici. Ţineam ochii larg deschişi. Şi mai ciudat încă e că în timpul visului. caii şi zilele de mîine fericitele izbînzi. ceea ce e şi mai rău. deşi eram foarte aproape de el. Dar pînă la urmă nu-1 mai bagi în seamă. Cabrera. cu acelaşi rîs ciudat de mai înainte.. jertfele pe cîmpul de luptă. Nu era un rîs sănătos şi liniştit: era neliniştit. Dar în fine. această cosiţă de prisos de străzi repetînd trecutele nume ale sîngelui meu: Laprida. mi se părea că naosul era ticsit de lume. Hernandarias e un strămoş al familiei Acevedo. mocirle în care mă afund şi pantere care mă sfîşie. Nume în care răsună azi tainice aurorele. că sînt clopotele de la Santa Lucia. Nu găseşti că focul are în el ceva enigmatic şi sacru? 110 Erau aproape de casă. sfîrşind într-un fel de furie. Dar mai ales focul-întotdeauna visul ia sfîrşit printr-un foc. Soler. Se făcea că eram într-o catedrală. Martin privi căsoiul cu Miradorul acela de sus. Tu nu crezi în vise? — In psihanaliză. Timpul. ea îşi aruncă undeva poşeta . Dar visele sînt misterioase şi de mii de ani omenirea încearcă să le dea un înţeles. dar apoi din ce în ce mai tare. Suărez. — Nimic. pînă ce m-am trezit. de ce nu. e un obicei de-al lui. păsări. fie şi aşa. la început încet. Foc. îmi spuneam. şi. Atîta doar că uneori aud clopote care există şi alteori clopote care nu există. vipere. că avea chipul neted şi nici un fir de păr. Şi cum nu vedeam nimic. Apoi îl întrebă brusc: — Auzi cum bat clopotele? Martin ciuli urechea şi răspunse că nu. De departe. nu. Auzeam un fel de murmur confuz.documente în legătură cu asta. — Dar ce-ai tu cu clopotele? — o întrebă intrigat. Ştii că aici scaunele sînt primejdioase. eram sigură că mi se adresa mie. Nu puteam auzi ce spune. 109 Merseră iar în tăcere cîteva sute de metri. ca o rămăşiţă fantastică dintr-o lume apusă. ca să-i pot vedea măcar faţa. clarinetul nebunului. vrei să spui? — Nu. apoi Alejandra începu să recite: Iată oraşul Buenos Aircs. republicile. Intrară. traversară grădina şi ocoliră casa: se auzea. Totul se putea întîmpla în atmosfera aceea care părea situată în afara timpului şi a spaţiului. Rîse. în clipa aceea au început să bată clopotele. ca printr-un telefon stricat. — Mă întreb ce-o fi vrut să însemne — spuse apoi. Merseră o vreme în tăcere. Urcară scara în spirală şi Martin încercă din nou vraja terasei aceleia în noaptea de vară. şi trebuia să avansez cu grijă ca să nu trec prin faţa oamenilor. — Cîntă mereu? — întrebă Martin.

Cu ce se ocupă? 111 — Cu nimic. — Bine. cu o voce spartă şi aspră: — Eu? Nu ştiu. de ce adică ai avea tu nevoie de mine? . Eu abia dacă mi-o mai aduc aminte: închipuie-ţi că aveam doar cinci ani cînd a murit. Uneori mă supără groaznic. pînă păru că s-a liniştit. ca de obicei. Rămîi. n-aş putea dormi. nu apucăm decît sa schiţăm viaţa. De jos se auzea clarinetul. Viaţa nu: ceea ce ai trăit o dată nu ^ai poţi reface. nici curăţa. să te las să te odihneşti. Un scriitor poate reface ceva care nu i-a ie-Şit sau să arunce la gunoi. — Am glumit. îmi ard ochii. — Vrei să plec? Vrei să te culci? — întrebă Martin. fără Dumnezeu crucificat în tristeţea mea ca îmbrăţişînd o remuşcare. spuse. E un contemplativ. Puţin iritată. O chema Georgina. puternică. Apoi alese un disc: sunetele dramatice ale armonicii începură să schiţeze o melodie sumbră: — Ascultă numai cuvintele: Vreau să mor numai cu tine fără împărtăşanie. îşi desfăcu bluza la doi nasturi de sus şi apoi îşi făcu vînt cu amîndouă reverele. cred că scrie. De acolo îi cunoaştem. — Stinge lumina. îţi dai seama Ce groaznic e? — Cine e Bruno? — Un prieten.. ieşiră pe terasă şi se sprjiniră cu coatele de balustradă. Martin se codea să-i spună ce gîndeşte. feminină. Apoi se îndepărtă de Martin şi rosti. delicată.şi puse de cafea. la ce te gîndeşti atunci? Pentru că de gîndit te gîn-deşti la ceva. — Mă gîndeam că. Martin stinse veioza şi se aşeză la loc lîngă Alejandra. aşezîndu-se ca de obicei pe marginea patului şi făcîndu-i loc lîngă ea. ca şi cum ar fi vrut să-1 trezească la realitate. Ce fel de ajutor i-ar fi putut da el? 112 — Ce tot mormăi acolo? — îl întrebă Alejandra de jos. — Şi tu cu cine semeni? Cu tatăl tău? Alejandra tăcu. poate că sînt o incarnare a unuia din diavolii ăştia mai mici care-1 slujesc pe Satana. întors pe dos. se apropie de fereastră şi respiră adînc de mai multe ori. ea era suavă. idiotule. Respirînd cu oarecare greutate. era foarte bun prieten cu mama. Cred — adăugă ea rîzînd — că era îndrăgostit de ea. Noaptea era adîncă şi caldă. fără să vorbim. Alejandra îi răspunse: — Nu-ţi dai seama că vreau să rămîi? Stinge şi veioza. — Ce mormăi? Nimic. dimpotrivă. De ce o fi avînd nevoie de el? El se credea. dar presupuse că ea o să ghicească totul.. care nu făcea decît să o asculte şi să o admire. tăcută. deşi el zice că e pur şi simplu un abulic. vreau să spun. Dar n-a arătat niciodată ce scrie şi cred că nu va publica niciodată nimic. cu o voce care nu era aceeaşi. perplex şi timid. în fine.. După ce băură cafeaua. scu-turîndu-1 de braţ. nici arunca la gunoi. — Şi din ce trăieşte? — Taică-său are o moară.. Eu mă odihnesc un pic şi tu poţi sta aici. ca şi cum ar fi vrut să ia aer. o fiinţă insignifiantă şi inutilă. — Nu. — Bruno zice mereu că. — Cum arăta maică-ta? — Se zice că semăna cu mine. din nefericire. — De ce ziceai că-ţi semăna la fizic? — Pentru că eu am un caracter cu totul diferit de al ei. în Căpitan Olmos. — Mi se pare că e mai bine să mă duc. După cum spune Bruno. Ea era cea energică. dacă nu te plictiseşti să stai aşa. la fizic.

Martin. eu ce sînt pentru tine? Un amant. Văzînd-o căzînd... Martin. nici ce să facă. începu să-i sărute faţa. Nu înţelegi? Nimeni nu face rău unor oameni care-i sînt indi113 ferenţi. fraza adu-ţi aminte întotdeauna că sînt o tîrîtură. Şi doar i-am spus că am nevoie de el şi că1 iubesc mult. — îmi închipuiam eu. O îmbrăţişa nebuneşte. — Atunci nu mă iubeşti? — Doamne. cred că da. tulburat şi speriat. nu-i aşa? — Şi ce-i cu asta? — Ai zis că te-ai duce.. într-un fel. Martin se gîndi că nu putea face nimic altceva decît să o ducă în pat. răspunse Martin cu un accent de amărăciune. iar o luăm de la capăt cu întrebările astea. Faţa începu să i se învineţească şi dintr-o dată căzu pradă zvîrcolirilor. smulgîndu-şi nasturii.. absenţa ei din cameră în noaptea aceea. părul. nu că ne-am duce. ca stăpînit de o putere de neînvins. Dar te-am căutat pentru că aveam nevoie de tine. foarte mult rău. Dumnezeule. fiindcă nu mă iubeşti. ri-dicîndu-se: — Nu. — Să vedem dacă eşti cuminte — îi spuse ea ca unui copil. cu braţele încordate. Pentru că tu. Apoi se destinse şi parcă fu cuprinsă de frenezie. Dar Alejandra nu vedea şi nu auzea nimic: se zvîrcolea şi gemea cu ochii deschişi şi halucinanţi. Ochii i se umplură de lacrimi şi capul i se plecă înainte. nu ştia ce atitudine să ia. ai spus că te-ai duce bucuroasă pe o insulă îndepărtată. Ţi-aş face rău tocmai pentru că te iubesc. încet. o vedea cu părul vîlvoi.. încercînd s-o calmeze.. fără să îndrăznească să se apropie. Martin. — Da. catîrule. Aşezat pe marginea patului. nu-ţi ajunge? Martin rămase tăcut: strigoii care stătuseră departe învîrtindu-se în jurul lui se apropiară. un prieten? — Ţi-am spus că am nevoie de tine.. niciodată". . Martin nu putea să-i vadă faţa. O clipă se gîndi că. îi auzi rîsul.— Şi de ce nu? — Eu sînt un băiat oarecare. îngrozit. mîinile ei îi striviră braţele şi i se înfipseră în carne şi în acelaşi timp îl îndepărtă de ea.. O clipă numai simţi că Alejandra îi respingea sărutul: tot trupul păru că i se încordează şi braţele ei schiţară o mişcare de împotrivire. Speriat. — Şi eu? — o întrebă Martin cu tremur în glas —. ca şi cum s-ar fi încovoiat sub povara acelor gînduri. de ce să ne mai spargem capul cu asta? — Totuşi.. Pe cînd tu. respiraţia îi deveni mai calmă şi mai regulată. un cîine. sculîndu-se din pat şi alergînd spre fereastră. — De ce nu? — se miră Martin cu durere în glas. tu eşti puternică. Martin îi vedea sînii goi prin bluza întredeschisă. îi încheie nasturii de la bluză şi aşteptă. pînă ajunse să caute gura aceea mare şi cărnoasă pe care o simţea alături. cuvîntul a iubi e atît de vast. Dar nu văd de ce te-ar putea bucura o asemenea perspectivă. eşti îndrăzneaţă. şi căzu ţeapănă la pă114 mînt. ştii ce vrei... ca şi cum s-ar fi sufocat. Tu te-ai putea apăra singură în mijlocul unui trib de canibali. Şi atunci se petrecu un lucru care-1 îngrozi: ca nişte gheare. Aşa şi făcu şi văzu cu uşurare că se linişteşte şi că gemetele îi devin din ce în ce mai potolite. fiinţa aceea zbuciumată şi suferindă avea într-adevăr nevoie de el. strigă ea.. Apoi Alejandra zise: — Nu ştiu nici eu. — Ba da. aspirînd adînc aerul nopţii. Alejandra rîse din nou. sarcastic: cuvîntul Femando. un prieten. un cîine. chiar azi. Cu o mişcare violentă îşi descheie bluza cu ambele mîiru. Iubeşti un amant.. încet. Vino aici. simţindu-i trupul cald lipit de al lui.. — Atunci înseamnă că n-ai vrea să plecăm împreună. obrajii.. Martin îşi simţi tot trupul zguduit de un fior. nu.'. cu pieptul zbuciumat şi cu mîinile încleştate de pervaz. alergă spre ea şi o luă în braţe. Dar. ochii. Şi îşi spuse cu o melancolică amărăciune: „Niciodată. Alejandra ridică mîna spre faţa lui şi-i pipăi ochii cu vîrful degetelor. Ce altceva mai vrea? îşi apropie buzele de obrazul lui şi-1 sărută.. în fine. Martin o luă de mînă şi o întrebă cu înflăcărare: — Ai pleca împreună cu mine? Alejandra păru că stă pe gînduri.. îl ţinu strîns lipit de ea. în port. Ea răspunse serioasă: — Pentru că nu suport pe nimeni lîngă mine şi pentru că ţi-aş face mult.

Şi vînturile misterioase ce păreau să sufle dinspre peştera întunecată a zmeului-prinţesă îi zbuciumau sufletul sfîşi-indu-1. după ce a străbătut şapte mări şi şapte ţări. coşmaruri de reptilă sau lilieci. sordidă. înconjurată de lilieci. Dar. prin ceţuri. murmura cuvinte de neînţeles-Doar îi spusese: „întotdeauna am coşmaruri cînd dorm"116 Martin se aşeză pe marginea patului şi o privi: la lumina lunii putea să-i vadă faţa răvăşită de cealaltă furtună. foarte obosită. încît.închise ochii şi părea că doarme. Mama lui (se gîndea). — Eşti un sfînt. şi-ar da seama că zmeul n-o păzeşte stînd ameninţător alături de ea ca în poveştile copilăriei. Martin. candid 115 şi respingător în acelaşi timp: era ca şi cum o fetiţă cu totul nevinovată ar fi avut. Apoi. cast şi. Martin o stinse şi se aşeză iar lîngă ea. Da. îi susţinu capul cu mîna şi-i dădu să bea. de lilieci lipicioşi şi respingători) gemea strigîndu-1 s-o ajute şi. culmea. ea părea că vrea să-şi apere peştera cu rafale de flăcări şi ţipete furioase de zmeu rănit? „Trebuie să nu mă mai gîndesc la nimic". Se lăsă pradă zbuciumului din el şi din nou vînturile acelea grozave veniră să-i răvăşească mintea. aş vrea să dorm. parcă fetiţa în alb (printre noroaie. s-ar fi ivit un trandafir alb şi delicat. ghemuindu-se lîngă el. stînd în ea însăşi: parcă ar fi fost o prinţesă-zmeu. Era ca şi cum mama lui. un biet băiat descumpănit. îngrozindu-se de răzvrătirea din el la fel cum se îngrozea cînd descoperea dintr-o dată trăsături materne în propria lui înfăţişare. de ce. un monstru inform. încet. şi în fiecare noapte s-ar fi ivit ca o iazmă puturoasă în turn. deşi (sau pentru că) instinctele i se răzvrăteau de atîtea ori. încet. zise ea. ci. — Martin — rosti Alejandra cu voce stinsă — sînt foarte. Era ca şi cum printre gunoaie şi mocirlă. arzînd de patimă. Dumnezeule. O iubea chiar pe fiinţa aceea castă. ATUNCI. el împărţise dragostea în carne vulgară şi sentimente nespus de pure. Şi lucrul cel mai ciudat dintre toate era că el iubea monstrul acela nelămurit: zmeu-prin-ţesă. nu putea ajunge pînă în locurile acelea. gîndurile-i erau atît de contradictorii. îşi spuse strîngîndu-şi tîmplele în palme şi silin-du-se să stea aşa. se întrebă cu o dureroasă luciditate DAR CU MARCOS MO-LINA NU A FOST LA FEL. treptat. baie caldă şi umedă. perfidă şi tîrîndu-se. E — se gîndea el — ca şi cum. Dar era o învălmăşeală atît de incoerentă. PENTRU CĂ EA L-A IUBIT. Dar el (încerca să-şi ordoneze haosul din minte). ceru puţină apă. cu Alejandra? Ce simţămînt nelămurit îl lăsa fără nici o apărare? Carnea i se înfăţişa deodată ca spirit şi dragostea lui pentru ea se transforma în dorinţa fierbinte de a-i stăpîni trupul şi peştera ei umedă şi întunecoasă de zmeu-prinţesă. Şi. totodată. îl chema dintr-o lume pustie şi înceţoşată. îşi scoase pantofii şi se lungi alături de dînsa. L-A DORIT ŞI L-A SĂRUTAT CU PATIMĂ. era cel respins. fetiţă-liliac. Ceva însă îl împiedica să adoarmă şi. ar fi reuşit să treacă peste şanţurile pe care el le săpa în fiecare zi pentru a-şi apăra turnul. parcă respingînd ceva cu mîinile. că se afla alături de femeia iubită. — Stinge lumina — ceru fata. lîngă mine. în sentimente pure şi în sexualitate respingătoare. Se strădui să potolească tumultul din el. masă întunecată de păr şi miasme. lîngă trupul lui. Aşa că nu putea face nimic altceva decît s-o privească chinuit din locul unde se afla acum şi să aştepte. O clipă rămase încordat şi golit. despărţit de ele prin prăpăstii de netrecut. deschizînd ochii şi uitîndu-se la el. lucru şi mai grozav. agitată de cine ştie ce coşmaruri îngrozitoare. fierbinte şi poate coruptă ce se zvîrcolea alături de el. trandafir-noroi. Martin o simţi adormind imediat. alugîndu-1 din locul acela întunecat. Şi ca şi cum. aşa că el. de care trebuia să se dezbare. în acelaşi timp. gemea. Poţi să dormi aici. prinţesa se zvîrcolea şi gemea. pe care el niciodată (dar niciodată) n-o va cunoaşte. toate ideile îi erau frînte. ce i se întîmpla acum. Dumnezeule. prinţul din poveste ar fi ajuns pînă la urmă m faţa peşterii unde ea doarme. Statură aşa mai bine de un ceas. învălmăşite şi se simţea înfiorat de senzaţii încîlcite. la prima comuniune. îi respingea cu gesturi violente prezenţa. se părea că ea era cea care nu-1 vrea. Doamne. Pînă cînd se trezi şi se repetă din . cu mintea limpede pentru o clipă numai. în vreme ce simţea că ea se agită alături. ca o furtună vijelioasă. dar nu pleca. o balegă respingătoare de piele şi buze umede. mama lui plămădită din carne şi josnicie. de furtuna din ea. fu cuprins de nelinişte. unde el se apăra cu spada-i tăioasă şi curată. •— Nu! Nu! — striga Alejandra. păzită de zmeu. Şi ce era mai chinuitor era faptul că după ce el o acceptase aşa cum era. Dar el. parcă încercînd să-şi oprească respiraţia. oare. pe cînd se străduia să pună ordine în haosul din mintea lui. Pînă cînd ea. fu cuprins de o toropeală irezistibilă şi de senzaţia extrem de plăcută (în ciudat celor întîmplate). PE PLAJĂ.

. cu capul pe genunchi. Martin. Poate mă crezi chiar puţin cretin. Se sculă şi-i spuse: — Mă duc să fac o baie şi mă întorc îndată. ca aia cu Marcos Molina? — Nu... — De aia ai făcut baie? — o ironiza el. Nu m-ai lăsat nici măcar să te ating. încerca să-şi ordoneze gîndurile. — Haida de. de ideea absurdă de a-mi curăţa sufletul cu apă şi săpun... nu-mi dau seama nici eu exact: simt nevoia să te am aproape. — Ţi-am spus doar că te iubesc. — Da. Cum poţi spune că mă iubeşti? — Te iubesc. ciudat. la Martin şi-i spuse: — Sper că te-ai obişnuit. prostule. De cînd te-am cunoscut nu mai ştiu nici eu ce să cred şi ce să simt. — Nu ştii nici tu ce anume? — Nu ştiu nimic. Dacă ai fi văzut cu cită furie m-am frecat! — E o idee zănatică. eu sînt un băiat fără experienţă. Ea nu-i răspunse nimic. Martin vru să o mîngîie pe obraji.. lipit de mine. ieşind încet. după ce-şi aprinse o ţigară. — Vezi? Ai o lume pe care mi-o ascunzi. Sau o fi o altă experienţă. în sfîrşit. de asta sînt sigură. Şi. Sau cel mult rid de mine. acum lucrul mi-e limpede. vorbesc serios.. — Nu m-ai lăsat să te sărut. Dumnezeule! Nu-ţi dai seama că sînt bolnavă.. de ce mi-ai spus să mă culc lîngă tine? Mi se pare o cruzime. adevărul e că... nu e nici o experienţă.. — Nu mă atinge — strigă ea. 117 Martin rămase tăcut: îndoielile.. — Eram foarte murdară. nu. vezi? — Nu. prostuţule. — Doamne. fata reapăru. într-un sfîr-Şit. Mă gîndesc şi eu. mă iubeşti ca pe un copil.. Dar te iubesc.. Alejandra se ridică....nou scena văzută de el în prima noapte: el. Alejandra îşi revenea. După un timp. Aşezată în pat. niciodată nu ştiu cum trebuie să mă port. şi ea. Ca răspuns. plină de lilieci şi de păianjeni. — Sigur că e.... din cauza coşmarului. — Nu ştiam că şi coşmarurile se spală cu apă. Rămaseră multă vreme cufundaţi în tăcere. Tăcu şi Alejandra nu mai zise nimic.. Se întinse lîngă el. liniştind-o. zăpăcitule. încruntat. Şi înainte de a adormi. Martin. Cînd.. Cu tine e altceva.. — Alejandra. — Nu mi se pare că lucrurile spuse de mine sînt un motiv de rîs. Dar mă tot întreb şi eu: dacă nu-ţi place să te sărut şi să te mîngîi. — De ce te interesează atîta? Nu merită osteneala.. cu privirea în tavan. Martin o privea: nu putea şti niciodată cînd glumea. Alejandra. chemînd-o pe nume. cu apă şi cu un pic de detergent. încet dintr-o prăpastie adîncă.. am nevoie de tine. Se auzea doar cum Alejandra trăgea adînc şi zbuciumat din ţigară. că sufăr îngrozitor? Nici nu-ţi închipui ce coşmar cumplit am avut.. stinse chiştocul în scrumiera de pe noptieră şi se culcă din nou. — La ce te gîndeşti? Răspunsul întîrzie puţin. absentă. cînd am încercat să te mîngîi. că te iubesc mult. — Vezi? — o întrebă el cu amărăciune. se uită. — La multe şi la nimic. — Nu glumesc. cînd te-ai trezit.. — Ba da. — Ce-ai visat adineauri? — o întrebă el sumbru. dîndu-se înapoi. nici eu nu ştiu exact ce se întîmplă. 118 — Nu rîd. Chiar adineauri.. — Nu spui nimic — comentă el cu amărăciune. . — De ce-ai întîrziat atîta? — o întrebă el cînd. Pe Marcos Molina nu-1 iubeam. învălmăşeala din gîndu-rile şi sentimentele lui îl paralizau parcă.

Era serioasă. se îndopau. pe piscuri unde aerul era nespus de pur şi de tare. cu seriozitate. Se întoarse cu o figură pe care parcă se citea o nelinişte melancolică. de milioanele de bărbaţi. sînii tari şi ţuguiaţi.. —Vezi. Martin. încruntîn-du-şi sprîncenele. aproape îngrozit. — Sigur că da. Nici eu nu pricep prea bine.. Şi tot Bruno se gîndi mai apoi că rugăciunea asta nu fusese ascultată. ca omul ce asistă la un eveniment dorit de multă vreme. Expresia chipului ei era ambiguă: — Eu. fu gata să spună ceva.. Poate pentru că mi-eşti foarte drag. — Dar fără să te sărut cu adevărat. Şoldurile late. se duse la fereastră. Se apropie de pat şi se aşeză. Prin fantasticele puteri ale dragostei. pentru că. cu o amărăciune aproape comică şi copilăroasă.. urau. Martin o privi cu tristeţe şi. un munte înalt înconjurat parcă de o atmosferă electrizată. 120 — Te-ai trezit de mult? — Nu prea.. părul lung şi lucios că-zmdu-i pe umeri. ca şi cum ar fi fost şi mai preocupată. înţelegi? — Nu. nu mai rămînea nimic decît trupul Alejandrei. dar Martin avea ochii plini de lacrimi şi tremura ca de friguri. fără să scoată o vorbă. tremurînd în ritmul mişcărilor ei. — Şi te-ai mai trezit şi azi-noapte? — o întrebă el mirat. una din tragicele neputinţe ale spiritului.. cu toate că nu-şi dădea seama exact de cauzele acelei melancolii.. şi începu să se dezbrace.să-ţi simt căldura trupului. Şi Bruno (nu Martin. îşi căută ţigările şi se întoarse la fereastră. Era ciudat. Apoi îşi aprinse o ţigară şi. . o amforă de carne. XVIII Cînd Martin se trezi. de mizeriile şi josniciile lui. înaltă. femei şi copii care flecăreau. dar şi una din subtilităţile lui cele mai adînci. Alejandra nu era lîngă el. se îndreptă spre noptieră. în clipa cînd acesta se produce înţelege că e şi oarecum de temut. nu ştiu. Dar eu mă trezesc de multe ori noaptea. uitîn-du-se gînditoare afară. sufereau. — Alejandra — o chemă el drăgăstos. unde stătu pînă o termină. O vedea ca pe o amforă antică. era imposibilitatea lui de a se manifesta altfel decît prin trup. ce? Fără să-i mai aştepte răspunsul. Alejandra privi în altă parte şi. dar care. şi 119 se mişca parcă sub impulsul unei disperări aspre. ca şi cum spiritul din el i-ar fi transmis atributele eternităţii lui. aşteptînd alături de el. Alejandra continuă după o vreme. zbuciumul acela nelămurit şi întunecat. Vezi. se crăpase de ziuă. avea ceva tragic aproape. — Alejandra — . Apoi se aşeză iarăşi pe pat.. se certau. inutil de altfel. tragică chiar. privind-o aprins. Bătăile inimii îl făcură să înţeleagă că urca pe înălţimi neatinse de el vreodată. în mine sînt multe lucruri.. îi privea talia îngustă. tu. după cum spunea Bruno. dar pînă la urmă se răzgîndi. Lumea din afară încetase să mai existe pentru el şi un cerc magic îl despărţea acum de oraşul acela îngrozitor. Alejandra îşi strînse capul în palme.. în lumina lunii. un trup care odată va muri şi va putrezi. — Şi cum de nu te-am auzit? Plecîndu-şi capul. niciodată n-am să te pot atinge? — o întrebă Martin. — Sigur că da. Martin. o disperare încordată şi aproape electrizantă. ca şi cum ar fi durut-o tîmplele. frumoasă şi tremurîndă în care pentru Martin se amesteca o subtilă dorinţă de comuniune. vedea cum corpul ei ieşea puţin cîte puţin din întuneric: în picioare. la înălţimi incomensurabile deasupra mlaştinilor întunecoase şi puturoase în care auzise odată cum se bălăcesc dihănii diforme şi murdare. i se părea că aude zbuciumul din ea. — N-am să te pot săruta niciodată. de puteai s-o cuprinzi cu un singur braţ. dar care în clipa asta era nemuritor. puţin depărtaţi spre în afara. îl privi lung. început el. atingerea mîinii. desigur) se gîndi că în clipa aceea Ale-jandra rostea o rugăciune tăcută dar dramatică. Se sculă îngrijorat şi atunci îşi dădu seama că ea stătea sprijinită de pervazul ferestrei.

poate că. XX Cînd la cîţiva ani după aceea. Cînd o văzuse atît de aspră. senzaţia aceea de neţărmurită linişte şi de extaz singuratic. la urma urmei. un sentiment sau o stare de spirit care se apropia mai mult ca orice de ceea ce se cheamă fericire.Martin o urmărea neliniştit cu ochii. — Dar ea — întrebă el — ea era fericită? Era o întrebare avînd. Martin se trezi neliniştit. se aşeză pe marginea patului şi începu să-şi pună hainele. fie şi involuntar. — Da. o imperceptibilă şi amicală nuanţă de ironie. şi cum Martin înţelese acel mic comentariu tăcut. vreme de cîteva săptămîni fusese fericit. 121 XIX în noaptea aceea Martin avu un vis. prin descrierile altui călător care a străbătut-o pe alte căi şi în alte vremuri. îl asculta cu atenţia plină de melancolie cu care asculţi vorbindu-se despre o ţară îndepărtată şi misterioasă. Martin se simţea ridicol. Nu uita că te-am avertizat. — Ai terminat? — întrebă ea. Şi. şi mai era ceva ca nişte culmi foarte înalte (şi de aici acel „nespus"). ştiu că palatul fermecat dispăruse în împărăţia nefiinţei. parcă acesta ar fi fost simbolul tragic a ceva ce nu reuşea să înţeleagă. de parcă tot timpul ar fi ştiut ce făcea.. dar nu-i putea vedea faţa. Era ca şi cum cineva i-ar fi dat o scrisoare de importanţă capitală şi. după ce se gîndi un moment: — Mai bine-zis. fără să-şi ia ochii de la fereastră şi temîndu-se de clipa în care Alejandra o să-1 privească din nou. după un răstimp. de ce nu? Ce e în fond fericirea? Şi de ce adică nu s-ar fi simţit ea fericită cu băiatul ăsta. îi răspunse: — Ştiu eu. de umezeală şi de prea mult împăturit. se acoperise cu cearşaful şi acum îşi spunea că trebuie să se îmbrace înainte ca ea să întoarcă capul. — Bine. fără să fie totuşi pe deplin (şi de aici acel „aproape"). — Martin. în faţa lui Martin. încercînd să nu facă zgo-nnot. Ceva nelămurit îl avertiza că Alejandra aceea colţuroasă. După aceea ridică ochii şi murmură cuvinte de neînţeles. era pe cale să renască. ţi-am spus că sînt o tîrîtură. de care se temea atîta. temîndu-se că palatul fermecat înălţat noaptea o să dispară la ivirea zorilor. Se făcea că se afla în mijlocul unei mulţimi de oameni şi că un cerşetor se apropia de el. încercînd s-o înţeleagă puţin mai mult pe Alejandra din tristeţea. Şi rămase gînditor. culmi pe care Martin avusese senzaţia măreţiei şi a purităţii. Iar cînd. ca în poveştile copilăriei. pe atunci. adăugă. dar începu să se gîndească la întrebare. căutînd să-şi închipuie cît de fericită fusese ea sau cel puţin cît de fericită se arătasejudecînd după surîs. în ciuda toanelor Alejandrei. . aproape fericit. Dar nespus de fericit. ar fi văzut că rîndurile erau indescifrabile.. cînd şi-a supus trupul şi sufletul unei lupte acerbe ca să-i învingă pe demonii din ea? Şi îl privea pe Martin cu bărbia sprijinită în palmă. ca şi cum înainte nu s-ar fi gîndit la posibilitatea aceea. atunci lasă-mă singură.. Martin încerca să dezlege misterul de atunci. printre cele destăinuite de el lui Bruno fu şi faptul că. după ceea ce spusese. cel puţin în clipele cînd triumfa asupra ei însăşi. Visul nu avea nimic groaznic prin el însuşi: cerşetorul nu era decît un cerşetor şi nu făcea nimic deosebit. aşteptă. din speranţele postume şi din înflăcărarea acestuia. 122 Bruno îl privea gînditor cu bărbia sprijinită în palmă. Aşa că. pe care odată ai vizitat-o cu pasiune. Apoi se uită iar afară. îi desfăcu nodurile şi înşiră ce avea în ea pe pă-mînt. gîndindu-se cît de nesigur şi de precar era tot ce avea contingenţă cu Alejandra. după un răstimp (îndoiala lui Bruno i se şi strecurase tainic în suflet). după ce ar fi deschiso. Cerşetorul îşi dădu jos bocceluţa. ca şi cum l-ai fi întrebat pe vreun intim al unui specialist texan în incendii petrolifere „tot bine pe acasă pe la tine?" Martin nu realiză poate neîncrederea din glasul lui. Pentru că într-adevăr cuvîntul „fericire" era nepotrivit pentru orice lucru ce avea vreo legătură cu Alejandra: şi totuşi fusese ceva. desfigurate şi şterse de timp. cum Bruno ridică din sprîncene şi fruntea i se acoperi de dungi orizontale în faţa unui cuvînt atît de neaşteptat cînd era vorba de ceva în legătură cu Ale-jandra. Cînd isprăvi cu îmbrăcatul. totuşi. fata se întoarse spre el. fumînd în tăcere... după un cîntec.. încercată de alpinişti pe marile piscuri. Şi. In vremea asta Bruno îşi spunea: Şi.

Memoria lui era asemenea unui bătrîn aproape orb care pipăie cu bastonul cărări străvechi şi năpădite acum de bălării. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani. sau că se petrecuseră numai aşa. aşteptînd vreun semn de la Alejandra. ci şi de unele gesturi şi ironii în legătură cu alţii. după ce o privi cîteva clipe. Dar cum Martin. Dar puterile acelea întunecate ce se învrăjbeau în ea nu o părăsiseră niciodată. pustii. Era cu alţi doi. „Ah. Şi zilele ce urmară fără slujbă. Şi apoi. scuzîndu-se faţă de domnii de la masă şi invitîndu-1 să ia loc la o masă din apropiere. la crizele de furie şi la visele acelea despre care el afla din cînd în cînd cîte o veste confuză. cu nişte hîrtii în faţă. Cam aşa îi vorbi lui Bruno şi Bruno rămase gînditor. Nu. nu prea sigur că astfel se petrecuseră lucrurile. răstimp cînd Martin era convins că sufletul ei se afla în altă parte şi că trupul ei rămăsese tot atît de părăsit ca trupurile sălbaticilor cînd sufletul le este luat de vrăjitor şi hoinăreşte pe tărîmuri necunoscute. Alejandra fusese fericită într-un anumit fel sau într-o anumită măsură. acum lasă-mă singură". O privelişte transformată de vreme. după o strîmbătură. bîlbîindu-se. mai ales. dar pe care voia să-i ignore. revine la viaţă în zilele de dulce seninătate. dumneata eşti!". ajunseră într-un punct în care nici unul nici celălalt nu mai era atît de sigur şi de răspicat ca la început: pe cînd Bruno acceptase pînă la urmă ideea că. foarte bine. Un chelner îi arătă la ce masă stătea. Şi îşi aducea aminte din nou de Mirador. de vorbele dulci şi caraghioase ce se spun în asemenea ocazii. continua să creadă că în perioada aceea Alejandra îl iubise cu pasiune şi că avusese momente de linişte şi pace. mersul acela de automat în lungul străzii Isabel de Catolica. Alejandra îi spusese fraza aceea groaznică. alte momente de exaltare şi din nou dezamăgirea şi durerea. dacă nu de fericire. de anumite tăceri şi ezitări şi. nici Martin nu vedea mai limpede cum se petrecuseră lucrurile şi. Da. aşteptînd un răspuns. cum ar fi putut explica groaznica prăbuşire produsă după aceea? Oare nu însemna asta că în adîncul sufletului ei zbuciumat demonii de a căror existenţă el ştiuse. Şi cum Martin îl privea. Totul se petrecuse de parcă în clipa cînd nu mai putuse lupta şi se dăduse bătută. Oare fusese fericit? Nu. Martin începu să se joace cu briceagul deschis.Şi aşa cum se întîmplă aproape întotdeauna într-o discuţie. încet. îl întîmpină el. ca omul care cunoaşte locurile: fu primul amănunt care le strică fericirea acelei seri. disperarea reapăruse cu îndoită putere. ea îl trase de mînă. Cu toate astea. lăsîndu-şi gîndurile să străbată vremurile acelea care i se păreau acum de mult apuse. Martin fusese de puţine ori atît de fericit ca înaintea întîlnirii cu Molinari. prefăcîndu-se că nu-i vede. măcar că se simţea din ce în ce mai înclinat să creadă că Alejandra nu ieşise niciodată cu adevărat din haosul în care trăise înainte de a-1 cunoaşte pe el. Uneori fusese ca un luptător întors de pe front. Bordenave zise: „Ah. semănînd destul de mult cu Anthony Eden. altfel. ca şi cum prin candoarea lui i-ar fi făcut să dispară ca prin farmec. discu-tînd ceva. perplex şi zbuciumat. de fapt. Numai că nişte ochi uşor ironici şi un zîmbet lateral îi dădeau un aer foarte argentinian. Alejandra era în toane excelente şi avea chef să meargă la cinema. era ca o slujnică dusă în fiecare noapte la palatul fermecat. alături de cei ce-1 îngrijesc şi-1 vindecă. de înstrăinarea aceea în care părea că trăieşte zile întregi. cu toate că uneori avea momente de linişte. poate. rănit şi prăpădit. după un hohot sarcastic). încet. chemîn-du-1 la şapte. . înalt şi elegant. pînă cînd izbucniră din nou şi cu toată furia către sfîr-şit. niciodată nu-şi putuse explica nici cum şi nici de ce se petrecuseră aşa. pentru a se trezi în fiecare dimineaţă în cocioaba părintească. ce prostie! Trăise mai de124 grabă o succesiune de extazuri şi de catastrofe. cum ar fi Molinari. se uita spre Alejandra. nu s-a supărat nici măcar cînd Bordenave ăla le-a stricat planurile. „Bine. pentru că-şi aducea aminte de seri de o frumuseţe calmă. Fernando). Pentru ca. continuau să se înfrunte? Şi îşi aducea aminte nu numai de unele cuvinte 123 ce-1 izbiseră încă de la început (orbii. după ce se îmbrăcase. Şi se mai gîndea la toanele ei. mormăi ceva de neînţeles. Şi în clipa cînd el se pregătea să întrebe unde era barul american. FETELE INVIZIBILE I Lucru curios (curios din punctul de vedere al evenimentelor ulterioare). tot atît de neclar ca gîndurile lui. Martin ajunse la concluzia că Alejandra nu fusese fericită nici măcar în acele puţine săptămîni de care vorbea (judecind după o privire. sleit şi aproape fără apărare şi care. de micile gesturi de tandreţe şi de tachinările amabile. de dimineaţa cînd. de necazuri şi de furtuni. să mergem atunci acolo".

vorbea de lucruri fără nici o legătură cu ceea ce voia el. — Şi cum facem? îmi trimiţi o scrisoare? — Vedem noi. una din temele conversaţiilor lui cu Bruno fu despre relaţiile dintre Alejandra şi Molinari. în strada Rio Cuarto. dar că nu trebuie să-şi facă nici o iluzie. Se îndepărtase mult cînd o auzi chemîndu-1: — Stai un pic. pe cînd ea deschidea poarta cu grilaj. Martin o privi mirat. Alejandra spuse că o durea capul şi că prefera să se întoarcă la ea acasă. Nu-mi poţi spune mîine. deocamdată nu-ţi pot spune cînd o să ne întîlnim. stafie mai avînd oarecum forma fiinţei dispărute. cînd adăugă. — Nu mă simt bine. fără să fie nevoie. ce anume o fi schimbat-o atît de repede.. cînd Martin se întoarse din sud. Atunci ea izbucni. au iubit sau urît fiinţa dispărută. dar era evident că pricina era Bordenave. o să aibă veşti. se aşezară pe o bancă din piaţă Şi Martin. pînă în clipa cînd se dizolvă în veşnicie. oare? Sigur era că apariţia lui tulburase pacea de mai înainte. Martin trebuia să facă eforturi ca să priceapă ce-i spunea Bordenave care. Cu o voce mai puţin aspră îi spuse: — Mîine dimineaţă îi dau telefon şi la amiază îţi las vorbă despre ce-am rezolvat. dar fapt era că se deranjaseră de pomană. preocupat. ale celor ce au cunoscut. vorbea cu ea.. Apoi rămase tăcută. Intrase în curte. dar din ce în ce mai neclară. deschise în sfîrşit gura pentru a-1 anunţa că o să vorbească ea cu Molinari. dacă nu ţinem seama de fragmentele sau ecourile ce mai dăinuie — dar pentru cîtă vreme? — în sufletele celorlalţi.. moment în care poate că sufletul dispare pentru totdeauna. Nu se vede?! Martin întoarse spatele şi plecă. — bîigui el. El se întreba. dar pe care îl simţea cum se fărîmiţează şi se descompune încet-încet. O veste? Da. cu un rîs aspru şi răutăcios: — Uită-te bine la secretara lui. străbătea străzi şi locuri. Ieşind. Va trebui să treacă o vreme pînă cînd Martin să se gîndească din nou la întîl130 nirea aceea cu Bordenave..Pentru Martin fu evident că Alejandrei nu-i plăcea tipul. II Cîţiva ani după aceea. Şi cînd fură pe punctul de a se despărţi. i se păru un tip lipsit de scrupule. Martin observă că faţa i se înăsprise. Revenea mereu la Alejan-dra — se gîndea Bruno — ca şi cum ar fi încercat să reînvie un suflet pe cale de descompunere. — Dar. La lumina chibritului cu care îşi aprindea ţigara. uitîndu-se la ea. traversară strada. — E una din amantele lui. cînd o să ne vedem? Alejandra parcă îmbătrînise subit. e o blondă. un suflet pe care l-ar fi vrut nemuritor. acolo. Martin rămase perplex. Martin bîigui ceva despre ceva ce hotărîseră chiar atunci seara pentru ziua următoare. ca apariţia unei reptile în puţul cu apă cristalină din care bem. pentru că în tot cursul întrevederii desenă păsări pe un şerveţel (un fel de a-şi arăta nemulţumirea. la rîndul lui. o întrebă cum i se păruse tipul. pe care Martin i-1 cunoştea foarte bine). Necăjit că dintr-o dată îi trecuse tot cheful. Omul acela vorbise. Uluit. — Ştii. 129 — Cum vrei să mi se pară? Un argentinian ca toţi ceilalţi. despre lucruri de care nu-şi mai aducea bine aminte în legătură cu italienii care erau cu el. să se culce. urmînd parcă putrezirii trupului. Ce s-o fi întîm-plat. Aşa se petrecviseră lucrurile în ziua aceea. Cred c-o să-1 chem la telefon şi-o să-ţi dau de veste. ceva socotit de unii stafia mortului. aduna . ca şi cum i-ar fi fost imposibil să supravieţuiască multă vreme fără suportul lui' şi nu putea dura decît atîta vreme cît dura acea subtilă emanaţie a trupului în clipa morţii: era ca un fel de ectoplasmă sau gaz radioactiv din ce în ce mai slab. — Dar ce? — Adică. în concluzie. aşa cum după o crimă se examinează un loc sau un obiect căruia nimeni nu i-a dat importanţă pînă atunci. după cîte se părea. Tot aşa încerca şi Martin să răscumpere unele fragmente.

cu infernul pregătitor al coşmarurilor. Şi pe cînd el medita la trup şi la descompunerea sufletului. Bruno nu-şi putea explica altfel faptul că Martin se încă-păţîna să-şi amintească şi să analizeze povestea aia cu Molinari. dar pe care. dar ferm. Frază care. o dată ce acum îşi amintea vertiginos cum în ultimele zile Alejandra o luase iar pe drumurile de altădată şi dispariţiile şi absen1 Păsări de pradă. a doua zi sîntem şi nu mai sîntem aceiaşi oameni. dar îndulcit parcă de o oarecare gingăşie. un firicel de iarbă s-ar lupta să se ridice. sau ar fi putut măcar bănui că în mintea Alejandrei se petrecea ceva îngrijorător. printre cadavre sfîşiate şi sfîrtecate de chimangos1. Nu vezi că-i o afacere bănoasă? In noaptea aceea nu putu dormi tot gîndindu-se la vorbele ei. sau simpatia ei pentru Martin. Iar figura lui Martin o făcu pe Alejandra să comenteze „văd că vestea te bucură". cîteodată (spunea Bruno). ci şi descompuse. căci apasă asupra noastră îngrozitoarele experienţe secrete ale nopţii. de aproximativ 30 cm lungime. Dar aşa cum ţi-e greu să-ţi imaginezi o crimă într-o zi luminoasă şi senină. spre ceea ce Bruno numea o vremelnică periferie a morţii. sîntem ca nişte stafii reînviate. îi era greu să-şi închipuie că ea se întorsese în lumea aceea în toiul unei legături atît de pure. deoarece totdeauna crezuse că o ocupaţie practică i-ar prinde bine.fără noimă lu-cruşoare şi cuvinte de-ale ei. cît şi pentru faptul că un om atît de important şi de ocupat acordase un timp atît de îndelungat unui tînăr oarecare. Căci Wanda aparţinea lumii aceleia din care părea că vine şi Alejandra în momentul în care îl întîlnise pe el (deşi ar fi trebuit să spună mai degrabă „cînd îl căutase"). Cu tot zîmbetul ei ironic. trecînd peste toate. printre stîrvuri de animale. în momentul acela. după moartea ei. cum era el. Şi eu m-am hotărît să muncesc. Bucuria îi pierise dintr-o dată — îi povestea el lui Bruno — aşa cum piere apa curată într-un canal unde se ştie că va fi amestecată cu resturi respingătoare. ca printr-un miracol. biete zvonuri nedesluşite ale întunecoasei aventuri de pe urmă. lumea de care se ţinuse departe în săp-tămînile acelea de relativă seninătate. cînd rămăşiţele sînt nu numai mutilate. ştiind fără îndoială că n-o să-i 131 dea de lucru. 132 ţele ei erau nu numai mereu mai frecvente. pe vremea aceea întrevederea i se păruse surprinzătoare: atît pentru că i-o aranjase Alejandra. îi explică: — O să lucrez cu Wanda. ca nişte rude înnebunite ce se străduiesc să adune rămăşiţele mutilate ale unui trup în locul unde s-a prăbuşit un avion. cu pete maronii şi albe (n. i se păru una din ieşirile ei obişnuite. şi după semnele acelea şi-ar fi putut da seama că dragostea ei. Dacă — se gîndea Bruno — în clipa aceea Martin ar fi fost la fel de lucid ca astăzi. Martin. întîlnirea aceea nesăbuită cu Molinari fusese fără wdoială un moment-cheie în relaţiile lui cu Alejandra. adăugase atunci Alejan-dra. în straturile mai adînci ale bărăganului. va avea motive să şi-o amintească încărcată de rezonanţe atroce. cu un aer în care stăruia încă sarcasmul de mai înainte.). Aşa că se miră stupid (adverb adăugat mult după aceea): „îmbrăcăminte pentru femei? Să desenezi rochii pentru femei? Tu?" la care ea îi răspunse că nu era în stare să priceapă ce plăcere e să cîştigi banul făcînd o treabă pe care o dispreţuieşti. Pînă cînd oboseala îl împinse blînd. ci la multă vreme după aceea. care vorbea ca pentru el însuşi. după părerea lui. sorbind ultimele picături de apă care. De aceea. — Şi apoi. înţelegi? Cu cît mă uit mai mult la papagalii ăştia vopsiţi. sau cum s-o fi che-mînd sentimentul acela. chestia e ca un bumerang. umflate şi puţind îngrozitor. era ca şi cum pe un cîmp pustiit de vreo calamitate (se gîndi el mai tîrziu). Cine ştie ce perfidă întruchipare a . vestea îl bucură pe Martin. Munca îl face pe om mai demn. îi spunea că. Şi. măcar că şi mai exact ar fi fost să spună că el credea că se ţinuse departe. s-ar fi putut convinge. tărîmurile prevestitoare în care facem ucenicia marelui somn. de culoare închisă. de aceea.t. mai există undeva. ci şi mai inexplicabile. ciorne neclare ale misteriosului text final. era pe cale să ajungă la punctul final: catastrofa. cu atît mai mult mă dispreţuiesc pe mine însămi. dar nu imediat. — Dar nu e cazul să te bucuri chiar aşa — adăugă ea. — Fiecare trebuie să muncească. Şi cum Martin făcu o mutră mirată.

timp contrastînd cu marile spaţii inutile din viaţa lui. Şi chiar în clipa în care pătrundea în incinta sacră. în vremea asta îl zărea. cufundat în fotoliul lui adînc. cu jiletcă şi cu ultimul nasture de la jiletcă descheiat. — Luaţi loc. Adresîndu-se lui Martin. gata să-şi plece urechea la Importantele Propuneri ale lui Martin. cămaşă de mătase şi butoni de aur. am venit să depun douăzeci de ruble". îşi spuse el: Wanda sorbind din paharul cu gin. ca într-un coşmar. la IMPRA s- . purtînd cravată bleu cu picăţele roşii. şi îngrozitor de greu. de o fotografie în ramă de piele întoarsă spre domnul Molinari. îl priveau perplecşi şi ironici (îşi spunea el) cum se apropia de uşa masivă. de mai multe Diplome înrămate. de un enorm portret al lui Peron dedicat domnului Molinari. Alejandrucha. Bărbaţii îmbrăcaţi foarte corect. rîse ca de o glumă bună „da. Şi în faţa uimirii interogative a tînărului. Sigur că în bătaie de joc (îşi spuse el). purtînd la încheietura mîinii stîngi ceasuri de aur indicînd un timp precis. — Te ascult. cînd nu făcea altceva decît să mediteze pe o bancă din parc. fără ca nimeni. Doar rumeni nu simte mai mult dispreţ 133 pentru un nimeni de nicăierea decît un nimeni de nicăierea în uniformă. cînd chiar şi din timiditate îi fusese imposibil să mai dea înapoi şi cînd simţise cu intensitate maximă senzaţia disproporţiei. O curioasă dorinţă de a se înjosi. Şi. întîmplător. rontăind bomboane. chemînd „domnul Castillo". şi el de aur. înţelese acest lucru de cum intrase în acea impresionantă sală de aşteptare. care contrastau cu acel timp aurit cum contrastau cămăruţa lui din Boca şi impunătoarea clădire unde funcţiona IMPRA. Reuşi să-şi stăpînească impulsul acela ciudat. ca maică-sa. ar fi fost în stare să se dezbrace în faţa lui ca în faţa unei maşini. umezindu-şi buzele cu limba. pe cînd undeva. pe bărbatul acela masiv. ceea ce era şi mai rău. Martin îşi spunea Alejandra. O droaie de slujbaşi 134 si funcţionari intrau şi ieşeau cu hîrtii şi secretara oxigenată care ieşise intră din nou ca să-i prezinte alte Hîrtii/ spunîn-du-i ceva cu glas scăzut. cum i se întîmpla mereu cînd era foarte emoţionat. îşi spuse „am fierbinţeli". printre mape de piele. îl auzi vorbind pe cînd se lăsa pe spate în fotoliu. în caractere gotice. ca să se dumirească pînă la urmă că voia să deschidă un cont cu douăzeci de ruble. cochetând cu bărbaţii. chiar şi cu el. de a-şi mărturisi dintr-o dată în faţa lumii îngrozitoarea lui nimicnicie şi pînă şi candoarea lui prostească (nu-i spunea Drucha Alejan-drei?) aproape că-1 făcu să zică „vin să depun douăzeci de ruble". cu mapele doldora de Documente Decisive. spaniol de origine. cineva repeta „douăzeci de ruble" ca o glumă jignitoare la adresa lui însuşi. aşteptînd în fotoliile adînci de piele. cel cu pantofii scîl-ciaţi şi costumul pătat. plin de Evenimente Financiare Importante. pentru că dimineaţa simţi multă vreme că ceva greu dar nedefinit se mişca în zonele întunecate ale fiinţei lui. poate tocmai din pricina asta. Ce-i mai venise şi cu nebunia asta? Şi era tocmai pe punctul de a-şi aduna toate forţele şi să se retragă cînd o auzi pe o ordonanţă. Un bărbat parfumat cu apă de colonie. de un termos din material plastic şi de poemul DACĂ de Rudyard Kipling.sufletului Wandei îl urmări în noaptea aceea. şi cu atît mai puţin Funcţionarii Casei. în spatele unui birou imens. şi le spunea pe toate astea în vreme ce privirea îi era atrasă de un fanion cromat arborînd steagul argentinian în miniatură. lămuri că rămăsese fără slujbă şi se gîndise că poate. toţi plini de onorabilitate. ca o maşină fără conştiinţă şi fără simţuri. de o senzualitate care-1 făcu să se fîstîcească şi mai tare pentru că (presupuse el). rîzînd cu o frivolitate senzuală. într-un alt strat al conştiinţei lui. pînă cînd înţelese că ceea ce se agita obscur în el nu era imaginea Wandei. uluit şi sfîşiat de bănuieli. sigur. îmbrăcat într-un costum de caşmir de culoare închisă cu dungi deschise. făcînd. vă rog — îl pofti arătîndu-i unul dintre fotolii. unde un coate-goale ajunge pînă la directorul unei bănci. părînd că se bărbierise cu o zecime de secundă înainte de intrarea lui Martin în birou. Drucha. dar fără nici o familiaritate. mai semnînd nişte Documente ce i le prezenta o femeie oxigenată. ac de cravată cu o perlă în vîrf şi o batistă de mătase ieşind afară din buzunarul de sus al hainei lui împodobite cu o emblemă Rotary. tronînd pe biroul masiv. fărîme de timp zdrenţuit. sigur" pe cînd. făcut anume parcă pentru o astfel de clădire. un inventar al acelui bărbat înalt şi masiv. sau aşa cum se dezbrăcau marile favorite de faţă cu sclavii: „Wanda". cu pantofii strălucind. Molinari constată: — Deci dumneata eşti prietenul lui Drucha. să poată bănui că împărţea patul cu domnul Molinari. Destul de chel. înrămat pe unul din pereţi. Cu o energie nebunească repeta în minte „domnule. de a se umili. dar cu un rest de păr pieptănat şi periat cu grijă. Cu groază. era ca în povestirea aceea de Cehov sau Avercenco.

— Nu. cu o asprime scrutătoare. domnule. un adevăr desigur ucigător. toţi.. domnule Molinari. dar. o să-mi dai dreptate. trec prin momente grele. Martin se înroşi din nou. nu mai rămăsese nimic din zîmbetul profesional de la început. Cit el dădea explicaţiile astea.. am impresia că eşti prea mîndru pentru a accepta o slujbă dată din simplă prietenie. Intră cineva cu nişte Hîrtii. — Şi cum de ţi-ai pierdut slujba asta? La care Martin răspunse că în tipografie sînt perioade cînd se lucrează mai mult şi altele cînd se lucrează mai puţin şi că în cazul acesta se dispensează de corectorii colaboratori. — Ba da.ar fi putut găsi ceva pentru el. Cînd lui Molinari i se comunică prin telefon că domnul Wilson voia să ştie cum rămînea cu Banca Centrală. prietenia.. printre ceilalţi. domnule. Asta tocmai în clipa cînd domnul Molinari încrunta şi mai tare din sprîncene. Plecîndu-şi capul şi fără voia lui. domnule. Martin. — In ce calitate? — Corector. de ce-şi pierdea vremea cu unul ca el. Molinari îl privi în tăcere. perplex. nu cred. întreprinderea. Martin-se sculă să plece. îi displăcea. ca să pună capac la toate.. Dă-ţi seama că nu ţiaş face nici un serviciu dacă ţi-aş da de lucru din simplă prietenie. domnul Molinari încrunta din sprîncene. răspunse că nu avea nici un orar. Nu ştiu dacă mă înţelegi.. mai ales dacă aşa cum e uşor de prevăzut. Şi. Tocmai atunci. nu-i aşa? — Aşa e. nu-i aşa? Pentru că dacă ţi-aş da de lucru numai din simpatie pentru Alejandra. — Desigur. şi. — Şi cum lucrai? Martin îşi aduse aminte de întrebările Alejandrei şi. n-ai accepta. înro-şindu-se. Maşinăria aia parcă o luase razna: cînd zbîrnîia unul din cele patru telefoane. Ne place să avem cu funcţionarii noştri relaţii foarte impersonale. că n-a terminat încă. cu Hîrtiile în mînă şi fără să-şi ridice ochii de pe ele. cînd o să fii mai înaintat în vîrstă. Cîţi ani ai? Douăzeci? — Nouăsprezece. — Domnule. Şi. Martin se auzi spunînd „vreau de lucru. — La tipografia Lopez. la o privire întrebătoare a secretarului. domnule. Probabil că Molinari observă în atitudinea lui ceva care. cînd semna Hîrtii. dar nu pot să vă fiu de nici un folos. — îmi pare foarte rău. — Asta înseamnă că dacă e mai mult de lucru s-ar putea să te reangajeze. întrucît îl aştepta o convorbire prin interfon. şi cînd îşi ridică privirea i se păru că zăreşte o strălucire ironică în ochii bărbatului din faţa sa. trebuie să arate ca o biată insectă. Mai întîi pentru că ceea ce facem noi aici e foarte deosebit de munca dumitale în tipografie. cred că eram cam distrat. pentru serviciul nostru şi pentru Alejandra însăşi. Dar mai e încă un motiv important: eşti prieten cu Alejandra şi asta îmi creează probleme de organizare foarte delicate. din-tr-un motiv sau altul. Molinari strigă: — Să aştepte! Iar cînd secretarul dispărea pe uşă. bătînd darabana cu degetele în masă. adăugă: — Şi să nu fiu deranjat pînă cînd o să chem eu! E clar? Dintr-o dată se făcu linişte: toţi se făcură nevăzuţi ca prin . dar se uită la Martin ca şi cum n-ar fi ştiut ce să facă. zicîndu-şi că omul acela era prea viclean şi că noua lui întrebare era menită să-1 facă să spună adevărul. — Cînd o să mai îmbătrîneşti. vă înţeleg perfect — spuse Martin ridi-cîndu-se. — De ce? — se miră domnul Molinari. nervos şi umilit din cale afară. am serioase dificultăţi financiare".. cu o violenţă neaşteptată. domnule Castillo. cînd intra şi ieşea secretara aia oxigenată. Ba chiar o să-mi mulţumeşti. murmură cîteva obiecţii şi continuă: — Asta ar avea consecinţe neplăcute pentru dumneata. Molinari îi spuse să mai rămînă. iar în clipa cînd îl întrebă unde lucrase. că ducea corectu135 rile acasă. Deviza mea e să nu amesteci sentimentele cu afacerile. cînd vorbea prin inter-fon. — Cred şi eu. în curînd o să avem dificultăţi136 Examina un Document care tocmai îi fusese adus. încerca să înţeleagă ce se petrecea de fapt: de ce-1 mai reţinea. Martin îşi spuse că. Şi pe cînd parcurgea memoriul ăla sau ce-o fi fost. apoi. Pînă la urmă am fi toţi în pierdere: dumneata.

farmec.. adică vreau să spun că. nervos. unul e harnic. ţinîndu-şi mai departe braţul pe fotoliul lui Molinari. tinerii de azi. altul e delăsător. Pe urmă au tot timpul să-şi piardă iluziile. intră. Ba o să-ţi mărturisesc chiar că uneori am fost pe punctul de a scrie ceva în genul ăsta — spuse el. ce să mai lungim vorba: oamenii sînt inegali prin natura lor şi e zadarnic să vrei să întemeiezi societăţi în care toţi să fie egali. şi sînt sigur că o să te miri. 137 — Eşti foarte intim cu ea? — Nu ştiu. la vremea mea şi eu am fost socialist şi chiar anarhist — atît el cît şi noul venit zîmbiră larg. şi ideea că ar fi putut exista legături importante între Molinari şi Alejandra. Ştii bine cît de mult mă preocupă problema tineretului argentinian. ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva hazliu — şi prietenul Perez Moretti n-o să mă lase să mint cînd e vorba de asta. ca prietenul Moretti şi ca mine. — Bine. îl întrebă: — Unde ai cunoscut-o pe Alejandra? — în casa unui prieten — minţi Martin. Domnul necunoscut îi zîmbi lui Martin cu bunăvoinţă. — Tocmai îi spuneam că întotdeauna tinerii cred că toţi cei din generaţia de dinaintea lor nu fac doi bani. Domnul necunoscut. în clipa aceea. pe un altul puţin îl doare dacă o să fie toată viaţa un biet conţopist. tocmai în numele dreptăţii. pentru că lungimea întrevederii era într-un fel măsura . Părea că Molinari îl studiază. Pe de altă parte. şi văzîndu-1 pe acesta dînd aprobativ din cap. Nu există nici măcar doi oameni egali pe lume: unul e ambiţios. pe uşa laterală intră un Om Important. — Şi cum îţi spuneam. rămase o vreme gînditor.. Apoi. uitîndu-se la Perez Moretti ca şi cum l-ar fi luat de martor. Mai mult sau mai puţin ca zuluşii care se apărau de armata Imperiului Britanic cu săgeţi şi scuturi de piele colorată. privindu-1 atent. un Henry Ford. cu un uşor gest de salut: — Ai picat la tanc.. tînărul e prieten cu Alejandra. etcetera. în fine. Apoi cu un zîmbet în care Martin crezu că ghiceşte o ironie ascunsă. ne credeţi reacţionari. ciocănind cu degetele în masă. adăugă: — Voi. eu am fost socialist pe vremuri. se gîndi el. portretul lui Peron cu autograf. Fac parte dintre cei ce cred că nu e rău ca tinerii să aibă la un moment dat idei atît de pure. altul e leneş. ceva care dintr-un motiv de neînţeles avea importanţă pentru individul acela. pe cînd acesta aproba din cap. 138 pentru că multe am mai făcut împreună. să se comită nedreptăţi? Asta e un paradox printre atîtea altele şi întotdeauna am fost de părere că trebuie să se scrie pe larg şi cuprinzător despre acest amănunt. că n-au dreptate. pe măsură ce întrevederea se prelungea. Şi. privindu-1 cu atenţie. Viaţa îţi dovedeşte că omul nu e făcut pentru societatea aceea utopică. dar dîndu-şi seama că ar fi fost ridicol dacă ar fi spus adevărul. un Edison. apoi. să fie tratat la fel ca un amărît oarecare născut să frece duşumelele? Nu ţi se pare că ar fi o enormă nedreptate? Şi cum se poate ca în numele dreptăţii. Apoi. deşi i se păruse că ajunsese la culmea ridicolului: ei doi. după o vreme. Totuşi. oricare ar fi fost ele. Molinari ridică mîna dreaptă în semn că nu mai era nevoie de alte amănunte. avînd în spate Societatea anonimă IMPRA. telefoanele încetară să sune şi domnul Molinari. Fanionul cu Steagul. unul vrea să progreseze. adăugă. Rotary Club Internacional şi clădirea cu douăsprezece etaje. în spatele unui birou impozant. Molinari îl pofti: — Haide. căci nu minţea niciodată. Domnul necunoscut aruncă o privire spre Martin. gîndeşte-te că ar fi o mare nedreptate: de ce un om muncitor să primească tot atîta cît unul leneş? Şi de ce un geniu. faceţi ce vreţi. înroşindu-se. privindu-1 ca pe un reprezentant al Noii Generaţii (îşi zicea tînărul). Hector — îi spuse Molinari.. să nu crezi că ne e ruşine de ce-am făcut. nu-i dădea pace. încît se simţi şi mai ridicol. Domnul cu pricina se apropie. arătînd spre el: — Uite. că sînt o adunătură de reacţionari etcetera. îi zîmbi vag. prost dispus. bine — comentă — bine. puse o mînă pe umărul lui Molinari şi-i spuse ceva la ureche. Martin se întreba dar pentru ce şi-ofi pierzînd timpul atîta vreme cu mine? şi ajungea la concluzia că între el şi Alejandra trebuie să fi existat o legătură vitală. Şi îşi mai spuse că Lupta dintre Generaţii era atît de inegală.

Ba. şi trebuind să facă mii de manevre pentru ca sindicatul sau Peron. pline de dezinteres. aspiraţie firească a oricărui om de familie bună şi. — Pentru că. °ricît de nesemnificativ ar părea la prima vedere. Foarte frumoase. că aceste idealuri. Uite cazul dumitale: vii aici de bunăvoie să-mi oferi forţa dumitale de muncă. amice. cum fac comuniştii. pe care prietenul meu Pe-rez Moretti o ştie foarte bine. Chiar dumneata ai încruntat din sprîncene şi acest gest. nu sînt făcute pentru oameni aşa cum sînt ei făcuţi. conceptul de mamă. dacă sînt minate bazele familiei. Toate i se încurcau însă 139 în minte. în altă ordine de idei. . Mă refer la problema prostituţiei. la urma urmei. Libertatea e sfîntă. îşi trecu mîna peste fruntea acoperită de o sudoare rece. — Nimic. în care căsătoria a fost aruncată peste bord ca o simplă instituţie burgheză? Nu ştiu dacă înţelegi ce vreau să spun. Libertate pentru toţi: libertate pentru muncitor de a se angaja acolo unde îi convine mai bine şi libertate pentru patron de a da de lucru celui pe care-1 socoteşte mai bun. în care nimeni n-ar fi responsabil pentru copiii născuţi în urma unei asemenea legături. Poţi să-ţi închipui o grozăvie ca aceea a unui guvern dictatorial. deci. bune pentru a rosti discursuri pe baricade. mie nu-mi convine. fără de care. Şi atunci se întrebă din nou de ce l-o fi trimis Alejandra la Molinari şi vag. oricît de nobile ar fi. căci peste căutările lui neliniştite se suprapunea vocea lui Molinari. pe care le-am putea numi de natură morală. încercă să-şi amintească de întîmplările mici sau mari. dezvoltînd mai departe Concepţia lui Generală despre Lume. te întreb? Haosul! Ce idealuri. trebuie să-ţi înco-voi spinarea. îţi dai seama ce lucru de nepreţuit e acesta: dumneata. ţi-ar plăcea ca cineva să pună la îndoială cinstea mamei dumitale? E doar o presupunere. acţionăm în condiţii egale în cadrul acestei legi a cererii şi a ofertei: pot spune orice adepţii planificării. e foarte bine ca un băiat sau o fată să aibă asemenea idealuri.. nu ştiu dacă mă înţelegi. şi domnul Perez Moretti rîse şi el cu poftă). aşa cum îţi spuneam. De aceea. Ei bine. De exemplu. dar cu totul imposibil de pus în practică. fiindcă cel puţin ăştia nu predică dictatura proletariatului. Mă refer'la nevoia societăţii în care trăim de a avea o ordine. ca un detectiv căutînd cu lupa o urmă sau un indiciu. este: nici dictaturi. care este temelia societăţii în care trăim. am să-ţi spun un lucru de care nu vorbesc decît foarte rar.. nu-i nimic. bolile. foarte palid. pentru a aduce prejudicii întregii ţări. tinere. E foarte uşor să fii anarhist cînd eşti holtei şi întreţinut de părinţi. Milioane de sclavi care muncesc de frica biciului. prietene. şcoala. pe punctul de a leşina. conchidea că Alejandra o făcuse pentru a „dovedi ceva" în momentul cînd legăturile dintre ei intrau într-o perioadă tulbure. cînd trebuie să-ţi aperi căminul pe care l-ai întemeiat. de dreptate socială şi de întemeiere a unor societăţi ideale. dar pe care mă simt obligat să ţi-1 spun di. dar cînd trebuie să-ţi cîştigi pîinea. dacă se distruge conceptul sacrosanct al căsătoriei. Sînt nişte idealuri imaginate de visători. mai mult. ce exemple mai poţi pune în faţa tineretului care se formează? Nu ne putem juca cu toate astea. Aş vrea să-i văd pe Kropotkin sau pe Malatesta conducînd o întreprindere ca asta şi războindu-se zi de zi cu normele Băncii Centrale (aici rîse. şi să înţelegi că lumea nu e făcută pentru visători de teapa lui Malatesta sau Kropotkin. şi de fiecare dată cînd acest om (arătă spre fotografia lui Peron cu dedicaţie). aş zice eu. Legea cererii şi a ofertei şi jocul liber al societăţii. care în memoria lui se învîrteau în jurul cuvîntului „Molinari". sau amîndoi împreună să nu le întindă vreo cursă. dar care l-ar putea aduce la dezlegarea finală. Dar pe urmă te însori. şi. de fiecare dată cînd acest domn se pune în calea iniţiativei particulare este numai pentru a ne aduce prejudicii şi. Viaţa aspră şi nemiloasă te convinge. cărţile.acelei legături. ai exemplul Rusiei. Dar 140 dumneata eşti un om liber şi poţi ieşi de aici şi-ţi poţi oferi serviciile întreprinderii de peste drum. dar ce se întîmplă cu dumneata? Martin. totul s-ar prăbuşi. o ierarhie morală. pe care o dau drept exemplu. pentru că omul nu trăieşte numai cu pîine. nu o cumpăr. Poftim. ca şi pentru mine. încet. nici utopii sociale. deviza mea. crede-mă. Şi gîndeşte-te că n-am vorbit decît de teoreticienii anarhişti. vrei să intri în rîndul oamenilor. foarte bune de băgat în cărţi. — răspunse el. Teoriile sînt foarte frumoase. asta te face să abandonezi asemenea himere. încet. E cu totul altceva cînd trebuie să înfrunţi viaţa. un tînăr oarecare şi eu. dovedeşte cît de sfînt este pentru dumneata. fără să ştie nici el de ce. de poeţi. să-ţi întemeiezi un cămin. cum ar putea exista acest concept într-o societate în care s-ar practica amorul liber. care te onorează. directorul unei mari întreprinderi. dintr-un motiv oarecare. ce mai rămîne. Nu-ţi mai vorbesc de celelalte probleme. dar asta e legea supremă a unei societăţi bine organizate. cu trecerea anilor. e una din marile valori pe care trebuie să le salvăm cu orice preţ. mai ales cînd intervin copiii şi celelalte obligaţii inerente unei familii: hainele.

. Să vezi ce paradox. mai trebuie să plăteşti şi camera. — N-am nimic. de Martin. ori. dintre logodnici. Şi mai e încă ceva: e scumpă. prostituţia. în fine. înţeleg că e o dilemă care nu iartă şi sînt dintre aceia care cred că în faţa primejdiei nu trebuie să adoptăm politica struţului. Avu o clipă de îndoială şi se uită la domnul Perez Moretti. domnul Molinari părea că vrea să-şi aducă aminte unde rămăsese şi continuă: — A. posacă şi întunecată. — Nu. ale cărui rezultate nu le putem prevedea. mulţumesc foarte mult. domnule Molinari. pe care Alejandra nu-1 cunoştea şi care îi era şi mai antipatic. aici. Pe deasupra. . Dar ce-o să-mi spuneţi de pericolul celălalt. şi încă probabil am zis prea mult. dacă poate fi liniştită familia ei. devenind aşa cum voia să fie faţă de el. în momentul acesta. Las deoparte grosolăniile şi murdăriile pe care fata trebuie să le audă pe străzi. aşa că. dar numai aşa poate fi abordată această problemă. sau dintre tineri care pur şi simplu se simpatizează. Ori există o prostituţie bine organizată şi controlată. se părea că Wanda era unul dintre elementele enigmei şi Molinari un altul şi ce mai lipsea?. să nu se ajungă prea departe? La naiba.. Wanda amintindu-şi mereu de cuvintele acelea cinice ale Alejandrei despre necesitatea de a munci.noastră. Chiar acum. şi repeta Wanda. da. Se ridică să plece. Mi-am revenit. O să mă ierţi că vorbesc atît de fără perdea. Las deoparte toate astea. de pericolul ca în relaţiile dintre copii. credeţi-mă că nu sînt nici cinci la sută. dragă. în ţara. a determinat clerul argentinian să interzică prostituţia. şi de aici de dispreţul faţă de ea însăşi. la ce ne putem aştepta? Pe de altă parte. Dacă eu spun că prostituţia e necesară. clătinîndu-se din ce în ce mai dezorientat în ceaţa aceea respingătoare. mai devreme sau mai tîrziu. domnule. de fotografiile pornografice. dar nu găsea nimic deosebit. care e una din racilele oraşului nostru şi chiar ale întregii ţări. Pentru că nu trebuie să plăteşti numai femeia. Pentru că asta e prostituţia organizată şi legală: o supapă de siguranţă. nu e la în-demîna unui muncitor sau a unui funcţionar. şi de fraza aceea în legătură cu papagalii sulemeniţi. Pentru că trebuie să recunoaştem că sîntem catolici numai de ochii lumii. Ori există femei de moravuri uşoare controlate de stat. ştiu foarte bine că dumneata. care îl asculta cu atenţie. Rezultatul: oraşul Buenos Aires trece printr-un proces 142 de nesocotire a moralei. ţin să te avertizez că sînt catolic. N-am nimic. Şi ceilalţi? Fără această morală. dar părea că se clatină.. Şi întorcîndu-se din nou spre Martin. Era şi de aşteptat. nu-i aşa? Deşi sînt convins că în momentul în care o să studiezi problema în profunzime o să fii de acord cu mine. în afară de întîlnirea aceea cu un individ pe nume Bordenave. într-atît încît devenise brusc prost dispusă. deci s-a interzis prostituţia în anul. Era palid şi inundat de sudoare rece. şi fără să mergem prea departe. Imaginează-ţi ce-ar fi lumea fără supapa asta de siguranţă. — Stai. — Cred că în '35 — spuse domnul Perez Moretti. un concept de morală rău înţeles. Dar catolici cu adevărat. în vremea asta vedea cum expresia severă adoptată de Molinari cît timp vorbise prin interfon se schimbă. din gura golanilor sau a bărbaţilor care nu-şi pot găsi o ieşire naturală pentru instinctele lor. dar cred că e mai bine să mă retrag. ori ajungem la asta. pe cînd Molinari întreba prost dispus Ce? Ce? Martin îşi continua cercetarea cu lupa. Privindu-1.. Şi mă întreb dacă o fată de familie bună poate fi liniştită şi. o să cer să ţi se aducă nişte cafea. o să simţi o repulsie. Aerul de afară o să-mi facă bine. de cinematograful devenit prin voia Domnului din ce în ce mai liber. şi ce-au realizat? Au realizat că a apărut prostituţia clandestină. pentru că nu există control sanitar. tînărul ăsta e întărîtat de lipsa unei prostituţii la îndemîna posibilităţilor lui economice. continuă: ■— E ca şi cum într-un cazan ai fi ridicat presiunea cu supapele închise. are şi el instincte. la urma urmei. tineretul nu mai e înfrînat ^a pe vremuri de regulile unei familii cu principii solide. oricît de neplăcute ar fi. cu nişte părinţi preocupaţi mai mult de problemele lor personale decît de apărarea a ceea ce ar trebui să fie un adevărat sanctuar. îşi spunea el rezumîndu-şi căutările. îşi îndreptă capul privind într-o parte şi-i spuse domnului Perez Moretti: — Chiar la ultima reuniune de la Rotary am vorbit despre problema asta. societatea se vede ajunsă în faţa primejdiei ca instituţiile ei de bază să se prăbuşească. — Ei bine. Bine. şi îşi reamintea iarăşi cele petrecute mai înainte. un tînăr are sîngele aprins.141 în clipa aceea sună interfonul şi. Dar ceea ce e mai grav> e că prostituţia clandestină e şi mai periculoasă. mai ales. spuse domnul Molinari. spuse Martin revenindu-şi. dar ce-i cu dumneata? 143 Domnul Perez Moretti şi domnul Molinari alergară spre locul unde şedea Martin.

că o şi luă la fugă. — Tocmai am citit un articol despre Pereira — spuse Bruno zîmbind. inexplicabila dispariţie a Alejandrei. — Ha! Capul ăstuia e plin de probleme ruseşti. din fericire. îşi făcu apariţia un bărbat cu părul roşcat. Şi dintr-o dată îşi dădu seama că Bruno îi pusese o întrebare al cărei început nu-1 auzise. Perla Coroanei. Ceru un Gilbey şi. — Văd că ai o slăbiciune pentru hruba asta mi tristă — comentă Mendez. îngrijorat ca şi cum ar fi trebuit să dea un examen şi întristat de brusca şi. dacă ar fi rămas singur cu el. Intrară la La Helvetica. La revedere. ironici. căminul. Toată înfăţişarea lui părea neliniştitoare şi uneori devenea atît de sarcastic îneît. se auzeau tot mai tare difuzoarele Alianţei: atenţie cu oligarhia din Barrio Norte. Ochii îi fulgerau. Schimbară cîteva vorbe. Se grăbi arunci spre spaţiul liber dintre două maşini. te mai privea şi drept în ochi. abia ajunse într-un loc unde ei nu-1 mai puteau vedea. pînă la care îl duseră susţinîn-du-1 de braţ domnii Perez Moretti şi Molinari. III Pe cînd o aştepta la The Criterion. marxiştii să termine cu provocările lor. Sînt atî-tea cafenele în Buenos Aires. ochii aceştia care o văzuseră pe Alejandra pe cînd era o copilă. îşi dădu seama că-1 priveşte binevoitor şi.Mulţumesc foarte mult. O să ţi-1 prezint îndată. cu ochi albaştri ca seninul. Susţine că era un grup de naţiuni oprimate de Spania. m-ai întrebat de multe ori cine e Bruno. apleeîndu-se spre el peste măsuţă. cum coexistă familiile onorabile şi bordelurile (şi nu în ciuda lor. La bar. comentă: — Molinari e un om respectabil. îşi spuse: I-a vorbit de mine. evreii să-şi aducă aminte din tinereţe. ca şi cum Imperiul şi Pornografia (îşi spunea el) ar fi putut coexista în mod onorabil. ca întotdeauna. un adevărat pui de căţea. Puse o carte pe masă. arătînd înspre por145 tretul lui Mitre de pe perete. Oglinzi cu poleiala ştearsă multiplicau tulbure misterul şi melancolia acelui colţişor scăpat ca prin minune. şi vomă. cu rîsul lui schimonosit. peştera căutată prin ceaţă. uitîndu-se la fotografii cu regina Isabel pe un perete şi gravuri cu femei goale pe un altul. pistruiat. era tocmai pe cale să-1 roage s-o repete. tocmai din cauza lor). — Aha! începe să atace chiar de la titlu. cu nasul acvilin şi cu ochii care te scrutau prin ochelari. refugiul dulce şi luminos în întuneric. Avea un aer senzual şi meditativ şi părea că are vreo patruzeci şi cinci de ani. IV Pe măsură ce se apropiau de colţul pe care îl făceau Corrientes cu San Martin. pe deasupra. chiar dacă ar fi luat lumea foc. Şi. şi cum Bruno îşi ridică privirea parcă îndoindu-se de ceva. Martin ar fi şovăit să deschidă gura. focul cald. căută cu privirea o cafenea. cu un bar înalt de lemn şi cu o veche boiserie. gîndurile îi reveneau la Alejandra. înroşindu-se. cînd. Tulburat. la caucazieni. Cine i-ar fi spus generalului şi elveţianului ăstuia că într-o bună zi. Era un local întunecos. îşi spuse el chiar în clipa cînd o văzu intrînd. un Stîlp al Naţiunii. Mendez făcu una din cele mai reuşite mutre diabolice pe care ştia să şi le compună. dar Alejandra era cu gîndul aiurea pînă cînd se ridică şi plecă. Pe cînd vorbea cu Bruno. după ce îl ascultă pe Martin. i-a spus mai tîrziu Alejandra). căminul. Grup de naţiuni! Tot timpul se gîndeşte la chirghizi. Văzîndu-se în stradă. ci cum i-ar fi explicat în mod strălucit Molinari. rîzînd de bancurile pe care şi le spuneau. arunca priviri piezişe în jur. ochii aceştia melancolici şi uşor ironici pe cînd i se . în aşa fel îneît cei timizi nu mai aveau nici o scăpare. dar nu vedea nici una şi nu mai putea aştepta. apoi zise: — Apropo. Martin se văzu atunci singur. faţă în faţă cu Bruno. la cincizeci de metri de capela Naţiunii au să se adune prietenii lui! Nimănui nu i-a trecut prin cap să facă psihanaliza acestui fenomen. închipuie-ţi: America Latină. 144 Chemă chelnerul. La intrarea lor se sculă în picioare un bărbat foarte blond. Cu alte cuvinte: un porc. uitîndu-se la carte. administratori sau înalţi funcţionari englezi îşi consumau ginul sau whisky-ul de rigoare. la bieloruşi ţara (se gîndea Martin). apelînd la bruma de vlagă ce-i mai rămînea. întrebîndu-se cum şi împreună cu cine descoperise barul acela victorian. masonii să înceteze cu hărţuiala. Zîmbea des şi nervos. Abia ieşi pe uşa cabinetului. Părul lui roşcat părea că aruncă scîntei ca penele alea de la maşina de produs electricitate electrostatică la şcoală. o ţară! — Exact. sub zîmbetul mic-burghez al reginei („niciodată n-a mai existat o familie regală atît de insignifiantă". purtînd nişte ochelari cu lentile incredibil de groase. ca unul care ar suferi acum sau ar fi suferit pe vremuri persecuţiile poliţiei.

— Ministrantul ăsta supărat! — spuse în silă. Panama tot naţiune e şi ea. Bassăn. a păpat borş în loc de supă. încă neştiind că dragostea lui se prelungise oarecum şi asupra fiicei. aproape entuziasmat. acceptîndu-l cu un fel de amestec de condescendenţă şi ironie. Martin rămase singur. votcă în loc de cana1. o gardă cu sufletul la gură. totuşi (şi observase asta cu atenţie. au s-o dărîme şi au să construiască în locul ei un . rîzînd cu o senzualitate frivolă şi pe acel Janos. dar ce anume? şi ea.). spunîndu-i. le vor cere răspunsul. cît de greu e să trăieşti şi să înţelegi. cu curtenia lui linguşitoare şi falsă faţă de propria lui soţie. la supravegherea permanentă. străine. în cazul de faţă ceva de la Wanda. şi atunci corzile acelea tăcute îşi sftrşesc zilele ca uitate de lume. — E o cafenea foarte închisă. ca şi cum baza omenirii ar fi fost ambiguitatea. cu privirea lui echivocă şi neliniştită (de ce oare?). „oui. faţă în faţă cu Mendez. ma chere" şi de ce îi revenea oare în minte cu atîta insistenţă omul acela respingător. ca şi cum ar fi fost permanent de gardă. dar pline de pe acum de un înţeles destul de întunecat. cu politeţea lui excesivă şi onctuoasă. ca şi cum între ei. Propun să ieşim. cele care răspund prin vibraţia unei corzi la fiecare sunet ce le stimulează. Difuzoarele Alianţei promiteau incendii şi spînzurători. deşi (cum o săgîndească şi chiar o să insinueze Bruno însuşi) Alejandra din gîndurile lui nu era una şi aceeaşi 146 cu cea care-l chinuia acum pe Martin căci niciodată (susţinea el) nu sîntem aceeaşi persoană în faţa unor interlocutori. învîrtind zaţul cafelei şi atunci Martin îi privea degetele lungi şi nervoase şi se întreba cum o fi fost dragostea acelui bărbat pentru mama Alejandrei. pe cînd celelalte rămîn tăcute şi parcă interiorizate. le-a intrat în sînge groaza de peronism şi iar pierdu firul. dar chiar atunci văzu pe cineva care îl saluta pe Bruno şi se aşeză alături de cei care vorbeau cu voce joasă. făcînd o treabă pe care o dispreţuieşti". nici în popor. dar în momenIn America de Sud. dar inima noastră era la Moscova. pentru că e un cinic care nu crede în nimic. după tragedie. pe cînd Bruno nega blînd cu capul şi îi răspundea: Nu asta voiam să spun şi Martin se necăjea că nu putea urmări discuţia. fără îndoială în clipa aceea. care îl examina cu curiozitate pe cînd el bea apă din pură timiditate. la fel cum aparatele de rezonanţă din orele de fizică. pe cînd Mendez înregistra salutul cu o ironie tăioasă şi spuse: Sigur. N-o să mai dureze mult.conturau în minte trăsăturile Wandei alături de fraza „să cîştigi bani. ca şi cum amîndoi. ma chere" sau „comme tu vcux. cu toate că şi copiii de ţîţă ştiu că a fost inventată de Fruit Co. neştiind. la care Mendez replică: E o morală mic-burgheză. Ceea ce înseamnă frică de popor! Din fericire se întoarse Bruno. bravo! De la baletele lui Haciaturian la zamba lui Vargas. arătînd cu ochii spre cealaltă masă. poate? la care Alejandra izbucnise în rîs spunîndu-i „ce copil eşti încă!" adăugind cuvintele acelea pe care şi le aminti mai pe urmă. ceai în loc de mate. de atitudinea Wandei. nici măcar în pero-nism. păstrîndu-se pentru chemări care. ca tot ce avea vreo legătură cu Alejandra) cu privirea aceea rugătoare şi neliniştită a omului care se teme sau aşteaptă ceva. tovarăşe! şi îl vedea din nou pe Janos. ceva determinat fără îndoială de prezenţa sau absenţa Wandei. — E o căldură insuportabilă — se plînse el. nevinovat. Argentina era o insulă exotică unde eram condamnaţi să trăim. pentru că e un laş şi un om de nimic în vreme ce Mendez scutura din cap cu ironie gîndindu-sefără îndoială un mic-bur-ghez incurabil şi Martin îşi spunea cît de confuz e totul. imperialismul cu Luther. Mendez exclamă: El. pentru că se întorcea iarăşi la figura aceea unsuroasă şi oribilă şi la atitudinea lui. sînt amestecaţi în vreun complot Naţionaliştii ăştia clericali. pînă cînd i se păru că Bruno aduce vorba despre corupţie. chemare care uneori nu ajunge niciodată la ele. care parcă mereu căuta ceva.t. sărutîndu-i mîinile. rachiu din trestie de zahăr (n. atît de tare i se stîrnisefuria ironică. în aşa fel încît şi Alejandra la care se gîndea Martin fusese obiectul gîndurilor bărbatului pe care îl avea acuM în faţa lui. — Dar acum sînt cu yancheii. Pereira. Confundă sufragiul universal cu prostia maselor. fără îndoială. prieteni sau amanţi diferiţi. cazarma cu demnitatea. determinată. ciudate şi singuratice în vreme ce. E fatal. 147 tul acela Bruno spunea căci corupe orice atinge. vorbind despre bărbaţi. cu o limpezime înspăimîn-tătoare: „janos e un fel de monstru lipicios" şi cum în momentul acela Bruno se sculă ca să dea un telefon. poate. tocmai el să vorbească despre internaţionalismul abstract! Bravo. spunîndu-şi „sînt un egoist îngrozitor". arhihispanofilii ăştia care acum au descoperit Statele Unite! Sigur. gîndindu-se din nou la Janos ăla. într-o zi. şi ca şi cum acel îndoielnic Janos ar fi fost un fel de simbol al confuziei din el. ce înţeles monstruos vor avea într-o zi vorbele de atunci ale Alejandrei. Şi dădu drumul rîsului aceluia al lui. pentru a-l îngrijora pentru toata şleahta de mercenari de aici. dar mie-mi place. soţul acela inexplicabil şi Bruno îl ascultă gînditor. Acum a descoperit Argentina! Ani de zile a trăit ca un rus. gîndiţi-vă cîte milioane trebuie să coste terenul pe care e construită. pe cînd o vedea pe Wanda bînd sucuri. din gelozie.

Ajunşi la podul de pe strada Belgrano. pe cînd Bruno îşi spunea: Numai impresionismul ar fi în stare să picteze asemenea peisaje şi. pentru că aparţine unei clase decadente. Bruno se opri spri-jinindu-se de balustradă şi spuse: „cel puţin acuma mai poţi să respiri". pentru că (să ne gîndim la cazul lui Martin) era şi amintire. norii din Buenos Aires. aşa cum o să-i spună cîteodată Bruno. plimbarea. caravane într-un pustiu de zăpadă. gest care făcea să i se pară că nutrea o camaraderie afectuoasă faţă de el. O luară în lungul trotuarului şi atunci Bruno le propuse să se aşeze pe parapet. ca atunci cînd abia te-ai trezit. De aceea conversaţia aceea. golfuri înzăpezite. legănîndu-se în ritmul gîndurilor lui. de exemplu. n-ar fi fost sprijinit de consideraţia şi. cu capul în poala ei. — Dacă teoria asta ar fi adevărată. era mai mult decît carne. adăugă: — Ce fericit eram în seara aceea! . Şi cum nu se mai putea stăpîni. din nervi şi din ţesuturi. pe care le-au inventat americanii. Se uita la pielea lui fină. Totul era (fusese) senin şi liniştit în acele clipe. se gîndi că oraşul Buenos Aires avea un cer şi un aer foarte asemănătoare cu ale Veneţiei şi că asta venea fără îndoială de la umezeală şi de la apa stătută. Proust e un artist degenerat. prin carnea ei fragedă şi înfrigurată care. lui Martin i se perindau prin minte clipele petrecute în acelaşi loc alături de Alejandra. aproape fără voia lui: — Am fost cu Alejandra aici. Şi în timp ce Bruno trăgea în piept briza răzbătînd greu dinspre rîu. deşi sortită să putrezească printre viermi şi bulgări de pămînt umed (Bruno obişnuia să spună aşa). Şi uitîndu-se la cerul înnorat. Martin.. mai subtil.. ceva străveziu. Pentru că nu i le-ar fi acordat un om important dacă el. îi permitea acum să întrevadă acest fel de eternitate.• • ei bine. trebuie că mă consideră un intelectual evaziv. dar avînd un ce etern şi nemuritor: era Louis Armstrong cîntînd la trompetă în Mirador. 148 Şi schiţă un zîmbet în timp ce-şi spunea în sinea lui: bărbat în continuă contradicţie. într-o seară. trupul acela care. îşi culca şi mai comod capul în poala ei. sîntem plămădiţi în aşa fel încît nu ne e dat să întrezărim eternitatea decît prin carnea fragilă şi trecătoare. artistul care e sensibil la aşa ceva şi numai la aşa ceva. de dragostea Alejandrei. continua discuţia cu Mendez: — Literatura. Şi el îi răspunse „nimic". o dovadă (chiar 149 dacă tulbure şi ambiguă) că ea nu era atît de departe de el cum i se părea lui. Se descheie la guler. după părerea lui Bruno. Hamlet. simţind atmosfera umedă şi oarecum grea. în liniştea serii auzea clipocitul apei la picioarele lui în vreme ce urmărea necontenitele schimbări ale norilor: capete de profeţi. pentru că. modestele statui din parcul Lezama în lumina asfinţitului. la mîinile delicate. pe cînd Martin se întreba dacă Alejandra luase de la Bruno obiceiul acela de a hoinări prin port. Cu atîţia oameni care îl urăsc s-ar putea ridica o societate de ajutor reciproc aproape la tel de mare ca Centro Gallego. cu ochii spre rîu. Sînt de un schematism brutal. faptul că se aşezaseră jos împreună. un mic-burghez descompus. şi mai ales de unul din industria grea. Şi el suspinase şi ea îl întrebase „ce ai?". străzile din cartierul sudic şi acoperişurile văzute din barul de la etajul douăzeci din Comega. delicat. la faţa ei trasă şi colţuroasă. şi timpul pe care i-1 acorda şi familiaritatea lui afectuoasă păreau un gaj al dragostei Alejandrei pentru el. cît de dulce era să-i simtă trupul sub ceafă. la un alt nivel. corăbii. poate. întins pe parapet. mai obscur decît un simplu trup plămădit din celule. şi le compara cu mîinile aspre şi lacome ale Alejandrei. Toate astea le simţea prin carnea ei. şi deci ceva ce se apără de moarte şi decădere. Cît priveşte relaţiile mele cu el. şi se gîndea la toate astea în vreme ce. n-ar exista marxismul şi nici însuşi Mendez. — E un individ cunoscut. cum impresionismul şi-a trăit traiul. aşa cum răspundem cînd gîndim „cîte n-am". se înşală. o noapte în restaurantul Zur Post. Şi cu o voluptate potolită. pe cînd se gîndea cît de plăcut. cerul.zgîrie-nori care o să aibă la parter unul din barurile alea interplanetare pline de culori ţipătoare şi de zgomote. Martin fu mirat de gestul acesta tineresc. Martin spuse deodată. un necunoscut cîntînd la ghitară. Rîse. o noapte ploioasă petrecută într-o marchiză (rîzînd). şi fragilă) a dragostei ei. un băiat necunoscut. apoi însă îşi spuse că trebuie să fi fost invers. ceva mai complex. văzînd reflexele vapoarelor în apa liniştită. era (mai bine-zis fusese) cu adevărat fericit. erau ca un fel de confirmare (chiar dacă indirectă. Marxismul ar fi trebuit să fie inventat de un muncitor. oarecum somnoros şi nehotărît. pentru că pe Bruno îl vedea molcom.

E ca şi cum. întrun tîrziu. singurele care există. O comoară inexistentă.Pe urmă îi păru rău şi se ruşina că scăpase frazele acelea atît de intime şi patetice. şi atunci cum poţi şti cine se va incarna în trupul copiilor tăi? Şi recitind parcă în glumă. şi floare se face.. într-o zi. Poate că au dreptate budiştii. îşi schimbă poziţia. şi în neînţelese nelinişti va ispăşi (fără să ştie) păcatele-i străvechi de criminal sau de războinic sau iarăşi spaime îl vor chinui va trece iar prin spaimele gazdei vor retrăi sluţenia scorţoasă a nevăstuicii şi forma tulbure de fetus. anonim. într-un tigru bengalez.. cu sufletul la gură. Tăcu şi apoi continuă. Dar Bruno nu rîse şi nici măcar nu 150 zîmbi (Martin îl privea aproape îngrozit). declamă: La moartea noastră. Se întoarse la gîndurile lui. aparent fără motiv: — Da. în vremea asta trupul nostru. Şi atît de deosebită de mama ei! în realitate e o prostie să te aştepţi ca toţi copiii să semene cu părinţii. Ca oamenii neînsemnaţi care trec pe lîngă tine fără să-i bagi în seamă. printre viermi. în zoologic sînge. Alejandra e o fiinţă complicată. într-un copac. în schelet în excremente. în copilărie te gîndeşti la o fericire mare. Se dădu jos şi continuă: — Uneori mă bate gîndul că fericirile astea mărunte există tocmai pentru că sînt mărunte. poeme va să scrie. poate. E ca şi cum cineva mi-ar fi injectat sifon. uitîndu-se spre rîu. Dar uneori destinu-i e mai crud într-un plăpînd copil se întrupează într-un copil ce. ci rămase gîndi-tor şi serios. — Par nişte fleacuri: o conversaţie plăcută cu un prieten. — Mi-a amorţit un picior. cînd şi cînd. Şi tot aşteptînd-o. sau romane. de ghicitoare şi . Tăcu şi apoi continuă după o vreme: — închipuie-ţi un cerşetor care ar dispreţui pomenile ce i se dau pe un drum pentru că cineva i-ar fi destăinuit unde anume e ascunsă o mare comoară. spuse: — Aşa se întîmplă cu fericirea. Cerul. laşi să treacă sau nu apreciezi cum trebuie bucuriile mărunte. ca totdeauna cînd era vorba de ceva în legătură cu Alejandra. şopîrlă sau ciclop renumele de tîrfă. Berea pe care am băut-o adineauri. buruiană. — Ai parte de ea pe apucate. Sau poate pescăruşii care se rotesc deasupra noastră. şi se preface-n iarbă pentru turme. cînd Martin credea că n-o să mai scoată o vorbă. Ce voia să spună? Rămase atent. o fericire enormă şi absolută. sufletul migrează: într-o furnică. se trece în putreziciune topindu-se-n pămîntul nefiinţei 151 suind apoi spre frunze prin tulpini.

singurătăţile-i de mult uitate. de spanioli. Se întoarse spre oraş şi contemplă silueta zgîrie-norilor. milioane de bărbaţi. îndoielile lui. Curînd însă rozul se răspîndi tot mai mult. Oraşul spaniol cel mai mare din lume. Imenşi. de femei. Babilonie. polonezi. rîul care se întinde nemişcat parcă pe aproape o sută de kilometri în lăţime. Dintr-o dată. în ziua aceea caldă de vară. Trecu un vînzător de îngheţată La-ponia pe bicicletă: îl strigă. sirieni. Adevărul. uitatele-i trădări şi laşităţi. îşi spuse el. Trebuia să-1 întîlnească pe D'Arcângelo. Trebuia să scrie fie şi numai pentru asta. pe de alta. Pînă . ca o mare învolburată. spuse el aproape cu voce tare. de funcţionari. Nimic şi totul. să scormoneşti sufletul omenesc. privea din nou monstrul. E o alegere. dinspre vest. să zicem: UN adevăr. tandru şi brutal. sîrbi. nemţi. urît şi iubit. cu ceaţa transparentă din Buenos Aires înfăşurînd silueta zgî-rienorilor de lîngă norii mari. într-o mie. trebuia să cauţi. ascultînd cum izbea ritmic în mal rîul lateral. afectuos. de copii. de muncitori. nu trebuia numai să eternizezi ceva. Par — se gîndea — opera de artă e o încercare uneori fără noimă de a cuprinde realitatea infinită în limitele unui tablou 153 sau ale unei cărţi. cenuşiu-violacei ieşeau în evidenţă pe un fond de nori mai îndepărtaţi: cenuşii. Bruno îl urmări cu privirea. Scrutîndule inimile. Doamne. abia mîngîiat de o briză fără vlagă/pielea i se încreţea uşor. Dar alegerea asta e extraordinar de grea şi în general catastrofală. Babilonie. Pescăruşii se roteau în văzduh. simţea că. cehi. Bine. ce se profila ca un Leviatan înfricoşător peste norii dinspre vest. zdrenţuiţi. basci. Adevărul. lituanieni. Contempla cu o privire de mică zeitate neputincioasă conglomeratul învălmăşit şi gigantic. poemul acela exprima ceea ce gîndea el despre existenţă: nelămuririle. îşi spuse. Şi Georgina. Poate o iubire. peoni sau bancheri. „Naţionalul". trei sau patru. în înserarea umedă şi liniştită. frumoşi sau sluţi. Şi cunoscîndu-i acum extrema modestie. Un băiat săruta o fată. întinzîndu-se şi mai comod pe parapet. Şase milioane de oameni. să cercetezi cutele cele mai ascunse ale condiţiei umane. care izbutesc doar să încreţească faţa apei. libanezi. Păcat de roz. ce disperare sfărîmicioasă. îşi spuse el ca şi cum s-ar fi aflat la o expoziţie de pictură. 152 Şi nu era vorba numai de asta. Dar în clipa aceea. ucrainieni. spunîndu-şi cît va trebui să mai sufere! Apoi. Şase milioane de argentinieni. cu mîinile sub ceafă. Dar ce anume din toate astea? Cum? Cît de arzător era totul. Etcetera. fără formă. Nimic şi totul. atît de trecător. Şi inutil. Oh. Privea cerul pe care se învălmăşeau norii. unguri. Totul era atît de fragil. cum se scutură şi mîrîie aproape imperceptibil dulăii adormiţi şi visînd vînători sau încăierări. Şi pe cînd mînca îngheţata aşezat pe parapet. într-un fel. Alejandra. Martin îl asculta perplex: pe de o parte. ca la amintirea calmă a marilor furtuni trecute. negri. liliachii. ca un lac liniştit. întinzîndu-se pe parapet. totul i se păru imposibil. iar cînd bătea dinspre sud. Dar — se gîndi el — e sigur că un singur adevăr e de ajuns. Soarele asfinţea şi norii îşi schimbau necontenit culoarea. furtunile acelea mari pe care le visează mările cînd dormitează. Niciodată. îşi spuse: E de el. într-un milion de pagini. care nu curge în nici o direcţie (ca celelalte rîuri din lume). Mai multe pizzerii decît la Roma şi Neapole la un loc. îşi spuse el. acoperind totul. Dumnezeule! Ce era naţionalul? Oh. Oraşul italian cel mai mare din lume. dar adevărul nu era unul singur? Nu se ajungea la „adevărul" adînc în fiecare inimă? La urma urmei nu toate inimile sînt la fel? O singură inimă. pentru a eterniza ceva trecător. de italieni. se părea că Bruno recita în glumă. îşi spunea zîmbind ironic. visuri de furtună. sud-est vîntul aducător de furtună. Peoni sau bogătaşi. de furtună. se lăsă în voia gîndurilor. după obiceiul lui de a vorbi pe neaşteptate cu voce tare. Niciodată. îşi luă rămas bun. ruşi. Sau poate două. de rentieri. Nimic şi totul. Cum să vorbeşti despre toţi? Cum să reprezinţi realitatea aceea multiplă într-o sută de pagini. îi veni în minte. furtuni abia ghicite.

singurătăţile ei de mult uitate. ceva mai enigmatic dar mai puternic decît filozofia îl făcea să confere din nou un sens propriei lui existenţe. sau alte lucruri atît de banale. devenind sensul existenţei vietăţii aceleia mici. dădea peste vreun cîine fără stăpîn. luau mingea şi se retrăgeau strîmbîndu-se la el. Ca doi dezmoşteniţi ai soartei.. Şi atît de repede. moşule.. — Da.. Mîncam castane prăjite. uzată. Şi soarele dispăru. cu privirea plină de acele îndepărtate şi de mult pierdute meleaguri. şi timpul se aşter-nea în faţa lui ca un drum deschis spre orizont. Şi se gîndea apoi. Tito mai scoase două scăunele din casă. — Sigur că-ţi vorbeşte despre meleagurile natale. — repetă bătrînul.. da. ca şi cum taică-su n-ar fi fost acolo (desigur că nici nu auzea). da." Bătrînul stătea în faţa uşii. pe cînd puştii veneau în fugă. nu mai plictisi băiatul cu toate prostiile astea! — îl dojeni el pe bătrîn. Se întoarse spre bătrîn. Despre ce-o fi vorbind? se întrebă Martin. violaceu.. pe munte. . cît de puţin. da. Apoi spuse deodată: 155 — Eram un ţine ca ăla de colo. ca în faţa unei prăpăstii. Ei. înfometat şi dornic de mîngîieri. se aşeză timid şi aşteptă. dîndu-i ceva să mă-nînce. Rîse. făcîndu-i lui Martin cu ochiul şi zîmbind şmechereşte. renumele de tîrfă sau ghicitoare. Şi se mai sfîrşi o zi în Buenos Aires: ceva ce nu se va mai întoarce niciodată. cînd i se părea că nimic nu mai are sens. îi explică lui Martin: — Ştii. cît de 154 îngrozitor de puţin mai rămînea din drumul acela spre nefiinţă. anii treceau mai încet şi totul i se părea posibil. în timp ce opărea ceaiul. care e pururi solemn şi sfîrşeşte întotdeauna prin a conferi demnitate. culegîndu-1 de pe străzi. privind mereu în depărtare.. Tito zîmbea cu o ironie binevoitoare. de un verde spălăcit contrasta cu bluza flauşată ce-i îmbrăca triunchiul.. la ce bun? Iar cînd ajungea aici. îşi repeta Martin pe drum. pe scăunelul lui de paie. se făcu vînăt. ducîndu-1 la un culcuş improvizat unde cel puţin să nu-i fie frig. Martin luă scaunele. se topi în cenuşiu şi apoi în negrul vestitor de moarte. cu micul lui destin (tot atît de mic ca şi el şi ca mica lui inimă care va rezista vitează pînă la sfîrşit. — Dacă ai avea ceva bani.cînd începu să se stingă. cu băiatul lui Caf aredda şi stăteam să ne uităm la mare. clătinînd din cap. De unde venea sufletul Alejandrei? Părea fără vîrstă. atunci. Don Francisco ameninţă distrat cu toiagul noduros. ţi-ar plăcea să-ţi mai vezi o dată locurile de baştină? Bătrînul aprobă din cap de mai multe ori. dădu din cap de mai multe ori şi repetă iarăşi „da.. le duse lîngă bătrîn. cîini şi găini. îşi petrece vremea gîndindu-se la satul natal.. Ţinea în mînă bastonul de lemn noduros. Şi. — Noroc. îl scutură de braţ ca şi cum ar fi vrut să-1 trezească. Frumoasa mare albastră! Tito aduse ceaiul şi un ibric. „Condiţia ei tulbure de fetus. te-ai duce în Italia? Bătrînul dădu iarăşi din cap. — Ia-le — îi spuse lui Martin — du-i-le. iar pălăria lui cu boruri largi. Intrară printre copii. Apoi." Mingea ţîşni spre ei şi aproape că-1 lovi pe bătrîn. atît de repede! înainte. pisici. care în mijlocul singurătăţii se culcă unul lîngă altul pentru a se încălzi. V „Poate la moartea noastră sufletul migrează". Bătrînul clătină din cap a împotrivire.. — murmură bătrînul — aşa se întîmplă. dar atît de tragice. Acum însă anii treceau din ce în ce mai repede spre asfinţit şi se surprindea mereu spunînd: „ultima dată l-am văzut acum douăzeci de ani". şi-1 întrebă: — Hei. moşule! înainte de a muri. După o vreme adăugă: — Mergeam sus. apărînd viaţa aceea mititică şi umilă ca dintr-o fortăreaţă în miniatură) şi atunci. ivit din străfundurile timpului. cu mingea în mînă şi tatăl meu cînta: Cînd se suna alarma la trompetă Cu Garibaldi purcedeam la drum. — Eh. ceva ce-1 apropia în mod inexorabil de propria sa moarte. că îndată aduc şi mate. parcă i-ar fi dat dreptate unui interlocutor invizibil. tataie — îl salută Tito.

