You are on page 1of 24

1

Silviu Şuteu

Textul prezentat aici (selecţie făcută de Şerban Derlogea/ www.derlogea.ro) ilustrează tema:

„Amintiri din şcoala anilor 1950”.

Amintiri
pentru a mai trăi odată

Autorul - Silviu Şuteu – s-a născut în 1934 la Cioara (azi Săliştea), jud. Alba. Tatăl i-a fost învăţător. A urmat Liceul teoretic la Alba Iulia în 1945- 1952, a absolvit Institutul Politehnic din Bucureşti în 1958. A lucrat ca inginer mecanic: 8 ani la Hunedoara/ Combinatul Siderurgic, alţi 6 ani la Bucureşti, la ICAB. Încă o facultate cu profil economic, cursuri CEPECA, strămutarea în domeniul informaticii pentru 25 de ani. Căsătorit, trei copii, băieţi. In tinereţe: ski, ciclism, atletism. Hoby: yoga, inventică, muzică de jaz şi clasică, grădinărit, filozofie, fizică şi cosmologie, literatură inclusiv SF.

Editura ANIMA Bucureşti, 2009

2

Cuprins (volumul complet)
1. Cuvânt înainte 2. Arcuda şi criza fenolilor 3. Profesorii liceului din Alba Iulia 4. Amintiri pentru a mai schia odată 5. Un an de pomină 6. Po Nio, Fata Fericită 7. Judo la Hunedoara 8. Fata cu parul roşu 9. Intrarea Mirajului 10. Saint Louis Blues 11. Matilda 12. Ion Ladea 13. Noaptea pe plaja la Costineşti 14. Scurtă vacanţă la izvoarele Buzăului 15. CEPECA 16. Însemnări din America 17. Un accident al timpului 18. Delir de pensionar

EXTRASE DIN VOLUM:

3. Profesorii liceului din Alba Iulia
Au trecut ani, mulţi ani, de fapt decenii, nu puţine. Amintirile de demult există undeva, sunt în siguranţă, dar o ceaţă, o pâclă le acoperă aproape totdeauna. Când ceaţa se ridică, necunoscute fiind cauzele, în faţa ochilor apare o întreagă lume aşa cum a fost atunci. Dacă acea lume este a Albei-Iulia din anii 1945-1952 inima mea bate precum clopotele celor două catedrale : dangăt puternic, dar şi duios, parţial înstrăinat dar în cea mai mare parte rămas neclintit. Priveliştea favorită este un spaţiu imens, plat, gol, mărginit de nişte ziduri de cetate, catedrale, două vile, câteva case modeste şi o clădire masivă, austeră dar şi impunătoare, de culoare cafenie cu irizaţii galben verzi. O clădire kaki, clădirea liceului de băieţi, iar spaţiul cel plat şi gol, vag deşertic, deapururi însorit, în care adie un vânticel prietenos, este Platoul Romanilor. Era un tărâm de vis dăruit nouă elevilor cu generozitatea celui ce nu ştie cui dăruieşte. Cine să fie ? Celţii care sau învârtit câteva secole în zonă ? Dacii, tribul apulilor a căror localitate circumscrisă locului se numea Apoulon ? Romanii care au fundat tot aici un castru, Apulum, sediul Legiunii a 13-a Gemina ? Cei ce au construit o cetate înainte de anul 1000 peste care Habsburgii au clădit-o pe cea care este în picioare şi azi, Alba Carolina ? Constructorii catedralei Romano-Catolice de aceiaşi vârstă cu celebra Notre Dame ? Făuritorii Unirii şi României Mari ? Purtătorii avântului românesc interbelic ce au construit Catedrala Arhiepiscopală ortodoxă, loc marcat de încoronarea regelui Ferdinand ca rege al tuturor românilor ? Antichitatea preromană şi romană, Evul Mediu timpuriu şi cel matur, Era Modernă cu fabuloasa Bibliotecă Bathyanaeum, Muzeul Unirii, culminând cu excepţionala perioadă interbelică, toate au lăsat urme aici, în faţa liceului, pe 70 de hectare. Dar urme în suflete au lăsat şi Mihai Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan,

3 suta de mii de unionişti din popor prezenţi la Marea Adunare din decembrie 1918. Trei drumuri pleacă din faţa liceului, unul spre gară, altul spre cetate şi ultimul spre Calea Moţilor. Drumuri sau alei, nemărginite de clădiri. In partea opusă cetăţii, un drumeag rural ducea către schit iar mai departe, dacă vreţi, cine vrea, spre vârful Mamut. Spaţiu, iarbă şi pace. Spre nord două masive muntoase, spectaculoase, cu o uşoară suprapunere a profilelor: Piatra Craivii şi Detunata. Culoarea lor este culoarea depărtării, acel amestec între bleu şi violet palid cu abia sesizabile puncte şi pete crem. Aici mi-am petrecut 7 ani din viaţă, acea vârstă între 11 şi 18 pe care s-au întins anii de liceu. Etapa din viaţă cea mai plină de schimbări: la început copil jucăuş, speriat câteodată, apoi adolescent avântat, adesea smucit şi ameţit, iar la sfârşit tânăr gata să se ia de piept cu viaţa. Pustietatea Platoului Romanilor era însufleţită dimineaţa când pe cele trei drumuri elevii mici sau mari grăbeau pasul spre liceu. Din dreapta, de la gară veneau mulţi elevi ce făceau naveta cu trenul. Din mijloc, dinspre catedrală veneau cei din oraşul propriu zis, care traversau cetatea. Veneau şi din stânga, nu foarte mulţi, cei din vestul oraşului. După prânz deplasările se făceau invers dar se rarefiau în timp, în funcţie de ora încheierii cursurilor. Atunci nimeni nu se mai grăbea. Platoul era locul ideal pentru a bate mingea, grămezi de ghiozdane alcătuiau stâlpii de porţi pentru nenumărate terenuri de fotbal. Cu mingile era mai greu, erau lipsuri mari, dar se mai găseau cârpe şi sfori, se mai ciopleau sfere din cauciucuri pline rămase de la război. Biciclete puţine, automobile nici atât. Iarna apăreau patine metalice sau din lemn, prinse la ghete. In lipsa lor, bocancii prevăzuţi cu potcoave, blachiuri sau cuie cu capul lat, erau alternative acceptabile. Prin generoasa osteneală a tuturor, gheţuşurile deveneau lungi, bine şlefuite cu bocancii, pantalonii şi cu restul îmbrăcăminţii. Ce rost ar fi avut să aluneci pur şi simplu în picioare? După război, un munte de gunoaie a ars câteva luni în centrul platoului. Ardeau de toate, cartoane, hârtii, cărţi, rame de tablouri, statuete. Am văzut atunci oameni cu furci care zgândăreau în jeratec căutând insistent ceva, nimeni nu ştia ce. Soldaţii ruşi îşi făceau şi ei de lucru în zona focului. Liciu, un coleg de-al nostru, un fel de lichea ultra inteligentă si curajoasă, ne uluia când ne încrucişam cu vreun ostaş rus: saluta reverenţios, cu mâna la chipiu, înjurându-l în româneşte, pe cel salutat. Care răspundea bine dispus cu zdravski tovarişci. In primii doi ani am stat în gazdă, următorii cinci la internat. In clasa întâia, la gazda de pe Calea Moţilor am împărţit camera cu un băiat din ultima clasă, a 8-a. Era şi ultimul an în care se mai preda engleza în ciclul superior. La teză li s-a dat printre altele exerciţii de retroversiune. Trebuiau să construiască fraze în limba română pe care să le traducă în engleză. Bietul Laurenţiu, băiat bun, deştept şi silitor a vrut să fie glumeţ. Una din propoziţiile lui era o glumă a vremii. In loc de Petru Groza a adus bumbac din Rusia, el a scris Petru Bumbac a adus groază din Rusia. A fost exmatriculat, a dispărut, am rămas singur în cameră. Sărăcie mare după război. Seceta din 1947 a adâncit lipsurile. Haine şi încălţăminte pe cartelă, stofele din lână ţesute în casă şi tratate la piuă erau la mare căutare. A apărut celofibra, fibra textila din celuloză, din care se făceau haine de hârtie. Nu ştiu cum se împăcau hainele pe puncte (cartelă) sau ţesute în casă - cu ciudata şi exigenta modă a momentului, malagamba. Vremurile grele au condus la abandonarea uniformei obligatorii pentru elevi (foarte elegantă) rămânând ca semne distinctive doar chipiul şi numărul de înmatriculare cusut pe mâneca braţului stâng. (Logoul LMV însemna Liceul Mihai Viteazul şi nu Linge-ţi Mucii Voinice cum insinuau invidioşii de la Liceul Comercial, botezat de noi Liceul Cailor). Ultimii patru ani de liceu alcătuiau ciclul superior iar elevii în cauză aveau la chipiu un şnur auriu. Acesta era necesar pentru ca purtătorul să fie recunoscut de către elevii din ciclul inferior, care aveau obligaţia să-i salute pe superiori.

4 Foame mare în internat, eforturile unor părinţi de a completa alimentaţia odraslelor prin pachete cu bunătăţi erau ineficiente întrucât loviturile nocturne la dulapuri erau frecvente. Nu puteai să te culci cu slănina şi cârnaţii sub pătură. In acei ani au apărut două noutăţi alimentare publice care ne alinau uneori suferinţa înfometării. Pe fondul dispariţiei complete a prăjiturilor din cofetării, într-o brutărie din cetate, pe stânga după Poarta a treia, a apărut un produs surpriză : mălai cu magiun. (Mălai - în înţelesul din Ardeal, nu făină de porumb ci o cocătură, un fel de budincă din făină de porumb). Un gust foarte bun pe care l-aş aprecia cu siguranţă şi acum. Nici nu era scump, dar se găsea rar. A doua delectare se numea halva, a cărei producţie s-a reluat după mulţi ani de pauză. Era halva din seminţe de floarea soarelui, foarte bună, incomparabil mai bună decât actualele halvale, majoritatea din import şi toate criminal de dulci. Era şi ieftină, 6 lei şi treizeci de bani kilogramul. In primii ani de internat am dormit într-un dormitor cu 42 de paturi. Toate tâmpeniile ce se puteau întâmpla, se întâmplau acolo. Nu se spălau toţi pe picioare, pedagogul făcea controale, rezultate slabe. Erau şi unii bolnavi, care făceau pipi în pat. Dacă cineva adormea înainte de ora stingerii se găseau călăi care îi puneau poştă: hârtiuţe între degetele de la picioare, cărora li se dădea foc. Război cu cei ce sforăiau. Alte războaie şi lupte mai mari sau mai mici - având la bază simpatii şi antipatii, apartenenţa la găşti, răzbunări. Pedagogii, depăşiţi, băteau cu liniarul, cu băţul, cu palma şi cu pumnul, puneau în genunchi pe coji de nucă. Aiurelile şi zbuciumul neîncetat au culminat cu organizarea unui guvern fantomă care avea prim ministru şi miniştri pentru toate portofoliile, toţi elevi. Autorităţile au luat-o în serios (sau razna ?), s-a desfăşurat un proces complicat şi lung, eleviiminiştri au fost exmatriculaţi, iar unii închişi. Toate astea s-au întâmplat, dar trebuie să recunosc că nu era ceva copleşitor. Viaţa mergea înainte, erau şi multe momente bune, jocuri, plimbări la schit şi chiar meciuri de fotbal în poiana de la baza Mamutului. Exista un cartier plin de mistere, un loc în care putea foarte bine să se desfăşoare acţiunea din La ţigănci a lui Eliade. Se numea Lumea nouă, dar după mulţi ani nu mai ştiam unde era. Îmi amintesc de nişte mlaştini unde ochiurile de apă, arinii şi sălciile, porţiunile înnoroiate, se combinau într-un adevărat labirint, misterios, vag periculos. Era undeva pe lângă Ampoi? Iarna cercetam zona pentru a patina pe gheaţă, inclusiv pentru a juca un hochei chinuit. Petreceam multe seri cântând în dormitor, în curtea internatului, în părculeţul de vis-a-vis. In special romanţe şi cântece vesele. (De-ar fi mândra-n deal la cruce, Suflecată pân-la brâu, Pe Mureş şi pe Târnavă, sau unele mai deochiate ca Un ţigan avea o iapă). Apoi învoiri în oraş, la cinema, plimbări pe corso (pronunţam corzo), ocheade cu elevele de la liceul de fete. In ultimii trei ani de internat am avut parte de dormitoare mai mici, eram mai civilizaţi, preocupările noastre s-au diversificat. Majoritatea am început să dansăm la reuniunile organizate de conducerea internatelor, al nostru şi al liceului de fete. Unii iubeau aşa de mult dansul încât evadau din internat (exista un geam anume, într-un colţ al parterului, care se putea deschide), pentru a pleca la baluri adevărate, cu dansatoare trăsnet şi orchestre profesioniste. Totuşi obiectivul principal era să ai o drăguţă certă, cu care să mergi la film şi să te afişezi pe corso. Unii pretindeau că au devenit bărbaţi, erau crezuţi sau nu. De regulă nu. In materie de modă pentru tineri a apărut o găselniţă după care ne topeam: trening bleumarin şi papuci de tenis albi. Dacă apucai aşa ceva, erai vedetă pe corso. A apărut însă un pericol: tu te plimbai alene şi plin de tine şi un şugubăţ venea pe la spate şi-ţi trăgea pantalonii de trening în jos, până la tenişii albi. Pe corso. Bârr ! Sportul era un alt domeniu ce a început să ne seducă, echipele de gimnastică, de ski, de cros, de basket şi de atletism obţinând rezultate excelente. Apoi am început să citim literatură bună, clasici ai literaturii române şi universale, pe bază de adevărate programe de lectură sugerate de profesori. Am depăşit deci nivelul Amantul doamnei Chatterley şi Elevul Dima dintr-a şaptea care ne-au confiscat în clasele inferioare. Ne plimbam printre zidurile şi prin şanţurile late şi înierbate ale cetăţii lui Carol al VI - lea, încercam fumul ţigărilor, tuşeam, ameţeam

