Programa analitică

Denumirea disciplinei Codul disciplinei

GEOGRAFIE FIZICĂ GENERALĂ (curs)
G.1.1. Anul Semestrul I I Numărul de credite 5

Facultatea Specializarea:

Istorie, Filosofie, Geografie Facultatea de Chimie Geografie Chimia Mediului

Numărul orelor pe semestru/activităŃi Total Curs Seminar
56 28 28

Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală, DG - generală, DS - de specialitate, DC - complementară Categoria de opŃionalitate a disciplinei: DI - impusă, DO - opŃională, DF - facultativă Obligatorii (condiŃionate) Recomandate

DF DI

Discipline conexe

Istoria descoperirilor geografice, Geologie generală, Meteorologie, Hidrologie

TEMATICA CURS
Lărgirea sferei de informaŃii cu privire la etapele de cunoaştere a Pământului şi a evoluŃiei geografiei ca ştiinŃă. Cunoaşterea perioadelor şi a personalităŃilor ştiinŃifice care au contribuit la dezvoltarea geografiei româneşti; Definirea obiectului de studiu al geografiei generale şi a raportului său cu sistemul ştiinŃelor geografice. Aprofundarea cunoştinŃelor despre planeta Pământ – corp cosmic în Univers şi despre influenŃa Soarelui asupra fenomenelor de pe planeta noastră; Formarea unei imagini de sinteză despre geosferele Terrei (litosfera, atmosfera, hidrosfera, biosfera, antroposfera), precum şi a relaŃiilor dintre ele privite în plan planetar. Explicarea principalelor fenomene şi procese geotectonice care se desfăşoară în mediul geografic planetar: originea continentelor şi oceanelor, tipurile de mişcări în concepŃia tectonicii globale şi geneza principalelor forme de relief majore ale Terrei;

Obiective -

-

ConŃinut (descriptori)

CAPITOLUL I GEOGRAFIA CA ŞTIINłĂ Obiectul de studiu al geografiei: mediul natural, înveliş geografic, geosistemul, sociosistemul Definirea geografiei ca ştiinŃă şi importanŃa sa Legătura geografiei cu alte ştiinŃe; subramurile geografiei Istoricul dezvoltării geografiei Etapa antică Etapa medievală

1

Etapa Renaşterii Etapa geografiei moderne Dezvoltarea geografiei în România CAPITOLUL II UNIVERSUL Definirea Universului. Date generale şi caracteristici ale Universului. Structura Universului (macrostructuri, mezostructuri, microstructuri) Originea şi evoluŃia Universului Teoria Big-Bang şi principalele etape evolutive: etapa Universului timpuriu, etapa Universului material Galaxia noastră – Calea Lactee Sistemul solar: ConcepŃii privind alcătuirea Sistemului Solar Ipoteze privitoare la formarea Sistemului Solar Soarele. Caracteristici generale Geneza Soarelui şi evoluŃia sa Structura internă a Soarelui şi activitatea solară Planetele din Sistemul Solar DefiniŃie. Trăsăturile sistemului planetar Planetele interioare (Mercur, Venus, Pământ, Marte, centura asteroizilor). Sistemul Pământ-Lună-Soare Planetele exterioare: Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluto CAPITOLUL III PĂMÂNTUL – PLANETĂ VIE, COMPONENTĂ AL SISTEMULUI SOLAR Forma şi dimensiunile Pământului. Orientarea pe Glob. Meridiane şi paralele. Coordonate geografice (latitudinea şi longitudinea) Mişcările Pământului: Mişcarea de rotaŃie a Pământului şi consecinŃele acesteia Mişcarea de revoluŃie a Pământului şi consecinŃele acesteia Structura internă a Pământului ProprietăŃile geofizice ale Pământului Geosferele Terrei şi unitatea acestora Litosfera şi structura sa în plăci. Tectonica plăcilor şi principalele fenomene asociate – vulcanismul şi seismele Relieful Terrei Relieful planetar (continente şi bazine oceanice) Relieful major Relieful mediu şi minor ATMOSFERA: circulaŃia generală a atmosferei Circuitul dintre Ecuator şi tropice Circuitul zonelor temperate Circuitul zonelor reci HIDROSFERA: caracteristicile generale, unităŃile şi repartiŃia pe Glob RelaŃia ocean-atmosferă Legile învelişului de apă

2

BIOSFERA: scurtă evoluŃie. ViaŃa – o calitate nouă, superioară a materiei Factorii care influenŃează repartiŃia organismelor vii PEDOSFERA – învelişul de soluri al Pământului Solul – o sinteză a interacŃiunii de la suprafaŃa uscatului

Forma de evaluare (E - examen, C - colocviu/test final, LP - lucrări de control) Stabilirea notei finale (procentaje)
- răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice - activităŃi aplicative laborator/lucrări practice - susŃinerea referatelor şi evaluarea acestora

E 80% 20%

Bibliografia

Lista materialelor didactice necesare Coordonator de disciplină
Tomescu Viorica

DONISĂ, I. - Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977 IELENICZ, M. - Geografie generală. Geografie fizică, Editura FundaŃiei România de Mâine, Bucureşti, 2000 MEHEDINłI, S.- Terra – Introducere în geografie ca ştiinŃă, ediŃia a 2-a Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1994 POPOVICI, I., CALOIANU N., CIULACHE S., LEłEA, I., (1975) – Enciclopedia descoperirilor geografice, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti POSEA, G., ARMAŞ IULIANA - Geografie fizică, Terra– cămin al omenirii şi sistemul solar, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998 ROŞU, AL. - Terra – geosistemul vieŃii, Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1987 STRAHLER, A. - Geografia fizică, Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti, 1973 x x x - Geografia României, vol.I, Editura ŞtiinŃifică, Bucureşti, 1983 1. Suport de curs; 2. HărŃi şi planşe color; 3. Folii pentru retroproiector.

Gradul didactic, titlul
Prof. univ. dr.

Semnătura

3

PARTEA I GEOGRAFIE GENERALĂ. GEOGRAFIE FIZICĂ 4 .

Planetele exterioare 25 25 26 29 31 32 36 40 45 CAPITOLUL 3. dinamica atmosferei 55 55 60 68 70 75 5 .2 ImportanŃa studiului geografiei 1.5 Sistemul Solar.2 Mişcările Pământului 3.2 Hidrosfera. PĂMÂNTUL – PLANETA VIE.CUPRINS: PARTEA I: GEOGRAFIE GENERALĂ. Geneza Soarelui şi evoluŃia sa. relieful major (mezoformele).6 Dezvoltarea geografiei în România 7 7 13 13 14 16 21 CAPITOLUL 2.1 Relieful Terrei. Tectonica plăcilor şi fenomenele asociate – vulcanismul şi seismele 3.3 Ipoteze privitoare la formarea Sistemului Solar 2.3 Legăturile geografiei cu alte ştiinŃe 1.5. Date generale şi caracteristici ale Universului 2.5.1 DefiniŃia geografiei şi obiectul său de studiu 1.5.1 Litosfera şi structura sa în plăci. Subramurile geografiei 1.2 Structura Universului 2.5. UNIVERSUL 2.5 Istoricul dezvoltării geografiei generale fizice şi umane 1. Planetele interioare 2.4 Galaxia noastră – Calea Lactee 2. RelaŃia ocean-atmosferă 3.6 Soarele. GEOGRAFIA CA ŞTIINłĂ 1. GEOGRAFIE FIZICĂ CAPITOLUL 1. COMPONENT AL SISTEMULUI 3.4 ProprietăŃile geofizice ale Pământului 3.5 Geosferele Terrei şi unitatea lor terestră 3.1 Sistemul Solar face parte din sistemul stelar al galaxiei Calea Lactee 2.8 Sistemul Pământ-Lună-Soare. Coordonate geografice 3. compoziŃie şi structură.2. ConcepŃii privind alcătuirea Sistemului Solar.3 Structura internă a Pământului 3.2.4 Sistemul ştiinŃelor geografice.1.1 Mişcarea de rotaŃie a Pământului 3.5. relieful mediu şi minor 3.3 Atmosfera şi importanŃa ei pentru Pământ.5. Caracteristici generale. RepartiŃia unităŃilor ei pe Glob. Ipoteze privind formarea Sistemului Solar 2.1 Forma şi dimensiunile Pământului.5.7 Planetele din Sistemul Solar.3 Originea şi evoluŃia Universului.Trăsăturile sistemului planetar.2 Mişcarea de revoluŃie a Pământului 3. Structura Soarelui şi activitatea solară 2. Caracteristici generale. Etapele de evoluŃie a Universului 2. Dinamica apelor marine.2 ConcepŃii privind alcătuirea Sistemului Solar 2. EvoluŃie.1 Definirea Universului. Relieful planetar (macroforme).

5 Pedosfera. Factorii care influenŃează repartiŃia organismelor.3. ProprietăŃile solului.4 Biosfera-scurtă evoluŃie. Factorii pedogenetici. Profilul solului BIBLIOGRAFIE 107 6 . Organizarea biosferei.5.5. Domenii de viaŃă 3.

alcătuire etc. în afara legilor generale şi să dispună de metode proprii de cercetare.principiul cauzalităŃii. Geografie fizică generală şi geografie umană generală a) EvoluŃia geografiei – scurtă prezentare Geografia. se reŃin descrierile geografice ale oamenilor de cultură arabă. •În secolele XVIII-XIX. să se bazeze pe legi proprii. pentru a-i urmări apoi consecinŃele. S-au remarcat câteva personalităŃi în dezvoltarea Geografiei ca ştiinŃă: Bernard Varenius. se realizează experimente. Karl Ritter. s-a acumulat un fond vast de observaŃii şi date.1 DefiniŃia geografiei şi obiectul său de studiu. Geografia este una dintre ştiinŃele care a apărut încă din antichitate. ca formă. În timp. ca oricare altă ştiinŃă. Von Richthofen. Paul Vidal de la Blache şi alŃii. Alexander von Humboldt (1769-1859). punând bazele metodelor de observaŃie la toate disciplinele geografiei fizice şi defineşte geografia ca „ştiinŃa vieŃii fizice şi organice de la suprafaŃa Globului”. Se realizează primele hărŃi numite „grafii” ale feŃei Pământului. paralel cu dezvoltarea societăŃii umane. geografia a trecut printr-o evoluŃie îndelungată. dimensiuni. se acumulează noi date din teren.CAPITOLUL 1.). Pentru prima dată. conducând la noi informaŃii care dau un sens nou conŃinutului obiectului Geografiei şi distingerea ramurilor Geografiei care se impun treptat ca ştiinŃe moderne. clima. adică descrieri ale naturii prin semne şi areale. vegetaŃia. GEOGRAFIA CA ŞTIINłĂ 1. cerinŃele comerciale ca şi cele militare impuneau geografiei să studieze „teritoriile locuite”. pe baza descrierilor acumulate s-a ajuns la studii geografice în care detaliile privind relieful. fizice şi astronomice. S-au realizat explorări şi descrieri ale unor regiuni necunoscute. Pe de altă parte. o multitudine de analize şi înregistrări ale elementelor şi fenomenelor geografice petrecute atât pe spaŃii restrânse. potrivit căruia orice fenomen trebuie studiat şi înŃeles prin cauzele care l-au produs. •În secolul XIX şi începutul secolului XX. omul şi activităŃile sale au condus la sinteze ştiinŃifice şi la îmbogăŃirea vocabularului prin introducerea şi explicarea de noŃiuni geografice. F. este definită prin cel puŃin trei cerinŃe: să aibă obiectul său de studiu. din nevoia omului de a cunoaşte mediul în care trăia. în lucrarea „Cosmos” fundamentează geografia ca ştiinŃă. naturalist şi mare călător. Pune în lumină două principii esenŃiale: . •În perioada timpurie a Evului Mediu (sec IX-XII). 7 . se dezvoltă ideile matematice şi filosofice. Alexander von Humboldt. •În Epoca Marilor Descoperiri Geografice s-a marcat începutul Renaşterii geografiei .Hr. având ca obiect de studiu Pământul luat ca întreg şi analizat. s-au stabilit corelaŃii între elementele cadrului natural. a acumulării unui fond bogat de date care au pregătit conŃinutul obiectului geografiei şi definirea acesteia în secolele următoare. în principal. om şi activităŃile sale precum şi formularea unor legi naturale ce le determină. Friederich Ratzel. cât şi la nivel planetar. Ea se baza pe observaŃii şi explorări ale spaŃiilor restrânse devenind o geografie regională (chorografie). Până să ajungă la acest stadiu. această ştiinŃă a fost denumită Geografie de către Eratostene (cca 276-194 î. •În Antichitate. apele.

istoric şi filosof. născându-se geografia modernă care are ca obiect de studiu atât întregul teritorial cât şi complexul regional. cât şi în societate. ApariŃia acestor ramuri ale geografiei şi aprofundarea unor părŃi din conŃinutul său pun în discuŃie o serie de diviziuni ale obiectului său de studiu astfel: . s-a ajuns la conturarea definiŃiei geografiei iar termenul de geografie s-a impus. cu studiul componentelor din cadrul celor patru învelişuri şi interferenŃa dintre ele. nuanŃează mai mult principiile aplicate de Humboldt şi emite la rândul său. indivizibilă. ca de exemplu: Geografie comparată la Karl Ritter. care aparŃine lui Élisée Reclus (în 1876) care cuprinde componentele fizice dar şi omul cu activitatea sa între care sunt relaŃii de reciprocitate. F. von Richthofen în cursul de geografie din 1883 dă o definiŃie mai completă: „Geografia este ştiinŃa despre faŃa Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”. • În secolul XX. Friederich Ratzel (18441904) pune bazele geografiei umane – antropogeografia .geografie generală. atât prin intermediul producŃiei. . să analizeze învelişul vegetal şi fauna după relaŃiile lor cu suprafaŃa terestră. Acest principiu a clarificat ideea care separa geografia regională de cea generală. având ca obiect de studiu mediul natural. considerând geografia ca ştiinŃă unică.geografia umană (antropogeografia) – introdusă de Ratzel.şi ale geopoliticii. punând în centrul preocupărilor omul. Geografia trebuie să studieze suprafaŃa terestră solidă în legătură cu hidrosfera şi atmosfera. cu toate că s-au vehiculat mai multe denumiri. Unii geografi neagă această împărŃire. adică în raport cu natura înconjurătoare. Tot în această perioadă se individualizează unele ramuri ale ştiinŃei geografice care au ca obiect de studiu învelişurile Pământului între care se identifică: Bernard Varenius (1622-1650) în lucrarea Geographia Generalis pune bazele hidrologiei. Paul Vidal de la Blache (1900) subliniază geografia umană şi raporturile cu geografia vieŃii. deoarece o serie de legi comune actioneză atât în natură. cât şi a altor activităŃi. bazate pe legile sociale. în 1854 K. prin care sublinia sistematic raporturile dintre om şi planetă. În concepŃia sa se subliniază introducerea elementului uman în geografie „Pământul fiind teatrul activităŃii umane”. Alexander von Humboldt evidenŃiază existenŃa unui înveliş biotic pe care Eduard Suess l-a denumit biosferă. iar între componentele naturale şi cele sociale există relaŃii de interacŃiune. la sfârşitul secolului al XIX-lea. Geografie generală la alŃii. Geomorfologie. studiază procesele economicosociale. După opinia sa. Geofizică. bazat pe legile ce acŃionează în natură şi o geografie economică. studiul părŃilor locale şi regionale nu poate fi independent în raport cu datele care privesc ansamblul Terrei. între care se reŃine noŃiunea de mediu geografic. în care se studiază diferitele componente şi raporturile dintre ele la nivelul planetar. 8 . Newmann introduce noŃiunea de geomorfologie pentru studiul reliefului.- principiul geografiei comparate sau al geografiei generale. să cerceteze omul şi cultura sa materială şi spirituală după acelaşi puncte de vedere. care are în vedere omul şi activitatea sa.geografie fizică. principiul extensiunii spaŃiale care vizează arealul de extindere a unui fenomen. mulŃi geografi separă o geografie fizică. . potrivit căruia fenomenele locale trebuie privite în comparaŃie cu cele analoage din alte regiuni. Karl Ritter. făcând din cele două o singură ştiinŃă. Se dau primele denumiri obiectului de studiu al Geografiei. • La sfârşitul secolului al XIX-lea.

fie la mediile de la suprafaŃa Pământului (ecosfera). s-au dat geografiei mai multe definiŃii.II. respectiv harta Strabon (63 î. atât din punct de vedere static (formă. - - - - - - DefiniŃiile pot continua.Hr. repartiŃia teritorială a producŃiei. fie la raporturile om-natură. spaŃiale. al producerii şi reproducerii lucrurilor necesare întreŃinerii şi dezvoltării populaŃiei. geografie umană sau antropogeografie. 9 . Editura NaŃională „S.Ciornei”. în privinŃa obiectului de studiu. ritm). Napoleon Bonaparte (1769-1821): geografia este mama istoriei iar istoria este geografia în mişcare. pe baza rezultatelor altor ştiinŃe şi în sensul că geografia este necesară oricui şi peste tot. litosfera. intensitate. se subdivide în geografie generală (a planetei întregi) şi geografie regională (a regiunilor de diferite întinderi). condiŃiile şi particularităŃile ei de dezvoltare).) definea geografia ca ştiinŃa care studiază cadrul natural (în special relieful şi hidrografia). I. geografie fizică (studiază elementele naturale ale învelişului geografic) şi geografie economică (interacŃiunea dintre factorii fizico-geografici şi cei social-economici.) definea geografia ca ştiinŃa care se ocupă cu definirea şi măsurarea formelor şi dimensiunilor Pământului sau “grafia” feŃei Pământului. fie la Terra sub forma unei sinteze.b) DefiniŃia geografiei Geografia se interferează cu numeroase domenii ale cunoaşterii făcând legătura între ştiinŃele naturii şi cele sociale. DicŃionarul Enciclopedic (vol. a mediului de la exteriorul solid al Terrei.Hr. „Cosmosul”. cea mai importantă operă de geografie a AntichităŃii). Simion MehedinŃi (1869-1962) a dat una dintre cele mai complete definiŃii în perioada interbelică astfel: geografia este ştiinŃa despre Pământ sau ştiinŃa care cercetează relaŃia dintre masele celor patru învelişuri planetare. temporale) dintre geosfere (atmosfera.Hr. sau studiul relaŃiei dintre om şi mediul său planetar.61) Grigore Posea (1986) a dat una dintre cele mai noi definiŃii care reflectă în prezent nivelul cunoaşterii din acest domeniu: geografia studiază organizarea lăuntrică. Se observă însă că majoritatea lor se referă. 17 cărŃi. 1996) precizează: geografia este ştiinŃa care studiază Pământul sub aspectul fenomenelor care se desfăşoară înăuntrul învelişului geografic şi al activităŃilor omeneşti. hidrosfera. Denumirea de „geografie” este de origine greacă şi provine de la cuvintele „ge”= pământ şi „graphein” = a scrie. vol. De-a lungul timpului. în sens de sinteză despre Pământ şi Cosmos. pentru geografia regională. având ca obiect specific de studiu mediul geografic în varietatea. cât şi din punct de vedere dinamic (direcŃie. Alexander von Humboldt (1769-1859). Emmanuel de Martonne (1873-1955): geografia este ştiinŃa care se ocupă cu studiul repatiŃiei la suprafaŃa Globului a fenomenelor fizice. între care precizăm: Eratostene (276-194 î. resursele naturale şi particularităŃile etnice (în lucrarea “Geografia”. definea geografia ca ştiinŃa care se ocupă cu descrierea fizică a Universului. Karl Ritter (1779-1859) : geografia este ştiinŃa care se ocupă cu studiul Pământului ca o casă de educaŃie a geniului omenesc. sau spaŃiul terestru ca un sistem dinamic şi unitar pentru geografia generală dar şi diversificat local şi regional. dimensiune. Bucureşti. biosfera). inclusiv sub aspectul utilizării şi transformării de către om. fie se limitează la geosferele „externe”. dinamice. cauzele acestei repartiŃii şi raporturile fizice ale acestor fenomene. cu încercări de a se preciza obiectul de studiu şi metode specifice de investigaŃie. poziŃie). naturală şi cea impusă de om. Geografia studiază relaŃiile (statice. sau „ştiinŃa ştiinŃelor”. 1930. p. în lucrarea sa „Cosmos”. biologice şi umane.-19d. complexitatea lui locală şi regională dar şi unitatea lui de sistem. (lucrarea „Terra”.

adică al spaŃiului în care procesele. Ulterior. Sociosistemul este considerat ca obiect de studiu al Geografiei umane şi economice. litosferă. de unde se desprinde concluzia că geografia este o ştiinŃă dualistă deoarece ea abordează şi cercetează ambele tipuri de sisteme. la legi generale şi particulare ce asigură evoluŃia şi repartiŃia fenomenelor geografice şi rezultatele producerii lor. toate formele rezultate se condiŃionează reciproc şi se află înlănŃuite în sisteme spaŃiale bine definite. ConŃinutul obiectului geografiei. un conŃinut mai larg. iar în ultimul timp. de alŃi geografi (I.c) Obiectul de studiu al geografiei şi abordarea sistemică în geografie Din conŃinutul definirii geografiei ca ştiinŃă. fenomenele.MehedinŃi în lucrarea „Terra”. sociogeosistem. deoarece omul şi activitatea sa au devenit un factor component tot mai important în mediul înconjurător.10). la fel ca şi în cazul altor ştiinŃe a fost diferit de la o etapă de dezvoltare a societăŃii la alta şi în funcŃie de nevoile sociale. spaŃiale. Sistemele teritorial-spaŃiale reprezintă sisteme geografice. relaŃiile (statice. 1876). dintre componenŃi (atmosferă. dar şi diversificat local şi regional. dar mai ales. care este un sistem dinamic unitar. 1931). 1998. (fig. nevoia explicării unor noŃiuni teoretice a implicat cunoaşterea Pământului ca întreg. la geosistem (ca rezultantă a întrepătrunderii învelişurilor Pământului) şi ansamblul de legături ale antroposferei şi ca urmare al a fost raportat la geografie pe ansamblu. comerciale au impus geografiei ca spaŃiu al cercetării teritoriile locuite. Raportul dintre Geografia generală şi cea regională sau raportul dintre general şi local arată că nu se poate realiza un studiu regional concret 10 . Unitatea geografiei fizice şi a geografiei economice nu trebuie privită prin prisma deosebirii dintre legile naturii şi cele sociale.Donisă. XIX. incluzând. dinamice. Soceava (1963) pentru a defini obiectul de studiu al Geografiei fizice. Geosistemul a fost folosit ca termen pentru prima dată de către V. care au structuri specifice naturale cât şi socio-teritoriale. Posea. 2000. iar pe de altă parte.B. În antichitate. mediu înconjurător etc. care este sistemul Terra vazut prin prisma sistem-subsistem-elemente dar şi raportarea sa la Sistemul solar din care face parte. geosistem. înveliş geosferic sau terestru (G. începând cu secolul XVIII. temporale). conducând la amplificarea obiectului de studiu al Geografiei. întelegerea realităŃii din orice teritoriu sau la nivel planetar. rezultă că „obiectul său de studiu îl reprezintă mediul geografic (spaŃiul terestru. înveliş geografic (I. În prezent. pe de o parte.Braunov. geosistemul şi sociosistemul alcătuiesc obiectul unitar de studiu al Geografiei numit sociogeosistem. ci trebuie luat „întregul organic” (cum sublinia S. hidrosferă. cerinŃele militare. Din perspectiva abordării sistemice. adică un anume sistem. În secolele următoare. geografia nu mai poate fi redusă la o descriere simplă a realităŃii ci reprezintă o ştiinŃă care implică analiza şi sinteza care conduc în final. Vâlsan). 1910). biosferă) şi influenŃele activităŃii omului asupra lui”. Geografie generală. p. fenomenelor şi rezultatelor producerii acestora.P. Geografie generală. Obiectul de studiu al geografiei a fost denumit diferit: mediu geografic (E. a impus un nou mod de analiză a proceselor.Geografie fizică) se aprofundează şi se clarifică obiectul de studiu al său. în accepŃiunea unor geografi. Studiază alcătuirea lui naturală. Reclus. Geografia care înglobează cele două ramuri (Geografie fizică şi geografie umană şi economică) şi avându-se în vedere interferenŃele şi intercondiŃionările dintre mediul natural şi societatea omenească.1) Abordarea sistemică în Geografie Prin abordarea sistemică în Geografie (Gr. XX şi în prezent. Iuliana Armaş. (Mihai Ielenicz. sociosistem. obiectul Geografiei nu mai poate fi limitat la „suprafaŃa” Pământului. mediul de la exteriorul solid al Pământului). intrând în studiul geografiei sub numele de antroposferă sau sociosferă. 1977). care în cazul Geografiei este Terra sau planeta Pământ. Abordarea sistemică devine un principiu metodologic de cercetare care impune în mod obligatoriu şi prezenŃa unui obiect propriu de studiu. sfera noŃiunii a căpătat. ci prin tipurile de sisteme teritorial-spaŃiale care se formează în urma efectului activităŃii umane într-un anumit mediu.

care alcătuiesc subsisteme ale căror interrelaŃii. fluxuri de materie şi energie prezintă importanŃa corespunzătoare pentru planeta Pământ. soluri.Vâlsan este un subsistem al Terrei rezultând din relaŃiile care se stabilesc între geosfere. Sisteme teritorial-spaŃiale. zonală şi globală formând mediile terestre care au favorizat ulterior apariŃia vieŃii şi societăŃii umane. atmosferă. Redăm pe scurt alcătuirea sistemelor prezentate mai sus: 1. manta. Pentru că Geografia operează cu sisteme spaŃiale. Caracterele sistemice se recunosc uşor în relaŃii ca de exemplu: alternanŃa dintre zile şi nopŃi. sociosferă. (fig. asigurându-i unitatea. biosfera. regională. Grigore Posea şi Iuliana Armaş (1998) delimitează trei tipuri de sisteme spaŃiale ordonate ierarhic astfel: 1. Sistemul planetar al Terrei este alcătuit dintr-o suită de învelişuri cu caracteristici proprii: nucleu. relaŃiile dintre curenŃii oceanici şi clima uscaturilor continentale limitrofe. formarea zonelor climatice.1) 11 . atmosfera.de tip sistemic dacă nu se posedă cunoştinŃele teoretice necesare despre categoria respectivă de teritoriu care se impune a fi integrat în subsistem iar subsistemele formează întregul sistem numit mediul terestru. Sisteme socio-spaŃiale sau sisteme în cadrul cărora se interferează mediul natural cu cel social. faună. magnetosferă. hidrosferă. pedosferă. vegetaŃie. litosferă. 3. hidrosferă. relief. atmosferă cu cele derivate. dintre anotimpuri. Sisteme planetare în care intră acele sisteme ale căror elemente şi relaŃii interferează cu problematica Terrei în ansamblul ei. pedosfera. hidrosfera. 2. Geosistemul teritorial-spaŃial sau învelişul geosferic denumit de G. biosferă. În sens mai analitic interacŃiunea elementelor primare. geografii au alcătuit o scară geografică spaŃiotemporală (similară celor geologice). cât şi fiecare fragment al spaŃiului natural sunt sisteme. amplasarea unor industrii în porturi etc. În această concepŃie sistemică. creează la suprafaŃa Pământului un mediu geografic complet care aprofundează geosistemul şi poate fi urmărit în toată varietatea locală. atât Pământul ca planetă. adică acele sisteme care cuprind relaŃiile specifice dintre geosferele de la suprafaŃa scoarŃei Pământului (reliefosfera. antroposfera). 2.