Dacă nu. După un timp.. Mi-aduc aminte ca azi. — Păi. moşule? . — Da. partea de Nord. — Babacul îl ducea cu trăsura pe don Olegario Souto. necunoscut. urecheaţii. şi cu moaca asta. O dată. cum zicea răposatul Za-netta. moşule. Tito se uită la Martin şi comentă: — Nu-ţi spuneam eu. Cu o mînă dădea şi cu alta lua. crede-mă. puştiule? Şi rămase gînditor. întotdeauna e cîte un mister. Ce să-i facem. încît babacul s-a dus să-1 vadă pe deputat.. Babacul. ţîcă. ţîcă. — Şi cînd a fost asta? — întrebă Martin. Tito îi făcu lui Martin cu ochiul: — Pe cine. uite-mi-1 aici.. ţîcă. da. Era indignat. aproape melancolic. numai pentru un minut. — Şi de-asta votezi întotdeauna pentru conservatori? — De-asta. — Ţi se pare ciudat? Şi totuşi e adevărul adevărat. De Crăciun îi lăsau să coboare. nevăzut. cînd au venit la Bueno Saire trăgeau mîţa de coadă amîndoi. un an înainte de venirea lui Peludo. chiar dacă pe urmă ar trebui să mori. răposata. într-o zi s-a măritat. în plus.... Şi dacă e să fii drăguţ cu bătrîna. fii drăguţ cu ea.. Făcu un semn de ameninţare ca pentru copii şi după aceea mormăi cu ciudă: — Deputat! Toţi policienii-s la fel. orice lucru are o cauză. ţîcă. bătrîna atîta 1-a necăjit.. După cum vezi toate lucrurile au cîte o explicaţie. pe cînd îi întindea lui Martin ceaiul de mate. Un răstimp rămase tăcut. Era blondă şi era de vis. la revedere. Avea dreptate Tino cînd zicea că omenirea trebuie să fie anarhistă. mă. Nu mai departe decît uite. moşule? Bătrînul clătină din cap a descurajare. îşi aranja cravata în dungi. Bagă la cap ce-ţi zic eu: trebuie să fii aspru ca mine.— Dacă te-ai putea duce acolo fie numai şi pentru un minut. care era comandant şef conservator în Barracas.. voind parcă să spună „de ce să ne închipuim atîtea lucruri minunate?" 156 Ca şi cum ar fi izbutit să facă o demonstraţie. mai ştiu eu ce. adăugă: — Gîndeşte-te că sînt unii putrezi de bani. Au muncit de toate: au fost argaţi de curte.. De peste treizeci de ani votez pentru nemernicii ăştia. ţi-ar plăcea să te duci.. 1 — Dar... Şi una din fetele lui don Olegario se numea Marîa Elena.. Sorbi din ceaiul de mate. în 23 mai 1924. dacă mai vorbeşti de lepădătura asta.. erau oameni bogaţi. Martin îl privi surprins. — Dar închipuie-ţi.. Toţi sînt croiţi cu aceeaşi foarfecă: radicalii. chirurgul. apoi spuse: — Aşa-i America. Iţi spun sincer: eu n-aş vota niciodată dacă n-aş fi nevoit să votez pentru conservatori. Rămase gînditor. — Şi cu ea ce s-a întîmplat după aceea? — Cu ea? Păi. Ai auzit de doctorul Palmieri? — Chirurgul? — Da. şi cînd l-au băgat pe Tino la răcoare fiindcă era anarhist. Bun. ţîcă. e băiatul prietenului ăluia care a venit cu babacul. stînjenit. iar eu. ce-ţi spun eu acuma era în o mie nouă sute cinşpe. au pietruit străzi. de ce? 157 — Eh. plin de admiraţie. eu nu mai sînt copilul tău". s-a măritat. socialiştii. Să nu te uiţi nici în stînga nici în dreapta. cum se zice. Şi. De era şi deputat radical. ce să se-ntîmple. Cum îţi spuneam. Celălalt a strîns lovele sajungă om mare. babacul a venit în America împreună cu un prieten care se numea Palmieri. Zîmbi în tăcere.. murmură bătrînul. cînd mai trăia încă maică-mea. Mă crezi că 1-a făcut să aştepte trei ore în anticameră după care i-a transmis să vină în altă zi? Cînd a venit acasă i-am zis: „babacule. Ce pot să fac? Martin îl privea cu admiraţie..

gîndindu-se la ţinuturile acelea fabuloase. iar alţii. spunînd că în Buenos Aires nu există climă. — Nu ţi-am spus eu? Mereu aceeaşi poveste. şi în faţa căruia pesimiştii întotdeauna de neînfrînt. făcînd tabăra pesimiştilor să bată în retragere: retragere momentană. ca să nu îngheţe. şi mai cu seamă în Buenos Aires. amărîţii care locuiesc la periferii. bineînţeles. Şi tăcu. „cel mai tîrziu mîine". procentul de pesimişti este cu mult mai mare. Pe scurt: furtunile din Buenos Aires îi împart pe locuitorii acestuia. Iar Tito îi zîmbi lui Martin cu un amestec de ironie. începu să plouă după îndelungi. în ieslea Bethleemiilui A Domnului născare. datorită naturii înseşi a pesimismului. Trecură din nou zile şi zile. cînd mergi în centru de dimineaţă. VII Trecură multe zile fără ca Alejandra să dea vreun semn de viaţă. din acelaşi motiv pentru care tangoul e mai trist decît tarantela sau decît polca sau decît oricare alt dans din indi159 ferent ce parte a lumii. aducînd cu sine frigul acela tăios şi uscat ce vine din Patagonia. pînă cînd se hotărî el să-i telefoneze. Din cafeneaua Almirante Brown şi Pedro de Mendoza.. Oştenii cîntau din fluiere. Printre fulgerele ce nu mai conteneau începură să cadă cîţiva stropi. întrucît poate oricînd să spună (şi spune) „mai vedem dacă într-adevăr se răcoreşte". cu toate că faptul acesta e valabil pentru orice regiune a lumii în care există fiinţe omeneşti.— Pe hoţi. arar. în aşa fel încît. dar că o să-i transmită mesajul lui. după miezul nopţii. De ce-i lăsau să coboare. 158 — Şi era zăpadă multă. VI In noaptea aceea. Tabere la fel de ireductibile şi la fel de aprioriste ca şi cele care susţin că „ţara asta s-a dus" şi cele care spun „o s-o scoatem noi la capăt fiindcă dispunem de mari rezerve". nu acceptă niciodată o înfrîngere definitivă. Obţinu să stea cîteva minute împreună la barul Esmeralda y Charcas. fie că sînt. însă ea iese la iveală în aceste condiţii. sînt permanent ameninţaţi de primejdiile unui frig ce se lasă dintr-o dată sau de neplăcerile unei călduri umede şi insuportabile. luminate parţial de fulgere. Dar vîntul dinspre sud se înteţea o dată cu ploaia. — Vezi? Spune întruna acelaşi lucru. dacă trebuie să-ţi iei pardesiu (chiar dacă-i cald) sau un costum uşor (chiar dacă-i frig)". privind în depărtare. Noaptea de Crăciun. fie că nu sînt furtuni de vară. fiindcă niciodată tabăra aceasta nu se retrage cu totul. la developare. împărţire care (cum îi explica Bruno lui Martin) există Q priori. Idee pe care Bruno o rezuma. amărăciune. moşule? — Da. de nu cumva chiar de pneumonii „fiindcă în oraşul ăsta blestemat nu poţi să ştii. Dădu din cap. care. era. că norii uriaşi se vor risipi în cele V din urmă şi că a doua zi va fi o căldură mai mare şi mult mai multă umezeală. în cel mai rău caz. şovăielnice şi contradictorii încercări. scepticism şi pudoare. voind parcă să împartă locuitorii Buenos Aires-ului — spunea Bruno — în două tabere cum se întîmplă întotdeauna în zilele zăpuşitoare de vară: unii care. cei cărora le este de ajuns o iarnă pentru a uita apăsarea acestor zile cumplite. cu o figură sceptică şi tristă. ci două vînturi: de la nord şi de la sud. fie că sînt. nu încape îndoială că în Argentina. moşule? ■— Cîntau: Noaptea Crăciunului E sărbătoare mare.. Adevărul e că în acea noapte a plouat zdravăn şi cu înverşunare.. — Şi ce cîntau oştenii. moşule? — Ca să meargă la Sfînta Slujbă. în timp ce Martin hoinărea pe malul rîului. prevestesc semne funebre de gripe şi răceli.. afirmă că nu va fi nimic. Şi cînd putu în sfîrşit să iasă. Nu avu însă nici o veste de la ea. Şi (cum îi mai spunea). precum furtunile de vară m orice alt oraş al lumii în ziua de azi: în pesimişti şi optimişti. precum imaginea latentă pe o placă. trebui să o ţină tot într-o fugă pînă la locuinţa lui. devenită aproape stereotipă din pricina poveştii care se întîmplă de cincizeci de ani. încrezători şi naivi. Două ceasuri. minute care-1 făcură să se simtă şi mai rău ca înainte: ea se mărgini să-i povestească (dar cu ce scop?) tot soiul de orori despre femeile alea de la boutique. susţin că „norii ăştia se scutură chiar la noapte" sau. — Da. . Martin contempla ploaia spălînd coverta vaselor. fie că nu sînt calamităţi pămînteşti sau politice. fiind nevoiţi să facă o oră cu trenul şi cu metroul pînă la birou. da. şi iarăşi Martin cuteză să-i dea telefon: Wanda îi răspunse că Alejandra nu era acolo. spun ei.

din gurile căscate ca nişte gropi pentru lături. totuşi. aşadar. deci. că nimic nu mai poate fi ca înainte şi că dacă sentimentele se răcesc sau se transformă. găuri scîrboase căscate pe feţe năclăite de cremă. Dar o convingere mai profundă. Şi totul amestecat cu boli. destul de cinstite şi de consecvente. sînt excluşi fără 161 nădejde din camera în care gem trupurile goale. potenţa sau impotenţa amanţilor. spunîndu-şi că. Speranţa nu se dădea însă bătută. naufragiatul mort de sete ştie că trebuie să reziste tentaţiei de a bea apă sărată. pentru că. speranţa nu încetează lupta nici arunci cînd e pierdută dinainte. cu ochi bulbucaţi şi răutăcioşi. vezi ce ciudată e lumea. administrări. dînd sfaturi. în momente despre care el crezuse că-i vor aparţine lui pentru totdeauna. ascensiuni. doctori importanţi. divorţuri. într-un fel. întrebări naive la care ea răspundea prin una din mutrele ei ironice. amintirea unei tristeţi şi a unei duioşii. conştient că faptul acesta n-ar face decît să-j provoace o sete şi mai îngrozitoare. bani. avorturi. că poţi s-o auzi şi s-o atingi. la urma urmei. sau mai ales el. Deschise uşa şi intră în boutique. cu părul lor de toate culorile din care şiroieşte murdăria. îi complicase prea mult existenţa. trădări. pe luntrea lui. arătîndu-şi boarfele şi resentimentele. ies întotdeauna aceleaşi vorbe şi bîr-feli. îşi . deşi ştia că prin asta nu va reuşi decît să aţîţe fiara ce sălăşluia în Alejandra. fibroa-me. ştiind că asta i-ar fi complicat şi mai mult viaţa şi (credea) ar fi făcut-o să se îndepărteze şi mai mult de el. cînd lumea întreagă şi. un viitor în care un altul. pentru că gunoiul e prea în văzul lumii ca să poată păcăli pe cineva". nu există nici o minune care să le poată face să fie cum au mai fost: ca un steag ce se murdăreşte şi se zdrenţuieşte (asta o auzise de la Bruno). Niciodată n-o simţea pe Alejandra mai îndepărtată decît atunci cînd o vedea între asemenea femei: printre doamne din înalta societate sau printre amantele unor directori. se năpustise asupra Alejandrei. boarfe. sub aparate marţiene. ca frumuseţea unei statui. pentru că speranţa nu apare decît în toiul nenorocului şi tocmai din pricina lui. îl făcea să creadă că timpul oamenilor nu se întoarce niciodată înapoi. împins de singurătate. Dar întrerupea înainte de a auzi apelul. pentru că se lansase. acţiuni. dar în loc să facă vreun gest de salut. n-o s-o mai cheme la telefon. înţelegerea. dragostea lui nemăsurată? Dar pe urmă cuvintele „şi-apoi" îl întristau şi mai mult. Pînă cînd hotărî să se ducă la boutique. şi." Martin o asculta uimit şi atunci ea izbucnea într-un rîs tot atît de negru ca scena pe care tocmai o descrisese. cocteiluri. Martin nu putea pricepe şi era sigur că Alejandra gîndea mai mult decît spunea. fii atent. mîncăruri. al cărui chip nu şi-1 putea imagina vor străbate împreună aceleaşi locuri şi aceleaşi străzi pe care ea le străbătuse înainte cu Martin. zile lungi. fiara aceea care ura orice imixtiune. era de ajuns să formeze şase cifre şi să-i audă glasul. „pentru că. în fond. aşa cum în tablourile din evul mediu fe162 frumoase priveau un craniu. Nu. Tot aşa cum. la urma urmei. Şi tot spunîndu-şi „nu. n-o să mă duc". secretare şi coame. Printre boieli. avortoanele astea sînt. impresari. Probabil că deja îi restrînsese prea mult libertatea. „Şi ce pot vorbi între ele! — îi spunea Alejandra. Nu. se îndrepta tocmai spre strada Cerrito. şi el. să fii despărţit de ea prin zidul nevăzut dar de netrecut care îi împiedică întotdeauna pe cei morţi să comunice cu cei vii. toate avem carne şi uter. i-ar mai fi putut dărui cineva ceea ce îi dăruise el? Duioşia lui. Şi-apoi. în fond toate sîntem femei. rostind cuvinte tainice inerente unor astfel de situaţii. Trecură. înlănţuite. şi chiar în clipa cînd ajungea la uşă. sau va fi doar o amintire pe cale de a se stinge. Apoi se chinuia închipuindu-şi-o în clipele de intimitate. că vor rămîne neschimbate pentru totdeauna în perfecţiunea lor absolută şi emoţionantă. asta cînd el nu va mai exista pentru Alejandra. „Da — întreba Martin bîlbîindu-se — dar cum poţi înghiţi toate astea? Cum poţi lucra într-un asemenea loc?". înşi-rînd ce anume trebuie şi ce anume NU trebuie să faci cu un tip. sau poate a plictiselii şi a comicului. bijuterii. căci avea acum suficientă experienţă pentru a înţelege că poţi fi alături de o fiinţă. Dar se stăpînea la timp. cu toate că nemărturisită.160 De mai multe ori fu pe punctul de a se da bătut şi de a mer-ee la boutiquc. Tocmai ieşea o femeie încărcată de bijuterii şi sulemenită foc. aşa cum zicea tot Bruno. Şi ea şi acel Altul. îşi repeta cu o energie încăpăţînată dar ineficace „e absolut necesar să nu o văd". un Altul! îi va spune cuvinte asemănătoare celor spuse de el şi pe care ea le ascultase cu ochii strălucind. Martin. Poate că dacă o lăsa să fie absolut liberă s-ar fi întors vremurile de odinioară. Leagă nişte conversaţii de nu le poţi auzi decît în casele de modă sau în saloanele de coafură. şi asta nu trebuie uitat privind caricaturile astea. întrucît îl făceau să se gîndească la un viitor în care ea nu va mai fi alături de el. şi pentru că. Alejandra îl privi surprinsă. atunci Martin alerga la un telefon.

asemenea cine ştie cîtor altora! îi era străină. Alejandra cea frumoasă şi teribilă pe care o iubea el. Rîseră amîndouă cu poftă. La care. lafemme! Wanda! Eşti leită femeia lui Weininger. — Bine. realitate care. estompîndu-se încet. după faimoasa clasificare a Profesorului Mongo. par slab. — Ţi-am spus deja: rahat pe toată linia. şi pe măsură ce trăsăturile ce le ura se estompau. într-un fel. moacă. Am faţa ascuţită. că-ţi dăm cu o mie de pesos mai mult. mă. îşi demonstra practic fiecare afirmaţie şi Martin verifica cu stupoare că toate erau exacte. pe care o vedea acum rîzînd de glumele lui Quique. e în regulă. Se gîndea la toate astea în vreme ce Wanda. — Weininger? — întrebă Wanda.văzu mai departe de lucru şi-i spuse să ia loc. după cum spunea Bruno. Mă opreşte etica profesională. Mai ales despre Cristina. Dar dă şi tu. lumea crede că sînt pitic. oare. __Sorry. tinere prieten — spuse el cu naturaleţe. vreuna care să fie cea adevărată? Uneori se gîndea că Alejandra asta. şi cînd Wanda putu iarăşi să vorbească. în momentele culminante. mai păstrînd încă urme pe cale de a se estompa din înfăţişările ei de mai înainte. Am să-ţi explic. exprima o anumită realitate a sufletului Alejandrei. care nu mai contenea să sugă bomboane. şi cînd colo. mai ales. Quique: mai bine lasă ziarul şi vino la noi. Dar care era cea adevărată? Şi exista. în clipa aceea intră în atelier un bărbat foarte ciudat. un chip părînd să mai stăruie şi în clipele cînd se în-tîlnea cu el. fiindcă am trunchiul foarte scurt. curvăsărai. „persoană" înseamnă mască. Zi-i cum a fost aseară — insistă Wanda. cînd mă vezi tăcînd şi nu mă cunoşti. eu sînt uriaş. îţi dai seama? Martin văzu că amîndouă femeile rîdeau. 164 — Ascultă. — Mesdames. uneori imperceptibil ca să nu-i deranjeze reflecţiile Şi alteori. că toate erau adevărate şi că acest chip-boutique era şi el autentic şi. Quique. şi fiecare avea mai multe măşti: a tatălui. fetiţo. bîrfeli. spunea: — Ia zi ce-a mai fost aseară. a profesorului. nu putea fi cea mai profundă. Şi. ma chere. ceva amănunte. chipul 163 ce părea că şi-1 compune pentru a se mişca în lumea aceea frivolă. închipuie-ţi că dacă plec eu. nu era. Vorbind. — Mă priveşti uimit şi ai toate motivele să faci aşa. apoi Alejandrei. — Bine. Bomboane. Văzut din faţă. De exemplu. Da ăsta cine-o mai fi? . rîdeau convulsiv fără ca acesta să se supere. ca şi Bruno. şi aşa urmau să facă tot timpul şederii lui Quique acolo. nu-i aparţinea. — Aparţin tipului Gillete. Numai să ne faci să rîdem. şi adăugă: — Cum spune Popeasca în L'Habit vert: je me prostitue a vos pieds. Parcă aş fi fost crescut între două scînduri. Numaidecît se îndreptă spre Martin şi-1 examina ca pe o mobilă rară pe care poate ar fi vrut să o cumpere. Cînd stau jos. Martorell. cronicile de teatru le-ar face Roberto J. într-o anumită strălucire a ochilor. Sînt o adunătură de elemente pe care nu'te-ai aştepta să le întîlneşti. dar şi el tot ascuţit. într-un anumit fel de a-şi mişca mîinile. Dar privit din profil se vede că sînt cît se poate de corpolent. credea tot mai mult că aşa era) înclina să creadă. nasul mare şi el ascuţit. O catastrofă naţională. pîntecele mare. crezi că am vocea lui Şaliapin şi apoi îţi dai seama că emit nişte ţipete. ca şi cum nu ar fi avut timp (sau poate chef?) să se metamorfozeze. aşa cum aştepţi Ia gară un chip iubit şi dorit în mijlocul unei mulţimi respingătoare. ca muzica de fond a unui film. răsărea unul dintre chipurile care îi aparţineau lui şi pe care le aştepta. Rîzînd. nu putea fi una şi aceeaşi persoană cu cea pe care o cunoştea el şi. Pentru că. acolo. başca darul de la sfîrşitul anului şi ciu-bucurile pe care mi le dă şeful cînd îi cumpăr ţigări sau îi lustruiesc pantofii. lăsînd pe masă o carte adusă cu el. Martin se uita cu durere la Alejandra. chipul-boutique. îl întrebă: — Cît îţi iese ca ziarist? — Cinci mii şapte sute douăzeci şi trei de pesos şi cincizeci şi şapte de centavos. Alejandra îl prezentă de la distanţă. a amantului. mai ales.. îi sărută mîna Wandei. Şi încă unul ordinar. — Ah. — salută el înclinîndu-se într-un mod deliberat grotesc.. Cît de mult ura chipul ei din clipa aceea. Te ador. ca idolii din Insula Paştelui. Martin descoperea rămăşiţe dintr-o existenţă ciudată: asemenea cuiva care a stat într-o groapă de gunoi şi mai păstrează ceva din duhoarea de acolo. într-un oarecare rictus al gurii. Quique răspunse cu o precizie delicată şi calmă: — Rahat. Dar alteori (şi pe măsură ce treceau săptămînile.

Se vede că era preocupat de vreo problemă de la slujbă. Aşa. milioane de trupe independente joacă în acelaşi timp Ştreangul.. Şi. ca pentru a cuprinde lumea largă. Wanda îşi văzu mai departe de lucru. oare. ci mai degrabă. fata de care vorbise Quique. dar tot trupul i se agita în tăcere. chelner într-o cafenea. cu spatele la Quique şi spre Cristina. cu tot aspectul lui de marinar. Patima de sub ulmi. auzi că-i era prezentată. Dar ăla care făcea pe scriitorul era chiar un funcţionar de la ministerul comerţului. care se simţea ca într-un vis grotesc. fără crime şi fără incesturi. să curăţaţi closetele. sau aşa ceva. nu-i aşa? Şi. Auzi.. împăratul Jones. închi-puie-ţi! Şi ştii cît de obositoare sînt crimele. Tonelli. nu? Mai ales pentru cel care-1 juca pe scriitorul ăla vestit. adevărate măceluri. să faceţi pe plasatorii. Şi. să vindeţi bilete. zi-i despre Cristina. nu găseşti. trecînd în camera cealaltă. şi marinarul arăta exact ca un marinar. cu voi e 166 altceva. Un fel de falanster. Şi apoi. Martin. şi părînd sincer întristat. Cristina zîmbea cu sfială şi teamă: nu ştia dacă trebuia să-1 Ja m serios sau nu. trebuind să încarce saci în port. hai. colac peste pupăză.. să mai trebuiască şi să lupte toată vremea cu tuba! Ce efort! Wanda: publicul nu-şi dă seama ce înseamnă asta. un funcţionar pe cale de a se pensiona. Mare brînză! Aşa oricine poate face pe marinarul. dar ce vorbesc. Dar marinar? Never! Şi oare de ce. să bolborosească (pentru că nu se pricepea nimic). Te ador. Cristina! Şi cu ce eforturi. De exemplu. pentru că vă ocupaţi de toate ca şi cum aţi fi profesionişti. îşi frîngea mîinile ca Francesca Bertini într-unui din filmele proiectate de băieţi la cinecluburi. — Bine. un instrument mai grosolan ca ăsta? Şi bieţii de voi trebuia să zbieraţi ca nişte sălbatici să vă faceţi auziţi. spală dublul ve-ce.. Pentru că. salahor. patronilor le plac piesele cu multe crime. într-o zi. nu părea marinar: putea fi om de serviciu. ca să vă ridicaţi nivelul moralei generale. ar ră-mîne totdeauna posibilitatea de a se pune în scenă piese potolite. unul care nu pare scriitor. Fără scăpare. săracul! Totdeauna a fost nefericit: mai întîi taică-su şi complexul lui Oedip. domnul Zanetta dirijează trupa în Harnici şi Norah Rolland. — Sărăcuţa. scoaterea la pensie..— Clar. să căraţi decorurile. Şi. să vopsiţi pereţii. două. Quique continua. adăugă: — Mii. Cristina?! Există. Nu avea curaj să-1 întrebe ce părere avea despre piesă. Cînd îşi dădu seama că era tocmai Cristina. Asta-i culmea! Martin o văzu pe Alejandra ieşind aproape în fugă. îneît. născută Fanny Rabi-novich. au pus în scenă Ştreangul de O'Neill.. de fapt. săracii de voi! Cu zgomotele alea care veneau de alături. a fost atît de al dracului de rău. mai trebuie şi să măturaţi sala. cum tot vorbeam de muncile suplimentare. în momentul cînd individul s-a apucat să vorbească. Şi aşa. Dar nu. impasibil: — Ar trebui să fie interzise tubele. Sau cel mult o crimă. înainte de prînz. cred că au făcut foarte bine că l-au ales pe el pentru rol. Cristina. — Cum. Desigur. fiecăruia îi vine rîndul să spele closetele. şi cînd văzu cum o primea. . pipăindu-i materialul rochiei. ca în Shakespeare. Ce oroare! Să pună cîte un mambo tocmai în momentele cele mai dificile. Cristina. Quique se înclină în faţa ei şi-i spuse: — Frumoaso. se îmbujora. adăugă: — Eşti divină! Şi liliachiul ţi se asortează grozav cu pieptănătura. sînteţi ca nişte profesionişti. data trecută la Telon. foarte clar — îi spuse Quique.. bietul de el. Un pitic grăsuliu care tocmai renunţa la expediente pourjouer l'ecrivain. la Buenos Aires. Grozav de greu. îl cunoşti? — Nu. atît de modeşti.. sigur că da. nu e posibil ca oamenii ăştia. se pare că aveau şi o tubă. Bietul de el! Avea atît de puţin physique du role. Ba mai mult. să fie siliţi să muncească toată ziua ca librari sau curăţitori de haznale. în altă zi. iar seara să trebuiască să facă pe Regele Lear. dar sînt sigur că e aşa.\ Bietul de el! Cum să nu dea în patima băuturii şi să nu mai vrea să vadă pe nimeni! Sigur. In clipa asta intră o femeie. toate trupele independente se dau în vînt după O'Neill? Ce ghinion. Pe urmă aici. Ce era alături? 165 — Un salon de dans — răspunse Cristina cu prudenţă. — Ah. Un funcţionar foarte obosit. Cum îl cheamă? Tonazzi? — Tonelli. culmea. dar Quique se grăbi să-i spună: Formidabil. Nu vă pot spune ce milă mi-era de el: ramolitul. — Aşa. Iar acum cu toate trupele independente şi profesioniste din lume pe cap! îşi desfăcu larg braţele. Deşi trebuie să spun că.

luîndu-1 de braţ. parcă gîndindu-se la ceva. în timpul cărora avi fost fotografiaţi şi intervievaţi de numeroşi ziarişti şi care-ţi permit să foloseşti cuvinte ca pasiune. Dar o fi numai pentru că aseară eu eram foarte obosit şi la spectacolul ăsta de la CADE lumina e atît de proastă înot desigur că nu aveţi nici o vină. şi cu tuba.. nu-i aşa? Mi se pare că l-am văzut la cafeneaua din faţa Ministerului Comerţului. uneori. Cristina. — Tonelli. Desena în tăcere şi timpul trecea parcă prin blocuri de ciment. aspiraţii nobile. Aşa că. scumpeteo. — Adio. Desigur că. falansterele astea se duc de rîpă. Martin se însufleţi. n-o să se scoale prea devreme. pe zugravii şi pe electricienii. peste paravanul ce despărţea atelierul în partea din spate. Şi toate astea complicate cu Ies affaircs ale lui Esther Abramovici care a intrat în trupa independentă ca să trăiască pe picior mare. Şi cearta aia de n-o mai uită nimeni cu tînă-rul actor de caracter Ramses Cuciaroni. bietul de el. adio! O sărută pe Wanda pe obraz în vreme ce-i lua o bomboană din cutie. pe care îl ţin să vîndă bilete. are o mică prăvălie cu obiecte de librărie şi rechizite şcolare. că independenţa ta. — Bine — zise Martin adunîndu-şi toate puterile —. lucrează ziua în vreun minister? — Care bătrînel? — Tonazzi. mai e şi bisect. Dar ziua lucrează undeva. voiam să spun că. cum aţi făcut voi.. Şi aşa se face că domnul Mastronicola sau Verdichevsky. Felicitări. a doua zi după spectacol. dar e cît se poate de bine! Se vede că de aceea i-au dat rolul de scriitor. născoceşte ideea că senorita Caca Pastafrola. Alejandra îi făcuse semn să o urmeze în camera cealaltă. îţi aduci aminte? Alejandra îl privi cu nişte ochi din care răzbătea parcă o . numai din invidie. după ce a curăţat de vreo două sau trei ori dublul ve-ce. alias Diana Ferrer. Martin lăsă capul în jos. Şi ai grijă de siluetă. — Vezi? — începu ea ca pentru a-i explica absenţele. aş vrea să te văd. cel mai bine e să devii profesionist. teatru pentru popor.. pe deasupra. în grabă. — Ah. După ce plecase Quique.numitul Zanetta e cel care spală dublul ve-ce şi Norah Rolland regizează Patima de sub ulmi. mă duc. Ce mai. 168 VIII împietrit pe banca aceea înaltă. pe dulgherii. Pentru că aşa. în putrefacţie şi decadente şi că e necesar. să cureţe dublul ve-ce în tot cursul anului '55. ca să construiască localul. adio. — Da. Martin aştepta un semn de la Alejandra. Wănduţo. pentru formarea ei morală şi artistică.. ştii că nu vreau să mă amestec în viaţa ta. dar adăugă: — Nu. cum se spune. a făcut din acest nobil refugiu al artei pure un bordel de i-a mers 167 buhul. făcînd pe zidarii. Deşi mi se părea că e mai degrabă un funcţionar public. Umerii Wandei păreau scuturaţi de friguri. unde desena. şi din nou felicitări. de cînd nu se mai respectă conducerea democratică. îndărătul demagogiei stă întotdeauna la pîndă dictatura.. şi care. îi spuse că se vor vedea în curînd. Cu blestematul ăla de mambo. care nici măcar nu se gîndeşte să-i dea drumul numitului Mastronicola. strigă spre locul unde se afla Alejandra: — Mes hommagcs. Martin privea cum Alejandra trăgea linii pe o hîrtie albă. E limpede. Trebuie să aibă gîtlejul făcut praf.. dar nu aşa. e groaznic de tîrziu. Bine. ■— îţi spuneam că o să ne vedem în curînd — insistă ea iritată. sigur că da — admise ea. îi întinse mîna lateral lui Martin. Nu termină fraza. Activităţi nobile. — Nu. trebuie să plec. care. — O să încercăm să fim ca altădată. şi apoi. Ca să vezi ce înseamnă lumina proastă. Acest ensemble îţi vine grozav.. un bordel în lege. prea îşi dă ifose. după cum povesteşte directorul. că e coruptă de tendinţele ei mieburghezocontrarevo-luţionare. Deschizînd şi închizînd briceagul alb pe care-1 ţinea în mî-nă.. valori autentice şi vocaţie. Martin îşi înălţă capul: — Alejandra. Alejandra se apropie de el. Are abia patruzeci de ani. Cristi-na.. entuziasm... care rămăsese împietrit.. Şi geloziile unei Meneca Apicciafuoco.. Deşi bătrînelul ăla. Asta în afară de faptul că doi ani şi jumătate toţi au lucrat ca nebunii. Adio. Cristina. Bine. Tonelli nu e bătrîn. Am enorm de mult de lucru. cel puţin. cunoscută în lumea teatrului după son noiii degueirc Elizabeth Lynch. — Tiens! Eu aş fi jurat că are cel puţin cincizeci. Adio.. cu atît mai bine dacă are o mică prăvălie.

plină de reproş.. aparţinînd lumii aceleia abstracte şi seci a ideilor pure. recitind pentru a suta oară o scrisoare — de la ea fără îndoială —.. Şi îşi aducea aminte. — Nu-mi place să te văd uitîndu-te mereu la ceas. — Crezi că nu se poate? — Ba da. fiindcă adevărul nu face altceva decît să aducă durere. dar adăugă: — Ca marţi. Dar cuvintele ieşeau din adîncul sufletului lui cu o putere mută. Şi cum Bruno presimţea ce se petrece în sufletul lui.. Martin îşi spuse îngrijorat: nici un reproş în plus.. Dacă Bruno îi vorbea despre absolut. limpede şi bazat pe adevăr. tristeţe şi distrugere. Bruno îi răspunse că atunci cînd e vorba de fiinţe omeneşti nu se poate spune aproape niciodată adevărul. dar fiind de fapt expresia abia despersonalizată a zbuciumului şi nădejdilor lui. Martin adăugă: — Multe din întîlnirile noastre ratate din ultima vreme s-au datorat faptului că ai avut de lucru.. — Ai dreptate. Bruno îi răspundea că. ba da — răspunse ea uitîndu-se în jos şi începînd să deseneze ceva cu creionul. de pildă. Martin. fără îndoială. citind. întotdeauna. 169 Martin făcea mari eforturi ca să nu-i reproşeze nimic...melancolie neîncrezătoare. cred că pînă vineri o să termin cu lucrările mai urgente. luînd peticul acela absurd de hîrtie drept martor al cine ştie căror compromisuri sau promisiuni. ori îl dispreţuieşte. ocolea şi el subiectul şi vorbea de altceva sau înşira generalităţi. cu sprîncenele încruntate. ştiind că orice reproş s-ar întoarce împotriva lui. Ea îşi ridică privirea şi se uită fix la el. totuşi. — Căci sînt clipe cînd amanţii nu se iubesc. adăugă el cu un sarcasm timid) să scrie un roman sau o piesă de teatru despre asta: povestea unui tînăr care îşi propune să spună întotdeauna adevărul. după părerea lui. cu 170 vaiete şi sînge. grabei. dragostea dintre două fiinţe nu era niciodată la fel. o să petrecem o zi frumoasă. ori unul nu-1 iubeşte pe celălalt. prin propria . Atunci Martin prindea curaj şi spunea şi el ceva ce părea că are tot un înţeles general. ca un observator al oamenilor nefericiţi ce era.. sau lipseşte ceva. pentru ca. Chipul Alejandrei începuse să se schimbe. citind. neras. — Am să fiu foarte ocupată pînă la sfîrşitul lunii. cînd el tocmai se concentra cu înverşunare asupra vreunei fraze din scrisoare. nu era în stare nici măcar să-i rostească numele. ştiu eu. Şi cum Martin îl întreba dacă între două fiinţe care se iubesc nu trebuie să fie totul clar. Martin îl întreba. Bărbatul palid. ori îl urăşte. cu mutilaţii si morţii lor. Rămase din nou gînditoare. întrebare în care. întîlnirilor fixate dinainte. Alejandra făcu nişte socoteli şi zise: — Vineri. o să vezi. mergînd la cinema. cuvîntul „dragoste" avea de a face tot atîta cu cuvîn-tul folosit de Kant sau Hegel cît avea cuvîntul „catastrofă" cu o deraiere sau un cutremur. încurajat. Martin — încuviinţă. Chipul Alejandrei devenise dur şi Martin se opri pe marginea lui ca pe marginea unei prăpăstii. oroarea şi moartea la fiecare pas. Şi se gîndea la ce-i spusese odată Jeannette: „L'amour c'est une■ persoane qui sonffre et une autre qui s'emnerde". şi asta în vreme ce ea. Pînă cînd se distruge pe sine însuşi. îl căuta pe Bruno şi. Atunci Martin cuteză să adauge: — De aceea aş prefera ca tu însăţi să-mi spui cînd ne putem întîlni. plimbîndu-se. fie ce-o fi. transformîndu-se mai tîrziu în ceva afectuos şi comod. fi-am ex-Plicat doar. să se schimbe într-o ură tragică şi distrugătoare. cînd decăzută pînă la trivialitate. pe neaşteptate. suferind. Adăugă că el plănuise de multă vreme („dar eu nici nu sînt altceva decît unul care face veşnic planuri". perechea aceea pe care o văzuse într-o zi în semiîntunericul unei cafenele. cu toate că ar fi vrut să-i vorbească despre ea. că era cînd sublimă. dacă dragostea adevărată nu era tocmai unul dintre aceste absoluturi. într-un colţ mai retras. dar de ne-stăpînit. N-aş vrea să te fac să aştepţi. cînd credeam că o să petrecem seara împreună. Da. — Dar în ultimul moment trebuie refăcut ceva. se uita la ceas şi căsca. Şi începe numai-decît să semene distrugerea. Nu crezi c-ar fi mai bine s-o lăsăm pe luni? Luni! Mai era aproape o săptămînă pînă atunci! Dar ce putea face altceva decît să accepte cu resemnare? Săptămînă aceea interminabilă încercă să se omoare cu munca.

— Adică minciuni prin omisiune? — Cam aşa ceva — admise Bruno privindu-1 dintr-o parte. care nu va mai fi un adevăr peste o oră sau ziua următoare. dacă voia să apere fericirea din seara aceea o făcea tocmai pentru fericire. face parte dintr-o casă. din simpla realitate materială. nici măcar în cazul geamului. 17? — Cred că adevărurile sînt bune în matematică.sa moarte. dar mai ales suverană. Era tot în bluza ei albă. Statură aproape o oră fără să schimbe o vorbă. Dar nu-şi făureau planuri ca altădată. fără vînt. în sentimente. nu mă simt deloc bine. Se aşezară pe una din bănci. „Montevideo". Pentru ceea ce însemna pentru el fericirea: adică să fie cu ea şi nu alături de ea. Martin. Dar e imposibil să spui totul. Şi se va cufunda în disperare. Frazele erau telegrafice şi n-ar fi avut nici un înţeles pentru un străin: „pasărea de colo". şi nici măcar frumoasă. O locomotivă trăgea nişte vagoane. — Progresul Naţiunii — comentă Alejandra. neîncercînd să pătrundă în ea. E înconjurată de griul peretelui ăluia de beton. pe deasupra. tăcută şi melancolică apropiere. în piele. dorinţa. Căci bucata aia de geam nu e singură. în paşi. „galbenul coşului". sau cel puţin fără să-şi spună nimic important. şi Martin se ferea să facă vreo aluzie la lucruri ce le-ar fi putut strica seara. deci. de albastrul deschis al cerului. Simplitate care-i reliefa şi mai mult trăsăturile exotice. e un adevăr momentan. pămîntul tare. Oare sîntem întotdeauna aceeaşi persoană? Avem oare mereu aceleaşi sentimente? Poţi iubi un om şi. Dar e un adevăr parţial şi. din moment ce. De fapt. un simplu fragment din realitatea materială. — Nu face mutra asta. închipuirea. aproape de trupul acela dorit şi admirat. — Deci nu crezi în adevăr. în fiecare celulă. cu ea înlăuntrul ei: o comuniune şi nu o simplă. dintr-un peisaj. fiinţa căreia îi destăinuim sentimentul nostru va crede că acesta este adevărul. Şi dacă îi spunem că nu-1 mai preţuim. Martin îşi spunea că ei nu i se potrivea cuvin tul drăguţă. în schimb. Dar sentimentul acesta — nu se putea el împiedica să-şi ducă gîndul pînă la capăt —'era contradictoriu în însăşi esenţa lui. aproape niciodată. faţă de care trebuie să vorbeşti cu voce joasă. aş-teptînd să-şi descarce toată tristeţea în clipa cînd el o să fie singur). tot atît de uşor şi de fără noimă ca faptul de a menţine puritatea unei ape cristaline cu condiţia ca fiind mort de sete. ba chiar să-1 urăşti. Dar nu în viaţă. dintr-un oraş. seara aceea pe care el o trata ca pe un bolnav iubit. IX Şi se făcu luni. o dată pentru totdeauna. cu complicaţiile. un fel de minciună. temîndu-se să nu-1 jignească. Şi apoi. Inchipuie-ţi atunci ce înseamnă realitatea fiinţelor omeneşti. . facem o greşeală. Deoarece se schimbă cu fiece clipă care trece şi nu mai sîntem la fel cu ceea ce am fost cu cîteva clipe mai înainte. tot aşa cum o statuie e mai vizibilă într-o piaţă lipsită de ornamente. era uşor dar la fel de absurd şi de inutil ca faptul de a nu avea nici o seară care să-i aparţină pe deplin. în filozofie. să fie m ea^pătrunzindu-i în fiecare fir de păr. sau în alte împrejurări. de norii aceia prelungi şi de infinit de multe alte lucruri. Martin îşi scoase briceagul. şi dacă uit fie şi numai una dintre nuanţe sînt un mincinos. întor-tocherile şi contradicţiile lor şi. deasupra şi înăuntrul corpului. în idei. în tăcerea aceea care îl îngrijora atîta pe Martin. şi schimbătoare. chiar dacă faptul e un adevăr. Coborîră spre faleză. Ea îl privi gravă şi după cîteva momente îi răspunse că prefera să meargă la cinema. în chimie. Şi chiar şi ziua calmă. cu fusta neagră şi cu pantofi fără toc. părînd să vestească apropierea 172 toamnei (mai tîrziu va spune că toamna stătuse pitulată. — Atunci e nevoie de minciună — admise Martin cu amărăciune. cu faţa spre rîu. Văzînd-o apropiindu-se de restaurant. Şi dacă nu spun totul. în viaţă sînt mai importante iluziile. Aşa că era uşor să păstreze nepătată seara aceea numai prin tăcere. gînditori. evitînd tot ce l-ar putea contraria. speranţa. ştim oare ce e adevărul? Dacă eu afirm că bucata aia de geam e albastră. spun un adevăr. dar absolut totul. Realitatea este infinită şi mai ales infinit de nuanţată. o macara ridica o maşină şi un hidroavion zbura la mică înălţime. mint. căci. totul părea să indice că astrele se arătau favorabile. Nu mi-e bine. — Hai să mergem la tine — îi propuse el. să nu bei din ea. deodată să nu-1 mai stimezi. — Spun că nu întotdeauna se poate spune adevărul. I se potrivea poate cuvînhil fermecătoare. Ba şi mai mult. în seara aceea totul părea că străluceşte.

sărutîndu-i urechile. Dar Martin nu rosti un cuvînt. ce se va sfîrşi în ţipete aproape deznădăjduite. plin de indicii. să o simtă. dar oricît m-aş căzni. în gînd îmi apari. îi făcură semn că merg spre oraş. Bătînd. Nu te îngrijeşti. continuă ea. într-o doară. Şi cînd se auzi vocea dezlănţuită a Ellei Fitzgerald: î'm trying toforget yon. o faci ca şi cum te-ai sacrifica. O luară în sus pe strada Belgrano. în momentul cînd simte mai aproape taina căutată începe să scormonească cu o ardoare febrilă şi aproa-pe înnebunit (departe de lumea exterioară. but try as 1 may You're stiîl my every thought every day. să o înţeleagă. în tumultul şi în uluirea trupului. Departe. să mergem la mine. el cuprindea trupul Alejandrei.). de fiecare dată mai sălbatic.: încerc să te uit. i-1 ridică ea. — Chiar nu vrei? Dacă fata ar fi acceptat.. alienat şi nebun. Şi îmbrăţişaţi ca două fiinţe care vor să se devoreze reciproc. mîngîindu-i faţa. gîtul. începea încă înainte de izbucnirea crimei: nu numai prin cuvintele rostite.. Taxiul se întoarse şi urcară. Trecînd peste podul mobil văzură un taxi venind spre rîu. îl luă de braţ şi-1 întrebă: — Acum ce mai vrei? — Nimic. Şoferul le făcu semn că va reveni. cu pasageri la bord. aproape cu entuziasm. Merse cu hotărîre. prin mîngîieri şi chiar prin dezlănţuirea mîinilor şi a buzelor. (n. zi de zi. Ea se şi ridicase. Şi. 174 Aşteptară rezemaţi de balustrada podului. (n. te mai şi umfli cu sucuri.. întristat de umbrele ce se ghiceau de fiecare dată în spatele unor fraze de-ale ei. Martin se însufleţise iarăşi şi deodată. sufletul lui Martin încerca să se facă auzit de celălalt. L-ai aşteptat atîta. şi acum îţi spui că dacă nu petrecem o seară liniştită nu e din vina ta. Martin încercă să ajungă pînă la Alejandra. prin ceaţa care începuse să se lase. In engl. — Tu eşti de vină. el ar fi căzut în cea mai neagră melancolie. îi spuse: — Haide la cinema! — Lasă-te de prostii. necurmat. adulmecînd un teren misterios. Era o zi în care astrele erau de partea lor.. ca să-i caute la întoarcere. Alejandra tăcu. Martin.t. sînii. Dar cum el se încăpăţîna să stea cu capul plecat. era ca un dine care căuta o comoară ascunsă. — Ne promisesem să petrecem o seară liniştită. se zăreau podurile delaBoca. 175 gîndindu-se şi simţind numai misterul acela unic şi adine acum atît de aproape). . Pe cînd ea făcea cafea. El începu să taie aşchii din bancă. — O să-1 vedem altădată..— Arăţi splendid — răspunse el.t. indicii prea ascunse şi fără îndoială imperceptibile pentru cei nepregătiţi să le simtă. Dar această încercare de comunicare. îi spuse tînărul cu un oarecare reproş. Tîrît de patimă. — Nu. pe deasupra. nu. mîngîindu-i părul. luînd-o pe Alejandra de braţ. ca un rîu de munte cînd vine dezgheţul. 2 în engl. Martin simţi că bucuria i se reîntoarce în suflet. Apoi o auzi spunînd: — Bine.. Să mergem. nu vreau să scapi filmul ăsta. nu-i aşa? Martin nu răspunse nimic: ar fi fost inutil. bătînd la uşa ta. Martin mormăi. Şi asemeni cîinelui care. e în regulă. — E clar. deschizînd briceagul. spre sud. tot trupul. 173 — îţi spun că iar nu mi-e bine. Tăcură.. Apoi însă. spu-nînd: — Ce barbarie! Knocking. el căută printre discuri şi găsi unul pe care Alejandra abia îl cumpărase: Tnjing. — Nu fi prost. — Nu face mutra asta. ci şi prin priviri şi prin gesturi. Martin o privi tăcut.). de pe cealaltă margine a prăpastiei.} văzu cum Alejandra încremeneşte cu o ceşcuţă în mînă. gîndurile îi fură smulse asemenea frunzelor împrăştiate de o furtună. — Nu. muşcînd. mai adînc şi mai disperat. knocking at your door2. Chiar adineauri te-am văzut mîncînd lucruri care nu-ţi fac bine. încerca să pătrundă în ea pînă în adîncul întunecat al dureroasei enigme: săpînd. se repetă din nou ritul acela ciudat.

începu să-i răspundă cu bîlbîieli. tot sistemul de 177 transport. Cu cine o fi vorbind? Ce i-o fi spunînd? Se întoarse tristă şi rosti: — Să mergem. Martin o repetă şi atunci îi răspunse: — La opt trebuie să fiu undeva. frămîntat de întrebări. argentinian şi om . amîndoi rămaseră tăcuţi. spuse cu studiată şi ironică politeţe (aran-Jindu-şi cravata): Aş fi curios sămi spuneţi: acolo. unde era descrisă pe opt coloane victoria lui Fangio la Reims. XI Paşii îl duceau mecanic spre bar. descurajat. probabil. cu neînfrîntul lui scepticism de argentinian) aranjîndu-şi cravata în dungi şi arătîndu-şi pieptul cu arătătorul. confirma ţi-o spun cu Humberto J. în care se aflau tramvaiele. Apoi. punînd la loc un pahar îndărătul tejghelei. cu şapca pe cap de parcă se pregătea să iasă. vesteau că anotimpul cel mai frumos din Buenos Aires se apropia tăcut. existau tramvaie foarte rapide. Moment în care Humberto J. strigînd cuvinte cifrate care pentru el. cerul şi copacii şi-ar fi luat aerul acela recules propriu lucrurilor ce se pregătesc pentru o îndelungă letargie. — Departe? — întrebă Martin cu un tremur în glas. erau de neînţeles. Cîte o frunză uscată. O privi îndepărtîndu-se copleşită de tristeţe. Moment în care nou-ve-nitul (Peruzzi. spuse: Uitaţi. Fangio e argentinian cu toate că efiu de italian ca mine sau ca Chi-chin sau ca domnul Lambruschini. ca ecourile nostalgice ale trompetei — se gîndea el — care se aud în tema încă puternică a unei simfonii. cu o voce aproape stinsă din pricină că era încordată şi stăpînită. Ştiau ei că trenul direct Genova-Neapole bătuse toate recordurile internaţionale de viteză? In vreme ce aici. întrebare la care tînărul Peruzzi sau Peretti răspunse că au fost retrase cu timpul din centrul oraşelor şi că altminteri. dovedind poate un lucru despre care tocmai se discutase. uluit. iar cînd el încerca să spună ceva. ea îi răspundea cu: da? cum? Se uita mereu la ceas. D'Arcăngelo. spuse că el e de acord cu domnul D'Arcăngelo şi că te impresiona starea jalnică. moderne. Intrară într-un bar şi ea vorbi la telefon. de pildă. într-o castiliană de om abia de curînd venit. pînă cînd se vor transforma în temă dominantă. Alejandra lupta parcă şi ea de pe insula ei. Martin încercă să-i studieze chipul. şi ca era de neconceput acum la sfîrşitul secolului douăzeci ca intr-un oraş ca Buenos Aires-ul să mai existe astfel de rable. — Trebuie să dau un telefon — spuse Alejandra. cu sacoul lui de italian frumuşel. Martin o vedea că e cu gîndul aiurea. — Ce trebuie să faci? Ea îl privi ca şi cum nu i-ar fi auzit întrebarea. în timp ce Po-roto spunefiindcă-i strînsă la mijloc chiar de mafie iar Chichin. lovind cu mîna-i scheletică în prima pagină a Criticii. aici trenurile te fac ori să le plîngi de milă ori să rîzi. dar gîndurile lui o urmăreau pe Alejandra. Ieşiră în oraş. spunea/oarte rău că nu-i dăm un picior înfund tipului ăstuia. aproape că ţipă: Şi ăsta-i tot italian? întrebare la care tînărul Peruzzi sau Peretti. curate. suavă. maestre. tremurînd de furie. dar 176 mereu crescîndă) ne avertizează că tema aceea se apropie de sfîrşit şi că ecourile acelea îndepărtate vor năvăli tot mai aproape. lovind cu mîna în Critica. dar nu putu zări nimic în semiîntunericul din cameră. cum bine observase domnul D'Arcângelo mai înainte. Peretti?). Martin o privea din uşă. Şi pe cînd Martin săpa. şi pentru amîndoi aducătoare de disperare. ca. în genera]. pentru Martin. cerul pregătindu-se de pe acum pentru lungile zile înnourate de mai şi de iunie. care îl privea stăpî-rundu-şi indignarea. motiv pentru care trebuie că primise cu mare mirare reacţia domnului D'Arcângelo care.pătrunzînd frenetic şi încereînd să audă tot mai aproape slabele ecouri ale sufletului secret si ascuns al fiinţei atît de sîngeros de aproape şi atît de deznă-dăjduitor de departe de el. aerodinamice. — Nu — răspunse ea vag. în ţara dumneavoastră nu mai există tramvaie?. Şi cu un suspin de uşurare. îl auzi pe Tito spunînd că nu mai e ordine în ţara asta. dar toamna se şi anunţa prin semne prevestitoare. fără să fi slujit la nimic. bîlbî-ieli pe care Tito. spilcuit şi parfumat. Ca şi cum. Era la începutul lui aprilie. sincer să fie. iar pentru Alejandra erau inutile. de parcă un ins care venise să-i ceară cu amabilitate un foc şi-ar scoate pistolul să-1 atace. după stridenţa apăsătoare a verii. în timp ce Tito (furios. dar care (cu o insistenţă oarecum nehotărîtă. D'Arcăngelo. ca după o luptă care lasă cîmpul acoperit de cadavre. ca în clipa cînd ajungi într-un port cunoscut după o călătorie zbuciumată şi plină de primejdii.

Se întinse pe bancă şi se lăsă în voia gîndurilor. apoşi.. Bruno îl vedea pe Mendez spunînd sarcastic: conferenţiar pentru doamnele din oligarhiei Dar totul era mult mai complex decît îşi închipuia Mendez. ba că la Milano e aşa şi pe dincolo. cu o modestie ironică. păi. împături Critica. de ce nu-şi iau frumos valiza să plece? De ce nu se-ntorc în Italia. Se întîlniră la La Helvetica. critică pînă şi biftecurile. Pentru că în ţara asta plină de duşmănii începi să fii un om mare numai în clipa cînd ai încetat să mai exişti. cu toată şleahta lor de şefi. — se bîlbîi el zîmbind cu un aer vinovat şi Maliţios. îi strigă lui Martin Hai acasă. bîlbîindu-se. — E prieten cu Alejandra Vidai Olmos.. — Trebuie să-1 văd pe părintele Rinaldini. o evaziune.U. rugîndu-1 să-i îngăduie să se întoarcă de la Rioja. Pe cînd se îndreptau spre casa lui Rinaldini. ba că trenurile. ţîcăl şi ieşi fără să salute pe nimeniXII Martin se despărţi de Tito la ieşirea din bar şi începu să meargă spre parc. Un european nu e europenist: e european pur şi simplu. făcea o mulţime de mutre glumeţe. La fel ca de Galii Mainini. Strîngîndu-1 de braţ. Oare de ce? Martin îl întrebă timid dacă nu crede că ar putea fi o consecinţă a realităţii dezagreabile. ba că gunoaiele. o să se vorbească mult de el. sigur. ba că tramvaiele. Şi... — Caramba. Bruno îi arătă un bărbat care mergea în faţa lor.. cu o cordialitate abstractă.. ba că femeile de aici nu sînt elegante. absent. ba că umezeala. Pentru că realitatea din S. de doctori. Asta în afară de faptul că pudoarea lui şi cea a lui Bruno îl împiedica să vorbească de singurul lucru care-1 interesa de fapt.A. Ii mărturisi că era foarte bolnav şi că tocmai făcuse un demers pe lîngă monseniorul Gentile. — Ce altceva ar putea fi? E un produs naţional tipic. Ridica din sprîncene şi îl privea cu nişte ochi de culoarea cerului. .încerc să scriu cîte o pagină care să fie mai mult decît o ciornă. de fiecare dată cînd stai să le cîntăreşti cu ochii un cal sau dibăcia lor în împletirea cureluşelor. e la fel de neplăcută. de ingineri? Şi ridi- cîndu-se furios. zic cu. Dar episcopii nu puteau să-1 înghită şi trebuia recunoscut că părintele Rinaldini făcea tot ce putea ca să-i obţină aprobarea. Acum eu stau şi mă întreb şi întreb şi distinsul auditoriu: dacă tot se simt atît de rău în ţara asta. dar care se termina într-un ţinut ceţos şi melancolic. aproape fără oase şi fără energie. şi potrivindu-şi cravata. după ce o să moară.. caramba. Bruno îl salută. XIII A doua zi îl căută pe unicul om pe care putea să-1 vadă în locul Alejandrei: unica punte spre teritoriul acela necunoscut. unde se întorcea de fiecare dată cînd dragostea lor părea în criză. — într-o zi. Trebuie să fie o altă explicaţie.. Zîmbi. Ajungînd mai aproape. nu ca italienii ăştia care vin acum şi-şi petrec ziua criticînd ţara: ba că gropile. dar o să mergem împreună.. fără ţintă precisă. iar dacă nu se mai agaţă de astea. amestec de aroganţă secretă şi aparentă timiditate. ba că blestemata asta de climă din Bueno Saire. — E curios cît de bine e văzută în ţara asta literatura fantastică — zise el. Faţa parcă îi fusese pictată şi pe urmă ştearsă pe jumătate. cu aerul acela pe care obişnuiesc să-1 ia ţăranii ar179 gentinieni. punte accesibilă. Pînă şi europenismul lui e naţional. Bruno îl întrebă ce mai scria.. dacă ăla e raiul de care vorbesc? De ce să-mi vina mie aici.. — Se zice că nu prea e argentinian — comentă Martin. Se bîlbîia. simţi mirosul puternic de urină uscată pe care îl simţea totdeauna cînd trecea pe acolo şi se aşeza pe banca din faţa statuii. Martin simţi în palmă o mînă mică. Cît priveşte ceea ce gîndeşte Mendez despre Borges..de marc onoare. Alejandra. — Borges. sprijinit într-un baston. Ca-ramba. Urcă scările străvechii ferme. foarte bine. O luară pe strada Peni. . 178 Multă vreme stătu şi se gîndi la soarta lui. băiat de italieni din aceia de pe vremuri care veneau la magaziile din port şi după aceea lucrau cincizeci de ani la rîndfără să-şi ridice capul din pămînt şi mai erau şi recunoscători Americii iar copiii priveau cu mîndrie drapelul albastru şi alb. — Nu. 1 — Caramba. muncit de gîndul că în momentul acela Alejandra era cu altul.

— Roberto Arlt? . în care o femeie îşi încearcă pălăria în faţa oglinzii: e Proust. Cultura noastră vine de acolo.. dar. nu e nimic mai mult decît un mit. Don Segundo Sombra s-ar părea că a fost scris de un francez care ar fi trăit în pampas. Totul se construieşte pe ceea ce exista şi înainte.. Şi dacă nu e adîncă. apoi. ca ateii aceia violenţi care pun bombe în biserici. Cum am putea-o evita? Nu-mi mai amintesc cine a spus că nu citea nimic pentru ca să nu-şi piardă originalitatea.— Crezi că e un mare scriitor? Bruno rămase gînditor.. O dezvoltare genială. pînă în complexitatea ei cea mai josnică. Tot restul ar fi adaosuri şi chestii antinaţionale. — Şi Guiraldes? — în ce sens? — Vreau să spun în sensul europenismului. Mai ales cînd renegarea se face cu o adevărată îndîrjire. Şi. — Nu ştiu. de a crede în Dumnezeu. Nimic omenesc nu e pur. cred că pe el.. . fie că e vorba de Hernândez. în lucrurile cele mai bune pe care le-a scris există ceva foarte argentinian: o anumită nostalgie. sau pe Tolstoi simţim înţelegerea asta totală a sufletului omenesc. la urma urmei. cei care trăLimba vorbită de indigenii americani în provinciile Santa Fe şi Buenos Aires (n. 181 iese aici cum ar trăi la Paris sau la Londra. Adevăraţii atei sînt cinicii. totul se dezvoltă într-un sens aparte. noi sîntem argentinieni pînă în momentul în care ne renegăm ţara. Tot restul e o dezvoltare originală.Şi ceea ce mă deranjează cel mai mult este faptul că Mendez nu recunoaşte influenţa europeană asupra scriitorilor noştri. o dezvoltare. Iţi dai seama? Dacă cineva s-a născut ca să facă ori să spună lucruri originale. desigur.. aproape canceroasă. ar vrea să existe originalitate totală şi absolută? Nu există nici în artă.. Adică. deşi tos gauchos din romanele lui Lynch sînt mai veridici decît cei ai lui Guiraldes. Zeii greci erau şi ei hibrizi şi erau contaminaţi (e un fel de a spune) de religiile orientale şi egiptene. Şi totuşi multe dintre piesele lui nici măcar nu se petrec în Anglia. Şi Faulkner i-a citit pe Joyce şi pe Huxley. germenele lui Proust.. cred că se cheamă Beri-leby sau Bartleby sau ceva în genul ăsta. dar chiar şi aşa. într-un fel. Şi cei pe care i-am putea numi ateii iubirii de patrie sînt cosmopoliţii. o anumită tristeţe metafizică. Martin. Există un fragment în Moara de pe Floss. Cred că e un roman în mod esenţial argentinian. L-ai vedea dumneata pe Tolstoi încercînd să-ţi ia ochii cu un adverb cînd e în joc viaţa sau moartea unui personaj? Dar să nu crezi că tot ce scrie el e bizantin.. sau pe Faulkner. Dar să fim drepţi: Borges nu e dintre aceştia. trăim pe un continent aparte şi puternic. nici în nimic. De exemplu.. indiferenţii. pe Dostoievski şi pe Proust. Ce ştiu este că la ora actuală ceea ce scrie el e cea mai bună proză care se scrie în spaniolă. incapacitatea lui de a înţelege şi a simţi ţara în totalitatea ei.t). m-a impresionat o anumită atmosferă kafkiană. îl doare inima pentru ţară deşi sigur că nu are sensibilitatea necesară ca să-1 doară inima pentru ţară cum l-ar durea pe un ţăran sau pe un muncitor din depozitele frigorifice. Important este să fie o literatură profundă. Dar e prea plin de preţiozităţi ca să fie un mare scriitor. observă că am spus „într-un anumit sens" şi „numai în anumite momente" . — Bine. aici totul e nou. cum face adesea Borges. o manieră. Scriitorul cel mai reprezentativ din Anglia elisabetană 180 a fost Shakespeare. Şi aşa se întîmplă peste tot. Citindu-i pe Dickens. Don Segundo e un ţăran mitologic. Cînd am citito. Se întîmplă acelaşi lucru cu o povestire de Melville. un neamţ ca Engels şi un grec ca Heraclit. de Quiroga sau de Roberto Arlt. Asta în afară de faptul că Guiraldes este argentinian prin preocupările lui metafizice. Dacă ne-am lua după aceşti critici. Şi dovada că e un mit autentic este faptul că a prins inima poporului. cum re-neagă Unamuno Spania. Ceea ce înseamnă că romanul nu ar fi putut fi scris de un francez. vreau să spun. nu va pierde nimic citind nişte cărţi. Restul sînt simple adaosuri. Şi de aici se vede lipsa lui de grandoare. într-un anumit sens şi numai în anumite momente. — De fapt se spun o mulţime de prostii despre ceea ce trebuie să fie literatura argentiniană.. Trăiesc într-o ţară cum trăieşti într-un hotel.. Dar uite. Ce. Merseră o vreme tăcuţi. de fapt. Asta e ceva caracteristic. Şi pe ce se bazează? Ăsta e lucrul cel mai amuzant: pe o doctrină filozofică elaborată de un evreu ca Marx. ar trebui să scriem în querandi1 despre vînătoa-rea de struţi. degeaba mai aduce în scenă gauchos şi cumetri sfă-toşi. Apoi adăugă: — .

Cînd sînt admiraţi. E mare cu toate acestea.. Punînd pe masă nişte pahare. Zîmbi. vorba aia. destinul marilor artişti e destul de trist. şapte nebuni e o operă ciuruită de defecte. alături de hîrtii şi de o maşină de scris se vedeau resturi de pîine şi de brînză. Ex absurdo sequitur quedlibet. Se încearcă în mod elegant să fie salvat diavolul. dracul nu e atît de negru pe cît se spune. centaurul ăsta scandinavo-argentinian. pe furiş. într-o revistă franţuzească se vorbeşte de adîncimea filozofică a lui Borges. Ce.. Mulţi tonţi cred că ar fi important pentru pitorescul lui. care n-ar avea importanţă. Pot sta în picioare sau jos. cu profil vulturesc si auster. Apartamentul era foarte sărăcăcios şi ticsit de cărţi.— Să n-ai nici o îndoială.de exemplu. de personaje pretenţioase şi apocrife. — Bine. dom'le! Le dădu foc şi apoi spuse: — Uite. părinte. Rinaldini încercă să le ia de acolo. — Bine. — De acord. dar acum aş spune alte lucruri. — Fanteziile astea benevole cu Iuda demonstrează o tendinţă spre lene şi laşitate. Problema e dacă la Borges jocul ăsta e căutat sau involuntar. Cînd intrară. în faţa binelui şi a răului suprem. — Cu atît mai rău pentru el. Orice student ştie. Acum era supărat. — Dar vă plăceau mult poemele lui. vreau să spun: e un sofist sau un sofisticat? Pentru că tema acestei glume e de netolerat din partea oricărui om de onoare. — în cazul lui Borges e pură literatură. de vechile patios. Bruno îi explică lui Martin că părintele scrisese mult despre Borges. Martin. Nu vorbesc de defectele stilistice sau gramaticale. admise Rinaldini. cu părul foarte alb. ironie. Ei a un bărbat înalt. un mistificator. sigur. Ceea ce nu-mi place sînt divertismentele lui filozofice. — I-auzi. în vreme ce zîmbea mefistofelic. Dar e şi multă apă de ploaie. sînt admiraţi tocmai pentru slăbiciunile şi defectele lor. ^ distincţie elementară pe care o găseşti în orice cărţulie de acum douăzeci de secole. dar nu în acelaşi timp. chiar dacă se spune că e pură literatură. Rinaldini le oferi ţigări. Rinaldini zîmbi. de Buenos Aires-ul de altădată. Adică. Raţionamentul pe care ni-1 prezintă domnul Borges-Sorensen. ca Astrologul. Se dă înapoi în faţa lucrurilor supreme. unele dintre ele. — Dar despre povestirea cu Iuda ce credeţi? — într-o zi. Bruno spuse că pe el îl emoţionau poemele acelea care îi aduceau aminte de copilărie. Spun că e plină de literatură între ghilimele. Dacă aş fi pictor abstracţionist. în înfăţişarea lui se ghicea un amestec încîlcit de bunătate. 182 — Dar. luaţi oricare din divertismentele de care vorbeam. Şi sigur că dintr-o absurditate se 183 poate scoate orice. Sau. inteligenţă. de trecerea timpului.. un sofisticat. Trebuia să adauge: mahalalele din Buenos Aires şi ale filozofiei. modestie şi orgoliu. dar a curs multă apă pe rîu de atunci — spuse Rinaldini. Cu timiditate. Nu. Din zi în zi îi suport mai greu povestirile. E o teologie pictată. Chiar şi el ar spune acelaşi lucru. E un scriitor ingenios. un popă irlandez mi-a spus: Borges e un scriitor englez care se duce să înjure mahalaua. deşi ar trebui spus mai degrabă pseudofilozofice. nici măcar nu seamănă a raţionament. Le deschise uşa Rinaldini însuşi. — Nu cumva retractaţi ce aţi spus? — Nu — răspunse el cu un gest ambiguu —. Că. cum spun englezii. un fel de parabolă păgînă. — Şi totuşi. Biblioteca lui Babei. aproape tot ce e pitoresc în el e un defect. şi eu aş putea picta o găină văzută printrun triunghi şi nişte picăţele. — Nu vă pot oferi decît un pahar de vin de Cafayate. părinte. Aşa că azi un mincinos nu mai e un mincinos: e un politician. şi aş îndrăzni chiar să presupun (cum ar spune Borges) că realizarea tuturor posibilităţilor în acelaşi timp e imposibilă. . Şi dintr-o confuzie puerilă extrage premisa unui univers incomprehensibil. E mare pentru formidabila tensiune metafizică şi religioasă a monologurilor lui Erdosain. Acolo face nişte sofisticării cu noţiunea de infinit. dar din asta n-ar putea să iasă o supă de găină. E mare cu toate astea. pe care o confundă cu cea de nedefinit. Se duse să aducă o sticlă.

despre ţara lui. care adusese nu numai frunze veştede. iar acestea erau lucruri de care Martin nu avusese parte. un cer întunecat şi ploi mărunte. despre dragoste şi absolut. îşi spuse Martin. Sigur că săracul Iuda nu şi-a închipuit vreodată că o să guverneze. de ţărmul spre care bărbaţii şi femeile îşi aţinteau privirile şi de munţii ce au fost cîndva . care se simţea singur. Toţi erau bănuitori unii faţă de alţii. părea că se sintetizează. şi bătrînii emigranţi visînd (şi ei) o altă realitate. oamenii vorbeau limbi diferite. Iuda tot cu ştreangul de gît trebuie să moară. Şi dintr-o dată părea că ea ar fi patria. însă cu toate acestea partizană a federalilor. iar Martin se refugia în munca lui şi în tovărăşia lui Bruno. Bruno îi vorbi apoi despre întîmpinările lui către monseniorul Gentile. iar aceste naţiuni se duşmăneau de moarte. Cît despre monseniorul Gentile. despre soarta omului în general. în loc să facă politicianism ecleziastic. de fapt. ar fi putut să-şi găsească în ea. Era vremea unei tristeţi meditative: nu veniseră încă zilele de tristeţe haotică şi întunecată. Martin. 185 pe fondul expresiei ei ranchiunoase şi contradictorii. la Reggio sau la Paola.1 în engl. XIV Alejandra se făcuse nevăzută. situaţia e tocmai pe dos: dracul e mult mai negru decît cred ăştia. zguduit de cutremure. întrebîn-du-se mereu care e sensul vieţii în general şi despre fiinţa sau nefiinţa acelei bucăţi de pămînt pe care trăiau şi sufereau: el. Se uită o vreme pe fereastră şi apoi conchise cu zîmbetul lui subtil: — Aşa că Iuda o duce bine în Argentina.).. — Nu-ţi mai face sînge rău. Rinaldini dădu din mină. ba chiar a obţinut. fără ca cineva să creadă cu adevărat în ceva. în sutana lui ponosită. înfofolit în ponchoul lui albastru. ca bătrînul D'Arcăngelo. vă-ndoliaţi şi jeliţi cerul înalt. ci în mod inevitabil o făcea pe marginea unor cuvinte sau amintiri legate de Alejandra. o realitate fantastică şi de mult apusă. Pentru că nu pricep nici măcar realitatea asta psihologică fundamentală pe care a văzut-o pînă şi Aristotel. dar ea era un ţinut întunecat şi fremătător. în jurul ochilor ei gri-verzui. echivoc şi opac. o nemulţumire nelămurită. singur. inimile nu băteau deodată (cum se întîmplă în timpul unor războaie naţionale. zîmbind cu o ironie resemnată şi blajină. însă nici una din aceste cugetări nu era curată. ci şi un fel de dezorientare. impulsul perversităţii (n. îşi punea întrebări despre orice: despre viaţă şi moarte. tot ce era haotic şi potrivnic. E patronul miniştrilor de finanţe. şi cu toate că Alejandra era femeie. Episcopii nu au să mă lase. taciturn. şi aventurierii făcînd avere fără să le pese de nimeni şi de nimic.îi privi ca şi cum le-ar fi cerut socoteală. într-vin anume fel. 184 Se opri la mijlocul frazei. al unor victorii colective): existau două naţiuni în aceeaşi ţară. posturi în guvern. perplex şi înciudat.. măturat de uragane. Dar nu-i nimic. privind spre pămîntul acela de neatins şi murmurînd 186 Addio patre e matre addio sorelli efratelli. cu sau fără guvern. privind flăcările jucăuşe ale focului de tabără. Patria era copilăria şi mania. sub ochii lui. diabolic şi neruşinat. — Dar. pînă şi atunci cînd se gîndea la Peron şi la Rosas. Iar Martin. Marii scriitori din secolul trecut au văzut asta cu luciditate: de la Blake pînă la Dostoievski. fără ca nimeni să ştie unde e adevărul. pe care îl privea întruna cu o întrebare mută în ochi. de care se agăţase. pătrunzînd pe pămîntul tăcut şi ostil al provinciei. auzind poate ecoul stins al cîntecelor ostile murmurate de ţărani anonimi: Cerul tot s-a-nnegurat plîngînd moartea lui Dorrego. Cuvinte rostite de vreun emigrant-poet alături de bătrîn în clipa cînd vaporul se îndepărta. Bruno. trăind din amintirea trecutului. Se paz'e însă că la noi e pe cale să obţină. ca don Pancho. era căminul şi duioşia. o dată ce a scos paralele de unde nu se aştepta nimeni. Bassân. Totul se învălmăşea în mintea lui frămîntată vertiginos în jurul figurii Alejandrei. Şi atunci îl vedea iarăşi înaintea ochilor pe bietul Lavalle. Rămîne acolo. Bă-trînii. Nu sînt filozofi proşti. nu femeia frumoasă dar convenţională din gravurile simbolice. Părea o stare de spirit potrivită cu toamna aceea din Buenos Aires. care din nefericire e neam cu dumneata. căci în fata aceasta descendentă dintr-o familie de uni-onişti. părea şi el ros de îndoieli. nu se suportau una pe alta. se pîndeau îngrozitor. Alejandra şi milioanele de locuitori care umblau prin Buenos Aires ca printr-un haos. ar fi mai bine dacă. Plecară. Dar sigur că. cugetînd poate la misterul acestui popor în nopţi lungi de taină şi de frig. provincii. în această contradictorie şi vie concluzie a istoriei argentiniene.t. ar mai citi din cînd în cînd Evanghelia. sărac. dar ceea ce e mai rău pentru ei e că sînt proşti scriitori. Ceea ce Edgar Poe a numit the hnp of pcrversitxf. într-o oarecare măsură. căldura şi mama.

Dar aici totul era plin de nostalgie. sentimentalism facil şi inteligenţă analitică. bieţii gauchos alungaţi de civilizaţia unor venetici. apoi indienii aveau nostalgia libertăţii pierdute. purtate de colo-colo de vîntul furios şi fără noimă al timpului. . al Crăciunului sărbătorit la gura sobei. nostalgia bătrînului D'Arcângelo — comenta Bruno ca pentru el însuşi — . Ochii aceia cu care bătrînul D'Arcângelo (împodobit grotesc cu pălăria lui cu boruri late. mai ales atunci cînd. dar care. peste mări şi peste ani: ficşi. e plin de resentimente. într-un Cadillac sport. pentru toate îşi face sînge rău. D'Arcângelo. şi cît de tragic încă!. ne apropiem şi de pămînt. „Noi. pentru că pe lume trebuie să fie puţine ţări în care sentimentul 187 ăsta să se fi repetat atît de des: primii spanioli duceau dorul patriei îndepărtate. o văzu pe Alejandra. irecuperabila magie a copilăriei care nu se mai întoarce. se întîmplă ceva uluitor: la colţul străzii Leandro Alem cu Cangallo. al legendelor. ci şi. îşi spunea Bruno). al obiceiurilor milenare. sînt nişte biete frunze firave. distanţei şi bătrî-neţilor. de un pîrîiaş. patriarhii creoli. Poartă sîmbete. deşi e plin de cinici şi de lasă-mă să te las. ca si cum s-ar fi produs o explozie formidabilă şi distrugătoare în acele regiuni adînci. întrucît simţeau că vremurile acelea pline de generozitate şi de curtenie făcuseră loc timpului meschinăriei şi al minciunii. ci lucruri mărunte şi extrem de neînsemnate. omul ca va muri se poate apăra doar cu amintirea. Şi cum să nu-1 înţelegi pe bătrînul D'Arcângelo? Căci pe măsură ce ne apropiem de moarte. Şi era apoi nostalgia emigranţilor: aceştia duceau dorul pămîntului lor de veacuri. Humberto J. căci. el ganclio şi pampa. . cei asemenea lui don Pancho. în clipa dinaintea morţii. spre străfundurile memoriei lor. ca să fii pesimist trebuie să fi aşteptat ceva mai înainte. care aproape că nu mai vorbesc şi par că privesc în depărtare. în ţara asta de emigranţi. precari şi pînă la urmă neputincioşi). Lucruri de astea. ceea ce e cu totul altceva. cu bărbatul acela. sîntem pesimişti (spunea Bruno). blajin. căci nu sînt despărţiţi numai de timp ci şi de vaste oceane. şi fiul lui. atît de transparentă şi de puţin carnală a unui copac sau a unui pîrîiaş din copilărie. nepăsător. Nu sînt lucruri mari. oamenii care au pierdut-o. care se uita la tatăl lui) ce e de fapt Argentina? întrebări la care de multe ori o să-i răspundă Bruno. se amărăşte. exilaţi pe propriul lor pămînt. experienţa noastră aspră) ne schimbăm cu trecerea anilor. ceva 188 care pare să reziste acestui tragic proces: memoria. ceva ce se agaţă cu ghearele şi cu dinţii de copilărie şi de trecut. dar atît de jinduită) de pămînt unde ne-am petrecut copilăria. misterioasa aducere aminte despre noi înşine. e dramatic şi violent. a ceea ce sîntem şi a ceea ce am fost. verde şi jerpelită ca un simbol caricatural şi comic al timpului şi al Frustrării. bînd mate şi gîndindu-se „aş da totul dracului dacă aş avea bani". cînd de fapt privesc înspre înlăuntru. sentimentele. Acesta nu e un popor cinic. cu ochii sufletului. de chipul unui prieten. în regiunile foarte întunecate ale fiinţei. Ceva fără de care (şi cît de groaznic trebuie să fie asta!.. şi e ceva ca un fel de formă pe care eternitatea ar putea s-o ia în această neîntreruptă trecere. pe cînd aştepta troleibuzul. Erau plini de nostalgie bătrînii. ochi de nebun. Argentinianul e nemulţumit de toate şi de el însuşi. de rasă şi de pămîntul pe care ne-am născut. unde ne-am trăit jocurile şi magia. într-o seară. protestează. argentinienii. şi cu toate că pielea şi ridurile noastre devin mărturii şi dovezi ale acestei treceri. de un drum prăfuit în toropeala după-amiezii de vară. există în noi ceva. atît de incompletă. cu amestecul lui de scepticism şi duioşie. ochii aceia care văd încă munţii si castanii de acolo. Pentru că memoria e ceea ce rezistă timpului şi puterii lui de distrugere. Aşa că (se gîndea Martin uitîndu-se la Tito. E mai degrabă un popor de oameni zbuciumaţi. aducîndu-şi aminte de vîrsta de aur a independenţei lor sălbatice. Şi atunci ne aducem aminte de un copac. va. deoarece cinicul se obişnuieşte cu toate Şi nu-i pasă de nimic. fiindcă avem încă mari rezerve de speranţe şi de iluzii. dar ca un nebun) îşi vedea Calabria lui de odinioară. de un cîine. Argentinianului îi pare rău de toate. de ură împotriva societăţii şi de neţărmurită generozitate. e ranchiunos.Magna Grecia. spunîndu-i că Argentina era nu numai Ro-sas şi Lavalle. Şi aşa se face că vedem mulţi bătrîni ca D'Arcângelo. şi nu de pămînt în general. acolo. de tradiţie şi de visuri. în momentul cînd stopul trecea pe roşu. nesigure si imponderabile. în adînc. privind. dobîndesc o grandoare de necrezut. pe cînd Tito îl privea cu ochişorii lui sarcastici. rezistînd mizeriilor şi vicisitudinilor. Şi cu toate că noi (conştiinţa noastră. bătrînul D'Arcăngelo cu pălăria lui verde şi cu privirea lui abstractă. ci de bucăţica aceea (infimă. disperare cronică şi aşteptare neliniştită şi permanentă a CEVA. de ţîrîi-tul greierilor." XV Pînă cînd. însuşi sensul existenţei lor. mai degrabă decît cu ochii trupului (debili. Mai târziu.

Se întoarse înapoi şi-i spuse că o să-1 aştepte a doua zi la ora sase la Jockey Club. . oare de ce s-o fi mirat Bordenave cînd ea spusese că va coborî în Avenida de Mayo? Reacţia asta putea dovedi că erau împreună în mod deliberat şi nu fortuit. — Ce coincidenţă! Am întîlnit-o pe prietena dumitale pe cînd aştepta şi ea autobuzul. şi hotărîrea ei îi stricase socotelile. cît despre Bordenave. era cel care îl adusese în calea ei. dîndu-şi seama că surpriza lui Bordenave era şi ea surprinzătoare. dar care acum. cînd spunem „acum îmi aduc aminte că am auzit un zgomot suspect". în Barracas (cum se vedea din faptul că mergeau pe Leandro Alem. Bordenave îi spuse să urce şi ea se trase spre mijlocul canapelei. îşi spuse că surpriza lui Bordenave putea veni şi din alt motiv. — Nu — spuse Alejandra — eu am să cobor mai întîi. ' Bordenave rămase tăcut şi chiar posac cît mai ţinu drumul Pmă la Boca. La urma urmei. Martin o întrebă dacă voia să o însoţească. la cîţiva ani după aceea. se răzgîndi. Să zicem că era aşa. „Şi adică de ce?". Sau cel puţin aşa i se păru lui Martin. Dar pe cînd se îndepărta. Acel „mai întîi" era parcă un cuvînt care deschidea drumul spre nişte întrebări îngrijorătoare. un detaliu remarcat în virtutea acelei lucidităţi retrospective pe care ne-o conferă catastrofele. ca într-un leşin. stătu să se gîndească la întîlnirea din ziua aceea. vorbea cu Bruno. Ceea ce era ciudat era faptul că Alejandra acceptase. şi Alejandra păli. pe cînd Martin încerca să analizeze întîlnirea 189 aceea ciudată. nimic din toate astea nu era surprinzător. atunci o să te lăsăm pe dumneata mai întîi. care putea să pară banală. recunoscînd-o pe stradă. Deşi era totuşi posibil (îşi spunea Bruno) să fie doar o amintire falsă. Şi cînd. continuă să analizeze cele întîmplate. dar. Martin nu avea cum să cunoască implicaţiile de mai apoi. era posibil să o fi întîlnit pe Alejandra din întîmplare. zgomotul e un amănunt adăugat de imaginaţie adevăratelor şi simplelor fapte din memorie. în lumina acestei noi întîlniri. Revedea în gînd întîlnirea de la Piaza şi îşi aduse aminte că. cînd. E forma obişnuită în care prezentul influenţează trecutul. Martin simţi cum ceva se prăbuşeşte în el. şi că ea coborîse înainte ca pentru a-i demonstra lui Martin că nu avea nimic dea face cu individul acela şi că se întîlniseră din întîmplare. mai tîrziu. în momentul cînd îl prezentase Alejan-drei. văzuse în ochii ei o licărire fugară. pentru moment. cu o luciditate încăpăţînată. la camera lui. dar încercă să nu se lase pradă disperării şi. Cu o oarecare uşurare. Bordenave o privi surprins. Hotărîre care trebuie să-1 fi surprins pe Bordenave într-atîta încît să nu-şi poată reţine gestul acela revelator. întîlnirea aceea banală. în locul spre care cu siguranţă se îndreptau? Un amănunt liniştitor: cum ar fi putut Alejandra să intre în legătură cu Bordenave altfel decît din întîmplare? Nu-1 cunoştea. licărire care a precedat schimbarea atitudinii acesteia. Şi totuşi o senzaţie tulbure îl făcea să se întoarcă mereu la întîlnirea aceea. nu se putea opri să nu spună cu ironie că el. Cînd coborî Alejandra. Martin. Era totuşi un motiv de îndoială: de ce Alejandra nu-1 lăsase să o însoţească? Oare nu cumva o să se întîlnească cu Bordenave mai tîrziu. urcîndu-se în maşină. amănuntele acelei prime întrevederi de la Piaza. Unde vă duc? Martin îi spuse că se ducea spre Boca. s-a hotărît să coboare în Avenida de Mayo. cînd. sau pe care credem că ne-o conferă. Dar. cu o minuţiozitate maniacă. de fapt. La urma urmei. în Avenida de May o. dobîndea o importanţă deosebită-Cînd trecură cîţiva ani de la moartea Alejandrei. spre sud). ea îi spusese că se duce acasă.îl văzură şi ei. Dar atunci de ce rămăsese posac şi fără chef? Sigur că din pricină că-şi făcuse planul să flirteze cu Alejandra o dată ce ar fi rămas singuri. Evenimentele care au precedat sinuciderea ei şi ultima conversaţie cu Bordenave aveau să lămurească într-o zi rolul jucat de acesta în dramă. care ar fi dispărut cu totul în neantul episoadelor fără importanţă. dacă evenimentele din urmă nu ar fi aruncat o lumină neaşteptată şi înspăimîntătoare asupra acestui soi de manuscris uitat. dar ea îi răspunse că era foarte istovită şi că mai bine 0 să se vadă altădată. pe el nu-1 întîlnise tot din întînv plare? Nu era ciudat nici faptul că. avu certitudinea a ceea ce în momentul acela fusese doar o bănuiala insidioasă: Bordenave nu era străin de impulsul pe care îl avu190 şese Alejandra de a-1 trimite la Molinari după întîlnirea aceea cu Bordenave la Piaza. Şi hotărîrea asta bruscă şi contradictorie atrăsese atenţia lui Bordenave. nu ştia unde stă. Chiar aici. Pe de altă parte. el nici măcar nu ştia cum o cheamă pe Alejandra. se întrebă Martin. în faţa ideii că Martiri ar fi putut bănui ceva dacă ea ar fi rămas singură cu Bordenave după ce el ar fi coborît la Boca. — Bine. Da. o invitase în maşină ştiind că era un om de lume. Si îşi va aminti din nou.

dar niciodată nu cîştigaseră atît de mult ca atunci. toţi sînt cumpăraţi. chiar bandit fiind. îmbogăţindu-1 şi deformîndu-1 prin indicii prevestitoare. Adăugind „dumneavoastră. ce naiba! Să vină aici să facă pe nevinovaţii. să primească de la patron cadoul de Anul Nou. era tot atît de murdar ca cel care îl dădea. fără să-1 privească. fie că o să cîştige River sau Boca. Cînd examina documentul acela vechi din memoria lui. Alejandra făcea nişte desene încurcate pe un şerveţel de hîrtie. care acum. erau atîtea. dar nu era nimic important. despre acea affaire de la Palomar. Bogat. îi întinse mîna şi îi spuse lui Martin să nu-şi facă probleme. Mici răzbunări. îi spusese pe un ton neplăcut. Muncitorii? Singurul lucru care-i interesa e să trăiască bine. începuse să rîdă: cum. în fine. Şi Martin îşi aducea aminte că în vremea asta.. desigur. Şi cînd fuseseră pe punctul de a se despărţi. Cu banii pe masă nu ţi se refuză nimic în ţara asta. erau nişte pungaşi care te aşteptau cu flinta la drumul mare. bea altceva decît apă. Acum era o naţiune de lasă-mă să te las. de nu le mai dădeai de capăt. de patroni de loterie napolitani. avocaţi. de consiliile din '36. îşi mai aminti o dată fiecare din scenele la care asistase şi ea. Şi apoi. în fine. Nu mai găseai nici măcar un muncitor care să nu aibă aspirator electric. în afara cîtorva excepţii onorabile. erai înconjurat de atenţii. Cît despre industriaşi. un argentinian ca toţi ceilalţi". un gentleman. conchise că în momentul acela Bordenave vorbea tocmai pentru Alejandra. după cum spera el. Martin încercă să-şi aducă aminte. Martin îl privea uimit. care sînteţi italieni. Nu se referea. se întreba el. în momentul acela se ridică. Spusese că italienii ăştia — era vorba de doi bărbaţi ce se aflau acolo şi pe care-i indicase cu un rictus un pic cinic al feţei — erau toţi la fel: toţi ingineri. Apoi. Apoi vorbise despre politicieni: toţi erau corupţi. cînd se plimbau ţi-nîndu-se de mînă. la peronişti: vorbea de toţi. de fapt. despre posibilitatea de a putea sau nu importa fie şi un ac de cusut fără şperţ. despre tratativele pentru Coordonare. dar să nu-şi facă nici o iluzie. In sfîrşit: nu trebuia să-ţi faci sînge rău. se plîngeau (Martin se gîndi la Molinari). şi atunci unul trebuie să le aducă aminte că nenorociţilor pe care îi trimiteau în Africa să lupte împotriva englezilor li se stricau tancurile pe drum.. demnitari. despre faptul că muncitorii vor sau nu să muncească. măcar că-1 chema aşa. Primul cuvînt pe care îl pronunţă (continua Bordenave) fu corruzione. nu le dădeau celor cărora ar fi trebuit. de ce intrau în joc? El. de filfizoni. poliloghia obişnuită. cel puţin nimic important pentru problema care îl frămînta acum. atunci cînd veniseră la el. că o să vorbească ea cu Moli-nari. adăugă: „Oportunism şi nimic altceva decit 192 oportunism". dar a naibii bucurie le mai făcuse. Da: între seara aceea calmă. dacă erau atît de delicaţi. de laşi. sublimase că avea nume italian şi că. „Cum vrei să mi se pară? spusese ea. neputînd înţelege cum pretindea să o cucerească spunîndu-i asemenea lucruri. Dar. o să puteţi aprecia gluma". ca o reptilă intrată într-un puţ cu apă cristalină din care tocmai te pregăteai să bei. traversaseră strada şi se aşezaseră pe o bancă cu faţa spre rîu. Aşa că. ce spusese Bordenave în timpul întîlnirii de atunci. asemenea celor de faţă. Militarii? De la colonel în sus. cînd mai cîştigaseră industriaşii colosalele averi din ultimii ani? Băgaseră detergenţi pînă şi în supă.modificîndu-1. şi întrevederea aceea absurdă cu Molinari avusese . nu-1 cunoscuseră pe Bevilacqua? Ca să-i plictisească. de aventurieri internaţionali. după ce murise. Cînd. în faţa grilajului de pe strada Rio Cuarto. Apoi tăcuse şi se vedea că nu va mai spune nimic. deodată prost dispusă. comentă: „singurul lucrul care le lipseşte pentru a fi burghezi este un mic capital". pentru că era putreziciune în lege şi nu era nimic de făcut. îşi aducea aminte de fiecare gest al Alejandrei cînd o întrebase ce părere îi făcuse tipul: îşi aprinsese o ţigară şi la flacăra chibritului îşi dăduse seama că avea o faţă aspră şi întunecată. deşi spuneau tot soiul de prostii despre corupţie. Dar. după moartea Alejandrei. vorbea în general. să-şi încaseze substanţialele ajutoare de şomaj — altă industrie naţională! — să aibă concediu plătit şi ziua lor de Sfîntul Peron. Rîzînd. cuvînt cu cuvînt. căpătau un înţeles neaşteptat. în clipa aceea Martin nu vedea altceva decît faptul că venirea lui Bordenave le stricase liniştea interioară. care primea un şperţ. Ţara fusese prostituată de venetici şi asta nu mai era naţiunea menită să ducă libertatea în Chile sau în Perii. de escroci şi de suporteri ai unor echipe de fotbal. cîte un nebun care mai credea încă în patrie. ieşiră în evidenţă cu o claritate aproape brutală unele dintre cuvintele ei. Indivizilor ăstora parcă li se blocase min191 tea. Cînd ieşiseră. că n-o să-1 dea afară. lucru care îl uimea pe Martin. erai un domn. după cum le dăduse să înţeleagă. Alejandra spusese că o durea capul şi că prefera să se ducă acasă să se culce. învîrtind cu degetul arătător gheaţa din paharul lui cu whisky. Nu dădeau deloc de rostul lucrurilor: dădeau bani celor cărora nu trebuiau să le dea.

ca şi cum ar fi vorbit o altă persoană. dacă ea nu ştia unde locuia Bordenave. adăugă dar tu nu. la care băieţii rîdeau de nu mai puteau şi Martin îşi spunea că. cînd ai frigider electric de-cît pe vremea cînd venea deşelatul ăla de Acuna cu blocurile de gheaţă? Să presupunem. căci oraşul ăsta împuţit trebuie să fie pedepsit şi trebuie să vie Cineva. — Ei l-au luat pe Christos. dar Barragân. ameninţînd. avioane. căci focul va trebui să purifice acest oraş blestemat. că tu. le răspundea da. fără să o fi făcut anume. incapabili de a lua în serios ceva în afară de Peron şi de meciul de duminică din Ferrocarril Oeste. dar cum şi cînd se înţeleseseră. e doar o presupunere. că lumea nu o mai poate duce aşa în momentul în care Martin. Spunea: Vin vremuri de sînge şi foc. vă spun că fericirea trebuie să o căutăm în adîncul inimii. Loiâcono. dovedind că întîlnirea cu Bordenave nu era întîmplătoare. gloată rătăcită. o să vedeţi cu ochii voştri. eşti mai fericit acum. 194 nu se putea să-şi trimită mesajele viclene prin fiinţe arareori luate în serios. Pentru asta însă e nevoie să se întoarcă Christos din nou pe pămînt. pri-vindu-1 fix. după cum se vedea din siguranţa cu care îl condusese acolo la acea întîlnire. nu cel ce glumea cu băieţii de la bar. poate. pe cînd Martin îşi amintea că Alejandra pălise cînd dăduse cu ochii de el. Sîntem o gloată de ingraţi şi de canalii. Chichîn. Dar te întreb: ai fi mai fericit dacă ai merge pe Lună? — Da' eu de unde vrei să ştiu? — îi răspunse Loiâcono cu ciudă. îţi spun doar că e o presupunere. cum ar fi putut să se întîl-nească în mod voit. şi parcă şi Barragân însuşi se lua din cînd în cînd după tămbălăul lor. şi făcea gesturi ca şi cum ar fi scris cu mîna dreaptă în aer nişte litere enorme. nici faptul că pălise nu era în afară de orice îndoială. e-n regulă. fraţilor. băiat bun cum era. Dumnezeule. şi toţi tăcură deodată şi o tăcere se lăsă în jurul cuvintelor acelora neaşteptate ieşite din gura nebunului. în viaţa lor irupsese ceva atroce. măcar că pe urmă băieţii îl luară iarăşi în zeflemea şi-1 întrebară zi ce număr o să iasă mîine. Şi ce ne-au dat în schimb? Maşini. beţiv şi ca vai de lume (dar. ar fi fost un element de o importanţă enormă. intrînd. i-am uitat învăţăturile. nenorociţilor. Şi. dojenitor şi profetic. totuşi. clătinînd din cap şi sorbind din rachiul lui tare. dar o să vedeţi că o să fie cum vă spun eu. pentru că toţi sîntem păcătoşi deşi mai rămînea posibilitatea ca să se fi întîlnit în barul Piaza. pentru numele lui Dumnezeu? Vremuri ale răzbunării. 195 si . văzu că ajunsese m faţa cafenelei lui Chichîn şi. dar era evident că era un afemeiat şi un tip monden. oare. puştiule. ce să facă ea acolo?) şi întîlnindu-se cu Bordenave. apoi. am uitat că a fost martirizat pentru vinile şi pentru salvarea noastră. L-am uitat. XVI Pînă cînd. deoarece poate dovedi că-i era ruşine să fie văzută de Martin alături de un bărbat pe care arătase că-1 dispreţuieşte. cu degetul arătător de la mîna dreaptă îndreptat spre vlăjganii care chefuiau în jurul lui. Da. Doamne. dată fiind lumina slabă sub capota maşinii. care bea rachiu fără să se oprească din predicat. adăuga aşa stă scris. întrebarea lui fiind doar retorică: — De aceea. că tu trebuie să ne salvezi pe toţi. un fulger poate profetic. v-am spus doar. cum sînt nebunii şi copiii?). ci aranjată dinainte. s-or fi apucat sa discute. Dar tu. o să poţi merge pe Lună — frază care fu întîmpinată cu rîsete —. ce putem şti despre instrumentele de care se foloseşte destinul pentru a-şi insinua avertismentele? Şi. îl auzi pe Loco Barra-gan. avînd în vedere ambiguitatea perversă cu care obişnuieşte să procedeze. acest nou Babilon. că e numai o presupunere. poate chiar nu-1 recunoaştem şi sîntem în stare să-l luăm în băşcălie. măcar că era un modest profet de mahala. fraţilor.loc apariţia lui Bordenave. rîdeţi. aşa că o fi intrat în bar (dar ce să facă ea acolo. desigur. impresionat. şi ce? Asta o să te facă mai fericit ca acum? — Da' de ce fericire tot vorbeşti acolo — comentă cu amărăciune Loiăcono — parcă în păcătoasa asta de viaţă aş fi fost fericit! — Bine. cel mai probabil din iniţiativa lui. ca să te luăm de exemplu. fără să-1 asculte. deşi putea să fi fost doar o impresie de-a lui. fraţilor. cum ar fi spus Bruno. bar pe care era evident că Alejandra îl frecventa sau îl frecventase înainte. cînd îşi îndreptă privirea spre Martin parcă îi apărură fulgere în ochi. dar eu vă spun că va trebui să trecem prin foc şt sînge şi deşi rîdeau cu toţii. Vremuri de sînge şi de foc. legă cuvintele lui de cuvintele Alejandrei despre visurile prevestitoare şi despre purificarea prin foc. şi. rîdeţi. frigidere electrice. Dar nebunul de Barragân îşi continua predica. ca de 193 obicei. Şi dacă vme din nou. şi nu i se părea posibil nici în închipuirea cea mai aprinsă că ea ar fi putut căuta adresa sau numărul lui de telefon în carte şi că l-ar fi chemat.

eu mi-s un beţiv şi un nebun. spuseră eu nu. privindu-şi bricheta muzicală. Trase o duşcă de rachiu şi întrebă: — Da' cine-a zis că eu n-aş fi un nerod? Arătă spre păhărelul lui de rachiu şi adăugă cu o voce îndurerată: — Băieţi. Toţi sîntem trişti. Rîsetele încetară şi o tăcere adîncă se aşternu peste aceste ultime cuvinte. — O să te cheme ea. daţi-i înainte. Apăru în schimb Wanda. — Da. toţi se întoarseră la glumele lor şi începură să facă fel de fel de calcule în legătură cu meciul de duminică. Se aşeză într-un colţ şi Bruno încercă să-1 distreze. şi de multe ori. tu ai nevoie de toate astea. 196 __Sigur. lumea trebuie purificată prin sînge şi prin foc. Pearson Spaak. într-un fel pe care Martin nu-1 observase pînă atunci. că ştim că sîntem nişte mizerabili. Vorbea timid. cu limba din ce în ce mai încleiată: — Toţi sîntem trişti — unii protestară. Băiatul. Sînt o canalie. dar pînă la urmă Bruno insista totdeauna să se întîlnească. nu-i spunea că vrea să-1 vadă. Aşa mi-a vorbit Christos. nu zic c-aş fi altceva. Ce vreţi să fac? Aşa m-am născut şi aşa o să mor. Băieţii se prăpădeau de rîs. Wanda se mulţumi să aprindă şi să stingă de mai multe ori bricheta. Rîseră cu toţii. fraţilor. Pentru că sîntem nedrepţi. cu un mesaj: nu putea să-1 vadă în săptămîna aceea. are mult de lucru — repetă el. — Are mult de lucru — adăugă Wanda. continua. Dar nu de asta era vorba. 197 Bruno rîse cu poftă. dacă nu credem în Dumnezeu? — Da' mai isprăveşte odată. — Da. ca să-i telefoneze lui Bruno. dar eu. hoţi pentru că ne e sufletul plin de ură. eu sînt nebun. şi-ţi spun că nu va rămîne piatră peste piatră. Willie. băieţi. dar eu vă spun că Domnul Christos mi-a apărut într-o noapte şi mi-a spus: Nebunule. dar Barragăn. pot să-mi per. dacă mă cheamă Molina Costa. focul va cădea asupra tuturor. fiindcă te cheamă Pearson k. nici măcar nu ştiu de ce vorbesc. în vreme ce în minte i se perindau cuvintele Alejandrei despre foc. pe cînd în minte i se insinua. Apoi însă. pe crucea mea. pe cînd tu te ţii pe-aici de predici. Şi toată lumea aleargă. Nebunul Barragăn îl privi blajin. sigur. trebuie să se întîmple un lucru grozav de mare. Trag la măsea. îl critica fiindcă umbla în pantaloni bufanţi englezeşti. vă întreb? Spre ce anume aleargă? Toţi luptă pentru o bucăţică de pîine. pe cînd muierea trudeşte de dimineaţa pînă seara.— Te pomeneşti — comentă Diaz — că tu eşti Christos s acum noi te luăm peste picior. XVII Alejandra nu veni. ba^ă de seamă etcetera. Mi se spune Nebunul Barragân. Şi oare de ce sîntem trişti? Fiindcă inima noastră e nemulţumită. aprobînd gluma lui Diaz. îi tot dai înainte cu Dumnezeu. O greutate mare îl împiedică să se scoale după ce plecase Wanda. Rîdefi şi pe urmă o să-mi spuneţi cum a fost. în afară de Loiăcono.luxul să umblu cu pantaloni englezeşti". perfidă. Martin se uita la Nebun. cu Christos şi cu asta — făcu semn spre gură — dar o laşi pe nevastă-ta să muncească ca o roabă ca să te întreţină. vorbind despre cine ştie ce. — îl cunoşti pe Molina Costa? — Nu. De ce? Oare n-o să murim cu toţii? Şi la ce bun să mai trăim. nebunule. nişte canalii. Să nu ne înşelăm pe noi înşine. rîdeţi. Şi tu eşti destul de bun. fraţilor. moară stricată — i-o reteză Loiâcono. Nu se zice că nebunii şi copiii spun adevărul? Ei bine. Şi odată i-a zis: âîe. După ce se potoli. Părea că această anecdotă îi făcea o enormă plăcere. dînd din cap cu un zîmbet binevoitor de beţiv. Aici nu se află decît unul singur care ştie ce spun. imaginea lui Bordenave. La ce bun. dar pînă la urmă se sculă. pe cîtă vreme el purta întotdeauna nădragi creoli şi nu folosea niciodată şa englezească. lingă terenul lui se află ferma unui domn. — Bine. îmi petrec ziua hoinărind aiurea. — Ei. Rîseră cu toţii. spuse: .

omul nu e alcătuit numai din disperare. ■— întotdeauna m-am gîndit că mi-ar plăcea să fiu pompier. comentă. există un puternic sentiment de nesiguranţă. ce puţină importanţă avea raţiunea. pentru imensa majoritate a victimelor. un absurd atît de subtil şi profund absurd. torturat. nu servea drept consolare nici unui om. în aşa fel încît necazurile să fie necazurile tuturor şi bucuriile la fel. aşa numai. fiind. ceva pentru care merită să lupţi? Şi întrucît speranţa e mai puternică decît angoasa (fiindcă o învinge întotdeauna. O mică lume în care sufletul unuia se contopeşte într-un mic suflet colectiv. să reconstruiască mica lor lume de toate zilele: o lume mică. atît de lipsit de orice temei. omul nu e aproape niciodată. încăpăţînatul şi eroicul lor eroism de toate zilele în faţa nefericirilor. Căci. aparent. pentru că femeia e însăşi viaţa şi patria-mumă. Dar. de fapt. din nou. ceva ca o dovadă ontologică a Neantului. oare acest Sentiment Ocult nu e mai adevărat. ca să simt. Pentru că atunci simţi că eşti o Parte dintr-un efort comun. desigur. în nici un caz nu se întîmplă aşa. ca să zicem aşa. altfel ne-am sinucide cu toţii). dorinţa de a respira pînă în ultima clipă. ca nişte furnici proaste dar eroice. în cadrul căruia cineva face ceva pentru semenii lui. privirea lui Bruno devenea mai abstractă şi parcă neajutorată în faţa unui univers amănunţit şi bogat. Ceea ce demonstra. că supravieţuitorii. dar tocmai de aceea emoţionantă. cea care nu pierde niciodată un rest de speranţă). nu numai din moarte. ne-am lăsa cu toţii să murim sau ne-am sinucide. şi nu numai din singurătate. micul. Şi să fiu şef. asasinat. îşi scoase ochelarii şi şi-i şterse. Altminteri. într-un plan mai superficial. în mijlocul primejdiei. abia au adus nişte inundaţii formidabile la moartea a sute de mii de copii în regiunea Ianţe. pe deasupra. Spunîndu-şi totodată că nimic din toate acestea nu-i putea ajuta lui Martin. şi. dacă disperarea ar fi mai tare. că în acele . conectate cu ele prin conexiuni neregulate dar vitale. o biată fiinţă cu ochi ce privesc temători (spre ce sau spre cine?). chit că s-ar referi la probleme omeneşti. Nu crezi? Aici grupările naţionaliste sînt pline de indivizi care se cheamă Kelly sau Rabufetti. înspăimîntaţi şi neputincioşi la acele calamităţi ale naturii sau ale oamenilor. violat. chiar bărbaţii şi femeile acelea (mai ales femeile. nefiind raţional să avem speranţe în lumea în care trăim. chiar fiinţele care în momentele acelea disperate crezuseră că niciodată nu vor mai vrea să trăiască şi că niciodată nu o să-şi mai refacă viaţa şi că nici n-ar putea să şi-o refacă chiar dacă ar fi vrut. Aşa că nu ideile erau cele care salvau omenirea. nu intelectul şi raţiunea. Şi dacă angoasa e experienţa Neantului. Şi chiar şi renaşterea e ceva atît de absurd. din fericire (se gîndea el). primejdia tuturor. a mutilat. decît faimosul Neant? Gîndea toate astea în vreme ce. ci şi din dorinţa de a trăi. speranţa renaşte mereu în mijlocul calamităţilor. cu ideea fixă de a şi-i face perfect curaţi. de aceea. Şi ast" fel. după părerea lui. Ochii îi erau dintr-o dată mai mari cînd îi vedeai fără lentilele acelea groase. despre vreme şi îi explică ce deosebire există între timpul astronomilor şi al omului. o făptură ce supravieţuieşte numai datorită speranţei. incendiat şi distrus femei. oare speranţa nu e dovada unui Sentiment Ocult al Existenţei. furia nepotolită de a supravieţui. fără sens. Să mai ştii apoi că poţi avea încredere în camarazi. Să fiu pentru ei legea şi speranţa. aproape de moarte. ci şi din speranţă şi credinţă. sau poate. îi vorbi despre cartea pe care o citea. în virtutea unui simplu tic. abia că un război crud si. ci şi din clipe de înţelegere şi dragoste. ci tocmai contrariul lor: acele nesăbuite speranţe ale oamenilor. dar cu un zîmbet ce-i atenua pretenţia: Poate şef de pompieri. din fericire. copii şi sate. nu aveau nici o legătură cu meditaţiile lui profunde. respon199 sabilitatea micului meu grup.— Nu încape îndoială că în această înverşunare a noastră pe care o avem în vremea din urmă de a respinge tot ceea ce e european. îi spunea lui Martin lucruri care. Şi cum Martin se uita la el nedumerit. gîndin-du-se că acest tip de reflecţii puteau într-adevăr să-i folosească în nefericirea lui. poate ca o simplă distracţie. or. să-i aline vreuna din tristeţile şi neliniştile ce poate chinui o fiinţă concretă în carne şi oase. cei care fără îndoială au asistat. o fiinţă raţională şi. e o dovadă că omul nu este o fiinţă raţională. dînd chipului său un aer ciudat de goliciune care pe Martin aproape că îl făcea să se ruşineze. Pentru că. aceste fiinţe fragile încep îndată. şi primejdia. abia a ras un cutremur o vastă regiune din Japonia sau 198 din Chile. Nici o consideraţie abstractă. presupun.

dar se adună toate. cu un uşor sarcasm. a unor escroci din lumea finanţelor sau a petrolului: plutonul acela. adăugă: — Dar cu o condiţie. Nu contează că războiul e dus din cauza unor oameni fără ruşine. camarazii. că ne vor apăra şi vor suferi şi vor spera pentru noi.. apoi plecă ochii şi mcepu să lovească iar cu ţigaretul în masă. impacientat. o fiinţă al cărei somn îl veghez. prin pericolul comun dar şi prin speranţa comună. Atunci spuse un banc. cercetînd cu îngrijorare rezerva de combustibil. în zonele nesigure şi ameţitoare în care moartea te atacă pe neaşteptate şi cu furie. Martin îl privea cu ochi tulburi. scîntei în ochi. con-templînd strada. cu alămurile strălucind.. — De multe ori mi l-am închipuit pe Saint-Exupery. Dar vreau să spun că nici chiar în mic. Şi Bruno îşi spuse în sinea lui: „Şi. Şi chiar dacă o să scriu. Marţi.. mai sînt şi clopotele acelea de biserică. dacă vrei — adăugă ea fără să-1 privească şi fără să înceteze cu ciocăniturile. Martin îi spuse că voia să o vadă în linişte. nească ceva. ca într-un extaz. acolo sus. credinţa aceea a camarazilor tăi. 201 — Cît timp? — întrebă Martin cu îngrijorare. o să lupte împotriva ei. poate. Văzîndu-i ochii începu să ciocănească cu un ţigaret pe care îl ţinea între degete. Nici măcar nu ştiu dacă vreodată am să izbutesc să scriu vreun roman sau o piesă de teatru. somnul acela apărat. . în schimb eu. Nişte visuri groaznice. îşi puse ochelarii şi zîmbi privind departe. — Sînt foarte bolnavă — spuse ea într-un tîrziu.momente-limită din viaţă. nu ştiu dacă ceva din toate astea s-ar putea compara cu faptul de a face parte dintr-un pluton şi de a păzi somnul şi visele camarazilor cu puşca ta. — Aşa că ţi-e imposibil să ne vedem? Alejandra îi înfruntă o clipă privirea. care apoi îi cuprindeau tot corpul). după cum vezi. cu telegrafistul în spatele lui. îşi scoase ochelarii şi-i şterse. Martin nu e. La insistenţele lui. vor fi totdeauna valori absolute. — Toată seara. îi telefona la bontiqne. I se păru că vocea ei era aspră. oare. ei. Şi apoi obligaţia măruntă şi modestă de a menţine echipamentul curat. într-un fel. Martin alergă spre bar şi o găsi aşteptîndu-1: fuma. faptul de a trăi cu simplitate clipele acelea care preced totuşi primejdia şi. asta înseamnă să vorbeşti în mare. eroic şi în tăcere. Camaraderia în faţa morţii. Avea sprîncenele încruntate şi părea îngrijorată. Martin. 200 căreia încerc să-i îndulcesc angoasele şi ale cărei speranţe le apăr cum aperi o flăcăruie în mijlocul unei furtuni dezlănţuite?" Pe urmă îi fu ruşine. Apoi. Ochii lui se stinseră. — Nu. dar în zadar. — Şi ca şi cum toate astea n-ar fi de ajuns. un om inutil. — Mi-e imposibil. dureri de cap (la ceafă. nu ne aflăm cu toţii într-un fel de război? Şi nu aparţinem cu toţii unui mic pluton? Şi/ oare. ascultînd uruitul motorului. privindu-se unul pe altul. nu zic asta. Dialogul fu scurt.. dar se putea să fi fost din pricină că avea mult de lucru.. ştiind ca în acel „toate" se ascundea lucrul care-1 muncea mai mult. luptîndu-se cu furtuna în plin Atlantic. Martin. ridicîndu-şi privirea şi văzînd că ochii lui Martin străluceau. uniţi prin muţenie şi prin prietenie. — Şi de aceea nu poţi să mă vezi — comentă Martin. Sigur. Un amestec de spital şi de biserică. ca şef peste pompieri. ce sînt eu? Un fel de contemplativ singuratic. se pare că omul admiră mai mult un lucru pe care ştie că nu poate să-1 facă.. — Da. o seară întreagă.. repetă Martin pentru el însuşi. întrucît ea trebuia să se întoarcă la atelier. Nu ştiu dacă aş fi în stare să săvîrşesc măcar a suta parte din oricare dintre faptele lui Saint-Exupeiy. îi spuse că-1 aştepta la o cafea la barul Char-cas y Esmeralda. XVIII Luni aştepta să-i telefoneze.. în vreme ce părea că se gîndeşte să scor. înţelegi? „Se adună toate". chiar moartea. — Ce ai? — Ar fi mai uşor de spus ce nu am.. — Bine — zise într-un tîrziu — o să ne vedem mîine seară. cu micul lui avion.. curăţatul şi ascuţitul securilor.

desigur. Al doilea Plan Cincinal. dar vîntul bătea excesiv de tare şi era prea mult praf în aer. Sînt atît de idioate că pînă la urmă te fac să turbezi. Pe tine nu te face să turbezi idioţenia? — Nu ştiu. Multă vreme nu scoaseră o vorbă. — Dar pe aia cu Peron în iad o ştii? Nu. 202 Priveau vapoarele. îşi spuseră apoi bancurile la zi despre Aloe. constituiau pentru el un motiv de fericire. la fel de precară. aşa că aceleaşi lucruri care. Nu înţeleg bine de ce toate astea ar trebui să mă facă să turbez. — Dar găinile sînt şi mai proaste. repetînd formulele magice care l-au făcut să apară întîia oară. — Nişte furnici trebuie să transporte o labă de langustă pînă la muşuroi. Alejandra căută în poşetă şi scoase din ea un carneţel cu adrese. poate cada. Era un instantaneu luat pe terasa din Barracas. ceea ce era şi mai rău. într-un fel de seninătate. de-abia aştepta momentul să coboare spre rîu şi să se aşeze din nou pe aceeaşi bancă. ca proporţii. priveau. întrebă: — Ştii ce i-a zis Juancito Duarte lui Zubiza.XIX A doua zi soarele strălucea ca în lunea aceea de demult. mi-am petrecut ore întregi încercînd să le creez vreun reflex cu un băţ şi cu mîncare. Aşa că totul semăna. — Nu e acelaşi lucru! Găina nu e o piatră: se mişcă. fără nimic altceva. — Uită-te la ele cum produc — comentă Alejandra. Dovadă că sînt gîngăniile cele mai nătînge pe care le-a făcut Dumnezeu. că tocmai lumea aceea care pentru el fusese perfectă. — Nu cred. ştia. Pactul stabilit conferea întîlnirii o linişte melancolică: vorbeau blînd. Dar tocmai de aceea întîlnirea era atît de tristă pentru Martin. 203 — Nu ştiu — răspunse Martin perplex. după speranţa candidă din restaurant. pe asta n-o ştia încă. apoi. deşi nimic nu era chiar ca atunci. era stăpînită de vreun sentiment pe care el nici măcar nu putea să-1 ghicească. Aş fi vrut să-1 văd pe Pavlov lucrînd cu găini. Din carneţel scoase o fotografie. nu — comentă ea cu ardoare. ca şi cum configuraţia favorabilă a astrelor din ziua aceea s-ar fi stricat — se temea Martin. era asemenea unui automobil pentru un om: Urmărind drumul insectei. într-o după-amiază. Avea expresia . Coborîră spre rîu şi se aşezară pe aceeaşi bancă. Iar ea (se gîndea Martin) încerca un oarecare dispreţ. Şi. Ţie nu ţi se pare că e culmea stupizeniei? — Nu m-am gîndit niciodată. care lucrau cu acea iute şi înverşunată seninătate ce le caracterizează. tihna aceea existînd tocmai datorită condiţiei puse de Alejandra. erau pentru ea motive de nelinişte (se gîndea Bruno). se îmbiba tot mai mult de melancolie. repetîndu-se. şi neştiind. O urmări cu privirea pe una din ele ce căuta să-şi deschidă cale sub o povară care. Dacă sînt şi idioţi şi pedanţi. asta în afară de faptul că întotdeauna e cam sinistru să te întorci la lucrurile care au fost o dată martore ale unei clipe de perfecţiune. Alejandra stătea sprijinită de balustradă. mănîncă > are anumite intenţii. Adică un reflex pavlovian. poate închipuindu-şi fiecare altceva. norii. E ca şi cum aş turba din cauza unei pietre. la ferma lui Juan Carlos. seninătatea aceea era numai un fel de paranteză. la fel de inconsistentă ca aceea la care ajunge un canceros printr-o injecţie cu morfină. Tăcură iar. întocmai ca atunci cînd vrei să faci să se mai întîmple o dată un lucru. Vorbesc de idioţenia Pură. depinde. Martin avea impresia că întotdeauna vor vieţui în ea sentimente şi idei pe care el nu va izbuti niciodată să le înţeleagă. Martin o privi intrigat. pentru Alejandra fusese plină de o zbuciumare surdă. Şi în ceea ce o privea pe ea (se gîndea Bruno). Apoi Alejandra întrebă deodată: — îţi aduci aminte de povestirea lui Mark Twain despre furnici? — Nu. poate fără să-şi dea seama. cu luare-aminte furnicile. ca doi burii prieteni. — îţi place? — îl întrebă. E destul de amuzant: un fel de baie după toate dulcegăriile lui Maeterlinck şi compania. cînd a ajuns Zubiza în iad? Da. Mi-am pierdut vremea degeaba. Sau cine ştie. Speranţă care pentru Martin. — Nu.

cu carneţeîul încă deschis: în carneţel se vedea. — Nu e de la Juan Carlos — riscă el o întrebare. Aţîţat de acel amănunt. sigur că nu. Martin se emoţiona şi. — Ce prostii? — Despre ce ar putea vorbi Juan Carlos într-o scrisoare. Aşa se întîmplă si acum. să se închidă în regiunea aceea tulbure a sufletului său. Şi cu toate că întotdeauna se oprea în ultimul moment. — Şi de ce mă vorbeşte de rău? — Aiureli. împăturit în două. îmi dau seama că ăsta a fost motivul. poate incoştient. Rămăsese din copilărie cu pasiunea pentru timbrele din ţări îndepărtate. Tot n-aş fi citit-o. în camaraderie frăţească cu băieţi tot atît de blonzi. Nu vezi scrisul ăsta de copil de clasa a patra? Ca întotdeauna cînd se iveau asemenea situaţii. Şi foarte practicai joke. elev De] Castillo. —Nu fi caraghios. 205 — Şi ce-i cu asta? — întrebă el cu o vizibilă neplăcere. un plic de scrisoare par avion. îl privea zîmbind. " Da. — Ba e chiar de la Juan Carlos. un nou nor întunecat apăruse pe acel cer melancolic. Luă un beţişor şi începu să scobească în pămînt. cîte-odată îi mai scăpa cîte o întrebare nenorocită. îşi lăsă capul în jos şi privirea îi căzu pe mîna Alejandrei. de fapt. Domni un moment de tăcere. de focoşi şi de înalţi ca şi ele. fie şi fără să ştii. scrisorile primite de ea. de reţinere. Adică. ai dreptate. Era incapabil să meargă mai departe. care era pe bancă. dar. E din zilele alea. mii de flirturi cu daneze foarte înalte. toate alcătuiau pentru Martin o lume dureros de străină. în acelaşi timp îi era necaz: parcă ar fi fost un senin de despărţire. Cine ţi-a făcut-o? — Cineva pe care nu-1 cunoşti. Vezi? Nu mă înşelam. aşa cum îl fascinează pe Juan Carlos. Adresele din carneţel. o privi atent şi i se păru că ea se tulbură. dar el. Dezamăgit. nu merită să discutăm.aceea adîncă şi însetată de ceva. Cînd luă scrisoarea i se păru că Alejandra schiţează un mic gest. în fine. pe cînd Martin o privea scrutător. cu o seriozitate care (era sigur) ei trebuia să i se pară prostească. 204 __E o scrisoare de la Juan Carlos — îi spuse Alejandra. dacă-ţi place. cum să nu-mi placă. — Arată-mi timbrul — o rugă Martin.. Martin — admise ea. aşteptarea aceea a ceva nedefinit. — Ce scrie tîmpitul ăsta? — întrebă Martin cu amărăciune. Apoi. De călătoriile de milioane de mile în canoe. îi spuse şi ei asta. lîngă el. Martin rămase tăcut. — îţi place? — îl întrebă ea din nou. într-adevăr. Ţi-ai face sînge rău de pomană. dacă mă gîndesc bine. — Ai încercat să mă opreşti să văd scrisoarea — o dojeni el scobind mai departe în pămînt. Totul părea atît de îndepărtat! De ce i-o fi arătînd tocmai acum fotografia aceea? Ea insistă: — îţi place. Nu distruge ziua asta cu aiureli. dar fata nu răspunse nimic: se uită mai departe la furnici. lumea care îl subjugă. . ţinînd fotografia în mînă şi examinînd-o cu sentimente contradictorii. foarte toante şi cît se poate de blonde. Martin recunoştea bluza şi fusta. — Nu.. prostiile de totdeauna. Martin. Toate foarte încinse de sporturile practicate în aer liber. băiete! Nota nouă! Şi nu-ţi pun zece numai din pricină că ai întrebat în loc să presupui direct că asta era. nu? — Da. — închipuie-ţi. fie ea par avion sau nu? Să vedem. Dîndu-i scrisoarea înapoi. Bineînţeles. care îl subjugase atîta cînd o cunoscuse. Martin întrebă timid: — Poţi să mi-o dai? — Am adus-o ca să ţi-o dau. Sute. răspunse: — Flirturi? — Foarte bine. Dar mi s-ar fi părut o lipsă de delicateţe să o ai în mînă şi. Martin îşi ridică privirea spre ea. Martin se făcu că priveşte timbrul. Nu voiam să ţi-o au pentru că nu te vorbea de bine...

