AURELIAN BONDREA

SOCIOLOGIA CULTURII
Ediţia a V-a

Universitatea SPIRU HARET

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BONDREA, AURELIAN Sociologia culturii / Aurelian Bondrea – Ed. a 5-a. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 320 p.; 20,5 cm ISBN 973-725-536-4 316.7(075.8)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006

Universitatea SPIRU HARET

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE AURELIAN BONDREA

SOCIOLOGIA CULTURII
Ediţia a V-a

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006

Universitatea SPIRU HARET

Universitatea SPIRU HARET

CUPRINS

Prefaţă la ediţia a IV-a ……………………………………….. I. Obiectul şi sfera sociologiei culturii; locul şi rolul său în sistemul ştiinţelor şi disciplinelor culturii ……… I.1. Definirea conceptului de cultură ……………………... I.2. Sociologia culturii – ramură a sociologiei …………… I.3. Locul şi rolul sociologiei culturii în sistemul ştiinţelor sociale ……………………………………… I.4. Contribuţii ale antropologiei culturale ……………….. I.5. Direcţii ale sociologiei clasice: sfera şi obiectul sociologiei culturii …………………………………… II. Structura şi funcţionalitatea sistemului cultural ……… II.1. Cultură – individ – societate ………………………… II.2. Cultura şi sistemele sale de referinţă ………………... II.3. Cultură şi valoare. Raportul dintre cultură şi civilizaţie .… II.4. Acţiunea culturală ca acţiune socială. Principiul unităţii culturii …………………………… III. Sfere ale culturii …………………………………………. III.1. Elemente caracteristice ale conceptului sociologic de sferă a culturii …………………………………… III.2. Cultura şi arta din perspectivă sociologică …………. III.3. Sociologia operei de artă …………………………… III.4. Sociologia ştiinţei – sferă a sociologiei culturii ……. III.5. Sociologia educaţiei ………………………………...

9 13 15 19 23 33 37 44 44 53 64 72 75 75 79 106 122 137

5

Universitatea SPIRU HARET

IV. Cultura – un proces sociodinamic ……………………... IV.1. Nivelurile analizei sociodinamice a culturii ……….. IV.2. Dinamismul cultural; concepţii evoluţioniste şi difuzioniste ………………………………………. IV.3. Sociologia „procesului civilizaţional” şi a culturii … IV.4. Teorii asupra sociodinamicii culturii ………………. IV.5. Cultura sub impactul globalizării …………………... V. Difuziunea culturii. Cultura de masă şi comunicarea … V.1. Cultura de masă. Delimitări conceptuale …………… V.2. Circuitul social al culturii. Modele ale difuziunii culturale ……………………... V.3.Structura socială a comunicării de masă …………….. V.4. Funcţiile mijloacelor comunicării de masă …………. V.5. Publicul cultural. Rolul mass-media în difuzarea culturii …………………………………. V.6. Comunicare şi cultură politică ………………………. VI. Sistemul conceptual şi metodologia cercetării sociologice a culturii ……………………………………. VI.1. Sistemul conceptual în cercetarea culturii. Nivelurile teoriei şi operaţionalizarea ……………… VI.2. Metodologii şi procedee de cercetare ……………… VI.3. Tehnici ale cercetării sociologice; chestionarul şi interviul în cercetarea culturii …………………… VI.4. Valori şi funcţii ale monografiei sociologice ………. VI.5. Analiza de conţinut. Etape, ipoteze, categorii ……… VII. Contribuţii româneşti în abordarea sociologică a culturii ………………………………………………... VII.1. Abordări sociologice româneşti ale fenomenului cultural ……………………………………………... VII.2. Concepţia lui Dimitrie Gusti. Şcoala sociologică de la Bucureşti ……………………………………... VII.3. Teorii româneşti privind dinamismul cultural …….. VII.4. Paralelismul ramurilor culturii şi valorilor; românismul cultural ………………………………. VII.5. Originalitatea culturii româneşti; locul şi rolul său în cultura europeană şi universală …………………
6

155 155 158 164 171 175 186 186 191 200 207 213 222 230 230 234 237 242 249 253 253 260 268 273 279

Universitatea SPIRU HARET

. Proiecte de viitor din perspectiva dezvoltării durabile …………………………………………. Un nou model instituţional. Concluzii din perspectiva sociologiei culturii privind funcţionalitatea unui model instituţional … Bibliografie selectivă ……………………………………….…..4. Fundaţia România de Mâine – model instituţional fundamentat pe concepţia sociologică a valorilor.. VIII.. Rolul constructiv al universităţii în viaţa socială … VIII.5.VIII. VIII.1. 298 298 301 306 312 313 317 7 Universitatea SPIRU HARET .. pe tradiţiile învăţământului..3... perenitatea valorilor culturii şi strategia dezvoltării durabile …….2.. VIII. VIII. Căi şi mijloace moderne. ştiinţei şi culturii româneşti ………………………………………………. performante de valorificare şi difuziune a ştiinţei şi culturii ..

8 Universitatea SPIRU HARET .

adesea speculative. care aspirau la o cunoaştere a realului din cabinet. Contribuind la mobilizarea potenţialului de creaţie al oamenilor pentru înaintarea spre noi stadii de civilizaţie materială şi spirituală. din bibliotecă. sociologia face parte din sistemul strategic al educaţiei. inclusiv în sfera vieţii spirituale. ale societăţii. deschisă spre cercetarea în profunzime a realităţii şi îmbogăţirea continuă a sistemului său categorial în raport cu devenirea concret-istorică a societăţii. în relaţiile sale complexe. astfel încât nu poate fi privită ca o disciplină pur „academică” supusă astfel riscului autoanulării. societatea trebuie cunoscută la nivel micro şi macrosocial. În genere. revăzută. 9 Universitatea SPIRU HARET . înzestrată cu abilităţi de autoconducere şi de autodeterminare democratică prin confruntarea şi fructificarea valorilor. restructurată şi adăugită. Înzestrată cu un sistem de metode şi tehnici de investigaţie specifice. sociologia contemporană se dovedeşte superioară demersurilor tradiţionale. sociologia este o ştiinţă dinamică. prin mecanismele sale de ordine şi mişcare continuă.PREFAŢĂ LA EDIŢIA a IV-a Noua ediţie. Sociologia are particularitatea de a-şi întemeia abordarea teoretică pe datele realităţii concrete. Împlinirea oricărei aspiraţii de progres a generaţiilor de azi şi de mâine este şi rezultanta cunoaşterii obiective şi a realistei evaluări a stărilor şi resurselor materiale şi umane ale societăţii. a cursului universitar de Sociologia culturii îşi propune să răspundă noilor cerinţe ale învăţământului. a culturii şi civilizaţiei umane. răspunde imperativului unei societăţi orientate spre învăţare permanentă. Spre a fi cunoscută în profunzime şi explicată cauzal.

ca urmare a diviziunii sale funcţionale. a sesizării. de cultură. constituindu-se ca o ramură distinctă. cum ar fi sociologia culturii sau altele. sistematică. În fapt. ca expresie a cerinţei sociale de a dispune de o perspectivă unitară asupra proceselor formării şi educării omului. înseamnă şi forme ale cunoaşterii sistematice. peste tot. valorile culturii pot contribui la ridicarea societăţii ca un întreg numai dacă ele sunt cunoscute şi înţelese. „personalizată” am putea spune. ceea ce le conferă o mare putere formativă. înainte de toate. Ca atare. pe care ştiinţa le pune la dispoziţie popoarelor pentru a ajunge la cunoaşterea profundă. evoluţia şi funcţiile culturii se integrează proceselor prin care naţiunea se cunoaşte pe sine şi poate progresa în contextul asimilării de noi cunoştinţe şi învăţării continue.Sociologiile de ramură. a oricăror colectivităţi umane. în general sau sectorial. a naţiunilor. Prin această deschidere spre totalitate şi spre interdependenţele sociale. O cultură dezvoltată. dar şi a individului evidenţiază un adevăr pe cât de tranşant pe atât de incitant: evoluţia societăţilor este determinată. metodele şi valorile culturii. pot fi definite ca discipline „teoretico-empirice”. răspunde unor necesităţi practice şi teoretice fundamentale. un rol important îl îndeplineşte sociologia culturii. Între posibilităţile pe care ştiinţa le oferă societăţii spre o cunoaştere de sine. sociologia se dovedeşte o disciplină formativă dualitică de prim rang. ca disciplină de învăţământ şi cercetare ştiinţifică. Ştiinţă a conexiunilor. cercetarea socială s-a orientat dintotdeauna. La intrarea în secolul al XXI-lea. De aceea. 10 Universitatea SPIRU HARET . componentă sau instrument al sociologiei cunoaşterii. După cum demonstrează practica. continuă şi utilvalorificatoare a fenomenelor naturii şi societăţii. dezbaterile de idei privind starea omenirii. ceea ce a contribuit la înfiinţarea şi dezvoltarea unei ramuri speciale a sociologiei: sociologia culturii. sociologia face posibilă anticiparea evoluţiei fenomenelor sociale. către formele. cultura a reprezentat şi reprezintă în esenţă idealul sau aspiraţia vieţii umane în demnitate şi libertate. măsurării şi evaluării cât mai precise a relaţiilor dintre fenomenele sociale. În acest sens. conţinutul. sociologia culturii alături de celelalte ramuri ale sociologiei. geneza.

sferei. un capitol al lucrării supune atenţiei o creaţie instituţională nouă şi. afirmată prin valoarea ei în cultura europeană şi universală. propunând analiza sociologică a vieţii spirituale. iar pe de altă parte. reputaţi sociologi contemporani relevă adevărul aparent simplu potrivit căruia conceptele de cultură şi societate se numără printre noţiunile cel mai frecvent utilizate în sociologie. ca şi din aceea a delimitării obiectului. raportată la procesele moderne ale comunicării. naţional. într-un nou context social-istoric. subiectele sau problemele centrale ale sociologiei culturii. am înfăţişat. Ca metodă de analiză şi cercetare. relevant personalizată. ştiinţei şi culturii româneşti”. 11 Universitatea SPIRU HARET . pe tradiţiile învăţământului. Totodată. totodată. în lumina noilor cuceriri şi abordări ale ştiinţei. un studiu de caz: „Fundaţia România de Mâine – model instituţional fundamentat pe concepţia sociologică a valorilor. experienţa practică a cercetării sociologice a culturii în ţara noastră. aportul teoretic conceptual al şcolii tradiţionale româneşti de sociologie. sociologia culturii pune în evidenţă geneza operelor spiritului (creaţiei). relaţia de profundă influenţă reciprocă dintre cultură şi societate. dinamicii şi finalităţii culturii (sau culturilor) ca una din componentele vitale ale vieţii sociale. european şi internaţional: acela al liberei exprimări a pluralismului valorilor. structurii. Având în vedere necesitatea expunerii sistematice a problemelor fundamentale ale disciplinei. În concordanţă cu o asemenea orientare şi pentru necesara valorificare a practicii sociale şi ştiinţifice. în esenţă. câmpul ideatic în care se situează emiţătorii şi receptorii operelor culturale. pe de o parte. cursul de Sociologie a culturii expune metodic problemele fundamentale ale disciplinei. este conceput din perspectiva principiilor generale ale sociologiei. în corpul unitar şi totuşi divers al ştiinţelor despre om şi societate. Conceput ca o abordare cu caracter sintetic-analitic şi didacticinstructiv.De altfel. Asemenea teme reprezintă. în noua sa ediţie. precum şi aplicaţiile-implicaţiile metodologiei specifice cercetării sociologice a culturii. Astfel. funcţionalităţii. am considerent ca o cerinţă logică prezentarea problematicii complexe privind difuziunea culturii. în ultimele decenii. pornind de la cerinţa de a releva originalitatea contribuţiilor româneşti în abordarea sociologică a culturii. cursul. ca disciplină ştiinţifică autonomă. afirmarea intensivă şi extensivă a culturii de masă.

cât şi pe latura aplicativă. am urmărit reliefarea problematicii vieţii spirituale naţionale şi europene în plin proces de afirmare a identităţilor naţionale şi de cooperare-integrare. cursul îşi propune să fie un instrument eficace de integrare activă a tinerilor specialişti în lumea vie a culturii naţionale.În acelaşi timp. în noua realitate mondială a unei conexităţi complexe. ca expresie a geniului şi sensibilităţii poporului însuşi. metodologică. noţiuni şi metode ştiinţifice de cercetare sociologică în domeniul sensibil şi dinamic al creaţiei şi circulaţiei valorilor spirituale. Accentul este pus. ca atare. În acest sens. Noua ediţie a Sociologiei culturii oferă celor interesaţi un ansamblu de teorii. ambele servind cunoaşterii şi acţiunii socio-culturale. adresându-se tineretului studios. AUTORUL Aprilie. 2003 12 Universitatea SPIRU HARET . precum şi raporturile dintre cultură şi globalizare. concepte. luând în considerare noile realităţi social-istorice de după 1989. atât pe esenţa teoriei. îndeosebi studenţilor. acolo unde se produc valorile spirituale ca rod al forţei creatoare a societăţii.

Méthodes des sciences sociales. Paris. deşi reuneşte poziţii diverse. a fost şi este necesar a descifra contribuţiile remarcabile ale lui Auguste Comte (1798-1857). care a introdus în limbaj termenul „sociologie”. astfel. o juxtapunere sau o conciliere între două tendinţe preexistente şi opuse: o abordare teoretică şi o cercetare practică. Asemenea altor ştiinţe sociale. în mod firesc. care a pledat ca viaţa socială să fie studiată cu obiectivitatea analizei lumii naturale.I. Dalloz. pornind iniţial de la cel de „fizică socială”. „studiul realităţii sociale”. Sociologia este. LOCUL ŞI ROLUL SĂU ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR ŞI DISCIPLINELOR CULTURII Sociologia ca ştiinţă s-a constituit în epoca modernă. În acest sens. 13 1 Universitatea SPIRU HARET . 197. răspunsuri cât mai adecvate la întrebări de genul: Ce este societatea? Care sunt mecanismele şi legile ce o guvernează? etc. Emile Durkheim (1858-1917). răspunsurile la asemenea întrebări fundamentale diferă în funcţie de diversitatea orientărilor teoretico-metodologice. Primul mare grup de orientări în sociologie este cel care. 1990. se caracterizează prin încercarea comună de a da o definiţie socialului după criterii ale ştiinţei. Karl Marx (1818-1883). iar afirmarea sa ca ştiinţă se remarcă îndeosebi prin adoptarea metodei „observării directe a faptelor sociale” simultan cu diferenţierea lor în funcţie de anumite criterii sau judecăţi de valoare1. pentru a înţelege originile abordării sociologice în mod ştiinţific. Evident. OBIECTUL ŞI SFERA SOCIOLOGIEI CULTURII. când s-au cerut. cel care a „legat” schimbările __________________ Madeleine Grawitz. p. „sociologia se dezvoltă ca o luptă. adesea inspirate de o voinţă reformatoare”.

„Cercetătorii sociologi au avantajul că întrebările pot fi puse direct acelora pe care îi studiază – fiinţelor umane”. introducând în dezbatere concepţia materialistă asupra istoriei. În opinia autorului. Raymond Boudon. Ei se pot înfăţişa. care. analiza datelor şi formularea de teorii în lumina evidenţei şi a argumentelor logice”. Acestora li s-au adăugat dezvoltările teoretice ale altor gânditori sociali precum: George Herbert Mead. în sensul detaşării de orice idei preconcepute asupra vieţii sociale. Vilfredo Pareton. Sociologie. capacitatea de a gândi imaginativ. 21.. Anthony Giddens şi alţii. despre comportamentul şi aspiraţiile oamenilor. „oamenii. adesea tind să nu se mai comporte în modul lor normal. sau Max Weber (1864-1920). 14 Universitatea SPIRU HARET . Ei pot chiar încerca să ajute cercetătorul dându-i răspunsurile pe care cred că acesta le aşteaptă”2. conştienţi de faptul că activităţile lor sunt urmărite.. Editura All. într-un mod diferit de atitudinile lor normale. Fiind o ştiinţă despre societate. respingând concepţia materialistă asupra istoriei. Acesta din urmă. fapt ce conferă scop şi sens acţiunilor lor”. obiectivitatea evaluării.sociale de influenţele economiei şi de geneza conflictului social. susţinea că ideile şi valorile au un impact mai mare asupra schimbării sociale. 2001. diverse orientări în teoria şi practica sociologică. p. deşi. pe de o parte. oamenii sunt fiinţe conştiente de sine. sociologia implică. sociologia întâmpină dificultăţi neîntâlnite în ştiinţele naturii. relevând că „sociologia este o întreprindere ştiinţifică” ce „presupune metode sistematice de investigare empirică. Astfel. în unele privinţe. Robert K. a dus la consti__________________ 2 Anthony Giddens. spre deosebire de obiectele din natură. conştient sau inconştient. Ralf Dahrendorf. faptul că fiinţele umane nu pot fi studiate în acelaşi mod şi în/cu aceleaşi mijloace ca obiectele din natură este întrucâtva în favoarea sociologiei. Această particularitate a şi generat. Talcott Parsons. Wright Mills. atrăgea atenţia că „totuşi studierea fiinţelor umane este diferită de observarea evenimentelor din lumea fizică. C. în timp. Bucureşti. Merton. iar pe de altă parte..

O primă teorie cu privire la cultură – funcţionalismul – are tendinţa să separe cultura de cei care o trăiesc. Mass.Q. Allaire et coll. vol. Montréal. Dogan. există teorii care susţin că există un raport echilibrat între individ. DEFINIREA CONCEPTULUI DE CULTURĂ Definirea sociologică a culturii se bazează pe studiul şi concluziile rezultate din: istoricitatea fenomenului. Pahre. 1982. U. conexitatea (interferenţa) dintre culturi etc. Harvard University. nr. ajungându-se.A. Noile ştiinţe sociale. p. 96-98. s-au conturat mai multe teorii4. R. Gaëtan Morin éditeur. o produc. Bucureşti. Editura Academiei Române. În fine.. originalitatea naţională. inclusiv asupra definirii acesteia. Kroeber. opunând pur şi simplu cultura. 1993. cultură şi societate. Individu et société. Québec. O trecere în revistă a literaturii dedicate conceptului de cultură3 evidenţiază multitudinea punctelor de vedere asupra culturii. la mijlocul secolului XX. Interpretarea disciplinelor.1. M. la peste 160 de definiţii. Michèle Sirois. 1993. Toate acestea constituie factori constitutivi fundamentali care conduc la înţelegerea conţinutului conceptului de cultură din punct de vedere sociologic.tuirea şi afirmarea unor discipline specializate. XLVII. Paper of the Peabody Museum of American Archeology and Etnology. raporturile complexe cu totalitatea instituţiilor statale (momentul funcţional al culturii). o creează. printre care şi sociologia culturii. remarcând faptul că sfera culturii este rezultatul imaginaţiei individului. 4 Robert Campeau. Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions. evoluţia socio-dinamică. O altă teorie – interacţionalismul simbolic – acordă mai multă importanţă rolului individualului în perimetrul culturii sale. Elisabeth Rheault. Introduction à la sociologie. individului.. C. Kluckhohn. Les théories de la culture organisationnelle.. caracterul structural. Ea lasă puţin spaţiu libertăţii acestuia. I. __________________ A. 1952. Y. 2.M. Norman Dufort. Încercându-se a se răspunde la întrebarea: „Individul este cel care creează societatea şi cultura sau acestea din urmă sunt cele care-l modelează pe individ?”. 15 3 Universitatea SPIRU HARET .

6 Robert Campeau. De regulă. iar cultura îşi justifică raţiunea de a „funcţiona”. În loc să pornească de la funcţia unei instituţii sau a utilităţii unui comportament în societate. funcţionaliştii examinează cultura unei societăţi pentru a explica în lumina acelei culturi comportamentele problematice care se dezvoltă în cadrul ei. Bronislaw Malinowski. Nu orice comportament are în __________________ C. „dintr-un ansamblu de semnificaţii sociale produse de spiritul fiecărui individ”6. Indivizii şi grupurile acordă o semnificaţie specială comportamentelor celuilalt.. iar ansamblul acestor urzeli întemeiază cultură”5.5. consideră cultura ca modalitatea prin care individul se adaptează mediului natural. cultura posedă propria sa structură. Norman Dufort. Sociologii şi antropologii pun în evidenţă una dintre trăsăturile originale relevante ale culturii: în orice societate. The Interpretation of Culture. orice obiecte sau comportamente care nu sunt necesare satisfacerii trebuinţelor individului sunt eliminate din societate. 16 5 Universitatea SPIRU HARET . de „simboluri colective”. susţin alţi autori. funcţionalismul şi interacţionalismul simbolic prezintă unele limite. Elisabeth Rheault. În cazul interacţionalismului simbolic. Unii reprezentanţi ai acestei şcoli consideră că „omul este un animal suspendat într-o urzeală de semnificaţii pe care el şi le-a ţesut. Potrivit acestei abordări. Perspectiva funcţionalistă porneşte.cit. Basic Books.Primele cercetări şi studii asupra culturii au condus la apariţia teoriei funcţionaliste pentru explicarea relaţiilor dintre individ şi cultură. 97. p. astfel. New York. Prezenţa lor în societate exprimă raţiunea lor de a fi. individul creează cultura. dimpotrivă. de la teza potrivit căreia individul este totdeauna produsul culturii căreia îi aparţine. deoarece cultura nu poate să explice întreaga realitate socială. Michèle Sirois. op. p. Cultura unei societăţi se compune. Astfel. Fondatorul teoriei funcţionaliste. Cultura joacă un rol esenţial în dezvoltarea socială a individului. Geertz. ce conferă un sens fiecăreia din părţile care o compun. în care s-a format. interacţionalismul simbolic consideră cultura ca un sistem de „semnificaţii”. 1973. cu scopul de a-şi satisface necesităţile.

Ed. 17 7 Universitatea SPIRU HARET . 1967. du Minuit. cât şi psihologic şi sociologic. Se înţelege. Societăţile industriale au devenit prea complexe pentru ca un singur sistem cultural să poată domina şi. trebuie ţinut seama de adevărurile potrivit cărora „diversitatea culturii omeneşti este remarcabilă. Mai mult. de unde necesitatea unui model echilibrat. A se vedea. de aceea. unele teorii din cele prezentate mai sus se sprijină pe modele sociologice care exagerează ruptura dintre individual şi social.mod necesar o utilitate. fiecare comportament colectiv se concretizează în comportamente individuale. Încă din 1928. mai pe larg. nu există o legătură prea directă între un anume tip de cultură şi o anumită personalitate. încât fiecare cultură prezintă „propriile sale modele unice de comportament. antropologul american Edward Sapir8 respingea această modalitate de a explica individul prin cultură. Sapir. care par străine oamenilor din alte medii culturale”7. trebuie respinsă ideea că toţi membrii unei societăţi participă la o cultură unică. societatea şi individul. 2001. în realitate. Bucureşti. Sociologie. El susţinea că individul este „un tot” dificil de disecat sub raport atât biologic. Pe de altă parte. O cultură poate fi incoerentă pentru că ea este locul conflictelor de interese şi tensiunilor între grupurile şi indivizii dintr-o societate dată. În spatele oricărui comportament individual se află societatea şi cultura. iar formele de comportament variază mult de la o cultură la alta”. 8 E. Pe de altă parte. indivizii acţionează în funcţie de interesele lor şi se adaptează constant la ceea ce au învăţat din noile situaţii în care se găsesc. Anthropologie. Paris. capitolul 2 al acestei lucrări: Cultura. Editura All. Încercarea de a opune socialul şi individualul sau de a da unuia mai multă importanţă decât celuilalt într-o analiză sociologică ar fi o falsă dilemă. apreciază acei autori care sunt adepţii perspectivei unui model echilibrat în studierea problema__________________ Anthony Giddens.

106.. Michèle Sirois.ticii culturii. p. Aceştia propun şi o schemă explicativă. 1). __________________ Robert Campeau.cit. op. Elisabeth Rheault. din care să rezulte principalele aspecte ale culturii9 (fig. Norman Dufort. 18 9 Universitatea SPIRU HARET .

SOCIOLOGIA CULTURII – RAMURĂ A SOCIOLOGIEI __________________ Thomas de Koninck. ariile geografice. explicate şi înţelese decât în societate – prin mijlocirea socialului – şi nu pot fi desprinse de semnificaţiile lor sociale. faptele de cultură. examinarea influenţei asupra vieţii sociale. ansamblul dinamic al acţiunilor a căror rezultantă este constituirea de valori culturale realizate în procesul transformator al practicii social-istorice. nu vedem cât de mult sunt restructurate. 19 10 Universitatea SPIRU HARET . Noua ignoranţă şi problema culturii. p. Determinaţiile şi categoriile culturii. de altfel. Editura Amarcord. nu de modurile de producţie sau de regimul politic. raporturile dintre formele culturii. precum şi procesele creaţiei materiale şi spirituale nu pot fi descrise. 1. în special atunci când acestea se referă exclusiv la oameni”10. spre exemplu – şi căreia îi ignoră. I. a ştiinţei şi a culturii înseşi? Prioritatea culturii – deci şi a inculturii – are consecinţe adesea dramatice: bărbaţii sau femeile pretins «practici» guvernează. Sociologia culturii studiază sistematic.2. istorice şi sociale ale culturilor.Fig. lăsându-se conduşi ei înşişi de o doxa ori alta. Timişoara. în cadrul vieţii materiale şi spirituale. ca forme ale realităţii sociale complexe. ce le scapă cu totul – ar fi incapabili de cea mai neînsemnată critică a ideologiei pieţei. dacă acest mesaj îl situează în constelaţia de valori ale dezvoltării şi progresului umanităţii. particularităţile dezvoltării sale. implicaţiile. fenomenele şi procesele culturale. Orice domeniu al realităţii social-economice şi al vieţii spirituale poate deveni obiect al sociologiei culturii dacă poartă un mesaj uman cu semnificaţie axiologică. Principalele aspecte ale culturii În ultimii ani s-au afirmat opinii tranşante potrivit cărora „evoluţia societăţilor este determinată înainte de toate de cultură. ci şi lumea economiei. datorită recentelor posibilităţi de comunicare. 2001. 35. nu doar acţiunea politică.

Gradul de influenţă este diferit. cultura muncitorească. la rândul ei. În general. cultura influenţează. încât putem considera că cele mai 20 Universitatea SPIRU HARET .După cum relevă sociologii contemporani. În calitatea sa de sistem cu o structură socială dată. chintesenţă a acţiunii social-umane conştiente. cu cele două laturi ale sale: materială şi spirituală. O categorie sociologică fundamentală la care se raportează direct cultura este aceea de viaţă socială. întrucât aceasta capătă o configuraţie dependentă de structura de clasă a societăţii. ca atare. Cultura este un fenomen complex. Pe de altă parte. cultura rurală. transmise şi asimilate în procesul social-istoric). societatea influenţează structura culturii. în relaţiile cu celelalte sisteme ale societăţii. naţiune etc. Această dependenţă are două aspecte fundamentale: a) cei care produc şi cei care consumă bunurile culturale sunt membri ai societăţii. produse ale cunoaşterii şi practicii umane (create. participarea lor la cultură – atât în calitate de producători. conceptul de cultură este unul din cele mai utilizate în antropologie.) şi grupuri sociale şi. fac parte din diferite comunităţi (oraş. Ca ansamblu unitar al valorilor materiale şi spirituale create. se creează cadrul pentru un nou circuit social al culturii. b) sistemul culturii este încorporat unor reţele largi de relaţii cu alte sisteme ale societăţii. în sociologie. cultura ţărănească. transmise şi asimilate în procesul dezvoltării socialistorice. de structura de grup şi comunitară a societăţii. sat. în etnologie. cât şi în calitate de consumatori de bunuri culturale – este determinată de legile sociale. cultura reprezintă una dintre categoriile de bază ale sociologiei culturii. revoluţionată. cultura tineretului. între care trebuie menţionat sistemul producţiei. cultura poate fi definită ca totalitate de valori materiale şi spirituale ale omenirii ajunse pe un anumit prag al dezvoltării. în raport cu care se disting cultura urbană. Odată societatea schimbată. starea societăţilor. aşezat pe o democraţie culturală reală. dependent de baza societăţilor din care face parte.

înseamnă că ele sunt implicit fenomene sociale cu un caracter specific. raporturile dintre cultură şi societate. interrelaţiile dintre fenomenele culturale. lucrările de specialitate relevă că această disciplină ştiinţifică 21 Universitatea SPIRU HARET . Această caracteristică de bază a culturii reclamă studiul ei din perspectiva sociologiei ca ştiinţă a realităţii sociale. fie ca sociologie a culturilor şi civilizaţiilor. starea culturii este determinată de legile sistemului social global. genuri şi specii ale culturii. sociologia culturii s-a îmbogăţit cu abordări şi puncte de vedere noi. categoriile culturii nu poate fi realizată decât cu ajutorul categoriilor sociologice fundamentale. în măsura în care gradul socializării. precizarea raporturilor ei cu sociologia generală şi delimitarea sociologiei culturii de alte ştiinţe şi discipline ale culturii. actele şi faptele de cultură. relaţia societate-cultură este o relaţie de influenţare reciprocă. cu soluţii originale. Sociologia analizează fenomenul cultural ca fapt social şi ca fapt cultural propriu-zis. în cazul gândirii europene. implicit şi explicit. sistemul „reproducerii biosociale” a membrilor societăţii. Istoria constituirii sociologiei culturii reproduce momentele constituirii obiectului ştiinţei generale a culturii şi a metodelor sale de cercetare. Orice disciplină care analizează raporturile dintre scopurile. O dată cu constituirea sociologiei ca disciplină autonomă în sistemul ştiinţelor. Definind câmpul de cercetare al sociologiei culturii. Prin urmare. Căci dacă fenomenele culturale sunt fenomene care se petrec în societate. în ultimă instanţă. De aici şi cerinţele privind delimitarea sferei şi obiectului sociologiei culturii.puternice influenţe culturale se manifestă în raport cu sistemul social-politic. fie ca sociologie a valorilor materiale şi spirituale. sociologia culturii a fost implicată în abordări generale şi speciale. în care. Această ramură a sociologiei s-a dezvoltat. cu noţiuni şi categorii speciale. Istoria îndelungată a cercetărilor asupra culturii relevă faptul că. al integrării sociale depinde nemijlocit de sistemul cultural. Pentru a putea delimita statutul epistemologic al sociologiei culturii în sistemul celorlalte ştiinţe ale culturii este necesar să o raportăm la sociologie ca ştiinţă. fie ca sociologie specifică unor domenii.

analiza evoluţională. Cultura şi stilul de viaţă). a difuzării culturii. g) procesele de aculturaţie şi condiţiile deviante. d) opţiunile teoretice şi metodologice. c) analiza instituţiilor culturale. Ca ramură a sociologiei. Le Robert-Seuil. a condiţionării sociale a acesteia. astfel încât dau o imagine globală a sociologiei culturii într-o viziune interdisciplinară. funcţii şi consecinţe sociale. Introduction à la sociologie. analiza funcţională şi analiza deviaţională a culturii. Gilles Feréol. în toate aspectele lor relaţionale. eficienţa organismelor instituţionalizate în influenţarea sensului şi ritmului acestor procese. Dictionnaire de Sociologie (André Akoun. a apariţiei. capitolele Educaţie şi inegalităţi. prezentând. Paris. e) conflictele între culturi sau în cadrul unei culturi. h) educaţia şi condiţiile sociale11. determinismul lor. Armand Colin. examinând critic contradicţii ce le-ar devia sensul şi propunând soluţii optime necesare factorilor de decizie. f) cultura şi stilul de viaţă. Paris. legătura cu celelalte procese care au loc în societate. a tipurilor de cultură şi a caracteristicilor diverselor tipuri de cultură. 1999. pătrunzând în esenţa lor. în principal: a) studiul descriptiv şi analitic al practicilor culturale. Obiectul cercetării. interdependenţa şi condiţionarea reciprocă dintre procesele culturale şi alte procese supuse dezvoltării. 22 11 Universitatea SPIRU HARET . analizei şi reflecţiei îl constituie. iar aceste tipuri de analiză se îmbină unele cu altele. Preocupările sociologiei culturii sunt dirijate în direcţia examinării esenţei şi specificului culturii. punând în evidenţă semnificaţii. Pierre Ansart). tendinţele lor de dezvoltare. explorând. b) studiul practicilor culturale diferenţiate şi al relaţiilor lor.modernă se ocupă cu studiul practicilor simbolice individuale şi colective. Jean-Pierre Norek. 2000 (în special. Problemele de bază ale sociologiei culturii le reprezintă: structura şi dinamica proceselor culturale. sociologia culturii are funcţii proprii. Ea are ca obiect analiza structurală. dezvoltării şi __________________ Cf. descifrând cauzele şi legităţile care determină dinamica acestor procese. aplicând şi analizând fenomenele şi procesele culturale ce au loc în societate.

obişnuinţă. LOCUL ŞI ROLUL SOCIOLOGIEI CULTURII ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR SOCIALE 1.3. vocaţie etc. ca fenomen social. nu poate fi obiectul unei singure ştiinţe. sociologia literaturii. contracultură. Sociologia culturii se foloseşte şi de concluziile acestor ştiinţe care. civilizaţie. mentalitate. care studiază cu precădere unul sau altul din domeniile culturii: sociologia artelor. Ca disciplină ştiinţifică. ideal. sferă obiectuală (elemente structurale şi funcţionale ale domeniului culturii). sociocultură. între care se remarcă (în literatura de specialitate): arie culturală. sociologia educaţiei. prin obiectul lor. sociologia artei. antropologia. Aceste concluzii îi sunt necesare în scopul formulării 23 Universitatea SPIRU HARET . sociologia culturii. O analiză a raporturilor dintre sociologia culturii şi alte ştiinţe sociale este cu atât mai necesară. folclor. cultură orală şi oralitate. I. nu analizează. utopie.dezintegrării culturilor. sociologia învăţământului. etnoştiinţă. tradiţie. metode şi tehnici de cercetare explorativ-normativă. credinţă. lingvistica. istoria. forma logică a oricărui proces de cunoaştere: fundamente teoretice. deculturaţie. invenţie. se afirmă ca ramură distinctă a sociologiei. cultura. sociologia ştiinţei. cutumă.. sociologia muzicii. tipizare. trib. sociologia comunicaţiilor de masă etc. relaţii interetnice. inculturaţie. sub aspectul său structural. iar criteriile proprii de diferenţiere a obiectului sociologiei culturii sunt complexe. moştenire. a relaţiei culturii cu alte sfere ale socialului etc. Aria largă de cuprindere a sociologiei culturii trimite la o diversitate de termeni. cu cât cultura. estetica. urbanism. etica. concepte şi domenii specifice. cultura „interesează” mai multe ştiinţe: filosofia. în mod nemijlocit. etnologia şi etnografia. ca ştiinţă. Unele consideraţii preliminare. valoare. sociodinamica acestui domeniu şi cadrul său instituţionalizat. public (publicuri). urbanizare. arheologia etc. mecenat. modă. Constituirea sociologiei culturii ca disciplină specializată a fost urmată de apariţia unor ramuri ale sale. În general. cu relativă autonomie şi are. sociologia literaturii. ereditate. interzis.

totodată. Modul de abordare sociologică permite nu numai studierea universului cultural real al unei societăţi în sens exploratoriu. Metodologia sociologiei culturii se constituie în cadrul general teoretico-metodologic al tuturor ştiinţelor sociale şi particulare. Utilizarea metodelor şi tehnicilor de cercetare sociologică. 24 Universitatea SPIRU HARET . sociodemografie. etnologi. prin echipe interdisciplinare (filosofi. alături de cultură (element al vieţii sociale). de componentele vieţii sociale. acţionează asupra procesului istoric al dezvoltării. capitalul de idei transmis prin istoria culturii. amplificând sensurile normative ale cercetării prin funcţia sa practic-explicativă. folclorişti. deschisă posibilitatea îmbunătăţirii şi diversificării metodologiei de cercetare. deopotrivă. mass-media. Principiile. analiză. concepte şi categorii proprii. sociologi. Sistemul de referinţă al sociologiei culturii este reprezentat de realitatea socială în ansamblul ei. normele şi regulile generale îngăduie înţelegerea. critici de artă etc. lăsând. mai ales. rezultatele pozitive ale tuturor disciplinelor culturii şi cele ale disciplinelor subramurilor etc. intervenţii asupra acestui câmp de cercetare şi dezvoltare. În constituirea acestei metodologii. sociologia muncii şi a organizaţiilor sau etnografi. antropologi. ca fenomen total în cadrul unui sistem social dat. verificate din punct de vedere practic prin mijlocirea ştiinţelor particulare. dar. care. esteticieni-cercetători.) face posibilă o cercetare ştiinţifică şi cât mai complexă a fenomenelor şi proceselor culturale. sociologia culturii are în vedere contribuţiile valabile ale teoriei contemporane a ştiinţei. explicarea şi dirijarea conştientă a fenomenului cultural ca unitate în diversitate. esteticieni) şi intradisciplinare (sociologi specializaţi în opinie publică. ca parte a fenomenului social şi. concluziile valabile ale cercetărilor contemporane asupra culturii. psihologi. prin raportarea la nevoile sociale relevate obiectiv de viaţa culturală a unei societăţi. prelucrare şi interpretare a datelor fiecărui domeniu al culturii. specializaţi pe diverse domenii ale artei. Sociologia culturii are parametri şi sisteme de referinţă specifice.unor concluzii generale proprii cu privire la cultură.

locul şi rolul culturii în sistemul ştiinţelor. În acest sens. şi în calitate de concepţie de ansamblu despre lume. în vederea elaborării unor concluzii practice cu aplicabilitatea imediată sau de perspectivă. În acest sens. realitatea culturală în toată plenitudinea ei. Ca fenomen al vieţii sociale. locul culturii în ansamblul vieţii sociale. ca totalitate. 25 Universitatea SPIRU HARET . problema raporturilor dintre cultură şi societate. Spre deosebire de filosofia culturii. obiect pe care îl dezbate cu mijloacele şi la gradul de generalitate specifice unei imago mundi. de determinismul său social. care să permită dezvoltarea generalizărilor necesare statutului său de ştiinţă independentă. categoriile culturii. esenţa şi rolul social al culturii pe diferite trepte ale dezvoltării istorice şi sociale.2. sociologia culturii – plecând de la cultură ca domeniu al unor fapte. Sociologia culturii şi filosofia culturii. Filosofia culturii analizează legile generale ale culturii ca totalitate a creaţiilor omeneşti. cultura impune nu numai analize sociologice care să releve existenţa şi funcţia ei ca domeniu distinct al realităţii sociale. metodologic etc. naţional şi universal în cultură etc. fenomene şi procese sociale – se ocupă de schimbările ei. Sociologia culturii studiază procesul de cunoaştere a culturii în cadrul sistemului social global.). filosofia are ca obiect de studiu şi cultura. ca părţi componente ale acestei totalităţi. axiologic. procesul de cunoaştere a culturii. căile şi mijloacele de difuzare a formelor culturii. care urmăreşte descoperirea celor mai generale legi care guvernează în mod determinist procesul dinamic al culturii. continuitate şi discontinuitate în cultură. sociologia culturii beneficiază de o fundamentare teoretică adecvată caracterului său ştiinţific şi elaborării unui aparat conceptual bine definit. în integralitatea laturilor şi determinărilor sale ca proces unitar de umanizare a lumii lucrurilor şi a lumii omului. dar şi explicarea filosofică a naturii sale. determinismul social al culturii. al aspectului său gnoseologic. de corelaţiile dintre cultură şi celelalte sfere ale realităţii sociale. raportul dintre cultură. cultura este examinată sub raportul unităţii şi contradicţiilor sale (general şi particular în cultură. al determinismului general. şi formele culturii. Ca ştiinţă a celor mai generale legi.

înfăptuite în istoria ei. tip specific de raport socio-dialectic. pe care i-o dă lumea valorilor şi pe care i-o confirmă raportarea sa la nevoile sociale. civilizaţie. intercondiţionarea lor reciprocă. este tratată relaţia dintre cultură şi istorie. servesc sociologiei culturii ca tezaur necesar. Transmiterea şi asimilarea creaţiilor culturale. cultura de tip laic. trebuie luată în seamă latura axiologică a culturii. Pentru o înţelegere dialectică a acestui raport. Pe lângă faptul că fiecare naţiune îşi are cultura sa. 26 Universitatea SPIRU HARET . întregul proces de „deservire” a culturii. Cultura naţională reprezintă ansamblul valorilor materiale şi spirituale ale unei societăţi ajunse pe un anumit prag al dezvoltării istorice.3. personalitate. legitate a dezvoltării sociale. alături de raportarea globală a culturii la formaţiunea social-istorică. prin autonomia relativă a culturii. O analiză a diferitelor tipuri de cultură relevă caracteristici diferite în raport cu diferitele perioade istorice de dezvoltare: cultura de tip religios. în funcţie de sistemul de valori pe care îl produce şi îl adoptă. progres etc. cultura laico-religioasă. Istoricitatea culturii implică mutaţii şi în câmpul sistemelor de valori conform cărora serii de valori culturale se transformă în bunuri de cultură. şi pe care o reprezintă. explică schimburile permanente care au loc între domeniul culturii şi cel economic. alte combinaţii posibile. în genere. Raportarea culturii la forma de comunitate umană care i-a dat naştere. este aspectul global sub care. Caracterul istoric al culturii reprezintă o dimensiune esenţială care. specificul ei diferă de la o treaptă de evoluţie la alta. Tratarea acestui raport este legată în mod necesar de o înţelegere clară a dinamicii culturii. societate. mutaţiile care au loc în cadrul lui solicită momente parcurse în evoluţia culturii. în funcţie de: natură. amintite şi analizate de numeroşi cercetători. cultura determinant laică. Sociologia culturii şi istoria culturii. valoare.

dinamica sistemelor de valori. Teoria generală a valorilor analizează naşterea. 5. Viziunea axiologică asupra culturii este la fel de necesară cercetărilor şi studiilor asupra culturii ca şi cea sociologică. judecăţile de evaluare. estetice. Nu există istorie fără cultură. prin raportarea culturii la factorul economic. evoluţia. politice. în mod necesar. Sociologia culturii şi psihologia. prin dezvoltarea ştiinţelor speciale despre cultură. 4. care are rol primordial. dimensiunea axiologică a culturii. nici cultură fără istorie. morale. prin soluţionarea unora dintre problemele fundamentale ale culturii şi prin preluarea lor critică implică. sistemele de valori. cunoaşterea direcţiilor principale din istoria culturii. în mod necesar. criteriul şi idealul valoric. în funcţie de valabilitatea lor general-umană şi în funcţie de rolul istoric al valorilor în diferite etape istorice.Rolul culturii în ansamblul vieţii sociale. Lumea valorilor. Psihicul. Dezvoltarea şi evoluţia istorică a culturii. mutaţia valorilor şi receptarea lor practic-critică. a modalităţilor de afirmare în lume a creaţiilor naţionale ale culturii şi a celor de receptare a culturii universale în culturile naţionale de-a lungul vremii şi din deosebite zone geografice. funcţiile sale sunt dezvăluite în istorie de sociologia culturii. juridice. istorice. rolul şi locul lor în sistemul vieţii sociale. scările de valori în diferite formaţiuni social-istorice. în măsura în care purcede la o continuă reevaluare a valorilor. structura. recunoaşterea valorilor. cunoaşterea. Perspectiva sociologică asupra culturii implică. reevaluarea valorilor. Sociologia culturii şi axiologia. prin îmbogăţirea metodologiei istoriei ştiinţelor. semnificaţiile lor date de diferite grupuri sociale în timpuri şi locuri deosebite. biologică şi 27 Universitatea SPIRU HARET . dar şi clasificări ale valorilor culturale de tip specific: economice. scara de valori a unei societăţi şi a unui regim sunt categorii axiologice care permit nu numai analize ale dinamicii culturii. Transformarea valorilor culturale în bunuri culturale şi raportarea lor la baza economică şi la tipul de relaţii socio-economice pe care se dezvoltă nu pot fi analizate decât într-o perspectivă socio-axiologică. ca determinare esenţială a fiinţei umane. alături de cea socială.

istorică. urmărind o explicaţie cât mai largă şi cât mai bogată a mecanismelor psihice care le pun în mişcare şi care le scot în evidenţă. percepţia. după cum psihologia socială are nevoie. 28 Universitatea SPIRU HARET . capacitatea omului de a munci. sociologia culturii foloseşte atât categorii ale psihologiei. în special. profilul material şi spiritual al unei formaţiuni social-istorice. psihologia socială analizează atitudinile şi comportamentele de grup. cele dintre grupuri şi cele din cadrul fiecărui grup. mecanismele cele mai generale care stau la baza acestor procese. personale. de pildă. deci ca latură a matricei bio-psiho-sociale pe care o constituie cultura. cât şi concluzii ale psihologiei sociale. ca individualitate. de întemeieri sociologice. conştiinţa etc. o înţelegere critică a raporturilor dintre structurile psihice şi mediile culturale şi sociale în care indivizii se manifestă ca personalităţi cu individualitate proprie. voinţa. în plan social. sentimentul. între altele. mai cu seamă. participă la remodelarea naturii prin receptarea şi prelucrarea mesajelor primite. motivaţia. efectele sociale ale comportamentelor psihice culturale. Urmărind. condiţie a facultăţilor umane creatoare. dispoziţia. instituţiile culturale şi modalităţile lor de organizare şi funcţionare. Psihologia şi. psihologia socială oferă sociologiei culturii informaţii şi concluzii generale preţioase. În sistemul ştiinţelor psihologice contemporane. luând în considerare capitalul ei de idei. de gândi. cum ar fi.. de a crea şi de a reproduce creaţiile sale. legile de organizare şi de funcţionare ale conţinuturilor lor exprimate în atitudini şi comportamente bio-psiho-fizice şi psiho-fiziologice. sugestia. în concluziile ei. convingerea. comportamntul. Psihologia generală – dar. trăsăturile specifice ale culturii ca subsistem al sistemului social total. în vederea întemeierii sistemului său teoretic şi aplicativ. legile şi categoriile culturii şi formelor ei pe diferite stadii de dezvoltare social-istorică şi în diferite locuri. psihologia generală studiază mecanismele psihice umane care stau la temelia comportărilor fundamentale. interpersonale şi de grup.

sau. Nivelul la care omul se proiectează pe sine în viitor depinde de nivelul ştiinţei. fapt pentru care se află în atenţia cercetătorilor de sociologie a culturii. care se nasc în contactul indivizilor între ei şi care îşi găsesc rădăcinile în natura socială a omului”. În acest sens. precum şi forţa sa de a acţiona în societate. moduri de manifestare etc. Una dintre caracteristicile fundamentale şi universale ale omului o constituie capacitatea sa de adaptare la condiţiile sociale şi culturale în contextul şi cadrul cărora creşte şi se dezvoltă. prin forţa ei de convingere şi prin primatul ei asupra altor forme ale conştiinţei sociale. omul va acţiona în maniere foarte diverse. fiindcă. Etica. 29 Universitatea SPIRU HARET . Sociologia culturii şi etica. în funcţie de mediul social şi cultural în care trăieşte. dată fiind legătura indisolubilă dintre sfera faptelor morale şi fenomenele sociologice. tocmai în virtutea naturii umane. ca şi în atenţia politicilor culturale ale statelor. în cadrul căruia eficienţa laturii funcţionale a culturii se reflectă în tipul de comportament. tehnicii şi culturii. atitudini. prin recunoaşterea unor sisteme de valori şi prin nerecunoaşterea altora. de asemenea. Dialectica raportului cultură-personalitate are caracter concret. Cercetările sociologice nu pot face abstracţie de valorile etice. Această proiecţie reprezintă un tip specific de acţiune socialumană. în funcţie de determinările sociale ale unei epoci. cât şi din alte domenii ale ştiinţelor despre om şi societate. 6.Consideraţii explicite se impun în efectuarea unor analize sociologice asupra raportului dintre cultură şi personalitate. efectiv folosite. prin valorile pe care le promovează şi pe care le impune în relaţiile dintre oameni. reflectate în comportament. a cărei eficienţă depinde strict de criterii socio-culturale determinate. înţeles ca esenţă a valorilor individuale şi sociale realizate pe o anumită treaptă de evoluţie a societăţii. Studiul valorilor etice se impune. valori culturale de tip specific. etica are rolul de a oferi sociologiei culturii informaţii obţinute în urma unor cercetări efectuate din perspectiva sa proprie. „Valorile etice – notează Petre Andrei – sunt valori sociale. prin sistemul ei de sancţiuni (recompense şi pedepse).

ca formă a conştiinţei sociale şi ca formă de activitate culturalumană specifică vieţii sociale. „valorile etice îşi iau conţinutul lor din societatea culturală – continuă el – nu din viaţa individuală. totodată. virtuţii şi viciului. prin atitudinile şi comportamentele pe care le propune. Dimensiunea etică a acţiunii sociale şi a relaţiilor sociale (valorile etice. dar şi ca agent al dezvoltării. Studiul eticii. la punerea şi la rezolvarea problemelor sociologiei culturii. 7. atitudinilor şi comportamentelor individuale şi de grup în viaţa socială. efect al legii morale. fără să fie condiţie a gradului de cultură. în volumul Axiologie românească. Arta. Bucureşti. Filosofia valorii. 30 12 Universitatea SPIRU HARET . O acţiune are valoare etică dacă este apreciată nu după intenţiile subiective. Pe lângă aceasta. sunt. decizia. devenită lege practică. Antologie. în vederea atingerii obiectivelor fundamentale în formarea omnilaterală a personalităţii şi proiectarea omului nu numai ca subiect. Sociologia culturii şi teoria artei şi a literaturii.încă. prin natura ei. prin urmare socialul este un caracter constitutiv fundamental pentru valorile etice”12. __________________ Petre Andrei. în ultimă analiză. creaţia etică şi realizarea sa permanentă) este unul dintre aceste fenomene sociale particulare. normarea. a valorilor morale şi a legilor şi categoriilor lor. rezultate ale culturii. ceea ce înseamnă în abordarea lui Petre Andrei. alegerea. dreptăţii şi nedreptăţii. că etica. 301-315. dovedeşte că între etică şi sociologia culturii există raporturi de împletire şi de împlinire. este o ştiinţă eminamente socială şi că valorile ei au un caracter social. contribuie. ci după efectul ei obiectiv sau după raportul şi înrâurirea ei asupra societăţii. se caracterizează printr-o relativă autonomie în câmpul culturii. în timp ce valorile moralei. a relaţiilor de echitate socială şi a normelor morale care cârmuiesc societatea pe anumite trepte ale dezvoltării ei. 1982. Editura Eminescu. Cultura este condiţie prealabilă şi necesară a moralităţii şi. ca disciplină a semnificaţiilor binelui şi răului. citat ca autoritate a argumentului în filosofia şi sociologia valorilor. p. în mod esenţial. materiale şi spirituale.

e) statutul şi rolul social al creatorului de artă şi literatură. de acceptare sau de respingere a unora dintre aceste realităţi. gândurile şi simţirile diverselor categorii demografice. ca mijloc de reflectare prin imagini şi transformare a realităţii sociale. h) opiniile. Demersul sociologic asupra artei şi literaturii – ca parte integrantă a sociologiei culturii – plecând de la premisa că artele şi literatura sunt produse. îşi exprimă reacţiile atitudinale. implică. sistemul de fenomene sociale. Arta este o formă de manifestare a culturii care se exprimă prin opere specifice în domenii precum artele plastice. în esenţă. metodele şi tehnicile ştiinţelor artei şi literaturii. social-istorice. 31 Universitatea SPIRU HARET . privită sub raportul condiţionării ei sociale şi al naturii sale (caracterizată prin reflectarea societăţii). prin excelenţă. artele decorative. Prin ele. prin diversitatea de genuri şi forme sub care se manifestă. este socialmente determinată. în contextul căruia sunt analizate locul creaţiei artistice. ca poziţie şi rol. structura şi funcţiile sale. al rezultatelor şi difuzării ei în societate. c) receptarea operelor de artă şi literatură. a căror complexitate pune în evidenţă raporturile dintre ele şi societate. a cerceta (analiza): a) principiile. b) difuziunea artelor şi literaturii în zone geografice determinate şi în cadre social-istorice anumite.Prin geneza. activitatea creatoare a oamenilor de artă. g) caracteristicile sociologice ale formelor artei şi literaturii şi notele diferenţiate ale genurilor lor. înfăţişând în limbaje proprii realizările. sistemul de relaţii dintre grupuri umane. f) valoarea şi valabilitatea socială a operelor de artă şi literatură. arta. prin schimburile permanente pe care le are cu societatea şi natura. Domeniul sociologiei culturii este mai larg decât cel al sociologiei artei. d) raporturile dintre creator. se valorifică atât în domeniul esteticii generale. pentru că arta este doar un fragment al culturii. aspiraţiile. Dimensiunea sociologică a fenomenelor culturale estetice. artele muzicale şi creaţiile literare. care. public. Sociologia artei analizează rezultatul creaţiei artistice. artă. prin formele sale instituţionalizate. cât şi în cel al esteticilor de ramură. creatorii lor. şi-a constituit domeniul său relativ autonom în sfera culturii. izvorâte din realităţile sociale şi naţionale.

El socoteşte că psihologia socială. tehnicile şi procedeele proprii. Sociologia culturii. definesc esenţa şi funcţiile culturii ca formă specifică a unor comunităţi etnice determinate. Într-un mod asemănător judecă sociologul Jacques Leclerq. cu sau fără voia lor. etnologia şi etnografia. 430. ci la cunoştinţe particulare. antropologia culturală.atitudinile şi comportamentele personajelor operelor de artă şi literatură faţă de realitatea economico-socială şi culturală dată. ci se împletesc într-un fel de treime culturală. pe modul de trăire al __________________ Claude Levi Strauss. Oricum ar fi interpretată. Editura Politică. k) mijloacele de comunicare în masă. p. în făurirea unor medii artificiale de convieţuire. j) reacţiile atitudinale ale diferitelor categorii de public faţă de creaţiile de artă şi literatură. l) sancţiunile – pozitive şi negative – ale publicului. 1978. antropologia culturală nu poate fi concepută ca model exemplar al oricărei culturi istorice posibile. Antropologie structurală. se pune accent pe modurile de trai ale comunităţilor etnice şi naţionale. analiza diferenţiată a culturii diferitelor etnii. pe diferite trepte de dezvoltare social-istorică a lor. sau. trei etape sau trei momente ale uneia şi aceleiaşi cercetări. întruchipate în modalităţi de vieţuire. încă. pe specificul naţional al culturilor. pentru că ea. naţiuni. prin metodele. toate la un loc. sociologia şi antropologia culturală nu au obiect distinct. într-o interpretare mai largă. Sunt multe semne de întrebare în studiile unor autori. interpretat etnografic. în care. Bucureşti. i) unitatea şi diversitatea stilurilor artelor şi literaturii. în care fiecare unitate o completează pe cealaltă şi prin care. popoare. de fapt. 32 13 Universitatea SPIRU HARET . Termenul generic de antropologie sau etnologie desemnează. iar preferinţa pentru un termen sau altul exprimă o atenţie predominantă spre un tip de cercetare care nu ar putea niciodată exclude pe celelalte două”13. ci sunt. nu ajunge la cunoştinţe filosofico-sociologice generale. m) critica artelor şi literaturii. În ştiinţele contemporane există foarte multe discuţii asupra raporturilor dintre cele trei ştiinţe: „Etnografia. în ştiinţa generală a culturii. 8. etnologia şi antropologia – arată Claude Levi Strauss – nu constituie trei discipline.

popoarelor, pe obârşia şi pe răspândirea lor în diverse arii istorice sau geografice, tocmai pentru că rezultatele dobândite nu sunt, cel puţin până în etapa actuală, concluzii generalizate, confirmate de practica socială şi recunoscute de ea. Relaţiile dintre sociologie şi celelalte discipline convergente dezvăluie faptul că sociologia constituie centrul de intersecţie al tuturor disciplinelor care se ocupă de diverse domenii ale realităţii sociale, iar cultura nu poate fi înţeleasă decât ca element al ansamblului vieţii sociale. Ea reprezintă o rezultantă a schimbului realizat între procesele vieţii sociale, în intercondiţionarea lor reciprocă (de acumulare, cunoaştere, reflectare, creaţie şi valorizare). Obiectul sociologiei culturii îl formează totalitatea fenomenelor şi proceselor culturale, analiza cauzelor ce determină schimbări în cultură, în dinamica proceselor şi tipologiei lor, a posibilităţilor de adaptare, a anumitor procese economice şi sociale. Pentru ca sociologia culturii să se dezvolte ca disciplină relativ autonomă şi, în acelaşi timp, ca ramură a sociologiei, a fost nevoie să se sintetizeze şi să se generalizeze rezultate ale tuturor ştiinţelor şi, pe baza lor, să se dezvolte ştiinţele ca atare. Sociologia culturii se subdivide, la rândul său, în componente care îşi au contribuţia lor specifică la cunoaşterea realităţilor sociale şi, implicit, la efortul de sinteză şi generalizare al sociologiei ca ştiinţă. Legăturile strânse dintre disciplinele care se ocupă de cultură reflectă gradul de integrare a acesteia în ansamblul realităţii sociale, dovedind că în sistemul contemporan al ştiinţelor culturii sociologia culturii îşi are rostul său specific.
I.4. CONTRIBUŢII ALE ANTROPOLOGIEI CULTURALE

O incursiune în cultura contemporană evidenţiază multiple sensuri ale acestei noţiuni, definită variat, în funcţie de unghiurile din care este abordată şi de gradul de generalitate sub care este analizată, precum şi de sistemul de referinţă la care este raportat acest larg domeniu al vieţii sociale.
33

Universitatea SPIRU HARET

Multiplele coordonate ale culturii constituie tot atâtea determinări, din care, pentru o definire cât mai exactă, trebuie ales gradul de generalitate maxim, care să poată permite cuprinderea totalităţii ramurilor culturii. Dezvoltându-se pe baza unei concepţii ştiinţifice, sociologia culturii reuşeşte să determine locul şi rolul culturii în viaţa socială, să înţeleagă şi să explice obiectiv conţinutul său şi să-l interpreteze operaţional, să surprindă mecanismele sale complexe. Dezvoltând o teorie specifică asupra culturii, sociologia culturii studiază diferite puncte de vedere exprimate în legătură cu fenomenul cultural, valorificând contribuţiile pozitive ale acestora, pe care le prelucrează în chip interdisciplinar. O trecere în revistă a gândirii contemporane în această problematică evidenţiază efortul unor cercetători de a elabora o definiţie sintetică a culturii, de a dezvălui trăsăturile caracteristice ale acesteia, sfera şi domeniile sale, confruntarea unor soluţii, demers util pentru stabilirea obiectului sociologiei culturii. Literatura de specialitate prezintă numeroase definiţii ale unor autori care încearcă să abordeze, mai mult sau mai puţin sistematic sau exhaustiv, conceptul de cultură. Unele elemente ale acestor definiţii prezintă interes, mai ales cele care se referă la aspectele sociale ale culturii. O referire critică la câteva definiţii care pot descrie semnificativ perioada preliminară constituirii conceptului de cultură drept categorie sociologică de bază este necesară. Astfel, în literatura contemporană de specialitate, o examinare a conceptului de cultură se află la antropologii americani Alfred Kroeber şi Clyde Kluckhohn, care au studiat evoluţia istorică a acestui concept, sensul său lingvistic, psihologic, structural şi genetic, descriptiv, normativ etc., oprindu-se asupra unui număr de peste 160 de definiţii, luate numai din Apusul european şi din spaţiul anglo-saxon. Definiţiile examinate de autori sunt clasificate în: definiţii descriptive, inspirate de fondatorii antropologiei culturale, definiţii istorice, care pun accentul pe achiziţia socială şi tradiţie, definiţii normative, axate pe sistemul de norme şi reguli de viaţă, definiţii axate pe comportament şi valoare, definiţii psihologice, care atribuie culturii rolul şi valoarea de rezultat al
34

Universitatea SPIRU HARET

soluţionării unor probleme determinate, definiţii care pun accentul pe comunicarea culturii prin învăţare, definiţii structurale, axate pe structura şi modelarea culturii, definiţii genetice, care atribuie culturii calitatea de produs, definiţii care pun accentul pe idei, definiţii care pun accentul pe simboluri. Sinteza definiţiei se bazează pe tripla relaţie: om-natură, om-om, om-valoare, subliniindu-se, în mod deosebit, importanţa coordonatei axiologice în constituirea şi înţelegerea culturii. Cultura – afirmă Kroeber şi Kluckhohn – constă din modele implicite şi explicite ale comportării şi pentru comportare, acumulate şi transmise prin simboluri, incluzând şi realizările lor în unelte. Miezul esenţial al culturii constă din idei tradiţionale, apărute şi selecţionate istoric şi, în special, din valorile ce li se atribuie: sistemele de cultură pot fi considerate, pe de o parte, ca produse ale acţiunii şi, pe de altă parte, ca elemente ce condiţionează acţiunea viitoare. Definiţia, deşi încearcă să depăşească unilateralitatea, nu este lipsită, totuşi, de un anume schematism, de unele elemente de factură psihologistă. Ea rămâne vulnerabilă în faţa unor criterii riguros ştiinţifice de surprindere a fenomenului cultural, fiind supusă unor limite întâlnite şi în formulările altor gânditori. Se remarcă însă efortul celor doi autori în direcţia sintetizării unor puncte de vedere, încercarea lor de a dezvălui şi sistematiza trăsăturile esenţiale ale culturii, ca rezultat al comportamentului şi activităţii sociale, caracterul său istoric. Astfel, cultura este formată dintr-un sistem de idei, modele de comportament şi valori; este selectivă, se învaţă, se bazează pe simboluri şi este superorganică, în sensul că transmiterea elementelor de cultură este asigurată de un mecanism diferit de cel al eredităţii biologice, susţin autorii menţionaţi. O definire a bogatului conţinut al culturii nu trebuie să se reducă la câteva relaţii, ea trebuie să cuprindă analize asupra tuturor relaţiilor în care cultura apare ca termen de raportare, spre a determina acel prag al cunoaşterii premergător elaborării definiţiei, care, la rândul său, să permită structurarea sistemului complet al culturii. La unii cercetători apare tendinţa manifestă de a integra cultura în sfera elementelor obiective şi subiective ale „modului
35

Universitatea SPIRU HARET

de trai” (conceptul de „nivel de trai” sau „mod de trai” este utilizat cu precădere în accepţiunea economicului, socialului fiindu-i rezervate drepturile asupra conceptului „stil de viaţă”), elemente caracteristice diferitelor civilizaţii. Istoricitatea culturii este, de asemenea, una dintre temele adesea abordate în literatura de specialitate, însă cultura, considerată ca fapt istoric, nu se poate raporta decât la momente semnificative, care ocupă o anumită pondere în dialectica raportului continuitate-discontinuitate. De fenomenul cultural în totalitate şi de poziţia lui în contextul general al vieţii sociale se ocupă sociologia, fără să neglijeze caracterul său istoric. Pentru o seamă de autori, cultura reprezintă un elaborat sintetic al conştiinţei. Ea are un conţinut care se integrează cu precădere în sfera conştiinţei. Un alt grup de teoreticieni, plecând de la incertitudinile şi ambiguităţile în definirea şi utilizarea termenului de cultură, susţin imposibilitatea de a distinge valorile culturale de alte fenomene sociale şi, deci, neputinţa definirii ştiinţifice a culturii. Unii dintre aceştia susţin că problema culturii, ca şi cea a libertăţii, a moralei şi altele similare nu se pot integra unor termeni ştiinţifici riguroşi. Este însă evident că limitele unor abordări nu pot fi considerate limitele ştiinţei despre cultură. Există teorii care disting trei sensuri principale ale conceptului de cultură: a) sensul etnologic – moduri de viaţă distincte ale unor grupuri, obiceiuri şi credinţe care menţin coeziunea societăţii; b) sensul intelectual – cunoştinţe şi experienţă acumulate; c) sensul psihologic – după care cultura ar cuprinde toate elementele psihice, în contrast cu elementele civilizaţiei pur materiale14. Se poate uşor observa că, în primul sens, cultura reprezintă un obiectiv al etnologiei, istoriei civilizaţiilor şi antropologiei istorice şi culturale, cel de-al doilea sens nu exprimă o accepţiune precisă, iar ultimul exprimă desprinderea elementelor spirituale __________________
14 Eduard Sapir, Culture, Language and Personality. Selected Essays, Editet by David G. Mandelbaum, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1958, p. 79-80. 36

Universitatea SPIRU HARET

de cele materiale, ceea ce ar duce la izolarea conceptului de cultură de cel de civilizaţie. Din perspectiva raportului cultură-societate, alţi autori discută despre cultură umanistă, cultură ştiinţifică şi cultură de masă (Edgar Morin); cultura minorităţilor şi derapajele între revendicări culturale şi revendicări politice (Michel de Certeau); culturi dominante şi culturi dominate (Bourdieu)15 etc. Dialectica raportului cultură-societate permite o delimitare a acestui domeniu de cercetare al vieţii sociale (cu cele două laturi ale sale, materială şi spirituală), studierea sa în cadrul ansamblului. Abordând cultura ca domeniu al vieţii sociale, sociologia culturii cercetează particularităţile sale în scopul desprinderii propriilor legităţi, cauzalităţii, ceea ce este general în dinamica dezvoltării culturii, ca ansamblu de fenomene şi procese aflate în continuă transformare.
I.5. DIRECŢII ALE SOCIOLOGIEI CLASICE: SFERA ŞI OBIECTUL SOCIOLOGIEI CULTURII

În teoria lui E. Durkheim, unul din sensurile de bază ale conceptului de cultură corespunde cu ceea ce el numeşte solidaritatea socială. Fenomenul solidarităţii este un fapt social care nu se poate cunoaşte bine decât prin intermediul efectelor sale, dezvăluindu-se ca ansamblul de reguli ce prescriu „modele de a acţiona obişnuit” şi „obligatoriu”. Aceste reguli, expresiile normative specifice unui grup social, precum şi „sentimentele comune membrilor grupului” sunt „conştiinţa colectivă sau comună”. Ansamblul credinţelor şi sentimentelor comune membrilor aceleiaşi colectivităţi, care formează un sistem determinat şi are viaţa sa proprie, se poate numi conştiinţă colectivă sau comună, funcţiile acesteia fiind acelea de a lega generaţiile între ele şi membrii societăţii între ei. Această conştiinţă colectivă __________________
Cf. Edgar Morin, Sociologie, Fayard, Paris, 1984 (Capitolul IV Les cultures de notre culture); Michel de Certeau, La culture au pluriel, Edition du Seuil, Paris, 1993; Dictionnaire de la Sociologie, Encyclopedia Universalis, Albin Michel, Paris, 1998. 37
15

Universitatea SPIRU HARET

este independentă de condiţiile particulare ale vieţii indivizilor, fiind altceva decât conştiinţele lor particulare, şi anume, „tipul psihic de societate, care are proprietăţile sale proprii”16. Prin urmare, în raport cu situaţiile concrete, cultura, ca fenomen de conştiinţă colectivă, se manifestă ca model de acţiune şi ca sistem de clasificare, în sensul că intervine pentru a corecta modul individual de comportament social, raportând categorialul (categoriile culturale ale conştiinţei colective) la cazul individual, corectându-l. De exemplu, în cazul unui divorţ, judecătorul nu caută un compromis între avantajele celor în divorţ, ci aplică în cazul lor particular, regulile generale şi tradiţionale ale dreptului. Deci, nu se caută o soluţie simplu dezirabilă, ci se încadrează cauzele invocate de părţi într-una din categoriile prevăzute de lege. Dar cultura, ca fenomen al solidarităţii sociale, nu este aceeaşi în toate tipurile de societate. După Durkheim, există două tipuri ale solidarităţii sociale, şi anume: solidaritatea mecanică – ce are la bază asemănarea indivizilor între ei, şi solidaritatea organică – ce se manifestă în condiţiile deosebirii dintre indivizi. Deosebirea între cele două tipuri este expresia diferenţei dintre societăţi în raport cu densitatea socială sau dinamică a populaţiei, deci cu intensitatea contactelor între indivizi. Aşadar, sub altă formă, cultura este înţeleasă ca fenomen al densităţii sociale, morale sau dinamice a populaţiei, adică de intensitate a contactelor. Acest aspect al culturii îi serveşte autorului citat pentru a explica geneza socială a valorilor. Există, deci, o solidaritate socială, care vine dintr-un anumit număr de stări de conştiinţă ce sunt comune tuturor membrilor aceleiaşi societăţi (s.n. – A.B.). Aceasta este solidaritatea mecanică şi este proprie societăţilor primitive. Solidaritatea care derivă din asemănări este în „maximalitatea” sa când conştiinţa se confundă cu „conştiinţa totală” a grupului social şi coincide din toate punctele de vedere cu ea. Atunci individualitatea este __________________
E. Durkheim, De la division du travail social, Felix Alcan, Paris, 1908, p. 28-46. 38
16

Universitatea SPIRU HARET

după Durkheim. conştiinţa colectivă nu o absoarbe pe cea individuală. este deci o personalitate. în ultimă instanţă. dependenţa fiecăruia este cu atât mai strânsă şi. Legea trecerii de la solidaritatea mecanică la cea organică este legea creşterii densităţii dinamice sau morale a populaţiei. densitatea socială sau intensitatea contactelor. pentru a-şi satisface trebuinţele. legătura care uneşte individul cu societatea este analoagă celei dintre un obiect şi persoana care-l posedă. Acest concept de cultură se __________________ 17 Ibidem. trăsăturile solidarităţii mecanice sunt: părţile nu au mişcări proprii în întreg. cea dată de solidaritatea organică a societăţilor. Astfel. Deci. Prescripţiile explicite (reguli elaborate. cât şi cea pozitivă se sprijină pe o solidaritate latentă. Atât solidaritatea negativă. interdicţia cu privire la comiterea unui fapt face parte din solidaritatea negativă. Individualitatea apare prin diminuarea comunităţii. care este. el este un lucru de care societatea dispune exclusiv. p. ea este solidaritate pozitivă sau negativă. scrise) şi implicite. individul nu-şi aparţine. obişnuinţe.) cu privire la modul acţiunii individuale şi sociale (de grup) sunt expresie a solidarităţii pozitive. Solidaritatea organică are trăsături diametral opuse: fiecare individ are o sferă de acţiune care-i este proprie. cu cât ea este mai specializată. 39 Universitatea SPIRU HARET . Astfel. difuze (cutume. pe de altă parte.101-102. care stă la baza apariţiei unui nou tip de cultură. Specializarea face ca fiecare. Aceasta este diviziunea socială a muncii. stare specifică solidarităţii organice. obiceiuri etc. După cum solidaritatea ca sistem de modele culturale prescrie sau întârzie moduri ale acţiunii şi ale simţirii. drepturile personale nu sunt distincte de cele reale. În concepţia sociologului francez. să aibă nevoie de ceilalţi. o creştere a populaţiei permite acesteia să se specializeze în raport cu diversitatea trebuinţelor umane.nulă. personalitatea individuală este absorbită de personalitatea colectivă. activitatea fiecăruia este cu atât mai personală. este organică solidaritatea dată de diviziunea muncii17.

de __________________ 18 Anthony Giddens. În sensul acesta atât solidaritatea negativă. 40 Universitatea SPIRU HARET . cât şi valorile sunt posibile ca urmare a sociabilităţii indivizilor. Atât contactele. teza despre cultură ca fenomen al solidarităţii sociale este o teză ce poate funcţiona la nivelul unei teorii de rang mediu de generalitate. asigurate mai înainte de religie. Bucureşti. şi anume.apropie de o înţelegere sociologică a culturii. adică. deci ca urmare a acelei părţi din conştiinţa lor corespunzând conştiinţei colective. reglând aceste contacte. p. ca sistem al vieţii sociale colective a indivizilor. După cum remarcă Anthony Giddens. 17. „procesele schimbării în lumea modernă sunt atât de rapide şi puternice. pe care el le leagă de anomie. încât „reperele şi standardele morale tradiţionale. sunt răsturnate de dezvoltarea socială modernă”18. Durkheim la clarificarea conceptului sociologic de cultură. Sociologie. Într-o atare accepţie. teza culturii ca fenomen de solidaritate are deplină relevanţă analitică în câmpul cercetării sociologice a culturii. Cu toate acestea. 2001. adică a eului lor social. care sunt produse ale claselor sociale în cadrul unei societăţi date. Cu aceasta însă se dezvăluie şi una dintre limitele concepţiei durkheimiene constând în definirea tautologică a socialului (definirea unui lucru prin el însuşi). Căci funcţionarea culturii ca fenomen al solidarităţii sociale este un fenomen de clasă. se evidenţiază contribuţia lui E. încât dau naştere unor dificultăţi sociale majore. Deci. în concepţia lui Durkheim. El raportează această solidaritate la faptul social al interacţiunii sociale şi astfel societatea apare ca lume a contactelor sociale. Problema care se pune la acest nivel se referă la raportarea culturii la un alt factor. cât şi cea pozitivă funcţionează în relaţie cu sistemele coeziunii sociale. pe de o parte. ca sistem al controlului social. o teorie parţială a culturii referitoare la structura culturii sociale. direcţia deschisă de evaluarea critică a tezei lui Durkheim este aceea referitoare la rolul claselor sociale în producerea sistemelor de coeziune socială impuse într-o societate dată. Astfel. o stare de inutilitate sau disperare provocată de viaţa socială modernă”. Editura All. iar cultura ca lume a valorilor sociale. clasa socială. ca fenomen al solidarităţii sociale. iar pe de altă parte.

şi altul „extern” sau „material”. aceeaşi valoare sau acelaşi aspect intern al culturii pot fi „materializate” sau „externalizate” în „vehicule” 41 Universitatea SPIRU HARET . pe de altă parte. Sorokin relevă cum acelaşi sens. categoria de bază în explicarea culturii este cea de „interdependenţă cauzală sau funcţională”. concepţia sociologică integralistă a lui Pitirim Sorokin privind sistemele socio-culturale încearcă să prezinte o nouă teorie sociologică a culturii. teoriilor „pur semnificative” ale culturii. context în care. Spencer. Printre adepţii acestei concepţii sunt menţionaţi A. dimpotrivă. ci aceea de „identitate a principiilor fundamentale şi a valorilor”. aceasta a fost dezminţită de evoluţia societăţilor moderne. „omogenitate” şi „eterogenitate”. o dată cu solidaritatea prin diferenţiere. teoriilor „pur cauzale” ale culturii şi. dat fiind că „în cadrul aceleiaşi populaţii. autorul consideră că orice „fenomene socio-culturale” se prezintă sub două aspecte: unul „intern”. datorată „proprietăţilor fiziologice sau biologice ale întregului şi părţilor”.evoluţia culturii şi civilizaţiei. „discontinuitate”. care adaugă categoriei de bază – interdependenţa – şi alte categorii analitice. Pornind de la această concepţie. Pentru teoriile pur cauzale. după care trecerea de la solidaritatea mecanică la cea organică este însoţită de creşterea densităţii dinamice sau morale a populaţiei. Orice variaţie a unei părţi duce la o variaţie a altor părţi. educaţionale. al sensului şi valorii (aspectul imaterial).). Pentru teoriile pur semnificative. categoria analitică de bază este nu cea de interdependenţă cauzală. Examinând dinamica socială şi culturală. În ce priveşte legea sociologică stabilită de către Durkheim. arată Sorokin. „externalizând” pe cel intern. „consens” ori „durabilitate”. opusă. teritoriu sau arie există o multitudine de sisteme sociale şi culturale diferite” (politice. economice. La rândul ei. Comte şi H. care permite „consensul în realizarea acestor principii şi valori prin sistem ca întreg şi prin părţile sale”. religioase etc. pe de o parte. a crescut fenomenul de alienare. cum ar fi cele de „solidaritate”. aşa cum îi apărea sociologului francez.

scris etc. New York. inadecvarea vehiculului lingvistic (oral. În felul acesta. nici adiacenţa spaţială. o sociologie ştiinţifică a culturii nu este posibilă. creşterea rapidă a descoperirilor ştiinţifice. de persoane şi acţiuni. devin adesea similare sau identice în natura culturală”. fiind incompletă”19. neidentice. „devin marcate de contradicţii. fie identitatea sensului cu care se articulează. Sensul fenomenului socio-cultural este super-impus celui al vehiculului (purtătorului) ca obiect sau eveniment. 1957. respectiv teatrul etc. De exemplu. o poezie poate fi externalizată în forma cititului sau pusă pe note şi astfel poate fi cântată. 19-41. Multe sisteme de sensuri nu se pot exprima şi. 4-11. în alt caz avem cântăreţul. Pictura vizualistă. Într-un caz avem cititorul. De exemplu. 42 19 Universitatea SPIRU HARET .(purtători) materiale diferite. imperfecţii. individualismul etc. ca rezultat. O piesă de teatru poate fi citită sau jucată: într-un caz avem lectura. „fenomene care în natura lor sunt deosebite.. De exemplu. fie sistemul de valori şi sensuri pe care le încarnează. ci. IV. în caracterele sale externe. eticile utilitariste. ca factor sau focar de cultură este. care constituie. Concluzia lui Sorokin este că „fără o teorie a semnificaţiilor. o colecţie de obiecte eterogene. nici legătura cauzală. p. un sistem datorită unităţii lor semnificative. fenomene etc. Universitatea. sunt diferite în trăsăturile lor inerente. Legătura care uneşte toate aceste vehicule nu este nici identitatea calităţii lor inerente. respectiv cartea. în alt caz avem spectacolul. neînţelegeri etc. prevalarea tipurilor comune sau patologice în literatură. aceste vehicule impun limitări şi modificări asupra sistemului pur de sensuri din clipa în care s-au însoţit în lumea socio-culturală empirică. totuşi. Social and Cultural Dynamics.).” Toate aceste caracteristici îl conduc pe autor la concluzia că sistemele socio-culturale se bazează pe o cauzalitate diferită __________________ Pitirim Sorokin. Dacă sistemul de sensuri controlează „vehiculele” (purtătorii materiali) modificând uneori chiar relaţiile naturale ale acestora. dar aparţin aceleiaşi clase de fenomene culturale – în principal tipului senzualist-empiric de cultură. la rândul lor.

în sensul că toate societăţile istorice concrete cunosc aceleaşi moduri de integrare (după aceleaşi legi) a componentelor cultu43 Universitatea SPIRU HARET . astfel. folosesc sensurile externalizate în şi prin vehicule.). Ca atare. cei care manipulează. Sorokin dezvoltă teza după care orice sistem sociocultural are o lege a emergenţei. Aducând o contribuţie de seamă la cercetarea sociologiei culturii ca ştiinţă. ele sunt externalizate în vehicule şi devin. De aici şi ipoteza nefondată că un sistem cultural global ar fi neistoric. Sistemele socioculturale sunt mixte. prin care pot fi percepute şi transmise la alţii. Se ajunge. Sistemele pur cauzale nu caracterizează fenomenele culturale. la agregate socioculturale. Întrucât sunt externalizate. în naşterea sa. sisteme mixte: cauzale şi semnificative. trece prin trei faze: concepţie (integrarea mentală) a două sau mai multe sensuri. de sistem sociocultural în care societatea este ansamblul agenţilor. sistemele socio-culturale se pot epuiza ori intră în declin când: a) sistemele de sensuri se dezintegrează într-o asemenea măsură încât îşi pierd identitatea. Dar aceste sisteme pot. astfel. într-un nou sistem. iar cultura. Pe de altă parte. ansamblul sensurilor şi al suporturilor acestora (vehicule). sistemele socioculturale sunt considerate sisteme empirice alcătuite din semnificaţii. vehicule sau purtătorii acestora şi agenţii umani. socializare (generalizarea lor la alţi indivizi. obiectivare empirică în vehicule (purtători). c) îşi pierd toţi agenţii (dispariţia unor grupuri antrenează şi declinul culturii acestora). la acela. De gradul de integrare a sensurilor depinde gradul de integrare a sistemelor socio-culturale empirice. de asemenea. restrângând astfel conceptul. aceea de a fi empirice. o şcoală fără mijloace). ele au şi o a treia caracteristică. popoare etc. semnificative şi cauzale. b) îşi pierd toate „instrumentele” (de exemplu. conform căreia sistemul. Sisteme pur semnificative pot exista doar în mintea indivizilor. Sorokin concepe uneori cultura ca fiind externă societăţii şi nu integrată acesteia. afirmă Sorokin. grupuri. renaşte când îşi recapătă agenţi şi purtători.de cea a fenomenelor naturale. în mod artificial. neintegrate înainte. Cauzalitatea socio-culturală este mixtă: „interdependenţă semnificativă” plus „interdependenţă cauzală”. De îndată ce devin sociale.

Mai mult. ceea ce reflectă relaţia directă dintre culturi. aceleaşi tipologii culturale posibile (ideaţionale şi senzualiste). nu poate fi eludat adevărul potrivit căruia culturile sunt puternic marcate. încât culturile poartă amprenta istoriei. 44 Universitatea SPIRU HARET . iar istoria a trăit şi trăieşte prin cultură. dintre legile culturii (structurii şi genezei sale) şi experienţa istorică a unui popor. culturile au un caracter naţional.rale în sistemul sociocultural. Totuşi. determinate de societăţile istorice în care s-au dezvoltat şi funcţionează.

sistemele culturale etc. şi anume acela cu privire la structura şi sferele sau componentele culturii. I.? Toate aceste întrebări dezvăluie un nou unghi de abordare a sociologiei culturii. 2. Cultura totală a unei arii 44 Universitatea SPIRU HARET . El propune următoarea schemă cu privire la „structura culturii” (fig. tipurile culturale.1. STRUCTURA ŞI FUNCŢIONALITATEA SISTEMULUI CULTURAL II.II. 2). MULTITUDINE DE SISTEME subordonate sau întrepătrunse reciproc (subsisteme ale unor sisteme mai largi) coordonate reciproc agregate unul pentru celălalt II. Cultura unei arii – arată Pitirim Sorokin – este o „coexistenţă” de mai multe sisteme variate şi de agregate culturale existente în cadrul acestor sisteme sau în afara lor. CULTURĂ – INDIVID – SOCIETATE Care sunt componentele structurale ale culturii? Ce criterii se pot folosi pentru a distinge elementele culturale. în afara sistemului Fig. MULTITUDINE DE AGREGATE UNICE existând ca elemente eterogene sau contradictorii în sistem existând ca agregate nelegate.

Pitirim Sorokin. sistemul eticii. cele mai puţin integrate sunt ştiinţele sociale. se conchide că. doar o parte din ele. teatru. Un individ este purtător nu doar al unor sisteme integrate de cultură. sistemul religiei. de exemplu 500 sau 1000. precum şi raportarea la lumea socială.). pe primul loc – cel dominant – se plasează sistemul religios sau __________________ 1 p. ele sunt agregate reciproc. ci şi al unor agregate de trăsături culturale date în aria minţii lui ca şi în cea a acţiunii sale” (de exemplu: preferinţa pentru îngheţată nu implică logic sau cauzal o filosofie definită a acestuia. sociologul consideră că orice sistem socio-cultural poate căpăta o anumită formă culturală. „Cea mai mică arie culturală este un individ. Formele pe care le pot lua sistemele socio-culturale empirice sunt legi structurale ale culturilor prin care putem identifica tipurile de structuri culturale. cultura totală a unei arii „nu este un sistem perfect logic şi consistent”. sistemul ştiinţei. sistemul politic). În raport cu modul specific cultural de structurare a culturii. 1957. adică problema diversităţii sale. IV. muzică. fiecare cu alte subsisteme. Astfel. În funcţie de aceste trei forme se pot regăsi trei moduri structurale diferite de imprimare a elementelor şi sistemelor unei culturi date. este integrată într-un sistem”1. ori preferinţa pentru un tip de automobil sau altul etc. arhitectură. utilizând criteriile subordonării şi coordonării sistemelor culturale. 45 Universitatea SPIRU HARET . idealistă şi senzualist-empirică. în cultura ideaţională. Sistemul artelor cuprinde subsistemele: pictură. culturile pot căpăta trei forme diferite: ideaţională.000 trăsături culturale. sistemul artelor. Social and Cultural Dynamics. New York. În concepţia lui Sorokin. Cea mai integrată ştiinţă e matematica. sistemul ştiinţei este „elementar oricărui grup social”.Deci. putem determina principalele sisteme ale culturii. Aceste sisteme ale culturii ar fi: sistemul limbii. literatură. În sistemul eticii intră două subsisteme – cel al legilor şi cel al moralei. Când teoriile aceleiaşi discipline sunt contradictorii. sistemul economic. În ceea ce priveşte sfera culturii. Astfel. „Dacă el este purtător a 2. 101. sistemele culturale derivate (cele principale fiind: sistemul filosofiei.