Toate acestea sunt privite în varietatea lor dar sistematizate teoretic la nivel local. Sistemele socio-spaŃiale reprezintă configuraŃii spaŃiale rezultate din interferenŃa mediului natural cu elementele construite de om: populaŃia Globului. 12 . regional şi global. viaŃă economică. naŃiuni. social-politică etc.Fig.1 Sociogeosistemul 3. aşezări umane. state.

inclusiv relaŃiile de integrare a omului în peisaj. aflate într-un echilibru extrem de sensibil. Geografia are legături cu ştiinŃele: • De la filosofie împrumută o serie de legi generale ale dezvoltării lumii. care reacŃionează în mod global la intervenŃia omului în peisaj. Altfel spus. • De la geologie împrumută o serie de date despre alcătuirea interioară a planetei. 1. în concepŃia actuală. geografia are legături prin studiul influenŃei factorilor şi elementelor geografice asupra sănătăŃii omului. • Cu economia politică se interferează în special în sfera socio-economică. se foloseşte şi de alte discipline deoarece. gestionarea resurselor din diferite medii geografice. obiectul de studiu al geografiei îl constituie planeta Terra. • Dă răspuns la întrebarea „Cine suntem pe acest Pământ şi ca parte a întregului Univers”.3 Legătura geografiei cu alte ştiinŃe Geografia. • Statistica şi matematica oferă date în aprecierea cantitativă a elementelor şi fenomenelor geografice. Geografia are ca obiect de studiu mediul complex – natural şi social de la suprafaŃa terestră sau sociogeosistemul. 13 . geosferele naturale componente şi relaŃiile de interacŃiune dintre ele. studiul mineralelor şi rocilor care au mare influenŃă asupra reliefului. în cercetările ei atât de complexe în abordarea geosistemului (în cadrul geografiei fizice) şi sociosistemului (în cadrul geografiei umane). ne arată particularităŃile şi individualitatea mediului în care trăim ca parte a aceluiaşi întreg planetar. ea însăşi se poziŃionează la interferenŃa dintre ştiinŃele naturii şi ştiinŃele sociale. sub două aspecte: a) Terra ca sistem unitar – geosistemul (structura. • De la astronomie ia o serie de date despre locul Pământului în Univers. • Cu fizica şi chimia. respectiv în relaŃiile ce se stabilesc între oameni şi valorificarea. geografia prezintă legături deoarece dinamica fenomenelor.2 ImportanŃa studiului Geografiei ImportanŃa studiului geografiei constă în faptul că are şi un rol formativ dominant prin perspectiva globală pe care o oferă în înŃelegerea fenomenelor particulare care se petrec în mediul geografic. • Geografia este ştiinŃa despre Pământ în calitate de obiect de învăŃământ. • Ne localizează în spaŃiu. • Demonstrează unitatea lumii naturale şi unicitatea mediilor noastre de existenŃă. evoluŃia sa. • Cartografia oferă date matematice şi procedee în realizarea hărŃilor indispensabile geografiei. contribuie la educaŃia şi cultura oricărui om. 1. deci a sociogeosistemului. energia. • Biologia oferă date privind cerinŃele vieŃuitoarelor în diferitele spaŃii geografice determinând răspândirea plantelor şi animalelor pe Glob. pentru argumentarea detaliată a multor fenomene geografice. b) Sociosistemul – mediul fizic pentru societatea umană care şi-a creat „propria sa natură” şi o istorie a civilizaŃiilor în mediul de la suprafaŃa Pământului unde a apărut şi există viaŃă. proceselor şi componentelor mediului geografic se desfăşoară după legităŃi specifice şi acestor discipline.În concluzie. • Cu ştiinŃele medicale.

geografia Egiptului Geografia Americii: . Geografia fizică generală studiază fenomenele fizice.geografia Japoniei .4 Sistemul ştiinŃelor geografice. Din detalierea studiilor pentru fiecare geosferă s-au desprins o serie de subramuri: 1) geomorfologia studiază scoarŃa terestră şi relieful. Şi în cadrul acesteia se desprind o serie de discipline: 1) Geografia populaŃiei (demografia). Geografia generală – studiază la modul general fenomenele geografice la nivel planetar Geografia regională – utilizează cercetările generale din prima ramură şi analizează elementele şi fenomenele geografice pe regiuni. 2) meteorologia şi climatologia studiază fenomenele legate de atmosferă.A. Geografia regională cuprinde: 3) 4) 5) 6) 7) 2) 3) 4) 5) 6) 1) Geografia Europei: .geografia schimburilor economice . 2) Geografia aşezărilor omeneşti: .geografia României . 5) pedogeografia studaiză învelişul solurilor. Geografia Australiei Geografia Antarcticii 14 . Ramurile şi subramurile geografiei Geografia.geografia agriculturii . mai concret. 4) biogeografia studiază aria geografică a vieŃuitoarelor. Geografia umană generală – studiază elementele generale despre populaŃie şi activitatea sa care se întrepătrunde cu celelalte geosfere ale Pământului.U.1. având ca obiect de studiu sociogeosistemul – o rezultantă a interacŃiunilor dintre geosferele Pământului inclusiv antroposfera îşi împarte cercetarea în două mari ramuri (fig.geografia turismului Geografia socială: -geografia medicală .geografia resurselor .geografia industriei .geografia FranŃei Geografia Asiei: .rurale .geografia Indiei Geografia Africii: . I. 3) hidrologia studiază hidrosfera (învelişul apelor).geografia lingvistică .2): I. II. la rândul său are două subramuri principale: A.geografia comportamentală Geografia politică Geografia culturală Geografie istorică şi toponimie geografică II. Geografia generală.geografia transporturilor . fiecare geosferă a Pământului precum şi interrelaŃiile dintre aceste învelişuri. Ńări sau continente. B.urbane Geografia economică: .geografia S.

2 Subramurile geografiei 15 .Fig.

În cărŃile sale se fac referiri la resursele naturale. EvoluŃia concepŃiilor geografice se poate urmări din antichitate până în prezent. care în lucrările sale subliniază şi mişcările scoarŃei terestre precum şi informaŃii despre Oceanul Planetar. Obiectul de studiu se referea la problematica legată de definirea şi măsurarea formei şi dimensiunilor Pământului. Primele descrieri datează încă din mileniile III şi II î. dar şi rolul acestuia în vindecarea lor. naturalist şi filosof care emite concepŃia despre Pământ şi Univers privind originea lor materială şi întocmeşte prima hartă a Pământului. precum şi Tratatul de geografie matematică.Hr. descrieri de călătorie din cele văzute ori auzite).).1. Aristotel (384-322 î. iar harta lumii construită de el în aceste proiecŃii este folosită de geografi până în Evul Mediu. Se ajunge astfel.). în aceasta apărând şi date referitoare la mediul Mediteranei. VI-V î. El scrie o vastă lucrare. întemeiază şcoala matematică-filosofică ce-i poartă numele în care şi prin studiul astronomiei ridică geografia la rang de ştiinŃă. ContribuŃia grecilor la dezvoltarea geografiei generale bazată pe geometrie.Hr.Hr. Claudiu Ptolemeu (90-168 d. Hekateu din Milet este considerat ca întemeietor al cartografiei deoarece îmbunătăŃeşte mult harta lui Anaximandru.Hr. la locuitorii diferitelor teritorii. a aplicat Globului diviziunea de 360°. legată de numele lui Strabon. Homer. care scrie o istorie universală în 40 de cărŃi în care se evidenŃiază şi descrieri geografice ale regiunilor cunoscute. a evidenŃiat importanŃa mediului fizic în apariŃia bolilor. „Geographia”. Introduce în cartografie proiecŃiile conică şi pseudoconică.. cuprinsă în 17 cărŃi.Hr.) este cel mai important geograf al perioadei romane care a scris lucrarea „Tratat de astronomie”. În sec.Hr.) este considerat cel mai mare astronom al antichităŃii deoarece a determinat durata anului solar. în care a inclus şi probleme de geografie generală.). El devine precursorul geografiei umane din antichitate. Omul a început să facă observaŃii cu caracter geografic din cele mai vechi timpuri. cunoscută de obicei sub numele de „Geografia”. Opera sa a constituit 16 . a introdus noŃiunile de longitudine şi latitudine şi a elaborat teoria climatelor. inclusiv la teritoriile locuite de daci.). împins de inventarea scrisului şi după diviziunea muncii. Hippark (190-125 î-Hr. în care se schiŃează primele capitole de geografie fizică. care a permis unor oameni să se îndeletnicească şi cu cercetări ştiinŃifice. iar pe planul geografiei generale se poate menŃiona ideea zonalităŃii termice elaborată de către Posidonius (136-517 î. mai ales în sudul Italiei. determinând desprinderea ei din cadrul filosofiei. El emite teoria geocentrică prin care Pământul se află în centrul Universului. a) Etapa antichităŃii Vechii greci au lăsat lucrări importante asupra lumii cunoscute de ei (peripluri.Hr. cel mai important centru ştiinŃific a devenit Alexandria unde a trăit şi Eratostene de numele căruia se leagă şi noŃiunea disciplinei de geografie pentru prima dată în Antichitate dându-i sensul de geografie matematică. tot grec dar stabilit în Italia.5 Istoricul dezvoltării geografiei generale fizice şi umane Dezvoltarea geografiei s-a realizat în stransă legătură cu dezvoltarea societăŃii şi în funcŃie de lărgirea şi adâncirea orizontului cunoştinŃelor geografice. Pitagora (570-496 î. se mai remarcă Anaximandru (610-546 î. Romanii au dat o serie de descrieri geografice. părintele medicinei.) pune bazele mai multor discipline şi scrie lucrarea „Meteorologia”.Hr.). fizică şi astronomie se remarcă şi în direcŃia unei geografii regionale sau chorografia (descrierea unor regiuni geografice cunoscute numite şi oikumena). Hipocrat (cca. la ideea sfericităŃii Pământului şi se deduc zonele climatice diferite precum şi existenŃa anotimpurilor.Hr.Hr. Începând din secolul al III-lea î. 460-375 î. tradus de arabi sub numele de „Almagesta”. În direcŃia geografiei regionale se remarcă Polibiu (203-120 î. de perfecŃionarea reprezentărilor cartografice şi de evoluŃia cugetării ştiinŃifice în general. între care Hippark. Strabon. în care evidenŃiază mai ales trăsăturile esenŃiale ale reliefului şi hidrografiei. aşa cum reiese din lucrarea „Geographica hipomnemata” („Comentarii geografice”).

În geografia antică s-au schiŃat două direcŃii de bază: . a reuşit să precizeze mai bine o serie de elemente geografice pe Pământ cu ajutorul gradelor de longitudine şi latitudine. Portugalia. Descoperirile şi influenŃa gânditorilor „Renaşterii” au stimulat şi dezvoltarea geografiei. Rene Descartes. însoŃită de numeroase hărŃi dar care susŃinea teoria geocentrică admisă unanim în Antichitate prin influenŃa personalităŃii lui Aristotel. cel mai mare călător arab.cea descriptiv-regională sau chorografică (descrierea unei regiuni cunoscute şi locuite) şi. În domeniul geografiei generale se realizează progrese. care se baza pe o experienŃă mai complexă de cunoaştere a lumii la „faŃa locului” prin călătorii şi observaŃii a noilor medii geografice. englezi şi ulterior de olandezi. c) Perioada Marilor Descoperiri Geografice AparŃine secolelor XV-XVII. Turcia care a oprit căile pe uscat ale comerŃului european cu Asia. au dat strălucire acestei perioade. informaŃii despre aşezări umane şi cele legate de activităŃi comerciale.direcŃia geografico-matematică sau de geografie generală care se ocupa de Pământ ca întreg şi de reprezentarea grefică a lui.Hr. în special mirodenii dar şi aur (ca urmare a extinderii relaŃiilor băneşti) au stimulat căutarea unor drumuri noi spre Orient. precum şi cele din Europa de răsărit. IX-XII prin intermediul oamenilor de cultură arabi. dar toate cu caracter regional renunŃându-se la problematica planetei ca întreg. iar în Orientul Mijlociu. cât şi mai departe până în sec. MulŃi navigatori şi misionari încearcă să descrie cu cât mai multe detalii noile teritorii cucerite.un deosebit izvor de informaŃii atât pentru geografia veche a sec. considerat cel mai mare cartograf arab. dezvoltând ştiinŃa şi gândirea umană. deşi Aristarh din Samos conturase ideea heliocentrismului încă din anul 265 î. Apar chiar unele ghiduri despre diferite itinerarii. al XVI-lea. francezi. astrologiei sau cosmografiei. călătoria lui F. b) Etapa medievală În această etapă geografia nu mai apare ca ştiinŃă independentă ci este inclusă geometriei. din care se nasc idei ce vor sta la baza marilor descoperiri geografice. prin introducerea concepŃiei heliocentrice a lui Nicolaus Copernic. care avea un conŃinut despre date economice. Folosind însemnările de drum ale mai multor călători şi comparând sursele de informare între ele. Ibn Battutah din Tanger (născut în Maroc. al II-lea d. Al Idrisi (1100-1165). . Una dintre operele importante apărute în anul 1544 este „Cosmografia” lui Sebastian Munster. CerinŃele mari de mărfuri orientale.. renumiŃi geografi şi călători. La începutul acestei perioade au apărut state centralizate: FranŃa. măsurarea unui arc de meridian şi calcularea cercului meridian de 40002 km 17 . în 1498 Vasco da Gamma înconjoară Africa stabilind drumul maritim spre India.Magellan în jurul lumii demonstrează forma sferică a Pământului. PersonalităŃi ca Leonardo da Vinci. se dezvoltă un mare interes pentru geografia fizică.. Galileo Galilei. Roger al II-lea. 1304-1368).. În 1492. perioada aceasta este cunoscută sub semnul „Renaşterii”. Giordano Bruno. spanioli. Astfel se declanşează expediŃiile maritime organizate de portughezi. Cristofor Columb descoperă America. Anglia. Claudiu Ptolemeu la romani şi Strabon la greci rămân cei mai reprezentativi geografi pentru această perioadă. Spania. al XIII-lea.a. În planul general al gândirii. al dezvoltării artelor şi ştiinŃei. Nicolaus Copernic. care începuse în Italia încă din secolul al XIV-lea. Totuşi. scrie lucrarea „Călătoriile lui Ibn Battutah”. îndeosebi drumuri maritime. politice şi populaŃia din diverse oraşe. În anii 1519-1521. Sub influenŃa arabă în sec. în care descrie o serie de regiuni ale imperiului arab.Hr. ş. Pe baza ideilor ştiinŃifice ale Şcolii din Alexandria încearcă să pună baza ştiinŃifică a geografiei publicând lucrarea „Geographia” (în 8 cărŃi). întocmeşte în anul 1154 o hartă a lumii şi alte hărŃi pentru regele Siciliei. O revitalizare a ştiinŃei geografice se resimte în sec. care susŃinea că Pământul se învârteşte în jurul axei sale şi în acelaşi timp în jurul Soarelui. cu o serie de elemente specifice.

astfel. care începe să se ocupe sistematic de raporturile dintre om şi planetă. Gerardus Mercator. apoi. în special geologii care sistematizează observaŃiile făcute şi fac descrieri rezonabile ale fenomenelor terestre. Se dezvoltă mijloacele de investigaŃie prin inventarea unor instrumente care măresc precizia observaŃiei şi determinărilor. se ocupă cu studii de etnografie dar reia studiul raporturilor dintre om şi mediul natural într-un sens ştiinŃific restabilind unitatea 18 . principiul geografiei comparate sau al geografiei generale prin care fenomenele locale trebuie privite în comparaŃie cu cele analoage. în 1650 apare lucrarea geografului german Bernard Varenius intitulată „Geographia generalis”. inclusiv cele sociale şi istorice. El introduce rolul elementului uman în geografie. pe cel al extensiunii spaŃiale. a sistematizat toate diviziunile geografiei generale: oceanografia. În cartografie apar hărŃi tematice ca cea a curenŃilor marini. El a subliniat în cartea sa împărŃirea geografiei în „generală” şi „specială”. Acest fapt a dus la naşterea geografiei moderne. Studiile de geologie şi geodezie formează respectivele discipline care devin ajutătoare pentru geografie şi anume pentru geomorfologie. în anul 1725 se conturează disciplina oceanografie prin lucrarea lui Marsigli intitulată „Istoria fizică a mării”. Prin acest principiu s-a îndepărtat bariera care separa geografia regională de cea generală. fundamentează geografia ca ştiinŃă. În 1612 Galileo Galilei inventează termometrul după ce a inventat luneta. orice fenomen nu trebuie studiat şi înŃeles în sine. potrivit căruia. din alte regiuni. pentru a-i urmări apoi consecinŃele. s-a apropiat de geografie prin vocaŃia sa de profesor şi a adăugat la principiile formulate de Humboldt. Friederich Ratzel (1844-1904). ci trebuie să-i fie căutate cauzele. variaŃia locală a numărului populaŃiei depinde de condiŃiile de mediu. Karl Ritter (1779-1859). ca de exemplu. considerându-l ca fiind partea cea mai de preŃ a planetei. Alexander von Humboldt (1769-1859). d) Etapa modernă şi contemporană În sec. Bazele geografiei moderne se regăsesc în activitatea a doi importanŃi oameni de ştiinŃă germani. În această perioadă apar preocupări ale unor gânditori privind explicarea unor fenomene sociale prin intermediul cadrului geografic. Ca importanŃă deosebită pentru geografie a formulat două principii esenŃiale: principiul cauzalităŃii. tot de origine germană. A fost combătut pentru această opinie. geograf. care are ca obiect de studiu atât întregul teritorial cât şi complexul regional. XVII şi XVIII se detaşează mai mulŃi naturalişti prin spiritul cercetărilor de teren. făcând din cele două o singură ştiinŃă. inclusiv hărŃi topografice. care se referă la arealul de extindere al unui fenomen. geograf şi călător. Defineşte geografia ca ştiinŃă despre Pământ. iar în 1648. Lucrarea sa capitală este intitulată „Cosmos” şi defineşte geografia ca ştiinŃa vieŃii fizice şi organice de la suprafaŃa Globului. harta vânturilor publicată de Observatorul astronomic de la Greenwich. publică în 1595 lucrarea cartografică „Atlas”. orografia (uscatul cu vegetaŃia şi animalele). Toricelli a inventat barometrul. deoarece a redus orizontul de studiu al geografiei doar la acest aspect.(de către Jean Fernel în 1525). al XVII-lea. care a avut influenŃă asupra dezvoltării ulterioare a geografiei. punând bazele metodelor de observaŃie aproape la toate disciplinele geografiei fizice. binecunoscut prin elaborarea şi utilizarea în cartografie a proiecŃiei ecuatoriale ce-i poartă numele – „proiecŃia Mercator” -. La începutul secolului al XVIII-lea. care cuprinde problematica marină. elaborarea teoriei curenŃilor marini şi a ideii unui nivel oceanic unic în lucrarea „Hidrologia” a lui George Fournier în anul 1643 şi altele. în 1686 şi altele. S-au obŃinut progrese în domeniul cartografiei prin întocmirea de diverse hărŃi ale unor părŃi din Europa. istoric şi filosof de formaŃie. a vulcanilor şi a declinaŃiei magnetice. naturalist. climatologia. studul părŃilor locale şi regionale nu pot fi independente în raport cu datele privind ansamblul Terrei. La jumătatea sec.

al XIX-lea (1873). Élisée Reclus (1830-1903) în lucrările sale. considerând că „omul este capabil să transforme faŃa 19 . geologice. Mediul de viaŃă. dupa unirea Principatelor Române. peisajul. De la începutul carierei sale. se exemplifică lucrările lui Élisée Reclus intitulate „La Terre” (1869) şi „Nouvelle Geographie universelle” (1894) în 18 volume. deoarece el a devenit un mediu complex. geografia modernă iniŃiată de savanŃii germani se amplifică şi se consolidează prin aportul unor cantităŃi mari de informaŃie. lăsând un „loc decisiv determinismului faptelor naturii”. social şi politic în evoluŃia tipurilor de aşezări. lanŃurile muntoase ale Asiei. ContribuŃiile lui Ratzel sunt remarcabile şi în cadrul geografiei aşezărilor umane. obŃinută în urma cercetărilor de teren şi a aparaturii şi mijloacelor tehnice utilizate. care au favorizat dezvoltarea geografiei sunt: • Lărgirea orizontului de cunoaştere despre planeta Terra prin dezvoltarea geologiei. După opinia sa şi a discipolilor săi (Jean Bruhnes.geografiei. Geografia concepută de Ratzel se plasează la graniŃa dintre ştiinŃele naturii şi ştiinŃele despre om. El sublinia că nu se poate trasa o graniŃă între fenomenele naturale şi cele culturale (antropice). Abia în 1864 fotograful Szathmary. oceanografiei. statisticii etc. În România ridicarea de hărŃi moderne de către specialişti militari români începe către sfârşitul sec. s-a dovedit un adversar al determinismului introdus de Friederich Ratzel. în opera lui Paul Vidal de la Blache se desprinde raportul intim care există între pământ. Max Derruau etc. În lucrarea sa „Principes de Geographie humaine”. prin care arată că mediul natural nu explică totul în mod direct. hidrologie etc. realizând un peisaj umanizat care exprimă o combinaŃie între factorii naturali şi cei umani. lansează principiul „natura oferă. Max Sorre. regiunea. deoarece acestea trebuie privite ca unite şi inseparabile. deoarece până la înfiinŃarea statului naŃional român. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul XX.). în care apare şi numele de România. în sensul că influenŃele mediilor naturale se exercită asupra grupelor umane şi asupra repartiŃiei lor pe suprafaŃa Globului. pornind uneori. dar este şi fondatorul geopoliticii. Americii. „mediul geografic încetează de a mai fi un element brut al geografiei fizice. statistică. Pentru a sublinia unitatea dintre geografia fizică şi cea umană. consolidează ideile şcolii franceze cu privire la relaŃia inseparabilă dintre om şi mediul natural. angajat de guvernul domnitorului Cuza reproduce o hartă austriacă a Dobrogei şi Munteniei. influenŃele cardului natural. topografiei. CondiŃiile socio-economice specifice sfârşitului de secol XIX. aptitudini sau mentalităŃi. studii de oceanografie etc. De aici rezultă o amenajare a naturii de către om. Vidal de la Blache defineşte geografia ca fiind „ştiinŃa locurilor şi cea a oamenilor”. Harta lui Szathmary a mai fost numită şi harta lui Cuza şi face trecerea de la hărŃile întocmite de străini la hărŃile româneşti • ApariŃia de numeroase lucrări geografice cu un conŃinut geografic complex care cuprind noutăŃi în domeniul descoperirilor geografice. • Conceperea şi construirea instrumentelor de lucru performante şi înfiinŃarea de servicii sau centre permanente de culegere şi înregistrare a datelor referitoare la meteorologie. fiind prima hartă topografică tipărită în Ńară. urmele trecutului. în funcŃie de gradul său de civilizaŃie. Natura îi oferă o serie de posibilităŃi dintre care poate să aleagă. nici în Moldova şi nici în Muntenia nu a existat un serviciu topografic.). • Editarea de hărŃi topografice. topografie şi cartografie. printr-un ordin dat de domnitorul Cuza a fost înfiinŃat Corpul de Stat Major General care avea ca atribuŃii întocmirea şi a unor lucrări de geodezie. Se fac expediŃii ştiinŃifice în interiorul necercetat al continentelor (valea Nilului. Abia după 1859. a meteorologiei. Paul Vidal de la Blache este fondatorul geografiei umane în FranŃa şi un al doilea întemeietor al geografiei umane. Albert Demangeon. dar omul se adaptează mediilor naturale pe care le transformă. Ratzel a pus bazele antropogeografiei. devin obiectele specifice ale geografiei. omul dispune”. subliniind rolul pe care îl are poziŃia geografică. Spre deosebire de Ratzel. oameni şi istoria acestora şi că diversitatea umană se explică în „diversitatea peisajelor aflate în continuă înnoire”. rezultat al interacŃiunilor multiple dintre om şi natură”. de la principiile determinismului. prin care se materializează legăturile între mediul natural şi om şi se perpetuează în prezent.

care se consacră geografiei umane cum sunt: Pierre George. J. iar a şasea din Europa şi din lume a fost la Bucureşti sub denumirea de Societatea Română Regală de Geografie înfiinŃată în 1875. Georges Chabot. revoluŃia tehnico-ştiinŃifică are o influenŃă deosebită asupra dezvoltării geografiei. În procesul de prelucrare a datelor se folosesc metodele statistico-matematice. 20 . Deasemenea. J. În urma acestora. geografia umană se detaşează mai mult de datele fizice sau naturale şi arată rolul decisiv. a fenomenelor geografice de pe un anume teritoriu utilizânduse noile cercetări şi metodologii. ca de exemplu studiile geofizice asupra fundului Oceanului Planetar au condus la consolidarea teoriei tectonicii globale. J. Lucrările geografice de sinteză s-au făcut pe două direcŃii: geografie fizică şi geografie economică. Clark.. geografiei urbane. cu importanŃă pentru mediul geografic. În secolul XX geografia îşi restrânge treptat tendinŃele enciclopedice şi devine specific procesul de specializare pe diferite direcŃii. cea din Italia. Whittlesey. se pot propune soluŃii de ameliorare a eficienŃei economice a teritoriului respectiv. Londra. jucat de structurile sociale. După al doilea război mondial. geografia s-a implicat în problematica sistematizării şi a amenajării teritoriului şi a aşezărilor.Short de la şcoala anglo-saxonă sau a celei americane prin S. dar şi prin geografia regională. Sankt Petersburg. scoaterea unei cantităŃi de materie şi energie precum şi alte modificări. sistemul teritorial poate să-şi menŃină echilibrul sau se pot declanşa dezechilibre.Labasse. funcŃionale. Se remarcă o serie de contribuŃii ale autorilor. inclusiv pentru disciplinele geografice ca şi pentru geografie în general. geografiei sociale. J. preluată şi adaptată de către toate geoştiinŃele. Acum.Pământului în procesul muncii iar influenŃa condiŃiilor naturale ale mediului geografic devine din ce in ce mai puŃin determinantă pe măsură ce progresează tehnicicle umane”. iar în ultima perioadă au apărut tendinŃe de unificare a obiectului geografiei prin geografia mediului înconjurător. Sistematizarea înseamnă o altă aranjare a elementelor spaŃiului geografic sau numai a unora dintre acestea. • Introducerea cursurilor de geografie în universităŃi odată cu înfiinŃarea facultăŃilor de profil geografic. În ce priveşte aspectul practic al geografiei se subliniază că a apărut din cunoaşterea tot mai exactă a dimensiunilor structurale.B. • ÎnfiinŃarea SocietăŃilor de geografie datorită interesului lărgit al publicului pentru explorări şi pentru geografie. Reducerea unor funcŃionalităŃi şi amplificarea sau introducerea altora. În a doua jumătate a sec. Prin interpretarea observaŃiilor de teren şi ale datelor se poate reface evoluŃia reală a unui anumit mediu local. Berlin. Max Derruau etc. S-a trecut la o conlucrare mai strânsă cu alte ştiinŃe pe plan ştiinŃific şi metodologic. aparŃinând şcolii franceze. Glassner etc. crearea de noi relaŃii în sistem. cea experimentală precum şi abordarea sistematică şi sistemică la toate nivelurile. ştiinŃele naturale facilitează biogeografia iar cele social-istorice contribuie la punerea bazelor geografiei umane.XX. de perfectare a sistemului de culegere a unor date cât mai precise şi de interpretare a lor. Geologia şi topografia ajută la dezvoltarea geomorfologiei. studiile de geografie umană se referă la ariile de cercetare din domeniul geografiei economice. ca şi în cea a dezvoltării durabile. Geografia economică are mai mult în atenŃie modul în care omul utilizează resursele. de oprire a degradării mediului. factorii demografici şi marile sisteme economice care împart lumea. J. Garnier. începând cu cea din Paris. modul cum dezvoltă căile de transport şi reorganizează spaŃiul în avantajul său. determinând creşterea numărului de cercetători şi de şcoli geografice. Au apărut fotogramele executate din avion sau din sateliŃi şi din diferite tipuri de aparatură electronică plasată în spaŃiu sau pe Pământ care înregistrează mesaje din interiorul sau exteriorul Terrei. cum aplică tehnologia în agricultură şi industrie. precum şi prognoza dezvoltării sale în condiŃiile intervenŃiei diverse a omului.

