P. 1
Adela rezumat

Adela rezumat

|Views: 606|Likes:
Published by Calin Cristian

More info:

Published by: Calin Cristian on Nov 21, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

06/08/2015

pdf

text

original

Adela

"Adela" este romanul dragostei unui barbat de patruzeci de ani, complexat de
propria varsta, incapabil sa reziste avalansei biologice. Actiunea incepe in statiunea
Baltatesti, intr-un decor desuet, de sfarsit de secol al XlX-lea, in care doctorul Emil
Codrescu are surpriza de a o redescoperi, dupa trei ani, pe Adela, o femeie
frumoasa, plina de farmec, pe care o cunostea inca de copila, cu toate manifestarile
de ingenuitate si de candoare ale varstei infantile. Barbatul are surpriza maturizarii
bruste a tinerei fete, fiindca in cei trei ani Adela "s-a maritat si s-a despartit", incat
de la inceput barbatul se comporta indecis, extrem de precaut si de ezitant in
exprimarea sentimentelor. Dragostea fata de Adela i se aprinde in mod fulgerator,
dar doctorul incearca sa se convinga ca este vorba doar de o simpla amicitie, care
continua scenele pline de farmec si de candoare petrecute in copilaria fetei. O
simpla plecare a Adelei la Manastirea Neamtu, la "Piatra", are insa un efect teribil
asupra barbatului, pentru ca timpul se dilata la nesfarsit in aceste ore ale
despartirii. Femeia nu intelege motivul pentru care barbatul isi marturiseste
batranetea si chiar se supara in acest moment: "Si eu am sa fiu batrana atunci",
complicitatile dintre cei doi avand voluptati nebanuite. Discutiile despre "Razboi si
pace", de Lev Tolstoi, prilejuiesc sentimente ciudate barbatului: "Ce simte ea? imi
pare ca astazi mi-a vorbit din nou despre noi cand imi raspundea la indigestele
mele pedanterii, in care toate cuvintele strigau: Te ador!". Barbatul se plimba si
converseaza cu fosta fetita de altadata, marturisindu-i in unul din aceste peripluri
ca are pentru ea "un sentiment foarte curios", la care fata ii replica: "- Adica bun de
pus la muzeu?"
Astfel de sentimente ezitante si contradictorii nu pot aparea decat intr-un decor
romantic, cu o anume vetustete, de sfarsit de secol XIX, prilej pentru scriitor de a
descrie, in stilul calatoriilor lui Vasile Alecsandri ("Balta-Alba"), o statiune izolata,
"inconjurata de singuratati", Baltatesti: "O improvizare de balci, pe soseaua care
vine de la Piatra, trece prin mijlocul satului, stramba, serpuind printre rapi, si se
duce la Targu-Neamtului...". Lumea face parte dintr-un decor realist, domnii au
"jambiere si sepci impermeabile", trec cu alpenstock-uri spre un "peisaj meschin",
format dintr-o "colina intinsa, trista, patata de cativa arbori schilozi". intr-un astfel
de spatiu nu poate exista decat o stare de plictis existential, in care lectura devine
un mod de supravietuire. Principala tema a romanului este a ezitarii, drama
nehotararii personajului de a-si stabili in mod clar destinul. Pentru Codrescu, frica
cea mai puternica este de a trai, de a birui eshatologia individuala: "in strigatul de
iubire - cugeta el, reluand o maxima din «Privind viata» - barbatul cere femeii
ajutor impotriva mortii. [...] De aceea posibilitatea imaginilor voluptoase de a tine
piept in constiinta imaginii infioratoare a mortii." Personajul are gustul voluptatii
analizei introspective, iar Adela constituie o prezenta "rumena si frageda",
"femeia incantatoare", incapabila sa se decida in pozitia ei fata de barbatul
cvadragenar. in tot acest plan al relatiilor se contureaza intreaga dimensiune
psihica a dramei traite de Codrescu. Legatura dintre cei doi este minata de
diferenta de varsta: Adela este tanara, iar el are patruzeci de ani, aceasta fiind,
dupa parerea barbatului extrem de reflexiv, dar lipsit de inclinatii catre actiune,
"varsta amintirilor si recapitularilor". Pentru Codrescu, tineretea pare un vis
indepartat, trecerea timpului fiind nemiloasa: "Si dupa cativa ani, care trec ca
fulger, alunecarea vertiginoasa, fara putinta de oprire, intre maluri uniforme, intr-o
lumina sura si rece de toamna, spre apropriata prapastie."
in aceasta dilema se contureaza portretul moral complex al personajului. Emil
Codrescu este un ganditor boem, traind pentru carti, tragand din tigari ca un pictor
flamand al secolului al XVII-lea. Starile de reverie sunt suspendate de "hipertrofia
[...] cerebrala" proprie, actionand ca un anestezic al sentimentelor: "Cu mania de a