dar şi filozofam. Da, filozofam, peisajul, contextul cultural, densitatea vestigiilor istorice şi premoniţiile legate de apropierea despărţirii de oraş şi de colegi ne aprindeau imaginaţia, stârneau întrebări dilematice privind statornicia şi devenirea. în viaţă. Eram români, unguri, evrei şi saşi, ne înţelegeam de minune. O minunată mândrie de a fi români, sau după caz ardeleni, albaiuleni, ne încerca pe toţi. In ultima clasă, a unsprezecea, apropierea examenului de admitere la facultate ne-a mobilizat ca niciodată, în săli de lectură, în biblioteci. Noi creşteam, majoratul bătea la uşă, dar nu eram prea atenţi şi preocupaţi de cele ce se petreceau în ţară. Nu prea observam duritatea politicii de colectivizare, dislocările de populaţii, epurările pe criterii de clasă, deportările la canal sau trimiterile la închisoare. Ceva, ceva tot pricepeam dar în plan secund, noi aveam alte priorităţi şi urgenţe. Lăsând la o parte această indiferenţă afirm că şcoala pe care am făcut-o noi atunci a fost excepţională. Iar dacă mă gândesc şi la nenumăratele lovituri pe care le-a primit şcoala, profesorii şi noi elevii în toţi anii de liceu, da, în absolut toţi anii, de la aberaţia numită Reforma Învăţământului, reuşitele noastre sunt pur şi simplu incredibile. Cum a fost posibil ? Am un răspuns şi în cele ce urmează îl argumentez. Voi vorbi despre profesorii noştri. Să vedem întâi la ce fel de liceu învăţam. La 3 februarie 1919 un grup de învăţători şi profesori locali au avut iniţiativa înfiinţării primului liceu românesc de stat în spaţiul transilvan: Liceul de stat Mihai Viteazul. Nu trecuseră decât 65 de zile de la acel moment fără egal din istoria României, Adunarea Naţională din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia. Numele liceului a rămas neschimbat din 1919 până în 1953. În următorii 36 de ani numele va fi schimbat de 8 ori, ultima variantă, din 1999 fiind menţinută şi azi: Colegiul naţional “Horea Cloşca şi Crişan”. Până în 1945 liceul avea 8 clase, clasa întâi fiind accesată pe baza examenului de admitere de către absolvenţii a cel puţin 4 clase ai şcolilor primare. Adică, în total 12 clase de învăţământ preuniversitar.

5 Am început liceul odată cu începerea reformei învăţământului. În 1945/ 46 primele trei clase de liceu formează Gimnaziu unic, liceul rămânând cu clasele 4 la 8. Doi ani mai târziu, durata liceului scade cu un an, absolvenţii anului 3 ai Gimnaziului unic comasându-se cu absolvenţii clasei a patra de liceu şi formând împreună clasa a 8-a. (Se observă că numerotarea claselor începe acum cu clasa întâia primară şi continuă secvenţial până la clasa a 11-a). Aşa s-a născut învăţământul de 11 clase, cel urmat de noi. (În 1953/54 se mai taie un an, astfel că învăţământul preuniversitar capătă o durată de 10 ani. Alinierea la standardele şcolii sovietice devine deplină. În 1957/58 se revine la Învăţământul de 11 clase iar 10 ani mai târziu la cel de 12 clase). Obiectele de studiu suferă şi ele transformări importante : dispare Religia, limba Latină, limba Greacă şi limba Engleză; se introduce limba Rusă şi Constituţia. Materiile umaniste înregistrează modificări de conţinut (Istoria se rescrie, Istoria literară se revizuieşte), dar nici ştiinţele exacte şi cele naturale nu sunt scutite. Apar un mare număr de fizicieni, chimişti, naturalişti şi inventatori ruşi, care păreau a fi inventat şi descoperit totul. Dar deja se făceau bancuri : ştii cum a descoperit Popov radioul? A tras la o parte faţa de masă de pe un aparat de radio. Un alt efect al reformei învăţământului a fost desfiinţarea liceelor din Blaj, Aiud, Sebeş şi Orăştie. Erau oare prea multe şcoli? Elevii din liceele desfiinţate erau îndrumaţi spre liceul nostru. Dar cred că mulţi au renunţat, vremurile erau grele, altfel ar fi fost dacă acele şcoli ar mai fi existat în oraşele lor. Am urmat deci un liceu de 11 clase bine frământat de neobosita, tendenţioasa şi haotica reformă a învăţământului. Dar un liceu care s-a luat la trântă cu pomenita reformă, reuşind să diminueze la maximum efectele nefaste ale acesteia. Cel puţin până am terminat eu liceul. Am avut profesori a căror excepţionalitate m-a urmărit toată viaţa. Unii practicau ironia subtilă sau făţişă atunci când trebuiau să ne transmită noile idei, abordări, atâtea false dar obligatorii informaţii. Alţii se refugiau în acribie profesorală şi educaţională, minimalizând,

relativizând sau ignorând noutăţile ideologice impuse de către noul regim. A fost o rezistenţă îndârjită la care am luat parte şi noi elevii, cu o complicitate de care eram mândri. Noi eram cei ce apucaseră să defileze, în clasa I de liceu, de 10 mai prin centrul oraşului, cu cămăşi albe şi pantaloni bleumarin, cântând Traiască Regele. Noi făcusem un an de religie, noi ne-am dus în acel an cu şcoala la catedrală pentru spovedanie şi împărtăşanie. Noi încă îi mai auzeam pe părinţii noştri vorbind de vremurile normale când totul era frumos şi bine. Poate generaţiile de după noi să fi fost mai vulnerabile în faţa schimbărilor dramatice ce nu conteneau. Deşi în 1945 liceul avea o vechime de doar 26 de ani, devenise o şcoală matură, cu tradiţii şi valori proprii. Era considerat un focar de cultură în oraş şi în zonă. Avea un excelent renume şi constituia pentru părinţi şi pentru copii deopotrivă un ţel de atins şi o mândrie de a-l urma. Această edificare rapidă şi consistentă pe toate planurile are cred eu o singură explicaţie. Mă refer la minunata perioadă interbelică din România devenită Mare. La acel avânt consecutiv Marii Uniri care – spre deosebire de alte momente, societăţi şi ţări – nu s-a limitat doar la elite. Nu, euforia a cuprins societatea românească pe întreaga ei arie şi adâncime. Douăzeci de ani din care 4 de criză economică mondială, deci 16 ani de dezvoltare în care ţara a ajuns pe culmile din 1938. Liceul nostru a primit atunci profesori de excepţie, din toată ţara. Noi am început şcoala într-un moment nefericit, ce a inaugurat o lungă perioadă nefericită. Dar, spre norocul nostru, de noi se ocupau profesori interbelici, produsul unei perioade fericite. Despre ei o să vorbesc în continuare. Aş vrea dacă se poate să extind aprecierile mele pozitive şi la profesorii ce lipsesc din rândurile de mai jos. Profesori care erau ai liceului dar predau la alte clase sau – mea culpa – pe care i-am uitat.

6 Savura – oarecum copilăreşte – termenii de specialitate cu sonoritate exotică : pampas, prerie, fossă, morenă, talveg, crevasă, dolină, avenă, azimut. Divaga adesea în ore, fie în domenii conexe geografiei fie în cele ale moralei şi educaţiei în general. Cu bine cunoscutul şi eternul spirit critic al elevilor din totdeauna, era adesea ţinta unor ironii, crunte în absenţa sa, abia voalate pe faţă. Nu se supăra sau oricum nu lăsa să se observe. Se înverşuna în schimb, apărându-şi opţiunile şi ideile. Unii îi contabilizau şi memorau bufoneriile, de regulă intenţionate, alţii îl suspectau de o vocaţie de Don Juan. Memoria colectivă a bancurilor şi bârfelor din liceu, secţiunea elevi, îl avea, alături de alţi profesori, client permanent. Să ne înţelegem totuşi, ştiu şi azi o geografie de speriat şi ca probă, Lăcăuţul are 1777 m iar Ceahlăul 1911. Domnul profesor Moldovan avea meserie de educator, vocaţie de educator şi pasiune de educator. Pe toate le lua permanent în serios. Lecţiile lui nu ţinteau doar dobândirea unui bagaj mare de cunoştinţe. Expunând, desenând, perorând, divagând, gesticulând, ambalându-se, prostindu-se, autoironizându-se, extaziindu-se în faţa „mamei geografii”, dânsul ne oferea o lecţie spectacol pe care o gustam din plin, chiar dacă nu-i sesizam, atunci, multiplul impact asupra educaţiei noastre. Impact pe care îl receptam, îl asimilam pe nesimţite, îl vom fi valorificat mai târziu. Parcă-l văd, lecţia era despre munţii Făgăraşului, când deodată domnia sa a început să mimeze o ascensiune, păşind cu mare grijă parcă pe urmele unui personaj nevăzut, înconjurând catedra de mai multe ori şi aruncândune priviri complice. Aşa era atunci – explica în sfârşit dânsul – când studenţi fiind – am avut nemăsurata cinste de a-l însoţi în Carpaţi pe marele geograf Emmanuel de Marton, cel care în 1919 a participat la trasarea frontierelor noii Românii. Mergeam în şir indian şi ne străduiam să călcăm la propriu pe urmele lui, în speranţa că vom reuşi acelaşi lucru şi la figurat. Aici făcea o pauză, pe chipul său apărea o ne ascunsă satisfacţie, preţ de 10 secunde cât stătea nemişcat. Mare actor, mare profesor. Am zis că era extrem de vorbăreţ dar iată o întâmplare diferită. Era vară, avusesem sport în ultima oră a zilei însă mulţi dintre noi nu ne înduram să plecăm. Eram la groapa de nisip amenajată în afara curţii liceului şi am pornit un concurs de sărituri în lungime. De

Profesorul Ion MOLDOVAN, zis Solidu… Iubea cu siguranţă Geografia, zic asta fie şi pentru erudiţia neîncetat afişată în timpul lecţiilor, pentru pedanteria şi acurateţea cu care desena pe tablă hărţi cu crete colorate, mici opere de artă executate cu mare uşurinţă şi precizie, în ciuda efemerităţii suportului.

7 sărituri dar şi de exclamaţii, strigăte, fluierături, contestaţii, poate şi câte o înjurătură, ca între colegi şi prieteni. A apărut domnul profesor Moldovan în drum spre casă. Era atunci şi dirigintele nostru astfel că ne aşteptam la o muştruluială zdravănă, pentru tulburarea liniştii publice şi vorbe indecente. Dânsul s-a oprit, apoi s-a descălţat şi dezbrăcat, ramânând în chiloţi şi maieu. Mai avea ceva, jartiere sub genunchi, articol ce nu lipsea atunci din garderoba bărbaţilor ce se respectau. Era într-adevăr solid solidul nostru. A făcut câteva mişcări de încălzire, câteva sprinturi apoi s-a prezentat la groapa de sărituri. Noi tăceam, ochi şi urechi. A pornit, a accelerat, a bătut cu putere pe prag şi a sărit executând la momentul potrivit acea extensie în zbor pe care noi ne chinuiam s-o învăţăm. Extensie care, bine executată, ne spunea profesorul de sport Emil Tămaş, adăuga cel puţin o jumătate de metru la lungimea săriturii. A aterizat cu aproape un metru mai departe decât semnul pentru cea mai bună săritură a noastră. Apoi, culmea, în tăcere absolută, s-a echipat şi a plecat. A plecat fără o vorbă - cel mai logoreic dintre profesori. Intr-un mod ezitant, oscilant, am tras atunci o mică învăţătură. Nu trebuie să te bazezi pe convingeri imuabile atunci când ai de a face cu oamenii. Şi astăzi cred că geografia este ceva mult mai special, mai valoros şi mai interesant decât arată atenţia acordată de programa şcolară, de şcoală în totalitatea ei, de actualii elevi printre care se numără şi copii mei. Contactul cu arta profesorului Moldovan ne-a ajutat să înţelegem o faţetă a lumii în care trăim, mult timp ignorată. Sensibilitatea pe care mi-o descopăr azi în legătură cu problemele globale ale mediului cred că-şi are originea în şcoala domniei sale. Cum rareori pe lume lucrurile se aşează aşa cum trebuie, atunci când totuşi se întâmplă trebuie să ne minunăm. Şi o facem, menţionând că destinul domnului profesor a fost miraculos împlinit prin şansa avută în ultima parte a vieţii de a călători în lumea largă. Dar transferul poreclei funcţiona rar. Era un om de care nu se lipeau poreclele. Nu era excesiv de sociabilă dar nici inaccesibilă. Era bine pregătită, cu talent pedagogic, era relaxată, putea şi să zâmbească. Evident, dacă era cazul. Ştia să se facă înţeleasă, ea şi matematica ei. Lecţiile predate au fost o bună uvertură pentru opera profesorului Peribiceanu.