Posea arată că „regionarea înseamnă conturarea de unităŃi teritoriale de diferite mărimi taxonomice cu caracteristici geografice omogene şi cu un anume potenŃial economic şi cu o anume posibilitate de folosire optimă. al lui Amfilohie Hotinul din 1795 intitulat „De obşte gheografia” . redactează un fel de manual de geografie „Rudimenta Cosmographiae”. din Italia şi Bucureşti. dar şi la baza geografiei regionale. Revista de geomorfologie I. 1. publicată la Padova în Italia.a. La început. practica a solicitat şi perfecŃionarea regionărilor geografice. Cartea a fost însoŃită şi de o hartă tipărită la Haga în 1737 şi descoperită de George Vâlsan în Biblioteca NaŃională din Paris. Londra. era desfăşurată de istorici (Tocilescu. statistice. La sfârşitul secolului al XV-lea. Dimitrie Cantemir. umanist român din Transilvania.I. autor Philipide care descrie întreg teritoriul României şi lucrarea „Terra Noastră”. în limba rusă (1789) şi în română la 1825 la Mănăstirea NeamŃ. Gr. Dacă la început activitatea SocietăŃii cuprindea o serie de preocupări geografice cu caracter enciclopedic şi descriptiv. sas. apar cele mai multe descrieri geografice. amenajări de bazine hidrografice şi sistematizarea teritoriului”. în anul 1700 şi descoperită mult mai târziu la British Museum din Londra. 1997. Nicolaus Olahus (1493-1568). „Regionarea stă la baza amenajării teritoriului. când se înfiinŃează Societatea Regală Română de Geografie (a şasea din lume după cele din Paris. de geologi (Gregoriu Ştefănescu. La începutul secolului al XIX-lea. Strabon. topografi şi alŃii. Ea nu se poate realiza convingător decât pe baza unor studii aprofundate bazate pe multe date şi indici cantitativi” (Gr. Astfel. ulterior s-au conturat tendinŃe de specializare pe probleme de climatologie şi chiar studiul reliefului. Mai târziu se remarcă spătarul Nicolae Milescu (16361708) cu descrieri despre China şi Siberia prin care face o serie de comparaŃii cu Ńinuturile din Ńara noastră. apărută în 1875. „Aspecte privind geomorfologia aplicată în agricultură. În evul mediu informaŃiile geografice apar tot sub formă de descrieri care sunt furnizate de călători şi cronicari de origine bizantină sau de arabi cum este marele călător şi geograf Ibn Battutah. Berlin.). după revoluŃia din 1821 a lui Tudor Vladimirescu. Matei Drăghicescu ş. („Geografia României”. Un eveniment important pentru geografie se petrece tot în anul 1875. vol. Claudiu Ptolemeu ş. care revigorează dezvoltarea geografiei publicându-se un „Buletin de geografie” cu lucrări de specialitate precum şi preocupări în promovarea de cadre specializate. în lipsă de geografi. 21 . 1983).6 Dezvoltarea geografiei în România InformaŃii cu conŃinut geografic despre teritoriul României se întâlnesc începând din antichitate în scrierile învăŃaŃilor antici: Herodot. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea apar o serie de şcoli pe lângă mănăstiri unde se predă în limba română „Geografia nouă” în anul 1790 şi „De obşte gheografia” în 1795. publică lucrarea „Descriptio Moldaviae” (în 1716). publică două lucrări istorico-geografice: „Chronicon” şi „Hungaria”.a. Urmează cronicarul Miron Costin (1633-1691).De aceea. 1769-1770). iar Johannes Honterus (1498-1549). mare cărturar al vremii. prin marile descoperiri geografice efectuate de europeni. activitatea geografică din cadrul SocietăŃii. economice cu multe informaŃii geografice care vor pune baza modernă a geografiei. cu „Harta łării Româneşti”. autor Aurelian.). cu „Cronica Ńărilor Moldovei şi Munteniei” (1677) şi stolnicul Constantin Cantacuzino (1650-1716). România). meteorologi (cum a fost Ştefan Hepites). ofiŃeri. cartea a fost scrisă în limba latină. Se exemplifică manualul lui Iosif Genilie din 1835 în łara Românească. apoi tradusă în germană (la Hamburg. Se răspândesc unele manuale şi apar o serie de scrieri istorice. de origine din Braşov. Ionescu Gion etc. umanist. al lui Ioan Rus din 1842 în Transilvania şi altul mai vechi în Moldova. Posea. Plinius cel Bătrân. geografia se afirmă tot mai mult ca obiect independent de predare în şcoală. Sankt Petersburg. La început. Bucureşti). Ca lucrări geografice de mai mare complexitate se disting: „Geografia României”.

von Humboldt. Leipzig. în 1900 la Bucureşti. unde activează până în anul 1938 când se retrage la pensie. sub conducerea lui Emmanuel de Martonne îşi va elabora teza de doctorat în geografie intitulată „Câmpia Română”. El introduce noŃiunile de înveliş geografic şi complexe naturale în care se subdivide suprafaŃa Pământului şi care rezultă dintr-o „polarizare locală sau regională a unor intensităŃi. cu preocupări de cercetare în teren. Din anul 1900 este numit profesor de geografie la Universitatea din Bucureşti. iar în 1915. care a fost şi primul profesor al catedrei de geografie din Bucureşti. Pătrund de asemenea. S-a preocupat şi de probleme de geografie istorică şi umană. categoriile geografice. descrierea. împărtăşeşte concepŃia acestuia în gândirea sa geografică. americană şi chiar germană (personalitatea lui Albrecht Penck) şi în special prin intermediul lui Emmanuel de Martonne care propulsează o geografie specializată pe ramuri. În anul 1919 este ales membru corespondent al Academiei Române. a evoluŃiei lui sub acŃiunea factorilor endogeni şi exogeni. influenŃele şcolilor franceză. devine titular. Este primul geograf ales de Academia Română ca membru corespondent în 1905. al interdependenŃei şi convergenŃei formulând definiŃia geografiei ca „ŞtiinŃă a Pământului considerat în relaŃia reciprocă a maselor celor patru învelişuri. S. Constantin Brătescu. După un an de studii la Paris. audiind cursurile lui Ferdinand von Richthofen şi Friederich Ratzel.MehedinŃi devine în 1893 primul bursier al SocietăŃii regale Române de Geografie în străinătate. istoriei şi filologiei. precum şi concepŃia lui Humboldt şi Ritter într-o nouă formă de interpretare şi înŃelegere. S. clasificările şi legile geografice.Începutul secolului XX este marcat în geografie prin înfiinŃarea primelor catedre universitare din Ńara noastră. Întemeietorul şcolii geografice româneşti este Simion MehedinŃi (1868-1962). condiŃiile descrierii cartografice). consacrate mai ales Dobrogei. şi-a însuşit pasiunea pentru cercetarea de teren. concepŃie susŃinută în studiile „Sensul geografiei moderne”. publicate în 1930. atât din punct de vedere static. Constantin Brătescu (1882-1945).MehedinŃi în spiritul geografiei moderne. iar în 1899 susŃine la Leipzig teza de doctorat cu tema „Die Kartographische Induktion”.. De la prima lecŃie de geografie susŃinută la deschiderea UniversităŃii în 1900. MehedinŃi abordează „Obiectul Geografiei”. unde are ca profesor pe Albrecht Penck şi apoi la Paris unde. Vintilă Mihăilescu. în 1919 la Cluj-Napoca şi 1924 la CernăuŃi. cât şi din punct de vedere dinamic (al transformării în timp”). susŃinută în 1915 în Ńară şi care a fost prima teză de doctorat în geografie la Universitatea din Bucureşti. Absolvent al UniversităŃii din Bucureşti. ConŃinutul cărŃii constituie o replică modernă la lucrarea „Cosmos” a lui Humboldt ca şi la cea a lui Alfred Hettner. unde se constituia şcoala de geografie regională a lui Paul Vidal de la Blache. iar în 1920 membru titular. prin contribuŃia lor la dezvoltarea cercetării şi gândirii geografice: George Vâlsan. concepŃie care este analizată în opera sa capitală intitulată „Terra.61) El sintetizează obiectul şi definiŃia geografiei şi precizează metodele şi mijloacele cercetării (observarea. 1904 la Iaşi. un alt discipol al lui Simion MehedinŃi. 1931. Alexandru Dimitrie Aldem. în anul 1908. Emmanuel de Martonne. S. După terminarea studiilor universitare. introducere în geografie ca ştiinŃă” apărută în două volume în anul 1931. Dintre cadrele numeroase formate şi educate de S. V-VI. Simion MehedinŃi preia şi dezvoltă principiile cauzalităŃii.MehedinŃi de la care a preluat preocuparea pentru problemele teoretice ale geografiei iar de la alt mare profesor al său. metodologie care este valabilă şi în zilele noastre. El introduce ideile geografiei globale sub aspectul obiectului şi metodei. 1926). („Terra”. ca şi americanul William Davis care se dedică studiului reliefului. De la Al. George Vâlsan (1885-1935) a fost discipolul lui S. cu studii în domeniul filosofiei. Ńărilor. extensiuni şi interdependenŃe variabile”. 22 . s-au impus în mod deosebit. Personalitatea geografică a lui Simion MehedinŃi impune a cunoaşte câteva date biografice. p. pleacă la Berlin. perioadă în care se pun bazele geografiei moderne cu conŃinut cauzal-explicativ şi sintetic. descrierea geosferelor. subliniază limitarea geografiei la studiul suprafeŃei terestre ca la Ferdinand Richthofen sau Alfred Hettner care concepea geografia ca pe o ştiinŃă a regiunilor.MehedinŃi îşi continuă studiile la universităŃile din Berlin. Defineşte geografia ca fiind o ştiinŃă a descrierii şi a variatelor aspecte ale suprafeŃei Pământului dar şi o ştiinŃă de cugetare într-un vast domeniu de cunoaştere. o „sinteză a numeroase discipline ştiinŃifice” (Analele Dobrogei. De asemenea.

În mai multe articole dezvoltă problema „regiunii” sau a regiunilor geografice. discipol de seamă al şcolii lui Simion MehedinŃi. care s-a conturat tot mai mult. R. 15 volume). se menŃionează mai întâi. realizată mai înatâi ca teză de licenŃă la îndemnul şi sub îndrumarea mentorului său. 1929). lucrarea „Geografie teoretică” (1968). de geografie politică şi de toponimie. Această idee este preluată şi aplicată în studiile regionale realizate de mai mulŃi geografi: Romulus Vuia în lucrarea „łara HaŃegului şi regiunea Pădurenilor” (1926).C. după desăvârşirea statului român unitar (România Mare). care subliniază încă o dată esenŃa concepŃiei lui Simion MehedinŃi şi anume. Victor Tufescu – lucrarea „Dealu Mare – Hârlău” (1938). Nicolae Alexandru Rădulescu . În afară de teoria regiunii geografice şi a regionării. A abordat probleme de geomorfologie. În aceeaşi perioadă se adaugă contribuŃia marelui geograf francez Emmanuel de Martonne (18731955) care a început investigaŃiile în CarpaŃii Meridionali. Cercetările complexe din secolul XX au condus la dezvoltarea disciplinelor de geografie fizică şi de geografie economică.R. că obiectul geografiei este Pământul ca sistem integrat suprasistemului solar. Vintilă Mihăilescu pune bazele geografiei urbane româneşti şi tot el a realizat prima clasificare morfostructurală. Tot în această perioadă. geograf ca formaŃie şi considerat de majoritatea etnografilor ca fondatorul etnografiei ştiinŃifice româneşti. între care exemplificăm lucrarea publicată sub titlul „Bucureştii din punct de vedere antropogeografic şi etnografic”. Astfel. care este folosită şi azi de geografi şi etnografi în analiza fenomenului rural. În perioada interbelică. teoria sistemelor. în anul 1915. geografii români se orientează spre mai multe probleme de geografie istorică.C. Nicolae Orghidan în lucrarea „łara Bârsei” (1927. după conceptul introdus de George Vâlsan. în care abordează problema geografiei ca ştiinŃă. seria A1. S-a ocupat mai ales de problemele teoriei şi practicii geografice ca şi ale istoriei cercetării geografice din România. problemă care a fost reluată ulterior de alŃi geografi. cu contribuŃii însemnate în mai toate domeniile geografiei. În anul 1987. cum au fost: „ViaŃa pastorală în MunŃii Rodnei”. autor Tiberiu Morariu. dedicând primele lucrări domeniului antropogeografic. Editura Socec). a promovat conceptul de hidrogeografie. ce poate fi considerată ca un model de monografie şi „Evolution morfologique des Alpes de Transylvanie” 23 . se leagă de contribuŃia unor geologi ca: Ludovic Mrazec (1900). fondatorul toponimiei geografice româneşti. Scrie lucrări însemnate cum sunt: „ConsideraŃii asupra geografiei ca ştiinŃă” apărută în 1945 (la Biblioteca I. Opera ştiinŃifică a profesorului Victor Tufescu s-a realizat în mai mult de 60 de ani şi cuprinde peste 250 de lucrări (dintre care. Gheorghe Munteanu Murgoci de la începutul secolului XX. a apărut o nouă concepŃie asupra geografiei generale şi anume. valorificată în câteva teze de doctorat. Vintilă Mihăilescu. Termenul de geosistem este folosit pentru prima dată de Victor Soceava în anul 1963. integrată în mediul geografic..Vintilă Mihăilescu (1890-1978). extinse apoi şi la alte regiuni. „ViaŃa pastorală în MunŃii Călimani”.Sevastos (1903). autor Romulus Vuia. Simion MehedinŃi. student şi colaborator al lui Simion MehedinŃi. autor Laurian Someşan sau ceva mai târziu. Ştefan Manciulea cu lucrarea „Câmpia Tisei” (1932). cele două teze de doctorat: „La Valachie” (1902). se accentuează o serie de teme izvorâte din ocupaŃiile româneşti între care exemplificăm: „ViaŃa pastorală la români”. preia de la magistrul său o serie de influenŃe în orientarea ştiinŃifică. al cărui membru a fost ales după anul 1989. Ion Conea în lucrările „Depresiunea Subcarpatică a Olteniei”(1932) şi „łara Loviştei” (1935). Consideră drept domeniu de cercetare geografică învelişul geografic. cu geosferele sale subordonate ierarhic în subsisteme. de peste 60 de lucrări consacrate teritoriului României. unele premiate de Academia Română.lucrarea „Vrancea” (1937). în climatologie a introdus noŃiunea de topoclimă. Ioan Donisă defineşte sociogeosistemul ca obiect al geografiei generale prin care se subliniază rolul omului şi activitatea sa (sociosfera). studiul reliefului în strânsă legătură cu cercetarea geologică. considerat în zilele noastre. importanta lucrare „Păstoritul la români”. în anul 1964. în care se reamarcă Ion Conea. Din bogata operă geografică a lui Emmanuel de Martonne.

000. Nicolae Popescu. În baza acestei concepŃii. Editura Academiei. studiată iniŃial separat. Mihai Ielenicz (Edit. ca şi volumele regionale: „Geografia României.Grigore. Metodele cantitative şi calitative noi au contribuit la adunarea unui material faptic bogat.Burileanu şi geografii care slujeau cele trei catedre universitare de la Bucureşti. 1989) şi altele. E. În perioada următoare. prilej cu care s-a elaborat lucrarea cu acelaşi nume de către Vasile S. Cluj şi Institutul de Geografie al Academiei Române se constituie în colective de autori de mare valoare ştiinŃifică materializate în lucrări fundamentale ale geografiei româneşti. Cluj şi Iaşi. iar în anul 1974 are loc la Bucureşti ConferinŃa Mondială a PopulaŃiei. se introduce în planul de învăŃământ superior disciplina fundamentală „Geografia PopulaŃiei şi a Aşezărilor Umane”. Editura ŞtiinŃifică. unde se afirmă clar problematica fundamentală a geografiei umane prin înfiinŃarea Comisiei de Geografia PopulaŃiei. Cercetările geografilor din cadrul catedrelor de geografie din marile centre universitare. • Morfologia şi dinamica albiilor de râuri (I.Nedelcu.Vâlsan. „Geografia României. Editura Academiei. ce a apărut reeditată în anul 1981. se renunŃă treptat la ciclul eroziunii ca teorie de bază şi se conturează teoria evoluŃiei paleogeomorfologice pe baza cartografierii geomorfologice potrivit căreia.). are loc în anul 1960 Congresul Uniunii InternaŃionale de Geografie la Stockholm. pentru asigurarea conŃinutului unitar al geografiei se impune respectarea permanentă a principiului geografic prin care „orice parte a întregului. concepŃia ciclurilor de eroziune normală (suprafeŃe şi niveluri de eroziune). având la bază principiile geomorfologiei generale şi regionale. 1978). În anul 1976. Editura Academiei. Sub influenŃa lui de Martonne pătrunde în geografia fizică românească. 1979). 1974).(1907). o serie de lucrări realizate cum sunt: • Harta geomorfologică generală (Grigore Posea. Se pun bazele geomorfologiei care se consolidează ulterior printr-o serie de studii privind terasele. după care se face interpretarea şi explicarea lor.Mihăilescu. În anul 1965. D. scara 1:750. ŞtiinŃifică. Victor Tufescu. glacisurile. procesele geomorfologice etc. de către Grigore Posea şi Lucian Badea în harta intitulată „România. Grigore Posea formulează o scară taxonomică a regionării pentru geomorfologie în lucrarea „Geomorfologie” şi aplicată concret la întregul teritoriu al României în anul 1984. metode şi tehnici de lucru în geografie (Petre CoteŃ. a fost realizată o lucrare de sinteză „Relieful României”. procedează la cartarea concretă a fenomenelor.I. Editura Tehnică. Multitudinea de studii geografice de mare diversitate au condus la diversitatea disciplinelor geografice în scopul aprofundării fenomenului analizat. ConcepŃia paleogeografică a acestei lucrări a fost concretizată în sens teoretic general în alcătuirea scării morfocronologice – o scară temporală şi spaŃială a evoluŃiei pământului românesc. Geografie fizică. prin care se descifrau suprafeŃele de nivelare şi procesele de modelare a reliefului carpatic.Ichim. cum sunt: „Atlasul Geografic NaŃional” (1972-1979). • Principii şi metode de cercetare în geografia fizică (Tiberiu Morariu. Pe plan internaŃional. dar. autori: Grigore Posea.Brătescu. C.Cucu. 1964). N. 1971). • Morfometria bazinelor hidrografice (Ion Zăvoianu. Editura Academiei. 1984. Geografie umană şi economică. actualizată în anii 1981 şi 1994. se impune a fi raportată neîntrerupt la întregul teritorial din care face parte”. CarpaŃii şi Depresiunea Transilvaniei” 24 . Maria Rădoane. se fac demersuri şi în România pentru a se organiza în cadrul SocietăŃii de Geografie din România „Subcomisia NaŃională de Geografie a PopulaŃiei şi Aşezărilor Umane” afiliată la Uniunea InternaŃională de Geografie (U. După al doilea război mondial. UnităŃile de relief”.Volumul II”. • Reprezentarea grafică şi cartografică a formelor de relief (M. Exemplificăm în acest sens. 1983.Volumul I”.Popescu. care prelucrat şi apoi prin metode analitice. Bucureşti.G. Un rol de seamă în această direcŃie l-au avut G. V. Editura Didactică. Editura Academiei. Iaşi. în special pe calea reconstruirii evoluŃiei lor paleogeografice şi istorice. Valeria Velcea. „Geografia României. • Principii. toate ştiinŃele care au ca obiect de studiu realitatea spaŃială de la suprafaŃa scoarŃei. 1976). reprezintă baza unor sinteze regionale dar şi generale. dar care se poate aplica şi la restul formelor continentale.

După 1989.) este egal cu 206265 u. Albert Einstein. cât arată limita undelor radio recepŃionate. (3.l. Volumul V” (2005). în cadrul căruia se află alte sisteme între care se stabilesc o serie de legături genetice. Galilei. Litoralul românesc al Mării Negre şi Platforma Continentală. XX în special din ultimele trei decenii. Se mai folosesc şi alte două noŃiuni despre Universul care nu se poate observa direct: Universul fizic se află dincolo de Universul observabil pe care îl înconjură şi constituie spaŃiul în care corpurile sau structurile cosmice nu pot fi observate. Universul total sau necunoscut a cărui deducŃie se face pe baza relaŃiilor matematice şi a ideilor filosofice. galaxii şi alte structuri descoperite prin recepŃionarea radiaŃiilor emise de ele.l. „Geografia României. Navigatorii se orientau tot după poziŃia stelelor. XVI opiniile lui N. Dunărea. UNIVERSUL 2.26 a. Specificul planetei Terra este generat de o anume poziŃie a sa în Sistemul Solar iar mecanismele structurii şi funcŃionării sistemelor geografice terestre nu-şi pot găsi pe deplin înŃelegerea decât în contextul realităŃii Universului. chinezi). Regiunile pericarpatice” (1992).1 Definirea Universului. Datele actuale despre limitele Metagalaxiei se află la 5 miliarde ani lumină (a. Johanes Kepler. funcŃionale sau influenŃe energetice. cercetările geografice româneşti s-au amplificat prin realizarea schimburilor de experienŃă cu specialişti din numeroase Ńări ale lumii. le-au notat poziŃiile şi grupările lor în aşa numitele constelaŃii. constituia repere în aprecierea succesiunii sezoanelor ploioase şi secetoase şi prin aceasta stabilirea intervalelor cu lucrări agricole.km. Se disting în sec. Sunt mai multe unităŃi de măsură): a) unitatea astronomică (u.) care corespunde distanŃei parcursă de lumină în timp de un an adică aproximativ 9. Universul sau Cosmosul constituie imensul spaŃiu care ne înconjoară ale cărui limite sunt imperceptibile şi în care materia componentă se află organizată în structuri şi forme care au stadii diferite de evoluŃie. Podişul Dobrogei. au permis descrierea lor. „Geografia României. la care se adaugă explozia informaŃională din sec. se integrează Cosmosului sau Universului ca întreg. că acestea răsar şi apun.6 mil. De-a lungul mileniilor şi secolelor.l. 1 Calculul distanŃelor până la diferite corpuri cereşti din Universul vizibil se realizează pe baza radiaŃiei luminoase directe sau reflectate şi a undelor electomagnetice ce vin de la acestea.) 25 . Date generale şi caracteristici ale Universului Din cele mai vechi timpuri oamenii au contemplat bolta înstelată întrebându-se – Ce este cerul? Ce legi îi guvernează mişcarea? Au observat circa 6000 de stele vizibile cu ochiul liber. Câmpia Română. babilonieni.c. c) parsecul (p.a. De la oamenii antici s-au păstrat multe denumiri de stele sau constelaŃii iar de la Ptolemeu a rămas cel mai complex studiu al Universului în concepŃia geocentrică (Pământul se află în centrul Universului iar Soarele.)1 limită optică şi până la 10-15 miliarde a. înscriindu-se în aceleaşi legi generale ale naturii. poziŃia stelelor pe bolta cerească. unele abateri în deplasarea normală a lor. b) anul lumină (a. Copernic cu privire la sistemul heliocentric.(1987). dar prezenŃa lor este presupusă datorită unor influenŃe pe care ele le exercită asupra unor structuri din zonele observabile ca de exemplu. stabilirea originii. S-a constatat că planeta Pământ constituie o unitate în Sistemul Solar şi prin acesta. observaŃiile tot mai amănunŃite şi rezultatele acestora asupra corpurilor cereşti. evoluŃiei şi structurii lor precum şi a legilor care stau la baza mişcării acestora. apoi contribuŃiile lui G.5 mii miliarde km. CAPITOLUL 2. Luna şi toate plantele se învârtesc în jurul său). La popoarele de agricultori din antichitate (egipteni.l.a.) reprezintă distanŃa medie dintre Soare şi Pământ iar valoarea ei este de 149. toate în aceeaşi editură – Editura Academiei Române. Isaac Newton. Oamenii de ştiinŃă cu ajutorul instrumentelor tehnice n-au reuşit să cunoască decât o parte restrânsă a acestuia pe care astronomii o denumesc sub termenul de Univers observabil sau Metagalaxia în care se află stele.

920 sunt de H. He şi la distanŃă mare. respectiv până la 10 miliarde a. Ea reprezintă o mare asociere de milioane sau miliarde de stele şi sisteme solare.forŃa electromagnetică – ce influenŃează particulele cu sarcină electrică – determină emisia de unde radio. iar valoarea ei este mai mare decât cea dată de gravitaŃie. nucleolilor.l. 2000): . planete. Precumpănesc atomii de H. cei de O. stele. • Densitatea are valoare extrem de redusă. N etc. iar masa la 2. fotonilor. aspect care a condus frecvent la supoziŃia că “apare ca vid”. care se rotesc cu viteze diferite pe orbite în jurul centrului său de greutate. Ielenicz. • În Univers acŃionează patru forŃe (M. În centrul galaxiei sunt grupate cele mai multe stele (îndeosebi cele foarte bătrâne şi nori de plasmă iar la margini stele mai tinere din materie gazoasă). Galaxiile au o mişcare de rotaŃie în jurul axei lor şi în funcŃie de viteza acesteia. comete etc. Structura Universului Corpurile cosmice care intră în componenŃa Universului se pot ierarhiza în trei categorii principale: a) macrostructurile b) mezostructurile c) microstructurile (materia interstelară). AcŃiunea complexă a tuturor acestor forŃe a impus în procesul evoluŃiei Universului. ForŃa slabă este de circa 1000 de ori mai slabă decât cea nucleară şi se manifestă la nivelul particulelor elementare (ale protonilor.Caracteristici ale Universului: • Cunoaşterea sa este relativă. a) Macrostructurile Universului cuprind cele mai mari componente între care galaxia. apreciază că din cca 1000 atomi. depărtare de Pământ şi doar deductivă la depărtările foarte mari din Universul fizic sau acea parte numită Universul necunoscut.an. mai clară în partea Universului observabil. electronilor etc. Hubble în 1924 care a ajuns la concluzia următoare: 26 . nebuloase gazoase. radiaŃii luminoase şi sinteze moleculare etc. şi Andromeda la 2 mil. C. • Galaxia în care se află Sistemul nostru Solar se numeşte Calea Lactee.l. 78 de He şi restul celelalte elemente. care face parte din aşa-numitul Grup Local de galaxii. Z. neutronilor. electronilor. planetelor. sateliŃi. • Universul este omogen fiind alcătuit din elemente ale tuturor elementelor chimice cunoscute grupate în diverse componente de la cele uriaşe la cele mai mici • Volumul Universului se apreciază la 1080 m3.5x1054 Kg în cadrul căreia 90% sunt particule elementare de tipul neutronilor. . prezenŃa acestor forŃe este legată de radiaŃiile stelelor datorate reacŃiilor termonucleare. la 140-160 a.2. Primele măsurători asupra vitezelor de deplasare a galaxiilor au fost realizate de E. 1990. sateliŃilor etc. individualizarea unor structuri cosmice de dimensiuni diferite: galaxii.). atomi dispersaŃi etc. Folescu. Cea nucleară este de sute de ori mai puternică în raport cu forŃa electromagnetică dar acŃionează pe un spaŃiu limitat manifestându-se în ansamblul reacŃiilor nucleare din stele. pulberi. cele mai apropiate galaxii de Calea Lactee sunt Norii lui Magelan. ele prezintă o turtire mai mare sau mai mică. (mărimea forŃei de atracŃie dintre corpuri este direct proporŃională cu masele lor şi invers proporŃională cu pătratul distanŃei dintre ele): .. 2.l. În Macrocosmos. concentrarea materiei în anumite zone şi de aici..gravitaŃia care stă la baza relaŃiilor dintre corpurile cereşti de tipul stelelor.forŃa nucleară şi forŃa slabă sunt prezente la nivelul atomic şi respectiv al particulelor elementare. În Universul observabil se află peste 100 miliarde de galaxii care se asociază în grupuri mari numite roiuri şi superroiuri de galaxii.

galaxiile eliptice sunt mai puŃin numeroase (cca 23%). au nucleul sferic şi braŃele spirale. În componenŃa lor intră gaze în formă de nori gigantici. posedă un nucleu şi formă neregulată datorită vitezei de rotaŃie mare. roiul din constelaŃia Fecioara) şi roiuri globulare cu structură compactă şi concentrare de galaxii pe centru (roiul din constelaŃia Como Berenices). Stelele sunt bătrâne. cu mărimi şi forme diferite. turtire diferită în funcŃie de viteza de rotaŃie. vecine cu noi. Ideea a stat la baza teoriei expansiunii Universului. ca urmare. de unde şi aspectul de disc. diametrul este de câteva milioane de a. După forma lor. aplatizate. de culoare roşie şi se deplasează pe orbite alungite.galaxiile spirale sunt cele mai numeroase. formează Grupul Local. în curs de evoluŃie. • Roiuri de galaxii ConŃin grupuri de galaxii care au în componenŃă sute sau mii de galaxii şi. De exemplu. . o luminozitate mare în centru şi scăzută la periferie. dar au dimensiuni variabile. Nucleul este alcătuit din stele bătrâne iar braŃele în formă de spirală sunt cuprinse ca număr între două până la şapte (Andromeda) şi au o deschidere diferită. Edwin Hubble distinge mai multe tipuri de galaxii (fig. . sunt turtite. cu masă echivalentă cu cea a mai multor sute de galaxii normale iar celelalte galaxii ale superroiului gravitează în jurul ei. materie interstelară Roiurile de stele sunt alcătuite din grupuri de stele de ordinul sutelor. Turtirea lor este în funcŃie de viteza mişcării de rotaŃie şi de conŃinutul de gaze.galaxiile neregulate (2%) din total sunt tinere. vârstă şi compoziŃie chimică apropiată. distribuite neuniform.l.3 Tipuri de galaxii (spirale şi eliptice) . • Grupul de galaxii Reprezintă un sistem alcătuit din galaxii. cu atât viteza de depărtare a unora faŃă de celelalte este mai mare”. eliptice şi neregulate. Se cunosc roiuri deschise cu formă neregulată şi o slabă concentrare spre centru (ex. contururi mai clare datorită diminuării prafului şi gazelor. Triunghiul) şi alte 20 de galaxii mici. b) Mezostructurile cosmice Cuprind: roiuri de stele şi stelele. Galaxia noastră împreună cu încă două galaxii spirale gigante (Andromeda. între care există forŃe de atracŃie şi au origine.3): Fig. 27 . • Superroiuri de galaxii Zona centrală a lor este de regulă ocupată de o galaxie puternică numită şi “monstruoasă”. mai evoluate. reprezentând peste 60% din total.“cu cât galaxiile sunt la o distanŃă mai mare. miilor şi sutelor de mii. praf cu dimensiuni de ordinul micronilor şi stele tinere.galaxiile neclarificate (12%) şi .