în alte condiţii. de ce. înainte de a fi externalizate. lumea supraumană este eternă şi adevărată etc. Senzorialitatea este proba adevărului. Astfel. dimpotrivă. cea senzualistă. teoriile neokantiene cu cele deterministe. spre exemplu. după care aceasta este creaţia unor categorii de excepţie. deductivismul şi constructivismul spiritului. Problema care se pune este de a explica. Sorokin operează cu principii general-teoretice. de ce. iluzie. determinând manifestarea culturii senzualiste. „inspirat” de către o putere divină. sociologul devine psihologist. În această concepţie îşi fac loc şi unele tendinţe de eclectism prin încercarea de unire a unor orientări diverse. Cultura idealistă are o poziţie intermediară între cele două. Lumea umană este vremelnică. iar în locul legilor istorice el propune ideea legilor pur statistice. sistemele religioase devin dominante într-o cultură. determinând astfel apariţia culturii ideaţionale. Spencer cu cel spiritualist al lui A. în sensul acreditării tezei că. Din jocul interrelaţiilor între elementele sistemelor socioculturale se poate astfel dezvolta o anume formă a culturii. sistemele socioculturale se nasc în capul unui individ de excepţie. cum ar fi evoluţionismul biologist al lui H. Principalul criteriu este cel al deducţiei raţionale. superior înzestrate. de exemplu. realitatea unică este cea senzorială şi este semnalată prin organele de simţ. Dar Sorokin nu analizează ce legi istorice au prezidat acest joc. Sistemele religioase trec pe ultimul loc şi sunt chiar ignorate. În ceea ce priveşte creaţia sistemelor culturale. pe primul loc sunt plasate ştiinţele. se ajunge la concepţia elitistă a culturii. În cultura senzualistă. sociologismul şi psihologismul etc. sistemele ştiinţei trec pe primul plan. ca acelea de subordonare şi coordonare. Masele 46 Universitatea SPIRU HARET . În locul legilor istorice de constituire a sistemelor culturale. în anumite condiţii. Adevărul este socotit ca „adevăr relevat” obţinut pe o cale „supersenzorială” şi chiar „supralogică”. Ea stimulează şi intensifică interesul pentru descoperiri ştiinţifice şi pentru tehnică etc. Comte.magic. Pe primul loc sunt puse sistemele teoretice.

deci cel represiv. de plăceri. Singurul mod al solidarităţii sociale îi apare individului ca fiind cel garantat. Legăturile sociale între persoane sunt transpuse în „legături sociale între lucruri” (fetişismul mărfii). Se pot astfel depăşi ambiguităţile şi reducţiile în care au persistat unele abordări asupra culturii şi structurii acesteia. de timp liber. ca ideologie de clasă. Tocmai un atare cod. ca şi cum perceperea unui sens ar fi. şi conceptele de structură socială şi de suprastructură. Acesta este spiritul în care Sorokin dezvoltă întreaga teorie a dinamicii socio-culturale. operându-se o reducţie a structurii culturii la relaţia dintre sferele acesteia. „Cultura obiectivă” îi apare individului ca străină.doar participă la aceste creaţii odată ce ele au fost externalizate. în sensul că acţionează ca un cod în baza căruia semnificaţiile sunt selectate şi integrate în sisteme socioculturale. Această relaţie este concepută ca relaţie externă. Forma cea mai specifică a culturii obiective este statul. Ambiguitatea apare şi atunci când se raportează cultura la formele conştiinţei sociale şi la suprastructură. ca o „comunitate iluzorie”. când ca „totalitate a creaţiilor materiale şi spirituale” etc. În sensul acesta. separată de societatea civilă. opusă lui. de interpretare. Pe de altă parte. Individul devine astfel un „individ abstract. Se produce ruptura între „cultura obiectivă” şi „cultura subiectivă”. adică un proces de alienare umană. alături de conceptul de formaţiune social-economică. un proces pasiv. problema sferelor culturii este diferită de cea a 47 Universitatea SPIRU HARET . cea „subiectivă”. Dar structura socială – ea însăşi – are un rol activ. golit de toate normele”. face ca anumite condiţii să genereze un fenomen de „deculturalizare”. În sensul acesta. la ideologie. de deformare a obiectelor culturale şi transformare a acestora în simple obiecte de consum despărţite tranşant de semnificaţia lor valorică. ca o cultură de consum. care este structura socială. amândouă devenind străine şi duşmane una alteia. cultura este concepută când ca „formă mentală”. şi nu unul de reconstrucţie a sensului. ambiguitatea rezidă şi în modul de înţelegere a structurii culturii în raport cu sferele sale. de exemplu. în sociologia culturii trebuie să utilizăm. De fapt.

Structura culturii este un concept sociologic prin care este înţeleasă relaţia dintre cultură şi structura socială. Madame de Bovary eşuează etc. căci a arăta componentele unei culturi (elemente sau sisteme) nu este suficient pentru a înţelege structura culturii (chiar dacă trebuie operată şi această acţiune). care răspunde. în cadrul proceselor interne de diversificare a culturilor. folosi pentru a indica sferele culturii. filosoful şi esteticianul G. Julien Sorel eşuează. al cărui personaj este singur. o chestiune de „morfologie a culturii” sau de „anatomie” a culturii. pe de o parte. dar cu mereu aceeaşi semnificaţie. comunitatea Greciei Antice este exprimată prin epica Antichităţii greceşti. el eşuează în forme mereu diferite. Astfel. izolat. talentele şi capacitatea lor afectivă devin mărfuri la fel ca şi instrumentele tehnice ale răspândirii sociale ale acestora. sentimentele şi gândurile lor. ca urmare a dezvoltării istorice a unităţii lor. sistemele politice au apărut pe o anumită treaptă de evoluţie a societăţii umane. desigur. în cadrul sistemului artistic. la fel ştiinţa ca sistem autonom al culturii. în sensul că structura socială este „principiul activ” al structurii culturale. a relaţiilor dintre ele intervine deja conceptul de structură a culturii. „Eroul” nu are ieşire din „densitatea” lumii sociale capitaliste: ori se integrează. mutaţiile din structura culturii sunt şi oglinda mutaţiilor din istoria societăţii. De aceea. asistăm la manifestarea unei noi categorii. În planul formelor sau sferelor culturii. Lukàcs demonstra că. Raporturile oamenilor cu mediul 48 Universitatea SPIRU HARET .structurii sale. societatea burgheză este exprimată prin romanul modern. cea a romanului. Din punctul acesta de vedere. «Ema Bovary» reprezintă un maxim de densitate a lumii sociale. „Aspiraţiile culturale ale oamenilor. dar în analiza lor. şi astfel tensiunea faţă de o societate reificată. dispare ori moare (Ema Bovary).). Sferele culturii reprezintă. mai curând.. raportat la tipul istoric de formaţiune social-economică. dezagregării comunităţii. pe de altă parte. Clasificarea sferelor culturii de către Sorokin poate. la fel ca tiparul ori presa (. represivă. crizei individului. fără legături sociale care să-i permită o creativitate reală (vezi Teoria romanului).. Astfel. Astfel.

Elementele pot fi obiecte. modele de acţiuni. Elementele culturii sunt – în concepţia lui Sczcepanski – obiecte importante folosite în activitatea de producţie pentru dobândirea mijloacelor de satisfacere a nevoilor. idei etc. b) complexele culturale. A se vedea şi capitolul Introducere la problemele unei sociologii a romanului din Sociologia literaturii.înconjurător se reduc la visarea neputincioasă. că structura internă a unei culturi este constituită din: a) elementele culturale. Bucureşti. dar „obiceiul” numit „tânjaua” este un ritual __________________ Georg Lukàcs. 1969 (îndeosebi capitolele Balzac – critic al lui Stendhal. mai ales. Premisele cosmicităţii operelor de artă). aşa cum am văzut. Jan Sczcepanski consideră. din punct de vedere sociologic. c) configuraţiile culturale. Astfel. I). religioase sau artistice. structura culturii şi structura socială. Ceea ce interesează. cât şi. Lucien Goldmann. deci prin explicarea structurii sociale. precum şi Formele abstracte ale reflectării estetice a realităţii. deci. de a trece la un nou tip de structură culturală. Bucureşti. Specificul literaturii şi al esteticului. este de a reuni „cultura obiectivă” şi „cultura subiectivă”. 1972. prin care putem delimita sferele culturii. şi. pentru organizarea economică şi politică sau desfăşurarea vieţii culturale. în care autorul. la o adaptare adesea forţată şi exterioară”2. în/şi prin practica grupurilor sociale. În Estetica (vol. plugul este elementul de bază al culturilor ţărăneşti. 253-275). La aceste elemente se mai poate adăuga cel de sistem cultural. sunt de semnalat structura internă şi cea externă a culturii. la capitularea fără luptă. adică relaţiile culturii cu structura socială sau ansamblul de interdependenţe între cultură şi societate. structura externă. 245-370. Lukàcs abordează Problemele principale prealabile ale desprinderii artei din viaţa cotidiană. 1972. pe urmele antropologiei culturale. Într-o atare accepţiune. Astfel. Editura pentru Literatură Universală. singurul mod de a depăşi cultura scindată. Structura internă a unei culturi este un concept utilizat pentru a analiza culturile în ceea ce priveşte compoziţia lor. Sociologia literaturii. Omul ca miez şi coajă. se referă direct la „Teoria romanului” a lui Georg Lukàcs. Editura Meridiane. p. Analizând elementele structurii culturale şi relaţiile dintre ele. 49 2 Universitatea SPIRU HARET . sunt atât structura internă a culturii. p. Editura Politică.

istoriceşte determinate. „civilizaţia maşinistă”)3. îl denumim complex cultural” (de exemplu. Bucureşti. Semnificativ este cazul valorilor morale. Noţiuni elementare de sociologie. ceea ce reprezintă structura externă a culturii. 1972. Aceste diferenţieri pot apărea în formele de transmitere a valorilor. al intereselor grupurilor sociale. cultură – ideologie şi cultură – conştiinţă socială. Aceste aspecte se referă la contradicţiile sistemelor socioculturale. fără de care ar fi greu de explicat structurile culturale. 50 3 Universitatea SPIRU HARET .legat de culturile agricole ţărăneşti etc. „Un sistem mai larg de obiecte. la nivelul cărora interesele diferitelor categorii sociale funcţionează în calitate de criterii majore în stabilirea judecăţilor de evaluare şi în cadrul __________________ Jan Sczcepanski. Pentru o mai adecvată înţelegere a structurii şi funcţionalităţii sistemelor socio-culturale este necesar a lămuri încă trei aspecte. înţelegerea culturii ca acţiune socio-umană. Principiul structuralităţii presupune unitatea dintre aceste trei aspecte: al contradicţiei. Un aspect esenţial al structurii culturii îl reprezintă relaţiile culturale ca reflectare a relaţiilor economice. 71-73. legat funcţional de un anumit element. la posibilitatea consensului cultural şi al unităţii culturii. organizaţiile sportive). Unele complexe culturale se unesc în unităţi funcţionale mai largi şi formează configuraţii culturale (de exemplu. precum şi la înţelegerea diversităţii culturale. Editura Ştiinţifică. crearea unor valori ce pot fi interpretate din punctul de vedere al scopului şi semnificaţiei lor. raportul dintre cultură şi „sistemele sale de referinţă”. al unităţii consensuale şi al diversităţii. Raportarea culturii la structura socială reprezintă unul dintre principiile metodologice pe baza căruia se pot aprecia şi înţelege natura contradictorie a fenomenelor culturale. Conceptul de structură a culturii încorporează deopotrivă cele trei dimensiuni: raporturile dintre cultură şi suprastructură. ale organismului social. interrelaţii sau reprezentări şi idei. în procesele de asimilare a acestora şi posibilităţile diferite de acces la sistemele de valori. p. Raportarea diferită faţă de cultură a grupurilor sociale are un rol deosebit în înţelegerea dinamicii culturii.

în raport cu anumite interese ale sale politice. Statul. Sociologia accentuează studiul relaţiilor economice dintre oameni şi cel al celorlalte relaţii sociale. dreptate şi nedreptate. iar în contextul acestui raport o relaţie esenţială este cea dintre cultură şi stat. în cadrul cărora conceptele de cinste şi necinste.cărora diferenţa de atitudini şi comportamente apare în mod vădit. Totuşi. în care cele politice sunt. optează pentru anumite valori. apreciate şi vehiculate diferit de la o categorie socială la alta. dar relaţiile dintre aceste forme – economice. în care un rol esenţial îl au relaţiile culturale. Este incontestabil că un sistem socio-cultural poate fi înţeles ca interdependenţă cauzală şi ca identitate semnificativă a elementelor componente atât de ordin social. de regulă. ca expresie a intereselor pe care le reprezintă. Relaţia dintre cultură şi partidele politice este caracteristică pentru ritmul şi tendinţele culturii ca subsistem al sistemului social global. în raport cu opţiunile social-economice. este necesară evidenţierea mecanismului de bază prin care se realizează funcţionalitatea consensuală a sistemului. 51 Universitatea SPIRU HARET . dominante. filosofice. pentru selecţionarea acestora. Sistemele socio-culturale nu pot fi pe deplin înţelese dacă se face abstracţie de unitatea contradictorie a unora dintre componentele lor. împreună cu partidele politice. libertate şi coerciţie apar în alt mod reflectate în sistemele culturale. în funcţie de anumite criterii de valorizare. promovează politici culturale diferenţiate. etice. Cultura este integrată funcţional în mecanismul social. în anumite condiţii promovând unele valori. Ea subliniază că formele culturii sunt determinate de mecanismul de funcţionare al societăţii. cât şi de ordin fizic şi semnificativ. juridice. se articulează între ele în viaţa socială. religioase – sunt realizate prin instituţii corespunzătoare lor. Partidele politice. artistice. pentru a putea explica constituirea unei unităţi semnificative între elementele sistemului şi a unui consens la nivelul agenţilor care participă la acest sistem. politice. În societate există un întreg sistem de norme morale. statul a acţionat în direcţia asimilării de către societate a valorilor culturale. Încă de la începuturile sale.

dezvoltarea unor genuri ale culturii. În acest sens. ca. relaţia dintre fenomenul politic şi cel cultural nu este o relaţie simplă. a internetului. limba şi sistemul de instituţii. întregparte. dezvoltarea şi înflorirea efortului creator. arhitectura. de-a lungul istoriei. Sfera culturii spirituale cuprinde şi anumite elemente ale psihologiei sociale. atitudinilor şi comportamentelor individuale şi sociale. a programelor de radio şi televiziune. dobândind noi valenţe. organi52 Universitatea SPIRU HARET . s-a dezvoltat în cadrul unei societăţi date. metodele şi rezultatele semioticii. de exemplu. sau dezintegrarea şi sărăcia activităţilor spirituale. Între altele. Orice cultură. În ceea ce priveşte caracterul profund social şi implicat politic al culturii. Epoca actuală este epoca unor mijloace moderne de comunicare a informaţiei culturale. biserica a favorizat. pe de altă parte. ci se întrepătrunde cu ea. care corespund unui mod de reflectare specific culturii. care angajează conştiinţa individuală şi socială în rosturile lor cele mai intime. cultura în general. Pentru aceasta. Într-o societate democratică. artele plastice. Este de remarcat că existenţa indivizilor şi a popoarelor nu se află dincolo şi în afara existenţei lor culturale. muzica. ci una de tipul parte-întreg. Alt aspect îl oferă relaţia dintre cultură şi religie. a tipăriturilor şi a răspândirii lor în scopul formării opiniilor. prin intermediul cărora se asigură selecţia valorilor. Un element important al culturii îl constituie mijloacele de comunicare. uneori teatrul etc. într-un context social-istoric.iar opţiunile urmăresc acele elemente ale culturii care favorizează forţele politice aflate la putere. au loc în funcţie de dezvoltarea democraţiei politice şi sociale. la nivelul căreia se manifestă vădit dinamismul culturii. Ca disciplină ştiinţifică. sociologia culturii abordează mecanismul de formare şi funcţionare a culturii. Baza economică şi socială a culturii se modifică structural. pe de o parte. cultura devine scopul întregului popor. Atributele fundamentale ale culturii îşi semnalează prezenţa în sfera unei politici culturale active. în orice societate. sensul culturii se amplifică. ea trebuie să facă apel la teoriile.

personalităţile. culturile marginale etc. Acestea capătă semnificaţia de „sisteme de referinţă” pentru înţelegerea conceptului de cultură. ca fiind un criteriu necesar pentru înţelegerea dinamicii culturale. civilizaţia etc. pe o puternică diviziune socială şi specializare a activităţilor. tehnologia etc.). CULTURA ŞI SISTEMELE SALE DE REFERINŢĂ Principiul diversităţii culturale.zaţii şi relaţii pe care se întemeiază crearea şi transmiterea de valori culturale. valorile. Criteriul de bază în analiza structurii sociale a culturii este modul în care elementele culturale se structurează în funcţie de agenţii sociali la care se raportează (indivizi. au semnificaţii în cadrul unor ştiinţe particulare ale culturii ca. lămurirea conceptului de „structură externă a culturii” (sistemul relaţiilor sale cu alte componente) impune raportările culturii la realitate în diversitatea aspectelor ei (natura. Nucleul interdisciplinar care poate aborda acest raport este alcătuit din sociologie. relaţia ideologie-cultură are relevanţă în cadrul unei teorii a valorilor (axiologia) sau politologiei etc. de exemplu. Cultura spirituală cuprinde întregul sistem de cunoştinţe elaborat de ştiinţele pozitive. bazate pe amestec de elemente culturale săteşti şi urbane. de relaţiile sociale dintre ei. II. în timp ce culturile urbane sunt bazate pe legături funcţionale. Celelalte componente corelative. Prin urmare. societatea. popoare etc. precum relaţia cultură-natură.. Cele săteşti sunt îndeosebi culturi orale. precum şi pe vecinătate etc. pe instituţii orale. precum subculturile. antropologia fizică sau geografică. în societatea modernă se vorbeşte despre culturile de tranziţie. politologie şi altele.) şi de acţiunile acestora. pe manifestarea unor forme culturale noi. psihologie.2. 53 Universitatea SPIRU HARET . Astfel. La fel. de exemplu. fiindcă unghiul de vedere sociologic implică cercetarea culturii în cadrul relaţiilor sale cu structura socială. în raport cu organizarea teritorială a colectivităţilor umane există „culturi săteşti” şi „culturi urbane”. dar numai de sisteme de referinţă. ştiinţele tehnice etc. pe instituţii reglementate prin coduri scrise etc. în special bazate pe rudenie şi obiceiuri. grupuri. În raport cu relaţiile sat-oraş. clase.

o problemă nerezolvată. folosind ca 54 Universitatea SPIRU HARET . asemănător cu celelalte forme elaborate printr-o acţiune umană conştientă. civilizaţie etc. ceea ce e. satisfăcător. într-adevăr. societatea. încă. prin capacitatea de detaşare de natură.Prin urmare. personalitate. iar Claude Levi-Strauss consideră că este extrem de dificil a spune unde se sfârşeşte natura şi unde începe cultura. Alături de raporturile cu formele de comunitate umană. ea relevă multiple sensuri. cum spunea Lucian Blaga. La nivelul acţiunii se instituie unitatea cauzal-semnificativă a faptelor culturale. Apărând o dată cu omul şi cu capacitatea lui de a modela natura. interrelaţiile dintre aceste elemente şi formele prin care se realizează împletirea unor domenii. valoare. conform intereselor sale (cultura este uneori definită ca umanizare a naturii). asemenea tipuri de raporturi ale culturii cu natura. diversităţii şi unităţii culturale. cu greu se poate stabili o linie de demarcaţie între domeniul natural-biologic şi cel social-cultural al umanităţii. cultura este o prelungire a naturii şi o dimensiune nouă a universului. deoarece în desprinderea omului de natură. Opoziţia dintre cultură şi natură este relativă. în trecerea de la biologic la social. ansamblul fenomenelor culturale poate fi analizat în raport cu factorii de referinţă ca: natură. personalitatea permit explicarea deplină a complexităţii culturilor. Cultura este definită de unii cercetători prin opoziţie cu natura. aceasta dând expresie principiilor contradicţiei. ca expresie a desprinderii umanului de biologic. Pentru André Malraux. Dificultatea de a stabili trecerile de la natură la cultură a determinat o serie de poziţii extremiste în sociologia culturii şi antropologia culturală. dar şi al unităţii sale. cultura defineşte acel moment în care umanul se desprinde de biologic. Relaţia natură-societate-cultură reprezintă una dintre problemele esenţiale în analiza culturii. Şcoala germană de antropologie culturală susţine existenţa culturii şi la niveluri subumane. A raporta cultura la aceste componente înseamnă a o aşeza sub semnul principiul diversificării. Numai într-un atare context apare limpede procesul diversificării culturale. societate.

ele nu sunt manifestări de cultură pentru că sunt lipsite de resortul conştient. Un punct de vedere apropiat susţine Oswald Spengler. de activitatea premeditată a scopului definit pe bază de interese. Legat de punctul de vedere potrivit căruia socialul este strict marcat de cultural a apărut. valorile culturale. care considerau că într-o anumită perioadă a umanităţii. Creaţia culturală este o activitate conştientă a omului în conformitate cu scopurile pe care şi le propune. Printre aceştia se numără şi etnologul german Albert Vierkandt. Acceptând ca singure realităţi istorice doar civilizaţiile. ale ideii de continuitate a fenomenului cultural. acea perioadă fiind una aculturală. cultura ar fi fost o achiziţie târzie a umanităţii. Jose Ortega y Gasset împărtăşeşte opinia existenţei unor forme de comunitate lipsite de cultură (Revolta maselor. pânzele de păianjen. un anumit tip de imitaţie etc. unii autori stabilesc distincţii mai mult sau mai puţin categorice între social şi cultural. cuiburile de păsări. O serie de cercetări etnologice au oferit elemente probatorii ale ideii de istorie culturală a umanităţii. pe de o parte. el consideră că marile culturi nu sunt o regulă. Legătura dintre ele este realizată de o formă mixtă (Halbkulturvölker)4. ea ar fi apărut relativ recent în dezvoltarea societăţii omeneşti. La rândul său. a omului social. După ei. 55 4 Universitatea SPIRU HARET .argument comportamentul unor animale cu instincte dezvoltate: digurile de castori. Au existat şi autori situaţi pe o poziţie extremistă. 1897. care împarte comunităţile umane în comunităţi primitive (Naturvölker) şi comunităţi civilizate (Kulturvölker). Naturvölker und Kultur. __________________ Albert Vierkandt. ci o excepţie şi că popoarele aflate în marginea marilor civilizaţii sunt neistorice şi lipsite de cultură. Leipzig. Aceste manifestări nu sunt ale umanului (ale socialului). 1937). Pitirim Sorokin este – deşi uneori cu oarecare inconsecvenţe – susţinătorul acestei teze. modul de folosire a membrelor superioare la maimuţă. Pe de altă parte. Verlag von Duncker & Humboldt. ideea că între social şi cultural nu există deosebiri de esenţă. ar fi lipsit fenomenul cultural.

deci. teoretician al culturii şi adept al teoriei funcţionaliste în sociologie. Edward B. Bucureşti. activ şi conştient (ca „serie de raporturi active” sau ca „proces al actelor sale”). Cultură şi istorie. în măsura în care schimbă şi modifică întregul complex de raporturi al cărui centru relaţional este”5. transformându-se pe sine ca produs calitativ deosebit de restul lumii materiale. circulă şi punctul de vedere propriu gândirii lui Robert Bales. arta. 1881. în calitate de membru al societăţii”6. prin excelenţă. încadrat acestuia în mod organic. Editura Politică. p. 56 Universitatea SPIRU HARET . Opere alese. 1960. este următoarea: cultura constituie. La rândul său. Edward Shils. Antonio Gramsci relevă că omul „nu intră de-a dreptul în raport cu natura. ci activ prin muncă şi tehnică”. în continuă mişcare şi dezvoltare. 1969. morala.1. rezultă că sensul raportului dintre natură şi viaţa socială nu este de juxtapunere. Omul „se schimbă el însuşi. 7 Bronislaw Malinowski.Alături de aceste interpretări ale raportului dintre social şi cultural. Scientific Theory of Culture. credinţele. New York. Problema esenţială în studierea raportului natură-culturăsocietate. Primitive Culture. Tylor. A. din unghiul sociologiei culturii.. Încă din 1871. 48. Tylor. atitudini dobândite de om. Prin natură înţelegându-se lumea materială. Talcott Parsons etc. antropolog englez. p. cât şi culturalul sunt structuri subordonate unor structuri mai ample (de tipul realităţii superorganice). care cuprinde întreaga realitate obiectivă. ea acţionează asupra naturii şi o schimbă. 6 Edward B. fiind puternic ancorată în realitate prin forţele sale productive. ci de integrare organică. conchidea: „cultura este un complex care include cunoştinţele. universul nemărginit în timp şi spaţiu. Caracterul social al culturii a fost evidenţiat de foarte mulţi autori. London. Concepând omul ca individualitate plasată într-un mediu social de sine creat. apare şi se dezvoltă o dată cu apariţia societăţii. legile şi toate celelalte dispoziţii. subliniază __________________ 5 Antonio Gramsci. deoarece el însuşi este natură. după care atât socialul. un fenomen social. Bronislaw Malinowski7.

Evoluţia culturii este determinată atât de gradul de dezvoltare a comunităţilor umane. cât şi de conţinutul lor calitativ deosebit în diferite etape de dezvoltare. Specificul naţional al culturii pune sociologiei culturii probleme deosebit de complexe. Prin urmare. Viziunea sa asupra culturii. cultura îmbracă. corespunzătoare tipurilor de comunitate umană. cercetarea raportului natură-societate-cultură este relevantă numai într-o abordare interdisciplinară a sociologiei culturii. în optica şi în criteriile de valorificare a creaţiei umane din acel timp. posibilităţile creatoare ale acesteia. Cultura reflectă. legată de asimilarea şi transmiterea valorilor. forme specifice. Acest specific se reflectă în tipul de cultură. Cultura nu poate fi analizată decât într-o strânsă corelaţie cu forma de comunitate de care este indisolubil legată. Fiecărui tip de comunitate umană îi este propriu un anumit tip de cultură. începând cu determinările concrete ale culturii până la relaţia sa cu alte culturi. Astfel. care îndeplineşte funcţiile sociale generale ale unei naţiuni. ansamblul caracteristicilor proprii structurii economico-sociale şi socio-umane. studiul aspectelor sociologice şi istorice ale culturii din orânduirea primitivă nu poate fi realizat decât în raport cu forma de comunitate gentilico-tribală. cu structurile şi relaţiile sale specifice. caracteristicile comunităţii umane în care se constituie şi pe care o reproduce. Specificul naţional al unei culturi exprimă contribuţia originală a unei naţiuni în sfera vieţii spirituale. în ultimă instanţă. Cultura naţională apare o dată cu naţiunea şi reprezintă ansamblul valorilor materiale şi spirituale ajunse la un sistem unitar de apreciere. istoria culturii din orice fel de orânduire nu poate face abstracţie de tipul de comunitate umană specifică ei. ca mijloc pentru realizarea scopurilor sale. Reflectând specificul fiecărei epoci. ca produs al muncii omului şi. antropologiei şi istoriei culturii. îl obligă să realizeze analize sociologice pertinente. totodată. în procesul său istoric de dezvoltare. Cultura şi formele de comunitate umană. Prin 57 Universitatea SPIRU HARET .că teoria culturii trebuie să ia în consideraţie dubla natură a omului: cea biologică şi cea socială. Tot aşa.

eficienţa socială a culturii este 58 Universitatea SPIRU HARET . format dintr-o diversitate de fapte de cultură naţională. trăsăturile generale ale culturii umane ca întreg. în conformitate cu anumite legităţi psihologice care vizează trebuinţe ale personalităţii rezultate din exigenţe ale culturii. participă la cultura lumii. Efectul modelator al culturii asupra personalităţii umane se afirmă concludent şi constructiv în măsura în care cultura îşi află izvorul în realităţile sociale concrete. Procesul de universalizare a unor valori naţionale se produce în momentul în care ele răspund unor trebuinţe general-umane şi sunt transmise de la o naţiune la alta printr-un sistem mutual. reciproc şi simultan de difuzare prin programe convenite de cooperare şi colaborare culturală internaţională. ca urmare a poziţiei deţinute de subiect în sfera culturii. raportul dintre cultură şi personalitate pune în lumină structuri socioculturale legate de comportamentul şi personalitatea umană. prin comunicarea mai mult sau mai puţin voluntară a culturii sau a unei zone a culturii. ce acţionează asupra omului. Sinteza culturilor naţionale face posibilă existenţa culturii universale. îşi are temelia în procesul continuităţii-discontinuităţii culturale şi se realizează prin criteriile de recunoaştere socială a sistemelor culturii şi valorilor. etnocultura. Dacă relaţia dintre cultură şi natură vizează şi evoluţia istorică a culturii. în care se oglindesc atât individualitatea naţiunilor. în cultura universală duce la realizarea unui tablou variat al culturii lumii. Raportul dintre cultură şi personalitate. iar unitatea culturii universale se exprimă prin diversitatea culturilor naţionale. Acest proces de universalizare a valorilor naţionale. care s-au integrat lumii prin originalitate şi prin noutate. Perspectiva sau analiza sociologică descoperă trei tipuri de influenţe posibile ale culturii asupra personalităţii: a) influenţa directă.specificul ei naţional. c) apariţia unor structuri secundare. cultura unui popor. În acest sens. cu specificul lor. prin selecţie critică. care cuprinde valorile valabile general-umane. Asimilarea culturilor naţionale. deopotrivă. b) efectele de situaţie. cât şi. Cultura universală exprimă un sistem complex de elemente.

al personalităţii acestora. în cadrul acestui raport.” Cultura unei societăţi oglindeşte modul de viaţă al membrilor săi. în modul de comportare al indivizilor. rezultat al raporturilor dintre indivizi sau grupuri sociale şi mediul social în care trăiesc. cât şi în cel practic. 1959. Paris. Tocmai din nevoia de a explica influenţa covârşitoare a culturii asupra formării individului s-a născut încercarea psiho__________________ Otto Klinberg. formele de manifestare şi atitudinile. Presses Universitaires de France. a opera o falsă dihotomie şi a pune o falsă problemă. pe de altă parte. aptitudinilor dobândite şi transmise din generaţie în generaţie. Se poate susţine. rezultatul culturii ambiante”8. Sociologul american Talcott Parsons concepe cultura ca produs al interacţiunii dintre societate şi personalitate. pentru că ea exprimă nivelul de cultură al unui popor. Fiecărei personalităţi umane îi este specifică o structură socio-culturală anume. că personalitatea este ceea ce este în virtutea proceselor de inculturaţie şi că conceptul personalităţii reprezintă. Psychologie sociale. că o cultură se exprimă prin comportamentul şi atitudinea persoanelor şi că ea nu există independent de indivizii care o determină. caracteristice unei anumite societăţi”. 59 8 Universitatea SPIRU HARET . în parte. pe de o parte. într-un sens. „o cultură este un grup organizat de reacţii învăţate. Tome II. ansamblul ideilor. subliniază el. p. Aceste raporturi se reflectă atât în fenomenele de cultură. cât şi în modul de viaţă prin diversitatea semnificaţiilor. încât unii dintre cercetătorii şi teoreticienii domeniului găsesc justificat să afirme că: „a discuta despre cultură şi despre personalitate înseamnă. 403-404. „Cultura nu poate lua naştere decât în societate şi poate fi eficientă numai dacă ea contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii. valorilor şi normelor rezultate din interacţiunea indivizilor cu sistemul socio-cultural în care se dezvoltă. Problema eficienţei sociale a culturii are implicaţii atât în planul teoretic.evidenţiată. precum şi mijloacele şi căile socio-culturale prin care se constituie şi se „dezvoltă” calitativ acest nivel. Cultura şi personalitatea se află într-o interdependenţă atât de organică.

Pentru a explica aceste diferenţe. De altfel. p. şi mai ales civilizate. Editura Ştiinţifică. ereditatea este atât de eterogenă încât nu poate motiva în nici un fel elementele omogene ale tipului personalităţii de bază pentru o întreagă societate. cercetările efectuate asupra diferitelor culturi au pus în evidenţă faptul că membrii aceleiaşi societăţi. au în comun elemente ale unei structuri suficient de integrate pentru a fi denumită tipul personalităţii de bază pentru întreaga societate. 3) cea mai mare parte a acestui şir de variaţii şi cea mai mare parte a aceloraşi tipuri de personalităţi pot fi găsite în toate societăţile9 Or. 154. de multe ori complementare. uneori contradictorii. asemenea aserţiuni pot fi explicate consecvent numai în termeni de motivare culturală. iar tipurile personalităţii de bază diferă de la o societate la alta.logiei sociale de a pune în circulaţie un concept sintetic al personalităţii. dar. 1968. având deci o ereditate cât de cât omogenă. Fundamentul cultural al personalităţii. Bucureşti. __________________ Ralph Linton. De asemenea. În abordarea lui Ralph Linton. în care socialul – condiţionările sociale ale individului (obiect al sociologiei) şi psihicul – ansamblu structurat de însuşiri şi manifestări psihice (obiect al psihologiei) formează un tot omogen prin medierea culturii. 60 9 Universitatea SPIRU HARET . o ereditate cu multe elemente comune pentru două sau mai multe societăţi nu duce cu necesitate la norme de personalitate asemănătoare pentru societăţile respective. în societăţile mari. 2) membrii fiecărei societăţi vor prezenta întotdeauna variaţii individuale considerabile în ceea ce priveşte personalitatea. În ciuda generalizărilor teoretice. s-a încercat acreditarea ideii rolului jucat de factorii ereditari. aceste concluzii ar fi următoarele: 1) normele de personalitate diferă de la o societate la alta. prezentând un evantai nelimitat de individualităţi distincte. Astfel. dacă este neîndoielnic că ereditatea poate juca un oarecare rol în configurarea tipului personalităţii de bază a unor societăţi mici şi îndelung izolate. cercetările asupra personalităţii lasă totuşi posibilitatea consensului asupra câtorva concluzii.

întrucât diferenţele individuale şi diferenţele de mediu sunt numeroase. descrise ca modele culturale. prin influenţa comportamentului modelat de cei din jur. Aşadar. De aici şi teza realistă potrivit căreia la baza formării şi manifestării personalităţii stă mediul cultural. se află în situaţii de mediu cultural-familial similare. 61 Universitatea SPIRU HARET . datorită împrejurărilor istorice. valorile cu transmiterea cărora sunt însărcinate educaţia în familie. ceea ce duce la asemănări evidente în structurile profunde ale personalităţii lor. atât comportamentul primilor. convingerile. cât şi caracteristicile celor din urmă pot fi. diferenţe constatate îşi au originea în influenţa mediului cultural în care se formează şi acţionează indivizii unei anume societăţi. în interiorul căruia rolul principal în procesul educării îl joacă oamenii şi lucrurile cu care individul în formare intră în contact. ca urmare a unei anume stereotipizări impuse de o anume societate. Oricare ar fi comportamentele-model. şcoala. în esenţă asemănători. mediu suficient de specific pentru a justifica specificităţile normelor de bază ale personalităţii dintr-o societate sau alta. prin influenţa însuşirii şi practicării de către individ a normelor şi valorilor caracteristice societăţii sale. Iar în ce priveşte coincidenţa aproape a aceloraşi forme de variaţii şi aproape a aceloraşi tipuri de personalitate în toate societăţile. explicaţia se găseşte în faptul că indivizii umani. instituţiile etc. mai accentuate decât diferenţele demonstrate de tipurile personalităţii de bază ale celor două societăţi. trăind în societăţi diferite. Or. iar combinarea şi permutarea lor duc la un număr practic nelimitat de situaţii din care indivizi diferiţi vor acumula experienţe diferite. În aceiaşi termeni trebuie explicat şi faptul că membrii fiecărei societăţi prezintă întotdeauna variaţii individuale considerabile în ceea ce priveşte personalitatea. şi cel al vârstei adulte. încât apare total nejustificat ca diferenţele din urmă să fie puse pe seama celor dintâi..diferenţele de ereditate între francezi şi germani sunt. influenţa culturii asupra personalităţii operează la două niveluri: cel al începutului vieţii.

cu condiţia. suferite de indivizi în copilărie. În privinţa celui de-al doilea nivel. realmente democratic. de afirmare a talentului. este stimulat spiritul de creaţie. În societatea modernă sunt create condiţiile participării constructive la procesele de creaţie culturală. sensibilităţii forţei creatoare a individului şi colectivităţii. să creeze el însuşi cultură. într-un cadru social complex de dezvoltare a valorilor spirituale. individul „alege”. Este adevărat că individul „acumulează” cultură. îi furnizează acestuia nu numai modele pentru roluri mereu în schimbare. care sunt apoi incluse în propria sa dotare culturală. elementele de cultură preluate suferă uneori anumite modificări. cultura serveşte drept ghid. cu normele personalităţii de bază a societăţii căreia îi aparţine. Mai mult. O asemenea relaţie activă este pusă în evidenţă şi de împrejurarea că. anumite elemente. iar o asemenea însuşire sau capacitate dă expresie actului de creaţie culturală. este de remarcat că. bineînţeles. lucru pus în evidenţă de condiţionarea deseori a unor personalităţi atipice de către experienţe atipice. 62 Universitatea SPIRU HARET . Evidenţiind uriaşa capacitate formativ-educativă a culturalului. contribuie la îmbogăţirea şi transformarea mediului cultural care a modelat-o. din totalul culturii existente. se formează într-un spaţiu cultural determinat. de-a lungul vieţii individului. în mod reactiv sau din proprie iniţiativă. înainte de orice. dar la fel de adevărat este că el are capacitatea să utilizeze achiziţiile culturale într-un mod creator. personalitatea umană se obiectivează. Cu alte cuvinte. rolul său covârşitor în formarea şi manifestarea personalităţii umane. Individul se manifestă activ în raport cu aceasta. pentru a putea fi asimilate structurii culturale personale. Pe căi diverse. ca acest cadru să fie. individul constructiv acţionează ca un veritabil agent cultural. Prin actul subiectiv de creaţie culturală. nu trebuie uitat faptul că omul nu se raportează pasiv la cultură. este îndeobşte acceptat că primii câţiva ani ai vieţii au o importanţă hotărâtoare pentru formarea personalităţii.În ce priveşte primul nivel. ci şi certitudinea că aceste roluri vor fi în linii mari compatibile cu sistemele de valoare-atitudine general acceptate.

artistice. 63 10 Universitatea SPIRU HARET . luate izolat. raportată la determinările sociale ale fiecărei epoci. toate componentele culturale necesare unei vieţi umane superioare”10. cultura „nu constă numai din aspectele ei fizice. filosofice. politice. eticii. psihologiei. Un om cult sau un om civilizat. 1968. ştiinţifice. politică şi administrativ-juridică a maselor. transmitere şi asimilare a valorilor materiale şi spirituale. p. în măsură să asigure deopotrivă cultura fizică. în proporţii optime. dintre cultură şi societate. morale. bine echilibrat. dar. ştiinţifică. care să cuprindă. economice. ca un întreg organic.20. sociologia culturii analizează dialectica acestor raporturi în procesul de creare. modul în care indivizii unei societăţi participă şi se integrează în procesul de creaţie a bunurilor culturale şi beneficiază de valorile culturale ale umanităţii sunt probleme pe care le pune şi pe care le rezolvă sociologia culturii. în totalitatea sa. cât şi cultura lor intelectuală. Problema raportului cultură-personalitate nu poate fi abordată pe plan abstract. bine integrat. Dezvoltarea personalităţii umane într-un mediu cultural dat. Coordonate ale culturii de masă. indivizibil”. Accentuând legătura organică dintre cultură şi personalitate. ci din toate laolaltă în strânsă interdependenţă şi interacţiune. neapărat. armonioase. pe deplin dezvoltate. în Psihosociologia culturii de masă. morală. antropologiei şi altor componente ale ştiinţei.Pornind de la ideea că. tehnico-economică. ca un singur tot. Editura Ştiinţifică. Această relaţie are un caracter concret. se realizează în condiţii concrete şi trebuie judecată într-un context social concret. estetică. juridice. atingerea unui nivel de ansamblu bine dotat. igienico-sanitară. tehnice. cer deci o acţiune corespunzătoare. filosofică. cum sublinia Petre Andrei. Traian Herseni ajunge la concluzia că „propagarea şi însuşirea culturii. o masă cultivată sau civilizată de oameni presupun nu numai un anumit nivel cultural-educativ într-una sau cealaltă din componentele culturii sau civilizaţiei. __________________ Traian Herseni. deci. Bucureşti. formarea unor personalităţi multilaterale. Analiza ştiinţifică şi multilaterală a acestui raport solicită contribuţia larg interdisciplinară a sociologiei.

Ea se formează la nivelul relaţiei obiectsubiect. 64 11 Universitatea SPIRU HARET . Kroeber. în axiologia românească. Holt. Direcţia subiectivă. elementul determinant în definirea valorii îl constituie cel de ordin subiectiv. Înţelegând prin cultură ansamblul valorilor spirituale. a civilizaţiei. Talcot Parsons considera cultura drept „sistem de valori (simboluri)”. O critică a tendinţei subiectiviste fac. CULTURĂ ŞI VALOARE. subliniază existenţa unei culturi materiale. În raportul dintre obiect şi subiect. Petre Andrei. Studiul ştiinţific al culturii. Petre Andrei şi Tudor Vianu. New York. În concepţia lui Alfred Kroeber. în cadrul căreia valoarea cuprinde atât elementele subiective. explicării şi înţelegerii culturii ca fenomen socio-uman cu ample şi profunde consecinţe în evoluţia istorică a omului. __________________ Alfred L. Rinehant and Winston. Perspectiva axiologică a preocupat numeroase şcoli de gândire. Determinarea obiectivă a valorii este ignorată. subiectiviştii nu pun problema genezei istorice concrete a culturii. în cele din urmă. The Scientific Study of Values Exploring the Nays of Mankind. 377-378.3. p. 1960. cu cât sunt cercetate din perspectiva valorilor. fie antropologic ori filosofico-estetic nu poate fi conceput în afara raportării la valori. inclusiv din punct de vedere sociologic. fie sociologic. cât şi în cultura umană privită ca întreg”11. tocmai valorile reprezintă ceea ce este semnificativ „atât în culturile particulare.II. Diferitele interpretări date conceptului de valoare au fost sistematizate în trei mari direcţii principale: I. RAPORTUL DINTRE CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE Raporturile dintre cultură şi personalitate sunt cu atât mai relevante şi benefice pentru individ şi colectivitate. de la neokantianism la existenţialism ori la subiectivismul psihologist. cât şi pe cele obiective. care reduce valoarea la o simplă proprietate. o simplă funcţie a psihicului. fiind evident că valoarea constituie unul dintre criteriile fundamentale în cercetarea şi analiza culturii. criticând acest punct de vedere. deschizând noi orizonturi cercetărilor sociologice în domeniu şi.

o contribuţie de seamă au avut-o. Lucian Blaga12. între alţii. ce nu poate fi discutată decât dincolo de orice relaţie subiect-obiect. Prin urmare. este clar că actul ontologic uman primordial implică unitatea dintre cunoaşterea valorii şi realizarea ei. C. Bucureşti. capătă caracteristicile unei totalităţi active. Antologie (ediţie de Mircea Mâciu). autonomistă. Spre exemplu. Acest punct de vedere este caracteristic axiologiei neokantiene. Pentru reprezentanţii acestei orientări. Petre Andrei relevă unitatea ireductibilă a fiinţei umane. 65 12 Universitatea SPIRU HARET . Acestor două tendinţe li se alătură o a treia direcţie. din întreaga concepţie a lui Petre Andrei reiese că o sociologie nu se poate constitui decât ca o ştiinţă a manifestărilor sociale creatoare de valori. Prin urmare. care concepe valoarea independentă de realitate. imuabil. III. Societatea ca agent de creaţie a valorilor este „personalitate socială”. este obiectul ca atare. Editura Eminescu. O a doua direcţie de interpretare a valorii o reprezintă obiectivismul axiologic. Valoarea reprezintă. Dimitrie Gusti. adică în calitate de scop sau mijloc al unei acţiuni. Omul. Într-o atare perspectivă putem înţelege şi diversitatea de expresie a manifestărilor umane. deci. pentru a putea realiza o valoare. Mihai Eminescu. Petre Andrei. ca unitate real-practică în __________________ A se vedea volumul Axiologia românească. Titu Maiorescu. Procesele fundamentale ale existenţei şi activităţii omului sunt cele de cunoaştere şi de recunoaştere a valorii. numai în raport cu participarea indivizilor la creaţia „valorilor social-culturale” societatea se „personalizează”. La întemeierea şi abordarea ştiinţifică a sociologiei valorii în cultura română. care îşi are o dublă origine: în diversitatea condiţiilor exterioare (ambientul social) şi în diversitatea soluţiilor privind determinarea şi realizarea unui tip dat de valori.II. Rădulescu-Motru. Acesta este însă un act de cunoaştere a valorilor. 1982. trebuie să o conceapă sub semnificaţie acţională. ca o esenţă autonomă. care identifică valoarea cu obiectul şi neagă rolul subiectului în constituirea valorii. un principiu absolut etern. valoarea este egală cu obiectul. În raport cu aceste diversităţi empirice. Ea există dincolo de orice apreciere subiectivă.

Nu putem defini valoarea nici ca o „dispoziţie de valoare” a indivizilor. nici al obiectului. dar calitatea. aplică şi fructifică valorile practice sociale. aşa cum afirmă concepţiile personaliste sau substanţialiste. p. felul specific. Obiectul sociologiei valorii este arătarea elementului social al valorii” atât în ceea ce priveşte structura valorii (conţinutul şi relaţiile sale). în Opere sociologice. 246. 177. însuşirile valorilor depind de factorul obiectiv care actualizează. Petre Andrei reuşeşte să depăşească atât concepţiile psihologice. Întrucât sociologia valorii se ocupă cu cercetarea „elementelor sociale din valoare”. Prin urmare. Şi mai departe: „. Valoarea nu este un „produs al dorinţelor omeneşti”. Cu această concepţie asupra valorii. Ocupându-se de valorile practice. – A.. ci o relaţie funcţională a amândurora. Editura Academiei. iar obiectul e lucrul”13 (s. Valoarea se naşte dintr-o reciprocitate funcţională activă a subiectului cu obiectul”. ea va urmări cadrul social complex în care se manifestă diferitele „speţe” de valori. „Valoarea nu e un atribut nici al subiectului. Subiectul valorii este persoana. 1973. 14 Ibidem. sociologia valorii nu se suprapune „practicii valorii”. omul realizează valori. cât şi pe cele substanţialiste. vol. p. Referindu-se la geneza valorii. autorul menţionat consideră că valoarea ca fenomen nu e altceva decât o relaţie funcţională a unui subiect şi a unui obiect. Spre deosebire de M.). realizează această dispoziţie. iar în aceea de subiect al acţiunii. Filosofia valorii.procesul creării şi selectării analitice a valorilor. noi afirmăm o predispoziţie pentru alcătuirea valorilor. Petre Andrei se delimitează de concepţiile psihologiste asupra acesteia. Scheler. 66 13 Universitatea SPIRU HARET . căci „ea cuprinde numai ca un capitol studiul realizării practice a valorii..n. În ipostaza de subiect cunoscător. Într-o primă accepţiune.B. „Prin sociologia valorii – arată el – se înţelege studiul înfăţişării valorii în societate sau mai clar: legătura dintre valoare şi realitatea socială”14. cât şi în __________________ Petre Andrei. I. în fenomenul valorii avem două elemente constitutive: subiectul şi obiectul. Bucureşti. nici „o însuşire a lucrurilor” de a satisface o trebuinţă. „o reacţiune subiectivă la senzaţia sau reprezentarea unui lucru”.

dar nu în mod abstract. Prin urmare. o „valoare a cărei realizare se impune”. Aceste mecanisme capătă însă particularităţi în raport cu grupul de valori sociale. Totodată. datoria sociologiei valorii este să analizeze. după anumite norme de acţiune. Aceste elemente redau. de realizare a valorilor. Sub aceste incidenţe teoretice şi practice. Acest ideal este „valoarea totală culturală”. Întrucât acesta este un proces pe care îl vom regăsi în cadrul fiecărei grupe de valori sociale. Aceasta este una dintre trăsăturile care dezvăluie. a caracteristicilor sale structurale. în esenţă.ceea ce priveşte exerciţiul valorii. Toate aceste clase de valori au în comun faptul că se referă la o „valoare supremă” care se impune tuturor – „valoarea culturală”. politice. De aceea. dincolo de particularitatea lor. estetice. identitatea valorilor practice. etice. sociologia valorii cuprinde două niveluri analitice: determinarea valorii şi a clasei valorice din care aceasta face parte. şi cunoaşterea mecanismelor de realizare practică a valorii. Procesul de realizare a valorilor are o natură contradictorie şi chiar conflictuală. religioase. să determine particularitatea diferitelor „speţe” de valori: economice. „Valorificarea valorilor” are drept criteriu un „ideal”. prima sarcină a sociologiei valorii este de a arăta mecanismele generale implicate în „procesul de realizare a valorilor”. istorice. se dezvoltă o „adevărată luptă”. procesele practice de realizare a valorii. Normele de acţiune sunt determinate de societate sub forma obiceiului şi a legii. ci în cadre sociale determinate. sociologia valorii se integrează unui complex de cercetare-acţiune din care mai fac parte etica (ce se ocupă cu aprecierea valorilor) şi politica (ce se ocupă cu condiţiile de realizare a valorilor). juridice. realizarea valorilor se face după anumite reguli. Între diferitele valori care trebuie realizate. mecanismele procesului de valorificare. care constă tocmai în socialitatea lor. caracteristicile obiceiului sunt repetiţia şi constrângerea în raport cu individul. 67 Universitatea SPIRU HARET . iar cum „obiceiul nu este altceva decât norma comună de acţiune”.

de la tendinţe şi interese până la proiecte şi realizarea lor. lucruri. Aceasta este una dintre problemele cele mai disputate în cadrul teoriei contem68 Universitatea SPIRU HARET . totodată. În practica social-istorică. Raportul dintre cultură şi civilizaţie. Valoarea nu se identifică cu proprietăţile constitutive ale lucrurilor. în esenţă. Viaţa indivizilor dobândeşte astfel valoare numai „punându-se în serviciul culturii”. Sociologia valorii. agent al înfăptuirii „valorii totale culturale”. oamenii acordă preţuire anumitor obiecte. Valoarea reprezintă. ea exprimă doar calităţi pe care elementele realităţii le capătă pentru om. Atât atitudinea apreciativă. aspiraţiile şi idealurile sale. „valorile sociale sunt culturale. consideră că valoarea se constituie prin şi sub influenţa nemijlocită a activităţii umane. Prin urmare. dorinţelor şi aspiraţiilor lor. acţiuni. dorinţele. La rândul lor. în funcţie de atitudinea apreciativă a grupurilor sociale. cât şi valorile pe care le raportează sunt condiţionate de tipul şi gradul de dezvoltare a ansamblului de activităţi ale omului. un raport social. subordonării „scopurilor parţiale faţă de un scop unic” şi se înfăţişează ca un mijloc pentru înfăptuirea unui „ideal cultural” care este „societatea culturală”. întrucât se reglementează după acest ideal total cultural” şi. le conferă valoare sau realizează obiecte şi acţiuni conform nevoilor. cultura ca întreg al valorilor sociale. un fenomen social. deci. prin excelenţă. În cadrul interdependenţei obiect-subiect. Expresia real-istorică a societăţii culturale este naţiunea ca purtător al „idealului cultural suprem” şi. exprimând o relaţie între subiect şi obiect. criteriul absolut de valorificare a valorilor este valoarea totală culturală. Ea este. devenit personalitate socială prin contribuţia la făurirea şi răspândirea valorilor în rândul oamenilor şi pentru oameni. produsele pe care omul le făureşte se îmbină cu trebuinţele. cu însuşirile lor. valoarea fiind implicată într-o diversitate de forme ale realităţii sociale. doar în măsura în care participă la realizarea totalităţii culturii fără a se substitui acesteia. în plan acţional. a cărui existenţă este legată nemijlocit de prezenţa subiectului valorizator şi a obiectului valorizat.Personalitatea socială dă expresie.

atât termenul Kultur. Nélis. în timp ce cultura nu priveşte decât spiritul. dar. p. se vorbeşte de cultură. 95. o polemică în jurul unor termeni. Culture et civilisation. fapt care a determinat. 69 15 Universitatea SPIRU HARET . Alţi sociologi consideră că mult disputata relaţie dintre cultură şi civilizaţie nu este decât o simplă problemă de terminologie. Laloup. istorice şi sociologice. Paris. 1969. traducând în franceză. el necesită analize şi aprecieri de fond. identificată cu progresul material şi tehnic. cât şi Zivilisation. psihologice. din germană. totodată. ori de câte ori modifică lumea. înglobând. Acest raport sintetizează toate celelalte raporturi analizate până aici. raportul dintre cultură şi civilizaţie nu este o simplă dispută terminologică. o pseudoproblemă care nu necesită un efort teoretic considerabil sau o atenţie deosebită. Unele dintre acestea merg în direcţia identificării culturii cu civilizaţia. pe lângă apariţia unor opinii diferite. 18. În Franţa. J. Casterman. de exemplu. şi ea nu poate fi dobândită fără o muncă personală15.porane a culturii. tehnica şi toate manifestările spirituale (civilisation). p. ea devine o problemă fundamentală a gândirii antropologice. de aceea referirea la el este expresia unei perspective global-sintetice asupra problemelor culturii. înţeleasă ca expresie a spiritului profund al comunităţii. constituirea anumitor teorii. prin considerarea acestor două concepte ca termeni sinonimi. se vorbeşte de civilizaţie”16. în timp ce civilizaţia este o chestiune socială sau colectivă. În realitate. termenul de civilizaţie are o sferă mai largă. Jean Laloup şi Jean Nélis constată că „ori de câte ori omul îşi exercită efortul său asupra lui însuşi. în funcţie de accepţiunea foarte diferită a conceptului de civilizaţie. În unele spaţii culturale există tendinţa de a opune civilizaţia. cu toate acestea. Presses Universitaires de France. filosofice. Paris. Adepţi ai unei asemenea discuţii. cultura este una mai personală. există tendinţa considerării celor doi termeni ca sinonimi. cu implicaţii asupra înţelegerii culturii în general şi a formelor concrete de manifestare existente în cadrul culturii. 1963. În epoca modernă. culturii. În plus. 16 J. Dacă noţiunea acestui raport dă expresie sintetică unor relaţii particulare între __________________ Dictionnaire de la langue philosophique.

Spengler crede că istoria societăţii nu reprezintă decât istoria unui conglomerat de civilizaţii izolate. Spengler consideră că cercetarea culturii este implicată cercetării civilizaţiei. însă. estetica. Dacă. În acest sens. unii autori ajung la concluzia că civilizaţia reprezintă o formulă de decădere a culturii. adepţii teoriei opoziţiei pornesc de la o falsă premisă. antropologia culturală. Fiecare civilizaţie parcurge. Astfel. plecând însă de la ideea pluralităţii civilizaţiilor şi a mişcării lor ciclice. Înţelegând prin cultură ansamblul valorilor spirituale ale societăţii. Arnold Toynbee abordează într-o viziune originală problema civilizaţiilor. el se ocupă doar de problema civilizaţiilor. în logica sa. etica.). De aceea. într-un fel irepetabil. politologia etc. de mişcarea şi dinamica lor.componentele culturii considerate în calitatea lor specifică (domenii de abordare pentru ştiinţele particulare ale culturii: axiologia. integrate în sistem. componentele culturii şi civilizaţiei. independente unele de altele şi fără nici un fel de continuitate. conceptul acestui raport sintetizează acţiunile sociale în şi prin care sunt structurate. atunci el face parte din teoria sociologică a culturii. dezvoltare. declin şi prăbuşire. civilizaţiile apar ca sisteme închise. ci doar una filosofică. atunci cercetarea sa internă în domeniul de abordare a filosofiei culturii dă expresie înţelegerii conţinutului conceptului de civilizaţie. fără a pune în evidenţă acţiunile sociale în şi prin care aceste componente sunt puse în relaţie. etnografia. ştiinţele juridice. iar prin civilizaţie cultura materială. ce explică şi concluziile unora dintre teoreticieni. aceleaşi etape: geneză. În cercetările sale. în care fiecare are caracteristici proprii. 70 Universitatea SPIRU HARET . O. Cercetător remarcabil al filosofiei istoriei şi al teoriei culturii. care pune în evidenţă legile de structură socială prin care cultura şi civilizaţia sunt integrate în orânduiri social-economice cu caracter istoric. cât să deprecieze rolul civilizaţiei în dezvoltarea socială. Pe această cale. Între aceştia se remarcă reprezentanţii teoriei opoziţiei dintre cultură şi civilizaţie cum sunt Oswald Spengler şi Arnold Toynbee. unele teorii privind raportul cultură-civilizaţie nu au o relevanţă sociologică. menită nu atât să acrediteze superioritatea fenomenului cultural.

ca formă evoluată de cultură. relaţia dintre cultură şi civilizaţie. Mumford consideră că avântul tehnicii contemporane alterează numeroase valori. Autori precum L. dezvoltarea pozitivă a bazei materiale a societăţii şi a raporturilor burgheze de libertate şi egalitate. Problema raportului dintre cultură şi civilizaţie a ocupat un loc important în istoria gândirii din România. Rousseau. C. Petrovici insistă asupra caracterului spiritual al culturii. la exterior. L.H. Civilizaţia înseamnă.M. şi a civilizaţiei.O critică a civilizaţiei în stadiul genezei acesteia a fost efectuată de J. Morgan. stabilind note preferenţiale între cei doi termeni şi diferenţe specifice între cele două domenii sociale. în această interpretare. bazată pe proprietate privată şi pe inegalitate. Fără a postula o opoziţie radicală între cultură şi civilizaţie. Or. În optica sa. nelipsită total de elemente de ordin spiritual. în care indivizii sunt liberi şi egali. printre primii la noi. J. Bagdasar şi I. Ficher şi alţii susţin că progresul culturii este marcat de apariţia civilizaţiei. El arată că una dintre problemele pe care societatea trebuie să le rezolve este conservarea valorilor artistice. opinie formulată şi de alţi cercetători dinaintea sa şi susţinută şi de unii cercetători contemporani. la starea civilă. Concluzia la care ajung relevă viziunea lor unilaterală. în timp ce N. înseamnă dezumanizare şi dependenţă. 71 Universitatea SPIRU HARET . desprindere şi depăşire a barbariei. explicare şi înţelegere a fenomenului cultural şi a determinismului social ce presupune critica fenomenului cultural în câmpul relaţiilor ce îl determină în cadrul sistemului social global. În lucrarea Tehnică şi civilizaţie. Rădulescu-Motru analizează. omenirea trece de la starea naturală. Soluţia liberalistă pe care o preconiza Rousseau avea în vedere progresul culturii. în şi prin civilizaţia tehnică. prin „contractul social”. pierderea unor valori fundamentale. Spre exemplu. ca libertatea naturală şi egalitatea naturală. care se manifestă. care exclude integralismul ca principiu metodologic de analiză complexă. Eugen Lovinescu operează o dublă reducţie: a culturii. la componentele spirituale.J. la componentele materiale. pentru care reîntoarcerea la natură avea un caracter politic revoluţionar în epoca în care a trăit filosoful.

care. Negulescu. în esenţă. sunt deja recunoscute şi acceptate.Printre oamenii de cultură români care au respins teoria opoziţiei absolute dintre cultură şi civilizaţie se numără Petre Andrei. materiale şi spirituale şi. dezvăluie un sens pentru cei care acţionează şi a căror acţiune dă şanse de realizare a scopului urmărit. Iată de ce progresul social este de neconceput fără progresul culturii. 4. Fiind. delimitează valorile materiale ce au scop practic utilitar. Constantin Rădulescu-Motru.D. deopotrivă. Realizarea valorilor are loc în acelaşi timp cu progresul tehnic-material al societăţii. Termenul de civilizaţie desemnează o latură a culturii. Mihai Ralea. civilizaţia – ce cuprinde totalitatea momentelor în care valorile culturale autentice devin reale – îndeplineşte rolul social de bază a culturii şi cadrul ei dinamic. adecvarea la necesităţile sociale ale unei etape de dezvoltare social-istorică. în esenţa sa. Ce sunt modelele de acţiune? Jan Sczcepanski le defineşte ca „scheme” ale anumitor acţiuni care. ca elemente ale sistemului social-global. Lucian Blaga. Tudor Vianu. în societatea respectivă.P. „reguli şi norme” şi „idealuri”. PRINCIPIUL UNITĂŢII CULTURII Din perspectiva sociologiei culturii un rol important revine acţiunii sociale în cadrul căreia se desprind „modele sociale”. II. Xenopol. Ion Petrovici şi alţii. Civilizaţia este o parte componentă a culturii. A. cultură în acţiune. după cum progresul social nu poate avea loc în afara înaintării continue a civilizaţiei. pentru că în interiorul civilizaţiei au loc schimbul de valori culturale. P. terenul pe care se constituie şi pe care se ierarhizează componente ale culturii spirituale. Modelele de conduită. „semnale şi semne colective”. în care eficienţa practică a valorilor dovedeşte rolul sistemului funcţional al culturii şi sensul proceselor culturale. deci şi modelele de acţiune socială. sunt o parte a moştenirii culturale a întregii 72 Universitatea SPIRU HARET . ACŢIUNEA CULTURALĂ CA ACŢIUNE SOCIALĂ. Ea reprezintă temelia culturii şi a tuturor domeniilor vieţii sociale.

c) subordonarea cu scop. Merton arată că înseşi comportamentele deviante sunt modelate cultural17. Dintre modelele adaptării reciproce. abateri. K. pot fi distinse următoarele tipuri comportamentale sau modele de adaptare: Modele de adaptare Conformist Inovator Ritualist Evazionist Revoluţionarist Scopurile + + – – ± Mijloacele + – + – ± Aşa cum reiese din tabel. Astfel. d) agresiunea (jaf. cel care acceptă şi scopurile şi mijloacele existente într-un grup social cu privire la modelul __________________ 17 R. opoziţia deschisă în diferite feluri. analiza sociologică relevă: a) invitarea sau atragerea la executarea unei fapte. în funcţie de gradul în care un individ acceptă sau respinge scopurile şi mijloacele socialmente normate.societăţi. deoarece B îi permite executarea unei acţiuni).). În lumina acestei teze. c) revolta. concurenţă.K. d) imitarea (când A execută aceleaşi acţiuni ca B considerându-le ca model bun pentru atingerea scopurilor). consideră reputaţii sociologi. Sociologul R. Jan Sczcepanski susţine că modelele de acţiune socială se prezintă sub mai multe tipuri ce pot fi grupate în două categorii: de adaptare reciprocă şi de opoziţie. b) subordonarea participantă (când A se subordonează lui B. combaterea indirectă etc. 73 Universitatea SPIRU HARET . b) represiunea (acţiunilor considerate ca încălcări. Merton.) şi f) compromisul egoist. Social Science and Social Structure. de la revolta copilului faţă de părinţi la revoluţia inovatoare (o specie de opoziţie este cea intergrupală). existente într-un grup sau o societate. Dintre modelele de opoziţie se remarcă: a) apărarea (B îşi apără sistemul de valori în raport cu efectul de dezorganizare a acţiunilor lui A). rivalitate etc. e) acţiunile duşmănoase (ponegrire. infracţiuni).

dar nici unul nu poate dispare fără ca să fie distrus caracterul propriu al oricărui simbol”18. diferite categorii sociale. prescripţii. „Modelele. despre care se ştie că în realitate nu apare şi care serveşte la aprecierea fenomenului şi stărilor de lucruri ivite în realitate. directive.. „semne care nu exprimă decât parţial conţinuturile semnificative şi care servesc ca mediatori între conţinuturi şi agenţi colectivi şi individuali care le formulează şi cărora li se adresează (. ca întruchipare a unei stări de lucruri dorite. care prescrie cutare sau cutare comportament membrilor săi.. Strâns legat de simbolul social se află idealul sau „modelul”. „Semnele sociale sunt expresii care se substituie unei semnificaţii şi îndeplinesc rolul de intermediar între această semnificaţie şi subiecţii colectivi sau individuali chemaţi s-o înţeleagă”. Semnalele şi semnele colective. Gurvitch. grupuri şi colectivităţi de diferite tipuri. el este un instrument de participare. ca întruchipare a unor ansambluri de virtuţi înalt apreciate în grupul respectiv. instituţii şi organizaţii. Paris. __________________ 18 G. de o parte.F. Simbolurile sociale sunt. el este un semn incomplet. tome I. Din categoria acestor idealuri sau modele culturale fac parte. P. naţiunea. şi regulile sociale.U. prin intermediul cărora acţionează poporul. roluri şi statusuri. uneori norme.. sunt ghiduri. pe de altă parte. Idealul sau modelul exprimă „o reprezentare simbolică” şi o „întruchipare de valori”. de altă parte. consideră G. şi mijloacele. Orice simbol social are doi poli: pe de o parte. Cel care respinge şi scopurile.acţiunii sociale are o conduită conformistă . Gurvitch.). care se pretind valide şi reclamă supunere uneori chiar într-un mod imperativ”. „idealurile culturale ale personalităţii”. la rândul lor. în opinia lui Sczcepanski. Traité de sociologie. sunt „cazuri speciale” ale modelelor sociale. are o conduită revoluţionară. creând altele în loc (±). o expresie inadecvată. 74 Universitatea SPIRU HARET . În sfera culturii se manifestă – sociologic exprimându-ne – forme sociale ale acesteia. „Semnalul social este un excitant exterior destinat să transmită un ordin al societăţii sau grupului particular. Aceşti doi poli pot fi inegali. 1967.

unităţii dintre nevoile culturale de bază ale unei societăţi şi mijloacele de satisfacere a acestor nevoi. În acest context. Procesul de realizare a valorilor culturale se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat şi neinstituţionalizat. se poate vorbi despre un nivel de bază al culturilor. se poate considera că o sferă a culturii dă expresie. ci este alcătuit din mai multe unităţi distincte numite sfere ale culturii. Abordând problematica afirmării unei ştiinţe a culturii. SFERE ALE CULTURII III. iar acestea – complexele. a determina acele „elemente” de bază prezente în orice cultură înseamnă a descifra în ce măsură dezvoltarea culturii este condiţionată de legile sociale. Elementele culturii dau expresie unui nivel analitic primar. relaţiile socioculturale şi instituţiile culturale. al acesteia şi indică direcţiile de specializare şi diversificare a culturilor. sistemele şi agregatele culturale (Sorokin) – se află în raporturi de subordonare şi de coordonare unele faţă de altele. mijloacele creaţiei.III. de structura socială. în cadrul actului creator. Într-o sferă a culturii sunt unificate. în Ontologia culturii. Într-o accepţie complementară. ELEMENTE CARACTERISTICE ALE CONCEPTULUI SOCIOLOGIC DE SFERĂ A CULTURII Sistemele culturale sunt de o mare diversitate în timp şi spaţiu. Sfera culturii este acea unitate social-culturală de realizare a valorilor de acelaşi tip.1. de bază. totodată. iar în acest cadru. că 75 Universitatea SPIRU HARET . Prin urmare. nivel care însă nu este omogen. subiectul valorii. în raport de multitudinea grupurilor umane şi a modurilor de combinare a elementelor culturale. filosoful George Uscătescu atrăgea atenţia. obiectul valorii. relaţia dintre cultură şi teoria valorilor.

Aşa cum relevă sociologii. atunci se poate considera că sferele în care aceste valori se realizează dau expresie unei diviziuni şi unei complexităţi minimale a oricărei culturi. Keyserling. conceptul de agathón (binele. dificilă. care este şi ea o componentă elementară a oricărei societăţi. a vedea în valoare un principiu din care purcede fiinţa. Este vorba. b) sfera ştiinţei. Desigur. c) sfera comunicaţională a __________________ George Uscătescu. ca. p. a realiza viaţa în jocul dialectic valoare-limită. Ontologia culturii. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. ci cu un model particular de îmbinare a diverselor tipuri de valori. Spranger. un aspect ontologic sau al fiinţării unui lucru supus judecăţii de valoare sau raporturilor de valoare (Von Rintelen)”1. care implică atitudine şi luare de poziţie sau sens (Dilthey. 76 1 Universitatea SPIRU HARET . pentru a evita orice echivocuri asupra afirmaţiei noastre. în al doilea rând. bunuri-valoare pentru ceva). sunt. a afirma triumful spiritului asupra naturii. suportul unor funcţii elementare ale culturilor unei societăţi cum ar fi: funcţia de comunicare. 1987. Ideea de valoare comportă două aspecte fundamentale. a vedea în valoare o universalitate şi o unitate. Principiile filosofiei valorilor sunt: a trăi ignorând orice fel de naturalism (obiectivism antic sau idealism). o menţiune aparte s-ar cuveni făcută pentru cazul culturilor sincretice. 55-56. de pildă. Scheler) – o filosofie a sensului şi a expresiei.„faptele axiologice sunt complexe şi eterogene. totodată. la Platon. Dar o cultură sincretică nu este echivalentă cu o cultură omogenă (aşa ceva nu există). care pune accentul pe sensul operei de creaţie. a concepe dualismul valoare-limită în mod distinct de dualismul realitate-posibilitate. funcţia de control şi funcţia de conducere socială. ca expresie a unei diversităţi minimale a unei culturi. Există. O delimitare riguroasă a acestor sfere de unităţi minimale ale unei culturi este. Dacă valorile de acelaşi tip răspund unor nevoi culturale de bază ale societăţii. aceste sfere ale culturii sunt: a) sfera sau subsistemul artelor. Bucureşti. în primul rând. desigur. dar nu imposibilă. Sferele culturii. de un aspect axiologic.

B. Studii de filosofia culturii. 4 Ibidem. 289. d) sfera sau subsistemul eticii. – cercetarea legilor sociale de integrare a unei sfere a culturii în structura de acţiune a unei societăţi globale. 77 Universitatea SPIRU HARET . Filosofia valorii). Andrei (la acesta din urmă. una dintre direcţiile acestei diferenţieri interne este dată de procesul „delimitării tipurilor de artă”. op. Morfologia artei. ci şi la abordarea sferelor culturii în două sensuri. – A. ca mişcare. proces studiat de o disciplină specială şi anume morfologia sferelor culturii3. „obiectivul principal al morfologiei culturii a fost descoperirea sufletului care se dezvoltă în corpurile istorice şi culturale”5 (s. p. În esenţă însă. Pe de altă parte. genurilor şi speciilor diverselor ramuri ale culturii. există şi un proces invers de integrare a diverselor elemente culturale în structuri ale culturii. Astfel. o filosofie a istoriei sau de a studia cultura sub genericul sociologiei şi antropologiei. în special. Această perspectivă nu se referă însă doar la cercetarea structurilor. însă. Bucureşti. __________________ 2 Vezi D. 3 Cf. Editura Meridiane. 1979. precum şi Tudor Vianu.). În deceniul al treilea al secolului XX se profilau preocupările teoretice privind morfologia culturii. M.. Deci. Fiecare sferă a culturii cunoaşte un proces de diferenţiere şi specializare internă. 59. Gusti şi P. morfologia culturii se ocupă de procesul diferenţierii tipurilor. Unii specialişti propun un criteriu suplimentar de distincţie între sfera valorilor – mijloace şi sfera valorilor – scopuri2. în cadrul sferei artelor. a structurii sociale a unei societăţi.unei societăţi sau subsistemul cultural al limbii. se dezvoltă perspectiva abordării sociologice a culturii. şi anume: – cercetarea grupurilor umane în calitate de comunităţi disciplinare şi interdisciplinare instituţionalizate sau nu. Când această integrare este urmărită din perspectiva legilor sociologice.n. fiind mai evidente două tendinţe: aceea de a vedea în cultură. Kagan. care a avut caracterul unei prime diferenţieri între „artele pur temporale – literar-muzicale – şi artele spaţial-temporale – dansul şi arta actorului”4.S. 5 George Uscătescu.cit. p.

sociologia artelor. însă. masificare şi uniformizare a omului etc. nu reprezintă domeniul de abordare al sociologiei. sociologia moralei etc. Această perspectivă permite înlăturarea atât a utopiilor tehnocrate actuale. ci este un domeniu independent al cunoaşterii specifice a culturii. şi anume aceea referitoare la rolul social al fiecărei sfere în dinamica şi echilibrul societăţilor globale. fenomenele nu pot fi explicate decât raportând explicativ ştiinţa la tipurile raporturilor sociale. Pe de altă parte. Acestea se pot ordona pe diverse poziţii între doi poli. precum sociologia ştiinţei. de exemplu. Integrarea acestor valori în totalităţi istorice componente este studiată de teoria culturii. care consideră ştiinţa ca fiind forţa fundamentală a gândirii şi acţiunii omului. Profundul impact pe care ştiinţa l-a avut şi-l are asupra societăţilor contemporane se oglindeşte într-o mare cantitate de cercetări şi scrieri sociologice. relaţia dintre imagine şi muzică într-un film etc. şi un altul criticist-sceptic. însă.. ca. unul constructiv şi optimist. interrelaţiile dintre componentele fiecărei sfere culturale. prin progresele lor. după cum există legi ale integrării unei sfere culturale sau a alteia în structura socială corespunzătoare. sociologia limbii. o „colecţie” care porneşte de la alte ştiinţe. Prin urmare.În sensul acesta acţionează o unitate analitică fundamentală între sociologia culturii şi sociologiile ramurilor ei. ce grupează acele studii după care ştiinţa şi tehnica. cât şi a viziunilor apocaliptice ale unor teoreticieni ai „declinului” civilizaţiei moderne. vor duce implicit la standardizare. În perspectiva sociologiei ştiinţei. sociologia cercetează şi cea de-a doua formă a integrării sferelor culturii în societate. Această cunoaştere se referă tocmai la legile integrării diverselor sfere ale culturii cu grupuri şi colectivităţi sociale particulare sau cu societatea globală. ci al unor discipline particulare fiecărui domeniu. Tot la fel există legi sociolo78 Universitatea SPIRU HARET . unghiul de abordare sociologică este absolut necesar pentru a înţelege consecinţele impactului ştiinţei asupra destinului istoric al omului. dinamica internă a valorilor. precum etica. estetica. lingvistica etc. Desigur. Sociologia culturii nu este o „enciclopedie”.

are o istorie îndelungată. ca în consideraţiile lui Winckelmann. CULTURA ŞI ARTA DIN PERSPECTIVĂ SOCIOLOGICĂ Sociologia artei – direcţii. aplicată lumii artei şi artistu__________________ G. Uneori. Sociologia artei. care nu pot fi explicate decât în relaţia cu societatea globală. parte componentă a sociologiei culturii. ceea ce reclamă demersul de abordare a sociologiei culturii. ba chiar a «sociologiei» şi a «socialităţii». III. 1976. Editura Meridiane. diversele configuraţii. fie că se remarca valenţa de sociabilitate (socializatoare) a artei. care unifică elemente ale tuturor sferelor culturii. culturale. Preocupările pentru înţelegerea relaţiei artei cu societatea sunt prezente la toate marile personalităţi care au gândit sensul şi rosturile sociale ale artei. abordarea sociologică s-a identificat cu analiza comparativă a artelor în diverse societăţi şi perioade istorice. Dezbaterile asupra moralităţii în artă fac şi ele parte din acelaşi demers de lămurire a relaţiilor artei cu societatea.M. 5-6. Bucureşti. sunt structuri culturale. cât şi valoarea normativă”6. 79 6 Universitatea SPIRU HARET . sociologia artei îşi are originea în patrimoniul psihologiei colective. a rosturilor artei în raport cu destinul social şi istoric al omului. În sensul acesta. Într-un anume sens. Nu trebuie să ne mirăm că această tendinţă s-a accentuat în epoca contemporană. „Niciodată nu a existat o indiferenţă faţă de problema sociologică a artei. Tagliabue. Estetica contemporană. Toate scrierile despre artă care au abordat mai mult sau mai puţin problema rolului pedagogic şi politic al artei (ca în cazul lui Platon) practicau abordarea sociologică.gice ale integrării culturii cu societatea globală.2. care cercetează „frumuseţea statuară păgână” şi „libertatea corpului şi a spiritului în polisul grec”. ori pur şi simplu se formula întrebarea privitoare la locul şi rolul artistului în societate. Aceasta înseamnă că factorul social şi-a accentuat în secolul al XX-lea atât valoarea descriptivă. Nu fără motiv această epocă a fost aceea a sociologiei. p. fie că arta era privită ca o „expresie” a tendinţelor sociale.

p. Arta ca joc sau ca „lux” poate şi chiar trebuie să reacţioneze asupra activităţii serioase. oricine ar căuta corespondentul real al Procesului kafkian. arta este istorie. ideea lui despre frumuseţe. Lalo. concepţie limitată şi condiţionată istoric. cel care aderă la Comuna din Paris. Ch. 1921. Octave et Gaston Doin. În sensul acesta. Lalo apreciază că se poate vorbi despre condiţii sociale ale artei. ceea ce nu înseamnă că arta lui Kafka nu are legătură cu societatea. __________________ 7 8 George Uscătescu. În sensul acesta. L’art et la vie sociale. op. În acest amplu şi complex context. este proces dialectic”7. precum şi măsura în care o realizează. Ch. 381. în concepţia lui Ch. „Artistul. şi arta. De pildă. exprimă totodată integrarea lui într-o colectivitate socială. iar arta ca „joc socializat” este şi o acţiune-prototip şi. Desigur. 2) cercetarea „condiţiilor sociale estetice”.. 7. are numai o valabilitate restrânsă. p.cit. unul dintre primii esteticieni francezi care a impus o perspectivă sociologică riguroasă în abordarea artei. Lalo. personalitate unică şi irepetabilă. la rândul ei. De exemplu. dar şi despre „condiţii artistice ale societăţii”. contribuie la transformarea familiei unei societăţi date. pictura lui Courbet. oare. de vreme ce arta nu este întotdeauna o expresie directă a unei anumite forme de societate. totodată. 3) cercetarea „reacţiilor reciproce ale faptelor estetice asupra faptelor anestetice”. Dar. nu-l va găsi. dacă starea familiei condiţionează arta.lui. programul unei estetici sociologice comportă trei obiective esenţiale: 1) cercetarea „condiţiilor sociale anestetice ale artei”. se află în interacţiune cu orice „activitate serioasă”8. ca expresie a unei societăţi. produce o operă care. ca în acele încercări de a ridica munca artistică la rangul de prototip al oricărei munci libere. experienţele sociologice bazate pe recursul la artă capătă expresii extrem de semnificative pentru abordarea sociologică a artei. succesul anumitor forme de artă. Paris. reflectând individualitatea umană şi adevărul ce-i sunt proprii. aderarea la o anumită concepţie despre lume. 80 Universitatea SPIRU HARET . are legături „directe” cu experienţa socială a Comunei? Uneori. relaţia artei cu societatea este deosebit de complexă încât teoria sociologică a artei.

o societate fericită a fost întotdeauna un model estetic. În sensul acesta. pot fi socotite şi metode ale sociologiei culturii. Petru Comarnescu apreciază că există două forme de conduită bazate pe „criteriul estetic al bunului gust”: a) snobismul. Bucureşti. Lalo. Kalokagathon. Când o sociologie comprehensivă ca aceea dezvoltată de Max Weber utilizează metodele comprehensive. 81 9 Universitatea SPIRU HARET . cât şi filosofice. Există.Cu John Dewey. p. preluând o idee mai veche a lui Ch. asupra societăţii în general. contemporan cu Lalo. de vreme ce un criteriu estetic este prin el însuşi social-intrinsec. Uneori. ca „atitudine socială luată de un grup de semeni în exprimările concrete ale artei lor”. se manifestă implicit sau explicit demersul sociologic propriu-zis. pentru Dewey. 84. cum era acela de Kalokagathon (omul frumos şi înţelept) la greci. Uneori abordarea sociologică a artei se îmbină cu cea istorică într-un demers de __________________ Petru Comarnescu. b) stilul. Tagliabue. prin urmare. În sensul acesta. care deci vizează intenţionalitatea actului şi structurilor subiective (chiar tipice) ale oricărei conduite umane. „Stilul este o generalizare colectivă a unor idealuri individuale luate ca norme”9. 1985. aceleaşi metode. Editura Eminescu. o bogată tradiţie în ceea ce priveşte cercetarea influenţei artei asupra condiţiei sociale. „model inferior de conduită estetică”. aplicate la cercetarea specificului naţional în artă. dar şi tabloul sau portretul prin care vrea să dăinuiască”. nu numai structura propriei vieţi. Sociologia istorică şi evoluţia artelor. Petru Comarnescu îi găseşte rădăcinile în „datoria” pe care o simte fiecare de „a-şi stiliza viaţa. Referindu-se la această influenţă. Ori de câte ori există tendinţa de a stabili vreo legătură între o colectivitate umană şi artă. 66. nu se sfia să încadreze în estetica sociologică şi toate discursurile referitoare la arte. toate teoriile „specificului naţional” în artă sunt atât sociologice. această dorinţă capătă proporţiile unui ideal etico-estetic colectiv. teoria experienţei artistice ca „model” al unei „experienţe frumoase” din punct de vedere social atinge un prag peste care problemele specifice ale artei se dizolvă în problemele „concepţiei estetice a vieţii”. gânditor de orientare pragmatistă.

în cazul „perspectivei gotice”. 77–78. devine posibil să apreciem contribuţiile venite. Tagliabue. fie ele din domeniul muzicii sau al picturii. în Evul Mediu. dar şi istorici ai artei se referă la diverse societăţi: aceea a grecilor. cea modernă pentru „perspectiva geometrică neeuclidiană a artei abstracte”. op. recunoscând în pictura lui Cezanne. cea medievală. mai ales. p. de raportul artei cu societatea. indisolubilitatea lor de care trebuie să ţinem seama dacă vrem să înţelegem deplin societatea şi arta”11. În toate aceste cercetări. Interpretarea sociologică a lui Francastel este atât de adâncă încât în viziunea sa „orice obiect ca şi orice semn este o creaţie colectivă” şi totodată „un teren de întâlnire între oameni”10..cit. de exemplu. În __________________ 10 1972. 82 Pierre Francastel. într-o relaţie indisolubilă. consideră că evoluţia artelor reflectă evoluţia organismelor sociale. la cea tridimensională în Renaştere şi. referindu-se la diverse studii de istoria artei.M. Cercetările lui Pierre Francastel asupra relaţiei dintre evoluţia societăţii din Evul Mediu până în epoca modernă şi evoluţia perspectivelor spaţiale – de la cea care ordonează spaţiul pictural după un model tipologic. caracterul „social-intrinsec” al criteriului estetic arată că unghiul esteticii sociologice va fi precumpănitor în cercetările care ţin seama. la cea topologică discontinuă. într-o formă sau alta. un simptom social. „În stadiul în care a ajuns astăzi cercetarea sociologico-estetică. Perspectiva sociologică asupra artelor nu numai că nu respinge alte abordări. în fine. în contemporaneitate – se încadrează unui demers de sociologie istorică a artei. scrie Tagliabue. 11 Universitatea SPIRU HARET . Editura Meridiane.sociologie istorică. dar chiar le presupune. E. prin metoda deterministă şi metoda tipologică. Realitatea figurativă. apoi cea a Renaşterii pentru noua „perspectivă picturală” – matematică etc. plurială. începând cu secolul al XIX-lea. Tagliabue. conchide că toate aceste studii au un caracter sociologic. G. Desigur că uneori această direcţie de abordare se poate elibera de componenta sociologică pentru a deveni istorie a artei. Bucureşti. Faure. –. În Estetica sa. „mărturisesc şi ele inerenţa esteticii în sociologie şi a sociologiei în estetică.

cele de Kulturgeschichte şi de tipologie formalistă. îndeosebi. ideologiile şi doctrinele. înlăuntrul cărora înfloreau diferite „tipuri de artă”. ceea ce ar înlocui „reflectarea” materiei sociale în operă cu ideea „medierii”. O problemă ca aceea a condiţiilor sociale ale artei s-a aflat în atenţia multor gânditori. O altă direcţie de analiză sociologică a artelor o constituie chiar oglindirea „relaţiilor sociale în opera de artă”. domeniul politic şi viaţa operelor de artă. de pildă. o disciplină apărută din necesitatea cunoaşterii operei ca atare şi a circulaţiei sale atât în cadrul societăţii naţionale (circuitul naţional). economia şi clasele sociale. de analiza unor „perioade generale” ale culturii. demers impus de către Plehanov. au contribuit toate la formarea unei viziuni sociale semnificate asupra operei de artă”12. considerat ca „dependent de creşterea importanţei sociale a burgheziei comerciale”. gusturile şi stilurile ca şi concepţiile exotice asupra artei. cât şi în cadrul internaţional (circuitele internaţionale). 2) studierea materialului social în cadrul operei de artă şi 3) cunoaşterea relaţiilor sociale în operele de artă. Devine astfel posibilă delimitarea implicită a ceea ce unii cercetători au numit „materialul social al operei de artă”. aşadar. Trecând în planul concretizării. necesităţile şi tehnicile. 83 Universitatea SPIRU HARET . preocupaţi. adepţii unei asemenea __________________ 12 Ibidem. Potrivit unor specialişti în sociologia culturii. Exemplificările în această privinţă se referă la romanul realist. 72. obiceiurile şi ceremoniile. Privire sintetică asupra direcţiilor sociologiei artelor. Aplicarea teoriei „bază-suprastructură” la cercetarea culturii.numărul acestor contribuţii intră studiile şcolii pozitiviste şi ale şcolii istorice de la Viena. magia şi mitul. permite determinarea reflectării „structurii” (bazei) unei societăţi sau perioade date în operele de artă. Anchetele privind preistoria şi mentalităţile primitive. Sociologia artei este. p. trei direcţii s-au impus cu prioritate în studiul sociologic al artelor: 1) cercetarea condiţiilor sociale ale artei. dar şi lucrările inspirate de psihanaliză sau de Gestalttheorie. precum şi cele ale institutelor economicosociale sau de etnologie şi antropologie etc.

un program de cercetare sociologică a artei în trei direcţii esenţiale: sociologia publicului. pentru fiecare în parte. ci proiectat. Aceasta poate reflecta o epocă întreagă. sintetic. b. sociologia artei poate fi privită ca parte a sociologiei culturii preocupată de cercetarea „producătorilor culturali” şi a „formelor lor de organizare” privite istoric. a) în dinamica sa istorică. Determinarea socială a creatorului şi a operei a. ce iluminează o condiţie (socială şi psihologică) de bază. mai presus de asemenea interpretări. Condiţionarea socială complexă a creaţiei artistice: exprimarea intereselor ideologice. c. o societate sau o perioadă particulară. şi anumite personaje sunt construite pentru a reda în formă obiectivă. Structura necesităţilor artistice (ale anumitor grupuri sociale). ca bizar şi alienat. Elaborarea căilor metodologice. b) medierea prin descoperirea unei „corelaţii obiective” – o situaţie. sentimente subiective – o inexprimabilă vină şi c) medierea ca o funcţie a procesului social fundamental al conştiinţei. următoarele preocupări sau subiecte de abordat. în trăsăturile sale esenţiale. latura gnoseologică a creaţiei în condiţionarea ei socială. sociologia formei artistice. implicit. Sociologia publicului de artă a. c) pe „fondul” şi în legătură cu structura grupurilor sociale. precum şi în funcţie de sistemul instituţiilor sociale şi al mass-media. 1. determinarea socială a creatorului şi. 2. a operei sale. b) în legătură cu alte necesităţi cu caracter spiritual-ideologic. Dar. medierea capătă următoarele expresii: a) „mediere prin proiectare” – un sistem social iraţional nu este direct descris. Influenţa publicului (a gusturilor. care se referă la dinamica socială a universului interior al operei. Descifrând analitic asemenea direcţii rezultă. Din multitudinea abordărilor rezultă. în care anumite crize sunt „transpuse” în imagini şi forme de artă. Procesul. un grup particular. stereotipurilor şi aşteptărilor lui) asupra artei şi influenţa artei asupra gusturilor publicului în funcţie de caracteristica socială a societăţii în ansamblu şi a socio-grupurilor care o compun.orientări teoretice consideră că în romanul lui Kafka. psihologia artistului ca un „caz” 84 Universitatea SPIRU HARET .

folclorul. elaborarea unui program adecvat. poporul. stampe). reprezentarea organizării în „straturi diferite”. – „Punctele” de criză în istoria artei şi problematica transformării tradiţiilor. stratul. – Conceptul de „gen”. în multe alte direcţii analitice. obiectele uzuale. pe de o parte. Determinante sociale ale artistului şi creaţiei lui: grupul. „tematică”. analiza 85 Universitatea SPIRU HARET . – Premisele sociale. sărbători. analiza sociologică a grupurilor şi tipologiei civilizaţiilor (grupuri care creează şi folosesc operele de artă). conceptele „conţinut”. perioada. momentul istoric. iar pe de altă parte. etapa. clasa. 3. şi anume: sociologia genurilor şi formelor de artă. b. în „trepte”. grupul demografic şi etnic. „fondul” valorilor estetice. sociologia temelor. teatru. legităţile sociale ale realităţii şi caracterul sociologic deosebit al „legilor interne” ale dezvoltării istorico-artistice. relaţiile cu tehnica. concretă. condiţiile apariţiei şi dezvoltării metodelor artistice. alcătuirea structurii genurilor în diferite arte. relaţiile artei cu tipurile de viaţă socială. specific sociologiei artelor. a „fondului” şi a elementelor formei „interioare” şi „exterioare”. muzică. al cărei reprezentant apare artistul. O asemenea analiză trimite. analiza sociologică a operelor (după o metodă globală şi nu prin reducţie la un criteriu unic). implică.special al psihologiei sociale de grup. dans. însă. „material”. sociologia modurilor publice ale artei (ritualuri. premisele sociale ale apariţiei unor genuri. În opinia lui Pierre Francastel. naţiunea. urmărindu-se a se cerceta: – Sistemul categoriilor şi al conceptelor poeticii ca teorie a formei artistice în legătură cu: sistemul categoriilor şi conceptelor general-estetice. universul culturii artistice. Coordonatele sociologice ale studierii lor sub aspect teoretic şi istoric-artistic. ale „formei operei artistice” considerată în integritatea ei estetică dată. Sociologia formei artistice O asemenea direcţie – abordarea sociologică a formei artistice – porneşte de la analiza sistemului artelor ca problemă a sociologiei. sociologia artei comparate (compararea artei cu alte sisteme de expresie dintr-o epocă dată.

sociologia publicului. Este de observat că în istoria dezvoltării sociale şi culturale cele mai multe teorii despre artă – cum ar fi arta ca manifestare a originii divine a omului (Platon). scepticismul cu privire la posibilitatea unei unice definiţii a artei merge atât de departe. încât un teoretician ca Herbert Read afirmă chiar că „nu există două persoane care să cadă de acord asupra a ceea ce înseamnă artă adevărată”13. ci un aspect sufletesc particular câtorva indivizi” (George Călinescu). sinceritatea şi invenţia conţinute” (John Ruskin): „Cine spune artă. având o funcţie semantică” sau expresia unei opţiuni dintre multe altele „în alegerea diverselor posibilităţilor concrete” (H. Bucureşti. „Arta este un fenomen social (. Semnificaţia artei. a gustului etc. arta reprezintă un domeniu distinct şi atât de complex. ci doar descrie. pe atât de variat de definiţii. Iată o listă de variate definiri ori caracterizări sintetice: „Arta este o privire permanentă asupra celei mai mici schimbări a gustului şi ideilor unei epoci” (Pierre Francastel).. „Arta este un mijloc indispensabil pentru contopirea individului cu colectivitatea. dragoste pentru frumos. pentru participarea individului la evenimentele. „Poezia nu se poate defini. În asemenea condiţii. prin imagini” (Plehanov). spune limbaj” (J. p. fiindcă ea nu este o stare universală. Muller). Opera de artă este „un mesaj realizat în mod premeditat de către om. 1969. a succesului. R. „Arta este starea de dragoste în faţa universului” (J. arta __________________ Herbert Read. Editura Meridiane. „Marea artă se caracterizează printr-un subiect nobil.). 67. încât încercările teoretice de definire a ei au dat naştere unui număr pe cât de mare. Frank). arta ca expresie a simţului înnăscut al frumosului pe care omul îl moşteneşte de la animale (Darwin). 86 13 Universitatea SPIRU HARET . începe atunci când un om reînvie în suflet sentimente şi idei încercate sub influenţa realităţii care-l înconjoară şi le dă o expresie determinată. arta ca sublimare a instinctelor sexuale (Freud).tipologiei istorice a stilurilor în raport cu o civilizaţie. Puncte de vedere asupra artei şi a funcţiilor sale.. sentimentele şi ideile întregii omeniri” (E. În sistemul culturii. Fischer). Best).E.