Profesorul Pavel Peribiceanu Matematicile, se ştie, nu-l prea au pe vino-ncoace. M-am întrebat de multe ori de ce. Personal nu m-au complexat şi a fost o vreme când le-am cultivat ca pe un hobby elitist, când am încercat reale satisfacţii cognitive cercetându-le. In special acel domeniu numit fundamentele (filozofice ale) matematicii. Este adevărat, asta s-a întâmplat mult după ce terminasem cu orice stres şcolar. Am avut însă o surpriză neplăcută când, încercând să-l ajut pe unul din copiii mei, văd că în noile cărţi de matematici triunghiurile nu ar mai fi egale ci congruente. Pentru a înţelege nuanţa, pentru că despre aşa ceva credeam că este vorba, am răsfoit cartea în continuare, realizând unul din cele mai incomode demersuri. Au apărut multe schimbări de limbaj. Am căutat în dicţionare, am văzut că semnificaţia termenului este ceva mai generală (congruent însemnând şi egal, şi echivalent, şi coincident, şi corespunzător şi multe altele), am tot căutat până când familia de cuvinte a lui congruent s-a terminat şi dicţionarul a trecut la termenul următor, ceva mai clar : coniac. Cu ajutorul acestuia din urmă m-am mai liniştit încercând o concluzie mai generală, aptă să explice măcar parţial atât de răspândita aversiune faţă de matematici. Pe scurt, după mine, matematica are trei părţi: prima este limbajul, semnele, convenţiile, definiţiile; a doua reprezintă ceea ce se poate face cu acestea, pe baza unor reguli de logică elementară plecând de la ipoteze fireşti sau năstruşnice şi ajungând la concluzii pe măsura ipotezelor ; în fine a treia parte, constă în a te întreba ce legătură este între aceste concluzii şi lumea reală. De regulă răspunsul este nici una, iar atunci când nu este aşa, adică apare o legătură, omenirea face un mare pas înainte. Ar mai fi de spus că implicarea inteligenţei (sau

Profesoara Eugenia Moldovan. Ne-a predat matematica în clasa 9-a şi era soţia profesorului Moldovan. Aşa că mai era uneori numită solida, ca soţie a lui solidu.

nevoia de inteligenţă) în cele trei etape este în ordine: mică, medie, mare. De regulă omul vine în contact cu matematica în şcoala. Din motive diverse însă, prima parte a matematicii, limbajul şi convenţiile aferente sunt fie eludate fie masacrate, fie ambele. In această situaţie este iluzorie aplicarea cu succes a unui silogism în partea a doua, filmul se rupe şi matematica sfârşeşte prin a fi urâtă de moarte. Cine poartă vina? Fireşte, şcoala, profesorii şi cărţile care aşteaptă de la bieţii elevi minuni înainte ca aceştia să înţeleagă despre ce este vorba. Clar, metoda şi profesorii sunt de vină. Nu şi domnul profesor Peribiceanu. Înalt, cu ochi albaştri şi privire vie, cu câteva şuviţe de păr grizonat, mai curând sever dar nu lipsit de simţul umorului, întotdeauna la costum şi cravată, domnul profesor se impunea din primul moment. Avea un uşor accent moldovenesc, chestiune văzută de noi ca un mic handicap (oare de ce?) care îl făcea cel puţin uşor vulnerabil şi deci tolerabil. Fără să reuşesc a-mi aminti cu exactitate stilul său, reţin că ne făcea să înţelegem tot ceea ce expunea şi că urmărea cu obstinaţie să nu ne piardă pe drum. (Pierderea pe drum cred că este eşecul cel mai răspândit şi mai dăunător, în orice fel de şcoală, în orice domeniu şi în toate timpurile). Cred ca era profesorul care îşi cunoştea cel mai bine elevii, fiecare ce poate, cum poate şi de ce (nu) poate. Avea în consecinţă clienţii săi permanenţi, şi în registrul jos şi în cel înalt. Scotea intens la tablă, de cele mai multe ori nu pentru notă ci pentru dezbatere şi spectacol. Pedepsea aspru copiatul la teze şi extemporale. Verifica atent temele pentru acasă. Avea un băţ utilizat la indicarea expresiilor pe tablă şi iată, nu mai ştiu dacă îl mai folosea şi la altceva. Era drept şi făcea cam mult caz de dreptate, la drept vorbind. Oricum, copiii potentaţilor vremii şi locului nu erau protejaţi aşa cum se mai întâmpla în cazul altor profesori. Din contră, puteau fi ţinta unor ironii, mult gustate de majoritatea dintre noi. (In sistemul de notare de la 1 la 10, unul din elevi, fiul unui medic renumit, cam leneş însă, primea aprecierea următoare după o ieşire la tablă : bravo, eşti în progres evident, nota patru).

8 Profesorul Peribiceanu era şi foarte eficient; rareori s-a întâmplat ca cei pregătiţi de dânsul (în clasă, nu la meditaţii private) să capoteze la examenul de matematici din cadrul admiterii la facultate. Obişnuia să se intereseze de evoluţia celor pe care îi aprecia. Nu puţini au îmbrăţişat cu mare succes cariera sa. Îmi amintesc că atunci când am susţinut admiterea la Politehnica, primul punct din bilet la oralul de matematici, o problema de algebra, l-am ratat obţinând un trei. Al doilea punct, trigonometrie, l-am tratat super, profesorul rămânând impresionat. Al treilea, geometrie în spaţiu, aşişderea. Se făcuse târziu, era noapte şi profesorul era vădit obosit. Totuşi îmi cere să revin asupra punctului unu, care conţinea şi un calcul şi se termina cu un rezultat. Soluţia data de mine era încă pe tablă, am parcurs-o pas cu pas şi am descoperit o eroare banală în dezvoltarea unui trinom la pătrat. Am corectat şi am obţinut rezultatul cel bun. Profesorul se însufleţeşte, mă întreabă cine mi-a fost profesor în liceu, notează şi îmi dă nota zece. Când l-am revăzut după ani pe domnul Peribiceanu, acesta mi-a relatat ca examinatorul meu i-a scris şi l-a felicitat, în special pentru modul în care preda trigonometria. Cred că în acea vreme (sau poate doar în cazul domnului Peribiceanu?) programa analitică era mai puţin rigidă. Dânsul a introdus din proprie iniţiativă un curs substanţial de Astronomie în cadrul orelor de matematici din ultima clasă de liceu. Spunea că suntem neterminaţi dacă ignorăm acest fabulos domeniu. A fost cel mai frumos curs, toţi îl sorbeam cu ochii şi cu urechile. A apărut şi un telescop (mare minune, de unde?) şi iată-ne seara târziu, în spatele liceului, privind în adâncurile universului. Şi astăzi sunt la mine acasă pe bolta cerească, ştiu că Betelgeuse din Orion este atât de mare încât plasată în centru sistemului solar ar cuprinde atât soarele cât şi planetele Mercur, Venus, Terra şi Marte aşa cum sunt pe orbitele lor. Pasiunea mea pentru cosmologie, teoria relativităţii, originea şi destinul universului, au două surse: lecturile timpurii din Paul Karlson şi cursul de astronomie al domnului Peribiceanu. Ea, pasiunea, vine de la 50 de ani lumină înapoi, când în liceul din cetate se preda astronomia.

9 Profesorul Ioan Crăciun Domnul Crăciun locuia pe linia mocăniţei şi era un umanist desăvârşit. Am făcut cu dânsul română, psihologie şi uneori franceză când a lipsit titularul. Nu prea înalt, bine făcut, cu un ten roşu şi perciuni proeminenţi, domnul profesor Crăciun radia pur şi simpla cultură, o ţinea în palmă şi ne-o oferea fără fasoane. Nu avea neapărat înfăţişarea unui intelectual (care o fi aceasta?) şi nu şarja, nu ţinea să epateze, nu cultiva grimasele culturii mari. Dânsul, aşa cum am spus, radia cultură. Dacă era să-i căşuneze pe un cuvânt, pe un termen, pe o expresie, festinul cultural începea: sens, semnificaţie, etimologie, omonimie, sinonimie, paronimie, antonimie, corespondenţă în latină, în franceză, în engleză, în greacă veche. Şedea în bancă între noi, ne incita, ne dădea cuvântul (rareori ne asculta formal pe note), încuraja dezbaterea, o canaliza, de fapt aveam impresia că ne pune pe noi să ţinem lecţia. Discuţia aluneca în voie, dirijată dibaci şi neobservabil de către dânsul, pentru a ajunge la unul sau altul din subiecte. Ora era aproape pe sfârşite, noi eram vrăjiţi dar caietele de notiţe aveau foile albe. Părea atunci că intră în panică: ce facem măi copii, azi aveam adverbul (sau elegia, sau clasicismul francez), ia notaţi şi voi esenţa. Şi abia atunci ne dădeam şi noi seama că de fapt aproape tot timpul sa vorbit despre adverb, fără definiţii, fără reguli, fără dogmă; adverbul era disecat, radiografiat, privit de aproape sau de la distanţă, de sub bancă sau din turnul bisericii, pipăit, mângâiat, frăgezit, spălat, scrobit. După o astfel de lecţie aveam adverbul la degetul mic şi ne uitam cu superioritate la textul corespunzător din manual: pueril, convenţional, sec, vetust. In prima parte a vieţii a avut o existenţă deosebit de activă, uneori zbuciumată. A devenit învăţător, funcţionând mulţi ani în comuna Binţinţi care a devenit ulterior Aurel Vlaicu. A avut o contribuţie importantă la acest demers încununat de succes. Apoi a urmat cursurile facultăţii de Litere şi filozofie din Bucureşti, Magna Cum Laude. Numit profesor în Basarabia, refugiat în 1940, plecat în război pe frontul de est pe toată durata lui. Când Iorga a fost asasinat a protestat viguros în presă având de suferit ulterior represalii din partea legionarilor. După război a predat un an la liceul din Deva apoi la Liceul nostru din Alba Iulia, până la pensionare, in 1964. A părăsit această lume în 1976. Mai târziu, după liceu m-au tentat comparaţii: cu acele discuţii peripatetice din antichitatea greacă, cu maieutica socratică, cu închipuite convorbiri cu Noica, pe care nu l-am cunoscut, cu atmosfera din unele universităţi americane despre care am citit. Cred ca efectul indirect al prestaţiei dânsului era câştigul de încredere în posibilităţile noastre de a aborda orice chestiune; învăţam, înţelegeam că există o beţie a culturii, accesibila oricărei fiinţe gânditoare; şi că satisfacţiile creşteau, se rafinau, odată cu sporul de erudiţie. Profesorul Anton Lazăr La desen ne-a instruit domnul profesor Lazăr. El era un artist desăvârşit şi în conţinut şi în formă. Purta un basc specific breslei. Din nu mai ştiu ce motive, noi îi atribuiam şi alte semne ale artistului, adică, nu-i aşa, ne părea un pic sărit. Am desenat sub îndrumarea domniei sale figuri geometrice, am învăţat tehnica laviului, am făcut schiţe după Moise al lui Michelangelo, copie în ghips, am desenat catedralele din cetate, am ieşit în natură, am lucrat după modele umane. Dânsul a înfiinţat două cercuri: de pictură şi de teatru. Primul asigura scenografia pentru piesele jucate în cadrul celui de teatru. Scenograf şi regizor şef era domnul Lazăr, noi eram secunzi, asistenţi şi actori. Cercul de fizică al liceului a fost implicat şi el pentru efecte speciale. Când cancelaria s-a transformat în sală de spectacol, am rămas cu toţii fără grai. Fiecare a făcut câte ceva, dar când decorurile, luminile, muzica, costumele şi noi toţi, am început să conlucrăm sincron sub bagheta domnului profesor, cancelaria a dispărut, liceul la fel, timpul s-a întors în urmă cu două veacuri; în faţa asistenţei ardea un foc de tabără, în Apuseni lângă Bucium, tulnicele se tânguiau a răzmeriţă, Horia şi locotenenţii săi erau aclamaţi. Nu eram un neofit uşor influenţabil. Până în acel moment avusesem norocul să vin în contact cu teatrul de elită, îi văzusem jucând pe Maria Filotti, Geo Barton, George Vraca, pe toţi actorii teatrului Muncă şi Lumină din Bucureşti, refugiaţi în timpul războiului pentru câteva luni în comuna mea

10 natală. Cu toate acestea, lumina rampei din cancelaria noastră a fost copleşitoare. Domnul Lazăr ne-a arătat atunci că este, în termenii actuali, un artist total. câţiva clienţi ai dânsului, elevi în ultimul an, l-ar fi răpit, şi legat într-un sac, l-au dus la Mureş, l-au udat puţin şi i-au smuls angajamentul de a nu mai lăsa niciodată corigenţă de repetenţie. Avea şi o porecla uşor licenţioasă. Dar cu riscul de a mă repeta afirm că am învăţat multă botanică, zoologie şi geologie. Iar seriozitatea, implicarea permanentă, grija pentru a face totul la meserie au pentru noi un model de neuitat : profesorul Lucian Muntean.

Profesorul Lucian Muntean Stiinţele Naturale, aşa cum se numeau atunci Botanica şi Zoologia ca materii şcolare, l-au avut ca propovăduitor neobosit pe domnul Lucian Muntean. Un triunghi cu vârful în jos, două cercuri în partea superioară, o linie mediană verticală şi sub ea una orizontală, reprezentau o caricatură la îndemâna oricui, semănând foarte bine cu originalul. Zidurile, trotuarele, băncile erau bine garnisite cu această efigie cubistă, scrijelată, trasată cu creta sau cu creionul. Popularitatea ei venea atât din uşurinţa cu care se putea realiza un portret care chiar semăna, cât şi din condiţia speciala a modelului. Intr-adevăr, domnul profesor Muntean era un jucător care juca tare, era un adversar incomod, care nu făcea concesii. Ştia foarte bine care erau îndatoririle noastre şi nu accepta să facă rabat. Se asigura tot timpul că şi noi cunoaştem aceste îndatoriri. Evident, trebuia să fim prezenţi la ore, să învăţăm şi să realizăm încă cinci lucrări în patru ani: ierbar, insectar, pietrar, un poster şi un borcan cu formol în care plutea o fostă fiinţă. In anul cu insectar, se activa bursa insectelor : un nasicorn pentru un croitor, un cap de mort pentru un ochi de rândunică plus un admiral, etc. Prindea fiecare ce putea, apoi urmau schimburile. Operele reuşite erau reţinute la Laboratorul de Naturale care devenise în timp un muzeu în lege. Orele domnului profesor erau susţinute întotdeauna cu un material didactic bogat. Uneori era nevoie de trei - patru dintre noi să transporte materialul de la laborator. Ceva devenise clar : domnul profesor se punea cu noi, el ne considera parteneri egali în aventura cunoaşterii, se bucura sau se supăra pe unul sau pe toţi elevii săi, nu ar fi zis niciodată lasă-i în plata domnului, în fond sunt nişte copii; nu şi nu, se ţinea scai de noi în tot timpul anului, astfel că uneori simţindu-ne excedaţi, ne răcoream mărind numărul caricaturilor de pe pereţi şi bănci, atât de uşor de realizat. Până la urmă însă nu prea lăsa corigenţi. Folclorul elevilor colporta o legendă potrivit căreia, cu ceva timp în urma,