C. Ni. În faza finală.). prin concentrarea locală a unei părŃi din materia acesteia. la cele mai multe este cuprinsă între 70%-75% H. În interiorul acestor stele prin procese de fuziune nucleară şi în condiŃiile unor presiuni ridicate se produc temperaturi de milioane de K şi ca urmare. Stelele sunt corpuri cereşti gazoase. . a) stele normale cu o masă de 1-20 mase solare. C etc) şi interiorul stelei din materie gazoasă sub formă de particule elementare cu temperaturi de milioane K şi presiuni de miliarde de atmosfere. cu o mare concentrare de stele (zeci sau sute de mii de stele).culoarea depinde de mărimea temperaturii şi variază între albastru şi roşu. în jur de 20 Km/s . au viteză de rotaŃie mică. N. . Co. sunt considerate stele reci iar cele la care aceasta este mai mare. Ele au o mare concentrare de materie şi au luat naştere în cea mai mare parte după formarea galaxiilor iar unele au apărut concomitent cu galaxia. compoziŃie chimică. . iar cea mai apropiată de Sistemul Solar este ”α” din constelaŃia Proxima Centauri.000 Km). rezultă nuclee de He. . Ursa Mare. evoluŃie se pot diferenŃia mai multe tipuri de stele. După principalele caracteristici: luminozitate. iar cu ajutorul lunetei peste un milion. Fe. dar apar şi în alte galaxii. O. au o viaŃă scurtă c) stele supragigant au cele mai mari caracteristici: luminozitate ce ajunge la aproape 10.000 luminozitatea Soarelui. Cele mai mici sunt stelele neutronice care au diametrul în jur de 10 Km iar cele mai mari sunt stele supragigantice. 5% alte elemente. He. Cea mai apropiată stea de Pământ este Soarele (cca 150 mil. Mg. stelele ale căror temperaturi sunt sub 6000K. sărace în stele ca de exemplu cele din vecinătatea Căii Lactee (peste 500 de roiuri). amplasate în centrul galaxiei.roiuri globulare. . luminozitate de peste 100 ori faŃă de cea a Soarelui. unele stele ajung la explozie şi îşi împrăştie materia în spaŃiu iar din "cenuşa" lor pot lua naştere alte stele.roiuri deschise. aici domină stelele bătrâne care au viteza de rotaŃie de cca 150Km/s. Se disting două tipuri: .000 K (în astrofizică se utilizează scara absolută a temperaturii Kelvin. 20-25% He.În cadrul roiurilor se distinge un nucleu format dintr-o aglomerare mare de stele care-i dau densitatea şi o zonă largă cu stele mai puŃine. raza de 0. cu temperaturi mari şi lumină proprie.temperatura stelelor este cea recepŃionată de la atmosfera acestora şi variază frecvent între 2500K-50.luminozitate care reprezintă energia emisă pe secundă de o stea şi depinde de mărimea şi temperatura acesteia.vârsta stelelor variază între 1-2 milioane de ani până la peste 10 miliarde ani. Stelele se caracterizează prin: .5-5 raze solare şi au o evoluŃie lentă. Cele mai mari stele au o masă de peste 100 de ori masa Soarelui. raze de la 10-150 raze solare. dar şi o viaŃă scurtă sub 2 mil. Raza stelelor variază între 1/100 şi de câteva sute de ori raza Soarelui (690. sferice. O. cum este Andromeda. între care Pui.structura unei stele cuprinde: "atmosfera stelară" (frecvent cu H. km.ani. b) stele gigant cu o masă de 30-50 mase solare.compoziŃia chimică. În Galaxia noastră sunt mai puŃine la număr. temperatură. notată cu K). Cu ochiul liber se pot observa câteva mii de stele. raze de peste 1000 ori raza lui şi cea mai scurtă viaŃă (sub 1 milion ani) d) stelele pitice au dimensiuni mici (diametrul uneori cât al unei planete) 28 . Si şi ulterior. neregulate. sunt stele fierbinŃi. În stelele mici nu sunt condiŃiile create pentru asemenea sinteze.

făcându-le invizibile. Ciocnirea ei cu diverse particule din atmosfera Pământului duce la diverse reacŃii şi dezintegrări din care rezultă alte particule elementare (perechi de electroni. C. electroni. la distanŃe mari. C. Folescu. o luminozitate de zeci de mii până la sute de mii de ori mai mare. în jurul nucleului stelei.). praf. se produce o contractare puternică a acestuia (o implozie). molecule ionizate de O. se ajunge la declanşarea reacŃiilor termonucleare ce eliberează violent energie şi la o erupŃie explozivă (Z. din cristale de gheaŃă. fapt care a condus la apariŃia mai multor concepŃii grupate pe etape: . amestecate cu mase de gaze provenite numai în urma exploziilor stelare.3 Originea şi evoluŃia Universului. 1990). H etc. se formează învelişuri ce conŃin Si. Pulberile sunt reprezentate de particule extrem de mici. Astfel. c) Materia interstelară. o încălzire a stelei pitice. Energia eliberată de stea în timpul exploziei poate echivala energia radiată de Soare în 10 000 până la 100 000 ani. Se produce o altă explozie a învelişurilor exterioare care vor forma o nebuloasă iar din steaua gigant rămâne doar nucleul cu o densitate uriaşă ce va constitui o stea neutronică. O. f) găurile negre sunt tot nuclee de stele explodate dar în care densitatea este atât de mare încât gravitaŃia puternică împiedică emiterea de radiaŃie luminoasă. În urma acesteia se produce o strălucire mare. În interiorul acesteia are loc un lanŃ de reacŃii nucleare ce produc temperaturi de miliarde de grade. Diametrul pulsarilor este de câŃiva Km dar masele lor sunt mai mari decât masa Soarelui densitatea foarte mare (câteva sute milioane tone pe cm3). g) novele reprezintă stele surprinse într-un moment termonuclear produs de obicei între o stea normală şi una pitică (aflate într-un sistem binar). Gazele sunt formate cu precădere din ioni. apropiată de cea a luminii. metan. se formează o nebuloasă din învelişul expulzat. protoni.etapa sistemului geocentric datată din antichitate până la începutul secolului al XVI-lea (1543). se pot genera structuri complexe de tipul protostelelor. ce ajung la suprafaŃa terestră. dar care nu sunt uniforme. După explozie. Când nucleul epuizează energia. prin concentrare şi reacŃii chimice (hidrogenul favorizând realizarea de molecule de apă. Etapele de evoluŃie a Universului Această problemă a preocupat oamenii de ştiinŃă încă din cele mai vechi timpuri. pitica neagră şi au o viaŃă lungă. He. sub formă de gaze şi pulberi. Au temperatură redusă iar norii cu concentrare mare de pulberi formează nebuloase. în jurul nucleului stelei. 2. a fost descoperită în sec. în urma căreia rezultă o energie uriaşă iar purtătorii acesteia sunt neutrinii. Este alcătuită din materie foarte rarefiată sub formă de gaze. amoniac. neutroni de energie mare etc). Într-o perioadă îndelungată de evoluŃie. pitica galbenă. gazele grele au rezultat numai în urma exploziilor stelelor gigant. hidrocarburi etc. În spaŃiul interstelar este prezentă şi radiaŃia cosmică ce pătrunde din afara galaxiilor. mai sunt denumite stele neutronice pentru că sunt compuse în special din neutroni. h) supernovele corespund unui moment termonuclear din finalul evoluŃiei unei stele gigant.Culoarea recepŃionată de la cenuşiu la alb. Aceştia invadează învelişurile exterioare cu viteze de 2000-3000 Km/s unde sunt captaŃi de diferite nuclee. 29 . se mai află şi alte particule elementare ca: protoni. atomi. e) pulsari – stele aflate în faza finală de evoluŃie rezultând prin explozia unei stele gigant. Gazele uşoare au provenienŃă dublă. cea pitică are o densitate mare şi un câmp magnetic foarte puternic care atrage materie gazoasă de la steaua normală care produce la rândul său. derivă denumirile ca: pitica albă. În centrul lor. din materia cosmică iniŃială şi din explozia supernovelor. XX şi este alcătuită din particule elementare electrizate ce se deplasează cu viteză mare.. Se cunosc circa 100 de pulsari (primul a fost descoperit în 1964). care este alcătuit dominant din Fe. particule subatomice reprezentând 2% din masa galaxiei şi dispersată în spaŃiul dintre stele. Mg. grafit etc. Au această denumire deoarece emit radiounde cu perioade scurte ( de la sutimi de secunde până la câteva secunde). H care se menŃin la distanŃe diferite datorită energiei emise de acesta.

Prin concentrarea materiei. pe fondul general al expansiunii. Înainte de momentul Big Bang. Sitter foloseşte ecuaŃiile sale şi susŃine teoria expansiunii Universului. este publicată teoria generală a relativităŃii formulată de Albert Einstein iar în 1919. timp în care. .000 de ani ai etapei marchează scăderea în continuare a temperaturii. .000 de ani de la Big Bang. fiecare cu mai multe faze şi momente cu un anumit specific: a) Etapa Universului timpuriu care a durat circa un milion de ani. b) Etapa Universului material începe după un milion de ani de la Big Bang şi se caracterizează prin predominarea materiei asupra radiaŃiei. densităŃii şi presiunii. .7 K. După 1970 s-a impus modelul Big Bang sau Marea Explozie IniŃială.faza în care temperatura scade la 1 miliard K când. Universul era redus la o particulă extrem de mică (mai redusă decât un proton) numită holon sau particula întregului.În primele 200 de milioane de ani.etapa demonstrării expansiunii Universului şi a modelului Big-Bang. primele sinteze de nuclee ale elementelor uşoare de H şi He. Începând cu anul 1915. substanŃa s-a concretizat mai întâi sub formă atomică şi moleculară. . descoperind că lumina primită de la celelalte galaxii se deplasează spre roşu cu cât acestea sunt mai departe. Acel stadiu iniŃial al Universului a fost denumit Universului quarcurilor. W. XVII.. fenomen care determină trecerea quarcurilor în protoni. iar sursa de lumină se îndepărtează de noi cu atât mai repede cu cât se află la o distanŃă mai mare (viteza este proporŃională cu distanŃa). Principalele faze sunt: . . trece în prim plan sinteza nucleelor iar la forŃele nucleare se adaugă cele electromagnetice de unde se conturează structurile stabile ale atomilor de H şi He iar temperatura ajunge la 3000 K.faza din ultimii 300. care micşorează numărul fotonilor şi scăderea acŃiunii acestora.000 ani. încep să se desfăşoare reacŃii nucleare din care să rezulte primele nuclee de H şi He. Sub efectul gravitaŃiei s-a ajuns la aglomerări iar prin concentrarea acestora au rezultat ”norii cosmici” de tipul “protogalaxiilor” alcătuiŃi predominant din H şi He. pe lângă turtire 30 . Universul va fi format dintr-un gaz difuz din H şi He. vârsta Universului este apreciată la 15-18 miliarde de ani.Protogalaxiile aveau o mişcare de rotaŃie cu o viteză mai mare în centru şi mai redusă la exterior. Viteza de rotaŃie diferită s-a răsfrânt în forma mai mult sau mai puŃin turtită a acestora. neutroni şi fotoni. teorie bazată pe: ideea expansiunii Universului demonstrată de Hubble. Ideea expansiunii Universului este demonstrată de Hubble. Şi în cadrul acestei etape s-au înregistrat câteva momente semnificative. Această radiaŃie a apărut după cca 300. într-o nouă fază de evoluŃie s-a format primul sistem de galaxii. Concentrarea masei impunea valori enorme ale densităŃii şi temperaturii (1032 K) şi o stare fizică ce nu poate fi stabilită în baza legilor fizicii cunoscute în prezent. de la momentul Big-Bang-ului. dominând particulele elementare iar în final.un rol esenŃial l-a avut temperatura de la prima secundă a dilatării Universului. Energia mare a fotonilor a împiedicat combinarea particulelor elementare pentru a se forma atomii stabili de H şi He. când plasma ajunsă la o temperatură de cca 3000 K începe să se structureze în arii mai dense şi mai rarefiate pregătind viitoarele galaxii şi spaŃii intergalactice.impunerea modelului heliocentric din 1543 când apare teoria lui Copernic continuată de Giordano Bruno şi consolidată de G. La acest argument matematic s-au adăugat observaŃiile astronomice ale astronomului american Edwin Hubble din anul 1924 care a descoperit mai multe galaxii ce se depărtau de Terra. fază care a durat circa 700. care apare în sec. în sec. Procesul evolutiv al Universului începând de la momentul Big Bang-ului a parcurs două etape uriaşe. s-au produs scăderea rapidă a temperaturii. În această concepŃie. pe compoziŃia chimică omogenă a Universului (dominant format din H şi He) şi pe radiaŃia de fond care în prezent are 2. atingând pragul de 1010 K. Newton. Galaxiile care au avut o mişcare de rotaŃie mai mare şi un câmp magnetic mai intens. Galilei şi I. Între aceştia s-au conturat spaŃii cu materie extrem de rarefiată numite şi “goluri intergalactice”. în care galaxiile se depărtează unele de altele. XX. .

steaua noastră – Soarele. Când temperatura ajunge la câteva milioane de grade. Al. Când temperatura depăşeşte 100 mil. grăunciorii cad spre zona planului central al nebuloasei galaxiei. au rezultat mai multe generaŃii de stele cu mase diferite. în care heliul va deveni combustibil nuclear. se declanşează reacŃiile termonucleare ce asigură radiaŃii electromagnetice care se răspândesc în spaŃiu făcând-o vizibilă ca o nouă stea. Calea Lactee a fost observată încă din antichitate când i s-a dat şi numele datorită apariŃiei sale pe bolta cerească sub forma unei mari fâşii albe de-a lungul căreia se concentrează stele. Soarele – steaua noastră. pulberi de ordinul micronilor etc.4 Galaxia noastră . Dincolo de pragul de 5 miliarde K nu se mai menŃin legăturile care asigură existenŃa nucleelor. Când dimensiunile lor au depăşit posibilităŃile de antrenare în mişcare de către gaze. crescând din centru spre exterior. Când temperaturile ajung la pragul de 5 milioane K. Ni. inclusiv. Prin ciocnirea nucleelor de heliu rezultă cele de carbon.şi o concentrare ridicată a materiei spre centru. În aceste orbite. se trece la o nouă fază a stelei. Ca formă este o galaxie spirală lenticulară cu patru braŃe principale ce pleacă din centrul galaxiei. 2. Si. între 2-5 miliarde K. au căpătat şi un număr de braŃe.. S etc. K.l. Creşterea temperaturii în continuare poate atinge 1 miliard K. se trece la o nouă fază în evoluia stelei. 31 . proces însoŃit de eliberare de energie care asigură creşterea continuă a temperaturilor. moleculele se disociază în atomi care îşi pierd electronii. . în evoluŃia Universului în general. Sub impactul fotonilor. O astfel de evoluŃie se înregistrează la stelele foarte mari. Soarele aparŃine generaŃiei a treia de stele. particule atomice. în braŃele acesteia. din ciocnirea atomilor şi moleculelor antrenate în mişcarea de gaze. Galaxia Calea Lactee are o mişcare de rotaŃie în jurul axei mici cu viteze diferite de la un nivel la altul. se află între braŃul Săgetător şi braŃul Perseu la o depărtare de centrul galactic de 30. Abia în secolul XVII odată cu descoperirea lunetei astronomice a fost separată ca un sistem stelar asupra căruia s-au realizat măsurători. În protostea materia comprimată sub efectul gravitaŃiei se încălzeşte determinând temperaturi de câteva mii de grade. . Pe măsura evoluŃiei lor galaxiile se depărtau unele de altele. prag la care nucleele de carbon apar în prim plan şi prin nucleosinteza lor rezultă elemente noi de Na.000 a. Haloul. Din stea nu mai rămâne decât nucleul dens în care reacŃiile termonucleare încetează treptat iar steaua se răceşte devenind un pulsar sau o gaură neagră. Cu. Când temperatura din interiorul stelei atinge praguri mai mari. Sistemul cosmic al Căii Lactee este compus din circa 150 miliarde de stele grupate în diferite roiuri şi de vârste variate. Aceştia trec în nucleoni iar în evoluŃia stelei se produce implozia nucleului ei urmată de expulzarea învelişurilor. prin acelaşi proces de aglomerare şi comprimare a materiei sub efectul gravitaŃiei se formează stelele primare sau protostelele. la exteriorul discului apare ca o sferă cu materie gazoasă extrem de rarefiată cu un diametru de 150. a galaxiei. fenomen ce conduce la ionizarea ei.4). În concluzie. sub impulsul gravitaŃiei. unde se înscriu pe anumite orbite. iar masa galaxiei este de 110-160 miliarde mase solare. deoarece intră în reacŃie hidrogenul care are pondere mare (70-75%) şi este transformat prin reacŃii nucleare în heliu. Mai conŃine în spaŃiul interstelar o masă însemnată de atomi. în special. au rezultat particule şi grăunciori de substanŃă solidă. se produce o nouă sinteză de nuclee din Fe. De-a lungul perioadei de peste 10 miliarde de ani au rezultat mai multe generaŃii de stele.În cadrul galaxiei.000 ani lumină (fig. Cele mai vechi se află în partea centrală a galaxiei iar generaŃiile mai noi sunt legate de porŃiunile exterioare. Zn etc.Calea Lactee Calea Lactee sau galaxia noastră face parte din Grupul Local alcătuit din 24 de galaxii. Mg.Marea majoritate a galaxiilor au rezultat încă de la începutul etapei a doua sau etapa materială a Universului.

asteroizi în număr de 50-100. În sistemul solar foarte bine structurat se mai găsesc o serie de corpuri mici care grupează mii de asteroizi circa 50.numeroşi meteoriŃi. Diametrul maxim al sistemului considerat până la nivelul orbitei ultimei planete. . Sistemul Solar face parte din sistemul stelar al Galaxiei Calea Lactee. ioni. Marte. Uranus. Venus. Diametrul Soarelui este de 1. este de cca 50 de unităŃi astronomice. Este compus dintr-o stea de mărime mijlocie – Soarele şi dintr-un sistem de alte corpuri cosmice ce se învârtesc în jurul acestuia: .87% (2 x 1030 kg). Stelele au vârsta de la câteva milioane la peste mai multe miliarde de ani.comete. O imagine generală a sistemului se prezintă ca un disc cu Soarele în centru şi cu planete aflate la depărtări ce cresc în progresie geometrică de la 0. 32 .000-100. . electroni. Jupiter. ConcepŃii privind alcătuirea Sistemului Solar. iar vârsta Galaxiei este presupusă a fi de cca 12 miliarde de ani.4 u.5 Sistemul Solar. etc.).1. În jurul planetelor gravitează 60 de sateliŃi cunoscuŃi până în prezent. cuprinde aproape întreaga masă a acestui sistem.Soarele are o viteză de cca 220-250 Km/s şi parcurge o orbită eliptică în aproape 200 milioane de ani.000 la număr ce apar ca o centură între Marte şi Jupiter. a. . 4 Calea Lactee A.39 milioane km iar cel al planetelor. Teorii privind formarea sa 2.. Aspectul schematic al galaxiei pentru un observator aflat în planul ei median B. nuclee. Saturn.5). respectiv 99. Neptun şi Pluto.5. Terra. Soarele care ocupă poziŃie centrală în cadrul sistemului. supernove) cu viteze mari sub formă de radiaŃie cosmică. Stelele din nucleu şi din vecinătatea acestuia au orbite circulare iar celelalte se deplasează pe orbite oblice înclinate în raport cu planul Ecuatorului galactic. Fig. iar în timpul exploziilor stelare (nove. a. care se învârtesc în jurul Soarelui iar în jurul planetelor se rotesc sateliŃi cu dimensiuni variabile (fig.000.planetele în număr de 9: Mercur. între 3000 km (la Pluton) şi 142 796 km la Jupiter. la 50 u. Stelele emit radiaŃii sub formă de fluxuri de particule subatomice (protoni. Imagine frontală asupra galaxiei 2. în mod frecvent cu viteze mai mici sub formă de vânt stelar.

. În jurul planetei Jupiter. care revine la o perioadă de 77 ani este cometa Halley.5 Sistemul Solar Claudiu Ptolemeu (90-cca 168 d. Numărul cometelor este apreciat la cca 2 milioane. Soarele şi Luna. Orbitele planetelor sunt cuprinse în planuri cu oblicitate redusă. Cometele şi asteroizii au orbite oblice ale căror planuri intersectează planul ecuatorial al Soarelui prin unghiuri mari. Fig. 2.) este primul gânditor care considera Soarele imobil în centrul unei sfere a stelelor iar planetele se mişcă în jurul său. mişcare parcursă cu viteze diferite. A descoperit cei patru sateliŃi ai lui Jupiter care realizează 33 . pe cea mai depărtată sunt aşezate stelele iar pe celelalte. Alte comete (aperiodice) au orbite extrem de lungi care ies din spaŃiul Sistemului Solar.Pământul execută o mişcare de rotaŃie în 24 de ore şi una de revoluŃie într-un an. conturându-se ideea dublei mişcări a Pământului: rotaŃia de o zi şi translaŃia (mişcarea de revoluŃie) de un an. Hr. care considera că în jurul Pământului există mai multe sfere transparente.). sateliŃii au orbite foarte înclinate şi excentricitate mare în raport cu planul ecuatorului planetei. Încă din antichitatea greco-romană s-au impus o serie de concepŃii grupate în două sisteme: a) Sistemul geocentric a fost întemeiat de Aristotel (384-322.Soarele este în centrul sistemului în poziŃie fixă iar Pământul şi planetele se învârtesc cu o mişcare uniformă în jurul lui pe orbite circulare. potrivit căreia centrul întregului sistem este Pământul care stă fix iar în jurul său sunt sfere pe care se mişcă Luna. Nicolaus Copernic (1473-1543) elaborează concepŃia heliocentrică în detaliu în lucrarea “De revolutionibus orbium coelestium” (Despre mişcările de revoluŃie ale corpurilor cereşti) apărută în primul exemplar în 1543 pe care l-a văzut când era pe moarte.) elaborează teoria geocentrică în lucrarea “Sintaxa matematică” sau “Almageste”. planetele şi stelele. Un exemplu de cometă periodică. SateliŃii descriu orbite circulare situate în planul ecuatorial al planetelor. în baza legii atracŃiei universale. Soarele. î.Planetele şi asteroizii execută mişcări de revoluŃie în jurul Soarelui iar sateliŃii în jurul planetelor. Durata mişcării de revoluŃie variază de la o planetă la alta şi de la un satelit la altul. El susŃinea: . b) Sistemul heliocentric Aristarh din Samos (265 î. mai apropiate se află planetele. Acestea se învârtesc în jurul Pământului considerat ca un centru fix. În prima jumătate a secolului nostru existenŃa lor era pusă în legătură cu norul Oort (după numele olandezului Oort care l-a stabilit prin calcule). ConcepŃii privind alcătuirea Sistemului Solar.5. În jurul planetelor se exercită unele atracŃii care impun unele perturbaŃii în mişcarea generală ca cele dintre Pluton şi Neptun. Teoria sa a fost negată atunci de religia catolică. Galileo Galilei cu ajutorul lunetei descoperită în 1609 a demonstrat că Soarele este doar o stea printre multe stele ale Căii Lactee.Hr. Hr.2.

în lucrarea “Despre sistemul lumii”. apropierea acelui astru ar fi dus la volatilizarea sa înaintea producerii impactului. . sub ameninŃarea torturii. Schmidt (1943) Schmidt pleacă de la ideea că în planul ecuatorial al galaxiei se află numeroase concentrări de nori cosmici. s-a ajuns la concentrarea materiei spre centru formând Soarele.mişcări de rotaŃie în jurul planetei respective. Este numită şi “ipoteza stelară”. iar la distanŃe foarte mari materia iniŃială s-a păstrat sub formă de gaze şi particule. Astfel. Materia acestor inele s-a concentrat ulterior. Condamnat la închisoare (în 1633) pentru îndrăzneala ideilor sale. Giordano Bruno porneşte de la teoria lui Copernic şi creează o imagine a Universului în care Soarele devine doar centrul sistemului solar. Ipoteze privitoare la formarea Sistemului Solar Principalele teorii au fost elaborate începând cu secolul XVIII pe măsura acumulării de date din observaŃii şi a progresului în matematică. Un cer de stele fixe care să închidă acest sistem nu există. iar la distanŃe mari s-au născut planete-gigant cu densitate mică rotire rapidă şi cu mai mulŃi sateliŃi. care a devenit incandescent iar restul materiei din nebuloasa iniŃială a dus la formarea prin condensare a planetelor şi a sateliŃilor lor.5.Ipoteza lui Immanuel Kant (1755) A apărut în lucrarea “Istoria generală a naturii şi teoria cerului” şi susŃinea existenŃa unui Univers timpuriu haotic în care particulele componente în stare solidă de mărimi diferite impuneau forŃe de atracŃie între ele formând nebuloase stelare. Particulele din apropierea Soarelui au fost captate de acesta iar altele au fost respinse de presiunea radiaŃiei solare. Creşterea vitezei mişcării de rotaŃie a determinat şi creşterea forŃei centrifuge care a condus la formarea unor inele de materie gazoasă în jurul Soarelui. ComponenŃii situaŃi la o distanŃă mai mică au fost volatilizaŃi din cauza căldurii. În urma mişcării. s-ar fi desprins din Soare o protuberanŃă care se învârtea în jurul Soarelui şi din care s-ar fi format ulterior planetele.Ipoteza lui James Jeans (1916) Fizicianul englez pleacă de la ipoteza că Soarele ar fi fost o simplă stea lipsită de sateliŃi. Acestei teorii i s-a opus argumentul că din cauza temperaturilor foarte ridicate ale Soarelui. în apropierea Soarelui au luat naştere planete mici. Treptat prin concentrarea materiei spre centru. sa format Soarele. în jurul unor centrii de condensare. fizică şi astronomie. .Ipoteza lui Buffon (1747) SusŃine că Pământul şi celelalte planete ar fi rezultat din materia desprinsă din Soare în urma ciocnirii acestuia cu un alt astru. până în momentul când a trecut pe lângă el un astru imens. Galilei analizează fazele planetei Venus indicând rotaŃia acesteia în jurul Soarelui iar concluzia privind deplasarea petelor de pe suprafaŃa Soarelui. formând planetele. rotirea înceată şi fără sau cu puŃini sateliŃi. aducând prima dovadă împotriva ideii că Pământul ar fi singurul centru al mişcării tuturor corpurilor cereşti. 2. prin răcire. 34 . . iar din ciocnirea particulelor vor rezulta concentrări ale materiei în mai multe sectoare. Giordano Bruno a fost ars pe rug la 17 februarie 1600 în oraşul Roma. Norul de particule şi gaze captate se vor roti în jurul său sub influenŃa forŃei de atracŃie. Pentru ideile sale. El proclamă infinitul spaŃiului cosmic în care se află nenumărate stele iar invariabilă şi veşnică este numai energia care stă la baza lor. plecând de la aceeaşi idee a existenŃei unei mase difuze de particule solide şi gaze sub formă de nebuloasă de tip incandescent antrenată într-o mişcare proprie. Datorită atracŃiei exercitate. . .Ipoteza lui Pierre Simon de Laplace (1796) A fost formulată în 1796. cu densitate mare. toate având un început şi un sfârşit. a fost nevoit să se dezică formal de convingerile sale ştiinŃifice. pe când sistemele de “lumi” ale Universului variază mereu. Soarele i-a captat treptat intersectându-i în mersul său galactic.3. demonstrează rotaŃia acestuia în jurul axei.Ipoteza lui Otto I.

atomii elementelor grele care făceau parte din praful interstelar erau antrenaŃi de mişcarea gazului formându-se molecule ce se ciocneau între ele. formând protoSoarele c. Ti (care au apărut la 2000 K). ducând la individualizarea Sistemului Solar a. Mg. Restul materiei de pulbere şi gaze continua să exercite mişcări de rotaŃie în jurul nucleului fierbinte. care se încălzea treptat datorită presiunii create. să colizioneze şi să se contopească crescând în dimensiuni care treptat. Una din teoriile acceptate de majoritatea specialiştilor arată că Soarele şi planetele s-au format dintr-un nor de materie interstelară alcătuit din gaze şi praf rezultat din rămăşiŃele milioanelor de stele explodate de tipul novelor şi supernovelor. concentrarea materiei din exteriorul nucleului fierbinte duce la formarea protoplanetelor 35 . prin concentrare.. din cauza mişcării de rotaŃie. Aceşti nori. Ca rezultat al coliziunii se formau componenŃi mai mari care au început să se concentreze în centrul discului formând protosteaua sau proto-Soarele. În centrul discului de acreŃie temperaturile erau foarte mari. forŃa centrifugă favorizează dezvoltarea unui disc de acreŃie alcătuit dominant din hidrogen şi heliu şi praf interstelar. un mare nor de gaz şi praf a dus la formarea treptată a Soarelui.6 miliarde de ani în urmă (fig. cea mai mare parte a materiei se concentrează în centru. dar scădeau treptat spre periferie unde. în cuprinsul fiecăruia dezvoltându-se mai întâi planetoizii. Fig. se contractă luând forma unei nebuloase sferice care prin rotire se turteşte. au format un ansamblu de inele. Acesta este stadiul iniŃial în Sistemul Solar cu 4. un nor de gaze şi praf care.Ipoteze actuale După 1970. gravitaŃional.6). Al. iar moleculele de metan (la 50-20 K). Ele sunt bazate pe observarea fenomenului de naştere şi de dispariŃie a stelelor în Univers. Datorită mişcării de rotaŃie a discului de acreŃie. 6 Formarea Sistemului Solar Conform ipotezei protoplanetelor. sub influenŃa forŃei gravitaŃionale. au apărut şi alte teorii şi ipoteze care au dus la imaginarea altor modele de formare şi evoluŃie a Sistemului Solar. oxizii metalici (la 1000 K) sulfurile şi fierul (la 700 K). se contractă b. pe măsura răcirii aveau loc condensări şi naşterea diferiŃilor compuşi: Ca. planetelor şi sateliŃilor naturali.