Astfel. în permanenţă. estetică. sociologia artei îşi circumscrie un domeniu special. arta are următoarele funcţii: filosofică. cercetarea „genezei” operei permite evidenţierea originii sale sociale. aşteptările şi sugestiile publicului. Fourier. ca obiect al plăcerii universale dezinteresate (Fichte). un public concret legat de existenţa unor manifestări artistice concrete care. Caracterul specific al artei este evidenţiat şi de specificitatea funcţiilor sale. socialitatea operei este şi mai clară în câmpul „existenţei” sale. cercetătorul trebuie să aibă în vedere. a tuturor elementelor cu rol reglator în cadrul circuitului social al operei de artă. se ridică problema circulaţiei sociale a operei. care este cu precădere un fenomen social. eliberatoare.. ca un subansamblu necesar al societăţii. Sociologia publicului trebuie să se preocupe constant de procesul de comunicare artistică (în vederea optimizării sale). în armonie sau în contradicţie unele cu altele. de nivelul de aspiraţii. ale imaginarului sunt individuale (subiectivitatea. de natura intereselor culturale ale publicului. motivările. chiar dacă fac să progreseze gândirea filosofică despre fenomenul estetic – nici una dintre ele nu concepe arta în sine ca parte. Opera nu poate rezista decât ca „realitate socială”. concentric sau piramidal. Pentru L. condiţionat de accesibilitatea operei de artă. Însă. arta ca singura realitate autentică a eului (Schelling). arta ca joc sau evadare (Schiller. funcţionează paralel sau interferent. funcţiile artei. deci. Spencer) etc. În concepţia lui Tudor Vianu. 87 Universitatea SPIRU HARET . Goldmann. de preferinţele.ca apariţie sensibilă a unui concept intelectual (Hegel) sau ca ornament al logicului. ţinând seama de sistemul de valori. O preocupare centrală a sociologiei publicului trebuie să o constituie studierea succesului. de gradul de educaţie artistică a publicului. În ceea ce priveşte domeniul sociologiei publicului. psihologică. potrivit unor teorii. chiar dacă implică anumite adevăruri parţiale. arta ca expresie a absolutului. a „sancţiunii sale sociale” şi. ca şi de intervenţia criticii. prin intermediul cărora opera de artă răspunde aşteptărilor pe care societatea şi le formează în legătură cu ea. acela al sociologiei publicului de artă. Într-un atare înţeles.

o funcţie hedonistă). „profet”. de comunicare etc. Se pot evidenţia aceste forme fie prin compararea situaţiilor sociale ale artistului în diferite perioade istorice cu situaţia artiştilor în societăţile contemporane (aşa cum face Ch. care se supun abordării sociologice. expresivitate. „bard” şi mai târziu acelea de „istoric” şi „om de ştiinţă”. cum este artistul. care adeseori funcţionează ca o „legitimare a puterii”. de exemplu). arta are funcţia de a emoţiona. În sensul acesta. Pentru E. Artistul (bardul) era considerat un „purtător de cuvânt” al societăţii. finalitate estetică. Schimbând unghiul de privire al artei.forma. cum ar fi cea de imitare. reprezentare. fiind totodată şi o „versiune a istoriei”. Constituirea acestei discipline este legată de depistarea acelor elemente din universul vast şi de o multitudine de aspecte ale artei. stilizare. atribuie acesteia o mulţime de alte funcţii. considerând prospectarea viitorului drept cea mai importantă funcţie a artei. În general. de a lumina şi de a îndemna la acţiune. axiologică. Pe măsură ce o funcţie cere mai mult timp şi calificare. se produc diferenţierea şi autonomizarea ei în cadrul societăţii. dar între datoriile sale intra şi evocarea „gloriei prezente şi trecute a clasei dominante”. O taxonomie a funcţiilor artei ar trebui să includă şi alte funcţii. Pe măsură ce societatea a 88 Universitatea SPIRU HARET . afectivă (şi strâns legată de aceasta. Fischer. comunicare şi joc. se modifică şi registrul de interpretare a funcţiilor sale. care în primele perioade erau adesea exercitate de aceiaşi indivizi sau grupuri de indivizi. Producătorii de artă sunt parte a societăţii. precum cea cognitivă. este cât se poate de semnificativă analiza consacrată condiţiei barzilor în societăţile celtice. educativă (socializatoare). cercetarea istorică a unui tip social. visul) şi colective (valorizarea). Producătorul cultural de-a lungul istoriei societăţii europene. Lalo. fie prin compararea situaţiei sociale a artiştilor în raport cu diferitele stadii istorice ale aceleiaşi societăţi. cu forme specifice de manifestare şi de organizare. Producţia artistică din perspectivă sociologică. formă. persuasivă. Din această ultimă expresie funcţională a bardului s-a dezvoltat saga. Th. Strauss. permite lămurirea procesului de diferenţiere a funcţiilor de „preot”.

mecenatul acordat de către o curte princiară sau o mare familie a provocat modificări serioase ale condiţiei sociale a artiştilor. Aria în care a înflorit această formă de patronat a fost. În pictură şi muzică. battle poet. statusul social al bardului a fost codificat în diferite ranguri: poet-şef. acest tip de patronaj a fost extrem de important şi a durat secole în şir. aşa cum este cazul cu majoritatea 89 Universitatea SPIRU HARET .evoluat. muzicieni şi chiar literaţi îl prezintă relaţiile cu biserica. Artiştii şi patronii. pictori. menestrel. funcţia preotului s-a separat într-un ordin special folosind tot mai mult scrisul. aceştia fiind recompensaţi adesea cu titluri ce reprezentau o formă de „recunoaştere oficială”. sau în binomul artist-societate. în vreme ce „funcţia bardului rămânea încă orală”. care erau de acum mai puţin dependenţi. şi în acest tip se încadrează toate formele de mecenat. fără îndoială. Italia Renaşterii. a continuat să se schimbe şi funcţia bardului. A doua formă a patronatului a fost „gospodăria patronală”. fiecare având subiecte şi audienţe diferite. care a traversat toate tranziţiile: de la artiştii familiilor princiare (ai Casei de Medici) şi până la patronajul acordat de mari familii de burghezi comerciali ca aceia ai Veneţiei sau Florenţei. realizându-şi astfel arta şi căpătând ospitalitate şi sprijin financiar. Artiştii au devenit persoane „special instituite”. Analiştii acestui proces constată că. În toate aceste cazuri. Dacă patronajul ocazional încă nu asigura o instituţie permanentizată. În societăţile moderne. în evoluţia formelor sociale ale artiştilor. specializarea funcţională a artiştilor a atins gradul său maxim. Cazul occidental clasic de emergenţă a binomului artişti-patroni este acela al tranziţiei de la „poeţii de curte” („poeţii prinţilor”) la „poeţii nobilimii”. Sociologii „fenomenului” relevă că un artist poate fi legat de o familie sau poate fi dependent de drumurile între diferite gospodării nobiliare. intrând în relaţii tot mai specializate cu familiile aristocratice. arhitecţi. exprimând diferite realităţi social-istorice. Astfel. sculptori. Un caz aparte pentru toate tipurile de artişti. după creştinarea Irlandei. artistul era „oaspete-plătit” sau client cu calitate de „lucrător individual specializat”. Unele dintre aceste relaţii se încadrează în forma „patronajului de curte”.

A treia formă de patronaj este nu atât o formă de sprijinire materială a artiştilor. numit „coordonare”. Coordonarea comercială a fost o formă de patronaj generalizată în condiţiile în care relaţiile de piaţă au devenit dominante în reglarea circulaţiei operei. Sprijinul iniţial sau încurajarea artiştilor aflaţi la începutul intrării pe piaţa culturală a operelor de artă s-au transformat într-o relaţie tipică monetară. artiştii s-au dedicat artei religioase nu datorită cadrului patronal. asigurarea unui cadru de „comandă” a operei. apare un nou tip de patronaj. susţinerea socială. Astfel. în condiţiile modificării relaţiilor sociale ale producţiei artistice. fiind guvernate mai curând de reguli religioase decât secularizate. în primul rând. „producerea operelor de artă pentru vânzare”. Cercetările sociologice descriu diferenţele dintre tipurile de patroni culturali prin finalitatea lor: „ospitalitate şi recompensă”. cât o formă de protecţie şi recunoaştere socială a acestora. realizată fie sub forma patronului individual. O dată cu producerea operelor de artă ca bunuri pentru vânzare („mărfuri”). Tranziţia acestora la un patronaj ecleziastic efectiv a fost o tranziţie la forme de profesionalism. precum şi suportul material. cu precădere. s-au afirmat forme specifice de organizare care. fie sub forma listei de subscripţie. care sunt specifice celei de-a doua forme de patronaj. În alte cazuri. „reputaţie şi protecţie socială” (chiar dacă uneori opera era oferită unui public ce plătea). Artiştii şi piaţa. ci pentru că s-au identificat ei înşişi cu scopurile religioase. în timp. unele corporaţii comerciale şi industriale au preluat în 90 Universitatea SPIRU HARET . După unele exegeze. au funcţionat ca organizaţii culturale de mare semnificaţie pentru artele vizuale. dar a contribuit la sporirea reputaţiei şi onoarei artistului. pentru învăţământ sau literaturile naţionale. Cercetătorii apreciază că în mânăstiri. Companiile teatrale ale reginei Elisabeta a Angliei sunt un bun exemplu în această direcţie.întreprinderilor de artă comisionate de Cetatea Vaticanului. s-au impus coordonarea comercială şi patronajul publicului. Acest tip de patronaj apare ca o consecinţă a condiţiilor sociale nesigure de funcţionare a teatrelor şi actorilor. implicând mobilitatea şi accesul la un salariu. Acest tip de patronaj viza.

Ipostaze sociale: a) una în care producătorul vinde opera de artă unui intermediar care se ocupă de desfacere (distribuţie). o fază artizanală. artistul îşi poate oferi munca pentru a produce opere de un tip anume cunoscut. în cazul formelor patronale şi în cazul binomului artişti-piaţă pot fi întâlnite mai multe faze. b) o altă situaţie. Apare fenomenul intervenţiei unor instituţii reprezentative în producţia artei şi se manifestă şi primele controverse privind legitimitatea acestei intervenţii. intră în câmpul cercetării şi analizei problema relaţiei între „responsabilitatea” artistului şi „obligaţia” sau „supunerea” lui faţă de un „public” sau o „piaţă”. în care producătorii dependenţi îşi oferă opera pentru vânzare directă. Toate implică. întrucât multă vreme vor persista în cadre suprapuse atât formele patronale. care deci investeşte în cumpărarea. de exemplu. nici forma artizanală. cât şi cele de piaţă ale relaţiilor artei cu societatea. şi o fază postartizanală. Patronajul public se bazează pe venituri obţinute din impozite. O dată cu aceste condiţii de piaţă încep să apară şi primele forme de reclamă. reproducerea şi desfacerea operei în scopul profitului. producţia operelor pentru schimb monetar. în care producătorul vinde opera unui intermediar-producător. Dar. Desigur că evoluţia nu este strict liniară. astfel. producătorul individual fiind dependent de „piaţa imediată”.patronaj producţia artistică în chip analog acelor curţi şi familii mecenale care comandau opere de artă pentru propria lor folosinţă şi posesiune. În pictură. deschizându-i calea relaţiei directe cu piaţa. Transformarea vânzătorilor de carte în editori este reprezentativă pentru ambele situaţii specifice acestui stadiu al binomului artist-societate (stadiul pieţei). În acest stadiu. persistă şi forme artizanale şi forme postartizanale: mulţi pictori care vând cu prioritate unei galerii (aceasta se ocupă cu vânzarea 91 Universitatea SPIRU HARET . La fel. În acest context. Se disting. nici cea postartizanală ale binomului artist-societate n-au dispărut o dată cu cealaltă fază a pieţei culturale („piaţa profesională”). însă. Din toate aceste evoluţii rezultă că binomul artist-societate începea să fie intermediat de piaţă. dar controlându-şi singur producţia (este deci independent).

s-a generalizat faza postartizanală productivă (sistemul editurilor este general). În fapt. în realitate. L’art et la vie sociale. încât influenţa muncii asupra artelor este foarte evidentă. de asemenea. o dată cu creşterea posibilităţilor de reproducere artistică. legăturile par absente. un alt tip de apropiere a ei de realitate: arta aceasta îşi propune să conteste cadrele realului. Octave et Gaston Doin. poeziei şi muzicii: ritmul măsurat”14. p. Chiar şi atunci când. cât şi ca necesitate materială”. transformările pe acest plan (al relaţiei artist-societate) sunt marcate de apariţia copyright-ului (dreptul de autor) şi drepturilor de inventator. persistă încă operele comandate şi relaţiile postartizanale distributive. 92 14 Universitatea SPIRU HARET . Paris. Lalo. tocmai pentru că „munca a fost una dintre sursele directe ale unui element esenţial în artele mişcării. în artele moderne. În muzică. sporeşte profesionalizarea între scriitori. Lalo consideră că „munca organizată sub formă de meserie este cea care s-a impus artelor: aceasta a acţionat asupra lor atât ca act social. Istoriceşte. artistul devine participant activ la piaţa operei sale. mai ales în cazul „artelor ritmului: muzica. mai ales în operele orchestrale. problema proprietăţii asupra operei devine acută în secolul al XIX-lea. __________________ Ch. fenomenul îndepărtării artei de cadrele sociale este. 1921. Artele nu sunt rupte de restul activităţilor omeneşti. Ch. 14-15. poezia sau dansul”. Prin copyright şi „drepturile de inventator”. Tipuri de activităţi şi tipuri de arte. În perspectiva genetico-morfologică se pot evidenţia şi legături mai directe. Dar acesta este numai un tip de „legătură” dintre arte şi celelalte „regiuni” ale existenţei omeneşti. Cubismul este o probă neîndoielnică în acest sens. pentru a-l ajuta pe om să descopere o altă matrice a sa (un alt model de structurare a realului). Aceste schimbări sunt de altminteri semnificative pentru faza pieţei profesionale în care creşte „capitalizarea intermediarilor producători”. în sensul marilor case editoriale.operelor lor) se află în faza distributivă. şi. Condiţiile sociale ale activităţii artistice. În literatură.

În societăţile arhaice. Referindu-se la un atare aspect. caracterul de instituţie tehnică a muncii a „înghiţit” ritmul. munca este totodată ritm colectiv. care. în angrenaje tehnice. instituţie tehnică şi instituţie morală şi. devine fatalmente ritmică. de exemplu. p. Lalo consideră că „munca. speciale pentru fiecare meserie. Un efort violent este facilitat de o emisiune de voce nearticulată şi aceasta marchează în chip excelent ritmul. Ch. descopereau __________________ 15 Ibidem. mijlocul îşi subordonează scopul şi. o dată cu accentuarea diviziunii funcţiilor şi cu generalizarea maşinismului. În această ordine de idei. ea exercită profunde influenţe asupra artelor. preconizând reîntoarcerea la „alianţa lor primară”.Meseriile industriale „organizate şi specializate” au imprimat un alt ritm interior artelor decât au putut-o face. Treptat. hotărâtor. astfel. 16. colectivă şi organizată. Tocmai aceste condiţii materiale au mijlocit naşterea atâtor cântece populare ale muncii. O dată cu biruinţa muncilor industriale moderne se petrece însă un fapt sociologic nou: inversarea raportului dintre mijloace şi scopuri. cântecele agrare etc. „al ritmului colectiv” influenţează. personalitatea unor ample colectivităţi naţionale. tipurile de munci arhaice sau cele specifice ciclului agriculturii. a fost standardizat şi fixat în operaţii de ordin fizic. Cântece de marş ale caravanelor. încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea. care face din om o anexă a maşinii şi din societate o anexă a capitalului şi a marilor complexe tehnologice. Ritmul colectiv din activitatea oamenilor a devenit treptat un ritm tehnic fixat în angrenaje complexe.”15. atomizând şi masificând societăţile omeneşti. Fenomenul „vastelor desfăşurări umane”. a izbutit să dizloce hotărâtor „eul colectiv”. derivate mai ales din „separarea excesivă a artei de meserie”. 93 Universitatea SPIRU HARET . astfel. ceea ce a oferit noi semnificaţii sociale muncii. diverşi autori semnalau. Ca fapt social. arta se află într-un real sincretism cu activităţile practice ale omului. anumite slăbiciuni ale artei. ca atare. munca strict instrumentală. în anumite arii ale planetei.

de exemplu. totuşi. aşa cum arată atât de convingător Lucian Blaga. trăsătură ce conţine. în cazul lor. Grosse. legătura între cântecele şi dansurile de canotaj şi activităţile de pescuit bazate pe acţiunile comune care cer „simetrie şi ritm al mişcărilor şi atitudinilor”. nici activităţile păstoreşti nu sunt exceptate de la o organizare ritmică. mai cu seamă sub forma exigenţelor publicului. Este clară. în schimb sunt de consemnat. În civilizaţiile tradiţionale. cântecele. ornat cu elemente sugerând atributele organizării acesteia sau meseriilor productive. În acest caz. Astfel. Lalo în lucrarea citată (L’art et la vie sociale). Când o cooperaţie de producători (meşteşugari) comanda un vitraliu. în zestrea culturală a românilor. Bücher şi E. în viziunea căruia ritmicitatea este totuşi prezentă ca un derivat al „matricii stilistice”. o parte de adevăr. pe măsură ce munca se specializează. Alţi autori considerau că arta popoarelor de păstori ar datora puţin muncii lor specifice. bogate lucrări de ţesătorie. nu le impunea o „organizare ritmică”. influenţa altor meserii asupra artelor nu se mai produce decât indirect. Cu toate acestea. În genere. ritmul ondulat (urcuş-coborâş. Desigur că acest tip de legătură dintre artă şi muncă slăbeşte de îndată ce artistul se va desprinde din câmpul muncii colective. În civilizaţiile industriale. care. deal-vale) se dovedeşte a fi imprimat în diverse producţii artistice. asemenea dependenţe dispar. darul observaţiei ca trăsătură a luptei pentru existenţă”. pictorilor pe sticlă li se __________________ Printre acei autori se numărau K.diferenţieri paralele ale „formelor de artă” şi „formelor de meserii”16. ale căror opinii erau examinate critic de Ch. Aceşti autori operau unele diferenţieri în creaţia artistică primitivă a populaţiilor de agricultori. serbările „celebrează marile forme ale activităţilor practice”. tapiserie şi marochinărie. vânători sau pescari. la care semnalau. 94 16 Universitatea SPIRU HARET . datorită izolării. desigur. Dacă la păstorii nomazi nu se întâlneşte o artă arhitecturală. care cere artiştilor opere adaptate mentalităţilor sale. „în chip foarte inegal. nu se poate ignora o legătură directă între tipul activităţii productive şi tipul artelor. dansurile. „Moravuri economice” şi configuraţia artelor. indiferent dacă a apărut în cadrul culturii pastorale sau în ciclul agriculturii.

când se vor afirma Dellile. destul de presantă şi responsabilă întrucâtva de expansiunea plasticii flamande în această perioadă. Kipling. cu un mare senior care comanda o cantată pentru o ceremonie de familie. Lalo. a antrenat o transformare morfologică a artelor înseşi. op.comandau subiectele. În sensul acesta. a determinat nu numai scrierea acelei interesante cărţi despre „guvernarea gospodăriei” a lui L. exotică. 95 Universitatea SPIRU HARET . „Portretele de familie sau de corporaţii. de asemenea. Pierre. au influenţat nu numai subiectele artei. Florian (pastoralistul) etc. Expansiunea mercantilismului nord-atlantic va genera nu numai noua doctrină a lui Ricardo. O schimbare de „moravuri economice” în ceea ce priveşte domeniul agriculturii. de exemplu. de exemplu. înflorirea artei portretului la pictorii olandezi din secolul al XVII-lea este puternic legată de expansiunea „publicului burghez de comercianţi şi de proprietari” în epoca respectivă. ca atunci când ai realiza o apoteoză (apothéose)”17. arată Ch. căci „nu vei putea picta o tabagie în acelaşi tonalităţi. Noile „moravuri economice”. La fel se petreceau lucrurile. dar şi tehnicile ei. când apar Horaţiu şi Virgiliu. scenele de gen popular” etc.cit. dar. Loti. Bernardin de St. Mutaţiile care s-au petrecut o dată cu Renaşterea în ce priveşte mentalităţile şi atitudinile faţă de principalele activităţi umane au indus. dar nicidecum tehnicile artei lor.. va declanşa un __________________ 17 Ch. noile practici etc. precum aceea a lui Leconte de Lisle.. în genere „toată literatura colonială”. a declanşat un adevărat reviriment al literaturii de gen pastoral. şi deci de noi receptori ai artei. Ceea ce se petrecuse în epoca lui Augustus. Expansiunea industrialismului. schimbări corespunzătoare în configuraţia tematică şi stilistică a artelor. p. Apariţia de noi „publicuri”. Battista Alberti (asemănătoare cu anticul tratat agro-economic al lui Cato). cu aceleaşi armonii de linii sau după aceleaşi principii de compoziţie. cu amploarea luptelor sociale. sunt răspunsurile artei la o cerere socială nouă. în genere. dar şi o întreagă literatură de călătorii. Lalo. se va repeta la sfârşitul secolului al XVIII-lea. 28.

directă. naturalismul (Zola şi alţii). iar ciclul mercantilismului a generat o amplă „literatură colonială”. produsele. deci. conchide că multe forme sau gesturi estetice îşi datorează existenţa şi caracteristicile specifice meseriilor anestetice care le-au „inspirat”. primul ciclu industrial a generat. lumea „maşinilor. Industrialismul şi artele. deşi mercantilismul englez a preluat conducerea comercială şi colonială a lumii de la cel olandez. a __________________ 18 Ibidem. O dată cu ciclul industrial. în genere a artei portretului. Este. După cum remarcă sociologi ai artei. marşurile militare au o alură pe care numai viaţa şi disciplina soldaţilor o fac posibilă. p. În sensul acesta apare un aspect foarte important al evoluţiei artelor. „Natura” ca atare începe a se „retrage” din câmpul „datelor cu care operează” artele. aşadar. locul ei fiind luat de o „lume intermediară”. Apare literatura lui Zola. ca atare. George Sand etc. 96 Universitatea SPIRU HARET . Se poate. Ciclul raţionalităţii burgheze a gospodăriei cu temelie agrară a întreţinut expansiunea genului pastoral. a produselor acestora.18. totuşi în Anglia nu s-a resimţit o expansiune a portretului de familie. Exemplele se pot înmulţi. în timp ce ritmul barcarolelor nu se potriveşte decât marinarilor care trăiesc în condiţii particulare. Desigur că o asemenea relaţie genetică nu este nici pe departe strict lineară. ceea ce dezvăluie importanţa factorilor endogeni. Cu toate acestea. care previne asupra unui determinism mecanicist. 24. similară cu arta flamanzilor. cântecele de triumf.ciclu corespunzător în literatură şi arte. o schimbare revoluţionară a „moravurilor economice” fără o manifestare corespunzătoare în domeniul artelor. a celor care ţin de specificul artelor. Este posibilă. posibilă ordonarea ciclurilor artelor după ciclurile practicilor şi activităţilor producţiei materiale nonestetice. De exemplu. astfel. În schimb. artefactele umane se „interpun” între oameni şi „natura de mâna întâi” şi. între altele. ci mijlocită de o serie de alţi factori încă insuficient cercetaţi. relaţia dintre „meseriile anestetice” şi artă nu poate fi contestată. referenţialul artei se va modifica în chip revoluţionar. Anglia va da cea mai largă şi mai izbutită „literatură colonială”.

Alături de alţi reprezentanţi ai picturii abstracte. aşadar. etc. cu artefactele ei. Imagini ale timpului. Editura Meridiane. pe Mathieu şi Zao Won Ki. Circulaţia operei. în aceeaşi minte. În această ordine de idei. care trădează o inhibare şi o răceală nefireşti.). În interpretarea lui A. iar emisiunile despre mari personalităţi ale istoriei sunt urmate. p. pe care a desemnat-o el însuşi ca pe o critică a burgheziei”19.. alături de cubism. Bucureşti. Această „lume intermediară” va deveni câmpul predilect de referinţe al artelor şi ea explică. Noua realitate figurativă a artelor contemporane este. Gehlen. a influenţat atât de mult arta contemporană (deopotrivă pe Wolf şi Dubuffet. Gehlen. care este tocmai reacţia de tip „analitic” în formele „lumii intermediare”. cum comentează criticii de artă. care.. a „naturii create” de civilizaţia industrial-urbană. Relaţia dintre artă şi con__________________ A. 1974. 97 19 Universitatea SPIRU HARET . în mare măsură. pe Michaux şi Singrès etc. cum a fost caracterizat cubismul. criticat deopotrivă de teoriile ecologice. de „dosare celebre” ale unor mari delincvenţi etc. a birourilor şi mărfurilor. pe Staël şi Miró. tipul de personalitate al lui Paul Klee pare cât se poate de reprezentativ. a mijloacelor de comunicaţie. cu acea „cultură amalgam” în care teoriile neofreudiste se amestecă. a autostrăzilor. reflexul unei mutaţii foarte adânci a strategiilor antropologice de integrare a omului în natură. de filosofiile fiinţei. într-un „mozaic” greu de separat. Arii de circulaţie a fenomenelor socio-culturale. cu tehnici budiste. Lumea intermediară. într-o asemenea lume. va revărsa o subiectivitate rară în Fecioara în pom. Arii şi influenţe artistice.aglomerărilor de locuinţe. de sociologiile radicale etc. 175-177. este semnificativă structura de personalitate a lui Paul Klee. Paul Klee va sintetiza sfâşierile acestei lumi: ruperea de „natura de mâna întâi” se va îmbina antinomic cu o reacţie de contestare a cadrelor „naturii de mâna a doua”. Cel ce-şi portretizase logodna cu „obiectivitatea”. Paul Klee este semnificativ sociologic prin faptul că pictura sa poate fi interpretată ca o mărturie a unui nou tip de raport între om şi natură. naşterea „picturii conceptuale”.

aceleaşi tehnici şi aceleaşi criterii stilistice prin care au imprimat artei feudale o configuraţie cu totul aparte. Sainte-Foy din Conques. Aceasta deoarece în lumea feudală constructorii aveau o poziţie ambguă. dacă civilizaţia Europei feudale pare când pe deplin universală. arta romantică a fost creată de acea categorie a artizanilor constructori şi zugravi nomazi. de răspândirea ei pe cuprinsul Europei Occidentale. diversitatea de influenţe. datorată difuziunii geografice a câtorva teme şi practici. Saint-Sernin din Toulouse şi Santiago da Compostela. nefiind nici cu adevărat sedentari. cât şi „tradiţiei locale”. Cele mai mari schimbări au apărut pe drumurile populate de o întreagă lume de pelerini. a căror mişcare este responsabilă. nici cu adevărat nomazi. Aşa se explică de ce apar analogii frapante între edificii foarte îndepărtate. pur şi simplu. pe atât de refractar uniformizării raporturilor societate-arte. bazat pe criterii sociopolitice. Dacă se ţine seama de faptul că trăsăturile stilistice ale unui 98 Universitatea SPIRU HARET .diţiile sociale capătă uneori o formă mediată de condiţiile sociale ale meseriei artistice. În arta romantică se afirmă tendinţa pregnantă de unitate. câteodată. într-un sistem de comunicare pe cât de favorabil propagării pe distanţe mari. întrucâtva. dependent de fenomene sociale specifice. Astfel. Alteori. când excesiv de particulară. aşadar. precum şi de diversităţi locale care merg până acolo. de exemplu. aplicând însă. clerici sau laici. unitatea stilistică a artei romantice se explică prin fenomenul sociologic al „societăţilor mişcătoare”. Specificul social al arhitecturii în Evul Mediu face ca trăsăturile particulare ale unor familii de edificii să nu corespundă întotdeauna unui decupaj geografic. Fenomenul acesta de „mobilitate culturală” – cum îl numeşte P. meşteşugari în căutare de lucru. ca. După unele opinii larg împărtăşite. Pe drumul lor de pendulare. fie că acestea erau alcătuite de pelerini. Sorokin – este. de negustori sau de ţărani fugind de mizerie şi căutând noi pământuri de defrişat. de zone diferenţiate după recoltele anuale. dincolo de aceste variaţii. ei trebuia să se supună atât dorinţei comanditarilor. această aparentă polarizare îşi are originea. încât între edificii aflate în geografii foarte apropiate unele de altele nu se discerne. înainte de toate. fie de grupurile polarizate de marile trasee ale cruciadelor sau.

99 20 Universitatea SPIRU HARET . este vorba de un alt caz de cucerire culturală care nu se află sub incidenţa „marginilor politice”20. Dar „frontierele politice” nu sunt obligatoriu şi frontierele pentru influenţele artistice. Şi dacă s-ar ţine cont de influenţa creştină ieşită din folclorul rural ebraic. engleză etc. Francastel se referă la „piese” precum castelul şi turnul. o muzică italiană. nava.. scrie el. În procesul de dezvoltare-maturizare şi generalizare a unui „câmp stilistic” intervin şi influenţe extraestetice. antrenând mutaţii estetice. Acelaşi material de accesorii apare şi în teatrul acelei epoci. 1938. existând astfel o pictură românească. apare evidentă importanţa acestor fenomene sociologice în explicarea culturii. expresie a unui proces de deplasare spaţială orizontală şi verticală (în spaţiul sociocultural) a obiectelor cultural-artistice. după cum influenţa grecilor este una din „cuceririle culturale” cele mai vechi ale lumii europene de către un popor mic. arborele. tronul. dar se produc şi ample procese de mobilitate culturală. Vitalitatea stilistică arhaic-ţărănească a sculpturii brâncuşiene a cucerit lumea. coloana. grupările naţionale suscită. grota. Cu timpul. spaniolă etc. Conferinţe la Vălenii de Munte. evident. carul. unde. În acest sens. „Acestea.B. care generează uneori configuraţii de geografie culturală surprinzătoare. Un asemenea proces de mobilitate verticală se petrece în Italia din Quatrocento. germană. Un capitol semnificativ al sociologiei artelor se referă tocmai la atare fenomene de „mobilitate culturală”. n. încât se poate delimita un fenomen de maturizare stilistică a operelor.n. fântâna. Francastel. arcul şi poarta. sunt împrumutate (printr-un proces de mobilitate culturală. scandinavă. franceză. o literatură rusă. pavilionul. Este una dintre acele forme de „cucerire culturală” a lumii de către români.curent în arte nu se cristalizează şi nu se generalizează decât treptat. muntele.) de la figurarea teatrală din evul __________________ Nicolae Iorga. pictura şi-a luat „materialul de accesorii” figurative din „activităţile populare”. precum arată P. grupări artistice. evident. flamandă etc.. templul. – A. Hotare şi spaţii naţionale. monstrul etc.

Dar. astfel. Ne aflăm pe punctul în care realitatea primitivă a obiectului a dispărut. de circulaţie a temelor şi obiectelor plastice. „templul din Sposalizia de Rafael este un indiciu foarte precis în raport cu scena logodnei fecioarei. ar putea semnifica altceva: templul lui Solomon sau al lui Apolo. orice urmă de decor de iesle a dispărut. „Baldachinul. De exemplu. n. caracterul rustic al acoperişului se atenuează” (se poate remarca transformarea obiectului figurativ în cursul circulaţiei sale dinspre mediul extraestetic. în aria Renaşterii italiene. dintr-o arie în alta şi. Este sugestivă transformarea figurativă a Baldachinului. practic şi politic.n. dar ele au o origine păgână”21. un proces de mobilitate culturală. acelaşi templu.B.). 288. nu în cele din urmă. Francastel. 22 Ibidem. Ca şi el. dintr-un câmp stilistic în altul. Elemente structurale de sociologia artei. Mai târziu. în alt sistem.mediu. cât şi din secolul al XV-lea utilizează un material de accesorii emblematice care demonstrează originea totodată greco-latină şi creştină pe care a căpătat-o prin intermediul picturii. 290. Se conturează. 1500). pentru un contemporan. În ele se suprapun semnificaţii contradictorii. Bucureşti. 1972. este semnul suveranităţii şi al puterii regale. A mai rămas doar un acoperiş fără valoare rituală sau folclorică. remarcat de Francastel. precizează Francastel. El se găseşte asociat cu tema Naşterii Mântuitorului (a se vedea Naşterea Mântuitorului a lui Botticelli şi Pierro della Francesca). – A. dintr-un orizont istoric în altul. p. Creştinismul şi-a pus pecetea pe aceste teme. este semnificativ pentru mişcarea artelor plastice şi a teatrului timp de 200 de ani. spre cel estetic al picturii propriu-zise. care îngăduie a se vedea dedesubtul său un proces de mobilitate cultural-artistică a obiectului. 100 21 Universitatea SPIRU HARET . dintr-un sistem de semnificaţii în altul. În opere ca Îndrumarea păstorilor (a lui Botticelli. acoperişul este un semn de demnitate. Realitate figurativă. într-o zi va semnifica templul lui Amor”22 etc. Fenomenul acesta. p. contează numai arabescul __________________ P. unde atât teatrul din secolul al XVI-lea şi al XVII-lea. în cutare vas grecesc el evocă Crima Medeei. Editura Meridiane.

exprimând semnificaţii subordonate unui câmp plastic ireductibil. lipsite de corporalitate. urmează în secolul al XV-lea o evoluţie care. face din accesorii embleme pure. precum acoperişul lui Perugino. n-ar avea nici o putere evocatoare. public. – A. Probabil că nu. În orice caz. în opoziţie cu caracterul savant şi elitar al multor opere plastice moderne. Mobilitatea obiectului figurativ duce. cotidian. nu şi de pure fantezii. Aici se iveşte întrebarea dacă fără această întâlnire a drumurilor. Şi chiar dacă tabloul ar impresiona. s-ar putea explica printr-o schimbare a câmpului de mobilitate __________________ 23 Ibidem. luat din „materialul ceremoniilor publice ale cetăţii”. în recunoaşterea lui. iar o alta. nu numai în construcţia obiectului cultural. Istoricii artei constată că unele din accesoriile picturii din Quatrocento. 101 Universitatea SPIRU HARET . precum stânca din tablourile lui Paolo Uccello. mediul serbărilor populare din Quatrocento a fost canalul de circulaţie a obiectului plastic. în care grotele evocă nişte „stânci de carton”. după aceea. provenind dintr-un fond tradiţional comun de obiecte servind spectacolelor sacre. care rezultă nu din realismul reprezentării. cu timpul. de către actul creator individualizat. Altfel. ci şi. fenomenul emblemelor este necesar. ci dintr-un joc abstract de recunoaştere” (s. profund individualizat estetic prin forţa stilistică personală a pictorului renascentist. dintr-un mediu extraestetic. Aşadar. al plasticii renascentiste. 292. În aceeaşi situaţie se plasează şi alte obiecte figurative. caracterul deschis. în absenţa realismului materialului accesoriu. Obiectul figurativ provine prin mobilitate culturală. ar fi fost posibile recunoaşterea şi receptarea operei plastice. Totodată.)23. se poate spune că o parte din drumul operei a fost parcurs de către creatorul colectiv.n. el ar fi lipsit de o mare parte din valoarea lui simbolică. „de capriciu”. la reprezentarea de „lucruri văzute”. fără această mobilitate culturală care deplasează obiectul din cadrul său social (colectiv) în cadrul său plastic propriu-zis. Deci. în ansamblu. fără raport de perspectivă cu fondul sau primul plan. calea prin care un obiect extraestetic s-a transformat în obiect artistic. un astfel de accesoriu. p.şi semnificaţia.B.

De aceea. a spaţiului.culturală a obiectului plastic. ca spectacol de interior. În parte. fundalul. al comunei libere. ele au devenit „formă de activitate comună”. la speculaţiile plastice ale pictorilor în jurul desfăşurării episoadelor în spaţiul cu adâncime. precum şi profunde modificări ale publicurilor. procesul care a mediat o amplă transformare a cadrului de existenţă şi de manifestare socială a artei însăşi. spectacolul străzii. ca fotbalul în Anglia. că de la o epocă la alta se schimbă natura şi denumirea publicului cultural: de la publicul cetăţii. Studiind compoziţia picturală Miracolul Ostiei de Uccello. referindu-se la rolul confreriilor din cetăţile italiene. care substituie. căci descind din vechea dramă liturgică. Publicul istoric şi circulaţia operei. a dus la teatrul modern. celebrat în Italia cu scopul incitării principilor. prin intermediul confreriilor. la cruciada dorită de Papa. marea majoritate a operelor din Quatrocento sunt legate de ciclul sărbătorilor populare. Este greu de presupus că fără această amplă deplasare a „obiectelor” din domeniul extraestetic în cel artistic. Astfel. de la mediul serbării populare spre cadrul tabloului. de la serbările populare. Francastel a dovedit că această operă avea ca origine reprezentarea unui mister parizian. observă Francastel. În acest proces se produc ample reinterpretări ale obiectelor socioculturale. Din aceeaşi demonstraţie analitică rezultă că geneza teatrului modern trebuie urmărită istoric. semilaice. din cadrul unei manifestări culturale în cadrul altei manifestări (cum a fost în cazul „deplasării” temei „carului” din câmpul ceremonial în cel plastic-figurativ) s-ar fi produs o amplă mutaţie a locului şi rolului artei în societate o dată cu Renaşterea. al maselor de 102 Universitatea SPIRU HARET . Ideea fundalului acţiunii. resortul punerii în mişcare a acestor obiecte. Fenomenele acestea de mobilitate culturală au un rol extrem de important în cristalizarea tipurilor de public cultural. autorul consemnează că multe dintre aceste confrerii au comandat tablouri şi au ordonat serbări votive. este şi de ordin politic. După Francastel. Mobilitatea culturală a obiectelor artistice a fost. aşadar. Multe dintre acestea s-au născut ele însele printr-un proces de mobilitate verticală de sus în jos. „Ieşite definitiv din biserică”.

cum ar fi. un „obiect inutil”. stare socială este creatoare de obiecte culturale proprii şi de moduri specifice ale difuziunii. se impune a examina câteva dintre teoriile sociologice care au adus contribuţii remarcabile la clarificarea sensurilor „obiectului” în societatea modernă. oameni liberi. care „omogenizează” cultural categorii de o largă diversitate socioeconomică şi geografică. poate provoca o acumulare „ostentativă” de obiecte artistice (cărţi şi tablouri). pătură. de pildă. Ca atare. Chestiunea devine cu atât mai importantă. de pildă. târgoveţi. ţărani etc. cu cât mobilitatea obiectelor în lumea modernă a luat forma „invadării mediului uman”. Acumularea unor obiecte artistice numai pentru a face recunoscută social o ierarhie reprezintă un astfel de fenomen. fără de care nu s-ar fi putut desăvârşi nici formula teatrului cult şi nici impunerea în spaţiul plastic a unor obiecte emblematice. Raportul cu obiectul ca bun cultural capătă adeseori forme arhitecturale. Iată. orice grup social. de pildă. rolul unor categorii marginale de populaţie în creaţia colectivă a culturii. ci de legi sociologice străine de câmpul artei. În alte cazuri. cum sunt cele figurative. ca în cazul „ataşamentului nevrotic pentru obiecte”. mijlocind apariţia teatrului ca reprezentare deschisă. aşadar. În felul acesta. formulă diferită de teatrul antic. Cucerirea unei poziţii sociale. acea pătură marginală de oameni din Roma antică – plebea – care a contribuit la creaţia unor forme culturale de mare amploare în Evul Mediu. transformându-se într-un semn al poziţiei sociale a posesorului. un alt sens al mobilităţii culturale: circulaţia obiectului artistic nu este 103 Universitatea SPIRU HARET . Masele de oameni din oraşele italiene ale Renaşterii au creat serbarea populară ca tip specific de difuziune a obiectelor culturale. Procesul de mobilitate culturală ne îngăduie să valorificăm. obiectul cultural este forţat să-şi lepede funcţia culturală originară (de obiect de cultură). şi până la publicurile dispersate ale televizorului. circulaţia obiectului nu este dictată de legile „câmpului stilistic”. Dar ce este un obiect cultural? Pentru a lămuri această chestiune.orăşeni. ca semn de recunoaştere a respectivei poziţii. Obiectul cultural devine un „obiect leneş”.

obiectul circulă îmbrăcat într-o „imagine publicitară”. Aceasta asociază fiecărui obiect o „temă ideologică”. dându-i astfel „o dublă existenţă. Veblen. graţie „imaginii publicitare”. Este necesar ca agentul posesor să întreţină raporturi active cu obiectul artistic. Obiectul îşi pierde suportul axiologic şi din obiect frumos devine. în compensaţie. Această schimbare ameninţă statutul cultural al omului. În zona de strictă sociologie a mobilităţii obiectului cultural. cum se întâmplă adesea. nu pasive. 104 Universitatea SPIRU HARET . intelectuală. reală şi imaginară”. lărgind. „obiect bun de consumat”. obiect dorit. într-o lucrare celebră. să fundamenteze o teorie a acestui proces a fost Pitirim Sorokin. de pildă. Ocupându-se de mobilitatea şi difuziunea fenomenelor socio-culturale în spaţiul social şi fizic. între primii. intitulată Teoria clasei de loisir. care poate crea dorinţa. Cel care a lămurit această chestiune este Th. este un exemplu de canal prin care „obiectul cultural” (opera lui Kant în acest caz) este deplasat dintr-un câmp cultural într-unul extracultural. ci şi invers: dinspre câmpul estetic spre unul extraestetic. spaţiul senzualist al raportului de plăcere cu obiectul. Simpla posesie a acestui obiect nu este suficientă pentru a face din el un obiect cultural activ. Cumpărătorul care. Astfel. Sociologia a demistificat ceea ce s-ar putea numi „fetişismul pedagogic” al obiectului cultural.numai dinspre câmpul extraestetic spre cel estetic. în cel al senzorialităţii pure. Comunicarea cu obiectul se desfăşoară în primul plan al ei. a senzorialului. Extrem de interesantă este circulaţia obiectului o dată cu apariţia mijloacelor de comunicare în masă. în genere. plăcerea. într-o formă ori alta. S-a creat însă cadrul de manifestare a unei logici a corporalului. Deci. obiect plăcut. fără a fi împins la cumpărare de un raport activ cu opera filosofului. din obiect indiferent acesta poate deveni. Ilustrativă pentru acest tip de circulaţie este publicitatea. achiziţionează Critica facultăţii de judecare a lui Immanuel Kant. cel care a încercat. Din obiect cultural util el devine un „obiect leneş” redus la funcţii de decorare a statutului social al cumpărătorului. diferită de logica clasică. întrucât comprimă spaţiul simbolic al obiectului cultural. el a încercat să surprindă anumite uniformităţi ale acestor procese. sociolog englez.

Ele migrează. conglomeratele sau sistemele culturale în procesul mobilităţii? Suferă schimbări? Se destructurează? Se consolidează? etc. schimbări sincronizate sau decalaje. În ambele cazuri. un proces de creştere-descreştere sau de stare pe loc (staţionară) a fenomenelor socioculturale.Cercetarea mobilităţii culturale (circulaţia operei). luări înainte (protocronii) sau rămâneri în urmă (katacronii). astfel că noul devine vechi. verticale etc. ca şi în cel social. a trăsăturilor singulare ale unei culturi mai largi. Beethoven şi simfoniile sale. rochiile scurte. fiind posibilă stabilirea uniformităţii în ordine cantitativă. de la un grup la altul. accelerate sau cu un ritm lent. Cum remarcă sociologul. puternicul slab. obiectele se schimbă prin nenumărate căi. în sus şi în jos. o întreagă ramură a sociologiei culturii care cercetează şi stabileşte: 1) drumurile sau liniile pe care se mişcă sau flotează lucrurile sociale şi valorile (drumuri orizontale. 3) cantitativă. se deplasează dintr-un loc în altul. 3) cum călătoresc obiectele culturale: numai în forma elementelor simple. 2) calitativă. obiectele culturale şi valorile sunt în continuă mişcare şi schimbare a poziţiei în spaţiul fizic şi social. aşadar. Difuzarea ca tip de proces de mobilitate culturală se bazează pe multiplicarea unei valori şi pe împrăştierea acestor copii în arii largi. în procesul 105 Universitatea SPIRU HARET . Obiectele socioculturale circulă. cada de baie. în „universuri socioculturale diversificate şi stratificate” etc. fie că e vorba despre mode... consideră Sorokin.. plăcutul indiferent etc. multiplicarea este urmată de o migraţie. tarifele protecţioniste şi sistemele filosofice. înainte şi înapoi. Există. credinţe. de difuziunea valorii (obiectului cultural) în arii populare. acestea toate şi alte obiecte culturale şi valori circulă se deplasează. 5) din ce raţiuni unele obiecte culturale devin. stiluri culturale etc. îşi schimbă locul. 2) direcţiile acestei mişcări (sunt univoce sau reprezintă un curent biunivoc?). sau se deplasează întregi conglomerate ori sisteme culturale?. acest proces relevă multiplicarea valorii într-un centru şi multiplicarea ei în mai multe centre. Sorokin a stabilit următoarele patru tipuri de uniformităţi ale proceselor de mobilitate culturală: 1) spaţială. îşi schimbă poziţiile în spaţiul fizic.).. radio-ul. 4) ce se întâmplă cu elementele. jazz-ul şi rujul de buze. 4) temporală.

d) istoria operei. Bucureşti. Altfel spus. În acest demers se impune însă şi cercetarea „conexiunilor operei în spaţiul social”. de ce unele au succes şi se mişcă accelerat.3. se poate înainta spre înfăţişarea felului în care opera se constituie în spaţiu. nivelurile constitutive ale operei devin niveluri analitice ale acesteia: a) fenomenologia operei. cele economice. SOCIOLOGIA OPEREI DE ARTĂ Universul şi pedagogia operei de artă. vol. 1978. 7) care dintre valorile aflate în proces de circulaţie de la o arie la alta penetrează (se infiltrează) în noua arie – cele tehnice. iar altele nu au succes şi se deplasează lent? De ce aceeaşi valoare are succes într-o arie. a modului în care se afirmă. Din această perspectivă a sociologiei culturii se desprinde un real program analitic (configurat de Sorokin). adică spre înfăţişarea principalelor categorii ale formei. trăieşte şi moare. iar altele rămân poor-sellers? Altfel spus. __________________ 24 Tudor Vianu. b) morfologia operei. cum (şi de ce acolo) se nasc noile sisteme culturale? etc. Opere. best-sellers. apt a explica ştiinţific dinamica proceselor de mobilitate a obiectelor culturale. 511. cele politice sau altele?. a neîncetatelor oscilaţii ale vitalităţii operei artistice” – consideră Tudor Vianu24. III. Prin urmare.circulaţiei. Pe de altă parte. adică independent de relaţiile ei de spaţiu şi timp. p. uneori reînvie. este necesară descifrarea analitică a „legăturilor operei cu celelalte opere produse de om şi a acţiunii lor asupra fiecărui individ ca şi a legăturilor imediate dintre viaţa operei (cu momentele ei: de la naştere şi până la existenţa ei matură în cicluri socioistorice neîncheiate vreodată) şi toate condiţiile sociale ale acestei vieţi atât de neasemuită. Cu totul semnificată devine şi cercetarea destinului operei în timp. dar nu are în alta?. 8) unde. 6) ce se întâmplă când două „continente culturale” intră în contact reciproc? Ce probleme incumbă migraţia continentală sau globală a unei culturi?. c) sociologia operei. Creaţia artistică poate fi cercetată în „fenomenologia” ei. VII. Editura Minerva. 106 Universitatea SPIRU HARET .

Kalokagathon. La rândul său. aşadar. p. Bucureşti. p. ca în cazul lui Brâncuşi. ci o explicaţie predominant sociologică sau predominant psihologică etc. O asemenea separaţie duce. pozitivistă (mecanicistă şi aistoristă. cum apreciază Petru Comarnescu25. deci. În general. Examinând esenţa operei din perspectiva acestui raport. opera cuprinde toate aceste niveluri şi nu poate fi înţeleasă decât pe baza analizei tuturor acestora. şi în lumea omului. iar pe de alta. ilustrând o forţă activă în întreaga serie a formelor şi proceselor naturii. p. Editura Eminescu. Acest dualism îl determină pe Tudor Vianu să excludă din estetică ceea ce alţii consideră categoria __________________ Petru Comarnescu. a societăţii există forme naturale. explicaţie pur sociologică etc. la concluzii artificiale. În fapt. de urmat calea acestei separaţii decât atunci când este ea însăşi artificială. opera este calea de depăşire a acelui atât de păgubitor dualism dintre om şi natură. încadrând-o în civilizaţie. societatea este naturală.8. Opera îngăduie „ieşirea din conştiinţa separaţiei adevărurilor şi ştiinţelor”. statică). precum ceva artificial. un grup de ştiinţe pentru a-şi constitui aparatul teoretic explicativ al realităţii operei. ducând la antagonismele dintre ştiinţă şi spirit. ea este ceva izolat de natură şi opus ei. Sociologia nu are. 365-385. În continuare. drumul depăşirii acelei „trăiri pe compartimente” sau pe felii bine şi hotărât circumscrise de timp. ba chiar se bazează pe integrarea fenomenelor etice şi estetice în unitatea realităţii. natură şi om. 1985. 107 25 Universitatea SPIRU HARET . pe când statul poate fi artificial.. pentru ideile expuse vezi Capitolul 1. 11-28 şi studiul Valoarea românească şi universală a sculpturii lui C. totdeauna. pe când limbajul poate fi artificial. Înfăţişarea omului este naturală. Nu există. fiecare nivel „convoacă” gnoseologic. iar uneori. Prefaţă. „natură şi artificialitate”. ca tot ceea ce este produsul tehnicii omeneşti. Îndeobşte. Natură şi artificialitate. Opera cere. estetică şi etică. cu totul distinctă de natură.În interesul său. un fapt natural. Opera este prin excelenţă calea unificării acestora. teoreticienii sunt de acord să trateze lumea operelor în chip unitar. deci. Brâncuşi. specializarea şi izolarea au constituit relele timpurilor moderne. pe de o parte. Tudor Vianu susţinea că opera de artă este. artă şi societate sau la afirmarea independenţei lor. evident.

de exemplu. dezvăluire. între numen şi fenomen poate căpăta sensuri unificatoare ca în concepţia lui Goethe şi a lui Nietzsche. Goldmann. Fenomenul. atât pe dimensiunea lui spaţială. trebuie ţinut seama că natura însăşi îmbracă diverse înţelesuri: realitate metafizică. Ce suntem noi atunci? Nu reducem omul însă la ceva cu totul facil. Aceste concluzii sunt evidenţiate de diverşi sociologi ai artei.. însemnătatea temperamentului în redarea naturii.”26. 22. Unul dintre aceştia. Interpretarea acestei relaţii între natură şi spirit. Modurile de unificare a naturii şi culturii în cadrul operei sunt de o amplă diversitate: de la Leonardo. Ci toate. În toate aceste experienţe de unificare a realului. Lumea este. p. aşadar. ne dezvăluie tocmai esenţa lucrurilor. este artist. L. la Zola. care trece naturalul în artificial. cât şi pe cea temporală. Iată lumea lui. raportând tragediile lui Racine şi cugetarea lui Pascal. care recunoaşte. 108 Universitatea SPIRU HARET . „La Nietzsche nu mai stăruie deosebirea kantiană dintre fenomen şi numen. o aparenţă. spre exemplu.. __________________ 26 Apud P. formează o unitate organică. Nu există deosebire de natură între miez şi coajă în lume. prin urmare. Manifestările. la o aparenţă în sensul cel mai vulgar? Omul este creator. şi până. Comarnescu. la „conştiinţa posibilă” a nobilimii de robă. nu sunt nişte epifenomene. asemenea impresioniştilor. astfel cum crede şi Goethe. în toată complexitatea şi unitatea acelei etape istorice. în esenţa lor. realitate empirică şi peisaj. după opinia lui Petru Comarnescu. între lumea externă şi conştiinţă. deşi în cazul sculpturii brâncuşiene încorporarea esenţelor cosmice în formele artei este tocmai expresia unei lecţii a naturii. Kalokagathon. Opera este calea prin care unitatea realului se împlineşte într-un chip exemplar şi ea devine receptacolul unei exigenţe care transcende clasa a cărei tendinţă o exprimă. care înseamnă originar. reduce istoria obiectivă la una subiectivă de clasă. ignorând astfel că aceste opere sunt.„frumosului natural”. comentată de Octavian Vuia. mai curând formele prin care se manifestă „trezirea istorică” a burgheziei franceze în contextul realului istoric.

într-un anume sens. extrem de important pentru cunoaşterea destinului social al operei. de pildă). iar creaţia ajunge la deformarea subiectivă a naturii. pe viu. Studiu de caz: Brâncuşi. iar opera admisă în universalitatea ei ca expresie a unităţii realului. de aceea. deci. dar nu poate fi numai simpla expresie (arta-expresie sau arta-tendinţă) a realităţii exclusive a acestui grup. europene occidentale). operă. Prima operaţie pe care o face acesta este una de sociologie a marilor individualităţi. Din perspectivă. Este. sociologia operei de artă poate demonstra cum şi de ce creatori de artă diferiţi. sociologia raportului social cu opera. a 109 Universitatea SPIRU HARET . element separat. ca raport supus exigenţei de unitate a realului. Sociologia operei este. Pentru nevoile didactice ale înţelegerii raportului dintre cadrul social-istoric şi opera de artă. dar nu singurul. este simetric reflectat fie că este însăşi calea exemplară a acestei unităţi. pentru a exprima dispoziţii şi stări lăuntrice ale creatorului operei. deci. Tentativa de explicare a operei prin recursul la determinismul de clasă a provocat o celebră polemică în epocă între Petre Pandrea şi Petru Comarnescu. îndreptăţit a susţine că opera exprimă „pedagogia întregului”. tipologie. liniaritatea conflictelor dintre datorie şi pasiune nu este altceva decât prelungirea literară a conflictului dintre raţionalismul liberal (cartezian) şi istoria complexă. în schimb. Mediu social. el capătă înţelesul întregului. Opera este.În fapt. fie că este o dramatică sau tragică deconspirare a ruperii unităţii. Acest conflict istoric real. pentru nevoile compoziţiei. prin esenţa lui socială. o metodă de studiere directă. stau sub semnul aceleiaşi „unităţi originare” ca şi Goethe. orice demers de sociologie a culturii trebuie utilizat ca sociologie a operei. supusă condiţionării grupului social (clasa socială. neputând fi redusă la „pedagogia unui grup”. doar parte. Brâncuşi sau Gauguin. Ca atare. reală şi contradictorie a întregii societăţi franceze (şi. precum Flaubert şi Dostoievski. Un grup social este. unitate în care sociologia este numai un unghi de privire. „pedagogia operei”. prin raportul cu opera. traversat de conştiinţa socială franceză. se impune a prezenta mai întâi modelul de analiză sociologică al lui Petre Pandrea.

în accepţiunea lui Pandrea. Acest tip de abordare permitea o „fixare” sintetică a profilului său de cercetător în formare: „curiozitatea şi orgoliul mă conduceau diabolic pe filiera snobismului. Mann. E. Brâncuşi este „capul de serie al modernismului european”. peisagii” (adunate. Amintiri şi geneze. 110 27 Universitatea SPIRU HARET . întâlnirea cu Brâncuşi şi capodopera acestuia vor determina o restructurare a concepţiei şi metodologiei proprii. Editura Meridiane. cea dintâi primejdie a sociologului artei (şi în genere a oricărui teoretician) este snobismul.„oamenilor mari” ai oraşului european (H. În acest context. Morand etc. 1967. sensul şi importanţa acestei teze rezultând cu limpezime din concluzia potrivit căreia „este clar că nu poţi să scrii şi să înţelegi decât oamenii înrudiţi fizionomic. P. Istoricii artei au consemnat cum şi de ce capodo__________________ Petre Pandrea. Prin urmare.)27. din conversaţiile cultural-sociologice ale lui F.B. întrucât opera şi creatorul nu pot fi înţelese adecvat decât într-o comunitate culturală cu cercetătorul lor. Aşadar. apare cu necesitate recursul la un anumit decupaj sociologic: delimitarea curentului cultural şi a grupului cultural în care s-a încadrat creatorul.). publicate în Les Nouvelles Litteraires). Brâncuşi făcea parte din grupul de statuari Barlach–Arhipenko– Bourdelle–Mestrovici–Rodin (cu Balzacul său). contactul bazat pe afinităţi elective cu o comunitate culturală determină o restructurare metodologică echivalentă cu o maturizare metodologică şi teoretică. Brâncuşi. Carl Schmidt. dornic de a strânge în hambarele memoriei tot felul de imagini.n. Bucureşti. Dar. 98-99. Lefévre. p. în concepţia lui Pandrea. Kaufmann. – A. dar întregul modernism european în arta plastică şi lirică a avut în sculptorul român un ferment şi un precursor. scrie Pandrea. Profesionalmente. sociologic sau spiritual” (s. care. reprezintă o participare superficială la o comunitate culturală eterogenă de care nu te leagă afinităţi elective şi înlăuntrul căreia trăieşti fenomenul artistic într-un mod superficial. cum mărturiseşte Pandrea. idei. Aşadar. Era poate şi meteahna duioasă a şcolarului balcanooriental.

al lumii. precum ţăranul îl înroşeşte. la „oul de aur”. Din acest ou iau viaţă Castor şi Pollux. În mitologia indiană oul de aur care pluteşte deasupra apelor este soarele care răsare. care în mitologia indiană „pluteşte deasupra apelor” reprezentând soarele. Pandrea circumscrie geografia culturală a capodoperei brâncuşiene în aria geografiei fizice a vecinătăţilor. dar amândouă sunt legate de o cauzalitate metafizică. În sensul acesta.perele ovoide ale lui Brâncuşi nu reprezintă doar o deschidere de orizont pentru plastica europeană. în cazul lui Brâncuşi. La greci Leda dă naştere unui ou în urma legăturii cu Zeus. tradiţionale ţării noastre. Aşa cum continuă Petru Comarnescu. în trecut. Un alt decupaj sociologic se referă la mediul de geografie culturală în care a apărut capodopera. Poate că şi ouăle roşii de Paşti. Matisse. Acest decupaj însă este neîncăpător pentru o capodoperă ca aceea eminesciană. să fi inspirat pe Brâncuşi ca simbol al primăverii. în preajma Balcanului. inspirată probabil de miturile Orientului. ca şi mediul cultural egiptean ori cel al civilizaţiei daco-romane a pietrei şi lemnului. Operaţia de decupare sociologică a „grupului artistic” la care a participat creatorul. Decupajul lui Petre Pandrea este unul static: „prin tradiţii şi forţe creatoare suntem încadraţi de milenii în Europa Centrală şi Europa sud-estică. metamorfozat în lebădă. sculptor român. actul minunat al creaţiei. „la Brâncuşi. Tematica aceasta ia diferite metamorfoze în 111 Universitatea SPIRU HARET . cantemireană ori aceea a lui Brâncuşi”. al creaţiei. gemeni cu destine diferite dar cu suprapământeană devoţiune. poate pentru a semnifica forţa-i solară. ori compozitorul muzical Erik Satie. Picasso. ci trimit adânc. sculptorul dând oului sensul de act generativ unic. grup ce aducea un frisson nouveau în plastica. Bracque. în lirica şi muzicalitatea continentului. relevă. oul a fost înaintea păsării. prezenţa simultană şi comuniunea artistică a unor Guillaume Apollinaire. În această privinţă. Procedând în acelaşi mod. capodoperei brâncuşiene îi sunt tot atât de familiare mediul culturii indiene. Există însă o mare deosebire între vecinătăţile geografice şi vecinătăţile culturale. sociologia culturii a operat până acum cu geografii culturale statice.

Influenţa lui Brâncuşi asupra lui Lehmbruk a fost stabilită de Paul Wertheim. după forţele intrinseci celulare. 29 Ibidem. la fel de semnificative şi plurale ca şi în mitologia măiastră a popoarelor ariene”28. care „se pot ridica. ce va face carieră în epistemologia europeană. a primit un hotărâtor stimulent de la Brâncuşi. care. p.viziunea brâncuşiană. la creaţiunea sa Îngenuncheata”29. Kalokagathon. p. l-a influenţat hotărâtor pe un Wilhelm Lehmbruk. în zona toridă a concurenţei şi a contribuţiei internaţionale pentru formularea stilului unic al epocii respective. 1909. 381 Valoarea românească şi universală a sculpturii lui C. Pe deasupra. „geografia de referinţă a capodoperei” este mult mai largă decât aceea a Europei centrale şi sud-estice. trebuie să te gândeşti la Lehmbruk. Pentru că o dată sincronismul dintre __________________ Petru Comarnescu. Brâncuşi. În acest spirit. Am văzut fotografii ale unei mari figuri a lui Brâncuşi. după cum consideră Petre Pandrea. ca şi sculptura primitiv-gotică. care pune bazele unei distincţii. de la Xenopol (teoria istoriei. în 1923: „În faţa acestui cap (Muza adormită). cel ce a ilustrat atât de profund reacţia împotriva sculpturii picturale a impresionistului Rodin şi a celei neoclasice şi academice. pe care Lehmbruk a cunoscut-o şi care. a spiritualităţii naţiunilor mici. Această problemă trimite direct la chestiunea potenţei culturilor de arie mică. Bucureşti. desigur. a contribuit. care trăiesc concomitent momentul istoric”. 112 28 Universitatea SPIRU HARET . indiferent de naţiuni. în opinia căruia decupajele sociologice trebuie extinse până la delimitarea ariilor de circulaţie a creatorilor şi a influenţelor. cu nici un chip. 379. la tipologia „omului pitoresc” şi nici la tema unui „arhaism” pasiv. În acest caz. din anii 1908. între Naturwissenschaften şi Geisteswissenschaften). culminând cu Brâncuşi se poate ilustra seria de „contribuţii româneşti la Europa cultă”. Sculptorul român a anticipat mersul artelor europene. 1985. o cultură ca aceea care-l dă pe Brâncuşi nu poate fi redusă. Istoria artei consemnează că Brâncuşi este precursorul cubismului şi al constructivismului: „Mersul lui firesc înainte a coincis cu înapoierea altora. Editura Eminescu. cum trebuie acum să presupunem.

dar absolut comune pe „malurile Jiilor şi ale Olteţului”. S-a observat că decupajul sociologic implică şi biografia creatorului. Ceea ce la el a fost acţiune conformă cu firea lui şi a neamului său. la drept vorbind. sculptorul român înscrie unei miraculoase creaţii organice „naturalismul elementar”. Cubismul. absolut sigur cu clasa. adică. al cărui nucleu de personalitate „este un mister mai uşor de luminat cu genetica. constructivismul. Petre Pandrea. p. uneori. „hieratismul spiritualizat al Bizanţului”. „esoterismul inginerilor egipteni”. „sociologie analogă”. „visurile pure ale Orientului”. decupajele sociologice ale operei pot cuprinde în aceeaşi unitate stilistică personalităţi artistice provenite din clase sociale opuse. 104. Se înţelege. Este cazul lui Brâncuşi şi al Anei de Noailles (principesă Brâncoveanu). cum afirmă Petre Pandrea. cu copilăria şi cu adolescenţa lor”31. Brâncuşi este superior majorităţii cubiştilor care au procedat adesea intelectual şi prin opoziţie pentru a ieşi din declinul sensibilităţii.cit. decupaje etno-naţionale. naturalismul îl au precursor. uneori cu spiţa neamului. cu psihologia abisală şi – îndeosebi – cu sociologia formaţiei personalităţii artistice. 384. p. care. prin vitalitatea şi autenticitatea lui de adevărat om al naturii. iar„coloanele fără sfârşit” dezvăluie o geografie culturală de amplă desfăşurare istorică.noi şi Europa ne are pe noi înaintaşi hotărâtori în sculptura modernă. Prin opera sa novatoare. „dacismul aspru şi dur”. un „nisus formativus aproape identic”. după convingerile lui Petre Pandrea. Toate acestea îl arată pe Brâncuşi ca fiind un reper original al spiritului omenesc. în „avântare către infinitul lumii”. „ţărănismul românesc”.. înaintând în demonstraţia sa socioantropologică. scrie că „tipul uman antropologic al lui Brâncuşi şi al Anei de Noailles sunt înrudite”. 113 Universitatea SPIRU HARET . op. la ceilalţi e mai mult o reacţiune experimentală”30 . „extaze similare”. absente pe malurile Senei. încât. regionale (cum este Oltenia) par a fi mult mai adecvate pentru a explica „structura stilistică” __________________ 30 31 Ibidem. care au „temperament înrudit”. iar. în atare situaţii. „năzuinţa babiloniană a templului Baal” etc.

într-o comunitate de destin istoric. între Pasărea măiastră. totodată. s-ar putea dovedi şi legătura operei cu mediul social de acasă. Aceasta înseamnă a distinge între biografia socială şi personalitatea culturală a creatorului şi. sprijinindu-se în loje cu mâna mică pe braţul preşedintelui de consiliu Leon Blum.şi chiar „destinul artistic” al celor doi sau al unor alte cazuri asemănătoare: „Într-o zi de vară priveam de la mică distanţă o ţărancă bătrâioară din Mărgăriteşti. Iar exemplare cu fizionomia brâncuşiană ca soţi. Astfel. un decupaj) care are o putere explicativă pentru operă adeseori mult mai adâncă decât mediul de clasă. Opera. se află într-o strânsă dependenţă de biografia creatorului (cum ar fi între viaţa şi opera lui Jack London) şi. ar explica naşterea acestei opere. a ţine seama că mediul social nu __________________ 32 Ibidem. Migraţia şi arta. Urmărind firele demonstraţiei lui Petre Pandrea. ar exista o legătură. şi fenomenul migratoriu. atât de propriu oltenilor (ca urmare a unui excedent demografic permanent). după opinia lui Pandrea. veri sau fraţi ai bătrânei ţărănci de pe pridvorul Mărgăriteştilor găseşti cu sutele în provincia Olteniei. de exemplu. Altfel spus. O prinţesă Brâncoveanu şi un sculptor Brâncuşi îşi au unitatea de destin şi artistică într-o unitate istorică foarte adâncă. cât şi creatorului Măiastrei şi. comunicându-i cu vioiciune rezultatul explorărilor.107. Fiziognomic şi antropologic nu am nici o îndoială asupra destinului identic şi asupra stirpei comune între Ana şi Constantin”32. p. rezultă o anumită relaţie sau influenţă a migraţiei omului creator în zonele unde se deplasează. aceea care a unit destinul ţăranului român cu al Brâncoveanului în acelaşi devotament faţă de ţara întreagă unită. spiritul migratorului oltean este propriu atât unui migrator oarecare. cu mâna pusă vizieră spre Olteţ şi cu alta sprijinită de pridvor. deasupra despărţirilor de clase sociale. Această comunitate de destin istoric reprezintă o categorie sociologică (deci. în cazul acesta. recunoscând uimit pe Ana mea de Noailles punându-şi binoclu la ochi într-o sală de festivităţi diplomatice la Paris. 114 Universitatea SPIRU HARET . prin biografia socială a lui Brâncuşi. deci.

notând că există deosebiri între „desţărare” şi „dezrădăcinare”. Oltenii au plecat de acasă încă de pe vremea lui Mihai Viteazul şi au populat Timocul sârbesc şi bulgăresc”33. consideră exegetul. stratul de arhaitate ţărănească al operei. Aceasta este principala diferenţă între cele două tipuri de migranţi. aşa cum se întâmplă dezrădăcinatului. şi le smulge. Unul. Aplicând această distincţie la studenţii români aflaţi în străinătate. şi anume la „desţărarea” lui Brâncuşi. Pandrea include şi migraţia alternativă (plecări cu întoarceri repetate. Pandrea are grijă să particularizeze fenomenul: „migraţiunea oltenească nu se încadrează în fuga satului spre oraş. iar pentru a înţelege mai adânc această legătură se aduc în discuţie ipoteza „anarhismului ţărănesc”. __________________ 33 Ibidem. celălalt. Desţăratul este un migrant care nu-şi pierde rădăcinile pământului natal niciodată. moment care. Relaţia dintre „arhaismul ţărănesc oltean şi doctrina anarhismului european” ar putea să reprezinte principala axă explicativă a operei brâncuşiene. fenomenul plecării (cu părăsire definitivă ori provizorie) de pe pământul natal. în vremea lui.este totuna cu mediul cultural al formaţiei unui creator. îşi păstrează încă rădăcinile. 115 Universitatea SPIRU HARET . Petre Pandrea aduce precizări tipologice de ordin psihologic şi ideologic: „studentul român dezrădăcinat umblă după căutarea adevărului gol-goluţ. în accepţiunea lui Petre Pandrea. fenomen caracteristic secolului al XX-lea în toată Europa. „desţăratul”. cum sunt specializările afară din mediul natal sau afară din ţară). Aici sunt tradiţiuni mai vechi. consideră Pandrea. 121. efecte în opera lui Brâncuşi. în mic. Urmărirea acestui fir care leagă direct opera de biografia creatorului său trimite la unul dintre momentele semnificative ale acestei biografii. „Desţărarea” ar fi avut. p. în sensul că un creator poate participa la un mediu de cultură la care nu participă grupul său de apartenenţă. Desţărarea este. El vrea o teorie. reproduce trăsăturile fenomenului migratoriu oltenesc. Pentru a susţine derivarea operei din spiritul migrator oltenesc. în care desluşeşte „dorinţa spre perfecţiune şi ideal”. În categoria „desţărării”. „dezrădăcinatul”.

descrie psihologia migrantului. BrătescuVoineşti). altul decât al ţării lui şi fără nici o contingenţă cu ţara lui.).. alte efecte decât dezrădăcinarea. Tema era şi falsă: ruralii __________________ 34 Ibidem.. Al. fuge de platitudinile superioare şi le ironizează acerb. dispreţuieşte pe desţărat. iar atunci când e urmată de stabilire în locurile sosirii. Studentul desţărat este un robust intelectual cu tendinţă spre universalizare..). nu numai migraţiile internaţionale. să-i epateze. Studentul dezrădăcinat este un nostalgic şi un sentimental. adică cele în care. 116 Universitatea SPIRU HARET . citeşte autori diferiţi şi contradictorii (. uneori consideraţie şi – în genere – dispreţuieşte pe dezrădăcinat. 125.. la acele fenomene de migraţie numite migraţie alternantă. deci. Dezrădăcinarea şi desţărarea au avut efecte antinomice în arta şi literatura română”34. dar şi pe cele interne.. cum sunt cele provocate de industrializare şi. Desţăratul are milă. „Dezrădăcinarea este sintetizată psihologic şi stilistic în lumea personagiilor minore. invidiază. de scurtă respiraţie” (cum sunt şi cele ale literaturii lui I. dar. „Tema dezrădăcinării rurale a fost curentă pentru literatorii de categoria a doua (. o ideologie. În artă şi literatură. prin urmare. de formare de noi centre demografice. al părăsirii „pământului natal”) cuprinde.. Dezrădăcinatul admiră. fiindcă sau nu mai sunt idoli. compasiune.. plecarea este urmată de întoarcere. de regulă. în genere. o credinţă nouă.. Fenomenul „desţărării” (deci. atât stilistic.o doctrină. Caută adevărul suprem. p. ştie să se gospodărească şi gospodăreşte pe alţii. Studentul desţărat pretinde că dacă zgârii pojghiţa sentimentalităţii dezrădăcinatului dai imediat peste bestialitate. conceptul de „desţărare” este unul psihologic. În această abordare. „desţărarea” a provocat.).. Studentul român desţărat procedează altminteri: el ştie că nu poate găsi idolul acolo. sociologic. se referă.).. să-l arate «primitivilor» săi compatrioţi. sau idolii pot fi găsiţi şi în regiunea lui de baştină (. Acest adevăr ar vrea el să-l ia la subţioară şi să vină cu el în ţară. cât şi tematic. să cucerească puterea şi poziţiile de comandă (. nu provoacă pierderea rădăcinilor pământului natal (ţării) ca în cazul dezrădăcinatului.

desigur. genera inovaţii culturale. Sunt cazuri când acest orizont coboară adânc în trecut. ci un curent protestatar împotriva lumii burgheze. experienţa şi „trăirile” creatorilor. Dar concluzia ce se poate trage dintr-o atare analiză este numai aceea că fenomenul migrator al „desţărării” ar putea explica tendinţa spre „redescoperirea trecutului” probată şi în sculptura brâncuşiană. 117 Universitatea SPIRU HARET . Industrializarea şi formarea de noi centre demografice şi comerciale au provocat „o desţărare într-o proporţie remarcabilă”. tradiţiile culturale au alimentat înnoirile. Intelectualii dezrădăcinaţi se resemnau să ajungă vagmistri ori birocraţi parazitari”. reîntoarcerile la lumile legendare în literatura românească n-au fost întotdeauna un curent reacţionar. dar aceasta depinde de o serie de împrejurări. Petru Comarnescu releva că. Minulescu. Petre Pandrea scria despre urmele trecutului istoric în creaţia lui Brâncuşi. nu este izolat în cultura şi arta românească. Astfel. pentru a inova în modernitate. ale cărei efecte culturale s-ar oglindi în „nostalgia legendei” şi în „tehnica aburită de lirism şi sentimentalitate a primitivităţii”. Tradiţie şi modernitate. iar Petru Comarnescu îi răspundea sugerând anumite amendamente şi nuanţe în caracterizarea operei brâncuşiene. Aşa a fost cazul curentului european al modernismului. Adrian Maniu sau Tudor Arghezi. „Sociologic şi politic. fapt istoric ce le-a îngăduit unor sociologi să formuleze teza caracterului revoluţionar al tradiţiei. În teoria artei au existat susţineri potrivit cărora trecutul. p. care a descoperit muzica neagră şi a declanşat arta plastică negroidă”35 . curentul artistic al primitivismului legendar. adoptând cultural-artistic epoci foarte vechi. curent care se încadrează în mişcarea europeană a primitivismului. Despre asemenea „întoarceri” creatoare s-a discutat şi în cultura română. prezent la Brâncuşi. orizontul lor estetic. în analiza lui Pandrea. de condiţii obiective şi subiective. „Însă numai __________________ 35 Ibidem. acel primitivism decadent.noştri s-au ancorat comod în lumea citadină de vreme ce oraşele erau un fel de mahalale şi prea puţin cetăţi moderne cu asfalt. Redescoperirea acesteia poate. 125-126. Sadoveanu. Astfel. fiind regăsit la Caragiale. în care se cuprind contextele social-istorice ca şi biografiile.

105-106. toate la fel. alt exeget al creaţiei brâncuşiene. adăugând că. şi anume că aceasta se afla „încă în prima fază a individualismului. universul operei dezvăluie o unitate care coboară profund în istorie.atât”.. pentru înţelegerea profundă a universalităţii operei unui sculptor genial venit din Oltenia. Oamenii nu se înţeleg. şi lumina. Toţi se îmbulzesc să ajungă la vârf şi unul îl împinge pe celălalt ca să-i ia locul. spunea Brâncuşi. să aplice categoria „individualismului anarhic” sau pe aceea a „arhaismului ţărănesc” în cercetarea celui ce tocmai a ieşit din vechiul colectivism. p. imediat după ieşirea din colectivismul rural”. Pornind de la o caracteristică a societăţii româneşti. cu antropologia modelelor umane şi cu estetica. apreciază Comarnescu. dat fiind că traiectoria biografiei artistului. Puterea reală a explicaţiei sociologice a fenomenului artistic. __________________ Ionel Jianu. asemenea firelor de grâu care se desfăşoară pe întinsul lanului şi primesc. şi arşiţa soarelui. este evidentă. cum calea operei este tocmai calea către o unitate mai adâncă a lumii în toate aspectele ei inclusiv istorice. urmând ca această îmbinare să nu fie înţeleasă pozitivist. inclusiv în cazul lui Brâncuşi. şi ploaia. situaţia lui sociologică nu explică prin ele însele geneza capodoperei. apreciind că procesul pozitiv al naşterii capodoperei „stă încă departe de o explicaţie mulţumitoare”.. 118 36 Universitatea SPIRU HARET . Viaţa şi opera. Ionel Jianu. subliniază Comarnescu. şi binecuvântarea cerului. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. şi bătaia vântului. în care sociologia face corp comun cu istoria. aşa cum o prezintă unii reprezentanţi ai aşa-numitelor abordări interdisciplinare. Ar fi mult mai firesc ca rânduiala oamenilor să fie orizontală. Brâncuşi preciza pur şi simplu egalitatea şi fraternitatea între oameni. Constantin Brâncuşi. Pandrea este în drept. din punct de vedere sociologic. 1983. încât rânduiala oamenilor ar trebui să urmeze pilda naturii.”36. scria că „raportul dintre om şi natură este atât de strâns şi de intim legat în concepţia lui Brâncuşi. pentru că rânduiala lor e în formă de piramidă. Bucureşti. este totdeauna necesar demersul unitar. Dar. consideră Comarnescu.

Reputaţi istorici ai artei aşază în orizontul aceleiaşi atitudini artistice comunităţi neolitice. naturalismul lui Brâncuşi este dincolo de „naturalismul” animalier al realiştilor pictori paleolitici. p. mari civilizaţii agricole. Kalokagathon. dar şi în sculptura lui Brâncuşi. luminos. forme minunate. Moore etc. funcţiunea originară a formelor. De aceea. pornind de la Gorjul românesc. esenţa structurii. El nu caută. răbdătoare în creaţiile ei ca şi natura. El e mai apropiat de lumea neoliticului în care apar şi vasele preistorice. Brâncuşi sapă piatra şi ciopleşte lemnul său. Valorile tradiţiei reverberează în unitatea istorică a civilizaţiei materiale şi a culturii. 371. valabilă deopotrivă pentru cel care. H. cuminte. Cum scrie Petru Comarnescu. ca minunăţiile de la Cucutenii Iaşilor… neoliticul a fost continuat de civilizaţia de piatră şi lemn a dacilor în care sculptorul contemporan se regăseşte. ca Rodin. arhitectonica Egiptului antic. lustruieşte metalul cu răbdarea unui ţăran căruia nu-i e teamă de noaptea pădurii şi de fugărnicia clipelor”37. o parte din sculptura lui Brâncuşi. ci forma originară. de forma lor originară: „Oul şi pasărea vor fi şi primele teme fundamentale ale sculpturii lui. a pietrei etc. a cucerit lumea. Bucureşti. asemenea lumii satului românesc. Sculptura lui Brâncuşi exprimă unitatea istorică a omului din epoca dacică şi până în contemporaneitate. Primitivismul său e echilibrat. împodobite geometric. Aceeaşi tehnică şi aceeaşi atitudine în faţa pietrei şi a lemnului se regăseşte în civilizaţia străvechilor daci. prin sculptura lui. cât şi pentru ţăranul ale cărui structuri sufleteşti le duce la împlinire artistică. 1985. anorganică şi organică. jocul suprafeţelor şi al aparenţelor vizuale. 119 37 Universitatea SPIRU HARET .Raporturile dintre tipurile de activităţi umane şi tipurile de artă capătă caractere evidente în relaţia dintre civilizaţia românească a pietrei şi lemnului şi sculptura brâncuşiană. se poate vorbi despre vitalitatea tradiţiei. aproape potolit de orice pornire sălbatică sau brutală. Editura Eminescu. despre un „bloc istoric” în şi prin care __________________ Petru Comarnescu. la ţăranii români. iar în atitudinea artistului în faţa lemnului. se citeşte un tip de atitudine generică. dar nu şi dincolo de frumuseţea animalelor.