Profesorul Gheorghe Crişan N-am vorbit de fizică şi de chimie la care s-au perindat mai mulţi profesori. Sunt şi aici multe de spus. Ce frumoasă era doamna de fizică (Rodica Suciu?) din primii ani. Spaimele ce ne încercau în relaţia cu domnul profesor Crişan, stilul divagant al dânsului în cadrul prelegerilor. Nerăbdarea de a ne pedepsi în ziua în care ne-a surprins într-un moment interzis jucând fotbal în afara curţii liceului. A irumpt între noi, în teren, în plin câmp, în plin joc, somându-ne: cădeţi, cădeţi. Asta însemna să cădem în genunchi, postură tipică pentru pedeapsă, fiecare acolo unde l-a propulsat vârtejul jocului. Şi am căzut pe rând, pe măsură ce am recepţionat mesajul. Scena era din plin comică, unii jucau mai departe, mirându-se de poziţia celor căzuţi, profesorul urla până la răguşeală, vântul şi distanţele făcându-l greu de auzit. La fel şi muştruluiala ce a urmat, ţipete în pustiu, luate de vânt şi atenuate de distanţe. Celibatar, misogin, nonconformist, cu multe frustări probabil, domnul profesor Crişan, alintat Crezi, se defula în cadrul lecţiilor, cu talent, era realmente interesant. Exista întotdeauna o persoană imaginară, nenumită, pe care se răcorea; aceasta cumula greşelile şi păcatele omenirii, cum ar fi: pronunţarea execrabilă a numelor fizicienilor anglo-saxoni, licenţa luată la Sorbona, dar care pe diploma avea aplicată ştampila cu Bon pour l’Orient, femei care se parfumau excesiv … etc. Nu exista parcă nici un aspect al existenţei care să scape tirului dânsului. Fizica? Da, făceam şi fizică şi în pofida atâtor ciudăţenii aferente profesorului, făceam o fizică de bun nivel. Ca să nu mai spun că niciodată, nici unul din noi nu ar fi comis regretabila greşeală de a pronunţa jul pentru numele marelui fizician James Prescott Joule. Nu, noi am fost condamnaţi pe viaţă să pronunţăm Jems Prescăt Giaul. Mai târziu am

11 văzut că în eroare se află şi francezii iar americanii pronunţă Giul (džúl). In plus noi ştiam de la profesorul nostru că marele fizicianul englez, autodidact, are ca realizări, alături de legi ale fizicii şi o mică fabrică de bere. Mică, dar cu bere foarte bună. parc, într-un restaurant sau într-un restaurant dintr-un parc, cel mai adesea. Domnul profesor Alexiu a fost capturat şi el la câteva astfel de întâlniri. Era foarte bucuros să ne întâlnească, ne mărturisea că se adaptează greu vieţii din „regat” şi că noi îl remontăm. Trebuie să plec, zicea, eu şi soţia suntem invitaţi la masă şi nu am apucat să luăm nimic încă. Măi băieţi, aţi văzut şi voi cum e pe aici, nu te poţi duce cu mâna goală ca la noi în Ardeal. Nu, aici dacă eşti invitat trebuie să duci daruri, să-ţi plăteşti consumaţia.

Profesorul Marin Alexiu s-a îngrijit de educaţia noastră muzicală. Am cântat la început gama şi solfegiu, apoi ne-am constituit în coruri. Eram împărţiţi pe baza unei audiţii minimale în tenori şi başi, dar şi în altiste şi soprane, ne având colege. Să nu uit, era şi a cincia categorie de băieţi numită afonişti. Ei trebuiau să fie prezenţi în cor dar să nu cânte. Trebuiau să mişte însă buzele în mod sincron. Pentru diferite ocazii (zile naţionale, serbări) corul nostru cânta foarte bine, nu ne recunoşteam. Domnul profesor ne-a promis (sau ameninţat?) adesea că vom ataca teoria muzicală. A şi evocat termeni ca Limbajul muzical, Melodia, Armonia, Polifonia, Frazarea, Ritmul, Tempo-ul etc. Care ne-au făcut tare curioşi însă profesorul a tot amânat, uneori părea că ne iartă, nu este de nasul nostru, alteori apăreau piedici obiective (orele de dexterităţi - desen, muzică, lucru manual - au fost anulate timp de o lună pentru a putea face două expediţii sus pe Ampoi, cu mocăniţa, să culegem jir, fructul fagului, bun ca hrană pentru porci. Erau începuturile muncii patriotice, filmul Răsună Valea cu atâţia bravi brigadieri rula deja pe ecrane). S-a terminat anul, a urmat vacanţa iar în toamna următoare promisiunea a fost uitată. Nu sunt sigur că aşa au stat lucrurile, dar am rămas cu regretul ratării teoriei muzicale promise. Domnul profesor Alexiu era pe de altă parte un om bine dispus aproape tot timpul, glumea cu noi, încerca să dibuiască stilul nostru de băşcălie (cuvânt inexistent atunci şi acolo) pentru a şi-l apropia şi a deveni unul din noi, dar unul de frunte. Avea o chelie timpurie, avea şi un beţigaş cu care dirija sau cu care lovea în catedră pentru a cere linişte. La supărare bătea cu beţigaşul în propria chelie. Dar şi în câte o freză dată cu ulei de nucă dacă posesorul îl supăra cu ceva. După mulţi ani l-am întâlnit în Bucureşti unde se mutase definitiv la fiica sa, care era o cântăreaţă relativ cunoscută. Cum în acea vreme 17 dintre colegii de la Alba Iulia se mutaseră în Bucureşti., a funcţionat un timp un aranjament minunat. In fiecare primă duminică din lună ne întâlneam într-un

Cu domnul profesor Elvireanu am făcut un an de Biologie, disciplină nouă pe atunci. Dânsul a introdus şi un număr de ore de Genetică, materie absentă din manuale. Era spirt acest domn profesor, de la dicţie, elocinţă, eleganţă şi uluitoare competenţă, până la ironia transparentă faţă de criticile şcolii sovietice la adresa geneticii moderne. Şi îl mai chema şi Armand! Armand şi Ferdinand ! Târziu am aflat că provenea dintr-o familie aristocrată din Cernăuţi, cu solide tradiţii culturale habsburgice. Reforma învăţământului tocmai scosese Latina şi Engleza din programă, introdusese Rusa iar istoria era în plină rescriere. Dar domnul profesor Theodor Seiceanu nu prea lua în serios revizuirea istoriei. Mai mult decât atât, ne-a făcut atenţi la revizuire, ne-a făcut conştienţi de ce ne aşteaptă în continuare în acest domeniu. Era dintre aceia care-şi riscau cariera sau chiar mai mult pentru adevăr. A predat doi ani la liceul nostru după care a fost suspendat nouă ani, lucrând la Combinatul Siderurgic Hunedoara. După reintegrare în învăţământ a predat la Coşlar şi Blaj până la pensionarea din 1978. Era originar din judeţul Alba şi a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, secţia istorie şi geografie. Patriot din fire, din naştere, din convingere. Dar de unde rafinamentul şi înalta sa ţinută intelectuală? Să fi avut profesori excepţionali? Aceştia au fost: Iorga, Mehedinţi, Murnu, Giurescu. Inadmisibil, îmi scapă numele domnului profesor de fizică din clasa a 9-a (să fie Scarlet? Eugen Scarlet?), director de studii zis Şto, de la folosirea frecventă a interogaţiei din limba rusă, la mare modă.

Extrem de pitoresc în mimică şi limbaj, sfătos, afişând un calm desăvârşit, nu ezita să plaseze glume perene: ce este lupa ? Dacă răspunsul era (şi era de multe ori) ceva – instrument, obiect – care măreşte, urma observaţia : dacă ar fi aşa m-aş uita la leafa mea numai cu lupa.

Pe directorii liceului, întâi domnul Ioan Codrea apoi domnul Gheorghe Lăncrăjan, nu i-am avut ca profesori. Domnul Codrea era o figura ca să zic aşa. Printre altele îşi asuma sarcina de a aplica unele pedepse fizice destul de frecvente pe atunci: băţ sau liniar aplicat palmelor elevului, sau palma grea a directorului aplicată în ceafa vinovatului. Se mai spunea că făcea şi trafic de influenţă cu multă naturaleţe. Aborda un profesor, dădea numele elevului adăugând că protejatul lui nu este un elev bun, neînţeles şi ghinionist. Nu, este slab, foarte slab, din această cauză intervin, încheia dânsul pledoaria.

Domnul profesor de limba română, Ioan Lăncrajan era un adevărat dandy al umanismului. Apariţia dânsului, mereu elegant, vorbirea plăcută, catifelată, rafinată ne făceau să ne simţim pur şi simplu bine în clasă, rătăcind prin antichitatea greacă, prin Renaştere sau prin scrierile cronicarilor moldoveni. Ne învăţa o limbă română atotcuprinzătoare care integra pur şi simplu cultura universală.

Profesorul Emil Tămaş Aparte, distinct, perfect adaptat specialităţii sale, domnul profesor Emil Tămaş, zis Ştabu, avea grijă de educaţia noastră fizică. El prezenta o alternativă insolită în galeria de modele ale elevilor din liceu, bine populată cu profesori. Alternativă preferată de mulţi dintre noi. Întâi, era o apariţie fizică impresionantă: corpul său armonios, cu muşchi bine desenaţi, sugera imaginea unui culturist din zilele noastre, dar numai o sugera, masa musculară parcă ştiuse să se oprească din creştere înainte de a deveni dezagreabilă, de a apărea ca o forţare a naturii umane. Apoi, ne apărea, şi cred că chiar era, o

12 întrupare a integrităţii morale, la rândul ei ţinută între limite rezonabile, fără nimic ostentativ, fără scorţoşenie şi cu o certă dispoziţie către transparenţă şi umor. În fine, fără să ne putem explica atunci cu cuvintele de azi, el părea că deţine acea savoir vivre pe care ne-o doream cu toţii, în care viaţa sănătoasă, posibilităţile materiale, drumeţia, sportul, bărbăţia bazată pe forţa morală şi pe cea fizică, independenţa (nu era căsătorit), succesul la sexul frumos, se îmbinau şi se completau în mod miraculos. Prin personalitatea sa, Ştabu a creat o emulaţie pentru sport, care a devenit a doua vocaţie pentru liceul nostru teoretic. Ca profesor era pur şi simplu excepţional. Uneori părea prea milităros. Dar repede îţi dădeai seama ca era doar exigent, că un liceu de băieţi are nevoie să cunoască bine idea de autoritate. El cerea punctualitate fiind primul care o respecta. La începutul orei de sport şeful clasei dădea raportul, ceremonial scurt şi limpede. Ora începea. Nu a descurajat în mod direct fotbalul, care era şi atunci prima pasiune a adolescenţilor veniţi să înveţe la liceu. Fotbalul, în concepţia dânsului era o disciplină sportivă ca oricare alta, pe care o trata ca la carte, teoretic şi practic, iniţiindu-ne în subtilităţile tehnice şi tactice. Nici odată nu ne-a expediat singuri în teren să batem o minge. Dar, ne arăta clar că sportul nu se oprea aici. Baschetul, voleiul, gimnastica, atletismul şi sporturile de iarnă, am aflat şi am învăţat repede cu toţii, sunt cel puţin la fel de atractive, dacă nu mai mult. Dimensiunea reală a breşei pe care Ştabu a făcut-o în sportul rege se observa cu uşurinţă în curtea liceului, după amiaza sau dumineca, când elevii de la internat alături de alţi amatori, alegând liberi să facă ce vor, jucau baschet sau volei, săreau la groapa de nisip sau aruncau discul şi suliţa. Sportivii din liceu au obţinut şi excelente rezultate oficiale. Echipa de gimnastică era o obişnuită a finalelor pe ţară, unde a ocupat de trei ori locul 2. Echipa de baschet a universităţii din Cluj, celebră pe acea vreme, activând în prima divizie, venea cu regularitate să joace amicale cu echipa liceului nostru. Crosurile de 1 Mai, cu etape raionale şi regionale, includeau în finala pe ţară şi unul sau doi reprezentanţi ai liceului. La atletism am avut concurenţi care au evoluat cu mult succes şi în afara ţării. Valoarea unui profesor se

13 cunoaşte şi după amploarea siajului pe care trecerea lui prin lume îl creează: 50 dintre elevii săi au îmbrăţişat cariera maestrului. S-a născut în 1911 ca fiu de preot lângă Mediaş, a terminat ANEF la Bucureşti în 1934, a participat la al doilea război mondial în ambele faze, a fost decorat în prima cu Coroana României, în a doua cu Steaua României şi alte medalii. În 1957 a fost distins cu Ordinul Muncii clasa a II-a. În război a comandat formaţiuni ale vânătorilor de munte şi a condus Centrul de schi militar de la Abrud. În 1935 a venit la Liceul Mihai Viteazul din Alba Iulia unde a activat până în 1969, când a devenit inspector de specialitate pe judeţ. A fost organizator neobosit de excursii şi tabere şcolare de vară şi de iarnă cu profil sportiv. Expediţiile anuale organizate de profesorul Tămaş la schi, la Cabana Straja din munţii Vâlcan, reprezentau o culme organizatorică, turistică, sportivă şi instructiv educaţională. Au existat şi alţi profesori excepţionali. Pe unii nu i-am apucat, alţii au predat la clase paralele. Intre 1939 şi 1944 profesorul Maurice Chandall a predat franceza la liceul nostru, venit prin Misiunea Universitară Franceză. A fost precedat de Pierre Chanier (1922-1939) sosit în aceleaşi condiţii. Întrucât eu am început cursurile la liceu în 1945 doar am auzit de ei. Colegii din clasele superioare nu încetau să-i glorifice. Misiunea Universitară franceză a luat fiinţă în urma unei convenţii semnate la Bucureşti de Ministrul învăţământului român şi de Rectorul Universităţii din Paris, Lucien Poincaré, pe data de 15 iunie 1919. In decembrie acelaşi an soseau în România şi erau numiţi la catedre vacante în diferite licee din provincie cei dintâi profesori detaşaţi de Ministerul francez al învăţământului. Misiunea universitară de prietenie începea să funcţioneze exact în momentul când se năştea România Mare. (După Marcel Fontaine, primul profesor francez venit în România în cadrul Misiunii Franceze) In 1948 guvernul român desfiinţează Misiunea Universitară Franceză din România. Erau atunci 25 de dascăli francezi însărcinaţi de ani de zile cu predarea limbii franceze în liceele şi în facultăţile din diferite oraşe din ţară. Motive de economie nu pot fi invocate, statul francez suportând cheltuielile. Printre celebrităţile pe care nu le-am apucat se număra profesorul Eugen Hulea (istorie, profesorat, cercetător, publicist, specializări în străinătate, veteran al Marii Adunari din 1918), profesorul Enea Zeflean (latină şi greacă, cercetător asiduu al antichităţilor romane din zonă, director al liceului, publicist, la rândul lui veteran al marii Adunări din 1918) şi profesorul Ion Oană (limba română). Am să zăbovesc puţin la ultimul, pe care îl cunosc foarte bine, a urmat cursurile aceluiaşi liceu ca şi mine, a funcţionat doi ani ca profesor de limba română atunci când eram elev, dar eu nu l-am avut profesor. Eram din aceiaşi comună şi puţin rude (ceva în genul, dânsul văr de gradul trei cu tata). A fost un fel de fenomen ca elev sau student, obţinând numai calificative maxime, inclusiv de la profesori ca Lucian Blaga sau D.D. Roşca. A fost selectat în clasa specială a Regelui Mihai. A parcurs întreaga ierarhie din învăţământ până la nivelul de profesor universitar la catedra de Limbă şi literatură română a Universităţii din Bucureşti. A avut şi funcţii administrative, inclusiv prodecan. A funcţionat mulţi ani la lectoratele de Limba română la Universităţile din Leipzig, Sorbona şi Grenoble. Comunicări apreciate la congrese internaţionale sau conferinţe la Berlin, Amsterdam, Paris, Groningen, Viena, Grenoble. Temele tratate aparţineau culturii româneşti dar şi celei universale. Scrie poezie originală, traduce poezie franceză. Elaborează eseuri de estetică poetică şi istorie literară, dicţionare de specialitate etc. Volubil, expansiv, erudit, nesecat izvor de informaţie culturală dar şi generală, în contexte academice sau colocviale. Legat de personalitatea dânsului doar o mică nemulţumire: de prea multe ori mi-l dădea mama drept exemplu de urmat. Ca o mică răzbunare divulg două secrete: vara părăseşte pentru mai mult de trei luni Bucureştiul preferând aerul curat şi liniştea comunei natale, obicei vechi menţinut şi acum în pragul vârstei de 90 de ani. Apoi, cum să zic, cultivă interesul pentru meciurile de fotbal, tot o pasiune veche. Fotbal şi Sorbona ? Uite că da.