Este steaua cea mai apropiată de Pământ la cca 150 mil. 2. radiaŃiile solare au favorizat procesele de modelare iar într-o fază ulterioară pe Pământ au apărut vieŃuitoarele care au urmat un proces îndelungat până la apariŃia omului. la circa 26. Saturn.9% din masa întregului Sistem Solar.000 a. fapt care impune importanŃa studiului său atât pentru cunoaşterea Universului cât şi pentru aspectele practice. Ca formă este o sferă de gaz incandescent care cuprinde 99. Se conturează nucleul dominat de mişcări convective. Soarele constituie sursa existenŃei tuturor fenomenelor de pe Pământ deoarece căldura şi lumina solară reprezintă elemente esenŃiale ale mediului terestru. Mişcarea sa de rotaŃie este lentă efectuându-se în 25-27 de zile la Ecuator şi de 35-37 de zile în zonele polare.4 x 1027 m3 (sau de 1. l. Soarele este alcătuit din H şi He. fenomen care a durat timp îndelungat de sute de milioane de ani. Uranus.41 g/cm3. Marte. Circuitul apei. prin procesul de concentrare (condensare) datorită colapsului gravitaŃional a devenit o protostea. DiferenŃa este determinată de structura sa gazoasă şi face ca turtirea la poli să fie aproape neglijabilă.3 milioane ori volumul Pământului). definitivarea actualei stări a Sistemului Solar. După aproximativ 100 de milioane de ani se atinge momentul principal când se declanşează reacŃiile nucleare. Km (149. cu excentricităŃi diferite alcătuind sistemul planetar. Pluto. Km) parcurşi de lumină în 8’ 20’’. Elementele grele au coborât lent spre centrul lor iar cele uşoare s-au ridicat spre suprafaŃă. După declanşarea “focului nuclear” din nucleul fierbinte al proto-Soarelui. Pământ. Are un volum de 1. ApariŃia Soarelui a produs modificări asupra planetelor. Această fază a început în urmă cu 4. Planetele şi-au continuat deplasarea în jurul Soarelui pe orbite. faŃă de centrul galactic. El efectuează o rotaŃie completă în jurul acestui centru. având o densitate medie de 1.9 ori mai mare ca a Pământului. ForŃa de gravitaŃie este de 27. În cadrul Pământului gazele au fost expulzate rezultând o atmosferă în care domina azotul şi oxigenul.6 mil. datorită căldurii degajate şi anume: pe cele din apropiere. Fenomenele de la suprafaŃa Pământului sunt guvernate de energia solară. acest efect nu s-a produs.6 miliarde de ani şi va dura încă cca 5 miliarde de ani. 36 . iar la suprafaŃă de 5700 K. Mercur. ele fiind alcătuite din aceste elemente ce au rămas în stare solidă. În procesul evolutiv al planetelor a avut loc diferenŃierea internă a elementelor componente care au proprietăŃi fizice (în special sub aspectul densităŃii) şi chimice determinând separarea lor. ce conduc la “arderea” hidrogenului. privind mediul în care trăim. La planetele îndepărtate. Neptun.6. Soarele a) Caracteristici generale Soarele este o stea de mărime mijlocie (pitica galbenă) făcând parte din Calea Lactee în care este amplasat. Planetoizii au continuat să se deplaseze pe orbite în jurul nucleului fierbinte din centrul discului de acreŃie. Venus. ca întreaga materie galactică timp de peste 200 milioane de ani cu o viteză de 200 Km/s. Norul.d. a avut loc topirea gheŃii de amoniac şi metan rezultând vapori eliberaŃi în spaŃiu. planetoizii au evoluat în planete. b) Geneza Soarelui şi evoluŃia sa Soarele şi-a început evoluŃia dintr-un nor de gaz şi praf cosmic situat în spaŃiul interstelar. într-un braŃ spiralat al acesteia. Gazul din interiorul protostelei s-a încălzit treptat şi presiunea a crescut iar condensarea gravitaŃională a fost puternic accelerată durând cca 1000 de ani. Raza Soarelui este de 700. Temperatura în interiorul său (în centru) este de 15 milioane K.000 Km. Jupiter. EvoluŃia a continuat prin formarea scoarŃei şi a marilor denivelări din cadrul ei: continentele şi marile depresiuni oceanice. s-a format Soarele iar prin procesul de concentrare a materiei din restul nebuloasei sau a discului de acreŃie.

. devenind o pitică albă. Este alcătuit din H (cca 50%). se va contracta iar partea exterioară a învelişului cu hidrogenul rămas se va dilata transformând Soarele într-o gigantică roşie.Petele solare sunt areale cu dimensiuni variabile în funcŃie de intensitatea activităŃii Soarelui şi apar pe fotosferă sub formă de pete întunecate. numită astfel din cauza culorii roşiatice. 700 Km) cu o durată de manifestare de 5-10 minute şi temperaturi de 100-300 K. ConŃinutul în H este mai mare (70%). . va înceta să mai lumineze şi va deveni o pitică neagră. fiecare cu mai multe învelişuri (fig. reprezintă stratul care înveleşte fotosfera având grosimi de 10-15 mii de Km şi este vizibilă în timpul eclipselor solare. energia este transferată spre exterior prin curenŃi de convecŃie care determină o serie de procese şi fenomene în fotosferă.Faculele sunt areale cu strălucire mai mare. nucleul Soarelui va cuprinde numai heliu. Temperatura în 37 . K. apoi tot mai lent. 1) Fotosfera (fotos = lumină în limba greacă). 2) Cromosfera (cromos = culoare în limba greacă). Din această zonă.8 din raza acestuia.3 părŃi din rază. K.Nucleul situat în centrul Soarelui. Densitatea materiei este de 158 g/cm3. . Principalele fenomene din fotosferă sunt: . În cadrul lor. În cadrul acestor reacŃii atomii de H sunt reduşi la nucleu. c) Structura internă a Soarelui Structural. . pitica albă se va răci. cromosfera şi coroana solară. Temperatura este de 200-300 K mai mare decât a restului fotosferei şi o durată medie de 15 zile. când apare ca un inel purpuriu de unde a derivat şi denumirea. iar presiunea în jur de 100-200 miliarde atmosfere. Coliziunea continuă la nivelul proton-proton sau proton-nucleu cu degajări mari de energie sub formă de radiaŃii electromagnetice. . elemente grele (2%) etc. când Soarele va pierde cea mai mare parte a materiei sale. ▪ Atmosfera solară Este alcătuită din trei părŃi sau straturi externe: fotosfera. globul solar este compus din două părŃi: • interiorul (centrul) Soarelui şi • partea externă sau atmosfera Soarelui. Petele pot fi izolate sau grupate. • Interiorul Soarelui sau corpul propriu-zis al Soarelui se compune din nucleu şi două învelişuri. Se formează datorită intensificării locale a câmpului magnetic şi el rezultat datorită creşterii activităŃii convective.Zona convectivă face trecerea la atmosferă (fotosferă). electronii fiind smulşi de pe orbite. Numărul petelor solare creşte sau descreşte cu o periodicitate de 11 ani de-a lungul unui ciclu solar. Temperatura în această zonă este de cca 5 mil. iar durata lor este de la o săptămână la câteva luni. temperatura este de 4000-4500 K.7). decât restul fotosferei şi apar în jurul petelor solare. În fotosferă se produc temperaturi de 7000 K (în astrofizică se utilizează scara absolută a temperaturii Kelvin. fiind mai redusă faŃă de restul fotosferei. proces ce va dura timp de 20-30 de miliarde de ani. este principala parte a atmosferei solare de la care se propagă spre exterior aproape întreaga lumină emanată de Soare. Atunci nucleele se ciocnesc şi se transformă în nuclee de He. Se produc reacŃii termonucleare în care se realizează temperaturi de peste 15 mil.Granulele ce apar ca “puncte” dese şi sunt provocate de curenŃii de convecŃie care străpung uneori fotosfera. se desfăşoară pe o distanŃă de 0. notată cu K). Cu timpul. Au diametre cuprinse între 200-2000 Km (dar frecvent. Energia produsă de nucleu şi transferată aici suferă o reemisie sub formă de radiaŃie electromagnetică. He (40%).După aceea. Are o grosime de 300-500 Km şi concentrează cea mai mare parte din masa atmosferei solare. Această fază este estimată la cca un miliard de ani. Se formează celule convective prin care se produce transferul căldurii la suprafaŃă.Zona radiativă reprezintă învelişul care ocupă cea mai mare parte din Soare desfăşurându-se până la 0. rece sau o stea neutronică. mai întâi repede. Au diametre de sute de Km şi corespund sectoarelor unde câmpul magnetic are valorile cele mai ridicate.2-0.

La baza coroanei solare temperaturile ajung până la 1. protoni. cu activitate de câteva minute. Această creştere a temperaturii este determinată de fluxuri de unde electromagnetice formate în zona convectivă şi în fotosferă care vor deplasa haotic particulele cu viteze mari. sistemul solar devine parte componentă 38 . emisii de radiaŃii X şi ultraviolete). Vântul solar a fost sesizat pentru prima dată în 1896 de norvegianul Birkeland. 4) Vântul solar este format din fluxuri corpusculare sub formă de electroni. La rândul său.5 mil. Coroana solară este alcătuită din gaze ionizate având o strălucire de peste 1 milion de ori mai redusă decât a fotosferei Soarelui. ErupŃiile cromosferice corespund unor creşteri rapide a strălucirii unor areale din cromosferă având aspectul unor imense jerbe luminoase alcătuite din materie gazoasă. rezultând unde de şoc care transformă energia lor în căldură. Prin ele se intensifică radiaŃia corpusculară. erupŃii cromosferice. în special de forŃa sa gravitaŃională. Rezultă în urma dezvoltării unor câmpuri magnetice active în petele solare ce determină unde de şoc care produc creşteri bruşte de densitate şi temperatură în jurul petelor din cromosferă. unde ajunge la 0. sunt formate din gaze puternic ionizate cu temperaturi foarte mari. 3) Coroana solară apare asemenea unui halou alburiu sesizabil cu ochiul liber la eclipsele totale. ceva mai reci şi dense care se ridică din cromosferă în coroana solară cu diametre în jur de 600 Km. Altele au aspectul unor nori alungiŃi. totul fiind controlat de masa Soarelui. Ca fenomene importante sunt protuberanŃele solare care reprezintă erupŃiile din cromosferă care se extind până în coroana solară sub formă de arce uriaşe pe sute de mii de Km şi lăŃimi între 6000-10. Vântul solar exercită presiuni asupra câmpului magnetic terestru determinând producerea unei presiuni asupra magnetosferei. e) Caracterul de sistem solar Caracterul de sistem este dat de geneza comună şi de evoluŃia interdependentă a corpurilor cosmice componente. pete solare. furtuni magnetice etc. înălŃimi de 10-12 mii de Km şi viteze de 20-25 Km/s.000 Km. cu schimburi interne de materie şi energie. Constituie învelişul exterior al atmosferei solare. faculi. Ele exercită o influenŃă deosebită asupra Pământului.cadrul său este de 4000-4500 K la contactul cu fotosfera şi creşte treptat spre exterior. aflate într-o continuă deplasare şi a vitezei diferite a mişcării de rotaŃie a păturilor ce compun globul solar. scapă în exterior din câmpul gravitaŃional al Soarelui. spiculi. datorită presiunilor puternice a radiaŃiei din cromosferă se numesc protuberanŃe explozive (sau eruptive) atingând lungimi până la 250. nucleu de heliu. care datorită presiunii mari. Mai sunt numite şi protuberanŃe solare şi pot Ńâşni la o distanŃă de sute de mii de Km deasupra discului solar sub formă de arce. cunoscută sub numele de relaŃiile Soare . numite protuberanŃe calme cu perioadă de activitate mai îndelungată de câteva luni.Pământ. ErupŃiile cromosferice au o mare frecvenŃă în perioadele de maximă expansiune a petelor solare.000 Km. durează 2-3 minute. Când Ńâşnesc cu violenŃă. având originea în expansiunea coroanei solare. razele X şi radio. emisii radioelectrice. reprezintă activitatea solară. Foculii sunt areale strălucitoare la partea superioară a cromosferei şi marchează o activitate solară intensă. uneori au aspect de draperii lungi pe distanŃă de 70. d) Activitatea solară Totalitatea fenomenelor (granule. vântul solar.000 Km. Fenomenele care se produc în cromosferă sunt: Spiculii sunt jeturi de gaze. definindu-l ca o radiaŃie corpusculară încărcată electric. Cauza care determină această activitate solară. Tot el împinge cozile cometelor în direcŃia opusă Soarelui. Fluxurile se deplasează cu viteze de 150 Km/s în momente calme şi peste 500 Km/s în momente de activitate solară intensă. formarea aurorelor polare.5 mil. K după care scad la un milion în partea exterioară. ca şi alte fenomene care au loc în atmosfera solară. K. rezultă din rotirea masei solare alcătuită din particule subatomice. protuberanŃe.

cu care dezvoltă schimburi de substanŃă şi energie dar. De exemplu: la scara terestră a Pământului. unele regiuni de pe glob vor suferi de secetă. ca urmare a variaŃiilor de temperatură. Din modificarea densităŃii straturilor atmosferice. Se ştie că acest gaz contribuie la reglarea gradului de încălzire a straturilor atmosferice inferioare.într-un suprasistem şi anume. de presiune vor duce. Aceste diferenŃe de densitate şi implicit. care se produce cu doi ani înainte de maximul solar. Fig. în acelaşi timp.7 Structura Soarelui 39 . Calea Lactee. la un alt nivel. şi la schimbări în forŃele de tensiune ale scoarŃei. Sistemul solar evoluează pe principiile echilibrului dinamic. ciclurile de 11 ani ale activităŃii solare provoacă o concentrare crescută a ozonului atmosferic. întreŃinut prin. forŃele gravitaŃionale ale tuturor corpurilor din sistem şi prin forŃa centrifugă. care vor avea tendinŃa de a elibera energie prin cutremure. oprind o parte a radiaŃiei ultraviolete. f) InterdependenŃele actuale sunt numeroase. care este maximă în plan ecuatorial.

a) Trăsăturile sistemului planetar ♦ Planetele Sistemului Solar au cunoscut o geneză şi o evoluŃie comună. Marte. conform legilor lui Kepler (sec. respectiv într-unul din focare. • Planetele execută şi o mişcare de rotaŃie directă în jurul axei lor. planeta Neptun a fost poziŃionată prin calcule matematice de către Verrier. În jurul planetelor gravitează 62 de sateliŃi cunoscuŃi până în prezent. Herschel în 1781. în consecinŃă viteza pe orbită diferă. 225 zile iar pentru Saturn 10759 zile. astfel că.Planetă descrie arii egale în timpi egali. vârsta planetelor este cu puŃin mai mică decât a Soarelui. un an pentru planeta Mercur are 88 zile. ♦ Orbitele planetelor sunt concentrice Soarelui şi au diametre cu atât mai mari cu cât sunt mai depărtate de centrul acestuia. adică distanŃa medie Soare-Terra). de exemplu. precum şi în jurul propriei lor axe. excepŃie fac planetele Venus. Venus. într-o ordine desăvârşită de forŃa sa gravitaŃională. la distanŃe precise de axul central. Ele nu posedă lumină proprie. Jupiter. Terra. în conformitate cu legile descoperite de Kepler. la care se adaugă planeta Uranus descoperită de către W. pentru Venus.8 Planul orbital al Pământului (planul în care are loc mişcarea de revoluŃie a Terrei) se numeşte planul eclipticii.2. Cu excepŃia planetei Mercur şi a lui Pluto. DistanŃele din sistem se mai exprimă în unităŃi astronomice (o unitate astronomică fiind de 149. în 1846. pentru îndepărtata Pluton. planeta se deplasează mai repede în vecinătatea periheliului şi mai încet în vecinătatea afeliului (după legea ariilor). (fig. Uranus şi Pluto care se rotesc în sens 40 . • Raza-vector Soare. ♦ Toate planetele gravitează în acelaşi sens în jurul Soarelui pe orbite precise. iar Pluto a fost identificată în 1930. Mişcarea de revoluŃie a planetelor în jurul Soarelui.7 Planetele din Sistemul Solar Planetele sunt corpuri cereşti care fac parte din sistemul unei stele în jurul căreia descriu orbite. Mercur se află la 58 milioane Km iar Pluto la 5900 milioane Km. orbitele celorlalte planete sunt foarte puŃin înclinate faŃă de ecliptică. cu ajutorul telescopului. • Durata unei revoluŃii în jurul Soarelui creşte cu distanŃa faŃă de astru.8) Fig.Km. adică în acelaşi sens cu cea de revoluŃie. formându-se odată cu Soarele.XVII) este o consecinŃă a gravitaŃiei şi se poate exprima în virtutea a celor trei legi enunŃate de el astfel: • Planetele descriu orbite în formă de elipse în focarul cărora se află Soarele. De exemplu. În Sistemul Solar se află nouă planete care gravitează în jurul Soarelui: Mercur. mişcarea de revoluŃie durează 248 de ani.6 mil. • Perioadele de revoluŃie orbitală ale planetelor în jurul Soarelui (T) şi semiaxele mari ale orbitelor (a) sunt legate prin relaŃia T2/a3 (adică pătratele perioadelor de revoluŃie sunt proporŃionale cu cuburile semiaxelor mari ale orbitelor sau distanŃelor medii faŃă de Soare). reflectând o parte din lumina pe care o primesc de la stea. Saturn – cunoscute încă din antichitate.

Venus şi Terra având o densitate medie de 5. silicaŃi. În cazul Terrei.52 g/cm3 şi au o atmosferă mai mult sau mai puŃin densă. Venus. Soarele deŃine 99. Ca o excepŃie privind dimensiunea este mica planeta Pluto. Fig. • Masa planetelor în comparaŃie cu a Soarelui arată diferenŃe foarte mari. până ce s-a atins un echilibru cu revoluŃia. ultima din Sistemul Solar. mai ales. Mişcarea de rotaŃie a planetelor poate fi perturbată şi de alte cauze (în afară de maree) ce conduc la modificarea poziŃiei axei de rotaŃie numită şi axa polilor planetei.42 la 5.invers mişcării de revoluŃie.planete interne sau telurice (tellur=pământ în limba latină.9 g/cm3. În cadrul lor este inclus şi satelitul Pământului – Luna care are aceeaşi compoziŃie. Saturn. Pluto (în 6 zile). În cadrul Sistemului Solar există mai multe cauze perturbatoare ale mişcărilor orbitale dar nu conduc la hazarduri datorită forŃei de interacŃiune gravitaŃională. planetele se grupează în două categorii : .8% din masa întregului Sistem Solar iar planetele şi sateliŃii lor 0. Marte. Terra. Sincronismul a rezultat în timp prin fenomenul de maree care a redus lent rotaŃia corpului respectiv. Lună şi Soare. Mercur (59 zile) şi Venus (243 zile). Toate sunt mai bogate în elemente grele. b) Sistemul planetar Planetele interne mai sunt numite şi telurice deoarece sunt formate în principal din roci solide. Neptun. formată în mare măsură din gaze rezultate în procesul evoluŃiei lor. 9 Este mişcarea numită precesie şi rezultă din atracŃia mai puternică a Lunii şi a Soarelui asupra zonei ecuatoriale.5g/cm3 iar Marte de 3.2%. Uranus. Când rotaŃia este egală ca timp cu revoluŃia se spune că este o "rotaŃie sincronă" ca în cazul satelitului Luna şi al majorităŃii sateliŃilor care prezintă mereu aceeaşi faŃă către planetă.planete externe sau planete gigant – cele de dimensiuni foarte mari: Jupiter. menŃinând stabilitatea şi configuraŃia întregului sistem. • Densitatea medie variază de la 3. din care fac parte: Mercur.000 de ani. Această înclinare conduce la formarea anotimpurilor. Mercur. cu care axa planetei face un unghi de 23o30'. Uranus 98o şi Pluto 122o. cu excepŃia lui Venus 177o. . Rotirea completă a unei planete se face în general în mai puŃin de 25 ore. numită mişcare retrogradă. Foarte rapid se rotesc Jupiter şi Saturn (cca 10 ore) şi foarte lent. fiind şi cele mai dense din sistem. care creşte sau scade. Înclinarea planului ecuatorial al planetelor pe planul orbital este obişnuit sub 30o. Cu excepŃia lui 41 . fier şi magneziu. de exemplu. Pe această mişcare foarte lentă se suprapun oscilări cu perioadele de 18 ani ale axei polilor numite nutaŃii şi care sunt cauzate tot de către poziŃia relativă a celor trei corpuri: Pământ. Acest tip de perturbaŃii se numesc oscilaŃii şi determină migrarea în timp a axei polilor. După mărimea şi compoziŃia lor. axa de rotaŃie se deplasează în jurul polilor eclipticii. într-o rotire completă de aproape 26.

Planetele interioare MERCUR Constituie prima planetă din Sistemul Solar amplasată pe prima orbită de lângă Soare fiind cea mai apropiată de acesta. Densitatea lor este mică în jur de 1g/cm3. Uranus.55g/cm3. Planetele externe sau exterioare aflate la distanŃe mari faŃă de Soare.6 zile. Titan de 5160km în diametru.5g/cm3 şi 1. miercuri pentru Mercur. Uranus cu 15. iar alŃii au dimensiuni comparabile cu Luna (3476 în diametru) şi anume. amoniac. Terra este cea mai mare dintre planetele interne. Dimensiunile acestora variază de la diametre mici până la 1300 km în diametru (ex: craterul – bazin cu denumirea de Caloris). Fiind foarte apropiată de Soare. Neptun cu 8. Atmosfera lor este dominată de hidrogen. fiind compuse din hidrogen şi heliu. Atmosfera planetei. Planetele au primit nume de zeităŃi ale mitologiei greceşti şi romane.34. dar care poate crea o magnetosferă a planetei. putând fi asemuite cu un sistem miniatural în cadrul Sistemului Solar. Mai sunt denumite şi planete gigant. vineri pentru Venus şi sâmbătă pentru Saturn. Callisto de 4800 km în diametru. Mişcarea de rotaŃie este lentă. Datorită vitezei mari de deplasare în jurul Soarelui a luat numele de Mercur de la zeul cu acelaşi nume – Mercur din mitologia greacă – însemnând "zeul-curier". fie de existenŃa unor curenŃi de convecŃie în nucleu sau din traversarea liniilor de forŃă ale câmpului magnetic solar. Unii sateliŃi sunt aproape de mărimea lui Mercur ca de exemplu. Structura planetei: Planeta prezintă în structura sa un nucleu predominant feros (cca 40% Fe) cu un miez foarte mic încă în stare de topitură. Mercur nu prezintă sateliŃi şi nici 42 . azot. Planetele interioare sunt mai apropiate de Soare ca distanŃe şi sunt delimitate de planetele externe prin centura asteroizilor. Încetinirea vitezei de rotaŃie a fost determinată de atracŃia puternică exercitată de Soare. la 58 mil. Mişcarea de rotaŃie a lor este egală ca timp cu mişcarea de revoluŃie în majoritatea cazurilor şi se numeşte mişcare sincronă ca în cazul Lunii. de aceea prezintă mereu aceeaşi faŃă către planetă sau aceeaşi emisferă. Sunt alcătuiŃi din elemente mai uşoare decât planetele. realizându-se în 58. Luna 3.Km distanŃă Mişcarea de revoluŃie se face în 88 zile pe o orbită foarte alungită. cu densităŃi mai mici între 2. Are un câmp magnetic slab determinat. Relieful planetei este foarte accidentat fiind alcătuit din cratere. heliu. Neptun şi Pluto. Deplasarea sateliŃilor se face în sens direct în jurul planetelor. din cauza luminii puternice. platouri. ele au o atmosferă secundară provenită din degazeificarea elementelor uşoare cuprinse la început în interiorul planetelor: dioxid de carbon. Este singura planetă care nu are atmosferă. SateliŃii planetelor Dintre planetele interioare numai Terra şi Marte au sateliŃi. Io de 3650km. putea fi observată numai în amurg sau în zorii zilei. Originea craterelor se datorează impactului meteoritic şi mai rar activităŃii vulcanice. fracturi de dimensiuni foarte mari. erau necunoscute lumii antice. Europa 3138km în diametru. o manta extinsă formată din elemente grele şi o litosferă în care există şi elemente mai uşoare dar la suprafaŃă are lavă bazaltică consolidată. prezintă în majoritatea lor o aparenŃă gazoasă.5g/cm3. în afara centurii asteroizilor. pe orbite aproape circulare şi se află în majoritate în planul ecuatorial al planetei. Durata zilelor şi nopŃilor este de 30 de zile terestre. satelitul Pământului. culmi. fapt ce determină ca turtirea planetei să fie mică. Duminica era dedicată Soarelui. Jupiter cu 16. dovadă şi densităŃile mai reduse: Io 3. Europa 3.04 iar restul. planetele exterioare prezintă sateliŃi numeroşi şi de dimensiuni mari în cadrul planetelor: Saturn cu 18 sateliŃi. consacrându-li-se o zi din săptămână: marŃi pentru Marte. iar ziua de luni era pentru Lună. vapori de apă şi azot. Ganymede cu 5262km în diametru. joi pentru Jupiter.Mercur şi a Lunii. metan. invizibile cu ochiul liber.

mai lungă chiar decât anul venusian rezultat în urma mişcării de revoluŃie.acŃiunea tectonică din perioada primară care a determinat fragmentarea crustei cu formarea de depresiuni şi creste montane. spre baza ei dioxidul de carbon (CO2) peste 90%.erupŃiile vulcanice. temperatura din straturile atmosferice inferioare a atins o valoare critică. aşa cum s-a întâmplat pe Terra. Venus este vizibilă la înălŃimi nu prea mari deasupra orizontului. Terra beneficiază de condiŃii optime ce decurg din cea mai favorabilă poziŃie faŃă de astrul central. munŃi de origine vulcanică. Ca dimensiuni planeta Venus se apropie de cele ale Pământului. Aceasta se datorează unei puternice atracŃii solare care i-a micşorat viteza de rotaŃie. suprafaŃa planetei nu poate fi văzută cu nici un instrument optic. ViaŃa născută pe seama compuşilor carbonului. Planete aflate prea aproape de Soare cum sunt Mercur sau Venus se găsesc într-o baie fierbinte de căldură. alte gaze într-o proporŃie mai mică. cu un strat granitic (pe aproape 80% din suprafaŃa planetei) şi un strat bazaltic. După Soare şi Lună este al treilea corp ca luminozitate pe bolta cerească. depresiuni. mai ales seara şi dimineaŃa.impactul cu meteoriŃi foarte activ mai ales pe marele platou denumit sugestiv Marea Câmpie Venusiană. RadiaŃiile sale ajung până la noi într-o cantitate moderată pentru a întreŃine un mediu prielnic vieŃii. Prin dimensiunile sale este o planetă mică: Caracteristicile Pământului ca unicat în Sistemul Solar: Dintre toate planetele Sistemului Solar. de la care întreaga cantitate de apă de pe Venus s-a transformat în vapori. Deoarece masa sa este mică. . În compoziŃia atmosferei. Relieful planetei Venus: Relieful este foarte variat: platouri întinse. Astfel. Factorii genetici ai reliefului sunt: .atmosferă. determinând o turtire redusă. produse prin intermediul unui proces fotochimic care duce la formarea moleculelor respective. Atmosfera planetei: Studiile realizate în ultimele decenii prezintă o atmosferă dominată de formaŃiuni noroase concentrate în trei niveluri. Structura şi evoluŃia planetei: Cu privire la structura globului planetar s-a remarcat o scoarŃă bine definită. Planeta are o mişcare retrogradă de la est la vest foarte lentă. . Norii atmosferei formează un strat continuu şi sunt formaŃi din soluŃii apoase de acid sulfuric (H2SO4). VENUS Reprezintă a doua planetă în Sistemul Solar. fracturi. TERRA Caractere generale Terra reprezintă a treia planetă a Sistemului Solar în raport cu distanŃa medie faŃă de Soare – 149598000 Km şi prima care are propriul său satelit natural – Luna. ApariŃia învelişului biosferic ca rezultat al interacŃiunii celorlalte învelişuri la exteriorul planetei a parcurs un timp îndelungat. Numele de Venus a fost dat de romani după zeiŃa frumuseŃii şi a dragostei. Planeta Venus nu are sateliŃi. mai groasă decât a Pământului (cca 100 km grosime). Din cauza norilor groşi ce o înconjoară compact şi continuu. azot molecular (N2) 5-7%. condiŃie în care apa se menŃine în stare de vapori şi nu oferă condiŃii de viaŃă. nu poate să apară decât în limitele cuprinse între +70oC şi –70oC. determină o încălzire puternică a feŃei însorite cu temperaturi până la +430oC. De aceea planeta Venus are cea mai lungă zi din Sistemul Solar. Din cauza apropierii faŃă de Soare. prin menŃinerea apei în stare lichidă. gravitaŃia este redusă. 43 . întreaga cantitate de CO2 şi de H2O a fost stocată sub formă de gaz în atmosferă iar pe planetă s-a instalat un puternic efect de seră. În schimb durata revoluŃiei este de 224 zile şi durata rotaŃiei 243 zile. Deplasarea aerului se face pe direcŃia meridianelor ca urmare a diferenŃelor termice. La noi se mai numeşte Luceafărul de seară când apare la apus sau Luceafărul de dimineaŃă când apare la răsărit. Fiind apropiată de Soare şi cu albedoul redus.