Martin îşi lăsă capul în jos şi urmări iar furnicile: una dintre ele căra o frunză mare. Martin crezu că Alejandra voia să atenueze fiecare frază şi asta i-o spuse şi lui Bruno. departe: ca într-un tablou impresionist. Ca şi cum aş fi vorbit cu un perete. — Şi totuşi — spuse Alejandra. Martin. Martin nu izbutea să scoată o vorbă. Simţea nevoia să o rănească şi ştia. Martin simţi că o mare fericire încerca să răzbată prin norii grei şi. — Cretinului ăstuia i-ai vorbit tu de mine. lasă-mă acum. şi rămase aşa un moment pînă cînd îl înapoie-Alejandra îl luă.. părînd pînza unei rriinuscule corăbii: vîntul o făcea să se clatine şi mişcarea asta wmurată mărea asemănarea. spuse Martin. — Uite ce. pe cînd ea se aşeza lîngă el. De ce vrei să ştii? îi dădu scrisoarea. nervos. Alejandra. N-am spus nimănui nimic. acum mai îmblînzită —. de noi doi? — Dar bine. Martin — o auzi el. aici ai dreptate. sau ca o conversaţie cu un cal. Mîna îi căzu. luînd scrisoarea cu lăcomie. şi pescăruşii rotin-du-se deasupra lui. dar să nu crezi niciodată lucruri greşite despre relaţiile noastre. din mai multe motive nu mai putem continua aşa. ar fi distrus poate şi ultimele rămăşiţe fragile ale dragostei Alejandrei. cînd înţelese că. că tocmai acest cuvînt era cel potrivit. Ţi-am spus că a vorbi cu el e ca şi cum ai vorbi cu o pasăre. şi pentru ca ea să nu-1 vadă. triunghiulară. De ce lui? Mi-ar plăcea să-mi spui sau să-mi citeşti ce spune despre mine. întrucît. individului aceluia Alejandra tot nu i-ar fi putut face niciodată „confidenţe". dacă nu m-a văzut nici măcar o dată? — Martin. Ceva mai mult sau mai puţin. nu înţeleg. mult mai bine. — Acum o să începi să crezi că nu te iubesc. capul sus! Dar Martin se feri. Martin.— Şi de unde. — Hai — îl îndemnă ea energic. descurajată cu plicul. Se îmbătase cu el (gîndi Martin cu şi mai multă amărăciune). — Mă asculţi? Martin făcu din cap că da. — Lasă-te de idioţenii. Hai. Va fi mai bine pentru tine. — Nu. Blestemată fie clipa în care ai văzut scrisoarea aia stupidă. începu să privească departe. sau intuia. dar niciodată pur şi simplu confidenţe. că nu te-am iubit niciodată — spuse Alejandra. oricum. Martin urmărea traseul vaporului maroniu cu un fel de fascinaţie. . mă cunoaşte tîmpitul ăla. de asta era si206 gur. Nu înţelegi? în orice caz. — Te-am prevenit că o să te întristeze — îl avertiză ea cu ranchiună. e adevărat că n-ar fi trebuit să-i spun nimic. Iar Bruno îşi zise că atitudinea Alejandrei era tot atît de lipsită de sens ca îndemnul ce ne face să supraveghem manevrele unui şofer prost ce conduce automobilul în care ne aflăm. privea fără să vadă în zare un vapor vopsit în maro. Martin era pe punctul de a scoate scrisoarea din plic. — Dar e una din tîmpeniile tipice ale lui Juan Carlos. 207 ■'*. mă rog. — Nu fi stupid. înţelegi? Dacă vorbeşti cu el e ca şi cum ai vorbi cu un perete. expresia „peisaj fermecător" pătrundea pînă în sufletul lui zbuciumat ca un mesaj luminos. cu putere şi încăpăţînat. — Nu. — Ii faci confidenţe unui cretin ca ăsta — izbucni el — dar vag conştient că-i făcea o nedreptate. e ca şi cum i-ai arăta unui cal fotografia unui peisaj fermecător. Dar eram beată. O privi consternat. Vreau să te duci şi să mă laşi singur. Ochii i se umpluseră de lacrimi. Noi o să ne despărţim. dacă ar fi făcut-o. Simţi mîna Alejandrei apucîndu-1 de bărbie. — E — adăugă ea după o clipă. ca unul care vrea să citească ceva împreună cu altcineva. — Nu contează. îţi dai seama că i-am vorbit cîndva de tine. e ca şi cum n-aş fi vorbit cu nimeni. Alejandra. Dar trebuia să forţeze trecerea prin norii aceia grei şi mai ales prin acel „eram beată". — Da.. Martin.

cînd privea cum se lasă noaptea peste acoperişurile din Buenos Aires. Coborîră pe Pedro de Mendoza şi Amiralul Brown. Făcură cale întoarsă pînă la Paseo Colon.— Şi blestem clipa cînd te-am întîlnit. Şi destul de departe. Apoi se ridică de pe bancă şi spuse: — Hai măcar să mergem o bucată de drum împreună. în timp ce fata telefona. Martin îşi aducea întotdeauna aminte de seara de atunci. ci era cu siguranţă opera vreunui artist tot atît de beţiv şi de distrus ca şi Vania însuşi. Bărbatul de la chioşc dădea din cap. Şi desigur. de obsesia banului. — La urma urmei — spuse Alejandra — tîrîtura aia şi-a văzut visul cu ochii. cu ochii spre semafoare. copleşită între timp de o adîncă tristeţe. de tumultul şi de zarva lui. tot aşa cum decorurile de teatru. nu ştiaţi? Fusese băgat la balamuc. în momentele cele mai descurajante ale relaţiilor lui cu Alejandra. care reprezentau atît de stîngaci patria îndepărtată. Auzi vocea Alejandrei: — Aşa crezi? — Da. pe nume Recife. Ieşiră curînd. că te iubesc mult. — Cum. adeseori sînt vulgare şi primitive. Niciodată nu se simţise mai departe ca atunci de oraş. Mai apoi se gîndise dacă era inevitabil ca nişte fiinţe atît de delicate ca Vania să ajungă pînă la urmă pradă alcoolului şi drogurilor. Alejandra sugeră să meargă la localul Moscova să bea un pahar. coborî un negru gras şi transpirat. intrînd aPoi la barul din colt. de pacea aceea trăită în faţa ferestrei. făcută de un pictor prost care se crede bun. de cinism şi de ură a tuturor împotriva tuturor. propuse să meargă pînă în Boca. Alejandra spuse că trebuia să dea un telefon. se aşezară pe marginea digului. într-o ţară care pentru ei era absurdă şi extrem de îndepărtată. Să nu uiţi. Alejandra îl aşteptă şi-1 luă de braţ: — Martin. în cafenea totul era îmbibat de aerul. 208 Părea un simbol. sub privirea bărbatului aceluia pradă alcoolului şi drogurilor. fiecare cufundat în propriile lui gînduri. Acolo. de neînţelegere şi de cruzime. la Vieytes. Ce emoţionante erau. cu pantalonii suflecaţi. dezolant pentru el. al locurilor festive în zilele de lucru: mesele erau stivuite una peste alta. — A fost un om cumsecade — spuse. fără speranţe! îşi continuară drumul. parcă toată grosolănia lumii ar fi fost abolită. o pace domoală şi cenuşie coborî peste sufletul lui Martin. Dar cît de mult ar fi preferat una din furtunile ei din zilele cele mai rele în locul păcii acesteia cenuşii. Tot atît de nefericit şi tot atît de definitiv exilat de pe pămîntul natal ca şi el. Bătură în uşă şi aşteptară zadarnic. deşi confecţionate din carton. picturile alea ieftine îi ajutau în vreun fel să-şi aducă aminte de patria lor îndepărtată. luînd-o de-a lungul cheiurilor. de atmosfera aceea de compromisuri. Martin ceru o cafea la tejghea. Martin se ridică greoi de pe bancă şi începu să meargă în urma ei. Ajungînd la cofetăria din faţa staţiunii balneare. — Louis Armstrong — comentă Alejandra arătînd spre el cu sandvişul ce-1 avea în mînă. A fost momentul cel mai nefericit din viaţa mea. în cămaşă. în refugiul acela mic dar bine apărat. 209 De pe un cargou brazilian. într-un loc descoperit. condamnat să trăiască pînă la moarte aici. Şi îl impresionau şi picturile ieftine de pe pereţi. Barul acela era cel dinţii în care cunoscuse fericirea. dar i se spuse că maşina era rece. întrebară la chioşcul din colţ. . Fata tăcu. tocmai pentru că erau atît de stîngace şi de naive. Nu era vreo pictură cu pretenţii. Niciodată nu se simţise atît de izolat de murdăria mamei lui. un băiat spăla pe jos. dar ne fac într-un fel să trăim cu adevărat drama sau tragedia. Alejandra. Dar era închis. La cuvintele astea. Şi verbul pus la trecut le dădea pereţilor balamucului semnificaţia sinistră pe care o au de fapt. şi scaunele la fel. Cînd ea se întoarse şi Martin îi spuse că nu aveau cafea. Eu nu spun niciodată un lucru în care nu cred. ţi-am spus nu o dată că te iubesc. — Există zile nefaste din punct de vedere astrologie — spuse Alejandra. pe cît de distrus pe atît de generos.

. Unul. Ea aprobă. indicînd remorcherul de la prova... aruneînd în aer o coloană răsucită de fum negru. — Care e ziua ta? — o întrebă el. — E una din revistele preferate ale mamei — spuse Martin —. Alejandra clătină din cap. Cînd ajunseră în faţa casei. cînd făceam planuri să plecăm din oraşul ăsta. Cablurile erau întinse ca o coardă de arc. — Mergi spre centru? — o întrebă Martin. Ştiu eu bine ce spun. dar era cu sufletul la gură. remorcat spre ieşirea la mare. făcînd să sune de mai multe ori sirena. Urmăreau cu privirea intrarea şi ieşirea vapoarelor. gîndindu-se cu durere că acum totul se terminase.Martin se uită la ea.. — Văd că ştii să alegi ce citeşti. acasă. Martin simţi că nu se puteau despărţi aşa şi o rugă să-1 lase să urce. I le arătă. — Zi-i. __La ce te gîndeşti. . dintre plutirea lui lină şi forţa mugitoare a motoarelor şi remorcherelor. Şi o dată ajuns în Mirador. dar Marti'n nu se mai gîndea la concursuri. Dona Anita Segunda. Şi era straniu contrastul dintre zvelteţea şi eleganţa lui. undeva. la una şi la alta. — Violetul? — se miră ea. toate astea vor dispărea din viata lui. Martin se uită la ea şi apoi băgă fiolele la loc. Se trînti pe pat şi izbucni în plîns. — Dona Anita Segunda — îl lămuri Alejandra. una din sursele culturii ei. — In materie de astrologie. E mai bine pentru tine. — Nu. Martin îi spuse că făcuse rost de nişte injecţii ce provocau moartea prin paralizia inimii. ca o solemnă pasăre marină. — Mă gîndesc la vremea cînd făceam concursuri. — Am citit în Maribel. ~ E mai bine. Spune. — Marţea. — Bine. dar în mod inexorabil. — Aşa. — Nu fi răutăcios. — Da — confirmă ea. Martin? — Aşa. oarecum surprinsă. luneca pe Riachuelo. Spre porturi îndepărtate şi necunoscute. . 210 __Totdeauna am senzaţia că într-o bună zi unul din remorchere o să facă o hernie — comentă Alejandra. se gîndi că toate. Remorcherul mugea. Ca vaporul acela: pe tăcute. — Nu mai spune! — exclamă ea fără prea mult interes. îi îneîntau numele astea şi făceau concursuri şi instituiau premii pentru cel pe care îl găseau mai frumos: Garibaldi Ter-cero.. — Vrei să te însoţesc? Afectă un ton indiferent. Podul mobil se ridică încet şi vasul trecu. — A mea e violetul. iarăşi şovăitoare. E ceea ce se cheamă pentru ea Critica Raţiunii Pure. — Şi culoarea? — Negrul. dacă vrei. cu o linie alungită. ci la faptul că toate astea aparţineau unor vremuri ce nu se vor mai întoarce. Deodată. Martin simţi că se prăbuşeşte de parcă toată nefericirea lumii s-ar fi năruit pe umerii săi. Apoi o întrebă sumbru: — îţi mai aduci aminte cum ne gîndeam să ne omorîm împreună? — Da. Martin. La Nueva Teresina. nu era rău. nu e nimic ca Doamne şi Domniţe. Nu trebuie să ne mai vedem.. Alejandra se aşeză lîngă el. Neconsolat. Se lăsase întunericul şi Alejandra zise că ar fi vremea să se întoarcă. după o clipă de ezitare. răspunse ea. vopsit în alb. E brutală.

Mergea oarecum distrasă. aerul proaspăt îl făcu să-şi mai revină. La măsuţe puteai zări marinari şi ofiţeri cu femei din Parque Retiro. bătea darabana cu degetele în masă. Dar ea nu răspunse. cu ochii pironiţi la grăsană. urmărit de privirile marinarilor şi ale prostituatelor. — Nu mai contează. _. Acum totul s-a consumat. el o ameninţă că atunci se omoară cu injecţiile pe care i le arătase. Alejandra! 212 Fata întoarse în sfîrşit ochii spre el. o auzi spunînd— Am acceptat să ne întîlnim cu promisiunea că nu o să ajungem la asta. neauzind ce-i spunea el. degetelor şi gîtul îi erau împodobite cu zorzoane străfulgerînd în lumina roşietică a parchetului. Pe estradă apăru atunci o femeie de vreo cincizeci de ani. îngrijorat. de la înălţimea piedestalului ei infernal: părea unul dintre acei sadici zei azteci de demult care cereau inima caldă încă a victimelor lor.. îi strigă să plece. încet. într-un fel ai făcut un fel de. începu să bea într-o crîşmă din Bajo şi apoi. Avea o voce răguşită de beţivancă vulgară. cu părul platinat. Aşa că. Cine şi-ar lua pe cap un asemenea monstru? îsi întoarse iar privirea spre cîntăreaţă şi murmură. parcă urma să ia trenul şi trebuia să fie atentă la oră. Se sculă şi începu să se îmbrace. — Ce ai? — o întrebă Martin. în acea ultimă perioadă a relaţiilor dintre ei. care lui Martin i se părură nesfîrşite. izbucnea cu brutalitate. pe care nu şi-1 putuse explica niciodată şi care. Era neliniştită. simţind mereu nevoia să iasă şi să intre în altul. Ştia din experienţă că dacă ea ajungea la acest punct. dintr-un capriciu. Poate doar aşa. Martin se ridică şi se îndreptă spre ieşire. — Alejandra — insistă el — apucînd-o de braţ. sau răspunzînd printr-un mhî?. După uimire urmă însă senzaţia aceea cu care se obişnuise de mult. Dar lăsă fraza neterminată. Patroana vorbea pe nemţeşte cu un marinar care bea ceva dintr-un pahar foarte înalt şi roşu. de înstrăinarea aceea care-1 muncea atît de mult pe Martin. încet Martin se linişti şi apoi se întîmplă ceea ce nu trebuia să se întîmple. sulemenită.211 Printre suspine. Avea o voce întunecată şi aspră. el ştia că buzele ei schimonosite a dispreţ vor rosti cuvinte dure şi răzbunătoare. în sală se împînzea o lumină roşietică. îl privi cîteva clipe. un resentiment înverşunat şi sarcastic. de beţivă. nu rămî-nea multă vreme întrun bar. Sînii enormi fîşneau ca două globuri sub presiune de sub rochia de atlaz. Alejandra o privi fascinată. concentrată asupra vreunui gînd obsesiv şi secret. mhî?. ca pentru sine: __Cît aş da să fiu ca ea! Martin o privi uimit. Se îndreptă spre Retiro şi pînă la urmă se aşeză pe una din băncile din Piaza Britanica: ceasul din turn arăta ora unsprezece şi jumătate . pleacă şi lasă-mă singură! Martin încerca s-o liniştească. iar cînd totul se sfîrşise. Nu mai e bună să cînte şi nici în pat nu mai poate face mare lucru. condamnat fiind să rămînă mereu în afara ei. ridicîndu-se în picioare. O dată afară. ochii aceia sticloşi. Pînă la urmă intrară într-o cafenea în ale cărei vitrine se vedeau fotografii cu femei pe jumătate goale şi cîntăreţi. Martin. — De ce? — întrebă Martin cu teamă. Plecară împreună şi ea spuse că voia să bea ceva. Şi atunci îi spuse cu o voce violentă şi joasă: — Să nu te mai văd în ochi! Pleacă. încheieturile mîinilor. de tristeţe neputincioasă în faţa enigmei Alejan-drei. se dezlănţuia acea inexplicabilă ranchiună împotriva lui. fără să înţeleagă nimic. Ca un automat. Fata rămase gînditoare şi descumpănită. ca de fiecare dată cînd era apucată de neliniştea aceea nedefinită. __Ce e? — izbuti ea să rostească.. dar ea se înfurie şi mai tare şi. în momentul and îşi întoarse ochii spre el.E atît de distrusă.

pe care nu o mai văzuse pe chipul lui. îşi aduse aminte de un lucru pe care i-1 spusese Bruno: că totdeauna e groaznic să vezi un om care se crede cu desăvîrşire singur. totodată. se dădu înapoi pe furiş şi apoi înainta tropăind pe trotuarul care ducea la boutique. O frază care. Şi era cu atît mai groaznic şi mai ruşinos pentru un comediant de soiul lui Quique. cum era şi normal cînd era vorba de Quique. putea fi interpretată ca un elogiu sau ca o trăsnaie grotescă. Dar nu se hotăra să intre. cea mai teribilă şi mai esenţială dintre goliciuni. nu ne roagă. întrucît îşi arată sufletul lipsit de apărare. Atunci. Nu era nimeni în încăpere şi Quique stătea încovoiat. Era celebru pentru presupusele elogii aduse de el în diverse cronici. cînd credem că nimeni. şi va încerca să înţeleagă dacă mila de atunci. a erou214 lui. fraze cam de neînţeles din partea lui. Era limpede că nici Wanda. tăcut. nu ne controlează. altfel nu-şi putea explica prezenţa lui Quique şi uşa întredeschisă. Martin nu ştia ce să facă. îl invadase chiar atunci sau cîţiva ani mai tîrziu. cu o expresie de mare adîncime. aşa că (îşi spunea Martin) era logic să-ţi stîrnească mai multă milă decît un nevinovat sau un om de rînd. săliţă la care ajungeai urcînd o scăriţă. frazele lui sclipitoare. sau ce mască ne mai rămîne cînd ne credem în singurătate. oribil şi ruşinos. ca să ofere o cît mai redusă supra215 faţă vizibilă. se hotărî să intre. ci se schimbă după fiecare din rolurile pe care le jucăm în viaţă: masca profesorului. nu ne atacă? Poate caracterul sacru al acestor clipe se datorează faptului că atunci omul e faţă în faţă cu divinitatea. dintr-o dată. în faţa lui Quique. ca la război. pentru că există în el ceva tragic. nu ne cere. Dar ce mască ne punem. — De ce te miri? — întrebă Alejandra. de fapt erau nişte critici înveninate şi sofisticate: „nu binevoieşte să folosească metafore profunde". Gesturile teatrale ale lui Quique. mtr-un ungher. toate îl vor putea face să se simtă ca o mică vietate sub lupa unui savant ironic şi sadic. Totdeauna — spunea el — purtăm o mască. îl văzu pe Quique din profil. în sfîrşit. Quique adoptă masca perversităţii. una care nu e niciodată aceeaşi. la lumina unei lămpi chioare. a amantului. deodată îl apucă mila pentru individul ăla singuratic. sentimentul acela ambiguu de compătimire. Şi zîmbetul lui cinic făcu să dispară mila ce se strecurase în inima lui Martin. Quique începu să vorbească de Ale-jandra: — Sînt în odăiţa de probă. cu agerimea unui comediant. a fratelui iubitor. dar. Mi se pare că ne-am înţeles să nu ne mai vedem. ştiută ca Mărita. pe un colţ al mesei de desen şi se încovoia ^stitiv. Era ea. Martin se aşezase. De aceea. nu ne ascultă. . Dar nu veni. „nici un moment nu cedează tentaţiei de a fi distins". nici Alejandra nu erau în odaia de alături. Aşteptă trei zile şi sună din nou. convins fiind că acesta înregistra orice şi păstra totul în memoria lui perversă: cine ştie unde şi în ce fel se vor amuza mai tîrziu vorbind de înfăţişarea şi de suferinţele lui. gîndindu-se parcă la ceva. Din fericire. a falsei candori şi a curiozităţii (ce-o fi avînd tî-nărul acela cu Alejandra?). Şi poate că de aceea nimeni nu iartă să fie surprins în această supremă goliciune a sufletului lui. sus. 213 XX Trecură mai multe zile pînă cînd Martin. Şi poate că tocmai pentru că stătea aşa cocoşat. Dar era evident şi că se aflau în să-liţa de probă pe care Wanda o avea în spatele apartamentului. nu ne porunceşte. i se păru îmbătrînit. pînă cînd Alejandra îi promise să vină a doua zi la barul Charcas y Esmeralda. poate chiar sacru şi. cu privirea în pămînt. formă numărul de la boutique. Martin nu ştia nici măcar cum să se aşeze pe scaun. Dar cînd auzi vocea Wandei nu avu curajul să răspundă şi puse receptorul la loc. Stîngaci cum era în faţa străinilor. în capul lui era un haos. ca şi în timpul celeilalte vizite. Avu loc o conversaţie confuză. disperat. Mulţi ani de atunci înainte o să şi-1 amintească aşa. cu Wanda şi cu contesa Teleki nee Iturreria. „nu se teme să înfrunte plictiseala spectatorului". Fără să ştie nici el bine de ce. După mai bine de o oră de aşteptare. cînd. Martin hotărî să se ducă la atelier. nimeni nu ne priveşte. puterile îl lăsară. Era ceva care-1 oprea în atitudinea aceea de om cufundat în gînduri şi însingurat a lui Quique. căci s-ar fi auzit conversaţii.noaptea. O clipă încercă să şi-1 ţină drept. ori cel puţin fată în faţă cu conştiinţa lui neiertătoare. — Ştii că-mi aduci aminte de una din picturile lui El Greco — îl întîmpină Quique. Uşa de la boutique era întredeschisă şi. duplicitatea lui. în întuneric. or era linişte peste tot. a soţului înşelat. stînd singur pe un scaun. vulgarităţile lui voite. a intelectualului.

Numai faptul că locuiesc în Barracas şi e un motiv suficient pentru ca la Jiaute să se prăpădească de rîs şi pentru ca vara mea Lala să sufere de ficat şi să facă o criză de isterie de fiecare dată cînd cineva descoperă că între familia Olmos şi noi există o veche înrudire. —. Quique îşi apropie scaunul de el şi. în fine.. în orig. dar tti vremea din urmă. Pe faţa ei nu se desluşi nici un semn de surpriză la vederea lui Martin. toată viaţa şi-a petrecut-o prin biserici şi pe la înmormântări. dar cînd se apucă să se ia după caraghioslîcurile americane ce mai. furioasă: poţi să-mi spui cine. tuşa Teresa. căci după cum îţi spuneam. şi. . dar ceea ce vreau să-ţi spun e o scîrbă! __Pictura lui Clorindo e o scîrbă. Precum vezi. Şi.t). pisici. să vadă cum mai mergea boala vreunui preot. Lupta Eternă. a clătinat din cap ridicînd ochii spre cer şi a exclamat „cum se spune în Phedre. unchiul Bebe. nici măcar ca să viziteze vreun paroh. deplorable 1 în engl. cum se spune. pe lîngă că era nebună. (Apropo de peronişti).. musafiri care-ţi pică în casă la ore imposibile. unde Omul trebuie să meargă. Groaznică.Ce scîrbă de roman! __Uite. în clipa aceea se auzi glasul Wandei şi al clientei. Lumea se împarte în Scîrbă şi Amor. un roman de Graham Greene în care este vorba de spioni sau de ruletă. mai retrasă. aşa că niciodată nu a avut timp să supere pe cineva în cartierul unde locuia lumea bună. draga de ea. deşi nebun. cu peroniştii ăştia şi cu Bombo. care e un amor de modistă. trăieşte. în afară de cazurile cînd e vorba de familia Olmos. cu glas coborît. că doar era enoriaşă la Santa Lucia şi niciodată n-a trecut de colour line1. Intrară în atelier şi în spatele lor. sau sînt cel puţin suportabile. Pentru că. între cele două forţe e o luptă permanentă şi aşa se face că uneori realitatea e mai bogată şi se întîmplă ca dintr-o dată Larreta să spună un banc (sub presiunea misterioasă a Amorului) sau. Dar lucrurile nu sînt întotdeauna atît de limpezi. Cînd predomină Amorul. O. ca Wanda. Exemple. Exemple de Amor: — Ce amor ultima povestire a lui Monique în La Nacion. Asta e filozofia verişoarei mele Lala. a strigat vară-mea. din fericire. canari şi găini. care era de faţă. Şi Manucho. un fel de 217 I încrucişare a lui Anaximandru cu Schiaperelli şi Porfirio Rubi-rosa. Bătrîna Escolâstica. nu vede şi nu aude nimic în afară de Legiunea lui Lavalle. e destul de liniştită. înainte lumea era destul de amuzantă. să fie nemuritor cu hectarele pe care le are"). un colonel care nu-şi propune să cucerească masele. determină toate alternativele realităţii.Şi privindu-1 cu multă atenţie îl întrebă: — O cunoşti de mult pe Alejandra? — De cîteva luni — răspunse Martin roşind. ca de exemplu: un băiat căruia i-a venit aşa. trebuie sa recunoaştem că s-a schimbat. Rămîneau (i-am spus lui Lala) Fernando şi Alejandra. şi e foarte greu de presupus că într-o bună zi o să iasă să facă vizite în Barrio Norte sau declaraţii în ziare despre Peron. aşa cum îmi spunea data trecută. dimpotrivă. răspunzînd că acolo nu locuieşte NIMENI în afară de vreo patru sute de mii de muncitori. sau care era situaţia reală a cancerului unui arhiepiscop. nu-ţi rămîne decît să mori: mode îngrozitoare sau de prost gust. deşi nebună. — Ce amor filmul ăsta al lui Michele Morgan. pentru că altfel se simte ofensat Albertino. __Ce scîrbă. dar măcar n-a renunţat să joace polo şi nici nu s-a împrietenit cu inşi cu nume rare precum Ferro sau Cerretani. rude bogate care nu mai mor („Ce scîrbă şi cu Marcelo ăsta. care se apropiau. linia de demarcaţie (n. să scrie. a mai şi murit. devenind aproape o Scîrbă. deoarece bătrînul don Pancho trăieşte într-un fotoliu pe rotile. claustrat în apartamentele lui şi e foarte interesat de studiile lui de clarinet. romane complicate şi teologice. la urma urmei. a murit şi ea. îi spuse: — Am să-ţi spun că ADOR familia Olmos. Şi am adăugat că oamenii ăştia (familia Olmos) n-au să ne facă niciodată neplăceri prea bătătoare la ochi. dar CINE locuieşte în Barracas? Şi eu sigur că am liniştit-o. Alţi doi nebuni!. în care nimeni nu învinge niciodată. e o scîrbă. Fiindcă pentru ea lumea e rezultatul luptei dintre Scîrbă şi Amor. apăru şi Alejandra. tam-nisam. lucrurile încep să aibă haz (un alt cuvînt din vocabularul de bază al Lalei). 216 race1" Adevărul e că Lala. Cînd predomină Scîrbă. iartă-mă. dintre aceste două puteri. cam tot atîţia dini. conferinţe de-ale lui Capdevila sau Larreta. la Prietenii Cărţii. să vezi atîta gloată pînă şi în strada Santa Fe.

în ambianţa aceea absurdă. lucru întotdeauna neplăcut. te năpusteşti ca un nehalit asupra unui Uriburu. Dar dacă ai ghinionul să te cheme De Ruggiero. în timp ce Wanda şi Alejandra se puseră pe rîs. mă duc la fermă şi gata. trebuie să umbli cu grijă. Ce bădărănie! Teoria mea e că dacă ai un nume jegos trebuie să te aperi ca o mîţă cu labele-n sus. bunăoară. Ce poţi sa faci? Să lupţi pe viaţă şi pe moarte însă. — Nici mai mult nici mai puţin: individul se cheamă Perone. un basc e un om de bine. Murature! Poţi să-ţi închipui. E clar că are doi de Âlzaga. să fi fost bunicu-tău chiar şi profesor de filozofie la Neapole. aşa cum spuse după aceea. slugilor.care tocmai din impasibilitatea asta aparentă îşi dădu seama. fără voia lui. într-o zi. de escroc internaţional. Nu. Mareşal al Armatei San Marino-ului. Şi nici n-ai putea înlocui numele de Uriburu cu două nume mai mici. Numai că acum nu mai înseamnă nimic şi cum i-am spus într-o zi lui Juan Carlitos: — Te-ai înşelat cu bascul tău. Măria Luisa nu a mai putut răbda şi i-a spus: __Tu să taci din gură. dar asta-i prea de tot. cei din lumea bună. care s-a bătut cu Negrul şi Negrul i-a trimis o scrisoare. după ce se sărută cu Quique pe obraji. suferinţa şi o întrebare mută. Alejandra părea să aparţină unei specii care nu vorbea acelaşi limbaj cu Martin şi nici măcar n-ar fi fost în stare s-o înţeleagă pe cealaltă Alejandra. gata. — Ştii. care deja dăduse pe gît cîteva pahare. fiindcă. destinat. cu ăsta n-ai ce face nici cînd faci parte din clasa de mijloc. are: un Basavilbaso Şi un Murature. — Ar trebui ucişi toţi peroniştii — zicea. Noi. vedeţi şi voi ce-a păţit Jeannette. cazul lui Muzzio Echandia. cum ar fi Moyano şi Navarro. Quique o privea peste umăr. Dar măcar să fi fost „Âlzaga y".. Un noian de sentimente confuze şi contradictorii îl întristară şi mai mult pe Martin. Scrisoarea adresată. Cum ar fi să te cheme Pedro Marolda Uriburu? O lume întreagă te-ar lua de şarlatan. închipuie-ţi cum ar fi să ai ghinionul să te cheme Pedro Mastronicola. Vezi. răspunzîndu-i la salut cu cordialitatea superficială prin care-i răspunzi unui cunoscut oarecare. fiindcă unde nici nu te gîndeşti sare iepurele. a venit peste mine la Biela Fundida şi mi-a zis: — Canalie ce eşti! Află (se uita şi într-o parte şi-n alta) că mie îmi lipseşte al patrulea nume. De la mesure avânt toute chose! Fiind219 că nu-i aşa. Dar nu. Atunci îmi arătă plicul cu bancul prost al Negrului. cît de iritată era în sinea ei. că vine comunismul. — Dacă în ţara asta te cheamă Vignaux. Aici. Dar nu: e o stradă de treizeci de centimetri. străduindu-se să pară indiferent. îţi dai seama că Pedro Marolda Moyano Navarro e un măscărici. Iar în timp ce accepta distrat să-i fie prezentat Martin. bătrîne. ce mai. Şi măcar dacă unul din astea două nume ar fi un bulevard. cară mia! înţelegi acum drama lui Jeannette. Iar dacă nu. Dar deja m-am şi gîn-dit ce să fac: dacă vine comunismul. cu faţa plină de bucurie pe Alejandra. eşti în regulă. Măcar al doilea nume să fi fost Ibarguren sau Âlzaga. de degidse. că dacă te cheamă Marolda. — Vă spun eu — continuă femeia. am ajuns de nu mai putem trece pe stradă. un soi de cord obez de . Mărita — îi spuse Quique clientei lui —. căci o cunoştea. într-adevăr lui Jeannette Âlzaga Basavilbaso Âlzaga şi acum ai să cazi pe spate!. cu aerul frivol pe care-1 adopta de faţă cu Wanda sau cu Quique. Iţi dai seama? L'Amiraglio. că s-a dovedit că tipul nu se cheamă Peron ci Perone? — Ce vorbeşti! — comentă femeia cu mare interes. Alejandra? Un venetic marinar pe care l-au numit comandant al Flotei Buenos Aires-ului în războiul împotriva Confederaţiei. In fine. Să zicem că te cheamă Pedro Marolda. Clienta pălăvrăgea mereu cu Wanda despre necesitatea imperioasă de a-1 ucide pe Peron. Fiindcă povestea asta a încrucişărilor şi a emigraţiei expune ţara la Mari Pericole. dragele mele.. „cum de nimeni nu poate inventa o frază ca asta?" Martin se uita la Alejandra. bătrîne: n-ai să fii niciodată altceva decît un soi de zarzavagiu. eşti i 218 dut. mai încape vorbă. Quique îşi dezvoltă teoria. Iar Jeannette. ce dracu. De îndată ce Martin plecă.Problema asta a numelor trebuie studiată cu mult interes ■— continuă. şi asta-i iarăşi una •-uri poante: cu toată grija. — Sans blague — am zis. Dar. că nici din două nume nu faci unul! __Şi are dreptate. fără să se deranjeze să-i explice de ce nu venise la întîl-nire. chiar dacă buru-cu-tău a fost măcelar în Bayonne sau în Biarritz. pe faţă i se citea reproşul.

adăugă ea. cu o ironie brutală. Nu mi-ar fi totuna. Martin.Poate. în cazuri ca acestea e preferabil să alegi un singur nume şi nu prea răsunător: Pedro Marolda Moyano. dar cel puţin that works. — Acum o să te întrebi la ce bun ironiile astea şi de ce te fac să suferi. tăcută şi evazivă. Alejandra nu răspunse nimic. Cu toate acestea.. „Nu poate fi adevărat". Tăcu. Era sumbră. că asta trebuie să se sfîrşească o dată. Şi lucrul cel mai cinstit e să nu ne mai vedem deloc. pe Ti tina Azcuenaga. jucînd totul pe o carte. sînt o adevărată mină de aur. apoi adăugă: Cred chiar că eşti o alta fiinţă.. înţelege. Şi. Vă daţi seama? XXI Martin aştepta un semn. prefer să nu te mai văd. O luară pe Charcas pînă la barul din colţul cu Esmeralda. Martin o privea disperat: nu numai din pricina celor auzite. pe Beba Posadas. îşi spunea în sinea lui. „O . aşa cum te uiţi la cineva cînd eşti ameninţat de o primejdie iminentă şi pîndesti cea mai mică şansă de salvare. fiindcă pînă la urmă veneticul a fost preşedinte). Apoi îi spuse cu un amestec ciudat de asprime şi melancolie în voce: ~~ Nu pot face nimic pentru tine. ■ Cum aş putea să te împiedic? Aşa că ti-e totuna dacă mor sau dacă trăiesc. nu ştiu. vă vînd un pont. Ceva nu merge. după un moment de tăcere: — Tocmai pentru că nu vreau să te aduc în pragul nebuniei. Şi deodată spuse: — Nu vreau să mai petrecem asemenea clipe împreună. Mecha Pueyrredon. merg strună aproape din pornire: Chuchi Pellegrini (cam îndoielnic. Mi-ar părea groaznjc de rău dacă ai muri. Dar ea părea grozav de amuzată de povestirile lui Quique. să privească lucrurile mai calm. linia care merge spre Palermo. se apropie de ea şi o întrebă dacă poate să iasă puţin cu el. 220 __Pe faţă cu ăştia parcă ai fi alta. cu indiferenţă.corso. Dar cum poţi uita clipe ca acelea pe care le-am petrecut împreună? Se întoarse spre el indignată: __Şi cine ţi-a spus că le-am uitat?! Apoi. adăugă: — Clipele alea grozave. o întrebă el. care e un snob. „Bine". care nu e dintre cele mai bune. cum să nu-mi pese? — Dar n-ai face nimic ca să mă împiedici. — Nu-ţi pasă că mă omor? Ba da. Enriqueta Bulnes. ci şi din pricina tonului ei sfîşietor. cu Grillo îl înnebuneam pe Sayus. — Ei bine. „Cinci minute!" se gîndi Martin. Martin. cînd eşti tu cea adevărată. cel mai bun lucru e să recurgi la străzi. Lui Martin i se umpluseră ochii de lacrimi: — Dacă mă părăseşti. Nu ştiam că. mă omor — rosti el. şi adresîndu-i-se Wan-dei. Metrourile. dar chiar şi aşa face oarecare impresie. Şi nu ştiu nici de ce nu vreau să petrec cu tine încă una din clipele alea perfecte. Nu-i aşa? Martin începu să studieze o mică pată cafenie de pe faţa de masă roz şi murdară. cînd? __fvlă străduiesc să fiu întotdeauna adevărată. De acord. într-o vreme. la repezeală. Am să vă spun că. — Ţi-ar păsa foarte mult? — Foarte mult. de exemplu. o chemare. Martin. O să-mi spuneţi că nu contează prea mult. Luaţi. Tota Aguero. Atunci. __. răspunse ea. Alejandra îl privi cu o expresie gravă. __Nu e aşa? —. îi spuse: — Te-am aşteptat o oră şi jumătate. — A picat o treabă urgentă şi n-aveam cum să te anunţ-Martin presimţea catastrofa şi încercă să-şi schimbe măcar tonul. __Alejandra. pe care tu le consideri perfecte. 221 — N-am spus asta. spunîndu-i că i-o prezentăm pe Marti ta Olleros. Dar n fu imposibil. spuse: — Mă întorc în cinci minute. — Şi atunci? O privi cu atenţie şi cu sufletul la gură.

223 şi într-un mod şi mai rău. nu poate să creadă tot ce spune. Totuşi. Era ca şi cum un zmeu. oarecum absentă. Nu te-am înţeles niciodată. Lacrimile începuseră să-i curgă pe obraji. — Atunci ce? — Te întreb dacă ţi-ar fi totuna dacă m-aş omorî chiar acum. — Cît de mult suferi. nu pot suporta ideea că n-o să te mai văd-Vreau să te văd. Şi nici nu ştiu de ce fac toate astea. îţi jur că n-o să se mai uuîmple niciodată. Alejandra se linişti. nu însemnau slăbiciune şi nici nevoie de duioşie: parcă erau nişte picături amare de ciudă lichidă. Pentru nimic în lume. Nu. — Nu-ţi face probleme. ceva foarte important continua să existe între ei doi. — Alejandra. Privea undeva. acoperindu-şi faţa: — E groaznic! Şi. Nici eu nu mă înţeleg. oricum. aruncîndu-mă sub tren la Retiro sau în metrou. — Nu te înţeleg.. Alejandra. bîigui Martîn. dispreţ. apucînd-o de mînă. Oare nu văd că suferi îngrozitor? Şi nu vreau să suferi. ceea ce faci. ori o să se întîmple ■ r ce s-a întîmplat luni. Martin. — Şi atunci? — insistă el. aşa cum o să vrei tu. mă înţelegi. că aş suferi îngrozitor. __Pentru că nu vreau! — ţipă ea privindu-1 cu ură şi smulgîndu-şi mîna. Dar lacrimile ei (aşa cum îşi închipuia că sînt şi lacrimile zmeului) erau înfricoşătoare. — Nimic — răspunse ea sec.femeie care a petrecut cu mine asemenea momente. îşi şterse lacrimile cu batista. toate astea nu-s decît un gunoi pe care trebuie să-1 aruncăm în stradă! — Nimeni nu ţi-a spus aşa ceva! — aproape că ţipă ea. mă auzi? __. Pen-u că. Martin încercă să-i apuce mîinile. voind să-i descopere faţa. Ori o să avem parte de alte scene ca asta de astăzi. mai devreme sau mai tîrziu. nu vreau să mă culc cu tine. — Aşa că tot ce am trăit împreună în aceste luni. 222 __Alejandra. Nu-mi plac jumătăţile de măsură. rănit de moarte. Era aproape înspăimîntat. Martin — zise ea. simţind cu putere că ceva.Dar de ce? —'întrebă el. Făcu un efort ca să-şi adune gîndurile. Dar Martin nu-şi putea da seama dacă în ochii ei era cruzime. cu duioşie dar ferm.. de ce te fac să suferi. Ea nu răspunse. Alejandra parcă nici nu-1 asculta. . Da. —. va trebui să ne despărţim. spre stradă. E mai bine să nu ne vedem. abia acum cîteva săptămîni. Şi exclamă. N-o să ne mai vedem. în glas cu ceva despre care nu ştiai dacă era furie. Ceea ce spui acum. schimbă şi trecutul. — Ţi-am spus că nu mi-ar fi totuna. răsturnă restul de cafea şi privi fundul ceşcuţei. Apoi spuse: — Nu te înţeleg. Alejandra! — Şi pe deasupra mă compătimeşte tot pe mine! — bolborosi ea din dosul palmelor. repetînd printre sughiţuri: „ce groaznic! ce groaznic!" Tot timpul cît fuseseră împreună se întîmplase foarte rar ca Martin s-o vadă plîngînd şi de fiecare dată faptul îl impresionase profund. Alejandra. sau toate astea la un loc. îşi acoperi faţa cu mîinile şi Martin încercă iarăşi să i le desfacă." Şi ea îl privea. ar izbucni în plîns. — Dar ai trăi mai departe. perplex şi îndurerat. ]\fu. — Atunci? — insistă el. cu toate cele întîmplate. furie sau tristeţe.. toate clipele în care am fost o singură fiinţă.. Nu pot stăpîni nişte lucruri groaznice care zac în mine. Posomorită. ironie sau durere. E lucrul cel mai cinstit. începu să plîngă isteric. Alejandra se cufundă iar în tăcerea ei.. Şi nu vreau. fierbînd în clocot şi devoratoare. De fapt nu te-am înţeles niciodată. dar avea aceeaşi expresie rigidă. sigur că te compătimesc. acoperindu-şi faţa cu amîndouă mîinile. Martin tăcu..

că va pleca dintr-un moment în altul şi că o să-1 lase în starea asta de prăbuşire totală. că-1 şi bău dintr-o înghiţitură. Cocoşat. spuse că nu. — Promite-mi. Martin se şi postase la Adam. că întîlnirea aceea nu însemna decît atît: încă o întîlnire. nimic. străine de viaţa ei. si intuind. aşa. Merseră încet. Pentru că te-am căutat. că mai avea puţin timp la dispoziţie. Plecînd. — Bine. Alejandra. Mai în spate se profila ca o matahală CADE1 Compania Argentiniană de Electricitate (n. Alejandra îl privL Privirea ei părea că vine de tare departe. pe de altă parte. Mîine la şase după-amiază. Cînd se arătă Alejandra. Ceru gin. cu faţa spre rîu.). Alejandra o luă spre piaţă şi. ştiind că Alejandra era de pe acum în întîrziere. la AdivH224 XXII Orele fură dureros de lungi. Noaptea. departe de ea. apoi se uită la blestematul ăla de ceas. cînd o să mă chemi tu. Era ca şi cum ar fi urcat un munte ale cărui ultime piscuri sînt aproape de neînvins. nu ştiu. parcă încercînd să-şi adune gîndurile: — Ţi-am promis că o să vin. poate ultima. — Ce — o întrebă el cu o tristeţe ironică — gata. încercînd. Alejandra — o rugă el cu lacrimi în ochi' Alejandra îl privi lung şi aspru. dar şi aşa. Incercînd să rîdă.— Nu. Şi apoi vor veni zilele negre. Martin se gîndea cît de puţin. Nu mai era Alejandra agresivă din ziua precedentă. Alejandra. Atunci Martin o apucă cu disperare de braţ şi. Vreau să iau puţin aer. zece paşi. avea în schimb expresia aceea absentă care pe Martin îl ducea la disperare. în curînd le mai rămaseră doar cincizeci de paşi. Cînd o să te simţi bine. E îngrozitor. şi Martin era disperat că timpul acela se scurgea în chip inutil. Nu? Abia i se aduse ginul. Alejandra îl privi. adăugă: — E ca şi cum cineva s-ar duce să se întîlnească cu doctorul Jeckill şi ar da peste domnul Hyde. Martin îşi lăsă capul în jos şi mută paharul dintr-un loc în altul. fără să-şi dea seama de ironia lui. . Trecură cîteva minute lungi. ţinînd-o strîns. — Să nu ne despărţim. Atunci la ce mai venise? Chelnerul trebui s-o întrebe de două sau trei ori ce voia să ia. Cu mult înainte de şase. O să vezi. trecuse de şase şi jumătate. Să ho-tărîm întîi ce facem. Martin. cînd n-o să fii atît de grăbită. cu ochii ţintă la uşă. apoi fata exclamă: — Cejadjhnitor e să te urăşti! Martin contempla Torre de los Ingleses. o rugă să-i mai acorde măcar o întîlnire. Cu unghiile lui Frederich March. Alejandra. e în regulă. — Atunci de ce-ai mai venit? — nu se putu el stăpîni. Fata nu răspunse. pentru că am încercat să te văd. n-o să ne mai necăjim. o bucurie nervoasă că va putea s-o mai vadă o dată. se aŞeză pe una din bănci. care marca trece-rea timpului. — Nu ştiu. Se întîmplă ceea ce trebuia să se întîmple: se uită la ceas şi spuse: — Trebuie să plec. că va trebui să plece. Apoi zise: — Hai să ieşim. cu ciocurile lor de oţel şi capete de păsări uriaşe aplecate în jos gata parcă să ciupească vapoarele.t. pe de o parte. trebuie să pleci? Alejandra îl privi cu gîndul aiurea şi. cît de îngrozitor de puţin timp le mai rămînea pînă să ajungă la atelier. dintr-un tărîm întristător de străin. douăzeci de paşi. Rămaseră o bună bucată de vreme tăcuţi. — Cel puţin să hotărîm să ne vedem în altă zi. suind taluzul peste gazon. Vina a fost a mea. Să nu hotărîm nimic în starea asta de spirit. 225 cu marile şi îndesatele lui cuptoare. mă asculţi? O să ne vedem numai cînd o să vrei tu. Era stăpînit de sentimente contradictorii. precum şi Puerto Nuevo cu platformele de ridicare şi cu macaralele lui: abstracte animale antediluviene.

dar era de o frumuseţe întunecată. Privi spre Kavanagh: acolo începeau să se lumineze ferestrele. felinarele din piaţă. tăcerile. Lui Martin i se părea că seamănă cu cineva. Ciudat: amîndoi erau aspri şi păreau că se urăsc. şi totuşi ideea asta nu-1 liniştea. umblînd. putea să-i urmărească expresia feţei. Ea îşi încleşta şi mai tare buzele întorcînduşi faţa spre vitrină. poate cenuşii. Alejandra îi spuse că nu putea să mai rămînă nici măcar un minut: la opt trebuia să fie în altă parte.Tăcut şi deprimat. şi. în-cît nu-i mai păsa de nimic. fiind o figură imposibil de uitat. expresia de nepătruns. îşi zise el. numai în acel zgîrie-nori! Şi atunci auzi fraza pe care o aştepta cu teamă dintr-un moment în altul: — Trebuie să plec. pîna la urmă. XXIII Dimineaţa. ca a lor. Şi cînd văzu că Alejandra lua în mîinile ei una din mîinile. — Alejandra! — strigă el cu o voce care parcă nu era a lui. Ce s-ar fi putut în-tîmpla. disperarea i se accentua. Era oacheş dar avea ochii de culoare deschisă. trecu pe Reconquista şi. reclamele luminoase din Parque Retiro. odată ajunşi jos. cînd îşi dădu seama de asta. Cu. La un moment dat se gîndi că-1 văzuse în cine ştie ce împrejurare. la etajul treizeci sau treizeci şi cinci. îşi spuse el. Martin se apropie şi pîndi din umbră. Coborîră împreună taluzul călcînd peste gazon şi. mişcările mîinilor. poate în cămăruţa unui bărbat singuratic. trăsături aspre şi faţa parcă cioplită cu barda. ea îi spuse la revedere şi plecă mai departe. pieptănat pe spate. Lumina din vitrina unui armurier o scălda din plin: faţa îi era aspră. Martin o urmă la cîţiva paşi. la un moment dat. Mîi-nile descărnate şi nervoase păreau înrudite cu ghearele unui soim sau ale unui vultur. dar nu reuşea să-şi dea seama cu cine. ar fi putut sau ar fi vrut să se distrugă sau să se sfîşie cu ciocurile şi cu ghearele. pînă la ultima suflare. intră într-un mic bar şi restaurant numit Ukraina. Asta în vreme ce mii de bărbaţi şi de femei ieşeau în fugă din staţiile de metrou. Da. desigur că l-ar recunoaşte acum. Şi sus. Drept orice răspuns. De fapt vorbea puţin şi cînd o făcea. Instantaneu îşi aduse aminte de scena din Mirador. asta era: toate trăsăturile lui aveau ceva dintr-o pasăre de pradă: nasul fin dar puternic şi acvilin. Alejandra era cu un bărbat care i se păru la fel de sinistru ca barul însuşi. ca şi cum ar fi fost un nume ce trebuia ţinut secret. se simţea atît de neînsemnat pe lîngă necunoscutul acela. se aprindea o lumină. fie şi o singură dată. poate. cîte singurătăţi se consumau. Dacă l-ar fi văzut. Dar ceea ce îl durea mai mult era supărarea ei. Şi deodată se hotărî s-o urmărească. în fond. Dimpotrivă. . Cîte întîlniri ratate. Ca doi vulturi care. totuşi. Nu numai că era un bărbat puternic. „Ăla era Fernando"!. Durerea îi fu atît de mare. avu dintr-o dată revelaţia: bărbatul acela semăna cu Alejandra. lacome şi nemiloase. Inima 1 se strînse si i se încrincenă ca si cum cineva i-ar fi scos-o 226 din piept. lăsîndu-i-o pe un sloi de gheaţă. Ea se opri şi-1 aşteptă. Martin simţi că din acea clipă totul îi era egal şi că lumea nu avea nici un sens. o întrebă. una din ghearele individului aceluia. Martin privea noaptea lăsîndu-se peste oraş. gonind cu aceeaşi disperare cotidiană spre staţiile reţelei suburbane. sub cerul negru-albastru luminile roşii începînd să strălucească deasupra coşurilor şi a turnurilor. i se păru că înţelesese adevărul: fiinţele acelea erau unite printr-o pasiune vehementă. părul lins şi cărunt. dacă ea îşi dădea seama de asta? Alejandra o luă pe Recova. Alejandra vorbea agitată. îmboldit de suferinţă. O privi îndepărtîndu-se. multe precauţii. Ce făcuse? Cum 0 supărase? Fără să vrea. Parcă şi-ar fi spus: Ce altceva mai rău mi s-ar mai putea întîmpla ? Fascinat şi trist. — Deja? — Da. — Am fost doar cît se poate de tandru şi de înţelegător. De ce. Era ca şi cum s-ar fi iubit doi vulturi. cînd ei îi păruse rău de cum pronun227 ţase numele lui Fernando. mîinile osoase. oare? Pînă cînd. frazele îi erau scurte şi tăioase. Era un bărbat crud şi capabil de orice.

rămînînd tăcută şi deprimată. şi apoi se oprise brusc. Bărbatul acela (îşi spuse el) era un nume-cheie. tenul închis şi figura lui Trinidad Arias! Era limpede: aşa se expliCa faptul că-i făcuse impresia că-1 cunoaşte de undeva: avea multe din trăsăturile Alejandrei şi multe din ale lui Trinidad Arias. numele acela. că se şi văzu intrat din nou în cea mai mare încurcătură: asemănarea dintre ei. Dar cine era Fernando? Un frate mai mare. — Spune. cînd mi-ai povestit despre familia ta. cea din tabloul pe care i-1 arătase fata. în afară de Fernando şi de mine". Dar. spusese ea fără voia ei. să fie un văr? 229 — Ai spus că din toată familia numai tu şi Fernando nu eraţi unionişti. în camera ta. — Fernando? — întrebă ea. intuind că Martin e stingherit de ceva. pe Fernando. deci. Alejandra: vreau să ştiu cine e Fernando. Şi abia crezu că găsise cheia problemei. Ideea că era poate un frate îl linişti doar pe jumătate. ca una care s-a izolat de lume alături de un bărbat. nu-i făgăduise nimic şi. căci posibilitatea asta explica totul: asemănarea dintre ei şi reticenţa ei subită din noaptea cînd îi scăpase numele lui Fernando. chiar dacă ar fi fost ultimul. — Atunci. ea îl admira. De ce nu mă bucur?. Numai ea şi Fernando. „Toţi. Acum credea că înţelege multe din reacţiile ei inexplicabile şi contradictorii. privindu-1 mereu în ochi. a lui Martin. alături de un bărbat pe care. Da: era un văr primar şi-1 chema Fernando. trebuia să se întoarcă la el. — De ce? — Fiindcă mi s-a părut că ţi-a părut rău că ţi-a scăpat cuvîntul acela. Aşteaptă cîteva clipe.Ochii cenuşiu-verzui. Nu putea dormi: parcă i-ar fi fost teamă că în camera în care dormea intrase un vampir. un nume secret. pe ce ai tu mai scump Pe lume. Pînă cînd crezu că o găsise: mîna! îşi aminti deodată cu groază de felul cum ea îi mîngîiase mîna. se întreba el. înţelegea el acum. Nu aşa îţi mîngîi un frate! Şi trăia cu gîndul la el: el. Era neîndoielnic: bărbatul acela făcea parte din familia ei. nu avea nici un drept asupra ei. XXIV — Ce-i cu tine? — îl întrebă ea brusc. cuvîntul acela revelator. Văzu doar că. încercînd să-şi descopere pricina nemulţumirii. — Şi ce te interesează pe tine aiurelile astea? — Mă interesează mai mult decît îţi poţi închipui. dar. dar ochii îi erau plini de lacrimi. într-o lume aparte. orgolioşi. agitaţia lui creştea şi. nu izbutea. nici surori. Nu-i aşa? Nu ţi-e văr? Pînă la urmă. Dar cu ce drept îmi pui întrebări? Ştiu că n-am nici un drept. Aşa că-mi închipui că. Mai cu seamă acum. în noaptea aceea. Păli şi-i ţîşniră fulgere din ochi. un frate de care nu voia să se pomenească. o chemă la telefon pe Alejandra i-i spuse că avea ceva foarte urgent de discutat cu ea: numai un singur lucru. şi de aceea îi păruse rău că rostise "n fata lui. nevoind să-i răspundă la întrebare. — Vreau să ştiu numai un lucru. spune-mi cine e Fernando? E un frate? N-am nici fraţi. Cînd se întîlniră. dacă nu e un frate. spusese Alejandra. Tot timpul îi revenea în minte scena la care asistase. Nu-i aşa? — Să presupunem că a fost aşa. pînă la urmă. pe măsură ce treceau zilele. în momentul acela nu-şi putu răspunde. Alejandra îşi descleştă mîinile de pe umerii lui. nemaiputînd îndura. mai devreme sau mai tîrziu. care o hipnotiza. un văr primar. deşi ar fi trebuit să se liniştească. pomeţii uşor mongoloizi. ca înnebunită. ce-i cu tine? — repetă zgîlţîindu-1 de umeri. aproape că nu putea scoate o vorbă. un văr? 1 Şi de ce. nu-i datora nici o explicaţie. De unde ai mai scornit şi numele ăsta? — Mi l-ai spus tu. Şi asta îi dădea curaj. Nu putea fi altfel. întrucît. poate. ar putea fi un văr de-al tău. îşi spuse că era. cînd hotărîseră să se despartă. Fugea de el. . Martin dădu din cap că nu are nimic. Acum înţelegea totul: el şi cu ea trăiau izolaţi. aşa cum îi spusese de mai multe ori. mă rog. deşi ar fi trebuit să-1 liniştească de tot. Şi ea l 228 • bea pe el.

dacă vrei să-ţi păstrez o amintire prietenească. ceva ce te ocroteşte şi te încălzeşte m clipele de singurătate şi de frig. — Şi pe ce te bazezi cînd spui asta? — Pe o intuiţie a mea. că eşti îndrăgostită de el. te-am urmărit pînă la barul ăla de pe strada Reconquista şi te-am văzut cu un bărbat care seamănă cu tine şi de care eşti îndrăgostită! — Şi de unde ştii că bărbatul acela e Fernando? — Seamănă cu tine. tragic şi tulbure loc al rupturilor şi al sfîşierilor. mai degrabă. Alejandra îl înşfacă cu mîinile ei aspre şi puternice (ca ale lui. Dar el. Martin rămase înlemnit. Nu-1 iubesc pe Fernando.îşi aprinse o ţigară şi. Cuvinte izolate şi la prima vedere fără sens. atît de aspră şi de neocrotitoare. omul pare mai muritor şi condiţia lui mai efemeră. Multe zile la rînd rătăci pe străzile din Buenos Aires. aşa că nu avem nici măcar acele simulacre de eternitate care există în Europa. imbecilule! Bărbatul acela e tatăl meu. Şi mi-ai spus că Fernando face parte din familia ta şi mie mi s-a părut că între tine şi Fernando era ceva secret. Apoi îi dădu drumul şi 230 f i ascunse faţa în palmele ei lacome. Aceste ultime cuvinte le rosti cu o voce sfîrşită. poate că ar fi mai bine să-i spunem matria.. care . nici în America. fără să izbutească să zică sau să facă ceva. fără legătură cu ceilalţi. căci patria e şi ea un cămin. nu există nimic solid de care să te agăţi. nu-mi mai pune întrebări. Căminul. spunea Bruno. şi după felul în care i-ai apucat mîna. Căminul. Alejandra îl zgîlţîi ca şi cum l-ar fi pălmuit şi el se lăsa în voia ei ca un corp inert şi fără vlagă. Şi plecă în fugă. îşi spunea el deodată. — Bine. dar acum nu-şi mai amintea ci. asemenea focului şi asemenea copilăriei şi refugiului matern. întrucît (aşa cum spunea Bruno. Şi el (Martin). de parcă ar fi dormit în fundul unui ocean de plumb lichid. cînd oare avusese o mamă? Şi. fără ţel. Am vrut să spun că-1 iubeşti. Martin se simţi cufundat ca într-un somn nesfîrşit. cînd fulgerele şi tunetele spintecă norii. spuse: — Martin. Alejandra se îndîrji şi în ochi i se ivi iar scăpărarea aceea din cele mai rele momente ale ei. îi spuse cu o voce plină de ură şi mînie: — M-ai urmărit! — Da! — ţipă el.. ca ale lui) şi. dar care se refereau probabil la omul care. după o vreme. spunîndu-şi că făptura aceea minunată venise din necunoscut şi acum se întorsese tot în necunoscut. se refugiază în peştera lui caldă şi familiară. Motiv pentru care. ' părea că plînge. în mijlocul furtunii. parcă voind să se sfîşie. — Dar de ce mă întrebi? — Fiindcă pentru mine e foarte important. neşansa noastră era că nu izbutisem încă Sa făurim o naţiune. refugiul luminos şi tandru.__imbecilule. căminul. pe deasupra. pe cînd lumea care-i dăduse naştere în231 ^B cepuse să trosnească din toate încheieturile şi apoi se prăbuşise. printre mîinile întredeschise: . Martin. negru. fără copacii cu care te-ai obişnuit. un instabil. ci într-un loc al rupturilor. apăsător. era ca şi cum tu şi cu el aţi fi format ceva aparte. Şi o auzi ţipînd. fără lacrimi. De aceea la noi totul pare mai trecător şi mai fragil. singurătatea era mai profundă printre străini. în Mexico sau în Cuzco — pietrele milenare. Şi a sta în străinătate era la fel de trist ca faptul de a locui într-un hotel anonim şi indiferent: fără amintiri. focul. în felul ei. patria aceea părea atît de neospitalieră. Căci aici (spunea el) nu sîntem nici în Europa. din clipa în care auzi cuvintele acelea teribile ale Alejandrei. se gîndi Martin cu o durere sfîşietoare. XXV Ca şi cum bubuitul unei tobe ar fi dat semnalul să pogoare ceţurile. de aceea. poate nu m-am exprimat eu cum trebuie. fără copilărie şi fără stafii: pentru că patria era copilăria şi. — E singura întrebare pe care ţi-o pun. şi pentru că ţi-a părut rău că-i rostiseşi numele. ca şi cum ar fi stat sub cerul liber pe vreme de furtună). zgîlţî-indu-1. simţea asta fizic. — Dar te înşeli. — Şi de ce e important? — Pentru că am ajuns la concluzia că tu îl iubeşti pe bărbatul acela.

păzea şi înteţea focul. Ieşiră. îmbulzindu-se pe brînci în clădiri. care stătea lîngă Martin. Intrară buluc. Văzu un agent de poliţie care contempla spectacolul şi-1 rugă să-1 ajute să scoată statuia din Biserică. 233 — Ticăloşilor! — ţipă iar femeia. împietrită şi fanatică. unii fugeau. — E o nebună. — Te ajut eu — se oferi el. — Haide. Urlau. aproape interiorizată. Afară continua să plouă. icoane şi bănci. tot ce gîndea. de îndată ce trecuseră avioanele. gonind nebuneşte într-acolo. Şi peste tot oameni alergînd. Apoi explozia bombelor. o patrie nesigură şi enigmatică. Şi. Turnară benzină şi lemnul începu să ardă furios în rafalele îngheţate. într-una din zilele acelea fără noimă. Gura. Burniţa cădea rece şi indiferentă. Tîrîră nişte bănci lîngă uşile bisericii şi vîlvătaia se înteţi. avea un cămin clădit pe gunoi şi zădărnicie. croindu-şi . dar ea înainta apărîndu-se şi repetînd necontenit „ticăloşilor". alţii se refugiară în gangurile din faţă. scot nişte parale pe ea — răspunse tînărul. curioşi. Celălalt lăsă jos statuia şi. în mînă cu un sfeşnic de bronz Pe care îl mînuia ca pe un baston. — Bine. vorbind nervos. singur. nici patrie. cu un par lung în mînă. singurele cuvinte pe care le simţi şi le gîndi limpede. se auziră focuri de armă. nu avea nici casă. Alţii tîrau pe stradă scăunele pentru rugăciune. dar care exprimau. Femeia blondă înainta cu sacoşa în mînă. tîra după ea o sacoşa plină cu icoane şi obiecte de cult. la picioarele băiatului. Şi ploaia începu să cadă liniştit peste un oraş speriat şi minat de zvonuri. 232 XXVII Singurătatea era lugubră şi în timpul nopţii incendiile împrăştiau o lumină sinistră pe cerul plumburiu. — Nu te amesteca în toate astea. Se afla în faţa Bisericii. cu statuia deasupra capului. ca la un carnaval al nebunilor. Asta în vreme ce alţii. o să mergeţi cu toţii în iad. lăsaţi-o — strigară mai mulţi. printre ţipete nelămurite şi imaginea ameţitoare a avioanelor în zbor razant pe deasupra zgîrie-norilor. puştiule — îi spuse poliţistul. se agăţase de Alejandra. privindu-1 furios. oaia Domnului! — strigă lumea. Aşa că se simţea singur. ~~ Ticăloşilor! — ţipa ea. şi iar dădeau fuga înăuntru. Dar era ca şi cum ar fi căutat adăpost într-o peşteră din adîncul căreia ar fi ţîşnit dintr-o dată nişte fiare sălbatice. strigă „dă-mi-o mie! n-o arunca în foc!" — Ce vrei? — se răsti celălalt. Se auzea răpăitul unei tobe mari. ca într-un cuptor imens. Dar ea înainta mereu şi repeta „ticăloşilor". sau arătau cu mîna întinsă înspre o direcţie nelămurită. fără îndoială. un altul îi strigă măscări. răpăitul mitralierelor şi al tunurilor antiaeriene. cu părul vîlvoi. printre camioane încărcate cu muncitori. XXVI Şi deodată. clătinînd din cap. Căută ajutor. lipiţi doar de pereţi (ca şi cum ar fi fost vorba de o simplă ploaie). Apoi veni noaptea. — N-o arde. apuc-o de picioare — îi ceru tînărul muncitor. Un tînăr o pipăi obscen. pe cînd pe cer vuiau avioane cu reacţie şi lumea ţipa Piaţa Mayo. lipiţi de pereţi. Brusc. cu o voce răguşită şi seacă. benzina pe care o aruncaseră peste uşi luă foc. spuse cineva. Apoi tîrî afară bănci şi icoane. pînă cînd se întorceau avioanele. Cineva înşfacă în braţe o statuie a Fecioarei şi se duse să o arunce în flăcări. Un altul. tîrît de nişte oameni înnebuniţi şi dezorientaţi. se simţi tîrît de oameni care alergau. lăsaţi-o să treacă — strigă lumea. un tînăr muncitor. O femeie cu trăsături de indiană. înainta ţinînd într-o mînă sacoşa şi în cealaltă sfeşnicul cu care se apăra. singur. nebuno! — ţipau ceilalţi. ca un naufragiat în noapte. O femeie blonda şi înaltă. io dădu. Sau. ceea ce era şi mai rău. Unii aveau revolvere şi pistoale. fascinaţi de foc şi de panică.dorea ceva puternic şi absolut de care să se agate în pragul catastrofei şi o peşteră caldă în care să se refugieze. priveau în sus. Fecioara era acum pe jos. cu înfăţişare de indian. uluiţi sau curioşi. „Ăştia-s din Alianţă". ieşind apoi afară. dar incendiul creştea în straua Şi torul trosnea din pricina benzinei şi a apei. cu urlete. — E nebună. Martin se apropie.

în lumina vîlvătăilor. Ajunseră. Se înălţau vîlvătăi uriaşe: ardeau hîrtiile. Se temea. Ploua mai tare şi tînărul simţi cum coroana înstelată i se înfigea în obraz. moloz. Taraful cînta: Fetiţei lui Gonzale îi plac bananele. Se stîrni panică. — Cum? — ţipă femeia înnebunită. Blonda dispăru din partea iluminată de flăcări. aruncau după ea cu tăciuni aprinşi şi rîdeau.. Am scos-o din biserică. Se auzi o muzică veselă de carnaval: băieţii care alcătuiau taraful dădură ocol pilcului de case: Taraful lui Chanta Cuatro vine să vă chite. şi răsucirile în mijlocul vîlvătăilor. Unii spuneau: „Sînt din Alianţă. vîlvătaia continua să crească. Cineva cînta la un ţimbal." Unii linişteau lumea. — Veniţi. zise — o s-o ducem acasă. Un bărbat.. Strălucirea roşietică era din ce în ce mai slabă şi pînă la urmă predomină noaptea. băieţi!" în mijlocul străzii. ca să n-o mai tîrască. cine erau.. Tînărul şi Martin se aplecară să ridice Fecioara. Apoi voi să le ajute. — Un rănit — zise lumea. — E Fecioara celor Năpăstuiţi — zise tînărul. Femeia mergea înainte şi un bărbat se luase după ei.. bătînd mereu tactul cu făcliile aurii. care tocmai sosise. noi doi sîntem de ajuns. purtînd o pălărie cu boruri late. oacheş. îl privi cum se îndepărtează. spre Callao. — Las-o! — strigă bărbatul. aşteptaţi — îi opri femeia. doamnă — o îndemnă tînărul care scosese Fecioara din biserică. — Bine. nu ştia cum să se mişte printre mobilele de culoare închisă şi obiectele de artă. fără să lase din mîini picioarele statuii. bucăţi de pavaj. Alţii alergau sau strigau „vin. Şi apoi ţimbalul. Taraful se pregătea să se retragă: Taraful lui Chanta Cuatro acum pleacă de la voi. registrele. apoi îşi întoarse privirea spre Fecioara de la picioarele tînărului. Se auziră din nou împuşcături şi lumea o luă la fugă. Spuneţi-ne încotro s-o luăm. Femeia se apropie. pustie şi rece. Da. că vor să-i facă ceva. fluierături. dar bărbatul smuci o dată zdravăn statuia şi i-o smulse din mînă. între cei doi care se luptau între ei. — Ce vrei? — întrebă aceasta. Cineva spuse: „E de la Fundaţie". lăsaţi-i să treacă. — Veniţi. O luară pe Santa Fe. ca prostită. poate. părea că nu pricepe: era 0 peronistă. Mai aduceau încă icoane şi tablouri.. — Să veniţi. ţinînd în mîini crucifixe şi potire. îşi dezbrăcă pardesiul şi acoperi cu el statuia. Femeia păru că ezită.. Nu mai ştia nimic: totul era confuz. încercînd s-o pipăie. rîdea isteric şi azvîrlea cu pietre. doamnă — repetă acesta. îi strigă feroce şi hotărîtă: — Dă-mi-1! — Ce vrei? — o privi acesta dispreţuitor. Femeia. Un grup de tineri şi de femei aruncară în flăcări un confesional. vin!" sau „linişte. îi zise. şi o femeie. cîte o împuşcătură. — Nu. băteau tactul cu sfeşnice aurite. Femeia îl privi fără să priceapă. Băiatul ăsta a salvat-o de la foc. — Cine? Cine? — întrebară mai mulţi. Femeia se luă după bărbat şi apucă statuia de picioare. urcară cu ascensorul pînă la etajul al şaptelea. . 235 Ea se uită la căpşorul acela negru. Christul rămase o clipă în aer. transmiteau 234 cuvinte de ordine. Artaforii serveau de talgere: costumaţi în casule. Nu se ştia de unde veneau. strîmbăturile păreau şi mai fantastice. doamnă — spuse şi Martin. lăsaţi asta. — Luaţi-o.. intrară într-un apartament luxos şi Martin văzu că tînărul muncitor se simţea stînjenit: se uită timid şi ruşinat la o servitoare.. Femeia se apropie. — Dă-mi-1! — insistă femeia. Un bărbat tîra după el un Christ.drum prin gloata de tineri care spuneaţi tot soiul de porcării. Ploaia cădea liniştit şi în depărtare se auzeau strigăte izolate. Li se făcu loc să treacă. Apoi cîntară în cor: Dirijorului nostru îi plac măştile. — Lăsaţi — zise tînărul. Porniră. o noapte întunecoasă.

vorbi pe un ton normal: — Le-am luat ca să mă feresc de ploaie. Vreau să le păstrez. — Casulele — repetă femeia calm. te rog — stărui femeia. şi fără să-şi dea seama. Un pahar cu apă. — Şi ce vrei? — Ţi-o dau în schimbul casulelor. impasibilă şi somnambulă. cu un cuţit mare de bucătărie în mînă. spuse: Ai venit. — Casulele. Cineva. acum în tăcere: bărbaţii şi femeile se convertiseră în spectatori tăcuţi şi fascinaţi. femeia. dacă nu vrei să te pomeneşti cu un glonţ în burtă. din General Rodriguez. ca şi cum ar fi fost mistuit de flăcări. cînd o s-o reconstruiască. deci. — Aş vrea. se proţăpi în faţa bătrînului: — Da' dumneata cine eşti.__Bine. ploaia se mai potolise. dar celălalt luă umbrela şi nu-i răspunse. Bărbatul nu răspunse: îşi îndreptă ochii spre rug. . — Nu aveţi copii? Nu aveţi mamă? Bărbatul izbucni: — Ce nu mi te-i fi ducînd la curva de maică-ta. — Ce poftiţi? — întrebă omul. acuma hai să mergem — repetă femeia. înseamnă că eşti amtre cei care au fost de faţă cînd au dat foc bisericii. __Vrei să-mi dai casulele astea? — îl întrebă femeia. ca să pui întrebări? Cel cu casulele scoase şi el un pistol. privind de pe trotuarul din faţă. dar focul ardea necontenit. Privi în jur. Femeia cu cuţitul îl înjură şi-i vîntură cuţitul prin faţa ochilor. încăpăţînată. Femeia se îndepărtă cu casulele în mijlocul ţipetelor şi înjurăturilor. cu un calm de somnambul. Stau foarte departe. Bărbatul o privi şi. Brusc.. mai bine taci. Femeia cu cuţitul îi puse vîrful în coaste celei care făcuse propunerea. dacă vrei să mi le dai — stărui femeia. 236 îi aduse apă şi tînărul o bău. ca şi cum ar fi căutat ceva. Uită-te. ce doreşti. — murmură tînărul. pe neaşteptate.. calmă. mă rog. Dă-mi umbrela. — Nu sînteţi botezat? — întrebă iar femeia. Bărbatul se uită la mîner. Deodată îşi dădu seama că se vorbea. întoarse capul: era vin bătrîn cu tîm-PJele cărunte. Unul dintre ei avea nişte casule sub braţ. . în spatele femeii încăpăţînate. impasibilă şi dementă. într-un colţ. O femeie. se apropie de doamna impasibilă şi zise: — Vrei să-ţi băgăm casulele în fund? Femeia. pentru biserică. tinere? — întrebă femeia. Mînerul e de aur. Femeia cu cuţitul ţipă.Aşezară statuia în picioare. Ce-i fi vrînd să fac eu cu casulele? — Eşti un milog vîndut! — ţipă femeia cu cuţitul. — Bine — se hotărî bărbatul. asta voia. — Haideţi — spuse femeia — trebuie să ne întoarcem— Da — acceptă mecanic tînărul. furioasă: — Milogule! Vîndutule! — Da de ce-s eu vîndut — se miră acesta. — Ce e? — întrebă femeia. în General Rodriguez — o lămuri bărbatul. Ochii bărbatului nu se dezlipiră de rug dar (observă Martin) i se înăspriseră. — Nu sînteţi catolic? — întrebă femeia cu ură. care te-a fătat? — Eu sînt catolică — spuse femeia. 237 Un bărbat cu pălărie cu boruri late îşi descheie impermeabilul şi scoase un pistol. Vreau casulele pentru cînd o să se reconstruiască. parcă voind să se odihnească în linişte. Glacial. Tăcut. îl tentă pe bărbatul cu casulele: — Umbrela asta are minerul de aur — spuse. cu un gest plictisit. — Dă-mi casulele. bărbatul continua să-şi pironească ochii asupra rugului. — Ce e. băiatul îşi lipi capul ostenit şi stînjenit de Fecioară. cel cu casulele se întoarse furios spre ea: — Uite ce-i. Bărbatul nu-şi dezlipea ochii de la rug. dispreţuitor. şi-i repetă ce spusese mai înainte.

— Nu. Au fost o mie de morţi. — Intră — insistă femeia. __Şi eşti peronist? Tînărul îşi lăsă capul în jos.__£>a. — Cum? — întrebă femeia furioasă. Eu am crescut într-o cameră m care eram şapte copii şi părinţii. a acelora care. Hai să mergem-Femeia cu casulele ajunse la locul unde se aflau Martin şi tînărul peronist. — Nu. orbi. Unui prieten i-a retezat capul. ■Aşteaptă. Martin îşi repeta trei cuvinte: Alejandra. 238 __Aşteaptă — zise ea. Ea îl privi—. îşi spune în sinea lui ce tristeţe nemărginită. Băiatul aşteptă cu o demnitate respectuoasă. Eu şi vreo mie de tovarăşi. Şi simţind picăturile îngheţate pe faţă. XXVIII Umblă pe unde-1 purtară paşii ore în şir. cei care au dat foc bisericii sînt nişte zurbagii. mai adînc. aşteaptă! strigă doamna. doamnă — spuse băiatul — am să plec. Şi lui Martin i se păru din nou că tînărul. Apoi spuse: Noi sîntem săraci. Nu-s peronişti adevăraţi. O tăcere sinistră şi lumina muribundă. — Deci dumneata crezi că nu trebuie să fie bombardată Piaţa Mayo? Tînărul o privi surprins. Femeia îl privi aspru: — Cum poţi fi peronist? Nu vezi la ce atrocităţi se dedau? — Doamnă. — Şi dumneata? — întrebă femeia. In faţa mea. Şi de ce ai salvat-o pe Fecioara Năpăstuiţilor? — De unde să ştiu eu. tablourile şi porţelanurile. 239 Martin se îndreptă şi el spre uşă. aici nu e nimic de făcut. O însoţiră din nou pînă la casa din strada Esmeraida. burniţa dădeau acelui colţ din Buenos Aires un aer funest: . nu-s peronişti.Atunci cel cu pălăria cu boruri largi spuse: — Bine. — Ei. pe cînd altul. doamnă. doamnă. doamnă? — întrebă tînărul. doamnă. concentrat parcă asupra unei enigme nesfîrşite şi încîlcite. Stăteau departe. fără să răspundă. altuia i-a sfîşiat stomacul. — Nu pricepi că trebuie să sfîrşim o dată cu Peron? Cu ruşinea asta. Fernando. ridicînd capul. ce vină are Fecioara în toate astea? — în ce anume? — In bombardamentul din Piaţa Mayo. Tînărul îşi plecă iar capul.. mergînd fără ţintă. şi dumneata eşti ne_ ronist? Martin nu răspunse. privind prin fereastra aburită a unei cafenele murmură a dracului vreme. Nu mai aveţi nevoie de mine. — Cum? Cum? Sînt peronişti! — Nu. —JSram în Piaţa Mayo — spuse el. In faţa lui. în Belgrano. __ Şi cîţi ani ai? — Douăzeci. Şi apoi. sînt textili st — recunoscu tînărul. ■ Dar nu înţelegi că apăraţi un ticălos? Băiatul tăcu.Eşti muncitor — îi spuse. aşteaptă. privind obsedat drept înainte. Cădea o ploaie măruntă. mai ştiu eu în ce. Cerul întunecat şi rece era ca un simbol al sufletului lui. cu sprînce-nele încruntate. Ce tot îndrugi acolo? — Pot să plec. unei tovarăşe i-a smuls o bombă un picior. doamnă? Mie nu-mi place să văd arzînd bisericile. Se aşeză pe o bancă.. biserica rotundă părea că mai trăieşte groaza din timpul zilei. care privea din uşă fotoliile. cu degeneratul ăsta? Tînărul o privea mereu. Ieşi în noapte. temători. tîrîtă de vîntul de sud-est care (îsi spunea Bruno) adînceşte singurătatea şi tristeţea celor din Buenos Aires. era trist. aşteaptă — spuse femeia ca şi cum s-ar fi gîndit. ce mai zici? — insistă femeia. Deodată se trezi în Piaţa Inmaculada Concepcion. . băieţi.

Martin era ascuns de privirile ei-Şi. Mergeam şi auzeam clopoţelul care încerca să pătrundă m straturile cele mai adinei ale conştiinţei mele: îl auzeam dar nu-1 ascultam. si că acum trebuia să mă confrunt cu realitatea. mai că nu strigă: Alejandra traversa piaţa spre clădirea aceea veche. Apoi. zei ai şobolanilor şi ai cavernelor. Nu ştiu. temîn-du-se să nu fie văzut de fată la lumina zilei. mişc fascicolul şi văd lucruri şi mai îndepărtate: o fîntînă la fermă. ca în faţa unei primejdii neaşteptate şi perverse. pe strada San Martin. Martin îşi spuse că visa sau că era pradă unei halucinaţii: nu mai fusese niciodată în piaţa aceea mică din Buenos Aires. cînd conştiinţa mea a intrat din nou în torentul timpului. obosită şi melancolică. în faţa mea. Nu mai suna din clopoţel. oare. îmi amintesc perfect de începutul investigaţiei mele sistematice (întrucît pe cealaltă. dar şi cu înstrăinarea unui hipnotizat. 240 Ajunse în curînd la clădire şi. am rămas aşa cîteva clipe. zei ai întunericului. pe deasupra. parcă l-ar fi făcut să sune numai pentru mine. în întuneric. pe trotuarul din faţa Primăriei. cînd dintr-o dată am auzit un clopoţel. la ce i-ar fi folosit s-o vadă ieşind? Cu o tristeţe ce-i provoca o suferinţă fizică. Cînd. violenţi şi enigmatici zei ai somnului şi ai morţii! I Cînd. dar cine poate şti: poate că totul s-a întîmplat mai demult. cum aş putea s-o cunosc?). Şi. o după-amiază înăbuşitoare. Alejandra mergea în linie dreaptă ca şi cum ar fi urmat în somn un destin hotărît de forţe superioare. şi un fel de fascinaţie inexplicabilă îi ţinea privirea aţintită asupra acelui loc pe care îl vedea pentru întîia dată în viaţă. se îndreptă spre Cabildo. am . Erau prea multe coincidenţe si era normal ca pentru o clipă să creadă că totul era o halucinaţie sau un vis.era ca şi cum în clădirea aceea veche de lîngă biserică s-ar fi ascuns vreo enigmă înfricoşătoare şi de temut. Nemişcată. prostituate şi marinari. am văzut-o pe femeia oarbă care vindea acolo mărunţişuri. clipe care nu fac parte din timp ci sînt o fereastră spre eternitate. DARE DE SEAMĂ DESPRE ORBI O. a început povestea asta care acum se va sfîrşi prin asasinarea mea? Luciditatea mea feroce de acum e ca un far şi îmi pot proiecta un fascicol extrem de puternic spre vaste regiuni din memorie: văd chipuri. inconştientă. Şi apoi. dîndu-mi de ştire că o etapă din viaţa mea se încheiase. Poate că acolo. mai avea şi mersul acela de somnambulă. ca să mă trezească din somnul meu smintit. privindu-mă 245 cu toată faţa ei. unul din locurile acelea în care epiderma eului e exfrem de fină şi de o sensibilitate anormală: şi m-am trezit tresărind. Pentru o clipă. dar pătrunzător şi obsesiv. pielea îngheţată a unei reptile. dintr-un motiv pe care el nu-1 putea ghici. nimic conştient nu-1 făcuse să se îndrepte spre ea în noaptea aceea funestă. iar eu ca paralizat de o apariţie infernală dar glacială. mai adîn-că poate. nimic nu-1 putea face să prevadă o întâlnire atît de uluitoare. ai melancoliei şi ai sinuciderii! O. ai liliecilor şi ai libărcilor! O. păsări şi ochi pe care^jiţrăpung cu un cui. înainta cu hotărîrea. Era evident că nu vedea şi nu auzea nimic. O zi înnorată şi cenuşie. Pînă cînd. Ca Şi cum aş fi atins cu mîna. se trezea din sînul acelei nopţi halucinante. deodată. sunetul acela subţire. o deschise şi intră. înăuntru. ai incestului şi ai crimei. Dar lungile ore de aşteptare nu-i mai lăsară nici un dubiu: cea care intrase şi stătea acum acolo. Era o zi din vara anului 1947 şi treceam prin faţa Pieţei Mayo. la urma urmei. şobolani într-un pod. în vremurile foarte îndepărtate ale copilăriei mele. cu figura ei abstractă îndreptată spre mine. enigmatică şi aspră. apoi. în întuneric. era fără îndoială Alejandra. străzi din Buenos Aires sau din Alger. sub copaci. într-o epocă pe care acum nu mi-o mai amintesc. ce importanţă are? în schimb. păru să atingă o zonă sensibilă a eului meu. ca şi cum ar fi fost o stupidă etapă pregătitoare. îndreptîndu-se fără să ezite spre una din uşile acelea închise şi tăcute. Se iviră zorile şi Martin nu îndrăzni să mai aştepte. deodată. cu automatismul pe care îl observase de multe ori la ea. dar care acum i se părea mai puternic şi mai abstract. un clopoţel prin care cineva ar fi vrut parcă să mă trezească dintr-un somn milenar. Mergeam cu gîndurile aiurea. zei ai nopţii! O.

avînd şi convingerea că o să le îndur în continuare. poate. cu o forţă tot aht de mare şi de paradoxală ca aceea care în timpul coşmarurilor ne îmboldeşte spre oroare. ca o consecinţă a unei propagande lacrimogene şi demagogice. încă de copil. spre şi mai ma-rea nefericire a celor neavizaţi. ne hotărăsc destinul. Lucru ce se întîmplă mai ales cu secta orbilor care. Apoi. un bărbat care trecea prin vagoane cu o violenţă abia stăpînită. am reuşit să pătrund în incinta în care se agită o mulţime de fiinţe. avîndu-şi culcuşul în hrube. ne observă în permanenţă. propagate de instituţiile de binefacere. la Palermo: un bărbat destul de scund şi îndesat. cînd abia începusem să-mi schiţez ipoteza proprie despre pielea rece. căderea şi chiar şi moartea. pe măsură ce creşteam. că prin aceste cercetări mi-am confirmat ipoteza pe care. prin condiţia lor naturală ce-i înrudeşte cu animalele cu sînge rece şi piele lunecoasă. ne urmăresc. dar suficient de clare. în sfîrşit. mi-am făurit-o despre lumea orbilor şi că toate coşmarurile şi halucinaţiile din copilărie mi-au înlesnit primele revelaţii. lucrul mi se pare firesc. încetul cu încetul. ca nişte nă247 luciri fugare şi îndoielnice. ganguri vechi. Cu toate acestea îi supravegheam şi-i studiam pe orbi. Au trebuit să treacă mulţi ani pînă să pot trece peste baricadele exterioare. mă împotriveam mie însumi să o verific şi chiar să o enunţ. în parte. după ani de cercetări şi ameninţări. deşi eram convins de teoria mea. canale de scurgere. cînd eram mai tînăr şi mai puţin neîncrezător. o întreagă lume de fiinţe abominabile. într-o zi din toamna aceluiaşi an. înainte. Şi asta cu eficacitatea. oferind spre . ceea ce. încropite din interdicţii învăţate la şcoală şi din ziare. Ii îmi amintesc foarte bine de acel 14 iunie: era o zi rece şi ploioasă. fără îndoială din pricina orgoliului meu. ierarhia. fără ca cineva să ştie şi fără ca măcar să ajungă să bănuiască. în treacăt fie spus. faţă de acest soi de şantajişti morali. cele mai puternice. pentru cei ce cunosc ameninţările care apasă asupra celor ce vor să violeze marele secret. poduri. înşelaţi de Organizaţie. Mă interesase întotdeauna problema şi în diferite ocazii purtam discuţii despre originea. unde locurile comune încep să se destrame tot mai mult şi unde începi să bănui adevărul. Din ziua aceea am înţeles că nu puteam lăsa să mai treacă nici măcar o clipă şi că trebuia să încep eu însumi explorarea acelui univers tenebros. uitrezărind ici-colo. pentru că aceste prejudecăţi sentimentale care sînt demagogia emoţiilor mă împiedicau să trec peste baricadele ridicate de sectă. caverne. cu atît mai de netrecut cu cît sînt mai subtile şi mai invizibile. Eram în plină cercetare. Trecură mai multe luni. crăpături adînci. Baricade care te împiedică să pătrunzi pînă în suburbiile întunecoase. mine părăsite cu infiltrări liniştite de apă. apoi cu o precizie din ce în ce mai mare şi mai înspăimîntătoare. şi. rapiditatea şi misteriosul sistem de informaţii proprii dintotdeauna logiilor şi sectelor secrete. respectate de guvern şi de poliţie. puţuri secate. nu avu alt rezultat decît faptul că mi-a accentuat indignarea şi hotărî-rea de a-mi duce cercetările pînă la capăt. Pedepse 246 care. acestor logii şi secte ce se ramifică nevăzute printre oameni şi care. în enorme peşteri subterane. au în slujba lor bărbaţi şi femei normale: în parte. Aşa a început ultima etapă a vieţii mele. dar munca îmi era întîrziată de o inexplicabilă abulie despre care cred acum că era o formă falsă a spaimei în faţa necunoscutului. aveam impresia că le şi îndurasem în parte. în bună măsură. de doamne şi de învăţători. avu loc a doua întîlnire decisivă. Şi astfel. uneori la sute de metri adîncime. cum se poate deduce din informaţiile echivoce şi reticente ale speologilor şi ale căutătorilor de comori. dintre care orbii obişnuiţi nu sînt decît manifestarea lor cel mai puţin impresionantă. Pe atunci. fără îndoială. felul de viaţă şi condiţia lor zoologică. Urmăream comportarea unui orb care lucra în metrou. m-aş lăuda. am şi fost insultat prin scrisori şi prin viu grai de către membrii unor societăţi legate de lumea orbilor. se accentua repulsia mea faţă de aceşti uzurpatori. şi unele. extrem de robust şi foarte prost crescut. abundă în subterane. într-o formă din ce în ce mai înspăimîntătoare şi mai subtilă. Dacă aş fi ceva mai naiv. beciuri. la început în chip nelămurit. care. pînă cînd.plecat în goană. din teamă pentru pedepsele fizice şi metafizice despre care li se spune în şoaptă că le-ar avea de îndurat cei ce cutează să le cerceteze secretele. am pătruns în regiunile Werzise în care începe să domnească întunericul metafizic. morocănos. O să povestesc cum am obţinut acest privilegiu înspăimîn-tător şi cum.

rămîn. cu o teamă sacră. întrucît mă temeam să nu trezesc bănuielile sectei şi să nu fiu denunţat ca hoţ sau vreo altă nerozie de felul acesta în momentul cînd. Aşadar. Paşii îi răsunau surd şi. sau aproape numai noi. înainte ca trenul subteran să facă ultima cursă pînă la staţia Palermo. măcar că ar putea reprezenta un fel de hrană pentru molii sau alte gîngănii mărunte. 91 ceea ce e ciudat e că individului îi ajunge promisiunea. fie el nebun sau milionar. nu poate cumpăra o duzină pe zi. întrucît chiar ei. sînt păstrate în formidabile incinte de oţel. nu există nimic din lucrurile care îngăduie viaţa cotidiană a fiinţelor omeneşti. graba şi imensa mulţime ce se agită pe acolo în timpul orelor de slujbă. deci. cu infinite precauţii. căci în noaptea pustie de iarnă nu mai erau alţi trecători decît eu şi orbul. se poate descifra un fel de promisiune absurdă. deci. pentru că acolo nimeni nu locuieşte noaptea şi nici n-ar putea locui din pricina tăcerii care domneşte aici şi a înspăimîntătoarei singurătăţi a pereţilor templelor şi marilor pivniţe unde sînt păstrate comorile incredibile. dobîndeau o personalitate mai . pe care alte mulţimi le retrag de la alte ghişee. un fel de firmă a orbului. Deci. care nici măcar nu semnează cu mîna lui. Am făcut o grămadă de drumuri între Piaţa Mayo şi Palermo. m-am ţinut foarte aproape de orb şi. avînd în vedere auzul lor fin şi instinctul care îi avertizează de orice pericol ce le pîndeşte secretele. A trebuit să ajung la extrem cu precauţiunile. simbolice: căci e cu neputinţă ca cineva să trăiască din vînzarea reală a acestor balene. şi din pricina pustietăţii sacre care domneşte în aceste locuri în clipele cînd Banul se odihneşte. cu anumite precauţiuni. m-am hotărît să-1 urmăresc pe omul meu pînă la bîrlogul lui. mai pustii ca oricare altele. Aşa că l-am urmat la o distanţă prudentă. asta pe lîngă celebrul lui baston alb. dacă o citeşti cu multă atenţie. pentru mine. încercînd să mă fac nevăzut în staţiile terminus. după ştiinţa mea. Dar. în mijlocul tăcerii absolute care domneşte în cartierul Băncilor. Eram atent. Spuneam. prin care ^ alt domn promite că în schimbul acelei hîrtiuţe i se va în249 mîna purtătorului o anumită cantitate din hîrtiuţele murdare de care vorbeam: e. după ce am făcut în sfîrşit şi ultima cursă. în virtutea căreia un domn. mai curată dar şi mai extravagantă. deci. în cartierul Băncilor.vînzare balene în vreme ce-şi făcea loc printr-o masă compactă de oameni. cu fiece clipă. în cursul căreia mulţimi de oameni depun. şi toată lumea înţelege acest lucru. balenele sînt pur simbolice. invulnerabile pentru orice specie de fiinţe vii. avînd în vedere forfota extraordinară ce domneşte acolo ziua. odată despuiate de mulţimea frenetică a credincioşilor. de la 248 nu si jumătate. orbul înainta cu violenţă şi ură. orbul coborî si o luă spre ieşirea dinspre strada San Martin. sau măcar a şobolanilor şi a libărcilor. urmăriţi de coşmarurile unor dezastre financiare. cu pilule şi droguri. probabil prin contrast. un fel de navă pirat. învălmăşeala de nedescris. şi chiar şi aceste hîrtii. zgomotul. Tăcerea şi pustietatea aveau acea vigoare impresionantă pe care o au întotdeauna. dar nimeni. aproape sigur. care îl diferenţiază de ceilalţi muritori. în staţia terminus din Piaţa Mayo. se cred persoane realiste şi practice şi acceptă bucăţica aceea soioasă de hîrtie pe care. Cartier care în timpul nopţii e mult mai tăcut şi mai pustiu decît oricare altul. bucăţele de hîrtie cu proprietăţi magice. Proces cu totul fantastic şi magic. la desfăşurarea evenimentelor. că aceste cartiere. pe lună. o dată ce omul are nevoie de o pereche pe an sau. promite în numele statului să-i dea nu ştiu ce credinciosului. nu a cerut vreodată ca promisiunea să fie ţinută. pentru a-mi confirma o dată pentru totdeauna teoriile. O dată ce ultimii funcţionari şi administratori au plecat. Prin mulţimea aceasta. chiar în acel 14 iunie. ceva ca un fel de nebunie la pătrat Şi toate acestea reprezintă un Ceva pe care nimeni nu 1-a vă-zut vreodată şi despre care se zice că ar fi depozitat Undeva mai ales în Statele Unite. poate. fiecare zi conta enorm. Şi faptul că îrj toată povestea asta există ceva religios e dovedit înainte de toate de cuvinte ca astea: credit şi fiduciar. credincioşii. în schimbul acelui petic de hîrtie. şi ceea ce e şi mai surprinzător e că în °cul acestor hîrtiuţe murdare omului i se înmînează de obi-cei ° altă hîrtie. 7 O luarăm spre Cangallo. cum e şi logic. în care totul e simbolic şi cel mult reprezentat prin hîrtii. i-1 ofereau bieţii slujbaşi. în peşteri de Oţel. pentru că nimeni. La colţ coti spre Bajo. Pe cînd oamenii puternici ce controlează magia asta dorm zbuciumaţi. Apoi şi pentru simplul motiv că în aceste cartiere nu există alimente. ţinînd în cealaltă mînă micile balene de plastic. noaptea. din cauza extremei curăţenii păstrate în bastioanele nimicului. cu precauţiuni inverse. în timpul nopţii. o dată ce s-a terminat munca epuizantă şi fără sens în cursul căreia un amărît care cîştigă cinci mii de pesos pe lună mînuieşte cinci milioane. întinzînd mîna în care primea tributul pe care. l-am urmărit pe orb de-a lungul străzii Cangallo spre Bajo. dispus să-1 urmăresc pe individ pînă la capăt. Deci.