14 O caracteristică a corpului profesoral de care am avut parte era extraordinara diversitate din punctul de vedere al caracterului, temperamentului, personalităţii, al formaţiei culturale, al caracteristicilor fundamentale dar şi al detaliilor, al nuanţelor. Nu erau doi profesori la fel, de fapt nu erau doi care să se asemene câtuşi de puţin. Subliniez, profesorii de fizică nu aveau nimic comun între ei, nici cei de matematică sau de română. (Asta dacă nu luăm în considerare patriotismul, excelenţa, dragostea de meserie). Proveneau din toate provinciile istorice ale României, inclusiv din Basarabia şi Bucovina de Nord. Aveau experienţe diferite, o bună parte din ei au făcut războiul pe frontul de est, sau pe cel de vest, sau pe ambele. Vremurile şi întâmplarea ne-au avantajat din acest punct de vedere. Aveam multe modele, aproape toate interesante şi atractive. Enciclopedismul firesc al unui liceu teoretic era amplificat de eterogenitatea benefică a profesorilor, de varietatea şi pluralismul abordărilor în cadrul efortului educativ şi instructiv. Ca să rezum, am avut noroc nu numai de profesori excepţionali ci şi de o compoziţie profesorală de excepţie, o structură antologică, un mozaic fertil. Am fost răsfăţaţi de soartă, în vremuri în care răsfăţul a dispărut din limbă şi din viaţă. Ştiinţele exacte, ştiinţele naturii, cultura, arta şi sportul - toate la superlativ. Oare aceştia au fost chiar profesorii noştri, noi am fost elevii lor? Am inventat eu, am exagerat nepermis de mult? Dacă totuşi aceşti profesori au existat, dacă noi am fost elevii lor, dacă nu am inventat şi nu am exagerat, atunci pe drept cuvânt ar mai trebui explicat ceva: de ce am rămas ceea ce suntem, de ce nu am devenit celebri, puternici şi bogaţi, de ce au stat atât pe gânduri NATO şi UE până să ne accepte? Intr-adevăr, rămâne de explicat. Aceşti profesori, vă asigur, au existat şi erau ai noştri. Şi dacă explicaţia va întârzia, am putea să ne întrebăm altceva: oare nu suntem cumva, deja celebri şi bogaţi ? Poate că bogăţia noastră este de alt fel, şi va fi fiind deja celebră dorinţa noastră de a nu fi celebri, bogaţi şi puternici după criteriile nefireşti ale unor vremuri rătăcite ce ne-au fost date. Sau, pentru a-l invita aici pe Camil Petrescu : dacă am fi ceea ce suntem…. Bucureşti 2002

4. Amintiri pentru a mai schia odată
Şcoala de schi de la Straja Era prin anii 1949-1952. Dintre puţinele lucruri minunate ce se petreceau atunci, fără ordin sau ajutor de la minister, era şi fabuloasa şcoală de schi din munţii Vâlcan, cabana Straja, proiectată şi condusă de domnul profesor Emil Tămaş, zis şi Ştabu. La începutul lunii decembrie se constituia echipa care număra între 15-20 de băieţi şi 10-12 fete (de la liceul de fete, pe atunci separat). Fiecare primea o listă: echipament, îmbrăcăminte, alimente primare (cartofi, ceapă, făină, slănină, legume şi fructe etc.). Obişnuita vacanţă de iarnă la care Ştabu obţinea de la direcţiune încă zece zile suplimentare formau împreună trei săptămâni de aur. Cu trenul până la Lupeni. Apoi un urcuş preţ de 4-5 ore, cu schiurile, beţele şi rucsacurile cu alimente în spate, pe poteci troienite. Sus, la 1450 m altitudine ne aştepta cabana Straja, condusă de un amic al domnului profesor. Cabana Straja era unul din fief-urile schiului din zonă. Viaţă spartană: deşteptarea la ora 6, ieşirea fără cămaşă în zăpada din faţa cabanei slab luminată de un felinar şi cinci minute spălare până la brâu, cu zăpadă bineînţeles. Apoi, în trening, 30 minute cros. Luam micul dejun, preparat de cabanieră în principal din alimentele aduse de noi, după care ne echipam şi plecam la şcoala de schi. Se ştia, întreaga dimineaţă nu se făcea decât şcoală. Vai de cel ce încerca o coborâre în forţă, o cristiană din săritură sau orice altceva - dacă lecţia era plugul. Urcam în vârful pantei şi coboram în plug. Piciorul. Genunchii. Gleznele. Braţele. Beţele. Aplecarea. Ne pisa, ne desfiinţa, ne omora. Ne întorceam la prânz terminaţi, uzi, flămânzi. Rădeam tot de pe mese. Urma după amiaza, schi de voie, dacă mai puteam. Sfântă tinereţe, puteam. Cum să nu putem, acum aveam voie să facem ce vrem. Profesorul ne însoţea dar interdicţiile erau abolite. Zbenguiala dura până la căderea serii care iarnă fiind, ni se părea că vine prea devreme. Mai rădeam odată mesele la cină iar până la stingere, care era la ora 10, cântam, glumeam, necăjeam fetele. Asta bineînţeles

după ce curăţam schiurile şi le ceruiam, ne ocupam de bocanci şi de restul echipamentului. Când apărea luna plină, programul se modifica: după prânz somn obligatoriu două ore, după care, odată cu înserarea o porneam la drum. Cred că ar fi zadarnic să încerc să descriu peisajul, atmosfera fermecată, bucuria din sufletele noastre. Totuşi încerc. Noaptea cu lună plină, cu cer senin şi zăpadă abundentă, sus la munte, este fascinantă. Vizibilitatea este chiar mai bună decât ziua, lipsind lumina orbitoare a soarelui. Aerul, de o claritate perfectă, părea a conţine vibraţii infinitesimale, sub presiunea liniştii desăvârşite. Şirul nostru indian şerpuia în sus, spre începutul pârtiei de coborâre. Înghiţeam nesăţioşi aer sticlos, peisaj dumnezeiesc, lumină, puritate. Coboram apoi, năluci argintii, fulgerând, proiectând zăpada pufoasă la mare distanţă. Păream supraoameni, zei într-o lume a zeilor. Ce se mai putea adăuga? Iată că se mai putea. Din timp am amenajat o mică trambulină ce permitea sărituri de până la 30-35 metri. Săream şi ziua, dar finalul nopţii cu lună era rezervat unui regal absolut: concursul de sărituri. Eram în pragul delirului, dacă nu l-om fi trecut.

15 În prima jumătate de oră am dus schiurile pe umăr, zona fiind plină de stânci golaşe. Eram nemulţumiţi de stratul gros de unsori cu care ne năclăisem feţele; totodată eram prea gros îmbrăcaţi, vremea se anunţa blândă. Transpiram, glumeam, urcam. Ne-am dezbrăcat de canadiene legându-le de mijloc. Cerul s-a înnorat treptat şi a început să ningă, la început slab şi liniştit, apoi pe măsură ce urcam ninsoarea se înteţea. A urmat apoi o porţiune în care schiurile stăteau mai bine pe bocanci, cu pante mai accesibile şi zăpadă mare. La un moment dat în nori s-a făcut o imensă gaură prin care vârful Straja a apărut în toată splendoarea sa, însorit, înzăpezit, la o aruncătură de băţ. Era miezul zilei, soarele venea oarecum din stânga, în spatele muntelui fire subţiri de nori în mişcare acopereau parţial albastrul strident al cerului. Profesorul ne anunţă că în mai puţin de o oră vom fi în vârf. Ca să vezi, nu în zece minute cum ni se părea nouă. Am mai urcat, ba cu schiurile pe umăr, ba cu ele în picioare. Vârful a dispărut în nori şi ninsoare. Partea proastă era că şi vântul crescuse şi se înteţea mereu. Ne-am reîmbrăcat canadienele. După mai bine de o jumătate de oră vârful a apărut din nou, de data aceasta foarte aproape. Nu mai era însorit, apărea şi dispărea, dar l-am recunoscut. Am iuţit pasul, eram nerăbdători, vântul ne agasa. Vânt ce a devenit vijelie în momentul în care eram toţi sus, trântiţi în zăpadă. Profesorul ne-a lăsat cinci minute să ne revenim, ne-a cerut să înfigem în sol steagurile şi plăcuţele ce atestau prezenţa noastră acolo (sanchi, nu aveam nimic de plantat, era probabil gluma perenă a profesorului de fiecare dată când conducea o nouă generaţie pe vârf), după care a organizat retragerea. Părea foarte preocupat, parcă niciodată nu-l văzusem aşa. A numit câte doi băieţi în avangardă şi în ariergardă, a stabilit etape de câte cinci minute la sfârşitul cărora trebuia să ne strângem în cerc şi să ne numărăm. A dat semnalul de pornire, vijelia devenind îngrozitoare. Ne-a avertizat că în condiţiile unei vizibilităţi foarte reduse (20 metri) principalul pericol era să ne rătăcim, să o luăm spre Oltenia de pildă, direcţie în care în următorii 60 km. nu exista nici o aşezare. De asemeni şi mai periculoasă era rătăcirea de grup. Eram cu schiurile în picioare, drumul urmând să coboare în cea mai mare parte a sa. Toată speranţa noastră era în capacitatea profesorului de a se orienta corect. Făcuse doar acest drum

Expediţia pe vârful Straja Într-o bună zi, profesorul nostru dă startul expediţiei mult aşteptate spre vârful cel mai înalt, Straja, peste 1870 m Plecăm de la cabana situată cu 400 metri mai jos pe un traseu ce măsura aproape 5 km. Am fost preveniţi că ascensiunea este destul de dificilă, cine nu se simţea în deplinătatea puterilor era sfătuit să rămână pe loc. Fetele au fost excluse în corpore de la început, deşi cele doua săsoaice din Sebeş protestau. Pretindeau că sunt mai pregătite şi viguroase decât unii băieţi, ceea ce s-ar fi putut să fie adevărat. Cei 14 ne-am declarat toţi în formă, nimeni nu a fost dispus să rămână de căruţă. Ascensiunea se făcea bineînţeles cu schiurile. Ni s-a cerut să ne îmbrăcăm foarte bine şi să ne ungem intens feţele cu cremele şi alifiile disponibile.