eolian etc. Ea este formată din azot. De asemenea.03%. Pe Terra apa se găseşte sub toate formele ei de agregare. reŃinând cea mai mare parte a razelor ultraviolete şi a radiaŃiei cu lungimi de undă mici din domeniul razelor X. În caz contrar. Deşi extrem de redus. constituie de asemenea un factor de protecŃie a vieŃii deoarece aceasta primeşte “şocul” vântului solar. climatice. ca factori esenŃiali în circuitul oxigenului.În schimb. CO2 de 0. latitudine şi altitudine la care se mai adaugă şi alŃi factori. un gaz inert care atenuează forŃa oxigenului. care sunt distruşi înainte de a ajunge la sol prin procesul de ardere datorită frecării cu atmosfera. prezentând o concentraŃie fluctuantă. Un rol esenŃial în atmosferă îl are ozonul (O3) concentrat între 25-30 Km altitudine. Mediul acvatic a absorbit majoritatea dioxidului de carbon (CO2) din atmosfera primară. de exemplu o dublare a sa. condiŃie care nu face posibilă viaŃa. 1% reprezintă alte gaze din care. pe care le dirijează în jurul planetei spre coada magnetosferei. la acestea se adaugă factorii externi care modelează un relief fluviatil. formând aurore – aurorele polare ( deasupra cărora lipsesc centurile Van Allen).000 şi 19. blocând calciul în roci şi evitând astfel. argon. ViaŃa a apărut în apă iar Oceanul Planetar a constituit primul protector împotriva radiaŃiei ultraviolete nocive până să se formeze stratul de ozon din atmosferă. care a impus o temperatură propice menŃinerii apei în stare lichidă. este distanŃa faŃă de Soare. vulcani. 44 . le concentrează pe anumite centuri (centurile Van Allen. cu diferenŃieri diverse. MenŃinerea echilibrului compoziŃiei sale chimice se face prin fotosinteza plantelor şi metabolismul animalelor. deficitul radiaŃiei solare.000 Km în partea dinspre Soare şi la peste 130. oxigenul din aer s-ar combina treptat cu unele elemente din scoarŃă. aflate într-o continuă evoluŃie şi schimbare. iar a doua. determină ca apa să fie într-o stare permanent îngheŃată. 78%. lanŃuri muntoase. pe celelalte planete începând cu Marte şi mai ales cu cele situate dincolo de centura asteroizilor. dar foarte sensibil la schimbarea condiŃiilor iniŃiale ale sistemului. există “o zonă a vieŃii” numită “ecosferă” care este concentrică Soarelui. De aici. Atmosfera reprezintă un scut de protecŃie împotriva meteoriŃilor. situate la 3600 Km şi între 13. fiind cu totul convenabil. modelează scoarŃa Pământului prin eroziune şi acumulare. ar fi iarăşi nocivă deoarece ar bloca definitiv infiltrarea ultravioletelor care distrug o bună parte din microorganismele patogene şi atunci acestea ar cunoaşte o înmulŃire enormă atacând alte vieŃuitoare. heliu. Înclinarea axei pe planul orbitei sale este de 23o30’. prezintă o dinamică în plăci. la baza stratosferei. Liniile magnetice captează mare parte din aceste energii. neon. în funcŃie de anotimp. Apa care ocupă 71% din suprafaŃa Pământului reglează bilanŃul termic de la suprafaŃa solului. glaciar.000 Km) sau le descarcă în proporŃie redusă în zonele polare. ScoarŃa şi litosfera în general. O creştere a cantităŃii de ozon. Magnetosfera care se dezvoltă în exteriorul atmosferei până la o distanŃă de 64. prin cedare sau consum de energie. din care cauză sezoanele sunt de durată aproape egală şi potrivit de lungi. apariŃia unui efect de seră excesiv. bazine oceanice. Stratul de ozon se regenerează continuu. având dubla funcŃionalitate de mediu de dezvoltare şi component al lumii vii. specifică numai Terrei. ozon şi altele. marin. s-a ajuns la concluzia că în sistemul nostru plentar. Atmosfera Pământului este unică.000 Km în partea opusă Soarelui. Atmosfera se află într-un echilibru stabil. este un element hotărâtor în menŃinerea vieŃii. care asigură stabilitatea ponderii sale în atmosferă. Terra şi-a menŃinut apa ca înveliş planetar din două cauze: prima este gravitaŃia Pământului care a reŃinut majoritatea vaporilor de apă. din care rezultă o diversitate de forme de relief. (magnetopauza). Temperatura medie pe Pământ este de 10o-15oC. în concordanŃă cu energiile interne care generează continente. Terra este singura planetă care şi-a menŃinut o mare rezervă de apă lichidă care reglează toate procesele atmosferice şi respectiv. Extremele oscilând însă între +60oC şi – 60oC. trecând cu uşurinŃă din una în alta. Apa reprezintă elementul primordial pentru viaŃă. în special cu fierul care l-ar fixa definitiv în roci. absorbŃia dioxidului de carbon şi blocarea calciului în sedimente a evitat supraîncălzirea planetei şi evaporarea apei. urmând în proporŃie de 21% oxigenul.

23% din cea a Pământului. în antichitatea romană fiind considerată ca simbol al zeiŃei luminii – Diana iar la greci.distanŃa medie Pământ-Lună sau raza medie a orbitei lunare este de 384. 44 minute. Nectaris (860) ş. craterul oriental (900Km). înalŃi de 50-230 m. • Relieful selenar Relieful lunar este destul de accidentat ca urmare a impactului cu meteoriŃi şi a erupŃiilor vulcanice. 43 minute. ImportanŃa Lunii pentru planeta Pământ se răsfrânge în special asupra vieŃii. se desfăşoară în jurul mărilor sau în jurul craterelor mari. egală cu cea de revoluŃie. Craterele sunt forme de relief complexe rezultatele precumpănitor din impactul cu meteoriŃii dar şi de origine vulcanice. 28 secunde şi se numeşte revoluŃie sinodică a Lunii. 7 ore. M.mişcarea de revoluŃie în jurul Pământului se realizează cu o viteză de 1. se găseşte la 405508 Km. Orientală (930 Km). Aceasta se explică prin faptul că mareele provocate mai ales de forŃa de atracŃie a Lunii conduc la frânarea mişcării de rotaŃie a Pământului. Au dimensiuni mari de circa 5 Km în diametru un număr de 5000 de cratere. .02 Km/s.2. deoarece punctul de referinŃă îl reprezintă orice stea din sistem. Cele mai importante mări sunt: M. ea nu a permis reŃinerea gazelor din primele faze ale evoluŃiei sale şi nici cele rezultate din vulcanism şi din impactul meteoritic şi ca atare nu are atmosferă. . De ea sunt corelate perioadele de flux şi reflux ale Oceanului Planetar. Dar fotografiile şi cercetările din timpul misiunilor lunare demonstrează existenŃa unui relief mult mai complet şi variat ca forme între care se disting mai multe tipuri: Mările sunt suprafeŃe joase de formă circulară în general plane.Luna realizează o mişcare de rotaŃie lentă. Privit de pe Terra. fiind foarte redusă comparativ cu cea a Terrei. în timp de 27 de zile.401 Km. . Orbita Lunii face cu planul eclipticii un unghi mediu de 5o8’ . Crisium (1060 Km). adică la punctul cel mai apropiat de Terra atinge 363. CarpaŃi. În raport cu Soarele perioada de revoluŃie este de 29 de zile. fapt pentru care va expune permanent spre Terra aceeaşi emisferă (vedem de pe Pământ aceeaşi faŃă a Lunii).8 Sistemul Pământ-Lună LUNA – satelitul natural al Pământului Pământul are un singur satelit natural – Luna. Caucaz etc. . Apenini. Ca urmare. devin 10 Kg pe Lună).masa Lunii atinge 1. şi sunt formaŃi din roci bazaltice.a. cu uşoare creşteri în regiunile cu roci deschise la culoare. Cele mai mari bazine: Procellarum în diametru de 3200 Km şi Polul SudAitkins de 2500 Km. care este de 981 cm/s2 (60 Kg pe Pământ. .albedoul este redus.acceleraŃia gravitaŃională la suprafaŃă este de 162 cm/s2. M.300 Km şi la apogeu sau punctul cel mai îndepărtat de Pământ. M. ŞanŃurile au aspecte arcuite cu fund plat şi versanŃi abrupŃi. • Date generale despre Lună . zone strălucitoare care ar reprezenta continente munŃi care se ridică la 5000 m deasupra sectoarelor joase. între care: craterul Imbrium (1100 Km în diametru). depresiuni şi. 45 . Pot cuprinde şi mări bazaltice. discul lunar prezintă două categorii de suprafeŃe: zone închise la culoare sau mai întunecate numite mări (“maria” în limba latină). 11 secunde numită revoluŃie siderală. alcătuite dominant din bazalte. la perigeu. separate şi de culmi lungi de mai mulŃi Km care formează sisteme de munŃi. MunŃii lunari poartă numele unor sisteme terestre: Alpi. o reprezintă pe zeiŃa Selena. Sunt uneori. În cadrul lor apar şi grabene de subsidenŃă şi creste. Au rezultat în mări şi bazine datorită presiunilor.34 g/cm3. Imbrium de 1600 Km în diametru.densitatea medie de 3. Denumirea Lunei este de origine latină. Bazinele sunt depresiuni mari de peste 3000 Km rezultate prin impact cu meteoriŃi mari sau asteroizi. 12 ore. MunŃii reprezintă formele cele mai înalte cu lungimi de 700-900 Km şi înălŃimi până la 5000m. Craterele mari prezintă şi cratere secundare îngemănate ce aparŃin unor faze ulterioare de evoluŃie.

Luna va răsări în timpul nopŃii (în jurul orei 21) şi va atinge punctul maxim pe boltă în a doua jumătate a nopŃii.Lună – Soare Cele mai importante fenomene care se produc în urma interacŃiunii dintre cele trei corpuri cosmice. .• Fenomene determinate de Sistemul Pământ . când Soarele şi Luna sunt în conjuncŃie (atunci când Soarele. Luna se va vedea în poziŃia maximă în jurul orei 21. Luna pare complet întunecată observatorului terestru.Faza de Lună convexă apare după 11 ¼ zile.Faza de Lună plină se înregistrează după 14 ¾ zile când Luna se găseşte în opoziŃie cu Soarele şi apare iluminată întreaga jumătate vizibilă de pe Pământ. timp parcurs pentru revenirea satelitului pe orbita sa în acelaşi punct în raport cu Pământul şi Soarele. Luna şi Pământul se află pe aceeaşi linie).Cea de-a doua fază de Lună convexă are loc după 18 ¼ zile. care la rândul său descrie o orbită în jurul Soarelui. Dacă ziua şi noaptea sunt egale ca durată atunci Luna va apune la răsăritul Soarelui.Faza primului pătrar se formează după ce Luna a parcurs orbita timp de 7 ½ zile când. între Soare şi Lună există o diferenŃă de 90o. Pentru că jumătatea iluminată a Lunii se află în întregime pe partea invizibilă de pe Pământ. . iar între trecerea lor la meridianul locului este o diferenŃă de 9 ore. Va fi văzută jumătatea din stânga a discului solar. când a parcurs 3/8 din orbita sa şi este iluminată pe trei sferturi. Acum apare sub forma unei jumătăŃi de disc luminos. Ca urmare.10) care se înscriu întrun ciclu de 29. Ea va putea fi observată seara. Între Lună şi Soare există o diferenŃă de 45o.Faza ultimului pătrar se produce după 21 ½ zile.5 zile (revoluŃia sinodică). . A. Luna va răsări la miezul nopŃii şi atinge poziŃia maximă pe boltă la orele dimineŃii. deoarece Luna şi Soarele se află acum de o parte şi de alta a Terrei. De pe Pământ se observă o modificare ciclică a formei şi mărimii suprafeŃei lunare percepută datorită iluminării diferite a Lunii de către Soare. RevoluŃia sinodică începe cu: . Între Soare şi Lună este o diferenŃă de 135o. când între Soare şi Lună există o diferenŃă de 225o. . . cu excepŃia unei uşoare dâre de lumină reflectată pe ea de către planetă. după apusul Soarelui. . cele trei corpuri cereşti se află permanent în poziŃii diferite. Luna plină atinge punctul maxim pe boltă în jurul miezului nopŃii. seara la apusul Soarelui are loc răsăritul Lunii. Ca urmare. Aceste modificări formează fazele Lunii (fig.Faza de Lună nouă. Luna răsare în momentul când Soarele este la amiază şi se va găsi în poziŃia maximă pe boltă când Soarele apune. Fazele Lunii Luna efectuează mişcarea de revoluŃie în jurul Pământului.Faza de Crai nou apare după ce Luna a parcurs de la conjuncŃie încă 3 ¾ zile şi este vizibilă pe cer sub forma unui corn subŃire cu deschidere spre stânga. mareele. eclipsele. În această fază Soarele şi Luna răsar aproximativ în acelaşi timp şi se deplasează împreună pe boltă dar Luna rămâne în urma Soarelui cu o întârziere de cca 12o (care echivalează o oră). 46 . la fiecare 24 de ore. când între Soare şi Lună apare o diferenŃă de 270o sau în timp de 18 ore. Soare-Pământ-Lună sunt: fazele Lunii.

Fazele Lunii . 10. 11. . Dacă corpul este sferic.Fig. Soarele. fazele Lunii repetându-se. când Luna va răsări în a doua jumătate a nopŃii şi va atinge punctul maxim la câteva ore după răsăritul Soarelui.5 zile Luna revine în poziŃia Soare-Lună-Pământ. Eclipsa de Lună 47 . Fig. Eclipsele Orice corp luminat dintr-o direcŃie lasă în partea opusă o umbră. are loc eclipsa de Soare (fig. satelitul va intra în conul de umbră al planetei şi nu mai poate fi observat.când între Soare şi Lună se interpune Pământul (sau planeta). va desfăşura în continuare o nouă mişcare orbitală. Astfel. corpul care luminează este Soarele iar planetele şi sateliŃii lor formează conuri de umbră.Faza de Corn sau Seceră are deschiderea (orientarea spre dreapta) şi se realizează după 25 ¼. se produce eclipsa de Lună (fig. planeta intră în conul de umbră al Lunii iar Soarele apare parŃial sau total acoperit de satelit. În cazul Sistemului Solar. după 29. Producerea eclipselor are loc în cazurile în care cele trei corpuri. Pământul şi Luna se află pe aceeaşi direcŃie. nefiind observabilă decât câteva ore înaintea zorilor. B.când între Soare şi Pământ se interpune satelitul. respectiv. umbra sa va avea formă de con ale cărui dimensiuni depind de distanŃa faŃă de sursa de lumină şi de diametrul corpului expus luminii. În acest caz apar două situaŃii: .11). încheindu-se o revoluŃie sinodică după care.12).

iar Luna în celălalt. şi uscatul suferă deformări. 12. diminuându-se rolul raportului dintre mase. Pământul străbate conul de umbră lunar. sunt condiŃii pentru o eclipsă parŃială de Soare. Pământul se află în vârful conului.distanŃa dintre Pământ şi Lună este mai mare decât lungimea conului de umbră.5 mil. Se produce o eclipsă inelară (în jurul porŃiunii acoperite de Lună rămâne un inel luminos). Acest fenomen se realizează în conformitate cu legea atracŃiei universale formulată de Isaac Newton. Soare şi Lună. în regiunile limitrofe situate în conul de penumbră se vor înregistra eclipse parŃiale. respectiv când poziŃia Soare-Pământ-Lună urmează aceeaşi linie. O eclipsă de Soare nu va putea fi observată decât pe o anumită porŃiune de pe Terra ca eclipsă totală. Orbita Lunii în jurul Pământului este o elipsă şi ca urmare distantă dintre Pământ şi Lună variază de la perigeu (363. Dar. o parte a Lunii intră în conul de umbră. Apar eclipse parŃiale când. eclipsele de Lună nu au loc periodic la fiecare 29. Pământul se află în conul de penumbră sau în prelungirea celui de umbră.5 zile. Ca urmare. .distanŃa dintre Pământ şi Lună corespunde cu lungimea conului de umbră. distanŃa Pământ-Lună (384.300 Km) la apogeu (405. În acest moment Soarele se va afla într-un punct.000 Km) este foarte mică. rezultă trei situaŃii: . cu locurile de intersecŃie ale orbitei lunare cu planul eclipticii.distanŃa dintre Pământ şi Lună este mai scurtă decât mărimea lungimii conului de umbră. Dintre cele trei corpuri cereşti din sistem (Soare – Pământ – Lună). la aceasta se adaugă înclinarea diferită a planului orbitei pământului cu cel al eclipticii (care este de 23o30’). în raport cu cea Pământ-Soare (de 1. a apei oceanice sau a atmosferei ca urmare a atracŃiei reciproce dintre Pământ. 48 . lungimea conului de umbră al Lunii este în medie de 374. Mareea terestră: Nu numai apa cunoaşte fenomenul de flux şi reflux ci. C. în sensul că discul solar va fi văzut în întregime. . în momentul de Lună nouă. Mareele – fluxul şi refluxul Constituie mişcări periodice ale unor porŃiuni de la exteriorul Pământului cuprinzând partea exterioară a scoarŃei terestre.Km). forŃa de atracŃie a Soarelui reprezintă 5/11 din cea a Lunii. Luna intrând în întregime în conul de umbră. Momentul optim îl reprezintă coincidenŃa cu punctele nodale. trebuie ca faza de Lună plină să coincidă cu o poziŃie a Lunii cât mai apropiată de planul eclipticii. în cele din afara conurilor nu se va înregistra nici un fenomen. Pentru ca eclipsa să aibă lor.403 Km.Fig. Eclipsele de Soare se produc atunci când Pământul intră în conurile de umbră şi penumbră ale Lunii. sunt condiŃii pentru o eclipsă totală de Soare. În consecinŃă. datorită înclinării planului orbital lunar cu 5o8’ faŃă de ecliptică cu care face unghiul respectiv. cu cât poziŃia va fi mai depărtată de aceste momente.000 Km dar variază în timp. se ridică şi coboară cu cca 23 cm în zona caldă. adică. atracŃia cea mai mare o exercită Luna deoarece. 10-15 cm la latitudinile medii şi foarte puŃin la zonele polare. Dimensiunile reduse ale mişcării sunt determinate de rigiditatea materiei solide a Terrei. De aici.500 Km) faŃă de valoarea medie de 384. Acum eclipsa lunară este totală. cu atât posibilitatea realizării unei eclipse totale lunare scade. Eclipsa de Soare Eclipsele de Lună au loc în situaŃia când Luna se află în poziŃia de Lună plină.

de forŃa centrifugă care va acŃiona mult mai intens deoarece forŃa centripetă este diminuată de atracŃia celor două corpuri cereşti. Cu toate că specificul fizic al masei de aer ar putea oferi deformări mai mari.5 zile cât durează mişcarea de revoluŃie a Lunii în jurul Terrei. se transformă într-o mişcare de translaŃie. pe când în vecinătatea Ńărmului. contribuŃia principală o are forŃa centrifugă. 13. pe antemeridian. În faza de opoziŃie (Lună plină). Luna se află în cvadratură. Fenomenul mareelor nu este uniform în timp datorită poziŃiei Lunii şi a Soarelui în raport cu Pământul. a Soarelui şi a Pământului. de timpul şi spaŃiul în care se desfăşoară. când atracŃia lor se însumează în fazele de conjuncŃie şi opoziŃie (sizigii-syzygia= unire în greceşte) sau se subsumează în fazele de primul şi al doilea pătrar (cuadratură). însă. dar Pământul se va afla între Lună şi Soare. pentru acelaşi loc pe suprafaŃa oceanelor se vor înregistra două momente de flux maxim la sizigii (în fazele de Lună Nouă şi Lună plină) numite maree de sizigii şi două momente în care mareele vor avea valori minime.17 ori) datorită distanŃei foarte mari faŃă de Pământ în raport cu Luna. Mareea va fi maximă la meridianul locului. răspunde la forŃele de atracŃie. deoarece specificul fizic al apei cu mare mobilitate. În largul oceanului. Amplitudinea fluxului va fi tot maximă iar la antemeridian va fi realizată de forŃa centrifugă. la pătrare numite maree de cvadratură. mareele apar ca o mişcare ondulatorie cu amplitudine în general mică. Mareele Oceanului Planetar constau în ridicarea şi coborârea succesivă a apei de la suprafaŃă cu valori care diferă în raport de atracŃia celor două corpuri. 49 . forŃei lunare i se opun celelalte forŃe. de efectul lor conjugat. forŃele se descompun iar mareele au valoare minimă. sau sub formă de înaintări ale valului de apă (flux) şi regresiuni (reflux). în cazul Ńărmurilor joase. se va înregistra tot un flux maxim impus. atracŃia exercitată de Lună şi Soare este însumată. Luna şi Soarele. Fig. Mareele oceanice (ale hidrosferei) Fluxul şi refluxul oceanic este foarte dinamic. cele trei corpuri cereşti vor fi tot pe aceeaşi linie. intervin alte cauze care diminuează valorile oscilaŃiilor şi anume. respectiv. În partea opusă a Terrei. la adâncimi reduse. În aceste faze. Mareele maxime şi minime La primul şi ultimul pătrar. poziŃia celor trei corpuri formează un unghi drept de 90o. de revoluŃie şi rotaŃie. În cazul Ńărmurilor înalte se manifestă sub fromă de ridicări şi coborâri ale nivelului apei cu valori ridicate. Cele două forŃe vor acŃiona pe aceeaşi direcŃie (zonă) a Pământului realizând o însumare dar cea a Soarelui va fi mai redusă ca a Lunii (de 2. În faza de conjuncŃie (Lună nouă) când cele trei corpuri cereşti se află pe aceeaşi linie în poziŃia Pământ-Lună-Soare.Mareea atmosferică este reprezentată prin bombarea atmosferei la Ecuator unde. La complexitatea fenomenului mareelor contribuie şi mişcările Pământului. forŃa de gravitaŃie a Pământului şi presiunea puternică a vântului solar. Deci în timp de 29.

atracŃia va fi foarte mare determinând valori foarte ridicate fluxului. Ca urmare. Venus. şi poartă diferite denumiri: pororoca pe Amazon. datorită particulelor fine de oxid de fier suspendate în atmosferă şi de pe sol de unde şi denumirea de “planeta roşie”. 13 m în Golful Mezeu din Marea Albă. De asemenea. De aici rezultă pentru acelaşi loc o amânare a producerii fluxului cu cca 50 minute de la o zi la alta. Pământ. Marte şi grupul sferelor uriaşe de gaz cu un miez de lichid şi solid în care intră Jupiter. ca şi a celui coborât. Deoarece Luna se roteşte în jurul Terrei peste zona intertropicală. un corp inert fără viaŃă. o nouă situare a Lunii la meridianul locului se produce a doua zi cu o întârziere de 50 minute (deci după 24h 50’). 85 Km pe Peciora. în Strâmtoarea Magelan la 18 m. În timp ce Pământul realizează o mişcare de rotaŃie completă şi Luna se deplasează pe orbita ei. În restul timpului. De exemplu: Baya Fundy din estul Canadei amplitudinea mareelor ajunge la 19 m. când afeliul Pământului se suprapune cu fazele de pătrar. ÎnălŃimea valului de flux este de 4-5 m pe Amazon. şelfuri extinse şi cu largi guri de vărsare ale fluviilor. cu viteză mare iar pe fluviile puŃin adânci în care şi viteza apei este ridicată. adică la periheliu şi afeliu. mai aproape de Marte la fiecare 780 zile când sunt şi condiŃiile cele mai favorabile pentru observaŃii. Planeta Marte.În mişcarea de revoluŃie când Pământul ajunge la periheliu şi acesta coincide cu fazele de Lună plină şi Lună nouă. S-a stabilit că Marte are o orbită foarte alungită cu diferenŃe mari între distanŃele minimă şi maximă faŃă de Soare. face ca Pământul să se găsească. Din interpretarea lor s-au observat o serie de cratere la fel ca şi pe Lună. Planeta are doi sateliŃi: Phobos şi Deimos. 3-5 m pe Sena etc. fluxul pătrunde activ. Marte este prea departe pentru a fi văzută clar. De aceea.5m iar amplitudinile mareelor nu depăşesc 3m.000 Km de Marte şi transmitea spre Pământ primele fotografii ale suprafeŃei Planetei roşii cum mai este denumită. mascaret pe Sena. Centura asteroizilor După constituŃia lor planetele se împart în două grupuri: grupul sferelor mici cu suprafaŃă solidă de tip terestru în care intră Mercur. Această mare variaŃie a distanŃei. specifici în diferite locuri de pe Ńărm. În largul oceanelor creşterile medii sunt de 0. Timpul de întârziere a mareelor este influenŃat şi de factori locali. fiecare loc va avea timpul său de întârziere. se produce în regiunea ecuatorială micşorându-se treptat spre poli. Golful Arabiei. Pluto nu a apărut de la început în orbita sa ca rezultat al condensării discului 50 . În anul 1965 sonda spaŃială Mariner IV a zburat la 10. valul mareic este mai slab. pe Ńărmul Islandei la 16 m. a fost asociată cu zeul războiului din cauza culorii sale roşiatice – culoarea focului şi a războiului. plasată pe orbita a IV-a a sistemului Solar. Uranus. Mişcarea de rotaŃie a Pământului de la vest la est face ca ridicarea nivelului apei oceanului la meridianul locului să se producă de la est la vest în mod succesiv. MARTE Timp de milenii. 120 Km pe Dvina de Nord. atracŃia va fi minimă şi fluxul va atinge valori foarte scăzute. Fotografiile au oferit un peisaj asemănător cu deşerturile de pietre sub un cer colorat portocaliu. amplitudinea maximă a nivelului ridicat. În zona gurilor de vărsare ale fluviilor apar alte aspecte: pe fluviile adânci şi largi. Cele mai mari amplitudini se realizează pe Ńărmurile cu golfuri adânci. ora portului este calculată pentru fiecare loc în parte pe perioade lungi de timp. bora pe Tamisa. un derivat de la Jupiter. Această întârziere este foarte importantă pentru intrarea şi ieşirea navelor din port şi pentru multe alte activităŃi costiere. Exemple de fluvii în care fluxul pătrunde pe distanŃe diferite: peste 1000 Km pe Amazon. pe când în zona Ńărmurilor situaŃiile sunt mai complexe. de aceea.5-1. numit “ora portului”. 12 m. Neptun numite şi planete joviene. numărul şi mărimea mareelor este influenŃată de configuraŃia Ńărmurilor şi a şelfului. Saturn.