analiza, care nu ma paraseste un moment, m-am felicitat ca, pentru un moment,
am putut ramanea in atitudine contemplativa fata de ea. Dar cand s-a dus sa-si ia
batista de pe masa, geniul nemilos si-a luat revansa." Chiar dictionarul de ocazie, in
vacanta, reprezinta pentru Codreanu un moment de reverie: "Si tot asa, in partea a
doua, la numele proprii - un rege merovingian, un promontoriu, o primadona
italiana." La Baltatesti sunt recitite pagini de Diogen Laertiu, versuri de
Baudelaire ("Les hiboux"): "L homme, ivre d une ombre qui passe, porte toujours
le chatiment d avoir voulu changer de place...", incat aparitia Adelei, atemporala,
"aceeasi, ca si acum trei ani", tulbura tot acest echilibru al barbatului.
Cu toate acestea, Adela ii pare lui Codrescu o femeie potrivita nu pentru casatorie,
ci pentru discutii cat mai sofisticate, ocolitoare pentru atractia irepresibila dintre ei:
"Aproape in fiecare seara stau de vorba cu Adela in cerdac. [...] Femeia asta tanara
si curioasa de viata si de stari sufletesti ma scruteaza necontenit, fara sa aiba aerul.
Eu imi ingros cat se poate epiderma sufletului, s-o fac impermeabila. Dar cu femeile
jocul e pierdut intotdeauna. Ele privesc in sufletul barbatului ca intr-o vitrina." Dar
Codrescu este incapabil sa faca pasul decisiv al marturisirii iubirii, inchipuindu-se,
aproape obsesiv, zdrobit de povara inexorabila a anilor trecuti, de povara biologica
a varstei, semanand cu un bolnav care isi marturiseste boala. Femeia nu poate
suporta insa ideea batranetii, arhetipul spiritual, ramasita a arhetipului fizic si
sufletesc total, si respinge aceasta boala: "... Pentru ce s-a suparat cand ii
spuneam ca sunt batran?" intr-o astfel de atmosfera, barbatul refuza sa iubeasca
femeia: "Nu iubesc si nu vreau sa iubesc pe Adela". Constiinta fiintei imbatranite il
apasa grav, ca o pata rusinoasa, ca o inexorabila decadenta biologica. Femeia este
observata in sunetul menuetului din "Sonata a VH-a", cu "coroana ei de par
galben, scanteind in razele soarelui", "blanche comme lait...", "douce comme un
agnelet...", "fraiche comme rose...". Ritmul muzicii este eteric, indemnand la
plutire, la degustarea poeziei vietii. Se creeaza, in felul acesta, o antinomie intre
imaginea femeii, tanara, aflata in pragul ascensiunii biologice, si cea a barbatului,
cu o imagine psihica mult diminuata.
Adela a patruns in viata launtrica a protagonistului in momentul cand acesta a
realizat ca e femeie: "in urma, zi cu zi, ideea a fost confirmata mereu, inconstient,
de fapte: de aspectul nou, mai bogat, al frumusetii ei, de temperatura urcata a
feminitatii ei si de cei patruzeci de ani ai tai...". Femeia apare ca o madona,
dimineata, cand scutura cuverturile, avand "o polcuta albastra si cu o digrimea pe
cap." Imaginea genuina a tinerei fiinte aduce un suflu de prospetime pentru
barbatul cuprins de toate spaimele varstei de mijloc, pentru ca ea actioneaza ca o
stavila impotriva imbatranirii instantanee. intr-o plimbare cu trasura spre Baltatesti,
senzatiile se succed instantaneu, Adela participand la un ritual al trecerii timpului,
"supusa si vibranta", in timp ce el, atent la schimbarea vremii, ii pune un pardesiu
pe umeri. intre timp, ii tine un adevarat curs de astronomie sentimentala.
Sentimentele de obsesie a diferentei temporale se accentueaza: "Pana acum nu
imbatraneam, pentru ca imbatraneam fara sa stiu, ca arborii. Problema mi s-a pus
intaia oara in viata cand am revazut-o pe Adela...".
Sentimentul erotic se amplifica in mijlocul naturii dezlantuite, noi ipostaze ale
acestuia fiind descoperite in functie de peisajul arcadian in care cei doi protagonisti
isi petrec prelungita vacanta. intr-un rand, ca intr-un ritual stravechi, isi lipesc
obrajii de pamant, intr-un gest de comuninune, de transcendenta cosmica, dincolo
de care verticala devine orizontala, iar infinitul se apropie. Adela este fotografiata,
de data aceasta, cu ochii mintii, de acelasi narator obsedat de inferioritatea
secventei temporale in care se afla, ca o ipostaza eterna a feminitatii fruste, cu
"rochia roz, cu capul gol, cu o mana pe san, cu linia corpului onduland si
accentuand depresiunea taliei, cu poala rochiei in evantai", fiind "un bloc de
frumuseti vii si calde...".
Raporturile dintre cei doi raman, cu toate acestea, imprecise: intr-o reverie aproape