16 în fiecare an. Dar întâlnise oare o asemenea furtună? Pe lângă vijelie, ninsoare deasă, frig ascuţit, iată ca şi lumina scade, un amurg fals dar nu mai puţin apăsător. Eram în faţa unei pante coborâtoare, extrem de înclinată. Ne-am lansat în jos dar spre marea noastră surpriză nu prea coboram, vântul din faţă era cumplit, ne ţinea pe loc. Profesorul se desprinde din grup şi înaintează pe pantă în jos demonstrativ, împingând beţele din răsputeri. L-am urmat, fascinaţi de faptul că pe aşa o pantă înaintam în jos doar împingând din greu. În acelaşi timp constatam că hainele noastre sunt penetrate în voie, frigul devenind senzaţia de bază. Ne ghemuiam, erau momente când rafalele îşi schimbau direcţia iar noi prindeam viteză. Am coborât în acest fel năucitor, bruscaţi de vijelie, smucindu-ne picioarele, schiurile, braţele şi beţele, mai mult orbeşte, aproape un kilometru, panta s-a terminat iar profesorul s-a oprit şi a ridicat beţele, semn de oprire, grupare în cerc şi numărare. Ne-am înghesuit unul în altul, stând în genunchi, ne-am privit de aproape şi ne-am numărat. Acele părţi din obrajii noştri rămase libere (aveam toţi ochelari de protecţie) erau acoperite de un strat de gheaţă uimitor pe care încercam să-l dezlipim cu mâinile înmănuşate, fără prea mare spor. Am ieşit toţi la numărătoare şi înainte de a da semnalul de plecare, profesorul ne-a întrebat răcnind dacă are vreunul din noi probleme cu socoteala. Aşa a zis, a repetat, ba a vrut să fie sigur că înţelegem ce vrea să spună, scuturându-şi cu putere pantalonii în zona bărbăţiei, cerându-ne să-i raportam eventuale dureri. Apoi am pornit, terenul era plat iar noi am cotit la dreapta mai mult de 90 grade. Profesorul părea destul de sigur pe el, noi ne întrebam în gând ce repere putea folosi în acea nebulozitate cu vizibilitatea sub 20 metri. Mai târziu am aflat că avea o busolă minusculă de care nu se despărţea niciodată. Apoi a urmat o pantă urcătoare, ne-am pregătit de împins din greu, când surpriză, am început să urcăm de parcă eram legaţi la teleschi. Vântul acţiona acum din spate, cu o furie şi mai mare. Am prins aşa o viteză pe pantă în sus încât am început manevre de frânare, temându-ne să nu plonjăm în vreo prăpastie (de fapt, pentru un accident era suficientă şi o groapă sau o stâncă, greu de observat în miezul vijeliei). A urmat o nouă oprire, în vârful pantei, acelaşi scenariu, completat însă cu o manevră neaşteptată ordonată de profesor: trebuia să ne desmănuşăm mâinile, să ne descheiem la pantaloni, să luăm organul în mână şi să-l frecăm cu zăpadă, bine bine. Aşa ne-am dat seama că deja aveam ceva dureri. Profesorul s-a mişcat în genunchi de la unul la altul, răcnind că prima piesă supusă degerării în condiţii de vijelie era cea pe care o manipulam. Am pornit din nou, condiţiile rămânând în continuare extreme. La a patra sau a cincia oprire pentru numărare lipseau doi băieţi, s-a numărat din nou, s-a încercat identificarea celor dispăruţi, treabă nu tocmai simplă, nu exista un catalog după care să se strige, eram doar 13 momâi ghemuite în loc să fim 15. Când ne chinuiam aşa cei doi au apărut, unul şchiopătând şi cu un schi în mână. Nu era o luxaţie cum ne-am temut, se desprinsese legătura, profesorul l-a ajutat să-şi improvizeze o nouă legătură scoţând din buzunarul canadienei o curea minune. Am repetat încă la două opriri manevra cu frecatul cu zăpadă, iar după aproape o oră am ajuns într-o zonă ceva mai liniştită. Limita vizibilităţii crescuse la cel puţin 60 de metri, ningea în continuare viscolit dar nu ca acolo sus. Coboram acum în şir indian, ultimul vedea tot şirul, manevra ordonată acum de profesor era morişca, la fiecare cinci minute primul trecea în coadă. Am început să recunoaştem locurile, viscolul a încetat miraculos şi iată-ne în apropierea cabanei, pe pârtia pentru începători, unde ningea liniştit, era o atmosferă paşnică şi fetele se zbenguiau bine dispuse. Am scăpat deci. Se vede ca arătam rău, fetele ne întrebau ce-i cu noi. Deşi ne-a cuprins o mare uşurare nu aveam deocamdată chef să povestim. Doar unul din noi a strigat Ce ne facem fetelor? la care fetele au răspuns câte ceva, prilej să li se răspundă că nu cu voi am vorbit.

Schiatul în copilărie: dezastru. Incredibila revanşă după 6 ani. Când aveam 6 sau 7 ani şi venea iarna, pe dealurile de la Cioara se aşternea un strat de zăpadă de 30-40 cm care ţinea câteva săptămâni fiind apoi înlocuit cu altul, ninsorile ţinând – pe vremea aceea - toată iarna, dacă bine îmi amintesc. Atâtea dealuri şi atât de aproape de sat nu-i lăsau indiferenţi pe copii. De dimineaţa până seara, pe cele cinci sau şase pârtii mai importante agitaţia nu

17 contenea. O mare varietate de săniuţe, de la cele cumpărate din târg, cu tălpici din lemn de salcâm, încovoiate prin fierbere, căptuşite cu bandă de oţel şi având corpul relativ înalt, format din şipci longitudinale frumos finisate, la cele încropite din câteva scânduri, scunde şi scurte, abia permiţând pe ele sprijinirea parţială a stăpânului, de cele mai multe ori o mogâldeaţă. Poziţia pe săniuţe varia între şezut călare pe cele evoluate, cu faţa înainte şi cu picioarele întinse pentru controlul direcţiei cu călcâiele, până la poziţii trăsnite, culcat pe spate cu slabe posibilităţi de vizibilitate şi control, sau pe burtă, cu capul înainte, vizibilitatea fiind mai bună ca şi controlul direcţiei, lăsat în seama vârfurilor labelor. Această ultimă poziţie avea totuşi un dezavantaj: capul era primul ce resimţea ciocnirile, deloc puţine. Alături de săniuţe, depăşindu-le ca număr, era o mare varietate de tălpici din lemn, legate direct de încălţăminte. Unele, având lungimea mică, cât încălţămintea şi mai înguste, doi trei centimetri, erau numite patine. Cele mai lungi, având între o jumătate de metru şi un metru şi ceva mai late, erau numite schiuri. Dacă zăpada era proaspătă, aşa zisele schiuri dominau prin viteză şi manevrabilitate. Dacă pârtia era bătătorită sau îngheţată, patinele de lemn preluau conducerea. Printre ele, săniuţe de toate felurile. Copiii erau, se înţelege, începători, de nivel mediu sau avansaţi. Poziţia fiecăruia in ierarhie era bine cunoscută de către toţi. Dacă pârtia era şi aglomerată, rezulta o viermuială, o harababură, o permanentă ciocnire browniană, o infernală gălăgie formată din atenţionări, cereri de eliberare a pârtiei, claxoane vocale, trosnituri, vaiete, gemete, plânsete şi râsete. Cred că jumătate din distracţie venea din infernul sonor. Eu am început cu o săniuţă cochetă, construită de tata, dar curând am început să jinduiesc după schiuri pe care, cei ce le aveau, zburdau, şerpuiau pe pârtie, erau zei. La rugăminţile mele tata mi-a cumpărat schiuri adevărate, un pic mai lungi decât s-ar fi cuvenit pentru înălţimea mea, gândindu-se că eram în plină creştere. Aşa se face că am apărut pe pârtie cu schiuri de trei ori mai lungi decât ale celorlalţi. Schiurile aveau legături kandahare, canturi metalice, beţele erau profesioniste. Aveam şi ceară, tata m-a învăţat cum să procedez. Îmbrăcămintea mea era deosebită de a bieţilor copii, nu cine ştie ce, dar era. Aveam pantaloni bufanţi, o şapcă de schior, un pulovăr, mănuşi, ghete din piele. Toţi de pe pârtie erau impresionaţi de apariţia mea. Dar, nenorocire. Nu puteam face nimic. Schiurile foarte lungi, foarte lunecoase, eu lipsit complet de tehnică şi experienţă. Un-doi cădeam. Pe pantă dar şi pe loc drept. Mă ridicam greu, adesea pentru a cădea la loc. Ba într-una din căderi schiurile s-au răsucit aiurea, picioarele mă dureau cumplit, eram blocat la sol. Copiii s-au adunat în jurul meu şi au trecut uşor de la admiraţie la batjocură. La scurtă vreme mi-am dezlegat schiurile şi am plecat acasă. Dărâmat. In acel an şi în anii următori m-am străduit mult să învăţ să schiez. Căutam locuri retrase, exersam la nesfârşit, progresele rămâneau modeste. Am ajuns să pot coborî şi eu pe pârtia cea aglomerată dar cu traiectorii lineare, viteze modeste, departe de spiriduşii cu schiuri mai scurte de un metru care făceau slalom în jurul meu, se descurcau la viteze mari, chiuiau de plăcere. De abia în clasa a zecea am ajuns să învăţ să schiez cu adevărat, în taberele de la Straja cu profesorul Emil Tămaş. Vechile mele schiuri, prea lungi cândva erau acum numai bune. Au urmat doi ani în care nu am ajuns iarna la ţară, vacanţele fiind dedicate şcolii de schi şi concursurilor la care am început să particip. Târziu, în anul întâi de facultate am ajuns din nou acasă în vacanţa de iarnă. Era în iarna 1953-54 cu acele zăpezi şi viscole nemaivăzute. Atunci m-am dus din nou pe pârtie, era plină de schiori cu schiuri scurte. Dar nu mai erau prietenii mei de altădată, care deveniseră maturi, cu armata făcută, mulţi cu familii şi copii. Şi care nu mai schiau având cumva aerul că ar fi sub demnitatea lor. Am urcat până la cel mai înalt punct de unde se lansau cei mai curajoşi. Apoi încă am mai urcat, cel puţin o sută de metri, panta devenise şi mai accentuată, am intrat puţin în pădure, am întâlnit şi câteva denivelări mari. Am strigat, cerând pârtie, copiii erau uluiţi. M-am lansat, am prins mare viteză, am slalomat printre copaci, am înghiţit cu uşurinţă

denivelările, mai puţin ultima pe care am folosit-o ca trambulină, zburând cam 25 de metri. Viteza m-a dus dincolo de punctul unde se opreau micii schiori, am intrat într-o livadă şi de acolo, printr-o poartă întredeschisă am ieşit în stradă unde cu o cristiană din săritură m-am oprit scurt, ghemuit, fără să cad. După care m-am dus acasă. Vechea mea ruşine a fost spălată. In următoarele zile am repetat isprava, au început să apară spectatorii, inclusiv cei ce acum nu mai schiau, dar în copilărie s-au distrat mult pe seama neîndemânării mele. Viteza mare, înghiţirea denivelărilor şi săritura îi impresionau cel mai mult. Tata, unul din cei mai entuziaşti spectatori era în al nouălea cer. Acum, după 55 de ani, mai există persoane care au asistat la spectacol. Ochii încă le strălucesc atunci când au prilejul să povestească despre vecinul, prietenul, ruda lor, despre domnu Sidu care îşi dădea drumul de sus, din Chiciora, pe zăpadă sau zburând prin aer, nu mai sunt nici ei siguri. Atunci atinsesem cred apogeul îndemânării mele la schi. Progresezi ani de zile, mulţi ani, te antrenezi, te uiţi la alţii cu atenţie. Profesorul Tămaş insista mult asupra ideii că schiatul se poate învăţa foarte bine şi privind la alţii, cu condiţia să priveşti cu atenţie şi să priveşti la cine trebuie. Avansezi, te dezvolţi, vezi că eşti din ce în ce mai bun, dar….tot mai trebuie pus ceva la punct, nu ştii exact ce. Până când într-o bună zi simţi că ceva s-a schimbat, ceva important, ceva fără nume, dar capital. Nu mai ai nici o rezervă, nici o ezitare, nu mai există pante prea abrupte, denivelări afurisite sau obstacole periculoase, zăpezi prea mari, prea afânate, prea moi sau prea îngheţate, nu, nimic din toate astea. Eşti doar tu, stăpân absolut, relaxat, abil, cu reflexe uluitoare. Pantele sunt prietenele tale, sursele de energie. Fizica toată este cu tine: spaţiul, timpul, viteza, gravitaţia, inerţia, impulsul, imponderabilitatea, forţele centrifuge, forţele de frânare, alunecarea lină sau scrâşnită, disiparea energiei sau acumularea ei. Îţi dai drumul şi gata, aluneci, coteşti, sari, zbori, pluteşti, amortizezi, dispari şi reapari, domini universul alb.

18 O senzaţie similară am avut cândva în legătură cu înotul. După mulţi ani de înot în Mureş, Strei, Dunăre, lacurile Bucureştiului, în mare etc., iată-mă înotând în lacul Cinciş de lângă Hunedoara. Un lac de acumulare pe râul Cerna, lung de peste 10 km şi lat între un km şi câteva sute de metri, cu adâncime maximă de 35 metri. Existau vaporaşe, bărci iar eu cu amicii mei lansasem o plută cu pânze botezată – cum altfel - Kon Tiki. Apa era ideală, limpede şi caldă, nu ne mai săturam. Făceam curse din ce în ce mai lungi, stabileam recorduri, imaginam itinerarii astfel ca finalul cursei să coincidă cu începutul ei iar noi să nu ne dăm încă duhul. Şi să ajungem acolo unde erau lucrurile noastre. Până când, într-o zi mi-am dat seama că nu mai trebuie să fac nici un calcul. Ajunsesem să pot înota fără limită de timp. Am ţinut să-mi demonstrez asta. În ziua următoare, o duminică splendidă, am intrat în lac la ora 10. Am ieşit la ora 17, mort de foame. Universul lacustru dominat. Zilele trecute am dat din întâmplare pe internet peste sintagma Grass schiing aflând totodată ca schiatul pe iarbă a fost inventat în 1966 de către Richard Martin în Germania şi dezvoltat apoi în Franţa. Asta mi-a amintit că în 1947 când marea secetă a uscat complet iarba de pe dealurile din Cioara, noi copiii am inventat pur şi simplu schiatul pe iarbă. Schiurile scurte mergeau perfect, iarba era uscată, mătăsoasă, alunecoasă, moale şi avea un fel de vâscozitate care permitea manevre: frână, ocolire, cristiane. Cu 19 ani înaintea francogermanului Richard Martin. Dar, nu ridicăm pretenţii.