undele seismice au fost înregistrate pe toată suprafaŃa terestră. în Siberia. Mn. în funcŃie de compoziŃia chimică diferită a acestora.A.N.U. În jurul punctului central au fost identificate cca 30 de cratere. iar după alte păreri cca 10000 t. în anul 1882. Ni etc. În limbaj popular sunt numite “stele căzătoare”. Ca. CompoziŃia chimică este dată de mai multe elemente. Rezultă o lumină a cărei culoare este diferită de la un meteorit la altul. Când se apropie de Soare (la periheliu) datorită unor transformări fizico-chimice intense.primordial de acreŃie ci ar fi un asteroid aruncat probabil de forŃa lui Jupiter pe o orbită foarte depărtată de Soare. iar anual 2000 t. MeteoriŃii intră în atmosferă cu viteze mari (5-10 km/sec până la câŃiva zeci de km pe secundă) şi datorită frecării cu aerul. atunci când reuşesc să străbată atmosfera în întregime. pe o rază de 8 km au fost găsite numeroase bucăŃi de meteoriŃi. . în regiunea Krasnoiarsk. iar cel mai mare fragment a fost de 35. Exemplificăm câteva înregistrări de meteoriŃi care au căzut pe suprafaŃa Pământului: . Atunci a fost distrusă pădurea pe o rază de 30 km. Mg. după care au fost încadraŃi în trei grupe: . MeteoriŃii Sunt corpuri cosmice care pătrund în atmosfera terestră având dimensiuni diferite: particule meteoritice cu dimensiuni sub 1 mm.5 ore. În Ńara noastră. care se deplasează în atmosferă pe traiectorii paralele dând aspectul de ploi meteorice. pentru cei cu masă foarte mare care ajung până la suprafaŃa terestră. aşa cum au pus în evidenŃă spectogramele: H. deoarece apar ca puncte strălucitoare care se deplasează de pe bolta cerească spre suprafaŃa terestră.5 kg. . iar zgomotul a fost recepŃionat la cca 1000 km. se apreciază că pe Pământ cad zilnic 5 t de meteoriŃi. CompoziŃia reflectă diferite stadii de evoluŃie în geneza Sistemului Solar.meteoriŃi cu compoziŃie mixtă. el definind dâra luminoasă care se observă pe bolta cerească pe parcursul străbaterii atmosferei terestre de către corpul solid provenit din spaŃiul extraterestru.meteoriŃi pietroşi. Durata fenomenului este de la câteva secunde (cel mai frecvent) la mai multe minute.Na.8 unităŃi astronomice de Soare. unde dau cratere.meteoriŃi feroşi – în care domină Fe în proporŃie de 80%. b) Roiul meteoritic alcătuit din sute şi zeci de mii de meteoriŃi de dimensiuni mici. Există descrişi 2280 asteroizi dar se presupune a fi câteva zeci de mii. Originea meteoriŃilor arată că sunt formaŃă din elemente uşoare rezultate din degradarea unor asteroizi. Meteorul este termenul care se referă la fenomen.Meteoritul Tungus – căzut în dimineaŃa zilei de 30 iunie 1908. se încălzesc şi se volatilizează treptat. Diametrul meteoritului a fost apreciat la 1200 m. Cometele DefiniŃie: sunt corpuri cereşti care descriu orbite foarte alungite în jurul Soarelui. meteoriŃi pentru cei cu diametru de la câŃiva cm la câŃiva metri şi bolizi. masa meteoritului a fost de cca 1000 t. la o distanŃă de 2. Si. craterul principal are un diametru de 1207 m şi o adâncime de 174 m. După unii cercetători.Meteoritul Sihote Alinsk a căzut la 12 februarie 1947 în taiga. Al.Meteoritul Crater se află în statul Arizona (S. s-a înregistrat o ploaie meteoritică în localitatea Moeciu. în jurul său.. . Asteroizii se mai numesc şi planete mici (microplanete) ce gravitează ca şi celelalte în jurul astrului central îndeplinind revoluŃia între 3-7 ani iar mişcarea de rotaŃie de la 2-9. Forme de manifestare: a) MeteoriŃi izolaŃi care dau dâre luminoase cu traiectorii pe bolta cerească extrem de diferite. cu diametre de 1-50 m pe o rază de 3 km. . Fe.O. la 500 km nord de Vladivostok. ele devin 51 .) şi a rezultat din căderea cu cca 5000 de ani în urmă. Mărimea lor este foarte variabilă de la bolovani cu diametru sub 1 km la uriaşi stâncoşi de aproape 800 Km diametru. Asteroizii formează o adevărată centură între orbitele planetelor Marte şi Jupiter. au rezultat peste 200 cratere. cu o proporŃie dominantă de O şi Si.

strălucitoare, îşi măresc dimensiunile şi pot fi vizibile pe bolta cerească cu ochiul liber, luând forma unor “stele cu coadă” sau “stele pletoase”, aşa cum au fost denumite în popor. Denumirea lor este veche şi provine din cuvântul grecesc “Kome”= coamă. În prezent, sunt înregistrate în cataloage peste 2000 de comete (în notaŃie, trecându-se şi numele descoperitorului şi anul când a fost observată). În realitate, numărul lor este mult mai mare, majoritatea aflându-se pe orbite la depărtări foarte mari de Soare. Istoricul cometelor: Sunt cunoscute încă din Antichitatea chineză, cu patru milenii în urmă. Până în secolul al XVIII-lea erau asimilate cu fenomene anormale prevestitoare de evenimente rele pentru om. ObservaŃii cu ajutorul instrumentelor se fac începând cu a doua jumătate a sec.al XVII-lea. ContribuŃii importante asupra orbitelor lor au fost fpcute de J.Kepler, Isaac Newton, Eduard hallei etc. În secolele XVIII-XX sunt descoperite multe comete vizible cu ochiul liber, identificate prin telescop sau prin fotografieri. Alcătuirea cometelor: Sunt compuse din trei elemente care au dimensiuni diferite de la o cometă la alta şi prezintă evoluŃii specifice în timpul parcurgerii orbitei. a) Nucleul reprezintă componentul principal care are durată permanentă şi din el se dezvoltă celelalte elemente pe măsura apropierii de Soare. Este format dintr-un amestec îngheŃat de pulberi solide cu dimensiuni variate şi foarte mici de apă, dioxid de carbon, metan, hidrogen etc. b) Coama se dezvoltă în jurul nucleului cu care alcătuieşte capul cometei din momentul în care cometa se află la cca 7 u.a. de Soare. Au rază de 50000-100000 km şi o strălucire ce creşte spre nucleu. Este formată din pulbere care sunt deplasate de la nucleu de către un gaz, respectiv moleculele de apă şi radicali din alte elemente chimice (OH, C2CH etc.). Când cometa se apropie mult de Soare se eliberează şi componente metalice. Structural se separă un înveliş interior la contactul cu nucleul, un înveliş intermediar şi un înveliş exterior cu strălucire mai mică. c) Coada apare ca o fâşie luminoasă cu înfăŃişare conică şi frecvent curbată în raport cu direcŃia Soare-nucleu. Are dimensiuni foarte mari, uneori depăşind 100 milioane km lungime. După alcătuirea sa, se disting două tipuri de forme: cozi ionice, de culoare bleu, formate din gaze ionizate şi cu desfăşurare rectilinie şi cozi de pulberi, formate din gaze şi particule solide, electroni; au o culoare galben-pal, albă şi sunt curbate. Pe măsura apropierii de Soare, din nucleu sunt emanate cantităŃi de gaze tot mai mari. În acelaşi timp, creşte presiunea vântului solar. Ca urmare, gazele şi particulele ce se desprind din nucelu formează coada care este orientată în sens invers deplasării cometei. Strălucirea puternică în zona capului cometei, devine din ce în ce mai slabă către periferie datorită faptului că radiaŃia solară este absorbită şi difuzată de moleculele de gaze şi de particulele fine eliberate din nucleu. Deplasarea cometelor se realizează pe orbite şi dimensiuni diferite. Există comete cu orbite circulare dar într-un număr mic, comete cu orbite eliptice care trec în forme parabolice şi hiperbolice (cca 50 la număr). După durata mişcării de revoluŃie, ele se împart în: Comete periodice (cca 110 la număr, cu o durată până la 200 de ani; mai cunocute sunt: cometa Encke cu o perioadă de revoluŃie de 3,3 ani, cometa Halley ( cu o perioadă de revoluŃie de 77 de ani), a fost văzută de trei ori începând din secolul al III-lea î.Hr. şi până în prezent, iar ultima oară s-a observat în anul 1986); cometa Herchel Rigollet ( cu perioada de revoluŃie de 156 de ani). Cometele aperiodice au orbite extrem de lungi care ies din spaŃiul Sistemului Solar. Astfel de comete nu pot fi zărite decât o dată în decursul unei vieŃi omeneşti şi numai acelea care ajung în acest interval la periheliu. Originea cometelor a făcut obiectul mai multor ipoteze: Ipoteza originii interstelare (extraplanetare) a fost elaborată de P.S.Laplace (în anul 1813), potrivit căreia, Soarele, în drumul său, trece printr-o nebuloasă şi atrage parte din materia acesteia care se va înscrie pe diferite orbite. R.A. Lyttleton (în anul 1948) consideră că Soarele a trecut printrun nor omogen de materie interstelară. Prin ciocnirea particulelor au apărut aglomerări care au evoluat spre comete. Ipoteza originii planetare este susŃinută de Lagrange (în 1814), conform căreia cometele au rezultat din explozia unei planete. Ulterior, au fost considerate ca rezultat al emanaŃiilor şi erupŃiilor 52

vulcanice de pe Jupietr şi de pe celelalte planete gigant sau din rândul asteroizilor, evadând din centura acestora sub efectul atracŃiei lui Jupiter şi căpătând orbite largi. Planetele exterioare JUPITER Planeta Jupiter este o sferă imensă de gaz şi lichid, cu un mic miez solid rotindu-se în jurul Soarelui la o distanŃă de 778.300.000 Km, ocolindu-l complet în aproape 12 ani . RotaŃia lui Jupiter în jurul axei sale este foarte rapidă, încât viteza liniară a unui punct de pe ecuatorul său are valoarea astronomică de 23.000 Km/h. Astfel, densitatea mică (doar de 1,33 ori mai mare decât a apei), masa sa uriaşă de 318 ori masa Pământului şi perioada sa mică de rotaŃie în jurul axe, de numai 10 ore, duc laolaltă la o pronunŃată turtire la poli, vizibilă şi pe fotografiile luate prin telescop. Diametrul lui Jupiter este de 142.700 Km. Sondele spaŃiale Voyager lansate în 1979 oferă imaginea unui glob uriaş, brăzdat pe suprafaŃa sa de dungi paralele cu ecuatorul în culori diferite împletindu-se cu nenumărate vârtejuri de nori. Atmosfera lui Jupiter are peste 1000 Km, din care doar jumătatea de sus este accesibilă observaŃiilor. Dungile multicolore provin de la structurile de convecŃie pe verticală ale atmosferei ordonate de-a lungul ecuatorului din cauza rotaŃiei rapide; culorile sunt date de diversitatea compuşilor chimici de mare complexitate pe bază de hidrogen, heliu, metan şi apă, amoniac îngheŃat, compuşi ai sulfului, nori de gheaŃă. Posedă numeroşi sateliŃi, 16 identificaŃi până în prezent încât îi conferă aspectul unui minisistem solar. Printre cei mai mari sateliŃi identificaŃi încă din sec. XVII de G. Galilei sunt: Io, Europa, Ganimede şi Callisto. SATURN Constituie o planetă cunoscută încă din antichitate şi este situată faŃă de Soare pe o orbită la distanŃă aproape dublă în comparaŃie cu Jupiter, 1,4 miliarde de Km. Mişcarea sa de revoluŃie în jurul Soarelui este de 30 de ani, fapt pentru care anticii au numit planeta de Saturn după numele “zeului bătrâneŃii” care se mişcă încet. Planeta însă posedă un interesant sistem de inele care prezintă discontinuităŃi. Constituie a doua planetă uriaşă după Jupiter formată dintr-o sferă de hidrogen şi heliu având un diametru ecuatorial de 120.600 Km iar cel polar mai mic cu 10.500 Km. Saturn este aşadar, puternic turtit la cei doi poli din aceeaşi cauză a rotaŃiei rapide în jurul axei, în doar 10 ore. Sondele spaŃiale Voyager au oferit imagini ale planetei: un glob uriaş, ceŃos şi galben, dungat paralel cu ecuatorul. Este cea mai rarefiată planetă, densitatea fiind de 0,7 din cea a apei. Are o masă de trei ori mai mică decât a lui Jupiter. Şi ea radiază căldură ca şi Jupiter. Atmosfera saturniană, încărcată de nori fiind complexă: nori de apă, amoniac îngheŃat la -180°C. Inelele planetei sunt formate din praf, pietricele şi bolovani uriaşi. Are 18 sateliŃi dintre care 4 sateliŃi mai mari. Se ştiu puŃine date despre sateliŃii mai depărtaŃi. (Mimas, Enceladus, Diana, Rhea, Titan, Phoebe, etc.). URANUS În anul 1781 astronomul amator W. Herschel privea cerul înstelat printr-un telescop construit chiar de el pentru a descoperi stelele duble. Printre miile de stele a observat un mic disc luminos deosebit, care nu figura în cataloagele astronomice ale vremii; era o nouă planetă care orbita în jurul Soarelui. Planeta care a fost numită Uranus (după regele Titaniei din mitologia greacă), a rămas total necunoscută, pentru că nu se vedea cu ochiul liber ci doar prin telescop. Planeta parcurge mişcarea de revoluŃie în jurul Soarelui în timp de 84 de ani. Este slab iluminată de Soare, primind de 400 de ori mai puŃină lumină decât Pământul datorită distanŃei mari de circa 3 miliarde Km faŃă de acesta. Astfel de distanŃă face ca temperatura planetei să fie foarte scăzută Culoarea verde-albăstruie a planetei este dată de culoarea caracteristică a metanului la temperaturi scăzute, de unde se presupune că atmosfera uraniană conŃine din abundenŃă acest gaz.

53

A fost descoperit un sistem de inele întunecate care se rotesc în jurul planetei şi 15 sateliŃi. Polul sud uranian este îndreptat direct spre Soare în timp ce sateliŃii săi şi inelele se rotesc în plan ecuatorial. Cu privire la structura şi compoziŃia lui Uranus se presupune că atmosfera este mult mai mică în raport cu miezul său de rocă şi că ar fi asemănătoare cu Neptun iar masele lor sunt de 14,5 şi respectiv de 17 ori mai mari decât masa Pământului. Atmosfera uraniană este formată în mare parte din hidrogen, heliu şi metan. Din cauză că metanul atmosferic absoarbe lumina roşie din spectrul luminii solare, planeta apare observatorilor ca având culoarea complementară, adică verde-albăstruie. NEPTUN La fel ca Uranus şi Neptun era o planetă necunoscută în antichitate. Ea a fost descoperită spectaculos abia în 1846 după ce astronomia prin astronomul francez Le Verrier prevăzuse prin calcule teoretice, că o altă planetă vecină lui Uranus ar perturba mişcarea acestuia. Este observată prin telescop de la Berlin. Poartă numele zeului mărilor Neptun (datorită culorii verde-albăstrui) şi se roteşte în jurul Soarelui la o distanŃă medie de 4,5 miliarde de Km. S-a stabilit că diametrul planetei este de 48.600 Km, adică de 3,7 ori mai mare decât al Pământului iar masa depăşeşte de 17 ori pe cea a Terrei. Mişcarea de rotaŃie se efectuează în aproximativ 17 ore. Se presupune că planeta are un nucleu solid (7000 km) alcătuit din silicaŃi de Fe şi este înconjurată de un înveliş lichid (circa 10 000 km), alcătuit din metan, amoniac, hidrogen etc. Temperatura atmosferică este de cca. – 2000C. Neptun are un inel şi opt sateliŃi, dintre care Triton cu diametrul de 2700 km este cel mai însemnat. PLUTO Pluto este planeta cea mai mică şi cu forŃa de gravitaŃie cea mai redusă. Diametrul planetei este de aproximativ 3000 km, iar masa reprezintă 1/6 din masa Lunii. Efectuează mişcarea de revoluŃie în jurul Soarelui în aproape 248 de ani la o distanŃă medie de 5,9 miliarde Km. A fost foarte greu de observat la telescop; ea apare ca un mic punct de culoare gălbuie. Are o orbită neobişnuită, înclinată cu peste 17° faŃă de planul eclipticii şi este atât de alungită încât intersectează orbita lui Neptun, fiind singurul caz în Sistemul solar în care o planetă intersectează orbita alteia. Pentru a păstra tradiŃia, numele planetei vine din mitologia greacă de la Zeul Infernului – Pluton (sau Pluto). În anul 1978 s-a descoperit că Pluto are un satelit care a primit numele de Charon. Este o planetă foarte rece pe care radiaŃia solară este de 1600 ori mai slabă decât pe Pământ.

CAPITOLUL 3. PĂMÂNTUL - PLANETA VIE, COMPONENT AL SISTEMULUI SOLAR 3.1. Forma şi dimensiunile Pământului. Meridiane şi paralele. Coordonate geografice Cunoaşterea formei şi dimensiunilor Pământului este necesară pentru cunoaşterea unor fenomene geografice cum sunt: - zonalitatea termică şi climatică; - condiŃiile unghiurilor de incidenŃă ale razelor solare; - efectele forŃei gravitaŃionale şi centrifuge; - reprezentarea cartografică a suprafeŃei Pământului. a) Forma Pământului Problema formei Pământului a preocupat omenirea încă din cele mai vechi timpuri dar nu a fost rezolvată decât după îndelungate studii, cercetări şi măsurători. 54

la sosirea din larg a navei situaŃia este inversă.b) Dovezi despre forma sferică a Pământului .Măsurarea greutăŃii unui corp în oricare punct de pe Glob. la nivelul oceanului. dispare la orizont mai întâi corpul său şi apoi catargul. că singurul corp care lasă totdeauna o umbră circulară pe o suprafaŃă plană este sfera. Dacă gravitaŃia se manifestă aproximativ egal asupra întregii suprafeŃe terestre. .F.Observarea Stelei Polare cunoaşte poziŃii variate pe bolta cerească în funcŃie de locul de unde este privită: din emisfera sudică ea nu este vizibilă. Au fost mai mulŃi autori care în urma calculelor făcute au stabilit elipsoizi de referinŃă cum sunt: Everest în 1830. Se poate demonstra şi geometric fenomenul. Clarke 1880. găsind explicarea eclipselor de Lună prin proiecŃia umbrei Pământului pe suprafaŃa Lunii atunci. Steaua Polară “se ridică” pe bolta cerească cu un arc de cerc de 1° la fiecare 111 Km parcurşi (cei 111 Km = lungimea unui arc de 1° de meridian). ExplicaŃia este dată de faptul că suprafaŃa mării este curbă şi ea ascunde treptat corpul navei. Crasovski în 1942 şi Astrogeodezic realizat de Fischer în 1960. de la Ecuator apare la orizont în direcŃia nord iar dinspre emisfera nordică. În cifre absolute s-au putut determina elementele sferoidului. atunci când pleacă din port în largul mării. VariaŃiile gravitaŃiei şi deci ale greutăŃii aceluiaşi corp se constată în cadrul masei continentale unde scoarŃa este mai groasă şi constituŃia de roci variată atrăgând după sine valori mai mari şi implicit. Soarele Pământul şi Luna. sfera se va bomba la Ecuator şi se va turti spre Poli (fig. deci forma Pământului este o sferă. steaua se ridică continuu pe boltă până ce la Polul Nord. schimbări privind forma de amănunt a sferei Pământului. Hayford în 1909. Datorită mişcării de rotaŃie a planetei în jurul axei sale. Bassel în 1841.Ptolemeu (90-168 d. ea apare chiar deasupra capului observatorului. semiaxa mică (b) şi turtirea (T) = 1/297. . rezultă că este şi o rază relativ constantă. 14). apare şi o forŃă centrifugă în contrabalans cu gravitaŃia internă. când cele trei corpuri cereşti. forŃa centrifugă este mai mare la Ecuator şi din ce în ce mai mică spre poli unde se reduce la zero. Greutatea reprezintă însă forŃa de atracŃie gravitaŃională. prin care se arată că şi Pământul fiind o planetă se supune acestei legi. c) Determinări de amănunt asupra formei Pământului 1. apare întâi vârful catargului şi apoi corpul navei.Aristotel aduce prima dovadă concretă asupra formei Pământului. arată aceleaşi valori constante. . Rezultă că în drumul nostru spre nord.) prin observaŃiile făcute asupra unei corăbii care. din care rezultă că orizontul este o linie curbă. . Ca urmare. se găsesc în linie dreaptă iar poziŃia Pământului este între Soare şi Lună. Greutatea rămânând constantă în orice punct de pe Glob. În concluzie deplasarea observatorului se face pe meridianul unei sfere iar ridicarea Stelei Polare pe bolta cerească este de fapt aparentă. fizicianul englez Isaac Newton (1643-1727) descoperă legea atracŃiei universale. Hr. Această formă se numeşte sferoid sau elipsoid de rotaŃie. care sunt: semiaxa mare (a). care este egală cu distanŃa (raza) faŃă de centrul Pământului şi cu masa corpului cântărit sau atras. 55 . Magelan (1480-1521) este cel care demonstrează practic sfericitatea Pământului prin realizarea ocolului Globului în expediŃia organizată de el (cu 5 corăbii şi un echipaj de 165 oameni).Dovada cea mai certă a fost oferită de studiul fotografiilor luate din rachete sau din sateliŃi artificiali ai Pământului. Elipsoidul de rotaŃie În 1687. .

diferenŃa între cele două raze (a – b)= 21. de asemenea. cu roci mai dense ca apa este cu circa 100-200 m mai ridicată.densitatea medie = 5.lungimea medie a arcului meridian de 1° = 111 km . fiecare porŃiune de teritoriu se va comporta diferit faŃă de forŃa gravitaŃională conform masei sale dar şi distanŃei faŃă de centrul Pământului.raza polară = 6356. Straturile de roci au densităŃi diferite. Pe continente. Constituie o suprafaŃă calculată a câmpului gravimetric şi corespunde în mare parte. suprafaŃa reală ce rezultă. 17 Dimensiunile Pământului Primul elipsoid admis de Congresul InternaŃional de Geodezie şi Geofizică de la Madrid în 1924. nu poate fi definită geometric sau matematic. se simte încă nevoia unei precizii şi mai mari. Km3 . 2. Conform acestui elipsoid se pot reŃine următoarele dimensiuni ale Pământului: .Fig. prezentând ondulări în funcŃie de repartiŃia maselor de roci mai grele sau mai uşoare (fig.raza ecuatorială = 6378.7 Km . apar continente şi oceane.suprafaŃa Terrei = 510 mil.volumul Terrei = 1083 mld. suprafaŃa geoidului.1 Km . Km2 .527 g/cm3. Astfel.axa polară = 12714 Km . aflat în repaus perfect (suprafaŃă la nivelul perfect zero).circumferinŃa ecuatorială = 40 075.16 Km .4 Km . nivelului mediu al Oceanului Planetar. Teoretic. uşoare ondulări cauzate de relieful submarin. . Cercetările moderne în geodezie se ocupă şi cu determinarea suprafeŃei geoidului deoarece direcŃia descendentă a atracŃiei gravitaŃionale depinde de forma suprafeŃei geoidului care trebuie bine cunoscut. a fost elipsoidul lui Hayford numit de atunci şi elipsoid internaŃional. în comparaŃie cu apa = 1 g/cm3.turtirea = 1/297.diametrul ecuatorului =12757 Km . Această formă a fost numită geoid sau formă de tip Pământ (dată de Listing 1870). la exterior apar forme de relief inegale compuse şi ele din roci diferite. Pe oceane suprafaŃa geoidului are. scoarŃa Pământului nu este omogenă ca să rezulte un elipsoid de rotaŃie propriu zis. De aceea. respectiv forma Pământului. Forma de geoid Deşi elipsoidul turtit este o reprezentare mult mai bună a formei Pământului decât sfera. 15). planeta neavând un corp regulat. În realitate. suprafaŃa geoidului în fiecare punct al Pământului trebuie să fie perpendiculară 56 .

va fi situat mai sus în raport cu suprafaŃa. Această linie de întrepătrundere a cerului cu pământul unde sfârşeşte tot aparent suprafaŃa vizibilă. 16). Geoidul pară Geoidul pară (terroidul. Sub aspect geometric. 15 Raporturile teoretice dintre geoid şi elipsoidul de rotaŃie 3. Dacă s-ar exagera scara diferenŃelor dintre elipsoid şi terroidul real şi se menŃine reală scara generală a elipsoidului. 16 Geoidul pară (telluroid) d) Orizontul aparent şi orizontul local geografic Datorită sfericităŃii Pământului. În urma acestor observaŃii s-a constatat că Pământul este mai bombat la nivelul zonei tropicale australe (aici fiind mai apropiat de suprafaŃa sferei. Pământul ar apărea cu o uşoară formă de pară (sau ovoid asimetric). cu atât orizontul se va lărgi până la o limită maximă ce se apropie de circumferinŃa maximă a geoidului. Cu ajutorul acestor date s-a calculat în 1960 (de către Fischer) şi elipsoidul de referinŃă “astrogeodezic”. Cu cât punctul de perspectivă (cel de unde se observă). devierea liniei geoidale faŃă de cea a elipsoidului de rotaŃie are o abatere de ± 100 m dar cu un volum identic.pe direcŃia forŃei gravitaŃionale. suprafaŃa observabilă se circumscrie unui cerc. telluroidul sau ovoidul asimetric) este forma dedusă recent din folosirea datelor obŃinute cu ajutorul sateliŃilor artificiali împreună cu cele geodezice. cu care acestea sunt tangente. când privim în jurul nostru. Geoidul se deosebeşte prea puŃin de sferoid. unde bolta cerească pare că se uneşte cu uscatul. aşa cum prevăzuse chiar Newton) şi este mai turtit la Polul Sud (cam cu 23 m sub elipsoidul de rotaŃie) şi uşor mai ridicat la Polul Nord (cu circa 17 m deasupra elipsoidului de rotaŃie). se numeşte orizont aparent sau vizibil. acest orizont este linia de contact a conului format de razele vizuale pornite din ochiul nostru cu suprafaŃa Pământului. 57 . Fig. Polul Sud este mai aproape de centrul Pământului cu cca 40 m faŃă de Polul Nord (fig. Fig.

. Acest ansamblu de cercuri ordonat şi numerotat începând de la către un cerc de bază notat cu 0° (meridianul de 0° sau Greenwich şi Ecuatorul). . meridianele şi paralelele sunt cercuri mari şi mici trasate într-un anume mod pe sferă. meridianele au lungimi egale. lungimea paralelelor este din ce în ce mai mică. Polul Nord şi Polul Sud reprezintă punctele imaginare prin care axa Pământului străpunge suprafaŃa terestră. e) Longitudinea şi latitudinea Constituie coordonate geografice cu ajutorul cărora se localizează orice punct de pe Glob. Prin cei doi poli se duc o serie de cercuri mari numite meridiane. conturul devine un perimetru neregulat şi un cerc. el împarte sfera planetară în două emisfere egale: emisfera nordică (boreală) şi cea sudică (australă). Deoarece suprafaŃa terestră este curbată. Fiind prima linie care subdivide Pământul prin partea sa centrală s-a notat cu “0” şi este numită paralela de “0°”. Pe măsura îndepărtării de Ecuator şi a apropierii de poli. Ele se trasează începând de la Ecuator până la cei doi poli de unde se face şi numărătoarea de la “0°” (Ecuatorul) până la 90 la Polul Nord şi 90° la Polul Sud. meridianele.Meridianele sunt semicercuri care unesc cei doi poli. polii fiind. nişte puncte. Dacă prin orizont aparent înŃelegem numai conturul extrem vizibil (“contactul” cer-pământ). emisfera vestică. deoarece meridianele de mai sus formează un cerc meridian care împarte Pământul în două jumătăŃi.Paralelele sunt cercuri imaginare trasate paralel cu Ecuatorul spre nord şi spre sud. scăzând de la Ecuator la poli datorită bombării Pământului.). în raport de meridianul 0° spre est (dreapta) până la 180° va fi emisfera estică iar spre vest. În concluzie. vizibil (relief. utilizând paralela locului acelui punct (fig. Pentru a ne orienta pe Glob şi a stabili poziŃia unui punct pe planetă trebuie ştiute reperele de bază: polii geografici ai Pământului.Orizontul geografic sau suprafaŃa efectiv vizibilă. minute şi secunde. axa Pământului. ape. în alta îl reduce şi astfel. ele măsoară lungimi de arce de paralele şi meridiane şi sunt exprimate în grade. Ecuatorul. iar meridianul de 180° este opus meridianului Greenwich. fie limitează. Longitudinea este distanŃa spre est sau vest faŃă de meridianul 0° (Greenwich) măsurată pe direcŃia celui mai scurt arc până la un punct dat. . 17). formează un sistem imaginar de coordonate geografice sau reŃeaua geografică. Ea poate oscila între 0° şi 180° est sau vest. Curbura Pământului reduce suprafaŃa orizontului local. . El coincide cu orizontul aparent numai pe mare şi uneori în câmpie. Meridianele se numerotează către est sau către vest faŃă de meridianul Greenwich. Lungimea reală în Km sau în “m” (şi nu în grade).Ecuatorul este un cerc imaginar situat la jumătatea distanŃei dintre cei doi poli. Spre deosebire de paralele. a unui grad de longitudine variază de la un loc la altul. fiind longitudine estică sau vestică. La Ecuator un grad de longitudine este egal cu 111 Km 58 . fie lărgeşte orizontul vizibil în mod neregulat adică într-o direcŃie îl lărgeşte.Polii geografici. care este şi meridianul de 0°. Relieful. de fapt. pe când paralela de 90° (Polul Nord şi Polul Sud) au “0” m lungime. prin fragmentarea sa. Ordonarea acestora porneşte de la cele două puncte fixe care sunt impuse de mişcarea de rotaŃie a Pământului în jurul axei sale – Polul Nord şi Polul Sud. etc. În jurul ei se efectuează rotaŃia planetei şi prezintă o înclinaŃie faŃă de verticala locului către est cu 23° 30’. trecând prin centrul său. Perpendicular pe meridiane s-a imaginat o altă serie de cercuri numite paralele care sunt cercuri mici cu excepŃia Ecuatorului care este cel mai mare cerc trasat pe sferă datorită poziŃiei sale la distanŃă egală faŃă de poli prin zona centrală bombată a Pământului. Paralela de 0° (Ecuatorul) măsoară 40076 Km. este dependent de relief. Cu ajutorul lor se calculează longitudinea şi latitudinea sau măsurarea distanŃelor unui punct de pe suprafaŃa terestră şi stabilirea poziŃiei geografice. . Astfel. orizontul geografic cuprinde totalitatea elementelor de mediu incluse în orizontul real. de la 0° la 180°. Sunt orientate est-vest.Axa reprezintă linia imaginară care străbate Pământul de la nord la sud. paralelele. Numerotarea lor se face începând cu meridianul care trece prin Greenwich ( un cartier al Londrei unde se află Observatorul Regal de Astronomie).

la 65° numai 47 Km. fiind toate cercuri mari. longitudinea. latitudinea) 59 . pe paralela de 45° măsoară 79 Km. ea este nordică sau sudică şi poate varia între 0° şi 90° N şi 0° şi 90° S. 17 Coordonatele geografice (a. Există totuşi o mică diferenŃă datorită turtirii Pământului la cei doi poli. 20).(40. Fig. Ca lungime reală 1° de latitudine este aproape constant pe tot Globul. deoarece meridianele sunt egale între ele.076 Km : 360°). Latitudinea este distanŃa de la Ecuator spre nord sau sud în grade pe un arc de meridian (meridianul locului acelui punct dat) (fig. b. iar la poli este de “0” Km.