involuntara barbatului se surprinde undeva, pe un drum de munte, imaginandu-si
ca o strange de talie. in poiana in care ajung nu se mai afla nimic decat
singuratatea naturii: "Nimic, in afara de noi, decat viata obscura a pamantului, a
pietrei, a vegetatiei marunte si cativa fluturi care se urmareau, se intalneau o clipa
cu intentii de harjoana [...] Printr-o deschizatura a copacilor scanteiau privelisti din
vale, marginite departe tare de dealurile albastre, sterse ca niste nouri gata sa
dispara la orizont." Indecizia alegerii ramane si dupa aceasta plimbare romantica;
in timp ce peisajul se roteste, gandurile ii sunt neclare: "Mi-e capul gol si sufletul
greu...". Emil Codrescu are gandirea unui "geniu pustiu", incercand sa-si domine
pulsiunile enorme ale sufletului. Nevoia de senzualitate deriva din aceasta sabie a
lui Damocles ce atarna asupra barbatului, care il determina sa sufere. Daca la
inceput Codrescu are o "constiinta adormita", el incearca treptat sa iasa din aceasta
stare de marasm existential, sa recupereze "tineretea pierduta", la fel cum Proust
incerca, la modul ideal, sa recupereze "timpul pierdut". Atractia dintre Adela si
Codrescu, extrem de spiritualizata, se compune dintr-o obsesie a unuia pentru
celalalt, o conjugare a simturilor superioare celor fizice, plutind intr-un mediu
abstract.
Paroxismul crizei erotice duce la un sentiment de teroare existentiala, in care fiinta
iubita e in stare sa-si dea si viata, Adela devenind 1emeia unica, arhetipul in jurul
caruia se invart gandurile barbatului. Adela devine o tinta nu prea indepartata, dar
nici prea apropiata, "stanca pe care creste floarea-reginei". Pentru exprimarea
iubirii, pictura si sculptura i se par inferioare barbatului indragostit, in timp ce
muzica sugereaza starea de elevatie necesara pentru sublimul absolut. Renuntarea
la excursii i se pare o alta forma de manifestare a batranetii, barbatul amagindu-se
ca este doar un supraom spiritual, nu si unul fizic, care se sacrifica pentru fericirea
Adelei.
Despartirea de natura, intr-un tablou romantic, este plina de resemnari: "- Luna se
tine mereu dupa noi de catva timp, aici, la Varatic...". Sentimentul realitatii este
pierdut, din cauza inlunatiei, iar Adela ii va lua o mana si o va pune pe genunchiul
ei, stare continuata si mult timp dupa aceasta, cand intra in Baltatesti. Manifestarile
dragostei sunt aproape adolescentine, iar personajul este cuprins de o rusine putin
explicabila, pentru ca si o diferenta de numai zece ani intre el si tanara ar fi fost
inconvenienta. Pentru barbatul infrant psihic dinainte, iubirea venind din partea
femeii tinere este un lucru improbabil. De aceea, identificarea sentimentelor intre
cei doi urmeaza insa acelasi traseu al pertractarilor: intrebat de Adela ce simte
pentru ea, barbatul raspunde ca "un sentiment foarte curios", "bun de pus la
muzeu", un fel de "vis in vis", multiplicat la infinit. Sentimentul cu care se despart
cei doi este de durere si de fericire in acelasi timp, iar favoarea ceruta de barbat
este de a o striga pe nume, "Adelina!".
Despartirea finala, prin plecarea femeii, urmeaza acelasi traseu de "vis in vis",
sentiment ce se perpetueaza prin contemplarea absentei acesteia, prin reveniri
inopinate in casa iubitei, sub spectrul simbolic al toamnei in care ploua "marunt si
rece". Umbra Adelei este zarita in cerdac, in fiecare camera, "pe jiltul de trestie, pe
capatul canapelei din odaia de primire...". Materializarea fapturii iubitei se
realizeaza peste tot, in vibratia aerului, in obiectele pe care aceasta le-a atins. Doar
natura ramane impasibila in marea cautare: "Cand am iesit in cerdac, prin
draperiile grele de pe deal s-a furisat o raza, raspandind peste plai un abur de aur,
ca atunci pe Ceahlau. Dar in curand raza se stinse in negurile tomnatice de pe
inaltimi." Sentimentul nedefinit al iubirii se afla in legatura stransa cu aceasta
persistenta a negurilor de toamna peste inaltimi. Drama lui Emil Codrescu este de a
se lasa coplesit de tulburele sentiment al imbatranirii fizice, de a nu se elibera de
presiunea timpului, fapt ce declanseaza o intreaga tragedie interioara, determinand
lipsa de hotarare a personajului, proiectarea iubirii catre trecut si catre ariile
inefabile ale absolutului.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->