Concursul de slalom uriaş de la Parâng În iarna 1951-52 am participat la un concurs naţional de schi juniori, desfăşurat pe pârtiile din Parâng. Eram cu profesorul Tămaş şi cu întreaga echipă de schi a liceului din Alba Iulia. Eu participam doar ca să particip, nu ca să câştig vreo probă, locul meu în ierarhie era modest. Profesorul spunea mereu că trebuie să câştigăm experienţa concursurilor. Dar vremea a fost foarte rea. Atât de rea încât schiorii din zona Braşov şi Valea Prahovei nu au putut ajunge la concurs. Nici cei din Banat, Semenic. Dar, erau destui schiori de valoare în zona Petroşani

19 şi Lupeni, Parângul şi Straja fiind pe cai mari. Au reuşit să ajungă şi schiorii din Cluj, nu şi cei din Maramureş. S-a pus problema să de amâne concursul. Nu s-a amânat. Iată-ne pe pârtie. Eu concuram la slalom uriaş juniori, după decizia profesorului care studiase situaţia de ansamblu. Eram al doilea ca valoare la acea probă în echipa liceului. Echipă ce era sub nivelul celor din Petroşani sau Lupeni. Atunci, s-a declanşat o vijelie cumplită, aproape din senin. Vizibilitate foarte scăzută. Organizatorii, din motive numai de ei ştiute nu au acceptat amânarea cu o oră sau două a începerii concursului, amânare solicitată vehement de către antrenori şi sportivi. Concursul a fost o încercare cumplită. Cei mai buni fiind şi cei mai curajoşi, au căzut aproape toţi. O excepţie, colegul meu Nily Igna. Concura în proba de coborâre, era mare maestru. În zona în care ne aflam pârtia de coborâre era tangentă la pârtia de slalom astfel că am asistat la întrecerea coborâtorilor. Nily a apărut din văzduh, din viscol, la 50 metri în amonte, a luat contact cu pârtia aproape de noi, ghemuit, în uşoară derivă, după care a dispărut fulgerător pe pantă în jos, luat de vijelie sau înălţându-se într-o nouă săritură - după cum se ştie – nedorită în probele de coborâre. Până atunci şi nici după nu mi-a fost dat să asist la o scenă atât de cumplită, pur şi simplu înspăimântătoare, în întrecerile de schi. Eram speriat şi mă temeam că bietul băiat zace undeva strivit, prăbuşit în zăpadă. Dar, am aflat mai târziu, Nily nu a căzut. A şi câştigat concursul. Proba mea era ultima. Profesorul a ajuns la mine şi la colegul meu şi ne-a spus să facem tot ce putem pentru a termina cursa. Cei buni au ieşit deja din concurs. Este şansa voastră a răcnit el încercând să acopere şuierul viforniţei. Colegul meu a luat startul înaintea mea. A căzut destul de rău dar eu am aflat asta ulterior. Arbitrii care supravegheau porţile aveau mari probleme din cauza vizibilităţii reduse. Ca să nu mai vorbim de bieţii concurenţi. Am plecat prudent, am coborât prudent, n-am ratat nici o poartă, era să cad de câteva ori dar n-am făcut-o, ştiam că voi scoate un timp ruşinos. Aşa a fost, dar cu acel timp ruşinos am câştigat concursul. Din cei 21 de concurenţi la slalom uriaş juniori numai cinci am terminat cursa. Ceilalţi au fost chiar mai prudenţi decât mine înregistrând timpi şi mai slabi. Iată-mă campion naţional la slalom uriaş juniori. Campion fără vină. Conştient de nemaipomenitul concurs de împrejurări ce a stat la baza acestui succes, ţin minte că totuşi am crescut în ochii mei. Ceea ce m-a mobilizat în continuare, acordând timp şi străduindu-mă pe altarul performanţei în arta schiatului. Fără rezultate oficiale notabile dar cu o plăcere greu de egalat.

Finalul anonim al carierei de schior. Fără glorie În anii care au urmat am schiat din ce în ce mai puţin. În timpul facultăţii, în cele 12 zile petrecute acasă la ţară în vacanţele de iarnă, dacă era zăpadă mă întorceam pe pârtiile copilăriei, unde făceam spectacol. Dar au fost şi ani fără zăpadă sau cu zăpadă puţină în timpul scurtei vacanţe. Apoi, când eram la Hunedoara, am cultivat câţiva ani zona Parâng, unde la sfârşitul lui martie şi începutul lui aprilie motocicletele puteau ajunge la cabana Rusu de unde începea zăpada. Schiurile şi beţele erau legate lateral în lungul motocicletei. In acea perioada a anului vremea era superbă, fără vijelii, cu mult soare şi zăpada de un metru. Împreună cu amicul Mişu C. schiam relaxaţi şi ne bronzam. De câteva ori am schiat şi la Sinaia şi Predeal. Apoi pauză lungă de 20 de ani, până am ajuns cu copiii încă mici la Poiana Braşov. Numi explic această pauză criminală. Am închiriat schiuri şi clăpari, m-am dus pe pârtii, pe Bradul şi pe Ruia, am profitat pentru prima dată de telescaun. În ce priveşte schiatul am constatat că nu l-am uitat. Dar era mare diferenţa faţă de vremurile de altădată. Foarte mare. Acum, după alţi 20 de ani este vremea să pun punct, atât schiatului cât şi relatărilor aferente. Dar şi să adaug : când a fost, a fost nemaipomenit.

20

7. Judo la Hunedoara
……………. ..................... Poate că cineva s-ar putea întreba ce legătură au toate acestea cu titlul: Judo la Hunedoara? M-am cam luat cu vorba, când am început vroiam să scriu despre experienţa mea în Judo. Dar m-a tentat o mică introducere care a devenit cam mare. Scuze. Povestea propriu zisă este mult mai scurtă. S-a deschis atunci în Hunedoara o şcoala de Judo care, spre surprinderea mea era condusă de un prieten de-al meu, Şerban D., oarecum coleg de facultate cu un an sau doi mai mic decât mine, din Bucureşti, aterizat în Hunedoara, iată că nu mai ştiu cum şi de ce. Mam înscris imediat, se înţelege. Clubul Corvinul ne-a pus la dispoziţie o sală, de două ori pe săptămână câte două ore. În prima zi antrenorul nostru (maestru, sensei, guru, instructor, fiecare i se adresa cum îl tăia capul) ne-a ţinut o lecţie introductivă, jumătate teoretică, jumătate practică. Am aflat că ne vom pregăti pentru autoapărare şi nu pentru agresiune. Numit şi calea blândeţii, Judo este la origini o artă marţială japoneză modernă (Gendai budo). Ulterior, răspândindu-se în lume a devenit sport, chiar sport olimpic, ieşind după unii din categoria artelor marţiale. Principiile sale se bazează pe folosirea supleţei în locul forţei brute, fiind eliminate loviturile şi unele luxări periculoase, cum ar fi luxarea degetelor. În Judo se folosesc proiectări, secerări, fixări la sol, strangulări şi imobilizări prin iniţierea bine temperată a luxărilor. De fapt se foloseşte şi forţa brută - dar nu forţa ta, ci forţa adversarului. Dacă de pildă acesta porneşte vijelios spre tine, nu i te opui, îl încurajezi, ferindu-te în ultima clipă şi ajutându-l să câştige viteză mai mare, cu o împingere bine ţintită. Cu sau fără piedecă, el va suferi o mare dezamăgire, ca un luft în faţa porţii de fotbal şi eventual o izbitură cu bombeul în bară. Apoi instructorul a introdus câţiva termeni specifici, ca să putem avea o comunicare eficientă. În fine, ne-a învăţat câteva saluturi specifice, plecăciuni japoneze din picioare sau din genunchi. Una peste alta, nu a fost foarte interesant pentru toţi, unii participanţi

trecând la o sesiune de căscat greu ascunsă. A urmat partea practică a lecţiei, o demonstraţie care i-a trezit pe toţi. Instructorul aşezat în picioare în mijlocul saltelei ne invita să-l atacăm fără milă, fie cu mâinile goale, fie cu obiecte din lemn imitând cuţite sau măciuci. Ne-a aliniat la marginea saltelei, intrarea noastră în ring urmând a fi secvenţială de la stânga la dreapta A început unul din colegii mei de uzină, mare şmecher, care nu s-a avântat ca prostul ci s-a apropiat cu mişcări feline de impasibilul instructor. Noi l-am încurajat, dar preludiul atacului lui părea cam lung astfel că am început să-l grăbim prin strigăte şi fluierături. Instructorul era tot impasibil când, nu ştiu cum, colegul meu se apropie brusc de instructor schiţând un atac - după care a început să se adune de pe jos, în hohotele noastre de râs. Instructorul: asta înseamnă viteză de reacţie. Reflectaţi. Am urmat eu, fără atâtea manevre feline dar şi fără să urmez sfatul de a reflecta. Rezultatul atacului meu cu un cuţit de lemn a fost tot o rapidă cunoştinţa cu salteaua, n-aş putea explica cum şi de ce, nu asta am intenţionat. Şi aşa mai departe, toţi parcă ardeau de dorinţa de a contacta salteaua. La urmă au rămas doi tineri boxeri, cam tuciurii şi cu aere de bătăuşi. Primul s-a prezentat pe saltea şi avea aerul că ne va spăla de ruşine. A atacat relativ repede cu un formidabil croşeu de dreapta. Nu ştiu ce a ţintit dar s-a învârtit ca un titirez după care a bătut cu putere salteaua. Al doilea a schimbat croşeul cu directa finalul fiind acelaşi. Toţi eram impresionaţi şi cochetam cu idea de a călca pe urmele instructorului cât mai curând. Am aflat că omul avea clasificarea 4 DAN în Judo. Lecţia s-a încheiat iar instructorul a făcut observaţia că înainte de aceste demonstraţii trebuia să învăţăm căderile. Dar, zicea el, a anticipat puţin pentru că ne-a văzut cam blazaţi. Şi a mai adăugat că nu-i place să–şi vadă elevii căscând. Are cineva vreo durere ? Nimeni nu s-a plâns. Bine, pe vineri. La revedere. În a doua şi a treia şedinţă ne-am ocupat numai cu arta de a cădea. Vorba ceea, ca pisica-n picioare, dar atât la propriu cât şi la figurat. Căzăturile puteau fi parte dintr-un act voluntar, dintr-o procedura specifică sau pur şi simplu te trântea adversarul. În oricare din cazuri trebuia să poţi evita orice traumă. Înainte de contactul cu

solul trebuia să înveţi să te răsuceşti într-o poziţie convenabilă, mâinile şi picioarele trebuiau să asigure amortizarea, energia cinetică şi gravitaţională trebuiau disipate şi convertite convenabil. Bunăoară în loc de o buşitura cu o componentă însemnată pe vectorul vertical treceai la o rostogolire etc. O interesantă tehnică de amortizare a căderilor pe spate era bazată pe bătaia puternica a saltelei, în ultimul moment, cu ambele palme, mâinile întinse. Forţa de reacţiune ce rezulta se opunea direct gravitaţiei, urmând un contact mult mai blând al spinării cu solul. Am continuat cu poziţiile, deplasările şi prizele. Apoi cu dezechilibrarea, proiectarea şi aruncarea adversarului. Din cele 4 ore săptămânal, jumătate reprezentau lucruri noi, iar restul revederi şi consolidări. Întrucât vineri seara nu mai era nimic programat după noi am început s-o lungim cu o jumătate de oră, apoi cu o oră. Instructorul făcea muncă voluntară iar chiria sălii a rămas aceiaşi. (Administratorul avea un fiu în Combinat, în uzina unde unul din colegii noştri ajunsese goangă mare). Între timp instructorul a colaborat cu un bătrân croitor punând la punct proiectul şi execuţia unui costum de judoka. Apăream acum cu toţii în haine de pânza de in, largi, de culoare crem. Păream de acum profesionişti. În realitate chiar am înregistrat progrese notabile. În primul rând forma fizică generală s-a îmbunătăţit, lecţiile debutând cu un consistent pachet de exerciţii de încălzire, flexibilizare şi mobilitate. Alergarea de cinci minute a devenit de douăzeci odată cu trecerea în a doua jumătate a primăverii, când întregul pachet de încălzire s-a mutat afară, pe gazon. Trebuia să ne întoarcem apoi în sală, devenisem dependenţi de saltele. În al doilea rând am înţeles câte ceva din cinematica şi dinamica luptei, lucruri mai mult sau mai puţin complicate, dar în general ignorate. Pe de o parte funcţiile pârghiei aplicate asupra şi prin corpul omenesc, pe de altă parte evoluţia aceluiaşi corp în condiţiile lipsei temporare de contact cu solul. Adică cinematica şi dinamica zborului de foarte scurtă durată. Este foarte uşor să execuţi aproape orice dacă eşti în contact cu solul. Dar dacă nu eşti? Dacă pluteşti în aer şi ţi se cere să te deplasezi trei centimetri mai încolo, imediat? Cum poţi înfrânge o lege a fizicii care spune că un corp îşi păstrează starea de

21 mişcare sau repaus dacă nu acţionează nici o forţă asupra lui. Evident, la suprafaţa pământului gravitaţia va fi permanentă şi efectele ei nu întârzie să apară. Dar cum să faci să cazi trei centimetri mai încolo, cum faci rost de o forţa perpendiculară pe gravitaţie? Miau revenit în minte lecţiile maestrului Lupan care antrena echipa de atletism a Politehnicii, din care am făcut cu onoare parte timp de trei ani. Problemele controlului dinamicii corpului omenesc în zborul scurt se puneau în acelaşi mod la antrenamentul săritorilor în înălţime. Şi se pare că Arhimede avea aceleaşi dificultăţi când dorea să mişte puţin pământul, dar nu găsea un punct de sprijin pentru pârghia lui. Şi în al treilea rând ne-am însuşit câteva tehnici de luptă defensivă, de riposte inteligente la atacuri dure. Toate acestea le exersam între noi, disputele devenind treptat sport, adică întrecere între destul de egali. Nu puteam însă exersa o dispută adevărată în care arta noastră subtilă să înfrângă un adversar puternic, băiat prost şi rău. Am învăţat în continuare secerările şi imobilizările, strangulările şi luxaţiile. Ideal în Judo este să învingi fără să provoci traume ireversibile. Pentru aceasta trebuie să ajungi să poţi controla foarte bine durerea pe care o provoci. Braţele, începând de la degete la umăr, pot fi în multe feluri şi locuri surse de durere intensă, cu ajutorul căreia îţi poţi atinge scopul. Unul sau mai multe degete date pe spate provoacă o durere intensă, care poate duce la luxaţii grave sau foarte grave. Trebuie să te poţi opri o clipă înainte de luxaţie, speculând durerea adversarului. Pe de altă parte, într-o paradă de autoapărare în condiţii reale, agresorul ar putea recurge la manevre sinistre: două degete, arătătorul şi mijlociul ar putea porni fulgerător spre ochii tăi. Care este riposta ta? S-ar putea să nu ai timpul necesar să-ţi fereşti sau să-ţi retragi capul. Mai repede aduci palma cu degetele lipite pe frunte şi pe nas, perpendiculară pe planul feţei. Atacul se va irosi, degetele criminale vor încăleca palma ta dar nu vor mai ajunge la ochi. Loviturile (Atemi Waza) au un statul aparte în JUDO, fiind într-un anumit fel dezavuate. Ca să scoţi din luptă un adversar printr-o lovitură de pumn e nevoie de o lovitură foarte puternică, care ar putea