Asemenea unităţi de civilizaţie omenească îşi pot atinge perfecţiunea pe o latură a lor. „este urmaşul ridicătorilor de monumente care exprimă puterea şi dăinuirea naturii”. mai degrabă. încât în faţa ei lumile regionale ale planetei au capitulat. în sensul binelui pentru om. un orizont comparativ decât unul genetic. mesajul lui Brâncuşi este mereu transmis generaţiilor. numite de unii cercetători „blocuri istorice”. în momente foarte distanţate de timp. „de lumea satului românesc”. Însă numai procedând în acest al doilea mod se poate înţelege că o sculptură ca aceea a lui Brâncuşi este expresia sintetică a unei istorii a civilizaţiei umane care. deşi cu o vechime de mii de ani. 120 Universitatea SPIRU HARET . La muzeul Gugenheim din New-York. El vine dintr-o străvechime de mii de ani şi proiectează orizonturi viitoare nebănuite. îşi dezvăluie astăzi. de sociologie istorică a culturii şi civilizaţiei. deci. iar sculptura lui se arată organic legată nu doar de neolitic. prin aceasta. înţelesuri totalizatoare. relansează mesajul etern valabil pe care istoria societăţilor omeneşti l-a fixat în câte o sinteză cum este un asemenea „bloc istoric” sau complex civilizaţional. tradiţiile reprezentând un izvor mereu viu. consideraţiile lui Petru Comarnescu au căpătat. cu un mesaj peren.pot supravieţui în istorie unităţi de civilizaţie omenească. „permanenţa” şi totodată caracterul de „model exemplar”. „răbdătoare în creaţiile ei ca şi natura”. decât dacă este integrată unor asemenea trainice şi străvechi complexe de civilizaţie omenească. fără a stârni ecouri simbolice de factură malefică. Arta lui Brâncuşi este atât de „grea de înţelepciunea timpului istoric”. ci şi de „civilizaţia de piatră şi lemn a dacilor” şi. Izbânda artistică a lui Brâncuşi nu poate fi înţeleasă decât dacă este raportată la unitatea de civilizaţie istorică. Numai caracterul său de unitate şi de integralitate poate releva semnificaţia sa transistorică şi profunzimea temporală a mesajului brâncuşian. într-o mare diversitate de expresii. Din această perspectivă. create „în sensul” naturii. în cele două metropole mari ale Americii şi Europei. în secolul al XXI-lea. la momente culturale despărţite în timp. O sculptură ca aceea brâncuşiană nu ar putea primi explicaţii. Sculptura lui Brâncuşi. dovedeşte Comarnescu. Constantin Brâncuşi. la muzeul Pompidou din Paris. nu împotriva ei.

să dureze cât îi este dat lumii acesteia trecătoare. – A. Pietrele. Sociologic. odinioară. ca tipuri de formaţiuni mari ale istoriei. __________________ 38 Ibidem.Dar şi cu Egiptul are legături organice sculptura brâncuşiană. asociindu-şi durata de durata elementelor celor mai rezistente din geologia milenară şi industria modernă. dar are destul din credinţa lor în viaţa granitului şi a materialelor rezistente”. artistul. Brâncuşi nu are trufia faraonilor şi credinţa de a dura în faţa morţii. Din această pricină. Petru Comarnescu relatează o mărturisire directă a lui Brâncuşi în ce priveşte credo-ul său artistic: „ne povestea în toamna anului 1938.) nu are orgoliul conducătorilor egipteni. Cu Egiptul. lemnele şi metalele românului vor. arta lui nu are monumentalitatea aceea uriaşă şi oarecum sfidătoare faţă de om şi apropiată de orizontul tainic. indiferent că aparţine unei culturi de arie mare sau unei culturi de arie mică.n.B. expresia unui „bloc istoric universal”. sculptorul Brâncuşi nu poate fi înţeles decât prin sociologia „blocurilor istorice”. În arta lui Brâncuşi. „frumosul natural” şi „frumosul artistic” trăiesc într-o tainică unitate. Brâncuşi este om–artist universal în formă românească. 121 Universitatea SPIRU HARET . i se comandase un monument al lui Spiru Haret. La noi în ţară – ne spune sculptorul – oamenii ridică în amintirea lui Ion câte o fântână şi Ion este astfel mai vrednic pomenit de-a lungul anilor decât i s-ar arăta chipul în piatră”38. însă. Dârzenia lui de ţăran daco-roman (s. moment abstract care odată cu bucuria contemplării lui să fie şi o pomenire a aceluia în curtea căruia este ridicat. că. socotind că mai vrednică de neuitarea lui Haret ar fi fost o formă pură care să încânte ochiul privitorului. El a răspuns că nu înţelege să facă statuia unui domn în redingotă. Creaţia lui constituie una dintre acele dovezi ale istoriei că omul poate fi întreg pe orice meridian al planetei. iar arta lui întruchipează una dintre probele netăgăduite că spiritul şi cultura românească sunt un receptacul miraculos al universalităţii creatorului. când l-am cunoscut mai bine. precizează Comarnescu. ea are în comun unele trăsături spirituale şi altele tehnice: „Desigur.

E. În această viziune. John Bernal. Petre Andrei. poate. între alţii. şi de către filosoful român Tudor Vianu). Una dintre direcţiile care aduc lămuriri noi asupra înţelesurilor atribuite ştiinţificului ca gen de cunoaştere şi ca parte componentă a culturii este aceea a sociologiei cunoaşterii. Marx. Din acest unghi de abordare a ştiinţei. sociologia cunoaşterii şi a ştiinţei (ca tip de cunoaştere particulară) devine chiar un instrument politic întrucât „ar oferi baza oricăror politici culturale” şi ar reprezenta o metodă de rezolvare a „conflictelor ideologice care predominau în Germania Weimarului imediat după primul război mondial. Eugeniu Speranţia etc. Fr. Această biruinţă este. ştiinţa „a luat conducerea” în raport cu celelalte ramuri ale culturii. Max Weber. Dimitrie Gusti. Max Scheler. impunerea sa ca tendinţă spirituală dominantă în cultura umană. De peste 100 de ani. K. între primii. Esenţa ştiinţei ca tip de cunoaştere şi ca fapt cultural macrostructural rezultă din recunoaşterea adevărului că ştiinţa este una dintre dimensiunile de bază ale societăţii şi culturii moderne.4. având statutul unui fapt macrostructural (alături de alte asemenea fapte macrostructurale). SOCIOLOGIA ŞTIINŢEI – SFERĂ A SOCIOLOGIEI CULTURII Ştiinţa ca fapt de civilizaţie şi ca mod de cunoaştere. Engels. În ierarhiile valorilor. Durkheim. iar în România. ceea ce i-a permis lui Max Scheler să considere ştiinţa ca expresie a „ethosului societăţii occidentale” (structura de valori ale acţiunii sociale). Ea îngăduie politicienilor 122 Universitatea SPIRU HARET . consacrând astfel biruinţa spiritului pozitiv în cultura modernă. societatea modernă aşază pe primul loc ştiinţa (fapt observat. faptul de civilizaţie cel mai important în istoria modernă. Cei care au încercat să explice sociologic evoluţia în mers ascendent a ştiinţei ca fapt cultural macrostructural în epoca modernă au fost.III. contribuţiile specifice sociologiei cunoaşterii vin să întemeieze explicaţiile cu privire la manifestarea acestui fapt şi de aceea ele trebuie încadrate oricărei abordări de sociologie a ştiinţei ca ramură a sociologiei culturii.

constituirea unei sociologii a cunoaşterii (Wissenssoziologie) era absolut necesară. Max Scheler a interpretat raţionalismul ştiinţei ca „o consecinţă a atomizării sociale moderne a vechilor stări de Volk şi Gemeinschaft (cu spiritualitatea lor) care au caracterizat societatea europeană precapitalistă”. astfel. Punctul de vedere sociologic apare. Knowledge and social structure. cunoaşterea este determinată de „factori materiali” şi de „factori ideali”. 75. devenind capabilă să integreze adevărurile într-un program social ce ar câştiga acordul tuturor cetăţenilor. An introduction. Hamilton. ştiinţa fiind. Scheler a sperat că elita conducătoare va fi capabilă să selecteze adevărul din fiecare perspectivă socială. ca mult mai potrivit pentru explicaţia apariţiei unui fapt istoric de o asemenea amploare cum este manifestarea ştiinţei ca fapt creator de destin istoric în societăţile moderne. deci. Apare. p. După sociologul german. 123 39 Universitatea SPIRU HARET . deopotrivă. Prin ceea ce el a numit viziunea perspectivală. Max Scheler __________________ P. cu autoritatea lui ştiinţifică. expresia unui ethos colectiv şi a unei voinţe colective orientate de spiritul raţionalist. 1974. Routledge and Kegan Paul. Aşa cum remarcă sociologul englez P. ea va înzestra clasa conducătoare cu capacitatea de a menţine societatea unită şi de a o dirija conform unor opţiuni. întrucât această nouă disciplină putea servi „elitei conducătoare” pentru a regla „ordinea socială”.implicaţi în aceste conflicte să-şi vadă limitele propriilor lor concepţii şi puncte de vedere”39. Sociologia cunoaşterii oferă cadrul şi metoda depăşirii unei „concepţii politice unilaterale” prin intermediul unei Weltanschauung analysis care ar arăta determinarea de clasă a acestei concepţii. În concepţia lui Max Scheler. Impunând distincţia între „construcţiile artificiale” produse de „un proces intelectual conştient” şi „acele concepţii naturale” corespunzând unor „mentalităţi culturale de bază” ale societăţilor. Hamilton. Sociologia cunoaşterii ar putea astfel să devină o altă formă de ciment social. clar rolul unei sociologii a ştiinţei ca instrument servind edificării programelor sociale iniţiate de către o clasă diriguitoare în cadrul unei societăţi date.

fluxul cunoaşterii de la vârful societăţii spre bază şi determină modul de distribuţie a acestei cunoaşteri în cadrul diverselor grupuri şi straturi. statul.caută rădăcina oricărui tip de cunoaştere în asemenea mentalităţi şi. există o „structură fixă” a cunoaşterii umane. În teoria lui. legislaţia. la baza acestor viziuni relative asupra lumii există o viziune a lumii neschimbată. ca atare. în concepţia lui Scheler că ştiinţa face parte din categoria acelor „construcţii artificiale” purtătoare de viziuni asupra lumii şi edificate pe temelia a ceea ce s-ar putea numi cultură populară. tocmai cercetării „valorii cognitive obiective a acestor Weltanschauung”. limbajul. arta şi ştiinţa”. limbă populară. obiceiuri. Sufletul grupului este tocmai acel Weltanschauung relativ natural la care ne-am referit şi este „compus din cântece folclorice. educaţia. filosofia. inclusiv a celei ştiinţifice. aşadar. ea studiază modalităţile în care această distribuţie este organizată de către societate. Întrucât aceste „viziuni asupra lumii” (Weltanschauung) se schimbă foarte încet în timp. în primul rând. al tuturor formelor de gândire. Spiritul de grup – ceea ce Scheler numise „construcţii artificiale” sau viziuni despre lume inculcate prin educaţie – cuprinde cultura relativ sistematizată şi sofisticată. Ea are două categorii de bază: sufletul grupului şi spiritul de grup. iar caracterul sociologic al oricărei cunoaşteri. percepţie. În concepţia lui Scheler. astfel. totodată. Sociologia cunoaşterii cercetează. încercând să transpunem termenul său de Weltanschauung natural. Sociologia cunoaşterii serveşte. Potrivit concepţiei lui Scheler. conchide Scheler. care constituie o „constantă a minţii umane”. care reprezintă „esenţa cunoaşterii şi gândirii umane” şi care poate fi cunoscută numai prin „metode fenomenologice”. reguli şi religii populare aparţinând societăţii. Pe de altă parte. Se vede. care marchează însăşi viziunea sa asupra sociologiei cunoaşterii. formele actelor mentale prin care cunoaşterea e dobândită sunt întotdeauna şi în mod necesar sociologic condi124 Universitatea SPIRU HARET . cogniţie este indubitabil. propune teza unei rădăcini sociale directe a tuturor tipurilor de cunoaştere. ele pot explica dinamica mai rapidă a altor forme de cunoaştere. însă. concepţia sa este puternic marcată de un elitism nedisimulat.

Între „impulsurile” evoluţiei şi procesul evoluţiei cognitive există un paralelism relevant. Abia în faza în care „economia este. Scheler dezvoltând o teorie evoluţionistă. 2. iar structura societăţii „condiţionează formele actelor mentale prin care se realizează cunoaşterea”.). Viziunile cele mai puţin artificiale sunt şi cele mai puţin deschise la schimbare şi invers. inclusiv cunoaşterii ştiinţifice. În faza predominată de „relaţiile de sânge” (sau de rudenie). cunoaşterea e limitată. 3) cunoaştere religioasă.n. la selecţia obiectelor cunoaşterii participă „perspectiva interesului dominant” dintr-o societate. lăuntric oricărui proces de cunoaştere. se constituie şi sisteme de cunoaştere mai diferenţiate. Cele mai artificiale: 7) cunoaşterea tehnologică. – A.ţionate. 4) cunoaştere mistică. teoria „impulsului creşterii culturale” arată că dezvoltarea ştiinţei este corelată pozitiv preponderent cu impulsul pentru „profitul economic” (deci. Punctul de vedere sociologic este. 2) limbă populară. selecţia lor ca obiecte de cunoaştere 125 Universitatea SPIRU HARET . 6) cunoaşterea pozitivă a matematicilor ştiinţelor naturale. În faza predominată de „factorii puterii politice” („voinţa de putere”). În modelul lui Scheler. energiile sunt dirijate spre „activităţi privind eficacitatea statului”. ca factori independenţi ai evoluţiei. potrivit căreia pe măsură ce societăţile devin mai complexe şi îşi dezvoltă resursele lor materiale. există trei tipuri de impulsuri reprezentând trei tipuri de factori ai evoluţiei sociale: 1. cu un impuls economic). adică determinate de structura societăţii.B. Dar Max Scheler atrage atenţia asupra codeterminării factorilor materiali şi ideali în mişcarea cunoaşterii: „actualizarea ideilor într-o societate este determinată de condiţiile materiale predominante. Întrucât în concepţia lui Scheler orice cunoaştere sistematizată este purtătoarea unei „viziuni despre lume relativ artificială”. deci. Aşadar. primul factor care determină evenimentele” se deschid „porţile spiritului” şi se dezvoltă expansiv ştiinţa (s. 3. 5) cunoaştere metafizică-filosofică. cauzal. Astfel. el propune o tipologie a acestor viziuni despre lume ordonate după gradul lor de artificialitate: Cele mai puţin artificiale: 1) mit şi legendă.

Hamilton. 2) accent pe fiinţă. care funcţionează ca factori – mecanisme de selecţie a obiectelor cunoaşterii şi a atitudinilor. 1926. 3) concepţie mecanicistă asupra lumii. orice sociologie a cunoaşterii trebuie să cuprindă referinţe la aceste trei elemente: „viziunile asupra lumii.este determinată de valorile şi scopurile grupului dominant. p. 1960. 4) idealism filosofic. în op. vezi sistematizarea lui P. 4) realism filosofic. Scheler a mers până acolo încât a propus diferenţieri între „tendinţele evolutive şi cognitive” ale „claselor inferioare” şi „superioare”. 8) optimism cu privire la viitor. M. Berne. 7) pragmatism.. Leipzig. 9) căutarea şi cercetarea contradicţiilor. actul istoric este. 126 41 40 Universitatea SPIRU HARET . 5) spiritualism. 7) intelectualism. p. achiziţia de către mase a acestor idei fiind dependentă de doi factori: ethosul lor cultural general şi structura reziduală a impulsurilor lor”40. din sociologia acestuia. Astfel. 83-84. istoria este actul prin care o „lume naturală amorfă dobândeşte un tărâm ideal normativ” şi acest proces reclamă în cel mai înalt grad contribuţia sociologiei cunoaşterii. 10) accent pe mediu. care este „puternic. este de reţinut totuşi. Scheler. 3) concepţia teologică a lumii. Tendinţele clasei superioare: 1) conştiinţa timpului retrospectiv. Ca atare. 82. 9) căutarea armoniilor. 8) pesimism cu privire la viitor. În felul acesta.cit. impulsurile şi elementele sociale structurale”. Elitele preiau astfel elementele lumii ideilor şi le diseminează în masa imitativă. 6) deductivism. procesul de unificare între spirit (lipsit de potenţă. 5) materialism. Fără a accepta ideea lui Scheler că există în gândirea umană o „instanţă care permite transcenderea tuturor ideologiilor de clasă şi perspectivelor de interese”. 6) inductivism. Die Wissenformen und die Gesellschaft. dar lipsit de direcţie”. la Scheler.41 __________________ Ibidem. 10) accent pe ereditate. ideea rolului claselor sociale. încercând să arate de ce masele sunt radicale şi elitele conducătoare conservatoare: Tendinţele clasei inferioare: 1) conştiinţa timpului prospectiv. fără bază energetică) şi instinct (sau impuls). 2) accent pe devenire. Cf.

ori numai valoarea unor produse ale ştiinţei. astfel încât. e posibilă existenţa unor corelaţii (pozitive ori negative) între performanţele acestor activităţi şi valoarea ştiinţifică globală. În această relaţie nu trebuie suprasolicitată. el se limitează numai la a arăta că ele sunt „înclinaţii generale respectate şi urmate inconştient”. această teorie poate „funcţiona numai în cadrul unei discuţii strict filosofice”. a căror activitate este element al vieţii social-economice a întregii colectivităţi. Bunăoară. Ca urmare. putem analiza ştiinţa ca formă specifică de cunoaştere care. Ştiinţa şi mişcarea istorică a societăţii europene. din pricina – cum arată Hamilton – „teoriei sale esenţialiste asupra adevărului care este situat pe un tărâm al realităţii absolut şi empiric inaccesibil” şi. În ciuda clarificării teoreticspeculative a unor aspecte legate de natura socială a procesului şi modurilor cognitive. Producţia conceptuală a ştiinţei este producţia unei epoci determinate. opţiuni metodologice). Această producţie angajează forţe şi agenţi istorici reali. într-un atare cadru. factori stilistici. are un caracter istorico-procesual. ca atare. norme. dar nici ignorată „dependenţa” ştiinţei de mecanismele sociale. aşa cum atestă Ilya Prigogine şi Isabelle Stengers. prin elementele metateoretice (valori. este legată de o anumită structură socială. idei-ghid. Scheler este totuşi un sociolog elitist. prin actul selecţiei obiectivelor cercetării. prin ritmul dezvoltării. de clase sociale specifice. Sociologia cunoaşterii este una dintre perspectivele de abordare a sociologiei ştiinţei. 127 Universitatea SPIRU HARET . de programele sociale ale politicilor dirijate de către clasele conducătoare într-o societate dată.Scheler nu arată cum se dezvoltă aceste tendinţe. Nu întâmplător. el a fost considerat „apologet şi ideolog al culturii germane elitiste”. modele de rezolvare. (Studiu de caz). Sociologia sa are un caracter speculativ şi prin aceea că nu izbuteşte să determine operaţional conexiunile dintre cunoaştere şi structurile sociale. Perspectiva deschisă de Max Scheler este utilă pentru a consemna faptul că sociologia ştiinţei este strâns corelată cu sociologia cunoaşterii. Desigur că relaţia dintre dezvoltarea ştiinţei şi societate are întotdeauna un conţinut social-istoric concret.

care se baza pe experiment. între altele. edificarea metodei experimentale. 1984. o rezonanţă care ar fi putut să __________________ Ilya Prigogine.80. ierarhică şi raţională” şi care era „prea autonomă”. supus unei raţionalităţi exterioare lui. noua ştiinţă a fost nevoită să destrame vechiul tablou al lumii. Editura Politică. Noua alianţă. Noua ştiinţă avea nevoie de un tablou în care „natura să aibă idealitate matematică”. unui plan realizat orbeşte de mecanismele lui. un oarecare număr de metafore şi evaluări ale ştiinţei clasice sugerează ideea că la începuturile ei s-a stabilit o rezonanţă între discursul teologic şi activitatea experimentală de edificare a teoriei şi măsurii. Această relativă desprindere a evoluţiei ştiinţei moderne de practica meşteşugarilor medievali a fost posibilă însă. care înfăţişa „o lume armonioasă. Bucureşti. pentru a se elibera de inerţiile „ştiinţei constructorilor de maşini medievali” şi pentru a izbuti să-şi clădească o bază experimentală adecvată. să fie susceptibilă de măsură şi de calcul. dar se detaşează de ştiinţa acestora. prea fidelă complexităţii empirice.„Galilei şi urmaşii săi pun aceleaşi probleme ca şi constructorii de maşini medievali. Aşa cum arată aceiaşi doi „analişti ştiinţifici” ai ştiinţei. Ceasornicul este un mecanism construit. a fost „dublată” de o convingere particulară. 128 42 Universitatea SPIRU HARET . participau două imagini mitice: aceea a „lumii-ceasornic” şi aceea a „lumii-maşină” (a „naturii autonome”). prea complexă şi diferenţiată calitativ pentru a fi exprimată prin modelarea matematică. În plus. „Lumea-ceasornic” conţine o metaforă care aminteşte de Dumnezeu. Isabelle Stengers. pivot al ştiinţei moderne. În concepţia iniţială a ştiinţei moderne. şi printr-un fenomen de „rezonanţă” (formă specifică a corelaţiei sus-amintite) dintre sistemul ştiinţei şi alte sisteme de valori ale societăţii. o convingere metafizică. Această corelaţie nu este însă directă. „În acelaşi mod. „Ceasornicul” fiind creatorul raţional al unei naturi autonome. cel aristotelic. pentru a decreta cu ajutorul lui Dumnezeu simplitatea lumii şi universalitatea idealizărilor care se supun procedurii experimentale”42. ce intra într-o puternică „rezonanţă” cu mitul. cum ar fi cel al miturilor. p. Metamorfoza ştiinţei. ordonată.

la care ei se referă. Fără a contesta acest fenomen de sinergism între diversele sisteme de valori în raport cu progresul unuia dintre ele. este epoca „meseriaşilor de proiecte”. Acestea influenţează hotărâtor „istoria externă” a ştiinţei. au deplină independenţă în raport cu formele de dominaţie medievală. încât se comportă ca liberi întreprinzători. Întregul secol al XVII-lea. 129 Universitatea SPIRU HARET . 73. aşa cum consideră W. aşa cum a fost Reforma. În viziune ştiinţifică. „de prin anii 1680 arta şi secretul fabricării proiectelor s-au afirmat pentru prima dată în lume”. meşteşugarii şi intelectualii. ori chiar aşa cum s-a întâmplat cu mişcarea ştiinţei în perioada sa de întemeiere. care să le rentabilizeze descoperirile. Lucrul este recunoscut de către cei doi autori.contribuie la amplificarea şi consolidarea pretenţiei după care oamenii de ştiinţă sunt pe cale de a descoperi secretul „maşinii universale”43.. într-adevăr. tocmai suprimarea constrângerilor spirituale religioase (chiar dacă iniţial aceasta s-a petrecut în forme şi procese tot religioase. este de remarcat că Prigogine şi Stengers scapă din vedere o idee fundamentală: „rezonanţa”. dar ideea rămâne încă departe de sensurile ei fundamentale. în mare parte. ca „făuritori de proiecte” în căutarea unor protectori (Sombart). Importanţa cu totul aparte a noilor structuri sociale care apar la sfârşitul Evului Mediu pentru dezvoltarea ştiinţei şi a spiritului ştiinţific se oglindeşte în faptul că producătorii de inovaţii. Sombart. între „discursul teologic” şi cel al ştiinţei se explică tocmai prin caracterul încă nedezvoltat al noilor forţe productive. când apar numeroase referinţe la religie ca mijloc de a face oamenii să creadă şi să accepte speculaţiile) a declanşat creativitatea generalizată care a pregătit epoca Renaşterii. liberi. care. punându-le deci în exploa__________________ 43 Ibidem. fiind. mijloceau dezvoltarea ştiinţei însăşi. p. Postulatul fundamental al unei sociologii a ştiinţei este acela după care ştiinţa este în mod primar şi determinant legată de sistemul forţelor de producţie şi de cel al relaţiilor de producţie (structurile sociale).

tare. Abia corelaţia dintre structurile sociale proprii Europei acelei vremi (în care se afirma deja o societate activă, preocupată de comerţ etc.) şi mişcarea ştiinţei este în măsură să explice dezvoltarea inovatoare a ştiinţei moderne în primele sale stadii. Pentru a dezvălui trăsăturile ştiinţei ca fapt de civilizaţie, se impune a invoca unul dintre momentele istorice în care se pot zări aceste trăsături, momentul relansării ştiinţei europene. Folosirea studiului de caz este, în această situaţie, extrem de fructuoasă, întrucât permite îmbinarea elementului intuitiv (concretistoric) cu cel teoretic în lămurirea didactică a unei chestiuni de sociologie a ştiinţei ca fapt de civilizaţie. Momentul ales (secolele XVI-XVII) permite înţelegerea rolului istoric al ştiinţei şi totodată îngăduie sesizarea contribuţiei ştiinţei la constituirea unui mecanism istoric de expansiune a civilizaţiei europene, care, în acest caz, este mercantilismul. Acest studiu de caz istoric aduce clarificări asupra modului în care ştiinţa se articulează culturii, în general, contribuind hotărâtor la progresul societăţilor omeneşti. Mişcarea ştiinţei ascultă indubitabil de mişcarea structurilor sociale, iar procesul trecerii de la civilizaţii universaliste, imperiale, bazate pe sisteme de culturi religioase, pe „adevăruri” speculative sau „relevate”, pe filosofii morale ale Antichităţii şi apoi Evului Mediu, la o civilizaţie a culturilor naţionale, locale, a multiplelor suveranităţi, a creat modelul lansat în Occidentul european de civilizaţia capitalistă ce a generat o nouă ordine istorică, aşezată pe relaţii economice de tip nou. Epoca monarhilor luminaţi este şi epoca regimurilor de protecţie a ştiinţelor, astfel încât noul impuls colectiv apărut în istorie – instinctul întreprinderii şi al câştigului nelimitat – va reprezenta infrastructura psihologică a omului european şi va susţine orice iniţiativă îndreptată spre satisfacerea acestui „instinct”, deci, inclusiv iniţiativa ştiinţifică. Cele două mari perioade de explozie a ştiinţelor, cea a ştiinţelor Antichităţii şi cea a expansiunii noii ştiinţe, în cadrul civilizaţiei occidentale a Europei, sunt perioade de înălţare a culturilor şi autonomiilor naţionale. Să luăm drept ghid şi criteriu de clasificare a perioadelor istorice modelul eonului cultural al lui Blaga. Eonul cultural
130

Universitatea SPIRU HARET

reprezintă în accepţia sa o perioadă de „monumentală spiritualitate”, cum este, de pildă, întreaga epocă istorică în care predomină eclezia creştină şi când fiecare „perioadă eonică” e urmată de o perioadă de relansare a ştiinţelor. Este ca şi cum ştiinţele au un regim mental, care nu se împacă totuşi cu universalismele abstracte ale „perioadelor eonice”. În sensul acesta, în alternarea pe care o consemnează Blaga dintre „perioadele eonice şi perioadele culturilor locale” se constată că regimul de maximă expansiune a ştiinţelor apare în „perioadele de culturi locale”. Elenismul a fost, în concepţia lui Blaga, o criză de trecere între o cultură locală şi o eră de accentuată şi monumentală spiritualitate (eonul creştin, aproximativ întâia mie de ani)44. O dată cu instalarea noului eon, perioada ecleziei creştine, asistăm la renaşterea filosofiei speculative şi a scolasticii şi la o prăbuşire generală a ştiinţelor clasice. „Aristotel, el însuşi, a fost mai degrabă (deşi nu numai) un logician şi un om de ştiinţă decât un filosof materialist” consideră John Bernal, apreciind că „intervalul dintre Aristotel şi epoca lui Bacon şi Descartes este tocmai intervalul peste care se întinde perioada eonică a ecleziei creştine. În tot acest interval nu s-a mai întreprins nici o importantă ofensivă cuprinzătoare asupra problemelor naturii şi societăţii”. În epoca veche, „cea mai mare parte a realizărilor concrete ale matematicii, astronomiei, mecanicii şi filosofiei greceşti provin din perioada de după Aristotel, aceea a ştiinţelor alexandrine sau eleniste”. Ştiinţele reprezentau, în opinia lui Bernal, „singura excepţie în declinul intelectual general” al epocii eleniste, iar părerea lui în legătură cu această expansiune înclina spre teza corelaţiei mişcării expansionare a ştiinţei cu dezvoltarea „oraşelor meşteşugăreşti”.45 Expansiunea ştiinţelor este legată întotdeauna de convergenţa a trei factori: economic (dezvoltarea de noi practici, noi tehnologii, noi metodologii), politic (existenţa unui regim de protecţie a ştiinţelor) şi cultural (inexistenţa unor universalisme __________________
Lucian Blaga, Trilogia cunoaşterii, în Opere, vol. 8, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 300. 45 John D. Bernal, Ştiinţa în istoria societăţii, Editura Politică, Bucureşti, 1964, p. 148. 131
44

Universitatea SPIRU HARET

abstracte – ideologii, religii etc. – care se opun, în esenţa lor, spiritului de mişcare liberă a ideilor ştiinţifice). La acestea s-ar putea adăuga un al patrulea factor: existenţa unei ordini noi, aşezată pe un regim al multiplelor suveranităţi naţionale, singurele care, într-adevăr, susţin un regim de pluralism experimental şi metodologic, de liberă circulaţie a ideilor şi tehnologiilor. „Pe fundalul creştin s-a clădit, după intrarea în istorie a romano-germanilor, dar şi a slavilor, o nouă perioadă de culturi locale (aproximativ a doua mie de ani a erei noastre)”, subliniază Lucian Blaga. De fapt, acest al doilea mileniu este cel în care reaşezarea naţiunilor, a culturilor locale, într-un regim de suveranităţi multiple şi de pluralism, a îngăduit un nou regim expansionar al ştiinţei. Pe măsură ce culturile locale intră în regim de autonomie şi de protecţie (securitate internă), se produce şi o renaştere a ştiinţelor. Primele oraşe care se vor bucura de regimul unei autonomii şi suveranităţi economice şi politice vor fi cele italiene. Secolul al XV-lea italian este, de aceea, şi primul secol al expansiunii ştiinţelor europene. Pe măsură ce vor intra în scenă Olanda, Anglia, Franţa, Germania, Rusia, noi centre ştiinţifice vor apărea pe harta Europei. Prima fază expansionară a ştiinţei (1440-1540) este faza mediteraneană, faza cuprinzând mişcările Renaşterii şi Reformei. Inovaţia economică a „sistemului economic al producţiei de mărfuri pentru o piaţă cu plata în bani” (secolul al XII-lea) s-a realizat în aria cuprinzând Germania de Sud, Italia şi Ţările de Jos. În contextul acestui sistem, oraşele italiene Veneţia, Geneva, Florenţa şi Milano iau conducerea noii lumi şi astfel creează civilizaţia Renaşterii. În cercurile de artişti şi făuritori de proiecte tehnice (engineers) din Italia secolului al XV-lea apare o nouă atitudine socială şi profesională faţă de ştiinţă. Până atunci artiştii erau socotiţi „simpli artizani”. În contextul dezvoltării mediteraneene, condiţiile materiale ale artiştilor s-au îmbunătăţit; apare un tip nou de intelectual, ce cumula un multiplex de roluri suprapuse în aceeaşi persoană: arhitect, specialist în fortificaţii, expert balistic etc. Artiştii puteau beneficia de cunoştinţele acestor specialişti de formaţie (scholars), care ştiau literatura clasică şi puteau exprima sub formă de
132

Universitatea SPIRU HARET

principii articulate ceea ce primii nu puteau face. În acelaşi timp, aceşti specialişti beneficiau de legăturile lor cu artişti a căror experienţă practică îi ajuta să decodifice conţinutul textelor vechi, care deveneau astfel semnificative. Geometria şi ştiinţa greacă deveneau mai inteligibile când erau studiate ca parte a design-ului, construcţiei sau balisticii, decât ca pure cărţi de învăţătură. Interesul pictorilor pentru anatomie şi botanică a furnizat un puternic instrument pentru anatomişti şi naturalişti. Iată-ne acum, în Italia, în faţa uneia dintre experienţele exemplare de unitate între învăţământul umanist şi cel tehnic aplicativ, dintre ştiinţa fundamentală (a specialiştilor) şi cea aplicativă (a artiştilor, în acest caz). Un reputat istoric al Renaşterii italiene, I. Burkhardt, semnalează un aspect esenţial, şi anume că ştiinţa Renaşterii s-a afirmat ca „fapt de civilizaţie” şi ca fapt macrostructural, purtător de schimbare şi creator de destin colectiv istoric46. Ştiinţa se manifestă, ca o putere progresivă, ca factor creator de destin colectiv, ca o forţă de producţie, îndeosebi după invenţia maşinii cu abur, care a scos brusc industria din stadiul ei manufacturier, lansând-o într-un ciclu de ascensiune rapidă şi fără oprire. Ştiinţa este apoi prezentă în schimbarea destinului lumii atunci când practic începe şi „era mercantilismului”, care va îngădui Angliei şi Ţărilor de Jos să acumuleze în forme violente capitalul necesar lansării proiectului istoric al primei Revoluţii industriale. Referindu-se la această chestiune, J.D. Bernal consideră că, în momentul culminant al Renaşterii, vechiul mod de a face comerţ s-a schimbat radical, iar în această schimbare ştiinţa a jucat un rol hotărâtor. Descoperirea lumii noi, a Americii, acapararea de către Portugalia a comerţului maritim cu Asia (care a dat o lovitură decisivă „comerţului de tranzit tradiţional al arabilor”), preluat şi controlat până atunci de otomani, ceea ce a păstrat Europa într-o poziţie subalternă faţă de Asia, în speţă faţă de Imperiul Otoman, dezvoltarea ţărilor __________________
I. Burkhardt, Cultura Renaşterii în Italia, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968. 133
46

Universitatea SPIRU HARET

baltice (cuprinse acum în noua reţea comercială) etc. au reprezentat faptele de suprafaţă ale unei epoci de turnantă. În realitate însă trei fapte au pregătit, din interior, mutaţia: a) redescoperirea Antichităţii, care a pus în mâna modernilor ştiinţa greacă (inclusiv geografia şi astronomia ionienilor); b) acumularea de capital (deci, factorul economic) şi c) ştiinţa Renaşterii italiene. Inflaţia prelungită, criza de lichidităţi („foame de lingouri”), nevoia presantă de cereale în oraşele nordice şi mediteraneene reprezintă tot atâtea aspecte ale crizei, rezolvate prin reaşezarea geografiei comerciale a lumii în urma descoperirilor portugheze şi a călătoriilor lui Columb şi Magellan. Pentru ca acest covârşitor fapt istoric (reaşezarea geografiei comerciale) să fie posibil, a fost nevoie implacabilă de rolul ştiinţei. Marile călătorii „au fost roadele primei aplicări conştiente a ştiinţei astronomice şi geografice în slujba gloriei şi profitului”. Oraşele italiene (Veneţia, Genova şi chiar Florenţa) şi cele germane (Nürnberg-ul, de exemplu) s-au aflat acum „în frunte în ceea ce priveşte latura teoretică a navigaţiei”. Această situaţie teoretică a navigaţiei, însă, n-ar fi fost posibilă fără momentul italian al redescoperirii Antichităţii, după cum restructurarea Antichităţii descoperite şi asumate n-ar fi fost posibilă fără acea resurecţie a individualităţii, care i-a permis lui Marco Polo să iasă din mediul Italiei în credinţa secretă că Universul nu este o singură lume, ci o lume de lumi care-şi aşteaptă descoperitorii. Fără geografia memoriilor de călătorie ale lui Marco Polo şi ale altor călători, geografia Antichităţii ar fi rămas o simplă lectură esoterică, limitată la un grup de iniţiaţi. Finanţarea unor puternice centre în care s-a dezvoltat ştiinţa navigaţiei a reprezentat un fel de mecanism sociologic ce a permis „decolarea” ştiinţei într-un ciclu expansionar: regimul de protecţie ideologică, economică şi culturală. Căci, cum arăta J. D. Bernal, teoria navigaţiei nu s-a dezvoltat din simpla iniţiativă a unor cercuri de specialişti, ci într-un climat de protecţie şi susţinere ca acela de la curtea prinţului Henric Navigatorul: „Teoria şi practica s-au îmbinat la curtea prinţului Henric Navigatorul (1415-1460), la Sagres, unde experţii mauri,
134

Universitatea SPIRU HARET

evrei, germani şi italieni discutau despre noile călătorii cu căpitani de vase experimentaţi în navigaţia pe Atlantic”. Deci, grupuri de experţi se pot aduna cu practicienii navigaţiei la curtea (cadrul politico-internaţional) unui prinţ şi astfel apare posibilitatea „revizuirii adânci” a Tabelelor Alfonsine, tabele astronomice alcătuite din ordinul regelui Alfons Înţeleptul (de unde şi numele tabelelor), în secolul al XIII-lea, alcătuite pe baza lucrării lui Ptolemeu, Almogeste, tradusă din arabă, şi a observaţiilor vechi arabe. În general, în astronomia de observaţie, singura în care se foloseau observaţia, calculele şi pronosticurile precise şi deci singura care servea navigaţiei, superioritatea islamică s-a menţinut până în Renaştere, când, o dată cu „revizuirea adâncită a Tabelelor Alfonsine”, europenii preiau conducerea în acest domeniu al astronomiei de observaţie. Se produce, astfel, descoperirea de către europeni a unei a doua Antichităţi, pe lângă cea elină (sistemul ptolomeic), şi anume „Antichitatea arabă”, care a fost „o linie evoluţională continuă”, mijlocind astfel europenilor accesul la propria lor Antichitate (se ştie că arabii au preluat multe din liniile culturii antice şi le-au dus mai departe în cursul Evului Mediu european). Ştiinţa va fi una dintre pârghiile esenţiale şi în constituirea unui instrument revoluţionar de expansiune a civilizaţiei europene – maşinismul industrial –, încât ea este prezentă ca fapt istoric în toate momentele critice ale omenirii, iar în secolul al XX-lea s-a declanşat, în mod exploziv, revoluţia tehnicoştiinţifică. Acesta este şi înţelesul atribuit conceptului de „ştiinţă ca forţă de producţie” şi, astfel, se pot desprinde prenoţiunile pozitivist-scolastice din înţelegerile limitate cu care au operat uneori judecăţile şi interpretările rolului şi rostului social-istoric al ştiinţei. Ştiinţa nu trebuie înţeleasă ca un fapt îngust, ca o specializare practicistă unifuncţională, ci ca fapt de civilizaţie, în care se îmbină, într-o ţesătură de fiecare dată variabilă, factori sociali, culturali, politici şi economici. De aceea, singura abordare care poate obţine explicaţii şi înţelegeri veridice şi utile asupra ştiinţei în lumea modernă este una care îmbină istoria cu sociologia, economia şi politologia, ori de câte ori este cazul. Din această perspectivă se afirmă o adevărată sociologie istorică a ştiinţei.
135

Universitatea SPIRU HARET

Cunoaşterea ştiinţifică smulsă din visurile unei revelaţii inspirate.S-a spus. cu specializarea şi interpenetrarea disciplinelor (cercetările interdisciplinare). educaţie. în plin proces de revoluţionare a domeniului cercetării ştiinţifice. între istoria oamenilor. A sosit timpul unor noi alianţe. a societăţilor. 416. dar dacă putem face acest lucru. de a ne asuma riscurile aventurii umane. proces deschis de producţie şi inovaţie într-o lume deschisă. pe care-l prevestea Jacques Monod. Aşa cum observă numeroşi analişti sociali. în sensul că primul domeniu îl „alimentează” pe al doilea. oamenii n-au încetat să şi le pună. Noua alianţă. 378. din generaţie în generaţie. în procesul specializării şi diferenţierii în relaţia ştiinţă-învăţământ-producţie. Metamorfoza ştiinţei. autorii judecăţii de mai sus consideră că. 136 47 Universitatea SPIRU HARET . cu amplificarea fondului total al cunoaşterii (le stock de savoir). Isabelle Stengers. în drumul istoric lung al stăpânirii umane a naturii pentru om. multă vreme neînţelese. este pentru că. __________________ Ilya Prigogine. acesta este modul participării noastre la evoluţia culturală şi naturală. propunându-şi să descifreze certitudinile şi incertitudinile ştiinţei. pe bună dreptate. Considerând ştiinţa „un vârtej în natura turbulentă”. de acum înainte. Louis de Broglie. Bucureşti. se poate dezvălui astăzi atât ca «audiţie poetică» a naturii. că cercetarea şi învăţământul sunt aproape inseparabile. adică supranaturale. p. dintotdeauna închegate. în fond. o dată cu diferenţierea tot mai accentuată a ştiinţei. ştiinţa interacţionează cu învăţământul. învăţământul este. „a venit timpul. fără îndoială. aceasta este lecţia pe care o enunţă natura atunci când ştim s-o ascultăm. releva. cât şi ca proces natural în natură. că „ştiinţa este. arta de a manipula natura”. productivă şi inovatoare. un reputat gânditor. Editura Politică. Luat în general. În aceeaşi ordine de idei. în acelaşi timp. Dar ea este. a cunoştinţelor lor şi aventura de explorare a naturii”47. 1984. un efort pentru a o înţelege. iar acest domeniu impune sociologiei o problematică specifică. pentru a răspunde la câteva întrebări pe care. iar învăţământul este vital indispensabil pentru ca făclia ştiinţei să treacă de la o generaţie la alta şi să fortifice ştiinţa în dinamica ei.

educaţia. Aceste însuşiri sau „forţe interioare” sunt modele de a acţiona. 3). de a simţi şi de a gândi. Societatea şcolarizată sau modelul şcolar generalizat. Schematizând.III. cultură. Deci. Sistemul de învăţământ – mijlocire a relaţiilor dintre structura socială. 3. SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI Educaţia. însă. în forma ei instituţională. îşi schimbă clasa de origine). ca proces organizat al socializării şi formării profesionale a omului. sistemul de învăţământ ne apare ca sistem de mijlocire a relaţiilor dintre structura socială. cultura şi sistemul producţiei (fig. Fig. orientează procesul socializării indivizilor. producţie În genere. care este cultura clasei lor de origine sau de destinaţie (dacă. sunt formaţi. cultură. „cea mai mare şi cea mai dificilă problemă care i se poate pune fiinţei umane este educaţia: căci discernământul (Einsicht) atârnă de 137 Universitatea SPIRU HARET . în cursul vieţii. populaţie (agenţi umani). ca proces cultural. cum se exprima Kant asupra pedagogiei. Orice societate dezvoltă la membrii săi acele însuşiri sau forţe interne prin care ei se pot manifesta ca forţă de muncă. Acesta este sistemul prin care o clasă dată. modele fixate în cultura societăţii respective. reproducându-şi astfel tipul de cultură care-i conservă avantajele de clasă. este tocmai sistemul prin care se realizează relaţia necesară dintre producţie. dominantă. Sistemul înlăuntrul căruia se poate desfăşura acest întreg şi complex proces formativ este învăţământul. nu oricum. Indivizii. educaţi.5. ci în conformitate cu un tip de cultură.

educaţie. __________________ Thomas de Koninck. Timişoara. ce constituie totuşi. loc. 2001. la rândul său. un autor se întreabă: „cum să ieşim din acest cerc. în mediul diferitelor grupări umane. în mediul instituţiilor societăţii. pornind de la teza kantiană. Editura Amarcord. în special constatarea sărăcirii cunoaşterii înseşi a limbilor materne. al gândirii”48. În sens generic. criza din cultură. Dar există o diferenţă fundamentală între educaţie şi învăţământ? Educaţia este termenul generic ce acoperă toate tipurile istorice de acţiuni de socializare exercitate asupra indivizilor în decursul vieţii. al reflecţiei critice şi. vidul «pedagogismului» („a învăţa să înveţi” – dar ce?). locul sistemului de învăţământ este deţinut de multitudinea formelor istorice de educaţie în funcţie de tipul istoric al societăţilor. Învăţământul se referă numai la acea parte a educaţiei care este instituţionalizată riguros şi se exercită doar asupra unei perioade din viaţa indivizilor (perioadă relativ variabilă de la o societate la alta. iar socializarea reprezintă procesul de transmitere a culturii sociale de la o generaţie la alta. aparent cel puţin?” Problema educaţiei s-a aflat dintotdeauna în centrul dezbaterilor şi încă filosofii antici constatau că primul dintre lucruri pentru fiinţa umană este educaţia. când reforme precipitate – piaţa şi contestările obligă – repetă erorile trecute şi agravează problemele… A devenit deja banal să dezvăluim criza din educaţie. «moartea» literelor. p. În acest sens. atârnă de discernământ”. de la o epocă la alta). Acest proces se desfăşoară în familie. 27. pentru fiecare. prin excelenţă. trădarea clericilor. iar educaţia. prima cale de acces la limbaj. Constatările sunt uimitor de asemănătoare de la o ţară la alta. în raporturi active cu operele şi valorile culturii etc. Abundenţa lucrărilor de cea mai bună calitate care denunţă în prezent una sau alta dintre aceste crize şi oferă diagnostice reprezintă un semn de sănătate ce lasă cale liberă speranţei. «naufragiul» universităţii şi toate celelalte. Noua ignoranţă şi problema culturii. deci. «decăderea» învăţământului. criza din ştiinţele aşa-zis exacte sau din ştiinţele numite umaniste. 138 48 Universitatea SPIRU HARET . „Dar fără îndoială că niciodată educaţia nu s-a dovedit mai problematică decât astăzi.

învăţământul este astfel organizat. cât şi o structură externă. Principiul sistemicităţii impune realizarea unei relaţii de echilibru între structurile orizontale şi cele verticale ale sistemului de învăţământ. dată de relaţiile pe care sistemul de învăţământ le întreţine cu alte subsisteme sociale. funcţiile învăţământului. ca o „consecinţă respectată” a unei activităţi ce determină adaptarea sau ajustarea unui sistem dat. el are. proprii oricărui proces educativ. Învăţământul îndeplineşte funcţii generale. Astfel. şi anume pe cel de funcţie. exercită atribuţii de formare a elevilor în raport cu o cultură socială dată. Prin urmare. Învăţământul are atât o structură internă. cât şi ca reţea zonală şi naţională. iar cea orizontală este dată de diferite tipuri de şcoli post-gimnaziale accesibile celor care-şi continuă cariera şcolară într-o formă sau alta. învăţământul este organizat după principii structural-sistemice atât la nivelul diverselor unităţi şcolare şi localităţi. Structura verticală desemnează nivelurile de organizare ierarhică a sistemului de învăţământ după criteriul complexităţii şi specializării informaţiei transmise în procesele de instruire. ca atare. încât dispune de structuri orizontale şi structuri verticale. context în care poate fi înţeles ca „proces de iniţiere” de către societate a membrilor săi în modele de comportare acceptate de aceasta. Într-un atare interval. gimnazial. Învăţământul contribuie la formarea a ceea ce sociologia numeşte personalitate de status (trăsături de personalitate 139 Universitatea SPIRU HARET . dată de articularea structurii orizontale cu structura verticală. de fapt. Ca sistem.În România. sistemul de învăţământ întreţine relaţii reciproce cu alte subsisteme ale societăţii în termenii unor activităţi care exercită efecte asupra acestor subsisteme. prin excelenţă. liceal şi universitar) este de la 6 la 23-24 ani. Acestea sunt. între care esenţiale sunt subsistemul culturii şi cel al producţiei materiale. structurile normalizate (tipice) de vârste în care se desfăşoară învăţământul (primar. semnificaţia unei sfere a culturii. şi. Aceste tipuri de comportare sunt fixate în status-urile şi rolurile sociale ale indivizilor. Pentru a înţelege starea structurii externe a învăţământului este necesar a introduce un alt concept.

rol centrat pe sarcini. Musgrave. şcoala îndeplineşte. aceea de a induce o puternică mobilitate a structurilor sociale ale societăţii. Este cunoscut. şi anume.dezvoltate în conformitate cu statusul social al indivizilor). de colaborare. în domeniul creşterii copiilor etc. 1967. procesul în discuţie nu s-ar putea desfăşura. bărbatul era orientat spre modele comportamentale corespunzând unui „rol instrumental” (Parsons) în societate. În măsura în care sistemul de învăţământ contribuie la generalizarea modelelor comportamentale adecvate unor moduri noi de acţiune şi de muncă. Pentru aceasta. femeia era formată pentru a îndeplini preponderent un rol „expresiv” (Parsons). de exemplu)49. roluri instrumentale în deplină egalitate cu bărbatul. Totodată. Femeia poate achiziţiona. de exemplu. el îndeplineşte şi o funcţie inovatoare în societate. Pe de altă parte. transmiţându-i astfel acel tip de cultură ce poate fi __________________ P. deopotrivă. centrat asupra emoţiilor.W. din chiar prezentarea unui astfel de proces reiese o altă funcţie a învăţământului. sistemul de învăţământ poate oferi individului tipuri de experienţe „într-o gamă mai largă de roluri de adulţi şi într-un cadru mai puţin emoţional” decât o face alt sistem de educaţie (familia. La acest nivel există posibilitatea unor interferenţe contradictorii între modelele culturale propuse de familie şi modelele culturale propuse în cadrul sistemului de învăţământ. 140 49 Universitatea SPIRU HARET . de conformare la reguli. 126-137. şcoala asigură trecerea de la copilărie la statutul de adult printr-un proces tipic pe care sociologul englez îl denumeşte „controlul adolescentului”. că. Fără această funcţie inovatoare a învăţământului. În societăţile industriale. Lodon. Methuen. Această egalizare este îndeplinită de sistemele de învăţământ moderne chiar în condiţiile persistenţei rezistenţei unor categorii sociale faţă de un astfel de proces. în sistemele sociale tradiţionale. Totuşi. În aceleaşi sisteme sociale. aşa cum arată acelaşi autor. o importantă funcţie de „deschidere a lumii pentru copil”. pe producţie. dezvoltate de apariţia unui nou mod de producţie. p. această dihotomie este anulată. Şcoala îl iniţiază pe copil în modele de autoritate. The Sociology of Education. asupra preocupărilor exclusive în domeniul vieţii domestic-familiale.

Altele alcătuiesc macrostructuri funcţionale şi ele sunt un al doilea nivel decizional. şi rezultatele educaţiei. activitatea şcolară este o parte componentă a unui sistem de relaţii între societatea globală (care se exprimă prin nevoile de educaţie ale populaţiei. trei tipuri sau complexe de valori au o poziţie centrală. complexe sau subsisteme şi relaţii funcţionale între ele. tineret şi culturale. b) nivelul relaţiilor funcţionale între atare complexe socotite ca subsisteme ale unui sistem mai larg care le înglobează. acele valori care asigură coerenţa şi consensul întregii societăţi. autoritatea statului. un sistem de învăţământ transmite un sistem de valori admis de societate. aşadar. Există. subsistemul educativ). Sistemul de învăţământ contribuie la transmiterea lor în aşa fel. c) valorile schimbării şi ale „edificării” unui nou tip de societate. b) valorile egalităţii şi echităţii. mai multe niveluri cu funcţie analitică pentru subsistemul considerat. încât societatea îşi reproduce configuraţia axiologică proprie ei. ele exprimă un prim nivel decizional al şcolii.considerată cultură social-pragmatică. educaţia se află în relaţii funcţionale cu sistemul social însuşi. Acestea sunt: ministerul de specialitate. în care se implică societatea prin subsistemele sale specializate – supraordonatoare în raport cu sistemul de învăţământ. Unele niveluri funcţionale vor fi numite microstructuri funcţionale. inspectoratele şcolare. Ca subsistem. Învăţământul se află în relaţii funcţionale cu alte subsisteme ale sistemului social global. şi anume: a) valorile muncii. Politica şcolară este mecanismul prin intermediul căruia se acţionează pentru a realiza un optim al relaţiilor dintre sistemul 141 Universitatea SPIRU HARET . Acesta este sistemul valorilor naţionale. În general. ce elaborează o politică şcolară dată. Orice sistem comportă. organisme obşteşti. aşadar. c) nivelul relaţiilor funcţionale între complexele considerate separat şi sistemul din care fac parte. În cadrul acestor valori. sistemul organizaţiilor de copii. acestea fiind cel puţin de următoarele niveluri: a) nivelul relaţiilor funcţionale între elementele grupate în complexe relativ autonome. Desigur. căruia i se dau diferite denumiri.

Pentru realizarea acestei ajustări. statul dă expresie unui sistem de decizii cu privire la ajustarea nevoilor sociale de educaţie în funcţie de anumite obiective majore. planificarea şi reformele. atunci ele capătă caracter de revoluţie educaţională. b) grupurile şcolare şi nevoile sociale de educaţie (inclusiv cele economice). În sensul acesta. ca şi internaţionale. educative. rezultate din cerinţe şi condiţii naţionale. se impune a evidenţia principalele fluxuri care leagă cele trei subsisteme: 1) sistemul de educaţie şi învăţământ formează propriul personal de educatori – cadre didactice.educaţional şi sistemul social. mondiale. Numeroşi cercetători au încercat să sintetizeze fluxurile existente între sistemul educaţional. Dacă aceste reforme vizează integral sisteme ale educaţiei societăţii. Mijloacele prin care se realizează o politică şcolară sunt: gestiunea. cercetare şi producţie. astfel încât să fie posibil un flux continuu între învăţământ. care antrenează dezvoltarea unui sistem de învăţământ de un tip radical deosebit faţă de toate sistemele şcolare anterioare. 142 Universitatea SPIRU HARET . cel al producţiei şi cel al cercetării. la tehnicile şcolare şi la conţinutul învăţământului. politica şcolară recurge la reformele sistemului de învăţământ. politica şcolară comportă un sistem de decizii cu caracter normativ-instrumental privitoare la structura învăţământului. O politică eficientă în sfera învăţământului este aceea care acţionează concomitent asupra tuturor acestor parametri spre a realiza un echilibru dinamic al acestora. Pentru a pune în evidenţă efectele unei strategii moderne de politică şcolară. atât sub aspect cantitativ. cât şi calitativ. Când prin intermediul gestiunii curente şi al planificării nu mai poate fi menţinut echilibrul între sistemul de învăţământ şi sistemul social. Aplicarea unui program eficient social în domeniul educaţiei presupune transformarea instituţiilor specifice. Politica şcolară acţionează spre instituirea unui echilibru între următoarele componente: a) organizarea socioeconomică a societăţii şi structura învăţământului. asigurarea integrării acestora în societate prin unirea organică a învăţământului cu cercetarea şi producţia. c) conţinutul învăţământului şi metodele şi tehnicile pedagogice. astfel spus. d) scopurile societăţii şi funcţiile sistemului de învăţământ.

Fig. cercetare. dar generează şi efecte succesive. iar acesta din urmă influenţează dezvoltarea producţiei. 3) producţia participă ea însăşi la formarea cadrelor pentru învăţământ. 6) cunoaşterea existentă (produsă de cercetare) este utilizată de educaţie şi transmisă în cadrul proceselor educative. 4) au un caracter simultan. 11) producţia este ea însăşi o sursă de formare a forţei de muncă (calificare la locul de muncă). cercetare ştiinţifică şi producţie. cumulative de la unul la altul. Fluxurile din cadrul raportului învăţământ-cercetare-producţie Fluxurile puse în evidenţă (fig. 5) cercetarea generează un stoc progresiv de cunoaştere. 8) forţa de muncă este reintrodusă în procese educaţionale pentru perfecţionare şi reciclare. 10) cunoaşterea stocată informaţional şi programatic este utilizată în producţie şi învăţământ. intensifică procesele de încorporare a ştiinţei în producţie şi învăţământ. Realizarea sistemului integral prin asigurarea simultaneităţii fluxurilor (a legăturii structurale) între cele trei componente: învăţământ. progresul ştiinţei. producţie (IC-P). În condiţiile neintegrării.2) formează detaşamentul de cercetători ştiinţifici.4. 143 Universitatea SPIRU HARET . efectele cumulative ale acestor fluxuri pot fi întârziate şi întâmplătoare. 9) producţia ridică probleme care pot fi rezolvate de cercetare. 4) cercetătorii îşi completează pregătirea şi capacitatea lor prin practica cercetării şi a producţiei. 7) sistemul de educaţie şi învăţământ formează forţa de muncă calificată şi de specialitate pentru producţie.

un bun francez. cât şi „indirect”.). Şcolii îi revine o îndatorire majoră. O atare socializare se realizează atât în forme „directe” (ore de istorie. În realitate. de cunoştinţe civice.Una dintre funcţiile educaţiei este aceea de a realiza integrarea socială a membrilor societăţii. În general. acele societăţi care au un sistem educaţional bine „articulat” în structurile sale reuşesc să integreze social membrii societăţii încă în prima lor perioadă din viaţă. un bun american. istoria 144 Universitatea SPIRU HARET . prin „evaluările” care. Dacă sistemul educaţional nu se dovedeşte receptiv şi dinamic pentru realizarea cu succes a unei atare funcţii. sociale etc. fără a sacrifica vreunul din termenii relaţiei. grupul social etc. În general. Şcoala identifică pe cei dotaţi cu talente particulare necesare societăţii şi îi formează pentru a îndeplini mai târziu poziţii sociale mai importante. ce înseamnă a fi un bun român. au şi efectul de a-i socializa în propria lor cultură. deci. prin pârghiile sale formale (între care instituţiile juridice sunt cele mai implicate). oamenii potriviţi vor fi selectaţi pentru ocupaţii potrivite. de două concepţii privitoare la calea de urmat pentru a atinge o bună integrare socială. În şcoala românească. O altă funcţie a educaţiei se referă la selecţia talentului. Ideal. Educaţii învaţă. indiferent cine sunt ei şi de unde vin.). şi deci modalităţi. în cursul „carierei lor educaţionale”. accentuează rolul educaţiei pentru realizarea unei reuşite integrări. între idealul „şanselor egale” pentru toţi de a ajunge în vârful ierarhiei competenţelor şi realul selecţiei competenţelor există o tensiune şi uneori chiar o relativă opoziţie. cât şi. indirect. în cazul sistemului şcolar francez etc. Cealaltă concepţie supralicitează rolul controlului social pentru obţinerea aceluiaşi rezultat. esenţială în ce priveşte transmiterea valorilor culturale. mai ales. în cazul sistemului educaţional american. atunci societatea se va vedea nevoită să accentueze rolul sistemului de control social. se poate vorbi de două modalităţi şi. în cazul sistemului educaţional românesc. Una dintre aceste concepţii. atât prin pârghiile sale informale (opinia publică. însă. astfel încât un bun sistem educaţional este acela care izbuteşte să reducă la maximum această tensiune.

marile ei personalităţi reprezintă prin ele însele izvoare de educaţie şi formare civică. în care normele impersonale şi statutul social înlocuiesc relaţiile personale din timpul copilăriei.cit. a se confrunta cu evaluări contradictorii. care îl pregătesc pe copil pentru lumea externă”. de la grădiniţă (când programul ordonat – timp pentru povestiri. iar a învăţa să accepte ordine de la un şef. a scrie. timp de odihnă.. imprimă copilului „o rutină oficială”) şi până la şcoala superioară. De la abilităţile de învăţare elementare (a citi. 373. funcţia de a-i ajuta pe copii să iasă din lumea privată a familiei. introducându-i gradat în lumea publică. se desfăşoară registrul de exercitare a acestei importante funcţii educaţionale. Acest act este el însuşi un act de transmitere a valorilor culturale de care o societate are nevoie pentru a-şi păstra identitatea. izvoare „descifrate” pedagogic în actul învăţării. 145 Universitatea SPIRU HARET . profesorul este primul şef al copilului. inegal50. iar prin particularităţile ordinii ierarhice. Acest curriculum ascuns se realizează de-a lungul întregii perioade educaţionale. În teoria lor. a socoti) până la abilităţile de gândire (a aplica abilităţi mentale la soluţionarea de noi probleme) şi furnizarea de cunoştinţe şi abilităţi generale şi speciale necesare exercitării profesiunii. timp de deşteptare etc. Musgrave. Această funcţie se realizează printr-un aşa-numit curriculum ascuns. cu regulile sale intime şi personalizate. a fi unul dintre ceilalţi sunt calităţi de care oamenii au nevoie. constată sociologii. dacă doresc să reuşească să funcţioneze eficient la o linie de asamblare sau într-o corporaţie largă. p. Toate regulile şi modelele pe care le învaţă prin acest curriculum au rostul de a-l învăţa să se acomodeze la instituţii ierarhice în care puterea şi privilegiile sunt distribuite impersonal. abilităţi sociale şi cunoştinţe profesionale necesare pentru participarea la viaţa societăţilor moderne. op. a fi tolerant la frustrări.W. adică „un set de reguli nescrise de comportare. O funcţie fundamentală a educaţiei este aceea de a-i „echipa” pe indivizi cu acele capacităţi. totodată. Şcolii îi revine. cum consideră unii sociologi americani. __________________ 50 P.naţională.

la care să aibă acces toţi copiii şi tinerii. ca Ştefan Zeletin. şi anume că exerciţiul lor se desfăşoară de-a lungul întregii vârste educaţionale a individului. ori ctitorul şcolii naţionale româneşti moderne. care se preocupau 146 Universitatea SPIRU HARET . în al treilea deceniu al secolului al XX-lea. al doilea. urmează stadiul în care individul începe să „înveţe să îmbătrânească”. Ideea lui de călăuză. În România. cum i se spunea în timpul său. „orice cetăţean. perspectiva stadială asupra vieţii individului ajută la evaluarea şi orientarea programelor educaţionale. preluată şi de alţi continuatori ai legiferării învăţământului. reflexul ideii haretiene de şcoală naţională. dar indiferent de forma în care ele se realizează. După parcurgerea carierei şcolare propriu-zise. individul va trece prin alte stadii semnificative. cum a rămas. un lucru a devenit evident. cum avea să scrie dr. Urmează perioada vârstelor de 40 şi 50 de ani. structurii şi conţinutului învăţământului. iniţiator al unei Legi a învăţământului primar. în raport cu fiecare perioadă semnificativă din viaţa individului. De aceea. Angelescu. în raport cu cerinţele dezvoltării social-istorice. După această perioadă. cu unele variaţiuni impuse de trebuinţele locale şi de nevoia de a dezvolta aptitudinile necesare pentru viitoarea viaţă individuală şi socială”. fiecare confruntându-l cu un fenomen de schimbare critică. în istorie. fiecare dintre stadiile educaţionale are ca obiectiv central soluţionarea unor probleme specifice. C. este acela în care s-a atins vârsta de 30 de ani. „omul şcolilor”.În ansamblul lor. era cea potrivit căreia. socotit şi stadiul „deciziei asupra timpului”. economică. Spiru Haret. Această „viitoare viaţă individuală şi socială” era. originară sau credinţă religioasă e dator să-şi însuşească un minimum de cunoştinţe. trata cu deosebită atenţie problemele organizării. idee care se regăsea şi în pledoariile sau constatările unor gânditori. Tradiţii ale învăţământului românesc. funcţiile educaţiei se exercită în forme adeseori contradictorii. absolut indispensabile în viaţă. în anul 1924. Cercetările sociologice arată că primul stadiu semnificativ este acela al intrării în vârsta de 20 de ani. când individul trece prin aşa-numitele crize ale vârstei de mijloc. fără deosebire de situaţie socială.

ostilă instituţiilor noastre moderne. era momentul când. la numai câţiva ani după istoricul 1 decembrie 1918. solidarizarea sufletului român cu societatea română modernă”.B. Statul român. recunoscând contribuţia lui Spiru Haret la modernizarea şcolii naţionale. are şi dreptul de a o îndruma spre satisfacerea nevoilor sale proprii (s. ori rămânem în mentalitatea arhaică. Mai precis. considerând că a fi democrat în stabilirea funcţiei şcolii naţionale înseamnă „a fi dispus să __________________ Ştefan Zeletin. Aceasta era perioada în care.să explice necesitatea istorică a solidarizării „sufletului român cu societatea română modernă”. p. se punea problema unei mai strânse şi reale legături între şcoala practică şi democraţie. la aproape trei decenii de la intrarea în vigoare a Legii Spiru Haret. îşi exprima convingerea că „învăţământul spre care trebuie să se îndrepte fiii poporului nostru astăzi pentru o mai bună asigurare a viitorului lor este învăţământul practic”. Editura Eminescu. C. Nevoia care alcătuieşte problema specifică a momentului istoric actual este aceasta: dezrădăcinarea atitudinii sufleteşti ostile a cetăţenilor români faţă de instituţiile sociale româneşti. Bucureşti. – A. 52 C. care cheltuieşte pentru şcoală.). Rădulescu-Motru. Rădulescu-Motru. aproape de primejdia dezagregării”51. Editura revistei Pagini agrare şi sociale. în Personalismul energetic şi alte scrieri. Studiu asupra istoriei şi politicii burgheziei române. 222-223. 147 51 Universitatea SPIRU HARET . august 1929. pornindu-se de la premisa că şcolii i se cere ca în fiecare epocă „să pregătească pe om pentru lupta vieţii”52. specifică stadiilor istorice de tranziţie. conferinţă ţinută la Alba Iulia. Iar atunci. „din două una: ori izbutim să realizăm această mare operă de prefacere sufletească. 774-783. Neoliberalismul. problema crucială era una dilematică. din 1898. şi atunci mergem înainte cu paşi siguri. p. şi atunci ne zbuciumăm mereu în haos. Şcoala practică şi democraţia.n. Bucureşti. la Congresul Asociaţiei Învăţătorilor din Ardeal. Rădulescu-Motru cerea slujitorilor şcolii să fie „apostolii muncii creatoare de energie”. Acesta. cum solicita C. se constata că „programul de învăţământ este adaptat nevoilor sociale ale momentului istoric prezent în dezvoltarea neamului nostru. 1984. 1927.

oricui este capabil. întemeietorul Şcolii sociologice de la Bucureşti. 1998. În acest sens. reforma haretistă a şcolii româneşti este una dintre primele experienţe de utilizare la scară globală a „şcolii publice” româneşti. Perenitatea unei moşteniri. Dimitrie Gusti. învăţământul naţional. pregătiţi conform reformei şcolare iniţiate. Într-un raport asupra educaţiei în S. urmau să devină nu numai principalii agenţi ai ridicării şcolare a tineretului satelor româneşti. al propăşirii naţionale. pentru şcoală. posibilitatea de a-şi fructifica aptitudinile şi cunoştinţele53. marele nostru înaintaş pornind de la convingerea că democraţia modernă oferă. Editura Fundaţiei România de Mâine. şcoala este principalul mecanism folosit pentru promovarea scopului şi idealului naţional.U. îl călăuzise pe Spiru Haret atunci când concepuse şi propusese legiferării un învăţământ care să corespundă cerinţelor economico-sociale. cu siguranţă. Valorificând modelul haretist. moderne.A. obiectiv care.. rolul de instituţie pură în serviciul muncii productive”.primeşti. Prin urmare. care îmbina misiunea şcolară cu cea menţionată. nevoilor ridicării gradului de instruire culturală şi profesională a tinerilor. Şcoala este unul dintre sistemele strategice ale unei societăţi moderne. a realizat una dintre cele mai originale experienţe de articulare a şcolii superioare cu idealul naţional. conduse şi aplicate în România de Spiru Haret. era un model de ordin general pentru întregul corp de dascăli ai învăţământului românesc. Învăţătorii. Modelul acesta de profesor. educaţia este definită ca un „armament naţional care asigură protecţia statului” şi orice acţiune în domeniul educaţiei care antrenează efecte negative şi o scădere a performanţelor şcolare este socotită un „act de dezarmare unilaterală necugetată”. Spiru Haret a aşezat pe baze noi. ei aveau şi misiunea de dascăli ai neamului. 100 de ani de la adoptarea Legii Spiru Haret. 148 53 Universitatea SPIRU HARET . Bucureşti. în vederea dezvoltării „sentimentului solidarităţii naţionale”. Doctrina care a întemeiat experienţele gustiene în ceea ce priveşte realizarea idealului naţional al şcolii este cunoscută din noua paradigmă ştiinţifică pe care el a denumit-o __________________ Aurelian Bondrea.

Concepţia lui Dimitrie Gusti despre socializarea şcolii. interval în care s-a maturizat noul edificiu naţional românesc. s-a desfăşurat organic timp de cinci decenii. În aceeaşi perioadă. de integrare a şcolii în viaţa naţională). deci un agent de propovăduire a valorilor naţionale şi de afirmare a modelului personalităţii de vocaţie în aria sa de activitate. Dimitrie Gusti a perfecţionat paradigma haretistă în ceea ce priveşte modelul de organizare naţională a şcolii (prima experienţă originală. astfel încât. valoare de model exemplar. Problemele organizării superioare sunt puse în corelaţie cu ideea refor149 Universitatea SPIRU HARET . D. această concepţie de mişcare şcolară naţională (pusă sub semnul idealului naţional). Se poate considera că „momentul gustian” este al doilea stadiu al „haretismului”. scop în care publică în 1913 prima lucrare de „elaboraţie reformatorie” intitulată: Întemeierea bibliotecii şi seminariilor de pe lângă Universitatea din Iaşi. atât cultural. Din lucrările seminarului de sociologie şi etică al Facultăţii de Filosofie şi Litere din Iaşi. Dacă Spiru Haret a propus modelul educatorului care îmbină funcţia şcolară de educator cu cea de dascăl naţional. Gusti se arată preocupat de reorganizarea „seminariilor de la Universitatea din Iaşi”. haretismul. scoate volumul Studii sociologice şi etice. Datorită experienţei gustiene. Modelul gustian are.„ştiinţa şi pedagogia naţiunii”. în viziunea lui. Dimitrie Gusti generalizează modelul. orice specialist trebuie să fie nu numai un bun specialist. Modelul de organizare şi obiectivele echipelor studenţeşti pe teren reprezintă una dintre cele mai originale şi mai reuşite strategii de înfăptuire a unui ideal naţional în cadrul şi prin mijlocirea şcolii. contribuind astfel la creşterea şi dezvoltarea personalităţii naţionale a poporului. Spiru Haret. Încă din perioada sa ieşeană. una dintre soluţiile viabile pentru o societate care doreşte să întărească sentimentul solidarităţii naţionale a membrilor săi. tipic românească. Un sistem de propuneri cu numeroase documente şi planuri anexe. de aceea. ci şi un militant cultural şi un educator naţional. denumind mişcarea de pedagogie naţională după numele iniţiatorului său. cât şi politic şi economic. Într-adevăr.

Asociaţia însăşi va fi creată în 1918 şi din ea se va forma Institutul Social Român. deci.U. aşa cum. Semnificaţia acestui serviciu rezulta din art. nu numai despre o democraţie şcolară naţională. Gusti se întreba: „să îndrăznim oare a spera că prin activitatea unor viitoare seminarii şi asociaţii să se schimbe fundamental în ţara noastră modul îngrozitor de superficial cum se tratează astăzi ştiinţele sociale şi sociologice în general. un model şcolar generalizat. astfel că în aceeaşi perioadă va elabora Doctrina Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială. la timpul său. argumentându-se că educaţia ştiinţifică reprezintă însuşi nucleul abilităţii naţiunii americane de a se apăra ea însăşi. Acest model de organizare a învăţământului ştiinţific era socotit un model strategic al apărării naţionale. în acelaşi timp. în cazul şcolilor secundare. precum şi problemele sociale româneşti în special?” În prelegerea Politica culturii şi statul cultural. în exprimare actuală. menită a satisface trebuinţele naţionale şi de stat ce sunt caracteristice numai societăţii româneşti de la ţară?”. a organizat Serviciul social obligatoriu la sate. prin anii ’60 ai secolului XX. Gusti punea o altă întrebare semnificativ: „oare în România nu s-ar putea crea şcoli superioare ţărăneşti.mei sociale. despre un sistem de organizare şcolară a circulaţiei competenţelor („organizarea competenţei”) în sistemul social naţional. În 1910. o „societate şcolarizată” sau. 5 al Legii pentru 150 Universitatea SPIRU HARET . dar. adaptată nevoilor specifice ale satului şi ţăranului român. D. facilităţi sporite de aplicaţii şi o formaţie mai bună în domeniul pregătirii profesorilor de matematică şi ştiinţe.. după modelul lui Grundtwig (…) transformându-le într-o şcoală specific românească. încerca să realizeze S. Idealul şcolar al lui D. Este vorba. Gusti viza. ţinută la Institutul Social Român (1928). Dimitrie Gusti. urmărind constituirea unui model şcolar generalizat pentru formarea personalităţii sociale şi pentru selecţia competenţelor în cadrul societăţii naţionale. meditând asupra relaţiei dintre şcoală şi problemele sociale. asigurând formarea carierelor şcolare în domeniul ştiinţei moderne.A. în care să fie cuprinşi toţi membrii societăţii. În România. aşadar.

mai devreme ori mai târziu se produce o gravă „amputare” socială. Organul neoxigenat moare. la oraşe trebuia întemeiată o organizaţie specifică a culturii poporului. selecţia talentelor şi a competenţelor. în cadrul unui program cuprinzător. Principiul serviciului social. Acolo unde acest sistem circulator. ai şcolilor superioare sau speciale să îndeplinească serviciu social obligatoriu la sate”. formarea abilităţilor sociale şi profesionale.înfiinţarea serviciului social. Şcoala îndeplineşte o serie de funcţii. Certificatul de îndeplinire a serviciului social era obligatoriu la numirea într-o funcţie publică. Vilfredo Pareto. precum şi la acordarea liberei practici. În lumina acestei abordări organiciste. educaţia reprezintă sistemul circulator al unei societăţi. Gusti susţinea consecvent principiul potrivit căruia „un învăţământ nu poate să fie decât social şi naţional”. transmiterea culturală. gândită prin comparaţie cu Volksheim-ul vienez (casa poporului). în schimb. nu-şi întinde „arterele”. de exemplu. Urmând orientarea lui Spiru Haret. provocând disfuncţii regionale întregului organism social. constituia o formulă de unificare a tuturor celor care voiau sincer şi fără alt gând întărirea socială şi naţională a ţării. de la cele vizând socializarea tineretului până la cele privind împlinirea idealului naţional şi atingerea scopurilor politice. În concepţia lui. D. În acest sens. socializarea. într-una sau în alta dintre expresiile sale funcţionale. consideră că o elită care nu-şi 151 Universitatea SPIRU HARET . ţărani. Educaţia şi învăţământul în lumea contemporană. Educaţia este unul dintre procesele esenţiale în cadrul „metabolismului” organismului social. înţeles ca o chemare la muncă a tuturor categoriilor sociale. şcoala superioară ţărănească ar fi urmat să formeze o „cultură ţărănească”. Gusti considera că funcţiile educaţiei includ integrarea socială şi naţională. împrospătează „oxigenul” (care în cazul societăţilor este însăşi cultura) tuturor organelor societăţii. care prevedea ca „absolvenţii universităţilor. muncitori şi cărturari. Şcoala ţărănească şi Volksheim-ul reprezentau cele două forme de organizare a culturii poporului pe care Gusti le cercetase atent înainte de a proceda la reformele sale.

liceale şi superioare îndeplinesc. gimnaziale. importante funcţii de socializare.A. Pentru S. El se măsoară prin ponderea pe care o au. Actul de „primenire” este. în rapoarte asupra educaţiei în S. în esenţă. iar mecanismul care-l face posibil este însăşi educaţia. Periodic. din analizele de acest fel rezultând îngrijorarea că preeminenţa americană în comerţ. Şcolile elementare. Educaţia reprezintă. S-a ajuns chiar până acolo încât. se reiau avertismente asupra riscurilor pe care disfuncţiile educaţiei le pot atrage asupra naţiunii. posibil a fi depăşită de către competitori din toată lumea.U. este afectată însăşi posibilitatea avansării istorice a naţiunii respective.. În societăţile în care se fac cercetări asupra stării educaţionale a generaţiilor.U.„primeneşte compoziţia se asfixiază şi moare. în anul 1983. prin urmare. nonperformante. atunci când „performanţele” scad. ştiinţă şi tehnologie ar putea fi afectată. acei care au cunoscut o scădere a nivelului de performanţă (măsurat prin coeficienţi de inteligenţă) sub cel atins de generaţii anterioare. un element strategic al securităţii istorice a unei naţiuni şi. întrucât pot aduce (dacă nu sunt organice) grave prejudicii sistemului circulator al întregii societăţi. aşa cum fără un sistem circulator viaţa unui organism este imposibilă. Acesta constă în fenomenul prăbuşirii nivelurilor de performanţă şcolară de la o generaţie la alta. provocând un ameninţător blocaj întregii societăţi”. aşadar. în cadrul unei generaţii date. de exemplu. fără de care viitorul unei naţiuni ar fi de neînchipuit. dintr-o pricină ori din alta. această încercare ar fi fost apreciată drept „un act de război”. un astfel de raport emitea supoziţia că dacă „o putere străină” ar fi încercat să inducă performanţe educative mediocre. cultural. Aşa se şi explică de ce reformele în domeniul învăţământului sunt şi cel mai dificil de introdus şi totodată cel mai riscant. acelaşi raport din 1983 aprecia la 23 milioane numărul adulţilor marcaţi de analfabetism funcţional (functionaly illiterate).A. Definitoriu pentru educaţie este faptul că aceasta are forţa propulsoare a unui 152 Universitatea SPIRU HARET . se vorbeşte despre un grav „analfabetism funcţional”. industrie.

„predilecţia creatoare” a performanţei şcolare etc. b) schimbarea condiţiei sociale a femeii şi a copiilor. precum veniturile părinţilor. fenomene sociale pozitive şi negative. dispunerea şcolilor în ecologia socială a unei colectivităţi etc. un lucru este evident: schimbarea este continuă şi dinamică. apreciază că evoluţia este una de adaptare şi reînnoire. Factorii care determină această schimbare sunt multipli. Cum constată diverse analize şi rapoarte. în aproape toate regiunile planetei. cetăţenii lumii 153 Universitatea SPIRU HARET . originea socială a elevilor. Cu toate acestea.proces de „transmitere organizată” a culturii. Observatorii pesimişti văd în acest proces unul al declinului şi al dezordinii şcolii. în lume. a abilităţilor şi valorilor dintr-o cultură de la o generaţie la alta. în condiţiile globalizării. Pe de altă parte. de structurarea ierarhiei în relaţia educator-educat. după legi şi reguli proprii. pe când alţii. guvernamentale şi neguvernamentale. care exprimă fenomene sociale de amplitudine. care a provocat o adevărată mutaţie în structura şi volumul abilităţilor cerute noilor generaţii. procesele educaţionale generează ele însele. proces specific intrării în secolul al XXI-lea. iar „controlul” schimbării este un numitor comun al politicilor educaţionale. Avantajul sistemului de educaţie în istoria societăţilor constă în faptul că acesta permite organizarea sistematică. în mod secundar. a cunoştinţelor. precum cele care ţin de ierarhia sociometrică a elevilor. c) schimbările tehnologice declanşate de revoluţia informaţională. Educaţia se află astăzi. de diferenţierea nivelurilor de performanţă etc. De aceea. de exercitarea autorităţii. într-un amplu şi contradictoriu proces de schimbare. diverse comisii de experţi. „gruparea pe rute şcolare potenţiale”. Oricare dintre viziuni ar fi luate în seamă. sociologia americană a educaţiei acordă atenţie unor teme de cercetare precum „curriculum-ul ascuns”. a procesului de transmitere a culturii de la o generaţie la alta. în forme instituţionalizate. nici un sistem de educaţie nu este complet liber de influenţe sociale extraeducaţionale. optimişti. Între aceştia se pot menţiona: a) „explozia demografică”. Asemenea cerinţe sunt cu atât mai evidente astăzi.

inclusiv prin mass-media. ci şi ideile. cu o rapiditate greu de bănuit la mijlocul secolului al XX-lea. învăţarea. prin autostrăzile informaţiei. în lume. rămân – în secolul al XXI-lea – obiective strategice fundamentale ale dezvoltării în plan naţional şi mondial. 154 Universitatea SPIRU HARET . educaţia în general. concură cu ei pentru pieţe şi standarde internaţionale. cunoaşterea. Astfel. iar acestea se difuzează astăzi. nu numai în ceea ce priveşte produsele. În asemenea condiţii. informaţia şi inteligenţa profesională sunt noile „materii” ale comerţului internaţional. bine educaţi şi înalt motivaţi.trăiesc printre competitori determinaţi. învăţământul.

dinamica şi istoricitatea culturii. În Metafizica lui Aristotel se arată că genul omenesc trăieşte „din artă şi raţiune”. Însăşi pluralitatea culturilor se înrădăcinează în această necesitate comună. mecanismele intime care condiţionează funcţionarea culturii sunt direcţii importante ale cercetării sociologice a culturii. formare. La drept vorbind. Timişoara. veghere a ceva şi cea de cult. poeţii. după cum o demonstrează orice încercare de a aprofunda celebra frază a lui Hölderlin. adică acel loc invizibil pe care îl numim imaginar şi care e de esenţă afectivă”1. pe care îl locuim. dichterisch wohnt der Mensch (poetic locuieşte omul): există limbaje şi simboluri în sânul cărora ni se desfăşoară şi ni se exprimă gândurile şi alegerile. Noua ignoranţă şi problema culturii. NIVELURILE ANALIZEI SOCIODINAMICE A CULTURII Istoria umanităţii este bogată în învăţăminte care arată că totdeauna. de respect. de consideraţie. p. 2001. dar şi vieţile în ce au ele mai profund. Geneza. 155 1 Universitatea SPIRU HARET .1. filosofii. nouă oamenilor ne este imposibil să trăim fără cultură. preocupare. Editura Amarcord. 81. noi toţi locuim în culturi.IV. CULTURA – UN PROCES SOCIODINAMIC IV. oamenii de ştiinţă au echivalat cultura cu însăşi viaţa omenească propriu-zisă. cea de îngrijire. de 20 de secole. totul integrându-se vieţii sociale şi formând un proces sociodinamic. Etimologia cuvântului cultură scoate în evidenţă cel puţin alte trei noţiuni capitale. __________________ Thomas de Koninck. sociologii... „Într-adevăr. evident că în mai multe sensuri ale cuvântului a locui. deci din cultură. transformările care au loc în interiorul acesteia şi în relaţiile dintre ramurile culturii şi celelalte componente ale vieţii sociale. cea a locului în care ne mişcăm de obicei.

la mijloc de drum se află atitudinea comparatistă reprezentată de Frazer (Creanga de aur) şi Taylor (primitive culture) sau atitudinea psihanalitică şi teoria originii infantile a aptitudinilor mentale. p.n. fiinţele umane se conformează unor norme. Între cele două.B. Atitudinile implicate într-o înţelegere dinamică a culturii sunt cea evoluţionistă şi cea difuzionistă. obiceiuri. __________________ George Uscătescu. Considerarea conceptului de orânduire socialeconomică reclamă înţelegerea sociodinamicii culturale ca dimensiune a sistemelor socio-culturale ale căror componente de bază sunt structura socială şi suprastructura. între organism şi mediul său secundar – cultura – există o interacţiune permanentă. După Malinowski. Aşadar. pe de o parte. reguli. deşi tezele acestui sociolog au stat în permanenţă sub înrâurirea operei lui Kroeber. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. iar pe de alta. În aceasta rezidă unul din elementele fundamentale ale realităţii culturale pe care Malinowski îl numeşte obicei”2. Ţinând seama de complexitatea lor. context în care conceptul de orânduire social-economică este fundamental.Specificul abordării sociologice a dinamicii culturale constă în considerarea unitară a procesului de creaţie şi de circulaţie a bunurilor culturale. a morfologiei culturii. care rezultă din interacţiunea dintre procesele organice şi neîncetata manipulare şi ajustare a mediului înconjurător.). al unei societăţi anumite. Bucureşti. tradiţii. 1987. sociodinamismul culturii se referă la mecanismele sociologice de acţiune şi realizare a legilor sociale în contextul unui sistem cultural dat. Malinowski reuneşte şi studiază întreaga diversitate de teorii derivate din aceste orientări sau atitudini. O sinteză a teoriei generale asupra dinamicii culturii a încercat să formuleze. fără îndoială. Ontologia culturii. – A. 156 2 Universitatea SPIRU HARET . Pe fondul acestei mişcări istorice. Din ele derivă toate teoriile cu privire la ceea ce s-a înţeles în ultima vreme prin dinamica culturii. ci implică un plan de abordare special. Acestea nu pot fi deduse doar din cercetarea societăţilor actuale. el propune considerarea culturii ca o totalitate. Legile acestui proces sunt legi ale structurii sociale şi ale acţiunii sociale. şi anume cel al „mişcării” istorice a culturilor. Sorokin. 48-49. „Două atitudini fundamentale stau la baza unei înţelegeri dinamice a culturii (s.

b) capacitatea de organizare a omului ca fiinţă biologică. b) o metodă ştiinţifică riguroasă. Într-o formă schematizată putem concepe un prim nivel analitic (de bază) al sistemului conceptelor sociologice utilizate în cercetarea sociologică a dinamicii culturii. se bazează pe următoarele elemente fundamentale: a) unitatea culturii ca ansamblu organic (în toate culturile şi în fiecare dintre ele. p. integrate într-o totalitate. c) proiectarea fiecărui element cultural într-un context global. aşa cum îl considerase Toynbee3. fiecare obicei. __________________ 3 Ibidem. cât şi între ei şi mediul fizic natural sau artificial care-i înconjoară). e) considerarea sensului profund al culturii ca un proces diferit de procesul de simplă adaptare directă la mediu. 157 Universitatea SPIRU HARET . Din această optică. tradiţie sau realizare estetică reprezintă o parte indispensabilă a întregului organic). fiecare obiect.În concepţia autorului Ontologiei culturii. pornind de la analiza societăţilor arhaice. analiza funcţională a culturii. d) considerarea societăţii şi a culturii drept ansambluri organizate. 50-51. nivel care poate fi exprimat în felul următor: Acesta este însă un nivel analitic comun sociologiei culturii şi filosofiei culturii. teoria ştiinţifică a acesteia se bazează pe trei elemente fundamentale: a) considerarea omului ca fiinţă biologică. aşa cum îl profilase Taine. sau raportul dialectic provocare-răspuns. în dinamica ei. c) capacitatea de instituţionalizare (un anumit tip de relaţii atât între oameni.