III Există o diferenţă fundamentală între oamenii care şi-au pierdut vederea din pricina vreunei boli sau a . Acum individul mergea cu o siguranţă înspăimîntătoare. La toate astea m-am gîndit fulgerător pe cînd mă luptam să mă smulg din ghearele lui. profesoare la şcolile secundare doamne respectabile. evident în aşteptare. Scîrbit (îi simţeam răsuflarea în faţă. am bîiguit ceva monosilabic. temîndu-mă să nu-1 pierd tocmai în clipa cînd aproape că aveam în mînă (aşa credeam eu atunci) o bună parte din secret. Cum făcuse. de un alt individ: mai întîi pe Bouchard. Totuşi. Am devenit şi mai prudent: erau clipe cînd credeam că orbul ar fi putut să-mi audă paşii şi chiar respiraţia agitată. totul te făcea să-i simţi ura şi o indignare neomenească. am negat înneUni t de disperare. cum era şi normal. în momentul acela nu l-am mai zărit. Atunci m-a înşfăcat de braţ cu o forţă supraomenească şi i-am simţit răsuflarea în faţă. mai rămînea doar ipoteza (de temut) că-şi dăduse seama că-1 urmăream şi voia să mă facă să-i pierd urma Sau. spre dreapta. M-ai urmărit! — spuse el cu voce joasă dar ca şi cum ar fi strigat. aproape în fugă (lucru ce ar fi părut grotesc dacă nu ar fi fost de groază) un individ cu baston alb şi cu buzunarul plin de balene era urmărit în tăcere. A acestor oameni pe care societatea îi numeşte Ne Văzători: în parte. spre marea pistă şi am putut intra. pentru că dacă ăsta i-ar fi fost planul încă de la început. braţul cu care mi-1 strîngea ca într-o menghină pe al meu. ^-um putuse să-şi dea seama? în ce moment? în ce fel? Era m Posibil de admis că şi-ar fi dat seama că-1 urmăream prin sursele fireşti ale unei fiinţe omeneşti. Dar ceea ce mă uimi şi făcu să-mi crească şi mai mult teama era faptul că o luase iarăşi spre stînga. aproaPe că am căzut leşinat de scîrbă şi de teamă. v-aţi înşelat". teamă pe care o încercam într-o măsură de nesuportat. spre Luna Park-Şi spun că mi se făcuse teamă pentru că nu era logic. Am coborît aşa pînă la Leandro Alem şi. şi din ce în ce mai hotărît. speriat. vocea. din teama ce determină multe dintre sectele religioase să nu numească niciodată Divinitatea în mod direct. avînd în vedere siguranţa şi rapiditatea care se mişca. . ceea ce era infinit mai rău. Nu numai din teamă. eu îl urmăream de la o distanţă de vreo cincizeci de paşi. Lumina era foarte slabă şi abia dacă îi puteam distinge trăsăturile. trebuia să fac să se creadă că urmărirea aceea fusese efectuată pur şi simplu cu scopul de a fura. poate. imboldul care te face să te apleci deasupra unei prăpăstii mă făcea să merg în spatele orbului. că încercase să-mi întindă o cursă. aproape sigur. spre nord. şi apoi. închipuindu-mi că episodul acela nocturn dezlănţuise împotriva mea cea mai itentă şi mai primejdioasă vigilenţă. îngrozitor! Orbul stătea lipit de perete. la mai mult de trei ani după aceea. felul cum gîfîia. dar toată atitudinea lui. cum văzusem că făcuse celălalt. îi miroseam pielea umedă). Aproape în fugă am ajuns la colţ şi am cotit brusc spre dreapta. Am iuţit cu disperare pasul. trebuia să fac să mi se piardă urma. atunci? 251 Poat2 complicii? Colaboratorii invizibili pe care secta i-a distribuit cu viclenie în toate părţile şi în poziţiile şi slujbele cele mai neaşteptate: dădace. agitat. am luat-o spre zona portului. în reduta orbilor. Aşa că. după ce am traversat bulevardul. nu avea nici un motiv ca. Trebuia să aştept luni şi. dar fără răgaz.secretă şi mai perversă. trezind josnica idee că nu ar fi cu adevărat orb. întrucît. i-am spus „domnule. bibliotecari. dintr-o falsă sensibilitate populară. după ce traversase bulevardul. N-am putut evita să ajungem faţă în faţă. după clădirea din Luna Park. să o ia spre dreap 250 gi cum ipoteza că se înşelase în privinţa drumului era cu totul inadmisibilă. ani. Am scăpat alergînd cît mă ţineau picioarele şi multă vreme nu am mai îndrăznit să-mi continui cercetările. ca şi cum am fi vrut să coborîm spre zona portului. dar şi. taxatori? Ghiceşte dacă poţi' Dar în acest fel în dimineaţa aceea se confirmase una din intuiţiile mele în privinţa sectei. în sfîrşit. ci şi din calcul. O altă întîmplare m-a condus.

descoperită la liceele din Statele Unite. Nu ştiu dacă. E de ajuns să amintim operaţia pe bază de marijuana şi cocaină. căutam galeriile şi le distrugeam cu furie: era catastrofa generală. 252 trolul viselor şi al coşmarurilor. Dacă. nu poate fi în toate părţile în acelaşi timp. sînt fapte. Pînă la urmă. goana. Uneori. în general. ceea ce e curios. de ghicitori în cărţi şi spiritişti: mulţi dintre ei. Sigur că cercetările mele s-au oprit la punctul de unde trebuiau să înceapă cu adevărat: la pragul de netrecut. Uneori e absent: trece în alte lumi? în alte lucruri? 6. P°i turnam apă cu furtunul: inundaţie. întrucît s-ar putea ca spiritele mai nevinovate să-şi mc hipuie că e doar vreo metaforă şi nu cruda realitate. ca artistul cu opera lui. Dumnezeu există. deschideam mari crăpături. cred că nici nu merită osteneala să demonstrez că în acest scop Secta are în slujba ei o întreagă armată de vrăjitori. înarmat cu un cion el. 7. cea mai mare parte. Supravie-A arele erau cuprinse de panică şi alergau în toate părţile. după cum se spune. dar unii au cu adevărat puteri supranaturale şi. mai devreme sau mai tîrziu. încă nu: mai e mult de spus despre puterile acestea inernale. putere de viaţă şi de moarte. pe care le-am văzut şi le-am suferit. Dumnezeu nu este omniprezent. în felul acesta am elaborat o serie de teorii. deşi n-am pătruns în locurile cele mai secrete. pentru că ideea că am fi conduşi de un Dumnezeu atotputernic. începînd să omor la nimereală gîngăniile. dar are accese de nebunie: aceste accese sînt existenţa noastră. organizaţia respectivă trebuie să dea socoteală. Se luptă cu materia. pentru a-i obliga apoi să rămînă în slujba lor în mod necondiţionat şi absolut. în ceea ce priveşte dominarea pe calea viselor. şi deci Lumea. în orice caz. atunci Secta stăpîneşte pămîntul şi făpturile. Dumnezeu există. a ouălor. încît credeam că nici măcar nu merită să fie luată în serios. despre monştrii de acolo şi de-spre mijloacele de care se folosesc pentru a domina universul-Am aflat astfel că această hegemonie se obţine şi se menţine (în afară de folosirea obişnuitei sensibilităţi lacrimogene) ^ scrisori anonime. încercările lor de a ieşi la suprafaţă. pînă una alta. boală sau tortură. pentru asigurarea securităţii reginelor etc. de vraci. Cînd am ajuns la epoca bandei de tîlhari stabilisem deja următoarele posibilităţi: 1. Odată învins. de unde conduc Secta. Din°tcieauna m-a preocupat problema răului. dar. Celelalte. încă de pe cînd a m mic şi mă aşezam lîngă un furnicar. Dar să ne întoarcem la diferenţe. dar uneori doarme: coşmarurile lui sînt existenţa noastră. prin micile învăţătoare sau prin inchizitori. izbuteşte să fie un Goya. Dumnezeu e un biet amărît. e un dezastru. asta ar fi teorie sau speranţă. Ba. atotştiutor şi bun mi se părea atît de contradictorie. prin intrigi. dar. sînt pur şi simplu nişte şarlatani. Dumnezeu există şi este un ticălos. avînd de rezolvat o problemă prea complicată pentru puterile lui. e clar că tot universul stă sub puterea ei absolută. prin mistificare sau prin scrisori anonime. 3. Acestei diferenţe îi datorez faptul că am pătruns pînă la urmă în ascunzişurile lor. pentru a domina mai bine lumea ce-i înconjoară. ordinele şi contraordinele pentru salvarea depozitelor de alimente. Dumnezeu a fost învins în Epoca Preistorică de Principele întunericului. prefăcut în . în faţa a ceea ce am putea numi Puterea Luminoasă. răscoleam totul cu un par. 2. îmi imaginam scen 253 nele ce se petreceau înăuntru. Dumnezeu stăpîneşte cerul. în ultimă instanţă. Dumnezeu nu există. Apoi începeam să cuget la sensul existenţei şi să mă gîndesc la inundaţiile şi cutremurele noastre. întotdeauna reticente şi echivoce.vreunui accident şi cei care sînt orbi din naştere. a coşmarurilor şi a magiei negre. prin înşelăciune şi prin falsă compătimire. de lecuitori. unde băieţii şi fetele erau corupţi de ei de la vîrsta de unsprezece sau doisprezece ani. prin somnambulism şi in vînzarea drogurilor.Din acest soi de suburbie abia dacă am izbutit să am veşti. 4. ~~ 5. marii şi necunoscuţii ierarhi. care se exercită prin ciumă sau revoluţie. în anumite momente. obişnuiesc să ascundă aceste puteri sub masca unui anumit şarlatanism. de ghicitoare de cartier. prin răspîndirea molimelor. Nu sînt teolog şi nu cred că aceste puteri infernale pot fi explicate în vreo Teodicee întortocheată.

în schimb. lumea materială a fost creată de un demon numit Jehova. încît mai că mi-ar veni să rîd dacă n-aş fUtăpînit de teamă. Să vedem mecanismul: după gnostici. dar pînă la urmă îl trimite pe Fiul său. Şi se poate spune că. pentru a studia anumite reacţii ale intelectualităţii de cartier. Dar să revenim o dată la diferenţele de care voream. IV . de care m-am folosit vreme de cîteva luni. Au fost nimiciţi şi împrăştiaţi. a trebuit să-i explic că unicul mod de a menţine pacea între fiinţele omeneşti era ignorarea reciprocă şi necunoaşterea. aproape întotdeauna. Mai tîrziu am constatat că unele dintre ele fuseseră convingeri ferme ale oamenilor. localităţi întregi au fost decimate şi risi-Z'te Din China pînă în Spania religiile de stat (creştine sau azdeiste) au curăţat lumea de orice intenţie de dezvăluire ecretului. s-a întors în iad. în parte prin acelaşi procedeu de mimetism care îi transformă pe evrei în mijlocul unei rase care îi urăşte sau îi dispreţuieşte. O învăţătoare.aşa-zisul diavol. în loc să fie împotriva fasciştilor: fiindcă miturile sînt mai puternice decît faptele care încearcă să le distrugă. care susţineau că Jehova era Diavolul şi că prin Isus începe o nouă eră. întrucît tuturor ne este destul de egal ce se întîmplă cu lucrurile care nu ne interesează. în felul acesta (şi într-o formă mai mult sau mai puţin asemănătoare. fireşte. şi-a pierdut îndoit prestigiul. credea. arşi pe rug de Inchiziţie. avea cauze similare celor care provoacă ura dintre ţările vecine sau diiar dintre conaţionali: se ştie doar că războaiele cele mai pustiitoare sînt cele civile. spifl" 254 ati jupuiţi de vii. cînd sînt în stare să facă ceea ce fac în general. şi mitul în-vătămîntului primar. ca şi pentru mahomedani. Concluzia mea mi se pare evidentă: stăpîneşte mai departe Principele întunericului. să izbăvească lumea de învăţăturile false ale lui Moise. Se vede bine că e vorba de o dublă mistificare: în momentul în care marea înşelăciune slăbea. au devenit la rîndul lor noi izvoare ale min-riunii. că lichidarea analfabetismului va rezolva toate problemele omenirii: moment în care i-am amintit că poporul cel mai alfabetizat din lume era cel care crease lagărele de concentrare pentru tortura în masă şi arderea în crematorii a evreilor şi a catolicilor. mistificarea n-a fost dezvăluită. mai mult sau mai puţin. pentru că e de presupus că forţele care stăpînesc lumea nu s-or fi încurcat cu nişte fleacuri. Vreme de peste o mie de ani. Dar ceea ce e grav e că. întrucît. ci întărită. învins. Dumnezeul meu. care sălăşluieşte o vreme în trupul lui Iisus. oricît de fără sens şi de comic . mă vedeam obligat să-i explic ABC-ul condiţiei umane. cu toate că. Să vedem mai departe: Mahomed credea. Rezultatul era. Sigur că nou-veniţii cîştigă cu timpul multe din atributele speciei. pentru ca în acest fel. chiar şi atunci cînd unele secte nu au utut fi anihilate. acum. şi-au tins scopul. Şi astfel. de ce m-ai părăsit?" Şi cînd romanii şi evreii îşi bat joc de Iisus. pe vremea aceea aşa credeam. o dată ce i se atribuie universul acesta prăpădit. părăsin-du-1 în Săptămîna patimilor. Oare cărui lucru s-o fi datorînd acest fenomen? La început am crezut că. acestei amărîte care fusese educată sub supravegherea unor distinse profesoare şi care credea. că ura şi războaiele dintre oameni se datorau necunoaşterii reciproce şi ignoranţei tuturor. şi e de ajuns să amintim de războaiele civile din Argentina din secolul trecut sau de războiul spaniol. amărîţii ăştia o consolidau. singurele condiţii în care aceste gîngănii sînt relativ blajine şi drepte. ura pe care orbii o nutresc faţă de cei care văd e întrecută de ura lor faţă de orbii venetici. Mai întîi de toate există o inegalitate esenţială între orbii naştere şi cei care şi-au pierdut vederea în urma unei 255 boli sau a unui accident. Multă vreme Zeitatea supremă îl lasă să facă ce vrea pe pămînt. îşi bat joc de un fel de stafie. Deoarece. aşa cum s-a întîmplat cu mahomedanismul. Căci pentru sectele creştine. dacă Principele întunericului a domnit pînă la Iisus (sau pînă la Mahomed). bieţi amărîţi sau genii au fost în egală măsură chinuiţi. E_aţît de limpede. indignată împotriva mea. Norma Gladys Pugliese. mai ales ipoteza Demonului triumfător. altfel. bărbaţi cutezători şi lucizi au fost nevoiţi să înfrunte moartea şi tortura pentru că dezvăluiseră secretul. ar fi de neexplicat faimosul strigăt: „Dumnezeul meu. că Iisus era o simplă fiinţă omenească şi că Fiul lui Dumnezeu coborîse în el o dată cu botezul. ca unii dintre gnostici. Şi această guvernare se exercită prin ^ecta Sacră a Orbilor. aşa s-a întîmplat şi cu celelalte secte răzvrătite). şi asta e ceva ciudat. într-un anumit sens. poate. Nu eu născocisem toate aceste posibilităţi. Pentru că. Cu cîteva cărţi de istorie şi cu rubrica judiciară a ziarelor de seară în mînă. că se ridica de pe pat.

ce simbol? în fiecare seară mă culcam cu teama de acest vis. Atunci mă trezeam leoarcă de sudoare şi ţipînd. nu ştiu dacă visul a fost o prevestire a ceea ce mi s-a întîmplat mai tîrziu. descoperă totuşi. o dată ce aplicăm concepte şi judecăţi de valoare omeneşti la nişte fiinţe care nu pot fi măsurate cu noi. după ce priveam aştep-tînd speriat umbra peretelui. Pînă cînd vedeam că umbra începe să se mişte lent dar perceptibil. E inutil să mai spun că nu era vorba de deplasarea obişnuită a umbrei din cauza soarelui: era ALTCEVA. încercînd să pătrund sensul gesturilor lui. şi dacă umbra începe să se mişte. Am un metru şaptezeci şi opt. rostea din nou cuvintele acelea ciudate şi. mai tîrziU/ cînd am cunoscut şi am studiat mai bine Secta. trebuia să aibă un sens ascuns şi că. pînă la urmă. m-am născut la 24 iu-me 1911 în Căpitan Olmos. unde numai după multă vreme şi nu de bunăvoie sînt admişi cei care. Dar în lumea oamenilor nimic nu este întîmplător. trădătoare şi necredincioase. uimiţi. influenţează şi faptul că le sînt surprinse secretele de către oameni care pînă cu o zi înainte fuseseră victimele lor ignorante şi obiectul actelor lor celor mai neomenoase. avem tot atîtea posibilităţi de a înţelege universul orbilor ca şi pe cel al pisicilor sau al şerpilor. în schimb. Şi în fiecare dimineaţă. aristocratice. a rezistat şi va rezista în Argentina la toate satirele şi demonstraţiile. Dar. m-am gînd» că ceea ce era hotărîtor în această ură a orbilor împotriva veneticilor era orgoliul de castă şi. Şi deodată. aproape ca toate visele. revenind la problema care ne interesează. cînd mă trezeam. nu sînt siguri si căliţi cum îşi închipuiau şi pentru că. al cuvintelor pe care le murmura. am ochii cenu-şiu-verzui. In cuvintele lui se ghicea o sobră dar înspăi-mîntătoare aşteptare. dar. Visul acesta m-a chinuit ani de zile. întîia oară mi s-a întîmplat cu am în urmă. care deşi nu au nici cea mai mică şansă de a se întoarce în lumea lor originară. în definitiv. Martori incomozi. V Am să povestesc acum cum a intrat în joc tipografi Celestino Iglesias şi cum am ajuns pe pista cea mare. Semne particulare: nici unul. datorită marii lor averi şi prin căsătoria copiilor lor ajung în straturile privilegiate: există un fel de dispreţ subtil. ideile şi sentimentele acelora pe care îi crezuseră culmea năpăstuirii. 257 care poartă numele străbunicului meu. era prevestirea neîndoielnică a unui lucru ce trebuia să mi se întîmple odată şi odată. toate acestea nu sînt decît o analiză şi. cîntăresc în jur de 70 de kilograme. nu ştiu ce se poate întîmpla. Ei. resentimen256 tul împotriva celor care încearcă. venea iarăşi clipa aceea de groază: îl vedeam pe băiat. toate aceste concepte au o valoare relativă. Am avut brusc reve258 latia că realitatea putea începe să se deformeze dacă nu-mi concentram toată voinţa ca s-o menţin . poate din pricină că simt că prin această lentă dar sigură invazie. în alte nopţi. încep astfel să trăiască o paradoxală senzaţie de inferioritate. Mă numesc Fernando Vidai Olmos. în acest caz. dar mai tîrziu acest dispreţ se amestecă încetul cu încetul cu un resentiment crescînd. îmi spunea: mă uit la umbra peretelui ăstuia pe pămînt. ce prevestire. Aş putea fi întrebat de ce naiba fac descrierea asta de stare civilă. Există un vis pe care l-am visat de mai multe ori în copilărie: vedeam un copil (şi curios e că eu eram copilul acela. chiar şi pînă la elementul grotesc sau la faptul că zeii greci îşi puneau coarne. vedeam iar peretele şi umbra. dar mă vedeam şi mă observam ca şi cum ar fi fost un altul) care se dăruia liniştit unui joc iar eu nu izbuteam să-1 pricep. drept consecinţă. asta tot aşa cum oamenilor le este imposibil să-şi închipuie zei care să nu aibă anumite caracteristici omeneşti. privindu-mă grav. Şi în momentul acela începeam să mă uit şi eu cu groază la umbră. Fără îndoială. vedeam că începe să se mişte şi să se deformeze. copilul mă privea din nou grav. Şi aşa se face că începeam să o privesc şi eu cu îngrijorare. Mă trezeam leoarcă de sudoare şi ţipînd. înţelegînd că. Oare ce însemnau toate astea. uar înainte de asta vreau să vă spun cine sînt eu. ceea ce e mai rău. îl priveam cu atenţie. sau dacă a fost un început simbolic. fiindcă la iei se întîmplă şi în clasele de sus ale societăţii. în sfîrşit. La o adică. părul lins şi cărunt.ar putea să pară. al privirilor. cmd aveam mai puţin de douăzeci de ani şi conduceam o bandă de tîlhari (am să văd mai tîrziu dacă o să povestesc ceva despre experienţa aceea). bine. să pătrundă în casta respectivă. Desigur că asta nu e specific orbilor. Spunem: pisicile sînt independente. de fapt. cu ce mă ocup eu. un sat din provincia Buenos Aires. şi într-o anumită măsură reuşesc. o analiză cu cuvinte şi cu concepte valabile pentru noi. răsuflăm uşurat că mai scăpasem o dată de primejdie.

oricît m-aş fi străduit. să meargă la război. printr-un efort imens. de idei. cunoscînd simptomele. pîna la urmă spre vechi şi obscure regiuni zoologice: o amintire începe să se ridice. încep să se transform6 260 î tr-un gust acid sau respingător. Din nefericire. cîntat la pian. Şi. Asta era: parcă rn-aş fi văzut silit să ancorez realitatea. cu oroare. tensiunile. înaintează ca nişte pseudopode tăcute. pînă la urmă. din toate părţile): o faţă începea să se tumefieze. menţinînd într-o fiinţă structura acelui „ceva" care este Fernando Vidai şi nu poştaşul sau măcelarul. Asemenea copilului din vis. căci propriul meu eu începea dintro dată să se deformeze. izbuteam să menţin lumea la locul ei şi în forma ei. extrem de subţire dar miraculos de unitar. de sentimente. vigilentă Şi energică. Dintr-o dată simţeam că începe fărîma-rea şi apoi dezagregarea. dar acum. există vreun fir. dar era ca şi cum barca ar fi fost făcută din mai multe bucăţi şi ar fi trebuit. în ciuda tuturor acestora. să îndure dezastre. din fericire singur. Am simţit un fel de ameţeală. să le leg pe toate şi apoi să arunc o ancoră enormă pentru ca să nu pornească totul în derivă. mă vedea concentrîndu-mă. amintiri dominate de noul eu si de noul trup. să se deterioreze din punct de vedere spiritual. lumea în care trăiam ar fi început să se mişte. am izbutit să ies la suprafaţă şi am început să leg frînturile de realitate care păreau că au de gînd s-o ia în derivă. în continuare. realitatea începea să se dezagrege în-cet-încet. tot aşa cum păstrăm în noi vestigii de peşte sau de reptilă. şi stomacul mi se contractă în senzaţii de vomă. Dar. şi credea că înnebunesc. prin vîrstă. îmi adunam toate puterile privind acest soi de umbră care este realitatea ce ne înconjoară. ca să mă odihnesc. apoi se transformă in ţi pete şi gemete. să aibă iluzii. totuşi. să se întindă. Dar ceea ce era mai rău nu se întîmpla în jurul meu ci în sinea mea. ca o garanţie că sînt „ceva". dar gata să se trezească şi să iasă la iveală cînd forţele. de aceea. şi forţe enorme ar fi tras-o de extremităţi (din Siria. Oricum. în clopote ce m asurzesc şi. Deodată doream să fiu închis într-un balamuc. prin statură. mulţumită acelui efort. Ca şi cum acolo cineva poate să spună (şi cu siguranţă că zice): acum n-au decît să se descarce. apoi în vaiete îngrozitoare. alte sentimente vor suferi metamorfoze analoge. întins pe pat). am văzut. in timpul copilăriei. care menţine unitatea eului dincolo de toate aceste schimbări şi catastrofe? Nu ştiu cum or fi alţii. acelaşi nume: Fernando Vidai. să se degradeze. mtr-o parte se umfla un glob. către alte regiuni ale speciei şi. să se transforme. mai întîi. oare. să se metamorfozeze. episodul s-a repetat şi uneori cu şi mai mare forţă. ci începeam de îndată să lupt din toate puterile. devine apoi o muzică din ce în ce mai stranie şi mai nebunească. fără să înţeleagă că era invers. să-şi schimbe ideile şi sentimentele şi să poarte. să se deformeze. Ştiu doar că în mine această identitate se pierde deodată şi că deformarea eului ajunge brusc la dimensiuni enorme: întinse regiuni ale spiritului meu încep să se umfle (uneori aproape că-mi simt presiunea fizică a trupului. Lumea nu înţelegea ce se petrecea cu mine. ceea ce e şi mai ciudat. în virtutea vreunui cataclism. alte amintiri. mai ales în cap). să piardă orice sens.stabilă. în vreme ce alte zgomote. să se deformeze. atentă. Un fel de ancoră. ceva bine definit: nu numai prin culoarea ochilor. Mă cheamă Fernando Vidai Olmos şi aceste trei cuvinte sînt ca o pecete. momentele acelea mă înspăimîntau: şi mă chinuia nevoia de a-mi menţine mintea trează. încetul cu încetul va înceta să fie acel zurri" zet din Dansul libelulelor. mi-am pierdut cunoştinţa şi m-am cufundat în haos dar. ce anume poate să împiedice ca în acest trup înscris în livretul meu militar să sălăşluiască dintr-o dată. umbră a vreunei structuri sau a unui perete pe care nu ne e dat să-1 vedem. un mănunchi de amintiri. cu privirea fixă şi înstrăinată. sufletul portarului sau spiritul lui Sade? Există. Şi deodată (eram în camera mea din Avellaneda. ochii se împreunau încet-încet. mai întîi încet şi apoi brusc. Are vreun sens? Ori o fi adevărat că. pe cînd o grimasă oribilă desfigura obrazul. pe care l-am auzit într-o noapte. că umbra începea să se mişte şi că visul de altădată începea să devină realitate. Dar uneori. ci prin ceva mai profund. Mă temeam cg la un moment dat. ca şi cum ar fi fost din cauciuc. de natură spirituală. sîrmele şi şuruburile care ţin strîns eul de acum se moaie şi . oarbe şi tăcute. nu mai stăteam în expectativă ca prima oară. din centrul Pămîntului. gura creştea pînă plesnea. prin ziua de naştere şi prin părinţi (adică prin datele care apar în actele de identitate). ca şi cum din auz ar fi eCUt în gîtlej. pentru că. uneori cred că credinţa în reincarnare e adevărată şi că în coltisoarele cele mai ascunse ale fiinţei noastre dorm amintiri ale fiinţelor de dinaintea noastră. vreo legătură inviolabilă între trupul şi sufletul meu? întotdeauna mi s-a părut uluitor faptul că cineva poate să crească. pentru că acolo nimeni nu are obligaţia 259 să menţină realitatea aşa cum se pretinde că e. exact invers.

care nu numai că e oribil (ceea ce . Drept care învăţă. Iată. L-am văzut pentru întîia dată într-un centru anarhist din Avellaneda. dar văd că nu mi se supune. Vă povestesc toate astea ca să mă înţelegeţi. întîlneai printre ei tot felul de aven--erj nihilişti şi. neputincios şi mut. ci tocmai din cauza ei. dar nu mi-ar mai aparţine anumite părţi din trup sau din sistemul care o transmite. fac un efort. care se numea Osvaldo R. relaţii cu multă lume. Nu în ciuda ei. iar fiarele şi animalele preistorice. Frecventam localurile anarhiste pentru 262 . Am făcut pasiuni. 5e^lncet. numit Zorile. îşi dobîndesc libertatea. cutremurări prevestind o nouă convulsie. De multe ori mi s-a întîmplat să fiu aşa. cu mari dificultăţi. Şe Poate produce orice calamitate. După părerea mea. din ce în ce mai tare. catastrofa reuşeşte să pună Pmire pe trupul şi. Am menţinut. aş Pnvi cum încep să se producă pe acel teritoriu străin mişcări « sPecte. care n-ar fi fost în stare să facă rău unei muşte: era pacifist. plin de adinei crăpături şi cu firele telefonice rupte. era vegetarian (din cauza faptului că îi repugna să trăiască din moartea unei fiinţe vii) şi nutrea fantastica speranţă că odată lumea va fi o comunitate plină de dragoste între oameni liberi. orice jaf sau tîlhărie. 261 Şi pentru că multe dintre episoadele pe care le voi povesti ar fi altfel de neînţeles şi de necrezut. devin deodată incontrolabile şi încep să ne stăpînească şi în unele coşmaruri ce se desfăşoară la lumina zilei. pot să ies din haos şi să-mi reorganizez lumea: voinţa mea e puternică atunci cînd funcţionează. ceea ce am şi făcut ai tîrziu. desigur: dar n-am simţit niciodată afecţiune pentru cineva şi nu cred ca cineva să fi simţit vreodată afecţiune pentru mine. nici un om cu mintea întreagă nu ar putea susţine că scopul acestor rînduri e să trezească simpatie pentru persoana mea. care sălăşluiesc în noi. chiar dacă aceste fapte aruncă o lumină neplăcută asupra propriei mele vieţi. în fine. în bună parte s-au întîmplat mulţumită acestei rupturi catastrofale din personalitatea mea. unei insituţii ce va crede că merită să continue cercetarea acestei lumi rămase pînă în prezent neexplorată. Şi unul dintre aceşti cunoscuţi. se limitează la FAPTELE ce mi s-au întîmplat. Pentru că Iglesias făcea parte din soiul acela de anarhişti blajini. Unul dintre aceşti indivizi. care se întîmplă în timpul nopţii. Am trăit experienţe îngrozitoare. un lucru neplăcut pe care-1 voi mărturisi. printr-un cuvînt atît de echivoc. L-am cunoscut pe Iglesias prin intermediul lui Podestâ: era ca şi cum un lup mi-ar fi prezentat un miel. După cele spuse. şi cu toate că nu toţi anarhiştii u cu pistolul în mînă. Ca atare. a fost împuşcat de roşii. cel puţin vrerea mea e să rămîn exact şi să nu mă las tîrît de sentimente de acest soi. aşa cum e şi normal. important pentru cele ce urmează. pînă la urmă. o bandă de tîlhari. în timpul războiului din Spania. cum se obişnuieşte să se spună.aveam deja ideea vagă de a organiza. dar „ceva" s-ar interpune între trupul şi voinţa mea. cu un an înainte de a fi împuşcat. Şau ca şi cum trupul mi-ar aparţine. Cel mai rău e cînd simt că eul meu se dezagregă şi în ceea ce priveşte voinţa. s-ar putea să fiu de multe ori stăpînit de patimă şi de ură. VI Această dare de seamă e destinată după moartea mea. Ca şi cum căile de comunicaţie dintre creierul şi braţul meu ar fi rupte.cedează dintr-o cauză necunoscută. acel tip de duşman al societăţii care -a atras întotdeauna. dar braţul refuză să se supună. mulţumită ei. Şi cu toate că. acest soi de aparat ortopedic. Această Lume Nouă va vorbi o singură limbă şi anume. Şau cînd e ca şi cum voinţa mi-ar aparţine încă. Dar. în aceeaşi perioadă pe Severino Di Giovanni. De exemplu: vreau să-mi mişc braţul. totuşi. întrucît ştiu că. ca un teritoriu devastat de un cutremur. cînd dormim. Dar atîta vreme cît voinţa mă mai ascultă simt o anumită siguranţă. pînă cînd. care vor coopera frăţeşte. care se apropie. în momentul cînd se pregătea să fugă din Spania pe o şalupă încărcată cu bani şi bijuterii. esperanto. a fost un spaniol uscăţiv şi taciturn pe nume Celes-tino Iglesias. drept dovadă a sincerităţii mele: nu am şi nu am avut niciodată prieteni. Şi în asemenea condiţii se poate în-lrnpla orice: nu mai există poliţie. participase la jefuirea băncii din San Martin şi. Şi aceste lucruri. Ca şi cum rupul meu ar aparţine altcuiva şi eu. meritul ei constă în absoluta-i obiectivitate: vreau să vorbesc despre experienţa mea aşa cum un explorator poate vorbi de expediţia lui în Amazonia sau în Africa Centrală. îl privesc. nu mai există armată. îmi concentrez toată atenţia asupra braţului. dar tocmai de aceea vreau să mă mărginesc la fapte. şi pe spiritul meu. acelaşi centru unde l-am cunoscut. în apropiere de portul Tarragona. Podestă. de exemplu. Am avut „cunoscuţi".

nu ar fi lucrul cel mai grav pentru o limbă universală), dar practic nici nu o vorbeşte nimeni (ceea ce, pentru o limbă universală, e catastrofal). Prin scrisori pe care le scria cu greu, scoţînd limba de efort, era în relaţii cu cei cinci sute de oameni care gîndeau ca el în restul universului. Un lucru ciudat şi frecvent printre anarhişti: o fiinţă angelică asemenea lui Iglesias putea, totuşi, să se ocupe cu falsificarea banilor. L-am văzut pentru a doua oară într-un subsol de pe strada Boedo, unde Osvaldo R. Podestâ avea toate cele trebuincioase pentru acest soi de operaţii şi unde Iglesias îndeplinea funcţii de încredere. Pe atunci avea vreo treizeci şi cinci de ani, era numai piele S1 os, foarte oacheş, mic de statură, uscăţiv, ca mulţi dintre spaniolii care parcă ar fi trăit pe un pămînt pîrjolit, aproape 'ară să mănînce, arşi de soarele nemilos al verii şi de frigul nem durător al iernii. Era generozitatea întruchipată, nu avea iciodată o centimă în buzunar (tot ce cîştiga, precum şi ba1 pe care îi falsifica erau pentru nevoile sindicatului şi penru ac tivităţile suspecte ale lui Podestă), mereu găzduia în
263

cămăruţa lui pe cîte unul din paraziţii pe care îi întîlneşti de obicei în cercurile anarhiste şi, deşi era incapabil să omoare o muscă, îşi petrecuse cea mai mare parte a vieţii prin închisorile din Spania şi din Argentina. Iglesias, aproape ca Norma Pugliese, credea că toate relele de pe pămînt se vor rezolva printr-un amestec între Ştiinţă şi Cunoaşterea Reciprocă Trebuia luptat împotriva Forţelor întunecate ce se opuneau de secole, triumfului Adevărului. Dar Progresul Ideilor era necontenit şi, mai devreme sau mai tîrziu, venirea Zorilor era inevitabilă. Pînă una alta, trebuia luptat împotriva forţelor organizate ale Statului, trebuia denunţată Impostura Clerului, trebuia subminată Armata şi promovată Educaţia Poporului. Se fondau biblioteci în care se găseau numai operele lui Bakunin şi Kropotkin, dar şi romanele lui Zola şi volumele lui Spencer şi Darwin, deoarece pînă şi teoria evoluţionistă li se părea subversivă şi o legătură stranie unea istoria Peştilor şi Marsupienelor cu Triumful Noilor Idei. Nn lipsea nici Energetica lui Oswald, acest soi de biblie termodinamică în care Dumnezeu era substituit printr-o fiinţă laică dar la fel de inexplicabilă, numită Energie, care, ca şi predecesorul ei, Dumnezeu, explica şi putea totul, cu avantajul că era legată de Progres şi de Locomotivă. Bărbaţii şi femeile care se întîlneau în aceste biblioteci se uneau apoi în căsătorii libere şi dădeau naştere unor copii cărora le puneau nume ca: Lumină, Libertate, Era Nouă sau Giordano Bruno. Copii care, cel mai adesea, în virtutea acelui mecanism ce-i face pe copii să se ridice împotriva părinţilor sau, în alte cazuri, pur şi simplu datorită complicatei şi, în general, dialecticei Scurgeri a Timpului, deveneau nişte burghezi getbeget, spărgători de grevă şi chiar persecutori feroci ai Mişcării, ca în cazul renumitului comisar Giordano Bruno Trenti. Nu l-am mai văzut pe Iglesias din momentul cînd a început războiul din Spania pentru că, la fel ca mulţi alţii, plecase să lupte sub steagul Federaţiei Anarhiste Iberice. In 1938 s-a re" fugiat în Franţa, unde fără îndoială că a avut prilejul să aprecieze sentimentele frăţeşti ale cetăţenilor din această ţară şi avantajele Vecinătăţii şi Cunoaşterii asupra Depărtării şi a [§" noranţei Reciproce. De acolo a reuşit pînă la urmă să se întoarcă în Argentina. Şi aşa l-am întîlnit din nou, la cîtiva ani
264

nă episodul din metrou. Aveam legături cu un grup de falTcatori şi, cum aveam nevoie de un om de încredere şi cu S erienţă, m-am gmdit la Iglesias. L-am căutat prin vechile laţii prin grupurile anarhiste din La Plata şi Avellaneda, f'nă c'înd am dat de el: lucra ca tipograf la tipografia Kraft. L-am găsit destul de schimbat, mai ales din pricină că şchio-ăta' îi scurtaseră piciorul drept în timpul războiului. Era mai uscăţiv şi mai rezervat ca niciodată. Ezită, dar pînă la urmă acceptă, cînd i-am spus că banii respectivi vor fi folosiţi pentru ajutorarea unui grup anarhist din Elveţia. Nu era greu să-1 convingi de orice lucru care avea vreo legătură cu cauza, oricît de utopic ar fi putut să pară la prima vedere, şi mai ales dacă era utopic. Era un naiv: oare nu lucrase el pentru un neruşinat ca Podestâ? Am ezitat un moment în legătură cu naţionalitatea anarhiştilor, dar pînă la urmă m-am hotărît pentru Elveţia, din pricina enormităţii faptului, deoarece a admite ca cineva cu mintea întreagă să creadă că există anarhişti elveţieni e ca şi cum ai crede că există şobolani într-un seif. Cînd am trecut pentru prima dată prin Elveţia, am avut impresia că era în

fiecare dimineaţă măturată de gospodine (care aruncau, evident, gunoiul în Italia). Şi impresia a fost atît de puternică încît m-am gîndit din nou la mitologia naţională. Anecdotele sînt adevărate în esenţa lor pentru că sînt inventate, pentru că sînt inventate bucăţică cu bucăţică, încît să se potrivească perfect unui individ. Ceva_ asemănător se întâmplări cu miturile naţionale, care sînt fa-brica.tg_anume pentru a oglindi sufletul unei ţări, şi în clipa aceea m-am gîndit că legenda lui Wilhelm Teii oglindea cu fidelitate sufletul elveţian: cînd arcaşul a tras în măr, desigur cmar în mijlocul mărului, au pierdut unicul prilej istoric de ,aavea o mare tragedie naţională. La ce te poţi aştepta de la °JLsiîmenea ţară? Să fie un popor de ceasornicari, în cel mai bun caz. VII Cineva s-ar putea gîndi la incredibil de multele în-nrnplări care m-au făcut să pătrund, pînă la urmă, în universul
265

orbilor: dacă nu aş fi fost în contact cu anarhiştii, dacă p aceştia nu aş fi întîlnit un om ca Iglesias, dacă Iglesias nu a fi fost falsificator de bani, dacă, fiind falsificator, nu ar fi Su ferit accidentul la ochi etc. Dar de ce să mai continuu? Evenimentele sînt sau par întîmplătoare în funcţie de unghiui din care priveşti realitatea. Privind dintr-un unghi opus, je ce nu am crede că tot ce ni se întîmplă se supune unor cauze finale? Orbii m-au obsedat de cînd eram copil şi de cînd mă ştiu am avut intenţia neprecizată dar tenace de a pătrunde într-o zi în universul în care trăiau. Dacă nu l-aş fi avut pe Iglesias la îndemînă, aş fi născocit un alt mijloc, pentru că toate forţele mele erau îndreptate spre atingerea acestui obiectiv. Şi cînd cineva îşi propune energic şi sistematic un scop în limita posibilităţilor lumii în care trăim, cînd se pun în mişcare nu numai forţele conştiente ale personalităţii noastre, ci şi cele mai puternice din subconştientul nostru, pînă la urmă începe să crească în jurul lui un cîmp de forţe telepatice care impun altor fiinţe voinţa aceluia, şi chiar se produc evenimente în aparenţă întîmplătoare, dar, de fapt, determinate de această putere invizibilă a spiritului nostru. De multe ori, după eşecul meu cu orbul din metrou, m-am gîndit cît de folositor mi-ar fi un fel de individ intermediar între cele două regnuri, cineva care, deşi şi-a pierdut vederea într-un accident, ar mai participa încă, fie şi numai pentru o vreme, la viaţa din cadrul universului nostru de văzători şi, în acelaşi timp, ar fi deja cu un picior pe celălalt tărîm. Şi cine ştie dacă această idee, din zi în zi mai obsedantă, nu a pus într-o asemenea măsură stăpînire pe subconştientul meu, încît să acţioneze pînă la urmă, după cum vă spuneam, ca un invizibil dar puternic cîmp magnetic, determinînd la una din fiinţele care intrau în el lucrul pe care-1 doream mai mult în acel moment al existenţei mele: un accident care să ducă la orbire. Examinînd împrejurările în care Iglesias umbla cu acizii ăia, îmi amintesc că explozia a fost precedată de intrarea mea în laborator şi de ideea bruscă dar violentă că dacă Iglesias se apropia de becul Bun-sen se va produce o explozie. Să fi fost o presimţire? Nu ştiu-Cine ştie dacă accidentul acela nu a fost într-un fel forţat de dorinţa mea, dacă întîmplarea aceea care, pe urmă, a părut un fenomen tipic din indiferenta lume materială nu a fost
266

t un fenomen tipic din lumea în care se nasc şi se dez-"e -^sesiile noastre cele mai tulburi. Eu însumi nu-mi mai V° ' tesc clar de întîmplarea aceea, pentru că treceam prin a j ^ perioadele în care făceam un mare efort ca să trăiesc, ' d mă simţeam aidoma cu căpitanul unei corăbii pe timp *A furtună, cînd punţile sînt măturate de uragane, cînd nava neste sub asaltul taifunului, încercînd să rămîn lucid pentru ca toate lucrurile să rămînă la locul lor, cu toată voinţa încordată pentru a ţine drumul drept printre zguduituri şi rin beznă. Cădeam apoi distrus în cuşeta mea, fără voinţă si cu mari goluri în memorie, ca şi cum mintea mi-ar fi fost devastată de furtună. îmi trebuiau zile întregi pentru ca totul să revină cît de cît la normal, şi fiinţele şi episoadele din viaţa mea reală apăreau sau reapăreau încet, încet, dezolate şi triste răvăşite şi cenuşii, pe măsură ce apele se potoleau. După asemenea perioade, mă întorceam la existenţa obişnuită cu vagi amintiri din viaţa mea anterioară. Şi astfel, încet, încet mi-am adus aminte de Iglesias şi mi-a fost greu să reconstitui mental cele întîmplate care au culminat cu explozia. VIII A fost nevoie de un proces îndelungat pînă am întrezărit primele rezultate. Pentru că, după cum e uşor de închipuit, această zonă intermediară care desparte cele două lumi e plină de echivocuri, de tatonări, de ambiguităţi: avînd in vedere natura secretă şi atroce a universului orbilor, e normal ca nimeni să nu poată pătrunde în el fără o serie de subtile transformări.

Am urmărit îndeaproape acest proces şi nu m-am despărţit de Iglesias decît atît cît era indispensabil: constituia pentru mine cel mai bun prilej de a mă infiltra în lumea interzisa şi nu era să-1 pierd din cauza unor erori grosolane. Aşa ca am încercat să rămîn lîngă el în măsura posibilului, dar m aşa fel încît să nu dau de bănuit. îl îngrijeam, îi citeam cîte 0 carte de Kropotkin, îi vorbeam despre Ajutorul Mutual, dar a i ales îl observam şi aşteptam. Mi-am atîrnat în cameră afiş mare, vizibil de la capătul patului, care spunea:
267

OBSERVA AŞTEAPTĂ îmi ziceam: mai devreme sau mai tîrziu trebuie să apară trebuie să existe în viaţa unui orb un moment în care Ei vin să-1 caute. Dar se poate ca acest moment (îmi spuneam tot eu, cu îngrijorare) să nu fie prea evident, ci dimpotrivă, era foarte probabil că va apărea ceva fără importanţă, poate chiar un fapt cotidian. Trebuia să fiu atent la amănuntele cele mai lipsite de importanţă, să urmăresc fiecare persoană care s-ar fi apropiat de el, oricît de inofensivă ar fi părut la prima vedere şi, mai cu seamă în acest caz, trebuia să interceptez scrisorile şi convorbirile telefonice etc. Veţi înţelege că programul era plictisitor şi chiar labirintic. E de ajuns un singur amănunt ca să vă faceţi o idee despre neliniştea care m-a chinuit în acele zile: oricare altă persoană din pensiune putea fi omul intermediar, poate chiar şi nevinovat, al sectei; şi individul respectiv putea să-1 vadă pe Iglesias în clipe cînd mie îmi era imposibil să-1 controlez, putea chiar să-1 aştepte în baie. în lungile nopţi de meditaţie din camera mea, am elaborat planuri de urmărire atît de amănunţite încît, pentru a le pune în aplicare, ar fi fost nevoie de o reţea de spionaj tot atît de extinsă cît cea de care are nevoie o ţară în timp de război; cu pericolul, întotdeauna posibil, al contraspionajului, pentru că ştie că fiecare spion poate fi un spion dublu, primejdie în faţa căreia nimeni nu se afla la adăpost. In fine, la capătul unor lungi analize, care am crezut că au să mă înnebunească, am sfîrşit prin a simplifica problema, limitîndu-mă la ceea ce puteam face singur. Trebuia să fiu minuţios şi răbdător, să fiu curajos şi să port mănuşi de mătase: experienţa mea ratată cu cel cu balenele mă învăţase că nu voi obţine nimic prin mijlocul mai rapid şi mai expeditiv al unui atac frontal. Am scris cuvîntul „curaj", dar tot atît de bine aş fi putut scrie cuvîntul „îngrijorare". Căci mă chinuia bănuiala că secta m-ar fi putut supune celei mai stricte supravegheri de cînd cu individul respectiv. Şi m-am gîndit că toate precauţiunile erau insuficiente. O să dau un exemplu: pe cînd mă preta' ceam că citesc ziarul în cafeneaua de pe strada Paso, bsO
268

viteza fulgerului, îmi ridicam privirea şi încercam să desăr vreo expresie suspectă la Juanito, o anumită strălucire « nrivire, o roşeaţă în obraji. Apoi îi făceam semn cu mîna - vină la mine. „Juanito, îl întrebam, presupunînd că nu se "mbujorase, de ce ţi-a năvălit sîngele în obraji?" Bineînţeles ă tipul nega. Dar era totuşi o probă excelentă: dacă nega fără să se înroşească, inocenţa lui era destul de convingătoare; dacă se înroşea, atenţie! Cum e şi logic, faptul că nu se înroşea la întrebarea mea nu dovedea nici că nu avea de a face cu secta respectivă (de aceea am scris „destul" de convingătoare), întrucît un bun spion trebuie să fie mai presus de aceste defecte. Toate acestea pot fi socotite ca fiind o mostră de manie a persecuţiei, dar evenimentele ulterioare AU DEMONSTRAT că neîncrederea şi îndoielile mele nu erau, din nefericire, chiar atît de fără noimă cum şi-ar putea închipui cineva neprevenit. De ce îndrăzneam, totuşi, să mă apropii în mod atît de periculos de prăpastie? Pentru că eu contam pe inevitabila imperfecţiune a lumii în care trăim, în care nici măcar serviciul de securitate şi spionaj al orbilor nu putea fi infailibil. Mai contam şi pe un alt lucru, pe care era logic să-1 presupun: urile şi antipatiile ce trebuiau să existe între orbi, ca în orice grup de muritori. La urma urmei, mi-am spus că dificultăţile pe care un văzător le poate întîlni în explorarea acestui univers nu pot fi prea diferite de cele pe care un spion englez le-ar fi putut întîlni în timpul războiului în sistematicul, dar plin de fisuri şi de uri, regim hitlerist. Totuşi, problema era de două ori mai complicată, pentru că, după cum era de aşteptat, mentalitatea lui Iglesias începu să se schimbe. Deşi mai degrabă decît mentalitatea (şi mai puţin, în acelaşi timp) trebuia să fi spus „specia" sau „condiţia lui zoologică". Ca şi cum în cursul unor experienţe cu gene, 0 ninţă omenească ar începe să se transforme, lent dar inexorabil, într-un liliac sau într-o şopîrlă. Şi,

lucru şi mai îngrozi°r, rară ca nimic din înfăţişarea lui exterioară să arate o schim-J are atît de profundă. E întotdeauna impresionant să fii singur r-o cameră închisă şi noaptea, pe întuneric, ştiind că în ea , «la şi un liliac, mai ales cînd simţi zburînd acest şobolan aripat, şi devine de nesuportat cînd simţi că una din aripi ~a ati faţa ^ zborui ej scîrbos şi tăcut. Dar cu atît mai în~
269

grozitoare poate fi această senzaţie dacă animalul are forrn-omenească! Iglesias a suferit aceste schimbări subtile care pen tru un altul ar fi putut trece neobservate poate, dar care pen tru mine, care-1 spionam cu viclenie şi în mod sistematic, erau simţitoare. Din zi în zi deveni mai neîncrezător. Sigur: nu era încă un orb autentic, înzestrat cu puterea aceea de a se mişca în întuneric şi cu acel simţ al auzului şi pipăitului, dar nici nu mai era un om în stare să vadă cu ochii obişnuiţi. Am avut impresia că se simţea pierdut: nu izbutea să aibă un simţ exact al distanţelor, făcea greşeli de mişcare, se ciocnea de lucruri ridica stîngaci un pahar, cu mîinile tremurîndu-i. Se enerva deşi, din orgoliu, încerca să ascundă acest lucru. — Nu face nimic, Iglesias — îi spuneam eu, în loc să tac din gură şi să mă prefac că sînt distrat. Lucru ce-1 enerva şi mai tare şi-i accentua reacţiile, adică tocmai ceea ce voiam eu. Deodată tăceam şi lăsam, ca să spun aşa, să fie înconjurat de o tăcere totală. Pentru un orb o tăcere totală în juru-i e ca gentru noi o prăpastie întunecată care ne desparte de restul lumii. Nu ştie de ce să se agate, toate legăturile cu lumea exterioară au fost rupte în acest întuneric al orbilor, care e tăcerea absolută. Trebuie să fie atenţi la cel mai mic zgomot, primejdiile îi pîndesc din toate părţile. In asemenea clipe sînt singuri şi neputincioşi. Simplul tic-tac al unui ceas poate fi ca o luminiţă în depărtare, luminiţele acelea care, în poveştile pentru copii, îl călăuzesc pe eroul îngrozit cînd se credea pierdut în mijlocul pădurii. Atunci loveam uşor cu degetul, ca din întîmplare, în masă sau în scaun şi vedeam cum instantaneu, cu o nelinişte de nevrotic, Iglesias îşi îndrepta toată viaţa în această direcţie-în mijlocul singurătăţii lui se întreba, poate: Ce vrea Vidai-Unde e? De ce o fi tăcut? Avea, într-adevăr, o mare neîncredere faţă de mine. Această neîncredere crescu pe măsură ce treceau zilele şi deveni totală după trei săptămîni, cînd metamorfoza lui se desăvirş1-Exista un indiciu care trebuia să marcheze, dacă teoriile mele nu erau false, intrarea definitivă a lui Iglesias în noua îmPa' raţie, transformarea lui absolută; şi acest indiciu era
270

P
trezesc în mine orbii autentici. Nici sila, sau repul-Pe ca fobia asta nu apar dintr-o dată: experienţa mia do-Sia<-Tt ca si asta se petrece încet-încet, pînă cînd, într-o bună Ve vedem în faţa faptului împlinit şi înfricoşător: în faţa fr cului sau a reptilei. îmi amintesc ziua aceea: apropiin-1 * je încăperea de la pensiunea locuită de Iglesias după cident, am simţit o tulbure senzaţie neplăcută, o oarecare lsie care creştea pe măsură ce mă apropiam de camera lui în a?a masură'mc^ am ezitat ° clipă înainte de a-1 striga, pînă cînd, aproape tremurînd, l-am chemat: „Iglesias" şi CEVA mi-a răspuns: „Intră". Am deschis uşa şi în întuneric (căci, cum e si normal, nu aprindea lumina cînd era singur), am simţit respiraţia noului monstru. IX Dar pînă să ajung la acest moment capital s-au în-tîmplat alte lucruri ce se cer povestite, întrucît ele mi-au permis să pătrund în universul orbilor, încă înainte ca metamorfoza lui Iglesias să fi fost totală: asemenea curierilor disperaţi care, în timp de război, trec cu motocicleta peste un pod despre care ştiu că trebuie să sară în aer dintr-un moment în altul. Căci vedeam cum se apropia momentul fatal în care metamorfoza va fi totală şi încercam să-mi grăbesc fuga. Uneori mă gîndeam că n-o să ajung la timp şi că podul va fi aruncat în aer de inamic înainte ca eu să fi putut trece şanţul. Asistam cu îngrijorare crescîndă la trecerea zilelor, mă gîndeam că procesul interior al lui Iglesias îşi urma cursul lui ineluctabil şi nu vedeam nici un semn că ar fi apărut EI. Ex-clusesem, ca fiind absurdă, ipoteza că orbii n-ar fi aflat că cineva şi-a pierdut vederea şi că, deci, trebuie contactat şi pus în egatură cu secta. Totuşi scurgerea monotonă a zilelor şi în-Şnjorarea mea crescîndă m-au făcut să mă gîndesc la această poteză şi la altele şi mai absurde, ca şi cum emoţia mi-ar fi „ ^s capacitatea de a raţiona şi mar fi făcut să uit tot ce ştiam P^a acum despre sectă. E probabil adevărat că emoţia e pro-^ e creării unui poem ori a unei partituri muzicale, dar e de-uoasă pentru lucrurile în care e nevoie de raţiune
e o

. I-am zugrăvit viitorul în roz.pură. Dar în această privinţă nu puteam face nimic. prefăcîndu-mă ca citesc ziarul sau pălăvrăgind cu chelnerii cu care a trebuit sa mă împrietenesc. cu dublul scop e a nu trezi bănuielile pe care le trezeşte un om care supra-eghează singur şi pentru a alterna un pic fotbalul şi politica rgentinei cu mica plăcere pe care o încercam în a o corupe Pe Profesoară. ceva care să-1 facă uşor de văzut şi. fără să ne mai gîndim la puterea sectei. îndemnîndu-1 să se ocupe cu unul din negoţurile de care vorbeam. Nu puteam sta tot timpul lîngă el. Nu mi-am pus prea multe nădejdi în această variantă. dar nici asta nu-1 entuziasma. Cum lucrează un orb? Trebuie să iasă în stradă şi să facă una din treburile rezervate pentru orbi: să vîndă piepteni şi flecuşteţe. ca Iglesias. orbeşte în lumina unui accident şi care. I-am vorbit cu entuziasm de balene şi de ceea ce ar putea scoate numai într-un metrou.1-am cerut tipografului să nu facă nimic fără să mă anunţe. 4. Din fericire. mai devreme sau mai tîrziu. Corurile etc. O să vedem mai tîrziu. Era vară şi. Nu-mi rămînea altceva de făcut decît să aştept şi să-1 observ mai departe. Cum puteam presupune. dar Iglesias rămînea mut şi neîncrezător: — Mai am încă nişte bani. nu vrea să intre în legătură cu aceste societăţi care sînt manifestările vizibile (sau superficiale) ale lumii ascunse: Biblioteca pentru Orbi. ani ajuns la concluzia că ipotezele mele n-aveau nici nici coadă şi că nu exista nici cea mai mică posibilitate a Iglesias să rămînă părăsit. recrutabil pentru sectă. Mă întreb. adică. că secta avea nevoie de ceva atît de gr°' solan ca instalarea tipografului într-un chioşc de ziare pentru ca să afle de existenta lui? Dar oamenii care fuseseră acol 272 . Am mers pînă la a presupune că un om lipsit de vedere putea rămîne ca o insulă în mijloCU] unui imens ocean indiferent. o oarecare doamnă Etchepareborda. Trebuie să totuşi. desigur sub pretextul invalidităţii lui.M-am folosit de Norma Gladys Pugliese. 2.d Iglesias se accidentase? Dar infirmierii şi medicii de la cm . nu doreşte şi nici nu caută să intre în legătură cu ceilalţi orbi. pentru că voiam să-i fiu util în toate felurile. Am încercat să stabilesc. e sărac. Pensiunea lui se afla în strada Paso. 3. că după cîteva nopţi în care m-am chinuit în mod vlicol. Aşa că am căutat o formă în care să-1 supraveghez fără să fiu în preajma lui.7 ASta. Ce l-ar putea împiedica. Care. de descurajare sau de timiditate. ce se poate în-tîmpla cu un om care. care mi se păru. Pe urmă am încercat să mă calmez. în sfirşit. cu mintea sănătoasă. fiind stăpî-nit de mizantropie. 273 Cele cinci zile care urmară mă duseră la disperare Ce altceva puteam face în afară de a măcina gînduri. Singurul lucru de temut era ca acest contact să nu se producă prea tîrziu pentru mine. Mai tîrziu! Cît de mult puteau să mă ducă la disperare cuvintele astea! I-am vorbit de un chioşc de ziare. Am rugat-o să aibă grijă de Iglesias şi să mă anunţe despre orice ar fi avut vreo legătură cu tipograful. am ajuns la un asemenea grad de imbecilitate.1-am dat o importantă sumă de bani stăpînei pensiunii. nu poate să stea fără să facă nimic. faimoasele balene. în cazul că ar fi ieşit. sau asupra oamenilor care s-ar fi apropiat de el. puteam supraveghea intrarea pensiunii. un fel de înapoiată mintal. pînă cînd nevoia o să-1 facă să iasă din bîrlogRepet. acum mi-e ruşine că. din fericire. la prima vedere pe unul ca Iglesias să rămînă izolat şi nu numai să nu caute. cea mai strictă supraveghere asupra mişcărilor lui. Am încercat să accelerez procesul. dar chiar să evite compania celor asemenea lui? M-a luat cu ameţeală în momentul în care mi-a trecut prin minte această idioţenie (pentru că şi idioţeniile pot să ne emoţioneze). aşezat lîngă fereastra deschisă. Măsurile pe care le-am luat au fost următoarele: 1. şi pe bună dreptate. Mam gîndit: Iglesias trebuie să muncească. că se va înstrăina tot mai mult de mine şi că neîncrederea lui în persoana mea va creşte mereu. întrucît mi-am închipuit. 271 Mi-e ruşine să-mi aduc aminte de prostiile ce mi-au trecut prin cap în momentul în care a început sămi fie teamă că n-o să apuc să trec podul. la ceva mai mult de douăzeci de metri era o cafenea unde puteam. din pricina felului lui de a fi. să stau ore în şir. sub imperiul fricii. în limitele posibilului. ca atîţia alţi oameni fără ocupaţie. la imen1 si încîlcitul sistem de informaţii şi de spionaj care acoperă f mea ca o uriaşă şi nevăzută pînză de păianjen. poze de-ale lui Gardel şi Leguisamo.

a mă strădui să conversez cu chelnerii şi a răsfoi ziare şi reviste? Mă foloseam de acest prilej ca să urmăresc două rubrici care mă fascinau întotdeauna: mica publicitate şi rubrica de criminalistică. Sînt singurele lucruri pe care le citesc de douăzeci de ani încoace, singurele care ne dau o imagine despre natura omenească şi despre marile probleme metafizice. Citeşti în ediţia a şasea: ÎNNEBUNIND SUBIT, ÎŞI OMOARĂ SOŢIA ŞI CEI PATRU COPII CU LOVITURI DE SECURE. Nu ştim nimic despre acest om, în afară de faptul că-1 cheamă Domingo Salerno, că era muncitor şi cinstit, că avea un mic magazin în Villa Lugano şi că îşi adora soţia şi copiii. Şi deodată îi omoară cu lovituri de secure. Mister adînc! Totuşi, ce senzaţie de veridicitate încerci citind rubrica judiciară după ce citeşti declaraţiile oamenilor politici! Toţi aceşti oameni politici par nişte măscărici şi şarlatani internaţionali care vînd tonice pentru păi-. Cum ar putea fi comparat unul din mistificatorii de genul acestora cu o fiinţă pură de genul lui Salerno? Mă interesează şi reclamele. ÎNVINGĂTORII DE MÎINE STUDIAZĂ LA ACADEMIILE PITMAN. Doi tineri veseli, un băiat şi o fată, braţ la braţ, surîzători şi glorioşi, se îndreaptă spre Viitor. într-o altă reclamă apare un birou cu două telefoane şi un interfon. Fotoliul gol e gata pentru a fi ocupat şi din cele două telefoane ies nişte raze de lumină. Legenda spune: ACEST POST VĂ AŞTEAPTĂ. O reclamă care mă atrage prin demagogia ei este cea a firmei de instrumente optice Po-destâ: OCHII DUMNEAVOASTRĂ MERITĂ TOT CE E MAI BUN. Reclamele pentru cremă de ras iau forma unor istorioare cu morală; în prima poză, Pedro, vizibil neras, o invită la dans pe Măria Cristina; în a doua poză, în prim plan, se vede figura descumpănită a lui Pedro şi expresia de profundă nemulţumire a Măriei Cristina care dansează căutînd să-şi ţină faţa cît mai departe de el; în a treia poză, ea comentează împreună cu o prietenă: „Ce respingător poate să fie Pedro cu barba asta!", la care cealaltă îi răspunde: „Dar de ce nu i-o spui o dată şi bine?"; în poza următoare, Măria Cristina
274

-• -spunde că nu îndrăzneşte, dar că poate ea, prietena ei, 11 ^utea să-i spună logodnicului ei, care să-i spună la rîndul f lui Pedro; în penultima poză se vede că, într-adevăr, lodnicul prietenei îi spune ceva cu voce joasă lui Pedro; în za finală apar în prim plan Pedro şi Marfa Cristina, dan-nd fericiţi şi surîzători, el fiind acum perfect bărbierit cu faimoasa cremă PALMOLIVE; legenda glăsuieşte: DINTR-O NEGLIJENŢĂ LAMENTABILĂ AR FI PUTUT SĂ-ŞI PIARDĂ LOGODNICA. Variante: într-una individul pierde o minunată ocazie de a fi angajat. în alta nu avansează niciodată; în fundul unei mari săli pline de birouri şi de funcţionari, printre care e uşor să-1 observi pe Pedro bărbos, un şef îl priveşte, de la distanţă, cu o expresie de repulsie şi de neplăcere. Deodorantele: logodne, posturi în nişte întreprinderi extraordinare, invitaţii la petreceri, pierdute prosteşte pentru că nu au folosit preparatul ODORONO. Sînt alte reclame cu nişte domni cu alură sportivă, grozav de bine pieptănaţi şi foarte zîmbitori, dar în acelaşi timp energici şi cu picioarele pe pămînt, cu puternice fălci pătrate ca de Superman, care exclamă, lovind cu pumnul în masă, printre fel de fel de telefoane şi bombîndu-şi pieptul în afară către un interlocutor invizibil şi nehotărît; SUCCESUL E LA ÎN-DEMÎNA DUMNEAVOASTRĂ. în altele, Supermanul nu loveşte în masă ci, cu un gest energic şi lipsit de cea mai mică ezitare, arată cu degetul spre cititorul ziarului, fricos şi delăsător, care îşi pierde Timpul şi Condiţiile Remarcabile pe fleacuri, şi îi spune: CÎŞTIGAŢI CINCI MII DE PESOS PE LUNĂ ÎN MOMENTELE PE CARE LE PIERDEŢI, îndemnîndu-1 pe urmă să-şi scrie numele şi adresa deasupra liniilor punctate de pe un mic pătrăţel. Dezbrăcat pînă la piele, arătîndu-şi muşchii ca nişte odgoane, Mister Atlas lansează un apel către toţi sfrijiţii din lume: tfupă şapte zile fiecare îşi va da seama de Progresul făcut şi se va hotărî să-şi refacă şi să-şi fortifice corpul, ajungînd în curîrid la fel de robust ca însuşi Dl. Atlas. Spune: LUMEA VA VA ADMIRA UMERII LARGI, O SĂ CUCERIŢI CEA JJAI DRĂGUŢĂ FATĂ SI O SĂ OBŢINEŢI CEA MAI BUNĂ SLUJBĂ! ' '
275

Dar nimic nu e mai bun ca Reader's Digest pentru a o va Optimismul şi Bunele Sentimente. Un articol de domnul Frank I. Andrews intitulat Cină se reunesc hotelierii începea astfel: „Faptul de a-i fi cunoscut pe distinşii hotelieri care au venit în Statele Unite ca reprezentanţi ai colegilor lor din tarile din America Latină a fost pentru mine unul din momentele cele mai emoţionante din viaţa mea". Sînt apoi sute de articole făcute pentru a ridica moralul săracilor, leproşilor schilozilor, celor cu picioarele umflate, surzilor, orbilor, muţilor, surdo-muţilor, epilepticilor, tuberculoşilor, canceroşilor

damblagiilor, macrocefalicilor, microcefalicilor, nevroticilor, fiilor sau nepoţilor unor nebuni de legat, celor cu platfus, astmaticilor, înapoiaţilor, bîlbîiţilor, celor cărora le miroase gura, celor nefericiţi în căsătorie, reumaticilor, pictorilor care şi-au pierdut vederea, sculptorilor cărora li s-au amputat ambele mîrni, muzicienilor care au surzit (gîndiţi-vă la Beethoven!), atleţilor care din cauza războiului au rămas paralitici, celor care au fost gazaţi în primul război mondial, femeilor foarte urîte, copiilor cu buză de iepure, fonfilor, vînzătorilor timizi; celor foarte înalţi, celor foarte scunzi (aproape pitici), celor care cîntăresc peste două sute de kilograme, etc. Titluri: LA PRIMA SLUJBĂ MI-AU DAT CU PICIORUL, ROMANŢA NOASTRĂ A ÎNCEPUT LA LEPROZERIE, TRĂIESC FERICIT CU CANCERUL MEU, MI-AM PIERDUT VEDEREA DAR AM CÎŞTIGAT O AVERE, SURZENIA DUMNEAVOASTRĂ POATE FI UN AVANTAJ, etc. După ce ieşeam din bar, şi după ce-mi făceam vizita de noapte la pensiune, în Piaza del Once mai contemplam o dată marele panou care vorbea de fideaua Santa Cătălina, şi deşi nu-mi mai aminteam cine fusese Santa Cătălina, credeam că fusese martirizată, întrucît martiriul e sfîrşitul aproape profesional al sfinţilor; şi atunci nu mă puteam opri să nu meditez la caracteristica existenţei omeneşti, care constă în faptul că un crucificat sau unul care a fost jupuit de viu are şansa să devină cu timpul o marcă de fidea sau de cutu de conserve.
276

XI Cred că datorită resentimentului pe care-1 încerca je mine, într-una din zile Norma a apărut cu o fiinţă epi-a numită Ines Gonzâles Iturrat. Uriaşă şi zdravănă, cu ° stăti vizibile, cu părul cărunt, era îmbrăcată într-un taior • nurta pantofi bărbăteşti. Dacă n-ar fi avut nişte sîni enormi, 'ăzînd-o pe nepregătite, ai fi putut să-i spui „domnule". Energică si eficace, o domina cu totul pe Norma. — Vă cunosc — zise ea. __pe mine? — m-am mirat eu, neplăcut surprins, ca şi cum ar fi fost o ofensă; deşi, cum era şi firesc, Norma îi vorbise de mine. La o adică, parcă mi se părea că am văzut-o undeva, dar abia cu cîteva clipe înainte de a se încheia neplăcuta întrevedere (trebuia să supraveghez numărul 57 din spatele trupului ei enorm), am lămurit enigma. Norma vădea o dorinţă nervoasă de a se angaja în ceva care să fie un fel de polemică: repetatele ei înfrîngeri în pole-micile cu mine o făceau să aştepte cu o satisfacţie răzbunătoare ideea unei discuţii care să mă facă praf, cu savantul acela atomist. Dar eu, care aveam capul în altă parte şi nici nu puteam nici nu trebuia să-mi abat atenţia de la numărul 57, nu vădeam nici cel mai mic interes pentru o discuţie cu fiinţa aceea. Din nefericire, îmi era imposibil să mă ridic şi să plec, aşa cum aş fi făcut în alte împrejurări. Pieptul Normei se ridica şi cobora aidoma unor foaie. — Ines a fost profesoara mea de istorie, ţi-am mai spus asta. — Aşa e — răspunsei eu politicos. Sîntem un grup de fete foarte unite şi ea e mentorul nostru. Excelent — am spus eu, pe acelaşi ton. ~- Comentăm cărţi, mergem împreună la expoziţii si conferinţe. — Foarte bine. Facem excursii în scopuri instructive. Minunat. in ce în ce mai furioasă. Aproape indignată, adăugă:
277

— Acuma facem vizite comentate la unele galerii ună cu ea şi cu profesorul Romero Brest. Mă privi cu nişte ochi din care ţîşneau flăcări, aşteptîndu-m1 comentariul. Amabil, am exclamat: — Grozavă idee! Aproape ţipînd, adăugă: — Tu crezi că femeile trebuie să se ocupe numai de curăţenie, de spălatul vaselor şi de cămin! Un individ cu o scară pe umeri părea că vrea să intre pe poarta de la numărul 57, dar după ce văzu numărul, merse pînă la poarta următoare. După ce mă linişti, o rugai să repete ultima frază pe care nu o auzisem bine. Se înfurie şi mai tare— Sigur! — exclamă ea. Nici măcar nu mă auzi, atît de mult te interesează părerile mele. — Mă interesează foarte mult. — Farsorule! De mii de ori mi-ai spus că femeile nu sînt la fel cu bărbaţii. — E un motiv în plus ca să mă intereseze părerile tale. Pe orice om îl interesează ceea ce e diferit de

ceea ce ştie el sau lucrurile pe care nu le cunoaşte. — Admiţi, deci, că pentru tine o femeie e ceva cu totul deosebit de un bărbat! — Nu văd de ce te-ai exalta în faţa unui lucru atît de evident, Norma. Profesoara de istorie, prevenită fără îndoială că eram un obscurantist şi care urmărea scena cu o mutră aspră şi ironică, interveni: — Vi se pare? — Mi se pare ce? — întrebai eu nevinovat. — Ce-aţi spus. Că diferenţa dintre un bărbat şi o femeie e evidentă — sublinie ea cu aciditate cuvîntul. — Toată lumea e de acord că între un bărbat şi o femeie există nişte deosebiri apreciabile — i-am explicat eu calm— Nu despre asta e vorba — îmi replică educatoarea cu furie îngheţată. Şi dumneata ştii foarte bine acest lucru— Despre asta? Care asta? — Despre sex, despre ceea ce ştii foarte bine — adăuga ea tăios. Părea un cuţit foarte ascuţit şi dezinfectat.
278

Vi se pare prea puţin? — întrebai eu. î ppeam să mă amuz şi pe deasupra îmi şi îndulceau aş-rea. Mă supăra doar ideea vagă că o mai văzusem un-pe profesoară şi nu-mi mai aduceam aminte unde. __xju e cel mai important! Ne refeream la altceva, la va.1 gpjrituale. Şi diferenţele pe care le stabileşti dumneata ' tre activităţile unui bărbat şi cele ale unei femei sînt caracteristice unei societăţi înapoiate. __Aha, înţeleg — am convenit eu cu seninătate. Pentru dumneavoastră diferenţele dintre uter şi falus sînt o rămăşiţă a Vremurilor întunecate. Vor dispărea o dată cu iluminatul cu petrol şi cu analfabetismul. Educatoarea se înroşi: cuvintele mele nu numai că o indignau, dar o şi ruşinau, dar nu faptul că rostisem nişte cuvinte ca uter şi falus (ştiinţifice cum erau nu puteau să o tulbure mai mult decît „neutron" sau „reacţie în lanţ"). O ruşinau în virtutea aceluiaşi mecanism care l-ar putea face pe profesorul Einstein să se simtă jignit dacă cineva l-ar întreba cum funcţionează intestinele. — Vorbe goale — spuse ea dictatorial. Ceea ce e sigur e că azi femeia concurează bărbatul în orice activitate. Şi asta vă face să vă ieşiţi din fire. Uită-te la delegaţia de femei proaspăt sosită din America de Nord: fac parte din ea trei directoare din industria grea. Norma, atît de feminină, mă privi triumfătoare: ca să vezi ce înseamnă resentimentul. într-un fel acei monştri o răzbunau pentru servitutea ei în pat. Dezvoltarea industriei metalurgice a Statelor Unite atenua într-o oarecare măsură ţipetele pe care le scotea în clipele supreme, frenezia dăruirii ei totale. O postură umilitoare era atenuată de petrochimia yankee. Sigur că da: acum, cînd eram obligat să citesc ziarele, îmi aminteam că citisem ceva despre sosirea acelei troupe. — Există şi femei care fac box — comentai eu. Şi, dacă pe umneavoastră asemenea monstruozităţi vă însufleţesc... ~~ Dumneata numeşti monstruozitate faptul de a ajunge embru în comitetul de conducere al unei mari industrii? vi~am văzut din nou obligat să urmăresc, peste umerii atCl a i domnişoarei Gonzâles Iturrat, un pieton suspect. Ati279

tudinea mea, perfect explicabilă, spori furia harpiei de pr porţii considerabile din faţa mea. — Vi se pare monstruos — adăugă ea mijindu-şi insidio ochii — şi faptul că în ştiinţă se remarcă un geniu ca Madam Curie? Era inevitabil. — Un geniu — i-am explicat eu cu calm didactic — e n fiinţă care descoperă identităţi între lucruri contradictorii Relaţii între lucruri în aparenţă foarte îndepărtate. Cineva care vede identitatea dincolo de diferenţe, realitatea dincolo de aparenţe. Cineva care descoperă că piatra care cade şi Luna care nu cade sînt acelaşi fenomen. Educatoarea îmi urmărea raţionamentul cu o privire sarcastică, aşa cum se uită o învăţătoare la un copil mitoman.

— Şi e puţin lucru ce a descoperit Madame Curie? — Doamna Curie, domnişoară, nu a descoperit legea evoluţiei speciilor. A ieşit cu puşca să vîneze tigri şi a dat peste un dinozaur. După criteriul acesta ar fi un geniu şi primul marinar care a văzut Capul Horn. — Puteţi spune ce vreţi, dar descoperirea lui Madame Curie a revoluţionat ştiinţa. — Dacă dumneavoastră ieşiţi să vînaţi tigri şi daţi peste un centaur, o să faceţi şi dumneavoastră o revoluţie în zoologie. Dar nu asemenea revoluţii provoacă geniile. — După părerea dumneavoastră femeilor le e interzis accesul la ştiinţă. — Nu, cînd am spus eu aşa ceva? Şi, pe deasupra, chimia mai şi seamănă cu bucătăria. — Şi filozofia? Dumneavoastră aţi interzice, desigur, ca fetele să intre în facultăţile de litere şi filozofie. — Nu. De ce-aş face-o? Nu fac rău nimănui. Şi, pe deasupra, acolo găsesc băieţi şi se mărită. — Şi filozofia? — Să studieze, dacă vor. Rău n-o să le facă. Dar nici bine, asta e sigur. Nu le face nimic. Şi apoi nu există nici un pericol să devină filozoafe. Domnişoara Gonzâles Iturrat ţipă: — Realitatea e că societatea asta absurdă nu le dă aceleaş posibilităţi ca bărbaţilor!
280

Turn! Adineauri spuneam că nimeni nu le împiedică r~t e în facultatea de filozofie. Ba şi mai mult: se zice că e i femei acolo. Nimeni nu le împiedică să facă filozofie. ■ ' dată nu au fost împiedicate să gîndească, nici în casă, • ■ An afara casei. Cum ai putea împiedica pe cineva să gîn-T că? Si pentru filozofie nu e nevoie de altceva decît de cap • Ae chef de a gîndi. Asta acum, pe vremea grecilor şi în se-Iul XXX. Eventual societatea ar putea împiedica o femeie H publice o carte de filozofie: prin ironie, prin boicot, în fine, va de felul ăsta. Dar să o împiedice să gîndească? Cum ar tea vre0 societate să se pună în calea ideii universului platonician din capul unei femei? Domnişoara Gonzâlez Iturrat explodă: __Cu oameni de felul dumitale omenirea nu ar fi progresat niciodată! __Şi din ce deduceţi dumneavoastră că ar fi progresat? Zîmbi dispreţuitoare. — Sigur, nu-i un progres faptul să ajungi la New York în douăzeci de ore! — Nu văd nici un avantaj în faptul că poţi ajunge repede la New York. Cu cît mai tîrziu, cu atît mai bine. Şi apoi, eu credeam că era vorba de progresul spiritual. — De toate, domnule. Avionul nu e un hazard: e simbolul progresului general. Inclusiv al valorilor etice. N-o să-mi spuneţi că omenirea nu are acuma valori spirituale superioare celor din societatea sclavagistă. — Ah, dumneavoastră preferaţi sclavii salariaţi. — E uşor să fii cinic. Dar orice persoană de bună credinţă Ştie că lumea cunoaşte azi valori morale necunoscute în antichitate. Da, înţeleg. Landrii călătorind cu trenul e superior lui Diogene călătorind în trirema lui. Dumneavoastră alegeţi voit exemple groteşti. Dar e evident. ' ~~ Un comandant de la Buchenwald e superior unui coandant de galeră. E mai bine să omori bietele gîngănii care oamenii cu bombe cu napalm decît cu arcuri şi săgeţi. °mba de la Hiroshima a făcut mai mult bine decît bătălia
281

de la Poitiers. E mai progresist să torturezi cu şocuri electrice decît cu şobolani, potrivit unui obicei chinezesc. — Toate astea sînt sofisme, pentru că sînt lucruri izolate. Omenirea va învinge şi aceste barbarii. Şi ignoranţa va trebui să cedeze pe toată linia, pînă la urmă, în faţa ştiinţei şi cunoaşterii.

e mai fericit decît un păstor grec. Adineauri aţi vorbit de teoria evoluţionistă: e un exemplu de ceea ce poate da ştiinţa împotriva oricărui fel de mit religios. o să-mi demonstraţi acum că omul de azi trăieşte mai rău ca pe vremea romanilor. ~. — în 1933 Germania era una din ţările cele mai alfabetizate din lume. Şi ar trebui să privim mai îndeaproape chiar şi faimosul progres material. Şi puterea răului e atît de mare şi de întortocheată îneît e folosită chiar şi pentru a ne recomanda binele: dacă nu facem cutare sau cutare lucru sîntem ameninţaţi cu infernul. tot ar rămîne alte minuni ale progresului: radioul. — Şi ce vreţi să dovediţi cu asta? — Nu vă aprindeţi. Şi acum o luaţi în glumă! — N-o iau în glumă. pînă acum răul a fost întotdeauna mai tare decît binele. N-am admis mai înainte că spiritul religios a recîştigat puncte? — Din alte motive. Ar trebui să se extirpeze timpanele copiilor şi să li se scoată ochii. __Alt sofism. Şi era încă şi mai bine cînd se mergea călare: luai aer şi te bătea soarele. ce-1 costă să creeze lumea în şase zile şi să distribuie cîteva schelete de megaterium pe ici.Aş vrea să ştiu dacă dumneavoastră aţi călători mai cu Plăcere cu diligenta decît cu trenul. — Aha. Nu uitaţi că dumneavoastră susţineţi superioritatea binelui şi eu văd că m-aţi tăia cu plăcere în bucăţi. — Atunci — ţipă domnişoara Gonzăles Iturrat — după dumneavoastră ar trebui să fie predicat răul? — Nu am spus asta. Dar a lichidat pentru totdeauna multe aiureli de genul aceleia care spunea că lumea a fost creată în şase zile. de ce i se interzice să facă rău. domnişoară: totul e dovedit foarte simplu de istorie. Ba mai mult: dictează porunci care îţi cer să nu păcătuieşti cu femeia aproapelui. de ce e stigmatizat răul etc? Luaţi aminte: religiile cele mai înalte predică binele. Dar ar fi un program prea dificil. Voiam să spun doar că nu există un asemenea progres spiritual. cel puţin n-ar putea fi idiotizată zilnic de ziare şi reviste. două treimi din populaţie suferă de nervi. contemplai în linişte peisajul. — Obscurantismul de orice fel va ceda pînă la urmă. Dacă nu mă înşel. Luaţi exemplu războiului nostru de independentă şi luptele noastre civile: dacă . de exemplu. ' Depinde. Şi apoi.— în zilele noastre spiritul religios e mai puternic decît în secolul al XlX-lea — i-am zis eu cu o perversitate calmă. Răul stă în ignoranţă— Domnişoară. domnişoară. pe colo. Era chiar si sănătos. apoi. să nu ucizi. — Dacă ar fi după dumneavoastră. lăsaţi! N-o să-mi spuneţi că luaţi în serios asemenea sofisme? Şi. torturi. Deschideţi la orice pagină istoria lui Oncken şi n-o să daţi decît de războaie. în Statele Unite. lumina va triumfa întotdeauna în lupta cu întunericul şi binele asupra răului. Adevărul este că omul are din zi în zi mai puţin timp. 282 __Cu toate sofismele. De unde scoateţi asemenea barbarii? . Răul nu trebuie predicat: el vine singur. domnişoară. — Domnişoară: dacă Dumnezeu e atotputernic. să nu furi. de ce trebuie predicat? Dacă prin natura lui omul nu ar fi înclinat să facă rău. abia cu cîteva clipe mai înainte îl elogiaţi pe geniul care a descoperit teoria evoluţionistă. 283 — Sigur că da. sub control electronic. n-ar exista nici şcoli. Spun doar că nu dovedeşte inexistenţa lui Dumnezeu şi nici nu respinge crearea lumii în şase zile. Realitatea e că prea v-aţi aprins şi nu mă mai ascultaţi. Apostolii maşinismului ne-au spus că fiecare zi va aduce omului mai mult timp pentru a lenevi. că un amărît care lucrează opt ore pe zi într-o turnătorie. Dar calea spre progres nu poate să nu cunoască mici reculuri şi zigzaguri. paradisul Mecanizării. ca să pună la încercare credinţa sau prostia oamenilor? — Hai. dumneavoastră trebuie să fiţi partizanul analfabetismului. Dacă lumea n-ar şti să citească. O strîmbătură ironică deforma mustăţile educatoarei. Din nefericire. lovituri de stat şi inchiziţie. din moment ce binele triumfă întotdeauna. că este din zi în zi mai înnebunit Pînă şi războiul era frumos. Trebuie să porunceşti asemenea lucruri. oameni înjunghiaţi. chiar dacă oamenii ar fi analfabeţi. televiziunea. era amuzant şi viril.__Eu nu scot nici o barbarie. — Nu văd efectele distrugătoare ale acestei teorii. Nu cred. Călătoria cu trăsura era mai frumoasă şi a liniştită.

Şi în mijlocul .. ar lăsa capul în jos şi ar aţipi din cînd în cînd. nu că în aceste perioade aş uita de marele meu obiectiv. Nu asta îmi reproşez în acest moment.Urrat? Nu putea fi o simplă coincidenţă nici discuţia care m-au obligat să o duc despre existenţa răului. Dar era aproape identică cu fiinţa violentă şi dezagreabilă care în Opt condamnaţi aruncă pamflete în sprijinul acordării dreptului de vot femeilor dintr-un balon Montgolfier. ca străbunicul meu Olmos. îl trimiteau la război să se fortifice. în seara aceea. avînd în vedere caracterul activităţii pe care o depun. în starea aceea care oscilează între fiziologia patologică şi metafizică. acum fără inconvenientul de a avea în faţă voluminoasa statură a educatoarei. întrucît eu am considerat întotdeauna femeia ca fiind o periferie a lumii orbilor. Şi se retrase. Aş vrea să-1 văd pe oricare dintre cei care mă critică într-o situaţie ca a mea. Adesea dau o impresie greşită despre felul meu de a fi. îmi aruncă: — Eşti un mitocan şi un cinic! Am împăturit ziarul şi m-am pregătit să urmăresc mai departe numărul 57. Şi boacănele cele mai incalificabile le-am făcut din pricina femeilor. Gîn-P. în ciuda silinţei mele sistematice.mă bine. dar era absurd şi de neiertat din propriul meu punct de vedere. şi. Domnişoara Gonzăles Iturrat se ridică furioasă şi îi spuse discipolei sale: — Eu plec. în mijlocul unei reţele nevăzute de sPioni şi observatori. adică în universul Orbilor. pe cînd făceam bilanţul şi ca în fiecare noapte. Şi pe cînd se îndepărta. retrăiam în minte evenimentele. Dar după perioade de luciditate deosebită. cu ochii scăpărători. cum i s-ar putea întîmplă unui navigator singuratic. si cititorii acestei Dări de Seamă vor fi probabil surprinşi de acest soi de uşurinţă din parte-mi. Aşa că. e întîmplarea oarbă. pe neaşteptate. dar practic inevitabile. am ajuns la concluzia că profesoara avea toacaracteristicile unei membre a societăţii Bibliotecii pentru O bi Apoi bănuiala mea se extinse şi la Norma Pugliese îngsi care mă interesase. lucrul era perfect logic din punctul de vedere al destinului. înconjurat de duşmani fără nuar Şi extrem de vicleni. pe closet. pentru că taică-său era un socialist care îşi petrecea două ore pe zi transcriind cărţi în sistemul Braille. putea trăi pe urmă o sută de ani. aşa că relaţiile mele cu ele nu sînt chiar atît de lipsite de noimă şi nici atît de superficiale pe cît ar putea să-şi închipuie un observator oarecare. ca în cazul acestei Norma Pugliese. Sigur că da: viaţa în aer liber. aşa cum se întîmpla des în această unică parte filozofică a casei. în timpul perioadei de dinaintea întîlnirii cu Celestino Iglesias a domnit în mintea mea o învălmăşeală extraordinară. în care domină. de aceea. nu o mai văzusem înainte pe domnişoara Iturrat. doborît de somn. se ridică şi ea. XII în noaptea aceea. scremîndu-mă şi în acelaşi timp meditînd la sensul general al lumii. sînt capabil de accentele cele mai neaşteptate. Normita. trebuind să fie atent zi şi noapte la fiecare persoană şi la toate evenimentele care există sau se peec m jurul lui. în aparenţă. De exemplu. Ju. Adevărul e că. la urma urmei. căci destinul îl orbeşte pe cel care vrea să-1 piardă. ci lipsa de prudenţă aproape de neconceput de care dau dovadă. ceea ce persoanele fără scrupule numesc hazard şi care. Nu e uşor. dar unei urmăriri lucide şi ştiinţifice îi urmează o irupţie haotică în salturi. H. Tu ştii ce ai de făcut. cavalcadele. am perioade în care actele mele par comandate şi executate de altă persoană şi deodată mă pomenesc în mijlocul unei dozordini extrem de periculoase. exerciţiul. mi-am dat seama de acea paraamnezie care mă izbise la începutul conversaţiei: nu. maff1 alarmat: oare de ce mi-o adusese Norma pe domnişoara Gon284 . Şi în asemenea perioade e ca şi cum întunericul m-ar smulge literalmente prin intermediul alcoolului şi al femeilor: aşa se întîmplă de se pomeneşte omul intrat în labirintul Infernului. la o adică. Norma. pentru că nici asta nu e un lucru atît de nebunesc pe cît ar putea părea la prima vedere. Cînd un băiat era debil.cineva nu era lovit de lance sau înjunghiat. periculoase. care. Atunci ar fi mai puţin încrezut şi şi-ar da sea285 ma că greşelile de acest fel sînt nu numai posibile. Am să încerc să explic ceea ce mi se întîmplă. în zone pline de riscuri.

pe de altă parte. perfect. Cu argumente de felul acesta am subminat bazele Marinei de Război şi. Cooperativismul. şi şi-a educat fiica potrivit principiilor pe care Tuan B. O dată ajunşi la orizontală. totul e luminos şi strălucitor ca o teoremă: nu fac nimic luîndu-mă după instincte. înţeleg ce informaţii valoroase aş putea obţine de la ea. Era logodită cu un locotenent de marină. scîrbit şi prostit.O persoană cît se poate de decentă. de exemplu. Antialcoolis-mul. Trebuia să pornim de la acelaşi limbaj. Dar şi în aceas-a împrejurare am comis erori pe care nu ar fi trebuit să le comitDomnul Americo Pugliese e un vechi membru al Partidului Socialist. seamănă foarte mult cu civilii. aşa cum după dezmăţ urma ascetismul.^e baza acestui limpede adevăr (şi pentru ea era sfînt). a-1 elogia pe un militar pentru faptul că nu pare militar. întrucît ea. cu soţia. tot asta e lumea pe care trebuie să o explorez". Justo la Marchizul de Sade. dar pe urmă observ că femeia îmi face silă. după haos urma mania mea organizatorică. manie survenită nu în ciuda tendinţei mele spre haos ci tocmai din pricina asta. Dar. Iau hotărîri precise şi limpezi. deodată. e ca şi cum i-ai găsi merite unui submarin care întîmpină dificultăţi în momentul submersiunii. Atîţia ani de muncă răbdătoare a deputaţilor. pentru ca.dezmăţului. că e o destrăbălată sau că e plină de draci. am putut să mă culc cu Norma. nu constituia. lucru ciudat. într-un fel sau altul. în virtutea unui raţionament autentic: trebuie să recurgi la paralogisme sau la pipăit. în scopuri strict ştiinţifice. atît de duşmană a minciunii şi a mistificării. un argument decisiv care să mă îndemne la prudenţă faţă de ea? începui să fiu cuprins de îngrijorare. Atunci mintea mea începe să lucreze în marş forţat. Şi că singurele argumente valabile pentru o femeie sînt cele care. ceea ce dovedeşte că drumul spre pat trece prin instituţiile cele mai neprevăzute. dacă nu chiar periclitate grav. mi-a luat un oarecare timp educaţia ei. îi trag clopotele şh pînă la urmă. mă culc cu ea. aşa cum i-am explicat Normei (care se înfuria). a consilierilor şi a conferenţiarilor socialişti anihilaţi în cîteva săptămîni! Atîtea biblioteci de cartier atîtea cooperative. să mai ai încredere în cooperativism! Bun. care îl detesta pe Peron şi care era foarte respectat Ia biroul lui de către adversarii lui politici. und o adeptă fanatică a ştiinţei şi cititoare a unor opere de oiul Căsătoriei perfecte. şi avînd în vedere formaţia ei socialistă şi . După cum vă daţi seama. Pentru că. obişnuirea ei cu O Nouă Concepţie despre Lume: de a profesorul Juan B. şi mă lăsam în voia voluptăţii nebuneşti a ameţelii. voluptatea aceea pe care o simt eroii în momentele cele mai grele şi mai periculoase ale luptei. au călătorit prin lume. beat şi mizer. Norma să se dedea la astfel de lucruri! Şi apoi. să rîdem de Norma Pugliese aşa cum am rîs eu în multe momente de superioritate. Motiv pentru care e greu să pui un bărbat şi o femeie în aceeaşi poziţie geometrică. întrucît numai un inamic de duzină şi tont ar recurge la spionajul unor persoane care trezesc repede suspiciunea. Lupta împotriva Tutunului. Justo le-a impus încă de la început: Adevărul. o operă constructivă atît de sănătoasă. desigur. oricum. Ştiinţa. cu o rapiditate şi o limpezime uimitoare. am dus-o din treaptă în treaptă pînă la 287 cele mai neaşteptate perversităţi. oare. Faptul că Norma era o fiinţă atît de candidă. Nu era de-Oc uşor. a preşedintelui Comisiei Cooperatiste a Corului Nevăzătorilor. de aşteptat. analizînd amănunte ale legăturii noastre. au legătură cu poziţia orizontală. Ceea ce e sigur e că în momentul acela mă încercau o mulţime de îndoieli şi că dintr-o dată mi se părea că era una dintre subtilele spioane ale inamicului. pînă la urmă. mă trezeam totuşi bolborosind deodată: „nu contează. 286 IVfu a fost cazul cu Norma Pugliese. Lucru. Pe Norma Pugliese credeam că o clasificasem bine. se folosea de cuvinte nepotrivite pen-u pat ca „legea refracţiei cromatice" pentru descrierea unui S soare. pe care în acel moment le supraveghez şi le stăpînesc de minune. pînă la urmă. Fac cunoştinţă. Ca şi cum acest defect ar putea fi un motiv de elogiu. cînd raţiunea nu mai e de nici un folos şi cînd voinţa noastră acţionează sub imperiul tulbure al sîngelui şi al instinctelor. Lucru absolut compatibil cu mentalitatea antimilitaristă a domnului Pugliese. în virtutea acelui mecanism psihologic care îi face pe antimilitarişti să-i admire pe marinari: nu sînt atît de neciopliţi. hotărîri sau persoane pe care le cunosc în aceste răstimpuri de trezie mă readuc brusc la un răstimp incontrolabil. sau pentru că nu prea este. şi toate planurile mele se duc de rîpă sau sînt amînate. mă trezeam din aceste lungi perioade întunecate şi. să zicem. Invers faţă de ce se întîmplă cu bărbaţii. acest program mi-a atîtat în mod deosebit dorinţa de a mă culca cu fiică-sa. Pînă cînd.

Nu. Şi mîndru că nu aparţin acestui soi de farisei care sînt tot atît de mîrşavi ca mine. aproape în totalitatea lor bieţi bătrînei pe care i-am menţionat deja (în cantităţi imense). nişte domni corecţi. ce armată formidabilă ar ieşi! Şi ce neaşteptată colecţie de mostre! De la copiii la vîrsta primei comuniuni („pura nevinovăţie a copilăriei") şi pînă la corecţii funcţionari municipali care. e tocmai pentru că sînt o canalie. Şi am descoperit destule motive să mă alarmez. de circumstanţă. Eroare gravă. Sînt un cercetător al Răului. E tot aşa cum nu poţi califica drept laş un general care ordonă o retragere cu scopul de a pregăti o ofensivă definitivă. Şi. Detest această comedie universală a sentimentelor onoraue. Şi cum ai putea să cercetezi Răul fără să te cufunzi pînă în gît în murdărie? O să-mi spuneţi că. Miniştri. înşelătorii tactice. medici şi avocaţi. ci. nu mi s-a părut greu să ajung la fondul ei sufletesc. se lăsase coruptă. Fapt e că există înşelătorie şi înşelătorie. Cum s-ar putea teme de unul dintre amărîţii care-i ajută să treacă strada urmărindu-i cu o simpatie lacrimogenă în genul celei din filmul lui Disney cu păsărele şi panglicuţe colorate de Crăciun? Dacă ai alinia toate canaliile de pe planetă. prin reacţii neaşteptate. june fragile şi cu ochi de . pornirile sale rele devin mai acute o dată cu egoismul şi cu ranchiuna care vin sau cresc o dată cu părul cărunt. „distinse matroane" (aproape toate împinse de vanitate şi de egoismul cel mai crud). încă de pe acum vă spun că au dreptate. dacă numele meu va apărea vreodată în aceste ziare va fi. Dar dacă un bărbat este atît de puţin legat de logică. stîlpi ai societăţii. cu A ITJare. dimpotrivă. şi erau. Sînt un individ care a pătruns adine în propria lui 11 nstiinţă. Convenţii care fac ca înaintea substantivului „bătrînel" a punem întotdeauna adjectivul „sărman". domnii mei. Sînt. în numele unui adevăr fundamental. ca şi cum n-am ■ 1 cu toţii că un neruşinat care îmbătrîneşte nu încetează prin 289 asta să rămînă un neruşinat. am găsit o plăcere intensă în a face asta. Ce mai vreţi de la mine? O canalie remarcabilă. M-a surprins. trecătoare. izvorîte din dulcegăria populară. pînă la urmă. Sistem de convenţii care se manifestă. XIII Mi se întîmplă să gîndesc că. cînd nu se întîm-P a altfel. doamnele pe care le-arn menţionat de asemenea şi care acum conduc societăţi pentru ajutorarea leproşilor sau a cardiacilor (după ce şi-au făcut veacul prin paturi străine şi au contribuit tocmai la creşterea numărului celor bolnavi de inimă). pentru că ştiui că sînt unul deal lor. Şi chiar şi faptul că. la ce te poţi aştepta de la o femeie? Noaptea aceea am petrecut-o veghind. asta da. amintindu-mi şi analizînd fiecare reacţie pe care o avusese faţă de mine. un tip nemilos care nu se lasă dus de nas de palavre şi locuri comune. E sigur şi asta şi o recunosc pe faţă. cetăţeni eminenţi la a căror înmormîntare merge o mare mulţime de oameni şi ale căror necrologuri apar pe urmă în ziarele serioase. nu au importanţă. ceea ce e cu totul altceva. Dar cred că am explicat deja ceea ce cred despre presa serioasă şi de-spre rubrica judiciară. cel puţin.sarmientină. mă consider cinstit pentru că nu mă înşel supra tnea însumi şi nici nu încerc să-i înşel pe alţii. Ar trebui să facem un monstruos autodafe cu toate aceste cuvinte apocrife. cum se face că iam înşelat fără cel mai mic scrupul pe atîţia nefericiţi şi pe atîtea femei care s-au nimerit să-mi iasă în cale. Ca să nu mai vorbim de „bieţii orbi" care constituie subiectul acestei Dări de Seamă. unii dintre dumneavoastră or să creadă că sui o canalie. Vedeţi ce cinstit sînt? N-am zis niciodată că aş fi un om de treabă: am spus că sînt un cercetător al Răului. am şi recunoscut că sînt o canalie. citind povestea mei Pugliese. poate. era aproape imposibil de conciliat cu educaţia atît de sănătoasă şi de aşezată pe care i-o dăduse tatăl ei. al unei cercetări nemiloase. directori de mari întreprinderi. Aceste înşelătorii sînt mărunte. fără îndoială. consacrate de ipocriţii care conduc societatea şi apărate de şcoală şi de poliţie: „bătrîni venerabili" (cea mai mare parte dintre ei merită doar să fie scuipaţi). totuşi. pe deasupra. în locul indignării sau scîrbei pe care ar trebui s-o simtă un cercetător adevărat care se vede forţat s-o facă dintr-o obligaţie dezagreabilă. Aşa că sînt foarte departe de a mă simţi ruşinat. după cîte se pare. guvernatori. atunci. Şi trebuie să spun că dacă aceşti orbişori se tem de mine. în limbaj: suprem falsificator al Adevărului. Mă consider o canalie şi nu am nici cel mai mic respect pentru persoa 288 mea. şterpelesc hîrtie şi creioane. la rubrica judiciară. dar cel puţin şi unul de satisfacţie: acela de ami fi dat seama la timp de pericolele acelei apropieri. şi nu o dată. şi cine dintre cei care se cufundă în ascunzişurile conştiinţei lor se mai respectă pe ei înşişi? Dar. etcetera. O să mă întrebaţi. dar care pretind că ar fi nişte indivizi onorabili.

se înţelege: nu-1 poţi trata pe un amărît care a aşteptat cu bucurie moartea părinţilor. Un funcţionar din Garette a făcut copiile dar a uitat să le trimită. a prinu* o copie din acest lanţ. Avocatul Alfonso Mejia Reyes. e limpede (aici ar fi adevărata glumă). vor elimina aceeaşi cantitate pe care au înghiţit-o. cel puţin pentru matrapazlîcuri de felul ăsta. le arunci pe stradă. pentru că în calitatea mea de canalie desăvîrşită.. 290 n dată ajuns la grajd. a primit 150 de mii de bolivari. Bine-ar mai fi dacă am admite să mănînce o cantitate simbolică! Nimic simbolic: fiecare să-şi mănînce cantitatea totală şi exactă! E drept. Un fel de porcăriometru care să indice cu un ac cantitatea de rahat produsă de domnul X în viaţa lui pînă la Judecata de Apoi. la vreo nouă zile după aceea. ori se fac lucrurile ca lumea. la nouă zile după aceea a avut o neplăcere şi şi-a pierdut slujba. ca să moştenească nişte parale. după aceea i-a căzut o cornişă în cap . Şi asta mă face să mă gîndesc la necesitatea de a inventa repede un sistem pentru a detecta porcăria la tipii respectabili şi de a o măsura cu exactitate. o să întregesc rîndurile armatei rahatofage. Şi vă rog să constataţi că poziţia mea e nu numai inexpugnabilă ci şi dezinteresată. va trebui să fie înghiţită din nou. în 1904. domnule! DREPTATE ŞI IARĂŞI DREPTATE! Fiecăruia rahatul care i se cuvine. Hîrtia spunea: „Scrisoarea asta în lanţ vine din Venezuela. ca să i se poată deconta fiecăruia cantitatea pe care o merită. cu avocaţi şi generali. transformate în excremente adevărate (nu etaforice).gazelă (dar gata să jumulească pe orice tîmpit care ar crede în romantismul femeilor sau în slăbiciunea şi dezorientarea sexului lor). prin elimi-area fecalelor. după cum am recunoscut-o. Generalul Joaquin Diaz a primit o lovitură puternică în urma căreia a rămas grav bolnav. şi treaba mea cu orbii. dar ceea ce se cheamă NIMIC nu poate rămîne neluat în seamă într-o tramă atît de fantastică precum era cea care mă învăluia. Un domn pe nume Barquilla a luat în glumă scrisoarea asta şi i s-a aprins casa. faptele o să demonstreze adevărul. Faceţi 24 de copii şi împărţiţi-le prietenilor dumneavoastră. pentru că experienţa îmi arătase că nimic. fiecare soldat va fi hrănit cu pro'ile lui porcării. D. Dumnezeule! înainte. Nu. încercînd să descopăr o legătură între întîmplările acelea de demult. făcută la un glas milităros. ÎNAINTE. MARŞ! Ce armată. ambasadori plini de decoraţii etcetera.F. Şi aşa. imensa armată va trebui să se pună în marş spre graj-aurile ei. în virtutea Principiului Conservării excree ntelor. fiind reprimit la lucru şi primind chiar şi indemnizaţii. Ba mai mult. ori nimic. Fără nici un fel de consideraţii şi umblări cu fo-„ j-ca ]\jjci vorbă ca băieţelului domnului ministru să i se permită să mănînce pîine uscată în locul rahatului corespunzător Nu. de obicei. unde fiecare dintre componenţi îşi va consuma can-rtatea proprie şi exactă de porcărie. şi degeaba v-aţi pune pe smiorcăit. De exemplu: domnul Ezequiel Goiticoa a făcut copiile. pui de căţea! Nu vă puteţi feri. cantitatea care trebuie scăzută cu titlu de sinceritate sau bună intenţie şi cantitatea exactă pe care trebuie s-o înghită o dată făcute toate socotelile. în acest interval am primit una din scrisorile acelea care se trimit în lanţ şi pe care. ad infinitum. s-a vindecat rapid şi acum se simte excelent. incendiu în care i-a pierit o parte din familie şi din pricina asta a înnebunit. dar găsind mai tîrziu acest lanţ şi poruncindu-i secretarului să facă copiile şi să le trimită. Nu contaţi pe mine. să-şi mănînce tot rahatul. le-a trimis la prietenii săi şi. domnule. inspectori municipali. DREPŢI! Ce spectacol frumos şi instructiv. XIV A trebuit să mai aştept două zile. Pe urmă a făcut alte copii şi le"a trimis. dar în nici un caz rudelor. O operaţie fără sfîrşit. antitate care. 291 printr-o mişcare de inversiune colectivă. funcţionari coloniali. după ce le va fi pusă din nou înaintea boturilor. 91 după ce se va efectua cîntărirea exactă pentru fiecare individ. din Mexic. A fost expediată de domnul Baldomero de Mendoza şi trebuie să facă ocolul lumii. pentru că. în cazul meu mi-a sporit neliniştea. îmi revendic doar meritul de a nu fi înşelat pe nimeni. ori nu merită ă le mai faci deloc! Să-şi mănînce rahatul. fie ele cît de îndepărtate. ca pe anabaptiştii aceia din Mineapolis care speră să ajungă în cer exploatînd negrii în Guatemala. Chiar dacă nu sînteţi superstiţios. etcetera. Şi de aceea am citit-o cu atenţie. CANALII. acum cînd vă aşteaptă ceea ce v-am pregătit eu! CANALII.

— Făcea onoare firmei — adăugai eu. ca toate miturile. în mărime aproape naturală. I-am lăudat cămăruţa în care locuia în care fiecare masă. am urcat pînă la etajul şapte. Şi aşa chiar în seara aceea. Totuşi în ziua aceea nu se mai întîmplă nimic care să-mi atragă atenţia. dar în defunctul meu soţ aveam o încredere absolută. Un fel de honor vacui o împiedica să lase vreun spaţiu gol fără să-1 acopere şi să-1 umple cu ceva. Nu vreau să nesocotesc meritele altora. u Pă ce mi-am încheiat ceea ce se putea numi garda de zi. într-adevăr. în sfîrşit. dar nici acolo nu se întîmplase nimic care să mi se pară ieşit din comun. paceti copiile şi răspîndiţi-le. Am presupus că e ceva în genul unei recunoaşteri şi. funcţionari comerciali. care. învăluind tabloul într-o privire tristă şi visătoare. mia spus că murise cu doi ani în urmă cînd avea abia patruzeci şi opt de ani.292 ■ a murit în mod tragic. dar trecu foarte încet prin faţa intrării şi cu bastonul lui alb parcă ar fi recunoscut terenul pe care mai tîrziu urmau să se dea bătălii decisive. din profil. — Sigur că da — confirmă ea satisfăcută. lebede de sticlă. temîndu-mă ca o persoană importantă să nu urce la locuinţa lui Iglesias în momentul cînd se va deschide poarta de jos. M-am sculat înainte de a se lumina de ziuă şi am alergat spre strada Paso. Am lăudat oribila ramă cromată a tabloului şi ea. cu privirea serioasă şi îndreptată către un enorm elefant de bronz: părea că prezidează colecţia aceea teratologică. "arn hotărît să urc pînă la pensiune şi să o supun unui interogatoriu strîns pe doamna Etchepareborda. I-am lăudat tenul şi i-am spus că era de necrezut că avea patruzeci şi cinci de ani. Nu se opri în faţa numărului 57. îmbrăcată într-o rochie care părea făcută pentru o femeie normală. — Era şef adjunct al sectorului expediţii din cadrul întreprinderii Los Gobelinos. pentru că nu mergea cu atenţia aceea indiferentă cu care mergi pe o stradă cînd ţinta ţi-e departe. îmi explică ea. sînt invulnerabile în faţa bietelor fapte. am spus: — E o firmă importantă. n îngrijorarea mea mă coborîsem pînă la cea mai respin-6 oare demagogie. măsuţă şi. într-o zi. nu glumă. Inima începu să-mi bată cu putere. Pe un pian la care nu se mai cînta. — Un post de încredere — adăugai eu. în general. nişte energumeni ca itu 294 Morgan gau fenOmene ca Rabelais? M-am resemnat să pri-fotografiile pe care grăsana începea să mi le . Cinstea bascilor. erau puse două mari mileuri de macrame: unul pe claviatură şi altul pe partea de deasupra. elefanţi de bronz. de la moartea soţului ei. dar care pînă în momentul acela nu putusem să încep interogatoriul. semăna cu un tort uriaş şi tremurător: dar un tort umplut cu intestine. arătîndu-şi guşa şi pieptul enorm şi foarte alb. domnule Vidai. orice suprafaţă orizontală era acoperită de un mileu de macrame. — Cred şi eu — spuse ea. — într-adevăr. Inginerul Delgado a rupt scrisoa-' si la puţină vreme după aceea i s-a descoperit o detur-refe c-}e fonduri. lumea obişnuită. Decembrie 1954". Vînzători de sifoane. Noaptea aceea n-am putut dormi: mă tot suceam şi mă răsuceam în pat. ce semnificaţie pot avea nişte patroni de tripou ca ministrul Etcheverry. Pe aceasta. din clipa aceea. Flegma Britanică. am stat la pîndă cu îndoită atenţie. Pentru nici un motiv să nu rupeţi această n isoare. Detest femeile grase şi stăpîna pensiunii 293 era imensă. Simţul Măsurii al Francezilor. o simplă întîmplare? Am mai spus că nu prea cred în întîmplări şi cu atît mai Puţin în cele în care e vorba de orbi. Cu cîteva minute înainte de nouă seara. Don Quijoţi cromaţi şi un uriaş Bambi. oare. Dar nu intră nimeni care să mi se pară suspect şi toată ziua n-am depistat nici un indiciu interesant. Apariţia orbului aceluia înalt şi blond să fi fost. Eu. care în sinea mea ardeam de furie şi nervozitate. adică în floarea vîrstei şi cînd tocmai urma să-şi vadă cristalizată dorinţa de a dispune de o jumătate de pensie. am văzut un orb înaintînd încet pe strada Paso. între doi gauchos de postav se vedea un portret al domnului Etchepareborda. Instinctul mi-a spus că individul acela înalt şi blond avea ceva cu problema Iglesias. XV Pînă cînd. Clovni de porţelan.