22 fi fatală sau pur şi simplu greu de aplicat. Or, în Judo urmăreşti să-ţi scoţi adversarul din luptă fără să-l trimiţi pe lumea cealaltă, şi dacă este posibil fără să-l răneşti. Totuşi se admit o categorie de lovituri eficiente în privinţa inactivării temporare a adversarului, dar lipsite de urmări permanente. Este vorba de loviturile care ţintesc centrii nervoşi. Aşa zisele împunsătura mică şi împunsătura mare ţintesc centrul nervos al plexului solar. Se execută cu degetele de la mâna care loveşte, întinse şi adunate astfel încât să alcătuiască un fel de vârf de suliţă. Lovitura este scurtă, un fel de directă, se ţinteşte plexul şi se bazează pe surpriză. Raportul între viteză şi surpriză pe de o parte şi forţă pe de altă parte distinge între împunsătura mică şi cea mare. Prima debutează pe neaşteptate, fără retragerea braţului pentru avânt. A doua presupune îndoirea cotului în spate pentru a mări amplitudinea mişcării şi a obţine o viteză de impact şi deci o forţă crescute. Preţul plătit este diminuarea surprizei, ceea ce în cazul adversarilor avizaţi poate fi o şansă pentru o apărare eficientă, prin contractarea musculaturii din zona plexului. Loviturile de acest tip ne-au atras în mod deosebit, ne-am antrenat mult lovind saci de antrenament din piele atârnaţi într-o săliţă alăturată, dar nu le puteam include în antrenamentele comune. Şcoala s-a desfăşurat normal, fără întreruperi, timp de şase luni. Instructorul a numit acest interval ciclul 1. Atmosfera a fost excelentă, din cei 22 cursanţi câţi am început am rămas 19 până la sfârşit. A venit vara, au început concediile, ne-am despărţit până în toamnă. Eram încântaţi de forma noastră fizică şi încrezători în abilităţile dobândite. Dar, exista o mică ne împlinire, un mic regret care părea să crească mereu: nu avusesem şansa de a ne testa ştiinţa şi noile abilităţi într-o ocazie reală. Era cireaşa de pe tort absentă. Eram bun amic cu doi dintre colegi: toţi trei gândeam la fel. Ca să zic aşa, ne-o căutam cu lumânarea. Ocazia părea să fi sosit când mă aşteptam mai puţin. Mă întorceam într-o sâmbătă seara acasă de la rudele mele din cartierul OH şi am tăiat-o prin spatele teatrului, zonă îndeobşte întunecată, ca şi atunci. În întuneric, rezemaţi de un parapet, o gaşcă de vreo zece tipi trăgeau cu rândul din două sticle cu licoare transparentă. Vreau şi eu o ţigară, se repede la mine unul din ei, introducere clasică pentru iniţierea unui scandal în peste 50 la sută din cazuri. Dacă nu aveai ţigări sau nu aveai chef să le dai, scânteia era aprinsă. Dacă le dădeai - dar nu asta urmăreau, găseau continuări care să ducă la aceiaşi scânteie. Idea mea era să-i ignor şi să trec mai departe, ceea ce am şi făcut. S-au ridicat însă toţi, mi-au blocat trecerea în ambele sensuri, au schimbat între ei cuvinte greceşti. Auzisem zvonuri despre existenţa câtorva bande de grecotei care se ţineau de astfel de distracţii dar nu le prea dădusem crezare sau, mă rog, atenţie. Acum se pare că trebuia să le acord pe amândouă: şi crezare şi atenţie. Nu mă simţeam deloc confortabil. Am urât din totdeauna găştile, notorietatea, forţa şi puterea obţinute prin coalizare întru rău. Fiinţe laşe care luate individual erau nulităţi sfârşeau prin a se impune în gaşcă. Regretam ca antrenamentul pentru apărarea în faţa unor agresori multipli se făcea doar din ciclul doi al şcolii noastre de judo. Dar, poate acum cel mai bine mi-ar fi prins un antrenament de tip sprint, erau suficienţi 50 metri de alergare în mare viteză şi ajungeam în zona populată din faţa teatrului; sau vreun efect special, ceva de scos din buzunar şi de trântit la pământ care să scoată o secundă de lumină orbitoare, eu ţinând ochii închişi şi plecând apoi printre grecoteii bezmetici, orbiţi pentru zece secunde; sau, din buzunar să scot un pistol, cu gaze, cu rachete sau cu gloanţe din care să trag unul în aer. Ehei, ar fi fost soluţii, dar nu erau. Instinctiv m-am plasat cu spatele la peretele clădirii teatrului, aşa cum citisem intr-o carte de Judo. În acest fel toate atacurile din spate, cele mai periculoase, erau excluse. Am conceput şi o strategie de evadare. Speram să pot scoate din luptă doi dobitoci înainte de a fi copleşit. Pe al treilea l-aş fi izbit cu putere prin aruncare din şold în al patrulea, creind o breşă prin care să o zbughesc. Nu vedeam altă alternativă. A sta pasiv, a încerca o atitudine de pace ar fi însemnat să devin un fel de minge în mâinile şi picioarele acestor animale, aş fi ajuns repede în patru labe, poziţie ideală pentru a încasa picioare în burtă, în fund şi în mutră, aşa, la înghesuială. Gaşca s-ar fi retras apoi rapid, nu înainte ca doi sau trei din ei să mă stropească din stropitoarea lor portativă. Aşteptam deci începerea efectivă a învălmăşelii, ne încetând să scormonesc în minte după alte variante de acţiune, mai simple sau

23 mai sigure. Dar în minte îşi făcuse loc o veritabilă frică, inima îmi bătea cu putere, mă temeam că nu voi găsi nici atâta calm cât să-mi duc planul la îndeplinire. Cât despre idei noi, nu mai era loc. Se vede că retragerea mea cu spatele la zid mi-a aruncat mai multă lumină pe faţă. Unul din ei a strigat cât a putut : opriţi-vă. A continuat apoi pe greceşte, cu însufleţire şi gesticulaţie. Oamenii s-au oprit, au ezitat dar până la urmă s-au retras zece metri mai departe. Cel ce striga s-a apropiat de mine şi s-a recomandat : să trăiţi tovarăşe inginer, sunt Kolefastos de la laminorul de 650 mm, de la paturile de răcire, vă amintiţi ? Vă cerem iertare, a fost o confuzie. Vă conduc până în faţa teatrului. I-am răspuns că nu-i nevoie, cu glas stins. kalispera, kalimera, sau mai bine kalinichta. De fapt s-a schimbat kalimera. Cam asta a fost. Am ratat o bună ocazie de a testa pe viu cele învăţate la şcoala de Judo. Dar, ca să fiu sincer, şi nu cred că este necesar să insist ca să mă credeţi, nu mi-a părut rău că testul meu a fost ratat. Au mai trecut două luni, viaţa mea s-a schimbat întrucât mi-am cumpărat motocicletă. O MZ 250 al cărei sclav am devenit. Orice timp liber, orice fărâmă de timp liber îi era dedicată. Unde mergeam? Dar unde nu mergeam. Întâi plecam din loc, apoi venea întrebarea: încotro? Întrebare care revenea la orice intersecţie mai importantă. Uneori mă întrebam: mă plimb cu motocicleta, sau plimb motocicleta? Într-o seară, mă întorceam de undeva sau plecam undeva, nu mai ştiu, am trecut prin Simeria, prin apropierea gării. Fără să-mi fie foarte clar scopul, am descălecat şi am intrat pe peron trecând printr-o sală de aşteptare arhiplină de oameni şi de duhori. Am luat un ziar, răsfoiam din mers când trosc, încasez o lovitură zdravănă în cap, pe dreapta, din spate. A fost un fel de palmă grea. Purtam casca de piele de tip pilot, actualele căşti obligatorii încă nu se inventaseră. Am fost uşor ameţit, nu simţeam mare durere. În faţa mea, în dreapta, două gagici tinere şi tâmpite mureau de râs. Cum să râzi de un om lovit pe la spate în cap? Mă întorc, multe persoane devin atente, se opresc sau se apropie. La trei metri de mine, un individ ce părea uşor băut, râdea cu gura până la urechi; se vedea că a lui a fost isprava. Ceva mai încolo, un complice îi ţinea hangul. Interesant cum unele privelişti sunt atât de grăitoare. Peronul acoperit din gara Simeria este foarte lung şi larg şi era aglomerat la acea oră. Şi totuşi întorcându-mă după încasarea loviturii totul mi-a devenit imediat foarte clar. Mă simţeam umilit. Adică dacă tot aveau chef de distracţie buf(ă), cei doi cum de m-au ales tocmai pe mine, vlăjgan tânăr, cu haină de piele neagră şi caschetă de pilot pe care ridicasem ochelarii de protecţie ? Era plin de indivizi pricăjiţi, afumaţi, neajutoraţi. Erau unii care meritau o scatoalcă chiar şi numai pentru cum se prezentau. Dar gata cu umilinţa, problema mea era acum doar una: împunsătura mică sau împunsătura mare ? Fremătam. Ce noroc pe mine. Înţelegeam de ce m-am abătut prin gară. M-am apropiat de individ. Era cât mine de înalt, dar mult mai solid sau mai gras sau amândouă. Ce-i puiule? mă întâmpină individul cu un rânjet, cu dreapta pipăindu-şi un cuţit căruia îi ieşeau prăselele la iveală dintr-un buzunar special la şoldul stâng. La şcoala de Judo n-am învăţat nimic despre dialogul potrivit în astfel de momente, aşa că am improvizat : ce, te deranjez? şi am început să-i dau oarecum un ocol. Idee bună, individul a început să se învârtă şi el în jurul cozii. Lumea bulucită păstra totuşi o distanţă care să ne permită să ne desfăşurăm. Un copil îşi chema disperat tatăl, tată vino repede să vezi. Am deliberat şi am ales împunsătura mare. Mare era şi adversarul şi nu credeam că este atât de isteţ şi de rapid încât să observe intenţiile mele şi să-şi încordeze plexul. Hai. În acel moment din megafoane s-a auzit semnalul care avertiza în legătură cu lansarea unui anunţ privind sosirea sau plecarea unui tren. Note de pian, primul vers din Hora unirii. Sunete stridente ce mi-au diluat puţin concentrarea. Venea un accelerat din Bucureşti, via Petroşani. Mă concentrez din nou. Era clar că trebuia să fiu mai aproape. Îl ocoleam uşor prin dreapta cum făceam de aproape o jumătate de minut, pe o traiectorie spiralată. Mă apropii cred eu suficient. Brusc mă întorc 60 grade la stânga, împing cotul drept înapoi, răsucesc corpul treizeci de grade stânga şi simultan fac o jumătate de pas înainte cu piciorul drept lansând împunsătura

mare, cu mâna dreaptă. Degetele întinse şi lipite erau ca un vârf de suliţă. M-am silit să-i asimilez plexul cu imaginea sacului de antrenament de la şcoala de judo. Presiunea locală la impact trebuie să fi fost foarte mare. Pe moment am fost mulţumit de corectitudinea execuţiei. Malahul n-a fost capabil nici de eschivă, nici de încordarea plexului şi nici să scoată cuţitul pe care îl tot pipăia. Totuşi a reuşit o mică retragere ceea ce a mai atenuat forţa loviturii. După ce a încasato s-a lăsat uşor în genunchi, apoi s-a chircit pe o dungă. Avea faciesul celui care nu poate respira. Horcăia. Lovitura mea nu a avut amplitudine, nu a fost spectaculoasă pentru asistenţă, care era nedumerită şi oarecum dezamăgită. Apoi au început să fie speriaţi. Cel de jos părea pur şi simplu înjunghiat. Asta este împunsătura în plexul nervos. Amicul său care urmărise scena nu reacţiona. M-am îndreptat spre el şi atunci a luat-o la fugă. Am trecut pe lângă cele două gagici tâmpite care râseseră de mine, le-am speriat cu un bauu, am părăsit peronul, am încălecat motocicleta şi am stat să mă gândesc puţin. Apoi m-am întors pe peron să văd ce face individul. Tocmai era ajutat să se aşeze pe o bancă. Respira şi părea - cum se spune – în afara oricărui pericol. Iar eu m-am întors la motocicletă şi am luat-o spre casă. Era o noapte cu lună dar şi cu nori bleumarini, aproape negri, argintii pe o parte, fâşii subţiri şi lungi. La punctul de control de la Sântuhalm era un filtru total, de rutină. La intrarea în Hunedoara, pe dreapta, la halda de zgură se răsturnau câteva oale cu lichid incandescent, operaţie însoţită de adevărate focuri de artificii şi de bolovani aprinşi prăvăliţi pe planul înclinat al rambleului. Oraşul părea pustiu în zona lui rezidenţială, mai era mai bine de o oră până la schimbul de ture de la ora 23. Silueta Castelului Huniazilor se profila pe orizontul ce străjuia dealul Sânpetru, alături de firele şi stâlpii funicularului ale cărui cărucioare – corfe pe limba locului - arătau că este în repaus. Din combinat răzbăteau jerbe de scântei, pete luminoase pe cer, semnale de locomotivă, şuierături de cazane sub presiune, zgomote ne identificate care păreau demolări de munţi. Erau semnale care demonstrau că cincinalul în patru ani şi jumătate nu doarme.

24 Ajuns acasă m-am culcat dar somnul întârzia. Spre surprinderea mea cele petrecute în gară la Simeria îşi pierdeau treptat aura eroică. Degetele mâinii drepte, uşor dureroase, îmi păreau poluate. Aspiraţia pentru ocazii de luptă asemănătoare s-a estompat în zilele următoare. Am urmat totuşi şi al doilea ciclu al şcolii punând accentul pe aspectele sportive. Nu am mai avut parte de încăierări, cu o excepţie: doi ani mai târziu, în Bucovina, apărând doi bătrâni atacaţi de ţigani. Am dat dar am şi primit. Eram în deplină inferioritate dar mi-a plăcut cum m-am descurcat. Când lucrurile păreau să se cam încurce a apărut miliţia astfel că totul s-a terminat cu bine. Pentru mine şi pentru cei doi bătrâni. Ţiganii cred că au încasat-o rău, judecând după aperitivul pe care oamenii legii nu au ezitat să li-l ofere pe loc. Se împlineau atunci aproape patru ani de viaţă în Hunedoara.