Morgan. funcţionaliste. Acest nivel conceptual analitic poate fi prezentat ca în figura 5. Mc. Lennau. E.2. 5. Dintre adepţii evoluţionismului mai pot fi menţionaţi Bastien. Landtmenn etc. evoluţionismul se distinge prin următoarele trăsături: 158 Universitatea SPIRU HARET . respectiv la una sau alta dintre formele schimbării. mutaţioniste etc. difuzioniste. În unele abordări de sinteză. Tylor. Westermark. IV. DINAMISMUL CULTURAL. în 1877. Asemenea teorii sunt cele evoluţioniste.Al doilea nivel analitic al cercetării sociodinamicii culturale este propriu sociologiei culturii şi implică distincţii între diversele forme şi niveluri ale dinamicii culturale. Din cadrul aceleiaşi orientări mai fac parte Balfour. Variantă a cercetării sociodinamicii culturii Unele teorii sociologice reduc procesele sociodinamicii culturale la unul sau altul dintre procesele menţionate în schemă. Maine. care-şi scriu lucrările în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bachhofen. Radcliffe-Brown. Fig. CONCEPŢII EVOLUŢIONISTE ŞI DIFUZIONISTE Orientarea evoluţionistă atinge un punct de vârf o dată cu apariţia lucrării lui Lewis H. Ancient Society.

ce ar avea un rol determinant în acest proces. Payot. ci la mecanismele dinamicii culturii. conform cărora un proces cultural cunoaşte anumite faze de dezvoltare4. 7) stadiul civilizaţiei (descoperirea alfabetului fonetic. Les bases de l’anthropologie culturelle. caracterizat de Petre Andrei drept reprezentant al „intelectualismului sociologic”. 2) stadiul mediu al sălbăticiei (apar pescuitul şi folosirea focului). 159 Universitatea SPIRU HARET . După unii adepţi ai acestei teorii. H. 6) perioada ultimă a barbariei (inventarea procedeului de prelucrare a minereului de fier). Paris. – foloseşte metoda comparativă în cercetarea stadiilor de evoluţie a popoarelor. Solidaritatea socială. pe „consensul ideilor”. la Comte.– consideră istoria ca o „serie unilineară de instituţii şi de credinţe ale căror similitudini denotă principiul unităţii psihice a omului”. Herskovits. evoluţia comportă un număr de şapte stadii. 5) perioada medie a barbariei (domesticirea animalelor şi agricultura prin irigaţie. evoluţioniştii nu se referă la istoria concretă. 4) perioada veche a barbariei (primele invenţii ale artei). şi anume: 1) stadiul vechi al sălbăticiei (copilăria rasei umane). Evoluţia societăţilor este aceeaşi cu evoluţia spiritualităţii şi se desfăşoară după „legea celor trei stări” ale evoluţiei: a) starea teologică sau religioasă a __________________ 4 1967. în est). Factorul care dă o direcţie evoluţiei sociale (identificată de Comte cu programul social) este cel intelectual. Într-un atare sens. – dezvoltă conceptul de supravieţuire a cutumelor de la un stadiu inferior la un stadiu superior de evoluţie. se bazează pe „armonia ideilor”. Unul dintre reprezentanţii proeminenţi ai evoluţionismului este Auguste Comte. propunând distincţia între conceptul de „evoluţie a culturii” şi cel de „istorie a culturii popoarelor”. folosirea scrisului). 3) stadiul final al sălbăticiei (inventarea arcului). adică al concepţiei care explică evoluţia societăţii prin evoluţia ideilor. Unii reprezentanţi ai evoluţionismului au încercat a îmbogăţi modelul teoretic al acestui curent de gândire.I.

lumea exterioară se prezintă privitorului într-o armonie care n-a mai putut fi regăsită apoi în acelaşi grad. Societatea trece de la tipul militar la tipul industrial. III. Acest prim regim mental a trebuit să înceapă printr-o stare de fetişism. Tehnologia fetişistă se explică şi prin dominaţia pronunţată a pasiunilor asupra raţiunii. În felul acesta. La philosophie positive. iar prin calvinism „atinge însăşi dogma”. starea metafizică durează din secolul al XIII-lea până la Revoluţia franceză. Starea teologică este forma de realizare a „sistemului de opinii comune” în primul stadiu de evoluţie a societăţilor. __________________ Auguste Comte. iar evoluţia acestuia este factorul primordial în evoluţia societăţilor. individualizaţi. Aceste stări se află la baza evoluţiei intelectului. Expresia acestei atitudini critice este reforma. Starea teologică apare şi sub forma politeismului. Paris. Astfel. asimilându-le actelor produse de voinţa umană. Din clipa în care zeii invizibili încep să fie localizaţi. „fetişismul” apare ca „mijloc de civilizaţie” şi nu presupune o „autoritate sacerdotală”. cu simple diferenţe de intensitate. p. Reorganizarea spirituală se face însă în faza pozitivistă. Analize similare propune Comte pentru stările metafizice şi ştiinţifice. caracterizată prin tendinţa de a concepe toate corpurile exterioare ca animate de o viaţă analogă celei a omului. b) starea metafizică şi c) starea pozitivă sau ştiinţifică (pozitivistă). apare politeismul. vol. după energia fenomenelor lor. care presupune deja o diferenţiere socială bazată pe apariţia „autorităţii sacerdotale”. căci sediul divinităţilor este în fiecare obiect particular. Principiul acestei stări constă în „a explica natura intimă a fenomenelor şi a modului lor esenţial de reproducere. 164-198 160 5 Universitatea SPIRU HARET . şi care produce în individ un sentiment de plenitudine”5. Flammarion. Toate corpurile observabile fiind personificate şi dotate cu pasiuni puternice. unei asemenea stări fiindu-i proprie o atitudine critică. zeii fiind înlocuiţi cu entităţi metafizice raţionale. când raţiunea conduce spre cunoaşterea pozitivă a relaţiilor dintre oameni. care prin luteranism „atinge disciplina clericală”. ca şi a monoteismului.societăţii.

conceptul lor de evoluţie este echivoc. Dar cu aceasta se trece la rolul difuziunii culturale. După această şcoală. exprimând „ascendenţa solară a faraonului”. la clasificarea stadiilor) unei etape (ciclu sau stadiu).). „şcoala istorico-culturală germană” şi „şcoala americană” (A. Acest complex cultural se subordonează unui simbol central – soarele –. deci. piramidele. În primul rând. problema centrală a analizei culturilor este aceea a deosebirilor şi asemănărilor dintre arii culturale diverse. Kroeber. cu toate corecţiile ulterioare aduse de adepţii acestei concepţii. mecanismul fundamental al dinamicii culturale este 161 Universitatea SPIRU HARET . Perry). valoarea atribuită aurului şi perlelor etc. marile monumente monolitice.Dincolo de merite incontestabile ale teoriei evoluţioniste apar şi anumite limite. precum mumificarea. conceptul de evoluţionism este vag şi nu are relevanţă analitică nici în raport cu marea diversitate a culturilor în timp şi spaţiu sau cu alte mecanisme ale dinamicii sociale a culturilor. nu este decât un mecanism al dinamicii sociale a culturilor (ideea fazelor proceselor culturale). Sapir etc. o lege teologică a umanităţii. evoluţia se confundă cu procesul istoric al devenirii culturilor. explicabile cauzal tocmai prin mecanismul difuziunii culturale. Acesta este un criteriu unitar pentru a explica atât apariţia unei noi forme culturale. în timp ce. E. Teoria difuzionistă a dinamicii culturale. Şcoala heliolitică socoteşte drept centru al civilizaţiei umane civilizaţia egipteană. Totuşi.J. Una dintre probleme este şi cea referitoare la durata istorică (şi. pentru alţii. Pentru difuzionişti. alţi reprezentanţi ai evoluţionismului susţin că acesta ar fi tot una cu progresul umanităţii de la starea teologică la cea pozitivă. care este pentru sociologie echivalent cu „transferul relaţiilor sociale” dintr-o arie în alta. Durata istorică a unei culturi sociale (ca sistem al formelor relaţiilor sociale) este legată de durata forţelor productive nou create într-o societate dată. cât şi supravieţuirea unei forme vechi. Astfel. Teoria difuzionistă cuprinde „şcoala heliolitică sau panegipteană” (Elliot Smith. W. pentru unii. care este un complex alcătuit din elemente tipice. Difuzionismul a apărut ca o reacţie la paradigma evoluţionistă.

teoria difuziunii culturale pune accent pe contactele între culturi. ci şi după „relaţiile acestor elemente similare” şi după „determinarea istorică a contactului cultural”6. corelaţia dintre elementele culturale şi deprinderile utilizării lor este puternică. „complexe culturale”. reprezintă complex cultural şi oglindeşte structura antropologică a __________________ 6 H. Deci. Astfel. „ariile de difuziune culturală” trebuie determinate nu numai după prezenţa elementelor culturale similare. Se trece de la ideea unui împrumut pasiv la ideea unui împrumut activ. în aria în care a fost împrumutat. ideea de „matrice” sau „configuraţie culturală”. ea dezvoltă o serie de concepte ca acelea de „element cultural”. după Herskovits. a orientat teoria dinamicii culturale spre o teorie a aculturaţiei. Kroeber descrie aşa-zisul „împrumut stimul”. un „grup de elemente culturale” cu un raport strâns între ele într-o cultură dată. antropologia culturală americană deschide o nouă cale spre explicarea sociologică a contactelor culturale: teoria aculturaţiei cu o puternică relevanţă analitică. Herskovits. „arie culturală”.cit. care se referă la faptul că un obiect difuzat stimulează inventarea tehnicilor de producere a acestui obiect. p. op. forţelor sociale ale societăţii care efectuează împrumutul etc. Elementul cultural este conceput drept cea mai mică unitate identificabilă într-o cultură dată şi serveşte pentru analiza structurii culturii din punctul de vedere al difuziunii culturale. extinzându-se astfel teoria „efectelor dinamice” ale contactelor culturale în sensul „difuziunii-stimul” prezentate conceptual de Kroeber. 199-209. În sensul antropologic. pe care autorul american o dezvoltă. într-o fază analitică mai înaintată.împrumutul cultural de la o arie la alta. Ca atare. În sensul acesta. tradiţiilor. Şcoala americană. în care rolul fundamental în transformarea elementului cultural împrumutat revine structurii sociale şi culturii sociale locale. „nucleu cultural”. „modele culturale” şi. indicând „maniera de a trăi a unui popor”. pe trasarea de hărţi culturale. înţeleasă ca teorie parţială de tipologizare a contactelor culturale şi de explicare a schimbărilor culturale induse de aceste contacte. pe reperarea elementelor asemănătoare în arii geografice. 162 Universitatea SPIRU HARET . Prin aceste abordări.

astfel. nici cu cel de difuziune culturală. continuu şi distinct. Din punctul acesta de vedere. Este clar că acest sistem conceptual stă. permite „cunoaşterea personalităţilor care au 163 Universitatea SPIRU HARET .unei culturi. se poate uşor deduce conceptul de centru cultural ca fiind acea subarie în care elementele culturii cercetate au cea mai mare intensitate. la baza cercetării antropologice şi etnologice a culturii. de aici. de aceea. în continuare. De asemenea. În raport cu această direcţie. ca zonă sau regiune în care se găsesc culturi asemănătoare. a mecanismelor dinamicii sociale a culturilor. O asemenea abordare permite. nu se identifică nici cu cel de asimilare culturală şi. O încercare teoretică de delimitare a conceptului propune asimilarea „difuziunii” cu „transmiterea culturală produsă”. ca atare. În raport cu aria culturală astfel definită. Astfel. deoarece contactele între culturi sunt cercetate ca tipuri de contacte sociale. precum şi a condiţiilor actuale. În acelaşi timp. Abia prin definirea conceptului de model cultural se creează premisele unei întâlniri epistemologice cu perspectiva sociologică a culturii. Termenul de aculturaţie indică un tip de schimbare culturală şi. în timp ce aculturaţia trebuie înţeleasă ca „studiu al transmiterii în curs” şi se referă. de relaţii între grupuri sociale având culturi diferite. la „contactele epocii contemporane”. teoria aculturaţiei poate fi încorporată într-o teorie sociologică a dinamismului cultural. ci şi la grupurile sociale care vin în contact şi care împrumută aceste elemente culturale. modelele culturale sunt concepute ca fiind formele luate de elementele unei civilizaţii. în aceeaşi perspectivă. determinarea „condiţiilor anterioare contactului cultural” al grupurilor în contact. în sensul că raportează elementele culturale nu doar la complexele din care fac parte. transformându-le. aria culturală fiind definită. când modelele de conduită care apar într-o societate converg şi creează un mod de a trăi coerent. dar şi limitele unui asemenea concept. după cum am văzut. nu poate fi identificat cu cel de schimbare culturală. temeiul ontologic al definiţiei antropologice a culturii. teoria aculturaţiei se orientează spre o cercetare de tip sociologic a culturilor. Se desprind. nu ale epocilor istorice.

ci cuprinde în chip necesar şi pierderea sau extirparea culturii precedente. la o atitudine intelectuală – adică determinată de abstracţii intelectuale”. Alţi exegeţi consideră că termenul transculturaţie exprimă mai bine diferitele faze ale procesului de tranziţie de la o cultură la alta.). obiectivarea acestui sistem de cunoştinţe practice prin cultivarea unui aparat de unelte şi metode. Un asemenea termen antrenează. IV. principii de organizare etc. pentru că acest proces nu constă. în a dobândi o altă cultură.. la una mai mult sau mai puţin ştiinţifică sau. exprimând trei subprocese. ceea ce implică termenul de aculturaţie. adică de pe poziţia uneia dintre culturile aflate în contact. paralel cu intelectualizarea lumii şi eului. Mai explicit. SOCIOLOGIA „PROCESULUI CIVILIZAŢIONAL” ŞI A CULTURII Sociologul german Alfred Weber cercetează „organismele istorice” în raport cu sferele procesuale ale acestora: procesele sociale. cel puţin. sociologul va observa că „dezvoltarea conştiinţelor avansează (. a experienţei). 164 Universitatea SPIRU HARET .. – A. aculturaţia nu trebuie interpretată etnocentrist. „mişcarea culturii” şi „procesul civilizaţiei”. Procesul civilizaţional comportă trei dimensiuni. ceea ce s-ar numi o neoculturaţie. este vorba despre trei procese globale: „procesul social”. un proces care tinde.n. simplu. „sfera mental-culturală” şi „consumul intelectual”. b) în interiorul aceleiaşi unităţi „este o dominare crescândă asupra naturii” (generând. spre „sistematizare intelectuală”. c) „actualizarea şi concretizarea acestui al doilea cosmos intelectual.B.. şi anume: a) în orice mare ciclu istoric al marilor organisme sociale. ceea ce s-ar putea denumi deculturaţie (s. ideea creaţiei subsecvente a fenomenelor culturale noi. care dau structură concretă existenţei”. ca şi primul.3. În plus. În direcţia unei accentuări a demersului sociologic în analiza culturii în contact se dezvoltă conceptul de „transculturaţie” şi apoi conceptele de „deculturaţie” şi „neoculturaţie”.) de la o atitudine empirică faţă de lume şi ego. în plus. „structura intelectuală a ştiinţei utilitare”.jucat un rol în acceptarea sau respingerea diverselor elemente”.

În concepţia sociologului german. cunoaşterea pragmatică şi echipamentul tehnic-intelectual). În felul acesta. „curente mentale”. filosofie. experienţa concretă sistematizată. 1968. prin urmare. „corpurile cunoaşterii intelectuale” (ştiinţele) şi „aparatul său extern intelectualizat” (uneltele. maşini şi principii metodice de muncă şi organizare. această perspectivă teoretică deschide „calea de atingere a unei concepţii sociologice unificate asupra cursului istoriei şi a unei analize sociologice a fenomenologiei culturii sale”7. având trei expresii: „iluminare intelectuală interioară” (raţionalizarea eului). p. Shills. părţile sale fiind „pre-existente” adică înainte ca oamenii „să fi avut şansa de a le atrage în sfera conştientă şi de a le utiliza”. susţine Alfred Weber. sfera mental-culturală a organismelor istorice apare ca având o „dualitate”. Naegele. Fundamentals of Culture-Sociology. eul raţionalizat. New York. şi mişcarea culturii. ele au forme divergente şi legi diferite de dezvoltare şi ne apar. artă. 42-44. la toate expresiile culturii. ca fenomenologii mutual exclusive”. valabilă pentru „întreaga lume a cunoaşterii practice” şi pentru întregul aparat tehnic: instrumente. Theories of Society.Deci. K. procesul civilizaţional. la idei. într-un cuvânt. 1-33. 1274-1283. Pitts. Mişcarea culturii se referă. Gradul de actualizare a acestui „cosmos de cunoştinţe” în cadrul unui organism istoric depinde de gradul dezvoltării proceselor sociale. Weber.Parsons. „Procesul civilizaţional şi mişcarea culturii sunt intrinsec diferite. p. romantic etc. procesul civilizaţional este „sfera de raţionalizare” a existenţei umane. în cadrul cărora domeniul intelectual se actuali__________________ A. în cursul istoriei.D. apud: T. procesul civilizaţional construieşte un cosmos de cunoştinţe ca „ un întreg”. 165 7 Universitatea SPIRU HARET . E. În fiecare organism istoric. cuprinzând două procese. Procesul civilizaţional total deschide o lume universală anterioară faţă de orice umanitate şi ne-o face progresiv accesibilă. The Free Press.). „Procesul civilizaţional” („lumea cunoaşterii practice”) este un proces de „raţionalizare şi intelectualizare”. stiluri (clasic.R. religie. ca atare. J.

nu se pot produce lucruri universal valide şi necesare. cursul general al istoriei este procesul de elaborare a cosmosului civilizaţional universal şi unificat (. logică. fie. c) universal şi egal utile („empiric adevărate”) pentru om şi scopurile lui. clasic.. În demonstraţia lui Alfred Weber.zează şi se răspândeşte în corpul organismelor istorice mai încet. chinez şi hindus. Odată descoperite. în raport cu nivelul conştiinţei atins în aceste organisme.. b) coerente intern şi practic. indiferent de cât de acut au deviat în cursul lor istoric dezvoltarea socială şi mişcarea culturii. în această concepţie. implică faptul că marile organisme istorice (. d) egal inevitabile (teoretic adevărate) şi e) intuitiv evidente (aprioric adevărate). vor fi redescoperite. De asemenea.) operează prin acordul în direcţia unei unităţi finale (. calităţile procesului civilizaţional (sau caracteristicile civilizaţiei) sunt: a) universal valide şi necesare. de acest organism depinzând care dintre părţile civilizaţiei va predomina. dacă au fost nefolosite în cadrul societăţii care le-a descoperit. atât în aspectele sale practice... Procesele istorice noi pot difuza centrele vechilor organisme istorice într-o nouă grupare geografică şi astfel un nou organism istoric se dezvoltă în această grupare. respectiva populaţie va reparcurge stadiile procesului civilizaţional al organismului istoric. p. factori auxiliari în elaborarea continuă. Într-un astfel de caz. În raport cu aceste atribute.. Astfel este cazul migraţiei grecilor în organismul istoric creto-micenian.). elementele cosmosului civilizaţional sunt fie preluate de alte organisme istorice (alte cicluri).1278. 166 Universitatea SPIRU HARET . toate sunt. arab şi modern occidental.. ca urmare a legii emergenţei civilizaţiei. „fenomenologia actualizării şi dezvoltării cosmosului civilizaţional. a cosmosului civilizaţional care este comun întregii umanităţi”8. cultura fiind „intern limitată” de către organismul istoric în care apare şi nefiind valabilă nici în __________________ 8 Ibidem. cât şi teoretice. Într-adevăr.) Ciclurile vest-asiatic-egiptean. Pentru sociolog. doar legături. este posibil ca o „civilizaţie subiectivă” a unui popor dat să fie în decalaj cu „civilizaţia obiectivă” a unui organism istoric.

occidentală sunt „lumi cultural-diferite”. Cultura are. caracteristici de „exclusivitate” şi „unicitate” opuse civilizaţiei. nu ca un „cosmos obiectiv” (cazul civilizaţiei). ea oferă soluţii şi probleme de structură în raport cu „forţele intelectuale”. „lumile” chineză. Termenul „dezvoltare” nu se aplică la conţinutul culturii. platonismul grec este diferit de expresiile „renaşterii” sale în „forma neoplatonismului”.alt corp istoric. un „element esenţial” în „structurarea concretă a societăţii şi civilizaţiei”. Astfel. conexiuni inteligibile între mişcarea culturii. curente conflictuale – nu stadii („fără flux constant”). eventual. De aceea. Aşa-numita „universalizare mentală şi spirituală a religiilor lumii” este o iluzie. Cultura este. 167 Universitatea SPIRU HARET . dacă civilizaţia exprimă legea de evoluţie a istoriei. În concepţia lui Weber. ci ca o „agresare spiritual-temperată de simboluri”. hindusă. cultura nu poate fi separată de organismul istoric în care apare. astfel. cultura exprimă legea de structură şi ordine a istoriei. Astfel. Cultura apare. abordarea culturii se poate face doar prin „concepte istorice”. babiloneană. avem de-a face doar cu elaborarea de „tipuri”. prin astfel de tipuri. în cadrul organismului istoric. ci. egipteană. sarcina sociologiei culturii fiind de a dezvălui. Aceste aspecte sunt valabile şi pentru ideile metafizice ale sistemului filosofic. În cercetarea sociologică a culturii. doar la „mijloacele tehnice folosite în elaborarea culturii”. prin principiile sale de structură. Sarcina culturii este de a pătrunde. Civilizaţia se dezvoltă după legi universale. a mişcării sale. în substratul social şi civilizaţional al dezvoltării sociale. „cauzal-logice” (legile expansiunii cosmosului civilizaţional) şi conducând la o finalitate unică: intelectualizarea lumii prin „totala iluminare a preexistentului”. dar în cultură se cunosc „perioade disconectante”. concepte operând asupra unor „esenţe unice”. care are caracteristici de „validitate universală şi necesitate”. „dezvoltarea finalistă a organismului istoric este aproape întotdeauna în conflict cu formaţiile culturale ale agregatelor anterioare”. deci. procesul civilizaţional şi procesele sociale în cadrul unui organism istoric dat. arabă. În felul acesta. creştinismul „apărut în antichitatea clasică a fost renăscut ca ceva complet diferit în ciclul istoric romano-german”. Deci. astfel. clasică.

168 Universitatea SPIRU HARET .

169 Universitatea SPIRU HARET .

. Tabelul 2 Schema transformării socio-culturale...... legii decalajului între civilizaţie şi cultură................. a „raţionalizării” lumii sociale este deosebit de echivocă.... cât şi la legile şi ciclurile acestor schimbări... Pe de altă parte........ nu pot fi respinse ideile cu privire la caracterul contradictoriu al relaţiei civilizaţie-cultură.. indiferent de diferitele abordări ale unui asemenea subiect........ Sintetizând asemenea abordări.... Pitirim Sorokin înfăţişează trăsăturile generale ale teoriilor dihotomice ale schimbărilor culturale (tabelele 1 şi 2)... Deci. Relevantă apare şi teza cu privire la decalajele istorice posibile între civilizaţie şi cultură în condiţiile unor evenimente ca acela al migraţiei popoarelor etc......... după cum nici ideea privitoare la rolul culturii în determinarea structurii organismelor istorice. În sensul acesta.... la Alfred Weber teza raţionalizării recade în 170 Universitatea SPIRU HARET .. Ogburn 1 _______________ a ______________ b _____________ .. Dacă la Max Weber teza raţionalizării se concretiza în ideea apariţiei unui nou tip de organizaţie... în stabilitatea acestora şi în individualitatea lor...... în cele din urmă.............. ... o teză ca aceea a „intelectualizării”..... şi anume organizaţia bazată pe birocraţie.....Concepţiile „dihotomice” ale dinamicii culturale dau expresie..... după W..... ele pot fi evaluate critic în cadrul teoriei culturii formaţiunilor social-economice......... b) – cultura adaptativă Teoriile dihotomice ale schimbării culturale se referă atât la forţele schimbării culturale. 2 ______________________________________________ 1 – axa transformării culturii nonmateriale 2 – axa transformării culturii materiale (civilizaţiei) a – momentul schimbării în cultura materială b – momentul schimbării în cultura nonmaterială De la a la b – perioada „decalajului cultural” Intervalul (a.........

Ea este expresia vizibilă a existenţei umane”9. Trilogia culturii. Analiza dinamicii culturii. într-o direcţie speculativistă. această „raţionalizare” este echivalentă cu procesul istoric de geneză a capitalismului. prin care „cosmosul intelectual” preexistent capătă forme reale. în sensul conferit. în sensul că toate realizările civilizaţiei sunt explicate prin legea trecerii la o „atitudine practică”. a explicării cau__________________ Lucian Blaga. 366. Ea e aşa de mult împlinirea omului. la noi. TEORII ASUPRA SOCIODINAMICII CULTURII Sociologia explică „mişcarea” culturii pe baza principiilor determinismului. încât acesta nici nu are posibilitatea de a o nega. 1969. a multiplelor relaţii ce se stabilesc în interiorul culturii. Într-o atare intervertire se originează „fetişismul mărfii”. El atrăgea atenţia. acesta este golit de orice „norme comune”. se realizează în funcţie de determinismul social. p. Pentru sociologie. istoric şi obiectiv al culturii. de caracterul legic. înţeleasă ca fenomen social-istoric. prin care forţa socială a omului este concepută ca forţă a lucrurilor (a banilor). Este punctul prin care se iese din explicarea sociologică.4. 171 9 Universitatea SPIRU HARET . istorismului şi integralismului... raţionalizarea este. Acest proces corespunde procesului de „reificare” a lumii sociale. în speţă celui de alienare remarcat de mulţi sociologi. de Lucian Blaga. IV. a conexiunilor şi interacţiunilor dintre cultură şi celelalte componente ale vieţii sociale. totodată. când „legăturile sociale între oameni” sunt transpuse într-o „relaţie socială între lucruri” (relaţia de marfă). că această „îndeletnicire a naturii umane” nu este „un epifenomen sau ceva contingent în raport cu omul. O investigare ştiinţifică a dinamicii culturii este de neconceput în afara determinismului vieţii sociale. dar ţinând tot timpul seama de natura şi esenţa umană a culturii.stadiul teoriei speculative de nuanţă hegeliană. raţionalistă. procesul de „abstractizare a individului”. În felul acesta. Ea e împlinirea omului. celor înclinaţi spre minimalizarea valorilor culturii. Editura pentru Literatură Universală. Bucureşti.

precum şi sistemul său instituţionalizat. înlănţuirea diferitelor laturi ale vieţii sociale formează conexiunea generală. care. Mecanismul determinist al culturii dezvăluie existenţa unor factori interni care generează coeziunea internă a culturii şi autodinamica sa. obiective a tuturor proceselor care se desfăşoară în natură şi societate. demersuri condiţionate de respectarea principiului integralismului (sau holismului). prospectare a dinamicii acestor procese în diferite niveluri. cât şi tendinţele. în ultima instanţă. Concordanţa dintre structurile sociale. oferă sociologilor din domeniu vaste posibilităţi de explorare. rolul şi importanţa elementelor subiective. Astfel. G. explicare. natura şi evoluţia orânduirilor social172 Universitatea SPIRU HARET . subliniind existenţa unei dialectici interne. de relaţiile economice. descriere.zale. care nu pot fi ignorate şi care sunt indispensabile pentru înţelegerea culturii. raportate la condiţiile concrete în care s-au produs şi se dezvoltă. Principiul istorismului impune studierea culturii în dezvoltarea şi determinarea sa concretă şi efectuarea unor analize privind etapele precedente. precizând. la rândul său. Gurvitch sublinia faptul că explicarea unui fenomen social este fructuoasă numai în măsura în care ea îl plasează la nivelul şi în contextul social general din care face parte. a cărei rezultantă o constituie dinamica dezvoltării sale ca „totalitate socială” şi dinamica elementelor ei. Aceasta caracterizează diferitele compartimente şi laturi ale culturii. dezvăluie rolul determinant al factorilor obiectivi. a unui mecanism intim de funcţionare a culturii ca proces. Dialectica internă a culturii imprimă proceselor ei interioare o relativă autonomie. în acelaşi timp. prin evidenţierea sensului şi rolului fiecăreia dintre aceste laturi. legice. Sociologia. Recunoaşterea integralităţii fenomenului cultural presupune studierea lui în corelaţie cu celelalte laturi ale organismului social. precum şi sociodinamica rezultată din interacţiunea culturii cu alte procese speciale cu care se întrepătrunde. Sociologia demonstrează modul în care configuraţia acestei dezvoltări se dovedeşte în fiecare etapă social-istorică a fi dependentă.

În realitatea culturală. dar dobândesc semnificaţii noi (este cazul 173 Universitatea SPIRU HARET . Ele funcţionează în cultura nouă concomitent cu valorile nou create. pe de o parte. Unii gânditori socotesc că sociologia culturii este o sociologie a discontinuităţii. sociologia ştiinţifică descoperă criteriul unităţii continuităţii şi discontinuităţii în creaţia culturală. cât şi prin asimilarea unora universale. Opusă acestor teorii. fără posibilitate de contact şi de întregire. Tipul de cultură este determinat. a tradiţiei şi inovaţiei reprezintă un alt criteriu metodologic central în analiza şi explicarea culturii. absolutizând metafizic fie momentul continuităţii. o istorie care nu este decât o continuă adăugire de noi asemenea bunuri. Unele dintre aceste elemente sunt preluate global. cu aceleaşi mijloace. relevă caracterul istoric al culturii. culturile fiind considerate realităţi singulare şi izolate. cu aceeaşi intensitate în planul tuturor elementelor componente ale culturii. care se reflectă implicit în structurile culturale ale unei epoci. considerând că istoria culturii nu este decât istoria unei cumulări lineare de bunuri culturale. nu pot explica progresul cultural. procesul de creare a unor noi valori se împleteşte cu cel de valorificare a unor creaţii existente. limba. el nu se realizează în acelaşi fel. Alte elemente ale culturii sunt preluate selectiv. pe de altă parte. continuitatea se realizează atât prin preluarea unor valori naţionale. În trecerea de la cultura unei orânduiri social-economice la cultura unei alte orânduiri social-economice. Fenomenul continuităţii nu este un fenomen omogen. Alţii absolutizează continuitatea. cum ar fi. deci. care presupune unitatea dialectică a momentului de tradiţie culturală şi a momentului de inovaţie culturală. Unele teorii sociologice. potrivit căreia epocile culturale nu au nici un fel de legătură între ele. şi nivelurile de dezvoltare culturală a societăţilor. proces prin care sunt incluse în cultura unei orânduiri sociale bunuri culturale create în societăţile anterioare. Fenomenul continuităţii. tehnica. fie pe cel al discontinuităţii. de pildă. de tipul relaţiilor de producţie şi de natura contradictorie a raporturilor sociale. modurile de producţie. Unitatea dialectică a continuităţii şi discontinuităţii.economice.

în cadrul căruia valorile trecutului sunt fixate în profilul uman pe care-l realizează societatea. sunt amplificate. Raportarea la tradiţie este manifestă sau latentă. 174 Universitatea SPIRU HARET . conştientă sau inconştientă. într-un fel sau altul.artei şi literaturii. de la tradiţie. într-o măsură mai mare sau mai mică. La rândul ei. Tradiţia se prezintă ca „tezaur de posibilităţi” şi se manifestă ca atitudine şi aderare la o structură dată. dar aspiraţia umanităţii către ideal şi către valori păstrează o continuitate puternică. Există şi situaţia în care unele elemente ale culturii tradiţionale sunt folosite doar ca material de lucru şi prelucrate în raport cu orientarea noii culturi. În al treilea rând. îmbogăţirea şi perfecţionarea acestor valori autentice ale trecutului. în contextul unor noi cerinţe şi nevoi sociale. În celebra Istorie a ştiinţei. Fenomenul discontinuităţii. o autentică inovaţie nu poate să fie decât cea care porneşte de la materialul preexistent. Dar acest profil uman implică preluarea. O autentică inovaţie trebuie să pornească de la câteva condiţii: ea trebuie să fie. Criteriul concret de apreciere a valorilor este condiţionat din punct de vedere social şi istoric. ale acestui proces dialectic. inovaţia autentică este cea care porneşte de la o temelie umanistă şi democratică. în primul rând. valoarea novatoare a acestei descoperiri este apreciată numai în măsura în care corespunde unei nevoi sociale. li se dezvăluie sensuri noi. purtătoare. În al doilea rând. pentru că nu poate să funcţioneze ca valoare socială decât în cadrul colectivităţii sociale. tradiţia generează inovaţia. John Bernal susţine că unitatea tradiţiei şi inovaţiei este o pârghie a progresului ştiinţific. Toate personalităţile creatoare de valori au beneficiat de câştigurile culturale ale umanităţii. constituind o premisă pentru aceasta. A privi cultura în dinamica ei înseamnă a o privi în unitatea inovaţiei şi tradiţiei. al preluării unor valori artistice elaborate în societăţile anterioare). dezvoltarea. Acest lucru l-au observat mulţi oameni de cultură. izvorâtă dintr-o necesitate obiectivă pe care o resimte societatea sau un sistem cultural dat. şi pe fundalul acestei continuităţi se măsoară progresul realizat de cultură. Aceasta înseamnă că valoarea trebuie să fie expresia unei valori sociale. Toate formele culturii sunt. o valoare comunicabilă şi asimilabilă de o anumită colectivitate.

cultură şi personalitate) sau ale lui Bronislaw Malinovski (O teorie ştiinţifică a culturii). Aprofundarea acestui raport implică o înţelegere clară a relaţiei dintre cultură şi istorie. c) progresul realizat în viaţa cotidiană.5. proces în care se reflectă relaţia dintre tradiţie şi inovaţie. al societăţii în general.Relaţia cultură acumulată – cultură actualizată. dinamic. CULTURA SUB IMPACTUL GLOBALIZĂRII Din perspectiva analizei sale sociodinamice. discontinuităţi şi unor schimbări sub aspect calitativ şi cantitativ. în gradul de confort şi în modul de viaţă al indivizilor. 175 10 Universitatea SPIRU HARET . Societate. a determinismului culturii. supus unor legităţi. b) perfecţionarea capacităţilor de producţie (prin ridicarea nivelului tehnic. Mobilitatea socială. cultura influenţează direct şi multilateral evoluţia umanităţii. fără a exclude influenţele reciproce şi cadrul care oferă premise şi condiţii pentru realizarea inovaţiei culturale. procesualitatea culturii – prin stabilirea şi persistenţa unor valori în trecerile de la o cultură la alta. au fundamentat asemenea concluzii. tendinţele diferitelor epoci social-istorice s-au aflat şi se află tot timpul sub incidenţa evoluţiei culturii. la care se pot adăuga. prin ea se afirmă continuitatea valorilor. iar sociologia pune pregnant în evidenţă puternice raporturi de intercondiţionare10. a salturilor calitative care au avut loc în istoria culturii. deci progresul cultural. şi altele. cultura în dezvoltare. a grupurilor sociale şi indivizilor.). Liniile esenţiale de progres socio-uman. o cunoaştere profundă a tuturor formelor şi stadiilor de dezvoltare a culturii. promovarea ştiinţei etc. continuităţi. raportul dintre zestrea culturală şi creaţia de bunuri culturale. __________________ Îndeosebi lucrări ale lui Pitirim Sorokin (Dinamica socială şi culturală. progresiv. Cultura reprezintă un proces orientat. transformarea. care determină salturi calitative marcante în procesul creaţiei de noi valori culturale. Tradiţia este un fenomen de importanţă deosebită pentru cultură. ca proces istoric şi creator specific uman. Criteriul progresului. IV. Inovaţia reprezintă mişcarea. Progresul în cultură poate fi urmărit pe trei coordonate principale: a) satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale concret umane. desigur.

În legătură cu toate acestea. relaţia organică dintre globalizare. aşa cum susţin diverşi analişti. arte plastice. 9. în această ordine de idei. televiziune sau Internet. 2002. de fapt. politice. cu interpretarea sau evaluarea lor diferită în contextul diferitelor şcoli de gândire s-a impus atenţiei constatarea că procesele globalizării nu pot fi nici explicate teoretic. capacitate de instruire şi asimilare. ori literatură. teatru. culturale sau de altă natură care au configurat şi configurează procesele şi teoriile globalizării. diferenţieri. cultura şi societatea. comportamente etc. cultura în lumea modernă”11.Sociologi contemporani pun în dezbatere. acele transformări modifică textura însăşi a experienţei culturale şi afectează modul în care înţelegem ce înseamnă. internaţională –. în diferitele sale forme de exprimare. ecologice. fenomenul cultural. propus de Tomlinson şi abordat sociocultural de numeroşi alţi autori – oglindesc plurivalenţa practicilor şi experienţelor economice. Editura Amarcord. film. decât dacă le abordăm cu ajutorul vocabularului conceptual al culturii”. valori. dacă ne referim la viaţa culturală şi mass-media – interacţionează printr-o reţea din ce în ce mai amplă de interconexiuni şi interdependenţe caracteristice lumii moderne. ca fenomen economico-social specific lumii de azi şi funcţiile formative ale culturii (niveluri de cultură. __________________ John Tomlinson. Ca proces sociodinamic. dacă ne referim la societate. Astfel. „în centrul culturii moderne se află globalizarea”. naţională. o conexitate complexă. iar „în centrul globalizării se află practicile culturale” – consideră britanicul John Tomlinson. Timişoara. nici desfăşurate practic în afara proceselor culturale ori fără a recurge la ceea ce sociologii numesc vocabularul conceptual al culturii. Altfel spus. Globalizare şi cultură.). la care se referă globalizarea. iar „în mod similar. p. Asemenea conexiuni – din care derivă şi conceptul de conexitate complexă. sociale. 176 11 Universitatea SPIRU HARET . în diversele lor componente şi ipostaze – comunitară. implică. în opinia căruia „nu putem înţelege impresionantele procese de transformare contemporane.

virtutea liberală a toleranţei s-a transformat încet. astăzi ni se ordonă să o proslăvim. Marea ruptură. asupra relaţiei dintre cultură şi globalizare – pornesc de la considerentul că societatea __________________ În anii '60-'70 ai secolului al XX-lea. Humanitas. 2002.procesele refacerii ordinii sociale sub influenţa culturii şi civilizaţiei. 177 12 Universitatea SPIRU HARET . dar care a revenit apoi pe poziţii mai realiste. este necesar a lua în consideraţie şi teoriile relativismului cultural. Teoriile contemporane asupra funcţiei integratoare socioumane a culturii – şi. cel care acreditase ideea sterilă a „sfârşitului istoriei” o dată cu „căderea zidului Berlinului”. Trecând la concretizarea tezei sale. dar sigur în opinia că. în acest secol12. În interpretarea unui analist ca Francis Fukuyama. în consecinţă. artefacte socialmente construite ale diferitelor societăţi (sau grupuri din cadrul acestora) şi că nu există standarde universale de moralitate şi nici o modalitate de a judeca normele şi regulile altor culturi. În ultimă instanţă – consideră analistul – originile relativismului cultural pot fi găsite la filosofi moderni precum Nietzsche şi Heidegger şi în critica lor la adresa raţionalismului occidental”. Natura umană şi refacerea ordinii sociale. p. relevând şi limitele teoretico-metodologice ale acestuia. mai ales sub aspectul cercetării comparative. „relativismul cultural este convingerea conform căreia regulile culturale sunt arbitrare. iar această schimbare are implicaţii considerabile asupra şanselor comunităţii într-o societate democratică”13. 13 Francis Fukuyama. Din această perspectivă. În loc să ni se ceară să tolerăm diversitatea. 180-181. cum ar numi limbajul lui Durkheim absenţa unor norme convenite. Convingerea că valorile sunt relative se inculcă astăzi oricărui şcolar şi s-a înrădăcinat adânc în societatea americană. nu există temeiuri raţionale pentru judecata morală sau etică. sociologia culturii şi antropologia culturală au încercat să descifreze diversele orientări ale relativismului cultural. nu doar a economiei şi tranzacţiilor financiare ori a unor situaţii specifice de anomie. ori în contextul subminării şi erodării normelor tradiţionale. în principiu. analistul scrie că „după cum a explicat Allan Bloom în cartea sa The Closing of the American Mind (Închistarea spiritului american).

Lennski. orice discuţie sociologică asupra naturii omului şi genezei culturii porneşte sau trebuie să pornească de la adevărul primordial că. grupurile. Editura Amarcord. afirmării reale a progresului educaţional. 2002. naţiunile. Chapel Hill. necesitatea circulaţiei lor libere între colectivităţi – ţări. şcoala) şi continuând cu manifestările creatoare plurivalente ale individului şi colectivităţilor.umană în toate formele ei de expresie (popoarele. Cum subliniază John Tomlinson. naţional şi internaţional. statele. Timişoara. factorul social. Francis Fukuyama defineşte cultura drept „capacitatea de a transmite reguli de comportament din generaţie în generaţie pe o cale non-genetică”. popoare. întrepătrunderii experienţelor. asocierile comunitare zonale sau continentale). spre exemplu) – continentale sau planetei ca întreg. permanenţa şi vitalitatea valorilor. Altfel spus. Putere şi privilegii. conexitatea complexă a lumii. iar cultura e un produs exclusiv social”14. naţiuni. pe de o parte. 46. este adeptul definiţiei sintetice potrivit căreia „cultura este totalitatea informaţiei ne-ereditare”. organizarea socială este mediul afirmării şi dezvoltării culturii. omul este o fiinţă socială. între altele. zone geografice sau geopolitice (Uniunea Europeană. adică în acele dimensiuni naturale ce constituie suportul acumulărilor. începând cu educaţia instituţionalizată (familia. Evident. Dezbaterile contemporane asupra ideii de globalizare conexată culturii pun în lumină diverse tipuri de implicaţii. dăinuieşte şi prosperă. p. luând în considerare factori precum unicitatea şi originalitatea actelor sau faptelor de cultură. ceea ce Marx numea „anihilarea spaţiului prin __________________ Gerhard E. manifestării mai mult sau mai puţin sesizabile a influenţelor (fie ele pozitive sau negative). O teorie a stratificării sociale. autorul lucrării Globalizare şi cultură. ideea de conexitate implică atât o proximitate spaţialglobală crescută. „cernerii” şi „discernerii” valorilor culturii. îndeplinind un rol important. În acelaşi sens. iar pe de altă parte. şi datorită faptului istoricosocial că „principala sa armă în lupta pentru existenţă a fost totdeauna cultura. o lume ce se cere mereu a fi examinată în spaţiu şi timp. cultural. 178 14 Universitatea SPIRU HARET . Sociologul american de la Universitatea Carolina de Nord.

În acelaşi timp.timp”. a expresiei „vecinătatea noastră globală”. Adică. Consecinţele modernităţii. în genere. experienţa proximităţii oferită de diverse ipostaze spaţio-temporale există alături de o distanţă fizică statornică. fenomenele economice. prin transmiterea electronică a informaţiilor şi imaginilor. De aici ipoteza potrivit căreia condiţia conexităţii proxime sau îndepărtate îşi pune pecetea asupra modului de a înţelege „apropierea” globală. vecinătate. explică Tomlinson. creează proximitate pentru lumi real sau aparent îndepărtate. În opinia sa. tehnicile audiovizuale aduc mai aproape. este o expresie a modernităţii. ca şi a lui Anthony Giddens. conexitatea se confundă cu ideea de proximitate spaţială prin intermediul ideii de „extindere” a relaţiilor sociale la mare distanţă15. Conexitatea complexă. sociale. ecologic. pentru prima oară în istorie. iar mijloacele rapide de transport. alăturare. de netăgăduit. dar diferenţiat. ideea de conexitate priveşte simultan. de la sugestivul „sat global” al sociologului Marshall McLuhan la consacrarea. implică o anumită „unicitate”: conştientizarea faptului că lumea devine. al prognozelor pentru oricare din domeniile fundamentale menţionate. social. fiind atotcuprinzătoare în mod global. în cele mai diverse moduri. culturale ale lumii de azi şi de mâine. un cadru social şi __________________ Anthony Giddens. cât şi „compresia spaţiu-timp” în sensul înţelegerii faptului că distanţele se îngustează datorită reducerii dramatice a timpului necesar pentru a le traversa fizic (de exemplu. a fi conectat economic. Bucureşti. Astfel. dar şi interferenţă. 2000. utilizată în cadrul ONU pentru a aborda diverse contexte politice mondiale. care semnifică. prin călătoria cu avionul) sau reprezentaţional. cultural înseamnă a fi aproape. între locuri şi oameni din orice parte a lumii. în limbajul diplomatic internaţional. 179 15 Universitatea SPIRU HARET . ecologice. în cazul analizelor anticipative. ale „lumii din ce în ce mai înguste”. Editura Univers. În diverse interpretări. realitatea conexităţii. bogata literatură asupra globalizării abundă în metafore ale proximităţii. la alt nivel de analiză.

25.. este să privim şi cultura ca o dimensiune a globalizării. iar aceasta „deoarece complexitatea conexiunilor stabilite de globalizare se extinde asupra fenomenelor pe care sociologii s-au străduit să le separe. iar numeroasele tendinţe de diviziune socială şi culturală ar prolifera situaţii ireconciliabile în evoluţia civilizaţiei umane.cit. p. p. dinamică şi „evazivă”. socială. iar dezvoltarea rapidă a reţelelor de interconectare va cuprinde. Se poate spune că globalizarea modifică o astfel de taxonomie”17. 180 Universitatea SPIRU HARET .cultural unic. Analiştii realişti ai fenomenului atrag atenţia că. interpersonală. viaţa umană: economică. încât se impun atenţiei diversele abordări recente. întreaga societate umană. culturală etc. relativ „independente”. în mod evident. împărţindu-le în categoriile ce definesc. orice persoană sau orice teritoriu de pe planetă. în __________________ 16 17 John Tomlinson. ecologică. consideră Tomlinson. „de modul în care afacerile economice ale statelor-naţiuni se încadrează într-o economie capitalistă globală şi de modul în care efectele proceselor industriale locale asupra mediului pot deveni rapid probleme globale”16. aceste procese complexe nu sunt o consecinţă directă a ideii conexităţii. dacă lumea devine „un singur loc”. totuşi. op. efortul constructiv ca dincolo de abordările specifice economiei sau politicii să se examineze cultura ca un concept şi o entitate legată de globalizare. Dacă în trecut practicile şi procesele sociale şi culturale puteau fi înţelese ca un set de fenomene locale. În acest orizont de analiză sociologică se impune. tehnologică. totuşi. Acest fapt e exemplificat. Este logic şi ştiinţific a constata – şi nu numai din perspectivă sociologică ori culturală – că globalizarea ar afecta direct şi imediat. până la urmă. 21. politică. globalizarea face ca lumea să devină „un singur loc”. un fenomen „pluridimensional”. O soluţie comună. Însă dimensiunea culturii este dificil de delimitat în condiţiile în care ea reprezintă o realitate complexă. în mod curent. în mod semnificativ. Ibidem.

1988. dacă vorbim de economic. ne referim la practicile prin care e concentrată. Tomlinson propune înţelegerea culturii ca „sferă a existenţei în care oamenii construiesc semnificaţia prin intermediul practicilor reprezentării simbolice. a direcţiei majore sau scopului culturii. Timişoara. cristalizate în orientarea de a da sens vieţii oamenilor. Editura Amarcord. Sintetizând diverse opinii asupra acestui subiect. I. Deşi această afirmaţie sună mai degrabă ca o generalizare seacă. Pointer. de fapt. semnificaţia actelor şi faptelor (operelor) de cultură rezidă în umanismul lor. 1992. ne preocupăm de practicile prin care oamenii produc. ea ne permite să facem câteva delimitări utile. Williams. Fontana. Londra. astfel. 1991. Clifford. Routledge. J. în Cultural Populism. Altfel spus. 1981. Globalizare şi cultură. analiza întrepătrunderii tuturor domeniilor vieţii sociale şi descifrarea din noianul practicilor economice. Londra. în Ideology and Modern Culture. în teoria socială. Aceasta înseamnă. dacă vorbim despre politic. p. ne referim la modalităţile prin care oamenii dau un sens vieţii lor. conceptul de dimensiune culturală a globalizării18. adică în sociologia culturii. sociale şi politice. ca atare sau „în sine”. Press. 2002.B. Sensul dimensiunii culturale. 19 John Tomlinson. Cambridge. în Culture. dar şi în practică. desigur. iar dacă vorbim despre cultură. distribuită şi utilizată puterea în cadrul societăţilor. J. Thompson. Semnificaţia culturii pentru individ sau colectivitate nu se restrânge la „problema existenţei”. Cultural Imperialism: A Critical introduction. corect. prin intermediul comunicării dintre ei”19. Foarte pe larg.efortul de a explica adecvat. în The Predicament of Culture. McGuigan. Sociologia aşază. în mod individual sau colectiv. în cercetarea creaţiei şi circulaţiei naţionale şi internaţionale a valorilor culturii. rezultată din neliniştile onto__________________ 18 Se opresc asupra unei asemene teme R. este. cultura pe teritoriul înţelesurilor semnificative socio-uman. Harvard University. 32. din efervescenţa vieţii culturale. Londra. 181 Universitatea SPIRU HARET . diferit de sensurile pur instrumentale. Polity Press. 1990. schimbă şi consumă bunuri materiale.

. Autori ca Raymond Williams ori J. 1989. în orice societate şi în orice minte”20. adică a „subculturii”. Sensul real. Cultura e comună. în care afectează simţul identităţii. Abordarea conexităţii din această perspectivă permite clarificarea (sau explicarea) modului în care globalizarea influenţează sau fructifică sensul culturii. impactul asupra înţelegerii valorilor. consideră cultura ca fiind oarecum altceva. 35. Se înţelege. Londra. ci include toată varietatea de practici cotidiene. cât şi „interioritatea” globalizării sau legătura dintre transformările sistematice ample şi transformările „lumilor” celor mai apropiate şi mai locale din experienţa cotidiană21. experienţa socială colectivă şi individuală. după concepţia lui Antohny Giddens. arată Tomlinson. vital din punct de vedere existenţial. 182 Universitatea SPIRU HARET . Verso. examinând dimensiunea culturală a globalizării. există şi o accepţie elitistă a culturii. __________________ 20 21 Raymond Williams. dorinţelor. rezidă în respectul şi asimilarea valorilor specifice culturilor naţionale. în sensul „antropologic democratic” că descrie şi exprimă „un întreg mod de viaţă” şi nu este proprietatea exclusivă a unor privilegiaţi. dar şi întrebări despre sensurile profund personale. disponibilă doar celor puţini prin „cultivarea” anumitor sensibilităţi. înlocuind-o cu tehnologiile audio-vizuale şi comunicaţiile globalizatoare. Resources of Hope. culturii universale în general. speranţelor şi temerilor ce s-au dezvoltat în jurul unei vieţi economice.logice ale filosofiei existenţialiste. Pentru Williams. sau la reacţiile religioase formale faţă de condiţia umană. op. Dimensiunea culturală cuprinde astfel atât „exterioritatea”. 4. În concepţia lui Raymond Williams. p. cum semnalează unii autori. sociale şi culturale locale. Diverşi analişti sociali.cit. McGuigan discută despre „resursele speranţei” sau despre „populismul cultural” pentru a face deosebirile dintre substanţa ideatică umanistă a culturii şi vulgaritatea „culturii industrializate”. consumeriste. p. Apud J. „rafinată”. Tomlinson. miturilor. ca formă de viaţă „specială”. cultura e „comună”. un asemenea sens există alături de cel conform căruia cultura oferă „sensuri personale”: „întrebările pe care le pun în ceea ce priveşte cultura sunt întrebări legate de scopurile generale şi comune. Ed.

p. în discursul jurnalistic. dezvoltarea lor nu e identică cu globalizarea culturală. nu este de dorit şi nu trebuie lăsat să se „întâmple” aşa. dar acest fapt nu poate fi evaluat unilateral. Globalizarea şi efectele ei sociale. Cultura constituie un factor important al globalizării. Aşa se curmă visele de consolare ale intelectualilor globalizaţi”22. privilegiind această dimensiune în acelaşi mod în care procedează alţi autori în cazul economiei sau al politicii. Antet. globalizarea implică şi noi abordări în ce priveşte cultura. Această tendinţă iese cel mai bine în evidenţă. „a fi local într-o lume globalizată este un semn de inadecvare socială şi de degradare. care adesea pare obsedat de „ingeniozitatea” noilor tehnologii de comunicaţie – Internetul. Fiind un fenomen economic şi social cu ample şi profunde consecinţe pentru viaţa omenirii. La neajunsurile existenţei locale se adaugă faptul că spaţiile publice se îndepărtează de zona de acces a vieţii localizate. despre globalizare. mai ales din perspectiva înţelegerii culturii ca fiind legată de ideea unei localităţi. deşi tehnologiile comunicaţionale sunt absolut esenţiale pentru procesul de globalizare. foarte răspândit. atrage atenţia autorul lucrării Globalizare şi cultură. Bucureşti. 1999. mass-media constituie doar o parte a procesului integral prin care se manifestă construirea de sensuri simbolice şi doar una dintre formele prin care se exprimă globalizarea din punct de vedere cultural. În anumite viziuni. Totuşi. 6-7. conceptualizarea şi evaluarea ei în noile condiţii.prin care sunt transmise reprezentările culturale. unei zone. acordând culturii un anumit grad de prioritate cauzală. Evident. Însă. probabil. fiind un liant organic al întregului proces de conexitate complexă. __________________ Zygmunt Bauman. fără a reprezenta totuşi singura sursă de experienţă culturală globalizată. 183 22 Universitatea SPIRU HARET . ceea ce face ca localităţile să-şi piardă capacitatea de producere şi transmitere a semnificaţiei şi să depindă din ce în ce mai mult de acţiuni de interpretare şi descifrare a sensului pe care nu le pot controla. Mass-media şi celelalte forme de comunicare devin tot mai semnificative în viaţa cotidiană contemporană. magistrala informaţională globală etc.

autorul lucrării Globalizare şi cultură pune în evidenţă problema tentaţiei abordării culturii globale ca imperialism cultural. Comentând o asemenea realitate complexă. afirmarea sensului de particularitate şi amplasare izvorăşte din localizare. intrinsec. în speţă statul-naţiune. Cultura nu poate fi abordată global. 25. Tomlinson __________________ J. din „concretul uman”. Aceasta semnifică faptul că „globalitatea” se transformă din ce în ce mai mult într-un orizont cultural în care populaţiile. examinând critic diverse teorii şi practici din sfera politicii culturale. nediferenţiat. Routledge. Bucureşti. Cum observă unii sociologi. care nu anulează viziunile solidarităţii umane globale. 24 A. a culturii. popoarele îşi încadrează mai mult sau mai puţin existenţa sau identităţile naţionale în orizontul definirii originalităţii fiecărei culturi naţionale. îndeosebi în tradiţia funcţionalistă. deşi e situată local. conştientizarea mai puternică a faptului că lumea reprezintă un întreg sau. ocupând sau provenind dintr-un teritoriu politic. cu adevărat globală”24. Eade. Giddens. de sublinierea caracterului limitat şi a coerenţei”. Univers. dar nici asociată cu o amplasare fixă. 1997. p.Sociologic. 184 23 Universitatea SPIRU HARET . Living the Global City: Globalization as local process. „lumea fenomenală” a oamenilor. În această privinţă. ca entitate delimitată. 187. tot atât de adevărat este că globalizarea implică. în cea mai mare parte. De aceea. Consecinţele modernităţii. unde perceperea colectivă a sensului a fost evaluată ca servind scopului integrării sociale23. Londra. Efortul cultural-ideologic depus de statele-naţiuni pentru susţinerea şi promovarea culturii proprii este unul constructiv. istoriceşte legitim. cum scrie Anthony Giddens. „este. nu pot fi scăpate din vedere aspectele teoretice şi practice ale unei realităţi de netăgăduit: opoziţia dintre interesele legate de o identitate culturală naţională şi cele legate de o „centralizare” sau asimilare culturală globală. Însă. „abordarea sociologică a ideii de cultură a fost dominată. Adevărul larg recunoscut este cel potrivit căruia noţiunea de cultură nu poate fi despărţită de aceea de societate. tendinţele de absolutizare teoretică sau practică a proceselor globalizării nu servesc unei abordări constructive a creaţiei spirituale. 2000. în mod tradiţional. şi acreditând sensul originalităţii şi individualităţii în acest cadru sau spaţiu sociopolitic. p. În acelaşi timp.

scrie că „problema dominaţiei unei limbi şi ameninţarea la adresa diversităţii lingvistice e legată de o altă problemă mai generală. adică hegemonia din ce în ce mai mare a anumitor culturi centrale. în fapt. ca atare. 1934. o firească şi continuă împlinire dinamică a realităţii social-istorice potrivit căruia. __________________ John Tomlinson. Combătând cu argumente bine articulate. discursul imperialismului cultural de la sfârşitul anilor '60 tinde să pregătească terenul pentru receptarea critică a globalizării în sfera culturală. Fundaţia pentru Literatură şi Artă. în lumina practicii social-istorice şi a tendinţelor viabile de evoluţie a omenirii. difuziunea valorilor. Roşca. Tomlinson susţine că în timp ce „culturile naţionale vor rămâne poli foarte importanţi ai identificării culturale în viitorul previzibil”. Roşca.D. prezentând procesul ca pe „un aspect al naturii ierarhice a imperialismului. 26 D. În dinamica ei. Şi. Adică a trebuit să fie creată în anumite momente ale vremii infinite şi în anumite porţiuni ale spaţiului nemărginit”26. Editura Amarcord. în sensul convenţional al expresiei”. D. 185 25 Universitatea SPIRU HARET . 2002. omenirea aflându-se în faţa şansei de a valorifica superior şi în armonie. „cultura este fundamentată în legile naturii. vocaţii naţionale şi universale. 115. cea a imperialismului cultural: ideea că o cultură globală poate fi. deopotrivă. p. a bunurilor de consum şi a stilurilor de viaţă americane”25. întreaga creaţie de cultură şi civilizaţie. cum observa D. teoria imperialismului cultural poate fi considerată una dintre cele mai timpurii teorii ale globalizării culturale. p. cultura are. Existenţa tragică. 73. Este o prelungire naturală a acestora. „Într-adevăr. în folosul tuturor. o cultură hegemonică. Globalizare şi cultură. penetrările şi mutaţiile culturale pluriforme şi complexe ce caracterizează globalizarea în stadiul actual al modernităţii. Această construcţie pesimistă a ideii de cultură globală predomină la sfârşitul secolului al XX-lea. Bucureşti. stilul experienţei şi identificării culturale a popoarelor este sortit să fie afectat de interconexiunile. într-un fel sau altul. După cum spune Jonathan Friedman. este necesară. teza „apariţiei unei culturi globale unificate. Un asemenea proces evolutiv reprezintă. Timişoara.

iar relaţia dintre aceasta şi cultură are sensuri multiple. în particular. în mijloacele şi formele sale de manifestare. Înseşi noţiunile ca atare capătă înţelesuri diferite în funcţie de acest factor. deoarece conţinutul şi funcţiile culturii poartă.1. tehnico-ştiinţific şi cultural. conştient în crearea propriei sale istorii. Fenomenul cultural. Definirea conceptelor de cultură şi cultură de masă ridică mai multe întrebări: Care este conţinutul lor? Ce exprimă fiecare 186 Universitatea SPIRU HARET . la rândul său. dându-i noi valenţe şi dimensiuni. a asimila şi a modela fenomenul cultural. c) finalizarea fenomenului cultural în planul conştiinţei sociale. nu pot fi abordate fără a se lua în consideraţie tipul de existenţă umană. CULTURA DE MASĂ ŞI COMUNICAREA V. Raporturile dintre cultură şi cultura de masă presupun (sau implică) cel puţin următoarele procese sau tendinţe: a) integrarea culturii în procesul existenţei umane. Nevoile social-umane tot mai complexe.V. al formării personalităţii. potenţând forţa creativă a omului. omul devine. un factor activ. DELIMITĂRI CONCEPTUALE Fenomenul cultural capătă noi dimensiuni o dată cu progresul economic. un agent cultural. DIFUZIUNEA CULTURII. ca şi în sistemul său instituţional. dând naştere culturii de masă. sub toate aspectele. în conţinutul său. ca şi cel al culturii de masă. CULTURA DE MASĂ. b) participarea maselor la actul cultural. Cultura de masă reflectă şi ea. amprenta naturii orânduirii social-istorice. în general. fapt ce atestă capacitatea creatoare a maselor de a selecta. Fluxul cultural nu este univoc. Numai prin pătrunderea largă a culturii în mase. modul de existenţă umană. universul tehnico-ştiinţific şi spiritual fac din cultură un instrument al acţiunii eficiente.

Cultura de masă – afirmă o seamă de autori – desemnează cultura dominantă răspândită în mase. ceea ce ar pune în evidenţă diferenţierea culturii în funcţie de structura cunoştinţelor. categorii de oameni. al benzii de magnetofon şi al altor mijloace audio-vizuale. are caracter de permanenţă. al cinematografului. al discului. ziare. care au capacitatea de a difuza cultura. cel mai recent fiind internetul. ca manifestare a comportamentului uman. Ea este privită ca exprimând o structură a aptitudinilor. ca formă de valorificare a existenţei. ca vizând toate trăirile psihice rezultate din expunerea la acţiunea mijloacelor de comunicaţie de masă. pentru toate categoriile sociale. structura şi funcţionalitatea sistemului cultural instituţional. În acest sens. 2) educaţional. ca ideologie asumată şi trăită. reviste). a gesturilor. este o cultură de spectator pasiv? Ce raport există între cultură şi cultura de masă? Conceptul de cultură de masă face obiectul a numeroase preocupări ale cercetătorilor culturii. este înţeleasă în următoarele sensuri: 1) al unei culturi destinate anumitor pături. ca atare. un mod de a acţiona în toate împrejurările vieţii sau ca un joc al opţiunilor deliberate ale oamenilor care doresc să-şi fructifice cât mai eficient timpul destinat odihnei şi recreării. în care factorul de învăţare. Există opinii după care cultura de masă se înfăţişează ca un mod de viaţă. dominantă şi. de a o integra în viaţa cotidiană. eficienţa acţiunii culturale.în parte? Este cultura de masă un nou tip de cultură? Ce efect au mijloacele de comunicaţie de masă asupra culturii? Cultura de masă condamnă oare la pasivitate. în general. de continuitate. Desigur. de formare şi dezvoltare omnilaterală a personalităţii. al tiparului (cărţi. a pasiunilor diferitelor grupuri sociale faţă de mediul cultural înconjurător. de asimilare. 3) al mijloacelor de comunicaţie de masă. 187 Universitatea SPIRU HARET . se evidenţiază rolul radioului. cultura de masă a unei societăţi oglindeşte procesele şi fenomenele educaţionale. Noţiunea. al televiziunii. Cultura de masă este definită de unii exegeţi ca o concepţie asupra vieţii. ca un ansamblu de preferinţe socioculturale şi educaţionale ale indivizilor şi colectivităţilor.

prea largă dacă este înţeleasă în sensul major. a priori. p. familie etc. capitaliste. etnografic şi istoric. Sociologul francez Edgar Morin demonstrează că sociologia americană a fost aceea care. în care ar exista o cultură accesibilă elitelor şi o alta destinată maselor largi. Editura Politică. pe care o numeşte mass-culture. societăţile moderne fiind policulturale. Drăgan. chiar imediat după al doilea război mondial. 1971. care nu se pot ridica la nivelul cultural cel mai rafinat. privilegiază abuziv unul din nucleii vieţii sociale: societăţile moderne pot fi numite nu numai industriale şi de masă. Noţiunea de masă este. Antologie de I. Bucureşti. birocratice. 188 1 Universitatea SPIRU HARET . de clasă. Nu este posibil. de umanism cultivat. 627-628. unui uriaş aglomerat de indivizi luaţi de dincoace şi de dincolo de structurile interne ale societăţii (clase. un sistem de proiecţii şi identificări specifice. Dar. detectează şi recunoaşte a treia-cultură. Termenul de cultură de masă. burgheze. Cultura de masă mai este interpretată de unii sociologi ca parte a structurii culturale a societăţii. a priori. sau prea nobilă dacă este înţeleasă în sensul derivat şi esenţializat. dar şi tehnice. cultura de masă „este într-adevăr o cultură: ea constituie un corp de simboluri. culturii religioase şi intră în concurenţă cu acestea”1. individualiste. Aluaş şi I.). ea se supra-adaugă culturii naţionale. O cultură orientează. mituri şi imagini privind viaţa practică şi viaţa imaginară. a concepe o politică a culturii dacă nu se ţine cont că aceste noţiuni – cultură şi cultură de masă – nu sunt de acelaşi nivel. În concepţia sociolo__________________ Sociologia franceză contemporană. răspândită prin tehnici de difuzare masivă (pe care un ciudat neologism anglo-latin le denumeşte mass-media) şi adresându-se unei mase sociale. cultură de masă. prea strâmtă. Adică. „produsă după normele masive ale fabricării industriale. al căror echivalent cultural este. culturii umaniste. ca şi termenul de societate industrială sau de societate de masă (mass-society). dezvoltă şi apropie anumite virtualităţi umane. pe altele le inhibă sau le interzice”. sublinia Edgar Morin. Aceea de cultură poate să pară.modul de manifestare a acţiunii umane.

citit sau la care participă (oamenii) cu sutele de mii sau cu milioanele” sub impactul diverselor mijloace moderne reprezentate de mass-media3. care se integrează organic în mase. cum scrie Anthony Giddens. Ele sunt instrumente ale unei informări produse şi difuzate după o tehnică industrială. oferindu-i un mediu în care toate aceste mijloace îi sunt sau îi pot fi accesibile şi îi solicită interesele. deoarece pe piaţa consumului cultural se află în permanentă mişcare atât tehnicile care stimulează cererea. ca expresie a culturii de masă. Sociologie. religioase”2. este ea însăşi. ori culturile politice. valori ale culturii. preferinţele. p. Anthony Giddens. difuzare de masă. Editura All. Cultura de masă a devenit posibilă datorită mijloacelor moderne de răspândire. p. al cărei factor propulsor este nu interesul de a __________________ 2 3 Ibidem. după ritmul frenetic al actualităţilor. Ea evoluează la suprafaţă. cât şi rolul de a fi. consum de masă. cum sunt culturile şcolare. o cultură de piaţă. flashurilor. naţionale. pasiunile. Cultura de masă aderă la mult mai multe procese evolutive şi mult mai mult la procesele evolutive decât culturile impuse prin autoritate sau tradiţie. care se metamorfozează. modelor. devine cultură de masă. evolutivă. Unele abordări sociologice se referă la cultura populară. 189 Universitatea SPIRU HARET . datorită faptului că acestea sunt accesibile celor mai largi straturi ale populaţiei. „cultura de masă. 2001. Mijloacele moderne îndeplinesc atât rolul de transmiţător de cultură. care contribuie la evoluţia lumii. 396. în acest context. încât accesul maselor la cultură are loc şi prin intermediul culturii de masă.gului. ele însele. Ea se adresează vizual şi auditiv consumatorului de cultură. auditoriu de masă. vogilor şi valurilor – iar în profunzime. Bucureşti. înţelegând prin aceasta. cât şi cererea care stimulează tehnicile. am adăuga. 633. Se poate spune că existenţa şi acţiunea efectivă a mijloacelor de comunicaţie de masă au efecte asupra conţinutului culturii tradiţionale. Unii prezintă cultura de masă ca o cultură standardizată. „divertismentul urmărit. de purtător al fluxului cultural. conform dezvoltărilor tehnice şi sociale. prin natura sa. fiind caracteristice stadiului actual al dezvoltării societăţii în care întâlnim producţie de masă.

în opinia lui. ci şi în cea spirituală. alţii apreciază această cultură ca reprezentând totalitatea producţiei nonartistice. Friedman. spiritul de imitaţie. Adorno şi G. imagini. Ea este definită ca ansamblu de mituri. la sistematizarea valorilor. Sociodynamique de la culture. ea este privită ca un fenomen de cultură mediocră. W. Mijloacele de comunicaţie de masă sunt puse în slujba aceloraşi interese. Omul este supus unei presiuni culturale care deformează uneori realitatea. 190 4 Universitatea SPIRU HARET . mass-media contribuind. Definiţia pe care acesta o dă culturii vizează atât conţinutul culturii individuale. de aceea. modele culturale răspândite cu ajutorul tuturor mijloacelor de difuzare. exprimă opinii critice la adresa unei politici a culturii construite unilateral şi exclusivist pe argumente şi criterii strict comerciale. Cultura de masă este privită şi sub aspectul că promovează poziţia de spectator. şi cultura mozaic. Culturii de masă îi este specific – după unii cercetători – faptul că produsele ei se realizează exclusiv pentru piaţă şi. Desigur. ceea ce nu ar stimula __________________ Abraham Moles. Dacă Edgar Morin s-a preocupat de separarea culturii de cultura de masă. Le Haye. ce nu este accesibilă omului de rând. reputaţi analişti ai valorilor culturii. în cadrul unei sociodinamici a culturii. ale pieţei şi consumului sunt valabile nu numai în sfera producţiei materiale. Moles priveşte cultura ca entitate globală. cât şi cel al culturii unei societăţi. ca tip de cultură care serveşte consumul. care răspândeşte conformismul. ci interesul material. specifică societăţii moderne (cultură caracterizată printr-un conglomerat aleatoriu de elemente)4. care se deosebeşte de cultura superioară. ca o modalitate de „democratizare” a valorilor şi „kitsch”. legile sociale. Mouton. printre care Th. Paris. În acest sens. de tip umanist (bazată pe relaţii strânse între elementele de cunoaştere). standardizate. Un punct de vedere interesant în legătură cu fenomenul cultural exprimă Abraham Moles. 1967. capătă un caracter artificial. El disjunge între cultura clasică.forma cunoştinţe înaintate. În acest spirit. Fenomenul de concurenţă se manifestă şi pe planul producţiei şi răspândirii culturii.

tip de cultură care diferă de cultura acumulată sistematic. în instituţii specializate. 2. rezervată unui public instruit şi difuzată prin intermediul şcolilor şi al cărţilor. Elementele culturale au un aspect semantic şi unul estetic. fapt de care trebuie să se ţină seama în procesul difuzării culturii. Abraham Moles consideră că. sistematizat. În schimb. realiza fără participarea activă a subiectului cultural la actul de selectare. în metodele şi formele pe care le îmbracă acest proces. canalele mass-media au rolul de a sistematiza cultura. Problema trebuie văzută în sensul că anumite mijloace de comunicare de masă au. deci. posibilitatea de a oferi elementul cultural gata pregătit. Deci. Privită din perspectivă individuală. cartea. este o cultură pasivă. într-adevăr. Cultura de masă este definită. ca tip de cultură modernă. O valoare culturală nu se poate. Cultura de masă. însuşire şi difuzare. uneori. actul cultural trebuie să pornească de la premisa exercitării unei asemenea influenţe asupra omului. prezentate într-un spirit dat. Autor al unei recunoscute teorii asupra sociodinamicii culturale. cultura este dată de ansamblul elementelor intelectuale. proprie civilizaţiei contemporane. dominat de presiunea audiovizualului. revista îndeplinesc o funcţie mai activă în raport cu consumatorul de cultură. încât acesta să simtă nevoia organică de a se integra în procesul culturii. reprezentând un anume circuit. V. înzestrată cu capacitate creatoare. consideră mulţi autori. CIRCUITUL SOCIAL AL CULTURII.). ansamblu ce dă expresie culturii unei societăţi. selectat. relativ stabil 191 Universitatea SPIRU HARET . Aceasta se referă îndeosebi la tehnica audiovizuală.omul să devină un factor activ în raport cu actul de cultură. Această cultură ar fi caracterizată prin propriile ei mituri (mitul vedetei etc. supusă: ea tinde la crearea unui tip de om care are numai o poziţie de spectator. ziarul. ca participant la selectarea şi asimilarea culturii. prin propriile ei valori (confort. MODELE ALE DIFUZIUNII CULTURALE Modelul Moles. Aspectul semantic exprimă caracterul nominalizat. consum) etc. Omul este prin excelenţă o fiinţă activă.

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. precum şi mecanismele de constituire a culturii.şi constant al înţelesului unui semn (semiotic)5. respectiv fluctuaţia înţelesului unui semn în raport cu nucleul său. dar puţine legături stabilite în aceste elemente. Pe de altă parte. ca urmare a jocului perceptiv. II. Cultura umanistă se caracterizează prin existenţa în cadrul ei a unor concepte de bază date indivizilor prin educaţie.Abordând cultura ca fenomen semiotic. de acord cu această teză. ci înseamnă că întreaga cultură poate fi înţeleasă mai bine dacă este abordată din punct de vedere semiotic”. Este cazul culturii Greciei antice. caracterizate de multe legături noi între elementele sale. 42-43). Culturi de întindere. semantemele (unităţi de semnificaţie) şi sunt distribuite pe un „tablou sociocultural” imens. Culturi în profunzime. Cultura este concepută. ca „sumă a probabilităţilor de asociere de orice ordin”. la scară socială. Prin urmare. a căror extindere are o structură ierarhic ordonată. îndreptăţită din perspectivă semiologică. 192 5 Universitatea SPIRU HARET . în parte. Aspectul estetic semnifică spaţiul de libertate care există în jurul nucleului semantic. „pe de o parte. A. dimpotrivă. a considera cultura în ansamblul ei sub aspecte semioticae încă nu înseamnă că întreaga cultură este doar comunicare şi semnificare. de reţea. având în vedere ordinea elementelor într-o cultură şi ierarhia legăturilor dintre ele. „orice aspect al culturii poate deveni (ca posibil conţinut al unei comunicări) o entitate semantică” (p. Astfel concepute. Ea se constituie în procesul transmiterii de către mass-media a unor fluxuri de mesaje __________________ Umberto Eco. pentru A. care au multe elemente acumulate. Cultura mozaic este caracterizată. cultura – în raport cu aspectul său dinamic – este concepută. 1982. Bucureşti. reputatul autor scrie că. şi ca ecran de cunoştinţe pe care un individ îşi proiectează senzaţiile pentru a ajunge la percepţii. Tratat de semiotică generală. iar pe de altă parte. Moles consideră că sunt deosebiri între cultura umanistă a Renaşterii şi cultura mozaic a societăţilor moderne. culturile pot fi de două tipuri: I. existând între elementele unei cunoştinţe. Este cazul culturii anticei Alexandria. dând aspectul unui conglomerat aleator. Fiind. prin elemente aleator asociate. Moles. totodată. nu putem să nu reamintim şi să subliniem contribuţia specifică a sociologiei culturii la descifrarea analitică a impactului dintre valorile culturii şi „civilizarea” societăţii umane. Elementele cunoaşterii – atomii – sunt morfemele (unităţi de formă).

conform schemei din figura 6. prin încercare şi eroare. 2) În raport cu aceste cuvinte se dobândeşte treptat o cantitate de sens. „vehiculate prin canale” (presa. Relaţii probabilistice în funcţie de evenimentul asocierii 193 Universitatea SPIRU HARET . Iată un exemplu prin care Moles sugerează un caz concret de cultură mozaic: un portret al culturii moderne este cel pe care îl oferă acumularea pe o masă. Bachelard). morfeme). a unui număr de Paris Match. 6. tot aşa de perimat. elementele care vor intra în cultura sa. fiecare individ extragându-şi dintre acestea. Fig. În aspectele sale sociodinamice. a unui număr perimat din Science et vie şi a unui număr. la un dentist. într-o sală de aşteptare.nonierarhizate. radioul) care „iau formă într-un micromediu creator”. a revistei Confidenţe. Între aceste atribute şi „cuvântul” achiziţionat se stabilesc relaţii probabilistice în funcţie de evenimentul asocierii. Individul care se expune difuziunii culturale prin massmedia trece prin două stadii: 1) Dobândeşte „cuvinte goale” prin intermediul mijloacelor de comunicaţie de masă: ziare. radio. Acesta este domeniul logosferei (G. televiziune etc. se transformă în produse culturale prin canelele mass-media şi ajung la un „macromediu consumator”. tipărituri. dintr-o revistă medicală. care exprimă înconjurarea acelor cuvinte goale cu o constelaţie de atribute. cultura modernă este cultură de masă definită ca un „stoc de elemente” (semanteme.

Circuitul cultural după R. semiologicolingvistice. precum Aristotel. Confucius. „acţionează mai puţin prin influenţa gândirii lor 194 Universitatea SPIRU HARET . Descartes etc. care sunt apoi transmise macromediului prin intermediul mass-media. Moles se orientează spre elementele analizei de conţinut. Astfel. în concepţia autorului menţionat. a doua oară. marii gânditori. le combină într-un „mozaic original de elemente banale”. Pentru acesta. În raport cu produsele culturale furnizate de mass-media. 7. care determină.. Ciclul cultural În cadrul acestui ciclu. Este procesul de iteraţie. anumite elemente culturale. Fig. Escarpit. creatorul selectează elemente ale culturii (culturemele). legătura dintre creator şi publicul său este întemeiată pe „comunitatea lor de cultură”. Schema ciclului cultural este redată în figura 7. „stilul de gândire al unei societăţi”.Prin conceptul culturii ca „tablou sociocultural”. publicul selecţionează el însuşi.

„comunitatea de evidenţe” este criteriul diferenţierii publicurilor. un anumit tip de producţie __________________ R. R. cât prin valoarea aşa-zis totemică de la originile grupului: francezul care se numeşte cartezian nu exprimă o noţiune mult diferită de aceea a primitivului”. 92. Bucureşti. Astfel. publicul impune „scriitorului” (producătorului cultural) şi stilul care dă expresie „comunităţii de evidenţe transpuse în forme. impun prin cererea lor culturală. scriitorul servindu-se de ele ca nişte „instrumente” cărora le conferă „propria sa semnificaţie”.(greu accesibilă pentru majoritatea oamenilor). De la sociologia culturii la teoria comunicării. Escarpit adânceşte analiza „circuitelor difuzării” într-o direcţie sociologică mai accentuată decât cea a lui Moles. de credinţe. burlesc etc. dintr-o anume perioadă a unei culturi pot fi înţelese doar dacă se cercetează mai bine tipurile de public care „se află la originea fiecăruia dintre ele” 6. care îşi au propriile lor nevoi culturale şi. al limbajului”. Stilurile clasic. La rândul său. Escarpit conceptul central în explicarea circuitelor socio-culturale este cel al structurii sociale (clasele şi grupurile sociale care stau la baza publicurilor culturale). Trebuie avut în vedere faptul că o comunitate de evidenţe se „fixează” în cadrul colectivităţii prin intermediul „mijloacelor de expresie. propria sa estetică. Alături de această comunitate de evidenţe. pentru R. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. care se declară ca făcând parte din clanul „Leopardului”. fiecare grup. Escarpit. fiecare tip de public cultural. Mecanismele difuziunii culturale trebuie studiate în raport cu grupurile sociale. Genurile şi formele literare sunt şi ele impuse scriitorului de către grup. preţios. p. 89. nici de demonstraţie”. Această „comunitate de cultură” este expresia unui „număr de idei. care rămâne totuşi o analiză mult prea tehnicistă. baroc. 1980. şi orice scriitor poate fi înţeles numai prin raportare la o astfel de comunitate de evidenţe din care face parte împreună cu publicul său. După cum s-a observat. deci. de judecăţi de valoare sau de realităţi care sunt acceptate ca evidente şi care nu au nevoie nici de justificare. Aceasta este ceea ce Escarpit numeşte „comunitatea evidenţelor”. 195 6 Universitatea SPIRU HARET . Ca atare. imagini. în teme”. are propria sa „comunitate de expresie”.

a obiectelor culturale difuzate. or diferenţa de clasă este de ordin social-economic şi suprastructural. R. Fiecare dintre aceste literaturi îşi are propriul său „sistem de schimb”. de o literatură feminină. Totuşi. cultura este un fenomen ireductibil la suprastructură. Fiecare dintre aceste circuite îşi are propriul său sistem de difuzare. c) determinarea socială a unui anumit mediu al operei culturale. Circuitul popular cuprinde acele categorii de cititori ce nu au o „formaţie literară”. a creaţiei unei opere culturale. deci. Suprastructura dezvăluie modul de organizare şi practicare a unei culturi în funcţie de clasele sociale existente într-o societate. distincţia dintre circuitele culte şi cele populare este insuficientă pentru înţelegerea mecanismelor __________________ 7 Ibidem. sociologul citat distinge două tipuri de bază. iar condiţiile de muncă le fac dificilă lectura. infantilă. Din ansamblul circuitelor sociale ale unei literaturi. p. ca acela de „grup cultural”. Escarpit scoate în evidenţă: a) determinarea socială a circuitului cultural. că. „Grupul cult” este acel grup de persoane cu o „formaţie intelectuală şi o educaţie estetică suficient de cuprinzătoare pentru a putea exercita o judecată literară personală. care este circuitul popular. adâncind analiza sociologică a dinamicii culturale. propriul său circuit. sociologul se foloseşte de termeni echivoci. tipul de circuit al aşa-numitului grup cult şi tipul de circuit al grupurilor sociale de bază. în cazul literaturii. Prin urmare. de grup. în delimitările sociologice pe care le propune. În felul acesta. Abia aceste diferenţe pot explica deosebirile de cultură. Remarcăm. ca o componentă de bază a circuitelor culturale. care să le permită o „judecată explicită şi raţională”. de grup. şi nu invers. se presupune o interpretare culturală a opoziţiilor de clasă.. utilizat pentru a denumi „circuitul cult”. 196 Universitatea SPIRU HARET . cu instituţii specifice. În sensul acesta. 66. având răgaz să citească şi dispunând de resurse pentru achiziţia regulată a cărţilor”7. Se poate vorbi. şi anume.culturală. muncitorească etc. b) determinarea socială. tocmai ca urmare a diferenţierilor sociale. şi cărora resursele materiale le îngreunează procurarea cărţilor. de exemplu.

. Modelul Marshall McLuhan. ce răspunde unei strategii de reproducere a inegalităţilor sociale. o marfă portabilă”8. Vignola şi Vitruvius”9. A menţine în sistemul difuzării culturale instituţii diferenţiate pentru cele două circuite înseamnă a reproduce. într-un anumit sens. singura care ne poate dezvălui mecanismul difuziunii. meşterul zidar. Acest fapt istoric este. prin mijloace culturale. Cultura însăşi s-a scindat în cultură scrisă şi cultură orală. 197 8 Universitatea SPIRU HARET . 269. dialogul dintr-un schimb de păreri într-o informaţie «împachetată». în care elementele de bază par a fi: a) specializarea proceselor de creaţie (producţie) a operelor culturale.sociologice ale difuziunii culturale. moment în care lumea s-a descoperit împărţită între „alfabetizaţi” şi „nealfabetizaţi”. Această diferenţă răspunde unei inegalităţi social-economice.cit.. librarului etc. ceea ce face să crească distanţa dintre operă şi public. tipografului. c) o specializare a proceselor de difuzare a operelor create. Editura Politică. „Odată cu Renaşterea – consideră Lewis Mumford – marea deosebire modernă dintre alfabetizaţi şi nealfabetizaţi s-a extins chiar şi asupra clădirilor. apariţia tiparului. o inegalitate socială. b) o diviziune a muncii culturale. calfele. 9 L. p. Poziţia inferioară a circuitului popular al bunurilor culturale în structura difuziunii culturale este un fapt istoric. context în care începe o polarizare a circuitelor culturii: între o cultură aşa-zis populară şi __________________ Marshall McLuhan. Mumford. p.269. Acest lucru l-a încercat McLuhan. Bucureşti. a cedat arhitecturii care îl studiase pe Palladio. Galaxia Gutenberg. între grupuri (pe care Escarpit o semnalează). apud McLuhan. 41-42). dezvoltată de burghezie o dată cu manifestarea ei pe scena istoriei. dar şi unor tehnici suprastructurale de disimulare a acestor diferenţe. 1975. „Tiparul a transformat. uneltele şi tradiţiile artei sale. geneza capitalismului a determinat o nouă structură culturală. în concepţia lui McLuhan. Prin urmare. Stichs and Stones (p. Depăşirea unui asemenea punct de vedere se poate realiza luându-se în considerare istoricitatea culturii. care îşi cunoştea pietrele. op. în care se diferenţiază ca funcţii principale cele ale autorului.

scrierea fonetică”. aceasta din urmă fiind. ceea ce a determinat o supralicitare a vizualului în detrimentul celorlalte facultăţi şi funcţii ale percepţiei şi gândirii. ci cu „simultaneitatea conştiinţei” etc. Deci. în care avem de-a face nu cu segmentarea şi linearitatea. o prelungire a primei revoluţii. ducând la apariţia unei noi formule de personalitate. generalizată. Revoluţia tiparului a însemnat generalizarea tehnologiei alfabetice şi a consecinţelor ei în toate domeniile vieţii: în cel al relaţiilor dintre indivizi. culturile stau sub semnul unei anumite tehnologii de comunicare umană. este echivalentă cu o „prelungire a unuia din simţurile noastre printr-un procedeu mecanic. de fapt. de pildă. repetabil. prin mijlocirea tiparului. Astfel. ca expresie a simţului văzului „prelungit” printr-un „procedeu mecanic”. cea alfabetică. de modurile sociale de creaţie şi folosire a operelor. ceea ce duce la o „schimbare în raporturile dintre simţuri”. Pentru McLuhan. Perfecţionarea unei tehnici.). până la a deveni facultatea care-şi subordonează toate celelalte simţuri. ducând la supralicitarea vizualului în detrimentul celorlalte simţuri. manifestată o dată cu inventarea alfabetului.o cultură aşa-zis „savantă” sau cultă. al organizării. întregul fenomen al schimbării culturale este legat de cele două revoluţii: revoluţia alfabetică şi revoluţia tiparului. la McLuhan. în cel al formelor de muncă. aceea a individualismului burghez. adică a unei lumi sociale organizate în componentele ei subiective şi obiective. al formulelor ideologice (manifestarea mercantilismului şi naţionalismului etc. procesul de diferenţiere a circuitelor socio-culturale nu ţine de logica internă a culturii. care. cum este alfabetul. ci de „logica socială” a practicării culturii. devine legea întregului univers uman. cum ar fi. Aşadar. subordonându-şi astfel întregul proces de organizare a experienţei umane. Prin urmare. Această schimbare a raporturilor dintre simţuri se generalizează în toate domeniile vieţii sociale şi la toate grupurile sociale. o relaţie dintre următoarele momente: 198 Universitatea SPIRU HARET . uniform. la apariţia spaţiului newtonian. reprezentând procesul „revoluţiei culturale”. legea schimbării culturale este. tiparul a determinat apariţia Galaxiei Gutenberg. formă corespunzătoare mutaţiei în relaţia simţurilor şi opusă formei spaţiale a culturilor orale. egal cu sine. de exemplu. Revoluţia alfabetică a însemnat începutul acestui proces.

ierarhizate pe baza unor principii teoretice clare şi luând în consideraţie contexte istorice concrete. şi anume aceea care se referă la relaţiile culturale. Iată o reprezentare grafică a unui asemenea model ştiinţific al circuitului socio-cultural (fig. Limitele acelor teorii sunt specifice şi teoriei lui McLuhan. nu se reduce la sistemul relaţiilor dintre simţuri (intersenzoriale).Acestea sunt cele patru momente ale revoluţiei istorice în sfera culturii. nu era posibilă o schimbare reală în sistemul culturii fără o schimbare a tehnologiei cunoaşterii şi comunicării. relaţii ireductibile la simple relaţii intersenzoriale. 8). apare o variantă mai rafinată decât variantele privind teoriile tehnologice ale schimbării sistemelor socioculturale. Trebuie. După cum se poate observa. sistemul relaţiilor socio-culturale are o natură obiectivă. Or. de creaţie şi consum etc. totuşi. Un model ştiinţific al circuitului socio-cultural se întemeiază pe o concepţie sociologică de explicare ştiinţifică obiectivă a circuitului cultural în care sunt implicate conceptele de structură socială şi suprastructură. subliniat meritul acestuia de a fi evidenţiat rolul unuia dintre factorii schimbării culturale. Într-adevăr. 199 Universitatea SPIRU HARET . bine delimitate. Dar limita teoriei lui McLuhan este aceea de a fi redus explicarea schimbării culturale la acest factor şi de a nu fi luat în considerare o altă variabilă. şi anume cel care poate fi denumit „tehnologia comunicării”..

context în care se evidenţiază mecanismul de clasă al comunicării culturale şi al scindării culturii. Dezvoltarea sociologiei comunicării de masă este puternic marcată de elaborarea unor paradigme adeseori „concurenţiale” prin care se delimitează problemele de studiat. se cere examinată.Fig. 8. respectiv funcţiile comunicaţiilor de masă. se prescriu metodele necesare cercetării etc. Circuitul socio-cultural Legendă circuitul praxisului cultural publicurile istorice sau circuitul consumului Prin urmare. STRUCTURA SOCIALĂ A COMUNICĂRII DE MASĂ Comunicarea de masă şi cultura de masă. problema structurii sociale a comunicaţiei de masă. 3. în viziune socială. V. Mecanismele comunicării. Pe această bază pot fi înţelese aspectele funcţionale ale culturii. Fără îndoială că se pot 200 Universitatea SPIRU HARET .