Iglesias era din zi în zi mai tăcut şi neîncrederea lui şi ura aceea îngheţată care îi caracterizează pe membrii castei deveneau aproape vizibile. verificam transformările ce se produceau în el. ^ Nu. într-o alta sărbătorea împreună cu personalul de la Los Gobelinos un eveniment intim. Noaptea. pe cînd eu eram mistuit de nelinişte. Intram. aşteptarea asta se dovedea periculoasă şi îmi sporea îngrijorarea prin teama de a nu ajunge la timp. aşezat într-un colţ. de o valoare inestimabilă: param orice iniţiativă din partea ei (iniţiativă care. în altă fotografie. Se sculă. data: 1948. acesta era localizat. Cît mai dura aşteptarea asta nefericită. Apoi se întoarse la album. N-a rostit niciodată vreun cuvînt neplăcut. 295 — Curios. alte concedii. analizîndu-i trăsăturile de caracter şi obiceiurile. în general. e normal. domnule Vidai. era periculoasă fiindcă era incort-trolabilă) şi în acelaşi timp puteam să verific orice s-ar fi în_ tîmplat. ~7 "^gur. domnule Vidai. Să fiu sinceră. închis în camera lui. Deasupra ei. veri. domnule Vidai: mi se rupe inima cînd îl văd. Ştiam bine că în spatele acelor sticle negre 'era nimic. aşa cum privesc orbii. Ochelarii negri. cel puţin încercam să-i ţin companie ascultînd radioul împreună cu el. Nu trebuie uitat că eu nu-mi propuneam să mă slujesc de Iglesias doar ca să pătrund în cercul secret ci. mă priveau fix. după experienţa mea. Am văzut. în nă la Mar del Plata. Ii urmăream şi simptomele pur fizice şi. era atîrnat un tablouaş provensal pe care scria: DĂ-TI CASA DIN TOATĂ INIMA Şi deci. cu saurienii şi cu alte animale asemănătoare. Cel puţin pînă acum. îmi defilară apoi prin faţa ochilor copii în pielea goală şi culcaţi care se uitau la aparat. făceau ca expresia lui să fie şi 'lial 296 resionantă. fără a vrea să vadă pe nimeni. aprinzînd lumina de la întrerupătorul de lingă usciorul din stînga al uşii. Iglesias. cîte o mică prietenă (aşa le numea stăpîna pensiunii pe cele care erau nişte edificii la fel de respectabile ca ea). Etcetera. nu mai era pericol ca acel mesager temut şi aşteptat cu nerăbdare să ajungă la pensiune (pentru nimic în lume secta nu trebuia să mă găsească împreună cu tipograful). adăugat cu cerneală. printre diferite statuete. un oarecare domn Rabuferti. domnul Etchepareborda apărea alături de consoarta lui în grădinile din Palermo. Stă acolo. Dar. în timpul concediului din 1948. Cu minciuna asta obţineam două rezultate. arătînd cu mîna spre un far închipuit din scoici care ieşea în evidenţă pe un mic mileu — farul de colo mi 1-a dăruit în vara aceea. după ce ciocănisem la uşă şi auzisem Intră. intram în camera lui şi căutam să întreţin o conversaţie sau. curtenia aceea specifică celor originari din . după cuvintele doamnei Etchepareborda. după ce poarta de jos era încuiată şi. deci. dar tocmai acest NIMIC era în definitiv lucrul n e-rni impunea. aşezaţi în spatele c ţjj juj/ ochi nevăzuţi dar din ce în ce mai implacabili şi ■ vjcieni. la restaurantul El Pescadito. nici o noutate cu privire la bietul Iglesias? — am întrebat eu. mă privea. fericit. că închidea în sfîrşit albumul şi se pregătea să-1 pună la loc în sertarul unei comode. După cum spuneam. sau ceva în genul ăsta. cu o expresie goală şi abstractă. mi-1 aduse şi îmi arătă legenda: „Amintire de la Mar del Plata" şi mai jos. deci. trăsătură care. teoria mea se confirma în ceea ce era mai grav în ea şi trebuia să-mi înmulţesc precauţiunile. pe de altă parte. de la Boca. mai ales. poze de căsătorie.arate dinun album de familie. mai ales ca să cercetez şi să confirm unele din presupunerile mele despre organizaţie: dacă. foarte curios — am comentat eu. pătrunzîndu-mă pînă în adîncurile fiinfei mele. din zi în zi mai serios şi mai concentrat. e cea dintîi pe care o dobîndesc în lenta lor metamorfoză. pe care îi punea doar pentru a ascunde orbitele arse. în alta cred că era înconjurat de nepoţii şi de cumnatul lui. fără ca eu să informez pe nimeni despre situaţia tipografului. aproape imperceptibilă. după cum se înţelege. ___ Tocmai — îşi aminti ea. Şi simţeam că alţi ochi. cînd dădeam mina cu el. verificam dacă pielea începuse deja să secrete sudoarea aceea rece. lîngă radio. imul din atributele ce dovedesc înrudirea cu broaştele şi. Dimpotrivă. n-a venit nimeni să întrebe de el? Nu s-a interesat nimeni de situaţia lui? ~~ Nimeni. In una din ele apăreau amîndoi. cumnaţi. ca pentru mjrie Ii spusesem că intrasem în legătură cu societăţile respective.

de fapt. părea acum şi mai evidentă la el. Am vorbit pe urmă de scumpirea vieţii. în timpul scenei aceleia tăcute şi repetate la nesfîrşit. îi făceam o izită doamnei Etchepareborda. şi răposatul făceau parte din Şcolile Fratelui Basilio). eu o legănam în iluzii: într-o zi îi lăudam rochia. — Niciodată nu trebuie să-ţi pierzi speranţa — i-am răspuns eu cu una din frazele ilustre ale domnului Etchepareborda: „Trebuie să avem încredere în Ţară". canalie. Şi. de fapt. în seara 297 J aceea. 298 __ţjn funcţionar de la CADE?! — am exclamat. n-a venit unul de la CADE şi nu s-a pus să controleze toată casa ca să vadă dacă-s bine instalate aparatele. radiatoarele şi toate celelalte? Şi mă întreb. simţeam cum resentimentul lui Iglesias punea stăpînire pe fiecare din ungherele spiritului lui. La urmă vorbi de scandalul iscat de noua creştere a preţului electricităţii. Nu-i plăcuse niciodată omul ăsta. mă retrăgeam. aproape sărind de pe scaun. domnule Vidai. în alta mă extaziam în faţa vreunui nou obiect cromat.anumite regiuni ale Spaniei. Şi ea. De exemplu astăzi. şi ştiţi de ce? Din pricina felului de a-şi freca mîinile şi de a zîmbi: părea un preot. neclintite şi glaciale. ca de obicei. urmăream să văd dacă nu apare vreun indiciu al prezenţei inamicului. şi oricît de neplăcute ar fi fost întîlnirile acelea. ridicînd capul şi ciulin" du-şi urechile tremurătoare. Aşa cum un cal se opreşte brusc şi se cabrează în faţa unui obstacol suspect ce i-a apărut în faţă. dacă au ei dreptul să controleze casa cuiva. pe vremuri. mă rugă să iau loc şi să beau cafeaua pe care o pregătise pentru mine. Înainte de a urca pînă la camera lui Iglesias. Dar pe măsură ce se scurgeau zilele. asta da (şi ea. — Aşa spunea întotdeauna şi răposatul meu soţ — zicea ea întinzîndu-mi zaharniţa. aşa am fost zguduit eu auzind aceste cuvinte. ca şi cum aş fi umblat fără nici o ţintă. pentru a rupe tăcerea insuportabilă. deşi respecta toate religiile. cînd m-am dus la pensiune ca să-mi fac Vlzita nocturnă. în altă zi o rugam sămi vorbească despre ideile domnului Etchepareborda. după cum se spune în jargonul adecvat. aduceam vorba despre vreun lucru care. domnule Vidai. am observat un semn nou şi îngrijorător. Cînd situaţia devenea insuportabilă. — FORA a declarat o grevă a docherilor. tot ca de obicei. „Aşa e viaţa". trăgea cu sete din ţigara neagră şi îşi spunea în sinea lui: Mi ie ştiu eu bine. Şi ei nu-i plăcuseră niciodată preoţii. cînd ne priveam ca două statui egiptene. XVI A doua zi. ca s-o mai iscodesc. „Trebuie să avem încredere în Rezervele Naţiunii". Vinovat de toate era canalia de Peron. Iglesias mormăia ceva monosilabic. mi-a spus că nimeni nu se interesase de soarta tipografului. — Lumea face ce vrea — spuse ea. Pe atunci credeam că stăpîna pensiunii îşi închipuia că. pe cînd prepara faimoasa cafea. curtenia aceea distantă care-i face să pară domni pe nişte simpli ţărani de pe asprele podişuri ale Castiliei. i-am pus întrebările obişnuite. — Pare de necrezut. Şi brusc. în seara aceea. Fumam în tăcere. Zău dacă nu-ţi vine să-ţi pierzi încrederea în omenire. Dar în cele două zile care au urmat după apariţia orbului aceluia înalt şi blond n-am văzut nimic care să fi putut avea vreo semnificaţie. l-ar fi putut interesa pe tipograf. făceam un rond de noapte ca şi cum aş fi ieşit să iau aer. Fraze care arătau care era ierarhia defunctului şef adjunct al sectorului expediţii de la Los Gobelinos şi care. fiarele de călcat. în orice caz. acum că era mort. Dar. fluierînd. o emoţionau pe soţia lui. îmi atingeam scopul de a-i supraveghea transformarea. Cînd ajungeam în stradă. . eu mergeam pe acolo ca s-o văd pe ea şi că orbirea lui Iglesias era un pretext.

-suficient de cutezătoare ca să-i trezească bănuieli dacă ar « avut un dram de inteligenţă. de fapt. Cînd ajunseră în dreptul numărului 57. cuvine Prin care. Oare Iglesias o să coboare cu celălalt? Mi se păru puţin probabil. într-o haină de fresco de culoare deschisă. cu o emoţie aproape de nesuportat. ca şi cum aş fi fost bolnav. __Dar avea sau nu o haină de culoare deschisă? — am insistat eu cu asprime. îmi atrăsese atenţia un individ gras. Mă privea atît de uimită. 299 în ziua următoare. Am alergat sus: trebuia neapărat să-mi dau seama de cele întîmplate fără să stîrnesc. cu aceeaşi valijoară şi cu aceeaşi haină deschisă din ziua precedentă. voiam să-i explic situaţia femeii de la pen-S1une. Mi-arrî luat cafeaua cu lapte şi am despăturit ziarul dar. am bolborosit o serie de cuvinte în grabă. care se tot învîrtea prin jurul numărului 57 de pe strada Paso. cu toate că şi înainte de orbire orgoliul lui. Şi pe cînd Juanito îmi spunea nu ştiu ce despre greva metalurgiştilor.. ceea ce dovedea ca aveam o idee exactă despre desfăşurarea evenimentelor. O să-i spună că aflaseră de nefericirea lui.. __Unul grăsuliu? Cu un costum de culoare deschisă? __Da. sigur că da. ca la toţi spaniolii.__Ţ)3/ de la CADE — răspunse ea surprinsă. înţelegînd că nu mai puteam spune nimic care să explice faptul că mă alarmasem. şi mai orgolios. care semăna foarte mult la faţă cu Pierre Fresnay. Aveam acum o experienţă remarcabilă în ce priveşte jocul ăsta dublu. celălalt încuviinţa din cap. o luară spre strada Puyerredon.. bănuielile lui Iglesias300 . şi se duse să se întîlneasca cvi tipul de la CADE. Veneau vorbind între ei şi cînd grăsanul îi şoptea ceva la ureche. dar de data asta era însoţit de un domn puţintel şi mic de statură. de astea cum se poartă acum. cu o valijoară în mînă. dar mai nervos ca altă dată m-am instalat din timp la locul meu de observaţie. faptul că individul controlase pensiunea. mi-am spus că zăpăceala de arunci. l-am văzut pe tipul de la CADE reapărînd în strada Paso. unul grăsuliu. lucru pentru care trebuia să se aplece. nu scăpăm din ochi numărul 57. conversînd cu însufleţire. pe la trei. u ar nu din pricina unei crăpături urma să se năruie edifi-ridicat cu atîta trudă! în noaptea aceea îmi vuia capul. o propunere sau o invitaţie. m ţeam că momentul decisiv era aproape. o fi fost de fresco. cînd mi-am amintit de episoadele legate de cercetarea mea.. Faptul că individul acela mi se păruse suspect şi că acum cuvintele stăpînei pensiunii îmi confirmau intuiţia. în după-amiaza aceea. mi se părea puţin probabil ca Iglesias să-1 urmeze chiar de la prima discuţie: devenise prea neîncrezător şi. cică. o haină deschisă. Şi mă alarmasem pentru că. o haină din alea uşoare. aşteptînd în colţul străzii: scoase un pachet de ţigări şi începu să fumeze. __ Pe la ce oră? Se căzni să-şi amintească şi spuse: __pe la vreo trei după-amiază. pe deasupra. toate acestea erau destule motive să mă înfierbânt. mititelul intră în casa cu apartamente de închiriat şi cel de la CADE o luă spre strada Mitre şi pînă la urmă se opri. încercam să-mi imaginez scena care se petrecea sus. încît trebui să-i dau o explicaţie rezonabilă: altfel cine ştie dacă atitudinea mea n-ar fi fost suspectă pînă şi pentru nefericita aceea. fuseseră cutezătoare. ca de obicei. — spuse ea. Mai tîrziu. privindu-mă şi mai surprinsă. cu una. am simţit o mare satisfacţie la gîndul că presupunerile mele fuseseră exacte. căci nu era omul care să accepte aşa. că ei organizau ajutorul. Dar ce explicaţie să-i dau? Am încercat să găsesc ceva credibil: i-am îndrugat ceva despre o datorie pe care individul respectiv ar fi avut-o faţă de mine. era cît se poate de evident. totuşi. Dar. __Da. după cum am mai spus. cu două. etcetera. Cînd emisarul coborî singur. Tipul de la CADE păru că ascultă cu mult interes ceea ce îi spunea mărunţelul şi apoi. Oare ce i-o fi spunînd lui Iglesias? Drept cine o să se dea? Cel mai probabil era ca individul să se prezinte drept un membru al Bibliotecii sau al Corului sau al oricăreia dintre instituţiile de acest gen. şi felul cum mă purtasem cînd aflasem de individul de la CADE.

pentru că după-amiază se întoarce domnul care a fost aici. la rîndul lor. agresive sau hazlii de către nişte terţe persoane care. cuvînt care fusese şters la rîndul lui şi pe urmă o ţineau tot aşa. atrocităţi masochiste sau sadice. domnule Vidai. __Perfect — am spus eu. caligrafice sau groteşti). răspunsul plin de dorinţă şi speranţă al cuiva care arată cînd şi cum o sâ-1 aştepte pe principele Cacografie şi Anal. care ar fi dispuşi să facă cutare sau cutare combinaţii sau porcării. era plin de cereri sau oferte de telefoane pentru bărbaţi care ar fi avut cutare sau cutare calităţi. într-un şanţ sau chiar în closetul de la Antigua Perla del Once. __gj mai cu seamă. Cînd eram pe punctul de a ieşi. cu săgeţi indicatoare şi semne de exclamaţie sau desene care făceau aluzie la una şi la alta. E curios că în ţara asta ur>icul loc în care se vorbeşte de Doamne şi de Domni ocrnaj locul unde. Fraze şi exprimări ale unor dorinţe care. într-un anumit sens (şi comentariile lor o dovedeau) voiau să participe. Şi în haosul acela apărea. — Pînă cînd? — Pînă după-amiază. în mod inevitabil. — Dar el. uneori cu o adnotare gingaşă şi. expresia aceea originală apărea îmbogăţită şi adăugită (ca de o specie de exegeţi violenţi şi pornografici) cu comentarii diverse despre mama lui Peron şi despre caracteristicile sociale şi anatomice ale Evei Peron. nu erau dispuse să intervină chiar în combinaţia ca atare dar care. şi participau. jos şi sus. tăiate. — Perfect. din diverse motive. Vrea să-1 prezinte. XVII Ca şi cu alte prilejuri. Şi în diferite locuri libere. el ce-a spus? — Că o să se mai gîndească. Şi ce a hotărît Iglesias? __S-au oferit să-i dea de lucru. Uneori îmi spun că faptul e una din nu-roasele forme ale ironicului scepticism argentinian. La stînga si la dreapta. accentuate sau atenuate de vreun adjectiv. despre ceea ce ar face comentatorul necunoscut şi porcos dacă ar avea norocul să se întîlnească cu ea într-un pat. de la societatea aia! — exclamă ea cîndu-mi mîna dreaptă cu ambele ei mîini. Pe cînd a?ezam în cămăruţa infectă. Peste inevitabilul slogan de bază TRĂIASCĂ PEROjsj cineva ştersese violent cuvîntul TRĂIASCĂ şi îl înlocuise cu MOARTE LUI. în sfîrşit. uneori (ca în cazul anunţurilor importante din ziare) cu chenar. denaturate sau îmbogăţite prin adăugirea vreunui adverb pervers sau festiv. Am intrat la Antigua Perla del Once şi m-am îndreptat spre toaletă. am început să descifrez inscripţiile încîl-cite. alternativ. ceea ce confirma încă o dată 301 vechea mea teorie că toaleta e unicul loc filozofic care să fi r* mas în stare pură. aceştia încetează să ai ne una sau alta. M-am declarat satisfăcut de interogatoriu şi am luat-o din loc.Văduva mă primi entuziasmată: Au venit. cu creioane şi crete de diferite culori. Să nu cumva să vă scape că eu aş fi fost cel are i-a informat pe oamenii aceia care au venit. artificii sau fantezii. — Să-1 prezinte? Unde? — Nu ştiu. doamnă — i-am spus eu — nici un cu"nt lui Iglesias. Oferte şi cereri care erau modificate la rîndul lor de comentarii ironice sau insultătoare. pline de speranţă sau cinice. în formă de pagodă sau. nervozitatea mi-a stîrnit o nevoie urgentă de a mă duce la closet. Lucrurile începeau să meargă strună. încăpăţînate sau frivole. cu săgeţi indicatoare. cu desene ilustrative care păreau făcute de vreun profesor Tufă beat şi bălos. erau şterse în parte sau de tot. cu diverse tipuri de litere (neliniştite sau languroase. la magia aceea lascivă şi halucinantă. Nu mi-a spus nimic. după cîte se pare. __Ce fel de muncă? __Nu ştiu. de tremurătoare clădire în construcţie. am întrebat-o: — Uitam să vă întreb: pe la ce oră se întoarce domnul respectiv? — Pe la trei. mai degrabă. IVl-a asigurat că îşi aducea foarte bine aminte de recomandările mele. neadecvată pentru acel avizier de closet: VOI TINE O FLOARE ÎN MINĂ. jos sau pe margini. m încercat s-o liniştesc. 302 .

mi-am spus în gîndul meu. XVIII La două după-amiază eram instalat la cafenea. nu trebuie să simplificăm problema pînă la a crede toţi sînt la fel de ageri şi de inteligenţi. Dar. ca să nu mai fiu chinuit de îndoieli. ridică privirea ca să verifice numărul (căci venise cu capul plecat. mi-am mai spus: „Doamne şi Domni". pe deasupra. pentru că. Dar omuleţul care semăna cu Pierre Fresnay nu apăru pînă la ora trei. trebuie să fie cel puţin posibil în principiu. Acuma mergea fără nici o ezitare. gradul de inteligenţă sau de prostie: un bun şef al unei reţele de spionaj nu încredinţează unui agent o misiune fără un examen prealabil al calităţilor şi defectelor sale. Sistemul de promovare e atît de ezoteric încît. Şi e evident că nu e nevoie de aceleaşi calităţi pentru a trece prin vagoanele metroului cerînd tabut. ca şi cum ar fi mormăit ceva în sinea lui) şi intră la numărul 57. de vreo şaizeci "6 ani. în ce 304 a cecitatea poate face să se dezvolte personalitatea unui "^id obişnuit. mă îndoiesc că ar putea cunoaşte cineva vreodată identitatea Tetraierarhilor. L-am aşteptat să iasă cu nervii încordaţi la maximum: se apropia partea cea mai plină de riscuri a aventurii mele. Există orbi care s" ^ folosiţi numai în acţiuni de şoc. Şi apoi. rcîndu-ne la problema noastră. ca pentru a sta de veghe într-un loc atît de important Precum Centrul Naval (ca orbul acela înalt. intuiţia mi-a spus mai apoi că în nici un caz nu se va întîmpla aşa: asta au să o facă mai tîrziu. mi-am închipuit că ^Ieri să fie dus chiar de la prima ieşire la una din societă-s'aS terice. gi ne cînd mă încheiam la pantaloni. Asta e o informaţie de a nu ştiu cîta mînă. pare un gentleman englez. ca şi în război. şefii ierarhici voiau să-i cunoască temeinic caracteristicile. aici părea că iese la iveală adevărul ultim al rasei umane. oricum ar fi. ca în cazul fostului jocheu. am repetat toate astea numai cu scopul de a arăta cît de neverosimil e faptul că un individ ar putea să parvină la ceva în urma unei orbiri.Lumea pe dos". orbi şi orbi. slujindu-se de cele mai josnice şi mai f. scăpătat Pnntr-un înfricoşător joc al soartei). se întîmplă din pricină că şefii ierarhici se folosesc de informaţiile greşite pentru a menţine misterul şi echivocul. mi-am spus în sinea mea. care le conferă acel minim de particularităţi Spe ■ fice. la una din instituţiile acelea în care orbii se folo-J j^te văzători amărîţi sau de cucoanele cu inimă bună 565 creier de muscă. pentru ca un lucru să pară verosimil. într-una din peşterile extrem de adînci pe care un grup de speologi a încercat să le studieze în 1950. două arme puternice în cadrul oricărei organizaţii de acest fel. în ducerea lui în faţa vreunui orb de o oarecare importanţă. survin su prize de necrezut. poate că se întîmplă aşa pentru că ei mai păstrează înclinaţia aceea spre bîrfă şi clevetire. Există printre ei unii buni 1 fie doar un fel de docheri sau jandarmi. şi asta e o ipoteză de-a mea. cu toate că socotesc foarte puţin probabil că unul care nu e orb din naştere s-ar putea număra printre cei din conducere. Prm toată atitudinea lui. Şi există şi unii as mănători cu Kierkegaard sau Proust. probabil vreun om de legătură cu cei de sus. care stă veşnic tăcut cu nişte creioane în mînă şi care. tot aşa nu se poate prezice prin ce surprinzătoare metode îl poate înălţa cecitatea pe scară ierarhică pe un hamal sau pe un tipograf: se spune că unul dintre cei patru ierarhi care conduc secta pe plan mondial (şi care îşi au sediul pe undeva prin Pirinei. proprie speciei umane. ■ subterfugii ale P . Ceea ce se întîmplă e că în lumea orbilor se şoptesc şi se dau în vileag informaţii nu totdeauna adevărate: în parte. şi ăsta e lucrul cel mai uimitor. nu se poate sti cum va evolua un om intrat în secta cea sacră din cau^j j boală sau de accident. Şi chiar dacă au cu toţii un atribut comun 303 iii esenţial. Există. Primul pas trebuia să constea în ceva mult mai puţin nevinovat. condiţiile sociale şi funcţiile pe care le îndeplinise. şi care atinge în cazul lor proporţii patologice. Şi tot aşa cum nimeni nu ar fi putut pre vedea că dintr-un funcţionăraş timid de la o banca din Bos ton o să iasă un erou de la Guadalcanal. unde-şi pierduse vederea în timpul unei căzături. cum era şi de presupus. totul sfîrşindu-se printr-un dezastru fatal) nu e orb din naştere şi că. după cum am mai Pus. ca să zic aşa. Pe de altă parte. Cînd ajunse aproape de casă. înainte de a orbi fusese un simplu jocheu pe hipodromul din Milano. Dragostea şi excrementele". deşi pentru moment m-am gîndit la posibilitatea mai banală că îl vor duce la vreuna din societăţile de ajutor mutual sau de binefacere. Pe ce mă bazam cînd făceam presupunerea asta? îmi spuneam că înainte de a lansa în circulaţie un nou orb. şi asta e de ajuns pentru a dovedi. Ca si în cadrul rubricilor judiciare. deoarece.

Pînă acolo încît am ajuns să o bănuiesc P„ * j pe biata văduvă a lui Etchepareborda. cînd m-am aşezat la o masă la cafenea. ceea ce îmi mări şi mai mult sentimentul de orgoliu pentru faptul că lucrurile se desfăşurau aşa cum calculasem eu în decursul atîtor ani de aşteptare si de studii preliminare. în fine. o tenebros de comică mise-en-scenel .demagogiei sentimentale. Aşa am întreprins multe cercetări în aceşti trei ani. Am hotărît că. că. îl ţinea deodată suspendat în aer. Dar Iglesias coborî! domnul cel scund îi tot spunea ceva cu entuziasm şi tipograful îl asculta cu aerul lui de hidalgo în mizerie care nu s-a njosit şi nu o să se înjosească niciodată. să refuze să-1 însoţească pe individul respectiv. că e cu putinţă să iei măsuri logice în vederea unei călătorii în munţii Cordobei. Cîte mai avea încă de învăţat pentru a-şi termina cia! Faptul că îmi confirmaseră calculele m-a făcut să-mi ma vin în fire şi am luat-o cu destul aplomb pe urmele lor. şi echipamentul meu (ciocolata. ^ mai atunci eram mai supravegheat şi mergeam spre pro• mea pierzanie. despre care m-am gîndit în ultima clipă că s-ar putea să-mi fie util (ca uniforma inamicului pentru o patrulă). toate lucrurile la care. dar toate erau inevitabile şi. ceva alimente concentrate şi alte cî-teva lucruri de genul ăsta. hotărîndu-se să rămînă mîndru în singurătatea lui. de fapt. Nici o clipă domnul cel mărunţel nu dădu vreun semn că ar fi observat că e urmărit. nu ştiu dacă am mai spus de la tentativa mea nereuşită cu orbul din metrou la Palerrno mi-am dedicat aproape tot timpul observării sistematice si minuţioase a activităţii vizibile a tuturor orbilor pe care îi întîî-nisem pe străzile din Buenos Aires. cu ciocolată şi cu un baston alb. îmi puneam mustăţi sau bărbi false. am asistat la concerte date de orbi. aşa cum fac înotătorii de fond. am cumpărat şi am aruncat sute de duzini de balene. ca un spaniol ce era. care în momentul culminant al antrenamentului lor trebuie să înfrunte tocmai pericolele pe care sînt destinaţi să le evite. lanterna şi bastonul alb) s-ar fi trans-torrnat automat într-un grotesc echipament de nebun. în afară de cazul că ai fi nebun. ciocolată. pînă la un anumit punct. Şi uneori mă gîndesc că tocmai 'A mă credeam mai viclean şi cînd mă bucuram cu mai mul^ fatuare de ceea ce credeam că este suprema mea abilitate. desigur. din ziua aceea nefericită în care 1-a0"1 urmărit pe orbul din metrou de-a lungul mai multor curse 306 Piaţa Mayo şi Palermo. Se înţelege că activitatea asta era plină de imense primejdii. toate planurile mi-ar fi fost date peste cap. înarmat cu lanterna mea de buzunar. O să spuneţi. paradoxal. Şi mulţumită acestei aride munci preliminare mi-a fost posibil sa pătrund în domeniul secret. Desigur că nu eram atît de nebun încît să fi înfruntat aceste riscuri fără nişte precauţii elementare: îmi schimbam hainele. în acest caz. am aşteptat cu nervii încordaţi la maximum ieşirea lui Iglesias însoţit de individul cel mărunţel. Cît de tenebros P cornjcă mi se pare astăzi ideea că acea mis-en-scene cu bibe-1 uri si cu bambi uriaşi. nu ar fi fost decît o bătaie de joc. cu fotografii trucate de menaj mic-bur-hez în vacanţă. Pentru că în aceste zile de dinaintea morţii mele nu ma1 am nici o îndoială că soarta mi-a fost hotărîtă poate chiar de la începutul cercetărilor. poţi lua măsuri rezonabile pentru a explora universul orbilor. x dintro dată în vreo ascunzătoare secretă. tot edificiul pe care-l ridicasem s-ar fi prăbuşit ca un castel de cărţi de joc. în aroganţa mea. vreo două sau trei lucruri relativ logice: o lanternă. In acest interval de trei ani am cumpărat sute de reviste inutile. şi posibilitatea ca tipograful. îmi permiteam să mă uit zîmbind neobservat. am cumpărat mii de creioane şi de cărţulii de tot felul. punîndu-şi viaţa în pericol. dacă aş fi fost bănuit. poate. am învăţat sistemul Braille şi am stat zile întregi în bibliotecă. dar nu vedeţi cum. căci. Aşa că în după-amiaza aceea. soldaţii antrenaţi pentru deminări. pe lîngă faptul că îmi primejduiam chiar viaţa. Adevărul e că aceste măsuri grozave au fost. Am intuit. Se mişca stîngaci şi astonul alb pe care i-1 adusese celălalt era încă mînuit cu ti305 miditate. ca aliment concentrat. îmi schimbam vocea. ie • c% cea dintîi ieşire a lui Iglesias ar putea să mă intro-. cel mai bine era să iau. Rămînea. cale de cîţiva pas-asemenea unuia care duce un termos. cu toate peri-olele ce le implică un asemenea lucru dar şi cu formidabilele nosibilităti pe care le-ar putea oferi. constituiau unica mea posibilitate de salvare în faţa pericolelor: era mai mult sau mai puţin la fel ca antrenamentul pe care îl fac. cu paşnice vederi din Provenţa. purtam ochelari negri. Pentru că. luasem deja toate măsurile care mi se păruseră necesare pentru o asemenea călătorie.

dimpotrivă. nu voiau să-i dea proaspătului orb senzaţia im ' diată că sînt o sectă atotputernică: umilinţa procedeelor. fără să arunce măcar o privire în dreapta sau în stînga. pe care au începu să-1 urmărească încă înainte de călătoria în Africa. Acolo s-au oprit în faţa unei tăbliţe care indica liniile de transport. piaţeta aceea dintre Echeverria şi Obligado. Era o coadă de cîteva persoane. dar nu mi se " rea logic. am lăsat să se urce înaintea mea cîteva persoane care trebuiau să mă izoleze de ei. în urma lor.O clipă am crezut că vor intra acolo şi de îndată m-am "ndit la cripte şi la vreun pact secret între cele două organiatii Dar nu. am înţeles că precauţia mea era inutilă. mărunţelul îl luă de braţ pe tipograf. Se urcară în autobuzul ce mergea la Belgrano iar eu. bărbaţi şi femei. deoarece nu vedeam nici un motiv pentru care nu i-ar fi aşteptat chiar în strada Paso. am fost atent la posibilitatea asta cînd i-am văzut plecînd. Şi de farJt cuvîntul „dar" trebuie înlocuit cu simpla conjuncţie „si" I-am urmărit de la o distanţă prudentă. în zilele care precedaseră ieşirea lui Iglesias studiasem. deci.Totuşi acestea nu sînt decît nişte presupuneri. Dar nu au rămas în faţa porţii ca oamenii care aşteaptă să treacă un taxi. care plătit cu nebunia. Autobuzul mergea fără ca mărunţelul să dea vreun semn că vrea să coboare. să-i aştepte undeva cu o maşină. unul din asociaţii mei în falsificarea banilor. Să ne întoarcem. ci spre porţile Necunoscutului. pe strada Cuba. Cînd au ajuns la colţ au luat-o spre stînga. am început să mă întreb unde anume or să coboare la Belgrano. posibilitatea ca acesta să se urce pe urmă într-un taxi împreună cu Iglesias. la evenimente. E probabil că în decursul istoriei or fi fost mulţi şh în orice caz. Am mers pe Sucre pînă la Obligado şi apoi pe Obligado drept spre nord. dar care am intuit că era de o neruşinare implacabilă. grăsanul <a CADE. ca într-o partidă de şah. ceru să li se facă loc şi se aşezară în faţa uşii de coborîre. desigur» nu eu sînt acela care a încercat primul să pătrundă în lumea secretă. la Virrey del Pino. Cînd autobuzul a ajuns la Cabildo. Mai rămînea desigur şi posibilitatea ca celălalt. întrur't probabil.. ar fi mers pe urmele lor? Ipoteza nu trebuia înlăturată. desigur. aşa cu 308 deduce dintr-o scrisoare pe care poetul a trimis-o su-seP°f • gj pe care Jacques Riviere o interpretează greşit. tangente . Era evident: încercau să scape de urmărire. dar înclinată spre sentimentalism. apoi pînă la Cuba şi apoi iar spre nord. după ce trecură de două ori prin acelaşi au ajuns în piaţeta unde se află biserica Inmaculada Conocion. aşa cum s-au desfăşurat ele. Pînă cînd. ducîndu-1 spre Bartolome Mitre: era evident că aveau să meargă acolo unde trebuiau să meargă cu miJloace de transport în comun. Cum nu era să pierd cea mai bună ocazie din viaţa mea din cauză că aş fi omis un lucru atît de uşor de prevăzut. cînd au ajuns la Monroe s-au reîntors la Obligado şi apoi la piaţeta prin care trecuseră mai înainte. eu îi suspectez pe doi: unul e Strindberg. Dar cînd am văzut că emisarul care semăna cu Pierre Fresnay venea pe jos. De mine. Dar de cine. toate variantele posibile ale acestei ieşiri. De exemplu. Am coborît pe strada Sucre. la Spital sau la Belgrano. se putea foarte bine ca indivizii să vină să-1 ia cu un taxi sau cu o maşină particulară. ca şi mine. toţi îl lăsară în faţă pe „bietul orb". şi cu toate că în timpul zilei în Buenos Aires e tot atît de greu să faci rost de un taxi ca de un mamut. mergînd spre Pueyrredon. iar celălalt Rimbaud. mi 307 se părea destul de adecvat transportul cu autobuzul. or eu mi-am propus să vorbesc de FAPTE. un tip care părea onorabil. cunoscut fiind simţul de orientare extrem de ca " are îi dobîndeşte omul din momentul în care îşi pier-Eîederea. se îndreptară spre acel colţ ciudat din Buenos Aires format de un şir de case vechi cu două etaje. deoarece. pînă la Juramento. Dar la iniţiativa unui domn cu mapă şi ochelari. deoarece trebuia să fiu pregătit pentru oricare dintre ele. de vreun alt individ care. Pe de altă parte. Rămînea. chia şi sărăcia resurselor. am parcat în apropiere o camionetă de care mi-a făcut rost R. Pe tăbliţă erau marcate trei numere. rOt^ oUtea presupune şi că încercau să-1 facă să se rătăceas-Telesias. Dar cu ce te scop? Oricum ar fi fost. Şi aşa se refăcu coada în urma celor doi. care erau pentru mine cheia iniţială a unei mari enigme: nu mai erau numerele autobuzelor care mergeau la Retiro şi la Facultatea de drept. sînt o armă eficace în sînul unei societăţi crude şi egoiste.

sau prezentarea. stînd pe vreo bancă din piaţă. îi aparţine desigur şi presupun că adăposteşte sacristia şi unele dependinţe ecleziastice. XIX Aici începea etapa cea mai anevoioasă şi mai riscantă a cercetărilor mele. Desigur. Şi mă gîndeam la toate astea deoarece dacă magherniţa era de închiriat. cea care e în contact direct cu biserica. sau ce o rost. pentru prima dată în viaţa mea a fost mai rău decît mă aşteptam. o dată ce s-ar fi îndepărtat. Dar de aer? Pe de altă parte. aceste indicii confirmau părerea pe care mi-o făcusem ascultînd la uşă. mi se părea neverosimil ca şeful. acolo sus. Pe cînd urcam scările. după cum arătau glastrele cu flori în balcoane şi rufele 310 i t'nse la uscat. Am mai spus că era o clădire ciudată. Intrară pe una din porţile ce dau spre etajele superioare si începură să urce vechea şi sordida scară de lemn. Cel puţin aşa s-a întîmplat în ceea ce priveşte casa de care era vorba în momentul acela. că orbii nu au nevoie de lumină. e locuit de familii. O să uneti. Si spun că era surprinzătoare pentru că. mă tot muncea gîndul la faptul ăsta ciudat şi după re l-am tot sucit în minte. să urc şi să cercetez ce o să pot. Scara era murdară şi şubredă. neîngrijite şi murdare. Apartamentul părea nelocuit. problema era cît se poate de simplă. Deşi această a doua variantă era mai riscantă. Partea din mijloc. Am aşteptat vreo zece minute şi am început să urc cu grijă. la dreapta şi la stînga. a lui Iglesias nu putea fi o chestiune de minute ci de re> ori eu aveam o idee cu totul greşită despre ceea ce era rganizaţia aceea. prudent. Cînd am ajuns pe palierul de la etajul întîi. Mizînd totul pe o carte. am tendinţa de a mă gîndi totdeauna la ceea ce e mai rău. am ajuns la o concluzie surprinzătoare. Am coborît şi. aşezîndu-mă pe o bancă. dar imposibil de combătut: în apartamentul acela nu locuia nimeni. fără să mai aştept să coboare ei. mai erau şi închise. m-am hotărît să-rm folosesc timpul studiind cu atenţie locul. şi fiind pregătit pentru ceva şi mai rău. canarii. oferea mai multe perspective. avînd în vedere caracteristicile periculoase ale sectei. am văzut că nu era decît o singură uşă şi că scara sfîrşea chiar acolo. Şi spuneam „altceva" deoarece dacă se putea să fie vorba de un alt . de a-i aştepta să iasă. Din fericire. dar care acuma. problema se complica într-o formă aproape labirintică: pe cine or fi căutat şi în care dintre apartamente? Pe de altă parte. atent la cel mai mic zgomot de paşi şi gata să cobor de îndată ce ar fi fost nevoie. Spun „din fericire" deoarece în felul acesta pregătirile mele sînt mai eficace decît problemele pe care realitatea mi le pune apoi în faţă. M-am oprit în piaţă stînd să mă gîndesc la următorii paşi pe care aş fi putut şi ar fi trebuit să-i fac. etcetera. mi-am lipit urechea de crăpătura uşii şi am încercat să aud ceva. pe deasupra. îmi rămînea oricum cealaltă posibilitate. fiind vorba una din casele acelea foarte vechi. poate. Era evident că nu puteam să-i urmez imediat. ce mai. cu avantajul că. pentru că se întindea pe cîteva zeci de metri şi era ca o dreaptă tangentă la cercul pe care îl formează clădirea bisericii. realitatea mi se pare mai puţin neagră decît prevăzusem. Nu-mi rămînea altceva de făcut decît să aştept în piaţă. erv ca ferestrele care corespundeau apartamentului orbi-° năreau oarecum diferite: nu arătau prin nimic că acolo fi trăit oameni şi. sînt 309 în general case de închiriat: prea mari pentru o singură familie săracă şi excesiv de infecte pentru o familie cît de cît onorabilă. dar nu se auzea nimic. gîndurile astea mă umpleau de amărăciune şi de incertitudine. Am rămas o vreme în faţa uşii închise. Cît despre cealaltă problemă. sau informatorul şefului cel mare să trăiască într-o condiţie atît de umilă şi chiar mizeră. care pe vremuri fuse-.la cercul alcătuit de biserică. ori să urc după un răstimp. n-am putut să nu ^v. dacă nu obţineam nimic clar din inspecţia mea. Dar restul clădirii.a cu pretenţii. nici nu era vorba de două apartamente cu o singură intrare. Pe cînd pîndeam ieşirea celor doi. de ce intraseră acolo Iglesias cu omuleţul care semăna cu Pierre Fresnay? Nu puteai deduce decît un sigur lucru: apartamentul servea doar ca intrare spre altceva. Deşi rebuia să-mi închipui că demersul. Rămîneau două posibilităţi: ori să aştept ca ei să iasă şi apoi. nu exista nici mansardă. fiind dezamăgitor ca după atîtia ani de aşteptare să ajungi doar la intrarea unui labirint. dacă acolo nu locuia nimeni.

Pe la miezul nopţii. mi-am spus că nu avea nici un rost să-mi mai chinuiesc creierul. L- . făcută în ascunzători subterane. am alergat spre casă. să văd unde ar fi putut duce. Dar deodată mintea a început să-mi funcţioneze şi am imaginat mai multe ipoteze: Ei tocmai ieşiseră şi nimeni nu mai ieşise în urma lor. cupola imensă a 311 bisericii şi. Vreun pasaj interior şi secret înspre subterane? Nu era exclus. de vreme ce ţinea de lumea orbilor. I-am explicat ţipînd (era vestit pentru somnul lui greu) că trebuia să deschid un lacăt chiar în noaptea aceea. de care să fie legat printr-o uşă interioară. poate apartamentul vecin. Uşa închisă cu lacăt era rezervată. puteam avea ocazia să examinez mai în profunzime problema. detersta de un complex lugubru de împrejurări: ideile mele Pre sectă. m-am urcat în camionetă şi m-am dus la Floresta. Cînd am ajuns pe palier mă aştepta cea mai mare surprizj dintre cele pe care le avusesem pînă atunci: de uşă atîrna un lacăt! Numai la asta nu mă gîndisem. Cînd s-a trezit şi m-a întrebat despre ce fel de încuietoare era vorba. pentru mesagerul sau intermediarul cel mărunţel? Aşa o fi fost: pentru el şi pentru alţi indivizi care se ocupau cu aceeaşi treabă. Noro-1 narea că e de partea mea: după cîteva minute am izbutit " iau unul şi i-am spus şoferului să mă ducă în strada Paso. subteran sau ce-o fi fost. mai ales. putea fi vorba şi de „altceva" mai greu de imaginat. Să-1 trezeşti pe el ca să deschidă un lacăt era ca si cum l-ai fi consultat pe Stavisky pentru o găinărie de o mie de franci. gîndindu-mă la Z1 moţul pe care l-aş fi făcut. şi m-am gîndit că cel mai bine Z ^f fost să recurg la ajutorul uneia dintre cunoştinţele mele. desigur. de către cel care semăna cu Pierre Fresnay. apartament. în liniştea dimineţii. m-am dus pînă la Cabildo şi am aşteptat să treai un taxi. şi fiecare dintre ei avea. aşa că lacătul fusese scos la intrare şi pus la loc după ce ieşiseră. 312 atît de nerăbdător. zgomotul paşilor mei părea înspăi-mîntător şi fiecare scîrţîit al scării şubrezite de vreme mă făcea să arunc o privire în spate. oare. probabil în alte zone ale cartierului sau ale oraşului. o cheie. de indignat ce era. mi se strînsese inima ca şi cum aş fi început să bănuiesc că era vorba de vreo iniţiere abjectă. cînd întunericul făcea şi mai misterios colţul acela straniu din Bue-nos Aires. o dată ce mai tîrziu. O dată ajuns acolo. Aşa că. stăpînite de yreun sacerdot tenebros şi orb. după ce vor fi plecat ei. printr-un pasaj secret. °ra două noaptea! Mi s-a părut că mersul lui Iglesias era mai nesigur decît wtrare şi am avut senzaţia că ceva enorm îi întuneca spiri■ Dar poate că totul o fi fost doar o impresie a mea. Dar ce ar fi putut fi acel „altundeva"? Aici nu mă mai ajuta închipuirea şi singurul lucru ce-mi mai rămînea de făcut era să forţez lacătul şi o dată ajuns în apartamentul misterios. Dezamăgirea mă copleşi şi a trebuit să mă aşez pe prima treaptă a scării ăleia blestemate. lumina cadaverică din piaţă. Am rămas aşa o bună bucată de vreme. în sfîrşit. prin cripte pline de umezeală. lumina înşelătoare proiectată pe de becul murdar atîrnat deasupra intrării. m-am uitat cum se îndreptau spr Cabildo şi. la ora asta din noapte erau destul de dese. dar probabil că a fost mai complicat decît crezusem. îmi trebuia un şperaclu sau urma pur şi simplu să sparg lacătul cu un cleşte sau să-1 forţe2 prin alte metode. aproape că s-a trîntit din nou în pat. Am aşteptat să plece. încît nu mai puteam aştepta o altă Am renunţat la ideea de a sparge lacătul. Prevăzusem că prezentarea lui Iglesias o să fie ceva complicat şi că o să dureze mult. Deci acest „ceva". Şi din momentul acela puteam considera ca sigură o concluzie importantă pentru etapele viitoare: apartamentul acela nu era decît o trecere spre ALTUNDEVA. casă. după opt ore de aşteptare atentă. Toate astea au confirmat presupunerea pe are o făcusem pe cînd observam casa din piaţetă: acolo nu locuia nimeni. dacă în apartamentul acela locuia cineva sau dacă apartamentul dădea. în nici un caz fiinţele acelea nu intrau şi nu ieşeau pe uşa pe care o aveam în faţa ochilor.apartament. unde locuia F. mai avea una sau mai multe ieşiri. spre „ceva" locuit. A roborît. cînd am fost sigur că n-o să se mai întoarcă. Şi era ca şi cum ceremoniile astea mohorîte ar fi prevestit zilele care mă aşteptau. Eram distrus. pentru că a ieşit abia pe la două noaptea.

Am străbătut mai cu curaj şi mai repede c. Trebuie să spun că. de unde se vedea că era folosit Presupunerea mea despre închizătoarea interioară se confirma şi se confirma în acelaşi timp şi ipoteza mea (de temut) că uşa aceea nu putea rămîne deschisă nici un moment. Nu-i trebui nici un minut ca să deschidă lacătul. ca un orb adevărat! Pînă atunci nu mă gîndisem la semnul acela neliniştitor. ar fi ieşit imediat dezamăgit. Cel mai simplu era să te gîndeşti la o uşă. Uşa se deschise cu nişte zgomote care mi se părură îngrozitoare. A respins cu demnitate banii pe care am vrut să i-i dau pentru taxi şi a plecat fără să mă salute. înăuntru domnea un întuneric desă vîrşit şi o tăcere de moarte.am zgîlţîit. deoarece eu urmam să întîrzii mult în casa aceea. Am luminat cu lanterna par.se afla nimic: nici un fel de mobilă. acum sarcina mea era . felul de a zîmbi. şi de asta încep să-mi dau seama acuma. pe cînd mă gîndeam la toate astea. în Cabildo era destul de uşor să găseşti un taxi. felul de a te mişca şi de a trăda. după care i-am spus să se întoarcă singur în Floresta. cufundat în întuneric. cum se întîmplă aproape întotdeauna. şi pentru armele psihologice şi spirituale: mimica. cea de a doua variantă. a doua variantă. încetul cu încetul dobîndisem multe din defectele şi din calităţile speciei blestemate. pe cînd mă îndreptam cu maşina spre strada Paso. Chiar dacă eram convins că nu locuia nimeni acolo. care să dea înspre apartamentul de alături. am coborît cu F. 314 lumina lanternei am văzut de îndată că în prima încă. dacă era atît de importantă. de ce o lăsau deschisă penu or c i e intrus? M-am gîndit că totul se explica dacă omule-. deci. encjinţele şi mi s-a întărit această primă impresie. dintr-un motiv sau altul. din motive mai adînci şi mai subtile. tea de jos a uşii şi am văzut cu satisfacţie că avea un zăvor de bronz şi că nu era ruginit. Trebuia căutată ieşirea spre alte locuri. am intrat cu grijă şi am început să luminez cu lanterna pereţii primei încăperi. îi vorbise timp de zece ore despre lucruri care.t după ce intra. pipăiam pereţii cu bastonul alb. era închisă cu un lacăt pe care F. podelele găurite şi pereţii sco-fcu resturile putrezite şi atîrnînd ale unui tapet vechi şi ' ntios. trebuia să presupun că omuleţul insignifiant care îl căutase pe Iglesias era vreun ţicnit care 1-a cărat pe spaniol pînă în vizuina asta unde. Şi. într-adevăr. oricît ar fi fost de îngrozitoare. jacă din întîmplare vreun hoţ ar fi forţat broasca. Examenul ăsta m-a liniştit destul de mult. Lucrul. dacă nu vrem să dispărem. trebuie să o inventăm şi să o folosim şi noi. destul de bătător la ochi. pentru că de ce ar trebui să fie simplu ceva care are legătură cu fiinţe atît de monstruoase?). Căci dacă duşmanul inventează mitraliera. explorarea universului orbilor fusese. puteau fi spuse chiar în camera tipografului. şi ceea ce e valabil pentru un lucru grosolan şi fizic cum e o armă de luptă. lucru semnificativ. deşi totdeauna am crezut că nu poţi lupta ani de zile împotriva unui duşman puternic fără să sfîrşeşti prin a semăna cu el. Deveni şi mai furios. întrucît Prw fxc'ea să presupun ceea ce prevăzusem încă în piaţetă: 111 era nelocuită. era să presupui că uşa aceea. era nelocuită. Am oprit camioneta în strada Echeverria şi. vizibilă sau secretă. m-am întrebat de ce. într-un întuneric desă-vîrşit şi fără să aibă măcar pe ce se aşeza. Cu mine era altceva. de aceea se întîmplă atît de des ca bărbatul şi soţia să sfîrşească prin a semăna unul cu altul. mă tot muncea o întrebare: de ce nu era nici un wcăt acolo cînd urcasem prima dată? Dar era logic să nu fie. nici măcar vreo ă ujtată. în orice caz. mai puţin simplă (dar nu şi mai puţin probabilă. e valabil. dar l-am convins că era vorba de ceva foarte important pentru mine şi că. am ajuns în vreo jumătate de oră în piaţeta Belgrano. Am în-Ies de ce nu trebuiau să fie prea prevăzători cu uşa de la in-| . îl putea deschide în mai puţin de un minut. mai devreme sau mai tîrziu. trăgea un zăvor sau punea un drug din ^teri 313 Cum era de aşteptat. Oricum. l-am ameninţat şi pînă la urmă am izbutit să-1 tîrăsc pînă la camionetă. vizibilă sau secretă. Multă vreme după aceea. şi ne-am îndreptat spre casa cu pricina. dădea spre un pasaj care ducea spre subterane sau înspre locuri mai depărtate şi mai periculoase. peste tot praf. explorarea proprie1 mele lumi întunecate. Şi. dar oricine în locul meu ar fi simţit aceeaşi teamă în momentul în care străbăteam încet şi cu grijă apartamentul acela gol şi cu pereţii coşcoviţi. gonind de parcă organizaţia ar fi fost în pericol să se prăbuşească în noaptea aceea chiar. după ce ne-am convins că nu se afla nimeni prin preajmă. putea avea o singură explicaţie: prin asta voiau să facă în aşa fel încît casa să pară o casă obişnuită care. în caz contrariu. pentru că eu ştiam că această casă nu era un ţel ci doar un mijloc. Dar dacă intrarea aceea era atît de importan-ă> cum torul lăsa să se întrevadă. felul de a conversa şi felul de a simţi şi de a trăi. deoarece cei doi intraseră şi nu poţi pune un lacăt pe partea dm afară a uşii. Nu sînt laş.

am început să examinez la lff11 na lanternei plafoanele casei părăsite: avea tavanul cu 316 • la obişnuită aplicată pe ramă de lemn şi. sau cel puţin invizibilă la prima vedere. uşa era invizibilă. Cum în casa părăsită nu era nici un tablou. M-am aşezat dezamăgit. dacă nu aş fi ştiut că cei doi fuseseră acolo chiar în seara aceea. Cum ar fi putut trece . fără excepţie. am încercat să mă gîndesc la secretul pe care trebuia să-1 lămuresc. în sfîrşit. apoi am tras de lanţ. cînd m-am înfiorat: de fapc cine îmi garanta că CINEVA nu mă priveşte cu adevărat din vreun colţ invizibil? Erau tavane găurite. Am aprins deci din nou lanterna pe care avusesem prevederea să o iau cu mine şi. Sigur. altfel. încercînd să ghicesc sensul celui mai mic scîrţîit. marca. am răsucit tot soiul de robinete. au mai multe particularităţi: baia şi bucătăria Deşi dărăpănate. cum se întîmplă adesea. în orice caz. fără capac. căzuseră din el bucăţi mari. am fost totuşi suficient de lucid ca să-mi dau seama că precauţia mea nu numai că era inutilă. pereţii scorojiţi. cui i-ar fi trecut prin minte că într-un apartament de la etajul întîi ar fi putut exista o intrare în subteran? într-un fel se confirma ideea mea de mai înainte că apartamentul comunica printr-o uşă invizibilă cu cel de alături. M-a cuprins din nou groaza şi pentru cîteva minute am stins lanterna. Mi-am adus aminte de situaţii din filme sau din cărţile de aventuri: orice tablou sau ramă a unui tablou putea fi o uşă secretă. nu era ascuns n buton electric sau vreun mecanism de felul acesta. nici în tari nu se vedea ceva care să semene cu o intrare sau cu o cale ■ acces. o trapă care ducea spre subterane. într-o stucatură sau plintă. pjy natura lor. ofereau într-adevăr posibilităţi multiple pe care nu le puteai găsi în celelalte încăperi. Ştiam din experienţe anterioare că o dată ajuns la un anumit punct nu mai merită să repeţi aceleaşi raţionamente deoarece se formează un fel de făgaş care te împiedică să găseşti alte soluţii. Şi aproape că rîdeam în sinea mea. nu promitea perspective mai mari. deoarece fără lumină eram mai neajutorat decît cu ea. pe vechea maşină de gătit cu gaz. o persoană sau de mai multe. m-ar n racut să fug îngrozit: zgomotul pe care îl făcusem tot um-Wind de colo-colo prin casă. ceea ce ar fi fost cît se poate de comic pentru orice spectator ascuns pe acolo şi nevăzut pentru mine. XX Din ce în ce mai încordat. Pe deasupra. imaginîndu-mi scena. Obsedat de ideea că puteau exista crăpături în dosul ca rora cineva să stea la pîndă. am încercat să ridic vechea cadă. Nimic. pînă am dat peste ceea ce era inevitabil: o linie imperceptibilă. mai nervos dec» înainte.să descopăr uşa secretă. dar. dată folosită. am scos buşonul sifonului. ca şi cum precauţia asta tardivă ar fi putut să-mi fie de vreun ajutor. am început să luminez metru cu metru duşumeaua. în fiecare încăpere. în formă de pătrat. dar cine şi-ar fi închipuit că era vorba de cel de jos? Eram atît de agitat în clipa aceea. scara ar fi fost trasă sus: una din acele scări de frînghie. M-am trezit mîncînd bomboane de ciocolată. gîndindu-mă la varianta de care vă vorbeam cînd. totuşi am încercat să rotesc vechile balamale ale capacului inexistent. nu trebuia să-mi mai pierd vremea cu asta. pentru asta ar fi fost nevoie de o scară i nu o vedeam nicăieri în apartament. Am verificat mai întîi toate uşile vizibile: toate. încît nici nu m-am gîndit la ceva ce poate că. fără nici o îndoială. Closetul. dar că se întorcea chiar împotriva mea. Examenul fusese atît de amănunţit încît. Mă tot uitam la tavan. ca să văd p vreun colţ. aş fi abandonat totul. Cum era de prevăzut. într-adevăr. Am cercetat. Unei analize asemănătoare am supus şi bucătăria. dădeau înspre camere sau dependinţe. că se putea ca prin astfel de crăpături să fii urmărit d Sieu p . în întuneric. ultima care ne trece prin cap. In afară de cazul cînd. m 315 Am examinat cu mai multă atenţie dependinţele care. am găsit soluţia: duşumeaua! Era soluţia cea mai simplă şi. dar fără nici un rezultat. pereţi scorojiţi care puteau ascunde orificii prin care să fii pîndit din casa vecină. etcetera.

inima a început din nou să-mi bată de-mi spărgea pieptul. deschizătura nu dădea spre apartamentul de jos. m-am folosit de el ca de o pîrghie. în urma vreunui aranjament al stăpînilor iniţiali ai unuia sau ai celuilalt apartament. mi-am spus că. coridorul o lua la dreapta şi la cotul respectiv începea o scară cu douăsprezece trepte (le-am numărat ca să socotesc cît urc) şi tocmai eram absorbit în operaţia asta cînd am văzut surprins că palierul pe care se termina scara dădea spre o uşă. Am fost nu numai surprins. am reuşit să tocesc destul de mult una dintre margini. dacă nu chiar imposibil. După ce am muncit mai bine de o oră. Am trecut în revistă ce aveam la îndemînă: numai în bucătărie sau în baie aş fi putut găsi ceva de care să mă folosesc. dar absolut goală şi tot atît de para' sită ca apartamentul de care aparţinea. desigur. Am ajuns astfel la o pivniţă veche. pe care am început să cobor.neobservat de către orbi. poate. într-adevăr. asta putea fi faimoasa ieşire pe care o căutam. Era evident că se deschidea de jos şi că o deschideau la o oră convenită dinainte cu emisarul respectiv. Pivniţa era o pivniţă tipică. pivniţă care aparţinuse. de . cu grijă. priri mijlocirea scării aceleia nefireşti şi imprevizibile. o intuiţie tot atît de inexplicabilă Pecîtd e sigură ca modalitatea de a vedea a somnambulilor. deoarece a doua zi cineva ar fi putut observa că lacătul fusese forţat şi ar fi fost mai greu. Am dat deoparte falsul grilaj şi am luminat cu lanterna: nu dădea spre pivniţa casei de alături ci spre un coridor care. pînă acolo unde puteam lumina cu lanterna. încît nici nu se punea problema să o poţi deschide fără ajutorul vreunui instrument subţire şi solid. am văzut o altă f reastră cu gratii. Exista o ?6 . situată sub apartamentul de la parter.3 fi găsit. am reuşit în sfîrşit să ridic suficient de mult trapa ca să pot duce la capăt operaţia. cu mare trudă. Ce era de făcut? Nu aveam la mine nimic cu care să pot opera. Să mă fi înşelat. pe care nu puteai intra decît aplecat. eratiile puteau fi mişcate şi că. După cîteva încercări neizbutite. cu toate că mintea îmi lucra tot timpul cu febrilitate. o cale care nu ducea nicăieri? Oicun1 318 tudiez atent. Am zburat spre bucătărie şi nu am găsit nimic ca lumea. Am scos capacul cu cea mai mare grijă şi l-am pus deoparte. mai bine-zis spre o uşiţă. nu avea capăt. folosindumă de propriile mele mîini. Spre inexplicabil lor ţintă. pentru că nu întoteauna adevărul este cel care ne duce la o mare descoperire. la fel de atent cum studiasem tot aparta% tuşi nu era prea mult de cercetat: pereţii de ciment erau . si nu ofereau multe perspective interesante. cum se întîmplă adesea. ceea ce m-a făcut să disper şi mai mult. Mg apucă disperarea la gîndul că totul trebuia făcut chiar în noaptea aceea. spre ce oare? Sore pivniţa casei de alături? Cum nu mai exista vreo altă ieşire nici vreo altă combinaţie posibilă. eventual. Pe urmă m-am dus în baie şi am ajuns la concluzia că braţul flotorului era un instrument mai mult sau mai puţin eficace. Am apucat cu mîinile de două din barele de la extremităţi şi am văzut că. 317 care le permite să meargă drept spre ţintă. în spirală. ci spre o scară lungă. l-am forţat pînă l-am dezlipit şi am alergat în camera în care descoperisem trapa. aşa cum se găsesc atîtea su casele din Buenos Aires. care dădea. ajunsese să facă parte din apartamentul de sus. Trapa era închisă atît de ermetic. Pe urmă pivniţa n ea o cotitură (era în formă de L) şi. după care am luminat cu lanterna în interior: aşa cum îmi închipuisem. cum era şi normal celor din apartamentul de la parter şi care. Am scos flotorul. ' sPun toate astea ca să dau un exemplu tipic de greşeală şi neatenţie. După vreo două sute de metri. ceda cu uşurinţă. Dar mi-am zis că.truică cu gratii care dădea. am vîrît braţul de fier pe gaura respectivă şi. dar mai mare. din acelea survenite adesea în timpul cercetărir rnele. Pe urmă. dar şi contrariat în momentul cînd mi-am spus că uşa asta îmi închidea pentru noaptea aceea calea spre intrarea-cheie şi poate că zicînd pentru noaptea aceea spuneam. spre dă' prin ea răzbătea lumina din piaţetă. luminînd cu lanterna Irul respectiv (la prima vedere îmi scăpase). cred că în căutările de felul acesta există ceva mai puterc care ne conduce paşii. lumina e prea slabă. nici mai mult nici mai puţin decît de orbii care locuiau dedesubt? Faptul că nu mă gîndisem la asta mi-a Permis să-mi duc căutările pînă la capăt. folosindu-mă de marginile neregulate pe care le lăsase sudura.

Mă gîndeam la toate astea pe cînd aşteptam în faţa uşiţei misterioase. la care mă tot uitam luminîndu-1 cu lanterna. Şi era gata să străbat încă o dată incomodul drum de toarcere cînd mi-a trecut prin cap că. luminînd-o cu lanterna. Nu era de rîsul lumii? Şi bastonul alb. Ideea asta a trezit în mine o nouă şi plină !fC neranţă însufleţire. care mă făcuse să-1 expediez înainte de vreme pe E. lumea ar fi început să se gîndească la cine ştie ce. nu se poate — miam spus. am ridicat lanterna ca să văd unde sînt. o presimţire care mă făcea să tremur mi-a împins mîna spre clanţă. după Cev usem m acel fals apartament. dacă era 'impede că nu aveam să-1 fac părtaş la planurile mele (pe r e desigur că le-ar fi considerat nebuneşti). Dar dacă s-ar fi repetat. uşa non» 320 hisâ cu cheia. la patru şi jumătate dimineaţa. în faţa unei uşiţe care dădea probabil spre apartamentul unei pseudomodiste aflate în serviciul unei loji secrete. Nu mai leşinasem niciodată şi. concluzia atroce că mă aşteptau. Apoi. Nu. Am blestemat nerăbdarea mea dintotdeauna.fapt. Uşa asta trebuie să fie deschisă numai cînd îl aşteaptă pe vreun orb adus de emisarul lor". cu pia cerea stranie pe care o încerci cînd te tot palpezi într-un io care te doare. hai să zicem că vizita s-ar fi putut face fără să atragă atenţia. însemnau cam vreo trei metri Aşa că apartamentul era chiar la nivelul străzii şi era aproape sigur că avea o intrare normală prin vreuna din străzile vecine. eu însumi mă vedeam în lumina cea mai caraghioasă: mam uitat la bastonul meu alb şi mi-am spus în sinea mea: „Mare şi caraghios idiot mai sînt!" Un bărbat în puterea vîrstei care îl citise pe Hegel şi care participase la atacul unei bănci. Şi aşa cum se întîmplă cînd o lovitură de stat dă greş şi revoluţionarii sînt calificaţi drept bandiţi şi făcuţi de rîsul lumii. întrucît acum mi se pare evident că acel soi e preoteasă avea puterea să dezlănţuie sau să invoce forţe demoniace. se putea să fie un local comercial ca oricare altul. deoarece. Mu ştiu de ce m-am gîndit că ar putea fi casa vreunei croitorese sau modiste. ^ boţească pînă într-un loc unde împrejurările ar fi arăca nu mai aveam absolută nevoie de el. Nu ştiu cîtă vreme am rămas împietrit în faţa privirii aceleia înfricoşătoare şi îngheţate de meduză. poate. M-a luat cu frig şi m-am cutremurat: în fasciculul de lumină apăruse în faţa mea un chip. dintre care unul orb. înainte de a leşina. era gata îmbrăcată şi era evident că mă AŞTEPTA. Era o arătare venită din iad. meditînd în tăcere: o fi fost intrarea în casă sau în apartamentul a cărui existenţă o prevăzusem încă pe cînd mă aflam în piaţetă? Douăsprezece trepte. într-adevăr. mai tîrziu. dar avînd în vedere cît era ceasul. Totul sfîrşea în neant. pentru totdeauna. M-am întors la uşiţă şi. sigur că modista trebuia să fie cufundată în somn: era patru şi jumătate dimineaţa. . Mă privea o oarbă. De exemplu acuma: Um naiba o să deschid usa aceea? 319 M-am oprit pe palier. orbii vor lua în ziua urcătoare măsuri de securitate şi îmi va fi imposibil să mai re-Vln acolo. Am apăsat şi am împins. cine ar fi putut bănui că atelierul unei modiste este intrarea în marele labirint? Faptul că mărunţelul care semăna cu Pierre Fresnay nu intrase totuşi pe poarta principală era de aşteptat: ce-ar fi putut căuta doi bărbaţi. de douăzeci de centimetri fiecare. Nu se auzea nici un zgomot. deoarece arunci nu mi-a venit în minoncluz'ia impusă de împrejurarea aceea în aparenţă favo-tebjjă. se afla acum într-o pivniţă din Buenos Aires. în casa unei modiste? O dată. i-aş fi putut cere . „E-n regulă — mi-am spus — s-a terminat". Totuşi. Era limpede că nu venise în faţa uşiţei secrete alarmată de slabele zgomote ce le-ar fi putut produce intrarea mea. îndreptîndu-mi spinarea. întrucît. dar din-tr-un iad îngheţat şi negru. o clipă m-a tăDÎnit îndoiala: „Nu. m-am întrebat dacă atunci am leşinat de frică sau din cauza puterilor ma8Jce ale oarbei. dădea o notă şi mai extravagantă întregii situa. Usa nu era încuiată! XXI M-am aplecat cît să pot trece pe uşiţă şi am intrat în cameră. şi cred că loja nu ignora posibilitatea ca printre atîta „lume" să se găsească şi unul ca mine. De aceea menţinerea unei locuinţe nefolosite care să servească de intrare era un fapt raţional.

negre. mai ales. dar parcă m-am trezit în mijlocul unei realităţi care mi se păru. dar care. deşi aveam un fel de conştiinţă vagă şi mă stăpînea o amintire apăsătoare a copilăriei. Păsări cărora le scosesem ochii în anii aceia sîngeroşi zburau în înal-turi. m-am zit eu gîndindu-mă sau spunîndu-mi în gînd. deoarece eram lipsit de raţiune. Am lăsat vîslele din mînă şi m-am repezit spre prova. eram atît de disperat încît am înaintat. eram sigur. Mai sus şi în spatele meu. Vîs-1 le se cufundau în apa neagră şi mocirloasă şi îi auzeam clicitul greoi. la un moment dat. Frunze mari care pluteau pe apă şi flori care semănau cu victorios regias. îmi urmărea şie drumul: avea doar un singur ochi. cum ar veni spre răsăritul acelei imense mări negre. încet ar din ce în ce mai departe. o realitate avînd forţa înfricoşătoare a halucinaţiilor cînd eşti cuprins de febră. Totul e să ajung la mal înainte de apusul soarelui". cînd am căzut jos (deşi ar fi uit să spun cînd „m-am prăbuşit"). şi fără fund. ce mă aştepta pe întinderea aceea de ape stătute şi lugubre? Nu mai puteam raţiona. o oboseală care mi-a paralizat de îndată toţi muş-L *'. Deodată am simţit că mă aflam pe ceva ce s-ar fi putut numi uscat. mam prăbuşit fără cunoştinţă pe podeaua camerei în care intrasem. presimţeanj că era un bătrîn care. ca un lich'd fierbinte pe care îl torni într-un vas. şi. era o mlaştină prin care era tot atît de greu să treci Pe cit de greu fusese mersul cu barca: trebuia să fac un efort Uttens ca să-mi scot picioarele din noroi şi să înaintez. fără îndoială.e nu a fost chiar un leşin. Pînă în clipa cînd mi s-a părut că o explozie îmi spare timpanele şi am căzut sau. nevrînd nici măcar să-mi închipui cum arată şi cît de oribili trebuie să fi fost monştrii care. Tăcerea era uimitoare şi. populau apele acelea fără fund şi infecte: cu privirea aţintită spre apus. de fapt. fyjj j . atît de intens încît aş fi putut să mă în-aPr : mg făcea să-mi menţin nu numai trupul ci şi faţa în direcţia opusă. se dă-' deau în lături la fiecare lovitură de vîslă. mai intensă decît cealaltă. dar înaintam tot atît de încet ca într-un coşmar. pentru că bănuiam că în penumbra aceea (nu era lumina soarelui ci doar luminozitatea fantastică cernută de soarele nocturn). Soarele cobora la fel de încet spre apus şi îndîrjirea cu care trăgeam la ramele grele şi foarte lente izvora din acelaşi gînd obsedant: să ajung r înainte de asfinţit. în timp ce o străluci»-fosforescentă făcea ca Oarba să fie din ce în ce mai vizibila în întuneric. încercînd să ajung înainte ca soarele să apună. neliniştitoare. acuma mă stăpî- . cu ape liniştite. în mijlocul frunW' ca un ciclop. pe cînd trupul îi cobora pînă la linia SaU ntului. sau spre ceea ce îmi închipuiam eu că e apusul. am crezut că ţeasta ar putea 321 să-mi explodeze ca un cazan sub o presiune de mii de tm sfere. vîsleam într-o direcţie care se părea că e direcţia în care soarele acela nocturn va apune peste cîteva ore sau secole.Ca atund cînd eşti foarte bolnav de gripă. m-a cuprins un fel de opealâ. XXII N-am mai văzut nimic. mergînd prin apa mocirloasă care îmi ajungea pînă la genunchi. încercam să mă concentrez asupra muncii mele trudnice. Un fel de febră îmi cuprindea tot corpul. dar lugubre şi putrezite. cum am mai spus. întrun mod °nZ pe intolerabil. înaintam îngrozitor de greu şi de încet. Mi se părea că aud fîlfîitul greoi al aripilor lor mari. or tar I °uc anunte cum tîmplele îmi zvîcneau din ce în ce mai Ptfiă cînd. Am sărit jos din barcă şi. Şi tot aşa cum înainte eram stă-PWiţ de ideea că trebuie să ajung pe uscat. sau mi se pare acuma. şi era atît de mare încît capul îi era mai mu 322 mai puţin la zenit. în afara razei privirii mele. nu eram singur ci păzit şi urmărit de fiinţe pe care nu le puteam vedea dar care se aflau. Ce aşteptau de la mine. Prezenţa lui. alunecînd pe un lac imens. Se făcea că eram într-o barcă. plutind pe deasupra mea ca şi cum mi-ar fi străjuit drumul. Astrul se apropia de linia orizontului cînd am simţit că barca mea atinge fundul. enorm. ca şi cum păsările din timpul copilăriei mele s-ar fi transformat în enormi pterodactili sau în lilieci uriaşi. plin de resentimente. mă mulţumeam. fără să-mi dau seama. m-am îndreptat spre malul ce se zărea în semiîntuneric. cu teamă şi cu încapăţî-nare. pe care o simţeam. să vîslesc într-acolo. mai degrabă. în care să-mi fi pierdut cu otul cunoştinţa ci. în acelaşi timp. Vîsleam înaColo. Dar cu toate piedicile.

cu toate că muntele era mai aproape. rezistenţa elastică a pupilei. încît această primejdie era aproape de dispreţuit. Am înţeles că totu era aşa cum îmi închipuisem eu şi că acum mă aştepta ce 324 mplită i mpl dintre calamităţile acelui marş. deschis fără încetar cu fulgere de ură. Bănuiam că voiau să mă lase să mă epuizez într-un efort inutil. Astrul cobora din ce în ce mai mult şi. Atingeam cu mîi-nile si înlăturam cu scîrbă mulţimea de vipere ce se agitau în mlaştina fără sfîrşit. Eram acope-. părea că pîndeşte şi chiar că dirijează c' un perfid agent de circulaţie.. n-aş mai fi avut nici o speranţă şi n-aş fi apu" cat-o pe drumul ăsta extrem de greu peste mări necunoscute şi prin mlaştini puturoase. cu un plescăit sec." Am simţit că. cu teama şi cu disperarea. Am văzut una din ele coborînd luînd-o. mi-am spus. ca şi cum m-aş fi pretat de bunăvoie la ritul acela atroce şi. expresia abstractă pe care o au orbii. Ştiam doar că t buia să ajung şi că. tuşi/ grjţe cu ciocul lor enorm şi ascuţit pluteau din ce în cum p^ a ape tjg capul meu. nici nu era nevoie: auzeam . pentru CJlpă. Braţe] lui deschise îmbrăţişau tot cerul din spatele meu şi părea că se sprijină cu mîinile pe nord şi pe sud. Eram stăpînit de ideea că trebuie să fug de privirea lui. uşor dar greţos. N-am vrut. Deasupra.a ideea că trebuie să ajung la un munte pe care abia îl ză' t°t spre apus. auzeam cum băteau greu din Ce ' aripi care trebuie să fi avut vreo cîţiva metri. Am. _ Mai lipsea puţin. Ultima bucată de drum am parcurs-o luptîndu-mă cu oboseala. Dar tot eu mi-am spus: „Dacă-mi ţin capul la suprafaţă. to--1 s mă uit în sus. „Trebuie să respir". în sfîrşit ochii lui vor deveni neputincioşi. apoi ciocul pătrunzînd r ?J dureros. dar eram atît de îngrozit de ceea ce ştiam că mă aşteaptă de acum înainte. ca şi cum totul ar fi fost plănuit în aşa fel încît să-mi pricinuiască cît mai mult rău cu putinţă. fiindcă nu are nici o logică. Sin/ ţeam în continuare în spatele meu uriaşa prezenţă a necu noscutului aceluia. dar. fie ce-o fi. după cîte mi se părea. je mîiul lipicios şi mă tîram pe brînci. am văzut păsările uriaşe plutind încet deasupra capului meu. Am început să am senzaţia asta cînd ajunsesem aproape de capătul cursei. să-mi smulgă o dată cu ochii şi speranţa nesăbuită. spre apus. ocupînd astfel toată jumătatea din spate a bolţii. trebuia să pătrund în grotă. distanţa rămînea înfricoşătoare. privind înainte şi în sus. inevitabil. ridicîn-du-mi creştetul spre peşteră. ce avea să dureze ani în şir de mers stupid şi istovitor pentru ca. pina sa ajung la grota pe re o întrezăream în penumbra fosforescentă. pe cînd restul trupului mi se afunda în apele puturoase. în clipa în care o să cred că am ajuns la liman. îmi ţineam capul în a eaşi poziţie. „Acolo e grota". o să poată ajunge la ochii mei!" Şi mă gîndeam la toate astea ca şi cum aş fi fost blestemat şi condamnat la operaţia aceea oribilă. In spatele meu simţeam zîmbetul sinistru al Omului. Am mers astfel o vreme care mi s-a părut un an. foarte puţin. de fapt. drumul meu spre apus. pe cînd mă gîndeam la toate astea. zborul greu al pterodactililor care pluteau şi uneori chiar mă atingeau cu aripile. ca şi cum aş fi vrut să-i uşurez . simţit cum ciocul ei îmi intra în ochiul stîng şi. mutra Bătrînului iradia un fel de bucurie feroce. Părea 0 divinitate antică în clipa de dinaintea sacrificiului. Mă aflam într-o asemenea situaţie încît nu puteam face altceva decît să merg spre apus si în cadrul realităţii aceleia demenţiale parcă vedeam în acest fapt o soluţie logică şi rezonabilă. Şi groaza mea provenea nu numai din contactul cu corpurile lor gelatinoase şi reci. să mă ascund în grotă. pe cînd lichidul începea să mi se scurgă pe aZi m virtutea unui mecanism pe care nu reuşesc încă să-1 325 înţeleg. cu inima zbătîndu-mi-se agitată în mijlocul smîrcului greţos ce mă înconjura. pînă la urmă. şi simţeam ^nP jncj în cînd cum îmi atingeau în fugă. unde ştiam că. ci şi din posibilitatea ca. „Pen" tru că — îmi spuneam eu lucid — dacă mi-ar fi scos ochn de la început. gigantică şi aproape de mine. Cufundat în noroi. îmi aduc aminte că îmi puneam. Ce fel de grotă? Şi de ce trebuia să ajung pînă la • Atunci nu mi-am pus nici una din aceste întrebări şi acum eam 323 ■ n-aş putea răspunde la nici una dintre ele. Am încercat să-mi ţin capul deasupra noroiului. pînă la urmă oboseala fu mai tare ca disperarea şi am căzut la pămînt. Cu unicul lui ochi. apoi întorcîndu-se şi lăsîndu-se. părul şi obrazul. Avea ciocul V Scu£it ca un pumnal. pe noroi în faţa capului meu. să nu se arunce asupra mea şi să-mi scoată ochii cu ciocurile lor înzestrate cu dinţi. P^fru că nu avea ochi: îi puteam vedea orbitele goale.

Mam uitat înapoi: da. ea mă aşteptase în faţa uşiţei închise pe care intrasem. îmi dădeam seama cît de absurde erau cuvintele e e. eforturile mele au fost răsplătite: mlaştina dispărea treptat de sub mîinile şi picioarele mele şi. evident. dîndu-se puţin înapoi. Mă întrebam ce-aş fi putut face şi ce cuvinte aş fi putut ros-fy cît mai puţin aiurea şi cît mai credibile. oi fi venit bea acasă şi oi fi căzut fără cunoştinţă. care probabil că dădea în baie. ca şi cu alte ocazii. deodată. Şi faptul că nu puteam pricepe de ce era atît de nemişcată. acolo era uşiţa. Şi m-am prăbuşit în somn. m-au făcut să simt că pînă la urmă intrasem în peşteră. în timpul cugetărilor mele anterioare. presupuse-sem că ar fi un atelier de croitorie. cred că fără ură. Ceea ce am şi făcut. Şi iarăşi am simţit scurta rezistentă elastică a ochiului. la spaţiul din jurul meu. senzaţia de loc închis şi. Apoi pasărea cea mare îşi luă zborul şi o urmară şi celelalte. Am încercat să ridic capul ş m-am uitat. pasărea sfîrşi cu ochiul sting şi apoi. Vorbind. şi acum îmi aduceam aminte cu o luciditate înspăimîn-tătoare. Pe undeva străbătea o pa lidă lumină de început de ziuă. apoi pătrunderea aspră şi dureroasă. o simţeam faţă de mine însumi. încercînd să-mi aduc aminte: mi-am zis că. înlr-afît intrarea aceea absurdă şi mititică mă îngrozea. cu toată durerea groaznică şi cu toată scîrba pe care. în somn. Calm. Uşa prin care intra lumina dimineţii dădea. „Ce-a fost mai greu a trecut". judecam cu o viteză fanf ă situaţia în care mă aflam şi posibilitatea de a ieşi din WS Am reuşit să mă ridic în picioare. o combină muzicală. tăcerea aceea deosebită. ~~ Iertaţi-mă — am bîlbîit — am intrat cu gîndul să fur. Zăceam pe pămînt şi nu izbuteam să pricep unde mă aflam-Cu capul greu. poate. cînd ridicasem lanterna spre Fusesem pur şi simplu victima unei iluzii? Coşmarul meu începuse în clipa cînd căzusem jos? în lumina zorilor am încercat să fac o schiţă rapidă a locului1 era o încăpere normală. Nu mai vedeam nimic dar. pentru că am auzit cum fîlfîitul aripilor se îndepărta de mine.sarcina aceea versă. si din nou scurgerea pe obraz a lichidului cristalin şi a sîngelui-lichide pe care le distingeam perfect. mi-am spus. cu chiu cu vai. Două lucruri m-au făcut să mă simt şi mai îngrijorat: faptul că. greoi şi încet. încetul cu încetul. piaţeta BelS nasajul secret. 326 4 ata oboseala. Mai era o uşă laterală. făceam eforturi 8ra Meneşti ca să mă scol de tot. cîteva scaune.. de securitate. Toate astea or fi durat cîteva secunde.. ciocul ei făcu aceeaşi operaţie şi cu ochiul meu drept. desigur. ciudat. enigmatică şi ameninţătoare. stăm mai departe cu gura că cată în faţa dentistului. care ar fi putut fi ceea ce. Şi în vreme ce simţeam că apa din ochi şi sîngele mi s scurg pe obrazul stîng. . Stînd în capul oaselor. în aceeaşi atitudine hieratică I care o văzusem la început. dar cum aş fi putut convinge cu asefnea aiureli pe Oarba din fata mea? O oarbă care. spre o cameră cu ieşire spre stradă. pe cînd sîngele era cald şi vîscos. aş fi dus la capăt cine ştie ce munci colosale. Aproape că aş fi vrut să nu existe. Oarba stătea tăcută în faţa mea. o sofa. deoarece cristalinul era apos şi rece. arr> leşinat în clipa cînd v-am văzut. ceea ce confirma că era locuită de orbi. cu un pat. XXIII Cînd mi-am venit în fire. Poate că i-aş fi putut convinge pe locuitorii normali din° J°cuinţă normală. aproape că am sărit în picioare: Oarba! r iteza fulgerului mi-am adus aminte de cele petrecute: s individul care semăna cu Pierre Fresnay. e'lOarba stătea mai departe. ca şi cum. n-am renunţat la planul meu de a mă tîrî pînă la peşteră. în acelaşi timp. priveam de jur împrejur. o masă (oare de lucru?). deşi ne doare. nici fotografii. lUcru care îmi amintesc că m-a mirat. îmi spuneam: „Acum o să trebuiască să îndur asta şi la celălalt ochi". Am văzut că nu erau nici tablouri. aşa cum. eram stăpînit de o oboseală extraordinară. ma AŞTEPTASE? 1 s -a părut că surprind pe faţa ei o expresie ironică.

Pe pipăite. cu cît mă credeam eu mai viclean. Cînd. ceea ce. Am rămas în întuneric. nici mai mult nici mai puţin decît prin madam Etchepareborda! Cît de bur-lescă mi se păru atunci ideea cu bibelourile acelea ieftine. să mă facă să rîd eu singur de mine. rei luni mai tîrziu. am alergat sn uşă şi am apăsat pe clanţă. unde voiau să-şi petreacă lunile de vară. familia Echague s-a întors. pe cînd mai trăia bătrînul. pjD-ind pereţii. a întrerupt curentul electric şi a ieşit. Fata trăi luni de zile stăpînită de groază. Apoi. Oarba se dusese să-i caute pe Ceilalţi: acum aveau să hotărască ce să facă cu mine. închizînd cu cheia poarta mare de a lntrare. O trase după ea şi am au ■ zgomotul cheii. cu atît secta mă supraveghea mai îndeaproape. crezînd că ieşiseră şi ei. Ştiau din momentul în care Iglesias dobîndise puterile supranaturale ale lojei şi. servitorul care făcea uneori pe majordomul. cu ilustratele din Provenţa şi fotografiile trucate cu căsnicia familiei Etchepareborda! Totul nu fusese decît o prodigioasa înscenare! M-am gîndit cu ruşine că nici măcar nu consideraseră necesar să mă ducă de nas cu ceva mai subtil. Şi culmea. păcălindu-mă în aşa fel îdt mai tîrziu. una dintre servitoare era exploatată de un orb care în zilele de sărbătoare o punea să lucreze în Parcul Retiro. examinînd retrospectiv 329 toate informaţiile ce puteau avea vreo legătură cu secta.327 Apoi plecă pe uşa deschisă. zicea el. îşi dădu seama că. abătut şi stăpînit de teamă şi nesiguranţă. ca să meargă la moşie. am ajuns la cealaltă uşă. In 1935 intră ca portar un spaniol tînăr şi aprins la fire care se îndrăgosti de fată şi pînă la urmă izbuti să o îndepărteze de proxenet. în aparenţă datorat întâmplării e " de fapt pus la cale şi . portarul şi nevastă-sa coborau cu ascensorul. pensiune în care. Sau poa" te că. am început Pfl jmpresia că nu mai am aer. care se convenea vor rămîne la Buenos Aires pe timpul vacanţei. Iglesias fusese dus la o pensiune pe care mi-o indicase un infirmier spaniol. deci. încetul cu încetul. Dar dacă cei din sectă urmăreau să mă îngroape de viu în camera aceea închisă? Mi-am adus aminte deodată de una din întîmplările auzite în cursul cercetărilor mele îndelungate. care era mai la dreapt dar nici asta nu mi-a slujit la nimic deoarece. căci simţeam din ce în ce mai mult că mă sufoc. mi adus aminte de proxenetul orb şi am avut convingerea ca e sodul de care vă vorbeam. în momentul cînd ieşise din spital. o să fie îngrijit foarte bine. era Sa c o dată ce blestemata aia de cameră nu avea altă venti-îri decît pe lîngă canaturile uşilor: se simţea că măcar pe a b usa ce dă în prima odaie se strecura un foarte slab curent j er o fi de ajuns ca să oxigeneze aerul din cameră? Se ărea că nu. disperat. Deşi mă gîndeam că s-ar fi putut să mă simt aşa din motive psihologice. O mulţime de idei mi se învălmăşeau în minteCăzusem într-o cursă din care nu mai puteam scăpa. eram încă departe e a presupune că într-o zi o să mă apuc de cercetările mele Pre orbi. cu căţel. pe strada Guido. în casa lui Echague. pînă cînd. La întîi ianuarie 1937familia Echague îşi părăsea locuinţa. cel care o exploatase n-ar fi putut s-o pedepsească decît în mod teoretic. Ştiau de mai înainte: îmi dădeam seama că în planurile mele anterioare se strecurase o mare greşeală. şi aşa cum voia s-o facă să creadă tînărul. <-ind Echague îmi povestise toate astea. din momentul cînd a putut să-mi pătrundă planurile secrete. în acelaşi timp grotescă şi atroce că. 328 XXIV Nu mai Şnu crte ore am rămas în închisoarea aceea. au găsit în scensor scheletele portarului şi servitoarei. în afară de portar şi de servitoare. ' hineric. dar bătrînul Juan. pe lîngă faptul că voiau să mă păcălească. de fapt. Oarba mă aşteptase. La cîţiva ani după aceea. fără nici un rezultat. care locuiau sus. In clipa aceea de luciditate am avut certitudinea. Dar tocmai în momentul în care Juan întrerupea curentul. deci ştiau de venirea mea: de cînd? Ştiau din ziua precedentă: o legătură electrică le permitea să supravegheze de la distanţă deschiderea uşii cu lacăt. voiau săn11 şi rănească orgoliul propriu. Am rămas sprijinit de perete. cum e uşor d' presupus. Trecură astfel doi ani. pentru că uitasem (oare?) într-un mod inexplicabil că. era şi ea închisă cu cheia. Ieşiseră toţi din casă. pe de o parte. chinuit de nesiguranţă. cu purcel.

din ce în ce mai tare şi pînă urmă e cuprins de frică. Acum îmi aduceam aminte de toate. într-un fel care mi s-a părut cam su 330 i-a spus că era multă vreme de cînd nu-1 mai văzuse. La cîtva timp după aceea l-am chemat la telefon şi 1-a1^ întrebat dacă avea vreo noutate. — Nici să nu te gîndeşti. alt" bucată de vreme. Cînd a venit nu mai avea aceeaşi expresie ca altădată: mă privea uimit. o bandă care ar avea legături sau ar fi condusă de orbi? — Nu am nici cea mai mică îndoială. în aparenţă. aşteaptă o vreme. Gonzâlez mă asculta cu o figură de nepă-tnms cum să-ţi spun eu. cred eu. nu mai are rost să-ţi povestesc sfîrşitul. Sigur că. Strigă de mai multe ori." Trec vreo cincisprezece minute ' apoi încep să strige din nou: nimic. ca a unui jucător de pocher. Din nefericire. şi cînd a socotit că ajunsese între două etaje (totul fusese calculat cu ceasul în mînă. peC '„ încerca să-1 găsească la un domiciliu pe care. putem face cercetări prin poliţie. o fi mers prin casă. vorbind cu Dombrowski (portarul po-ez de la casa de alături). de felul meu. Deşi s-ar putea să fi fost Gonzâlez ăsta. l-aş fi dus într-un loc liniştit. Nu răspunde nimeni. M-a întrebat dacă S'^U ' rba de ceva important şi urgent. Am fost des-C1 de imprudent: i-am spus că dintotdeauna voisem să sta-ivi se precis condiţiile în care se întîmplase povestea cu as-sorul şi mă gîndeam că poate Juan mi-ar mai putea da ■ te informaţii. Totuşi. Tot mai tîrziu mi-am dat seama şi de asta.înfăptuit în mod conştient de către r ■ din sectă.. nu era darca. Mi-a răspuns că vrea să ma vadă şi ne-am întîlnit într-un bar. am mereu tendinţa să-mi închipui nişte lucruri oribile. de mai multe ori. dar nu-i răspunde rumeni. în fine. — Bine. dacă cumva e deschisă. deschide şi închide uşa cabinei. i ti d amîndoi deopoi strigă din nou. n-o mai fi rămas ceva etc. aştepta cu rnîna pe cheie. I-am explicat că voia să-1 întîlnesc pe Juan. o fi alături. mai mult ca sigur. şi strigă şi ea şi apoi strigă a. a părut că nu exclude posibilitatea şi mi-a spus: — Şi cum crezi că am putea dovedi ceva? — Ştii unde locuieşte Juan? — Se poate afla prin Gonzâlez. „ oarecum neliniştit. l-aş fi luat de guler şi cu cîţiva pumni scoteam totul de la el. M-a priv> mirat şi. — Deci dumneata crezi că Juan făcea parte dintr-o bandă. „S-o fi dus oaletă. aşteptînd dă iasă toţi).. Strigă mai tare (Ştie că Juan e jos. părea că urma să-1 părăsească. în timpul unor experienţe anterioare). o dată. Trece o vreme în care el şi nevas-^s se uită unul la altul. Pentru că. cînd mi-am reamintit scena. Mă privi din nou cu o ironie ascunsă. — Ei. cum s-ar fi putut dovedi vreodată? Am v0 bit cu Echague şi i-am împărtăşit bănuielile mele. printr-un strigăt sau printr-un semn oarecare. nu neapărat un slujitor din casa ta. ce-i cu Juan ăla? — întrebai. 1-a anunţat pe celălalt care. tfe a mai tîrziu. Restul pot să mi-1 închipui şi singur. Mi s-a părut că mă în-era. Totuşi. să dăm de el şi să încercăm să-i întîlnim pe amîndoi. dacă m-as fi gîndit pe loc. oricare alt membru al bandei. uşoara surpriză a portarului cînd vede că ascensorul se opreşte. Cred că menţine legătura cu el. — Pe celălalt? Care celălalt? — De unde-i fi vrînd să ştiu? Celălalt. întrerupsese curentul şi. Ba mai mult: a pîndit momentul în care au pus ascensorul în funcţiune. Asta e tot ce voiam să ştiu. Apoi strigă spre cei de jos. sa vadă dacă 331 '. El ştia că cei doi sînt sus. Mai întîi. Adică mi s-a părut că faţa lui era excesiv de impasibilă. dar nu zise nimic. A dispărut din cofetăria în care lucra. întrebîndu-se ce s-o fi întîmplat. dacă ai vreun interes în toate astea. ca Juan să închidă uşa de jos. — Gonzâlez păstra legătura cu el. Şi cum. şi ţine minte ce-ţi spun eu: omul ăsta ar avea multe de spus. îmi închipuiam amănuntele. încearcă să afli ceva despre el şi o să vezi. acum tot mai îngrijoraţi. Apasă din nou pe buton. Ţipă vreme de cinci sa zece minute: nimic. De asta nu mi-am dat seama pe loc. Aşteaptă. cu oarecare ironie în ochii lui mici de mon gol.După ce se mai sfătuiesc. în afară de faptul că o să facă cercetări. . — Care e sfîrşitul? Echague bău şi restul de cafea şi adăugă: — Nimic altceva decît că niciodată nu l-am mai văzut pe Gonzâlez.

toţi trei. începe să-i reproe timpurile cînd era prostituată: nu-i era ruşine? nu se gindea că ceea ce făcea era josnic?. pe urmă amîndoi împreună: la început cît puteau de tare.privindu-se unul pe altul din ce în ce ma' înspăimîntaţi şi mai îngrijoraţi. Sigur că asta nu poate dura la îi id j n p if vine o clipă în care îşi pierd orice speranţă şi atunci. El trebuie să-şi aducă aminte de copilărie de vremurile petrecute undeva prin Gali-cia. pentru că el mer 'A ■* . cum e de presupus. atît de mare le-ar fi fost bucuria. aşa că. spunîndu-şi că e impO" sibil să se întîmple o asemenea oroare: asta e ceva tipic pen* tru fiinţele omeneşti cînd li se întîmpla ceva îngrozitor. se bat. la ce un s ă mai continuăm descrierea asta minuţioasă? Oricine poate să reconstituie scena. Poţi să-ţi imaginezi alte scene care s-or mai fi petrecut după aceea: probabil că o vreme au fost ca uluiţi. fără să o omoare cu totul. Şi dică de ce să mănînce? Ca să-şi prelungească chinul? In cuşca aia. ^ 332 reună cu stăpînii. pentru a sfîrşi. etcetera. marinari sau militari în termen. dar aşa e omul. Juan. care o să-1 întîmpine plîngînd şi spunîndu-i: „Dacă ai şti. Cum o să fie? Cum e moartea prin înfometare? Se gîndesc la timpurile de altădată. ţipă din nou şi mugesc. în fine. vorbind de coşmarul care trecuse. Poate că el vrea s-o mănînce pe ervitoare şi. Atunci încep să ţipe mai întîi unul. trîntiţi pe jos (se simt. încep să slăbească: sînt răguşiţi. Poa" te că atunci or fi căzut jos în ascensor. care totdeauna par atît de minunate în clipa morţii deşi. dacă are cît de cît imaginaţie: le e om ce în ce mai foame. şi iar urlete. Dar la bun? Juan trebuie să fie în drum spre fermă. se gîndesc să mănînce. apoi urlete de animale înnebunite şi urmărite de fiare. prin gemete. şi la vremurile fericite ale prostituţiei. ca să aibă conştiinţa liniştită. au fost sordide. şi din nou încep să fie devoraţi de groază. Urletele acestea se prelungesc vreme de cîteva ore. Probat» că atunci începe o nouă serie de ţipete şi de urlete. o să meargă pe stradă rîzînd de fiecare prostie ce s-ar întîmpla s-o vadă în drum. se ating). Dar Juan nu se mai întoarce. dîndu-şi reciproc cîte o idee şi chiar nutrind cîte o palidă speranţă: Juan o să se întoarcă. îşi re-Proşează lucruri din trecut. în sfîrşit. se bănuiesc reciproc. în momentul acela. apoi din nou urlete. la amintiri din vremurile fericite. Acum scot gemete din ce în ce mai slabe. în vremea asta şi-au mai venit în putere şi încep iar sa ţipe. Nu s-a dus nici la crîşma din colţ şi nu a rămas nici la taifas cu portarul polonez de alături. Aşa că e 1 ¥ nU rnai slujesc la nimic. atît doar că sînt mai puţin energice şi durează mai puţin decît cele dinainte. PU j înainte. trenul pleacă la zece seara. apoi scoţînd urlete de groază. pe întuneric. se gîndesc amîndoi la acelaşi lucru oribil: ce-or să mănînce în clipa cînd foamea va deveni de neîndurat? Timpul trece şi se gîndesc si la moarte. tot soiul de scene din viaţă. apoi celălalt. îşi spun: „Dar nu se poate să fie adevărat! Nu se întîmplă asemenea lucruri. pînă cînd încet-încet. "hiar dacă o să vi se pară grotesc. dar încep să se gîndească că or fi plecat cu toţii şi or fi întrerupt curentul. o să dea peste ei. de fapt. adunîndu-şi slabele vaZ rj ce ie mai rămîn. Apoi poate că au vorbit între ei. stînd amîndoi în întuneric. sau amîndoi împreună. care o să vină şi ea peste cîteva zile. mereu îşi mai re0 speranţă fără sens în ţipete şi în urlete. sau . ei i se pare că era fericită pe cînd făcea trotuarul prin Parcul Retiro: era plin de soare. Cum să se întîmple aşa ceva?" Probabil că au ajuns la o nouă serie de ţipete. la Calicia. îşi t°u spun: „asta nu se poate întîmpla. 0 rte din ea: ar putea să-i smulgă vreo două degete. pentru a sfîrşi. cu gemete din ce în ce mai lipsite de vlagă. Cît de departe erau acum toate astea! Din nou. Nici unul dintre ei nu vrea să spună că situaţia e disperată. tăcuţi şi ca prostiţi. Şi apoi. uneori băieţii. sînt secătuiţi din pricina efortului fizic şi al groazei. Apoi se întorc iarăşi la gîndurile şi la amintirile lor. nu se poate!" Dar uite c se poate. plîng şi lovesc din ce în ce mai slab în peretele masiv dintre etaje. cum s-a P^n * cazul multor catastrofe. Juan o fi uitat vreun obiect în casă şi o să se întoarcă să-1 ia: chemînd ascensorul. de dansurile din satul lui. prin ce spaimă am trecut". îşi aduce aminte de cîntece. s-o fi dus pînă la colţ să bea un pahar. erau buni şi drăguţi. ceea ce e sigur e că vremea trece si că nu se mai întîmpla nimic în casa aceea tăcută şi pustie. el sau ea. de f 6 astea m timp ce se gîndeşte (asta după o zi sau două Oarn e) că ar putea să mănînce.

mi-am spus. păşind astfel spre propria mea moarte. Asta pe cînd cadavrul lui. cu toată grija mea. Vă aduceţi aminte de contele Ugolino. Mam ridicat cu bă-eare de seamă şi m-am apropiat de uşă. pe lîngă toate astea. începînd cu degetele. ba nu. după socotelile mele. în cazul nostru. am făcut cale întoarsă. era căzut într-o rînă. mă recunoscuseră. dar era întreg. e probabil. oricum. Să mor de foame pe întuneric? Să fim serioşi-' Aproape că mi-a venit să rîd de speranţa mea nesăbuită. poate la început pe bucăţele. poate mai puţin. ce altv a mai bun mi s-ar fi putut întîmpla. de stat în închisoarea aceea împuţită şi neomenească. am mers încă şi mai departe şi mi-am închipuit că. Ce altceva aş fi putut face? Ştiam ca. apoi. cu toate astea. mi-am lipit urechea de gaura cheii: nimic. Dar. conciliabulul acela secret însemna că în curînd o să hotărască ceva în legătură cu mine. Pe and mă gîndeam la cîte şi mai cîte. Am stat totuşi multă vreme atent. pentru că eu eram predestinat să merg pe urmele orbilor. care a fost închis împreună cu copiii lui? în sffr-şit. la un moment dat. zăceau pe jos. înţelegînd că n-o să fac nimic spio-nîndu-i.333 să-i mănînce o ureche. ceea c a fost dovedit în diverse împrejurări. Pradă de pe acum deznădejdii. Dar. am ajuns la cealaltă uşă şi am repetat operaţia. M-am întins în pat şi m-am hotărît să fumez. mi-au ocupat ziua aceea. cînd. însă. e sigur. de fapt. cei doi mai trebuie să ■ facă acolo şi nevoile. venea cu slabul urent de aer intrat prin crăpături. apoi. probabil. pipăind pereţii. mai abominabil. Apoi. In fond. ei erau cei care mă urmăreau pe mine. în situaţia în care eram. le e di ce în ce mai foame şi mai sete. că pedeapsa a ar putea să constea în moartea prin înfometare în încărea aceea necunoscută. în afară poate de a-i înfuria şi mai mult. de ură reciprocă şi crescîndă. am înţeles că asta ar fi fost o pedeapsă blîndă în comparaţie cu ceea ce suferiseră cei doi în ascensor. Mi s-a părut că. ca după vreo patru zile. portarul o mănîncă pe servitoare. Gîndindu-mă la drama e ' ascensor. Dar mi-a fost imposibil să aud cea mai mică şoaptă. Dar foamea? S-a dovedit şi faptul că nimeni nu mănîncă propriu-i trup dacă are în preajmă o altă fiinţă omenească. nu erau produsul faimoasei mele libertăţi. deoarece presupuneam că. încît locul devine din ce în ce mai rrm ' dar. în copilărie eu scosesem de multe ori ochii pisicuO şi păsărilor. de data asta mergînd cu mai puţină grijă. şi că timp de trei ani crezusem că-i urmăresc eu pe orbi. Am presupus că în camera cealaltă se adunase Consiliul Orbilor şi că aşteptau nemişcaţi să renunţ la intenţiile mele prosteşti. pînă cînd o mănîncă de tot. după ce o fi lovit-o cu ceva în cap sau o fi izbit-o de pereţii ascensorului. mi-am spus. printre excremente. ci rolul fatalităţii. ca să nu c °nsum oxigenul care. Fără îndoială că simţiseră că mă apropii. oricum. de fapt. sau măcar vreo mişcare. Nu cumva eram condamnat încă din copilări334 XXV Ceea ce v-am povestit aici. soarta îmi fusese pecetluită de cînd cu aventura cu orbul cu balenele. Două amănunte confirmă reconstituirea făcută de mine: veşmintele ei. tot acolo erau şi mai multe oase ale ei. precum şi alte amintiri de cercetările mele despre orbi. cei care vorbeau tăceau în clipa cînd eu îmi lipeam urechea de uşă. Setea poate fi potolită cu urin pe care o adună în căuşul mîinii ca s-o bea pe urmă. ce ştiam eu despre ceea ce mă mai aştepta? Oare coşmarul pe care tocmai l-am avut nu era o premoniţie? Oare o să-mi scoată ochii? Nu erau uriaşele păsări simboluri ale cumplitei şi efectivei operaţii ce ma aştepta? Şi. cel mai tare să încerce să-1 mănînce pe cel mai slab. • timP în timp îmi aminteam iar de Oarbă. cu urechea lipită de gaura cheii. ca şi cum ar fi fost aruncate unul cîte unul de către servitorul canibal. rupte în fîşii. putrezit şi în parte numai schelet. sau spre ceva şi mai rău decît moartea. de dispariţia • • de faptul că mă închisese acolo. uşă care dădea probabil spre camera din faţă. | s^ mor asfixiat cu fum de ţigară? Şi din clipa aceea am . Precaut. Mi-am închipuit că cercetările pe care le dusesem la bun sfîrşit nu le făcusem de bunăv oie. 1 mă în clipa aceea rezistasem dorinţei de a fuma. mai sordid. Cel care vrea să reconstituie scena trebuie să uite că. mi s-a părut că aud voci înăbuşite dincolo de una dintre uşi.

Cazul m-a interesat foarte mult din două motive: o cunoşteam pe Marfa Iribarne şi ştiam r soţul ei era orb.Hotărîrea era acceptată cu satisfacţie de Allende.. E un fapt-cheie: cum se poate ' plică o asemenea atitudine la un soţ. se ramifică asemenea coridoarelor unui labirint: Castel era un om foarte cunoscut printre intelectualii din Buenos Aires şi de aceea părerile lui despre orice lucru trebuie să fi fost notorii. fără nici o primejdie de a fi dat în vileag. suficient timp pentru ca pictorul s-o b 336 tudieze. Cînd am citit prima dată documentul acela. 3 SP „ torul e de fapt cel urmărit. de fapt. dar procedînd în aşa fel UrI^ mai devreme sau mai tîrziu. trebuia să plătească pentru o vină anterioară orbirii lui. Am reanalizat cazul Castel. depanam amintiri. pe întuneric. vină pe care nu o cunoaştem şi pe care o plătise în parte cînd fusese orbit de Sectă. E un fel de Şi s'° Cum se întîmplă totdeauna cînd e vorba de Sectă. să mă bag în gura lupului Ce altceva îmi rămînea de făcut decît să citesc şi să studiez cu atenţie cronica pe care o scrisese? „Am fost dintotdeauna împotriva orbilor". 2. o omoară pînă la urmă pe Marfa şi e închis într-un ospiciu. Dar pe urmă am înţeles că ideea mea era tot atît de periculoasă ca şi aceea de a cerceta un depozit de praf de puşcă. concluzii care. locul cel mai indicat pentru ca planul Sectei să rămînă necunoscut pentru totdeauna. de mîinile umede şi de celelalte caracteristici ale speciei. B. ar cum se împacă varianta asta cu disperarea finală a lui . Pînă şi titlul cronicii mă înspăimînta.e put să fumez ca un horn. nu numai din pricina oamenilor implicaţi. care „u nurfiai că nu-şi iubea soţia. atît era de semnificativ: „Tunelul". deşi îşi iubea soţia. întrucît asta însemna. după care ea dispare. Ceea a urmat nu mai merită să fie povestit: ajunge să spunem că pictorul Castel e înnebunit de gelozie. care îşi iubea cu adevărat soţia. ^"V 1 o întîlneşte pînă la urmă pe Marfa. dar era un plan pe care Allende. rezultatul fiind că aerul deveni m ce în ce mai rarefiat. victima să-i cadă în mîini. o „urmăreşte" peste tot şi ajun-hiar si acasă la ea. cum se petrecuseră exact lucrurile? Ani de zile m-am tot chinuit să le analizez planul. 335 Meditam. Cine o să creadă în argumentele unui nebun? Pînă aici totul e foarte clar. Moartea Marfei era hotărîtă dinainte. Dar. la un moment dat. pentru că. deoarece apar următoarele combinaţii posibile: 1. în primul moment am vrut să alerg la balamuc şi să-1 întreb pe pictor pînă unde ajunsese cu cercetările lui. unde chiar soţul Măriei îi transmite o ^ 'soare de dragoste de la ea. Ambiguitatea şi labirintul urmează de acum înainte. Expun aici concluziile la care am ajuns. E aproape imposibil ca obsesia lui pen* tru orbi să nu se fi manifestat în vreun fel. crima lui Castel era rezultatul inexorabil al unei răzbunări a Sectei. dar nu am putut trece de ambiguitatea aceea tipică a oricărui lucru pus la cale de orbi. soţul Măriei IribarneAllende îi porunceşte propriei lui soţii să meargă la galer)a unde Castel îşi expunea ultimele tablouri. nu-1 cunoştea. se îndrăgosteşte A a nebuneşte (şi prosteşte). Fără nici un fel de îndoială. mărturiseşte el. Aceasta arată rrai interes pentru unul dintre ele şi rămîne în faţa lui într-o ti dine de extaz. caz care deveni celebru. Secta a hotărît sa-l pedepsească folosindu-se de Allende. dar chiar o ura şi spera să se răzbune astfel pentru faptul că-1 înşelase de nenumărate ori. dar era uşor de presupus că mi-a fost teamă s-n fac. aprinzînd un chibrit. De aici cuvîntul „nebunie" şi disperarea acestuia în scena finală. Era acceptată cu resemnare. pentru ca astfel Castel să fie închis. Mai ales despre răzbun-de-ale Sectei.. Moartea Marfei era hotărîtă şi Allende cunoştea această hotărîre. pe care le observasem şi eu şi care mă obsedau. ci si H-6 pricină că asasinul trimisese unei edituri o cronică a fapte]0 pe care o scrisese la balamuc. pur şi simplu m-am îngrozit. pe Castel 1-a frămîntat mult faptul acesta inexplicabil. Vă închipuiţi cît de mult aş fi vrut să-1 curios pe Castel. altfel decît prin scopul Snistru pe care Secta îl avea în vedere? Vă aduceţi aminte că. Dispare. Aici se deschid două subposibilităţi: A. cum ar fi tendinţa de a trăi în peşteri sau în locuri întunecoase. pentru că vorbea de pielea rece.

pe vremuri. Inpreună cu ei . îi dau la o parte tot timpul pe nebunii care vin la ei cu planuri pentru descoperirea Americii. in mod energic. 337 aşa. A hotărît să plec din ţară. 338 t fine sa ne lăsăm de fleacuri şi să ne întoarcem la singura x are ar trebui să intereseze omenirea. am băut mai multe cafele şi coniacuri ca să lupt cu frigul puternic. cu autobuzul. în cafeneaua Tupi-Nambâ. pînă la Colonia. dar pe urmă mi-am spus JJ/VI felul acesta n-o să pot ajunge mai departe de Uruguay. Ce puteam face în cele două zile de aşteptare? Eram nervos. . prezenţa mi-a fost descoperită de Bayce şi de o fată blondă. asaport care. Acest soi de pier-de-vară au refuzat rînd pe rînd existenţa antipozilor.Jende? Foarte simplu: totul nu era decît teatru. dat pînă la urmă de aşa-numitul Turquito Nassif şi am btinut un paşaport pe numele de Federico Ferrari Hardoy. neliniştit. La început intenţionam s-o iau Deltă. cu barca unor contrabandişti. Bineînţeles. ci din nefericire. Am ajuns astfel pînă la Carmelo şi de acolo. căci fiecare poate să le descopere singur. am intrat într-o librărie. care nu mai a sa e l expun. mecanisme ale Sectei. Cu un alt autobuz. faptele trebuie să „păstreze proporţiile cuvenite". deoarece ar fi trebuit să petrec zilele acelea într-o parte a ora-Şului unde să nu existe nici cea mai mică posibilitate să dau Peste cunoscuţi). a sfîrşit prin a mă speria. îşi aştepta destinul definitiv. Aceşti pitici îsi închipuie (au şi ei imaginaţie. dar şi spa ţiul între mine şi ei: am plecat din ţară. Dar. Obişnuitul se transformă astfel în rezonabil.am salutat-o pe Lily şi am început să mă întreţin cu . pe cînd unui european i se pare mai degrabă o nebunie. pentru că nu sînt capabili să vadă mai departe de vîrful nasului. din nefericire (nu din întîmplare. episodul de care vorbeam. n i nu puteam face altceva decît să-mi scot un paşaport fals. Nişte bieţi provinciali care rîd de ceea ce nu pot înţelege şi nu cred nimic din ceea ce ar putea fi în afara faimosului lor cerc. a undelor herţiene. Am luat-o pe Strada 18 Iulie. am ajuns pînă la urmă la Montevideo. y f. făcut de U m y "' Şi chiar teatru impus de Sectă. în blue-jeans şi cu bocanci: un bărbat tînăr -1 slab. care urmărea să Sf M^ Urme'e întortocheatei sale răzbunări. care s petrecut la puţină vreme după aventura mea cu tipu] Car vindea balene. pictoriţă. ajungînd chiar pînă la închisoare şi balamuc] viitoare realităţi. împreună cu multe altele furate de banda lui Turquito. Eram înspăimînt la culme şi m-am hotărît să pun nu numai timpul. avusesem unele neplăceri cu Ferrari. care cred că. Asta ca să nu mai zic nimic de celălalt aforism supre11' „pastrînd proporţiile cuvenite". şi aSa aveam prilejul să fac nişte isprăvi în numele lui. a microbilor. Un al treilea. în ceea ce mă priveşte. ca un exerciţiu. Cu toate că îmi procurasem acte. Ca şi cum în istoria ome rii s-ar fi întîmplat ceva important care să nu fie o exagera de la Imperiul Roman pînă la Dostoievski. Lucru care multora dintre cei ce vor citi aceste memorii li se va părea poate exa gerat. pe vremuri. dar cumpără o cutie de scrisori de îndată ce ajung la oraş. Şi au tendinţa să considere logic (alt cuvinţel care le place!) ceea ce e pur şi simplu un fapt care ţine de psihologie. care spun despre ei înşişi că ar fi „realişti". a mitralierei. . petlt că niciodată nu poţi şti cînd cazi într-unui din comp]jca. cu aer de intelectual şi pe care mi se părea ca-1 mai cunoscusem undeva. Cu şiretenia tipică a ţăranului. L-am ales pe acesta deoarece. pe care o unoscusem tot la Montevideo. Nişte realişti care s-au individualizat prin faptul că au refuzat (de obicei prin ns. Mi-am vizat paşaportul la consulatul Argentinei şi mi-am rezervat un loc la Air France pentru două zile mai tîrziu. pentru a ajunge la un adevăr. dar o imaginaţie pitică) că realitatea nu depăşeşte statura lor. ra ^evitabil: Bayce se apropie şi mă invită la masa lor. mecanism prin care se ajunge ca eschimosului să i se pară rezonabil să-şi ofere nevasta primului venit. am considerat că e mai bine să merg mai întîi la Montevideo prin Deltă. Dar ziua trecea exasperant de încet: nu mai speram să ajung clipa în care să pun oceanul între mine şi tipul care vindea balene.ai e*istă alte cîteva variante ale variantelor. din neglijenţă. şi că nici nu e mai complexă decît creierul lor de muscă. ca să plec de acolo cu vreuna din bărcile contra-3P lojilor cu care era în legătură R. nu voiam să văd nici un cunoscut. întotdeauna m-a făcut să rîd lipsa de imaginaţie a acestor domni. desigur. exerciţiu pe de altă parte folositor. confundă Realitatea cu un Cerc-cu-Diametrul-de-Doi-Metri care îşi are centrul în căpăţîna lor modestă. Aceşti indivizi.

pentru a-mi camufla adevăratele activităţi. Mi se pare că vă cunosc şi mă tot gînjesC de unde. pe cînd ei vorbeau mai departe despre cocoşul acela. după cum ştiţi. ut de vreun prieten al Gabrielei: pe un fond neted şi de în fk1 °a °^u* apărea. între timp progresase. Preda la facultate şi colabora cu un grup de tineri arhitecţi care construiau la Tucumăn o clădire pe care mi-a şi arătat-o mai tîrziu: o fabrică.m bocanci. a trebuit să-1 privesc: era făcut de un italian. nu-mi aminteam nimic. am văzut că pe ui dmtre pereţii aceia uriaşi atîrna un tablou. Dar de ce? __ISfimic. cel mai probabil e că l-ai cunoscut aici. nu-i nimic. de arhitectură. unul singur. pentru că prea se potriveau toate: nu numai că mi SP părea cunoscut. dar nu am fost niciodată la Tucumăn. îmi tot spărgeam capul gîndindu-mă la arhitect: de ce îl priveam. cum spuneam. niciodată. de multe • ia Buenos Aires. I-am părăsit sub un pretext oarecare şi am plecat spre o altă cafenea. de culoarea ocrului. trasă cu rigla. Şi dintr-o data m-am gîndit că. acuma toate seamănă între ele. M-am dus s-o văd. Nu mai ţin minte. dar ghicisem şi ce meserie avea. care la rîndul lui îl plagiase după vreun negri-şor din Africa. Dar o fi oare numele lui adevărat? Ce prostie! Doar era din Montevideo. Am făcut semn că nu şi m-am cufundat iar în gînduri. într-o cămăruţă de student. ca întotdeauna. o linie dreaptă verticală. acela. ca pentru crocodili. Am chemat-o la telefon pe o fată de la arhitectură. de exemplu. ca la Buenos Aires. Nu mai trăia. Totuşi. la urma urmei. Arhitectul avea cu el un exemplar din Domus. Nu fusese 339 niciodată la Valparaiso? Nu era cumva arhitect? Ba da e arhitect. cînd e ştiut că nici unul dintre cocoşii de luptă nu scapă de orbire. 1 Montevideo. fu cît pe ^ să fac cale întoarsă. De la cincizeci de centimetri sus apartamentul era absolut gol. Eram intrigat. __par bine. Oare o fi ne_ gînd că ar fi fost la Valparaiso numai ca să evite vreo concluzie periculoasă din partea mea? Eram atît de preocupat şi de îngrijorat (gîndiţi-vă că episodul cu omul cu balene se petrecuse doar cu cîteva zile înainte) încît îmi fu imposibil să urmăresc cu adevărat ce se discuta S-a vorbit de Peron (cînd nu se vorbeşte de el!). unul Durelli sau Fratelli (la urma urmei ce importanţă are?) care îl plagiase şi el. cu vreo altă ocazie! — spuse Bayce. Am fost. Am încercat să-mi aduc aminte cum îi cunoscusem pe cei din Tucumân. I-am spus că mi se părea cunoscut. cum ar fi putut să-şi dea un nume fals? Dar. oameni de care mă foloseam. ci la Tucumân. cu care mă culcasem pe vremuri. rîzînd de chinul meu. Era şi normal: nu era să mă las văzut în tovărăşia unor falsificatori de prin partea locului sau a unor tîlhari din provincie. o şcoală. dar oare minţea cînd spunea că nu fusese la Valparaiso? Şi dacă era aşa. poate. pentru că. faptul că pe individ îl interesau mai ales cocoşii. Era semn1" ficativ. Locuia într-un apartament modern şi potrivit cu personalitatea ei. care la rîndul lui îl plagiase după Picasso. nu asta conta: numele lui putea fi. ca du1 senin. singurul care nu cîştigase dolari de pe urma cocoşului. îl chema Capurro. Bayce şi Lily erau prietenii lui. după un neamţ pe nume Staudt. spunîndu-mi că acolo nu locuia nimeni. în clădirile de felul ăsta poţi instala la fel de bine un strung sau o maternitate. desigur. . întorcînd pe toate părţile problema arhitectului. e cum mi-am coborît privirea. — N-ati fost niciodată la Tucumân? — l-am întrebat. în momentul cînd servitoarea veni să-mi deschidă uşa. Şi. Nu. 340 La Tucumân? Nu. de nu mai ştiu care teorie şi de arta modernă. prietena mea prosperase. şi sigur că era. m-a frapat mobila: toată era oarte joasă. de ce mi se părea mai cunoscut. Au lăudat un cocoş din ceramică pe care. era ceva sus pect. sau un sanatoriu. omule. nu-1 cunoscusem la Valparaiso. desigur. un „ asfxU/ ?i'cu vreo cincizeci de centimetri mai la dreapta. în mod sigur. Asta se cheamă la ei funcţionalism. După cum înţelegeţi. cu tot zbuciumul meu. dar nu fusese niciodată la Valparaiso. ce voia să ascundă? Am încercat să-mi amintesc cît se poate de repede dacă printre cei pe care îi cunoscusem la Valparaiso era vreunul care să fi făcut vreo aluzie directă la orbi.

pînă la urmă. N-am văzut pe nimeni. Marsilia era în sud şi pe acolo e cald. Pe cţ ' îmi frigeam degetele. jTgură infernală. s-a făcut lumină. Şi în timp ce încercam să-mi reamintesc. acolo trebuie să domneas-£J^f. mi-am petrecut mai plăcut timpul ce-mi rămînea la dispoziţie: am intrat la un cinema. unul dintre francezii aceia care gesticulează cu o exuberanţă pe care ei o atribuie celor di11 America Latină. Am închiriat o cămăruţă la etajul trei. Dar stăpîna nu mai era Madame Pinard. mi-a spus. cînd veniră nist prieteni de-ai el. să intru în legătură cu prietenii lui F. a artiştilor rataţi şi a proxeneţilor care alcătuiesc nu numai populaţia acelei case. prietenul sau amantul Ga-brielei. apoi. ca în cazul meu. Locuiam într-o Maison Meublee din strada Sommerard. cînd avionul a decolat de pe Carrasco. nu se poate să c eu ceva fără ca pînă la urmă să ajung la Domeniul Inters ' oa mai mult. jargon în care amestecau din cînd în cînd puţină psihanaliză. şi era foarte greu să-i deosebeşti. mai ales dacă îi vedeai de departe sau în umbră sau. de fapt. Vreo altă grăsană şi-o fi luat în locul ei sarcina de a veghea de la Concicrgerie intrarea şi ieşirea studenţilor. de italieni. Cînd i-am văzut mai de aproape. Mă şi împăcasem cu soarta.duce logica: printr-un raţionament corect poate fi Sinţat Polul Sud. apoi într-un bar de cartier şi. deşi purta şi ea blue-jeans Ceilalţi doi erau arhitecţi: unul era soţul femeii în pantaloni şi celălalt era. Toţi erau echipaţi cu blue-jeans şi purtau bocanci tip Patria.. respiram greu.. Cînd am ajuns la Orly era o căldură înăbuşitoare (era în august). nu? X 342 . pentru cazul că aş rămîne în pană de bani. ăia pe care-i purtau pe vremuri militarii în termen dar care cred că astăzi sînt făcuţi anume. se pare că un instinct infailibil îmi îndreaptă rv mod inevitabil înspre el.-. am liniştit (măgulindu-1). Drept care funcţionarul mi-a pus cu plăcere ştampila şi mi-a dat înapoi paşaportul. în aşa fel încît se părea că se extaziază în egală măsură în faţa unei spirale logarit-mice de Max Bill ca şi în faţa sadismului anobucal al unui prieten care se supunea unei analize chiar în zilele acelea. că toţi semănau între ei. de comandă. cu un amestec de ironie şi de con descendenţă: — Dar dumneavoastră trebuie să fiţi obişnuiţi cu ches şi mai rele pe acolo. dar mi s-a părut că e prudent să iau două hotărîri: mai întîi. frigiderul acela la temperatura necesară ca să mă pot culc cu Gabriela. confirmînd prin asta cit de sa. Mi s-a spus că tipii îşi făceau veacul prin alte cafenele. dacă erai stăpînit de o emoţie violentă. îmi spuneam că fără vreo jumătate d duzină de păhărele cu whisky mi-ar fi imposibil să ajunR. Liniştindu-mă în privinţa lui Capurro. Bue-^ A'res etntilt mai la sud şi. cît se poate de incomod. ci şi o materie nesecată pentru Murmurele şi pentru Filozofia Existenţei portăresei. zîmbind: Allcz-yl Mai civilizaţi-vă şi voi puţin! Nu stabilisem nici un plan precis pentru Paris. după care m-am dus să-i caut pe cei pe care îi cunoşteam. care îmi controla paşaportul. Mi s-a spus ote ceva despre Dominguez. Gabriel tîrî pînă la o măsuţă înaltă de vreo douăzeci de centirnet 6 ca să servească cafea în nişte ceşcuţe de lut fără toartă. Ceea ce demonstrează la ce demenţă ca° •>. frecventîndu-i. am început să respir liniştit. după cum aţi putut să vă daţi seama. Nu. de evrei polonezi şi de evrei români care formează Şcoala din Paris. M-am îndreptat spre Dome. Seîn-tîmpla. M-am dus să-1 caut la atelierul U1' care era acum situat în Grande Chaumiere. deci. L>ar. foarte bine: francezii sînt oameni grozav de logici nismul mintal al acelui Descartes de la Serviciul Vanis ^ imbatabil. Unul dintre funcţionari. „Asta". sigur că numai obsesiile mele mă făcuseră să cred că îl cunoscusem pe Capurro la Valparaiso sau la Tucumân. mi-am dat seama că unul dintre ei era femeie. după cîte se părea. Transpiram. m-am închis în cameră la hotel. să fac să mi se piardă urma. în ziua următoare. ra i-am spus că la Buenos Aires lumea umblă în chiloţi \ ^aie şj că de îndată ce ne îmbrăcăm ne e cam prea cald. zise . unde mai stătusem înainte de război. ca de obicei. pe prietenii mei (?) din Montparnasse şi din Cartierul Latin: adunătura aceea de catalani.341 Ne-am aşezat pe jos. Vorbiră o vreme în jargonul lor. pentru a-i aproviziona pe cei de la Facultatea de Arhitectură.

— Stau prost cu stomacul — am pretins eu. Nu ! trebuie să spun că nu i-am relatat lui Dominguez nimic . 6. destul de . mai ales. sub influenţa alcoolului se transforma într-un monstru de temut. Aceste hîrtii vor servi drept mărturie. în momentul acela. Era un raţionament foarte posibil. i-am spus că era curios s-o obser vi. cincisprezece mii de kilometri echivalează cu vreo 1 ani. 3. Ai pălit. In ziua următoare picta mai departe liniştit. pentru a-i crede pe astrofizicieni. Dar a doua zi am înţeles că era lucrul cel mai prost pe care l-aş putea faCe după cum reiese din raţionamentul următor: 1. Tunel între cripta lui Saint-Julien Le Pauvre şi cimitirul 1 e Lachaise. XXIX M-am întors deci. brutal. O să afle cum mă cheamă. Notez în grabă cîteva puncte pe care aş vrea să le analize2 dacă au să-mi lase timpul s-o fac: Orbii leproşi. Dar Domin-guez era beat şi a început să mă înjure. Cînd au să-mi dea foc. Pe Dominguez o să-1 surprindă dispariţia mea. Intîmplare în Clichy. O să comunice imediat Sectei.Dominguez ară1"D^ °Pmz^' "e portretul unei oarbe care face pe mode-*îse. Mi-a adus nişte coniac. Asta ar fi un fel de dovadă a nemuririi sufletului? XXVIII Pe cinstea mea! Ce adunătură de canalii! Ca să creadă ceva au nevoie ca cineva să fie ars de viu. 344 XXVII Mania persecuţiei! Mereu realiştii. abia atunci al" ă se convingă.0 să încerce să-şi amintească de vreun lucru care ar putea să explice această dispariţie. ca şi cum ar trebui să masori cu metrul dia-3 trul soarelui. — Ce-i cu tine? — mă întrebă el. încît ne face să ne preocupăm de ceea ce Se va spune despre noi o dată morţi şi îngropaţi. ceea ce ar fi făcut orice om inteligent: nu mă puteam ascunde altfel decît în-torcîndu-mă la atelierul lui Dominguez. cum răcea de obicei cînd îşi pierdea controlul. 345 Mi-a răspuns că puteam să mă instalez şi să ascult Şi sj văd tot ce poftesc. Urmarea era evidentă: viaţa o să-mi fie din nou în pericol şi va trebui să fug din Paris. de o curiozitate morbidă. mă reîntîlneam cu Destinul meu. tît de puţin „realistă". După o lungă şi costisitoare călătorie. deci. încît nu se poate să nu vorbească despre asta cu toată lumea şi. înfruntînd riscul de a mă întîlni cu oarba. ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. de unde vin. l-am pus să-mi vorbească despre oarbă. eram stăpînit de o nerăbdare extraordinară. cu acelaşi aer bovin. înfricoşător de posibil. dar fără ca ea să ştie. Sigur că v-aţi şi închipuit ce am făcut. XXVI Sînt de o uluitoare luciditate în aceste clipe de dinaintea morţii. spionaj într-o librărie. etcetera. I-am spus că e vorba de o sima Cu riozitate. uriaş. Nu era decît unul: faptul că aproape leşinasem cînd văzusem pînza cu oarba. Jean-Pierre. ca un prost.^Pre gîndurile mele secrete. lc um. 5. 2. Mă întorceam. Cocoşat. Aşa gîndeam. deoarece din el derivă următoarele: 4. pentru că. Am plecat hotărît să nu mă mai întorc la atelier. Oarba o să-i pună întrebări despre mine. De îndată ce am ajuns. Ii plăceau anumite perversităţi. Vanitate post mortem? Poate: vanitatea e atît de fantastică. la atelier. că mă hotărîsem. Acum. L-am întrebat despre oarbă. cu oarba. la cercetările e ' dar cu mult mai repede decît prevăzusem. faimoşii supuşi pOrţiilor cuvenite". poate spre Africa sau spre Groenlanda. ochiul. Faptul era atît de ieşit din comun. Presupun că ştiţi care-i structura atelje lui unui pictor: un fel de şopron. 343 A trebuit să mă aşez pe un scaun.

nu era să-1 pierd pentru o simplă satisfacţie sexuală. Ce făcea oare Marcelle Ferry?* Pînă cînd un ciocănit în uşă anunţă sosirea modelului. dacă era adevărat ** urăşte chiar aşa cum se părea.înalt. cu măscări de tot felul). dar Dominguez o făcea să-1 urmărească peste tot. de Breton. deoarece Dominguez mă avertizase că uneori „nu avea încotro" şi trebuia să facă dragoste cu ea. Pervers şi sadic cum era. în-"Un mod oarecum grotesc. Nu. altfel spi° * îmi aduc perfect de bine aminte că nu l-am întrebat atunci de Vie Brauner: Destinul ne orbeşte! 346 fi aproape imposibil şi colaboraţionismul în ţările najU ate aproape de nepracticat. de Peret. Do-mineuez îi făcea tot felul de porcării femeii aceleia. profitînd de faptul că era oarbă. eram înclinat să cred că nu minţea nici atunci cînd vorbea de bărbatul ei orb. dar mai atrăgătoare erau mişcările ei feline. Şi cu toate că ştiu că o femeie e în stare să mintă cu sînge rece pînă şi în momentele cele mai pline de patimă. Pînă la urmă mam hotărît să ies la vedere. muşcau şi sfîşiau cu unghiile. Mai întîi trebuia să verific: PeC r-)acă într-adevăr femeia nu ştia că exist şi că sînt acolo. la apariţia unui orb! Era de statură potrivită. De la locul meu. Lucru important pentru cercetările mele ulterioare. Entuziasmat de perspectivă. pe pipăite. ) Dacă bărbatul ei era şi el orb cu adevărat. Eu. tru ce-mi trebuia. ceea ce nu mi se păru deosebit de interesant. în a căr ■ parte inferioară artistul îşi ţine şevaletul. de parcă ar fi fost o funcţionară care merge acasă. Mi s-a făcut pielea de găină de îndată ce am văzut-o în cadrul uşii. Tumultul ce se produse în capul meu cînd am aflat de ura f meii se amestecă cu tumultul dezlănţuit în simţurile mele 1 vederea scenei care a urmat. un bloc compact în care ni se pare că nu vom putea pătrunde niciodată. mai degrabă scundă. o privelişte dură şi fără fisuri. Dominguez picta şi ea îl vorbea de rău pe bărbatul ei. rămînînd gol şi somnoros în patul lui uriaş. dar din mişcările ei se vedea că e o pisică în călduri. în tăcere. delicat. aşa că ea îl căuta de colo-colo. Cînd. °Cn ieur nu m-am năpustit cu bucurie asupra fisurii restive. niciodată nu am putut asista fără să mă înfior astfel. în aşteptarea oarbei. f{ r)acă îşi ura cu adevărat bărbatul (putea fi doar o stratagemă bună de pescuit spionii). un pat mizerabil pentru modelul care-i pozează. rămaseră multă vreme fără să scoată o vorbă. care degenera într-o sumbră si chiar înspăimântătoare luptă sexuală între două fiinţe stăpînite de diavol care ţipau. n-ar fi putut să fie mai potrivit pen. me^ şi scaune la care se poate sta sau mînca. Ba Dominguez îmi făcu şi mie semn să vin să colaborez cu el. dorinţe de răzbunare. în sfîrşit. comedia. rept orice răspuns. răscolit şi murdar ca întotdeauna. am vorbit cu Dominguez despre vechii prieteni. de Tristan Tzara. care era la New York. şi într-o par te. mă pregăteam să asist la ceva deosebit. de Esteban Frances. Neam adus aminte de Matta. pînă în clipa cînd am înţeles că şi soţul ei era orb: una din fisurile pe care le căutam eu întotdeauna! O naţiune duşmană îţi oferă. etcetera. o platformă cu patul în car doarme. Dar trebuia să mă asigur. Avea un corp atrăgător. Se îndreptă fără ajutorul nimănui spre patul de care vă vorbeam şi se dezbrăcă. stăteam mai departe în locul meu e observaţie. Am urmărit. văzută de departe. Acela avea să fie observatorul meu: nici dacă l-ar fi construit cineva anume. aţîţînd-o cu insulte. resentimente. în haosul din atelier (pentru că nu numai că ţipau şi urlau. dulapurile cu vn selele. de asemenea. Dar în sînu ei există uri. Apoi ea se îmbrăcă şi spuse „Pe mîine". cam la vreo doi metri înălţime. ca ii văzuse vreodată. se potoliră. atît de libidinoasă era oarba. Dominguez îmi zise că una din tor-e pe care le născocise individa era aceea de a-şi duce 347 J . deci. Dumnezeule. dar cum eu trebuia să am grijă de prilejul acela ca de o comoară. Şi. A l^ fr^bat dacă era sigur că bărbatul femeii era şi el orb. nu mai încăpea nici o îndoială că era aşa cum îi era firea. Am dat fuga spre paravanul după care Dominguez îşi avea patul. Dominguez nici măcar nu catadicsi să-i răs-Pundă.

petrec lungi nopţi de iarnă notîndu-şi poziţia stelelor culcaţi pe paturi de lemn. contururile. ci şi paralitic. Chiar şi acuma mă întreb dacă numai faptul iu. că mă credeam un om care gîndeşte adînc şi aproape fără să greşească. desigur. Bietul de mine! Nu mi-a fost greu să intru în relaţii cu oarba. îvT întreb/ de exemplu. ^iimPPsibil să uit pînă la moarte acele după-amieze l anonimă. fără nici o milă pentru slăbiciunile mele. c t tot atît de lipsit de milă faţă de mine ca şi faţă de res-menilor. Ceea ce dovedea două lucruri: unu. Orbul era paralitic de-a binelea şi nu putea face altceva decît să-şi mişte două degete de la mîna dreaptă şi să scoată cîte un geamăt. că nu făceam un pas fără să sondez terenul în prealabil. dar considerabilă calitativ pentru a înţelege sau bănui că prima mea concluzie era îndoielnică. reuşea să-şi mişte întrucîtva falangele şi să mişte o limbă încleiată scoţînd mici ţipete. încercînd să aflu. Drept care trebuia să fiu atent la orice urma să-mi spună: totul trebuia examina cu atenţie şi trecut prin sită. fimta imperfectă şi lubrică. scur ca durată. ce altceva poţi face mai bine decît să te cufunzi în atrocităţile cărnii şi ale spiritului. cjnd mai e cineva de faţă? Să fi fost complice cu Do-ceaS z? o să vă spun mai tîrziu. neluînd în seamă marile obiective transcendente de care mă ocupam de ani de zile. care te învăluia din toate 349 părţile ca o caracatiţă. în observatorul meu. ă obseda Secta m-a împins la aventura aceea cu Louise. că era o mincinoasă. ar adormi şi ei nu urmăresc un vis ci adevărul. ci vorbesc doar cu mine însumi. că eu fusesem de faţă. Stătea pe un scaun rotile şi asista la tortura organizată de ea. sau acel al şaselea simţ care le permite să ghi-l°c in. impunător şi patetic. De ce îl ura într-atîta? Dominguez nu ştia. Lăsaţi-mă acum să descriu "Sau desfăşurat faptele. idiotule ce eşti. înnebunit. am ieşit împreună. tremurînd de frig sub cupolele deschise. dimensiunile pe care le ating aceste forţe? Nu vă spun aici nişte lucruri de care acum aş fi absolut sigur. u ferită să dau amănunte despre relaţiile scîrboase pe re le-am avut cu oarba. că nu ştia că fusesem în observator. electrică şi delirantă o pisică. putîndu-mă ajuta să pătrund şi mai adînc în secretele Sectei. în vreme ce cu limba lui de cîrpă rnormâ' cine . Nici măcar nu-i Ur măreşte mişcînd scaunul prin casă? Căscînd cu gura lui de rinocer. m-am lăsat tîrît în situaţii în care primejdia mă pîndea la fiecare pas. pentru a studia limitele. îmi este totuşi imposibil să discern acum ceea ce a fost o autentică dorinţă de a cerceta de ceea ce a fost doar complacerea într-o situaţie morbidă. în ce măsură am cedat în acele zile acestor slăbiciuni şi în ce măsură am avut curajul şi îndrăzneala de a mă apropia şi chiar de a mă cufunda în groapa adevărului. dacă aş fi ajuns să mă culc cu o oarbă ""Ibîîăkî înfăţişare. despre Argentina şi despre Dominguez.amanţii în camera unde locuia cu tipul respectiv şi să se r ce cu ei în faţa lui. Dominguez îmi făcu semn că nu. deoarece asta n-ar adăuga nimic im-rj r ant la Darea de Seamă pe care vreau să o las cercetăto°r de mai tîrziu. îmi spuse: — E un tip mare. (Ar trebui să spui. Asta ar fi însemnat cu adevărat un spirit tiintific! Ca astronomii care. şi doi. Pentru că dacă ar fi confortabile. îşi tot mişca cele două degete d la mîna dreaptă. înceată şi minuţioasă ca un melc radioasă şi perversă ca o viperă uriaşă. Să fi fost la nu] 348 itia ei. — Cum vine asta? — l-am întrebat eu. dacă aş trăi chiar cinci mii de ani. cu o zi înainte. Nu ştia. Pe cînd eu. îl iubesc ca pe un frate. noaptea. Dare de Seamă care vreau să aibă cu acest ? descrieri aceeaşi legătură care există între o geografie lis ° °^lc^ a Africii Centrale şi descrierea unui act de canibali ' ^~n să spun doar că. Cînd scena ajungea Ia punctul culminant. Trebuia să treacă vreme. Şi acum mă mai cutremur cînd îmi aduc aminte de legătura aceea trecătoare cu oarba. Cît de multă lipsă de prevedere şi cîtă stupizenie mai erau încă în mintea mea! Şi cînd te gîndeşti că eu credeam că sînt ca un linx. în fotoliul lui de par a litic. din moment ce ea stăpîneşte lumea folosindu-se de forţele întunericului. Cum mie faptul nu mi se părea cu putinţa mi-a explicat că asemenea combinaţie era posibilă deoare ' tipul nu era numai orb. pentru că niciodată nu am fost mai aproape de prăpastie ca atunci. am vorbit despre vreme. XXX Dar să ne întoarcem la model. „nu mi-a fost greu să mă las dus de nas"-) Am întîlnit-o în atelierul lui Dominguez. Asta pe cînd celălalt. Deoarece îmi spun că şi faptul că m-am complăcut în situaţia aceea îmi era util. Intrucît. orbul.

întrucît sigur că întîia bănuială care nu-mi dădea pace era că totul putea fi o comedie înscenată cu scopul de a pune mîna pe mine. tăcerile sau reticenţele ei. pe urmă s-au stîrnit tot felul de discuţii din cauza *°T 'ei lui. tele care au importanţă pentru Darea de Seamă. căci un asemenea interogatoriu i-ar fi atras atenţia şi ar fi făcut-o bănuitoare. în n { ce Louise era oarbă din naştere. atît de plauzibilă cînd era vorba de un orb. perpetuă şi atroce. se iubiseră. aducînd se . orbit de către cei din Sectă. Dar 1 zia lui ajunsese atît de nebunească încît. răspunsurile. cuprinsă de furie. pentru că într-o noapte. Evident. Gaston părea strîns într-o carapace rigidă. cu dorinţele poate exaate. concluziile au fost rezultatul unor lungi conversaţii despre viaţă în general. Neputînd vorbi cu nimeni din afară. după ce îmi sugea tot sîngele rn" lăsa. Element pe care l-am considerat cel mai convingător a fost felul cu orbise: tipul îşi pierduse vederea la o vîrstă matura. anonimi Şi cutezători. pe cmd meditam la cele petrecute în timpul zilei. încearcă să pătrundă în lumea interzisă? Nu se putea oare ca. după cum am mai spus. sarcina mea principală era să verific dacă ura oarbei faţă de soţul ei era adevărată şi cît era de adîncă. în noaptea aceea n-am m ■ putut închide ochii şi m-am plimbat ore întregi prin cameră fumînd şi meditînd. nici scrie. comentariile. Trebuia să cercetez în vreun fel oarecar' şi posibilitatea asta. î nuise. Şi am spus „atîta cît reieşea". Dar să lăsăm acest aspect al problemei şi să examinăm fan. după ce am analizat ulterior. Pînă cînd vampirul. lucizi şi implacabili. o dată îl iubea. cînd au ajuns în faţa scării. preschimbat într-o moluscă scîrboasă şi informă. cu inteligenţa intactă. auzind-o pe femeia care mă unise pe vremuri gemînd şi ţipînd de plăcere alături de 351 amanţii pe care şi-i aducea pe rînd. cu auzul extrem de fin. cu versiunea căderii. după schema: a) îl urăsc pe soţul ei b) îi urăsc pe orbi în general c) îmi deschid inima! Experienţa mă îndemna să mă gîndesc la o cursă atît d ingenioasă. nu-i mai rămăsese neatins decît extraordinarul simţ al auzului. M-am ridicat din pat. Am explicat mai înainte orbii îi detestă fără milă pe venetici. într-o bună zi. i-a dat brînci. 5 hotărîse să se răzbune legînd-o pe oarbă de pat. 350 tea se petrecuse în felul următor: se cunoscuseră la a pentru Orbi. deoarece. Dar ar fi fost cercetarea cea mai periculoasă pe care o întreprinsesem vreodată în legătură cu Secta. am vrut să aflu cîte ceva în plus despre Gaston. fisura asta era una din posibilităţile pe care le căutasem întotdeauna. Numai acest soi de oame ■ puteau născoci o asemenea tortură. neliniştit. începuseră să locuiască ună. După ce mi se confirmase că ura era reală. cine ştie ce tulburi (şi inutile) arneni ţări. jură să se răzbune.ştie ce blesteme. neputînd nici vorbi. discuţii care au culminat prin insulte şi bătăi. ca ° primă pedeapsă. E inutil să mai spun că nu am întrebat-o direct pe Louise. Gaston se rostogolise pînă la etajul următor şi în urma căzăturii rămăsese paralizat. în camera mea. după ce 1 v or fi făcut să se îndrăgostească de ea? Mi "• arn mchipuit o clipă cum m-aş simţi închis de viu în caPacea aceea. Cînd îşi revenise. fiindcă era un om cumsecade şi capabil. pe cînd 0 armată de furnici carnivore îi devorau carnea de fiecare dată cînd oarba gemea în pat cu amanţii ei. m-a pălit deodată o bănuială: dar dacă tipul respectiv înainte de a orbi fusese unul dintre indivizii care de mii de ani încoace. In acest fel am dedus. Gaston nu avea motive să fie gelos. şi cîteva zile mai t" iu ieşind împreună din cameră (locuiau la etaj şi se ştie că în micile hoteluri din Paris ascensorul e folosit numai pentru urcare). că individul acela era cu adevărat soţul ei şi că se urau exact atî-ta cît reieşea din ideea ei perversă de a face dragoste în prezenţa lui. şi singura posibilitate de a ajunge la certitudtf1 era să cercetez autenticitatea acelui resentiment. Era vorba să descopăr în ce măsură martirul acela era propria mea prefigurare! . pornind de la o bază pe care o consideram solidă. să fi fost dat pe urmă pe inimile oarbei „ eia dornice de o răzbunare. a aceea o femeie şi făcînd dragoste cu ea în prezenţa ei. Devorat de neputinţa de a spune cuiva adevărul şi torturat de scenele pe care Louise i le oferea drept răzbunare. nimeni nu a putut afla vreodată adevărul şi toţi au crezut-o pe Louise. Se g Louise. indicaţiile pe care le pot ele oferi asupra universului interzis.

mi-am spus. doar cu o oră mai tîrziu. Secta ar fi trimis pe cineva să stea de 2 ^ consulatul Argentinei. Mi-a deschis şi am intrat.Cînd se crăpă de ziuă. lucidă şi exactă cum arareori era. era timpul să intru. Mă gîndeam că dacă cineva ar fi trecut pe colţ. Chiar în ziua aceea am pus în aplicare o metodă la care mă gîndisem. paralitic sau nu. pe cînd mă gîndeam la fel de fel de chestii. J a Şi mai mult: fără să ştiu exact ce mi s-ar putea întîmpla. a te vreun alt prieten sau cunoscut o fi stînd de vorbă cu ba'în aşteptarea mea. ce nevoie avea să mi-1 arate pe orb într-o situaţie echivocă şi. acolo. de ce îmi dăduse oarba informaţia care putea trezi în mine o asemenea bănuială. Dacă ura ei era autentică. pentru ca eu să cad în capcana faimoasei uri de care tot vorbea. niciodată nu mi-aş fi putut da seama de asta fără ajutorul ei. faptul că bufonul acela sinistru era orb. lucru ce mă făcea să cred că era vorba de ceva ce nu părea să intre în sfera mea de cercetare. m-am gîndit să merg la hotel. Asta mă făcu atent. în ceea ce mă priveşte. Am auzit că Louise vorbea cu un bărbat. o să-1 împiedice să mă urmărească pe scări. suspectă pentru mine? Şi apoi. capul mi se învîrtea. de o deosebită senzaţie a 353 . pentru că mintea mea. dat de Sectă drept soţ celeilalte canalii. am ieşit pe partea cealaltă. dar pe care nu o folosisem pînă atunci: să ascult pe la uşi. Să fi fost oare capabi a să stea cu un alt bărbat pînă aproape în clipa cînd urma sosesc eu? Nu-mi rămînea decît să aştept. de ce îmi explicase că ea îl pedepsea? Putea şi ar fi trebuit să-mi ascundă acest lucru. Pu aceea nu trecea aproape nimeni şi am putut aştepta f 1 pînă la ora la care convenisem cu Louise că o să vin. şi că. ca să-mi ia urma. dacă voia să mă facă să cad într-o cursă. Şi apoi ce naiba conta o valiză? Paşaportul şi banii erau totdeauna asupra mea. în orice caz. Am traversat într-o suflare bulevardul. Dar în timpul drumului. încă o dată am fost cuprins. Desigur. dar m-am hotărît să devin şi mai prudent. Pentru / gmdiţi-vă ce s-ar fi întîmplat dacă imediat după episodul strada Gay Lussac. _ lunga mea experienţă în domeniul respectiv mă făcuse wu o măsură de precauţie pe care acum o socoteam geni■ sa am paşaportul vizat pentru două sau trei ţări. C Mai că n-am leşinat! în cameră nu mai era nimeni. mai liniştit: dacă individul acela era pedepsit de Sectă. r-S * ra individul să iasă din cameră. cu toată neliniştea. a faimoasei fisuri. mă aştepta pe mine. întrucît. Fie ce-o fi. deoarece numai mulţumită informaţiilor ei ştiam că individul auzea şi suferea. Ba şi mai mult: dacă Secta voia să mă prindă în cursa oarbei. sămi iau valiza şi s-o şterg din Paris. nimeni în afară de oarbă şi de paraliticul care stătea în fotoliul lui. Am urcat cu ascensorul pînă la etajul cinci. Mi-am închipuit vertiginos comedia sinistră pe care trebuie să o fi jucat: un orb pe care îl credeam paralitic şi mut. tot în fugă. 352 u m sa cobor şi nimeni n-ar fi bănuit nimic. mi-a venit în minte ideea că dacă eu nu spusesem nimănui unde stau era foarte posibil (dar ce spun: era sigur) ca Secta să mă fi urmărit pînă acolo. Mi-am spus. Am reuşit astfel să mă apropu de cameră şi să-mi lipesc urechea de uşă. nu dădusem nimănui adresa. era probabil că îl insulta şi în momentele cînd rămîneau singuri. viclean. fără să mai pierd vremea. şi Dominguez se culca cu femeia aceea în aceleaşi condiţii. M-am deplasat cu grijă pe palier şi m-am aşezat într-un aşteptînd. M-am gîndit atunci că. după care am coborît cu grijă pînă la patru. M-am liniştit. că nici măcar Dominguez nu ştia unde stau. Acolo am luat un taxi şi. îmi amintea că. Am ieşit în fugă. Din fericire. Aşa S m-am apropiat şi am bătut la uşă. lăsînd să se scurgă cîte cinci minute de la o treaptă la alta. Am făcut o baie ca să-mi mai limpezească ideile. şi a inevitabilei confesiuni. tocmai în eventualitatea ca aş fi vrut s-o iau din loc pe neaşteptate. am intrat în Jardin de Luxembourg şi apoi.

torturaţi de poliţiile politice. mi s-a în-tîmplat să-1 văd doar pe cel care. Dimpotrivă. şi asa m-am apropiat eu de Domînguez în 1953. înghiţiţi de mlaştini. din observatorul meu. mîncaţi de fur-Cl carnivore în Africa. după ce vor fi citit această Dare de Seamă se vor hotărî să continue cercetările şi să ajungă ceva mai departe decît mine.de forţă pe care mi-o inspira spiritul meu de prevedere intuiţia. Pentru că nu putem prevedea viitorul decît dacă încercăm să descoperim legile trecutului. pe baza premiselor A. Semnificativă „uitare Am să vă povestesc. a sfîrşit şi el în delir. într-un fel sau altul. oamenii se îndreaptă ca nişte mnambuli spre ţeluri pe care uneori le intuiesc în mod ne-lar dar de care sînt atraşi ca fluturele de flacără. măcinat de cangrenă) şi ca atîţi alţi eroi anonimi pe care nu-i cunoaştem şi care trebuie să-şi fi sfîrşit zilele. la cîţiva ani după cele petrecute atunci. îl întrebasem de toţi: de Breton. Un precursor atît de nefericit ca Maupassant (care a plătit-o cu nebunia). Restul e la mintea cocoşului: tabloul care m-a atras şi m-a făcut sămi fie teamă. 1 i ! XXXI Cîte prostii nu facem cu aerul că gîndim foarte adînc! Desigur. etcetera. fără ca nimeni să ştie. de Matta. castraţi şi vîn- . pentru eventualitatea că nu aţi şti-cur. legătura mea cu oarba. Aşa am plecat spre Roma. Şi nici de tot alfabetul latin şi cel rusesc luate la un loc.ală354 deti: cu puţin înaintea războiului. minunat chiar. De toţi. Am luat unbil pentru primul avion. între Gurile vreunui ospiciu. de Esteban Frances. a aruncat după cineva cu un pahar. mai ales. Aviz naivilor: NU EXISTĂ ÎNTÎMPLARE! Şi. aviz celor care. farsa acelei legături cu Dominguez. Acum. Pictorul respectiv avea obsesia o ţii şi pictase mai multe tablouri ale unor oameni cu ochiul sp sau scos. Ba chiar şi un autoportret în care avea o orbită go . B şi C. ta se dăduse la o parte şi paharul îi scosese un ochi lui Victor Brauner. s-a confirmat ipoteza mea: Dominguez a fost împins spre balamuc şi spre sinucidere. fără să ştiu că ascultam din nou de chemarea destinului meu. atunci cina mă întîlnisem cu Dominguez. devoraţi de rechini. de Peret. în teoriile mele. ecitas-au petrecut lucrurile. Şl Am luat-o pe Marile Bulevarde şi i-am spus şoferului mă ducă la vreo agenţie de voiaj oarecare. felul cum asistasem la ea în mod stupid. Aşa s-a apro-oiat Brauner de paharul lui Dominguez şi de oribirea lui. avea o legătură cu Secta. de Marcelle Ferry. în timpul zborului mi-am adus aminte de strania m-tîmplare cu Victor Brauner amintindu-mi şi că. Cîte gînduri amare nu m-au cuprins în timpul zborului spre Roma! Am încercat să pun ordine în ideile. în faptele pe care le trăisem. oarba care făcea pe modelul (doar pentru ocazia asta). M-am gîndit şi la faptul că la aerop0 ar fi putut fi cineva de pază. amintindu-mi de Victor Brauner. beat. în afară de Victor Brauner. Şi nici de E şi de F. E un mecanism în virtutea căruia acei şmecheri inchizitori psihanalişti se consideră grozav de mulţumiţi după ce au extras nişte concluzii foarte corecte pornind de la nişte temeiuri scheletice. comedia cu paraliticul. asfixi-. deşi a fugit în Africa. facem un raţionament corect. Dar mi s-a părut că Secta o să-m' piardă urma aşteptîndu-mă mai întîi la consulat. Dintre toţi cei pe care aş fi putut să-i văd în acea vară a lui 1953. ca Rimbaud (care. tr spuneţi şi dumneavoastră dacă poate fi vorba de întîme dacă întîmplarea mai are cît de cît vreun sens printre fi'nte'le omeneşti. Cîte greşeli existau în trecut! Cîte inadvertenţe! Şi cîtă naivitate! In momentul acela mi-am dat seama de rolul echivoc al lui Dominguez.in hrube întunecoase. în timpul unei orgii Şisa vea loc în atelierul unui pictor din grupul suprarealişcare T-)Ominguez. Da. Atîta doar că nu am ţinut cont de premisa D.

într-un fel de somnolenţă tulbure şi neliniştită. de unde nu voi putea ieşi niciodată.U P sultanilor din Orient sau. unde din nou m-am ciocnit. O văd şi acum. „Nu trebuie să-mi pierd luciditatea". îmi aduc aminte că. Am încercat să-mi limpezesc gîndurile şi abia atunci mi arn " adus aminte că aveam la mine o brichetă. ceva maiestuos şi din atitudinea. căutam o ieşire oarecare. amestecate sau alimentate de amintiri ca povestea cu ascensorul sau cea cu Louise. Un rest de luciditate îmi spunea. şi mai întunecoasă decît cea dinainte. totuşi. la Bombay m-am trezit dintr-o dată într-u bordel de oarbe. o oboseală copleşire îmi stăpînea muşchii. în fine. sau din pricina aerului aceluia închis. aşteptarea accidentului. tîmplele îmi zvîcneau din jn ce mai tare. din nou aşteptarea. Pe urmă mi-am dat jos sacoul apoi şi cămaşa. Şi ca şi cum aş fi cheltuit şi energia care uni mai rămăsese. camera închisă ermetic în care am crezut că o să mă întîlnesc cu destinul meu definitiv. 355 De la Roma am fugit în Egipt şi de acolo cu vaporul pîv. Am deschis o uşă şi m-am trezit într-o altă cameră. dacă ne gîndim •j* ' mai puteam avea nici o altă speranţă). n-am s-o mai pot face niciodată. la un moment dat. pradă haosului meu lăuntric. Am dat-o în lături cu violenţă şi am ajuns în cealaltă încăpere. Dar adevărul e că abia a s puteam ţine pe picioare: o moleşeală. destinaţi să moară Pnn foc. sau mi se pare acuma că am căzut. Dar ce altceva H eam face decît să mă lansez spre acea unică posibilitate re îmi mai rămînea? Şi apoi. ca mine. m-am năpustit spre uşi şi am început să izbesc în ele cu furie. am deschis-o şi m-am pomenit într-un întuneric şi mai intens. Am aprins-o 1 airi văzut că încăperea în care mă găseam era goală şi că ai avea o uşă. mi-am zis: „sînt pierdut". de mese şi scaune. pînă cînd. îmi spuea m. dar. era eronată: în nici un c Secta nu m-ar condamna la o moarte atît de confortabilă Am luat-o. părîndu-mi-se că totul mă apasă şi mă sufocă. şi mai ales din figura ei. Am stat liniştit cîteva luni în pensiunea unei italience pe nume Giovanna. am căutat o altă uşă. am crezut că 0 să-mi explodeze capul ca un gazometru. Am rămas aşa cîteva minute. O dată ajuns în ţară. părîndu-mi-se că nu mi se mai întîm-pla nimic suspect. apartamentul din Belgrano şi. deci. logică. desigur. nu mai ştiu dacă din cauza izbiturilor şi striga" telor mele s-a deschis uşa şi a apărut Oarba. Mi-am încordat voinţa şi toate forţele pe care le mai aveam si m-am năpustit spre Oarbă. doar cîteva momente de gîn357 dire mi-au fost de ajuns ca să înţeleg că ideea mea de mai în inte că aş fi pierdut într-un labirint. că dacă nu mă foloseam de ocazia aceea ca să scap. de a mă arunca Ca ra ei. Era ca şi cum în cadrul uşii deschise. îngrozit. coşmaruri nesfîrşite. a început să-mi fie din ce în ce mai somn şi pînă la urmă am căzut. respirînd greu Şltranspirînd. emana o fascinaţie irezistibilă. ar fi stat un şarpe cu ochii aţintiţi spre mine. 356 făcut un efort ca să destram vraja ce mă paraliza: aveam tja (nesăbuită. m-am prăbuşit fără speranţă: eram. cum ştiam la ce mă puteam aştepta am rămas în expectativă. profilată în cadrul uşii. Ţin minte că la un moment dat mi s-a părut că mă sufoc şi. Pînă în acest punct îmi aduc bine aminte de toate. pîndind prilejul de a mă alipi de vreo rudă sau vreun cunoscut care ar fi orbit printr-un accident Ştiţi ce s-a întîmplat pe urmă: tipograful Celestino Iglesias. dacă era nevoie. Pipăind pereţii. XXXII Nu ştiu dacă din cauza oboselii. drept şi cut. am fugit spre China şi de acolo la San Francisco. pierdut într-o construcţie labirintică. a încordării în care mă ţinea aşteptarea de atîtea ore. Şi. în India. M-am dus spre ea şi am deschis-o: dădea spre c °ridor al cărui capăt nu reuşeam să-1 văd. o oboseală bolnăvicioasă ca atunci î d ai febră mare. disperat. Ca şi cum Destinul ar fi mers înaintea mea. totuşi. pe . XXXIII Bîjbîind în semiîntuneric. doborînd-o la pămînt. şi apoi să af în căutarea unei ieşiri spre stradă. In schimb. într-adevăr. Pînă în momentul cînd m-am hotărît să mă reîntorc în Argentina. m-am ridicat. desigur. spre disperarea mea. într-o lumină car mi se păru fosforescentă: avea ceva hieratic. aşteptîn du-mă să sosesc.

mai devreme sau mai tîrziu. Trebuia să merg cu grijă pe poteca îngustă de pe marginea acestor tunele. martori ai Gunoiului şi ai Gîn-durilor Rele! Da. sau. . poate. spre stradă. Era. fetuşii distruşi a mii de avorturi. ar fi fost sortiţi la munca blestemată şi infernală de a da socoteală de această realitate. curgeau amestecate menstruaţiile acelor iubite romantice. din cauza atrriosfe 6 grele şi puturoase. căci de acolo răzbătea lumina aceea slaJ J mă ajutase să merg prin canal. resturile de mîncare din milioane de case şi restaurante. peşteri. înaintînd în întuneric şi în duhoare cu negrul meu drapel fîlfîind. o să leşin sau o să cad în pîrîul îrnpm--/ Dar nu mersesem nici o sută de paşi cînd. Nici măcar nu te eai gîndi să ieşi pe acolo. Şi era ca şi cum nişte eroi făcuţi pe dos. le'ţnatele de canale de scurgere din Buenos Aires! O. prezervativele folosite de directorii corecţi. imensa. pe deasupra. şobolani. sopîrle. tunele. în viaţa mea mă gîndisem nu o dată la reţeaua aceea su terană. un erou pe dos. Sus. Exploratori ai Murdăriei. va trebui să ajung ]a gu s~ vărsare cea mai mare. Totul era puturos şi vîscos. rŞ aproape că mugea. in filtraţii din straturile superioare ale terenului. excrementele acelor tinere vaporoase îmbrăcate în voal. asemănătoare celei care mă condusese de la apartamentul iniţial la cel subteran. dar un erou. într-adevăr. deşi. urmînd 359 a ca cursul noului canal. scara nu mai era încolăcită ci trecea prin mari spaţii deschise dar cu totul întunecate. îmi ■ aeinam halate albe şi scrobite. cămăşi de noapte din tul u cu dantele vaporoase. dar şi nespus de scîrboasă. probabil. închipuind u-mi că în ft»]uj. ta. " 358 altul. fără îndoială datorită tendinţei mele de a medita subterane. zgîlţîit de uragane infernale.coridor. ca şi cum ar fi vrut să se prefacă a nu şti această parte din realitatea lor. spre subteranele oraşului După vreo zece metri. pentri că lumina brichetei era slabă şi. cu o imensă bu rie. gura vărsare a canalului prin care venisem într-unui mai mare. XXXIV Pe măsură ce coboram auzeam zgomotul specific al unei ape curgătoare. libărci. coridorul ajungea la o scară care cobora. care am socotit că ar avea cam vreun metru lun-o n^e pe douăzeci de centimetri înălţime. dacă nu cumva. era o mică deschiză-a laterală. şerpi. fiindcă era prea îngustă şi. Un fel de Sieg-fried al tenebrelor. Era. Dezamăgit. Am hotărît s-o iau într-acolo.saioane elegante. După vreo treizeci de paşi. desigur. care puteau fi pivniţe sau depozite. disrsuri emoţionante despre virtuţile patriotice. am luat-o spre dreapta. la lumina slabă a brichetei mele nu puteam vedea prea departe. înspăimîntat dar încet. întrucît alunecarea aici poate fi nu numai fatală. adică în spirală. într-un tumult obscen şi pestilenţial. foarte sus. una din ieşirile sau intrările de care se foloseau muncitor" care. ca să nu-i uzez combustibila] înainte de vreme. mai mare. dintr-o dată m-am simţit ca un fel de erou. fără înd ială. era legat de această realitate subterană şi enig-^ a *. puţuri. Desigur că trecea prin apartamente şi prin case. ascunsă şi oribilă. nemăsurata Murdărie din Buenos Aires. O lumină îndepărtată arăta că în partea înspre care curgeau apele se afla una din acele „guri de scurgere" sau vreo aerisire dînd. prin care curgea repede un pîrîu de ape urît mirositoare. Pereţii sau zidurile tunelului erau şi ei umezi şi curgeau pe ei firicele de apă. spre locul de vărsare într-un canal principal. patrie a murdăriei! îmi imaginam. nevăstuici şi orbi. un erou negru şi respingător. mai ' maccesibilă. şi asta mă făcu să cred că mă apropiam de unul din canalele subterane care în Buenos Aires formează o imensă şi labirintică reţea de mii şi mii de kilometri. Dar înaintînd spre ce? Asta nu reuşeam să disting şi nu reuşesc să mţeleg nici chiar în aceste momente de dinaintea morţii. într-adevăr. Asta pe cînd ici ios. Am ajuns pînă la urmă la ceea ce îmi închipuisem că e o "gură de scurgere". am ajuns în curînd într-unui din tunelele acelea fetide. nici nu pn deam decît din cînd în cînd. din cînd în cînd se văd obligaţi să pătrundă în vizuinele . văzui că de la poteca îngustă pe care mergeam se îndre ta în sus o scăricică de piatră sau de ciment. la tot ce. Şi totul se îndrepta spre Neantul oceanului prin acele conducte subterane şi secrete ca şi cum Cei de Sus ar fi vrut să uite. femei frumoase şi nespus de deli-sU ' directori de bancă corecţi şi ponderaţi învăţători spunîn-!f le copiil°r că nu trebuie să scrie cuvinte urîte pe pereţi. ca mine. caverne. cuvinte poetice spuse iubitei.

de asemenea. După vreo sase sau şapte trepte cotea spre dreapta. Mi-am imaginat totuşi că scăriţa anterioară. o să cad fără cunoştinţă. crăpăturile naturale sau albiile pîrîurilor subterane. M-am simţit grandios şi insignifiant. apa se infiltra din ce în ce mai tare. canalul se transforma într-o galerie asemănătoare celor dintr-o mină de cărbuniAm început să mă simt pătruns ele un frig umed şi atun mi-am dat seama că de cîtăva vreme mergeam pe un tere umed. pînă cînd. pînă la urmă. Dar de toate cele petrecute după accident îmi aduc aminte cu o luciditate febrilă. aburii sau fumul ce mă ameţea. produsă de arderea spontană şi lentă a unor lemne putrede. că tunelul nu mai era ori-tal ci cobora în pantă lină. nu se putea decît să ajung la suprafaţă. ajungînd pînă la urmă la o scăriţă asemănătoare cu cele de mai înainte dar care. desigur din pneina firicelelor de apă ce se scurge în tăcere pe pereţii din ce în ce mai neregulaţi şi mai crăpa. Galeria devenea din ce în ce mai largă. folosind. doamna Etchepareborda. ar fi trebuit să urc. am observat că dădea într-o cavitate care trebuie să fi fost enormă. care mi se părea e nsă. / căci nu mai erau pereţii de ciment ai unui tunel construi 360 • ci după cîte se părea. într-un fel sau într-altul. toate îmi sporiră groaPina la o limită intolerabilă. la canalul mare. ci curgea într-o direcţie care îmi închipuiam că duce înspre unul din lacurile acelea subterane pe care le explorează speologii. Singurătatea absolută. . am urcat scăriţa.acelea. canalul prin care tocmai trecusem şi scăriţa astălaltă. dacă nu ar fi ev^ dent că şi-a pierdut vederea într-un accident la care eu am fost de faţă. Prin pereţi. am maj degrabă impresia că mă găsesc într-o sordidă galerie subterană săpată de oameni sau de animale preistorice. cobora. Ce trebuia să fac? Să mă întorc înapoi. din cauza luminii foarte slabe pe care o răspîndea bricheta mea. încît nu mai sînt sigur de nimic. şi să-mi continui drumul pînă cînd am să dau peste o scară care urca? Mi se părea ciudat că trebuia să cobor din nou cînd. Cîteva momente am şovăit. nu mai era vorba de ceva plănuit şi construit de ingineri. murind sufocat 361 tocmai cînd eram pe punctul să descopăr mistrul esenţial existenţei. după cum părea să indice un miros puternic. Din momentul acela nu mai pot face deosebirea între ce ce mi s-a întîmplat cu adevărat şi ceea ce am visat sau m făcut să visez. în ? j era din ce în ce mai rarefiat. erau un fel de pante peste un canal transversal. fiind sigur că. vaporii de acolo mă vor P de tot şi mă vor face să cad în apă. Din nefericire. era doar o sie subiectivă. individul de la CADE. datorită întunericului şi îngustimii rune-n£eaceluia. Mintea începea să mi se tulbure şi. cam tot atîta. imposibilitatea de a distinge mar6 nne cavernei şi întinderea apelor acelora. nici măcar d ceea ce cred că s-a întîmplat în anii şi chiar în zilele dinainte M-aş îndoi azi chiar şi de episodul Iglesias. emisarul care semăna cu Pierre Fresnay. sau. dar nu era o apă stătătoare. i-a fost teamă că. XXXV Pe măsură ce înaintam. deodată. însufleţit de perspectică. spre marea mea surprindere. Mă oprisem. Am observat de asemenea şi o ceaţă formată nu de vapori de apă ci. care părea fără sfîrşit. Oarba încarcerarea mea în aşteptarea verdictului. care cobora. deşi. fără o regularitate. intrarea în casa din Belgrano. Am urcat din nou. aşa cum se întîmplă în staţiile de metrou în care există corespondenţă cu o altă linie. şi am ajuns la un palier din care se intra într-un nou tunel. deoarece paşii mei răsunau ca sub o boltă gigantică. M-am gîndit că mergînd în aceeaşi direcţie. probabil. Mă crezui singur pe lume şi-mi cu prin minte. Sub picioarele mele simţeam solul acoperit de apă. ivf-am dat seama. ideea că scoborîsem pînă la girule ei. intimidat cred de grota sau de bolta aceea nelămurită şi monstruoasă. perplex. Am început să merg de-a lungul lui. cu maşini adecvate. Aşa că am luat-o din nou la drum: am coborît scara şi am luat-o de-a lungul canalului ce începea la capătul ei. logic. pereţii unei galerii săpate chiar ^mînt pe sub Buenos Aires. poate. Uneori clipoceam prin noroi pînă ce ajungeam în locuri mai dure şi pietroase. ca şi Z m ealeria ar fi fost săpată ţinîndu-se seama de facilităţile care le oferea terenul. Cu alte cuvinte. Lucru confirmat de apa care devenea din ce în ce mai abundentă şi mai supărătoare. ca şi cum ar fi vorba de un coşmar lung şi îngrozitor: pensiunea din strada Paso. sau poate lărgind. nu puteam vedea nici măcar pînă unde se întindea. ca un fulger. mai devreme sau mai tîrziu.

aşezat pe noroi. am rămas ca prostit o bună bucată de vreme: abia atunci parcă eram pe deplin conştient de singurătatea mea şi de întunericul de nepătruns care mă înconjura. am început să am conştiinţa cla-ra a crudei şi absolutei mele singurătăţi. Şi ţipetele mele. ale cuiva £fa terne să nu fie tîrît din nou de rîul violent şi întunecat ^ are abia a izbutit să scape agăţîndu-se de malurile reaQ. de Buenos Aires. adică mai bine-zis pînă în momentul care precedase visul meu din copilărie. deoarece mi se părea că vorbele erau decisive. cufundat în întuneric. dar pe urmă deveni pentru mine din ce în ce mai neliniştitor: voiam să-1 aud şi nu reuşeam cu toate eforturile pe care le făceam. Şi asa în clipa cînd priveşti cu răbdare petele de pe un perete um J începi să distingi figuri. O infinitate de zgomote şi de indicii. în fine. şi astfel neliniştea mea devenea şi mai greu de suportat. De multe ori. în Căpitan Olmos. Eram culcat pe spate pe păşune. poate. Realitatea era cea de acolo. nu fuseseră în stare să mă domine. mă ză eam §raru^i°s Şi neînsemnat. se repetau pînă se stingeau în depărtare şi în întuneric cuvintele pe care le rostisem în clipa cînd mă trezisem. Am auzit atunci. Numai în clipa aceea. vuietul pîrîului Las Mojarras. şi teama. adevărata epocă a vie. 362 va asemeni zvîcnetelor cuiva care se sufocă. cum am mai explicat. simţii din nou senzaţia stra-de mai înainte şi încercai cu disperare să mă agăţ de ma-le adevăratelor împrejurări în care mă deşteptam. într-o seară de vară. Cînd ultimul ecou al ţipetelor mele amuţi. de sunete la început perceptibile. în centrul unei cavităţi subpămîntene ale cărei contururi nici măcar nu le puteam bănui. acolo. căzînd pe lespezile de tuf de la confluenţa cu rîul Arrecifes. trosnituri misterioase. sleit de puteri. m-au trezit la realitate. 363 Y * Dar tăcerea nu era o tăcere lină şi abstractă. zgomote stinse. animale. fredona ceva pe cînd se scălda în pî-rîu. t-a şi cum totul ar fi fost o iluzie. trăisem în viitoarea cercetărilor mele şi mă simţeam ca şi cum aş fi fost tîrît în timpul unei inconştiente nebuneşti. ora■ J naotic al păpuşilor frenetice trase de sfori: totul mi se părea Cni Puire copilărească. Cîntecul pe care îl auzeam în clipa aceea părea vesel. rostogolite în ecouri stinse sub bolta gigantică a grotei. spre un loc unde nivelul apei era mai puţin înalt şi acolo m-am prăbuşit. în mijlocul tăcerii goale şi întunecoase (bricheta dispăruse în apă cînd căzusem).în clipa cînd zbuciumul acelui cîntec sau geamăt ajunse ' ctul iui Cel mai neliniştitor. Nu mai ştiu cîtă vreme am copleşit de stupoarea ce mă copleşise. ca de obicei. presupun că în vis. chiar şi pe cînd devenisem adu < mi s-a întîmplat să cred că mă deşteptasem în camera în car copilărisem. Poate că. chiar şi groaza pe care o simţisem pînă în momentul acela. foarte aproape. tot as în tăcerea adîncă a acelei peşteri urechea ciulită descopere' contururi şi desena figuri ce dobîndeau încetul cu încetul un sens: vuietul caracteristic al unei cascade îndepărtate.am fost totuşi suficient de deştept ca să mă întorc înapoi. auzind în depărtare. glasul mamei mele care. erau o pro" blemă de viaţă şi de moarte. Şi atunci îţi jgj * ma că e plină de mici neregularităţi. îmi aduceam aminte de "^ultul de deasupra. ' ngur. vocile şoptite ale unor oameni ce nu voiau să fie auziţi. Atîta A ar că acum realitatea era încă şi mai neagră. aşa . moştri mitologici. care dădeau naştere la noi spaime şi speranţe nesăbuite. rugăciuni enigmatice şi întretăiate. o închipuire care nu putea fi adevăŞi nu avea nici o importanţă. pe culmea universului. ca şi cum m-aş fi trezit într-un coşmar invers. de cealaltă lume. ca şi cum ar fi fost la foarte mare distanţă. ţipetele unor păsări de noapte. Pînă în momentul acela. pe teritoriul fermei de la Căpitan Olmos. ci încetul dobîndi complexitatea pe care o dobîndeşte cînd ieşti în ea multă vreme cu sufletul la gură. M-am trezit ţipînd: „Nu aud-Nu aud!" Cum se întîmplă de obicei cînd te trezeşti dintr-un coşmar am încercat să-mi dau seama unde mă aflam şi care era siW" aţia de fapt. şuşotitul unor fiinţe care erau. întreaga mea fiinţă părea că se lansase spre prăpastie într-o goană nebunească pe care nimeni n-ar mai fi putut-o opri. şi îmi trebuiau cite minute lungi şi îngrozitoare pentru a reconstitui realita > adevărata cameră în care mă aflam.

aşadar. scriitori care. Tot ce am făcut şi am văzut pe urmă în viaţă a fost legat într-un mod sau altul de trama aceea secretă. prin ciume şi prin vrăjitoare. Si pentru că nu am crezut niciodată aceasta vei ^ r . Multă vreme am rămas în picioare. prin şerpi şi. scena în care UlysS ■ tovarăşii lui sparg şi ard ochiul uriaş al Ciclopului cu unp încins. Nu. mi se păru o prevestire. u^nebi ^nebunit ori s-au sinucis (ca Artaud. nici măcar atunci cind eram copil. Homer nu era orb? Şi într-o altă zi. pe cînd ceilalţi copii treceau în fugă. poate. la fel ca în desenele pentru copii m care trebuie să descoperi un balaur ascuns printre arbori şi pîrîiaşe. în caverna aceea uriaşă. ' sj-a ucis tatăl şi s-a căsătorit cu mama sa. şi pentru 001 «. pînă la urmă. Cînd m-am ridicat în picioare. Aşa am desluşit eu. ca aud) Şi cărora nu li s-a acordat ca atare decît P amestecul . prin speranţă şi prin frică. presimţind prezenţa acelor fiinţe greţoase şi tăcute. Pînă cînd am priceput. un anumit fel de a mîrîi. le-am presimţit prin mii de semne care nu ne înşală niciodată: un gîfîit. ca Lautreamont. fie din cauza contactului prelungit acei monştri subterani. jocul acela. de rugăciune. de fapt. scendent de admiraţie si dispreţ pe care oamenii mari l6siI»t pentru copii. teama. dar cuprinde"'1 îjg Zeiţa mi-a dat darul de a pricepe graiul păsărilor să f riCe.Oameni care citesc doar aşa. prin ghicitori şi prin păsări. îndelunga şi temătoarea mea ucenicie în ce priveşte Secta. şi de aceea îţi spun că tu. îmi atingeau scî K trupul şi chiar faţa. imaginaţia. deschizînd la u"1 364 mare volum despre mitologie pe care îl avea mama. exa-cerbîndu-le prin pasiune şi prin teamă. pe care îi auzeam a bătîd d di ii i neoi îmi ti bătînd surd din aripi. în sfîrşit. Oedip. ca să le treacă timpul. P'ar6 ' d degetul într-un loc oarecare de pe pagină. oameni care dispreţuiesc sau dau din umeri în faţa semnelor ce ar trebui să-i trezească: un vis. po-stiriie trunchiate ale unora dintre cei ce au reuşit. în general. din ce în ce mai puternică şi mai fundamentală că orbii conduc lumea: prin coşmaruri şi prin halucinaţii. lume a cărei descoperire se plăteşte cu pedepse teribile şi despre care nici o mărturie nu a ajuns încă în mod cert în mîinile oamenilor ce-şi trăiesc acolo sus visul lor candid. ascuţirea simţurilor şi a inteligenţei mele în timpul unor lungi ani de căutări îmi permiteau să descopăr voci şi structuri maligne care pentru un altul ar fi trecut neobservate. lume în care. m-am simţit de parcă cir-cumvoluţiunile creierului mi-ar fi fost pline de pămînt şi acoperite de păienjeniş. cu o forţă înspăimîntăto» re şi cu o precizie aproape mecanică. oameni care. care scosesem ochii păsărilor. trebuie să fi pătruns puţini muritori. drept pedeapsă pentru că am văzut-o şi am «Ş1 e ' g Atena pe cînd se scălda. un anumit fel de a plescăi în apă. o JZiune trecătoare. pentru a vedea pînă la urmă marile forţe ale întunericului. am citit: şipu11 Ţ:resias. de bătăi de aripi. au î °S tat să mai fie oameni. şi oameni. dincolo de aparenţe.cum în petele de umezeală Leonardo nu inventa chipuri şi fiinţe monstruoase ci le descoperea. misticul Gunoiului şi al Infernului. pot şi trebuie să spun: CREDEŢI ÎN MINE! Aşa că. m-am cutremurat pentru întîia data pasajul în care omul acela descrie. oblig'1?1 de profesori plictisiţi. sau ţipete ale unor păsări uriaşe. eşti Pr0 . de aceea mai degrabă tîrăsc în noroiul şi gunoiul îngrămădite în vizuinile acele Detalii pe care. Şi astfel.o wpi' fi pedepsit". în afară de orbi. clătinîndu-mă. fără să ştiu ce hotărîre să iau. că trebuia să merg înainte. întrevedeam în sfîrşit suburbiile lumii interzise. peste paginile din Homer eu. îm-ungîndu-şi ochii cu un ac după ce auzise cuvintele lui Tire-ias si asistase la spînzurărea mamei lui. ' ' 'P 365 Simţeam. Şi aşa mi-am pregătit simţurile. deşi nu o ştii. fie chiar din însăşi necesitatea d ^ se mişca pe terenuri mlăştinoase. un fel de pterodactili. uneori. Cum nu am putut să-mi scot din minte ideea. încă din fragedă copilărie am văzut primele prefigurări ale acelei lumi perverse în coşmarurile şi în halucinaţiile mele. tot aşa nu trebuie să se creadă că imaginaţia mea neliniştită şi teama mă făceau să aud în aceste ascunzişuri labirintice zgomote semnificative de voci stinse. spre regiunea în care mi se părea că observ o oarecare . " Patrundă în lumea interzisă. ' a ce făceam crezînd că mă joc. şerpi colcăind în noroi ca vi ^ într-un cadavru în putrefacţie al unui gigantic animal ^ lilieci imenşi. am fost orbit. aşa cum misticii ajung să-i vadă pe zeii luminii şi ai bunătăţii.r _ ■ * tîmplare. şi lucruri care pentru oamenii obişnuiţi nu însemnau nimic îmi săreau în ochi cu contururile lor exacte. cu o perversitate de noscător şi cu un cinism răzbunător. Multă vreme am stat nemişcat. fiinţe invizibile mişcîndu-se în întu o droaie de reptile uriaşe. şi care. Şi eu. cu toate că nu pot spune că le-aş fi verificat cu propriii mei ochi (din pricina întunericului ce învăluia totul). lumea aceea abominabilă. Şi ■ iodată nu mi-a mai ieşit din minte sfîrşitul lui Oedip. povestea vreunui copil sau a vreunui ne-un. prin toţi monştrii întunericului şi ai cavernelor.

nici un zgomot. Spre nord. în imperiul acela funebru nu se auzea nici o voce. ţjn a? fi jurat că şi clipea. la gînduri nostalgice şi enigmatice: cufundaţi în străfundul fiinţei noastre. şi o nespusă melancolie se înălţa ca o brumă din acel tărîm misterios şi pustiu. un fel de şiră a spinării a unui dragon înspăimîntât Spre marginea meridională a cîmpiei. de aceeaşi ca-astrofă care pustiise teritoriul acela funebru. am rămas multă vreme nemişcat. rintre marile turnuri se înălţa o statuie tot atît de înaltă [ c ^a Pip C" * ' • 91 in centrul ei ombilical strălucea un far fosforescent. ogr . Atunci am înţeles cît de legate între ele trebuie să fi fost pentru omul primitiv cuvintele lumină şi speranţă. " ŢHBiial melancoliei! Copleşit de pustietate şi de tăcere. cu cît mă apropiam mai mult. plutim parcă pe un lac de senzaţii imprecise. cu atît erau mai maiestuoase şi misterioase. Am contemplat din nou turnurile. îmbibată msînge. Scheletele unor 81 înalţi. Cînd nivelul apei creştea. înspre partea ce mi se părea că e apusul. în sfîrşit. aşa ca ieşeau în evidenţă în mod solemn pe cîmpia . se profilau nişte turnuri stranii de o înălţime colo*' dărîmate de trecerea mileniilor sau. pe o plută în derivă ce ne duce pe un ocean ăcfinc şi crepuscular de ape ce abia dacă mai trăiesc. lumina devenea din ^ ce mai intensă. poate. pînă ce am înţeles că. stepa aceea pustie se sfîrşea cu un lanţ de mu lunari. la legende şi ţinuturi de altădată. îndemnîndu-ne totdeauna. cadaverică. dacă moartea ce domnea în acel *ip nU m'"ar fi dovedit că această clipire nu era decît o ilu-a Slmţurilor mele. în schimb. Dar se părea că inima mea intrase într-o existenţă latentă asemeni celei a reptilelor în lungile luni de iarnă: abia mai bătea. la sensul vieţii şi al morţii pînă cînd. ni deplasam înspre partea în care scădea. mai scăldînd cu ultimele-i turi de energie planetele răcite şi abandonate ale universu-I i său într-o lumină asemănătoare celei produse. care pesemne că erau rămăşiţele uno câni ce pîrjoliseră acest ţinut cu torentele lor de lavă Ochiul Fosforescent părea că mă cheamă şi m-am ndit că în mod fatal va trebui să mă îndrept spre statuia uriaşă în pîntecele căreia clipea. 367 Am avut certitudinea că acolo se va încheia lungu] pelerinaj şi că. întrebîndu-mă care să fi fost menirea lor înainte de cataclism. am văzut că luminozitatea CU 'enea de la un astru probabil de vreo sută de ori mai mare P 1 nostru. care mi se părea la fel cu fundul lagunelor din pampa copilăriei mele: mîlos şi elastic. caverna 366 g mă aflu era un enorm amfiteatru ce se ridica pe iioasă suprafaţă plană iluminată de o lumină stranie. nici o trosnitură. arăta "T aProaPe ^e asfinti^ca ~ J am ieşit din amfiteatru suficient de mult ca să cuprind rivirea acel cer necunoscut. peste asfinţitul violaceu al unui cer vestitor de furtună dar paralizat. şi am avut senzaţia că se închircise şi se încrîncenase în faţa acestui peisaj funest. poate. pe un ţer de nori care păreau de vată sfîşiată şi răsfirată. ca şi cum o furtună grandioasă ar fi fost cristalizată de un semn. a cărui lumină palidă arăta însă că era vorba de C ui din aştrii aproape de moarte. în tăcerea nopţii. Piatra din care erau construite era neagră. Mi-e imposibil să vă spun cît am mers pentru că astrul ră-mînea fix pe firmament. înconjurat şi aproape stins de cenuşă: misterioasă strălucire roşietică. sensul existenţei mele. păreau să indice că un incendiu planer usese începutul sau sfîrşitul acelei catastrofe.luminozitate. m-am dus spre ele şi. dispuse într-un perimetru ce trebuia să fi fost la fel de mare ca şi acela al unui mare oraş. tfe roşietic şi violaceu. ca să reuşesc sa mez direcţia ce mă conducea spre luminozitatea aceea părtată. în întunericul unei mari încăperi liniştite. de fapt. ieşeau în evi denţă cratere stinse. ale căror spectrale siluete cenuşii contrastau cu rosm geriu al norilor. Le-am numărat: erau douăzeci şi unu. îndeXXXVI _Pe măsură ce înaintam. de un astru cu mult mai mare ceV„ oarele nostru. contemplînd acel vast teritoriu. nici un sunet. aproape adormiţi. Să fi fost pe vremuri refugiul unor giganţi feroci şi mizantropi? Dar Ochiul Fosforescent continua să mă cheme şi încetul cu încetul atracţia lui învinse starea mea de prostraţie. Terenul pe care mergeam era accidentat: uneori apa uni ajungea pînă la genunchi şi alteori abia dacă îmbiba pămin-tul. în puternica redută în care mă găSe 6U voi întîlni. medităm la trecut. dar a cărui strălucire. de un şemineu în care lemnele au ars şi abia dacă mai luminează jarul rămas. pînă cînd începui să merg spre regiunea turnurilor.

monştri care nu ies la suprafaţă decît cu ocazii insolite şi de temut.M-am simţit dintr-o dată atît de îngrozitor de • gur încît am ţipat. teribilă şi nocturnă. tifonii. pe cînd navigam pe Marea Sargaselor. se întîm-plă ca echipajele să înnebunească şi să se arunce în apă. Din faţa porţii pornea o scară de piatră care ducea spre Ochiul Fosforescent. dar ca într-un vis. orbit de strălucirea roşiati * am intrat. dar puternică. Şi după cîte se părea. zeiţe cu pielea zebrată. de îndată ce voi fi pătruns în Ochi. luminozitate fantomatică. navighează în derivă ani şi chiar zeci de ani. dar solut nimeni nu mă ajuta prin rugăciuni. EU ŞTIAM că trebuia să existe o intrare prin care să pot pătrunde în incintă. Mi-a fost teamă că ameţeala şi oboseala m-ar fi putut învinge. şi acest îmi dădea curaj şi mă înspăimînta totodată. Ma-iflter! 'ie ce o înconjura oferea vederii resturi calcinate. lirn pede. membrele mi se tranformau în chip scîrbos în înotătoare şi pielea mi se acoperea de solzi duriLumina ce se zărea la capătul tunelului se făcea din ce in ce mai intensă. ca re3 C1 7eu al groazei: am văzut idoli cu ochi galbeni. trll d ă ă tiă i \ ri p l p ^ ţjnut unde se părea că se practică o singură ceremo-a Morţii. Şi în tăcerea surprinzătoare mi se părea că au din nou tînguirea sau chemarea aceea îndepărtată. incinta zeităţii. msa trezindu-mă. în lăca-111101 "răsite. o Voce cavernoasă şi imperială. specifică luminii fOsf rescente. asemănătoare celei care. cu puteri as pra vieţii şi a morţii. e multe ori am leşinat şi chiar mi-am pierdut cunoştinţa. Şi străfulgerarea aceea ieşea din gura terminală ca dintr-o misterioasă grotă submarină. am urcat treptele fără număr şi eforul meu neomenesc fu măsurat în schimb de picioarele mele istruse şi de inima sufocată. ceva ca îmi amintea. Şi ţipătul meu s-a pierdut în acea tăcere Volută. astrul în declin) aşteptaseră venirea mea şi că numai din cauza acestei aşteptări nu se prăbuşiseră în neant. ţinutul acela pustiu. Aşa că. p . La rn şi la picioare avea gheare puternice.era o luptă titanică pe care trebuia să o dau eu singur. lăsate în voia soartei. făcînd să fie cuprinşi de consternare membrii echipajelor vapoarelor care au nenorocul fatal de a trece prin preajma lor. luminează regiuni populate de monştri. pe care trebuit să mă caţăr tîrîndu-mă pe burtă. astfel încît navele. duse de curenţii marini şi de vînturi. de bureţi şi de peşti. ca nişte martori muţi ai calamităţii. am dat în sfîrşit de ea. ^ 0 vreme pe care iarăşi nu o pot preciza pentru că astrul rămînea mereu neclintit. pînă cînd ploile. 369 Atunci. totul trebuia să dispară ca un simulacru milenar. imagini ale unei idola-^Ur\ riturne pline de inscripţii indescifrabile. Şi cînd în cad * am aJuns m fafa Lui. pînă cînd totul e mîncat de iod şi de sare. soarele arzător al tropicelor şi timpul fac să le putrezească corpul şi catargele. Turnurile alcătuiau o gardă în juru ■ Era plămădită din piatră verde-ocru. Zeitatea nu avea c t Fosforescenţa Ochiului se datora. Mintea mea era ca halucinată de certitudinea absolută că toate aceste lucruri (turnurile. de lucruri tare de demult. oboseala şi teama m-au făcut să n genunchi si am rămas o vreme asa. în mijlocul tăcerii. Ţrupul-meu-peşte abia se mai putea strecura prii"1 SaU aceea şi acum nu mai urcam prin propriile mele puteri. . Acesta e pentru t^ ne începutul şi sfîrşitul". Luminozitate produsă poate de alge. Trebuia să urc mii de trepte. O străfulgerare intensă dar tulbure. în nopţile tropicale. o ardere fluorescentă a algelor care. d n-aş fi putut spune care anume. şi ultimele resturi dispar în adîncul oceanului. pînă am ajuns la zidurile poligonale unde afla Zeitatea. avea trup de feme . Pe măsură ce urcam în susul acelui alunecos şi sufocant tunel de carne. mi se întîmpla ceva atroce: trupul meu devenea trupul unui peşte. reflectării unui 368 fiind cînd intensă. Am socotit că erau de înălţimea unei catedrale gotice. o întrevăzu-sem privind cu încăpăţînare spre adîncurile oceanului. j }u^ Fosforescent devenea din ce în ce mai mare. în tăcerea gropilor submarine. dar aripi şi cap de vampir. spectrale şi ambigue. din bazalt negru lucios. întrucît Ochiul mă chema. pră nici o îndoială. Mi-am continuat drumul. După ce am mers zile întregi. Dar turnurile erau mult mai înalte. Şi nici măcar prin a . Nimeni. cînd şovăitoare şi mai stinsă. statuia Marii Zeităţi. scălda în 1 mină un lung şi extrem de îngust tunel de carne. poate. reluam urcuşul. M-am ridicat în picioare şi. care m-au sleit de puteri.cenuşie şi pe vl° laceul acela sfîşiat de nori zdrenţuiţi de culoare purpurie. glăsui: „Acum intră. care părea că ' din Ochiul acela. numai pentru asta. care diluează şi schimbă contururile. Dar fanatismul şi disperarea puseseră stăpînire pe mine în mod sălbatic şi am început urcuşul. în centrul acelui colosal poligon desluşeam de-acum.

Şi cînd. marşul Prin acea cîmpie planetară şi urcuşul final spre pînte371 cele Zeităţii fuseseră o fantasmagorie provocată de vrăii Oarbei. bordeluri întunecoase. Aşa că tot pelerinajul meu n subterane şi prin scursorile Buenos Aires-ului. şi nu-mi aminteam nici de pelerinaj. mi-era greu să admit că 6 fi fost aşa. am văzut cum şarpele acela se pregătea să se arunce asupră-mi. femei care îşi arătau lubric sexul. în acelaşi timp. în clipa acee nu eram nici destul de lucid. ca o centrală telefonică după un cutremur. am ut senzaţia că Oarba era acolo. XXXVII Nu mai ştiu cîtă vreme am rămas fără simţire. Trezindu-mă încetul cu încetul. ca şi cum ar fi fost desculţă. nici de episoadele care îl precedaseră. privind spre tavan. din sfîrcurile tremurătoare ale sini ^ nerăbdători ca nişte busole de carne vie în apropierea ff1 & 372 . mersul spre Zeitate. deoarece toate acestea aveau forţa şi precizia m terială a ceva ce. nici destul de calm ca să analize-. aproape împietrit. ca de fier. toate că nu îndrăzneam să-mi întorc privirea spre uşă. şi-mi simţeam capul greu. încetul cu încetul. scene din copilărie. închiderea în cameră. Lucru ciudat: aveam senzaţia că venise spre mine în virtutea unei chemări obscure dar tenace a propriei mele fiinţe. beţivi care scormoneau într-o gră-adă de gunoi şi mari păsări răzbunătoare. Stăteam pe spate. Pînă cînd am intrat în Tera mare. Atunci mi-am pierdut cunoştinţa. !n sfîrşit. am văzut că stătea goală în faţa mea: din trupul ei părea sa iradieze un fluid electric care ajungea pînă la mine şi îmi trezea poftele. ce se repezeau cjOcurile lor ascuţite spre ochii mei. de scîrbă şi de senzualitate malignă pusese stăpini-re pe mine. am bănuit că a aflam în aceeaşi cameră din care credeam că scăpasem. Totuşi. dar acum cred că acea călătorie spre Zeitate o trăisem şi că. nebuni care strigau ■ t cuvinte de neînţeles. şi începură să reapară fragmente din peripeţiile prin care trecusem: Celestino Iglesias. Nici acum.triî că nici măcar nu puteam să-mi mişc aripioarele: puterm 370 ale acelei cărni mă strîngeau dar. ca şi cum aş fi vrut să evit actul ce trebuia să se producă. trăisem aievea. într-un pat. sufletul meu a străbătut într-adevăr acea regiune năucitoare! Am simţit că femeia aceea se apropia de patul meu. şobolani într-un hambar din tăn Olmos. scufundîndu-mă într-un lichid cald şi gelatinos. In întunericul nopţilor tropicale văzusem desprinzîndu-se de pe vl ful catargelor electricitatea spectrală a focurilor Sfînrului Telift tot aşa în clipa asta vedeam cum acea fluorescentă magn tică. şi abia dacă puteam vedea cu ochii împăienjeniţi: am reuşit să întrezăresc doar o slabă fosforescenţă care. pătrunderea în apartamentul din Belgrano. cercetîndu-mă. fuga şi. în cazul chiar în care trupul meu ar fi ieşit din camera Oarbei. Mi-o anunţau mai degrabă simţurile mele exacerbate şi instinctul decît paşii ei. fără îndoială. din gene. Şi cînd. In îHmă bucată de drum am văzut fiinţe care păreau că acea -nvesc. un amestec de teamă şi nerăbdare. era ca şi cum ar . mi-am dat seama că era cea din camera Oarbei de dinainte de fuga mea. în deplinătatea puterilor mele mentale. Dar o greutate de neînvins în toţi muşchii mă împiedica să mă mişc. • puternic care îi atrăsese prin teritorii întunecate şi de-netu pentru că m-a luminat un fulger puternic şi am avut iiă ă ! Toă revelaţia vertiginoasă că era ea! ° CMemiscat. la ordinul Sectei. nu am înţeles unde mă aflam. Nemişcat. ce iradia în cameră. • fîrsit. deasupra unor cai morţi. O senzaţie complexă mă paraliza şi mă îmbăta totodată. faptele. culoarele subterane. ja ferma părinţilor mei. am fost în stare să deschid ochii. încetul cu încetul memoria mea păru că se reorganizează. dar şi sfir-şitul unei lungi urmăriri pe care eu. rtau nestăvilită putere de absorbţie înspre înalt. apariţia Oarbei. pînă cînd am simţit-o la picioarele patului. se desprindea din vîrful degete ei. prin propria mea voinţă. mi-a atins pielea cu degetele. Şi am închis ochii. pe mă-Ura ce ochii mei desluşeau tavanul şi pereţii. liniştit ca o pasăre sub privirea care o parali-ă am văzut cum se apropia lent şi voluptuos. nu ştiu cum s-ar putea explica asta: era sigur că eu sînt prizonierul Sectei şi că femeia care era acum lîngă mine şi cu care urma să am cea mai tenebroasă dintre legături părea să fie o parte sau începutul pedepsei pe care Secta mi-o hărăzise. care abia se auzeau în tăcerea din jur. Abia atunci miam dat seama ca fosforescenţa care părea că scaldă încăperea aceea era la el cu cea din grotă sau din pîntecele statuii imense. mori de „ . mi-am dat totuşi seama că se apropia. nl Hi rotindu-se în pampa. Cu o speranţă pe care ar trebui să o numesc neagră — speranţă care trebuie să existe în Iad —. în sfîrşit. o dusesem la capăt timp de mulţi ani. din păr.

bîntuit de pterodactili. mi-am dat seama că mă găseam în camera mea din Villa Devoto. la urma urmei. Pămîntul se deschise şi se scufa dă între nisipurile colcăind de crabi. pentru a "' tQt de atîtea ori. am pătruns cu furie în acel vulcan de carne. şi mai ales!. m-am gîndit. şi am intrat din nou în acea peşteră. şi totul a fost doar un răstimp infinit " Am asistat la catastrofe şi la torturi. disperarea. Realitate care mă întreb dacă. XXXVIII Acum nu mai pot şti cît o fi durat acel răstimp. e cea adevărată. Pentru că în clipa în care conştiinţa mea de toate zilele şi-a recăpătat forţele şi cînd ochii mei au fost în stare să vadă contururile lumii care mă înconjura şi. Secta trebuie să fie la distanţe incomensurabileCum am ajuns iarăşi acasă la mine? Cum se face că orbu m-au lăsat să ies din camera aceea înconjurată de un labirint-Nu ştiu. Suduit de fulgere. pe tru că nimeni nu va veni să mă caute pînă aici. dorinţa de a trăi. Dar ştiu că toate cele ce vi le-am povestit s-au înţinv plat punct cu punct. Pe urmă am pierdut simţul cotidianului. grotă şi puţ. pentru că în vizuina de acolo nu era nici zi. m-au făcut să-mi în-• ~7TT"rnîi de feluri de a fugi. Am alergat spre ea ca un unicorn lasciv. Universul întreg se prăvăli peste noi. am avut vîrste geologice. cu groază. la trecerea mea. de asemenea. mi-am văzut trecutul şi viitorul (moartea). ienja. asemenea cuiva care iese la suprafaţă din adîncurile mării.fi fost descărcare a Marii Raze Negre ce se spune că sălăşluieşte îr. Un coşmar care ştiu că trebuie să se termine cu moartea mea. în propria mea locuinţă şi nimeni (se pare) nu mă păzeşte. peşte-spadă. cu ferigi străvechi. Ştiu şi că timpul meu e măsurat şi că mă aşteaptă moarte • Şi. Fiinţe mutilate fuge printre ruine. incendiind păduri uriaşe. am simţit că abisuri de netrecut mă despărţeau pentru totdeauna de acel univers nocturn: abisuri de spaţiu şi de timp. mii de feluri de a scăpa de fătate Dar cum poate cineva să scape de propriul lui destin? Âsa se încheie. în unica şi cunoscuta mea cameră din Villa Devoto. se pare moartea mă aşteaptă oarecum din propria mea voinţă. De îndată ce am ieşit. care trebuie să meargă pînă la locul diTurmează să se îndeplinească profeţia. asemenea unor Pi 3e carne. în ' luna explodă în bucăţi. O lună tulbure lumina mlaştini puturoase printre nisipuri arzătoare. 1 . asemenea unui şobolan falie. intestine QU încurcau precum nişte liane scîrboase. adîncurile mărilor. străbătînd smârcuri din care. vrăjitoare. amintirea exactă a existenţei mele reale şi conştiinţa care determină marile si decisivele diviziuni cu care omul trebuie să trăiască: cerul si iadul. deci. am ieşit din nou la suprafaţa realităţii de toate zilele. Cap fiară în călduri am alergat spre o femeie cu pielea neagră şi cu ochii violeţi. am fost şarpe. cărnurile ei sîngerii au jinduit un nou atac. caracatiţă cu tentacule care intrau una după alta şi vampir răzbunător. care m-a devorat. teritoriul acela arhaic se cutremura. binele şi răul. îl văd şi acum. întunecatul răstimp de la sfîrşit. Nu ştiu cum se face că sînt liber. deci. pentru că nu ştiu şi nu voi şti niciodată cît o fi durat acea împreunare. chiar şi sexul îi V cohi ^ \ de şobolani. am *ost prostituată. că poate un nou şi mai de neînţeles coşmar începea pentru mine. Bătut de furtună. care mă aştepta urlînd. pentru că îmi amintesc viitorul de sînge şi foc ce mi-a fost dat să-1 contemplu în magia aceea nebunească. în clipa cînd m-am deşteptat (e un fel de a spune). trupul şi sufletul. Aerul electrizat "a umplut de strigăte de luptă şi a trebuit să satisfac iar şi îTaeomta-er. fetuşii erau călcaţi î picioare în mijlocul zoaielor. Furtuna era din ce în ce mai dezlănţuită şi mai uză: jivine convieţuiau cu femeia aceea. Lucru ciudat: se pare că nimeni nu mă mai urmăreşte. cred că-mi amintesc un peisaj învolburat. i\înd pe rînd. lucru ciudat şi de neînţeles chiar pentru mine. S-a sfîrşit coşmarul din apartamentul din Belgrano. Inclusiv. şi voi ti 374 1111 cel care va merge. Şi. [iiripxitŞTeiefnftatea. pe care o pun . nici noapte. capete fără ochi umblau bîjbîind. mistuit. se ridicau corbi ce ţipau. Darea mea de Seamă. printre fulgere. Orb şi surd. Corpul ei. avea un sex deschis. de373 clanşînd distrugerea totală.

pe cei din familia Acevedo nu putea să-i surprindă nimic din partea acelei familii de nebuni şi de degeneraţi). Cînd îşi recapătă cunoştinţa. ca o chemare neînţeleasă. necunoscută şi fabuloasă. ca întotdeauna. indignaţi şi speriaţi nu de faptul însuşi ci de ziarele de seară (întrucît. cu orgoliul cu care cei mai mulţi dintre oameni. Pînă cînd. Esther Milberg îl chemă la tele-Bruno ca să-i spună că tocmai citise în La Razdn vestea nicată de politie (desigur că ziarele de dimineaţă nu avu-C° ra timpul să o includă). chiar în fotoliul lui pe rotile. Era ora trei noaptea. pe cînd clopotele băteau mereu mai tare. -l cind. O vreme rămase fără să ştie ce să creadă sau să facă. scoţînd mobile şi haine. Dar nebunul? Dar Justina?. tremurînd. Un agent de poliţie îl împiedică să se apropie de casă. Cu cele spuse de agent şi cu informaţiile obţinute după aceea. mai ales bătrî-nii — gîndea Bruno — îl pun în povestirea unor boli grave sau ale unor calamităţi aducătoare de moarte „şi acuma vedeţi că aveam dreptate". Alejandra! ţipă Martin. de servitoare. pînă cînd se trezi năpustindu-se în stra-a şi alergînd spre casa familiei Olmos. m g miezul nopţii. Bruno nu-şi mai putu aminti nici un alt lucru demn menţionat din cele petrecute în acea noapte. întrebă de bătrînul Olmos. Martin nu putea să adoarmă. Pînă a urmă începu să se îmbrace. Apoi. ajunse la concluzia că cei din familia Acevedo luaseră hotă-rîri rapide. poliţia îl scosese din casă pe bătrînul don Pancho înfăşurat într-o pătură. se văzu singur în cameră. Bruno nu ştia nimic: Martin rătă-' un nebun pe străzile din Buenos Aires şi încă nu ajunsese la el. presupuse el. cu toacă nu mai avea nici un rost. Şi să ajungă pînă în faţa casei. de nebun. al Alejandrei şi al tatălui ei. mişcîndu-şi buzele ca şi cum ar fi repetat. Unii vecini dădeau ajutor pompierilor şi poliţiei.• tr-un loc în care Secta să n-o poată găsi. că mai mulţi văzuseră fum sau foc şi li se păruse că e ceva suspect. Ştiu că ea mă va aştepta. dar mi-a spus să-1 las în pace". O vedea din nou pe Alejandra ca atunci. 1955. alergă din nou spre casa Olmos. Atunci i se păru că aude clopote îndepărtate şi melancolice şi un geamăt nelămurit. nu mai avu nici o îndoială. dar poliţia ridi deja cadavrele în vreme ce pompierii făceau ri ultimele eforh 6 pentru a localiza incendiul în Mirador. încetul cu încetul. ea îşi păstra figura impasibilă dintotdeauna. cerul acela din visul lui. chemarea aceea. cu faţa suptă şi cu braţele întinse înainte. Se ţipa să se elibereze strada. adăugind. văzu fum Mai tîrziu s-a constatat. Era multa mişcare şi puteai remarca euforia cu care oamenii urmăresc catastrofele care îi scot pentru o clipă din existenţa lor cenuşie şi banală. după ce scoseseră cadavrele celor doi. răzleţe şi fără legătură între ele: ideea pe care poate să o aiVr un idiot despre o catastrofă. îi veneau în minte clipe tandre sau îngrozitoare: şi iarăşi o vedea venind spre el la prima întîlnire. Aprinzînd lumina. pînă cînd. prima dată. Pe cînd încercau să stingă focul în Mirador. prăbuşindu-se în mijlocul -lrnii adunate. lui Bruno nu-i veni să facă nimic. Apoi. Dar se pare că lucrurile se petr cuseră astfel: Spre două noaptea. alergă la Barracas să vadă restu-le incendiului. UN DUMNEZEU NECUNOSCUT 1 în noaptea de 24 iunie. Din noaptea aceea Martin îşi aducea aminte doar de fan). se întreba lumea. părea acum iluminat de reflexele roşietice ale unui incendiu. O bătrînă care locuia într-o casă din apropiere declară: „Dorm puţin aşa că am simţit miros de fum şi l-am trezit pe fiul meu care lucrează la TAMET şi care doarme în aceeaşi încăpere şi are somnul greu. Mă duc acolo. Cerul. însă tocmai în clipa aceea văzură cum e scos din casă un bărbat cu părul cărunt şi cu capul alungit în formă de dirijabil. de departe. la sfîrşit. avea în mînă un clarinet şi părea oarecum vesel. în parc. Alergînd cu disperare. cineva care cobora (după cum a decla rat mai tîrziu) pe strada Patricio spre Riachuelo. încetul cu încetul geamătul se transformă într-un glas nealinat şi abia şoptit care îi repeta numele. trezindu-se. Cît despre bătrîna servitoare indiană. în casa unor 379 vecini. bătură cu o adevărată furie. 380 II în ziua următoare. zări pe cerul înnorat reflexele unui in■ lu. La început. învălmăşite. o moleşeală apăsătoare puse stăpînire pe el şi imaginaţia începu să-i hoinărească în acea regiune ambiguă. căci ziarele proiectau un val de scandal şi . Şi arunci o văzu pe Alejandra îna-intînd spre el în noaptea luminată de flăcări. apropiindu-se de el. mută şi deznădăjduită. şi pe măsură ce se îmbrăca de-6nea şi mai nervos.

că în su flerul lui se încăpăţîna să existe o candoare de nestins. se trezeau deodată cu un asemenea scandal la rubrica de fapte diverse. şi chiar şi pe Justina. nu pentru că Alejandra i-ar fi spus ceva (nu era genul de fată care să facă asemenea confidenţe). o consolare sau un sprijin? Bruno ştia. pe măsură ce afla amănuntele acelea necla-dar maniace şi uneori minuţioase. singurul om de la care putea aştepta o explicaţie. după moartea Alejandrei ^iupă incendiu. despre relaţiile băiatule ' cu Alejandra. era pur şi simplu un băiat.6 tătoare a spiritului lui: ca un copil pierdut noaptea într-o nă dure. ca Bruno. De aceea (îşi spunea în continuare Bruno). poate. după ce umblase pe străzile din Buenos Aires. cînd se întoarse acasă. cunoşteau ura nutri-e cei din familia Acevedo fată de jalnicele vestigii ale unui tre5ut strălucit. ci pentru că băiatul acela căutase în preajma lui un fel de refugiu tăcut. şi mai ales piedici nelămurite şi inexplicabile. care acţionaseră întotdeauna cu eficacitate pentru ca partea aceea din familia lor. de care nu le plăcea să audă. acele zile şi nopţi în care se aşeza alături de el. cum ar fi putut să nu recurgă la el. Şi a „mai" îl fgcu pe Bruno să zîmbească. ce fel de relaţii existaseră între ei. aşa cum spune Proust. putea s ţe itua sa 382 II e apr°Pierea une* ^emeica Alejandra de un puşti ca Mar-P Tntuitia îi fu confirmată treptat. care acum mai părea şi cu mintea rătăcită. sau. un „cu " în p p că" înseamnă aproape întotdeauna un „pentru că" neînţ şi desigur că tocmai acea prăpastie dintre vîrsta spiritua experienţa fiecăruia. lucru înţeles de cei care. n aceeaşi seară. Desigur că nu-i povesti nimic în prima noapte de după incendiu. tremurînd şi speriat. să rămînă în anonimat (pînă acolo încît puţini erau cei care în Buenos Aires mai ştiau de supravieţuirea lor. Dar dacă ştia sau intuia că Martin continua să aibă un anumit gen de relaţii cu Alejandra (şi expresia „un anumit fel" era inevitabilă cînd era vorba de ea). Deoarece nu Putea fi în nici un caz vorba de afecţiune sau de compăti-^tfe. nu cunoştea detaliile acelei legături de dragoste pe care Bruno o urmărise cu uimire. pentru că. deşi era vorba doar de o înrudire îndepărtată. poate avea vreo legătură cu fiinţa iubită. pentru Georgina). a adevăratei lui iubiri. deşi Martin era un băiat în multe privinţe excepţional. aproape idiotizat de crimă şi de incendiu. unul din . într-un fel sau altul. ramura bogată şi cu mintea întreagă. Astfel că ei. deoarece indica o serie de defecte pe c menajera le descoperise unul după altul la sărmanul Mart/6 pînă cînd ajunsese la această ultimă şi nenorocită condiţie H' „rătăcit". pe Bebe. singura fiinţă asupra căreia putea să-şi descarce o parte din durere şi. Uimire care dovedea (îşi spunea Bruno). de a asculta tot ce.de bîrfă asupra întregii familii. mai ales din pricină că. se grăbiseră să-i scoată din casă pe don Pancho. din cauza setei nepotolite. şi asta ignorînd că-1 întreba sau asculta pe unul care şi el avusese sentimente de dragoste pentru Alejandra (chiar dacă nu fusese decît o reverberaţie sau o palidă proiecţie de moment a celeilalte iubiri. avea o experienţă înspăimîntător de bogată şi aproape milenară. în ciuda lucrurilor 381 groaznice petrecute. mai ales. proprie tuturor îndrăgostiţilor. într-atît încît niciodată nu-1 auzise rostind o frază întreagă despre ceva şi cu atît mai puţin despre Alejandra. fiindcă durerea pricinuită de o iubire care întîm-oină piedici. din pricina cuvintelor pe care din cînd în cînd le bîlbîia despre Alejandra dar. află că îl căutase -' iatu] acela slăbuţ". desigur. Cum ar fi putut să-1 surprindă fan tul că venise să-1 caute? Cu toate că era atît de rezervat. după expresia plină de reproş a lui Pepa ea că mereu îl face răspunzător pe Bruno de defectele er "lor săi). uneori fără să scoată o vorbă ceasuri întregi. aproape un adolescent. pe cînd Alejandra. e întotdeauna un motiv mai mult decît suficient (îşi spunea Bruno) pentru ca omul cel mai întreg la minte să simtă şi să acţioneze ca un alienat. iar alteori vorbind de parcă i s-ar fi injectat un ser al adevărului. în acele puţine zile şi nopţi care au urmat. pînă cînd îi veni nefericita idee de a se gîndi la Bordenave. Amănunte maniace şi minuţioase nu pen-că Martin ar fi fost anormal. pentru că ştia foarte bine (cu mintea. ci după aceea. ci pentru K mlaştina halucinantă în care se zbătuse întotdeauna spiri-i Alejandrei îl obliga să facă această analiză aproape ca un aranoic. nu cu sufletul) că nimic din cee ce se referă la vreo fiinţă omenească n-ar trebui să ne ie că. ca să nu ■nai rămînă nici o urmă şi cu scopul ca ziariştii să nu poată obţine informaţii de la fiinţele acelea iresponsabile. un fel de nebun. cu un termen mai potrivit. cu toate că nu avea decît cu un an mai mult ca el. cuvînt ce corespundea situaţiei reale şi înspăimîr. cînd ajunse la el. în ce priveşte josnicia lumii. şi mai ales de faptul că erau rude cu ei).

gîndindu-se că. Martin. să-1 compătimească. Rătăcise pe străzi şi dno ajunsese la Bruno nici măcar nu mai ştiu ce să-i spună. ci poate foarte bine să " modestă. de o moarte îngrozitoare. la fel de nepătrunse ca evenimentele pe care pretind să le lămurească. încă! mai spera să găsească cheia acelei tragice şi minunate nepotriviri. cu toate că este rătă-Or' insesizabil şi atît de prezent. in virtutea dorinţei specifice oamenilor de a se agăţa de orice rămăşiţă a trupului şi a sufletului ce le-au rămas pe undeva de izbelişte: de la o fiinţă pe care au iubit-o mult în acel soi de nemurire incertă şi zdrenţuită pe care ţi-o oferă tablourile.drogurile acelea care stîrnesc imagini tumultuoase şi delirante din zonele cele mai adînci şi mai de nepătruns ale fiinţei omeneşti. dacă există. sau spune că n-a uitat-o. î peie. asemenea chei trebuie să fie la fel de nelămurite şi. II vedea pe Bruno fumînd. şi pînă şi obiecte mărunte care. Şi Bruno ar fi putut şti. încît te apucă disperarea. privindu-1. deşi. cu prilejul celorlalte întîlniri. prietenii aceia ciudaţi. pă-101 ă caUte ceva în genul unei urme pe nisipul unei plaje mă-^t de furtună Urmele fragile ale închipuirilor lui Căuta 101 d y. Aşa că nu-i răspunse şi se mulţumi să-1 privească în aşa fel încît Martin să nu poată ghici răspunsul. Fernando Ce naiba! Şi Bruno se mulţumea să-1 privească. cu Fernando? Pentru că el. ia sensul ascuns. desigur şi din copilărie care nu se va schimba si car aidoma amprentelor digitale. c aŞa cum o undă de parfum sau un fragment muzical te sa retrăieşti o amintire scumpă. un bilet de merna). şi totul era acum inutil şi. & tîrziu nu fu în stare să-şi amintească ce anume. înnobilată de moarte şi de despărţirea eternă r se pare emoţionantă şi adîncă. totodată. Căci ce i-ar fi putut răspunde? Şi cum i-ar fi putut explica dragostea pentru Georgina şi acel soi de miraj al copilăriei? Şi asta mai ales din pricină că nici măcar nu era sigur că fusese aşa. şi asta fiindcă încă. spunea lucruri fără nici o legătură între ele. Bruno află cea mai mare parte dintre faptele decisive doar cu prilejul reîntoarcerii lui Martin din locurile acelea îndepărtate unde se înmormîntase. încetul cu încetul. amintirea unei expresii pe care cineva n-a uitat-o. Dar în acea primă noapte de după incendiu. cînd se va reîntoarce din sudul acela îndepărtat. după ani de meditaţie în singurătate. trecînd iar prin rile unde ea ar fi putut parcă să apară din clipă în P Dar. să-1 înţeleagă şi desigur. o melodie care n-are de fie a n^ci renumită. atunci cînd se părea că timpul îi sedimentase durerea în adîncul sufletului. nici profundă. ajung să aibă o valoare simbo-lca Şi nemăsurat de mare (o cutie de chibrituri. ri-dicînd din umeri. ridicîndu-şi pentru o clipă privirea pe care pîn-atunci o ţinuse cu încăpăţînare în pămînt. su-punîndu-se dorinţei neliniştite dar candide a oamenilor de a găsi presupusa cheie. care în vremurile mi383 nunate ne-a făcut să rîdem tocmai pentru că era vulgarg . cîţiva ani după aceea. obiecte sau cuvinte care izbutesc atunci minunea de ne race să simţim prezent spiritul acela. de asemenea. Bruno îl apuca mînă şi îi spuse ceva. durere ce păru că-1 asaltează iar din pricina agitaţiei şi a tulburării stîrnite în el de . Martin părea un naufragiat care şi-a pierdut memoria. moartă cu adevărat. fantastic. Urmele fragile ale închipuirilor lui. Bruno. Apoi ra mai departe pe străzi. în timpul acelor a. înti 384 rde şi uneori insuportabile. Martin vorbea deodată ca t furtună. în sfîrşit! ajunsese acolo. sau cel puţin nu era sigur în sensul în care şi-o putea închipui Martin. băiatul acela stoic mai simţea totuşi nevoia de a-i destăinui cuiva povestea lui. te însoţesc pînă la moarte -J pentru că şi dumneata ai iubit-o. Bruno reuşi să afle cîte ceva. sau. nu mai "ntelegea nimic: absenţele ei. aşteptînd. rămase tăcut. Şi cînd se hotărî să plece. cuvintele spuse odată cuiva. 'J — Pentru că dumneata — îi zise Martin cu prilejul acel • reîntoarceri. in orice caz. într-un anu mit fel. în timpul unor nespus de lungi şi tăcute nopţi de meditaţie. cu acel gest de f nereţe şi. care acuma. înţelegîndu-1-»' şi? Alejandra era moartă. dar nu auzi bine. Şi. nu-i aşa? Concluzia la care. poate chiar vulgară. după atîţia ani de tăcere şi de depărtare. Căuta rde şi un p utomat. în flăcări. în acest fel. ca un somnambul. trebuia să ştie: ° cunoştea el familia Olmos încă din copilărie? n-o ştia pe Aleiandra aproape de cînd se născuse? oare nu fusese prieten sau aşa ceva. în sud.