Asemenea cercetări au descoperit că. p. Lasswel. 31. __________________ H. cercetătorul lui „cine” (comunicatorul) determină factorii care generează şi dirijează comunicaţia. publicurile diverselor medii se întrepătrund. Metodologic. precum şi alte studii din Europa au corectat ipoteza după care diversele mijloace de comunicare de masă îşi dispută publicurile. Cercetătorul lui „ce spune” (mesajul) îşi delimitează domeniul prin analiza de conţinut. Specialistul canalului de comunicare practică analiza mijloacelor de comunicare (media analysis). Astfel. Cea mai răspândită paradigmă. 1973. cele mai frecvent studiate par a fi canalele difuzării. Lasswell. Padioleau.U. cea clasică. Schema se opreşte asupra analizei componentelor procesului de comunicare de masă. studiile fiind inegal distribuite pe cele cinci componente ale modelului.stabili legături între aceste paradigme şi câmpul ideologic în care sunt elaborate. Sociologie de l’information. este cea propusă de Harold Lasswell. de fapt. iar a efectelor. citesc cărţi de divertisment şi reviste (cel puţin una). Cercetările asupra publicului (componenta „pentru cine” din schema lui Lasswell) au permis diferenţieri ale publicului după caracteristici socioprofesionale şi zonale (geografice). pe analiza efectelor. cercetarea receptorului se bazează pe analiza audiţiei. şi Bourdieu în Franţa. Balle et J. aceste studii pun în relaţie sistemul mass-media cu sistemul valorilor culturale. Structure et fonction de la communication dans la société. apud F. acesta este domeniul analizei de control. Un număr mare de cercetări sunt efectuate cu ajutorul schemei clasice a lui H. 201 10 Universitatea SPIRU HARET . Paris. Bourdieu a arătat că aceia care merg la cinema urmăresc şi TV. talia familiei etc. mesajele şi publicul. În fine. În general. Astfel. relevând importanţa şi caracteristicile colectivităţii.D. paradigma enunţată are avantajul de a dimensiona procesul de comunicare şi de a elabora un sistem de modele ataşat fiecărei dimensiuni. Studiile lui Lazarsfeld în S.A. după care o „acţiune de comunicare” poate fi analizată prin „răspunsul la următoarele întrebări”: Cine? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?10 În concepţia autorului său. Larousse.

cit. Westlex şi Malcom D. 43-52. B. În această direcţie a fost orientat efortul elaborării a noi paradigme de explicare a comunicaţiilor de masă. „Ne interesează mai puţin să fracţionăm acţiunea de comunicaţie. El concepea această paradigmă doar ca un stadiu mediator care trebuie depăşit în direcţia unor abordări integratoare. Balle şi J. astfel. Padioleau.cit. 32. pentru Lasswell. deci. cât s-o vedem ca totalitate. apud F. o cercetare izolată a acestora. să definească astfel cultura de masă ca acel tip de cultură care se constituie printr-o dinamică intensă a comunicaţiilor mijlocite de un subsistem special (C) care are funcţia de a „selecţiona” informaţiile despre ambientul receptorilor.J. op. deci. care implică o relativă autonomie a părţilor sale componente şi. se dovedeşte a fi nu numai incompletă. Principala sa limită este. în general adoptată pentru a explica procesele comunicaţiilor de masă. ca atare. Lasswell. p. a le „traduce” sub o formă simbolică oarecare (codificare) şi a le transmite receptorilor printr-un canal oarecare12. în condiţiile culturii de masă. De altfel. 202 12 11 Universitatea SPIRU HARET . dar chiar eronată. Vezi asupra acestei paradigme. p. McLean. se poate spune că. aceea că nu permite abordarea comunicaţiilor de masă ca sistem şi limitează. deci.În concluzie. op.D. în relaţie cu ansamblul procesului social”11. Deci. Meritul paradigmei menţionate este că a localizat această funcţie. simpla prezenţă a actului de comunicare este categoric insuficientă pentru a defini un tip particular de cultură. valoarea cercetărilor la o analiză descriptivă. elementul definitoriu este subsistemul de mediere cu funcţiile menţionate şi. schema comunicaţiei interpersonale. Unii teoreticieni au încercat să determine modelul structurării unei „situaţii de comunicare în masă” şi. cum este cultura de masă. i-a delimitat __________________ H. Evident.. Une modèle conceptuelle pour la recherche sur les communications.. Orice act de cultură presupune exerciţiul unei funcţii – agent al comunicării. „acţiunea de comunicare” comportă o structură particulară. însuşi autorul a resimţit nevoia unor perspective integratoare în astfel de cercetări. realizând cel mult elaborarea unor tipologii limitate în cadrul fiecărei componente a sistemului.

permite o creştere a capacităţii sociale de acţiune. 9). În această viziune. atât de mult disputată în scrierile sociologice şi filosofice occidentale. care altfel n-ar putea fi perceput. are rolul de a furniza receptorilor un ambient lărgit.) (fig. „Mesajele C transmise de B(x)” reprezintă selecţiile lui B între mesajele x2 ale lui A şi printre selecţiile şi abstracţiile asupra lui x realizate de C în propriul său câmp senzorial 203 Universitatea SPIRU HARET . altfel inaccesibile lor. productiv al culturii de masă şi nu de simplu consumator în raport cu o cultură deja constituită. avantajul culturii de masă este acela că permite accesul indivizilor la un sistem codificat de informaţii cu privire la o arie foarte extinsă de evenimente. Din analiza lui Westlex şi McLean se desprind două aspecte: a) actul comunicaţiei de masă este mediat de un sistem de simboluri care serveşte codificării mesajelor transmise. şi. Este astfel prezentată funcţia creatoare a culturii de masă. instituţii etc. Fără acest efect adiţional derivat din rolul sistemelor mediatoare C. receptorul n-ar avea posibilitatea să se poziţioneze în legătură directă cu X (obiectul informării) sau cu situaţia contextulă a lui X (relaţiile cu X cu alte persoane. ca atare. Poziţia sistemului mediator C în comunicaţiile de masă Explicarea schemei. care se constituie în comunicaţia de masă. 9.suportul şi a deschis astfel cadrul unor analize asupra caracterului activ. B Fig. grupuri. b) sistemul mediator C.

or. prezenţa acestui mecanism are în concepţia noastră o funcţie latentă şi. Între poziţia în structura socială a aceluia care percepe şi percepţia sa există o legătură nemijlocită. de pildă. au operat o reducţie a fenomenului la unul dintre aspectele producerii sale. Folosindu-se paradigma grupului de referinţă. aşa cum au lămurit adepţii acestei teorii. ca atare. anume. ca mecanism implicat în comunicaţie. mesajele mass-media parvin indivizilor situaţi într-un context relaţional prealabil determinat de grupele de apartenenţă şi de referinţă. Limitele modelului prezentat constau în faptul că: a) nu dezvăluie relaţiile ascunse dintre sistemul mediator al comunicării şi forţele sociale suprainstituite. prezenţa acestui sistem de mediere apără receptorul de „mesajele voluntare”. de fapt. determină „presiuni contrare” în raport cu mesajele mass204 Universitatea SPIRU HARET . cercetările au clarificat natura sistemului mediator. aceea de a disimula „caracterul arbitrar” al unor sisteme de simboluri utilizate în transmiterea informaţiilor cu privire la ambientul social. ale căror valori sunt în conflict. derivat din raporturile individului cu mai multe grupuri. caracterul de clasă al oricărui sistem de simboluri. grupul de referinţă îndeplineşte o funcţie normativă şi o funcţie comparativă şi. b) nu evidenţiază acele relaţii care ne-ar permite să analizăm funcţia ideologică a culturii şi procesele de manipulare politică. deşi. prietenilor sau altor grupuri importante în care receptorul este integrat sau la care se raportează. în acelaşi timp. deci. Or. evident că un conflict de roluri. deţinătoare ale puterii şi. asemenea funcţii au un rol activ în receptarea mesajelor în sensul selecţiei şi înţelegerii semnificaţiilor transmise. Într-o situaţie de comunicaţii de masă un mare număr de C (sistemul mediator) primeşte de la un mare număr de A (emiţători) şi transmite la un număr mai mare de B (receptori) care primesc simultan şi din partea altor C. Conform teoriei grupului de referinţă.(x3.X4) care pot sau nu să fie nişte x din câmpul lui A. Astfel că percepţiile mesajului şi răspunsurile la el sunt asemănătoare cu cele ale familiei. agresive. În concepţia autorilor. În sensul acesta.

205 Universitatea SPIRU HARET . op. p.media. Căci. Riley. aşa cum arată autorii acestui gen de propagandă.. __________________ 13 Fig. c) se dezvoltă „un model global de interacţiune”. în raport cu membrii grupului şi ai altor grupe cărora aceştia le aparţin. 10. demonstrându-se că propaganda poate aborda anumite teme în condiţiile în care grupele primare facilitează receptarea. 69 şi urm. Matilda W..cit. Apare clar influenţa grupului primar şi a structurii sociale asupra receptării mesajelor. Padioleau. Studiul comunicaţiilor de masă trebuie. în F. aşa cum apare în schema propusă de autori13. înseşi grupele primare sunt structurate într-un sistem global care le predetermină. Aceste concluzii sunt de mare utilitate în studiul propagandei prin mass-media. Balle et J. ele proliferează într-o reţea mai largă. Riley jr. b) relaţiile lor sunt indirecte. Model de difuzare şi receptare a mesajelor John W. Consecinţele acestui model pentru analiză sunt multiple. centrat pe structura socială globală şi nu pe una dintre componentele sistemului de comunicaţii. La communication de masse et le système social. ceea ce pune în evidenţă faptul că: a) emiţătorul şi receptorul sunt interdependenţi. Schema care corespunde concepţiei grupului de referinţă asupra fenomenului difuzării şi receptării mesajelor este prezentată în figura 10. desigur.

Această paradigmă. clasa suprainstituită orientează indivizii fie în direcţia evadării sociale. Astfel. Fig. Modelul prezentat mai sus comportă serioase limite ideologice şi epistemologice. fie în direcţia „înregimentării sociale” a acţiunii pentru întărirea sistemului său de criterii şi valori. deşi are merite suplimentare în raport cu paradigma grupului de referinţă. clasele sociale atrag indivizii în câmpul lor de influenţare. 11. trebuie. Câmpul cultural al comunicării ca spaţiu ideologic Problema manipulării prin mass-media în ţările dezvoltate. care constituie cadrul receptării mesajului. În general. În felul acesta. o clasă socială acţionează impunându-şi sistemul său de valori şi criterii. la rândul lor. Prin intermediul grupului primar şi secundar. primare sau secundare. de sistem social. este limitată în ceea ce priveşte conceptul de societate. în care procesul comunicaţiilor de masă apare ca o componentă a proceselor sociale mai largi. 206 Universitatea SPIRU HARET . se înţelege cum anume o societate de consum devine în acelaşi timp un „sistem represiv”. creând iluzia globală de interacţiune. aşa cum îl elaborează autorii. în direcţia elaborării unei perspective integraliste asupra culturii de masă. De aceea. propunându-le modele consumiste. manipularea prin mass-media are un caracter ascuns. Ele nu sunt sursa primară a criteriilor de receptare. este de relevat faptul că înseşi grupurile sociale de referinţă. ci un instrument prin care forţele sociale. redefinite. manipulare şi legitimare.

e) permite. o abordare critică a teoriilor elitiste. Procesul comunicaţiilor ca o componentă a proceselor sociale mai largi (variantă) Valoarea schemei astfel realizate constă în faptul că: a) interpretează comunicaţia ca un mecanism utilizat de forţele sociale în direcţia reproducerii şi/sau transformării structurii sociale. deci inclusiv massmedia). ca parte organică a proceselor sociale mai largi. o clasă socială productivă. ci doar ca mase consumatoare de cultură. FUNCŢIILE MIJLOACELOR COMUNICĂRII DE MASĂ Analiza sociologică a specificului comunicării de masă pune în evidenţă faptul că receptorul este integrat unui câmp informaţional codificat. subinstituită. fie în direcţia recuperării critice şi revoluţionare a culturii dezavantajate (sistem de valori şi de mijloace civilizatorii. ca model.La polul opus. f) permite critica teoriilor culturii de masă ca fenomen şi stadiu de masificare a culturii. 12. Relaţia receptorului cu informaţiile pri207 Universitatea SPIRU HARET . Abordarea comunicaţiei de masă. fie în direcţia acţiunii sale de eliberare faţă de sistemul represiv al societăţii influente. V. c) permite o analiză cu privire la dimensiunea axiologică a ideologiei. 12): Fig. acţionează fie în direcţia refuzului spontan şi nesistematic. poate fi astfel exprimată grafic (fig. 4. în care masele nu apar ca agenţi ai producţiei culturale. d) relevă modul socialmente determinat şi global de structurare a mesajelor. b) consideră mediul comunicării ca mediu cultural ideologic şi pune în evidenţă funcţia socială a ideologiilor.

şi anume: studierea structurilor concrete ale comunicaţiilor sau studierea metodelor comunicării în masă. de exemplu. individul ia contact cu problemele sociale prin mijlocirea unor conţinuturi informaţionale comunicate în flux alternant şi într-o ierarhie ce reproduce aproximativ ierarhia nevoilor. s-a încercat o stabilire a funcţiilor mass-media ca proces social tipic societăţilor moderne. codifică şi transmite informaţii despre obiectele şi problemele sociale în funcţie de nevoile receptorului. societăţilor. Pentru depăşirea acestor dificultăţi. un astfel de demers împinge teoria spre o dezvoltare speculativă. – imposibilitatea de a discerne cât din efectele acestui proces asupra indivizilor. ca acela al educaţiei instituţionalizate. 208 14 Universitatea SPIRU HARET . (A se vedea fig. Cercetarea acestor moduri funcţionale este impusă de nevoia optimizării procesului de comunicare. 24. Princetown. care ar permite o raţionalizare a structurii mass-media14. sistemului politic etc. Pentru reviste. 1969. în contexte sociale delimitate.12). funcţii tipice unor asemenea metode. Ca urmare a acestei structuri de comunicare se constituie moduri funcţionale dinamice prin care se înfăptuieşte procesul de comunicare. Deci. Princetown University.vind obiectele şi problemele sociale este mijlocită de un sistem care selectează. culturii orale. Cercetarea şi stabilirea funcţiilor comunicaţiilor de masă reprezintă o problemă care întâmpină dificultăţi la nivelul teoriei (concepţia despre funcţii) şi al operaţionalizării. vol. În general. Două mari dificultăţi apar la acest nivel: – dificultatea cercetărilor comparative între societăţi diferite ca structură şi nivel de dezvoltare. societăţilor în ansamblu se datorează funcţiilor grupelor. unii sociologi au propus un nivel mediu de analiză. Au fost stabilite. funcţiilor specifice ale massmedia şi cât se datorează altor procese concomitente. s-au stabilit funcţii precum: __________________ Un astfel de inventar propune Charles R. Ca atare. grupelor. Wright în Public Opinion Quartely. Unii autori propun ca procedeu de organizare nemijlocită constituirea unui „inventar funcţionalist”.

în general. 35. The Functions of Newpapers H. ce spune. prin ce canal. 209 16 15 Universitatea SPIRU HARET .16 Se desprinde de aici relaţia dintre nevoi. p. şi dintre acestea şi ideologie. ideologia este transmisă generaţiilor noi prin „agenţii” specializate. 17 Ibidem. 32. Concentrarea acestor valori în mâinile unora este apoi transmisă din generaţie în generaţie. Totodată. bogăţie. Structure et fonction de la communication dans la société.D. ed. R.). Alte moduri de analiză a funcţiilor comunicaţiilor de masă sunt cele care pornesc de la studiul organizaţiilor. context în care. activităţi etc. norme. bunăstare. statut. în opoziţie cu una mobilă”17. consideraţie. trei niveluri analitice: __________________ Malcom Wiley. 2) de „supraveghere a mediului”.D. precum şcoala şi familia. Un model cuprinzător de analiză a funcţiilor comunicaţiilor de masă este propus de Ch. model ce comportă. pentru a compensa astfel cadrul fragmentarist al modelului său (cine. p. Exprimând exigenţa unei analize integraliste asupra comunicaţiilor de masă. definită de H. c) funcţia de constituire a unui „cadru general”. d) funcţia distractivă (loisir). precum putere. inteligenţă. cui. în principal. H.cit. o serie de valori tipice societăţilor umane. Procesul este.. Lasswell ca fiind acele comunicaţii care servesc drept suport instituţional al distribuirii valorilor în plan social. e) funcţia enciclopedică (a furniza o informaţie suficient de diversificată)15. Wright. Lasswell. Mecanismul care asigură această transmitere este ideologia. cu ce efect). La rândul ei. Lasswell concepea trei funcţii tipice pentru comunicaţiile de masă: 1) de „coordonare a diferitelor părţi ale societăţii în răspunsul dat mediului”.a) funcţia de informare. „antrenând formarea unei societăţi de castă. sunt inegal repartizate în cadrul structurii sociale. valori şi comunicaţiile de masă. mult mai complex. este utilizată paradigma lui Malinowski cu privire la analiza instituţională a culturii (rolurile instituţiilor şi alte componente structurale – personal. desigur. b) funcţia de analiză a informaţiilor. pe de altă parte. D. 3) de transmitere socio-culturală (a „moştenirii sociale”). al instituţiilor comunicării de masă. pe de o parte.

Toate aceste activităţi există şi independent de apariţia mijloacelor de comunicare în masă. divertismentului. care se raportează la acele activităţi de comunicare destinate amuzamentului. în general.) ataşat fiecăreia dintre activităţile comunicaţiei de bază. tipică pentru societăţile în tranziţie. Sintetizând aspectele implicate de cele trei niveluri analitice ale mass-media într-o paradigmă funcţională. realizate. 3) transmiterea moştenirii sociale între generaţii. R. sisteme culturale).. 3) stabilirea nivelului efectelor acestor activităţi (societate. care se referă la activităţile de adunare şi distribuire a informaţiilor asupra mediului. 2) stabilirea registrului funcţional (funcţii. Ibidem. 4) distracţia. de conflictul şi decalajele care pot apărea între acestea. în cadrul oricărei societăţi. Cele patru activităţi de comunicaţie de bază sunt: 1) supravegherea mediului. Wright consideră că. Ca atare. realizate prin intermediul mijloacelor de comunicaţie în masă. neanalizată de autor. evident. 2) punerea în relaţie a segmentelor sociale (părţile unei societăţi) în răspunsul lor dat mediului şi care se referă la acele activităţi de interpretare a informaţiilor şi de prescriere a conduitelor. disfuncţii. p. este aceea legată de transferul de funcţii de la instituţii tradiţionale la instituţiile mass-media şi. informaţii şi valori” ale unui grup de la o generaţie la alta. R. o problemă nouă. cuprinzând activităţi care se referă la comunicarea „stocului de norme sociale. Deci. există în mod necesar patru activităţi de comunicaţie de bază fără de care echilibrul social ar fi imposibil. Ch. la orice nivel al acesteia. Preluând tipologia lui Lasswell asupra funcţiilor. grupuri. de adaptare la evenimentele relatate18. sensul pe care noi îl desprindem la aceste activităţi este acela care se referă la faptul că ele sunt inerente oricărei stări socio-culturale. prin intermediul altor instanţe socioculturale şi altor mijloace. p. 57. deci.cit. funcţii latente şi manifeste etc. Wright. 58. 210 Universitatea SPIRU HARET . op. Wright propune o „formulă” cuprinzând douăsprezece elemente19: __________________ 18 19 Ch.1) stabilirea „activităţilor de comunicaţie de bază”. indivizi.

În general. se ia în considerare activitatea comunicării de bază. îndeobşte. II) a formula „ipotezele funcţionaliste”. marcată de jocul valorizării şi. în condiţii reale existând o serie de stări care definesc o situaţie normală. de atribuire a unui statut celui citat într-o informaţie difuzată. ea rezultă din conştientizarea situaţiei de către individ sau grup. coordonate sau supravegheate. se constată că informaţiile asupra evenimentelor au consecinţe specifice. îndeplinite de mesajele comunicaţiilor. cercetările privind funcţiile mass-media procedează fie la stabilirea unei liste de funcţii. Unii autori sintetizează aceste ipoteze în propoziţii generale cu privire la relaţia dintre un sistem dat şi un element al analizei funcţionale. în general. şi o clasă de elemente echivalente funcţional cu altele. În general. care implică trei etape: I) a elabora paradigma analizei funcţionale. de asigurare a unui prestigiu celui care se ţine la curent cu noutăţile. la condiţiile de echilibru şi eficacitate ale unui sistem dat. de respectare a normelor („eticizare”). 211 Universitatea SPIRU HARET . Funcţiile lor sunt: de avertizare. III) a aplica aceste ipoteze asupra cercetării unuia din aspectele comunicaţiilor de masă. fie la elaborarea unei teorii speciale (de rang mediu). în raport cu cerinţele instituţionale.(1) funcţiile (3) manifeste şi care sunt şi ale comunicaţiilor (2) disfuncţiile (4) latente de de masă (5) supraveghere (9) societate (6) punere în relaţie (10) grupele componente (7) transmitere culturală. pentru (11) indivizi (8) distracţie (12) sistemele culturale Dacă. de pildă. Aceste ipoteze se referă. relaţiile dintre ele fiind de autoreglare. instrumentale. în raport cu echilibrul unui sistem. ca atare. natura stării de funcţionare normală este. sistemul fiind raportat la o stare internă şi una externă. cât şi din structura condiţiilor obiective ale stării sau sistemului. O altă etapă a analizei mass-media o constituie formularea ipotezelor funcţionaliste.

un statut publice stabilitate Directivează controlul Putere de legitimare Disfuncţii Informaţii Anxietate Ameninţă puterea Favorizează (maniasupra Repliere în Informaţii asupra invazia feste) unor stări viaţa privată realităţii de fapt culturală „mai bune” Apatie Propaganda adversă II. În raport cu tipurile comunicaţiei de bază menţionate anterior. război) culturale Sporeşte utilă puterii) Favorizează maniInstrumentală prestigiul Detectare dezvoltarea feste) (informaţii eco. Valoarea acestui inventar derivă din faptul că este elaborat în conformitate cu exigenţele analizei critice a funcţionării unui sistem. adică atât sub aspectul funcţiilor. cât şi sub cel al disfuncţiilor. Universitatea SPIRU HARET . Wright) Societate Individ Subgrupuri I.(autoritatea şi (cunoaşterea nomice şi instiprestigiul compartimentelor culturală tuţionale) opiniei) deviante) Eticizare Conferă Dirijarea opiniei Ambianţă. sub-grupuri. societate. Tabelul 3 Inventar funcţionalist parţial pentru studiul comunicaţiilor de bază (după Ch.De aceea. o cercetare a aspiraţiilor nemijlocit legate de sistemul de reprezentări sociale trebuie neapărat efectuată în contextul analizei funcţiilor. cultură. Activitate de punere în relaţie Funcţii (manifeste şi latente) 212 Permite mobilizarea etc. R. Activitate de supraveghere (informare) Funcţii Avertisment Avertizare Instrumentală Favorizează (latente (pericole natu.(instrumentale) contactele (informaţie şi rale atac. Wright elaborează un inventar al funcţiilor utilizate în studiul comunicaţiilor de masă (tabelul 3). al funcţiilor potenţiale (latente) şi manifeste şi al nivelului de repetare a efectelor: individ.

în raport cu medii socializatoare rămase în urmă – deci.Pentru o corectă şi realistă evaluare a funcţiilor sistemului de comunicare este necesar a se stabili şi respecta anumite criterii privind acest sistem. s-a desfăşurat în România în câteva direcţii distincte. ROLUL MASS-MEDIA ÎN DIFUZAREA CULTURII Cercetarea culturii de masă. O primă direcţie. V. ci ca agenţi cu exigenţe ireductibile. prin reducţie la postulate ale fenomenului). PUBLICUL CULTURAL. şi un moment de vârf în cercetările de acest tip. 213 20 Universitatea SPIRU HARET . În lumina acestor criterii. deci. în particular. 236-249. deci. f) evaluează costurile nu în raport cu funcţiile. b) dacă este utilizat într-o strategie de transformare. şi nu de adaptare socială. ci în raport cu consecinţele. comportă o analiză funcţională (nu funcţionalistă. ci a transforma un sistem de relaţii). e) accentul dominant cade pe latura demiurgică. Editura Fundaţiei România de Mâine. şi anume: a) sistemul de comunicare este un mecanism al proceselor de reproducere socială şi. a fost aceea a __________________ Am înfăţişat problematica funcţiilor şi efectelor mass-media în volumul Sociologia opiniei publice şi a mass-media. modifică structura de nevoi culturale. care a constituit. cu exigenţe proprii prin care se depăşeşte relaţia funcţională cu obiectul cultural în direcţia unei relaţii de creare a unui obiect cultural adecvat altor moduri sociale de raportare umană20. de altfel. 1997. masele nu se mai raportează la mass-media doar ca „publicuri cu exigenţe funcţionale”. relaţiile funcţionale se modifică radical. a publicului ca fenomen sociocultural. d) este o pârghie a strategiilor de planificare şi prognoză a strategiilor de construcţie socială. 5. p. devine un mecanism activ de transformare a obiectelor socioculturale difuzate (difuzarea nu urmăreşte a disimula o practică instituţional-politică. c) are o funcţie critic-transformatoare. Bucureşti.

Un moment distinct în evoluţia publicului se leagă de manifestarea unei categorii culturale noi. în aşa fel încât între valoarea succesuală şi valoarea obiectivă se pot rupe legăturile. 214 Universitatea SPIRU HARET . aceea a publicului asistent. apar următoarele etape în evoluţia publicurilor culturale (tabelul 4). publicul este prezentat ca fenomen cultural-istoric. Acesta este aşa-numitul „public participativ”. Treptat.cercetării publicului ca o categorie socioculturală cu o istorie proprie. iar publicul se constituie ca o categorie sociologică aparte. în care publicul este tot mai puternic marcat de massmedia. ca urmare a diviziunii sociale a muncii. Schematizând această evoluţie. datini etc. şi anume „reprezentarea culturală”. El este produsul acestor mass-media. în care valorile obiective coincid cu cele subiective. unică în felul ei la noi. avea un caracter cutumiar. Tipul participării începe să capete un caracter semiinstituţionalizat. iar publicul se constituie în colectivitate socială. În această lucrare. cu o evoluţie proprie şi mecanisme particulare în fiecare perioadă istorică. expusă pasiv comunicaţiilor de masă. cu mecanisme specifice care pot fi cunoscute doar la nivelul cercetării societăţilor istorice. Momentul istoric „originar” de la care se poate urmări procesul de formare a publicului este cel corespunzând culturilor sincretice. Aceasta este direcţia istorico-genetică şi a fost ilustrată în sociologia românească de Mihai Ralea şi de Traian Herseni în lucrarea. în relaţie cu unele categorii sociale tipice formelor istorice ale colectivităţilor umane. sub raport istoric. valoarea succesuală sunt un produs al unui public dat. Pe acest fond. fiind legată de obiceiuri. apare diferenţierea valorilor obiective de valorile funcţionale (valori subiective). Evoluţia sa este urmărită în relaţie cu diviziunea muncii sociale şi.. autorii demonstrează că succesul. iar participarea. Sociologia succesului. totodată. O dată cu aceasta apare „publicul ocazional”. o dată cu evoluţia colectivităţilor. Publicurile tradiţionale sunt înlocuite de „masa dispersată”. Societăţile actuale cunosc o cu totul altă configuraţie.

Una din concluziile care se impun este aceea a necesităţii analizei comparativ-istorice a categoriilor sociologice de cultură şi a suportului lor social. 215 Universitatea SPIRU HARET . ca atare. Evoluţia publicului Public participativ Public asistent (ca asistenţă „ocazională”) Publicul ca asistenţă „semiinstituţionalizată” Organul „Opiniei publice” Colectivitatea „Vestitorul” Tabelul 4 Ceremonialul succesului Participare cutumiară 4. masa dispersată Semimanifestaţie. prezentare înfrumuseţată a unor evenimente „Glorificatorii” Manifestaţie semnificativă (cultural-simbolică). În cazul mass-media. 2.. prezentare glorificatoare a unor fapte. cu valoare de universalitate în lumea contemporană. Publicul ocazional 5. manifestaţie fictivă.Forme ale publicurilor culturale Nr. tradiţie care urmărea influenţarea comportamentelor într-o direcţie de rentabilizare a investiţiilor mass-media. Această cercetare se încadrează unei tradiţii economico-pragmatice în cercetarea comunicaţiilor de masă. 1. eroizare a unor personaje-simbol Mass-media Profesionalizare. Elementul central urmărit în atare cercetări este acela al eficienţei comunicaţiilor de masă în direcţia formării de comportamente publice dorite. personaje etc. crt. toate consecinţele sale sunt legate de neajunsurile unui asemenea proces. cu caracter real Ocazii publice Reprezentarea culturală. O altă direcţie în cercetarea publicului cultural este cea dată de analiza funcţională a comunicaţiilor de masă. Asistenţa instituţionalizată. context în care publicul este o variabilă activă în sistemul mass-media. 3. mecanismul social al acestor procese culturale este profesionalizarea culturii şi. epicizare. fiecare tip de public este legat de o formă culturală colectivă particulară. epicizare După cum reiese din tabel.

vocea şi spiritul unui popor. Ea este expresia generalizată a opiniilor individuale ale unui popor ca popor. 216 Universitatea SPIRU HARET . fenomene sau acţiuni din viaţa politică. opinia publică desemnează. este necesar a examina principalele caracteristici şi trăsături ale opiniei publice în societate. obiceiuri şi stări de spirit. în înţeles sociologic. partidelor politice şi claselor sociale. instrumente şi purtători de cultură. Opinia publică nu se poate constitui şi exprima decât dacă societatea are la dispoziţie mijloace adecvate de informare. Ca noţiune generică. caracteristicile sale generale şi comune exprimate în gândirea. De aceea. ca factori. Opinia publică se formează atât în mod spontan.Publicul cultural este o expresie a manifestării opiniei publice în raport cu diversele domenii ale culturii. În societatea actuală. categoria sociologică de public cultural trebuie explicată în corelaţie cu cea de opinie publică. economice şi sociale. atitudini şi comportamente sociale. Ca atare. Opinia publică este fenomenul prin care diversele colectivităţi se raportează la diversele categorii de valori culturale în cadrul procesului de valorificare a acestora. Prin ea se aud reacţiile colective faţă de fenomenele şi acţiunile vieţii sociale. cât şi sub înrâurirea ideologiei statului. pe baza condiţiilor de existenţă economico-sociale şi în temeiul unor tradiţii. ale unei difuzări şi ale unui consum de masă – se caracterizează printr-o participare efectivă în planul acţiunii şi practicii sociale. Prin conţinutul ei. opinia publică exprimă. în atitudinile şi acţiunile sale privitoare la problemele de interes general ale vieţii politice. explicitează şi îndreptăţeşte. Un interes deosebit îl prezintă în această analiză raportul dintre procesele de informare şi opinia publică. economică şi socială. În opinia publică se împletesc constanţa (continuitatea) unor atitudini sociale şi reacţii (discontinuitatea) faţă de actualitate. care trezesc interesele generale şi polarizează atenţia oamenilor şi care concentrează voinţa şi sentimentele lor comune. dintre acestea şi mijloacele de comunicare de masă. încât indivizii să cunoască faptele şi evenimentele asupra cărora urmează să-şi spună cuvântul şi să ia o atitudine sau o hotărâre. prin acţiuni premiale – pozitive sau negative. mijloacele de comunicare moderne – generatoare ale unei producţii de masă.

un instrument de dezvoltare şi creştere a conştiinţei publice. Ele privesc opinia publică mai ales din perspectiva unei alte funcţii. tehnico-ştiinţifică. evenimentele. şi politică atât în planul emancipării naţionale. culturală. şi anume aceea de exprimare şi cristalizare a opiniilor. socială. mijloacele moderne de comunicare acţionează ca intermediari între faptele. În societatea contemporană. un important mijloc de cunoaştere. prezentarea şi comentarea „evenimentelor” influenţează în egală măsură conţinutul. ci şi de idei. gradul de organizare a acestora depinzând direct proporţional de cantitatea de informaţie înmagazinată de aceste sisteme. Mijloacele de comunicare de masă constituie. sociale.Astăzi este unanim recunoscut rolul deosebit al informării şi comunicării de masă în viaţa colectivităţilor naţionale şi a colectivităţii internaţionale. de transmitere de ştiri. Publicitatea făcută unor evenimente sau tăcerea în care acestea sunt învăluite. importante resurse ale dezvoltării. care urmăreşte vehicularea nu numai de ştiri. şi opinia publică. Opinia publică se manifestă şi acţionează în legătură cu problemele aduse la „ordinea zilei” tocmai de mijloacele de comunicare de masă. deci. progresiste. modul de selectare şi expunere a ştirilor. cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice. asupra maselor. în sprijinul participării la decizie şi dezvoltare. procesele. ideologice. culturale etc. de valori autentice. fenomenele economice. Prin impactul asupra categoriilor largi de public. politice. informaţiile furnizate de acestea reprezentând o modalitate eficientă de reducere a incertitudinii în procesele sociale. Mijloacele de comunicare de masă interesează opinia publică nu numai în măsura în care îşi îndeplinesc funcţia de informare. de semnalare de evenimente. Acesta este motivul pentru care comunitatea internaţională este din ce în ce mai preocupată de promovarea unui nou tip de informare. cât şi în cel al democratizării relaţiilor internaţionale. informaţia a devenit o componentă esenţială a condiţiei umane. Ea este indispensabilă pentru organizarea şi dezvoltarea sistemelor sociale. aprovizionarea cu informaţii şi structura de comunicaţie a opiniei publice. 217 Universitatea SPIRU HARET . faptul că acestea reprezintă o uriaşă forţă economică.

1962. La rândul său. de cele mai multe ori. artistică. dar şi pentru că reacţiile indivizilor (care sunt. care ar exista independent de ea. auditoriul. nehotărâte şi aleatorii) au tendinţa de a se remodela. departe de a fi numai un suport pentru opinii. de aceea. Este cuprinsă aici ideea că mijloacele de comunicare de masă îndeplinesc. pe planetă. ei urmăresc cu atenţie acele articole. care promovează idei noi şi care stimulează gândirea. rolul presei. să-l integreze pe individ în regiunea sa. subliniază importanţa capitală a mass-media. în directă legătură cu ele. să-i dezvolte gustul. mass-media sunt capabile să înşele. noi interese. mijloacele de comunicare de masă vehiculează şi opinii. să degradeze. __________________ Bernard Voyenne. prin metode şi forme specifice. o orientare clară în interpretarea tuturor evenimentelor şi. sociologul Georges Friedmann. 218 21 Universitatea SPIRU HARET . emisiuni etc. să mărească instruirea. să alieneze în toate sensurile pe care le propun aceşti termeni. Acestea – notează autorul – sunt capabile să asigure difuzarea informaţiilor. să stârnească curiozităţi. Alături de informaţii şi. nu numai pentru că ea raportează într-o anumită lumină faptele pe care opinia publică se întemeiază sau crede că se întemeiază. Bernard Voyenne subliniază că. mai prezent la eveniment. pe care le califică drept „arme teribile”. La presse dans la société contemporaine. să lărgească orizontul. Astfel că presa reprezintă. adesea. întemeietorul Centrului de studii de comunicare de masă. în toate problemele de interes public.Cititorii de astăzi. din această perspectivă. presa contribuie la cristalizarea opiniilor. Analizând. funcţia de îndrumare a conştiinţei şi comportamentului oamenilor21. într-o sută de feluri posibile. În acelaşi timp. mijloacele de comunicare de masă nu-şi pot îndeplini una din funcţiile lor esenţiale. să-l facă. Armand Colin. Fără să exprime o opinie. cultura intelectuală. cel puţin principalul vehicul de comunicare a diversităţii de opinii. influenţează cultural şi generează educaţie. dacă nu singurul. fără să ofere publicului o orientare în problemele aflate la „ordinea zilei”. în ţara sa. publicul în general vor să aibă o atitudine. pe scurt. Paris. la artă. la gândire.

O altă tehnică este influenţarea prin orientarea ştirilor. 219 22 Universitatea SPIRU HARET . Influenţarea prin titluri porneşte de la ideea că titlurile stabilesc dispoziţia şi sistemul de valori ale articolului. să simtă şi să răspundă într-un anumit mod. Don’t blame the people. editorii care selectează ştirile iau decizii într-un mod desemnat să sprijine anumite puncte de vedere şi influenţa care rezultă favorizează statu-quo-ul. De regulă.U. 1971. el atrage în continuare atenţia că aceştia îl manipulează. sau prin creşterea timpului de emisie). Subliniind faptul că transmiţătorii de ştiri. De cele mai multe ori. Los Angeles. atitudini şi opinii care să favorizeze regimul şi cercurile conducătoare. sunt utilizate în menţinerea şi consolidarea unor imagini. ştirile trebuie să fie distractive. pot spori interesul faţă de aceste evenimente (prin apariţii pe prima pagină. Influenţarea prin selectarea ştirilor este apreciată ca una din cele mai eficiente şi mai uşoare căi de implantare a influenţei. apelând la diverse tehnici (de obicei la o combinaţie de tehnici). Robert Cisino22 analizează modalităţile prin care mesajele vehiculate de ştirile difuzate de presa din S. Există o diversitate de moduri şi tehnici de influenţă: Influenţarea prin plasarea ştirilor este o tehnică prin care editorii ştirilor pot reduce la minimum atenţia acordată unor evenimente (prin plasarea articolelor în ultimele pagini ale ziarelor sau prin acordarea unor spaţii infime de emisie) sau. care este practicată după ce un editor a decis ce material trebuie publicat. dimpotrivă.Considerând că presa face parte din sistemele de manipulare cele mai active ale opiniei publice. sau să nu se opună părerilor publicului. pe care nu vrea să le facă publice. __________________ Robert Cisino. aplicate în mod conştient pentru a strecura influenţele. în dauna realităţii „dure”. la rândul lor. El influenţează în continuare mesajul în mod considerabil prin omiterea unor părţi şi elemente din conţinut. s-a constatat chiar că şi cei mai instruiţi cititori pot fi influenţaţi într-un fel sau altul de către titlu. în încercarea de a face ca publicul american să gândească.A. cei care controlează accesul la mass-media iau materialul pe care-l difuzează deja influenţat. California Diversity Press.

Influenţarea prin alegerea evenimentelor urmăreşte ca prin utilizarea unor cuvinte alese cu grijă de editor sau crainic de radio ori TV să poată discredita personalităţi sau. Utilizarea editorialelor pentru distorsiunea faptelor se bazează pe ideea că ele pot servi ca mijloc ideal pentru aceasta. în cazul TV) probează faptul că editorii sunt conştienţi de influenţa puternică ce poate fi implantată în mod secret. să contribuie la creşterea prestigiului şi respectului pentru acestea. să-şi formuleze criterii ferme în aprecierea faptelor. Influenţarea prin explicaţiile care însoţesc fotografiile sau imaginile porneşte de la faptul. treptat. conştiinţa maselor. 220 Universitatea SPIRU HARET . televiziunea ajută publicul să-şi formeze o părere despre evenimente şi. Informând despre faptele şi evenimentele contemporane. sarcina principală a mijloacelor de comunicare de masă constă în sprijinirea subiecţilor în acţiunea de consolidare şi dezvoltare a societăţii. Dacă este adevărat că mijloacele de comunicare de masă – ca factori şi purtători de cultură – participă la geneza şi manipularea opiniei publice. Ţelul acţiunii ideologice a mijloacelor de comunicare de masă este nu numai formarea unor păreri disparate despre un fapt sau altul. prin creditul acordat rezultatelor anchetelor publice. dimpotrivă. de multe ori. pe baza diferitelor opinii. tot la fel de adevărat este şi faptul că acestea sunt sensibile. curentul opiniei. Massmedia dezvoltă. urmând. că diferite explicaţii. Influenţarea prin selecţia fotografiilor (imaginilor. printr-o selecţie atentă a acestora. radioul. deci. Acţiunea mijloacelor de comunicare de masă trebuie să pornească de la ideea că omul societăţii democratice trebuie să fie capabil nu numai să aprecieze exact fenomenele realităţii obiective. ci şi să participe activ la formarea şi transformarea acestei realităţi. evidenţiat de diverse cercetări. presa. puse sub aceeaşi fotografie sau însoţind aceleaşi imagini. la fenomenul opiniei publice. cu scopul de a convinge cititorii sau ascultătorii să gândească sau să simtă în felul în care doresc autorii lor. pot afecta în mod diferit atitudinea unei persoane faţă de subiectul fotografic. În societatea democratică. ci şi formarea unei personalităţi capabile să se orienteze în cadrul realităţilor sociale. să înţeleagă sensul istoric şi semnificaţia faptelor şi fenomenelor multiple ce-i sunt prezentate. la rândul lor.

sociologii. presa scrisă. interesele. revista sau cărţile sale. editorul doreşte să afle ce „simte” publicul în legătură cu ziarul. exegeţii teoriei comunicării apreciază că cei care difuzează informaţia au nevoie să cunoască bine comportamentele. dorinţele. 221 Universitatea SPIRU HARET . specialiştii în relaţii publice şi reclame doresc să ştie dacă au reuşit să creeze o „imagine” favorabilă asupra campaniilor sau a produselor lor în mintea publicului. sub influenţa acestora. televiziunea fac cunoscute (mai mult sau mai puţin conştiincios. în acelaşi timp. De multe ori. În felul acesta. rezultatele unor studii. economice. cu un eveniment sau altul. obiceiurile. dar ele se află. La fel. rezultatelor anchetelor efectuate de centre specializate în legătură cu o problemă sau alta. faţă de evenimentele importante. Această practică permite fiecărui cetăţean să cunoască opiniile concetăţenilor săi. ajută pe responsabilii din domeniul economic. cultural etc. Mijloacele de comunicare de masă nu tind spre izolare. În unele cazuri. între cetăţenii diferitelor state.Mass-media au o influenţă substanţială asupra receptorilor. mai mult sau mai puţin imparţial. opinia publică printr-o largă publicitate făcută sondajelor de opinie. constituie o cale spre înţelegerea internaţională. Fiecare comunicator este interesat să cunoască situaţia opiniei publice referitoare la el însuşi sau la mijlocul său de comunicare. folosesc mijloacele de comunicare de masă în scopuri particulare. să fie în strâns contact cu masele şi. În acest sens. Redactorul de la radio sau televiziune şi producătorul de filme sunt sensibili la aprobarea sau dezaprobarea publicului. ideologice. potenţialul. anchete şi sondaje de opinie publică. de regulă. ele îşi pierd obiectivitatea şi libertatea. Analizând interesul responsabililor mass-media pentru opinia publică. Mijloacele de comunicare de masă reflectă. totodată. politice. subjugându-le controlului lor. forţele politice. religioase etc. În plus. în funcţie de anumite orientări sau tendinţe).. atitudinile şi opiniile oamenilor cu care caută să intre în contact. Există chiar reviste specializate în opinia publică. gusturile. cei care difuzează informaţia sunt interesaţi de opinia publică din perspectiva atitudinilor publicului faţă de problemele sociale. culturale etc. radioul. ci ele sunt în concordanţă cu pulsaţia mediului. şi aceasta în scopul optimizării propriei lor activităţi.

al cărei scop este de a promova şi schimba ideile. adecvat. Communication politique et crise de la représentativité. Antet. următoarele: __________________ Apud Gabriel Thoveron. Bucureşti. Paris. legile şi tehnicile propagandei. „importanţa temei comunicării politice – după cum sublinia Alain Touraine – provine din expresia pe care o dă aceasta declinului şi chiar dispariţiei ideologiilor politice şi a puterii de reprezentare a întregii vieţi sociale de către actorii politici. la o societate a sensului”… Există o nouă regulă. propagandă. extensia ei fără precedent apar ca rezultat al „unei noi sfinte treimi: televiziunea. 43-51. 24 La Nouvelle Communication Politique.. în ultimă instanţă. 25 Alain Touraine. de la o societate a semnului. 1950. Hermes. Comunicarea politică este. aspiraţii noi. enumerate de Jean-Marie Domenach26. 5. „Trecem de la o societate a formei exterioară la una a conţinutului. de frumuseţe. de tot ce îi oferă spectacolul –. COMUNICARE ŞI CULTURĂ POLITICĂ Constatând că lumea s-a schimbat. 26 Jean-Marie Domenach. Motivul creşterii importanţei comunicării politice este faptul că politica nu mai impune nici un principiu de integrare în totalitatea experienţelor sociale şi că viaţa publică depăşeşte din toate punctele de vedere acţiunea politică”25. Editura CNRS. în Le nouvel espace public. Que sais-je?.. 6. care să modifice atitudinile şi comportamentele.V. spectacol – omul are întotdeauna nevoie de visare. Din perspectiva comunicării politice. Propagande politique. publicitatea”24. În era mutaţiilor rapide. 44-83. urmărind să impună convingeri. sondajele. p. masiv şi dinamic extinsă în viaţa politică a societăţii. sunt valabile şi ar trebui urmărite cu deosebită grijă. clar –. a celor trei S: simplitate – mesajul trebuie să fie direct. dar şi de substanţă”23. 1996. nr. 448. Comunicarea politică azi. sociologii relevă şi schimbările în domeniul comunicării. col. 1986. 222 23 Universitatea SPIRU HARET . reprezentată de anii publicităţii. noua comunicare politică. p. p. Pentru alţi sociologi.

de fapt. puternic ancorat în subconştient). – legea umanităţii şi a contagiunii. altfel spus. demonstrându-i că ideile care îi sunt înculcate. Ea necesită. de procese sociale vaste şi îndelungate ca durată. 223 27 Universitatea SPIRU HARET . – legea transfuziei. mijloc şi factor de integrare politică. care are la bază constatarea că o bună parte dintre opiniile oamenilor s-au format şi consolidat sub presiunea grupurilor din care fac parte şi ale căror valori doresc să le împărtăşească. Librairie Générale Française. determinat de planul campaniei de propagandă. în cadrul unei structuri organizaţionale articulate şi unitare. într-un program sistematic şi treptat. Prin intermediul comunicării politice. __________________ Jacqueline Russ. Jacqueline Russ27 se ocupă de rolul sau funcţia contemporană a mijloacelor de informare de masă. pe baza unor atitudini şi conduite.– legea orchestraţiei. cât şi o prealabilă acţiune de socializare şi inculturaţie politică. se ajunge. Analizând eficienţa sau puterea (capacitatea) comunicării. plecându-se de la un centru de interes comun (de factură evenimenţială sau ideologicovalorică). care impune ca temele ce fac obiectul unei acţiuni propagandistice să fie repetate sub forme variate. comunicarea politică apare. precum şi massmedia. pentru a fi efectiv realizată. de pildă. Paris. la o unitate psihosocială şi politică. prejudecăţi. derivă. După cum se poate constata. dar şi o textură complexă de relaţii sociale. din propriile-i păreri preconcepute. unificate în vederea atingerii unui scop comun. la care contribuie nenumărate instituţii. opinia publică. o „muncă de vulgarizare. în egală măsură. atât condiţii organizaţionale. ca. comunicarea politică tinde să se înfăţişeze tot mai mult într-o dublă ipostază: ca sistem de influenţă prin mass-media şi ca sistem al opiniei publice constituite sau constituibile. credinţe etc. care încearcă eludarea mecanismelor de rezistenţă ale publicului vizat (substratul constituit de complexul de mituri. Les Théories du pouvoir. – legea simplificării. în acelaşi timp indispensabilă şi periculoasă”. 1994. mai mult sau mai puţin identice.. Astfel. care presupune modelarea mesajelor în funcţie de diversitatea grupurilor ce trebuie convinse.

. în contextul unor acţiuni sociale de anvergură. tendinţele şi chiar practicile manevrării. „Omul – televizor” (captat de televiziune) „trăieşte prin asimilarea a tot ce i se oferă: destine fatale. a conştiinţelor şi comportamentelor sociale. evidenţiate din perspectiva formării sau dezvoltării culturii politice. 224 Universitatea SPIRU HARET . cum ar fi alegerile parlamentare generale. se apelează frecvent. dezvoltate exploziv după __________________ 28 J. pun în lumină cerinţa de a cerceta şi evalua ştiinţific dimensiunile şi consecinţele efective sau posibile ale comunicării. îndeosebi ca urmare a dezvoltării televiziunii. Asemenea aspecte. p. la influenţarea.cit. Este şi calea de a sesiza valorile reale. iar funcţia lor. de schimbări mai mult sau mai puţin profunde. fapte diverse. asemenea puteri oferind avantaje capitale. Încărcătură imaginară infinit mai influentă decât aceea vehiculată de lectură sau de ascultarea radioului”28. ale manipulării opiniei publice. prezidenţiale etc. contribuind. structurarea şi modelarea spiritelor. Russ. 222. s-a născut un nou tip de putere de influenţă. generând mari transformări de ordin psihosocial. direct şi indirect. Prin revoluţia mijloacelor audiovizuale.Autoarea înţelege prin putere sau presiune „difuză” acele practici sociale care acţionează pe căile „persuasiunii şi seducţiei”. De altfel. de o eficienţă fără precedent. op. el se proiectează în ele şi se identifică cu evenimentele sau experienţele care-i defilează sub priviri. a familiarizării cetăţeanului cu „spectacolul” vieţii social-politice. accidente ale istoriei. cu consecinţe dintre cele mai spectaculoase. mai ales în momente cruciale. dar şi tentaţiile. intrinseci ale puterii comunicării. care pun în joc toate resursele umane de imaginaţie şi de sensibilitate. Realităţile societăţii româneşti postdecembriste. în societate. la mijloacele de informare de masă.. a reţelelor Internet. Fenomenul mediatic (mass-media) s-a impus în lumea ultimelor decenii ca un sistem de putere de influenţă excepţională. schimbarea structurilor de proprietate. „fără a fi oficială. nu întâmplător. este tot atât de hotărâtoare ca aceea a puterii politice sau economice”. înseşi mijloacele de comunicare de masă. cu insistenţele cunoscute şi prin cele mai diverse căi.

deşi expresia „lumea întreagă este o scenă” i se atribuie lui Shakespeare. „temă bine cunoscută”.). accesul la televiziunile altor ţări. anesteziază viaţa politică. captarea emisiunilor video transmise de satelit. Punându-şi întrebarea dacă nu este limpede că puterea şi acţiunea mijloacelor moderne de informare (în speţă. imaginea. oferind seducţiei forţă şi capacitate de acţiune. conţinutul mesajului este mai puţin important decât forma: imaginea. „sistemul stelelor”. potrivit căruia tocmai din motivele amintite politica apare şi se manifestă pe scenă. într-un asemenea context. sub aspectul influenţei de tip magic”. informaţia şi comunicarea. este supusă sau subjugată astăzi de normele spectacolului. conceptul de „scenă politică” a devenit uzual în ultimele decenii. dar controversat evaluate. publice şi particulare. în Puterea pe scenă. fiind necesar a preciza că. între altele. De altfel. Jacqueline Russ emite ideea că „o adevărată teatro-creaţie guvernează astăzi viaţa cotidiană. comercializarea largă a casetelor video. creatorul de evenimente trec în „prim-plan”. chiar substanţa politicii. Este ceea ce constată şi Georges Balandier. adică al „actorilor scenei politice”. semnifică „primatul imaginii în raport cu noţiunea. personajul. când scrie. prezenţa sensibilă (vizibilă) în raport cu conceptele”. Demonstraţia teoretico-istorică a autoarei franceze se desfăşoară în jurul constatării că existenţa socială. Astfel că. inclusiv în privinţa extinderii audiovizualului (mai multe posturi de emisie. pentru telespectator. „ceea ce vede”. devin. că multiplicarea şi răspândirea 225 Universitatea SPIRU HARET . dezvăluie o diversitate de politici ale comunicării. puternic resimţite de public. televiziunea) „au produs veritabile mutaţii în cetate”. mai ales în politică. „ieşirea” imaginilor României în eter etc. încât tocmai aici se măsoară şi se evaluează puterea televiziunii: imaginile. în mod paradoxal. Este adusă în discuţie şi opinia cunoscutului sociolog Georges Balandier. guvernată în trecut de anumite idei şi destine politice. în loc să anime. invadată de imagini. pornindu-se de la anumite strategii. cu tot ceea ce ele presupun. De aici şi concluzia că.1989. sub „domnia imaginii” şi a „seducţiei spectacolului permanent”. o vastă reţea de televiziune prin cablu.

__________________ Georges Balandier. presei ilustrate şi afişelor. datorită mijloacelor audiovizuale. cu acelaşi titlu. acestea putând fi fabricate „în număr mare. 30 Herbert Marcuse. atunci. care absoarbe contestările şi participă la formarea unui „om unidimensional”. 1977. astfel încât să poată funcţiona mai departe.largă a mijloacelor moderne de comunicare „au modificat în profunzime modul de producere al imaginilor politice”. Cartea sa. ca un fel de creaţie a intensificării seducţiilor sau iluziilor imaginarului. 109-110. Într-o interpretare semnificativă asupra aceloraşi aspecte se lansase. omul unidimensional. – scria autorul – este numai stratul exterior al universului unidimensional în care omul este dresat să uite. Le Pouvoir sur scénes. împuţinat dar apt pentru muncă”30. asemenea imagini dau aparenţa de realitate şi de noutăţi reale. acuza mijloacele de informare că ar fi o „putere” a societăţii închise. „Comunicarea funcţională. 334. în anii ’60 ai secolului trecut. cum ar fi „alimentarea” Occidentului cu chipuri şi gesturi de handicapaţi şi cerşetori sub eticheta de „imagini ale României” sau „confuziile” între geografia spaţiului românesc şi geografia spaţiilor înconjurătoare. Editura Politică. o forţă de „revărsare publică şi o prezenţă care nu se regăsesc în nici o societate a trecutului”29. El denunţa. Scrieri filosofice. care nu au în mod necesar un caracter excepţional”. p. mediatizarea exodului romilor în zone occidentale drept fenomen emblematic al societăţii româneşti etc. Ballard. Paris. a unei personalităţi forţat integrate şi supuse societăţii globale. Bucureşti. Acestea acumulează. generatoare de manipulări ce transformau mass-media într-un factor de diminuare sau ştergere a funcţiei critice a opiniei publice. 1992. fără a mai vorbi despre prezentarea lor tendenţioasă. 226 29 Universitatea SPIRU HARET . Se ştie prea bine că tocmai asemenea „reţete” de fabricare a imaginilor au fost folosite în diverse ocazii după decembrie 1989. Prin repetare până la saturaţie şi prin rupere din context. filosoful american de origine germană Herbert Marcuse. cu ocazia unor evenimente de circumstanţă. să traducă negativul în pozitiv. p. care a animat şi „motivat” mişcările sociale studenţeşti de la sfârşitul anilor ’60 din Franţa şi din alte ţări.

saturarea cu imagini captivante. astfel. Nu sunt rare cazurile când. câteodată. tinzând a estompa particularităţile şi datele originale ale fiecăruia. ruperea lui de la lectura cărţilor de referinţă. De aici. Russ consideră că televiziunea „creează omorând lectura. op. teza lui Marshall Mac Luhan (Pour comprendre les média). p.. 224. Este vorba despre constatarea că mass-media „standardizează” gusturi şi interese diverse. J. se poate spune că puterea acesteia nu constă numai în mecanismele de seducţie. s-ar putea spune. Analizând poziţia strategică a mass-media în societate. privind în exces micul ecran şi imaginile lui de o anumită factură acaparatoare şi noninstructivă. Russ.cit. Concentrând atenţia asupra unei anumite realităţi. dar o fereastră strâmtă. ceea ce sociologul constată permanent în societăţile noastre”. adică având o strategie pur comercială. dintr-o cantitate enormă de fapte culese pentru o informare mondializată. mascând __________________ 31 J. Se susţine. critica lui Marcuse. prin intermediul unei proiecţii (intenţii) politice. care. preferată alteia. la care s-ar putea adăuga şi demonstraţiile teoretice ale lui Jurgen Habermas (reprezentant al Şcolii de la Frankfurt). accentuând astfel alunecarea către conformism şi tinzând a produce „omul mijlociu”. Utilizând astfel de argumente în favoarea celor susţinute de ea însăşi. mediacraţia ca mediocraţie. că „puterea mediatică uniformizează. al cărei ochi nu filtrează decât evenimentele alese după o strategie a seducţiei şi. Sociologul canadian susţinea. în această ordine de idei. aducând şi argumentele de rigoare – între care şi starea de izolare a telespectatorului. anticipa un fenomen care s-a acutizat cu timpul. mijloacele de informare „aleg” ceea ce „ele vor să transforme în evenimente”. televiziunea generează anemie culturală. ajung în stadiul unei periculoase „miopii culturale”. într-un joc de cuvinte”31. Se deschide. mijloacele de informare în masă deţin o considerabilă putere de „creare” a realului. astfel orientată. o fereastră spre lume. care susţinea că televiziunea provoacă transformări majore în rândul tinerilor şcolari. astfel. Este reluată. 227 Universitatea SPIRU HARET . dar inutile – că.În interpretarea autoarei Teoriilor puterii.

Minuit. „câmpurile se prezintă înţelegerii sincronice ca spaţii structurate de poziţii (sau de posturi) ale căror trăsături depind de poziţia lor în aceste spaţii şi care pot fi analizate independent de caracteristicile ocupanţilor lor (. chiar fără a le falsifica. 128. dispun de o redutabilă putere de orientare a opiniei. „câmpurile sociale” în care acestea se exercită (termen introdus în sociologie de Pierre Bourdieu). structuri care se constituie în elite „iau puterea” sau o conservă. asupra masei de telespectatori (categorie ale cărei dimensiuni au crescut în proporţii greu de imaginat în urmă cu 4-5 decenii) este. abordarea unor aspecte esenţiale privind „puterile claselor. în cele din urmă. 228 Universitatea SPIRU HARET . în esenţă. fapt ce dezvăluie.. Prin urmare. în miezul comunicării politice. 1979. ale statului de drept. __________________ 32 Pierre Bourdieu. ci sub aspectele concrete rezultate din: a) structura profesională şi gradul de instruire al populaţiei. c) dinamismul şi diversitatea vieţii politice şi. problemele democraţiei. tehnostructurilor” se află. Paris. Questions de sociologies. peste tot în lume. direct sau indirect. câmpul filosofiei. câmpuri atât de diferite precum câmpul politicii. Problematica puterii şi influenţei mijloacelor de informare de masă asupra opiniei publice. ale raporturilor internaţionale. clase. grupărilor. însă. în sensul că. din care se desprinde limpede cum diverse forţe. Oglindă a culturii politice. Există legi generale ale câmpurilor. subansamble sociale. elitelor. „puterile multiforme” din societatea umană. ale puterii în societate. mult mai complexă şi mai subtilă. p. în general. după expresia lui Michael Foucault. grupuri de presiune. probleme fundamentale ale vieţii oamenilor.).anumite fapte. b) existenţa şi funcţionalitatea instituţiilor democratice.. câmpul religiilor au legi de funcţionare invariante”32. mijloacele de informare de masă. grupuri sau formaţiuni politice aspiră la putere. televiziunea îndeosebi. la dominaţie. de o mobilitate ce se cere mereu studiată. nu în ultimul rând. a statului de drept. comunicarea politică are în centrul atenţiei. nu în general. d) nivelul de dezvoltare economică şi posibilităţile de satisfacere a cerinţelor vieţii materiale şi spirituale a cetăţenilor.

p. Iar asemenea altor aspecte ale societăţii globale. Sociologie. În opinia sa. în producţia şi difuzarea de media i-a făcut pe mulţi observatori să vorbească de imperialism mediatic. 2001.Complexa problematică a difuziunii culturii şi a rolului comunicării de masă în acest proces scoate în evidenţă fenomenul globalizării mediilor de informare. noua ordine a informaţiei s-a dezvoltat inegal şi reflectă apariţia a ceea ce sociologul numeşte „imperialismul mediatic”. Se susţine că a fost întemeiat un imperiu cultural. distribuţie şi consum al informaţiei”. al produselor culturii sau pseudoculturii. ceea ce a dus la „apariţia unei ordini a informaţiei în lume – un sistem internaţional de producere. Bucureşti. 415-418. Editura All. „poziţia de frunte a ţărilor industrializate. în primul rând a Statelor Unite. __________________ 33 Anthony Giddens. Ţările din lumea a treia sunt considerate a fi deosebit de vulnerabile pentru că sunt lipsite de resurse pentru a-şi păstra propria independenţă culturală”33. În acest sens. acest lucru se datorează în mare parte extinderii internaţionale a mediilor de comunicare”. 229 Universitatea SPIRU HARET . Sociologia lui Anthony Giddens constată că „dacă în prezent suntem conştienţi că trăim într-o «singură lume».

1. Unii metodologi consideră două straturi ale teoriei: a) stratul descriptiv. Orice teorie are niveluri analitice de profunzime. Definiţii şi operaţionalizare. în cea mai mare parte. ipotetic. o cultură instituţională şi o cultură personală” (D. care are un grad mai mare de generalitate. statut sau structură trimit la relaţii statice. Funcţia ipotezelor de cercetare. cu atât”. ca. SISTEMUL CONCEPTUAL ŞI METODOLOGIA CERCETĂRII SOCIOLOGICE A CULTURII VI. „cu cât. de cercetător este adevărat sau fals. b) stratul explicativ. Gusti). dacă e confirmat sau nu de faptele investigate). statice sau dinamice. din teoria culturii. La acest nivel se pot formula ipotezele de lucru ale unei cercetări. NIVELURILE TEORIEI ŞI OPERAŢIONALIZAREA În cercetarea fenomenelor culturale se utilizează un sistem de concepte care emană. în care se emit propoziţii descriptive. Conceptele de instituţie. cele de migraţie. SISTEMUL CONCEPTUAL ÎN CERCETAREA CULTURII. Alţi metodologi consideră şi un al treilea nivel. atunci”. Conceptele. În orice cercetare sunt implicate toate nivelurile. Teoria socială apreciază conceptul drept un termen care semnifică o constelaţie de fapte sociale. „studenţii adoptă normele şi valorile proprii cadrelor didactice. şi anume cel metateoretic. În formularea oricărei ipoteze există relaţiile: „dacă. de exemplu. 230 Universitatea SPIRU HARET . Orice ipoteză de lucru se bazează pe o teorie. iar copiii pe cele ale părinţilor şi ale rudelor apropiate”.VI. Ipoteza este o „întrebare şi răspunsul la această întrebare” (cercetarea trebuie să verifice dacă răspunsul formulat. conjunctură sau conflict se raportează la realităţi dinamice. Aici se pot formula propoziţii de tipul: „toate societăţile au o cultură obiectivă.

aprobare reciprocă etc. b) întâlniri cu o periodicitate constantă.”. Dimensiuni şi indicatori. un concept poate fi definit prin indicatorii săi.Conceptele sunt abstracte. Aceste „semne exterioare” ale unui fenomen general poartă numele de indicatori. indicatorul reprezintă faptul social căruia i se atribuie sensul de a media cunoaşterea altui fapt social de care este legat. caracterizarea unei relaţii (relaţia de prietenie) cu ajutorul unor fapte particulare (proprietăţi sau atribute) exterioare. 13). 13. Se realizează. care exprimă trăsături externe ale unui fenomen social general exprimat de acel concept. Sociologic. d) apartenenţa la aceeaşi organizaţie politică. a unui fapt social implică localizarea faptului respectiv în cadrul relaţiilor cu alte fenomene. c) simpatie reciprocă exprimată prin apreciere verbală şi atitudinală. Fig. în aşa fel încât într-o cercetare se foloseşte un ansamblu de concepte „ierarhizate”. Reprezentarea grafică a testului pentru determinarea „spaţiului de atribute” 231 Universitatea SPIRU HARET . „legate între ele” după anumite procedee. Exemplificare printr-un enunţ posibil privind raporturi de prietenie între oameni: „Să considerăm fenomenul prieteniei şi să distingem faptele relevante prin care se manifestă: a) aceleaşi gusturi de lectură (citesc aceleaşi cărţi). Acestea sunt coordonatele fenomenului respectiv şi au semnificaţie de proprietăţi ale fenomenului. consideră Lazarsfeld (fig. ci prin mijlocirea „faptelor simple”. nemijlocit. Cercetarea unui fenomen. sunt observabile nu direct. Punerea în legătură a unui concept cu indicatorii săi reprezintă operaţionalizarea. astfel. Deci. Acesta este cadrul conceptual al cercetării. transcend realitatea. În definirea unui concept se folosesc altele. Spaţiul de atribute. Ansamblul proprietăţilor sale constituie „spaţiul său de atribute”.

rezultă că sunt determinate poziţiile A şi B în raport cu cele trei dimensiuni (cele trei teste) care indică cele trei „clase de proprietăţi” privind cunoaşterea culturii şcolare a studenţilor. Uneori aceste dimensiuni-atribute pot fi dihotomice (sexul: M-F). atunci variază şi situaţia respectivă. 232 Universitatea SPIRU HARET . performanţa în ştiinţele sociale poate fi determinată prin indicatorii: a) notarea răspunsurilor în cadrul seminariilor. Când însă o variabilă X. t. iar t = aspiraţia profesională a copiilor (status de aspiraţie). Rolul variabilelor intermediare. Dimensiunile fenomenului pot fi definite plecând de la o listă de categorii care redau proprietăţile esenţiale ale fenomenului cercetat. nu este un factor suficient de explicare a producerii lui Y înseamnă că producerea lui Y se datorează intervenţiei unor factori suplimentari. atunci relaţia nu este XY. spre exemplu. test de cunoştinţe sociale (S) şi un test de cunoştinţe în ştiinţe naturale (N). care poartă numele de variabilă intermediară. ci XtY. Dacă: X = status ocupaţional al părinţilor. aceste „dimensiuni pot fi determinate prin intermediul unor fapte concrete numite indicatori”. variabila capătă şi ea alte valori. Când anumiţi factori variază. variabila redă sensul variaţiei (evoluţiei. Y = orientarea profesională a copiilor. alteori multiple. este o variabilă intermediară). Rezultă că operaţionalizarea este procesul de translare (transpunere) a conceptelor în dimensiuni. Când unii dintre factorii unei situaţii sociale (de exemplu. c) realizarea de studii originale în ştiinţele sociale etc. relaţia XY devine: XtY (t. arată Lazarsfeld. în acest caz. Ideea pe care o introduce în analiză termenul de variabilă este aceea de variaţie (alternare în forme diferite sau evoluţie succesivă). Spre exemplu. Întotdeauna. În cazul când conceptul redă constelaţia de fapte experimentale prin relaţiile şi caracterele esenţiale ale acesteia. gradul de expunere sau reflectare prin mass-media) variază. a dimensiunilor în variabile şi a variabilelor în indicatori.Luând exemplul lui Lazarsfeld privind localizarea a doi studenţi în raport cu trei teste: test verbal (V). Deci. b) participarea studenţilor la cercuri de ştiinţe sociale. alternării) faptelor.

determină o unitate între ceea ce va constitui astfel un agregat de răspunsuri şi stimuli diferiţi. de exemplu. Aceste reacţii se manifestă diferenţiat. reacţiile – ca indicatori ai variabilei – au relaţie de posibilitate cu trăsătura dată: unii indivizi îşi pierd firea în situaţia X. în raport cu factorii X (situaţii generatoare de comportări tipice) vor apărea „indicatoare” de angoasă (t). subiacent” (trăsătură de personalitate în cazul dat). perceptibile) întreţin o relaţie de probabilitate cu variabila exprimând un „caracter ascuns. De aceea. manifeste exterioare. alţii doar sunt tulburaţi fără a arăta lucrul acesta etc. persoanele având această trăsătură se manifestă în anumite situaţii prin diferite reacţii (ipoteze): a) îşi rod unghiile. în raport cu angoasa.În raport cu teoria acţiunii. b) îşi pierd firea. Deci. Ceea ce este trăsătura pentru comportamentul indivizilor este sintali233 Universitatea SPIRU HARET . Ceea ce face ca Y să manifeste atare caracteristici este intervenţia lui t (angoasa) ca variabilă intermediară (trăsătură de personalitate). Lazarsfeld arată că tocmai această trăsătură. o variabilă intermediară este corespunzătoare unei trăsături de personalitate care face stimulii echivalenţi şi în raport cu aceşti stimuli comportamentali sunt date răspunsuri echivalente tot datorită acestei trăsături. Indicatorii (fapte. Funcţiile „trăsături” ca variabilă intermediară sunt ilustrate de sociolog printr-o diagramă: S1 S2 Trăsătură S3 (variabilă intermediară) – – – S12 R1 R2 R3 – Răspunsuri – – R11 Situaţii Se poate imagina că. trecând prin aceleaşi situaţii-stimul. Sintetizând concluziile altor cercetări. variabilă intermediară. cu probabilităţi diferite de manifestare. de la caz la caz. angoasa ca trăsătură a personalităţii va implica aceleaşi tipuri de răspunsuri din partea unor indivizi diferiţi. Spre exemplu. c) transpiră etc.

Într-o accepţiune particulară. într-un grup. procedeele operaţionale privind transformarea conceptelor în indicatori sunt operaţionalizarea orizontală şi operaţionalizarea verticală. tehnicilor şi procedeelor sale specifice de cercetare. într-o relativă autonomie.tatea pentru comportamentul grupurilor. Metodologia reprezintă. metodologic. ea se preocupă de evaluarea metodelor (validitate şi 234 Universitatea SPIRU HARET . prima problemă de rezolvat o constituie trecerea de la concepte la indicatori. Termenul de sintalitate desemnează ceea ce. sistemul metodelor. 2. De aceea. fără ca prin aceasta adaptarea unei perspective metodologice unitare să fie relativizată într-atât încât să fie pus în discuţie principiul disciplinarităţii. în sensul că dacă personalitatea permite o predicţie a comportamentului unui individ în circumstanţe definite. Între procedeele operaţionale de trecere de la concepte la indicatori şi de la indicatori la concepte. alături de sistemul teoriilor care dau expresie domeniului obiectual al unei discipline ştiinţifice. corespunde noţiunii de personalitate la un individ. sintalitatea va permite să se estimeze care va fi comportamentul unui grup sau ansamblu de grupuri în anumite situaţii concrete. În unele abordări teoretice. tehnici şi procedee aplicate pentru a descoperi relaţiile generale şi legile fenomenelor cercetate. Viziunea disciplinară este corolarul caracterului sistematic al metodelor şi tehnicilor folosite în cercetare. se dezvoltă. într-o accepţie general㸠principii şi reguli privind dezvoltarea şi utilizarea unui sistem de metode. Operaţionalizarea verticală este procedeul de trecere de la un nivel analitic dat la un alt nivel analitic ierarhic superior sau inferior. metodologia apare ca o metodică a cercetării fenomenului. dar fără a fi reductibilă la aceasta. Procedee operaţionale în cercetarea sociologică. METODOLOGII ŞI PROCEDEE DE CERCETARE Cercetarea culturii are caracter interdisciplinar. iar cea orizontală presupune rămânerea la acelaşi nivel analitic. VI.

Un sociolog propune o clasificare a metodelor după criteriile: a) intervenţii asupra variabilelor din câmpul cercetării. ca atare. Tehnicile se deosebesc după mai multe criterii. ca atare. acesta din urmă fiind „forma materială” a unei tehnici. procedee şi instrumente de cercetare concură mai multe discipline. Odată constituite. tehnici. b) numărul cazurilor luate în considerare. se specializează în cadrul unei discipline sau al unui grup de discipline. Având în vedere diversitatea căilor de aflare a adevărului. Ca atare. Ca ansamblu de operaţii cu caracter sistematic. utilizate în cercetarea nemijlocită a fenomenului. cât şi metode şi tehnici 235 Universitatea SPIRU HARET . regulile chestionării). aceste metode şi tehnici se particularizează. După criteriul numărului de variabile se distinge metoda statistică de cea cazuistică. instrumentele alcătuite cu pornire de la aceste reguli (chestionarul. c) timpul. metoda se poate delimita în raport cu un fenomen concret cercetat şi cu un cercetător oarecare. standardizate şi manipulabile (transmisibile de la un cercetător la altul). alături de caracterul unitar şi constant al operaţiilor care dau conţinutul tehnicii de cercetare (bunăoară. se schimbă şi modul de enumerare şi chiar de definire a lor. La alcătuirea sistemului de metode.fidelitate). Unii metodologi fac distincţie între tehnica de cercetare şi instrumentul de cercetare. de certitudinea tipurilor explicative utilizate într-o cercetare ştiinţifică. sistemul metodelor şi tehnicilor de cercetare a fenomenelor culturale conţine atât metode şi tehnici comune tuturor ştiinţelor despre om. evident că se poate vorbi şi despre o diversitate a metodelor care. în exemplul dat) pot fi de o mare diversitate. pot fi clasificate după diverse criterii. Tehnicile de cercetare sunt procedee concrete. Se dă ca exemplu faptul că. Desigur că perspectiva clasificării metodelor se poate schimba şi. După criteriul timpului se disting metodele transversale de cele longitudinale. Metoda este un ansamblu de operaţii care permit evoluţia gândirii spre aflarea adevărului. După criteriul intervenţiei asupra variabilelor s-ar distinge metoda experimentală de cea neexperimentală.

fie prin stratificare.K. altfel spus. Legătura dintre teorie şi fenomenul concret este realizată la un prim nivel de ipoteza cercetării. unii autori convenind că acestea ar fi în număr de 12. etapă în care o menţiune specială trebuie făcută pentru procedeul codificării informaţiilor. 9) aplicarea în teren. Ipoteza în cercetarea culturii. care îşi propune fixarea obiectivelor. Este evident că orice cercetare presupune unele etape care trebuie parcurse de cercetător. 6) alegerea tehnicilor de cercetare. Tema se alege în funcţie de o teorie. Este de reţinut. care vor intra în eşantion din populaţia totală. sintetizate astfel: 1) delimitarea obiectului cercetării. Etapele cercetării sociologice. Ea poate avea şi origine empirică (se poate. deci.comune doar ramurilor sociologiei sau specifice doar sociologiei culturii. Selecţia se face fie prin alegerea aleatoare a subiecţilor. 236 Universitatea SPIRU HARET . indicatori. După R. 7) testarea prin ancheta-pilot a tehnicilor cercetării. fără de care nu se poate trece la cuantificare. adică a unei subpopulaţii selectate din populaţia totală în vederea investigării sale efective. a costului cercetării. După unii metodologi. Desigur că delimitările între aceste trei niveluri metodologice au un caracter relativ şi o funcţie mai mult didactică decât ştiinţifică. 10) prelucrarea informaţiilor.. 2) „preancheta”. a termenilor în care se va realiza. indici. alegerea temei de cercetare. că în delimitarea obiectului cercetării prezenţa teoriei fenomenului este indispensabilă. Aceasta ajută să se identifice analitic fenomenul şi să fie „decupat”. 8) definitivarea instrumentelor. 3) determinarea obiectivelor şi fixarea ipotezelor. ipoteza nu are o origine exclusiv teoretică. Merton. dimensiuni. origina în observaţia empirică a fenomenelor). Concepte. Oricare cercetare porneşte de la o teorie asupra fenomenului de cercetat. 5) alcătuirea eşantionului. însă. 4) determinarea universului de anchetă sau delimitarea populaţiei de investigat în eşantioane. există un număr variabil de etape. Operaţionalizarea în cercetarea sociologică a culturii.

religioasă etc. Un rol semnificativ revine. Paris. 779-811. Dalloz. imagini grafice. p. b) întrebările de opinie. Cu acest prilej se impune precizarea principalelor __________________ Madeleine Grawitz. Chestionarul este mijlocul de comunicare esenţial între anchetator şi anchetat. 1990. instrucţie. ocupaţie. care. CHESTIONARUL ŞI INTERVIUL ÎN CERCETAREA CULTURII Chestionarul. adică precizarea informaţiei pe care trebuie s-o furnizeze răspunsul la întrebare. loc de naştere. ci la „ceea ce cred” ei că ştiu. c) întrebările „de ce”?. A. 237 1 Universitatea SPIRU HARET . cunoaşterea structurii unui chestionar (tipurile de întrebări). Grawitz. ce urmează a fi înregistrat în scris. care „trimit” nu la ceea ce ştiu oamenii. care se referă la starea civilă. în cercetarea sociologică. Stabilirea chestionarului După M. comportând o serie de întrebări privind problemele asupra cărora se aşteaptă anumite răspunsuri sau informaţii1. VI. cu funcţii de stimul în raport cu ipotezele cercetării.. chestionarului. Méthodes des sciences sociales. 12) redactarea raportului de cercetare. stabilirea chestionarului parcurge mai multe etape: I. II. Definirea conţinutului chestionarului. TEHNICI ALE CERCETĂRII SOCIOLOGICE.11) analiza rezultatelor. prin administrare de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare. Alegerea tipurilor adecvate de întrebări. 3. sunt necesare o bună cunoaştere a regulilor de formulare a întrebărilor şi. totodată. vârstă. acesta reprezentând o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise. determină din partea celui anchetat un comportament verbal sau nonverbal. în general. care indică motivaţii prea superficiale şi variate: este de evitat un astfel de tip de întrebare. Ca atare. apartenenţă etnică. Cu acest prilej trebuie făcută distincţia între: a) întrebările factuale.

b) „actualmente” (este vag. au rolul de a marca trecerea de la o problemă la alta în structura chestionarului. Întrebări introductive sau „de spart ghiaţa”: „Credeţi că automatizarea îi face pe oameni mai buni unii cu alţii”? După cum se remarcă. a interzice unei categorii speciale de subiecţi accesul la un grup de întrebări succesive. prilej cu care se cer cunoscute regulile de formulare a unei bune întrebări. e) întrebări de identificare şi întrebări de control. echivoc şi poate însemna: „acest an”.. Trebuie să se evite în conţinutul întrebărilor termenii: a) „acum” („Ce faceţi acum?”. înainte de a pune întrebarea „Cât de mult v-a plăcut cartea X”. când nu au indicate variantele de răspuns. Întrebări de control.). trebuie formulată întrebarea filtru: „Aţi citit cartea X?” (da. într-un chestionar privind mijloacele comunicaţiilor de masă.tipuri de întrebări. De exemplu. nu). Întrebări de trecere. se formulează o întrebare de trecere astfel: „Şi acum câteva întrebări despre informaţiile cotidianului X. sex etc. În baza unor criterii se distinge între: a) întrebări deschise şi întrebări închise. c) „cât” (este vag: nu indică 238 Universitatea SPIRU HARET . Redactarea întrebării. c) întrebări introductive şi întrebări de trecere. sunt întrebări factuale (instrucţie. d) întrebări filtru şi întrebări bifurcate. Întrebările deschise mai sunt denumite şi întrebări post codificate. vizează gradul de consistenţă a unui răspuns dat de subiect la o întrebare anterioară altfel formulată. dar vizând acelaşi tip de informaţie.?” Întrebări filtru. b) întrebări directe şi întrebări indirecte. III. au rolul de a opri. ocupaţie. un asemenea tip de întrebare impune ca aceasta să fie generală şi să nu se refere la date personale. Se formulează corect astfel: „Care este profesiunea dumneavoastră?”). Întrebări de identificare sau întrebări referitoare la datele personale. „această lună” etc..). Exemple: a) întrebări deschise: „sunteţi de acord cu politica ţării X?” b) întrebări închise: „Aţi citit azi dimineaţă ziarul X?” (Da. Nu). De exemplu. după ce s-au parcurs întrebările vizând emisiunile TV şi se intenţionează trecerea la întrebări vizând presa.

Stabilirea ierarhiei (ordinii) şi numărului întrebărilor. intensiv al fenomenului cercetat.). d) după modul aplicării. În sensul acesta. Clasificarea chestionarelor Chestionarele se clasifică după mai multe criterii: a) după conţinutul întrebărilor. există chestionare cu întrebări închise. există chestionare aplicate de operatorul de anchetă sau autoadministrate (expediate prin poştă.). trebuie evitaţi termenii cu încărcătură emotivă. interviul permite un studiu aprofundat. de unde a fost preluat în alte domenii ale cercetării umane. se disting chestionarele simple (se referă la o singură temă) şi cele complexe sau omnibus (se referă la o temă în relaţie cu alte teme. ca procedeu logic. Tehnica interviului. Ordinea sau ierarhia întrebărilor presupune asigurarea unei logici a succesiunii acestora. Folosind criteriul tehnicilor de intervievare implicat de fiecare tip de interviu se pot distinge următoarele tipuri (tabelul 5): 239 Universitatea SPIRU HARET . implicând un procedeu de intervievare. d) „unde” („unde aţi citit această noutate?” poate însemna: „în ce ziar” sau „pe stradă”.măsura). Interviul permite o mai mare libertate a răspunsurilor şi o tehnică nondirectivă de întreţinere verbală între intervievat şi intervievator. b) după cantitatea informaţiei obţinute. se foloseşte în psihanaliză. prin mijlocirea ziarelor şi revistelor. De asemenea. c) după forma întrebărilor. se disting chestionare de date factuale şi chestionare de opinie. Chestionarul are la bază „inducţia enumerativă”. B. sub formă de extemporal). La celălalt pol este interviul cu întrebări închise. iar numărul întrebărilor se fixează conform criteriilor combinate: domeniul de cercetare. Grawitz ordonează tipurile de interviu pe un continuum pe care la un pol se află interviul clinic: este nondirectiv. M. de exemplu: navetismul în relaţiile cu structura şi funcţiile familiei navetistului etc. pe „inducţia analitică”. „într-o cameră” etc. care deci se poate asimila cu chestionarul. timpul disponibil pentru realizarea cercetării (inclusiv pentru realizarea chestionării subiectului) etc. cu întrebări deschise sau mixte. caracterizat extensiv. pe când „interviul” se întemeiază. IV. În vreme ce chestionarul furnizează date cantitative despre colectivităţi mari. indirect şi intensiv.

Tipuri de interviuri În cercetarea sociologică sunt folosite o diversitate de metode sau tehnici vii. 14).. indirecte şi nondirecte la cele extensive. ± = Sau .Tabelul 5 Tehnici şi procedee de intervievare Tehnici (procedee. 240 Universitatea SPIRU HARET . în sensul trecerii de la procedeele intervievării intensive. directe şi directive. pe care M. modalităţi) de intervievare Tipuri Intensivă de interviuri Directivă Nedirectivă Directă Indirectă Extensivă (în profunzime) Interviu clinic + + + Interviu + + + în profunzime Interviu cu răspunsuri ± ± ± + libere Interviu centrat + ± ± + Interviu cu întrebări + ± ± + deschise Interviu cu întrebări + ± ± + închise În tabelul 5. Sau Reprezentând grafic trecerea de la interviul clinic la cel cu întrebări închise. 15).. –. – = Nu. Grawitz le prezintă într-un grafic explicativ pe care îl reproducem în continuare (fig. simbolurile (+. 14. M. ±) au următoarele echivalente: + = Da. Grawitz propune următoarele scheme (fig. Fig.

15. . 610. Grawitz. op.Universitatea SPIRU HARET Fig. p.. Clasificarea „tehnicilor vii”2 2 241 M.cit.