.. şi cum.. Şi lăsa fraza neterminată. cînd se trăieşte doar clipa prezentă. El „trebuia" să ştie.... Dar în ce măsură. care acum era un bărbat în toată puterea cuvîntului. — De multe ori am crezut că era ceva ca o înlănţuire de fulgere.. săgeata înveninată „Cît de singur el". Desigur — murmură el — nu putea să dureze.. în acelaşi timp minunată şi sinistră". aşezaţi pe vreo boccea de haine sau pe vreun morman de ruine. — Ştii.. obsedat de viziunea aceea-Cu ocazia aceea adăugă. înţeleg. era totuşi obsedat de dragostea lui.. Nu mai pricep nimic! — izbucnea el pe neaşteptate. oare ce ştim noi despre tainele cele de pe urmă ale fiinţelor omeneşti. îşi scotea faimosul lui briceag alb. ceea ce. că „ştia". asta e. îl examina. acum departe de războiul în care rjj ~ aPe c^ *$i pierduseră viaţa. şi ca pe a multor bărbaţi şi femei. desigur. Şi cu toate că trupul Alejandrei putrezise şi se făcuse ţărînă. cît şi ca să umple golul acela.reîntîlnirea cu fiinţe şi lucruri strîns legate de tragedia de atunci. care l-aţi cunoscut . — Nu mai ştiu nimic. dar ca şi cum. chiar şi ale celor mai apropiate nouă? îşi aducea aminte cum arăta atunci. uitîndu-se la briceagul alb. mă încolţeşte: „dumneavoastră. şi cine ştie cîţi ani de aci înainte o să fie la fel (probabil pînă la moarte). după ce se gîndise o vreme: — Deşi uneori. în mi]'0 unui potop de gloanţe. cu timpul se ridică din propriile lor rui-' proptindu-se în cîrje. ■n prima noapte. — îngăima el. la urma urmei. peste ea ^ohorîtă imagine suprapunea altele în care părea ase-er>ea invalizilor ce. Apoi. — murmura Martin — frîngîndu-şi dureros degetele — n-am avut nişte relaţii limpezi. nu l-ar fi văzut.. la care Bruno. dezamăgirile şi moartea celor dragi. cu o tristă ironie. şi totdeauna îngrozitor. foarte rar. cu ochii secaţi de lacrimi şi îmbătrînifi brusc Prin puterea pe care o au catastrofele de a devasta... şi-o plecă din nou. putea adăuga cu uşurinţă „povestea aceea. dar cu siguranţă că privea spre propria lui Iunie interioară. ca explozia unei sonde într-o noapte întunecoasă şi furtunoasă. îl îngrijora. Păre că-şi scormoneşte memoria cu o mcrîncenare mută şi dureroasă. la ce nivel al cunoaşterii? Căci. i se părea că e unul din co-P'ii fotografiaţi în ziare după cutremure nocturne sau dera-'en de trenuri. îşi spunea Bruno în sinea lui. dar de data asta îl privi cu adej " at ca şi cum i-ar fi cerut o soluţie. aşa presu-^ pentru că viitorul e nesigur. Era ca . cu toate astea. dar nemaiputînd fi ce fusese-ainte. ca.. dar în acelaşi timp îl atrăgea... căutîndu-şi cuvintele cu o încăpăţînată febrilitate. ridicîndu-şi capul pe care îl ţinuse plecat în jos şi privindu-1 în sfîrşit pe Bruno. în cîteva easuri. — Ca explozia unei sonde. îl vedea cu braţele atvrnînd cu privirea aţintită într-un punct care de obicei rămînea î' spatele lui Bruno şi ceva mai la dreapta de capul lui. deoarece acum sînt pentru totdeauna împovăraţi 385 de experienţa ororii şi a morţii. •• 386 •• din nou privirea. mi se părea că s odihnea oarecum alături de mine. Se uită iar la Bruno. asemenea unui rănic de moarte care încearcă să-şi scoată din carnea sfîrşiată. băiatul acela. după părerea lui Bruno.. Lumea mă întreabă... trupul şi sufletul omului. cînd venise la el.. cu douăzeci şi cinci de ani mai în vîrstă.. aşa cum poţi să-ţi închipui ce-o să se întâmple cu un tren al cărui mecanic a înnebunit. Se uita din nou ţintă la Bruno. Porni să-i explice că tocmai din frenezia aceea puteai ghici ă va urma o catastrofă. Si atunci Bruno... era oarecum o dovadă a nemuririi sufletului.. dar cum Bruno nu spu-n'irnic. la fel ca pe a Georginei. — N-aş putea spune nici un fel de sentimente. ca şi cum i-ar fi fost teamă că n-ar putea spune exact ce însemna „povestea aceea cu Alejandra". ci şi la a mea. Desigur. — Adică. îl deschidea.război. Toată povestea cu Alejandra era. aşa cum nu izbutesc s-o facă U/ bolile. n-am priceput niciodată . de uncie reiese în ce chip şi în ce măsură îmi tulburase existenţa. atît ca să spună ceva. spuse: — Da. cu o grijă infinită. Era un fel de odihnă (gîndea Bruno) ca aceea a soldaţi într-o zănoagă sau într-un adăpost improvizat în timp ce u"1 intează pe un teritoriu necunoscut şi întunecos. îşi spunea atunci Bruno. Şi căuta o comparaţie. Dar oare ce înţelegea? Ce anume? III Moartea lui Fernando (mi-a spus Bruno) m-a făcut să mă gîndesc din nou nu numai la viaţa lui.

ca şi cum ar fi citit cu mare atenţie şi ar fi fost foarte miop. ca şi luna. aşadar. adevărat şi că am făcut unele presupuneri în legătură cu moartea lui. cu toate că de îndată ce văzuse că e recunoscut se ascunsese în dosul unui ziar. Castagnino 1-a văzut mîncînd într-o cramă din apropiere de Piazza di Spagna. străin de viaţa tuturor (deşi. Gonzalo Rojas mi-a spus că o data cineva vorbise despre un argentinian „aşa şi aşa" care ceruse la Valparaîso informaţii cu privire la îmbarcarea pe o goele a ce făcea periodic curse spre insula Juan Fernândez. într-un anuîn K î j0 387 mit sens. r poate cu naivitate „lume". Nu-mi voi mai face. spiritişti şi oame. doi ani mai tîrziu.iuie momentele lui de halucinaţie şi delir. Şi dacă m-a văzut. asemeni cuiva care. Din toate episoadele s°lU e gjngurul care poate fi considerat caz real eîntîlnirea d'l'eff/ la Paris.jjn sens mai adînc. chiar şi acum după moartea sa. cînd e vorba de Vidai. momente care. l-am văzut mergînd ca un somnambul n strada Reconquista părînd că nu mă vede. Ajunsese cu adevărat ceea ce se cheamă sau s putea denumi un alienat. nu sînt înclinat să le îm-Partăşesc şi altora. Unul dintre răspunsurile posibile este acela că trecea printr-una din perioadele în care suferea de mania persecuţiei şi că ar fi evitat să intre în vorbă cu mine nu în ciuda faptului că eram o veche cunoştinţă de-a lui. 0*'cu ocazia unor întîlniri fugare. Ant fost (fizic) în apropierea lui Fernando în cîteva mo-ente din viaţa lui: în timpul copilăriei. Ştiu. Dar ul timp era cu totul străin de viaţa mea şi. în anii din urmă. şi şi mai puţin despre acele expediţii prin insulele din Pacific şi în Tibet. Spiritul lui continuă să-1 domine pe al meu. poate că au cuprins în întregime ultima etapă a vieri lui. desigur. rosteşte cuvinte ironice de adio. Bayce a confirmat un fragment din Darea de Seamă. Poate că o să invocaţi cele 5* t de el în faimoasa lui Dare de Seamă. acest tip de scrupule. ci tocmai din pricina acestui fapt. într-atît de mare e posibilitatea de a te în-Şela în privinţa lui. perioadele cînd se claustra sau dispărea. într-un delir.îndeaproape". ar flutura o batistă în semn de rămas bun. bineînţeles nu Şidea Alejandrei). Citind aceste nagini/ mi se pare uneori că Vidai. nu însă şi pe a lui: asemenea experţilor în explozive care pot amorsa şi dezamorsa fără riscuri o bombă. atunci cînd e vorba de Vidai. pot fi socotite autentice. am Prin 1923. era întoarsă înspre noi. Eu cred că nu fi considerate drept o reflectare fotografică a realităţii. cufundîndu-se în adîncu-rile infernului. cu toate că. apoi în 1930. după «^ică-sa murise şi bunicul lui îl adusese acolo. ceea ce e posibil. că a călătorit prin multe ţări. şi asta datorită faptului că se bătuseră rurdl CU useseră de-a face cu poliţia. Există urme ale trecerii lui în amintirea unor persoane care l-au văzut sau au auzit vorbindu-se de el: Lea Lublin 1-a întîlnit o dată la Dome. îmi aduc aminte şi acum de zi ' cînd. Există urme ale acestor călătorii. f tŢ. Căci nu ştim nimic clar şi coerent despre călătoriile lui. Toate acestea încerc să ţi le povestesc de la început. 1-a întîlnit la cafeneaua Tupi-Nambâ din Montevideo. 1 o adică. am ajuns la concluZJ că era vorba de Fernando Vidai. ambele atitudini fiind la fel de posibile cînd e vorba de el şi asta după ce vreme de peste douăzeci de an' nu ne mai văzusem. sau poate. participam la mişcarea anarhistă şi. însă mă văd ispitit uneori să-ţi spun generalităţi. n-au practic nici o valoare. în K acum băieţi mari. preocupaţi de magia neagră. în casa din Barracas. dar mărturia unor oameni 388 1 acestora trebuie privită cu rezerve. la Căpitan Olmos. strigăte disperate de ajutor. nu demult. Şi aşa mai departe. ipoteze pe care. după cum nu voi . Dar cuvintele „cunoscut" şi „îndeaproape". E adevărat că am fost în preajma lui în trei sau patru momente decisive şi că l-am cunoscut în parte: partea aceea din personalitatea lui care. ar fi mai potrivit să spunem că „a fugit" prin diverse ţări. o fiinţă străină de ceea ce num. Ce-o fi vrut să facă în insu aceea? Ştim că era în legătură cu teosofi. ale acestor explorări. Dar vaste spaţii ale vieţii lui îmi sînt cu desăvîrşire necunoscute. pricină pentru care un om obişnuit ar fi găsit atîtea motive de a se opri şi de a sta de vorbă. deşi. mascate şi ascunse de lăudăroşenie şi orgoliu. de ce s-a făcut că nu mă vede? La o asemenea întrebare nu se poate răspunde doar într-un singur fel. Ba chiar îmi e cu neputinţă să mă gîndesc la ceva important privind propria-mi viaţă fără a avea în vreun fel legătură cu viaţa tumultuoasă a lui Fernando. totuşi. potrivi celor spuse de el şi explicaţiilor mele. sau prefăcîndu-s că nu mă vede. fiind vorba de Fernando. Par să ne dez-. Dar nu mă interesează: nu îmi propun să mă apăr de ideile lui care miau făcut şi mi-au desfăcut viaţa.

multe din atributele pămîntului pe care s-au născut si a oamenilor care pînă deunăzi au fost semenii lor. la Căpitan Olmos. adeseori în mod fatal. deşi deformate parcă de un sistem de proiecţie monstruos făcut cu lentile distorsionate şi amplificatoare uriaşe. care trecea de la entuziasmele cele 389 mai înflăcărate la cele mai adînci deprimări. ţară. în acelaşi timp brutal de realistă şi magic de nesăbuită. era numaidecît anihilat printr-o ironie contrară. Odată l-am auzit spunînd. cu acelaşi aer de rigoare a' ge să spună prostii la care nici nu te aştepţi. Nu era un om ca aceia pe care-i lăsăm să treacă Pe lingă noi. şi s-ar fi putut manifesta oriunde în lume. există o ierarhie cu mai multe trepte. de la spaimă şi pînă la ă de la dispreţul aparent şi pînă la un anumit soi de înfri-osatâ admiraţie. Pe de altă parte. Respectul meu era atît de firesc. avea multe din trăsăturile unui argentinian acest Fernando Vidai. nu l-am iubit niciodată. mă consider destul de drept pentru a admite că îmi era superior. păstrează. cu nepăsare: ne farmecă pe loc sau ne dezgustă. era tocmai pe dos în comparaţie cu ce se apreciază că este un om echilibrat. alteori se dedica unei activităţi frenetice. Cînd. dincolo de obsesii. Şi culmea. şi e posibil ca fără să o ă pxplicit să fi mărturisit în clipa aceea o apreciere asu-Za propriei condiţii. ca apoi să facă gesturi de mare gingăşie care erau total incompatibile. însă. ca şi geniile. Era un fel de ştm al infernului. prostii ce W ■■ păreau. Şi. mînat de ironie. cu toate acestea. a moştenirii lui bolnave. tocmai. concluzii normale şi adevărate. consecinţele naturii lui individuale. Erau momente în care părea că se admiră cu un narcisism dezgustător. copil fiind. delirant şi tumultuos. Am m ţionat. săvîî-şind acte de neînchipuită cruzime asupra unor vietăţi nevinovate. -1„m general şi una şi alta. căci în el nu exista nici un fel de coerenţă. dinspre mamă. vi cu toate acestea. o anume persistenţă şi coerenţă a ideilor şi sentimentelor. intrînd pe pămîntul nimănui. erau zdruncinaţi. unui om care gîndeşte şi dezvoltă un sistem precum un edificiu armonios. Ce alt nebun putea fi Quijote dacă nu un nebun spaniol? Şi cu toate că statura lui ieşită din comun şi demenţa lui îl universalizează şi într-un fel îl fac să fie înţeles şi admirat de toţi oamenii din hune. Era una din tele lui contradicţii. Dincolo de asta. deşi uneori simţeam pentru el admiraţie. expresia unilaterală şi simplă a ceea ce se cheamă acum oligarhia naţională sau cel puţin nu avea aceste trăsături pe care lumea de pe . cred că erau produsul condiţiei lui de argentinian. cuvîntul „desfrîu" printre cele ce i-ar fi putut c racteriza felul de a fi. de la săra şi păcătoşi mediocri (mic-burghezii infernului. după părerea mea. iar cînd in-u in sfera lui de influenţă indivizi contemplativi sau şovă1C1 ca mine. în el există trăsături pe care numai această ţară i le putea da. O bună parte din contradicţiile lui erau. spunea) p 390 Hi perverşi şi disperaţi. nu mi-a fost indife-ferit niciodată. Odată îi r>u ' să vorbească şi era sclipitor. Detestîndu-1. şi altădată devenea un sineu tic căruia nimeni nu cuteza să-i spună o vorbă măcar. care erau riguroase şi permanente. precum Spania. Eu l-am văzut. de cinism? Nu ştiu. dacă ceea ce-1 deosebeşte pe un om de un individ este o anume duritate. Altele. Avea în el un fel de forţă magneti-a' care putea să fie de atracţie sau de respingere. pe care bunii cetăţeni t ovesc cu sentimente nestatornice. nu era. însă. precum nişte busole mici tră în regiuni zguduite de furtuni magnetice. Odată raţiona cu o logică de fier si 0H te pomeneai că e un aiurit. care. pe 'ţările ţării sau timpului lor. Nici faţa lui nu rămînea identică cu sine însăşi. ^ individ schimbător. încît simţeam chiar o linişte şi o anume voluptate în a-1 recunoaşte. Uneori era contemplativ. şi cu toate acestea. un soi de antifilozof. că în infe _ ca şi în cer. Lua apărarea Americii iar apoi îşi bătea joc de indigenişti. cred. cum era de presupus. sau pur şi simplu în comparaţie cu ce se consideră a fi astfel. Şi cu toate acestea. Şi cu toate că neîndoielnic era o canalie. d si magic. monştrii negri care aveau drepte ^ e aSeze de-a dreapta Satanei. aş îndrăzni să afirm că avea totuşi în el un soi de puritate» chiar dacă aceasta era o puritate infernală.face nici aceste inutile reflecţii laterale. NTebunii. înşelat de vorbele usturătoare sau de ironia lui la adresa marilor noştri oameni. se înalţă. evident. Simula? Era un spectacol pe care îl dădea în faţa mea. era într-un anume fel un terorist al ideilor. unei vechi familii. cineva venea cu o minusculă contribuţie. Adevărul e că m-am gîndit întotdeauna că în el locuiau mai mulţi oameni. aceşti indivizi excepţio-aii aceşti oameni în afara legii şi a ţării. Era perfect opus unui filozof. după care numaidecît emitea în legătură cu sine părerile cele mai depreciative. deşi aparţinea. Aşadar. au existat moment în viaţa lui cînd s-a dăruit unui ascetism năprasnic şi necrută tor.

Vă mărturisesc că-mi propusesem să nu vă destăinui nimic despre dragostea mea pentru Georgina. Această injectare cu sînge de Vidai în vechea familie a produs în fiinţa lui Fernando. spulberate de zilele grele ale timpului nostru. Să ne imaginăm într-o piesă o femeie frumoasă care ne atrage prin expresia ei gravă. în unele plante bolnăvicioase sau plăpînde cînd anumiţi stimuli malefici exteriori dezvoltă cancere ce cuprind pînă la urmă şi nimicesc totul cu monstruoasa lor vitalitate. de parcă nici nu exista. Dar acum îmi dau seama că mi-ar fi imposibil să lămuresc unele laturi ale personalităţii lui Fernando. întrucît poseda. Această iue scăpătată dădea impresia că e alcătuită din fantasme ^ somnambuli cu minţile rătăcite. o energie frenetică. închişi între dărăpănături.. avînd in v dere temperamentul ei şi concepţia ei despre viaţa. supravieţuiau înconjuraţi de fabrici şi căsuţe cu chiriaşi. Să ne închipuim că această femeie ne atrage lei irezistibil şi că.. în sfîrşit. fiind caraghios de descumpăniţi cînd li se menţionează indivizi ca Churchill. Dar mă grăbesc să vă asigur ^Apsi după cele ce vi le-am spus. Georgina e o femeie foarte cumsecade şi.. care nu vedeau. pasiune care presupun că va dura atît timp cît va trăi Georgina. Şi Ana Măria. şi cu atît mai puţin c. pînă în clipa cînd am înţeles că. chiar dacă numai uneo ' în accese de furie. atît de generoasă şi de înduioşător de caraghioasă prin lipsa ei totală de realism. ca Alejandra. mama lui Fernando. care. aşa cum bănuiesc că se întîmplă. timidă şi un pic ireală. pe care însă o folos ' întotdeauna în scopuri distructive. forţă pe care i-a trarts mis-o fiului. U . sau cum se prefăcea a crede-' jandra avea multe motive să-şi urască mama. atît timp cît voi avea o cît de mică speranţă de a o avea alături de mm■ • Pentru că. o violentă reacţie. şi unde străbunicul moţăia tînjind după vechile virtuţi. în mijlocul unei rea391 lităţi brutale.. e Priviri ale hipnotizatorului. să spunem pentru că nu-mi place să vorbesc despre mine însumi. de ce o ura atît de mult Alejandra şi de ce o orîse. pe de c „ parte. o iubisem pe mama ei. încă din copilărie? Şi de ce trăia f rgina departe de ea şi. încă trăieşte şi nu a niurl' aşa cum credea Alejandra. Pînă într-atît. în felul meu am fost şi eu îndrăgostit de Alejandra. prin seriozitate şi printr-o frumuseţe interiorizată. pe care o au victimele Perimentului. soră cu Bebe. aţi putea să vă închipuiţi ştie ce. acest lucru e deosebit de important. Timpul m-a făcut să-mi recunosc greşeala şi atunci m-am reîntors la prima (şi inutila) mea pasiune.. în ciuda faptului că acesta 1-a urît şi 1-a renegat ba poate că 1-a urît şi 1-a renegat tocmai fiindcă descoperea în sine însuşi atributele omului pe care-1 detesta atît de mult şi care. în acele rămăşiţe din Barracas. incapabilă să facă rău cuiva. unde strămoşii lor îşi avuseseră ferma şi unde acum. ca s-o dea drept moartă. de mic copil. oarecum ca de orb. Aşa s-a întîmplat şi cu această veche stirpe. pe deasupra.. de toată familia Olmos? M ştiu dacă o să vă pot lămuri asupra acestor probleme şi ici asupra altora ce s-au ivit în legătură cu familia Olmos şi care au cîntărit atît de greu în viaţa mea şi cîntăresc azi în viata băiatului ăstuia. V-am spus că era vară cu Femando? Da. spirit inferior darîn zestrat cu o forţă violentă şi tenebroasă. nebunul cu clarinetul. oricît aţi fi de uimiţi. în mintea ei. înţelegeţi? Aşa că Fernando şi Georgina erau veri primari şi. Insă Fernando nu aparţinea cu t tul acestei familii. pentru că. fără să vă spun cît de cît ceva despre Georgina. în general. cu o senzualitate delicată şi profund feminină. dar care slujeşte drept medium sau subiect mtr-o şedinţă de hipnotism sau de telepatie realizată de un jndivid puternic şi funest. Cert este că aceste varian-e ce-1 îndepărtau de la normă puteau fi datorate pe de o par-^ moştenirii paterne iar pe de altă parte faptului că familia m°s era întrucîtva excentrică şi degenerată (cu toate că şi a e ceva pur naţional în multe din vechile familii). rafinată şi blajină. aceasta fiind o trăsătui* moştenită fără îndoială de la tatăl său. Georgina semăna extraordinar cu Ana Măria: nu numai la înfăţişare. mă făcuse să mă îndrept spre fiică-sa. fără să se fi contaminat cu sîngele violent şi răufăcător al lui Vidai. încît continuau să locuiască în vechea casă. pe Georgina. şilTlU 392 . Cu toţii ana asistat măcar o dată a unul din acest soi de spectacole şi toţi am observat cum o semenea femeie ascultă ca im automat de ordinele şi de sim-". de fapt. respingîndu-mă. iar mai tîrziu în Alejandra. Am observat cu toţii pri-ea aceea goală. era fiica lui Patricio Olmos. nu auzeau şi nici nu pricep ceea ce în mod curios şi chiar comic le dădea dintr-o dată av ' tajuî paradoxal de a străpunge zidul extrem de dur al realii" ţii. a încercat să-I învenineze. Cît despre relaţiile ei cu Fernando. era soră cu Patricio Olmos. ci mai ales prin caracter: era un fel de chintesenţă a familiei Olmos. practic.i ei Atunci. La fel cum un vuiet haotic şi asurzitor spulberă o baladă dulce şi plină de candoare despre vremuri de odinioară.stradă vrea să le găsească în aceşti oameni tot aşa şi cu aceeaşi superficialitate cu care şi-i închipuie invariabil fleg-mahci pe englezi.

să sPun . dar. de ce Georgina nu s-a mai întors nicidata acolo. Dar am auzit şi eu ce spunea lumea. cu Georgina a avut legături clandestine. oare el o iubea? In ce fel? N-aş putea să vă spun nimic sigur. alţii că după căsătorie). aşa cum e de ajuns o mică lovitură cu degetul pentru a dărîma un castel de cărţi de joc construit cu trudă şi cu respiraţia parcă oprită. căci ea era o fiinţă neştiutoare pe care o zăpăcise un actor ca el. şi nu mă îndoiesc că. fata rămăsese însărcinată şi că de aceea. deoarce pe vremea aceea nu avea acces în casa ram liei Olmos. toate astea m-ar împinge prea departe. Era invulnerabil. căci prea era caraghios să Pui aşa ceva despre Fernando. în sfîrşit. încît nici măcar nu era gelos. dar a p 1 394 dispărut cu puţin înainte de a o naşte pe Alejandra.. Mai întîi de toate cred că el nu a iubit niciodată pe nimeni. fragile şi tre cătoare!) îşi apleca şi ea capul pe pieptul meu.. Ştia. o luam de braţ. Dar desigur că dumneavoastră nu aveţi de unde să ştiţi. poate. aşa cum se zice adesea. în orice caz. întrucît era un om care-şi putea duce foarte liniştit viaţa pe mai multe planuri. avea cel mult o expresie impenetrabilă de ironie sau de dispreţ. e aproape de neconceput că s-ar fi putut căsători cu ea şi. N 1 Elena. îmi aduc aminte. dar nu mă vedea. că era suficient un gest de-al lui pentru a distruge orice sentiment ce s-ar fi înfiripat. pe de altă parte. un adevăr îndoielnic. căci pe vremea aceea nu ne mai vedeam. o evreică poloneză de vreo patruzeci de ani. cu veleităţi intelectuale. cînd vedea pe cineva în preajma ei. plîngînd. mare textilist. ca şi cum ar fi fost cel mai mare gest de dragoste din partea lui. dacă ne gîndim bine. şi o fi fost şi o parte de adevăr în asta. Şi cu cine. "nu a avut altă soluţie decît să se căsătorească". întrucît nici don Patricio. Se spune că pe cînd Fernando se în-CUrcase cu mama fetei. De fapt. ci pentru că nu s-a însurat cu ve-rişoara lui. un oarecare domn ^zenfeld. întrucît jucau canasta în casa din San Isidro. Şi ea părea să aştepte gestul lui Fernando cu nerăbdare. că a înghiţit-o pă-P Lţui. De ce a părăsit-o totuşi pe Alejandra cînd aceasta nu ea decît zece ani. Mi s-a spus. Lui Fernando îi plăceau femeile frumoase şi senzuale dar le şi dispreţuia în aceeaşi măsură. asta chiar că ar fi fost ceva uimitor. nici n-ar avea rost s-o fac. şi chiar dacă ne-am fi văzut mai des. desigur. n-ar fi fost în stare să se poarte josnic cu ea. în ă de asta. Alţii. Dar cît de precare erau acele clipe de fericire! în curînd era din nou sub stăpînirea vrăjii şi atunci totul era inutil: îmi mişcăm mîinile prin faţa ochilor ei. tot n-aş fi aflat prea multe. Şi o să aveţi un motiv de uimire în plus. Ce putem face atunci cînd e sub sta pînirea hipnotizatorului? Putem doar să devenim disperar şi trişti. Era o fetişcană de şaisprezece ani. «on Patricio l-ar fi omorît. Oricine ar putea fi surprins că nihilistul acela. Nu cunosc amănunte. alţii că în timpul căsătoriei. Nu.. teroristul moral care îşi bătea joc de orice sentimente şi idei burgheze ar putea să se căsătorească. are o oare393 care înclinaţie pentru noi. care o ducea greu cu bărbatul ei.pînă la un anumit punct. Dar să revenim la ce vă spuneam: căsătoria lui Fernando. de ce fetiţa a fost crescută apoi de bunici s rasa din Barracas. în intervaei de luciditate sau cînd îşi revine pe deplin.■ doar în unele momente excepţionale mi se părea că forţa acee malefică cedează şi atunci (o. şi aş a tea chiar să zic. alţii mai spuneau că avusese legături cu mama fetei (unii ziceau că îna-lr>te. desigur că o făcuse mai degrabă din tin"11 tate şi ruşine. poacg ati izbuti să mă înţelegeţi în parte dacă v-aţi aminti de a de ura de moarte şi din ce în ce mai mare pe care Alejandra o nutrea faţă de maică-sa pe măsură ce creştea. de exemplu. îi plăceau însă şi mai mult cînd erau la o vîrstă fragedă. frază care ■a făcut să mă prăpădesc de rîs. ca tot ce avea vreo legătură cu faptele sau cu ideile lui Fernando. că jinduise la averea fetei. nici soţia lui. clipe minunate. foarte frumoasă şi cu multă avere. Dar ar fi şi mai surprins dacă ar afla cum s-a însurat. îi vorbeam. In afară de asta. ar trebui mult ca să vă explic totul şi. era atît de convins de superioritatea lui. Cît despre Fernando. Ajunge. cum a fost cînd s-a însurat. nu mă auzea şi nu mă simţea în nici un fel că aş fi lîngă ea. în ciuda bunătăţii lui. care se considerau mai °nzaţi. Iar cînd Georgina o născu pe Al dra. Cam aşa se petreceau lucrurile cu mine şi cu Georgina <.■_ a fugit de acasă.. Nu numai pentru că s-a însurat. susţi- .

. pierdu şi casa. vreo uneltire aidoma celor puse la cale de şefii de state machiavelici împotriva partidelor din opoziţie. Se poate să fi încercat o vie satisfacţie aflînd că cineva o umilise pe femeia aceea pedantă. fata o fi fugit înspăin'uri 396 • j^ai degrabă. nelipsind nici ameninţările. Fernando se însura cu o evreică de şaispre' zece ani. că unuia care-1 cunoştea ca mine Fernando. totul va rămîne pentru totdeauna unul din misterele întunecatei personalităţi a lui Vidai. (asta iarăşi mă amuza grozav) Fernando pretextase ca e Putea însura cu doamna Szenfeld. alungată prin vreun mijloc diabolic. cu un asociat al său. de fapt. dar era limpede că u sîmbure de adevăr exista în tot ce se spunea. după care o părăsi pe fată. în sfîrşit. între ele. Poate că n-ar fi de prisos să vă spun ce cred eu. Pe de altă parte. şi de la o asemenea satisfacţie pînă la admiraţie şi chiar la afecţiune nu era decît un pas. aşa încît încetul cu încetul fata ^ obosească şi. şi cărora am vrea cel mai mult să le facem P'acere şi să le mulţumim. Acea frază despre doamnele ce jucau canasta. că în toată povestea cu însurătoarea dăduse frîu liber acceselor lui de umor negru. fraza lui despre familia catolică şi imposibilitatea de a se căsători cu o femeie divorţată. deoarece adevărul Pocit de cusururile pe care le au pînă şi fiinţele cele mai apro-P ate de perfecţiune.• nuiască un soi de amuzament dureros. j era geloasă pe fata ei) şi cu domnul Szenfeld. fără fj ■a^l/ gradînd experienţa. de pildă. adică exact S urmărea el. Cele spuse erau de două ori extravagante. Obiceiul ăsta de a amesteca „respectabilul" cu indecentul era una din specialităţi lui Fernando. Cum o fi făcut ca să rămînă cu casa. Sînt sigur. domnul Szenfeld 397 . Şi datora/ in fond. care adesea îl dispreţuia. Cînd. învrăjbite. dacă ţinem seama şi de talentul lui Fernando de a cuceri pe cineva atunci cînd şi-o punea în cap. convingînd-o pe fetiţa (-oiterea lui de convingere era aproape nelimitată) să le aia ească şi să le copleşească pe toate cu atenţii.^totdeauna mai plăcută decît adevărul. dar îi mai făcea nefericită şi fata. deşi e vorba de un umor negru. da schimb. ar fi multe de spus. considera de datoria lui să se însoare cu fata cu 'l u se încurcase. nici chiar dacă ar fi c 395 divorţat. aşa cum totde una se întîmplă cu legendele cele mai fantastice. datorită faptului că nu pot Sa nu-şi arate nemulţumirea faţă de miile de neplăceri ce se lvesc între oameni. aceluiaşi mecanism în virtutea căruia minciuna . Una H's'tracţiile favorite ale lui Fernando era să aducă acasă &n . la rîndul lor. risipi banii pe care fără îndoială că-i obţinuse în urma căsătoriei şi. un oarecare Shapiro. Cît despre interpretările şi zvonurile cărora le-au dat naştere. La fel cu argumentul pe care se spune că 1-ain vocat ca să rămînă cu frumoasa casă din Martinez: „A părăs domiciliul conjugal". pentru că fiinţele sincere şi oneste nu reuşesc niciodată să încînte pe cineva în măsura în care Jzbutesc s-o facă cinicii şi făţarnicii. dar unele momente din viaţa lui sînt la limita umorului. le mai şi spunea pe toate mamei fetei. care îl înşela nu numai cu Fernando. ci şi. Fernando era o personalitate fundamental tragică. Dar sînt încredinţat că pentru a ajunge la toate astea întreprinsese una din operaţiile lui extrem de subtile. desigur. Astea sînt faptele. cum se poate ca prietenia sau slăbiciunea asta să fi ajuns pînă acolo încît un afacerist ca el să-i facă o casă somptuoasă cadou unui individ care nu numai că era amantul soţiei lui. de exemplu. căci toate cele întîmplate aruncă o oarecare lumină asupra personalităţii lui Fernando. nu ştiu. cu care de asemenea întreţinea relaţii intime. beneficie cîţiva ani de o frumoasă casă din Martine? cumpărată şi dăruită de domnul Szenfeld. Vă închipuiţi. toate zvonurile astea nu puteau decît să-mi pr. Cred că lucrurile se petreceau în felul următor: Szenfeld îşi ura soţia. talent favorizat de totala lui lipsă de sinceritate şi de onestitate. pînă la urmă să fugă de acasă. punînd la cale unul dintre spectacolele de un comic infernal care îl amuzau atît de mult. în ce fel fi ajuns Szenfeld prieten cu un om despre care se spunea că ar fi amantul nevestei sale. dar cred că i se potriveşte. măcar că nu mai multă decît lumina pe care o poate arunca asupra esenţei diavolului unele dintre ticăloşiile lui tragicomice. crecj că aranjase totul cu mama fetei (care îl mai iubea şi. înaintea acestuia. dar. Ciudat lucru: pentru prima dată îmi vine în minte cuvîntul tragicomic cînd e vorba de Fernando. Pînă una-alt faptele erau fapte. . findcă el făcea parte dintr-o familie catolică.^aU ? ^ntre personajele comediei groteşti de acolo se petreera violente scene de gelozie. ^ mod vizibil amante de-ale lui. întrucît pe lîngă faptul că lua în de-rîdere catolicismul familiei lui şi catolicismul în general pre" cum îşi bătea joc de toţi şi de orice principiu sau fundament al societăţii. chiar şi între cei mai cumsecade.

vulnerabil la asemenea lucruri. Trecuseră vreo zece ani de cînd n-o mai văzusem. în momentul acela tăcerea ei era aproape intolerabilă. Lumină însingurată care m-a făcut întotdeauna să mă întreb. cum ar fi abţibildurile. case dărîmate. poate vreun singuratic car suferit o tragedie. ci domnul Shapiro. întrucît. din prj -Uă torturilor şi a foamei. după căsătoria lui Fernando. am fost cuprins de o puternică emoţie. Cît despre Georgina. Şi aşa trebuie să se fi petrecut lucrurile. Părea că umblă pe jumătate adormită.o fi fost şi mai satisfăcut aflînd că soţia lui suferea din prjc. Szenfeld devenea mai puternic.vînzătorii şi băieţii de prăvălie ci numai lucrurile pe care Ca duc si care sînt trase înăuntru dindărătul unei uşi abia îndeschise de braţul locatarului singuratic. dacă era greu să legi cu ea o conversaţie. Georgina mi s-a părut întotdeauna că e aidoma uneia duj casele alea din vreun cartier izolat care stau mai tot timp închise şi tăcute. fiindcă nu numai că întreprinderile textile primiră impulsul unor noi şi îndrăzneţe operaţii. nişte case despre care nu ş nimic şi care se deschid doar la anumite ore. dar.a avînd o legătură vădită cu vîrsta. i-am spus: ~~ Şi zi. Fernando s-a însurat. ca fiinţă curioasă ce sînt şi ca om care trăieşte din presupuneri: cine o fi bărbatul acela. femeia aceea. Un zîmbet apăru pe faţa obosită. care. uar. Şi era de mirare că mai rămînea vie în mijlocul circulaţiei haotice din Buenos Aires. doar pentru a se primi alimente. Ca de obicei. de as menea o fi intervenit). mai tăcută ca niciodată. aşa cum contempli peisaje din alte vremuri. prin contrast. era cu totul imposibil să scoţi de la ea o vorbă în legătură cu probleme înn* me. praf pe mobilele ce mai rămăseseră. în apropiere de Avenida. neputîndu-mă stăpîni. o ultimă şi neîns a nată mărturisire. abia . — Hai — i-am zis. sau cine or fi cele două fete bătrîne care stau împreună? Sau din ce-o fi trăind? O fi avînd vreo rentă. cu un amestec abominabil de r°nie şi de ciudă. bălării în grădina de altăa |^. Parcă un om ajuns la un pas de moarte. datorită faptului că din toată treaba ast cel ce pierdea nu era el. Căsătoria lui Fernando avusese loc în '51. ca lumina suavă cernută de o luminare într-o cameră întunecoasă. cerîndu-i să vină cu mine la London. lucru extrem de rar. şi. o dată ce Fernando o înse] cu o fată tînără şi frumoasă. Case în care seara aprinde de obicei o singură lumină. Ducea în mină un pachet. Cît de consumată o găseam! Totuşi nu ştiam ce să-i spun şi ce s-o întreb. vreun artist ratat sau necunoscut şi n"112 trop cu un canar şi o pisică. o fi primit vreo moştenire? De ce nu iese niciodată? Şi de ce lumina rămîne aprinsă pînă la ore tîrzii din noapte? O fi citind? O fi scriind? Ori o fi una din fiinţele singuratice şi fricoase care îndură singurătatea doar ajutată de acest mare duşman al fantasmelor reale sau închipuite. Szenfeld. oricare ar fi fost cusururile lui ca soţ. tristă. toată lumea află de simpatia aproape protectoare cu care îşi trata asociatul în faţa unor terţe persoane. Şi. plante necunoscute. dar ştiam că e inutil şi că. La patruzeci de ani. rva 399 Din ochii Georginei curseră încet şi abia perceptibil d lacrimi. ar fi făcut. cu greu. nu pătrund în . ame coclite. oricum. deşi o făcu-lriconştient şi mai tîrziu mi-a părut rău. poate într-un fel de bu-S" tărie în care fiinţa singuratică mănîncă şi locuieşte totodată ■ mai tîrziu lumina se mută într-o altă încăpere. cu toate că întotdeauna fusese rezervată şi tăcută. la ce bun s-o fi întrebat? Mă mulţumeam s-o contemplu. Şi faptul că era învins pe acest teren. era stinsă şi îmbătrînită. . pentru că nu puteam s-o întreb despre ceea ce mă interesa cu adevărat. case locuite de persoane importante şi eruo matice: poate doi fraţi burlaci. el era încor norat mai dinainte. fiind cel cu care îl înşela nevasta. ca să mă recunoască. în urma unor faD). tăcută şi tristă. care este lumina? A trebuit s-o apuc de braţ şi aproape s-o scutur. f°st un atac condamnabil din partea mea. cît despre alte lucruri. Ne-am aşezat şi mi-am pus mîna pe mîna ei. în perioada aceea am întîlnit-o pe strada Maipii. în sfîrşit (element care. pentru că nu venea niciodată în centru. aproape pe 398 te. privind cu duioşie şi melancolie amprenta lăsa-a de trecerea timpului pe faţa ei: arbori căzuţi. am să vă povestesc ceva caracteristic. Unde stătuse închisă în toţi aceşti ani? Prin ce locuri absurde îşi trăia drama? Ce făcuse în tot acest timp? La ce se gîno^ se. că se simţea jignită în amorul ei propriu. în care pro-habil că doarme sau citeşte ori se îndeletniceşte cu vreo treabă iurită. trebuia să fie mult mai sensibil dar şi ma. singurul domeniu în care era superior asociatului lui (căci Szenfeld. cîte îndurase? Aş fi vrut s-o întreb. era recunoscut ca fiind foarte priceput în afaceri) îl punea pe Shapiro într-o situaţie atît de umilitoare încît.

în urma unei ultime Io ■ turi brutale. Este probabil că în intervalul acela s-au petrecut multe . că vînzarea la licitaţie a fost urmarea unor tumultuoase vid tudini din viaţa lui Fernando. am răbufr. Fusese un atac perfect. deoarece pe atunci juca la letă la Mar del Plata. Ştiam că nu era decît o utopie şi că destinele noastre îşi vor urma drumul fără să se întîlnească. a rnai mult decît probabil că se întorsese la vechea lui pasi-e. Mi-am retras mîna. sau poate că nu m-a văzut. cu năduf: — Şi încă mai şi plîngi! Pentru o secundă am văzut în ochii ei o străfulgerare care semăna cu cea de odinioară cum seamănă o amintire cu realitatea. fusese vîndută a licitaţie şi că Fermndo locuia acum într-o căsuţă din Vil a Devoto. Vechea durere mă cuprinsese din nou. după părerea poliţiei. după cum rezultă din paginile . bănuiţi de a fi atacat Banco de Galicia. de care nu-mi mai aduc aminte). Puţin timp după întîlnirea aceea întîmplâtoare. Apoi a spus' — Trebuie să plec. Dar după ce se depărtase cîţiva paşi. pe ll1 °. căci altfel nu-mi pot explica mizeria în care ajunsese pînă la urmă. e templul spiritului burghez. realizat. Cine ştie cînd urma s-o mai văd! Ne-am despărţit în tăcere. E ciudat că nu-mi face deloc cinste faptul că în moment acela. Ceea ° sigur e că pînă la urmă a trebuit să se mulţumească cu Cf fg foarte modestă din Villa Devoto în care.murmurată. lr>d în vedere situaţia economică precară în care se găsea. pe de altă parte. s-a oprit o clipă. Era o metodă care i se părea ideală 401 pentru a pune mîna dintr-o dată pe o mare sumă de ban' în acelaşi timp faptul avea pentru el o valoare simbolică — Banca — îmi spunea el nu o dată pe cînd eram tineri scrisă aşa cu majuscule. In-Jdul uneltea ceva în ziua cînd îl văzusem. faimosul dar al domnului Szenfeld. sucursala Flores. Am vrut să alerg spre ea şi să-i sărut faţa veştejită. să-mi îngăduie să-i stau în preajmă. Oricum. deşi se poate să fie vorba doa 400 te apocrifă lansată de prietenii familiei Szenfeld. Am mai spus că Szenfeld 1-a ajutat. pierzînd sume imense. gura strîmbată de amărăciune. Această duplicitate m-a convins că poliţia nu se înşela. de altfel. ca mulţi alţii. Am aflat că frumoasa casă din Mar' tinez. ochii plînşi. distrat cum era în ultima lui perioadă a maniei cu orbii) era însoţit de un tip foarte înalt. pentru că era absorbit. Acum cred că ar fi mai trivit să spun că „îl premiase" cu ocazia incredibilei lui căsătorii-Căzuse. la rubrica criminalistică. Oare Fernando 0 n avut vreo legătură cu atacul? Foarte probabil. Individul de care vorbeam era polonez şi tăcuse parte din trupele de comando ale lui Anders. Fernando s-a despărţit de soţia lui. în loc de a încerca s-o dreg în vreun fel. blond.-. era imposibil să-i uiţi chipul aspru. pînă la moarte. cu o înfăţişare extrem de dură şi nemiloasă. Cum aproape că m-am năpustit peste el. Figura printre alţi indivizi căutaţi de poliţie. în mrejele lui Fernando. pe cînd tipul cu care era se îndepărtase de noi şi se uita spre stradă. într-atît încît 1 a ajutat ulterior în diverse speculaţii şi 1-a scos din încurcături pe vremea pe cînd juca la ruletă. durerea care stătuse adormită de-a lungul atîtor ani de renunţări. de oameni care făcuseră parte din grupuri de comando în hrnpul războiului. paradoxala lui prietenie cu domnul Szenfeld a luat sfîrşit sau a trebuit să ia sfîrşit.atacarea unei bănci. şi s-o rog. Am rămas tăcuţi. Dar m-am stăpînit. Oricum. a caS 2gsită ascunsă Darea de Scamă despre Orbi. că se băgase în nişte afaceri cu terenuri. încă de tînăr c°ndusese banda de tâlhari din Avellaneda şi. Ultima dată cînd l-am întîlnit pe stradă (nu mă refer la în-tîlnirea din cartierul Constitucion. aproape cu timiditate. Ne-am băut cafeaua în tăcere. Mi s-a spus. duioşie şi disperare. Cîteva luni mai tîrziu i-arn văzut fotografia în La Ra-zon. s-a întors pe jumătate. cînd s-a prefăcut că nu mă cunoaşte. şi mi s-a părut că în privirea ei văd durere. Nu-1 che-ma aşa cum îmi spusese Fernando. să-i cer să ne mai vedem. n-a putut să mă evite şi am schimbat cîteva cuvinte. — îţi interzic să-1 judeci pe Fernando — mi-a spus. ^ asemenea. din motive pe care nu le cunosc. numele lui nu figura printre cei urmăriţi de polin în timpul ultimilor doi ani nu l-am mai văzut. buzele subţiri şi strînse. după ce Fernando mi-1 prezentase (avea un nume nemţesc. aerodromul de la Ezeiza.

stranii pe car ni le-a lăsat, de cercetarea aceea absurdă a lumii subterane De cînd îl ştiu fusese obsedat de orbi şi de orbire. îmi aduc aminte de o întîmplare caracteristică petrecută la Căpitan Olmos, cu puţin înainte de moarte mamei lui. Prinsese o vrabie şi a dus-o în camera lui de sus, micul lui fort cum îi spunea, şi i-a scos ochii cu un ac. Apoi i-a dat drumul, şi pasărea, înnebunită de durere şi de frică, se izbea îngrozită de pereţi, fără să reuşească să iasă pe fereastră. Pe mine, care încercasem să-1 opresc, m-a apucat greaţa. Am crezut că o să leşin pe cînd coboram scările şi a trebuit să mă ţin multă vreme de balustradă înainte de a-mi reveni: asta în timp ce sus, îl auzeam pe Fernando rîzîndu-şi de mine. Şi cu toate că îmi spusese de mai multe ori că le scoate ochii păsărilor şi altor animale, era pentru întîia oară că-1 văzusem făcînd-o cu adevărat. Şi pentru ultima. N-am să pot uita niciodată senzaţia înspăimîntătoare din dimineaţa aceea. Din pricina acelei întîmplări nu m-am mai dus pe la ei şi nici la fermă, lipsindu-mă de lucrul cel mai important pentru mine: s-o văd şi s-o aud pe mama lui. Dar, dacă mă gîndesc bine, am procedat astfel deoarece nu puteam suferi gîndul că era mama unui copil ca Fernando. Şi soţia unui individ ca Juan Carlos Vidai, personaj de care şi acum îmi aduc aminte cu scîrbă. Fernando îşi ura tatăl. Pe vremea aceea avea vreo doisprezece ani, era brunet şi aspru ca el. Şi cu toate că-1 ura, îi semăna în unele privinţe, nu numai fizic, ci şi ca fire. Avea unele trăsături tipice ale familiei Olmos: ochii verzi, pomeţii ieşi,1 în afară. Restul venea de la tatăl lui. Cu timpul, faptul că semăna cu tatăl lui îl deranja din ce în ce mai mult şi cre „ era una din cauzele bruştelor accese de ură împotriva lui in suşi. Pînă şi violenţa, senzualitatea lui plină de cruzime, t° te le moştenise de la tatăl său.
402

îmiera frică c'e e"' ^tatea limŞnt Şi deodată avea accese de . oarbă. Avea un rîs aspru. Poate din dorinţa de a fi altfel A ît tatăl lui, care era afemeiat şi beţiv, vreme de ani de zile, cînd era tînăr, n-a pus pic de alcool în gură şi de multe ori i m văzut supunîndu-se unui ascetism surprinzător, ca şi cum " fi vrut să se umilească. Perioade pe care le întrerupea, lă-"ndu-se pradă unor destrăbălări sadice, în timpul cărora se folosea de femei pentru un fel de satisfacţie infernală, dispretuindu-se în acelaşi timp şi alungîndu-le apoi cu o violenţă ironică, de parcă ele ar fi fost vinovate de imperfecţiunea lui. Qi toate prefăcătoriile şi maimuţărelile lui, era singuratic şi stoic, nu avea prieteni, nu-şi dorea şi nici nu putea să aibă. Cred că nu a iubit-o decît pe mama lui, deşi îmi vine greu să cred că băiatul acela ar fi putut iubi pe cineva, dacă prin asta înţelegem o formă de afecţiune, de tandreţe sau de dragoste. Se poate să nu fi simţit pentru maică-sa decît o pasiune bolnăvicioasă şi isterică. îmi aduc aminte de o întîmplare: pictasem o acuarelă cu un cal bălţat pe care îl chema Fritz şi pe care Ana Măria îl încăleca adesea şi-1 îndrăgea grozav. Ei i-a plăcut mult tabloul şi m-a sărutat cu foc; atunci Fernando a venit spre mine gata să sară la bătaie; cum ea ne-a despărţit şi 1-a certat, Fernando a dispărut şi, cînd l-am întîlnit din nou, lîngă pîrîul în care obişnuia să se scalde, am încercat să mă împac cu el; m-a ascultat în tăcere, rozîndu-şi unghiile, cum făcea de obicei cînd nu era în apele lui, şi deodată a sărit asupra mea cu un briceag deschis. Am luptat cu disperare, fără să înţeleg ce-i venise şi cum am reuşit să-i smulg briceagul şi să i-1 arunc departe, s-a îndepărtat de mine, şi-a ridicat arma "e jos şi, în vreme ce eu îl priveam uluit, deoarece îmi închipuiam că o să mă atace din nou, şi-a înfipt briceagul în pro-Pna lui mînă. Au trebuit să treacă ani de zile pînă să înţeleg Ce fel de orgoliu îl determinase să procedeze aşa. La puţină vreme după aceea s-a petrecut povestea cu vraja şi 1 d ja şi nu m-am mai dus niciodată să-1 văd, n-am mai trecut j , C1 . pe la casa, nici pe la ferma lui. Aveam doisprezece ani şi rria, puţină vreme după aceea, muri Ana Măria: după unii, ^ Pricina necazurilor, după alţii, s-ar fi sinucis cu barbiturice. . Au trecut trei ani pînă l-am văzut din nou. Aveam doar Clsprezece ani şi singur, în pensiunea din Buenos Aires,
403

mă întorceam adesea cu gîndul la Căpitan Olmos, în tirrm duminicilor lungi în care nu aveam ce face. Cred că v-am m ' spus că n-am cunoscut-o pe mama, care murise pe cînd eu n aveam decît doi ani. Nu

e, deci, de mirare că pentru mine Ca pitân Olmos însemna înainte de toate Ana Marîa. O vedeam la fermă, în serile acelea de vară, recitînd în franţuzeşte versuri pe care eu nu le înţelegeam dar care mă făceau prin vocea gravă a Anei Măria, să încerc o voluptate subtilă. „Sînt acolo", îmi spuneam, „sînt acolo". Şi în pluralul acela, ca într-o candidă autoînşelare cu conjugarea, în adîncul sufletului şi a voinţei mele, o includeam şi pe ea: ca şi cum în casa veche din Barracas, pe care o cunoşteam de parcă aş fi văzut-o (atît de mult îmi vorbise despre ea Ana Măria) sufletul ei ar fi supravieţuit într-un fel oarecare; ca şi cum în fiul ei, în respingătorul ei fiu, în Georgina, în tatăl şi în surorile ei, prefigurată sau desfigurată, s-ar fi putut filigrana ceva din Ana Măria. Şi mă învîrteam în jurul casei lor, fără să îndrăznesc vreodată să bat la uşă. Pînă cînd, într-o zi, m-am întîlnit cu Fernando, care venea spre casă, şi n-am vrut sau n-am putut să-1 evit. — Tu? — se miră el, cu un zîmbet dispreţuitor. Ca întotdeauna, încercam în prezenţa lui un sentiment de vinovăţie pe care nu puteam să mi-1 explic. Ce făceam acolo? Ochii lui pătrunzători şi răi mă împiedicau să mint. Şi apoi, nici nu avea rost. Era evident că tot dădeam tîrcoale casei. Şi m-am simţit ca un delincvent începător şi stîngaci, tot atît de incapabil de a vorbi de sentimentele mele, de dorul care mă mistuia, pe cît eram de incapabil de a scrie un poem romantic de dragoste printre cadavrele din-tr-o sală de disecţie. Şi tăcînd ruşinat, l-am lăsat pe Fernando să mă ia cu el, parcă făcîndu-mi o pomană, căci măcar în telul acesta vedeam casa. Şi în seara aceea, pe cînd traversam parcul, am simţit un puternic miros de iasomie aidoma celui cie acasă, care pentru mine va fi întotdeauna „de-acasă de mine" cu pronumele pronunţat dialectal şi care totdeauna însemna: depărtare, mamă, duioşie, niciodată. în Mirador mi s părut că zăresc faţa unei bătrîne, un fel de fantomă, care privea din umbră şi care s-a retras în tăcere. Corpul princip | al clădirii e legat de cel în care se află Miradorul printr-o g lerie acoperită, în aşa fel încît închipuie un fel de penins
404

r rpul acesta mai mic era compus la parter din două camere ° odinioară fuseseră ocupate, fără îndoială, de o parte din C rvitori (care, cum am văzut mai pe urmă, în timpul probei f care rri'a supus Fernando, era un depozit de vechituri comuvînd cu etajul printr-o scară de lemn) şi dintr-o scară metal'că în spirală care urca prin partea exterioară pînă la terasa dădea în Mirador. Terasa acoperea cele două camere mari de care am vorbit şi era înconjurată, la fel ca multe alte construcţii din vremea aceea, de o balustradă încă de pe atunci pe jumătate dărîmată. Fără să scoată o vorbă, Fernando a luat-o pe coridorul acela şi a intrat într-una din cele două camere. A aprins lumina şi mi-am dat seama că trebuia să fie camera lui: era mobilată cu un pat, o străveche masă de sufragerie care-i servea de birou, o comodă şi alte cîteva mobile desperecheate, după cîte se pare inutile, păstrate probabil acolo deoarece nu aveau unde le pune, întrucît casa suferise o serie de transformări. Abia intrasem, cînd pe uşa care comunica cu a doua cameră apăru un puşti care mi-a produs instinctiv repulsie. Fără să salute sau să dea vreo explicaţie, 1-a întrebat: „L-ai adus?", iar Fernando i-a răspuns sec: „nu". L-am privit uimit: avea vreo paisprezece ani, un cap enorm, alungit ca o minge de rugby, o piele ca de fildeş, părul lins şi cu firul subţire, maxilarul proeminent, un nas ascuţit şi nişte ochi strălucitori care mi-au stîrnit o repulsie instinctivă: repulsia pe care am simţi-o, poate, faţă de o fiinţă de pe o altă planetă, aproape identică cu noi, dar avînd totuşi diferenţa de care ne temem în mod nelămurit. Fernando n a zis nimic, în timp ce celălalt, privindu-1 cu ochii lui strălucitori, ducea la gură un flaut sau un clarinet, ^cepînd apoi să însăileze un fel de frază muzicală. Fernan; mtr-un colţ, răscolea un vraf prăfuit de Tit-bits părînd că Voxa să găsească ceva anume, ignorîndu-mă, ca şi cum aş fi °st unul de-al casei. Pînă la urmă puse deoparte un număr r e avea pe copertă un erou din Dreptatea înaripată. Cînd l-am zut că voia să iasă şi că aproape uitase de mine, m-am sim-- oarte prost: nu puteam ieşi cu el, ca doi prieteni, pentru nu mă invitase să intru şi nici acuma nu mă invita să-1 art° ^ar n'c*nu Put:eam sa rămîn în camera aceea şi cu ma i puţin cu băiatul acela straniu care cînta din clarinet.
405 ».

Pentru o clipă m-am simţit fiinţa cea mai nefericită şi ma dicolă de pe pămînt. Pe de altă parte, acum îmi dau seam'" că Fernando proceda aşa în mod deliberat, pur şi simp]u A-^ perversitate. De aceea, cînd şi-a făcut apariţia o fetiţă roşcovană care mi-zîmbit, m-am simţit extrem de uşurat. Fără

să mă salute, zîm bind ironic, Fernando a plecat cu revista lui şi eu am rama cu Georgina: se schimbase destul de mult; nu mai era fetita slăbuţă pe care o cunoscusem la Căpitan Olmos cînd murise Ana Măria. Avea acum vreo paisprezece sau cincisprezece ani şi se apropia de împlinirea ei fizică, aşa cum schiţa făcută la repezeală de un pictor se apropie de opera sa finală. Poate că din pricină că începuseră să i se ghicească sînii sub tricou am roşit şi am plecat capul. — Nu 1-a adus — spuse Bebe cu clarinetul în mînă. — Nu-i nimic, o să-1 aducă altădată — spuse ea pe tonul unei mame care vrea să-şi păcălească copilul. — Cînd? — insistă Bebe. — Curînd. — Bine, dar cînd? — Ţi-am spus că în curînd, o să vezi. Acum stai aici şi cîntă la clarinet. Bine? îl luă uşurel de braţ şi-1 duse în cealaltă cameră în timp ce îmi spunea mie: „Hai, Bruno". Am plecat după ei şi am intrat: era probabil camera în care dormeau cei doi fraţi şi era cu totul altfel decît camera lui Fernando, cu toate că mobilele erau tot atît de vechi şi de dărăpănate ca şi celelalte; se simţea însă ceva, o tonalitate delicată şi feminină. îl duse pînă la un scaun, îl făcu să se aşeze şi-i spuse: — Acum stai aici şi cîntă. Bine? Apoi, ca o doamnă care îşi întreţine musafirii după ce a da cîteva porunci prin casă, îmi arătă lucrurile ei: un ghergrte la care broda o batistă pentru tatăl ei, o păpuşă mare şi neagra pe care o chema Elvira şi pe care, noaptea, o culca alătun ea, o colecţie de poze ale unor actori şi actriţe de film prinS cu pioneze în perete: Valentino îmbrăcat în şeic, Foia NeS ' Gloria Swanson în Cele zece porunci, William Duncan, 1 e White. Am discutat despre meritele şi defectele fiecăruia tre ei şi filmele în care jucau, în timp ce Bebe repeta acee ,
406

x la clarinet. Ei îi plăcea cel mai mult Rudolf Valentino; înclinam spre Eddie Polo, deşi eram de acord că Valentino 6 un foarte mare actor. Cît despre filme, eu eram entuziasat de Urma polipului, dar Georgina zicea, şi eu îi dădeam ,reptate, ca era prea de groază pentru ea şi că, în momentele rele mai încordate, se uita în alte parte. Bebe se opri din cîntat şi ne privi cu ochii lui fierbinţi. __Cîntă, Bebe — îl îndemnă ea mecanic, în timp ce se apucase să lucreze la gherghef. Dar Bebe continua să mă privească în tăcere. — Bine, atunci arată-i lui Bruno colecţia ta de figurine. Bebe se lumină la faţă şi, lăsînd la o parte clarinetul, entuziasmat, scoase de sub pat o cutie de pantofi. — Arată-i, Bebe — repetă ea serioasă, uitîndu-se mai departe la ghergheful ei, cu felul acela mecanic de a vorbi al mamelor care spun ceva copiilor în vreme ce sînt absorbite de treburile importante ale gospodăriei. Bebe se aşeză lîngă mine şi îmi arătă comoara lui. Aşa a fost prima mea întîlnire cu Georgina, acasă la ea: pe urmă, în timpul celor două sau trei întîlniri pe care le-am mai avut, am fost foarte mirat văzînd cum, în prezenţa lui Fer-nando, devenea o fiinţă lipsită de apărare. Ceea ce e ciudat e că niciodată n-am trecut de acele două camere aproape periferice ale casei (în afară de experienţa îngrozitoare pe care am trăit-o în Mirador şi de care o să vă vorbesc îndată) şi de contactul cu cei trei copii, acele trei fiinţe atît de diferite şi de stranii: o fată fermecătoare, plină de delicateţe şi feminitate, dar subjugată de o fiinţă infernală, un înapoiat mintal sau ceva m genul ăsta, şi un demon. Despre ceilalţi din casă ştiam doar 'ucruri nesigure şi sporadice, dar, în timpul puţinelor vizite Pe care le-am făcut n-am văzut nimic din cele ce se petreceau dincolo de pereţii clădirii principale, şi timiditatea mea din Vremea aceea m-a împiedicat s-o întreb pe Georgina (singura Pe care aş fi putut s-o întreb) cum o mai duceau părinţii ei, a mşa Măria Teresa şi bunicul Pancho. După cîte se părea, 1 trei copii trăiau independenţi în cele două camere din fund, ut> stăpînirea lui Fernando. a că aş fi fost mai mare, m-ar fi surprins independenţa Care o aveau fată de restul familiei. Dar dacă as fi avut ceva
407

mai multă experienţă de viaţă, nu m-aş mai fi mirat QH ani mai tîrziu, cam prin 1930, i-am cunoscut pe

ceilalţi d^ casă, şi acum înţeleg că din partea unor asemenea fiinţe ori lucru petrecut în casa din strada Rîo Cuarto nu mai nut să te surprindă. Cred că v-am mai spus că toţi cei din farm]' Olmos (desigur, cu excepţia lui Fernando şi a fiicei lui, pen tru motivele pe care le-au expus mai sus) sufereau de un fei de rupere de realitate, păreau că nu-i interesează realitate brutală a lumii care-i înconjura: din ce în ce mai săraci, fără să facă nimic ca lumea să cîştige bani sau cel puţin ca să menţină ce le mai rămăsese din averea de altădată, lipsiţi de simţul proporţiilor şi de simţ politic, trăind într-un loc despre care rudele lor mai îndepărtate vorbeau cu răutate şi ironie; din ce în ce mai departe de clasa lor, îţi dădeau impresia că reprezintă sfîrşitul nebunesc al unui oraş cosmopolit şi mercanti-lizat, dur şi nemilos. Şi îşi păstrau, evident fără să-şi dea seama, străvechile virtuţi creole, pe care celelalte familii le aruncaseră ca pe un balast, ca să nu se ducă de rîpă: erau ospitalieri, generoşi, patriarhali fără afectare şi aristocraţi plini de modestie. Şi nu e exclus ca resentimentele rudelor lor mai îndepărtate şi mai bogate să-şi fi avut izvorul în faptul că nu ştiuseră să păstreze aceste virtuţi şi intraseră în procesul de mercantil izare şi de înrobire faţă de lucrurile materiale prin care ţara începuse să treacă pe la sfîrşitul secolului trecut. Şi aşa cum unii vinovaţi sînt cuprinşi uneori de ură faţă de fiinţe nevinovate, tot aşa şi bieţii Olmos, izolaţi în mod nevinovat şi aproape comic în străvechiul conac din Barracas, erau ţinta resentimentelor rudelor: pentru că locuiau într-un cartier devenit acum plebeu, în loc să emigreze în Cartierul de Nord sau in San Isidro; pentru că beau în continuare mate în loc de ceai, pentru că erau săraci şi nu aveau unde să se întindă să moară; şi pentru că aveau relaţii cu oameni de condiţie modesta şi lipsiţi de tradiţie. Dacă adăugăm că cei din familia Olmos nu făceau nimic din toate astea în mod deliberat şi că toa aceste virtuţi, care li se păreau celorlalţi defecte ce meritai1 să stîrnească indignarea, erau practicate de ei cu o nevino vată simplitate, e uşor de înţeles că familia aceasta a fost pe tru mine, ca şi pentru alţii, un simbol emoţionant şi nie
408

iv a ceva care dispărea de pe meleagurile noastre pentru C° u se mai întoarce niciodată. a în seara aceea, cînd am ieşit din casă şi eram pe punctul închide poarta grilajul ui, m-am uitat, nu ştiu nici eu de spre Mirador. Fereastra era luminată slab şi mi s-a părut -întrezăresc figura unei femei stînd la pîndă. Am ezitat mult înainte de a reveni în casa lor: prezenţa lui c nando mă făcea să şovăi, în schimb a Georginei mă făcea sj visez şi doream s-o văd din nou. Luptam între cele două impulsuri contrarii şi nu mă hotărâm să mă duc. Dar pînă la urmă a fost mai puternică dorinţa de a o revedea pe Geor-dna. Mă gîndisem la multe în acest timp şi mă întorceam cu dorinţa de a verifica unele lucruri şi, dacă se putea, să-i cunosc părinţii- „S-ar putea", îmi spuneam eu, ca să-mi mai fac curaj, „ca Fernando să nu fie acasă". Presupuneam că o fi avînd prieteni sau cunoscuţi, deoarece îmi aminteam că alesese un număr din Tit-bits şi că plecase, de unde deduceam că nu putea face altceva decît să se întîlnească la alţi băieţi; şi deşi îl cunoşteam acum destul de bine pe Fernando pentru a intui, chiar şi de la vîrsta aceea, că el nu putea avea prieteni, nu era totuşi exclus să întreţină un anumit gen de relaţii cu alţi băieţi: mai tîrziu urma să vadă că aveam dreptate şi, deşi cu reticenţe, Georgina mi-a mărturisit că vărul ei conducea o bandă de golani inspirată după unele filme sau seriale ca Misterele din New York şi Moneda ruptă, bandă care îşi avea jurămintele ei secrete, era înarmată cu boxuri şi avea nişte scopuri cam necurate. Cînd mă gîndesc la asta acum, în perspectivă, constat că banda aceea era un fel de repetiţie generală pentru cea pe care urma s-o întemeieze mai tîrziu, prin 1930, o bandă de ucigaşi. Mam postat la colţul dintre Rîo Cuarto şi Isabel la Cato-Ica mcă de pe la amiază. Mă gîndeam: dupăamiază poate sa iasă sau nu; dacă pleacă de acasă, am să intru chiar dacă e «rziu. "ă daţi seama cît de mult doream s-o revăd pe Georgina, a ca am aşteptat la colţ de la unu pînă la şapte. Pe la şapte "arn văzut pe Fernando pierind de acasă şi am alergat pe Sa bel la Catolica aproape pînă la celălalt colţ, la o distanţă ■ estul de mare ca să mă pot piti în caz că ar fi luat-o pe ace91 stradă, sau ca să mă pot întoarce, în caz că el mergea mai
409

departe de Rio Cuarto. Aşa se şi întîmplă: trecu mai depart-Atunci am luat-o la fugă spre casă. Sînt sigur că Georgina s-a bucurat cînd m-a văzut. De alt fel, insistase să mai vin. Am întrebat-o despre familia ei. Mi-a vorbit despre mam şi despre tatăl ei. De asemenea despre mătuşa Măria Teresa care trăia prorocind mereu catastrofe şi nenorociri. Şi despre bunicul Pancho.

— Fără să coboare niciodată? — Fără. pe vremuri puneau nume din astea. — Da. — Acolo stă Escolâstica — mi-a răspuns ea fără chef. — Dar cineva locuieşte acolo — am insistat eu. __Atunci ce fel de rudă e cu voi? __£ o mătuşă de-a doua a bunicului. In clipa aceea am văzut cu teamă şi descurajare că se întorcea Fernando. — Nu. Roşi şi plecă capul în jos.Fernando a urcat. bunicul nu stă acolo — răspunse ea evaziv. al Comandantului Acevedo. — Din 1853. — Ceva? Ceva despre ce? Cînd? — Despre o nebună. Niciodată. Acolo. — Pe fereastră? Cine? — Cei din Mazorca. __ Şi de cînd locuieşte acolo? Georgina mă privi: ştia că n-o să-mi vină să cred. — N-ai vorbit niciodată cu ea? — am întrebat eu uimit— Nu. — De ce? Dădu iarăşi din umeri. •— Dar nu coboară niciodată. robabil că data trecută eram prea nervos ca . Străbunică? — Nu. Ea e? — Nu ştiu dacă e nebună. — Mi se pare că l-am auzit pe Fernando spunînd ceva. Nu-mi luam ochii de la ea. — Şi de ce? — Nu ţi-am spus că nu coboară niciodată? — Dar tu nu urci niciodată acolo? — Nu. — De ce? Dădu din umeri. Nu ştiu dacă e nebună. în Mirador. — Ţi-a spus el asta? Ţi-a spus că Escolâstica e nebună. privindu-mă cu ochii lui pătrunzători. — Nu. Optzeci şi patru de ani. Fiica Comandantului Acevedo. 410 ___ Cîţi ani are? ^. — Şi de aia a înnebunit? — Nu ştiu. sus? — am întrebat eu minţind pentru că simţeam că „acolo sus" se ascundea un mister ' Georgina păru surprinsă. — Nici Fernando? 7. N-am urcat niciodată la ea. Atunci ea a luat capul şi a fugit. _. — Mi s-a părut că văd pe cineva rîndul trecut. niciodată. Am privit-o atent. a spus ceva despre o nebună. în Căpitan Olmos. — Escolâstica? — m-am mirat eu. — Nu. — Cu capul? Unde? — Acolo. ca şi cum ar fi încercat să vadă care Smt motivele noii mele vizite. Şi de atunci n-a mai coborît niciodată. Georgina parcă era alta. — A capului? Care cap? — Capul tatălui ei. Desigur că ieşise doar pentru o treabă cu care isprăvise foarte repede. — Acolo sus? — Da. uin clipa în care intrase vărul ei. — Cred că din cauza capului. Aha.— Cel care trăieşte acolo. __ E bunica ta? --Nu. Mi s-a părut că-i vine greu să vorbească. în Mirador. I l-au aruncat pe fereastră. Eu n-am vorbit niciodată cu ea. te-ai întors — se mulţumi el să spună.

M-am rugat lui Dumnezeu să nu fie Fernando. ca şi cum ar fi vrut să mă fac de risui celorlalţi. Fernando ne-a explicat jocul: ei trei urmau să se ascundă în diferite locuri din cele două camere. ce-o mai fi plănuit de data asta? Părea mai degrabă o glumă proastă. apoi am simţit cu genunchii patul lui Fernando. el ne propuse să născocim vreun joc. — Adu-1 şi pe el. o să-ţi dau un premiu. pe pipa1^ ' începui să-i caut. pentru că. Dar' mă întrebam. Devenea foarte timidă. era foarte plic. apoi din nou peste peretele scorojit. ca şi Cum ar fi putut să mă vadă. am ajuns la unul din pereţi: umed. Am stat fără să scoatem o vorbă. acesta se instalase în pat şi ne prive de acolo. spre locul de unde mi se părea că vine ecoul stins al unei respiraţii. Pînă cînd mîna mea dreaptă întîlni trupul cuiva. pipăind mereu în dreapta şi în stînga. Inima îmi bătea fără motiv. — Unde e Bebe? — întrebă el. aşezat nevrno 412 natul lui. nu mai spunea nimic. m-am deplasat spre dreapta. se uita cu coada ochiului la Fe nando. Fernando stinse luminile. — Fernando — am spus eu încet. înroşindu-mă. uitîndu-se mereu la noi şi rozîndu-şi unghiile. rozîndu-şi unghiile cu înverşunare. respiraţia unuia dintre cei doi care mai rămăseseră. zise el cu un rîs sec. — E cu mama. pentru că. dar nu era nimeni. m-am îndreptat spre locul de unde părea că vine zgomotul acela slab. — O să-ţi explic mai pe urmă. dar mi se părea oribil să dau peste el aşa. deşi eu ştiam că jocurile lui ascund de obicei ceva de groază. numai pi-păindu-le faţa. dar un furt " ^s . Dar în momen^ acela mi s-a părut că era un fel de a mă autoriza să cerz mai departe pentru că. Pe Bebe l-am găsit repede. Mi-am retras-o. Dar privirea lui nu trăda plictiseală ci ceva încă nelămurit pentru mine. în întuneric încet. deodată. dacă ar fi fost să ne luăm după Sălil pe care le fixase Fernando. un sfat. Georgina se duse să-i îndeplinească ordinul. Era ca şi cum aş fi comis un furt. M-am ciocnit de un scaun. în asemenea cazuri. Georgina îl privi cu teamă. îmi era teamă că-şi bate joc de mine. foarte încet. Am dat mai întîi cu mîinile de un dulap. Cu grijă. prăfuit. — Dar de ce? — am întrebat eu uimit. Dar Georgina nu mai era cea dinarn faţa lividă şi ochii mari pe care îi făcea dovedeau că era oa cum fascinată sau îngrozită. căutînd parcă pe chipul e vreun indiciu. buzele strînse şi tremurătoare. după cum spunea. în sfîrşit. deodată. nedespărţit de clarinetul lui. din magazia de lemne sau din grădină (era deja întuneric). desigur din pricină că mă apropiasem eu. ar fi trebuit să spună că înşelat. ca odinioară la Capi-tân Olmos. Eu trebuia să-i găsesc şi să-i recunosc fără să vorbesc nici să întreb nimic. Dar nu mi-a răspuns. pînă cînd mi s-a părut că aud. Cu braţele întinse înainte. ca şi cum ar fi fost pe punctul de a descoperi un secret teribil. ca şi cum aş fi atins un fier încins. spunea totdeauna că refuz numai din laşitate. tisit. dar nervos. Urmărind apoi marginea patului. Ţinîndu-mă de perete. Situaţia devenise foarte neplăcută pînă cînd. în mijlocul tăcerii care făcuse. Acum eram sigur: respiraţia se auzea mai limpede. Fernando se aşeză pe pat şi părea să-şi frămînte mintea.să-mi dau sea-a ce influenţă avea prezenţa lui Fernando asupra felului ei 411 de a fi. deoarece rm-am dat îndată seama că era Georgina. ~~~ Fernando — am minţit eu din nou. dar îşi aplecă pe urmă capul ca şi cum ar fi aşteptat verdictul lui. izbindu-mă "nd de un lucru. M-am aplecat şi am pipăit să văd dacă era cineva în pat. cînd de altul. se ascunseră. înaintam aproape pe nesimţite. sau una şi alta. era ca un gîfîit uşor. şi eu. cu urechea ciulită. I-am simţit obrajii. mise* rile îi erau stîngace şi cînd trebuia să răspundă ceva la o î trebare pe care i-o puneam. am străbătut camera lui Fer-ando. apoi gura. pînă s-a întors împreună cu Bebe. Pe de altă parte. Dar Fernando stabilise că trebuia să-i găsesc şi S4 recunosc cel puţin pe doi dintre eL S în camera aceea nu mai era nimeni. cu tapetul dezlipit. pentru că. Temător dar plin de dorinţe. am dat mai întîi peste noptieră. M-am uitat la Georgina. minţind parcă ruşinat. îmi mai rămînea de "utat în cealaltă şi în magazia de lemne. Dar îmi era frică să refuz. Dacă reuşeşti. tot înspre dreapta. Nu mi-a răspuns şi mă întreb şi acum de ce. am ridicat mîna la înălţimea feţei ei. nu ştiu de ce.

care m-a scrutat cu privirea lui sumbră. pe bu şi pe ochii ei. O clipă — am mai zis. abia auzit Iar ea. Am înţeles că era timpul să plec şi că Georgina nu va mai apărea. asemenea lucruri nu se petreceau niciodată cu adevărat. nu l-am mai găsit decît pe Bebe. — Ai cîştigat — spuse el cu o voce categorică şi seacă. am zis eu ieşind. Vreau capul! Eu. Bruno. Fernando mi-a spus: '^ici sus. ai să cauţi o cutie de pălării şi o s-o aduci aici. în care aprinseseră lumina. cu clarinetul în mînă şi cu gura căscată. ca şi cum focul pervers ce-1 mistuia ar fi ars acum în întuneric. exclamă cu voce înceată: — Ajunge. Cînd am intrat în camera cealaltă. — E-n regulă. Cu o voce mormîntală. ai să mergi pînă la comoda din partea opusă celei unde se află patul. La un moment dat mai că n-am strigat „Georgina!". dar capul nu! Fernando făcu un gest de dispreţ. de ce-aş fi făcut asta? Cine mă poate obliga? — Şi de ce trebuie să fac asta? Cine mă poate sili? — Cum de ce? De ce urcă oamenii pe Aconcagua? Faptul de a urca pe Aconcagua nu are nici o utilitate practică. eJ şi Georgina. că înţelesesem că o să se folosească de Georgina. deşi nu înţelegeam ce urmărea. r cg doarme. — Ce importanţă poate avea un alt lucru. Mă aşteptau. ca şi cum i-ar fi placU 414 m? A doua zi. greoi şi stîngaci. :. Fernando! Orice altceva. parcă m-aş fi aflat într-o mare primejdie. Ori oi fi vreun laş? Am înţeles că nu puteam da înapoi. ca o m" ? gîiere ruşinată (nu mai ştiu dacă v-am spus că în aceşti d " ani Georgina făcuse un salt şi că. Georgina îl imploră: __Capul! Nu. adolescenta de acum înc * puse să semene cu Ana Măria). mîna mi-a întîrziat pe obrajii. Oare <-e Georgina nu spusese nimic atunci cînd întrebasem dac e Fernando? De ce rămăsese tăcută. după ce mîncăm — a Pre" cizat Fernando. fără ca ea să facă ceva pentru a se îndepărta într-un fel care poate că m-a determinat să sper ca un smintit vreme de atîţia ani. gata să leşin. tremurînd. să-1 interpretez. Picioarele îmi tremurau. Am ieşit şi eu după ea. — Georgina — am rostit într-un sfîrşit. accentuată şi mai mult de paloamarmoreană a feţei. să ţipe. Aproape imediat sosi Fernando. ceea ce mă miră şi acum. mi-am adus aminte de cele spuse de Georgina. stă bătrîna Escolâstica. Bebe. lasă-mă-n pace! Şi fugi spre uşă. Toată noaptea m-am gîndit la cele petrecute şi la ceef c putea să mi se întîmple în ziua următoare. răguşit. Georgina dispăruse. Şi. Respiraţia îi deveni foarte as' tată ca şi cum ar fi făcut un efort uriaş. pînă în ziua de astăzi. Dar m-am stăpînit şi am întîrziat mai departe cu mîna pe faţa ei. Dă-mi lanterna şi spune-mi pe unde se urcă în Mirador. Fernando îmi dădu lanterna şi se pregăti să-mi arate pe unde să urc. Am văzut în ochii Georei o aşteptare îngrozită. — Mîine. cu Oe to pe care o apucase. Ce fac atunci? a . Dar dacă bătrîna se scoală? Poate să se trezească. de nebun. Ca premiu. uitîndu-se în pămînt. Ai să intri la ea cu lanterna. pentru ca apoi să ies în fug*' disperat. simţind că se petrecuse ceva extrem de tulbure şi de nelămurit. mă privea cu ochii lui strălucitori. în Mirador. deşi nu înţelegeam ce urmăre. ai să des-hizi al doilea sertar de sus. ca un fel de semn de recunoaştere. la ora unsprezece fix. eram în camera lui arvdo. gata-gata să izbucnească în lacrimi. Mă înspăinun ideea că Fernando ar putea să meargă mai departe pe druniu pe care o apucase. noaptea la unsprezece. La ora asta . Era cu neputinţă să fie aşa.cu acordul victimei. mîine o să ai dreptul să treci o probă mai importantă. un lucru pe care nu ştiam cum. la urma urmei. — Foarte bine. Ca un şef care dă dispoziţii unei paf ie cu o precizie rece. 413 încet.

cu o teamă dureroasă. devenisem unica victimă a acelui cult tenebros. cu Georgina. încît transpiram din plin şi mă temeam că o să vomez. £ 416 r că Fernando plecase. numai pi&e şi os. . Dar cum puteam pătrunde într-o cameră necunoscută. Şi-a mişcat buzele uscate spu-nînd ceva care mi s-a părut că se referea la Mazorca. a cărui semnifi-atie nu reuşeam s-o pătrund şi de la care te puteai aştepta la lucruri îngrozitoare. făcînd vreo ironie plină de venin Segătură cu vitejia mea. Noi doi te aşteptăm în cam mea. încercam şi eu un fel de senzualitate nelămurită supunîndu-mă sacrificiului la care Geor-gina participa ca o hierofantă îngrozită. mai bine-zis ca un mare preot cu unicul lui credincios. ernando m-a dus pînă la depozitul cu pricina. singuratici. Dar am urcat. Aproape că am leşinat. Cînd m-am trezit. Aju^ în camera lui Fernando. în timp ce urcam mi se fă' cea din ce în ce mai frică şi urcam atît de încet. Cînd mi se părea că Fernando îşi bătea joc de mine.Bătrîna aproape că nu mai vede şi nu aude deloc şi aproa-Pe că nu se mai poate mişca. dar nu reuşesc. dar n-aş putea spune că numai 1111 fel de teamă sacră o lega de Fernando: uneori mi se părea Georgina simţea pentru el un fel de milă. mi-am dat seama că puteam îngrozitor. căutînd patul. un lucru pe care nu-1 puteam înţelege bine. pe piramidele sacre. dar puternic. Eram singur. deoarece. încercînd să nu fac nici cel mai mic zgomot. Şi. aproape un schelet viu. am aprins lanterna şi am plimbat lumina în jurul camerei. O clipă am ezitat să luminez cu lanterna patul în care dormea baba. pînă cînd am înţeles. încît îmi er ruşine de mine. Am mai spus că sub Mirador se afla un depozit de vechi-r' de unde puteai urca pe o străveche scară de lemn. de cînd sosisem eu. ci stătea în picioare. Baba nu dormea. care mai palpita încă. care nici Car nu era luminat. în cameră domnea un întuneric de-ţi puteai băga degetele în ochi. lucru ce mi se părea şi mai ciudat. care mă atrăgea şi mă înspăimînta în acelaşi timp. că biata Georgina executa orbeşte. Di -ce am mai stat cîteva clipe şi m-am întrebat ce nebunie făcea şi ce altceva dacă nu propriul meu orgoliu mă făcea să n am pus piciorul pe prima treaptă. cel mai bine era să merg înainte. J. P au ca doi slujitori ai unui cult necunoscut. Uşa se deschise cu un scîrţîit care mi se păru îngrozitor. Am apăsat pe clanţă încet. Am mai participat la multe alte ritualuri stranii şi perverse pînă în clipa cînd am fugit. ordinele lui Fernando. dar n-aŞ putea fi sigur. Mă muncesc şi acum. de emoţii sumbre şi de voluptăţi asemeni celora pe care trebuie să le fi încercat preoţii azteci în clipa cînd sus. după treizeci de ani. Dar acum nu mai puteam da înapoi şi. în timp ce de la mine voia ceva. A trebuit să treacă o me pînă să-mi aduc aminte ce se întîmplase şi atunci m-a pleşit o ruşine îngrozitoare. scoteau din pieptul celor sacrificaţi inima caldă. într-adevăr.Cel mai rău lucru care se poate întîmpla este să te întorci ra cap. lîngă patul ei şi mă privea cu ochii deschişi şi speriaţi-Era o bătrînică aproape mumificată. ^e01-gina nu spunea nimic: se mulţumea să plîngă în tăcere. în care era închisă o nebună. am fugit spre uşă şi am coborît în goană scările. cînd mi se părea că pregăteşte vreo cursă sinistră Cei doi trăiau izolaţi de restul casei. ceva care cred că era legat de sentimente tulburi. Pentru că cele petrecute pînă atunci nu erau decît începutul. o să dai de o uşă care nu are che' deschizi şi intri în Mirador. fără să verific cel puţin dacă dormea sau stătea şi se uita la mine? Cu un amestec de scîrbă şi de teamă. oricum. totuşi. Nu-ţi face nici o grijă în privinţa s 3. şi.. ca un rege cu un singur supus. cît mai repede. Plecă şi eu am rămas cu lanterna în mînă în depozitul a întunecos. deci. la capătul scării era un mic palier şi o usă ce dădea spre camera bătrînei nebune. ascultîndu-mi bătăile îngrijorate ale inimii. şi ca şi cum. de îndată ce i-am văzut chipul în in tuneric. ca să văd dacă doarme.Era trează — am bolborosit. Cei doi veri începură să fie pentru mine un mister de ne"truns. Fernando îi dispreţuia pe ceilalţi sau îi ignora orgolios. şi mi-a spus: 415 — Cînd ajungi sus. Fernando o domina. totul era mai puţin oribil dacă nebuna nu se trezea. Georgina îmi ţinea capul în mîinilc din ochi i se scurgeau lacrimi mari. fiindu-mi frică să n-o trezesc tocmai cu lumina. Erau ca două lumi °puse şi totuşi legate strîns printr-un nod de neînţeles. pentru că. îmi era atît de frică. dar cred că eşti destul de viteaz ca să-1 aduci. ca hipnotizată. să pricep ce fel de relaţii existau între ei. Pe deasupra. Milă pentru un . mărunţică. am leşinat. Ştiam că era aproape invalidă.

„O să-i treacă". dobîndesc un înţeles profund şi esea tragic cuvinte atît de banale ca „Alioşa Karamazov a al treilea fiu al unui proprietar rural din districtul nostru". Poate că de ai îi venea şi înclinaţia pentru alchimie şi magie. se fac înţelese altfel: *■ca Şi cum aş fi citit un roman voluminos şi. dar ştiu că sînt şi în altă parte. şi să nu mai vii niciodată. dar am sfîrşit prin a înţelege că nu mai puteam şi nici nu mai trebuia să fac nimic în acel colţişor de lume. ştiu că sînt aici lîngă tine. Georgina ave un asemenea suflet. Cele fizice şi mintale erau evidente. De ce? Care era adevărul înspăimîntător pe care voia să mi-1 ascundă? Nu mi-a spus niciodată. spunea atunci Georgina. Dar şi mai m° bid era în tot ce avea. a fost voit să se aşeze pe marginea trotuarului. la prima vedere mmore şi nevoind să spună mai mult. < eram încă la Căpitan Olmos. Mă caută ca să-mi scoată ochii şi să mă omoare". Acum. terorizată şi prăbuşită. Dar mi-a spus Georgina şi Georgina nu minte niciodată şi cred că. Fernando ar fi fost în stare să mă omoare. Fernando era lipsit-H acea indiferenţă rece care se spune că-i caracterizează pe 6 minalii înnăscuţi. dacă e totul (oricît ar putea să pară de banal) s nimic (oricît ar putea să fie de dureros). stăpînită de Fernando. Dar trebu' să mărturisesc că eu nu am un suflet destul de mare ca să n compătimi pe cineva ca Fernando. Am insistat ca un caraghios. direct sau indirect. Fapte . i se ghemuia în poală. spunea. 13ineînţeles că eu nu l-am văzut niciodată într-o postură atît de umilitoare. ^ Poţi şti niciodată. Avea halucinaţii. foarte departe. admit că. în clipa cînd estinele sînt fixate pentru totdeauna. care îl urmărea cu îngrijorare. a trebuit să mă apuce de braţ şi atunci am simţit că a mura ca zguduit de friguri. am bănuit ce se întîmplase şi bănuiala mea s-a adeverit. Alteori (îmi povestea Georgina) îi spunea: „Te văd. M-am grăbit s-o mîngîi. Cînd am intrat în camera Georginei. dar ea se încăpăţîna să repete mereu: Vreau să pleci. Fernando nu simula în prezenţa ei. Dar îmi aduc aminte şi cum a Păra ca o mamă energică atunci cînd ziceam ceva despre • vNu-ţi închipui cit de mult suferă". Eu n-am văzut la el decît lucruri neplăcute. deşi era un maestru al prefăcătoriei. Fernando aproape că l «nat. în schimb. fiinţa cea mai neajutorată şi mai nenorocită din lume şi. s-o întreb ce se întîmplase. ca şi cum n-ar mai fi văzut sau auzit nimic din cele ce-1 înconjurau. pînă în clipa din urmă. şi cred că dacă l-aş fi văzut. cînd 417 îi pot judeca la rece personalitatea şi multe dintre acte! care le-a făcut. cînd am mai îmbătrînit şi am dobîndit mai multă experienţă. cealaltă. spunea el pe un ron muşcător. care îmi cerea să plec şi să nu mă mai întorc niciodată. ca un copilaş. Mergeam spre casa lui şiera pe strada Mitre cînd l-am zărit venind spre noi pe orbul c 418 pe toboşarul în fanfara satului. iar pe urmă a fost rnrins de un acces de furie împotriva mea. Se considera mai presus de societate şi de legi. închis într-o cameră întunecoasă. Ea fugea de multe ori de actele lui 'avoleşti şi am văzut-o chiar plîngînd singură în vreun col• Şor ascuns al casei din Barracas. întotdeauna e uşor să profeţeşti trecutul. am găsit-o plîngînd în pat. am mai spus că îţi făcea mai degrabă i presia că în el se dă o luptă haotică şi disperată.^°nstru ca Fernando? Da. Acum. aşa cum face moarta în viaţa de toate zilele. „Legea e făcută pentru prăpădiţi". tfuci întîmplări petrecute pe vremea aceea. Trecea de la exaltarea cea mai violentă la pasivitatea şi melancolia cea mai absolută: atunci devenea. deşi mai tîrziu. Acum vedeam o Georgină distrusă şi lipsită de apărare. într-o zi din iarna anului 1925 s-a încheiat şi perioada aceea halucinantă din viaţa mea. vreo legătură cu or Prima dată cînd l-am văzut chiar eu într-o asemenea situa. Bruno. care părea că ascunde un secret funest. după cum spunea Georgina. îmi spunea. dulce şi feminină. Multe şi de toate felurile: fizice. devenea absent. ca mama ei. L-am văzut cum. Dar nenorocirea cea mai mare nu era nici teroarea la care era supusă Georgină şi nici distrugerea unui suflet delicat şi tandru de către spiritul satanic al lui Fernando: nenorocirea cea mai mare era că ea îl iubea. Pentru nu-niele lui Dumnezeu. avea nişte vise îngrozitoare şi îşi pierdea cunoştinţa cînd nici nu te aşteptai. într-adevăr. Nu l-am mai văzut pe Fernando pînă prin 1930. dute!" Cunoscusem două Georgine: una. mintale şi chiar spirituale. insultîndu-mă un isteric. Nu reuşesc să pricep de ce îl pasionau banii/ dar cred că vedea în ei mai mult decît văd oamenii normali' Vedea în ei ceva magic şi diavolesc şi poate că de aceea îi pla cea să vorbească despre bani ca despre „aur". dacă ceea ce ţi ^tîlă într-o zi face parte din istorie sau e o simplă în419 tîmplare. faţa îi devenise albă şi rigidă unui mort. Ce suferinţe îndura? o să mă întrebaţi. pentru că-1 ţinusem de braţ să nu cadă. I-a trebuit multă vreme ca să-şi revină. cînd au trecut aproape treizeci de ani. chiar dacă nu leşina.

Capablanca şi Alehin. dată cu prăbuşirea templelor de pe Wall Street. a atunci ei şi fiii lor îşi îndreptau privirile spre alte utopii. cărţi care le vorbeau despre pămînt /libertate şi îi îndemnau la revoltă. transpirînd din greu. şi totul a început să tremure sub picioarele mele. cum făcea acum Carlos. pe Gorki şi pe Kropotkin. atît de îndepărtate şi cuvintele care îmi vin în minte sînt cuvinte ca şah. în acelaşi timp. mişcîndu-şi buzele cu o greutate extraordinară. cu încăpăţînare şi *"le. Pîine şi libertate!. cu pumnii strînşi la piePj ca un copil disperat care. speriaţi şi furioşi. nul dintre ei era acel Carlos. din Anglia sau din Franţa. înţelesul ţării mele şi înţelesul rasei umane în general: fiindcă atunci cînd ne judecăm propria viaţă. mari firme industriale. după ce nu-1 văzuse vreme de cîţiva ani. şi mulţi bărbaţi «i femei. e Şi aici a căzut Yrigoyen. şi un copil oarecare pe nume Robert Arlt. ca şi cum el ar fi făcut în mod inevitab"] parte din destinul meu şi ca şi cum toate eforturile mele d a mă îndepărta de el ar fi fost zadarnice. silabisind cărţile acelea. Apoi munca grea. Şi criza acelei arogante religii laice se extindea în 421 maree violente pînă în regiunile cele mai îndepărtate planetei. salariile de U verie. ' re pămînturi ale făgăduinţei despre care vorbeau nişte cărţi Ime de violenţă şi. Deşi s-ar putea spune la fel de bine că atunci cînd începem să judecăm întreaga omenire o facem pentru că scrutăm în realitate în adîncul propriei noastre conştiinţe. unde 420 ăsesti aruncaţi pe stradă. Şi noi generaţii de tineri săraci şi de studenţi neliniştiţi sau nonconfor-i l-au citit pe Marx şi pe Lenin. băiatul muncitorului aceluia fără nume lucra în depozitele frigorifice pentru cincizeci de centime pe zi. se întorcea tuberculos în camera neîncălzită şi. stînd claie peste grăma ^ prin pivniţe. America! Ţară de vis. milionarii se sinucideau Zecile. la Puerto Nuevo a început să răscoale o lume de foşti oameni. trimiteau poliţia şi armata împotriva mulţimii furioase. îl văd şi acum şi încă mă mai emoţionează cînd îl văd aplecat cu îndîrjire deasupra ediţiilor acelora ieftine.Azi îmi apare ca un simbol al zbuciumului din '30 cînd. şiruri lungi aşteptau la Ca 6 tinele pentru săraci. Şi mult sînge a curs pe străzile din Buenos Aires pe vremea aceea. al cărui nume adevărat nu l-am ştiut niciodată. de parcă el ar fi fost un simbol obscur al acelei perioade din viaţa mea şi totodată cauza cea mai temeinică a schimbărilor mele. cu truda.mărunte m. Şi pe cînd băiatul patronului studia în vreun liceu din Elveţia. în mod inevitabil supunem judecăţii întreaga omenire. celălalt descifra cu greu. Şi aşa se ajungea la mai mult sînge şi apoi la mai multe greve şi demonstraţii şi din nou la atentate cu bombe. conţopişti fără slujbă ascultau extaziaţi în Marzotto triste şi incredibile tangouri de Discepolo. Sca labrini scria un manual al locuitorului singuratic din Bueno . sensul critic al suferinţelor de tînăr muncitor. voi oropsiţi ai vieţii! Apocalipsul celor Puternici. vreun text din Malatesta sau Bakunin. se întreba Carlos cu o schimă ironică şi îndurerată. Nu aflasem încă? Există o lume a stăpînilor şi o lume a sclavilor. din satele mizere ale Italiei. Pînă în momentul cînd a izbucnit Marea Revoluţie! Vîrsta de aur era aproape. înţelesul vieţii mele. ca şi cum n-ar fi trecut treizeci e ani de atunci. în 1908 şi în 1910. adică de proces de conştiinţă. strigau muncitorii veniţi din toate colţurile lumii. Sculaţi. din x nei. Au fost ani dramatici şi plini de exaltare. de treizeci sau patruzeci de centime. Şi pe cînd băiatul patronului îl citea pe Keats sau pe Baudelaire. Fiindcă în acel an 1930 viaţa mea a intrat în unul din momentele ei de criză. Sandino şi Nicaragua. pe care parcă îl văd şi acuma. cau şi pînă la urmă dezgroapă un cufăr în care i s-a spus că se a cheia existenţei lui nefericite. Mă gîndesc de exemplu la Carlos. Nu exista nici o patrie. Erau 01 nişte copii ademeniţi cu poveşti cu zîne şi duşi în sclavie. Patria din toate colţurile lumii. umilinţa şi durerea. Moment legat tocmai de prezenţa lui Fernando. în timp ce stăpînii. Mă gîndesc la vre murile de atunci. ba chiar şi copii ai acestor nefericiţi au murit în 1905. îşi trăia agonia în spitale anonime şi sordide. pline de duioşie pentru pentru cei în mizerie. Straniu şi melancolic amestec! Dar ce cuvinte legate de amintirea tinereţii noastre nu sînt ciudate şi melancolice? Tot ceea ce pot sugera aceste cuvinte avea să culmineze cu o perioadă dură dar fascinantă în care viaţa ţării şi propria noastră existenţă treceau printr-o schimbare radicală. Centenarul Patriei! Patria cui?. dorul de ţară şi regretele. Al. Patria! Patria cui? Veniseră cu milioane ^ din văgăunile Spaniei. învăţa în stradă sensul existenţei umane. Jolson Cîntînd în ploaie.U adus din nou în calea lui Fernando. pînă la urmă. dar visînd: acolo îi aşteaptă libertatea. Se prăbuşeau bănci Purtătoare. ^a ?i cum ar fi fost în faţa mea. acolo vor mai fi vite de povară. religia Pro-j esului Nelimitat se apropia de sfîrşit. Sacco şi Vanzetti.

Cum. meschinăriile. mişcare ce ar . aproape mecanic. în mod ilegal. a "catul originar. Şi ca trimişi meteorici ai Pedepsei şi Speranţei. poate. în iarna aceea din 1938. Atunci cum putea ^ accepte pe comuniştii de felul lui Crămer? Cum putea sa 422 pte şi să-i înţeleagă pe oameni în general? întruparea. deci. Nu găseşti decît ceea ce do: e 423 cauţi şi nu cauţi decît ceea ce. tîlhari singuratici. N-am mai ştiut nimic despre el pînă în 1938. nu se putea ca simpla lui adeziune la mişcarea comunistă să-i schimbe mentalitatea. pentru numele lui Dumnezeu. am venit să mă înscriu la Facultatea de Drept. după cîte se pare. în domeniile aproape străine de condiţia umană. devenise troţkist? Paulina nu ştia: îl văzuse o singură dată: posac şi singuratic ca întotdeauna. spre cineva care făcea parte dintr-o familie ht de strîns legată de a noastră. întîmplării revenindu ' un rol foarte modest. Mă îndoiesc că la ora actuală i-aş mai judeca cu aceeaşi asprime pe militanţii de felul lui Crâmer. Pentru că nu ajunsesem încă la vîrsta la care înţelegi că. Mizeria şi necredinţa puneau arţăgoase stăpînire pe oraşul babilonic. de fapt. ale adolescenţei. Poate că-1 cunoaşteţi chiar şi dumneavoastră.există întîmplare. ipocrizia şi josniciile lui. pînă la urmă devine tragică. obişnuinţa e înşelătoare şi că mersul nostru mecanic nu ne duce totdeauna spre aceeaşi realitate: pentru că încă nu ştiam că realitatea e plină de surprize şi. iar pe un alb i îl lasă indiferent? Se pare. întors din vacanţa petrecută la Căpitan Olmos. în ultimele zile ale lui ianuarie 1930. II chema Max Steinberg. tîrfe de trei parale. bărbaţii şi femeile care izbutiseră să treacă Pirienii după înfrîngerea Spaniei. mentalitate care explică excluderea lui din mişcarea comunistă sub acuzaţia de terorism. Căci cîţi oameni ar avea dreptul s-o facă? Şi unde. cele ce ni s par ciudate. căci avea legături cu grupul anarhist din La Plata şi chiar acum mi se pare că l-am pomenit cu o ocazie oarecare. de îndată ce m-am instalat la pensiunea din strada Cagallo. pe Alonso. indivizi fără ocupaţie cerşetori. A fost una din verigile care m-a condus din nou spre Fernando. care a rămas aceeaşi. O să pară ciudat că oameni necunoscuţi şi. Cred că experienţa lui amară cu Fernando 1-a îndepărtat de anarhism şi 1-a îndreptat spre mişcarea comunistă. Aşa că întîlnirile din viaţă. m-am îndreptat spre cafeneaua La Academia. mi-a povesti cum a murit Carlos în acelaşi tanc cu Etchebehere. Alonso juca cu un tip pe care nu-1 mai văzusem şi care se-măna cu Emil Ludwig. Carlos. luptele lui pentru puterea personală. deşi pe urmă m-a îndepărtat de el aşa cum se îndepărtează un sfînt de un demon. întîlniţi din întîmplare. ca să urmăresc interminabilele partide de şah. sfinţeniei sau nebuniei? Ca un mesager. aşa cum pilitura de fier se orientează de la distanţă între polii unui magnet puternic. care nu reuşeam încă să accept aspra realitate. cu toate că. biata Paulina pe care am ascuns-o de mai multe ori în camera mea din Rue des Ecoles. saloane cu oglinzi şi trageri la ţintă. într-o asemenea situaţie ar ^bui să admitem una din axiomele de maniac ale lui Fernan. Era ceasul barului cu jocuri mecanice si al escrocilor. avînd in vedere felul de a fi a 1 oamenilor. Căci. stă nV în cel mai ascuns colţişor al inimii tale. cel de pe vremea aceea. Ca să văd ceea ce vedeam totdeauna acolo.Aires. cînd. bărbaţii şi tinerii aceia care se întruneau prin cocioabe pentru a pregăti Revoluţia Socială. cum face că întîlnirea cu o anumită persoană nu are aceleaşi efp i-6 asupra a doi oameni diferiţi? De ce pe unul întîlnirea cu revoluţie îl determină să devină revoluţionar. prin puterea obişnuinţei. ci destin. tînărul acela necunoscut avea să fie cel ce m-a adus din nou în drumul lui Fernando. nu sînt decît rezultatul acestor forţe care ne apropie trecînd peste mulţimea indiferentă. aveau să mă conducă spre cineva care se năs-°^se în satul meu. căderea. poate pentru că eram abia un adolescent. ca reîntîmirea mea cu Fernando. ai putea găsi oameni feriţi de această josnicie decît. Carlos era un spirit religios şi pur. într-un fel sau altul. cum putea admite fiinţa aceea atît A pură această impură condiţie umană? Dar e ciudat mai ales $ fiinţe care într-un fel nu sînt umane pot exercita o influenţă tît de mare asupra celor care sînt pur şi simplu umani. Barcelo pusese stăpînire pe Avellaneda cu bordelurile şi tripourile lui. altfel. Paulina. Chiar u însumi am fost atras spre comunism prin simpla lui prezentă şi puritate şi îndepărtarea lui m-a făcut să mă îndepărtez si eu. care nu cunoaşte cuprinsul scrisorii pe care o duce. stoic. un alt argentinian. după cum vă puteţi lesne închipui. De ce mă duceam acolo? Ca să-i văd pe Castellanos. nepătruns. că omul sfîrşeşte prin a se în tîlni cu cine trebuia să se întîlnească. Ticăloşi. cînd începuseră să sosească la Paris. beţivi şi vagabonzi.

viaţa mea fusese cea a unui student oarecare: cu problemele şi iluziile tipice. dacă nu o serie de înstrăinări? Ori cum. acele cîteva zile de după terminarea examenelor cînd colegiul a rămas în acea pustietate melancolică atît de caracteristică şi de totală. ne sînt destinate dintotdeauna. pentru că ideile şi chiar maniile lui -au răspîndit la o mulţime de oameni ce apăreau. M-am dus în grădină şi m-am aşezat la marginea unui strat şi am rămas pe gînduri un lung răstimp. Cred că am spus deja că mi-am pierdut mama de tim-puriu şi că. nici pe Fernano continuau să trăiască în străfundul fiinţei mele şi îmi apare adesea în vis. dacă ar fi cît de cît conştientă de actele ei. încă din timp întîlnirilor noastre din 1925.constitui motiv de mirare pentru pilitură. ca rezultat al miopiei. eram timid şi din nenorocire aveam o sensibilitate păcătoasă. spre fiinţele care. mj dau seama. că eram pe cale de a prezenta într-o lumină falsă perioada de dinainte de întîlnire. Apoi m-am ridicat şi m-am apropiat de copacul pe care îmi scrijelisem iniţialele cu cîţiva ani în urmă. gîndit la toate acestea deoarece eram pe punctul de a vă spune. m-au trimis să învăţ într-un mare oraş departe de casă. decît tulburare şi durere. ca nişte caricaturi neclare şi ieftine ale acelui demon. fără a-i fi proprie. ca atîţia alţi băieţi pe care i-am cunoscut mai tîrziu. într-un fel. O să mă întrebaţi de ce nu l-am căutat pe Fernando în casa lui din Barracas. amorţelii şi nebăgăm de seamă. pe deasupra. trebuia. dar la asta va trebui să răspund că faptul de a-1 întîlni pe Fernando nu era în nici un caz un ţel conştient. din această pricină. şi cum aceste grupuri. Eram pregătit să-i citesc pe ruşi şi poate că i-aş fi "încă de pe-atunci dacă în loc să fiu copil de burghezi aş Os t. pentru a lua contact cu o realitate am fost înstrăinaţi d alta. totuşi. ca atîtea alte mişcări ale spiritului meu. de ■rleile si obsesiile Iui Femando. si în momentul cînd mi-am dat seama că Max şi Carlos aparţineau unui grup de anarhişti. într-adevăr. cu cîte-va rînduri mai sus. astfel. şi era mai uşor să întîlnesc tineri care îl ci'te pe Gorki decît tineri care îl citeau pe Mansilla sau pe Can s Iată una din contradicţiile formării noastre şi una din fapt 1 care atîta vreme au săpat abisuri între noi şi propria noast s ţară. în mod inevitabil. V-am mai explicat că omul acesa exercitat asupra multor tineri şi tinere o influenţă irezistibilă si adesea periculoasă. niciodată raţiunea sau conştiinţa nu m-ar fi lăsat şi cu atît mai puţin îndemnat să-1 caut pe individul acela care nu putea să-mi aducă. fără \. mi-a rămas întipărită în memorie şi poate că la f ceput apropierea mea de anarhişti a fost determinată. eu trăisem cu obsesia acelei familii şi nu izbuteam să-i alung a111 amintire nici pe Ana Măria. Aşa că ne îndreptăm ca nişte somnambuli. la noi sau în oricare parte a lumii. Acum îmi aduc aminte şi că. cu glumele din aulă sau de la pensiune. Dar ce e ţara noastră. pentru că dintre toate persoanele pe care le întîlneam le îndepărtam fără să-mi dau seama pe cele care nu mă apropiau de Fernando. Pe ^-hateaubriand şi pe eroii lui americani. pe Goetz von Ber-cningen. în care rămîn colegiile după ce băieţii se împrăştie în vacanţa mare. aşa mi-am terminat bacalaureatul în 1929. nici pe Georgina. că pînă în clipa cînd l-am văzut pe Carlos. l-am auzit de mai multe ori p Fernando că plănuia să formeze cu timpul o banda de şi terorişti. Şi m-am. pare că face parte din lumea simpla a închipuirilor. B. Am simţit atunci nevoia de a vedea pentru ultima oară locul în care au trecut cinci ani ce nu se vor mai întoarce niciodată. fiindcă pentru băieţii ac ' Revoluţia Rusă era marele eveniment al timpului nostru m^' rea speranţă. cum s-a întîmplat în cazul acesta. Eram singur. Mi-aduc amin. şi că ideea falsă pe care şi-ar face-o lumea ar fi încă şi mai surprinzătoare decît a fost în realitate întîlnirea mea cu Fernando. . te şi acum. Iar acum cred că ideea lui. ci o obsesie aproape de nemărturisit. dimpotrivă. de nedreptate şi e suferinţă? Cum era să nu mă refugiez în singurătate şi în umile îndepărtate ale fanteziei şi ale romanului? E aproape ePrisos să-ţi spun că-1 adoram pe Schiller şi pe bandiţii lui. Dar înainte de a scrie aceste cuvinte mi-am dat seama că nu era deloc sigur că aşa era situaţia. Mirarea noastră scade şi de obicei dispare dacă privim în adîncime împrejurările în care s-a petrecut faptul în aparenţă neobişnuit Astfel că. care atunci mi se p 424 bunească. dacă asta voiam. o cunoaştere deplină şi totală a realităţii. dar avînd şi siguranţa somnambulilor. m-am legat imediat de ei. fiu 425 de muncitor sau de oameni săraci. pînă la urmă. cu primele iubiri şi cu îndrăzneala şi timiditatea începutului. Veţi înţelege. sînt foarte puţin numeroase şi întotdeauna legate între ele. cum mi-a şi adus. în cei cinci ani care trecuseră. Ce putea să-mi pară lu-mea altceva decît un haos plin de răutate. fie chiar şi prin incompatibilitate sau dezaprobare. Au fost şi alţi factori ce au înlesnit acea mişcare inconştientă. pe cînd eram un copil: B. cele susţinute mai înainte: faptul că reîn-tjjriirea mea cu el n-a fost atît de surprinzătoare. să mă întîlnesc cu Fernando.

dar în ansamblu. Dintr-un fel de pudoare. Astfel. Avea nasul acvilin şi gros. îmi plăcea să pictez. juca pe jumătate dezbrăcat. Ins . cu care se ducea jn riabil. intraţi în facultăţi de medicină sau de construcţii. Amîndoi erau lipsiţi de simţ practic. aprig dar naiv. însă era aceasta o profesie? Puteai să le spui serios oamenilor că vrei să te dedici picturii sau scrisului? Nu erau acestea mai degrabă nişte distracţii de om fără căpătîi şi fără răspundere? Toţi ceilalţi păreau atît de solizi. (uşor. la casa de ajutor reciproc. Şi atît tatăl cît şi fiul erau astfel nişte exernnl" nimicitoare pentru cei ce aveau o imagine convenţională H spre evreu. Intuiam că avea să se întîmple ceva dar nu izbuteam să înţeleg ce anume. Cînd i-am cunoscut farnil' * am văzut că şi taică-său era la fel de blajin dar şi la fel de a/ săbuit ca el. Cît de singur eram pe arunci! Cît de oropsit şi de trist. aş fi încercat să îl înţee pe omul acesta aspru dar bun. era de o calmă nobleţe. am intrat la Facultatea de Drept. Mă simţeam departe de el şi de fraţii mei. Mai tîrziu. în acel pat mizerabil şi infect. Cum altfel ar fi putut să însemne atît de mult pentru mine aceste fiinţe. sentimentali şi absurzi. dar toate dorinţele mele erau nesigure şi tulburi. parcă pur şi simplu din obligaţia de a nu umbla gol pe straci>} jyiai tîrziu mi-am dat seama că nu avea nici ur-ma de simţ practic. chiar dacă visurile şi gîndurile mele obsesive care se întorceau mereu spre casa familiei Vidai ar fi putut să-mi dea de înţeles. era nevoit să amaneteze cărţi. haine 427 şi un inel primit în dar de la maică-sa. cu tendinţă de îngrăşare. mai ales. cravata avea nodul făcut prost. Prin tînărul acela l-am cunoscut pe Carlos: era ca şi cum. violent dar m. aşa cum se întîmplă aproape întotdeauna. Şi o anume seninătate contemplativă şi reflexivă o făcea mai potrivită pentru un om matur. In timp ce terminau partida. urma să-mi recuperez tatăl. Cînd m-am întors la Buenos Aires habar nu aveam ce voi studia. Am avut nevoie să treacă mulţi ani. cînd am început să-1 văd la pensiune. deşi în sinea mea eram convins că nu voi fi niciodată în stare să lucrez ca avocat. fa pe atunci aş fi bănuit că îl vedeam teafăr pentru ultima oar dacă aş fi ştiut că peste douăzeci şi cinci de ani aveam sa 426 i preschimbat într-o grămadă murdară de oase şi viscere f pUtrefacţie. mi-am petrecut acea vacanţă vazin-du-mi satul fără a-l vedea. dezinteresaţi şi categoric inapţi să cîsti-ge bani. Mă îndepărtez de ceea ce vrei să afli. erau paşnici şi buni prieteni. partide celebre. consultînd în fiecare clipă cărţi şi reviste specializate. să-mi pierd mari iluzii şi să cunosc o mulţime de oameni pentru a-mi putea recupera într-un anume fel tatăl şi satul natal. Era îmbrăcat neglijent. mi-am dat seama de dezordinea în care trăia: se cvilca atunci cînd se nimerea şi mînca orice chiar în pat. era prea tîrziu. trecînd peste un pod de gumă care ameninţă . aşadar. căci întotdeauna drumul spre ceea ce avem mai intim în noi e un lung periplu ce trecepr' oameni şi universuri. Mai avea acolo un încălzitor şi un ceai de mate din care sorbea la nesfîrşit. însă mi-e cu neputinţă să vorbesc de fiinţele care au însemnat cel mai mult pentru mine fără a mă referi la sentimentele mele de atunci. studiind cum se vindecă o scarlatină sau cum se ridică un pod. ne e dat să murim. Avea să fie ultima vacanţă petrecută în satul meu.însă întotdeauna înţelegem prea tîrziu fiinţele cele mai "opiate nouă iar cînd începem să învăţăm această grea meerie de a trăi. contem plativi şi trîndavi. drept care avea pe noptieră uriaşe sandvişuri cu salam sau cu brînză. cu fruntea înaltă. cei cărora ar fi f°stce^ma^ important să le dăruim înţelepciunea noastră. aveam sufletul frămîntat de impulsuri vagi. dacă nu tocmai din cauza propriilor mele nelinişti şi sentimente? Aşa încît revin la Max. cu şahul lui de buzunar. îl cercetam cu curiozitate. privindu-mă cu mîhnire din adîncul unor ochi roape înstrăinaţi de lumea aceasta. Taică-meu îmbătrî-nise dar era tot aspru şi necruţător. faţa lui. îi lipseau nasturi. Era un evreu din aceia blînzi şi leneşi. fiind morţi. să primesc multe lovituri. trecut prin multe. senin smintiţi).1924. un copil de la ţară. totul era pus pe el la voia ^tîmplării. încît eu însumi nu mă luam în serios. în orice caz.Voiam totul sau poate nu voiam nimic. fără a se clinti din pat. scriam povestiri şi poezii. într-un oraş străin şi monstruos! Cîteva zile mai tîrziu plecam la Căpitan Olmos. erau smintit. iar între două ceaiuri fuma. nici cea mai mică idee de cum să-şi chiverSe ască banii: la numai cîteva zile după ce-şi primea leafa pe are o cheltuia una-două.