– A. Nu e posibilă elaborarea metodei adecvate decât având un concept orientativ cu privire la realitatea socială.) unele la altele.B. –A. manifestările regulative sunt de două tipuri: a) etico-juridice şi b) politico-administrative.în teoriile istoriste. Dimitrie Gusti procedează printr-un demers de depăşire a teoriilor reducţioniste. În teoria sociologică a lui Dimitrie Gusti. originală. Manifestările regulative au rolul de a organiza. c) între cadre şi manifestări (care decurge ca o consecinţă din primele două paralelisme). Cadrul natural se referă la cadrul biologic şi cadrul cosmologic. Descriere analitică. realitatea socială constituie o totalitate (s. se determină reciproc. „nici cadrele.n.VI. în esenţă. Însă realitatea socială nu se reduce la cadrele sale.) sau. – A. adică ireductibile una la cealaltă. Acestea sunt: cadrul natural şi cadrul social. care aşază la temelia vieţii sociale un factor anumit: cel cosmologic – în teoriile geografico-morfologiste. iar această concepţie întemeiază atât construcţia teoriei (nivelul cunoaşterii explicative).n. ci toate laolaltă. VALORI ŞI FUNCŢII ALE MONOGRAFIEI SOCIOLOGICE Sociologia monografică.B. E vorba de un triplu paralelism: a) între manifestări (sunt ireductibile unele la altele). Astfel concepută. 4. Am crezut chiar că este nevoie să formulăm acest adevăr ca un principiu sau ca o lege. La rândul lor. Manifestările sociale au caracter constitutiv şi caracter regulativ. cu un termen tehnic: paralel.) de viaţă 242 Universitatea SPIRU HARET . ci toate există şi acţionează deodată (s. iar cel social se referă la cadrele istoric şi psihic. În modelul Gusti sunt luaţi în vedere toţi aceşti factori consideraţi a reprezenta cadrele realităţii sociale. ea este. pe care an numit-o legea paralelismului sociologic. nici manifestările. cel istoric .n. a reglementa manifestările constitutive. „totalitate de manifestări paralele”. Elaborând o teorie proprie.B. fiind părţi componente ale întregului social. Cele constitutive exprimă însuşi conţinutul vieţii sociale şi sunt: manifestările economice şi manifestările spirituale. Metoda cercetării sociologice se întemeiază pe concepţia despre obiectul sociologiei. nici ele în raport reciproc nu pot fi reduse (s. cel spiritual – în teoriile idealiste etc. b) între cadre (cadrele nu condiţionează separat viaţa socială. cât şi elaborarea metodei.

asociaţie economică. politică etc.) Acest nivel al supraindividualului ar fi al patrulea. 377. aceste două niveluri: al cadrelor. a nu cerceta doar o manifestare. b) principiul împletirii unui model teoretic cu o unealtă de lucru. deci principiul unităţii între teoretic. La aceste două niveluri întemeietoare (ontologie fundamentală) se adaugă nivelul „existenţei fenomenologice a socialului sub formă de unităţi” (familie. p. stat. relaţii şi procese sociale. juridice şi politice) şi.). într-o lume interindividuală de grupări sociale”. 243 Universitatea SPIRU HARET . denumit cel al „genezei vieţii sociale”. 1968. relaţiilor şi proceselor sociale Manifestările sociale Sistemul supraindividual al valorilor sociale Pornind de la acest model al realităţii sociale. psihic. Opere. socotite a fi nivelul „activităţii vieţii sociale”.umană. istoric şi actualizată paralel prin manifestările sale economice. în acelaşi timp. (s. „Individul trăieşte într-o lume supraindividuală (făcută din valori economice. – A. p. şi al manifestărilor. spirituale. „relaţii între ele şi de procese sociale”. politice şi juridice”3. adică o unitate socială justificată prin voinţa socială condiţionată potenţial: cosmic.). metodologic şi __________________ 3 4 Dimitrie Gusti. 239. Schematizând componentele analitice ale modelului gustian. comunitate naţională. spirituale. Gusti – caută să analizeze integral un sat în structura sa de subunităţi. cu toate manifestările sale şi toate cadrele care îl condiţionează”4. Bucureşti.. dacă avem în vedere totalitatea socială ca totalitate structurată pe verticală. Editura Academiei. vol.B. „Monografia sociologică – scrie D. întâi. Prin urmare. ştiinţifică. realitatea socială cuprinde. I. ci totalitatea manifestărilor etc. se desprind câteva principii generale care orientează cunoaşterea sociologică: a) principiul cercetării întregii totalităţi de existenţă şi de manifestare a unei unităţi sociale date (a nu cerceta doar un factor – cel economic –.n. biologic. Ibidem. ci totalitatea factorilor. acestea ar fi: Cadrele sociale Sistemul interindividual al unităţilor..

385.) cadrele care apar întâi (.. – A. 2. formulat aici principiul trecerii de la „concretul empiric la abstract (cadre şi manifestări) şi de la abstract la concretul logic” (existenţa fenomenologică. supus unor legi de structură. se întemeiază pe un model teoretic al unităţilor sociale ca forme ale realităţii sociale. Metoda preconizată de Gusti nu lasă nimic semnificativ. ci sistematic. „Sociologia monografică contopeşte într-o nouă sinteză teoria şi faptele. dintr-o unitate specifică. astfel..).B. __________________ 5 6 Ibidem. să urmărim delimitările făcute de Gusti: 1. ceea ce lipseşte în general sociologiei este legătura directă cu faptele. între care cea mai importantă este aceea a paralelismului sociologic). Dar. după anumite reguli. scrie Gusti. care nu poate duce decât la o colecţie de date fără legătură organică între ele. p. structura de relaţii sociale). care ne impune o anumită strategie în cercetare. deci. colectează informaţiile nu la întâmplare. Ibidem. p..) trebuie să cercetăm mai întâi (s. astfel. Monografia sociologică nu este o simplă culegere de fapte. întemeind un nou tip de monografie. pentru a înţelege esenţa metodei. se bazează pe un model teoretic orientativ.empiric în cercetarea ştiinţifică („. (. Metoda întruneşte. dând celei dintâi un conţinut şi o bază.n. – A. De aceea. Monografia sociologică nu este o strângere întâmplătoare de material. un dublu caracter: a) este monografică (cercetează totalitatea elementelor unei unităţi sociale date) şi b) sociologică (cercetează întregul. Este. apoi manifestările pe care le dezvoltă unitatea socială şi abia la sfârşit (s. 240-241.. nestudiat.B.. şi anume „monografia sociologică”. 244 Universitatea SPIRU HARET . c) principiul structuralităţii. iar faptelor o formă raţională şi o structură ştiinţifică”5. „La teren. ci vrea să construiască şi să întemeieze pe ele consideraţii teoretice ale ştiinţei (deoarece ştiinţa nu se înfăptuieşte cu adevărat decât în măsura în care exprimă realitatea şi dă putinţa de a o explica şi mânui).n.) structura şi procesul social”6. iar ceea ce lipseşte monografiei sociale este baza sociologică”).. trebuie ajuns la „fuziunea sociologiei cu metoda monografică”.

organică. implicând trecerea de la cercetarea cadrelor şi a manifestărilor sociale. În constatarea lui Gusti. în ansamblul tehnicilor şi procedeelor de cercetare. statistica şi reconstituirea trecutului. care îmbină intuiţia. Această trecere trebuie să respecte cele trei principii puse în lumină anterior: principiul integralităţii. dar lipsiţi de înţelegere a întregului social. pe primul loc punând observaţia directă şi cea sistematică. de metoda monografiilor sociale.3. Ea presupune o nouă ordine metodologică. „Sociologia monografică îmbină într-o nouă sinteză teoria cu faptele. monografia sociologică este o metodă de cercetare exhaustivă a unui obiectiv structural – unitatea socială. acestora fiindu-le subordonate celelalte tehnici comprehensive şi cantitative. Gusti. dând 245 Universitatea SPIRU HARET . Deci. întemeiată de D. este fundamentarea sociologică. Monografia sociologică este o metodă având ca obiect de cercetare unităţi sociale pe care le studiază într-o ordine sistematică şi. Prin această metodă s-a încercat. principiul unităţii dintre teoretic şi empiric şi principiul trecerii de la concretul empiric la abstract şi de aici la concretul logic. 4. într-o ordine şi o desfăşurare de operaţii structurale. Monografia sociologică este. după D. chiar. care însă trebuie astfel organizată şi integrată unui complex teoretico-metodologic încât descrierea să se completeze cu explicaţia. Această legătură este posibilă. în concepţia lui Gusti. să se ofere o soluţie eficientă tentativelor de unificare a teoriei cu practica. pentru a surprinde legile unităţilor sociale. în vremea respectivă. Gusti. iar observaţia întâmplătoare şi fragmentară să se transforme în cercetare sistematică şi integrală. Ca atare. monografia sociologică este o metodă care grupează ierarhic un ansamblu de tehnici şi procese de cercetare. utilizate de alte şcoli sociologice. trăirea şi înţelegerea cu măsurătoarea. de la condiţiile de viaţă la manifestările lor. Aceste caracteristici deosebesc metoda monografiei sociologice. ceea ce-i lipseşte în genere sociologiei este tocmai legătura directă cu faptele. prin metoda observaţiei directe. în care observaţiei directe şi sistematice îi revine primul loc. un mijloc perfecţionat de observaţie. iar ceea ce lipseşte monografiilor sociale întreprinse de atâţia cercetători cu bune intenţii.

__________________ 7 Ibidem. 6.celor dintâi un conţinut şi o fundamentare. fructificând avantajele muncii colective faţă de cea individuală. deci. 4. Observaţia trebuie să fie „axată”. realitatea socială este dotată cu un „înţeles obiectiv”. Obligativitatea comparaţiei faptelor observate. Observaţia să fie „sinceră. 2. fără a fi deformat. 246 Universitatea SPIRU HARET . ceea ce îi conferă calitatea de experiment. Pentru a atinge esenţa lucrurilor. Observaţia monografică trebuie să fie „colectivă”. a proceselor sociale. 7. Această regulă prevede înlăturarea tuturor „posibilităţilor de falsificare” care impun „o anumită optică” în perceperea realităţii. o stăpânire şi o pătrundere în interiorul obiectului”. 284-333. „să facă apel la cât mai mulţi specialişti”. cuprinzătoare. permiţându-se astfel sinteza lor teoretică. întrucât obiectul sociologiei are aceeaşi esenţă cu fiinţa cercetătorului şi. adică să exprime „o sesizare. monografia presupune alegerea unui domeniu social bine determinat (monos. Semnificaţiile monografiei sociologice gustiene apar cu limpezime din caracterizarea teoretică şi atributele (calităţile) dovedite ale metodei. 5. 3. care îndeplineşte evidente misiuni: A. o formă raţională şi o structură ştiinţifică”7. Observaţiile trebuie repetate şi confruntate pentru a obţine „siguranţă asupra faptului cercetat”. iar celor din urmă. p. Observatorul trebuie să cunoască ceea ce s-a scris semnificativ în legătură cu problema cercetată. Observaţia trebuie să fie „intuitivă”. obiectivă”. o asemenea observaţie trebuie să se desfăşoare după anumite reguli: 1. Observaţia trebuie să fie „informată şi pregătită”. Misiunea ştiinţifică În primul rând. Observaţia trebuie „controlată” şi „verificată”. să cunoască toate „instrumentele tehnice” ale documentării. care poate fi surprins „simpatetic prin trăire sau pe cale intelectuală”. unul singur) pentru a obţine o cunoaştere „cât mai completă a lui şi a îngrădi nesiguranţa cunoaşterii până a o suprima cu totul prin metoda vie a observaţiei directe”. adică pătrunzătoare şi „completă”.

Pentru a putea conserva şi refolosi o „sumedenie de forme de viaţă sătească în dispariţie”. formulare şi îndreptare. ci exprimă forme sociale de viaţă”10. cum sunt la noi satele”. „O întemeiere naţională a culturii cere un contact viu şi permanent cu unităţile de viaţă păstrate în formele lor etnice. planşele. asupra lui însuşi. Monografia sociologică este o metodă complexă care se bazează pe observaţia directă şi sistematică. La rândul lor. Misiunea educativă şi politico-administrativă. ci cuprinde şi sarcina organizării tehnice a vieţii locale. Ibidem. care. „O politică temeinică nu este posibilă fără cunoaşterea aprofundată a tendinţelor reale de evoluţie socială”9. prin etica cercetării sale. 247 Universitatea SPIRU HARET . p.329–330. funcţie ce derivă. precum: fotografiile. monografia se serveşte de o tehnică de lucru. monografiile sociologice folosesc tehnici moderne de documentare. desenele. în primul rând. dezvoltă un model de personalitate care se răsfrânge formativ. întâi. b) fişe de opinie. Astfel se obţine „filmul realist: o monografie sociologică sintetizată în imagini vizuale rapide. Misiunea politico-administrativă rezultă din faptul că domeniul administraţiei nu se mărgineşte numai la aplicarea severă a legilor. este necesară o politică a culturii care să se bazeze pe cunoaşterea realităţii româneşti. filmul sociologic şi muzeul sociologic. Misiunea culturală şi etică. îndrăzneţ în iniţiative şi totuşi modest”8. D. dezinteresat. care se împart în: a) fişe sau liste de informator. 323. Sociologul „învaţă a fi sincer. diagramele statistice.B. 326-327. consideră sociologul român. Filmul sociologic este realizat pe baza planului de cercetare monografică. p. relevă Gusti. prin modul său de comportare. Aceasta constă în: fişe de observaţie. c) fişe de constatare. a realizării şi îndrumării active a vieţii sociale. aparatele de înregistrat muzica. din rolul şi activitatea monografistului. Cultura. 10 Ibidem. Pentru a fi realizată. Monografia sociologică are şi o misiune educativă. Tehnica monografică. Căci filmul documentar nu exprimă numai documente. C. p. „nu se poate improviza”. fişele de constatare cuprind: __________________ 8 9 Ibidem.

Acumulează informaţii mai bogate şi mai detaliate decât alte metode. Descoperirile se pot aplica doar grupurilor sau comunităţilor studiate: nu se poate generaliza pe baza unui singur studiu de muncă în teren.– fişa de răspândire a fenomenelor (câţi practică un fenomen social dat). Materialul strâns poate fi superficial: acolo unde un chestionar este standardizat. pot fi făcute observaţii pe baza deosebirilor importante dintre opiniile celor care răspund. Munca de Oferă cercetătorului fleteren xibilitatea de a modifica strategii şi de a urma noi indicii. care culege „material social” în chip sistematic cu scopul de a „dezlega” problemele cele mai generale din ştiinţă şi are un caracter integral şi direct. O sinteză a acestora propune sociologul britanic Anthony Giddens (tabelul 6). – fişa de frecvenţă (dacă un fenomen social ca. direct la faţa locului. Rezumând. Ancheta 248 Universitatea SPIRU HARET . căutând să cerceteze o unitate socială din toate punctele de vedere. – fişa de circulaţie („dezvăluie agenţii”. Face posibilă culegerea eficientă de date despre mulţimi mari de indivizi. căile şi mijloacele de răspândire a fenomenelor sociale). de exemplu. Tabelul 6 Principalele metode folosite în cercetarea sociologică Metode de cercetare Avantaje Limitări Informaţiile pot fi folosite doar pentru studierea unor grupuri sau comunităţi relativ mici. inclusiv din perspectiva sociologiei culturii. se poate spune că în cercetările sociologice. Răspunsurile pot reflecta ceea ce oamenii susţin că ar crede. În literatura de specialitate este larg recunoscut faptul că monografia sociologică s-a constituit într-o metodă în acelaşi timp descriptivă şi explicativă. s-au impus atenţiei o diversitate de metode. nu ceea ce cred ei cu adevărat. fiecare dintre ele având anumite avantaje şi limite. un obicei este practicat în toate împrejurările care îl reclamă sau doar într-unele din acestea).

Elementele sunt numărate şi clasate pe categorii. monografia. 5. fie complet istoric. 589. deschizând orizontul elaborării unor monografii socioculturale de o diversitate practic inepuizabilă. VI. 249 Universitatea SPIRU HARET . frecvenţa lor fiind „un indice al semnificaţiei şi importanţei lor în cadrul contextului __________________ 11 A. cercetarea documentară şi experimentul. Giddens. este mai uşor de repetat pentru cercetătorii ulteriori. documenEste deseori esenţială tară atunci când un studiu este. Multe aspecte ale vieţii sociale nu pot fi aduse în laborator.lată de către investigator mentul De obicei. în lumina contribuţiei sociologiei româneşti. monografia reprezintă o adevărată sinteză a metodelor cercetării sociologice. IPOTEZE. munca de teren. cantitativ şi calitativ. Sociologie. mereu deschizătoare de noi orizonturi. ANALIZA DE CONŢINUT.Tabelul 6 (continuare) Poate oferi izvoare de materiale detaliate. Izvoarele pot fi greu de interpretat. în funcţie de tipul Cercetarea de documente studiate. putându-le înmulţi sau diminua. p. din punctul de vedere al măsurii în care reprezintă tendinţele reale – cum ar fi cazul unor statistici oficiale. Cercetătorul este dependent de sursele care există şi care pot fi doar parţiale. Astfel de analize constau în „decuparea şi clasarea” elementelor unui context semnificativ. Răspunsurile celor studiaţi pot fi afectate de situaţia lor experimentală. Influenţa unor variabile specifice poate fi controExperi. ETAPE. De aici rezultă că şi monografia poartă amprenta avantajelor şi limitelor metodelor menţionate. Se înţelege. ca etape sau faze de cercetare. fie are o dimensiune istorică definită. ancheta. Sintezei lui Giddens11 i se adaugă. Cu toate acestea. CATEGORII Cercetarea sociologică urmăreşte concluzii calitative deduse din analize cantitative. a lui Dimitrie Gusti. monografia presupune. precum şi date despre numere mari.

tome I. p. obţinută în urma analizei. vocabularul unei generaţii. altfel. de propoziţii ipotetice cu privire la fenomenul cercetat. nesemnificativă statistic. Formularea problemei. b) recursul la metoda analizei de conţinut trebuie să decurgă din însăşi formularea problemei. Un exemplu de relaţie între o problemă de cercetat şi ipotezele corespunzătoare: Problema: „Există o diferenţă în ce priveşte rata natalităţii între oraş şi sat?” __________________ 12 p. Contextele semnificative sau sursele supuse analizei pot fi: documente scrise. Bruxelles. Spre a fi oportună alegerea metodei analizei de conţinut pentru o cercetare. 2. Traité de psychologie sociale. mesaje orale (inclusiv emisiunile radiofonice). 13 Universitatea SPIRU HARET . va fi prea mică şi. evident. o temă etc. Elementele cu aceeaşi semnificaţie au o anumită frecvenţă. sursele picturale. Odată formulată. Théorie et critique des faits sociales.respectiv”. Se poate formula o problemă astfel: ce imagine îşi formează tineretul despre emisiunile muzicale la TV? O astfel de formulare cere. indicând astfel importanţa clasei lor (categoriei respective) în contextul în care apar. o frază. 118. de exemplu. Se pot analiza. etapele analizei de conţinut? În abordarea unor sociologi. Cercetătorul procedează prin a enumera elementele de acelaşi tip (categorie) şi a le grupa. Care sunt. o frază. este necesar ca problema ce urmează a fi examinată să îndeplinească trei condiţii: a) cantitatea de texte de analiză să fie „suficient de mare”. 479-507. subiectele utilizate într-o publicitate etc. cap.12. VI. temele cheie ale discursului unui om de stat. a treia condiţie este o „strictă definire a textelor folosite în analiză”13. 1971. Aceste elemente pot fi un cuvânt. problema trebuie transpusă într-un număr de întrebări. texte obţinute prin convorbiri etc. aceasta comportă cinci etape: 1. c) în fine. frecvenţa apariţiei unui element dat (un cuvânt. Stabilirea ipotezelor.). o temă etc. 250 R. descifrarea analitică sistematică a articolelor presei cotidiene de tineret asupra acestor emisiuni. Raschaty. R. deci. „bine definită şi delimitată”. Daval. însă.

vârstă.cit. Ipotezele trebuie „descompuse în concepte” sau „categorii” constitutive. Evident.. „oraş”. celelalte subcategorii). „rata natalităţii”. Aceste unităţi de analiză se referă la ceea ce trebuie decupat din context. Pentru a fi „statistic analizabile”. iar cercetătorii au desprins ce tipuri de personaje sunt redate în filme şi care dintre acestea sunt reprezentative pentru societatea unde se desfăşoară acţiunea. „nivel de venit”. totodată simpatic şi antipatic. Ipotezele au fost: Care sunt personajele reprezentate în film? Care sunt subiectele tratate de film? Categoriile au fost stabilite astfel: personaje de film – prima categorie fundamentală. au fost analizate 100 de filme (eşantioane din totalitatea filmelor transmise într-o anumită perioadă). În ipotezele de mai sus apar categoriile: „sat”. profesiune. rudenie. categoria „personaje” a fost detaliată în „subcategorii sau itemi: sex. itemul sex a fost descifrat. b) La un „nivel de venit identic” există alţi factori decât venitul care condiţionează evoluţia natalităţii14. adică „natura unităţilor”. fireşte. Delimitarea categoriilor. p. op. Astfel. Alegerea unităţilor de analiză. rol. p. Daval) propune tema (problema): rolul filmului în societate. reprezentarea subiectului. ca fapt de cultură. op. Autorul citat (R. situaţia de familie. Determinarea indicatorilor. 70. nici antipatic. R. totodată simpatic. 483. asemenea categorii trebuie „traduse în indicatori” (astfel. 251 Universitatea SPIRU HARET .Ipotezele: a) „În sat rata de natalitate este mai ridicată decât în oraş”. 4. 5. scopurile urmărite şi dorite de personaje – a doua categorie fundamentală. prin masculin. 3. În analiza de conţinut trebuie să „poţi repera categoria prin indicatorii săi”15. Exemplu: într-o emisiune radio se alege ca unitate de __________________ 14 15 R. simpatic. pentru a determina acest rol (a surprinde indicatorii de semnificaţie) este necesar a măsura elementele sociale semnificative ale filmului. Fiecare subcategorie a fost „divizată” apoi în alţi indicatori specifici.cit. Daval. naţionalitate. clasă socială”.. feminin şi în mod adecvat. antipatic. În acest scop. Resohazy. itemul – „reprezentarea subiectului” – a fost formulat prin: nici simpatic.

cultura. numărul de fraze. „lungimea textului în care apariţia temei este numărată o dată”. numărul de coloane. numărul de paragrafe etc. acţionând ca atare. aceasta putând servi pentru desprinderea tendinţei latente sau manifeste a unui fenomen.analiză numărul de minute consacrate unui gen de emisiune. de caracterul viu. prin analiza de conţinut. Ca unităţi de analiză mai pot fi considerate: cuvântul.cit. p. pagina etc. tema – care. sunt semnificative contribuţiile româneşti în abordarea sociologică a culturii. după Lasswell.. 252 Universitatea SPIRU HARET . chiar dacă apare de mai multe ori. Unitatea de context este „porţiunea minimă a textului care trebuie citit pentru a determina dacă tema este prezentată favorabil sau nu”16. poate fi cercetată sociologic apelând la gama bogată de metodologii. ţinând seama de natura dinamică a ştiinţei. tehnici şi procedee deja existente. impune distincţie între „unitate de reperare” şi „unitate de context”. Ca unitate de reperare pot fi considerate paragraful. Davel. Într-o concluzie mai generală. dar şi prin inovarea altora sau perfecţionarea celor existente. Asemenea implicaţii ridică diverse probleme în ce priveşte tipul analizei de conţinut. într-un ziar pot fi alese ca unităţi de analiză: numărul de cm2 consacraţi unei teme. 492. op. Pentru a desprinde tendinţa unui fenomen. __________________ 16 R. Din această perspectivă. ca unitate de analiză. „Unitatea de reperare” este. în continuă îmbogăţire. este necesar a determina coeficientul de tendinţe favorabile sau nefavorabile fenomenului respectiv. clasice. fraza. al culturii. fiind un fenomen social-uman.

şi sub aspectul sociologic. Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. care dă expresie lanţului de revoluţii de la începuturile dezvoltării istorice a omenirii.VII. cetăţean şi naţiune se poate face printr-o revoluţie naţională. Bucureşti. cultură şi istorie. în timp şi în spaţiu”1. p. 1. Un alt mare gânditor român modern care a abordat. Toate acestea. cultură şi societate. Nicolae Bălcescu reuşeşte să realizeze legătura dintre cultură şi revoluţie. ABORDĂRI SOCIOLOGICE ROMÂNEŞTI ALE FENOMENULUI CULTURAL Spiritul revoluţionar democratic românesc în cultură se reflectă în mod deosebit în opera lui Bălcescu. 253 1 Universitatea SPIRU HARET . stare culturală şi stare economică. mişcare progresivă a omenirii. întemeindu-se pe ideea de revoluţie continuă. CONTRIBUŢII ROMÂNEŞTI ÎN ABORDAREA SOCIOLOGICĂ A CULTURII VII. „misia istoriei este de a ne arăta. 14. această dezvoltare a sentimentului şi a minţii omeneşti. Editura Minerva. Devine astfel posibilă o regândire a evoluţiei instituţiilor şi aşezămintelor de cultură din România. problema spiritului critic în istoriografia română modernă. sub toate formele dinlăuntrul şi dinafară. 1970. problemele de metodologie a istoriei. a ne demonstra această transformaţie continuă. progres cultural. cultură şi naţiune. cel ce realizează o profundă analiză sociologică a fenomenului social din ţara noastră. Ideea de revoluţie se leagă la el de conceptele de revoluţie culturală. acţiune şi proces cultural. culturii __________________ Nicolae Bălcescu. libertate culturală. ajungându-se la concluzia că împlinirea românului ca ins. dar să şi explice relaţiile de complementaritate dintre cultură şi revoluţie.

Adept al criticii „formei fără fond”. Civilizaţia sănătoasă exprimă spiritul vremii şi orientează conştiinţa publică spre luminile şi trebuinţele reale ale epocii. pe când cea falsă este o „civilizaţie” nominală. fără cântărire. Mihail Kogălniceanu. el a eliberat literatura de ipotecile ce se puseseră în acea vreme asupra conceptului frumosului. precum şi o civilizaţie falsă. ca obiect unic de preocupare a artei. considera că modernizarea culturii române nu este posibilă fără modernizarea bazelor economice ale societăţii. care nu-şi găsesc cuprins real în temeliile social-economice ale unui popor şi nici în tradiţia lui istorică pozitivă. în primul rând. Eugen Lovinescu socoteşte că meritul cultural al lui Maiorescu este „epocal”. Mihai Eminescu aprecia că introducerea formelor burgheze de cultură apuseană nu a putut suplini lipsa de cultură solidă a poporului. nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate. privit în sine.şi civilizaţiei. că naţiunea întreagă. religiei şi conştiinţei civice. cu prea puţine excepţii. a limbii. că 254 Universitatea SPIRU HARET . fără control. a datinilor şi a moravurilor sale statornice. „Golul nostru intelectual setos de civilizaţie a primit. în consideraţiile lui Titu Maiorescu. şi potrivite şi nepotrivite. oricât ar fi fost ele de generoase şi de folositoare în alte privinţe. expresie a tradiţiei pozitive a poporului. printr-o teorie a „fundamentului dinlăuntru” (care arată condiţiile trecerii culturii naţionale la mărimea culturii universale) şi printr-o teorie a autonomiei valorilor (care arată modul cum este posibil accesul culturii române spre universalitate). motivată doar prin aparenţa progresului şi a proverbelor goale. În cuprinsul acesteia el deosebeşte o civilizaţie sănătoasă. decât civilizaţia naţională. că civilizaţia unui popor. legată de dezvoltarea lui socială. alcătuind împreună teoria construcţiei culturale în ţările rămase în urmă din punct de vedere social-economic şi spiritual. idei şi bune şi rele. Disociind estetica de noţiunile parazitare. Critica „formelor fără fond” – o teorie a unităţii dintre formă şi fond – se întregeşte. nu poate fi. care amăgeşte spiritele şi aduce pagube reale progresului istoric. O idee importantă în opera lui Eminescu privind dezvoltarea culturii şi civilizaţiei constă în aceea că ele trebuie să se întemeieze pe muncă.

Opere. 255 Universitatea SPIRU HARET . p. în cadrul unui sistem. care-şi închipuiau libertatea fără muncă. p. Un sociolog şi istoric de seamă al culturii. Cultura Românească. În continuare. în Opere vol. ediţie îngrijită de Ion Creţu. că niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată. III. – această influenţă şi-a avut momentele ei. El a enunţat şi aplicat un principiu de bază al sociologiei ştiinţifice a culturii: acela de a trata o cultură în istoricitatea ei. în raport cu influenţele exercitate asupra sa dinspre alte culturi şi cu mecanismele preluării acestor influenţe. 1938-1939. 1974. să facă posibilă dezvoltarea omnilaterală a personalităţii şi să smulgă universului orb şi mut tainele sale. 3 G. Eminescu. Nu există – arată criticul – creştere culturală fără critica formelor şi a influenţelor în curs de asimilare. Aceste mecanisme constituie. Tezele sale privind geneza civilizaţiei moderne româneşti („cultura naţională”) sunt următoarele: – influenţa apuseană şi creşterea culturii româneşti naţionale „sunt două fenomene concomitente”. „spiritul critic” în cultură. Bucureşti. în contextul istoric al relaţiilor sale cu un tip istoric de societate. I. preocupările anterioare de a ridica la „conştiinţa de sine” tendinţele imanente ale culturii româneşti moderne în mersul acesteia spre autorealizare. Spiritul critic în cultura românească. care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. organizaţia modernă fără dezvoltare economică analogă”2. Editura Minerva. Ibrăileanu. la Ibrăileanu. a fost Garabet Ibrăileanu. Nu o utopie. care a încercat să sintetizeze contribuţiile teoretice privind elaborarea conceptului „criticii culturale” în raport cu „formarea României moderne”. __________________ 2 M. 13. care e cultura adevărată. punându-le în slujba naţiunii. o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute. 291. întemeiată pe muncă şi economie. În scrierile sale socialpolitice. 12-86. vol. p. civilizaţia (suma cunoştinţelor teoretice şi aplicate) trebuie să fie naţională. În acest mod el reia.niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi. cultura fără învăţătură. opiniile citate provin din această lucrare. El a fost primul care a analizat aporturile teoretice în raport cu o problematică: aceea a „criticii culturale”3. Bucureşti.

„amestec de curente contradictorii”. îmbrăţişând. În contra neologismelor (1881). când. „Din momentul în care se face mai bine. opera de „adaptare a culturilor apusene la sufletul românesc”. urmează momentul „Junimii”. şi aceasta întrucât Moldova. 256 4 Universitatea SPIRU HARET . Ibrăileanu arată că reacţia critică a paşoptiştilor exprima „cauze adânci sociale şi nu simplu contact cu Apusul”. are deja o tradiţie culturală. – prezenţa în Moldova a unei tradiţii culturale. permit formarea în această arie a „spiritului critic”. iar critica devine analistă. („În proporţia acestei mişcări literare şi ştiinţifice scade trebuinţa unei critici generale”).– Muntenia face opera de adaptare a formelor social-politice ale Apusului. prin curentul poporan şi prin curentul polonez. După ce evidenţiază deosebirile generale dintre critica paşoptistă şi critica junimistă. Aceşti critici (paşoptişti şi prepaşoptişti) sunt constituţionalişti liberali din pricina împrejurărilor din ţară şi din __________________ Scrierea limbii române (1886). Beţia de cuvinte (1873). Asachi. a curentului francez în secolul al XIX-lea. După această perioadă a „criticii de tranziţie”. pe baza curentului poporan. relevant în special prin perioada maioresciană de „critică a culturii”. peste ea. nu mai este un „jandarm al culturii”. toate curentele şi nici unul. prezentă într-o suită de scrieri semnificative4. Ibrăileanu. principalele momente istorice ale formării culturii naţionale româneşti se oglindesc în faptul că după primul moment al „criticii culturale” – paşoptismul – urmează o perioadă în care apare un tip al criticii de tranziţie. susţine G. În spiritul concepţiei lui G. Răspunsurile Revistei contemporane (1873). Observări polemice (1869). Eminescu şi Caragiale au fost posibili. Poezia română (1867). suprapunerea. Direcţia nouă (1872). formându-se o cultură românească. Ibrăileanu. în acelaşi timp. acest fapt însuşi este sprijinul cel mai puternic al direcţiei adevărate”. iar Moldova. care selectează influenţele apusene şi astfel prezidează opera istorică de formare a „culturii naţionale româneşti”. Maiorescu însuşi conştientiza „scăderea trebuinţei unei critici generale”. După acest moment. ca o colecţie de tendinţe contradictorii. reprezentat de Gh. Acest mod realiza o primă încercare de sinteză a tendinţelor contradictorii.

„numai burghezia. „profesiunile liberale şi funcţionarii au fost şi ei mulţumiţi. Titu Maiorescu însuşi şi Alexandru Odobescu. Acestea ţin deja de biruinţa „formelor liberale”. Tendinţa critică a Junimii era şi o tendinţă de modernizare culturală moderată. liberale”) a fost deconspirată.B. Aceasta este până la un punct lupta generaţiei de la 1848. Ibrăileanu. „Junimismul era pe atunci (în vremea lui C. mai târziu. C. jafuri. În concepţia lui Ibrăileanu.). Dar în dinamismul sociocultural se manifestă tendinţe ce acţionează în contra manifestării „criticii culturale”. căci erau o clasă creată din noua stare de lucruri”. înapoieri. stârnindu-li-se acum drept concurent o clasă nouă. burghezia”. creată în parte de stat. Negruzzi. „negustorii mici şi meseriaşii români au fost distruşi în noua organizare a ţării”. Până la acest moment. Negruzzi.. – A. „boiernaşii au continuat să decadă.epoca în care trăiau şi luptau.. însă. Reacţia critică împotriva Regulamentului („constituţia oligarhică impusă de ruşi”) este reacţia împotriva unei forme ce antrena tendinţe de deznaţionalizare. Analiza sociologică a lui Ibrăileanu arată cât de repede a „lucrat noua stare” (legile economice). Legile „noii stări” lucrând. dualismul criticii junimiste s-ar exprima plenar prin personali257 Universitatea SPIRU HARET . „umilirea din ţară” (deplânse de un „Constantin Radovici din Goleşti în 1828”).) – moderantism (. dezvăluită în resorturile ei de apărătoare a burgheziei. mai toate cauzele care îi făcuseră pe Alecu Russo şi alţii să fie constituţionalişti liberali „ acum nu mai erau”. dintre care relevanţi ar fi G. Aşadar. Procesul a durat circa 40 de ani (după Ştefan Zeletin a durat mai mult şi a avut alte mecanisme). n. şi anume „lupta împotriva formelor sociale şi politice noi”. aşa încât constituţia liberală („formele noi. ajutată de el a se întări. Trăsăturilor de continuitate cu „vechea şcoală critică” – „lupta împotriva înnoirilor lingvistice” – junimiştii le adaugă trăsături noi ale criticii culturale. după introducerea constituţiei liberale. critica social-culturală se desfăşoară prin acţiunea culturală a junimiştilor. moderantismul acesta va fi reacţionarism”. ca sinteză între „junimism şi paşoptism”. Vasile Alecsandri.n. a fost mulţumită”.

în definiţiile sale (deci. el îngustează oarecum conceptul criticii culturale. omiţând sau ignorând agenţii „deculturaţiei”. cu condiţia de a fi selectate. Delimitând formele culturale de cele social-politice. al „românizării”. cu C. a procesului de „formare a României moderne”. considerând întregul registru de forme ca fiind legitime. îşi au ele însele dinamica lor. de reformare şi tendinţe de conservare. cum este literatura. deci. continuatorul vechii şcoli critice din Moldova.A. Reputatul critic literar şi sociolog considera că cele două curente. implicit. aşa cum erau unele „forme introduse” prin Regulamentul organic. Este meritul lui Ibrăileanu de a fi autorul primei încercări reuşite – conceptual şi sistemic – de sociologie a formelor culturale. dar. putând fi scoase din procesul autorealizării culturale şi subordonate unor interese înguste. În personalitatea creatoare şi opera acestuia „s-au luptat două tendinţe: tendinţe de înnoire. Ca atare. Brătianu. Pentru el. ignorând faptul că acestea.C. se poate adăuga. unul către partidul 258 Universitatea SPIRU HARET . evoluează contradictoriu. actul asimilării era un criteriu suficient al legitimării noilor forme. la mersul selecţiei. cu Ion Heliade Rădulescu în frunte. şi „revoluţionarii”. ca document pentru analiza tendinţelor dinamicii socio-culturale. realizată pe baza utilizării acestor forme. care au rămas întotdeauna antagonice”. În planul mecanismelor. iar procesul de asimilare a formelor social-politice apusene.tatea lui Vasile Alecsandri. în raport cu problematica pusă). critica sa contra „Junimii” nu este în întregime îndreptăţită. în planul definiţiilor. modul de înţelegere a criticii culturale. odată asimilate. „moderaţii”. deci. În fond. Formele sunt legitime întrucât au fost confirmate prin procesul istoric al asimilării selective şi. prezente încă de la 1848. Ibrăileanu îngusta. Procesul criticii culturale s-ar reduce. Ibrăileanu se consideră. G. Tipurile literare din opera dramatică a lui Alecsandri ar exprima tocmai jocul celor două tendinţe ale personalităţii sale. de spiritul istoric. el consideră că procesul de asimilare a formelor culturale apusene este mediat de spiritul poporan. Rosetti şi I.

aşa se poate înţelege ideea organicităţii formelor cu fondul în opera acestora. care-şi are geniul ei. a distorsiunilor. nevoi. Politică şi cultură. în loc de a fi formă de echilibru a forţelor sociale la un moment dat. 259 Universitatea SPIRU HARET .L. Ibrăileanu vede în prezenţa unei „şcoli a criticii culturale” mecanismul care garantează asimilarea influenţelor străine în conformitate cu spiritul unui popor. În realitate. Pe de altă parte. cele două tendinţe au evoluat deopotrivă spre politizare şi deculturalizare. iar „această lume de strânsură (clasele de sus) mişună aici deasupra unui element etnic hotărât”. De aceea. el considera că spiritul critic în epoca liberalismului nu mai putea să funcţioneze. De fapt.conservator şi altul către cel liberal. simţuri şi gânduri proprii”5 . odată asimilate. bunul lui simţ. orice formă culturală fiind forma simbolică de luptă şi de protecţie împotriva perturbaţiilor. caută să fie fondul şi izvorul născător al acelor forţe”. Or. a zgomotelor. intră în luptă. apud G. op. că acesta încetase în 1880. „Sub tot acest Babel există o limbă românească. de schimbare. aceste forme şi influenţe capătă legitimitate în planul culturii receptoare. iar în perioadele de colaps ale spiritului critic se produc fenomene „deculturative”. opera nu fusese încheiată şi nici nu este încheiată vreodată. Aici stă valoarea criticii maioresciene. Eminescu. odată ce spiritul critic de selectare a evenimentelor nu mai poate opera. înfiinţat după împrejurări. are grabnică nevoie de o societate. cele două registre. cel al formelor locale şi cel al formelor introduse. a creaţiei critice a lui Alecsandri. Statul improvizat. Caragiale. care-şi are calităţile şi defectele lui specifice. o istorie plină de suferinţe. Ibrăileanu. Caragiale a expus foarte clar cum anume „statul tânăr. ci sunt folosite împotriva formelor locale. dar socotea că opera fusese încheiată. Influenţele nu mai sunt asimilate în formele sociale. Formele externe apar drept „contracultură” în raport cu cele interne.cit.L. acesta din urmă ducând mai departe tendinţele revoluţionare. I. Slavici sau Caragiale. adică spre desprinderea de formele culturale şi spre transformarea acestora în simple mijloace şi mecanisme ale suprastructurii dominante. sub toată această vâltoare vecinic mişcătoare există un popor statornic. __________________ 5 I.

2. a avut meritul istoricizării conceptului de cultură. o poezie. cât şi pe linia concepţiei privind cercetarea (metodologia) şi acţiunea culturală (practica). nivelul relaţional-fenomenologic al realităţii sociale (unităţi. putând fi reîncorporate unei teorii şi practici de cercetare şi acţiune în domeniul culturii. O asemenea deosebire reapare şi în definirea conceptului de cultură. al dezvoltării mecanismelor sociologice de formare a unei culturi naţionale moderne.Dacă G. totodată. o melodie. 260 Universitatea SPIRU HARET . care să permită utilizarea teoriei în scopurile acţiunii. ŞCOALA SOCIOLOGICĂ DE LA BUCUREŞTI Una dintre contribuţiile remarcabile ale sociologiei româneşti la elaborarea unei teorii şi metodologii sociologice de abordare a culturii este cea a sociologului Dimitrie Gusti şi a şcolii întemeiate de el. El socoteşte necesar a opera acele distincţii în înţelegerea conceptului de cultură. Ibrăileanu. această distincţie exprimă o concepţie acţionalistă. O serie importantă dintre contribuţiile sale. În înţelegerea conceptului de „realitate socială” se operează o distincţie între nivelul condiţiilor potenţial-substanţiale ale acţiunii (voinţa socială). Sensul de „obiectiv” redă aici sensurile de „obiectual” şi. VII. pentru care Gusti propune trei niveluri analitice: a) nivelul care exprimă aspectul „acumulat” al culturii.). De fapt. un cult religios etc. CONCEPŢIA LUI DIMITRIE GUSTI. atât pe linia definirii conceptului de cultură (teorie). concretizat prin „cultura obiectivă”. Unul dintre primele aspecte notabile ale gândirii sociologului român este acela după care „teoria şi politica culturii” trebuie privite în acelaşi sistem de cunoaştere şi acţiune. şi care reprezintă un sistem de bunuri care formează stilul unei epoci (un cod. în baza căreia trebuie să se distingă între aspectul „acumulat” al realităţii sociale şi aspectul „actualizat” al acesteia. sunt pe deplin valabile şi azi. de „acumulat”. relaţii şi procese sociale) şi nivelul manifestărilor efective ale societăţii. abia o dată cu acţiunea Şcolii sociologice de la Bucureşti sunt cercetate şi explicate social fundamentele culturii naţionale româneşti. ajungându-se la cunoscuta formulă gustiană: V(oinţă) + C(adre) = M(anifestări).

dar şi la realizarea unui nou real”7. 214. „Omul este cetăţeanul a două lumi sociale: al unei lumi reale. Bucureşti. Editura Academiei. să devină. Pe de o parte. şi al unei lumi suprareale. p. exprimat prin conceptul de „cultură personală”.. 261 6 Universitatea SPIRU HARET . de scopuri şi valori. valorificată. la rândul ei. în care se încadrează. odată asimilată. c) nivelul „actualizat” sau „socializat” al culturii. Omul participă astfel la realul prezent. care reprezintă „totalitatea regulilor pe care instituţiile sociale le alcătuiesc la un moment dat. vol. organizările economice. Teoria sociologică a lui Dimitrie Gusti relevă cele două mari laturi ale aceleiaşi probleme: cultura creatoare şi cultura asimilată. încât creaţia circulă. ea este atitudinea personală faţă de opera de cultură. exprimat prin conceptul de „cultură instituţională”. III. 7 Ibidem. a procesului creaţiei. valorificate. Socialul însuşi apare aici dublu întemeiat: în raport cu „lumea esenţială” („relaţionalfenomenologică”) şi cu „lumea suprareală”. cum ar fi statul.a. Opere. obiceiurile. condiţia unei noi creaţii ş. care şi ea este interpretată dualist. sociologul consideră creaţia şi circulaţia bunurilor culturale aspecte ale unuia şi aceluiaşi proces – fondator al unei teorii originale – care este. 183-188. procesul social-dinamic al culturii. biserica.b) nivelul regulativ – interacţional – al culturii. care reprezintă „un proces de veşnică mişcare şi devenire”. pentru ca. Gusti se referă la un sistem al interdependenţelor în care legea fundamentală este aceea a paralelismului sociologic şi care este întemeiat pe sistemul __________________ D. partea I. adică al unei lumi nu cum este ea. Cu aceasta se ajunge la problema totalităţii.. Prin urmare. Gusti. existenţiale. Între cultura obiectivă şi cultura personală se stabileşte un raport care este cel de „circulaţie socială”.m. ci cum ar trebui să fie. care formează unul şi acelaşi circuit social. Numai într-un atare context se pot cerceta „funcţia şi forţa socială a inteligenţei”. prin unităţi sociale. adică raportul trăit. p. 1970. în esenţă. cauzal şi funcţional.”6. viu.d. de activitate între persoana „de cultivat” şi valoarea de cultură.

c) grupările se caracterizează prin caracter liber şi contractual: asociaţii comerciale. Sistemul suprareal se schimbă. întrucât se schimbă direcţia de valorizare. 262 Universitatea SPIRU HARET . Cu această idee. „scopurile naţionale sunt un produs al timpului nostru”. („Fiecare stabilire de scopuri cuprinde un moment de apreciere. Gusti revine la problema weberiană a raţionalităţii scopurilor şi a raţionalităţii instrumentale. el prezintă o altă ordine. Pe de altă parte. instituţii şi grupări”. căci face parte integrantă dintr-un imperiu de scopuri şi valori. care este expresia interacţiunii dintre sistemul interacţiunii sociale şi sistemul scopurilor şi valorilor. adică asociaţii de indivizi legaţi prin relaţii obiective şi printr-un principiu de organizare. b) instituţiile: „natura exterioară şi constrângătoare faţă de indivizi”. într-un cuvânt este condiţionat social. unităţile sociale sunt diverse. supunere faţă de voinţa colectivă. naţiuni. cea a „socializării voinţei”. economic. fiecare stabilire de scopuri este în acelaşi timp o stabilire de valori”). În ce priveşte scopurile. acestea sunt relative. el este condiţionat naţional. Pe de altă parte. obiceiuri şi interese comune. „familia şi naţiunea”. ceea ce este specific dinamicii sistemului suprareal este direcţia de valorizare. ducând la efectele tipice numite procese sociale şi dezvoltare socială (tipuri de evoluţie socială). D. societăţile concrete formează tot atâtea unităţi sociale. „statul”. Astfel. adică a „valorizării scopurilor”. adică cu „structura socială” însăşi. iar aceasta se schimbă în raport cu sistemul interacţiunii sociale. comunităţile oglindind integrarea completă a indivizilor. Deci. cercuri etc. care formează structura socială. Specificul integrării prin valorizare constă în faptul că „scopul valorizat nu este niciodată izolat. „clasificăm unităţile sociale în comunităţi. de valorizare. În sensul acesta.interacţiunii. la umanitatea însăşi”. Caracteristici ale unităţilor sociale sunt: a) o „realitate în continuă devenire” (ceea ce denumim „proces social”). dintr-un sistem de scopuri şi valori care se referă la familie. unitatea socială „se desfăşoară fenomenologic într-o mulţime de activităţi sau manifestări”. care produc ceea ce Gusti numeşte „cultura obiectivă” şi „instituţiile unei epoci”. ceea ce aduce sistemul suprareal în lumea reală sunt manifestările. religios. al unităţii sociale. epoci istorice. precum şi cultura personală.

indivizilor sau împrejurărilor din 263 Universitatea SPIRU HARET . etică şi politică. ea este o ştiinţă a „sistemului acţiunii sociale”. care este circumscris întemeierii afective şi intelectual-teleologice a acţiunii. componenta voluntară şi cea afectivă comportă combinaţiile societale în mod aprioric. existenţa unei teorii sociologice devine legitimă şi se separă de antropologie. în cadrul istoriei naturii umane. propriu-zis sociologic: definirea acţiunii sociale şi a unităţii sociale. Prin schimbarea structurii în timp. Astfel.În Principiile unui sistem de sociologie. diferenţierea unităţilor sociale în „comunităţi”. La acest nivel se face saltul la nivelul teoriei sociologice propriu-zise. „instituţii” şi „grupuri sociale”. care prezintă combinaţii aprioric posibile între componentele voinţei sociale (afective şi intelectuale). care determină structura acţionalsocială. Dimitrie Gusti îşi expune succint concepţia cu privire la cele trei niveluri de întemeiere a sociologiei: nivelul antropologic: definirea naturii umane. pe de o parte. corespondent al ei. Nevoia de ordonare a părţilor implică apariţia celor două componente regulative: morale şi politice. Din acest moment. datorită. interdependenţe între unităţi. Tot la acest nivel se explică şi caracterul diferenţiat al acţiunii şi. acesta duce indirect şi la schimbarea relaţiilor între unităţi. definită ca sistem de acţiune interindividuală (structura unităţii sociale de un tip anume) şi sistem de relaţii. nivelul etico-politic şi juridic. context în care se arată cum din interacţiunea indivizilor apar diferenţierea unităţilor sociale şi diviziunea socială a muncii (care se întemeiază pe unitatea în diversitate a naturii umane argumentată la nivelul „antropologiei sociologice”). Schimbarea structurii interindividuale este procesul social. nivelul acţionalist-relaţional. al unităţii sociale constând din cele două tipuri de activităţi: economice şi spirituale. cea acţionalist-relaţională. Analiza dinamicii elementelor naturii umane întemeiază un concept al acţiunii sociale. Astfel. poate fi urmărită la nivelul antropologic-sociologic. astfel. Structura socială apare. În felul acesta. conceptul de acţiune socială este întemeiat de Gusti la nivelul antropologico-sociologic. închegarea primei forme sociale: unitatea socială.

acolo unde acţiunea e pasivă. Dimitrie Gusti ne prezintă foarte clar. instituţională şi personală. pe de altă parte. Deci. adică descifrează relaţia dintre sistemul unităţilor şi sistemul scopurilor şi valorilor care constă în direcţia de valorizare. tipul personalităţii poate fi explicat în raport cu tipul mediilor transformatoare. voinţa este condiţionată de caracteristicile unităţilor sociale. zonale sau regionale. între unităţile sociale şi categoriile de scopuri şi valori. spre o investigaţie care să treacă de la cercetarea unităţilor în sine (monografie sociologică) la cercetarea relaţiilor dintre unităţi. Şi atunci avem politicul şi eticul integrat sociologiei. care să dea astfel o tipologie a proceselor sociale. De exemplu. în sensul că. adaptată specificului istoric al naţiunii române. 264 Universitatea SPIRU HARET . Or. ceea ce constituie un proces social. politicului şi antropologicului într-o teorie sociologică globală. iar idealul etic de sistemul scopurilor şi valorilor. consideră Gusti. Din acest mod de adaptare între lumea culturii şi societate (sistemul unităţilor sociale) se naşte cultura obiectivă. prospectivismul sociologic.afară. Direcţia de valorizare reprezintă modul de adaptare a scopurilor la sistemul interacţiunii şi al condiţiilor. între indivizi şi idealul etic). În acest cadru. Deci. se obţine. savantul român se îndrepta spre o tipologie a structurilor şi a proceselor sociale. Dualismul teoriei gustiene dezvoltă o direcţie de integrare sociologică a problemelor mişcării sociale cu problema personalităţilor. contactului cu alte unităţi sociale. în corpul teoriei sale. direcţia de evoluţie a acesteia: să fie capabilă a ajunge la integrarea eticului. O altă dimensiune a cercetării sociale directe şi a sistemului teoretic al lui Gusti este aceea a relaţiei dintre lumea scopurilor şi valorilor şi lumea reală. tipul evoluţiei este efectul sistemului de interacţiune a indivizilor. a sistemului de interdependenţă. după el. avem evoluţie staţionară etc. care constituie expresia celor trei niveluri de interinfluenţare (între totalitatea socială şi totalitatea culturală. La acest nivel începe domeniul eticii şi politicii. La confluenţa lor apare personalitatea ca sinteză a idealului etic cu cea mai mare voinţă. o transformare treptată a unităţii. Deci. el abordează un al treilea nivel al cercetării sociologice.

adică „străduinţa de a feri poporul de o prea mare încordare spirituală” şi a-i da „cultură” cu linguriţa fără să observe. Prin elaborarea acestui concept...Această concepţie sociologică militantă asupra culturii crease deja cadrul analitic de prefigurare a unei strategii a acţiunii culturale. şi anume cel de „cultură a poporului”. poporul trebuie cunoscut”. ca „unitate a spiritului social”8. Rostul culturii poporului este transformarea sa din „unitate biosocială” în acţiune. p. înainte de a purcede la cultivarea poporului. „Aşadar.cit. vol. de un bici şi de fân”. atunci e clar că o cultură nu se poate dărui. este gândul prietenesc şi filantropic de a înfrupta poporul cu valorile culturale ale timpului” (s. „Cultura poporului nu se poate deduce simplu din «cultura generală». 265 Universitatea SPIRU HARET . Pentru elaborarea acesteia se cere lămurit celălalt concept sociologic al teoriei culturii.” Deci.. ca ştiinţă. în a „deştepta trebuinţe spirituale superioare celor existente”. – A.n. deci cunoştinţele. ceea ce se poate mijloci şi dărui este numai materialul de cultură. desigur. cu abilităţi şi stratageme. sau fi „dăruită”. Din definirea conceptului reiese deosebirea dintre sociologia culturii. care au nevoie de un jug. făcută distincţia între cultura poporului şi aşa-zisa cultură generală. III. ci din trebuinţele poporului. „Cultura poporului nu este această concepţie învechită a culturii populare. concomitent. „Poporul” este înţeles de aceşti filantropi culturali aproape în sensul pitoresc. fără să ştie. şi abordările sociologizant-vulgarizatoare ale culturii.. după Voltaire. filantropică”. Dacă prin cultură se înţelege un „raport de interferenţă a omului cu bunurile culturale”. În categoria fânului ar intra. Gusti. Cultura generală este „fantoma unei culturi răspândite în mod egal în fiecare ins al poporului. acţiunea culturală constă în a raporta valorile culturale la nevoile poporului şi. 183-197. ce domnea pe vremuri absolutiste”. şi „cultura. cum a încercat să-l caracterizeze cinismul satiric al lui Voltaire. „Poporul – afirma Voltaire într-una din scrisorile sale – va fi întotdeauna prost şi barbar.B. op. Trebuie.. teoria gustiană capătă funcţii nemijlocit transformatoare. Este aşa-zisa „popularizare” a ştiinţei.). valorile de __________________ 8 D. oamenii sunt boi. între altele. active.

care permite „clădirea” culturii pe „specificul naţional”. ce trebuie cercetat prin metoda „monografiei sociologice”. subsistemul organizării şi conducerii procesului cultural. 3) cultura trebuie clădită pe specificul naţional. mai ales.. vor trebui să aibă autonomie.artă ş. creatoare. În aceste procese se desprind agentul creator de cultură (naţiunea şi forţele sale cultural-creatoare).m. 5) aceste instituţii nu pot avea drept scop crearea culturii. 2) cultura nu se poate impune de sus. „iniţiatorul unei politici culturale”. adică de totalitate a proceselor care au drept scop să formeze comunitatea şi conştiinţa naţională. care are atât un sens structural (tipuri de valori şi niveluri de funcţionare). care trebuie cercetat prin metoda monografică sociologică. organizatorul valorilor şi proceselor culturale naţionale. ci numai crearea condiţiilor prielnice de dezvoltare a ei.a. Prin urmare. subsistemul circulaţiei şi asimilării bunurilor create şi acumulate.d. adevăratul concept sociologic este acela de „cultură naţională”. descoperind. 4) instituţiile de stat. pentru Gusti. spontaneitate şi specificitate naţională (fiind o chestiune personală). care este „statul cultural”. cât şi. stimulând şi organizând colaborarea tuturor elementelor culturale ale ţării. unul dinamic. teoria sociologică a culturii trebuie să dezvolte o concepţie a culturii ca sistem dinamic ce cuprinde: subsistemul creaţiei naţionale a culturii. principiile care stau în mod necesar la baza unei politici de stat a culturii sunt următoarele: 1) nu se poate despărţi cultura superioară. 266 Universitatea SPIRU HARET . ea trebuie să trăiască într-o atmosferă de libertate. În felul acesta. activ. şi „agentul” de cercetare şi cunoaştere a stării reale a „culturii poporului”. subsistemul cercetării stării reale a culturii poporului. ce pot avea însemnătate numai în măsura în care omul le poate transforma în valori personale de cultură. Aşa cum se exprimă Dimitrie Gusti. de cultura poporului. care-şi asumă răspunderea organizării culturii naţionale.

c) teoria lui Ibrăileanu arată că în constituirea culturilor naţionale nu se poate face abstracţie de cultura influenţelor sau culturile de contact şi – ca atare – pune în lumină mecanismul de asimilare a acestor influenţe („spiritul critic” în cultură). ea nu va avea valoare şi viitor decât prin elementele chemate s-o conducă şi s-o înfăptuiască. Subsistemul dinamicii culturale se referă la: „influenţele culturale” şi „procesul de asimilare şi socializare culturală” care este un proces de „moştenire culturală”. de care depinde tipul cultural al societăţii. Din prezentarea unor concepţii sociologice. în speţă „densitatea dinamică” a societăţilor. Elemente comparative ale unei definiţii sociologice minimale a culturii. în măsura în care aceasta este relevant raportată la cultură. un subsistem al organizării şi conducerii culturale şi un subsistem al cunoaşterii proceselor culturale.6) oricât de perfect ar fi organizată cultura. deci. la organizarea şi conducerea lor (politica culturii). istoric particular al culturilor. b) teoria lui Sorokin este o ilustrare pentru teza caracterului ireductibil al culturii în raport cu societatea şi cu natura (domeniul „vehiculelor”). 267 Universitatea SPIRU HARET . d) teoria lui Gusti dezvoltă un model al culturii care constă în unitatea procesului de creaţie cu procesul de circulaţie al culturii în raport cu un sistem de condiţii. şi anume: a) teoria lui Durkheim demonstrează că nu se poate vorbi despre culturi în general fără a pune în lumină un mecanism social şi. un subsistem al circulaţiei culturale („sociodinamica culturii”). româneşti. acestea referindu-se la cunoaşterea proceselor culturale. care cuprinde un subsistem al culturii acumulate („cultura obiectivă”). Din subsistemul organizării şi conducerii culturale fac parte: politicile culturale (sistemul deciziilor privind dinamica socială a culturii) şi instituţiile culturale (cultura instituţională). se poate considera conceptul sociologic de cultură ca oglindă sau expresie a sistemului dinamic al culturii. Cum vor fi aceste elemente. implicit. asupra culturii se pot trage câteva concluzii cu privire la o încercare de definire sociologică a conceptului de cultură. aşa va fi şi instituţia. Pe această bază. universale şi.

Gh. În cadrul Junimii. Printre cei dintâi care au cercetat problema contactelor culturii româneşti cu cea franceză a fost Pompiliu Eliade. de momentul junimist. cunoaşterea interdisciplinară a culturii în cadrul unei „ştiinţe a naturii”. În acelaşi sens. Unitatea dintre subsistemul acţiunii culturale (politica în sfera culturii) şi cunoaşterea interdisciplinară a culturii este baza unei „pedagogii a naţiunii”.3. Acceptând ideea lui Lovinescu după care „nefiind numai expresia unor manifestări critice întâmplătoare. în special după revoluţia lui Tudor Vladimirescu. prin critica formelor fără fond.). Eugen Lovinescu şi alţii au analizat rolul contactelor dintre cultura românească şi cultura occidentală în geneza civilizaţiei moderne româneşti. conchidea şi Ibrăileanu că „patruzecioptismul” a fost primul mare moment de elaborare a unei teorii sociologice a influenţelor. folclorul etc. ci a unei stări sufleteşti organizate şi a unei atitudini generale”. urmat. Problema contactelor a reprezentat o preocupare centrală a gândirii sociale româneşti de-a lungul întregii perioade moderne. apărută la Paris în 1898. literatura. cu sentimentul naţionalităţii s-au dezvoltat la noi şi elementele literaturii”. cunoaşterea specializată a componentelor culturii (muzica. Constantin Dobrogeanu Gherea. Asachi scria în Gazeta Moldovei.În subsistemul cunoaşterii culturii intră: cunoaşterea sociologică a culturii. ne disociem totuşi de acesta în interpretările sale asupra contribuţiilor Junimii şi a semnificaţiei acesteia în contextul culturii româneşti moderne. VII. TEORII ROMÂNEŞTI PRIVIND DINAMISMUL CULTURAL Prestigioşi gânditori români ca: Garabet Ibrăileanu. Maiorescu a fost cel dintâi mare sociolog român care a pus bazele unei teorii sociologice a influenţelor culturale. Junimea a reprezentat o adevărată mişcare culturală. a contactelor culturale. după o perioadă de tranziţie. 268 Universitatea SPIRU HARET . în lucrarea despre Influenţa franceză asupra spiritului public în România. în 1852:„Înrâurirea secolului au deşteptat un spirit amorţit.

în sensul că formele „moderne” neorganice în raport cu fondul cultural autohton generează deprecierea („stricarea”) „formelor culturii”. În contra direcţiei de astăzi în cultura românească. 1967. Înainte de a avea o cultură crescută peste marginile şcoalelor. într-un spirit nou. Apare astfel ideea „dublei structuri”. în treacăt. că G. 269 9 Universitatea SPIRU HARET . am făcut atenee române şi societăţi de cultură şi am dispreţuit spiritul de societăţi literare etc. şi sensurile culturii „vii”.. pretenţii fără fundament. Titu Maiorescu dezvoltă concepţii privind caracterul organic al culturii. am dispreţuit şi falsificat toate aceste formule de cultură. descriind situaţia culturală în epoca modernă a României. şi realitatea lui e suferinţa. deci exact opus ideii lui Lovinescu. izvoarele ei fireşti. Singura clasă reală la noi este ţăranul român. Locul acestei poziţii în epocă este bine marcat chiar de Eugen Lovinescu. sub care suspină de fantasmagoriile claselor superioare. iluzii fără adevăr şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc.. el constata că „formula formei fără fond a devenit expresia însăşi a cugetării critice româneşti a generaţiei de după 1866 şi s-a dezvoltat paralel cu toate reformele constituţionale şi cu toate aparenţele de civilizaţie a României moderne”. noi am fondat jurnale politice şi reviste literare şi am falsificat şi dispreţuit jurnalistica. sociale şi naţionale. menţiona următoarele: „Înainte de a avea un partid politic care să simtă trebuinţa unui organ şi public iubitor de ştiinţă. care să aibă nevoie de lectură. Căci din sudoarea lui zilnică se scot mijloacele materiale pentru susţinerea edificiului fictiv ce-l numim cultura românească”9.Amintim. stafii fără trup. Prin urmare. Astfel. Titu Maiorescu. . Editura pentru Literatură. Ibrăileanu demonstrase caracterul de formă apuseană al Junimii. 151. în Istoria civilizaţiei române moderne. O altă idee maioresciană este aceea că formele fără fond apar sau sunt introduse şi dezvoltate __________________ Titu Maiorescu. Bucureşti. p.În realitate toate acestea sunt producţiuni moarte. În felul aceste. în Critice.

fără valoare”. Formele fără fond sunt expresia neparticipării claselor înalte la producţia culturală reală. Deci. „forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos. să le asimileze. în planul acţiunii 270 Universitatea SPIRU HARET . Când Maiorescu se referă la „dispreţul” claselor înalte faţă de „spiritul de societăţi literare”. Prin opera maioresciană. tocmai la ideea caracterului neproductiv al acestor clase se referă. de un „edificiu fictiv”. care. programul criticii culturale în epoca de după 1866 este deja schiţat. de „iluzii fără adevăr”. să autentifice formele moderne. în vederile celor doi corifei ai culturii române. iar acest gol e umplut de „fantasmagorii”. adică formele noi devin forme neasimilate datorită caracterului neproductiv al claselor înalte (agenţii) care le introduc. în locul căreia se mărginesc să introducă simple forme goale. acestea disimulând existenţa claselor înalte neproductive în planul culturii. în vreme ce clasele înalte sunt neproductive şi spoliatoare. şi nu la cultură ca totalitate istorică reală. formele fără fond sunt forme neasimilate. organică. este. atenee române şi societăţi de cultură. Acesta este sensul maiorescian al criticii „formelor fără fond”. aşa cum o face critica sa. dispreţuind acel „spirit”.de clasele înalte pe fondul rupturii acestora de popor.. de „forme goale”. în sensul că au o „cultură nulă. însă. nu se resping formele noi. Întrucât. Programul criticii culturale elaborat de Maiorescu se referă la ruptura de popor a claselor înalte şi la „profilul lor cultural”. ci numai acelea care sunt neasimilate. „singura clasă reală” în România de atunci (formulă adâncită. între latura critică şi cea constructivă a acestui program se iveşte un decalaj care explică şi exprimă „criticismul” maiorescian. de Mihai Eminescu). Totodată. nu forme noi. au făcut.. poporul. în loc să creeze o cultură şi. „Singura clasă reală”. totuşi.”. programul său de acţiune istorică pentru construcţia culturii se limitează la problemele limbii şi ale literaturii. susţinut pe baza spolierii muncii ţăranului. Totuşi. „moarte”. adică acele forme prin care cultura se „falsifică” sau care ascund „golul” cultural. deci productivă. deci. În concepţia lui Maiorescu. de singura clasă reală. dar este de-a dreptul stricăcioasă. economic.

Eugen Lovinescu. prin acţiunea creatoare a ideologiei apusene şi prin influenţa capitalismului. Odată construită o cultură. Titu Maiorescu a fost un constructiv. în sensul că „nu numai că n-a procedat la desfiinţarea ateneelor şi academiilor”. dar chiar a gândit una dintre ideile constructivismului cultural al unor şcoli viitoare. anumite tendinţe care stau la baza configurării „spiritul critic” al unei culturi. pe 271 Universitatea SPIRU HARET . Dacă Ibrăileanu s-a referit la teoria mecanismului de asimilare. deci. de contacte. întemeiat pe „curentul poporan” (tradiţiile culturii poporane). Influenţele. societatea românească şi-a schimbat revoluţionar structura. Continuator al concepţiei maioresciene în teoria influenţelor culturale ca latură a dinamicii culturii. prezentă mai târziu şi la Dimitrie Gusti. de construcţie culturală prin activizarea poporului. el considera că la baza acestui raport stă o lege a sociodinamicii moderne. Mecanismul de selecţie adaptativă a influenţelor în conformitate cu cerinţele formării „culturii naţionale româneşti” este funcţionarea unui spirit critic în cultură. Alături de sensurile critice ale programului său apar şi unele sensuri constructiviste. Formele apusene sunt „preluate” printr-un proces de „adaptare” la „sufletul românesc”. ea poate funcţiona prin propriile ei forţe şi tendinţe interne. în concepţia lui Ibrăileanu. de selecţie a influenţelor culturale. privind o „politică de construcţie culturală” prin personalităţi de vocaţie. şi anume „legea sincronismului” sau a „interdependenţei”.practice. idee după care personalităţile sociale sau de „vocaţie” ar putea transforma formele goale în forme cu fond. creând cultura sau fondul acesteia. aprecia Eugen Lovinescu. într-un alt context. În creaţia maioresciană apare deja ideea. Garabet Ibrăileanu dezvoltă o nouă teorie cu privire la asimilarea influenţelor culturale. Mediul social şi împrejurările epocii generează. susţinând că „influenţa apuseană şi creşterea culturii româneşti naţionale sunt două fenomene concomitente”. procesele de aculturaţie. sunt apoi mediate de funcţionarea acestui spirit critic. Conform teoriei lui Lovinescu. s-a referit la analiza relaţiei dintre „elementele primite” sau „influenţele străine” şi cultura receptoare sau „locală”.

. Într-o atare accepţie. context în care „egalizarea” civilizatorie a popoarelor europene precedă mutaţiile în cultură şi chiar le determină. sistemul moravurilor şi deprinderilor. Totuşi. după E. deci. al „stărilor de fapt” înscrise în deprinderi. pe baza acestor forme sociale. ea a luat. Lovinescu. o atitudine critică faţă de revoluţia socială”. să evolueze de la forme la fond”. iar cultura este fondul. respectiv a Revoluţiei franceze. mutaţia culturală este echivalată cu evoluţia de la formele civilizaţiei aculturale la fondul cultural transformat conform acelor forme. este expresia legii sincronismului. 3). este legea de bază a evoluţiei civilizaţiilor în epoca modernă. cu procesul de imitaţie a formelor apusene de civilizaţie şi apoi. 2) încercarea de depăşire a evoluţionismului psihologic în explicarea dinamismului cultural a implicat preluarea teoriei aculturaţiei. cu legi proprii de „mişcare” şi schimbare. fiecare dintre acestea fiind considerate ca sfere ireductibile. în sensul că formele sociale provocate de acţiunea creatoare a ideii nu reprezintă o realitate şi nu au răgazul „să coboare în deprinderi. procesul revoluţionar al genezei unei civilizaţii este echivalent. care. cu procesul de revoluţionare a fondului cultural. 272 Universitatea SPIRU HARET . Teoria lovinesciană a dinamismului cultural impune astfel câteva concluzii: 1) explicarea dinamismului cultural se face din perspectiva raportului civilizaţie-cultură.largi temelii agrare s-a ridicat civilizaţia burgheză. să creeze moravuri şi o stare de fapt. al principiilor configuratoare. Prin urmare. Încadrarea culturii române în formula ideologică a Occidentului. de ridicare a acestuia la nivelul formelor noi. „. comportamente. civilizaţia este sistemul formelor sociale. la teoreticianul român. al ideologiilor. Pornind din „stratele adânci ale sufletului”. criticul are grijă să particularizeze teza sa generală. al instituţiilor. conform legii sincronismului.. 4) dinamismul cultural se evidenţiază prin prisma raportului cultură-civilizaţie. literatura n-a putut ţine pasul „revoluţiei formelor sociale”. consideră Lovinescu. proces care capătă forma imitaţiei şi „contagiunii ideologice”.

Marele X sau multiplul x al cunoaşterii şi creaţiei) sunt cu putinţă numai prin mijlocirea metaforei şi în categorii ştiinţifice. dar nu-şi depăşeşte niciodată condiţia de creator. îi adaugă tâlcuri noi. care. 4. Se deosebesc de categoriile intenţionalităţii conştiente. dat fiindcă în sfera creaţiei spirituale nu este posibilă ierarhizarea axiologică. PARALELISMUL RAMURILOR CULTURII ŞI VALORILOR. prin extensie şi al ramurilor valorilor. ele aparţin.VII. este singura fiinţă creatoare de cultură şi producătoare de civilizaţie. iar actele prin care el pune în concepte sau în imagini tainele obiectului cunoaşterii (Misterul existenţial. aparţin conştientului numai prin personanţă (procesul de răzbatere a determinantelor inconştientului către conul de lumină al conştientului). ROMÂNISMUL CULTURAL În studiul Artă şi valoare (1939). în această calitate a lor. spre deosebire de metafora plasticizantă. 273 Universitatea SPIRU HARET . Metafora revelatorie joacă rol conceptual. Lucian Blaga ajungea la concluzia originală a existenţei şi manifestării unui paralelism al ramurilor culturii. El este rezultatul din urmă al unei evoluţii îndelungate şi se deosebeşte de toate celelalte făpturi ale firii. Omul. cunoaşterea şi creaţia. care. Ipotezele de la care porneşte o asemenea abordare sunt. prin selecţie. în primul rând. Existenţa omului în orizontul necunoscutului implică. inconştientului vieţii psihice a omului şi. adică o fiinţă care îşi depăşeşte veşnic creaţia. prin definiţie. în al doilea rând. în chip necesar. 2. cel puţin următoarele: 1. devine fiinţă creatoare. nu îmbogăţeşte cu nimic conţinutul ca atare al faptelor la care se referă. singurul subiect în stare să smulgă universului orb şi mut taine ale lui. ele pot fi numite şi categorii abisale. iar prin înţelesul obişnuit al faptelor. pe care le reproduce în plăsmuiri spirituale specifice lumii omului. aşa cum este el. 3. O dată cu apariţia omului în cosmos. în urma unei mutaţii ontologice radicale. care reprezintă un patrimoniu comun al inteligenţei umanităţii. Din acest motiv. apare subiectul creator. Categoriile stilistice sunt categorii ale spontaneităţii creatoare şi. prin unul dintre orizonturile sale – orizontul întru mister şi pentru revelare.

totodată. Stilul aparţine. __________________ Lucian Blaga. 4. epistemologic şi metodologic prin antinomia transfigurată sau prin modul (principiul) raţionalizării „pe linia identităţii contradictorii”. prin teoria stilului ca aspiraţie controlată spre revelaţie absolută. în exclusivitate. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. fiinţă individuală limitată. Inconştientul. puse în mişcare prin contradicţie. perdeaua de factori izolatori dintre subiectul limitat al cunoaşterii şi obiectul ei nelimitat. Lucian Blaga conferă. prin care Lucian Blaga desemna. 1944. Stilul are astfel caracter antinomic. Îndeplinesc funcţii modelatoare în raport cu necunoscutul pe care omul îl reproduce în plăsmuiri spirituale şi funcţii de înfrânare. Stilul este forma culturii. Geneza metaforei şi sensul culturii. 482. Omul. Ideea. 274 10 Universitatea SPIRU HARET . în înţelesul deplin al expresiei. Acest „principiu prim” este un tot unitar şi se caracterizează prin totalitate şi plenitudine. fiindcă prin creaţie stilistică omul devine om. Conştientul sau Tatăl extramundan. Funcţiile sale. p. logic. „Înfrânarea” este corespondentul stilistic al „censurii transcendente” din teoria cunoştinţei individuale. are posibilităţi nelimitate de cunoaştere şi plăsmuire spirituală. Bucureşti. depăşind imediatul. prin plăsmuiri de stil omul îşi realizează permanentul destin creator ce i s-a hărăzit. în termeni mitic-metafizici. dând subiectului posibilităţi de transcendere a realului concret şi. dar o cunoaştere absolută.întrucât ele se înmănunchează într-un tot (matrice sau „câmp stilistic”). o piedică în raport cu existenţa ca existenţă. Marele Anonim (Marele X) sau Marea Totalitate. în Trilogia culturii. în care sunt variabile independente una de cealaltă. dau satisfacţie capacităţii omului ca fiinţă creatoare. stilul reprezintă calea de depăşire posibilă a condiţiilor imediatului şi. nu-i este cu putinţă. omului. şi-şi satisface modul existenţial ce-i este cu totul specific”10. Preocupat de o semnificaţie metafizică a stilului şi a culturii. „Totuşi stilul rămâne suprema demnitate a omului. simultan. Obiectul cunoaşterii şi reproducerii în plăsmuiri spirituale nu este Spiritul. metafora (revelatoare) este substanţa culturii. caracterul relativităţii produselor şi plăsmuirilor omeneşti. ci Marele Tot al existenţei (Misterul existenţial).

care izolează rodnic şi creator subiectul creator (plăsmuitor) de Absolut. sau să te declari pentru acelaşi paralelism sub posesia orientării specialismului. 275 11 Universitatea SPIRU HARET . desigur. ajunge la definirea culturii ca: expresie a orizontului omului întru necunoscut şi pentru revelare. pe care le-a adâncit şi le-a prelucrat în mod nou şi original.În efortul constructiv de a da culturii o semnificaţie metafizică. stând sub dominaţia categoriilor stilistice. Toate celelalte criterii. ea intră. „Nici ele nu pot fi ierarhizate”. Blaga. o atitudine al cărei argument a decedat sau încă nu s-a născut”11. singurul cu adevărat concludent şi care interzice categoric ierarhizarea. folosirea realului concret ca material metaforic. aplicate de unul __________________ Lucian Blaga. de toate curentele din istoria filosofiei culturii şi valorilor. în spiritul sistemului său. Bucureşti. depăşirea realului prin stilizare. Cu aceasta. cu totul altceva să te pronunţi pentru paralelismul ramurilor de cultură scoţând din buzunar o legitimaţie metafizică. nu este posibilă o ierarhizare axiologică a ramurilor culturii. celelalte ramuri ale culturii. Tocmai pe aceste premise îşi clădeşte filosoful concluzia paralelismului ramurilor culturii. În general. prin frânele transcendente (abisale. distanţare de transcendent (de mister) prin „frânele stilistice” şi datorită metaforismului. Artă şi valoare. în Trilogia valorilor. mitologia. „Arta. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. Ele „sunt ţinute la egală distanţă de mister. paralelismul ramurilor de cultură îşi găseşte întâia oară o legitimare metafizică. dar preluând motive filosofice de largă circulaţie. în firea tuturor creaţiilor de cultură. delimitându-se. dar nu de jure. 1946. sunt şi paralele în balanţa valorilor”. E. O problemă similară apare la ierarhizarea artelor între ele şi a genurilor în cadrul unei arte. 570. în chip constitutiv. În concepţia sa. act creator de intenţii revelatorii. Atitudinea specialistului faţă de problema în discuţie este o atitudine de facto. stilistice) care li se imprimă ca o pecete. Distanţa aceasta în raport cu misterul nu este ceva accidental. p. criteriile ce pot fi luate ca bază de ierarhizare sunt foarte şubrede – consideră Lucian Blaga – dacă se face abstracţie de cel metafizic. valabile prin nucleul lor de semnificaţie. metafizica.

veşnic şi constant biruitoare a limitelor proprii. şi ultimul.singur. 276 12 Universitatea SPIRU HARET . Bucureşti. chiar în faza activismului cultural. Românismul cultural întemeiat pe raţiune şi pe iubirea de patrie. Ea e împlinirea omului. iar personalităţile creatoare încurajate. sau o haină pe care s-o poţi lepăda când nu mai ţine de căldură. Ea este expresia vizibilă a existenţei umane”12. p. sunt riscante şi nu garantează nici o afirmaţie omeneşte sigură. dar avertiza că viitorul culturii naţionale trebuie organizat. Paralelismul ramurilor culturii (şi valorilor) apare ca trăsătură originală a culturii româneşti. sau ceva contingent în raport cu omul. Explicând ceea ce el numea înţelesul integral al activismului în cultura română. Astăzi trebuie să ne organizăm. pentru a le transforma. Tudor Vianu scotea în evidenţă valoarea raţionalismului şi istoricismului în cultura românească. când e privit dintr-un unghi de vedere. când e privit sub alt unghi de vedere. „cultura nu e un epifenomen. iar alt gen – tocmai dimpotrivă. Se poate adăuga. astfel încât idealul să intervină activ în rosturile vieţii publice. ele fiind paralele în cântarul măsurării bunurilor ca valori. Astăzi nu mai credem cu naivitate în puterea magică a legilor şi nu ne mai mulţumim să contemplăm tradiţiile istorice. că nici clasele de valori (teoretice şi sociale) nu se pot ierarhiza. 1969. Un gen poate să devină astfel întâiul. pe care s-o poţi azvârli. precum şi neajunsurile lor. înfrânte prin creaţia de cultură –. 366. Ne găsim acum însă într-un moment în care intrăm într-o nouă fază. Tudor Vianu constata că „în ritmul culturii noastre s-au succedat concepţiile cele mai reprezentative despre idealul cultural. Abordând filosofic idealul clasic al omului – ca personalitate armonioasă. Ea nu e deci o podoabă. Editura pentru Literatură Universală. păstrând criteriul menţionat. Ea e aşa de mult împlinirea omului. Temperamen__________________ Lucian Blaga. Trilogia culturii. chiar dacă ar fi convins de inutilitatea şi primejdiile ei. când nu mai excită. şi dacă nu mă înşel. încât acesta nici nu are posibilitatea de a nega cu adevărat şi efectiv. iar în filosofia umanistă a lui Lucian Blaga.

ca şi Mihai Ralea. ce trebuie să ne conducă în efortul acesta? Mai întâi. Ceea ce s-a numit „occidentalizarea” românilor în veacul al XIX-lea sub formula magică a idealurilor apusene. Ce ne va conduce. hotărârea de a veni în ajutorul semenilor cu care suntem întruniţi pe acelaşi pământ. Creatorul este omul de care cultura românească are mai multă nevoie şi lucrul a fost resimţit şi exprimat de mai multe personalităţi. uneori. luând contact cu marile probleme care ne privesc de aproape. Apoi. în puterea şi eficacitatea raţiunii omeneşti. hotărârea de a da civilizaţiei noastre caracterul unei opere de artă”13 (s. în sfârşit. în marele logos al culturilor europene (şi universale).n.. __________________ Tudor Vianu. din sfinţenia creştină. să devenim oameni de iniţiativă şi să intervenim activ. Noi trebuie. „când studiem istoria culturii înţelegem bine că nimic nu s-a pierdut pentru noi din înţelepciunea păgână. 277 13 Universitatea SPIRU HARET . în mai multe feluri. 1982. mişcaţi de iubirea ordinii şi armoniei estetice.). din cavalerismul medieval. puse de acord cu cerinţele vremii – concluzie care şi-a sporit actualitatea. iubirea de oameni şi patriotismul. – A. În opinia lui Tudor Vianu despre continuitatea şi viabilitatea valorilor culturii prin prisma „filogenezei idealului”. credinţa în ştiinţă. să continue „era culturii critice” deschise de către Junimea. urma să intre în faza integrală a activismului cultural. Totul ne spune că vrem să ne desăvârşim. ca românii. pe acest temei.. Editura Eminescu. Bucureşti. Tudor Vianu era ceea ce s-a numit. Era preocupat de vocaţia prometeică a culturii în viaţa socială modernă şi. din curtenia barocului sau din filantropia filosofică a veacului luminilor. p. înlocuind adaptările iraţionale prin adaptări raţionale. în numele unui activism integral. cu care împărtăşim moştenirea aceluiaşi trecut şi aspiraţiile către acelaşi viitor şi. vroia.B. Studii de filosofia culturii.tul care trebuie încurajat este temperamentul productiv. în care românii să-şi spună cuvântul. „un surâs al spiritului”. înţelegându-şi rostul lor în lumea culturii. prin trăsăturile lor de originalitate valorică. rod al raţionalismului excesiv al culturii. 353. Într-un om de bine din ziua de astăzi trăieşte ceva din stăpânirea de sine a înţeleptului vechi.

461-462. Mihai Ralea. bunăoară. alături de alţi cărturari patrioţi (Constantin Rădulescu-Motru. de exemplu). oameni ai faptelor. stupida ignorare a valorilor cucerite altădată de oameni. care au auzit glasul istoriei şi au acţionat cu dăruire în slujba acestei cărţi de căpătâi a naţiei. Petre Andrei. sentimentul românesc al __________________ 14 Ibidem. prin personalităţi reprezentative. Lucian Blaga. Omenirea intră în declin numai atunci când tezaurul ei pare a nu mai conţine nimic. sincronismul culturii şi civilizaţiei române moderne. dovedind că românii au fost. neînţelegerea şi dispreţul trecutului. dependenţa şi ierarhia feluritelor idealuri este de fiecare dată alta. Ceea ce putem cunoaşte despre filogeneza idealurilor ne arată că singura mare primejdie care ameninţă viaţa spirituală a omului este pierderea sentimentului continuităţii morale. de vocaţie. cum ar fi. din bunul-gust al curteanului şi din filantropia filosofilor.din pietatea şi credinţa sfântului şi cavalerului.. entuziasmul pentru adevăr şi frumos”14. fără de care cultura naţională nu poate fi înţeleasă şi nici reinterpretată în spiritul vremurilor care îşi arată zorii. a legat trecutul românesc cu năzuinţele viitorului. critica „formelor fără fond”. Este de înţeles că principiile enumerate şi caracterizate sumar nu sunt singurele. recesivitatea ca structură a lumii. dimensiunea românească a existenţei. critica „păturii superpuse” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.. O serie de principii călăuzitoare şi de poziţii critice angajate. aşa cum a fost ea – în liniile mari ale istoriei culturii –. dar ele pun accentul pe ceea ce este esenţial în cultura românească. p. Întreaga muncă morală a omenirii este prezentă în fiecare din momentele ei. Dimitrie Gusti. când din câştigurile trecutului nimic nu ne mai poate sta la dispoziţie pentru a înviora în noi credinţa şi fervoarea. Numai ordinea grupării. lauda ţăranului român ca „unicul şi adevăratul popor românesc”. pentru că de fiecare dată ele apar sub predominare şi în relaţie de adaptare cu câte o altă valoare nouă a conştiinţei. evoluţia de la formă de fond. Tudor Vianu a fost un purtător de cuvânt al aspiraţiilor vremii prin care a trecut şi. 278 Universitatea SPIRU HARET .

prin vocea personalităţilor lor de vocaţie. Personalităţi remarcabile ale culturii româneşti au dovedit. istoria lumii. să se tolereze. La fel s-ar putea spune despre descoperirea insulinei de către Nicolae Paulescu. pe alt plan naţional. desigur. prin originalitatea ei. dar. românităţii. cultura română este o componentă a culturii universale. prin faptele lor de creaţie materială şi spirituală. Astfel. opere ale istoriei culturii germane. Mihai Eminescu era. ORIGINALITATEA CULTURII ROMÂNEŞTI. În acelaşi sens. ci şi în realitate? Cultura europeană şi universală oferă bunuri spirituale prin mijlocirea culturilor naţionale. istoria culturii universale şi naţionale este o lecţie mereu vie pentru prezent şi viitor. Istoria românilor. VII. aparţine. prin aceasta. în general. redactată în 1938-1939. cu 10 ani înaintea lui Norbert Wiener. protocronismul culturii româneşti reiau. ceea ce face cu putinţă cunoaşterea reciprocă a naţiunilor. în primul rând. spre exemplificare. pun în lumină cu putere. să se preţuiască.fiinţei. aparţine omenirii. că nu există cultură europeană şi universală decât la modul generic şi că orice cultură naţională este. parte componentă a culturii europene şi universale. în consideraţiile lui Tudor Arghezi. strălucite principii şi valori româneşti prezente în cultura şi civilizaţia europeană şi universală. opere ale istoriei culturii europene şi universale. operele lui Goethe şi Schiller sunt. prin ideile valabile ale operelor ei fundamentale. Psihologia consonantistă. dar ar îndrăzni cineva să spună că ele nu sunt. „foarte universal” tocmai 279 Universitatea SPIRU HARET . 5. originalitatea inconfundabilă a culturii române. fiinţa lor specifică în lumea omului şi în spaţiul spiritual al culturii. LOCUL ŞI ROLUL SĂU ÎN CULTURA EUROPEANĂ ŞI UNIVERSALĂ Dacă timpul este învăţătorul suprem al istoriei. le ajută să se sprijine. să se apropie unele de altele prin notele lor comune şi să rostească împreună. nu numai în principiu. regăsesc şi adâncesc motivul românităţii în cadrul valabilităţii valorilor. întrucât a fost elaborată şi tipărită de românul Ştefan Odobleja. Astfel. întâi şi-ntâi.

şi – integral – în 1977. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie – primul monument de erudiţie şi inteligenţă analitică din sudestul european. au socotit că datoria lor primordială. în parte. scrisă în 1715/1716. Prin Istoria creşterii şi descreşterii Curţii Otomane. este un expresiv şi original „cuvânt românesc” în istoria culturii musul-mane.pentru că el a fost „foarte român”. cetăţean şi naţiune. Hronicul româno-moldo-vlahilor. într-o formă prescurtată. ca „misie a naţiei” în lume. tot în 1896) – filosof al istoriei. şi prin Descrierea Moldovei (1716) – prima carte de sociografie românească. Umanismul românesc a dat culturii omenirii. iar cele trei trăsături se completează cu respectul moralmente cuvenit popoarelor. cum îl socotea Lucian Blaga – cultura românească a deschis prima mare fereastră spre universalitate. Analize comparate – cultură română–cultură universală – duc la concluzia că românii nu s-au „sincronizat” culturilor europene ale vremii. în limba română. prin A. cu contribuţii care depăşesc. a continuat cu personalităţi de vocaţie prin Nicolae Bălcescu (1819-1852) – care şi-a legat toate fibrele şi forţele vieţii sale de împlinirea românului ca ins. P. scrisă în lima latină. tradusă în limbile engleză (1734/1735). fragmentar sau prin rezumare. în secolul al XVI-lea. Sistemul sau întocmirea religiei muhammedane. Dimitrie Cantemir îmbină originalitatea. prin 280 Universitatea SPIRU HARET . Prin Dimitrie Cantemir (1673-1723) – „Leibniz al nostru”. în multe privinţe. în prima jumătate a secolului XX. ci. franceză (1743) şi germană (1745). fundamentală o reprezintă gândirea şi simţirea românească tălmăcite în marele logos al culturilor europene. „este. în două volume. Panaitescu). la Paris. plecând de la realităţile şi nevoile sociale şi naţionale. meritele altor străini contemporani lui. dar publicată în limba rusă la Petersburg în 1733 şi tradusă în limba bulgară în 1803 şi. prima istorie critică şi sintetică a tuturor românilor consideraţi ca o unitate” (P. Istoriografia românească. noutatea şi erudiţia. redactat în limba latină şi într-o versiune românească între 1717-1722. Xenopol (1847-1920) – autorul vestitului tratat Istoria românilor din Dacia Traiană (tipărit în 12 volume la Iaşi în 1896 şi. întemeiată de cronicari şi ridicată la rang de disciplină ştiinţifică de Dimitrie Cantemir.D.