şi mi s-a părut extrem de stăpînit şi de concentra t. datorită faptului că avea legături cu Fernando. dar n-am reuşit să-i reţin decît numele. puţini dar foarte puternici. i s-ar fi redus la un minim de oase şi de pie e şi la cîţiva muşchi. ce păreau mistuiţi de focul patimii. cărora le trebuie şi una si ah ' însă. le maltrata pe toate. Nu ştiu dacă era frumoasă. croit parcă din cuţit: însă. cît şi de cei ce îşi închipuie că trebuie să fie maltrat După părerea lui sînt femei cărora le trebuie un buchef rf" flori. Cît despre Fernan-do. Nu ştiu dacă ţi-am spus că avea o ciudată înclinaţie spre două tipuri de femei: fetele foarte tinere şi femeile mature. se pregăteau să se închidă peste secrete mari «i neliniştitoare. aş fi ajuns pe un teritoriu foarte tare şi mineral. fără să se producă ciocniri prea puternice. alte motive de îngrijorare şi suferinţă. mă gîndeam la el şi mi se părea că era numai suflet. ci şi un mod de a se dispreţui pe 1116 însuşi. AClim înţeleg însă că Max avea anumite calităţi care îl făceau potrivit pentru prietenia aceea atît de curioasă în aparenţă: marea lui bunătate. mai devreme sau mai tîrziu. ştiu însă că era fermecătoare: începînd cu ochii adînci. Cu anii mi-am dat seama cît de des se întîmplă ca unii oameni să nu fie decît poduri de trecere pentru două fiinţe care pe urmă vor fi unite printr-o legătură adîncă şi decisivă: ca podurile fragile aruncate de armate peste prăpăstii şi care sînt strînse după trecerea trupelor. ca şi cum trupu . împreună cu Vera Figner. în ciuda celor petrecute. că Max nu avea nimic în el care să amintească de maică-sa: moştenise. Nadia era fascinantă. Avea ceva aspru în înfăţişare şi în mîini. cu numele de . putea să seducă la fel de bine o fetişcană căreia îi place să umble cu cineva de mînă. Nu vorbea. era genul absolut slav cu toate că era brunetă. cu o vastă şi în general amară cunoaştere a bărbaţilor pe care obişnuieşte să-i aibă. în funcţie de client. ţarismul a decis să înăbuşe mişcarea. cu vulcani formidabili. ca şi cum carnea i-ar fi fost calcinată de febră. in funcţie de împrejurări). chipul cel mai autentic al lui Fernando era neiertător şi crud. şi chiar blîndeţea lui care îi îngăduia să unească oameni atît de diferiţi şi de aspri ca Fer-nando şi Carlos. tot astfel. Mi-a fost prezentat. are sînt nişte locuri comune: atît de cei ce cred că femeia e ^antică şi trebuie să fie cucerită cu plimbări sub clar de 429 lună. gata să erupă. şi-a întrerupt studiile pentru a face propagandă revoluţionară în rîndul ţăranilor iar în cele din urmă a reuşit să fugă în momentul în care. iar pe urmă am avut dovada unui motiv mult mai sordid: mama lui Max. ca tăiate cu cuţitul ' fata rigidă. iar în această comele sinistră cred că a găsit nu numai cel mai bun sistem pen-ru a-şi satisface desfrîul. în schimb. L-am întîlnit într-o noapte în camera lui Max. desigur. să-şi compună o figură plăcută în faţa cumpărătorului. de care av 428 voie pentru a se mişca şi pentru a suporta tensiunea exis-11„fpi oe care o ducea. Dacă un om are chipul cel mai autentic atunci cînd se află în singurătate. tot astfel. care trebuia să domolească marea tensiune spirituală a lui Carlos. une ■ într-un mod care era la fel de crud ca şi gestul de a căsca A momentul culminant al unui act sexual. S-a alăturat grupurilor de la Zurich. atributele fizice şi spirituale ale tatălui său. Părea că suferise mult şi. ca şi o femeie. un continent de bazalt. înţelegere. fernando era capabil să-şi organizeze pe suprafaţa feţei cea mai desăvîrşită imitaţie de duioşie. mai întîi am bănuit. Făcea băşcălie de teoriile simpliste asupra femeii. Inutil să-ţi mai spun.să se prăbuşească în fiece moment. cînd. La venirea mea au tăcut. aşa cum apa potoleşte setea cuiva care a trecut prin mari deserturi. ' pe vremea aceea mă uimeau relaţiile dintre Max şi Carlos: era ca şi cum ai tăia o bucată de unt cu un cuţit ascuţit de oţel. chinuit şi ars. Cred că avea un prenume italian. şi sfîrşind cu propria-i viaţă. una din fondatoarele mişcării Pămînt şi libertate. sau poate că pe mine m-a fascinat cu povestea vieţii ei. aşa cum un vînzător de prăvălie în toiul unei nenorociri poate (şi trebuie). cu ochii ieşiţi în afară. femei cărora le trebuie o scatoalcă şi femei (adeseori 6 leaşi. cu toate că se vedea că e sărac. aşadar. în timp ce buzele. ca un amortizor. în sufletul lui trebuiau să existe. Şi cum capacitatea lui de simulare era nesfîrşită. si ochii îi ardeau dintr-o nte pe f Jj de focul indignării. care poliţie din lume ar fi crezut că unul ca Max ar fi putut avea legături cu nişte anarhişti şi bandiţi? Aceasta. datorită unei serii de atentate. îl ajuta un dispreţ total faţă de rasa umană şi în special faţă de femeie. Mama luiMax va fi avut pe atunci vreo patruzeci de an' şi în ciuda faptului că era evreică. Era un băiat foarte slab. romantism sau candoare. Mai tîrziu. Şi apoi. în ceea ce-1 priveşte pe Carlos. mi se trezise un interes enorm pentru el. Maică-sa fusese studentă la medicină la Sankt Petersburg. Ca atîţia alţii. a cunoscut un tînăr deportat.

unde Nadia s-a căsătorit cu un student cronic la medicină care se chema Steinberg. Pentru că e o eroare să-ţi închipui. părul de un negru strălucitor şi drept. sau cînd spunem că toţi japonezii sînt la fel. *n ebraică. ridicînd din umeri şi refuzînd parcă orice responsabilitate asu-pra acestei probleme. reC C 431 Max intrase în legătură cu Fernando în 1928. şi din însoţirea lor s-a născut Nadia. A avut o copilărie şi o adolescenţă zbuciumate. fiindcă nu se ştie niciodată cum şi de ce poate începe o prigoană. Cu faţa ei ca de tătăroaică. după cum dintr-o deghizare puternică am vedea răsărind la urmă o fată plăpîndă care se teme să nu fie luată cu asalt. lr °craţi şi generali care era Rusia ţaristă. făcîndu-ne să observăm diferenţele în momentul cînd pătrundem înlă-untrul acestei comunităţi (fiindcă atunci ceea ce contează sînt trăsăturile distinctive). precum şi cu penumbra unei încăperi prost luminate. şi brusc.t. admiraţia pentru Puşkin sau Gogol sau Dos■eVS]<i (pe care îi citeau în ruseşte). ceaiul în vechi samore de familie. Nadia părea că a pogorît dintr-un film rusesc — Dar ce fel de evreică eşti dumneata? — am îndrăzni să o întreb într-o zi. Iar acele trăsături fizice sau semne spirituale ce se iveau cu subtilitate pe chipul slav asemenea liniilor celor mai fine şi mai delicate pe care desenatorul le înmulţeşte pe schema de bază. proces ce se inversează. cernesc. la fel ca şi aceea pe care o facem atunci cînd atribuim caracteristici bine definite unuia care s-ar putea numi un Englez cu majusculă. şi pe partizanul . aşa cum presupun adesea cei care văd o mişcare revoluţionară de departe sau din afară. dacă nu ale gîndului sau ale faptei. căci în vreme ce logica se bazează pe afirmaţia că A e A. Iar atunci -am dai seama că aceste semne le găseai uneori la evrei preSteinberg: feţe slave sau tătăreşti. cam nepieptănat şi dat pe spate. că toţi cei care fac parte din ea sînt oameni de acelaşi fel. o oarecare dureroasă dezamăgire şi tacită amintire despre întîmplări tragice. această încruntare a frunţii. semne nu totdeauna fizice. adeseori imperceptibile însuşiri ale surîsului sau ale vocii. Iar această ridicare din umeri. punînd neştiutori în aceeaşi cutiuţă pe frumosul Brummell şi pe un hamal din portul Liverpool. este o eroare de perspectivă. cu vagi şi tăcute comentarii ce-1 îndepărtează pe evreu de raţionalismul pur. în virtutea unui mecanism psihologic care ne face să observăm din afară mai ales trăsăturile comune (pentru că sînt cele care ies mai întîi în evidenţă şi în mod superficial). o dată ce te-ai hisnuit cu ei. contrar a ceea ce presupunem cei mai mulţi dintre noi. după ce-mi îmbogăţisem experienţa în privinţa evreilor. mai ales după atacurile şi atentatele lui Di Giovarm' Dezbaterile respective erau foarte periculoase. am observat cum a tr-o dată Nadia ridica din umeri sau îsi mişca mîna cu un § 430 tifica subtil dar cu repeziciune masca slavă. şarlatani şi tuberculoşi. şi-a educat şi şi-a hrănit familia. are prea puţină legătură cu un raţionalism riguros.). de sub trăsăturile evidente şi ştiute de toată lumea. într-o sî bată seara. un evreu preferă să afirme întrebînd de ce A nu trebuie să fie A. se furişa dintr-o dată un zîmbetplin de tristeţe. deoarece bună parte din cei prezenţi erau înarmaţi şi pentru că anarhiştii erau divizaţi în facţiuni ce se urau de moarle. pînă cînd s-au întors în Elveţia. îl găseai acolo pe tolstoianul care nu mînca deloc carne din pricină că era duşmanul oricărei rnorţi prin violenţă. într-un ateneu din Avellaneda numit Amanec în care Gonzălez Pacheco ţinea o conferinţă despre „Ana ' hism şi violenţă". Oricum. şi care foarte adesea era esperantist şi teosot. cei care nu sînt evrei (n. ignorînd sau ne-observînd diferenţele individuale. începeau să se-nfiripe semnele rasei milenare. cît o analiză prousla na a sentimentelor de un tratat de psihologie. Pe vremea aceea tema era dezbătută cu a doare. Dar gama era infinită. Şi astfel. în plină figură foarte slavă. unde şi-1 purta prins într-un coc. cîţiva ani mai tîrziu. mutîndu-se dintr-o ţară în alta a Europei. Au venit în Argentina. această mişcare a mîinilor. Şi cu toate acestea. cu adînci ironii. ea a studiat medicina şi.Isaiev. sfîrşeau prin a se manifesta în acea formă specifică pe care evreul o dă raţionamentelor sale şi care. — Ne tragem din pogromuri — îmi spuse zîmbind. deformează şi răstălmăcesc legea identităţii cu sentimente confuze. Alteori observam acel fel de a ridica din umeri al Na-diei. prin Nadia am învăţat să iubesc şi să admir acest ^ast teritoriu de beţivi şi de nihilişti. ce implica o oarecare neîncredere ironică faţă de lumea gohiml-ilor. zbătînduse din răsputeri.

dacă puneau mîna pe vreo a sau chiar si poliţişti. mai erau folosiţi şi . în timp ce interlocutorii lor tăcuţi. u ochii verzi şi cu o figură ironică şi dură. din pnC1" nă că-şi manifesta astfel instinctele sadice. ţăranul individualist şi stoic. Statul Burghez îsi apăra fără milă privilegiile. şiniun tori aproape analfabeţi care se apropiau de mişcare în căuta unei speranţe instinctive. răspundeau cu dispreţ: „păi ce fel de anarhist eşti dumneata. după temperamentul celui care vorbea. care. care îndrăgeau viaţa liberă. nici mizerie pentru săraci. dormind şi mîncînd pe gratis în ca-Lle unor tovarăşi de la care uneori terminau prin a fura ceva sau prin a ^e uia nevestele şi care. la fel cum cei năpădiţi de necazuri visează. re-parînd vreo moară sau vreun plug.violenţei. sau de Bakunin. fie pentru că susţinea că Statul poate fi combătut numai prin intermediul forţei. tovarăşe?" Şi mai găseai muncitori sezonieri. şi să fie masacraţi pentru a obţine bani care. adopta pînă la urmă învăţătura acelor oameni cu nume rare şi îmbrăţişa pentru totdeauna doctrina speranţei. După care discuţia deveni furtunoasă. de vreo şaptesprezece ani. nici libertatea. Găseai paraziţi care o duceau foarte bine e spinarea anarhiştilor. Şi cînd în acea seară a anului 1928 vin pantofar tolstoian Su sţinu că nimeni nu avea dreptul de a ucide şi cu atît mai Puţin în numele anarhismului. stînd pe vine si bînd mate. si oameni deosebit de curaţi. erau 432 ă ajungă la atentate şi la moarte. legătura cu soarele şi cîmpia. Dar un partizan al violente' drepte întrebă ce ar fi făcut Buddha dacă tigrul nu s-ar fi năpustit spre el. de pasăre. ci asupra unui copil fără apărare. în general extrem de individualişti şi as ciali. povestind legenda care spune că Buddha s-a lăsat mîncat de un tigr ce voia să-şi potolească foamea. era admisibil ca în numele acestor principii să fie ucişi simpli funcţionari de bancă sau din casele de comerţ. se putea oare ajunge la o societate mai bună prin violenţă şi răzbunare? Nu erau anarhiştii adevăraţii depozitari ai celor mai de preţ valori umane: dreptatea şi libertatea. în care nu va mai fi nici umilire. şi care aut deveneau patroni fără milă. deşi erau blînzi şi puri. se lăsau furaţi pe jumătate de visul acela minunat. atunci cînd stăpînul casei le reproşa ceva. totuşi. Găseai intelecţua i sau studenţi care ajungeau la mişcare prin Stirner şi sche. unul din creolii aceia care au nostalgia străvechii şi mîndrei vieţi libere din pampasul fără garduri de sîrmă. înarmat pînă în dinţi. învăţîndu-i pe analfabeţi să scrie şi să citească. de dorinţa de a ucide pinul pe care îl credeau vinovat de moartea unor femei i copii nevinovaţi. Găseai nemulţumiţi care îşi ^ars astfel ura împotriva patronului sau a societăţii. ima-ginîndu-şi cît era de imposibil. răspunse: e s 433 — E posibil ca. motiv pentru care el se hrănea cu zarzavaturi. ca în cazul lui Podestă. sau citindti-le cîteva pagini dintr-o carte pe care o purtau în bocceluţă: pagini din Malatesta. culmea. istoviţi de munca din zori şi pînă noaptea tîrziu. " Toţi priviră spre tînărul necunoscut. vreun creol. la paradisul final. ţăranilor italieni. un •năr necunoscut. fmpinşi de un anume spirit justiţiar. adu-cîndu-şi poate aminte de vreun străvechi sat italian sau polonez. care pînă la urmă au sprijinit adesea fascismul. Şi un alt tolstoian sări în apărarea celui dintîi. dar mi-e foarte greu să cred că veţi re C-să răsturnaţi societatea burgheză. sau pe vreun butoi de benzină. Expuseră din nou aceleaşi argumente şi îşi amintiră de aceleaşi lucruri: oare nu era îndreptăţit Rodovitsky să-1 omoare pe şeful politiei care se făcuse vinovat de masacrul de la 1 mai 1909? Nu cereau răzbunare cei opt morţi şi cei patruzeci de răniţi? Nu erau femei şi copii printre cei sacrificaţi? Ba da. nici durere. la urma urmei. Dar inocenţii care erau ucişi uneori de bombele anahişti-lor? Şi apoi. să vă îmbunătăţiţi fu donarea intestinelor. care plecau cu bocceluţa pe umăr să străbată ţinuturile. dreptatea sau onoarea nu existau pentru aceşti despoţi care nu urmăreau decît să-şi păstreze privilegiile. nu ierta nici viaţa. lucrîiid la vreun seceriş. mîncînd lăptuci. predicînd bunavestire. dorind să fie aievea dar (împinşi de dura realitate de fiecare zi). sarcastică. ca Fernando. şi uneori. candidă sau brutală. printre acei peoni. iar noaptea/ în şopronul peonilor. cîteodată. fie ea şi în formele cele mai nelămurite. plini de p ritate şi de grandoare şi care. prostească. care îşi spunea că Dumnezeu a făcut cîmpul şi cerul cu stelele la fel pentru toţi. erau nevinovaţi. şi că pînă şi viaţa animalelor er? > sfîntă. ca Simon Rodovitsky. înalt şi brunet. sau explicîndu-le în cuvinte simple dar fierbinţi cum va veni societatea nouă. frăţia şi respectul oricărei fiinţe vii? Şi apoi. fie.

într-un anume fel. îl întîlnise el pe Fernando. însă cînd a izbucnit războiul civil. Vă mai aduceţi aminte de ev darea din penitenciarul din Montevideo. pămîntul era strîns în saci în aparenţă de cărbuni care pe urmă erau duşi cu camioanele. Operaţiunile acestea complicate şi îndelungi cereau mulţi bani.în scopuri îndoielnice? Moment în care discuţia se curmă într-un vacarm de înjurături. recurgînd la talentul lui oratoric şi amintindu-le anarhiştilor prezenţi că în felul acesta justificau cele mai grave acuzaţii ale burgheziei. I-a fost indicat chiar şeful poliţiei din Barcelona. Gath' lucra în mod ştiinţific. Aşa a fost făcut primul pas spi"e înfiinţarea bandei pe care. a început să fie bănuit că lucrează în complicitate cu poliţia. Tumult pe care cu greu a reuşit să-1 oprească Gonzălez Pacheco. Anarhiştii aveau două mari resurse pentru obţinerea fondurilor: atacul şi falsificarea. care era cunoscut ca „inginerul"' printr-o presupusă cărbunărie ridicată în faţa închisorii. iar de acolo a plecat în Spania. I-a atras atenţia fraza lui epigramatică şi figura' Am ieşit împreună cu el şi cu un altul. Ceea ce era ciudat era că un fînăr de felul lui Carlos putuse să se înhăiteze cu ei şi numai wocenţa lui poate să explice faptul. dintr-un motiv anume. Cu timpul mi-am întărit această primă impresie. Acolo a început să facă acte de banditism sindical. Carlos îl aprecia mult pe r (am verificat eu însumi) şi întîmplarea respectivă i-a H * chis ochii pentru totdeauna. voia s-o formeze şi s-o c°n ducă acest Podesta. desigur. Avea purtări delicate. hărţi. un mic excava tor electric şi un vagonet tras pe şine cu nişte funii care evitau zgomotul. pe care nu-1 cunosc. pînă la urmă totul era un fel de autofagie: erau atacate bănci pentru a-i scăpa din închisoare pe anarhiştii întemniţaţi pentru nişte atacuri anterioare. a comis asemenea atrocităţi cu banda lui. cînd paispre2e condamnaţi au fugit printr-un tunel de peste treizeci de nieh-6 săpat sub comanda lui Gatti. Osvaldo R. iar prin emiterea de bancnote falsificate nu se încerca doar să se obţină bani pentru evaziuni şi pentru greve. îşi lăsa pleoapele în jos • privea dintr-o parte într-un chip neplăcut. însă. în astfel de împrejurări. pînă la urmă. au încercat să fugă din portul Tarragona într-o barcă cu motor încărcată cu obiecte şi bani. ci. prin intermediul atacului i se restituia comunităţii ceea ce un individ îşi însuşise pe nedrept. Podestâ era un individ care m-a zgustat de îndată ce l-am cunoscut: avea în el ceva dubios „refăcut. şi după cum spunea Fernando cu viclenie. împreună cu alţi doi prieteni de-ai săi. de ţipete şi. după cum veţi înţelege. căci ajunsese în anul patru de liceu înainte de se alătura bandei lui Di Giovanni. Şi nu trebuie să uitaţi că puterea de convingere a lui Fernando era nelimitată şi e cert că nu i-a fost prea greu să demonstreze că acela era unicul ^od de a lupta împotriva societăţii burgheze. de arme. Totuşi. după asaltul pe care 1-a făcut banda lui Fernando asupra casei Braceras. îmi povesti Max. însă au fost mitraliaţi la timp. mai ales cînd încercarea se făcea la scară mare. aproape efeminate. folosea busolă. şi Podestâ 1-a ciuruit cu gloanţe. mişcarea fiind urmărită în deplinătatea legii marţiale. dată . du-cînd o luptă pe viaţă şi pe moarte cu patronatul (au fost trei sute de morţi în aceşti ani dinaintea războiului civil). se înde-Partă scîrbit de ei în clipa cînd îşi dădu seama că banii obţi-nuţi în timpul atacurilor nu sporeau fondul nici unui sindicat Jinu serveau nici la ajutorarea familiilor sau orfanilor tovarăşilor arestaţi sau deportaţi. Dar. Ambele justificate filozofic. Era o sarcină subterană care îi captiva şi care. pe de altă parte nu le părea grea. Ca probă de sinceritate s-a oferit să-1 omoare pe primul om care urma să-i fie indicat. căci dacă după unii dintre teoreticienii lor proprietatea este un furt. Căci s-a îndepărtat de bandă °cmai cînd a aflat că Fernando nu-i dăduse lui Gatti banii Promişi pentru evadarea din închisoarea din Montevideo şi Va darea. să determine ruinarea fiscului şi năruirea naţiunii. care proveneau în cea mai mare parte din atacuri asupra unor bănci. şi era ^ lativ cult. după ce iam cunoscut evolu-L[X o dată cu împuşcarea lui Di Giovanni. care nu putea fi amînată. Podestâ. pe care l-am cunoscut mai tîrziu. Faptul că unul ca Fernando voia să aibă în banda lui pe unul ca Podestâ era explicabil. a fost organizată cu bani ce 435 obţinuţi urgent din altă parte. drept care s-ar părea că şi-a recîştigat încrederea. încît Federaţia Anarhistă Iberică a decis să-1 omoare. pe nume Podesta. Aflînd despre această decizie. a fugit în Urueuay cu o şalupă de contrabandişti. dar pe care în mod inevitabil o va co 434 Fernando.

sau despre Tairrof. pe care Honegger o regiza în momentul acela la teatrul Columb. cum v-am mai spus. nici prin ideile pe Care le avea nu era potrivit pentru acţiune şi. înainte de accidentul în care a plătit pierzîndu-şi vederea. Cînd se despărţiră. ca o cupă de Porto printre băutorii inveteraţi de gin. Aşa am reintrat în orbita lui Fernando şi. dîndu-mi mîna. mişcarea . care juca la teatrul Odeon. Mersesem împreună cu Max să ve dem filmul înaltă trădare şi cînd am ajuns la bar mai discuta încă despre Emil Jannings şi despre avantajele cinematog fului sonor (Max. Era în ianuarie 1930. uimire care aproape că mă făcuse să nu mai pot scoate o vorbă. apoi moartea studentului Aguillar. în realitate nu am participat niciodată la activităţile secrete ale bandei. nu mi-a spus nimic — comentă Max. s-a purtat ca si cum nu m-ar recunoaşte. trăsăturile îi deveniseră mai ferme. Desigur. dar nu se schimbaseră. cu atît mai pu-p Pentru o acţiune de acest fel. Un miracol întunecat. L-am recunoscut . deoarece nici prin temperament. de departe. Faptul de a-1 v dea printre tipii respectivi era tot atît de ilogic pe cit ar fi s§ vezi cum cineva îşi citeşte liniştit ziarul într-un fotoliu. semnele existenţei sale zbuciumate. care erau tot atît de nepotrivite printre cei ce-1 înconjurau. Bruno — zise el. Sau se apuca dintr-o dată să facă spirite de-ale lui. atît de adînci şi de neuitat erau trăsăturile feţei lui. Se îndepărtară şi îi spuse ceva cu voce înceată lui Max. sau era un om de le-Satură. om pur şi generos. vorbele. I-am întins mîna. Printre bandift şi teroriştii care vorbeau de falsuri. jslu ştiu dacă el m-a recunoscut. incit ar fi găsit motive chiar pentru a fi priete cu şeful poliţiei din Buenos Aires şi. în ce măsură şi în ce fel putea un băiat ca acest Carlos să participe a activitatea organizaţiei respective nu pricep raci azi. greve şi pînă la urmă revoluţia din 6 şi căderea preşedintelui Yrigoyen. pentru el întîlnirea nu era atît de surprinzătoare: într-un oraş sînt atîţia oameni care se cunosc.fiind înclinaţia multor militanţi spre artele grafice. dar am urmărit cu sufletul la gură. dar. Din cauza juntei militare şi a instaurării stării de asediu. dacă îi spusese de unde ne cunoşteam.dată. deşi mai tîrziu am găsit tot felul de explicaţii pentru întîlnirea de atunci. ar fi jUcat cu el o partidă de şah. lri curiozitate? Moştenise ceva sau suferise o influenţă. deşi acum era un bărbat în toată puterea cuvîntului. pe care timpul nu face decît să le accentueze. iar în acest atelier a lucrat un tipograf spaniol care se chema Celestino Iglesias. L-am văzut pe Fer-nClo aşteptîndu-1 pe Max aşezat la o măsuţă de lîngă cea care se aşeza Max de obicei şi juca şah. teoriile şi ironiile lui au avut o imensă importanţă în perioada aceea critică din viaţa mea. Cred că avea un rol secundar. ori analiza îndelung cea mai bună partidă dintre Capablanca şi Alehin. L-aş fi nutut recunoaşte dintr-o mie. dacă ar fi avut ocazia. Eu îi priveam fără să-mi fi revenit din uimire. Dar să ne întoarcem la întîlnirea noastră. Şi cu aceasta (acum o ştiu) sfîrşitul unei întregi epoci a acestei ţări. în cele ale studenţilor. toată mişcarea suferi teribil: se efectuau descinderi în localurile muncitoreşti. prin Max sau prin Carlos. în timn ce totul se dărîmă din pricina unui cutremur. — Nu. se întoarse spre mine şi îmi făcu semn de rămas bun cu mîna. Pentru că. Di Giovanni a organizat un mare atelier tipografic unde au fost tipărite bilete de zece pesetas. Incepînd cu data de 2 septembrie. din partea istoriei familiei lui? Mai 437 zîmbesc şi acum cîteodată numai cînd îmi aduc aminte * de nelalocul ei era prezenţa lui Max printre ei. muncitorii străini erau deportaţi. oarecum distrat. nitroglicerină şi tunele Max comenta piesa Le Roi David. gntru că era dintre aceia care încă de copii au trăsături pu[ernice. Era atît de co descendent. cu nici ^ chip. 1-a căutat din nou pentru o falsificare. fără îndoială. fie chiar şi îndepărtată. în clipa aceea faptul că-1 vedeam mi se părea un fel de miracol. în orice caz. la fel ca Rene Clair şi ca Chaplin se îngroze 436 A perspectivele cinematografului sonor). dinaintea morţii. pe care Fernando 1-a cunoscut atunci şi pe care în ultimii săi ani. evenimentele se precipitară: manifestaţii studenţeşti. De-acum nu vom mai fi niciodată ce-am fost. L-am întrebat pe Max dacă vorbise de mine. — Ah. Şi mă întreb şi azi ce motive Or fi determinat pe Max să se apropie de banda respectivă. împuşcături. deşi l-am văzut de puţine ori.

încă din vremea aceea Carlos avea legături cu mulţi tineri comu-jysti şi începea să-şi dea seama că mişcarea lor avea avantaje considerabile: luptau pentru ceva solid şi precis. Carlos 438 tră într-o celulă a partidului comunist. dar am bănuit că se ocupa de chestii primejdioase. criticau cu argumente serioase o mişcare care permisese să apară bande ca aceea a lui Di Giovanni şi. Au murit strigînd: Trăiască Anar-toa! Dar în realitate. în pensiunea unei văduve spaniole care îl adora. l-am pierdut din vedere pe Carlos. Ceea ce era oribil. N-am avut nici o îndoială ca atacul era opera lui Fernando şi mai tîrziu am văzut că avu sesem dreptate. şi mai dur. pînă la instaurarea unei dictaturi de clasă în măsură să lupte cu capitalismul internaţional. precum şi criza prin care treceam -1 care mă făcea să mă simt încă şi mai singur decît în timpul 439 ultimilor ani de liceu. de fapt. în Avellaneda. din care nu ne mai amintim decît crîmpeie incoerente. după părerea mea. Cînd m-am trezit. a fost în cele din urmă Capturat. Dar Fernando nu critica aidoma celorlalţi anarhişti formarea unui nou stat. Şi ajungem la . zorii încep să lumineze blînd ieşirea din labirinturile acelea de groază şi atunci alergăm cu însetare spre viaţa de fiecare zi. Din momentul acela nu l-am mai văzut pe Carlos pînă în 1934. Urmărit de-a lun-8U1 străzilor din centru şi pe traseele de pe acoperişurile cî-torva case. argumente şi ironii pe rare Carlos le asculta privind în jos şi strîngînd din dinţi. instaurarea unei dictaturi ce ar suprima libertatea individuală în folosul unei comunităţi viitoare: nu. Poate că tocmai de aceea. nu era faptul că Fernando voia să distrugă credinţa ce se năştea în Carlos cu argumente sofisticate. Locuia pe lingă Constitucion. mi-am adus aminte dintr-o dată de o lungă plimbare suspectă pe care Carlos o făcuse cu cîteva luni mai înainte. a trebuit să mă refugiez într-o pensiune unde locuia Ortega. toate astea se întîmplau înainte de atacul de la Braceras. sub pretextul că ar căuta o casa pentru o tipografie clandestină. cum vă spuneam. după secole de existenţă obscură. aşa cum se întîmplă cu omul întors dintr-o îndelungată călătorie peste continente îndepărtate. ci în cursul unui proces complex şi lent în care recunoaştem lumea din care am plecat. pe el nu-1 interesau deloc comunismul şi anarhismul şi se folosea de armele dialecticii numai pentru a distruge o fiinţă atît de neajutorată cum era Carlos. Şi scoţînd boarfele dintr-o cămăruţă ce dădea spre strada Lima. hidroelectricitate. tot atît de seducătoare (dar la fel de străine) ca lumea unui roman. născuseră în mine dorinţa pu terni -aproape de neîndurat. Pentru că nu ne trezim dintr-o dată. la 1 decembrie. am citit în ziare despre atacul asupra casierului de la Braceras. încălţări şi mîncare bună. nu mi-am amintit imediat ce se întîmplase în ziua precentă şi pînă cînd să-mi vin în fire pe deplin am privit surprins realitatea confuză ce mă înconjura.revoluţionară torturată şi decimată. A fost tocmai ultimul atac la care a participa Carlos. decît cel dinainte. în strada Catamarca. că obiective urmărite de Fernando nu aveau nimic comun cu ale lui-? cu toate că Fernando îşi pusese în gînd să-1 îndepărteze comunism cu argumente cinice dar distrugătoare. Am fost totdeauna un contemplativ şi deodată m-am tr zit în mijlocul torentului. poliţia 1-a surprins Pe Di Giovanni într-o tipografie clandestină. s-au sfîrşit multe lucruri. vremurile de atunci mi se par ireale ca un vis. pe strada Brasil. Şi cînd. nu l-am mai văzut decît douăzeci de ani mai tîrziu. demonstrau că terorismul individual era inutil. împreună cu ea. cu contururi şterse în care noi. care încercase să mă atragă spre comunism. ne-am pierdut amintirea existenţei anterioare. Auzisem uneori argumentele lui Fernando. demonstrau că împotriva forţei organizate a statului burghez singura eficace era forţa organizată a proletariatului. Cît despre Fernardo. Deci nu i-a fost greu să mă adăpostească o vreme. Dar. în sfîrşit. acum că au trecut anii. în ianuarie 1931. Avînd dintr-o dată încurcături cu poliţia şi din cauza legăturilor mele cu Carlos şi fiind percheziţionat acasă. In haosul acesta. în urma unui denunţ. poate. încercuit cu focuri de armă. dacă nu chiar periculos. Şi după un timp nemăsurat de lung. un student de la politehnică. aproape că m-am speriat: în zori. aşa cum un rîu de munte cu ape] umflate tîrăşte multe lucruri care doar cu cîteva clipe mai îna inte contemplau placid lumea. îi reproşa mediocritatea şi aspiraţia lui de a rezolva absolut toate problemele omului prin siderurgie. în noaptea aceea am avut un somn neliniştit. ceea ce era grav era că. I Reîntîlnirea cu Fernando. de a mă întoarce „la Vidali". Şi că. pentru că atunci s-a convins. mi-a pus în ea o saltea. în zorii zilei de întîi februarie a fost împuşcat la fel £a Şi camaradul său Scarfo. acele strigăte par a fi vestit că ea a murit Pentru totdeauna în această parte a lumii. în fine.

pentru că în ea se făcea o critică definitivă a terorismului. măsuţa cunoscută. universul liniştit şi confortabil a^ civilizaţiei. o simplă lampă familiară. în fine. Viaţa mi se părea complicată şi agresivă. îngropată de vie în carcerele ţarului în urma unui atentat. m-am trezit în viitoarea unor evenimente tulburi şi chiar deosebit de primejdioase. Şi mă gîndesc daca n va fi veşnic aşa. „Disperare mic-burgheză. care cred că m-am născut pentru contemplare şi pentru meditaţia pasivă. mica dar minunata reîntîlnire cu existenţa. am intrat într-unui din barurile automate de pe Constitucion şi am mîncat. şi puteai vedea chiar şi oameni aşezaţi pe băncile din piaţă. cînd mă simţeam singur sau nepotrivit cu W mea în care se întîmplase să mă nasc. perechea de pantofi uzaţi. Şi numai cufundîndu-mă în cărţi mi se părea că întîlnesc din nou realitatea. ca şi cum existenţa aceea din stradă ar fi fost doar un fel de somn adînc al unor oameni hipnotizaţi. vînzătorii îşi vedeau de vînzare. încetul cu încetul am înţeles că nu eram în camera mea şi mi-am amintit de ziua precedentă. la lumina zilei.capătul somnului ca nişte naufragiaţi care izbutesc să atingă plaja după o lungă luptă cu furtuna. pereche de pantofi stricaţi. am înţeles că realitatea era mai aproape de !ri in decît de Vera Figner. n-am putut citi cu simpatie analiza aceea necruţătoare şi ironică. pe jumătate inconştienţi. înseamnă pentru noi siguranţa. priveam oamenii. într-o încăpere rece şi goală dintr-un hotel anonim. o măsuţă oarecare. Trebuiau să mai treacă mulţi ani ca să înţeleg că pe acele străzi. şi chiar şi în magazinele şi birourile din Buenos Aires. tînăr fără antecedente. mă simţeam oarecum străin de lume. oameni neliniştiţi şi singuri. ca şi cum m-aş fi trezit în ea pe neaşteptate şi nu i-aş cunoaşte legile şi sensul. La fel cînd ne întoarcem din lumea somnului. presu punînd că poliţiei îi era cu neputinţă să-1 recunoască pe m-. Şi înainte de a pleca la facultate. Ortega apăru cu optimismul lui sănătos dintotdeauna. Mă simţeam singur şi descumpănit. Apoi mă întorceam în cămăruţa mea şi mă simţeam mai singur ca niciodată. M-am sculat. ziua de ieri mi se părea o zi aiurită şi cu totul străină de spiritul meu. Mi se părea straniu să întîlnesc pe străzi atîta lume fără probleme şi lipsită de ocupaţie. pierdut în Atlatic. au zărit o luminiţă pe coasta africană şi >-u 440 litru de combustibil au ajuns. Şi acolo. o lume de oameni hipnotizaţi şi transformaţi în automate. am deschis fereastra şi am privit în jos spre oraşul indiferent. La amiază." Cît de groteşti apă-reau acei romantici în lumina implacabilă a teoreticianului ^arxist! Cu anii. încă o dată. Antoine de Saint-Exupery povesteşte cum. ieşind în stradă. sînt lumini emoţionante de pe coasta la care vrem să ajungem. stînd leneşi şi aşteptînd să treacă orele: egale şi monotone. De aceea ne speriem cînd unul din aceste fragmente ale realităţii pe care începem să le distingem nu este cel pe care îl aşteptam. 441 Dintr-o dată parcă timpul se împietrise pentru mine n tega îmi recomandase să nu părăsesc pensiunea timp de cît va zile pînă o să văd cum se desfăşoară evenimentele D după trei zile n-am mai rezistat şi am început să ies. sau în camera în care jocul hazardului ne-a aruncat noaptea trecută. dup o lungă luptă cu elementele. oameni care aveau senzaţia că vaci o lume adormită în jurul lor. şi nu va fi ultima. Printr-o serie de ciudate înlănţuiri eu. în cămăruţa mea citeam opere revoluţionare şi mi se părea că lumea putea să explodeze dintr-un moment într-altul. citisem memoriile Verei Figner. pe coasta mult Horită: şi în clipa aceea cafeaua cu lapte băută într-o colibă fost semnul modest dar transcendental al contactului cu în-ţsgăga viaţă. de percheziţii şi de poliţie. apoi. dar inima mea a rămas întotdea-credincioasă acelor eroi candizi şi puţin trăsniţi. erau mii de oameni care gîndeau şi simţeau mai mult sau mai puţin ceea ce simţeam eu în momentul acela. veioza cunoscută. Am observat încă o dată că evenimentele îi ating cu violenţa lor iraţională pînă şi pe cei mai nepotriviţi pentru asta. n se va . care sub influenţa Nadiei. răcind glume pe seama anarhiştilor. mi-a lăsat o operă a lui Lenin pe care mi-o recomanda s-o citesc. Şi în colţul acela singuratic am început să scriu povestiri-Acum îmi dau seama că scriam de fiecare dată cînd mă simţeam nefericit. dar liniştindu-ne încetul cu încetul. Acum. începem să recunoaştem plini de recunoştinţă unele din atributele vieţii cotidiene. oameni care meditau asupra sensului şi nonsensului vieţii. mă aşezam pe o bancă din piaţa Constitucion şi meditam. în pieţe. dacă arta aceasta. cînd el şi ^ _ canicul lui aproape că nu mai aveau nici o speranţă de a aj ge pe pămînt. Aşa cum ni se în-tîmplă cînd ne trezim dintr-o dată într-o cameră necunoscută. vedeam că toate îşi urmează paşnic cursul: funcţionarii mergeau la slujbă. încordată şi dezmăţata. Mergînd la în-tîmplare pe străzile din Buenos Aires. Eu.

Aşa că mîinile. auzeam în liniştea singurătăţii mele. nici de nebunie. ale angoasei lui. Am aflat din ceea ce . ca o chemare. fără să ajungă la paradisul ceresc al mîntuirii. şi apoi securea. din serile petrecute odinioară la fermă. Din Ana Măria. Pentru că animalele nu au nevoie je aşa ceva: le ajunge faptul că trăiesc. intensitatea chemării crescu pînă ajunse irezistibilă. şi apoi ştiinţa şi tehnica vor săpa tot mai adînc prăpastia care îl desparte de rangul lui originar şi de fericirea lui zoologică. oameni nemulţumiţi. transformîndu-se în interpreţi şi chiar în salvatori (îndureraţi) ai destinului colectiv. Era ca ecoul clopotelor catedralei scufundate din poveste pe care furtuna şi vîntul le fac să dăngăne. zdrobit şi încă şi mai trist ca înaint am pornit în căutarea simplelor fiinţe omeneşti. Dar cine a spus că numai cei răi ne pot face să suferim? Nu numai că era tăcută. în acelaşi timp. Aşa şi atunci: tot ceea ce făceam nu erau decît nişte intenti1 stîngace şi ratate şi. îi înconjoară. Mă înşelam. mulţumindu-se cu necesităţile atavice. ca şi cum ar fi fost mereu stăpînită de teamă. O fiinţă suferindă şi cu mintea bolnavă care-şi va pune pentru întîia oară problema sensului vieţii. m-am plimbat cu ea pe străzi. şi viaţa i se scurge de la naştere pînă la moarte în ritmul fericit care nu e tulburat niciodată nici de disperarea metafizică. unica mea apropiere de o mamă în carne şi oase pe care o cunoscusem. Va fi o fiinţă duală şi nefericită. a durat pînă acum şi va continua. Pe cînd omul. Şi atunci am sărit din patul în care îmi petreceam multe ceasuri de meditaţie inutilă. Şi o pasăre se mulţumeşte cu cîteva seminţe sau nişte viermi. neliniştite şi pline de dorinţi crea 442 cate sînt fiinţele umane. visînd puţin pen-tru toţi. şi am alergat stă-pînit subit de ideea angoasantă că ar fi trebuit să sosesc mai demult. într-un fel. Şi deodată. a fost bună cu mine. desigur. care m-ar I 443 salva. Dar nefericirea mea a fost dintotdeauna îndoită. ridicîndu-se pe labele dinapoi şi prefăcînd în secure prima piatră ascuţită. o realitate care pare adesea fantastică şi nebunească dar care. pictînd sau descriind o realitate deosebită de cea care. acest °u cosmos care este opera de artă şi am sfîrşit întotdeauna Pru\ a cădea de pe schelele construcţiei mult dorite. desigur: am văzut-o de multe ori. ca d fiecare dată cînd m-am simţit singur şi dezorientat. Nu din vorbele ei am aflat cum era în acel moment al vieţii ei şi prin ce suferinţe trecea. Şi ca întotdeauna cînd viaţa mi se întuneca. expresia maximă a orgoliului său şi forma cea mai avansată a alienării. Da. puţin orbi şi oarecum nebuni încearcă să regăsească pe dibuite acea armonie pierdută a misterului şi a sîngelui. nu cea care vă interesează. focul. din nefericire. pentru că nu întotdeauna obsesiile noastre ne duc la adevăr. care se mişcă şi trăieşte între pămîntul animalelor şi cerul zeilor lui. a pus bazele grandorii şi. Un fel de tentativă de reconciliere universul acestor fragile. dangătul acela îndepărtat începea să se audă mai tare. pînă la moartea mea. fără să fie încă nici Dumnezeul pe care i-1 sugerează spiritul. pentru a recupera ceea ce mai ră-mînea din copilărie. într-una din acele zile. că poţi veni oricînd lîngă mine". Dar asta e o altă poveste. pentru că va înălţa cu mîinile şi cu uneltele făurite de mîinile lui această construcţie atît de impunătoare şi de ciudată care se numeşte cultură şi va purcede astfel la marea lui sfîşiere. dar vorbea reţinut. Şi atunci. cu un copac în care să-şi facă cuibul. Şi astfel. mai adîncă şi mai adevărată decît cea de toate zilele. cu mari spaţii pentru zbor. la fiecare eşec. Pentru că viaţa lor se scurge armonios. din rîu. din angoasa şi n mulţumirea noastră. abuC ' m-a împiedicat mereu să ajung la acea nouă ordine. ca şi cum ar fi spus „nu uita că sînt mereu aici. mult mai demult. un spirit contemplativ şi nehotărît. Acea nouă întîlnire cu Georgina a fost într-un fel o despărţire şi începutul unei noi nenorociri care. aceste fiinţe fragile reuşesc să se ridice deasupra nefericirii individuale. Şi oraşul va fi pînă la urmă etapa ultimă a goanei lui nebuneşti. o dată şi încă o dată. căci va fi încetat să mai fie un simplu animal. care şi-a pierdut paradisul pămîntean al inocenţei. Dar după cădere.naşte mereu din înstrăinarea noastră. în străfundurile fiinţei amestecat cu ecourile neclare ale unei mame fantomatice de care abia îmi mai aduceam aminte. din Ana Măria. acolo. pînă la urmă. se adevereşte a fi. ciudat. deoarece a ptul că sînt debil. ecoul Anei Măria.

oglinda . Luminîndu-şi calea cu o lanternă. pe pereţii abia luminaţi de focul din colţ. O vreme. aşa că sînt mai degrabă un autoportret. nu mai erau decît nişte pereţi negri şi acoperiţi cu cenuşă.picta. de care scara în spirală încerca să se apropie ca într-un contorsionat şi patetic gest de rugăciune. totul semăna şi mai mult cu un magazin de mobile de ocazieCamera bătrînului rămăsese la fel. prin strălucirea ochilor. de a vedea încă o dată camera în care locuise bunicul. Pentru că în realitate aceste obiecte pictate nu sînt obiecte din universul acela indiferent. la lumina lanternei. şi obiective şi cenuşii pentru cei care nu sînt în stare să priceapă cheia. Simţea nevoia de a intra. pînză. dornică de 3 spune ceva. ca un mesaj patetic al unui colţişor ascuns al sufletului. V-am spus că picta de pe cînd era o fetiţă? Să nu credeţi că tablourile ei mi-au spus ceva în mo direct. ca şi cum aceste obiecte nu ar fi decît punţi tremurătoare şi trecătoare (cum sînt cuvintele pentru poet) pentru a salva prăpastia ce veşnic se cască între om şi univers. Tot coridorul şi cele două camere de sub Mirador. loc în care se cristalizase într-un fel spiritul celor din familia Olmos. Se auzi sirena îndepărtată a unui vapor şi apoi domni iarăşi tăcerea. portre 446 . totul părea şi mai absur . care probabil că există înaintea noastră şi e foarte probabil că va continua să existe. ca şi cum ar fi simboluri ale realităţii adînci şi ascunse pe care o reflectă. unde din vechi tablouri vor privi totdeauna ochii prevestitori ai strămoşilor Alejandrei. se căscau găurile lăsate de uşă şi de fereastră aidoma orbitelor unei ţeste arse. într-un tîrziu putu să-şi învingă slăbiciunea şi o luă spre casă. Erau naturi mo te: un scaun lîngă fereastră. mesaj criptic care trece neatins prin mulţimile indiferente şi ostile. ce rnir col se întîmplă cînd cineva spune „scaun" sau „fereastră s 444 ceas"/ cuvinte care desenează simple obiecte din lumea rece "i indiferentă ce ne înconjoară şi. dar calde şi tensionate şi pline de tainice gînduri pentru cei care o cunosc. Vestibulul era închis cu cheia. şi cu atît mai puţin vreo întîmplare. indiferentă şi rece. ceva ca o cheie. uneori grosolan ®e străin. Se întoarse înapoi şi observa că una din uşi era închisă cu lanţ şi lacăt. dar de fapt nu vrem să spunem „scaun" şi lumea ne înţelege. pentru întîia oară. nici scaun de paie. făcu din nou acelaşi drum pe care cu un mileniu înainte îl parcursese împreună cu ea. deodată transmit prin e\e ceva misterios şi inefabil. Dumnezeule? De ce? 445 IV Cîteva zile s-a tot învîrtit prin jurul casei. lemnul vechi era putre • Intră pe acolo şi. nu lipsea decît ro liul pe rotile: erau acolo vechea lampă cu petrol. Căută printre ruine un drug potrivit şi forţă cu ajutorul lui unul din belciugele prin care trecea lanţul: nu-i fu greu. Slujindu-se de obiectele acelea străine şi indiferente. indiferente. de ce voia să intre? N-ar fi putut spune. tînărul se sprijini de perete şi rămase astfel multă vreme. ca acela al unei isterice sau al unui medium profe-si°nal şi rece. ma-nifestîndu-se prin cutele pielii. care face cu obiectele ceea ce sufletul face cu trupul: impregnîndu-1 de dorinţele şi sentimentele lui. în spera ţa că vor ridica paza. Doamne. pentru că în ele nici măcar nu apăreau figuri de o meni. Dar aşteaptă cu răbdare ca paza aceea inutilă să fie retrasă şi chiar în noaptea aceea sări grilajul şi intră. singurătatea lui. al sufletului Ge°rginei. ci Van Gagh. liniştea de dinaintea zorilor adîncă. cu piepteni mari în păr şi ale domnilor ictati de Pueyrredon. Vincent (mai ales Vincent): dorinţele. £*e ce. Iar cînd se înnopta. Aşa cum am putut şi eu afla ce se petrecea în ungherul Cel rnai ascuns şi pentru mine cel mai dorit. Noaptea era rece şi înnorată. şi magazia. neliniştea. Atunci (dar nu putea fi decît un rezultat al închipuirii lui încordate) auzi slab dar limpede vocea Alejandrei rostind doar „Martin". descrierea năzuinţelor lui celor mai ascunse şi mai dureroase. într-o seară de vară: înconjură casa şi se îndreptă spre Mirador. Distrus. dar zbuciumat. totuşi. un ghiveci cu flori. Aşa că perechea asta de saboţi. prin zunbete şi prin colţul buzelor: ca un spirit care caută să se manifeste (cu disperare) printr-un corp străin. cînd vom fi morţi. Dar. Spunem „scaun". obiectele din lumea ţeapănă şi rece de dinafară noastră. Sau înţeleg cel puţin aceia cărora mesajul le este destinat în mOd direct. Martin rămase nemişcat. consola. ulei ale doamnelor. nici pînză ponosită. Ce căuta. Se mulţumea să privească de depart camera în care cunoscute extazul şi disperarea: un schelet în negrit de flăcări. ci obiecte create de fiinţa singuratică şi disperată. scaunul/ nu vor să spună nici saboţi.

imun /<? tocl " terile pămîntului şi ale oamenilor. Deşi poate că în-cearcă să nu se lase pradă disperării şi morţii. /'"-Şosa. aşa cum crede Iriarte. istovit. cuvintele strălucitoare care. Şi totuşi el. ne vom întări în munţi. Ce vorbesc. chiar dacă. si i-ar fi vevlieat somnul". sergentul lui. înnebunite de disperare. sînt sigur". doarme mai departe. cu sabia în mină. pentru că mai presus de tonte (spuneau). într-un sfîrşit. Şi ccdînd scump fi> care treaptă. ne vor da oameni şi muniţii. domnule general?". şi le cere mult ajutor celor care se luptă la fel ca el: Frias. stegarul Celedonio Olmos scoate sabia să apere acea ultimă parte din turn şi se năpusteşte spre cel care vorbise dar îl opresc prietenii. mai crede încă în ceva. al rezistenţei. n-aş încerca să continui lupta. din fericire. şi-a adus aminte la bătrîneţe de ultima retragere. cu litere de-o 447 şchioapă. „Vedeţi ce se întîmplă. Lavalle. Se aşterne înserarea peste oraşul cuprins de panică. mai presus de toate trebuie să rămînă uniţi şi să evite ca generalul să vadă sau să audă ceva. Ca şi cum generalul ar fi fost un copi_ nebun. de consilieri comunali şi de preoţi pătrunseseră pe nesimţite în cameră şi îşi spuneau parcă poveşti cu cuceriri şi bătălii. toţi au acelaşi ghid. somnul lui plin de himere. Acum se îndreaptă spre Saltă pe cărări necunoscute. cînd intrase cu Alejandra în aceeaşi locuinţă. cînd cineva şopteşte „Lavalle a înnebunit de tot". Stegarul Celedonio Olmos se luptă pe calul său pentru a-şi în-F'na cei optsprezece ani. Lavalle . bunicul bunicului Alejandrei. pentru că simte că anii lui sînt pe margi-'!etl "nei prăpăstii şi că poate cădea în orice moment în mari adîncuri. Lamadrid va rezista la Cuyo". Şi atunci. după dezastrul de la Famaillă. Căută miniatura lui Trinidad Arias şi privi din nou chipul femeii aceleia frumoase ale cărei trăsături indiene păreau murmurul secret al trăsăturilor AJejandrei. care călăresc împreună. cu pălăria lui de pai şi cu cocarda albastră (care de fapt nu mai e albastră şi nu mai e nicicum) şi cu poncho-ul său albastru (care de fapt nici el nu mai e albastru. îl vede în Wpe şeful Ud şi alături pe colonelul Pederncra. încă pe cal. străzile sînt stăpînite de panică. Pe cine vrea să mai înfrunte cu aceşti învinşi? Şi totuşi o ţine înainte. cei ce am rămas din divizia din Corrente. Sufletele de războinici. crede în himere şi fantasme. „Sînt gata să ne trădeze". im vis înăbuşit acuma de foc şi de moarte. 0i hotărît să trecem peste rîul Chaco şi să ne punem sub comanda generalului Paz". Şi mai ales spiritul lui Celedonio Olmos. sîngerînn şi cuprins de disperare. Lavalle ordonă popas şi vorbesc între ci. Oribe va trebui să-şi ocupe o mare parte din armată cu noi. de nebuni. Oribe e la vouă leghe de oraş şi nu se mai poate face nimic. I se păru că intră într-o lume de vis. Da. cînd marşul reîncepe. îi spune Hornos. turnurile limpezi şi înalte m timpul adolescenţei. temuw că s-a trezit. de înfrîngere şi îndoială. Si Ocampo îi spune: „Noi. dar pur şi iubit iar ei ar fi fost fraţii lui mai mari. sergentul invariabil şi etern. Cum. cea de la sfîrşit. poate chiar în acest fotoliu. îl aude pe Lacasa că-i spune lui Billinghurst: „Ne vor părăsi. care nu are nici o importanţă pentru oamenii cu mintea întreagă. Urmărit de duşman. au vrut să-l convingă de ceva. pen-<ru că încetul cu încetul a împrumutat culoarea pămîntului). pentru că el întotdeauna pare să creadă în ceva. divizate de înfrîngere şi trădare. Se mai apără încă în aceste turnuri. dar acesta. despre ce discută? Şi apoi.veneţiană. Din perete păreau că-1 privesc domnul acela şi doamna cu pieptenele. aşa cum murmură comandanţii Ocampo şi Hornos. ■ upţă pentru a apăra turnurile acelea. Şi cînd Hornos se desparte de tovarăşul lui şi se apropie de general. ln evi nemăsuraţi. Şi ceilalţi îi privesc şi îi bănuiesc de trădare sau de intenţia de a-i părăsi. şi-i trecprin minte cine ştie ce tentative nebuneşti. Dar. poate Lacasa. privind spre comandanţii escadroanelor din Corrente. stoic şi întotdeauna tăcu ■ 448 pînă cînd acel vis al ajutoarelor. îţi arată graniţa dintre bine şi rău. ca în noaptea de demult. Hornos şi Ocampo. „Era ca şi cum (se gînden Frias) ca şi cum generalul ar fi dormit iar ei i-arfi păzit st"""". acele orgolioase sai r ncle ale absolutului. cu braţul rănit. Chiar aici. tatăl ? mama lui. a urcat una cîte una scă rile acestor turnuri odinioară strălucitoare iar acum murdărite d sînge şi de minciună. visul acela cu cai ciQQtneni nou înrolaţi e întrerupt în mod brutal la Saltă: populaţia (uqit. tot mai visează? Comandanţii Hornos şi Ocampo se uită unul la altul. gînditor şi posac. iar celălalt e făcut să iacă şi e beştelit. Şi se mai spune că Lavalle ar fi spus: „Dacă nu aş mai avea nici o speranţă. se aud zvonuri contradictorii şi teribile: i-au adus învinuiri. de mîrşăvii ■ de certuri. dar guvernele de la Saltă şi Jujuy ne vor ajuta. un murmur liniştit printre conversaţiile englezilor şi ale conchistadorilor spanioli. îşi spun cei din escadronul din Buenos Aires. Şi Frias şi Lacasa şi Olmos privesc spre şeful lor. pent că după opt sute de leghe de înfrîngeri şi de trădări. totul a devenit neclar. Sînt numai şase sute de învinşi. l-au anunţat că-l părăsesc. după distrugerea forţelor Legiunii de către armata lui Oribe. îşi priveşte camarazii. Lavalle stă cu capul plecat şi nu răspunde nimic.

Dar se opri fără să ştie cum să continue. incoerente. care ştiu că singur fel în care şi-ar mai putea salva măcar vieţile este s-o ia spre Bolim răspund: „Am înţeles. îi spuse. îşi dădu deodată seama că totul era inutil şi josnic. Se fa dreaptă pe şoseaua naţională spre oraşul Jujuy.. Bordenave nu se răzbuna numai pe el însuşi ci îl răzbuna şi pe Martin. Ranchiună sau sentiment foarte caracteristic pentru un anumit tip de argentinian care vede în femeie un duşman şi nui iartă niciodată un gest de dispreţ sau o umilinţă. ca bandiţii din Calabria care furau de la bogaţi pentru a-i ajuta pe săraciDar. privite P tăcere de cei două sute de oameni care au rămas alături de gene-Wul lor. apoi îşi pleacă capul. cu ochii aţintiţi spre orizont. Motive pentru . Sădea Dumnezeu ca gene-ralul Paz să poată continua pînă la sfîrşit această luptă pentru care eu nu mai sînt bun. pentru că era aproape sigur că Bordenave era destul de deştept sau avea destulă intuiţie ca să poată înţelege superioritatea Alejandrei. comandanţi. privind paharul gol. prin ce îl jignise. Au inimile strînse şi un singurgînd: „Acum totul e pierut ■ Nu le mai rămîne decît să aştepte moartea alături de şeful ^ ?i cînd Lavalle le spune: „Veţi vedea că vom rezista. sau o maltrata (era greu să determini rjmpul exact al verbului raţionînd cu atît de puţine elemente) pentru a-şi satisface o secretă ranchiună. Şi dacă prietenii noştri se retrag spre Bolivia. ani de viaţă şi de moarte se aşază peste sufletul lui. Cînd l?i ridică fruntea şi îi priveşte din nou e de pe acum un moşneag. Aş vrea să vorbesc de. Şi Bruno îşi spuse că. domnule general". Pentru că. Pînă şi individul acela se schimbase: i se părea plin de bunăvoinţă. ironizat şi dispreţuit de-a dreptul de ceea ce îi era inaccesibil în spiritul Alejandrei. şi era destul de argentinian pentru a se simţi umilit din pricină că nu putea să posede decît trupul ei. maltratînd-o pe Alejandra. ei rămîn tăcuţi. care st' că nu are nici un sens să meargă spre Jujuy. Escadroanele noastre se vor uni cu forţele generalului Paz. simţindu-se depăşit. repetă: — Cei din urmă. că ea se folosea de el cum cu siguranţă că se mai folosea şi de mulţi alţii. Bine. Mai întîi de toate. privind în jos. Ce? Cum? Erau cuvinte disperate. de blestematul lui de orgoliu şi poate de resentimentul împotriva generalului Paz1. Cu ce forţe ar putea să acopere retragerea de care vorbeşte.. Vă urez noroc. „incendiu" îl făcură să se mire pe omul din fata lui. Şi de ideea. ca de un simplu instrument: se pare că un instrument al unei răzbunări stranii pe care nu a reuşit s-o priceapă niciodată. Alejandra — rosti altcineva. Resturile diviziei lui Hornos se îndepărtează în galop. Nu mai sînt nici măcar două sute. „Dco449 catndată să ne îndreptăm spre Jujuy. Dar lui Bruno i se păru că era mai degrabă ura -resentiment faţă de ea: şi nimeni nu dispreţuieşte o fiinţa p 450 care o urăşte. îi spuse. dispreţ sau umilire foarte uşor de imaginat cunoscîndu-i pe cei doi. de ce trebuia el să se răzbune pe Alejandra? Ce-i făcuse." îi spun amîtidoi: — Domnule general. — Bine. dar pînă la urmă cuvinte ca „moarte". noi trebuie să fim cei din urmă care se retrag.răspunde: — Datoria noastră este să ne apărăm prietenii în aceste provincii. vorbi despre el cu Bruno. întrucît dispreţuieşti pe cineva care ţi-e inferior «i simţi ură faţă de fiinţe care îţi sînt superioare. ne parc rău. o să ducem n război de gherilă în munţi". Despre ce ar fi putut vorbi? Din cauza alcoolului capul i se învîrtea şi lumea devenea tot mai tulbure. Avea gura uscată şi se simţea atît de slăbit. aproape tandru. Cutele i se adînccsc în fiecare clipă. Pe şoseaua naţionala V Del Castillo. Nu putea scoate o vorbă. Lavalle îi priveşte. Trebuie să fini cei din urmă care părăsesc teritoriul patriei. Vreme de mulţi ani analiză momentul acela ambiguu şi. De aceea Bor-jenave a maltratat-o. cînd se întoarse din sud. Da. totul devenea haotic. îi spuse. insultase sau umilise? Un cuvînt pe care Martin ş1" amintea din vălmăşeala aceea era foarte semnificativ: vorbis de dispreţ." Şi oamenii aceia. Şi cu toate că simţea că faptul de a vorbi cu el despre Alejandra înseamnă să încerci să cauţi o piatră preţioasă prin noroi şi excremente. Comandanţii Hornos şi Ocampo se privesc din nou şi amîndoi se gîndesc la acelaşi lucru: „E nebun". era în regulă. încă nu era totul clar. trebuie să le acoperim spatele. Şi cînd sosi Borde-nave îl privi cu nişte ochi întrebători în care se citea dezorientarea şi teama: era un Bordenave foarte deosebit de cel pe care îl cunoscuse prima dată. Alejandra. Bea. un moment. cum? Lavalle. cine ar fit' stare săfr'mgă ultimele visuri ale generalului copil? Mărşăluiesc într-acolo. mai tîrziu. Bea — îl sfătui. încă şi mai exasperantă. Comandanţii Hornos şi Ocampo îşi spun: „E mînat de orgoliu. fără să audă pe nimeni.

sînt nişte fiinţe distruse şi murdare şi mulţi dintre ei nu mai ştiu nici măcar de ce mai luptă şi pentru ce.. Era ca şi cum. în strada/ unde aerul rece şi burniţa îl treziră în fine din infernul ace a respingător la o moarte de gheaţă. la copilărie. Nu mai înţelege nimic şi cuvintele răutăcioase ale lui Iriarte îi vin mereu în minte: generalul nebun. şi de fratele lui. gol încă din noaptea incendiului. de parcă l-ar fi urmărit cineva. — Bea — îl îndemna el — dîndu-i coniac. se gîndea Bruno. vreau să mor". Bordenave se uita la el. la urma urmei. aşa cum clădirile distruse de un cutremur sînt zgîlţîite de o nouă zvîc-nire a pămîntului. totuşi. călăreşte posomorit şi tăcut. ci mult mai tîrziu. răzbunare). înconjurat de cîini. Căpitanul Olmos. văzu. nu numai pentru că nu-1 considera un rival. închi-puiţi-vă şi documentele astea". era bine să ştie că ea simţea o plăcere extrem de mare cînd se culca pentru bani. înclinat să-1 privească cu simpatie pe Martin. Bordenave. confirmarea imediată a faptului că omul acela fusese amantul Alejandrei. întunecat şi josnic. Se vedea mic ca un puşti şi era trist. îşi spuse „rîul nostru". Lumea s~a preschimbat într-un haos. împiedicîndu-se. Dar în clipa aceea nu se mai gîndi la nimic din toate astea. îşi spuse: da vreau să mă îmbăt. te simţi rău Şi ca şi cum deodată i-ar fi venit o inspiraţie. Bordenave îl privi perplex. senzaţia că nimic nu mai are sens. sus" privindu-1 grijuliu în timp ce mai bea din coniac. poate.. în timp ce Bordenave deschidea dulăpiorul acela care devenea deodată o mobilă combinată şi spunea „foarte util". sau ca şi cum i-ar fi scos-o cu un cuţit ştirb Şi apoi i-ar fi sfîşiat-o cu unghiile. călcînd peste cioburi de riclă şi îmbrîncit de o mulţime implacabilă. Dulăii îl înconjoară. atît de eficace din punct de vedere tehnic. rîul. ea a murit — spuse. Mergea fără să vadă nimic în jur. Şi începu să umble aga ' 452 un trup fără suflet şi fără piele. ca toţi ceilalţi. aşa încît trebui să audă cuvinte şi ţipete şi gemete. răzbunare întortocheată şi masochistă. uitînduse pe fereastra mare din faţa lui. şi fiindcă trebuia să afle. adăugînd ceva despre secret şi comentînd „bandiţii. Stegarul Celedonio Olmos. la urma urmei? Oricum. Sentimentele învălmăşite. beat. Opt sute de leghe de înfrîngeri. într-atît încît putea fi atacată chiar şi de Bordenave. Stomacul. Şi cu o senzaţiei de milă fată de el însuşi şi de ridicol. Da. Martin. îi veni greaţă. turbaţi. Dar Ce rost mai are. Nici un trimis de-al lui Lavalle! Să nu se apropie! Şi nu merge chiar acum alături de el tînăra aceea? Nu mai înţelege nimic. omul care nu ştie ce vrea. dorinţa de a voma pe jos printre toate pernele acelea. în timp ce crîmpeie de gînduri îi erau mereu întrerupte de emoţii violente. Dar acum. Dar r îi dădea ghies. într-un amestec in-spăimîntător. Şi apoi iarăşi încearcă să-şi aducă aminte de copilărie. pe el care nu avea nici 0 ţintă. căzuţi la Quebracho fferrado. ai afla unul din defectele lui cele mai josnice (de exemplu faptul că era meschin) pentru a-1 urî fără nici un fel de scrupule. nu numai din solidaritate în faţa duşmanului comun. Şi în timp ce suia cu mari eforturi spre acel loc infam. să-i poată spune lui Bordenave să oprească maşinăria aia oribilă. care pe el. cine ştie ce fel de răzbunare punea la cale împotriva Alejandrei. şi chiar dacă 451 ar fi intuit cauza n-ar fi putut s-o explice în cuvinte. îl interesa mult din cauza evenimentelor de la fabrica de aluminiu (şi în acelaşi timp. căzînd. Totul începu să se învîrtă o dată cu el. păru că se umple cu ceva cald şi respingător. Un parfum puternic îi spori senzaţia de vomă. Şi totul era atît de limpede cu doi ani înainte: libertatea sau Moartea. ridicîndu-se din nou şi ajungînd. Martin stătea în continuare cu capul în jos. amintindu-şi ie tatăl lui. . care îl ducea pe el. scîrba. Nu-l părăsise Solana Sotomayor pe Brizuela de dragul lui Lavalle? îl vedea în faţa ochilor pe Brizuela: lăţos.care era. un mecanism atît de precis. urîndu-1 pe un bogat pentru averea lui şi înţelegînd că era un sentiment josnic şi dezonorant. de vreme ce ţinea atîta la asta. ci şi din pricină că. j^u mai sînt nici măcar două sute de oameni şi nici nu mai sînt cgldaţi'. picioarele i se mu-iaseră. to-hd îl făcea să nu poată vorbi. Se urcă într-un autobuz şi senzaţia că lumea nu avea nici un sens îi apăru cu şi mai multă putere: un autobuz care mergea atît de decis şi de rapid spre o direcţie care pe el nu-l interesa. ng că măsoară ceva. parcă ar fi calculat doza unui drog însnă' mîntător de puternic. Dar iarăşi îi apare în faţă figura brigadierului Brizuela: o păpuşă gălăcioasă din cîrpe murdare. Era ca şi cum i-ar fi smuls inima din piept şi i-ar fi zdrobit-o cu o piatră. ca într-un vis. Dar în momentul acela o forţă supraomenească îi îngădui să reacţioneze şi să coboare alergînd. în sfîrşit. fără nici un rost. la etajul celălalt. în timp ce-1 auzea pe Bordenave spunîndu-i ceva în genul „ştii. individul celălalt era un tip extrem de important. rănindu-1 pe un tînăr atît de lipsit de apărare ca Martin. de ce voia să ştie. ceva în genul unei capcane şi i se păru că aude ceva despre afaceri. Şi se gîndeşte la mama lui. de unde dorinţa asta a°surdă de a merge pînă la capăt? Martin nu ştia. Alejandra devenea şi mai vulnerabilă. în timp ce punea în funcţiune aparatul fără ca el.

merg pînă la Chacarita şi apoi o iau cu metroul pînă la Florida şi apoi pe jos pînă la hotel. cu tarife. un haos transportat cu orare exacte. vine Oribe: n-a luptat alături de el în Armata Anzilor? Şi Dorrego? Pedernera se uită sumbru spre colinele uriaşe. desigur. să lupte ori să dispere penf. E bolnav.. dar totul se petrecea ca într-un vis şi apoi la ce bun toate astea: încărcători. sau o fi fost la mijloc unul din băieţii cărora ele le zic gagii. Aşa că se urcă în 493. podul de la Boca. poate acolo. se gîndi el cu o ironie tandră. Oglinda din dulăpior. care o fi avînd un atelier pe aici... pentru că acum vedea un garaj şi un tînăr care putea fi fratele într-o salopetă albastră pătată de ulei şi cu o cheie franceză în mînă care-i spunea ucenicului du-te Perico şi spune-i să trimită încărcătorul şi băiatul o lua repede la picior. striga o să-ţi arăt eu ţie tîlharule şi puştiul speriat fugi pînă după colţ. privirea cuprinde încet valea tristă din faţa lui. în staţia Florida ieşi prin strada San Martin. ce sperant"' ce spune. cu pălăria de pai. ca un caraghios. un turn mare. mama sau tatăl sărbătorit îi spusese frumoasă seară bună de băut mate cu fursecuri. da. care o fi fost liber şi s-o fi dus să vorbească cu ea. nu se putea ajunge pînă în centrul gloat ' se auzea ce oroare. Şi zîmbetul lui în toiul tragediei era ca un licăr de soare ivit cîteva clipe într-o zi furtunoasă şi rece cu mari inundaţii şi cutremure marine. sigur. Aprinse veioza şi se aşeză pe marginea patului. şi-i părea rău de puştiul terorizat pentru că. Chiar şi aici. Pedernera îl priveşte pe Lavalle. A curs atîta sînge pe rîurile Americii. îşi aducea aminte atunci de mulţime. o luă pe Corrientes pînă la Reconquista şi de acolo spre pensiunea Warszawa. să ia multe pastile ca Juan Pedro. ca să nu mergem mai departe. s-o mai vadă încă. chei franceze şi mecanici. apropi-^du-se de veioză. să meargă la război. toţi visăm şi atunci de ce să pedepseşti copilul şi de ce să repari maşini şi de ce să ai gagii şi apoi de ce să te casa^ toreşti şi să ai copii care şi ei să viseze că trăiesc şi să trebuiasc să sufere. contrastînd cu cerul ploios şi cenuşiu ca o frumuseţe măruntă şi trecătoare. ieftine sau nu. Mergea în derivă. au văzut atîtea înserări disperate. Şi. de glorii şi de înfrîngeri. aşa cum în faţa morţii toţi oamenii au aceeaşi Profunzime. aruncase injecţiile pentru ini-^ă. Din multiplele înfăţişări sub . dobîndi importanţa misterioasă pe care toate oglinzile. cu regulamente de tranzit. Biata Nene. s-a tras cu un scop şi un altul care striga: aici se ved ' un pantof cu un picior. avea nişte pantalonaşi maro şi un pulover colorat. în timp ce taxatorul striga ultima staţie! şi ultimii pasageri coborau.. luptau pentru Patria cea Mare. gînditor: pare doar stafia oribilă a lui Lavalle cel din Armata Arizilor. ori poate posibilitatea de a se îndoi de a se căi în timpul acelor secunde ale căderii. cineva îl smuci cu brutalitate. o dobîndesc m timpul nopţii. da apa uleioasă acolo jos. ori a-1 căuta acum pe Pablo pentru asta era ca şi cum te-ai r^ce la dans pentru a da peste Dumnezeu ori peste Dracu! ar trenul. unde.. cu pantalonii lui bufanţi de gaucho. ca nişte vieţi. momente car' pot fi.. Autobuzul 493 îşi spuse. si timp de o jumătate de oră văzu în continuare fantasme care visau la lucruri grozav de active. Dar acum. bulevardul General Paz/ asta e.care nu mai credea în nimic. Dar cel puţin pe atunci ştiau pentru ce luptă: voiau eliberarea continentului. pe acelaşi trotuar văzu o fată din cartier cu un impermeabil galben şi îşi spuse se duce să facă cumpărături la magazin ori fursecuri de luat cu mate. sau în cel mai bun caz o trimite fratele. monstruoase şi nesfîrşite ca se cundele unui coşmar. s-au auzit atîtea strigăte de luptă între fraţi. ca şi cum ar fi fost un document greu de citit. urcă scările murdare şi rupte pînă la etajul patru şi se aruncă pe pat ca şi cum secole întregi ar fi alergat prin labirinturi. dintr-o tindă ieşi în fugă un băieţel şi în urma lui o femeie. îşi spunea el. Confort pentru Bărbaţi. cu cămaşa suflecată şi ruptă. cum? cum? unde era. nu mai aştepta nimic şi nici nu mai avea nevoie să meargă nicăieri. vrea parcă să întrebe războiul care este secretul timpului. Şi totuşi voia s-o mai vadă. îşi luă mecanic bilet. Ori poate apa. şi făcea mişcări mecanice ca borna 454 care şi-au pierdut aproape cu totul voinţa şi cunoştinţa şi totuşi se lasă duşi de infirmieri şi se supun indicaţiilor cu resturi obscure din voinţa şi din cunoştinţa de altădată deşi nu ştiu pentru ce o fac. cu controlori. mama. Citi ani au trecuţi Douăzeci şi cinci de ani de lupte. pasajul de nivel din strada Dorrego. care merge puţin mai în faţă. ce 453 se întîmplă. dar Nene a lăsat fereastra crăpată. du-te şi cumpără ceva. întunericul amurgului punea pe tăcute stăpînire peste unghere şi făcea să dispară în neant culorile şi lucrurile. slăbit. fie ei cerşetori sau monarhi. Scoase fotografia uzată din unul din buzunarele interioare şi. simple vise. de a cărui interpretare corectă ar depinde evenirnente cie mare importanţă. o privi cu grijă. Ori să se închidă în casă şi să deschidă robinetul de gaz. ca o luntre fără echipaj tifl de curenţi nehotărîţi. cine ştie. obişnuită şi ieftină. °ar o clipă şi gata.

un lucru pe care nu reuşea să-1 definească: parcă Alejandra ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decît una din oazele închipuite care prelungesc traversarea unui deşert şi a cărei dispariţie te poate împinge la moarte. implacabil şi nesfîrşit. chiar în camera lui. Şi deodată. Şi nu numai dispreţ. dacă. îşi revărsa toată duio şia asupra lui Bonito. se prezenta Alejandra. cînd se săvîrşi?". pe care nu o putuse uita niciodată. cu sîngele tîş-nind pe gură. după moartea bunicii. deşi nu trecuse multă vreme de cînd se sfîrşiseră. ci deşertul. De ce rm? Cui ar sluji să nu se prezinte? Ce orgoliu ar satisface în fejui acesta? Pînă în zori. ideea că nu se omora pentru ea. „Unde fuseşi.455 care. mergînd pe malul Rîuleţului ca „un mi gaucho" (cum îl auzise spunînd o dată pe un vecin). Se vedea singur» într-o după-amiază.între norii mari şi negri din timpul unei furtuni. de îndată ce ne trezim. cei puterni ' îşi pot permite luxul unui gest de condescendenţă. o sărmană făptură fără însemnătate din lumea asta. dar un vîrtej lent şi greu. cel puţin cea ca îi aparţinuse cel mai mult. sau. Şi cei tari. şi iarăşi îl vedea pe băieţelul acela de şapte sau opt ani. în mijlocul vălmăşagului de gînduri şi sentimente. ge întrebase acel nefericit. nici al lui nici al altora. printre zecile de mii de bărbaţi şi femei care fugeau spre Franţa. ca şi cum i-ar fi pus o întrebare mută şi umilă. ca un soi de masochism. Mintea lui era un vîrtej. tîrîte de singurătate şi de groază. ni se pare că imaginile ceţoase ce ne-au emoţionat în somn sau care ne-au terorizat în coşmaruri se află la distanţe incomensurabile. îşi sf 456 l atunci şi-i spusese asta şi lui don Bachicha. sărea şi urma1"' vreun vrăbioi. Şi unde a fost cînd pe Bonito 1-a strivit camionul de la Anglo. cu Buenos Aires. nici de Homer ci de un poet tot atît de vagabond si de umil ca Bonito. ci chiar silă. chipul acela dispărea pentru totdeauna. în camera aceea murdară de °tel. Şi totuşi. lătra vesel. ca şi cum dorinţa (adică speranţa) şi disperarea ar putea să se manifeste în acelaşi timp Si mai avea şi o expresie imperceptibilă dar fără îndoială violentă de dispreţ faţă de ceva. într-o noapte infernală şi anonimă. în mijlocul mulţimii înfricoşătoare şi anonime care alerga ca şi cum coşmarul bombardamentelor asupra Barcelonei nu s-ar fi sfîrşit niciodată. ca orice om. pe Bonito. nu cu ape limpezi (chiar dacă furioase). îşi aduse aminte şi de un vers: nu de Dante. la bătrîneţe. El era cel puternic. Şi brusc îl zgudui un gînd. el sărutase şi mîngîiase masca aceea înfricoşătoare în vremuri ce i se păreau acum foarte îndepărtate. Da. cu propria lui memorie. faţă de ea însăşi. Ca şi cum totul n-ar fi fost decît o gigantică închipuire pusă la cale de un vrăjitor ironic şi rău. Şi unde era Dumnezeu în timp ce Alejandra era cu scursura aia? Şi revăzu în minte scena cu magnetofonul. Şi pe cînd se cufunda în imaginea aceea fixă. cu camera ei. amestecate cu fotografii frumoase dar risipite şi cu resturi de obiecte dragi. exista un Dumnezeu. care îl ascultase gîrtditor. prin zăpadă. o plimbare îndelungată pe malul Rîuleţului în vremuri de demult şi fericite. ca şi cum şi-ar fi spus şi acum o să vedem noi! Dacă nu apărea. se sinucidea. . cu toată partea din spate a trupului lui mititel prefăcută într-un terci scîrbos şi cu ochii privind trist spre el. pentru Alejandra. cel tare. ar fi mers lăsînd în urmă °ucăţi din sufletul lui. dacă viaţa omului avea reun sens. ci pentru ceva mult mai profund şi mai peren. Dacă Aversul avea vreo raţiune de a fi. de ulei şi de cadavre descompuse. deodată. magnetofonul pe care Alvarez îl avea acasă şi pe care îl punea în funcţiune încă o dată şi încă o dată. ci ca şi cum Qe cîteva zile. aceea era cea ca îi aparţinea cel mai mult lui Martin. trăgînd din pipă. îşi spuse cu o plăcere ranchiunoasă: faptul de a fi definit torul în mod precis îl făcea să simtă o putere teribilă şi îi sporea şubreda satisfacţie. ci un amestec lipicios de resturi. ca şi cum acolo nu şi-ar fi lăsat nu-ffiai un picior. trist ş singuratic cînd. era expresia adîncă şi puţin trist~ a celui ce năzuieşte spre un lucru despre care ştie dinaint că este imposibil de atins. deşi în mod foarte confuz. care păreau secole. cu toate că pricina ultimă a disperării (şi deci şi a morţii) nu e oaza închipuită. poate faţă de Dumnezeu sau faţă de omenirea întreagă sau. amintindu-şi de o băltoacă în miez de vară. în timpul agoniei înfricoşătoare. în acel simbol al imposibilului. o fiinţă care nu avea de ispăşit nici un păcat. „Ce fericire să fii dine". Doamne. singur şi invalid. Şi acum. unde era Dumnezeu cînd mai-că-sa sărea coarda ca să scape de el. cu universul întreg. O idee care ţîşni din sufletul lui exaltat ca o descărcare elec. care alerga înaintea lui. prin haosul din mintea lui părea că-şi face loc. De ce nu? De ce-ar fi refuzat să răspundă provocării? e 457 Dacă exista. Ori faţă de toţi împreună. în sfîrşit. un lucru atît de mic şi de neînsemnat care merita cel puţin dreptatea unei morţi liniştite. înaintînd prin salturi stîngace cu singurul lui picior şi cu o cîrjă improvizată. în timpul exodului prin Pirinei. aşa cum se întîmplă în timpul marilor inundaţii. Tot aşa cum. şi mai probabil. să se pre-lr>te acolo.

începu să umble iarăşi prin camera. Apoi însă agitaţia îl cuprinse iar şi deodată deveni insuportabilă. a spus doctorul Bedoya înainte de a părăsi oraşul. în cameră domnea o tăcere adîncă. un fel de mîngîiere suavă şi liniştitoare? Şi dacă apărea şi el nu era în stare să-1 vadă? în cazul ăsta s-ar omorî degeaba şi din greşeală. Gîndeştc Acevedo: „Ai luptat în o sută douăzeci şi cinci de bătălii pentru libertatea continentului". întins în barca lui de salvare. Bietul general. în felul cum stă cocoşat. ca un naufragiat istovit care. retraşi. să nu-l lăsăm să se trezească de tot. îşi spunea: Nu ştiu. tînăra femeie care călăreşte alături de el s' care încearcă neliniştită să pătrundă chipul bărbatului pe careţi iubeşte. Ornul despre care Son Martin a spus că este cea dintîi spadă a Ăr-Watei de Eliberare. nu vor ca generalul să-şi dea seama că nici unul dintre ei nu e surprins de veştile aduse. muşcîndu-şi unghiile şi gîndind. abia dacă se mai auzeau zumzetele oraşului. Aşa că nu se apropie. să dormi înlănţuit de braţele mele. vestea aceea neagră: toţi unioniştii au fugit spre Bolivia. cu o ironie blindaşi un fatalism melancolic. Acum eu sînt mama ta. dueîndu-şi mîna la garda spadei. ca şi cum s-ar fi aflat într-un avion rostogo-lindu-se vertiginos spre pămînt şi pe care. Se simţi ca şi cum. l-a fkut pe Bolivar să tacă. 459 J Şi Damasita Boedo. tăcuţi. Camarazii îl privesc de departe. o mare tăcere. dar într-un ritm accelerat. lumea nu-i poate face nimic unui copil care doarme la sînul mamei. Gîndeşte Frias: „Un Cid cu ochii albaştri". bărbatul acela de patruzeci şi patru de ani are în felul de a privi. Atunci dă ordinul de marş spre Jujuy. Lumea n-o să-ţi mai poată face nimic. Veştile aduse de aghiotantul Lacasa!. Dar e evident: şeful îmbătrîneşte cu fiecare ceas. Asta e sigur". în aşteptarea veştilor pe care ar fi trebuit să i le aducă aghiotantul Lacasa. ar fi reuşit să-1 îndrepte cît de cît. mergînd la întîmplare. să-ţi pleci capul obosit pe pien. urmaş al lui Hernân CortesşiDon Pelayo. deşelînd caii ca să le spună ceea ce ştiau cu toţii. Se gîndi cu teamă că vreunul din aceste zumzete ar putea fi semnificativ.Se sculă agitat. 0 spadă care nu se predă. animat de o vitalitate subită şi monstruoasă începu să se plimbe nervos de colo-colo. o lasă să nell rîtă de furtună şi de vînturile vijelioase. Deodată rămase paralizat şi încordat din pricina unei groaze nelămurite. dar pe care îl simte într-o lume trecută. spune-mi că ai nevoie de ajutorul meu" Dar generalul Juan Galo de Lavalle merge tăcut şi cufundat în gîndurile unui om care ştie că moartea se . Se aşeză pe marginea patului: dîrdîia şi obrajii îi ardeau. o să ştie el cum să facă să nu treacă neobservat. ar fi trebuit să recunoască figura unui necunoscut care-i aducea un mesaj salvator şi despre care nu ştia decît atîta: că este purtătorul mesajului care îl poate salva. ■ Ce va face Lavalle? Ce face întotdeauna generalul Lavalle? Ştiu cu toţii. Au trecut cincisprezece ceasuri de cină mărşăluicsc spi'Cju]ilJ' Generalul e bolnav. Şi de departe. aş vrea să te odihneşti în mine. Gîndeşte Pedernera: „în faţa noastră merge spre moarte gene-raluljuan Galo de Lavalle. Gîndeşte Lacasa: „Pe scutul lui c un braţ înarmat cu o spadă. e în zadar: niciodată nu va întoarce spatele primejdiei. dacă Dumnezeu o să apară. nu ştiu. mai pe urmă. apoi se trezi în stradă. Urmăresc cu privirea ruina aceea scumpă. se gîndesc Pedernera şi Danei siArtayeta şi Mansilla şi Echagiie şi Billinghurst şi Ramos Mejia. „Fugiţi spre Bolivia prin orice mijloace". ceva ce prevesteşte bătrîneţea şi moartea. în ce fel o va face? Şi ce va fi? O prezenţă infinită şi înspăimîntătoare. ca şi cum ar trebui să străbată drumul firesc al vieţii. cum o şti-Dacă există şi dacă voia să-1 salveze. Priveşte-mâ spune-mi că mă iubeşti. o voce. Maurii nu l-au doborît şi nici spaniolii. acolo jos. Generale. şeful militar local s-a şi supus federaliştilor şi îl aştepta pe Lavalle ca să-i dea lovitura de graţie. urmăresc dialogul acela absurd. pierdut în mijlocul unei mulţimi agitate de milioane de oameni. o figură. simte că moartea se apropie şi. într-un fel de oboseală finală. Şi apoi. Ideea din urmă îl linişti pentru moment şi se culcă la loc. Şi într-acestea soseşte Lacasa. Şi nu se va preda nici acum. istov 458 «i taciturn se lasă dus de cal. Domingo Arenas. tul meu. de trei zile n-a mai putut închide ochii. cu un efort supraomenesc. gîndeşte: „Gene rale. Să se arate într-un fel. omul care. Şi sepregătesc să-l urmeze în acel ultim şi fatal gest de nebunie. trebuie să-i veghem somnul.

alături de el.apropie. spre oraş. Nu e un ceas de joacă. printre gunoaie şi cadavre. Această lume aproape că nu mai există. anunţau copiii care au venit pe urmii. Şi inima lui se înfruntă cu chipul acela uzat şi brăzdat de cute. curînd va fi doar un vis pe care l-ai visat. E noapte-Lavalle îi ordonă lui Pedernera să facă popas în locul acela. Cerşetorul se îndrepta spre el murmurînd cuvinte neinteligibile. ca şi cum de departe ar fi fost păcălit de vreo magie perversă şi ţipă şi se ridică deodată în pat. năclăit de sînge. cînd treci în revistă chipurile din trecut. Dar reuşeşte. tot în culori. îl văzu în faţa lui. Sergentul Sosa contemplă scena ca un copil care şi-a pierdut mama într-un cutremur. santinela a auzit împuşcături. Se cufundă din nou în somn. Pedemera. aproape alături. zace cadavrul Generalului. păstrate sub şapte lacăte. încercînd să păşească pe teren solid. îşi punea traista pe pămînt. alergînd înspre acolo cu cîrja lui. Strigînd: „L-am omorît pe General!" încerca să gîndească. îmbrăţişîndu-l. lumini pătrunzătoare îi străpungeau capul. Capul îl durea de parcă gaze la mare presiune l-ar fi forţat ca pe o căldare. care aproape că îl aude murmurînd numele acela îndepărtat şi drag. Pedemera îşi trezeşte camarazii. respingător şi tragic. Tovarăşii lui se privesc unii pe alţii: ce s-ar putea face? Totul e o nebunie. „Dolores". Cuvintele lui erau atît de indescifrabile că te apuca disperarea. ajutînduse cu cîrja lui improvizată. fără flori. ca şi cum i-ar fi luat temperatura. a Evitei şi sub ea un ghiveci de flori. care doarme în şa. dar pe care timpul şi umezeala au şters-o şi au făcut-o de necitit. un scrîncet de copil mic. ridicîndu-se. cînd tandrele atingeri ale mîinilor. cînd sosesc doi puşcaşi din escorta lui Lavalle. Se scoală. printre excremente şi mlaştini care puteau să-1 tragă la fund şi să-1 omoare. deodată. o dezlega şi arăta ce avea înăuntru. băiete. intră prin cafenelele din vale pe care le nec ventase odată cu Alejandra şi. ţipă. şi o altă fotografie. trece printre camarazii adormiţi şi ajunge la santinelă. cînd deziluziile. care îl priveşte cu atenţie îngrijorată. arc o intuiţie sumbră. conţinut pe care Martin se străduia să-1 vadă. se uită acum drept înainte. ca o lună infernală care ar vrea să lumineze peisajul respingător şi viermănos. pe faţa moartă. Acum îi vin în minte chipurile adevărate şi permanente. Visul se repetă pentru a treia oară. alergînd pe cîmpie şiîmpiedicîndu-se pînă cînd. începu să audă fîşîitul 461 unui reşou. şi e totuna dacă mori într-un fel sau într-altul Merse fără ţintă. ţinîndu-1 de braţe — acum. pe măsură ce se îmbăta. în frac. se trezeşte nervos: i se pare că a auzit împuşcături de flintă. Simţi mîna jerneii pe frunte. pare un tăciune aproape stins sub cenuşa pe care o dăm deoparte pentru a ne bucura de o ultimii undă de căldură pe un munte pustiu. Toţi aleargă. în tindă. o să treacă — îi spunea. nefericirile şi timpul nu-şi desăvîrşiseră opera distrugătoare. aproape de pămînt. în galop. acelea care au rămas în colţişorul cel mai ascuns al sufletului. dar nu avea pu tere să se întoarcă. Atunci ajungin preajma oraşului Jujuy: se şi văd cupola şi turlele bisericii. ceasul în care socoteşti nefericirile. Auzea. nici un ceas în care priveşti pur şi simplu lumea din afară. simţind lacrimi în ochi. lui*1 460 jsi pierdea forma şi consistenţa: auzea ţipete şi rîsete. plînge Damasina Boedâ. murmură el. crede că e bine să se pună şeilc pe cai şi să rămînă în stare de alertă. aşa cum o floare vesteşte gerurile ce vor veni. dar capul îi era plin de plumb lichid Şi de murdărie. îngenuncheată alături. Linişteşte-te. de asemenea. Da. Dar poate că sînt doar închipuiri de-ale lui. Şi Damasita Boedo. spre locul unde chipul se părea că îl aşteaptă şi de unde fără îndoială venea chemarea. E chinuit de viziuni de sînge şi de moarte. pînă cînd mase de plumb roşu şi vătuit îl lungiră la pămînt şi. cade jos de oboseală şi de febră. departe. privirile ochilor ei. femeia plecase de lingă el şi îi dădea presiune şi fîşîitul reşoului era din ce în ce mai puternic. deschizînd ochii peste măsură pentru a putea merge în semiîntuneric spre acel chip enigmatic. era îmbrăţişat de femei sulemenite. El cu o mică escortă. în noaptea asta sinistră în zadar a încercat să doarmă. chipul acela care odinioară fusese o grădină frumoasă şi care acum e acoperit de buruieni. Ca prin nişte pînze groase de păianjen îşi dădu seama că se afla într-o cameră necunoscută: în faţa patului îl văzu pe Carlitos Gardel. băiete! — îi spuse o femeie. cu un zîmbet care. departe. înainta în mijlocul unei imense cîmpii mocirloase. ca la o leghe. totuşi s-o vadă din nou şi să recunoască banca pe care se întîlneau cînd încă mai erau aproape copii. indescifrabile ca ale unei scrisori despre care ştii că e hotărîtoare pentru soarta ta. Nimeni nu înţelege nimic: unde sîntfedera-liştii? De ce nu i-au omorît pe ceilalţi? De ce nu iau tăiat capul lui Lavalle? . ca bunica Ul< cu nesfîrşit de mulţi ani în urmă. linişteşte-te. încep să execute ordinul. O să treacă. aproape uscat. E ora la care se fac bilanţurile. Va căuta o casă în care să înnopteze: e bolnav. va merge la Jujuy.

Martin simţi iar mîna aceea acoperită de bătături. cîinii. Dar cel puţin acum am de lucru aici şi pot ţine copilul cu mine. Plec — zise el. Martin se uită la femeie. uită-te la mine. pentru că spuse: Şi eu. — continuă ea fără să-şi ridice privirea. îşi continuă enumerarea: Mai sînt florile. la sărăcia şi singurătatea ei în coteţul acela infect. pentru că se apropie de el şi din nou îi puse mîna pe frunte. sînt atit de multe lucruri frumoase în viaţă. Martin începu să fie mai lucid. Martin o privi: bănuise că are patruzeci. O privi: suferinţele şi munca. ordonă unui grup de trăgători să acopere retragerea în ariergardă. Şiiar 462 cînta.. totul se cufundă în tăcere. asta e. Aplecîndu-se deasupra lui şi punîndu-i mîna pe frunte.. cine te grăbeşte? Zîmbind trist. Martin roşi şi încercă să se scoale. pe o altă ladă. ca şi cum ar fi căutat o ruptură aproape invizibilă. cînd termină.„Nu ştiu pe cine au omorît în întuneric". mîna întîrzie o secundă în plus. Hai. părea că-i zîm-beşte şi el. şi acolo vor odihni rămăşiţele şefului nostru ■ Apoi îşi împarte forţele.. Aruncă o privire spre portretul în culori al cîntăreţului: de dincolo de eternitate. Te simţi bine? — îl întrebă . aplecată deasupra copilului. păsările. Probabil că ea înţelese. Despre ce anume? — întrebă Martin ruşinat. îşi spuse Martin. A adormit — îi spuse zîmbind. Ai leşinat. din ce în ce mai imperceptibilă. Aproape cu entuziasm. Dă ordine energice şi precise. Trebuie să fugă înainte de a-şi da seama. După aceea. hai cu mama — spunea. dar nu prea se înţelegea bine. era Primusul. Apoi. E mult de lucru. aşa cum au unele mame. Colonelul Pedernera spune: „Oribe a jurat să expună capul Generalului în vîrful unei suliţe în piaţa Victoriei. Fără să mergem mai departe. şi începe marşul final spre exil Auzi din nou scîncetul copilului. Asta nu trebuie să se întîmple în nici un caz. îi cîntă să adoarmă. care îi este superioară: astfel ^î mai degrabă decît dojana. continuă ea cu tenacitate. e un fel de rugă temătoare. sărăcia şi necazurile (care întovărăşesc întotdeauna sărăcia) nu putuseră şterge de pe chipul femeii o expresie dulce şi maternă. văzu mai pe urmă că era ^ fel de ladă. Femeia crezu că iarăşi se simte rău. spune Frias. Apoi.. nu ţi se pare că e frumos Maâreselva enflor1 sau Caminito2? Cu un aer visător. Deasupra cutiei ce servea de leagăn atîrna o cromoli-tografie: Christos avea pieptul deschis ca într-o planşă colorată de anatomie şi îşi arăta inima cu degetul. Ridică ochii şi văzu wrăşi că Martin o privea ironic. Şi în apropiere. în şapte zile putem ajunge la frontiera Boliviei. Femeia păru că încearcă o bucurie extraordinară. acuma să nu crezi. cadavrul e învelit într-un poncho. Se simţea foarte slăbit şi-i era rău. amestecată cu tristeţe şi teamă. Ridicîndu-şi privirea văzu că Martin o privea cu o ironie dureroasă. se întoarse la Martin. ori i l-a suflat vreuna. Martin făcu un efort şi întoarse capu ■ era aplecată deasupra a ceva. care apare de obicei de fiecare dată cînd o fiinţă omeneasca încearcă să o salveze pe alta. îşi spune Pedemera. am gramofonul ăsta vechi cu nişte discuri de Gardel. Şi înţelese că. Păcat că pisica de la cafenea mi-a mîncat canarul. întorcîndu-se spre Martin. îi potrivi perna pltf* şi se duse în partea cealaltă a încăperii de unde se auzea p sul. dar ea mai aşteptă cîte-va clipe. Hai cu mama." „E clar". în galop. Era în glasul ei o dojana dulce. Deschise ochii şi spuse: Cred că ceaiul mi-a făcut bine. „Au tras pe întuneric. Ai dormit trei ceasuri. camarazi.. Martin se ridică în capul oaselor. e aşezat pe armăsarul rotat al Generalului şi. Nu vorbeşte de bărbatul ei. priveşte tot ce am. amestecată cu compasiune şi tea-**&. Atunci le-am spus să te aducă aici. cu un ceainic mare deasupra. stîngace dar cu duioşie. băiete: eu am douăzeci şi cinci de ani şi mi-e necaz că într-o zi va trebui să mor. Tare bine mă simţeam în tovărăşia lui. Dar am cămăruţa şi pot să-mi ţin copilul lîngă mine. 463 Sînt multe lucruri frumoase. Apoi. Ezită o clipă. răspunse femeia sfioasă. dar multe.. comentă: Nu există nimic atît de frumos ca muzica. ajung din nou la Tapiales de Castaneda. închise ochii şi rămase gînditor.. Am copilul. Dar ea îl opri. Despre multe. pînă cînd fu sigură că adormise. liniştită. Iar examina ruptura invizibilă şi îşi netezi fusta. Aşteaptă o clipă. într-o scurtă mîngîiere timidă. privindu-şi netezindu-şi atentă fusta. unde aşteaptă restul Legiunii. mai ştiu eu ce. adăugă: Ai vorbit despre multe. Şi începu iarăşi să vorbească Pe tonul acela de dojana.. Hai cu mama. asta da. Mai jos erau nişte chipuri de sfinţi. bea — zise femeia/ dîndu-i mai departe ceai. încercînd să nu facă zgomot. nu arc bărbat. — Şi apoi. strălucitor în fracul lui. spuse: E atît de frumos să trăieşti! Uite. Martin îi făcu semn că da. hai cu mama — spunea femeia cu voce din ce în ce mai înceată şi fredona o melodie monotonă. îl întrebă: Ţi-e mai bine? Avea o mînă bătătorită. băiete. ori a murit.

1 în sp. Şi cînd se crăpă iarăşi de ziuă reîncepu marşul spre nord. şi o mînă care abia atinge coardele ghitarei. pentru a se întoarce mai tîrziu. apoi iarăşi spaniolii care reuşeau să avanseze şi din nou patrioţii alungîndu-i. şi e de ajuns. Un cîine. chită: Porumbiţă albă. 465 pwI 1 Stegarul Celedonio Olmos călăreşte acum alături de sergenţi 1 Aparicio Sosa. spune tuturora c-a murit Lavalle. dar plutonul din care făceai parte era ceva absolut. Perfect. Una singură. dîndfoc caselor şi distrugîndu-şi gospodăriile.: Caprifoi înflorit (n. columne ale conchistadorilor spanioli în ale căror vine cursese sîngele lui (se gîn-deşte stegarul Celedonio Olmos) şi care patru sute de ani mai tîrziu vor trăi o viaţă secretă prin Alejandra (se gîndeşte Martin). cadou de la bunica. 2 în sp.: Drumuleţ (n. Se întrebase zile întregi. expediţii şi măceluri.ea preocupată. îţi fac cadou inelul ăsta. încă o dată. Apoi. Martin del Castillo.—• o întrebă Martin. cu spada şi cuţitul. „Capul nu va cădea niciodată în mîinile lui Oribe". Aşa că în toiul distrugerii turnurilor de altădată stegarul adolescent începea să întrevadă o altă distrugere: strălucitoare. martor indiferent al unor lupte. O sută şaptezeci şi cinci de oameni trăiesc de pe o clipă pe alta în noaptea minerală. Rio Grande şerpuieşte ca un rîu de mercur strălucitor. . şi apele se înroşesc şi populaţii întregi aleargă spre ţinuturile din jos pusti-ind totul.). ce treci peste vale. O sută şaptezeci şi cinci de oameni galopînd cu furie timp de şapte zile pentru un cadavru. Femeia roşi şi refuză. atîrnaţi de zgomotele care vin dinspre sud. 464 VI Cînd ajunse în camera lui se crăpa de ziuă. Cu lancea şi cu suliţa. Stegarul îl priveşte. Exista d'Arcângelo. Sufletul i se veste jise în ultimele luni ca o floare delicată într-un cataclism planetar Dar începuse să înţeleagă treptat că cea mai absurdă dintre toate era această ultimă retragere. cu voia dumneavoastră. Şi o voce liniştită. le spusese sergentul Sosa. de exemplu. trupele de cavalerie ale patrioţilor alungîndu-i pe spanioli spre sud. care merge tăcut şi g