împletind ideea jertfei. Istoria Românilor.. cu numeroase recunoaşteri sociale.n. fiind români prin cugete şi prin simţiri. prin Gheorghe I. Acte şi fragmente cu privire la Istoria Românilor. muzică.e. uriaş al gândului românesc.L. alte lucrări privind Istoria literaturii româneşti. I. cultivând. care. pe urmele unor premergători celebri. tipărite în 1898. prin Nicolae Iorga (1871-1940). Istoria artei româneşti. Brătianu (1898-1953). au exprimat. prin mulţi. Dimitrie Pompeiu. cel puţin prin două lucrări exemplare – Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti şi O enigmă şi un miracol istoric: POPORUL ROMÂN –. specificul naţional românesc în concertul naţiunilor. Traian Lalescu. prin mesajele operelor lor. cu identitate istorică sau valoare de mit. Barbu Ştefănescu Delavrancea. Caragiale. George-Gogu Constantinescu. Studii şi cercetări cu privire la Istoria Românilor. În ele. teatru şi cinematogafie. Alexandru Proca. Savanţi români de faimă mondială – Grigore Ţiţeica. Grigore Moisil şi Octav Onicescu în matematică. cu ideea de luptă neîntreruptă pentru valorile românităţii şi întru „refacerea românului ca om întreg”. pe plan naţional şi european. într-un chip măreţ şi tragic. Alexandru Davilla. cu deosebire al istoriografiei naţionale (Documente privitoare la Istoria Românilor. foarte mulţi alţii care. 10 volume tipărite între 1936-1939.Vasile Pârvan (1882-1927). au dat dramaturgiei naţionale. încă din timpul vieţii. Camil Petrescu şi Lucian Blaga. îşi poartă destinul lor singularizat. ca motiv al creaţiei. capodopere demne de admirat. Vasile Alecsandri. personaje excepţionale. cu mare virtuozitate. 281 Universitatea SPIRU HARET . Personalităţi remarcabile ale artelor româneşti –. Istoria comerţului românesc. cu diferite subramuri ale lor –. bunăoară. au făcut din fragmentele culturii naţionale fragmente ale culturii europene şi universale. este în conştiinţa neamului românesc o pildă memorabilă. Istoria învăţământului românesc. indiferent de specificul creaţiei lor – pictură. care a reconstituit în Getica (1926) prima protoistorie a Daciei din mileniul I î. Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a Românilor). tema istorică. sculptură. 5 volume apărute între 1897-1913. cum socotea Nicolae Bălcescu şi nu numai el. 31 de volume apărute între 1901 şi 1916.

fiind o creaţie culturală de sinteză. Desigur. Traian Vuia. Astfel. admirat de alţii. 282 Universitatea SPIRU HARET . dă verdicte. fie în afara ei. cultura românească este o cultură de sinteză. în numele unui românism în marginile valabilităţii valorilor. în medicină. altfel despărţite sau îndepărtate unele de altele. prin intermediul ei interferează multe culturi europene. din Sudul şi Centrul Europei până în Nordul continentului şi chiar şi în cel asiatic îndepărtat).cum este cultura română”. dar în nici un caz de aici nu se poate ajunge la amputarea culturii europene de unul din elementele sale componente. de cea mai pronunţată originalitate şi cu o activă funcţie integratoare la nivelul întregului european . n-au înţeles ori n-au putut înţelege că istoria este cartea de căpătâi a unei naţiuni. prin creaţiile lor. creaţia originală românească are prin natura ei o funcţie generativă de rang european (la nivel mitologic primar – după cum remarca Mircea Eliade – elementele de bază ale miturilor de pe teritoriul ţării noastre se regăsesc pe o arie geografică întinsă. Hulirea valorilor naţionale nu este numai un păcat capital faţă de naţiune. iar pe de altă parte. ea are o situare centrică în sistemul european de valori.Ştefan Procopiu. Aşa cum relevă numeroşi cercetători. Pe de o parte. în numele unui cosmopolitism fără margini. tuturor celor care. de exemplu. respins de unii. „prezenţa valorilor româneşti în spaţiul european a avut în trecut şi are şi astăzi o dublă motivaţie. cu voie sau fără voie. să dea spaţiului cultural românesc puterea creatoare a spiritului ştiinţifico-tehnic. sociologi şi filosofi ai culturii noastre naţionale. cu caracter de putere de lucru judecat. cu mândrie românească. Sunt modele exemplare ale protocronismului cultural despre care vorbea. Aurel Vlaicu şi Henri Coandă în aeronautică. căci „tribunalul lumii”. Constantin Levaditi şi Gheorghe Marinescu. Spiru Haret şi Victor Damaica în astronomie. alţii în alte domenii ştiinţifico-tehnice – au izbutit. Constantin Miculescu şi Dragomir Hurmuzescu în fizică. iar originalitatea ei întemeiază pe deplin apartenenţa la cultura europeană şi vocaţia ei europeană. ca tribunal al istoriei. ci şi unul fără de iertare faţă de umanitate. Victor Babeş. în această privinţă se impune a se păstra proporţiile. fie că trăiau în România. Edgar Papu.

în armonia naturală decât în grandoarea monumentală şi simbolismul rece şi rigoarea geometrică a abstracţiilor create artificial”15. p. se desprinde cu putere dreptul imprescriptibil al fiecărui popor de a-şi păstra identitatea culturală. Aceasta rezultă sau ar trebui să rezulte cu limpezime. dreptul la educaţie şi cultură. De aici concluzia că toate acestea sunt înrădăcinate într-o matrice stilistică specific românească ce îşi pune amprenta şi pe modul românesc de a medita filosofic. ca temeiuri ale afirmării sale independente şi ale participării active la schimbul mondial de valori materiale şi spirituale. În acest context. din recunoaşterea adevărului că „din tabloul contradictoriu al lumii contemporane. principial. legitimată mai mult natural decât juridic şi formal. 41-42. un gust estetic ancorat mai mult în echilibrul formelor şi în miniatural. românul. oricât s-ar «moderniza» sau «europeniza» de circumstanţă şi la suprafaţă (pentru că europenismul său este de fond şi nu cedează niciodată la mode). exercitate printr-o fină şi analitică pătrundere a sensurilor. este original. tranziţie în care se restructurează radical şi mentalităţile şi idealurile de realizare umană. se impune tot mai puternic celor __________________ Ion Tudosescu. una în care deţin o mare pondere sentimentul de responsabilitate şi simţământul de dreptate. 1999. din realitatea istorică.Este îndreptăţită observaţia potrivit căreia „exceptând perioadele de profundă criză axiologică şi de tranziţie de la o tablă la alta de valori. Bucureşti. a personalităţii sale. Identitatea axiologică a românilor. ca fiinţă culturală. procesul realizării de sine al românului. teoretic. El are un simţ propriu al istoriei şi existenţei sale milenare în aria carpatodanubiano-pontică. un mod de înţelegere şi apreciere valorică cu totul aparte. o sensibilitate şi judecată morală ireductibile la ale altora. Editura Fundaţiei România de Mâine. a discuta despre conexiunea dintre cultura sau culturile europene şi cultura naţională incumbă sociologiei culturii evidenţierea logicii identităţii culturale. formarea omului. 283 15 Universitatea SPIRU HARET . de a concepe viaţa socială sau relaţiile cu natura. la accesul neîndrăgit la educaţie. Totodată. la cuceririle ştiinţei şi tehnicii moderne. implicit.

Eminescu a fost o personalitate radicală: „Iubesc acest popor. 1905. Numai în felul acesta. Problematica mondială şi obiectivele UNESCO. Principiul românităţii în cadrul (interiorul) valabilităţii valorilor. Dacă este bine înţeles acest principiu. mândria de a fi român este bine întemeiată din toate punctele de vedere. Buna înţelegere a acestui principiu. rezultă că românitatea unei idei nu este condiţia necesară şi suficientă a valorii. Bucureşti. pot întemeia următoarele considerente: I. p. blând. pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi rezbele. de aici decurgând ceea ce am putea denumi principiul românităţii. în primul rând. –A. după câte ştim noi. dragostea nestrămutată faţă de clasele productive ale societăţii şi înlăturarea fermă a românismului de cafenea şi a patriotardismului de paradă. formarea acelui potenţial uman fără de care progresul unei naţiuni este clădit pe nisip”16. în Amadou-Mhtar M’BOW. La izvoarele viitorului. 17 Mihai Eminescu. Din abordările de mai sus decurg. 11. Institutul de Arte Grafice şi Editură Minerva.care – pe diferite meridiane (inclusiv în cadrul Uniunii Europene (n. p. cu necesitate. în primul rând. zugrăvesc împărăţii __________________ 16 Valentin Lipatti. perimetrul sau procesele constituirii în timp şi spaţiu a adevărului istoric. 284 Universitatea SPIRU HARET . 1985.n. 21. căci dezvoltarea înseamnă. Mai concret: Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional. ediţie critică de Ion Scurtu. Editura Politică. aplicat şi de Mihai Eminescu în scrierile social-politice. Scrieri politice şi literare. principii ale culturii şi civilizaţiei româneşti care.B. Considerăm că Eminescu înţelegea prin „naţionalitatea în marginile adevărului”. Valoarea e măsura românităţii unei idei. naţionalitatea în marginile adevărului. omenos. ceea ce-i urât nu devine frumos prin aceea că-i naţional. ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional. În privinţa dintâi. cadrul. Cuvânt înainte. presupune. ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional”17.) – elaborează parametrii unei strategii a dezvoltării. prin selectare şi analiză istorică şi axiologică. Este semnalat de Mihai Eminescu în opera lui Titu Maiorescu atunci când scrie: „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor domnului Maiorescu este. Bucureşti.

şi fiecare grup social trebuie să acţioneze astfel încât să redea societăţii măcar cât a primit de la ea. antiumanist. O expresie filosofică a înţelegerii eminesciene a românităţii în marginile valabilităţii valorilor o reprezintă „teoria socială a compensaţiei”. şovin. al „plebei scribilor”. o atitudine politică patriotică. nici de învrăjbirea naţionalităţilor sau minorităţilor. retrograd. reprezintă conceptul care cuprinde. dar a fost şi „cel mai echilibrat creier politic al României în creştere”. o bună bucată de vreme. 29-30. care nu serveşte decât de catalici tuturor acelora ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri. rasist. „Compensaţia – scrie Mihai Eminescu – nu __________________ 18 Ibidem. antisemit. al „xenocraţiei fără minte şi fără inimă” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea din România. Naţionalismul de care a fost învinovăţit Mihai Eminescu. mai curând. când opera lui social-politică a fost. Pe fruntea sa străinii scriu conspiraţiuni şi intrigi ruso-prusiene – pe seama sa se croiesc revoluţiuni grandioase ale Orientului – a căror fală o duc vreo trei indivizi – a căror martiriu şi desonori le duce poporul sărmanul”18. exclusivist. cuprinsă în toate scrierile social-politice în germene sau în mod expres. 285 Universitatea SPIRU HARET . în sfera şi în conţinutul lui.despre care lui nici prin gând nu-i trece. în ciuda atributelor care i s-au lipit de-a lungul vremii (agresiv. iubesc acest popor. „fascist”). Această teorie – în felul ei şi sociologică – arată că oricine datorează un echivalent de muncă societăţii în care trăieşte. nemlădios şi încă. în care iubirea neţărmurită faţă de naţiunea română nu este întinată de ura de rasă şi de inegalitatea naturală dintre ramuri sau grupuri etnice care trăiesc pe teritoriul românesc. al „formelor fără fond”. Fiecare membru al unui grup social. trecută la muzeul de vechituri al istoriei culturii româneşti. indiferent de naţionalitatea căreia îi aparţine. în prima jumătate a secolului XX şi după 1948. p. conservator. „Geniul intelectual al românismului” – cum l-a caracterizat Octavian Goga pe Mihai Eminescu – a fost un critic de temut al „păturii superpuse”.

ci de împlinirea cerinţelor amintite”.se dă de către o clasă sau de către un om decât prin muncă intelectuală sau musculară. Opere. evreii şi alte grupuri etnice aşezate pe teritoriul României. Din acest punct de vedere vânzarea de rachiu de cucută prin sate şi corportajul nu ni se par nici a fi produs obiecte de utilitate. 286 19 Universitatea SPIRU HARET . ca limba lui. fără „muncă şi fără merit”. care s-a atribuit. dacă nu se ocupă numai cu negoţul cu băuturi spirtoase. bunul lui simţ. Munca musculară consistă în producerea de obiecte de utilitate necontestată. XII. rămâne un „concept fără patrie”. nici de încetăţenirea lor. nici a fi înlesnit producţiunea prin o mânuire mai inteligentă a instrumentului de muncă”19. fără nici un fel de oprelişte. „Chestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este ca elementul românesc să rămână cel determinant. înclinările lui oneste şi generoase. el să dea tiparul acestei forme de stat.A. numai a român nu. cu „traficul viciilor şi slăbiciunilor”. nu statul cosmopolit. 1985. putându-şi duce traiul pe teritoriul românesc.continuă Mihai Eminescu în chip concluziv – e mai mult ori mai puţin indiferent dacă __________________ Mihai Eminescu. menţinându-se cu statornicie punctul de plecare al statului naţional. Rosetti a constat din contră a face pe român să semene cu orice parte a străinătăţii mai mult decât cu el însuşi. Voim statul naţional. 373. nu fac parte din „pătura superpusă” şi nu-s nici „postulanţi care bat tot timpul la porţile privilegiilor”. xenofobia. în mod greşit. Editura Academiei. Bucureşti. geniul lui să rămână şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare. vol. nemţii. grecii. într-o oarecare vreme. întemeiată de Perpessicius. Odată înţeleasă „teoria socială a compensaţiei” – concentrată în textul citat – evaluată prin prisma cerinţelor prin care ea le pune în mod necesar. Bulgarii. p. Noi credem că. a neamţ. ediţie critică. nu meri pădureţi… Arta de stat a d-lui C. Voim ca stejarul stejari să producă. nu America dunăreană. ruşii. să semene a francez. „fiindcă existenţa lor nu-i legată nici de învăţarea limbii române. lui Mihai Eminescu. cu un cuvânt. ungurii. cea intelectuală în facilitarea producţiunii acestor obiecte.

. Lucian Blaga pleacă de la premisa că veacul al XIX-lea a înregistrat toate etapele şi peripeţiile emancipării politice a românilor. El se deosebeşte în această privinţă „de cei mai mulţi dintre contemporanii săi.. Românii au trecut printr-un proces cu implicaţii: una de autoconstituire. Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă. sunt în orice caz de origine traco-română. Două concluzii principale reies din textul citat: a) Naţionalismul lui Mihai Eminescu este un naţionalism constructiv. care adoptaseră o atitudine naţionalistă ca mijloc de parvenire în politică şi ca mijloc de chiverniseală în economia ţării”21. alta de imitaţie. În capitolul Influenţe modelatoare şi catalitice din Spaţiul mioritic (1936). 6-7-8-9 din iunie-septembrie 1939. decisiv pentru însăşi existenţa noastră. xenofobia. p. ci numai românitatea în cadrul valabilităţii valorilor. Bucureşti. pornind de la convingerea nestrămutată în puterea naţiunii române. p. Nicolae Petrescu. 22 Lucian Blaga. 861. gânditor politic. nr. nu trebuie să uităm împrejurarea atenuantă că acest proces. Trilogia culturii. II. nu se putea în nici un caz produce fără de o hotărâtă încorporare a noastră în cultura şi în civilizaţia europeană”22. 1944. această origine nu este atât de proprie. pe care le-am adoptat de-a gata şi prin import. b) Conţinutul conceptului de „naţionalism constructiv” nu implică.”20. încheiată şi împlinită la 1 decembrie 1918. La fel ca alte popoare învecinate lor. care promovează forţele musculare şi intelectuale ale românilor ca popor istoric. Vocaţia catalitică a culturii româneşti. p. Eminescu. europene. deodată cu renaşterea noastră. 444. în Convorbiri literare. Când judecăm unele aspecte nu tocmai simpatice. care n-au trecut prin atâtea vicisitudini. deşi suferă de __________________ Ibidem. cu concesiile inevitabile ce trebuie făcute situaţiei şi constelaţiilor epocii – scrie el – ne-a silit din capul locului să acceptăm anume influenţe spirituale şi de civilizaţie. în nici un fel. 287 21 20 Universitatea SPIRU HARET . sau dacă într-un număr de cazuri.oamenii cari supun dezvoltarea lor proprie dezvoltării naţionale a României. 313. „Strategia eliberării.

iar cultura majoră e creată sub constelaţia eficientă a „maturităţii”. care întârzie printre noi. Printre păcatele cele mai dureroase de care ne-am molipsit în perioada de dependenţă este. prin urmare. să ne osândim cu cuvinte nedrepte. în forme şi într-o dialectică pline de semnificaţii speciale. în forma propriei noastre deficienţe”.aceleaşi neajunsuri. etapele maturizării lor. care depăşesc tâlcul vieţii individuale şi care implică iniţiative individuale. într-o dinamică de o anume anvergură. istorie deviată sau istorie prin reacţiune. în sens de vârstă adoptivă a întregii colectivităţi. dar nu istorie de evoluţie firească. cultura populară românească. de fapt. care se integrează într-o linie ritmică sau de vastă continuitate. În acest înţeles. dar nu trebuie nici să prezentăm ca virtuţi nişte simple neajunsuri”)23. („Nu trebuie. Credinţa că improvizând – creezi. În acest context socio-istoric. cum este. creată numai prin darurile __________________ 23 Ibidem. duşmanul de altădată. e. desigur. românilor nu trebuie să le fie ruşine de trecutul lor. nici cu „maturitatea” ei. o cultură minoră poate fi deosebit de înfloritoare şi bogată. acela de a fi pierdut simţul viitorului. „Istoria noastră – scrie Blaga – nu mai putea să fie decât cvasiistorie sau pseudoistorie. în care cultura era minoră. în sistemul filosofic al lui Lucian Blaga. Astfel. 314. ca dimensiune temporală a existenţei şi a activităţii umane depăşind sfera individuală. ci „vârste adoptive” care nu se identifică nici cu „copilăria” unei culturi. p. ci de o necooperare cu istoria („involuţie”. nu majoră şi înflorea mai ales în sate. pune în conceptul ei. potrivit căreia odată cu încheierea domniei lui Ştefan cel Mare nu se mai poate vorbi de o „istorie” (în sensul riguros-obişnuit al termenului) în ţările româneşti. istoria. atributele „minor” şi „major” aplicate unei culturi nu exprimă vârstele biologice ale creatorilor. Constatarea lui Lucian Blaga. faptele care aparţin activităţii omeneşti. orizontul temporal al evoluţiei şi al liniei majore. dar nu se explică prin ele. în înţeles de „boicot al istoriei”). 288 Universitatea SPIRU HARET . bunăoară. este îndreptăţită din punctul de vedere prezentat în Spaţiul mioritic. supraindividuale.

Cultura germană are un caracter mai local. al retuşei şi al echilibrului (. care îi spune oricui „Fii tu însuţi!”. lege diafană. Abordând filosofic şi axiologic integrarea românilor în reţeaua determinantelor culturii europene. mai discrete. Prima e caracterizată de Lucian Blaga ca un „maestru care cere să fie imitat”.). Prima categorie. cu demnitate de valabilitate universală. se simte îndrumat spre o spiritualitate de forme mai rotunjite. cultura germană îndeamnă pe fiecare să fie el însuşi. caracterizată ca model mai presus de orice discuţie. nu admite nimic altceva decât să fie imitată. Cultura franceză cere să fie imitată. spre o cultură care e tipică. a doua – ca „un dascăl care te orientează spre tine însuţi”. un model universal. mai particularist. mai viu. cultura franceză. „Francezul. ca lege şi arhetip. Realizările stilistice ale celor două culturi se diferenţiază printr-un coeficient etnic ce păstrează între ele aceeaşi deosebire. Modelul concludent al capacităţii catalitice a culturii germane în Europa îl reprezintă __________________ 24 25 Ibidem. cel al influenţelor catalitice – cultura germană. Lucian Blaga delimita influenţe modelatoare şi influenţe catalitice. Francezul tinde spre lamură transparentă. („Fii cum sunt eu!”).şi virtuţile maturităţii omului. mai puţin conformist şi mai puţin academic decât cea franceză”25. Producerea unei culturi minore sau majore e o problemă de psihologie a creatorilor şi a colectivităţii. ca model suprem. Ibidem. Cealaltă influenţă are mai puţin caracterul unui model de imitat şi mai mult caracterul unui îndemn la duhul etnic al altor popoare. Care sunt urmările capacităţii inductive a celor două tipuri de influenţe în raport cu spiritul altor popoare? Prototipul influenţelor modelatoare îl reprezenta. în logica lui Lucian Blaga. mai romantic. 316. 289 Universitatea SPIRU HARET . E un agent prielnic al unei reacţiuni de sine stătătoare. el jertfeşte individualul de dragul măsurii.. mai clare. p. nu o problemă de vârstă reală a lor. oricare i-ar fi tendinţele iscate de epocă. 315. p. pe temeiul şi datorită structurii acesteia ca atare.. mai stăpânite. „două mari aspecte şi alcătuiri culminante ale spiritului european”24. un cristal.

năzuinţa spre pitoresc. „pentru care Europa era un scump cimitir”26. 320-328. p. iar expresia cea mai înaltă a curentului slavofil rămâne Fiodor Mihailovici Dostoievschi. Titu Maiorescu – a cărui acţiune decisivă şi istorică a şubrezit spirite nobile care. viziunea voievodal-sacrală despre natură. personalităţile lui Gheorghe Lazăr – cu care începe „conştiinţa filosofică a limbii româneşti” –. alcătuită din suprapunerea mai multor imagini din istoria românilor dinaintea secolului al XVI-lea. printr-o argumentare migăloasă. determinantele matricii mioritice: structura orizontică ondulată. sentimentul melancolic al destinului. simţul de nuanţă şi de discreţie al românului (în poezia Sara pe deal. în Luceafărul). ritmat interior cu o alternanţă de suişuri şi pogorâşuri (urmând „dealurile încrederii şi văile resignării”). ivită şi înflorită sub „magia ocrotitoare a romantismului german”. în privinţa aceasta. Istoria literaturii şi spiritualităţii româneşti de la începutul secolului al XIX-lea până în pragul celui de-al doilea război mondial dovedeşte că procesul de autoconstituire al culturii româneşti a fost însoţit de un proces de imitaţie. 318-319. reluată în Doina şi în Scrisori. ci prin imaginea „mării”. conştient. „Au cântat şi Bolintineanu şi Alecsandri trecutul şi prezentul românesc. Ibidem. dar la aceştia totul rămâne pe un plan tematic operativ. 290 Universitatea SPIRU HARET . Prin cel dintâi. cu deosebire. p. mai presus decât oricine. de exemplu). bazată pe analize magistrale. direct sau indirect. local patriotic. transfigurarea sofianică a realităţii (evidentă. desigur. La aceştia totul e substituire __________________ 26 27 Ibidem. nu prin imaginea „plaiului”. în poeziile căruia Lucian Blaga a reconstituit. Reprezentative sunt. românii au fost ei înşişi datorită.curentul slavofil. Mihai Eminescu. contactului „catalitic”. în care „întregul e subordonat matricii etnice întru găsirea Sinelui şi în care există. denaturau „cu desăvârşire graiul românesc” şi. prin latinismul lor exagerat. cu spiritul culturii germane. foarte multe alte poezii. mai cu seamă. care apare personant şi insistent. în care rolul de seamă l-a jucat mistica rusească. şi elemente determinante personale”27. în multe.

). cu apriorismul ei profund inconştient. pe când poezia lui Eminescu e „clădită pe mai multe portative.. devine creator pe un plan major. E de înţeles că Lucian Blaga nu contestă luminile influenţelor externe modelatoare asupra culturii româneşti. În Eminescu matricea stilistică românească.. după aceste bucăţi. călătoare. catehismul unei noi spiritualităţi. Eminescu îl reprezintă printr-un fel de legitimism de ordin divin”28. dar consideră diverse etape istorice ale acesteia. care îl arată tributar romantismului timpului (. creator. p. Coşbuc e mai aproape de fenomenele româneşti. „în asemenea aspecte trebuie să căutăm pe Eminescu. III. De asemenea şi temperamentul lui Coşbuc e un ecou al temperamentului ţărănesc.)”. consideră Blaga. sau în motive brute. 329-330.. Într-un studiu tipărit în 1936. când „fulgerele totalitarismelor de dreapta şi de stânga” prevesteau cel de-al doilea război mondial. tratate descriptiv după perceptul: hai să fim români! (. îndeosebi literare. în primul rând. Românismul – catehismul unei noi spiritualităţi. El aducea atunci în dezbatere __________________ 28 Ibidem. Eminescu. Eminescu e de un românism sublimat. drept „şcoală întru găsirea Sinelui românesc”. Lucian Blaga consideră că George Coşbuc este. El e mai aproape de ideea românească. Coşbuc ar reprezenta poporul românesc printr-un fel de consimţământ plebiscitar. Din acest punct de vedere. complex. Pastelele lui Alecsandri sunt româneşti prin temele lor..de termeni unui model imitat lucid şi cu sârguinţă. Constantin Rădulescu-Motru publica lucrarea Românismul. urmează să fie judecat. 291 Universitatea SPIRU HARET . De altfel. Satul românesc şi-a găsit expresia adecvată şi în poeziile lui George Coşbuc. „Coşbuc – scrie el – realizează însă românescul prin descrierea vieţii folclorice. ca material poetic. nu după acelea unde el nu e el”. din moment ce a izbutit să-şi realizeze într-o seamă de bucăţi poetice substanţa proprie. mai românesc decât Mihai Eminescu. iar nu în bietele reminiscenţe schopenhaueriene-budhiste. Ea e plină de complexe „personante” ale unor structuri inconştiente.

prin care societatea unei epoci îşi justifică credinţa într-o ordine perfectă şi eternă pe care este sortită a o realiza în decursul timpului viaţa pe pământ. nu este rasism. rod al mediului biologic. prin energie (ca energie sui-generis). măsurate pe piramida valorilor lor specifice în marea totalitate a valorilor omenirii. Românismul (Constantin Rădulescu-Motru scrie cu R mare) este spiritualitatea care pune în acord cerinţele vieţii româneşti – ca totalitate socială – cu spiritualitatea europeană. Savantul scotea în evidenţă vocaţia creatoare a poporului român. Privit din acest punct de vedere. complexul de idei şi sentimente. prin structura fiziologică. în termenii lui Constantin Rădulescu-Motru. au datoria sacră de a-şi cunoaşte (şi recunoaşte) trecutul spre a înţelege prezentul şi. Calităţi şi defecte (1910). iar spiritualitatea este. românii. să-şi proiecteze viitorul. Personalismul energetic (1927) sau Vocaţia. îndeosebi complexul de interpretări simbolice. cu toate calităţile şi defectele lor. El iese din credinţa că pe români îi leagă laolaltă o realitate cu mult mai adâncă decât aceea constatată prin simţurile fiecărui român în parte. factor hotărâtor în cultura popoarelor (1932). în acord cu cerinţele europene (şi universale). Dacă fiecare popor îşi are spiritualitatea sa caracteristică. ci este simplu românism. iar această spiritualitate defineşte profilul unui popor în vremuri diferite. prin conştiinţă. conştiinţa comunităţii de limbaj şi conştiinţa comunităţii de destin). Puterea sufletească (1908). Această realitate îşi are instinctele 292 Universitatea SPIRU HARET . prin funcţia de muncă a omului. Teoria lui Rădulescu-Motru se află într-o opoziţie declarată cu unele ideologii ale epocii. ţinând seama de suişurile şi pogorâşurile istoriei lor. Sufletul neamului nostru. rod al mediului cosmic.un nou concept a cărui întemeiere izvora din studii precum: Cultura română şi Românismul (1904). fără patimă şi fără ură. rod al mediului psihic. nu este antisemitism. bazată pe conştiinţa de comunitate (conştiinţa comunităţii de origine. „Românismul – scrie el – nu este fascism. Ilustrul gânditor demonstrase că personalitatea – floarea cea mai bogată şi cea mai frumoasă a evoluţiei universului – este rodul mediului social. fără iluzii şi fără laude ipocrite.

ei de apărare, pe care istoria poporului nostru le-a înregistrat în multe rânduri. În decursul secolelor, la prevederea puţin afirmată, uneori chiar inexistentă în conducerea poporului nostru, s-au substituit instinctele de apărare ale realităţii istorice româneşti, care în schimb erau robuste. Românismul este unul dintre aceste instincte. El vine într-un moment de grea cumpănă, cu menirea să ne dea încredere şi energie”29. Ideologia românismului are două aspecte: unul de critică, altul de natură constructivă. Primul prelungeşte şi întregeşte opera critică inaugurată de Junimea, cu deosebire de Titu Maiorescu (şi de Mihai Eminescu) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; al doilea urmăreşte aşezarea fiinţei românilor în centrul vieţii politice şi economice a statului român. În legătură cu al doilea aspect, cineva ar putea săvârşi greşeala, cum s-a şi întâmplat în timp, de a vedea în românism o apologetică fără de margini a narcisismului naţional, o repetare nesăbuită a exclusivismelor vremii. Constantin Rădulescu-Motru evită, şi în privinţa aceasta, orice ambiguitate. Precizând că noua spiritualitate românească nu este o promisiune de ospăţ general pentru toţi românii, nici poezie de comentat în semn de proslăvire a românului, nici o formulă de propagandă cultură naivă, ci este ceea ce a spus că este, Constantin Rădulescu-Motru menţionează: „Românismul nu este nici xenofobism, cum s-a afirmat de unii, nici ortodoxism, cum s-a afirmat de alţii, ci este un naţionalism, mai adâncit şi mai integralizat în cerinţele vremii. Este naţionalismul ieşit din condiţiile istorice ale Europei, diferenţiat după natura poporului nostru”. Neavând nici o legătură cu demagogia xenofobismului – „un semn de degenerare a naţionalismului” – românismul se deosebeşte şi de ortodoxism. „Ortodoxismul este tradiţie, românismul este vocaţie. A face din românism un gest al dumnezeirii, pentru izbânda spiritualităţii creştine ortodoxe, este o deşertăciune... A face din spiritualitatea creştină ortodoxă un instrument în serviciul românismului, este o apostazie”. __________________
C. Rădulescu-Motru, Românismul, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 85. 293
29

Universitatea SPIRU HARET

Interesul acordat vocaţiei creatoare a poporului român de către Rădulescu-Motru poate fi concentrat într-o singură formulare: a fi român înseamnă a pune în acord cerinţele românităţii cu cerinţele vremurilor în care trăieşte. Aceasta înseamnă că nu trebuie nimic proslăvit decât dacă merită prin muncă şi prin merit, niciodată şi nicidecum trecutul întinat al românităţii, nimic din ceea ce a fost pus în „calea răutăţilor” prin care i-a fost dat să treacă. Mai mult încă, sentimentul sacru al românismului ca patriotism „nu împarte promisiuni pentru a stimula egoismul, ci împarte ordine pentru a fi executate cu sacrificiul persoanei. Catehismul Românismului poate fi aplicat numai de cei care au fruntea curată şi mâinile nepătate. Lăudăroşii în vorbe, nevolnici însă la fapte, n-au ce căuta sub drapelul lui”30. Marii oameni ai culturii au surprins, inspirat şi analitic, trăsăturile psihospirituale ale românilor. Printre aceştia, D. Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, Nicolae Iorga, Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu şi alţii au semnalat, între altele, capacitatea de creaţie, receptivitatea, solidaritatea, încrederea în viitor, o înţeleaptă percepţie a timpului istoric, a relaţiei dinamice trecutprezent-viitor. Apare, astfel, îndreptăţit a conchide că „trecutul este pe cât posibil armonios integrat de români în prezent, iar viitorul este perceput în continuitate şi liniştire, fără teamă şi angoasă. Este totuşi încă învăluit de o anume seninătate, deşi nori grei, purtători de furtuni viitoare, se anunţă tot mai mult la orizont. Mai ales în actuala tranziţie (mai îndelungată decât se aştepta), a cărei finalitate, fie nu o percepe îndelung, fie nu o mai întrezăreşte cu speranţă (deoarece a trecut prin cam multe tranziţii şi schimbări care i-au alterat existenţa şi aşteptările de împlinire, promise de unii şi de alţii în ultima jumătate de secol). Motiv pentru care se detaşează de toate acestea şi are încredere în steaua lui, pe care încă o mai situează mai degrabă într-o lume suprapusă lui («cerească») decât în lumea de aici («pământească»), prea adesea ostilă şi străină de nevoile împlinirii noi individuale şi comunitare spre care a visat şi, cu toate piedicile, __________________
30

Ibidem, p. 96.

294

Universitatea SPIRU HARET

visează în continuare. Nu fără îndrituire se afirmă, de aceea, despre român că este o fire visătoare şi încrezătoare în destinul său, iar fatalismul său nu este defetism”31. Aspiraţia tot mai marcată către identitate culturală este una din realităţile evidente ale începutului secolului al XXI-lea. În această ordine de idei, este îndreptăţit a susţine, alături de unul dintre foştii directori generali ai UNESCO, vitalitatea şi viabilitatea perenă a identităţii culturale. Astfel, „este semnificativ faptul că revendicarea identităţii culturale, perceptibilă începând cu secolul al XIX-lea, în special în anumite zone ale Europei, şi care a cristalizat aspiraţiile tinerelor naţiuni aflate înainte sub dominaţie colonială – pentru care cucerirea sau recucerirea unui trecut mutilat reprezenta cea mai preţioasă realizare în lupta pentru independenţă – renaşte acum în ţările industrializate, în care se simte din ce în ce mai puternic nevoia de a păstra ori de a revitaliza identităţile regionale ori etnice. În toate regiunile, identitatea culturală apare de acum ca una dintre forţele motrice ale istoriei; nu reprezintă nici o moştenire fosilizată, nici un simplu repertoriu de tradiţii, ci un proces intern dinamic prin care o societate se autocreează permanent, hrănindu-se din diversitatea internă conştient şi voluntar acceptată şi primind, asimilând şi la nevoile metamorfozând contribuţiile venite din exterior. Departe de a coincide cu retragerea într-un trecut imuabil şi cu autoclaustrarea, identitatea culturală promovează o sinteză vie, originală şi permanent reînnoită. Identitatea aceasta apare tot mai mult ca o condiţie sine qua non a progresului indivizilor, grupurilor şi naţiunilor, deoarece este forţa care animă şi susţine voinţa colectivă, care mobilizează resursele interne de acţiune şi face din necesara schimbare o adaptare creatoare. Tot mai multe colectivităţi lingvistice, religioase, culturale şi profesionale îşi afirmă individualitatea şi îşi consolidează legăturile interne. Apărarea identităţii lor specifice pare să fie primul pas către redobândirea facultăţilor lor creatoare, a __________________
Ion Tudosescu, Identitatea axiologică a românilor, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999, p. 90. 295
31

Universitatea SPIRU HARET

inventivităţii şi capacităţii de participare într-o lume care tinde să le anihileze. Ea nu trebuie interpretată ca o simplă revitalizare a vechilor valori, ci mai ales ca o căutare de noi ţeluri culturale care să reabiliteze trecutul printr-o responsabilitate sporită faţă de viitor”32. În privinţa originalităţii şi personalităţii culturilor naţionale – teză larg îmbrăţişată de filosofia valorilor, de sociologia culturii, de antropologia culturală şi de semiotică –, a afirmării identităţii naţionale contra tendinţei imperialismului cultural este de semnalat preocuparea, fie şi ipotetic abstractă, de a căuta o limbă perfectă în cultura europeană. Conferenţiind pe această temă la Collége de France, în octombrie 1992, Umberto Eco susţine că „limba perfectă nu a încetat niciodată să fascineze cele mai înalte spirite ale culturii europene, şi totuşi, în timp ce eu evoc aici visul unei limbi unice, capabile să înfrăţească toţi oamenii şi în timp ce popoarele Europei discută o posibilă uniune politică, militară şi comercială, naţiunile vorbesc încă limbi diferite, ba mai mult, vorbesc un număr mai mare de limbi decât acum zece ani, iar în unele locuri, sub stindardul diferenţei etnico-lingvistice se înarmează una împotriva celeilalte” 33. Conştient că ieşirea din Turnul Babel al plurilingvismului este aproape imposibilă, iar dacă va fi posibilă, aceasta se va întâmpla într-un viitor imprevizibil, esteticianul şi semiologul caută răspunsul la o evidentă dilemă a istoriei. „Care va fi, deci, soarta Europei? Să lupte împotriva Turnului Babel şi să regăsească o singură limbă, sau să-l accepte şi să realizeze o situaţie de plurilingvism? Fragmentarea şi înmulţirea limbilor la care mă refeream la început şi în contextul căreia europenii nu vor vorbi, ca limbă maternă, nici una dintre limbile internaţionale cunoscute, ci... o Europă în care, prin forţa lucrurilor, fiecare va fi constrâns să fie cel puţin bilingv. Care va fi limba universală nu __________________
32 Amadou-Mahtar M’Bow, Aux sources du futur, UNESCO, 1982, lucrare tradusă în limba română: La izvoarele viitorului, Editura Politică, Bucureşti, 1985, p. 105-106. 33 Umberto Eco, Pe urmele limbii perfecte în cultura europeană, Editura Pontica, Constanţa, 1996, p. 5-6. 296

Universitatea SPIRU HARET

o ştim, dar nu este imposibil să fie Esperanto, cel puţin la nivelul întâlnirilor politice şi al schimburilor comerciale. Acest fapt nu va elimina necesitatea unei Europe de poligloţi”34. Evident, o Europă de poligloţi este şi va fi una a culturilor naţionale, fiecare naţiune aducând în cultura continentului propriul său tezaur de creaţie şi inteligenţă, exprimat în limba proprie, dar şi în limbile celorlalte naţiuni, al căror tezaur va dori şi va trebui să-l cunoască.

__________________
34

Ibidem, p. 45. 297

Universitatea SPIRU HARET

VIII. FUNDAŢIA ROMÂNIA DE MÂINE – MODEL INSTITUŢIONAL FUNDAMENTAT PE CONCEPŢIA SOCIOLOGICĂ A VALORILOR, PE TRADIŢIILE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI, ŞTIINŢEI ŞI CULTURII ROMÂNEŞTI
VIII. 1. UN NOU MODEL INSTITUŢIONAL; PERENITATEA VALORILOR CULTURII ŞI STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE

Una dintre concluziile fundamentale ale sociologiei culturii, ca disciplină ştiinţifică, având funcţii explicativă, aplicativă, dar şi anticipativă (predictivă), o reprezintă unitatea şi interdependenţa dintre cultură, ştiinţă şi educaţie, sesizarea contribuţiei lor concrete, publice şi particulare, la progresul general al societăţii, progres evaluat din perspectivă umanistă, real-democratică. Potrivit acestei abordări, un rol determinant revine existenţei şi funcţionării dinamice a unor structuri şi instituţii adecvate, apte a stimula creaţia cultural-ştiinţifică, educaţia socială şi individuală, în consens cu exigenţele progresului, cu preceptele integrării organice în modernitate. În acest fel, valorile culturii, procesele educaţiei influenţează ritmul şi calitatea dezvoltării sociale generale, imprimă durată şi coerenţă acestei dezvoltări. Expresie şi concretizare a unei asemenea concepţii integratoare moderne, de sorginte sociologică, privind dezvoltarea învăţământului, ştiinţei şi culturii, înţelese ca factori esenţiali, decisivi ai progresului social-economic la sfârşit de secol XX şi început de nou secol şi mileniu, Fundaţia România de Mâine, constituită la începuturile procesului de tranziţie de la un sistem social-politic la altul, în care schimbările şi înnoirile structurale au deschis orizonturile unui curs democratic, bazat pe pluralismul valorilor şi al opiniilor într-o societate civilă liberă, îşi afirmă de peste un deceniu, o dinamică funcţie constructivă.
298

Universitatea SPIRU HARET

economico-social şi natură. potrivit prevederilor din propriul Statut. scopul esenţial „de a cultiva şi promova. studenţi. după cum nu poţi anticipa viitorul. un asemenea obiectiv major solicită asumarea şi aplicarea consecventă a unor principii complementare: a asigura ancorarea proceselor cultural-educative în ţesătura vieţii naţionale. ignorându-le pe celelalte două. nu fără îndreptăţire. Fundaţia România de Mâine împărtăşeşte viziunea potrivit căreia nu poţi izola prezentul de trecut. de a crea condiţii şi cadrul necesar pentru dezbaterea publică şi confruntarea de idei. socio-economic. La vremea lor. cu tendinţele evoluţiei lumii şi civilizaţiei. în măsura în care se întemeiază pe principii etice tradiţionale ce implică armonia dintre progresul tehnic. de naţionalitate sau credinţe religioase”. obiectivităţii şi acurateţii sale. a permite accesul la esenţa cunoaşterii universale. dar şi responsabilităţile generaţiilor actuale faţă de generaţiile viitoare. Subsumat dezideratelor moderne de dezvoltare durabilă. Considerând dezvoltarea durabilă un concept deschizător de noi orizonturi. ţărani. precum şi pe probleme ale înfăptuirii democraţiei şi a statului de drept. datorită valorii. întregul potenţial creator de care dispune ţara – intelectuali. a dezvolta aptitudinile şi competenţele necesare în raport cu noile condiţii social-economice. în circuitul confruntărilor de idei şi pentru edificarea noii Românii. elevi – fără discriminări politice. Fundaţia şi-a propus.Creată în ianuarie 1991. integrată fondului de cunoştinţe proprii şi zestrei culturii naţionale româneşti. de învăţământ şi cultură. pe probleme teoretice şi practice de larg interes naţional. valorile culturii naţionale şi universale. ştiinţific. muncitori. ştiinţei şi culturii. Mihail Kogălniceanu scria că „prezentul şi trecutul sunt chezăşia viito299 Universitatea SPIRU HARET . rămasă în vigoare trei sferturi de secol. potrivit Legii 21/1924. de a atrage. în România. pentru a permite ca persoanele şi colectivităţile să-şi stăpânească propriul mediu şi să-şi mobilizeze resursele. a determina necesara deschidere spirituală către lumea contemporană printr-o evaluare realistă a problemelor mondiale şi a valorilor create de civilizaţia omenirii. de a contribui la dezvoltarea învăţământului.

ştiinţă şi cultură. pe cuceririle cele mai noi ale tehnicii şi tehnologiei. în esenţă. şi pe celălalt”. Petre Andrei şi alţii. culturalartistice şi sportive. toate veniturile obţinute de Fundaţia România de Mâine. Dimitrie Gusti. însemnătatea spiritului constructiv în acţiunea socială. e nevoie de idealuri nobile. asigurând perenitatea lor în timp.500 miliarde lei. ştiinţei şi culturii este primordial. 300 Universitatea SPIRU HARET . pe temeiul discernământului istoric. Ca urmare a respectării stricte a principiului nonprofit. prin activităţile şi serviciile prestate. prin prisma experienţei acumulate. tenacitate şi curaj. autonomă. capacitatea atragerii oamenilor în proiecte deosebite prin motivarea acţiunilor acestora. de efort creator. cunoscându-l pe acesta. pentru a reuşi. utilizarea judicioasă a resurselor. al profesionalismului. Se învederează astfel că. iar Titu Maiorescu sublinia că „viitorul este urmarea necesară şi inteligibilă a prezentului. la începutul anului 2003. care. cercetării ştiinţifice şi activităţilor educative. Fundaţia România de Mâine şi-a propus. de asumarea riscului. respectând prevederile legii. educaţiei. competenţei şi bunei credinţe. valorile umaniste ale progresului şi prosperităţii. fără scopuri politice sau patrimoniale (nonprofit). de încredere în forţele proprii. la un patrimoniu propriu de peste 1. precum Spiru Haret. de management performant şi maximă responsabilitate. de idei călăuzitoare. rolul învăţământului. au fost şi sunt utilizate pentru crearea celor mai bune condiţii desfăşurării procesului de învăţământ. îl cunoaştem. ajungându-se. În desfăşurarea întregii activităţi a Fundaţiei s-a asigurat respectarea strictă a principiului nonprofit. generoase. să fie o instituţie social-umanistă de învăţământ. ca temei al finanţării investiţiilor. Constituirea şi afirmarea Fundaţiei România de Mâine – sub incidenţa proceselor contradictorii ale tranziţiei – relevă. călăuzită de înaltele idealuri promovate de iluştri înaintaşi. rolul dinamic al solidarităţii sociale şi intelectuale.rului”. să continue şi să ducă mai departe. în noul context social-istoric. Pornind de la convingerea că într-o societate bazată pe cunoaştere şi informaţie.

contribuind în mod benefic la viaţa social-culturală a acestor importante comunităţi. În prezent. ştiinţifică şi culturală. Structura instituţională. reţea de calculatoare racordate la Internet. ale cărui elemente sunt în strânsă legătură. iar cel organizatoric. care reprezintă un nou model de exprimare a valorilor şi tradiţiilor culturii naţionale româneşti. este reprezentat de un număr de 21 clădiri. conturându-se un sistem bine articulat. instituţiilor iniţiale li s-au adăugat altele noi. Craiova. intercondiţionându-se reciproc.singurul cu acest profil din ţară. pentru toţi studenţii Universităţii Spiru Haret şi valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice. reviste etc. laboratoare dotate cu circa 400 calculatoare. s-a dovedit funcţional şi eficient. manuale. editură şi complex tipografic performant. a societăţii româneşti. care desfăşoară o bogată activitate de învăţământ. care asigură integral necesarul de cursuri. 301 Universitatea SPIRU HARET . al vieţii ştiinţifice şi culturale. Cluj-Napoca. unitar. Braşov. amplasat în Capitală şi în 7 municipii din ţară.200 locuri. organic structurat. biblioteci cu un bogat şi valoros fond de carte. post de televiziune naţional universitar şi cultural propriu . la dezvoltarea lor durabilă. structural şi funcţional al sistemului îşi are temeiul logic şi epistemologic în viziunea teoretică ce stă la baza lui şi îl călăuzeşte. bază sportivă modernă. Fundaţia România de Mâine şi-a creat un sistem instituţional. cu vechi şi remarcabile tradiţii în domeniul învăţământului. în ansamblu. al cărui centru vital îl constituie Universitatea Spiru Haret. Câmpulung Muscel şi Blaj. Acest sistem. Râmnicu-Vâlcea. adaptat noului timp istoric. în prevederile Statutului Fundaţiei România de Mâine. 3 cămine studenţeşti. a activităţii ştiinţifice şi culturale. 2 complexe multifuncţionale alcătuite din cantine cu linii de autoservire. spaţii destinate activităţilor culturalrecreative şi de divertisment (în Bucureşti şi la Braşov). amplasate în Bucureşti. în componenţa Fundaţiei există un număr important de instituţii şi unităţi. aparatură şi echipamente de ultimă generaţie.Patrimoniul propriu. Caracterul organic. dintre care 15 pentru desfăşurarea în condiţii optime a procesului de învăţământ. gândit coerent. În vederea realizării scopului şi obiectivelor stabilite prin Statut. cu o capacitate de cazare de 1. Constanţa.

2 Dimitrie Gusti. viaţa materială şi culturală academică. Universitatea socială. Fundaţia România de Mâine valorifică şi gândirea altor reprezentanţi de frunte ai învăţământului şi culturii naţionale.VIII. Cartea Românească.419. ca Nicolae Iorga. Bucureşti. 151. „prin numele generic de universitate se înţelege un total de lucruri. 18871904. Iaşi.II şi vol. vol. ROLUL CONSTRUCTIV AL UNIVERSITĂŢII ÎN VIAŢA SOCIALĂ Concepţia Fundaţiei România de Mâine în privinţa rolului social-constructiv al învăţământului superior porneşte de la ideea generoasă a lui Spiru Haret potrivit căruia principala chemare a universităţii „este de a fi centrul cultural cel mai înalt al ţării”. într-un raport din 1903. 186. iar în interior. voinţe şi fapte. „universitatea are menirea să ajute în primul rând la formarea. mai precis un sistem de relaţii structurale. 302 1 Universitatea SPIRU HARET . Petre Andrei. îmbogăţirea şi înnobilarea societăţii prin cultivarea ştiinţei”. universitatea reprezentând „o comunitate socială de viaţă şi de concepţie”2. p. susţinea că universitatea trebuie să urmărească un scop multilateral. În opinia acestuia din urmă. cum scria. 2. La rândul său. legăturile studenţilor cu profesorii”. în sfârşit. relaţia studenţilor cu autoritatea universitară şi. 1997. p. Petre Andrei sau Dimitrie Gusti. raporturile universităţii cu statul şi societatea. şi anume: în afară. Editura Polirom. marele ctitor al învăţământului românesc modern.1 În acelaşi sens. Haret. universitatea trebuie să-şi pro__________________ Operele lui Spiru C. în viziunea căruia „învăţământului universitar trebuie să i se lase o completă libertate de mişcări pentru a se putea adapta cu cea mai mare înlesnire progresului continuu al ştiinţei”. complex: „pe lângă cercetarea ştiinţifică şi crearea ştiinţei care formează esenţa ei şi îi justifică dreptul la existenţă.VII. în volumul Câmpul universitar şi actorii săi. al îndeplinirii de către universitate a unui rol constructiv în societate.

pună încă două ţinte, şi anume: formarea personalităţii spirituale a studentului şi pregătirea pentru o profesiune”3. În lumina unei asemenea concepţii, Universitatea Spiru Haret a fost constituită în cadrul Fundaţiei România de Mâine, în ianuarie 1991, ca instituţie componentă a acesteia. Având o misiune şi obiective comune cu cele ale Fundaţiei, contribuind decisiv şi nemijlocit la îndeplinirea scopului acesteia, Universitatea Spiru Haret s-a dezvoltat an de an, beneficiind de suportul multilateral oferit de Fundaţie. În componenţa sa există în prezent 29 de facultăţi, cu 34 specializări, peste 30.000 de studenţi şi 1.500 cadre didactice. În baza nivelului de competenţă, a responsabilităţii pe care o are faţă de societatea românească, Universitatea Spiru Haret, instituţie fundamentală în structura Fundaţiei România de Mâine, şi-a asumat misiunea de a forma specialişti pentru necesităţile economiei, învăţământului, ştiinţei, culturii, artelor; de a asigura perfecţionarea acestora în sistem postuniversitar, inclusiv prin doctorat; de a promova spiritul gândirii libere, critice, al înnoirii continue a cunoştinţelor; de a dezvolta cercetarea ştiinţifică, în permanentă colaborare cu instituţii similare din ţară şi de peste hotare; de a oferi câmp de manifestare pluralismului opiniilor, dezbaterii publice şi confruntării de idei pe probleme teoretice şi practice de larg interes naţional; de a afirma performanţele ştiinţifice ale membrilor comunităţii universitare la reuniuni organizate pe plan naţional şi internaţional; de a oferi oportunităţi de pregătire şi perfecţionare profesională tinerilor proveniţi din alte ţări; de a contribui la promovarea principiilor democratice, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în cadrul statului de drept. Prin practicarea unui învăţământ formativ de calitate, dinamic şi competitiv, capabil să satisfacă o paletă largă de exigenţe educaţionale şi să realizeze adecvarea cunoştinţelor teoretice şi practice ale absolvenţilor la cerinţele viitoarei lor activităţi profesionale, prin punerea la dispoziţia studenţilor şi a cadrelor __________________
3

Petre Andrei, Opere sociologice, vol. III, Editura Academiei, 1978, p. 24. 303

Universitatea SPIRU HARET

didactice a unor condiţii corespunzătoare de studiu, cazare, masă, recreere şi divertisment, comparabile cu cele oferite de reprezentative universităţi occidentale, Universitatea Spiru Haret a reuşit să se afirme, între instituţiile de învăţământ superior particular din România, drept una puternică şi bine dotată. Gradul său de atractivitate a sporit an de an, dovadă fiind numărul mare al candidaţilor la concursurile de admitere şi al cadrelor didactice care doresc să se integreze în această comunitate universitară. În cadrul facultăţilor, catedrelor, al cercurilor ştiinţifice studenţeşti din structura Universităţii Spiru Haret se desfăşoară o bogată şi diversă activitate de cercetare ştiinţifică, în care sunt antrenate cadre didactice şi studenţi, valorificarea rezultatelor îmbrăcând numeroase forme: de la sesiuni ştiinţifice studenţeşti şi manifestări ştiinţifice organizate în cooperare cu foruri academice şi ştiinţifice interne şi externe, până la publicarea unor lucrări monumentale şi realizarea unor contracte cu beneficiari din ţară şi străinătate. Universitatea Spiru Haret este, astfel, o mare instituţie de învăţământ superior particular din România, acreditată, prin Legea nr. 443/2002, ca persoană juridică de drept privat şi de utilitate publică, parte a sistemului naţional de învăţământ. Peste 85% dintre cadrele didactice au titlul de doctor docent, doctor în ştiinţe sau doctorand, un număr important dintre acestea fiind membri sau membri corespondenţi ai Academiei Române sau ai Academiilor de profil. Principiile generale, misiunea şi obiectivele specifice, structura şi modul de organizare a activităţii academice, ansamblul de drepturi şi obligaţii, precum şi normele care reglementează spaţiul universitar propriu sunt cuprinse în Carta Universităţii Spiru Haret, aprobată de Senatul Universităţii. Universitatea Spiru Haret a aderat la principiile şi idealurile înscrise în Marea Cartă a Universităţii, adoptată la Bologna, în 1988. În prezent, Universitatea Spiru Haret are relaţii de cooperare cu instituţii de învăţământ superior importante din Germania,
304

Universitatea SPIRU HARET

Franţa, Japonia, Spania, Statele Unite ale Americii, Israel, Danemarca, Marea Britanie, Olanda, Grecia, Elveţia etc. Universitatea Spiru Haret este singura instituţie de învăţământ superior particular din România membră, din anul 1991, a Alianţei Universitare pentru Democraţie, cu sediul la Universitatea Tennessee din S.U.A., alianţă care grupează, în prezent, 150 de universităţi de pe continentul american şi din Europa. Merită menţionat, în acest context, şi faptul că, în baza unui contract de colaborare încheiat între Fundaţia România de Mâine – Universitatea Spiru Haret şi Uniunea Eleno-Americană – Institutul de Anglistică al Universităţii Michigan, S.U.A., în cadrul CENTRULUI DE LIMBI STRĂINE au fost şi sunt organizate cursuri de pregătire pentru învăţarea şi aprofundarea cunoaşterii limbii engleze, îndeosebi pentru studenţii şi absolvenţii Universităţii Spiru Haret, având ca finalitate eliberarea de certificate de competenţă lingvistică şi de excelenţă, recunoscute în spaţiul americano-canadian şi în cel european. Asigurarea unor condiţii de pregătire, studiu, viaţă, recreere civilizate pentru toţi studenţii reprezintă o preocupare esenţială a conducerii Fundaţiei şi a Universităţii. Pe lângă constituirea treptată, dezvoltarea şi modernizarea permanentă a unei baze materiale adecvate, Fundaţia România de Mâine acordă studenţilor Universităţii Spiru Haret facilităţi importante, printre care : taxe de şcolarizare moderate, achitate în 3 rate; cursuri, realizate în editura şi tipografia proprii, puse la dispoziţia tuturor studenţilor cu o reducere de 30% faţă de preţul la care se vând în librării; servitul mesei în cantinele proprii, la preţuri subvenţionate cu 30%; posibilităţi de recreere şi divertisment în cluburi şi la baza sportivă. În anul universitar 2001-2002, tuturor studenţilor care au obţinut medii între 9 şi 10 pentru pregătirea profesională, li s-au acordat burse de merit în valoare totală de 1,3 miliarde lei, iar în anul universitar 2002-2003, suma alocată de Fundaţie este de 2 miliarde lei. Alţi studenţi au beneficiat de burse pentru stagii de pregătire practică în ţări ale Europei Occidentale, burse finanţate de Universitate şi de programe ale Uniunii Europene.
305

Universitatea SPIRU HARET

Începând cu anul universitar 2002-2003, Fundaţia România de Mâine subvenţionează cu 50% taxa de şcolarizare pentru studenţii, fii de ţărani şi de cadre didactice din comunităţile rurale, de la specializările limba şi literatura română – o limbă străină (engleză, franceză) şi istorie. În acest fel, se înlesneşte accesul acestor tineri în învăţământul superior, contribuind la asigurarea predării disciplinelor menţionate de către cadre didactice calificate în şcolile rurale. Prin întreaga desfăşurare a vieţii universitare, prin conţinutul ştiinţific şi pedagogic-educativ, Universitatea Spiru Haret, alături de alte instituţii de învăţământ superior din ţară – creatoare şi păstrătoare de valori educaţionale, pedagogice, ştiinţifice, culturale şi sociale umaniste –, se integrează timpului social-istoric al ţării, pe care îl influenţează constructiv.
VIII. 3. CĂI ŞI MIJLOACE MODERNE, PERFORMANTE DE VALORIFICARE ŞI DIFUZIUNE A ŞTIINŢEI ŞI CULTURII

În sensul şi în spiritul sociologiei culturii şi educaţiei, structura organizaţională şi orientarea pragmatică proprii Fundaţiei România de Mâine interacţionează dinamic, constant şi coerent în diverse domenii: cercetarea ştiinţifică şi valorificarea acesteia, promovarea ideilor fundamentale ale culturii naţionale, afirmarea funcţională a unor structuri şi mijloace destinate învăţământului, culturii şi educaţiei – post de televiziune, editură, publicaţie periodică, tipografie, bază sportivă etc. Concretizând unul dintre ţelurile şi obiectivele stabilite prin Statutul Fundaţiei România de Mâine, dar şi o viziune modernă de a concepe şi a realiza activitatea de cercetare, institutele de cercetare ştiinţifică din cadrul Fundaţiei au reuşit, de-a lungul anilor, să-şi demonstreze viabilitatea şi caracterul competitiv, impunându-se, prin rezultatele obţinute, în viaţa ştiinţifică din ţară şi din afară. Cele 4 institute de cercetare, care funcţionează integrat cu facultăţile de profil din cadrul Universităţii Spiru Haret, sunt: Institutul de Sociologie şi Opinie Publică (ISOP), Institutul de Studii pentru Dezvoltarea Economico-Socială a
306

Universitatea SPIRU HARET

României, Institutul de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene şi Institutul de Cercetări Medicale. Având înscrise în programele proprii atât teme cu caracter fundamental, cât şi aplicativ, institutele au promovat perspectiva inter- şi pluridisciplinară de analiză, activitatea fiind desfăşurată de cercetători, cadre didactice şi studenţi. Spre exemplu, în ultimii ani, cercetarea ştiinţifică a fost orientată, cu precădere, spre realizarea lucrării fundamentale Enciclopedia performanţelor româneşti în secolul XX, concepută să apară în 20 de volume, diagnoza periodică a stării naţiunii române, studierea problemelor esenţiale ale tranziţiei de după 1989, analiza mutaţiilor produse în relaţiile internaţionale contemporane, studiul aspectelor economice, politice, instituţionale, sociale şi culturale ale integrării europene, sondaje de opinie reprezentative la nivel naţional etc., ca şi participarea la importante proiecte internaţionale. Ampla şi diversa activitate desfăşurată la nivelul institutelor de cercetare, dar şi în catedrele şi facultăţile Universităţi Spiru Haret, implicarea în proiecte de cercetare internă şi internaţională, cu finanţare internă şi externă, valorificarea pe multiple planuri a rezultatelor obţinute evidenţiază atât potenţialul de creaţie al corpului profesoral şi ştiinţific, interesul pentru studierea marilor probleme cu care se confruntă societatea, cât şi permanenta atenţie acordată îndeplinirii scopului şi obiectivelor înscrise în Statutul Fundaţiei România de Mâine. În cadrul Fundaţiei, s-a creat ACADEMIA DE CULTURĂ NAŢIONALĂ DIMITRIE GUSTI, care desfăşoară o bogată şi diversă activitate culturală, menită să promoveze valorile naţionale şi universale, să stimuleze creaţia naţională. În sfera de preocupări a Academiei se disting manifestări specifice şi activităţi privind creaţia artistică, dezbaterile şi manifestările cultural-artistice, expoziţiile etc. Un loc aparte, distinct în audiovizualul românesc, atât prin specificul postului, cât şi prin valoroasa bază materială pusă în slujba învăţământului, ştiinţei, culturii şi educaţiei ocupă TELEVIZIUNEA ROMÂNIA DE MÂINE (tvRM). Este un post naţional universitar şi cultural, aparţinând Fundaţiei, iar în
307

Universitatea SPIRU HARET

intervalul care s-a scurs de când a început să emită, 1 octombrie 2000, şi-a extins gama emisiunilor, devenind un post generalist, care, pe lângă emisiuni de învăţământ şi educaţionale, transmite şi emisiuni informative, economico-sociale şi politice, ştiinţifice, cultural-artistice, sportive şi de divertisment, adresate tuturor categoriilor de vârstă şi socioprofesionale. Ponderea importantă deţinută de activităţile de învăţământ în grila de programe a tvRM şi calitatea ştiinţifică şi didactică deosebită a acestora reflectă caracterul universitar al postului. Emisiunile de învăţământ sunt destinate, în primul rând, studenţilor de la diferite forme de învăţământ (de zi, cu frecvenţă redusă şi la distanţă), absolvenţilor şi viitorilor studenţi ai Universităţii Spiru Haret, fiind considerate surse suplimentare de informare şi perfecţionare în domeniul specializărilor în care această instituţie are ofertă educaţională. Ele se adresează, de asemenea, publicului larg, pentru care prezintă, într-un mod accesibil, cunoştinţe de bază şi noutăţi din domeniile economic, juridic, filosofie, sociologie, psihologie, jurnalism, relaţii internaţionale, filologie, istorie, geografie, matematică, informatică, muzică etc. Programul cultural al Televiziunii România de Mâine se structurează pe coordonate care vizează scopuri informative, instructive şi educative, înlesnindu-se punerea în contact a telespectatorilor cu valorile reprezentative ale trecutului culturalartistic, naţional şi universal, cu fluxul dinamic al vieţii spirituale contemporane. Prin dezbateri pe teme cultural-estetice şi educative, prin emisiuni diverse, se evocă personalităţi, se discută despre cultura, spiritualitatea şi civilizaţia poporului român, se promovează susţinut creaţia românească contemporană, se cultivă limba română, expresia sufletului românesc şi a identităţii naţionale. Un grup coerent de emisiuni din grila de programe a tvRM are în vedere informarea ştiinţifică şi formarea pentru viitor, inducerea deprinderilor pozitive de gândire şi comportament la toate categoriile de public, cu un accent deosebit pe cerinţele de dezvoltare a tinerilor.
308

Universitatea SPIRU HARET

prezentarea obiectivă a indicatorilor economici. elucidarea cu obiectivitate a dificultăţilor tranziţiei se pot constitui în oglindă a realităţilor actuale. soluţii viabile pentru progresul ţării în toate domeniile de activitate. între care un amfiteatrustudio cu 700 de locuri. interesele naţionale majore. dotat cu orgă de lumini. liniare şi neliniare. constituită din 4 studiouri. a proceselor de restructurare şi privatizare. din confruntarea cărora izvorăsc idei valoroase. Decisă să-şi păstreze caracterul şi să-şi sporească audienţa. Transmiterea programelor s-a făcut. sub genericul Starea Naţiunii. Studiourile sunt dotate cu 18 camere de luat vederi. reprezentanţi ai economiei reale. care poate funcţiona şi ca studio de sine stătător. precum şi de un sistem informatizat modern pentru colectarea. a stadiului reformei. relevarea rolului societăţii civile şi al statului de drept. faţă în faţă. specialişti de înaltă competenţă. relevarea locului României în lumea contemporană. cu interfaţă pentru preluarea informaţiilor de pe dischete. Pe lângă acestea. cultural-spirituale. sociale. România. reprezentanţi ai societăţii civile. prin satelitul INTELSAT 705. cu analizor de imagini fixe..Ciclul de dezbateri televizate. la început. încotro?. 309 Universitatea SPIRU HARET . înlănţuirea istorică organică dintre trecut. cu tablă electronică. cristalizate în jurul unui numitor comun. editarea şi stocarea informaţiilor din toate domeniile. ulterior trecându-se pe satelitul AMOS. pune. În acest sens. de ultimă generaţie. factori guvernamentali de decizie. generatoare de caractere. instalaţie de iluminat tehnologic şi sonorizare. A aborda cu realism starea actuală a societăţii româneşti înseamnă a măsura cu aceleaşi criterii. exprimate în sintagma Starea naţiunii. postul dispune de grupuri de montaj. evaluarea costurilor socioumane. conducători de instituţii. precum şi cu o scenă-platou de 150 mp. Televiziunea România de Mâine dispune de o bază materială performantă. a proceselor de democratizare în contextul pluralismului. prezent şi viitor. patroni şi manageri de firme. a mersului spre economia de piaţă. cu scanner şi cu alte dispozitive necesare realizării unor emisiuni de înaltă calitate. descifrarea transformărilor postrevoluţionare în sfera vieţii politice.

Tot în cadrul Fundaţiei România de Mâine a luat fiinţă. Totodată. precum şi aprecierile la adresa cărţilor Editurii expuse la Târguri internaţionale şi naţionale de carte.8 metri. completate periodic de lucrări ce reflectă. jurnalisticii. de tipul dublu offset. în primul rând. profilul său fiind preponderent didactic-universitar. alte cărţi destinate asimilării cunoştinţelor moderne teoretice şi practice în domeniile pentru care Universitatea Spiru Haret pregăteşte specialişti. spiritul novator. Oglindind efervescenta activitate ştiinţifică şi didactică. fiind realizate în tehnică digitală de ultimă oră. în anul 1992. Studenţii Facultăţii de Filosofie-Jurnalism din cadrul Universităţii Spiru Haret au posibilitatea să efectueze practică la tvRM şi să realizeze emisiuni de televiziune. materiale didactice ajutătoare. monografii. Activitatea editorială a Fundaţiei se bucură de o largă recunoaştere în rândul diverselor categorii de specialişti şi de cititori. tratate. economiei. o amplă activitate de cercetare ştiinţifică. Acest post de televiziune este folosit şi pentru pregătirea viitorilor specialişti în domeniul audiovizualului. Editura Fundaţiei România de Mâine se prezintă cu un bilanţ bogat. repertoriul editorial cuprinde şi oferă cursuri. ce s-a impus cu o personalitate distinctă în reţeaua editorială naţională. Toate echipamentele sunt profesionale. 310 Universitatea SPIRU HARET . culegeri de comunicări ştiinţifice ale cadrelor didactice şi ale studenţilor. În editura proprie a Fundaţiei. dar şi în alte domenii de larg interes cultural-ştiinţific şi educativ. cu serii pe domenii şi specializări. la saloane şi diferite expoziţii ocazionale. compendii.Antena folosită este foarte modernă. în diversitatea lor. văd lumina tiparului o serie de colecţii tematice din domeniul filosofiei. EDITURA proprie. O dovedesc prezentările şi recenziile apărute în presă. apar sistematic Analele Universităţii Spiru Haret. cursuri şi manuale universitare. cu diametrul de 3. deosebit de performante.

săptămânalul de opinie. În spiritul unei reale democraţii şi al diversităţii fireşti a valorilor şi opţiunilor. de puncte de vedere. ştiinţa şi cercetarea ştiinţifică etc. personalităţilor de frunte ale spiritualităţii româneşti. evocări consacrate marilor momente ale istoriei naţionale. justiţia. Dotate cu linii de autoservire moderne. precum CLUBURI. de educare şi formare modernă a tineretului studios. articole de atitudine şi de consultaţii pentru studenţi. revista s-a afirmat ca o veritabilă tribună de dezbatere a problemelor dezvoltării României. de recreere şi divertisment. informaţie şi idei de larg interes naţional Opinia naţională. educaţia şi învăţământul. cercetători sau a unor cunoscuţi publicişti. spirit care i-a călăuzit şi-i guvernează întreaga conduită publicistică. Revista a supus analizei ştiinţifice probleme esenţiale ale stării naţiunii: stadiul economiei româneşti. Editura Fundaţiei România de Mâine se afirmă ca un factor dinamic al susţinerii şi propagării valorilor naţionale. de promovare a valorilor culturii şi civilizaţiei naţionale şi universale. prin cărţile tipărite.Cu peste un deceniu de activitate în slujba învăţământului. ştiinţei şi culturii. apărute sub semnătura unor cadre didactice universitare. dotată cu maşini şi echipamente performante. Astfel. Astfel de analize sunt completate şi nuanţate. Fundaţia România de Mâine editează. cantinele din cadrul celor două cluburi pun la dispoziţia studenţilor Univer311 Universitatea SPIRU HARET . cultura. BAZĂ SPORTIVĂ şi altele. cu personal calificat. CĂMINE. Ea s-a remarcat prin numeroase dezbateri publice. angajându-se a fi în continuare. de cercetare şi creaţie prestigios. care vin în sprijinul activităţii studenţilor şi corpului profesoral. săptămânal. cluburile din Bucureşti şi Braşov sunt destinate asigurării unor condiţii civilizate de servire a mesei de către studenţi şi cadre didactice. În cadrul Fundaţiei au fost constituite o serie de alte instituţii. de relevante anchete sociologice şi de sondaje de opinie. oglinda efortului constructiv al unui corp profesoral. în acelaşi timp. Întreaga activitate editorială a Fundaţiei se realizează de către o TIPOGRAFIE modernă.

Fundaţia a achiziţionat. Ea oferă posibilităţi multiple de practicare a sportului.200 locuri. sociologia în general. adică îndreptată mereu spre viitor. la Râmnicu-Vâlcea. 4. cu profil matematică-informatică. 10 terenuri de tenis. pentru elevii săi. baschet etc. sociologia culturii. găzduieşte competiţii sportive şi vine în sprijinul nemijlocit al procesului didactic al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din structura Universităţii. pentru cadrele didactice. În Bucureşti. în domeniile specifice. care să evalueze realist etapele şi bilanţurile. condiţiile dezvoltării. cu o capacitate de 1. liceul asigură. şi o unitate aparţinând învăţământului preuniversitar: LICEUL COZIA. care oferă condiţii de cazare deosebite studenţilor. precum şi terenuri de handbal. oferind cele mai bune condiţii de studiu. Fundaţia România de Mâine are. cu o suprafaţă de 28.000 mp. volei. Acestea asigură. o pregătire modernă. 312 Universitatea SPIRU HARET . Atractiv. cuprinde un stadion modern cu 5. BAZA SPORTIVĂ A FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE. modernizat şi dotat 3 cămine.. în structura sa. beneficiind de competenţa şi profesionalismul unor cadre didactice recunoscute. PROIECTE DE VIITOR DIN PERSPECTIVA DEZVOLTĂRII DURABILE Ştiinţă prospectivă.000 locuri. prin personalul de care dispun.sităţii Spiru Haret meniuri la preţuri subvenţionate cu 30% de către Fundaţia România de Mâine. în acelaşi timp. pun în lumină însemnătatea deosebită a existenţei unei strategii a activităţii în sfera educaţiei şi culturii. dar să anticipeze. necesităţile Fundaţiei. Reţeaua instituţională a Fundaţiei România de Mâine este completată de propriul CENTRU DE PROIECTARE şi de propria ANTREPRIZĂ DE CONSTRUCŢIE. VIII. de recreere activă pentru studenţii Universităţii Spiru Haret. în mod concret.

cât şi locuitorii din zonă. concesionat pe o perioadă de 99 de ani. s-au impus atenţiei proiectele. gândurile de viitor. Sub acest aspect. menit. Însăşi rapiditatea schimbărilor din toate domeniile. competitivă. Concepţia urbanistică a ansamblului urmăreşte valorificarea elementelor caracteristice stilului arhitectonic românesc. dincolo de realizările obţinute de Fundaţie în cei 12 ani de existenţă. un obiectiv central îl reprezintă pregătirea continuă pentru reînnoire. va fi alcătuit din: un spital clinic universitar. Complexul Universitar şi Cultural va cuprinde două ansambluri: unul compus din spaţii destinate Universităţii Spiru Haret. instituţiile şi unităţile componente din structura sa dispun de o bază materială solidă. săli de seminar. obiectiv de interes naţional. a educaţiei ştiinţei şi învăţământului. care au făcut din ea o instituţie cunoscută şi respectată. ca dotare.Într-un domeniu dinamic prin excelenţă.8 ha. laboratoare şi birouri pentru funcţionarea facultăţilor Universităţii şi a institutelor de cercetare. atât în ţară. Deşi Fundaţia România de Mâine. cum este sfera culturii. un centru de conferinţe pentru manifestări ştiinţifice şi culturale interne şi internaţionale. supus acumulărilor cantitative şi calitative. va fi amplasat pe un teren în suprafaţă de 5. iar cel de-al doilea. intensificarea schimburilor şi influenţelor interculturale solicită asigurarea unor condiţii materiale tot mai bune. principial şi practic. Complexul. care va îmbogăţi zestrea edilitară a Capitalei. ştiinţă şi cultură. Calea Văcăreşti din Sectorul 4 al Capitalei. un hotel pentru visiting professors. un hotel de 2 stele pentru studenţi. cât şi în străinătate. în armonie cu construcţiile existente şi zona verde prezentă. care va 313 Universitatea SPIRU HARET . mai ales în ştiinţă şi tehnică. un sediu pentru birouri ale administraţiei. să deservească atât Universitatea Spiru Haret. asigurarea condiţiilor materiale optime în serviciul dezvoltării viitoare. adică amfiteatre. în perspectiva imediată urmează să fie construit un modern COMPLEX UNIVERSITAR ŞI CULTURAL. conceput a răspunde scopului şi obiectivelor înscrise în Statutul Fundaţiei România de Mâine şi a servi activităţii de învăţământ. progresul accelerat al cunoaşterii. teren situat în zona B-dul Tineretului.

Componentă dinamică a societăţii civile româneşti. VIII. situat la nivelul standardelor internaţionale. Fundaţia România de Mâine se înscrie cursului evoluţiei societăţii româneşti. cele două ansambluri ale Complexului Universitar şi Cultural România de Mâine vor constitui un edificiu reprezentativ. dalaje decorative. prin tehnologiile. Crearea unei întrepătrunderi între spaţiul verde şi cel construit va fi potenţată. a unei experienţe de peste un deceniu. materialele de execuţie şi finisajele utilizate. Construcţia va începe în primăvara anului 2003 şi va fi dată în funcţiune în anul 2006. de la etapa contradictorie a unei tranziţii nedefinite la un viitor socialeconomic al unei stabilităţi durabile clădite pe temeiul principiilor democraţiei pluraliste. prin echiparea şi dotarea cu aparatură performantă. oglinzi de apă. 314 Universitatea SPIRU HARET . Pentru realizarea acestui vast obiectiv. mai ales. în valoare de 400 milioane de dolari. jardiniere. în lumina unui asemenea orizont teoretic. a practicii. Fundaţia România de Mâine a semnat un Contract de parteneriat cu un grup financiar american. Prin concepţia funcţională şi rezolvarea spaţial-volumetrică. pe tradiţiile învăţământului. viitor strâns legat de fructificarea inteligentă a spaţiului axiologic al culturii naţionale şi universale. emblematic al Capitalei.fi substanţial amplificată. dar. ale libertăţii şi prosperităţii. mobilier stradal etc. Analizând. prin prevederea unor curţi interioare bogat plantate şi prin amenajări specifice: alei. Fundaţia România de Mâine funcţionează şi se afirmă ca un real model instituţional. CONCLUZII DIN PERSPECTIVA SOCIOLOGIEI CULTURII PRIVIND FUNCŢIONALITATEA UNUI MODEL INSTITUŢIONAL Valorificând tradiţiile culturale naţionale. pus în slujba învăţământului. ştiinţei şi culturii naţionale şi universale.5. ştiinţei şi culturii din ţara noastră. credit extern ce va fi rambursat în 30 de ani. fundamentat pe concepţia sociologică a valorilor. grupuri statuare.

de afirmarea şi aplicarea valorilor culturale. – Una din paradigmele esenţiale ale sociologiei culturii. valorificând modelul educaţional creat de Spiru Haret. Urmând această paradigmă. evoluţia şi istoricitatea acesteia. civice şi culturale durabile a poporului român în secolul al XXI-lea. specificul abordării sociologice a culturii constă în considerarea unitară a proceselor de creaţie şi circulaţie a valorilor culturale. emisiuni de televiziune etc. sistemelor şi agregatelor culturale. iar aceasta. prin ţelurile şi experienţa sa. 315 Universitatea SPIRU HARET . prezente şi viitoare (învăţământul universitar. făurită de Dimitrie Gusti. editarea cursurilor. Fundaţia România de Mâine şi Universitatea Spiru Haret se constituie în noi modele de acţiune cultural-educativă şi ştiinţifică în serviciul afirmării şi dezvoltării economico-sociale. este aceea că şcoala. Dacă o sferă a culturii este acea unitate social-culturală de realizare a valorilor de acelaşi tip. în raport de multitudinea. ştiinţifice şi educative. transformările din interiorul său în relaţie cu toate componentele vieţii sociale. învăţământul reprezintă principalul mecanism utilizat pentru promovarea scopurilor şi idealurilor fundamentale naţionale. precum şi principiile şi practica Şcolii sociologice de la Bucureşti. diversitatea şi evoluţia grupurilor umane şi a modurilor de combinare – interpenetrare a structurilor. Fundaţia România de Mâine concretizează procesul de realizare a valorilor culturale într-un cadru instituţionalizat.modelul instituţional al Fundaţiei România de Mâine. Fundaţia România de Mâine exprimă o astfel de orientare. se impun atenţiei câteva concluzii edificatoare: – Nivelurile analizei socio-dinamice a culturii naţionale şi universale au în vedere geneza. în contextul colaborării şi cooperării internaţionale. în speţă ale sociologiei educaţiei. – Sistemele culturale sunt de o mare diversitate în timp şi spaţiu. cercetarea ştiinţifică. dând expresie unităţii organice dintre nevoile de bază ale societăţii româneşti şi mijloacele de satisfacere a acestor nevoi. al înaintării proceselor integrării mondiale pe temeiul păstrării şi valorificării personalităţii naţiunilor. Programatic şi instituţional. dezvoltarea culturii fiind determinată de evoluţia socială.). la rândul său.

istoriceşte legitim. ci întregeşte şi armonizează viziunile solidarităţii umane globale. care mobilizează resursele umane şi face din necesara schimbare o adaptare creatoare ce susţine şi stimulează dezvoltarea durabilă. Fundaţia România de Mâine şi Universitatea Spiru Haret pornesc de la considerentul că efortul creator cultural-educativ depus de statele-naţiuni pentru promovarea culturii proprii este unul constructiv. Este meritul specific al sociologiei culturii. de a demonstra convingător că identitatea culturală apare tot mai mult ca o condiţie primordială a progresului şi afirmării concludente a personalităţii indivizilor. dacă este vorba despre societate. deoarece cultura şi civilizaţia reprezintă forţa constructivă care animă şi susţine acţiunea socială. televiziune. general-umane prin înseşi valoare sau simbol. ori literatură. ecologice. în diversele lor componente şi ipostaze – naţională. culturale sau de altă natură. care sunt naţionale în formă şi conţinut. configurând proiectul globalizării.Sociologia culturii demonstrează ştiinţific adevărul lumii moderne. teatru. însă. deopotrivă. politice. grupurilor şi naţiunilor. ca disciplină ştiinţifică militantă. învăţământ. activitatea din cadrul Fundaţiei România de Mâine şi Universităţii Spiru Haret are drept temelie principiul conform căruia. potrivit căruia aspiraţia tot mai marcantă către identitate culturală este una dintre tendinţele cursului nou al civilizaţiei prezentului şi viitorului. În lumina acestui adevăr. identitatea culturală. 316 Universitatea SPIRU HARET .– În lumea contemporană. ce oglindesc plurivalenţa practicilor şi experienţelor economice. continentală. sau internaţională. dacă este vorba despre viaţa culturală – interacţionează printr-o reţea vie şi dinamică de interconexiuni. carte. promovează o sinteză vie. . Vitalitatea şi consistenţa civilizatorie a acestui proces se întemeiază. În dinamica lor. film. cultura şi educaţia satisfac. care nu anulează. vocaţii naţionale şi universale. sociale. cea naţională în primul rând. originală şi permanent reînnoită. omenirea şi civilizaţia. societatea şi cultura. prin valorile sale tradiţionale şi nou create. presă. În lumina unei asemenea concepţii. pe contribuţiile socioumane originale.

Aurelian – Perenitatea unei moşteniri. Gates H. 2001 Dogan. Gabriel A. Bucureşti. 1997 Bondrea. – A Dictionary of Global Culture.BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Almond. K. Aurelian – Opinia publică şi dinamica schimbărilor din societatea românească în tranziţie.L. Seuil. Editura Casa Radio. 100 de ani de la adoptarea Legii Spiru Haret. Scrisoare deschisă către europeni. Robert Pahre – Noile ştiinţe sociale. Bucureşti. Editura Polirom. Aurelian – Sociologia opiniei publice şi a mass-media. Editura Meridiane. Emile – Regulile metodei sociologice. 1993 Durkheim.. 1993 Comarnescu. 1996 Andrei. Paris. Editura Eminescu. Penguin. 2002 317 Universitatea SPIRU HARET . 1969 Bondrea. 1998 Certeau. Petre – Opere sociologice (vol. Bucureşti. Bucureşti. Editura Fundaţiei România de Mâine. Editura Academiei. Bucureşti. 1998 Banfi. 1984 Blaga. Editura Fundaţiei România de Mâine. London. – Filosofia artei. Sociologie generală. Editura pentru Literatură Universală. Michel de – La culture au pluriel. Sidney Verba – Cultura civică. Rudy – Cultură (i). Iaşi. 1998 Bondrea. Bucureşti. Interpenetrarea disciplinelor. Editura Fundaţiei România de Mâine.A. Bucureşti. Bucureşti. CEU-Press. Lucian – Trilogia culturii. Bucureşti. 1978 Appiah. Bucureşti. Matei. III). Editura Academiei Române. Petru – Kalokagathon. 1985 Demotte. A.

J. Editura Meridiane. Ionel – Constantin Brâncuşi. Titu – Critice. Editura Politică. Bucureşti. 1967 Martin-Barbery. Bucureşti. Bucureşti.Escarpit. Traian – Psihologia culturii de masă. Editura Meridiane. 1990 Gusti. Bucureşti. 1972 Grawitz. Editura Economică. C. Editura Politică. 1975 Pandrea. 1998 Prigogin. P. – Principiul artei şi destinaţia ei socială. Bucureşti. 1993 Mills. Bucureşti. Lucien – Sociologia literaturii. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Robert – De la sociologia culturii la teoria comunicării. Editura Politică. 1968 Hofstede. 1996 Ibrăileanu. Timişoara. Bucureşti. Editura Ştiinţifică. 1969 318 Universitatea SPIRU HARET . Editura Ştiinţifică. III). Dalloz. Isabelle Stengers – Noua alianţă. Editura pentru Literatură. Bucureşti. 1984 Proudhon. Bucureşti. Petre – Brâncuşi. Garabet – Opere (vol. 1967 Popper. Bucureşti. 1983 Konink. – Românismul. Madeleine – Méthodes des sciences sociales. 1987 Ralea. Dimitrie – Opere (vol. Wright – Imaginaţia sociologică. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. J – Comunication. Editura Amarcord. C. Karl – În căutarea unei lumi mai bune. Editura Meridiane. Thomas de – Noua ignoranţă şi problema culturii. Bucureşti. Paris. Culture and Hegemony. Ilya. Editura Minerva. 1980 Goldmann. Viaţa şi opera. Amintiri şi exegeze. Editura Academiei. I). Mihail – Scrieri (2). Herbert – Semnificaţia artei. Bucureşti. Sage. Editura Humanitas. Metamorfoza ştiinţei. 2001 Maiorescu. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. 1982 Read. 1977 Rădulescu-Motru. Geert – Managementul structurilor multiculturale. Bucureşti. 1974 Jianu. Editura Minerva. 1970 Herseni. London.

– Globalizare şi cultură. 1975 Young. Editura Minerva. Culture and Race. London. Bucureşti. Bucureşti. J. 1982 Vuia. 2002 Tudosescu.Strauss. Editura Eminescu. Timişoara. Editura Fundaţiei România de Mâine. Routledge. Amarcord. Bucureşti. 1987 Vianu. 1978 Tomlinson. Romulus – Studii de etnografie şi folclor. 1995 319 Universitatea SPIRU HARET . Ion – Identitatea axiologică a românilor. 1999 Uscătescu. Robert – Colonial Desire: Hibsidity in theory. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Politică. Tudor – Studii de filosofia culturii. G. Bucureşti. – Ontologia culturii. Bucureşti. Claude Levi – Antropologie structurală.

Sector 6. 83 Telefon.SpiruHaret. fax. 313. Bucureşti.ro e-mail: contact@edituraromaniademaine.: 316 97 90. O.02. Coli tipar: 20 Format: 16/61 x 86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei nr. www.ro 320 Universitatea SPIRU HARET .Redactor: Georgeta MITRAN Constantin FLOREA Tehnoredactor: Vasilichia IONESCU Coperta: Stan BARON Bun de tipar: 27.2006. P.