2. pe o orbită uşor eliptică. însemna că acea clădire se rotea treptat de la vest la est. . pentru a pune în evidenŃă rotaŃia planetei a instalat în 1851. Mişcările Pământului Planeta Pământ efectuează simultan mai multe mişcări. datorită rotaŃiei. fizician francez. La Ecuator. antrenând întregul său sistem planetar către un punct fix. inclusiv a forŃei centrifuge formate. Însăşi legea gravitaŃiei universale nu admite posibilitatea rotirii unui corp mai mare (în cazul nostru. iar la poli devine “0” m/s sau nulă.09 secunde (fig.experienŃa lui Foucault.mişcarea de rotaŃie a celorlalte planete din sistemul solar. .Mişcarea de rotaŃie a Pământului Este mişcarea pe care o realizează Pământul în jurul axei polilor de la vest la est în timp de 23 ore 56 minute 4. unde circumferinŃa este de circa 40.mişcarea de rotaŃie în jurul axei sale.2.mişcarea de rotaŃie a întregii galaxii în jurul propriului ei ax central. 60 . un cablu lung de 67 m de care era legată o bilă metalică în greutate de 28 Kg. decât cele de la ecuator. este diferită în latitudine şi se calculează împărŃind lungimea paralelei geografice de la latitudinea respectivă la valoarea de 24 (perioada medie de rotaŃie). Foucault a observat că dârele lăsate pe nisip. Viteza de deplasare a diferitelor puncte situate pe acelaşi meridian este diferită în timpul rotaŃiei: de 465 m/s la ecuator. La partea inferioară a bilei a fost fixat un ac prin care. atrag după sine alte consecinŃe: . se deplasau în timp spre dreapta. a Lunii şi a stelelor pe boltă. şi asupra turtirii învelişului extern gazos – atmosfera. la nivel de proporŃii mari cum sunt: .3.000 Km.corpurile în cădere de la o înălŃime suferă o deviere faŃă de aceasta (sau verticala locului). Pământul ca planetă nu poate face excepŃie de la aceasta. ni se pare că stâlpii şi alte obiecte statice de-a lungul căii ferate aleargă şi trenul stă pe loc.obiectele situate la poli sunt mai apropiate de centrul Pământului (deci mai grele). viteza unui obiect de pe suprafaŃa planetară este de cca 1700 Km/h (465 m/s). Sensul de rotire al Terrei este invers celui de deplasare aparentă a Soarelui. b) Turtirea Pământului la poli şi bombarea la ecuator. Leon Foucault. Turtirea la poli şi bombarea la ecuator. unele majore. la poli atracŃia gravitaŃională este maximă iar forŃa centrifugă este nulă. . . numit apex solar din constelaŃia Hercule. În schimb. adică mişcarea de revoluŃie (translaŃie) pe o orbită în jurul centrului galactic efectuată de Soare. Mişcarea de rotaŃie a Pământului a fost dovedită prin observaŃii şi experienŃe cum sunt: .inegalitatea lungimii arcelor de 1° ale meridianelor. Întrucât pendulul nu-şi schimba planul de oscilaŃie. ConsecinŃele mişcării de rotaŃie a) ApariŃia forŃei centrifuge a cărei valoare maximă este la ecuator şi scade spre polii geografici.mişcarea aparentă a Soarelui şi a întregii bolŃi cereşti care este o simplă iluzie optică aşa cum ni se întâmplă privind dintr-un tren în plină viteză. scăzând treptat cu latitudinea până la poli unde este nulă sau “0” m/s. . sub cupola Pantheonului din Paris. Aceasta determină forma generală a Pământului de elipsoid de rotaŃie care se repercutează nu numai asupra învelişurilor concentrice din interiorul planetei ci. 3.mişcarea alături de Soare în deplasarea acestuia către apex. . Mişcările proprii Pământului : . . Soarele) în jurul altuia mai mic (Pământul).mişcarea de revoluŃie (translaŃie) în jurul Soarelui.antrenarea Pământului în mişcarea de revoluŃie în spaŃiul a grupului de galaxii din care face parte şi Calea Lactee.1. în lungul paralelei de 60° scade la 850 Km/h (sau 236 m/s). 21). definită ca viteza cu care un punct de pe suprafaŃa terestră se deplasează pe o orbită circulară în virtutea mişcării de rotaŃie a planetei. Viteza de rotaŃie. la fiecare oscilaŃie se trasa o uşoară urmă pe stratul de nisip aşezat pe podea.

Din această cauză valoarea forŃei Coriolis determină : . dezagregare. Mai în detaliu: dacă un corp în emisfera nordică se deplasează de la nord la sud. adică spre est. Mişcarea de rotaŃie impune ritmul vieŃii pe Pământ influenŃând modul de desfăşurare a tuturor proceselor şi fenomenelor ce au loc în cuprinsul învelişului geografic. ale presiunii atmosferice. Ca urmare a mişcării de rotaŃie. a succesiunii zilelor şi nopŃilor (fig. Ea apare datorită diferenŃei de viteză cu care se deplasează diferitele obiecte la ecuator (unde viteza este mai mare) şi scade treptat spre poli unde viteza mişcării de rotaŃie este nulă. tinde să-şi păstreze viteza liniară iniŃială. ciclul biotic etc.tendinŃa de abatere a cursurilor râurilor spre malul drept în emisfera nordică şi spre cel stâng în emisfera sudică.dirijează direcŃia de deplasare a principalilor curenŃi oceanici. biologice şi ale activităŃii omeneşti..dirijează circulaŃia maselor de aer între centrii de maximă şi minimă presiune. datorită inerŃiei. înseamnă că pleacă de la o latitudine unde viteza mişcării rotaŃionale lineare este mai mică şi ajunge la o latitudine cu viteză mai mare. În acest caz. 18 Mişcarea de rotaŃie şi formarea zilelor şi nopŃilor 61 . Dacă mişcarea unui corp se efectuează de la sud la nord. ceea ce influenŃează regimul temperaturii aerului la nivelul solului. . are loc o alternare a insolaŃiei diurne cu iradiaŃia nocturnă. apei (creşteri. . Fig. mai concret. deci se va produce o deviere a corpului spre dreapta. diurne şi scăderi nocturne). 19). adică spre vest. adică dintr-o latitudine cu viteză mai mare a mişcării de rotaŃie spre o latitudine cu viteză mai mică. d) ApariŃia forŃei de inerŃie Coriolis care acŃionează asupra obiectelor în mişcare de pe suprafaŃa terestră determinându-le o deviere spre dreapta în emisfera nordică şi spre stânga în emisfera sudică (fig.acceleraŃia gravitaŃională este mai scăzută la ecuator şi creşte spre poli (ceea ce influenŃează diferenŃa de greutate a corpurilor). în emisfera sudică (abatere spre stânga). în dinamica proceselor de alterare. 18). acel corp o va lua înaintea meridianului punctului de plecare şi devierea se va produce tot spre dreapta. respectiv. alizeele bat din direcŃie nord-estică în emisfera nordică (abatere spre dreapta) şi din direcŃie sudestică. corpul rămânând în urmă faŃă de meridianul punctului de plecare. c) Succesiunea zilelor şi a nopŃilor. fenomen foarte important reflectându-se în procesele climatice.

Ziua solară mijlocie începe propriu-zis odată cu trecere Soarelui deasupra meridianului locului. deoarece întreaga activitate omenească se desfăşoară în ritmul determinat de mişcarea aparentă a Soarelui. Orice punct de pe suprafaŃa Pământului care trece prin dreptul Soarelui. Aşadar. se numeşte zi siderală. Acest moment coincide cu trecerea sa pe la meridianul locului când va fi ora 1200 sau “miezul zilei”. orice punct de pe suprafaŃa Globului realizează o rotaŃie completă în 24 de ore descriind un cerc de 360°. concomitent. se efectuează în 23 h 56’ 4. Timpul este considerat în avans pentru punctele situate la est de meridianul zero şi în întârziere pentru cele din vestul acestui meridian. s-a convenit că suprafaŃa de teritoriu cuprinsă între meridiane distanŃate într-un fus orar de 15° să aibă aceeaşi oră numită oră oficială stabilindu-se unificarea orei pe Glob. Rotirea pământului în jurul axei polare. De aceea s-a ajuns la stabilirea zilei solare.rotaŃia completă la timpul de 24 de ore în care s-a efectuat. din 1884. cu fiecare fus orar se adaugă câte o oră iar spre vest se scade câte o oră. de la vest spre est. în anul 1925 s-a trecut la folosirea zilei civile care începe la miezul nopŃii. aşadar. spre est. de 24 de ore. la ConferinŃa de la Washington. reprezintă ziua solară reală sau adevărată. SuprafaŃa Globului este împărŃită în 24 de fuse orare numerotate de la un meridian de origine spre est. Ziua siderală nu este practică pentru viaŃa cotidiană.09’. care corespunde unei durate medii a rotaŃiei complete a planetei în raport cu Soarele. când razele sale cad. 62 . împărŃind pe 360° . care este mai lungă decât cea siderală cu 4 minute. 19 DirecŃia deplasării aerului sub efectul forŃei Coriolis e) Mişcarea de rotaŃie determină unitatea de măsură a timpului. care este meridianul Greenwich sau meridianul de “0°”. DiferenŃa între două fuse orare este de o oră. fiind mai mare spre periheliu (în jurul datei de 3 ianuarie) şi mai redusă spre afeliu (4 iulie). Se poate calcula astfel. care determină existenŃa pe perioada de lumină a două date calendaristice. Însă durata acesteia este inegală pe parcursul unui an. că orice punct parcurge întro oră 15° de meridian. În fiecare fus orar există o singură oră corespunzătoare meridianului său central. Se ia în calcul timpul de oră parcurs de trecerea aparentă a Soarelui pe cele 15° de meridian care apar sub formă de fâşii longitudinale numite şi fuse orare (fig. pe antemeridian din emisfera opusă sau emisfera de noapte se înregistrează “miezul nopŃii”. Soarele se situează doar o singură dată în punctul maxim pe boltă. Acest interval de timp în care se face o rotire de 360° a Terrei în raport cu o stea fixă. în funcŃie de latitudine. De aici rezultă că fiecare punct de pe Glob are o oră proprie. Pe plan internaŃional. ajunge din nou în aceeaşi poziŃie după 24 de ore. Perioada de 24 de ore care corespunde trecerii de două ori consecutiv a Soarelui deasupra unui meridian dat. Pentru a elimina acest inconvenient. De aceea. deoarece viteza de deplasare a Pământului pe orbită diferă.Fig. numită ora locului dar care nu se utilizează în practică deoarece s-ar crea neajunsuri în activitatea umană. sub cel mai mare unghi posibil. 20). a fost adoptată ziua solară mijlocie. numit şi meridianul miezului nopŃii.

Canada se orientează după orele fuselor orare respective care le străbat. ea fiind de 24 de ore.A. S. În momentul în care meridianul Greenwich coincide cu momentul amiezii. ca de exemplu. Numai în acest moment pe întreaga suprafaŃă a Globului este aceeaşi zi calendaristică. să menŃină aceeaşi zi calendaristică. ora 7 va deveni ora 8.). De exemplu. 20 Harta fuselor orare 63 . Dacă urmărim pe o hartă a lumii. cel de 180° corespunde cu miezul nopŃii. privind meridianele) (fig. Timpul de prelungire a zilei sau ora de vară Timpul sau ora de vară se adoptă în sezonul de vară când răsăritul Soarelui se realizează timpuriu.fusul “0” sau al Europei de Vest. F. dacă în Asia şi Europa este ziua de luni. Fig. ExplicaŃia este dată de diferenŃa de timp între 12 ore avans şi 12 ore întârziere. Pentru folosirea eficientă a intervalului de lumină s-a trecut la avansarea ceasului cu o oră în raport cu cea normală. atât spre est cât şi spre vest. ca de exemplu. Tonga etc. .. De reŃinut că statele cu extindere teritorială mare în longitudine. pe care s-au trasat meridianele de 15° (marcând fusele orare) şi am număra aceste meridiane spre est începând de la Greenwich. meridianul de 180° a fost ales ca linie internaŃională de schimbare a datei (la aceeaşi ConferinŃă internaŃională. 21). În toate celelalte momente. pentru a putea permite unor grupuri de insule (Fiji. Totodată s-a convenit ca linia internaŃională de schimbare a datei să fie deviată local. Rusia. implicit. dar acum. . se constată că meridianul de 180° este al 12-lea. Datorită acestei particularităŃi. Washington 1884.fusul 1 al Europei Centrale.U. cu 12 ore în avans. se constată că meridianul de 180° este din nou al 12-lea. şi extremităŃii siberiene (Peninsula Ciukotsk).fusul 2 al Europei de Est în care intră şi teritoriul Ńării noastre.Europa se extinde pe trei fuse orare: . adică o zi completă. în America este încă duminică. R. pe partea asiatică (vestică) a meridianului de 180° se înregistrează o zi în avans faŃă de jumătatea estică sau americană a Globului raportată la meridianul de 180°. fiind cu 12 ore în întârziere. timpul acestui meridian fiind. sau pe Glob. Numărând în mod similar spre vest de la meridianul de Greenwich.

în mişcarea sa de revoluŃie nu parcurge spaŃii egale în timpuri egale. adică nu este uniformă. 21 Linia internaŃională de schimbare a datei 3. iar Soarele se află într-unul din focarele ei. axa de rotaŃie a Terrei (axa polilor) rămâne paralelă cu ea însăşi păstrându-şi direcŃia şi executând în spaŃiu o mişcare de translaŃie. axa de rotaŃie a planetei păstrează o înclinare considerată fixă.Fig. Ulterior teoria sa a fost definitiv demonstrată de J.79 Km/s. prin descoperirea legii gravitaŃiei universale şi de Herschel (1738-1822) care a demonstrat mişcarea de ansamblu a sistemului solar. care se realizează în 365 de zile 6 ore 9 minute şi 11 secunde de-a lungul unei orbite de forma unei elipse şi corespunde timpului necesar trecerii Pământului prin acelaşi punct în raport cu o anumită poziŃie a unei stele. sau altfel spus. Pământul. motiv pentru care deplasarea planetei în jurul Soarelui se mai numeşte şi mişcare de translaŃie. numită mişcare de revoluŃie sau de translaŃie. având o viteză medie de deplasare pe orbită de 29. planul Ecuatorului face cu planul eclipticii un unghi de 23°27’.2. Pământul descrie în jurul Soarelui un drum numit orbită în formă de elipsă numită şi ecliptică sau o orbită uşor eliptică. fiind rezultatul mişcării Pământului pe orbita sa în jurul Soarelui. fiind completat de Isaac Newton (1643-1727). conform legilor lui Kepler. RevoluŃia se desfăşoară simultan cu mişcarea de rotaŃie. Însă. de 66°33’. Pe tot parcursul revoluŃiei sale. Pământul mai execută şi o mişcare în jurul Soarelui. Kepler (1571-1630) care a descoperit legile mecanicii cereşti la care se supune şi planeta Pământ.2. Mişcarea de revoluŃie a Terrei Independent de mişcarea de rotaŃie. Nicolaus Copernicus (1473-1543) a demonstrat valabilitatea ipotezei heliocentrice. prin care a arătat că mişcările aştrilor pe bolta cerească sunt aparente. faŃă de planul eclipticii sau planul orbital. 64 .

Orbita Pământului are o lungime de aproximativ 920 milioane km în cadrul căreia diametrul maxim al elipsei se numeşte axa mare iar diametrul minim. tropicele reprezintă punctele extreme ale Globului pe care razele Soarelui pot cădea la un moment dat vertical şi tangente pe cercurile polare corespondente. Tot în emisfera sudică ziua creşte ca durată de la Ecuator (unde este egală cu noaptea).1 milioane Km şi este atinsă între 1 şi 3 iulie. care va dura 6 luni şi anotimpul primăvara. În emisfera sudică durata nopŃii va creşte începând de la Ecuator spre Cercul Polar de Sud. Sezonalitatea climatică a Terrei este generată de înclinarea axei polilor faŃă de planul eclipticii. La Polul Nord începe ziua polară. razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Racului (Tropicul de Nord). În momentele echinocŃiilor sau de două ori pe an. Din cauza mişcării de rotaŃie. linia care separă partea luminată de cea întunecată este marcată de Cercul Polar de Sud. Variabilitatea în raport de latitudine şi de anotimp a zilelor şi nopŃilor precum şi variaŃiile ciclice ale elementelor orbitei: solstiŃii. luminând şi încălzind mai mult emisfera nordică şi mai puŃin pe cea sudică. Aceste poziŃii diferenŃiate individualizează anotimpurile. dincolo de care este de 24 de ore.EchinocŃiul de primăvară la 21 martie. cercul care separă emisfera luminată de cea umbrită trece prin cei doi poli. Este vară în emisfera sudică şi iarnă în cea nordică. periheliul şi afeliul. 22): . dar începe toamna pentru emisfera nordică şi primăvara pentru emisfera sudică. Ca urmare. dincolo de care este de 24 de ore.1 milioane Km. La 22 iunie este vară în emisfera nordică şi iarnă în cea sudică. razele solare ajung perpendicular pe ecuator şi tangente la poli. la 22 decembrie când este noaptea polară în emisfera nordică. momente în care.EchinocŃiul de toamnă la 23 septembrie. Analiza celor patru momente principale ale solstiŃiilor şi echinocŃiilor care marchează anotimpurile se prezintă astfel (fig. Km. când razele solare cad perpendicular pe Ecuator. expune succesiv părŃi inegale astrului. emisfera sudică este mai mult luminată decât cea nordică iar Polul Sud va fi iluminat total. Între Polul Sud şi Cercul Polar de Sud (paralela de 66°33’) Soarele nu apune timp de 24 de ore. dar acesta. linia care separă partea luminată de cea întunecată (umbrită) este Cercul Polar de Nord şi invers în emisfera sudică unde este ziua polară sudică. dar până la Cercul Polar de Sud. iar ziua este egală cu noaptea pe toată suprafaŃa Pământului. reprezintă axa mică.La solstiŃiul de vară în data de 22 iunie. Pământul. la cele două solstiŃii. a formei sferice şi a înclinării axei sale. Aceste variaŃii ale distanŃei pe orbită provoacă modificări ale cantităŃii de energie solară primită de Pământ. imediat după solstiŃiul de iarnă. Cu alte cuvinte. DistanŃa maximă faŃă de Soare este de 152. La Polul Nord începe noaptea polară pentru alte 6 luni. la rândul lor pot conduce la modificări climatice pe perioade lungi de timp. . echinocŃii. .4 milioane Km în plus sau în minus faŃă de valoarea medie de cca 150 mil. imediat după solstiŃiul de vară..La solstiŃiul de iarnă în data de 22 decembrie. când emisfera nordică. . dincolo de care este de 24 de ore. 65 . dar ele nu constituie cauza formării anotimpurilor de vară şi de iarnă. Faptul este evident. Pământul ajunge în poziŃie opusă celei de la echinocŃiul de primăvară. mai mult. spre Cercul Polar de Sud. poziŃia Pământului faŃă de Soare arată că razele solare cad perpendicular pe Tropicul Capricornului sau tropicul de sud. Astfel. distanŃa dintre planetă şi Soare variază cu 2. durata zilei creşte de la Ecuator spre Cercul Polar de N. Din cauza acestei elipticităŃi. deoarece periheliul ar trebui să primească cea mai mare cantitate de căldură. razele solare căzând perpendicular tot pe Ecuator. perpendicular pe axa mare. când pe cea sudică. în deplasarea în jurul Soarelui. când Pământul se află la periheliu (sau punctul cel mai apropiat de Soare) la aproximativ 147. Ambele emisfere primesc aceeaşi cantitate de lumină şi căldură iar ziua şi noaptea devin egale. când Terra se află la afeliu. cade în epoca cea mai rece a anului pe emisfera nordică iar anotimpurile opuse există simultan pe cele două emisfere. DistanŃa este minimă în jurul datei de 1-3 ianuarie. Între Polul Nord şi paralela de 66°33’ Soarele nu apune timp de 24 de ore.

Fig. 22 a. Iluminarea Pământului la echinocŃii şi solstiŃii b. Deplasarea pe orbită a Pământului şi anotimpurile Cele două solstiŃii şi două echinocŃii permit împărŃirea anului în patru anotimpuri la latitudini medii astfel: - primăvara între datele de 21 martie şi 22 iunie; - vara între 22 iunie şi 23 septembrie; - toamna între 23 septembrie şi 22 decembrie; 66

- iarna între 22 decembrie şi 21 martie. Durata fiecărui anotimp este în medie de 3 luni, dar lungimea lor diferă în funcŃie de depărtarea la care se află Pământului de Soare şi de viteza mişcării lui de revoluŃie. AplicaŃii şi consecinŃe ale mişcării de revoluŃie a Pământului a. Delimitarea a cinci zone de căldură pe suprafaŃa Pământului. Mişcarea de revoluŃie combinată cu poziŃia de înclinare a axei terestre cu planul orbitei şi unghiul sub care cad razele Soarelui pe suprafaŃa terestră, ne dă posibilitatea trasării unor linii principale pe Glob: cele două tropice – Tropicul Racului şi Tropicul Capricornului, la 23°30’ faŃă de Ecuator şi cercurile polare – Cercul Polar de Nord şi Cercul Polar de Sud, la 66°33’ faŃă de polii respectivi. Cu ajutorul acestor linii s-au putut delimita pe suprafaŃa Pământului cele cinci zone de căldură: - 1 zonă caldă sau intertropicală; - 2 zone temperate; - 2 zone reci sau polare. Cantitatea de energie distribuită în aceste zone de temperatură stă la baza individualizării zonelor climatice terestre precum şi la repartiŃia altor elemente fizico geografice (soluri, vieŃuitoare etc). b. Determinarea unităŃii de măsură a timpului care este anul, adică intervalul de timp al unei revoluŃii complete. Această perioadă de timp poate fi măsurată diferit, în funcŃie de reperul luat în aprecierea unei revoluŃii complete a Terrei. Anul tropic reprezintă intervalul de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui prin punctul vernal mediu sau dintre două echinocŃii de primăvară, adică de 365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde. Anul gregorian (anul calendaristic) introdus în timpul papei Grigore al XIII-lea, se bazează pe anul tropic având o durată medie de 365,2425 zile şi se foloseşte din anul 1582 în Ńările catolice, din 1918 în Rusia şi din 1924 în România. În activitatea practică s-a convenit astfel să se ia ca unitate de măsură a timpului anul civil sau calendaristic alcătuit din cifra rotundă de 365 zile. Pentru a se elimina nepotrivirea dintre anul tropic şi anul civil, se adaugă anului civil, din patru în patru ani, o zi în plus la luna februarie care va avea 29 zile iar anul va fi de 366 zile, numit şi an bisect. Norma după care se realizează o concordanŃă cât mai apropiată între anul civil şi cel tropic este cunoscută sub denumirea de calendar. ÎmpărŃirea anului în luni este foarte veche, ea fiind legată de fazele Lunii – satelitul natural al Pământului; împărŃirea lunii în trei decade este semnalată la chinezi, egipteni şi greci. ÎmpărŃirea lunii în patru săptămâni care coincid cu cele patru faze principale ale Lunii (din mişcarea ei în jurul Pământului), era practicată numai de evrei. De la săptămâna ebraică s-a ajuns la săptămâna de 7 zile ce se practică şi astăzi. c. Inegalitatea duratei zilelor şi nopŃilor în cursul unui an calendaristic Este condiŃionată de înclinarea axei de rotaŃie faŃă de orbită şi de unghiul de incidenŃă al razelor solare pe suprafaŃa terestră determinate şi ele de aceeaşi înclinare în cele patru momente caracteristice – echinocŃiile şi solstiŃiile. La echinocŃii, când razele Soarelui cad perpendicular pe Ecuator, cercul (linia) care limitează partea luminată de cea umbrită trece exact prin poli, de unde, egalitatea dintre durata zilei şi a nopŃii pe tot Globul. La solstiŃiul de vară (22 iunie), razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Racului iar în suprafaŃa luminată intră mai mult emisfera nordică având, astfel, zilele mai lungi ca nopŃile; de la Cercul Polar de N până la Polul Nord ziua durează 24 ore iar la Polul Sud este noaptea polară de 24 de ore. Inegalitatea dintre zi şi noapte creşte de la ecuator spre poli. SolstiŃiul de iarnă (22 decembrie) reprezintă situaŃia inversă a solstiŃiului de vară. Acum, capătul dinspre Polul Sud al axei terestre este mai expus spre Soare, emisfera sudică având condiŃii de iluminare sporită deci zilele vor creşte începând de la Ecuator spre Polul Sud unde va fi cea mai 67

lungă zi de 24 ore. În emisfera nordică gradul de iluminare va scade începând de la ecuator spre Polul Nord unde se va instala noaptea polară. d. Încălzirea inegală a suprafeŃei Pământului se datorează faptului că razele solare au unghiuri de incidenŃă diferite pe suprafaŃa Pământului în cursul unui an. Între ecuator şi cele două tropice, razele cad perpendicular sau au înclinări foarte mici, iar cantitatea de căldură primită de la Soare este mai mare; între tropice şi cercurile polare, razele solare au unghiuri de incidenŃă mai mici de unde şi cantitatea de căldură mai redusă în comparaŃie cu zona centrală. Între cercurile polare şi poli, razele solare nu ajung decât jumătate din an: vara din emisfera nordică şi tot vara din emisfera sudică. e. Formarea şi alternanŃa anotimpurilor Datorită încălzirii şi iluminării inegale a suprafeŃei Pământului în cursul unui an, se diferenŃiază mai distinct cele 4 anotimpuri la latitudini medii în cele două emisfere. Între cercurile polare şi poli, în raport de ziua şi respectiv noaptea polară, apar două sezoane: unul rece de iarnă şi altul, ceva mai cald (mai mult răcoros) de vară. Între tropice şi Ecuator se menŃine tot anul un anotimp călduros. 3.3. Structura internă a Pământului a) Formarea scoarŃei terestre a marcat începutul propriu-zis al existenŃei planetare a Terrei. Odată consolidată şi ca urmare a proceselor active de dezintegrare a substanŃelor radioactive şi alte cauze, mişcarea de rotaŃie şi forŃa de gravitaŃie se produce structurarea globului planetar sub formă de zone concentrice, în sensul că elementele mai grele s-au situat spre interior alcătuind nucleul central, iar cele mai uşoare către zonele de la suprafaŃă. Deci, materia din care este alcătuită Terra nu este omogenă ci, ci prezintă o serie de diferenŃieri sub raport fizic şi chimic al elementelor componente. DiferiŃi oameni de ştiinŃă, geofizicieni, geologi, au făcut o serie de observaŃii directe în mine, foraje privind structurarea globului planetar, dar cele mai eficiente au fost metodele indirecte prin intermediul undelor seismice. Viteza lor de propagare în adâncime diferă în funcŃie de elasticitatea rocilor străbătute, ca şi de modul lor de reflectare de către straturile interioare ale Terrei. Înregistrarea undelor seismice a dus la evidenŃierea unor discontinuităŃi în structura internă a Pământului, ce separă învelişuri cu stare fizică şi chimică diferită, marcate de modificarea vitezei de propagare a undelor seismice la anumite adâncimi. Aceste rezultate au condus la concluzia că în jurul nucleului central se succed din interior spre exterior mai multe învelişuri de la densitate mare la una mai mică iar la contactul învelişurilor apar aşa numitele suprafeŃe de discontinuitate. Eduard Suess (1909) diferenŃiază cinci învelişuri cu compoziŃie petrografică diferită în care domină anumite elemente chimice de unde şi denumirea lor: - Nife sau nucleul alcătuit dominant din nichel şi fier cu o densitate mare, 10-11 g/cm3.; are o grosime cât jumătate din raza Pământului; - Nifesima, din nichel, fier şi compuşi de magneziu cu o densitate de 5-6 g/cm3. - Crofesima în care domină cromul, fierul şi silicaŃii de magneziu; densitate de 4-5 g/cm3. Cele două învelişuri, nifesima şi crofesima au o grosime de cca 1700 Km. - Sima, format mai ales din silicaŃi de magneziu cu o densitate de 3,3 g/cm3 şi o grosime de cca. 1200 Km. - Sial sau învelişul de la suprafaŃă, format dominant din silicaŃi de aluminiu cu o densitate redusă de 2,79 g/cm3 şi cu o grosime de aproape 80 Km. Între aceste învelişuri există suprafeŃe de discontinuitate din care mai însemnate sunt Mohorovicic (între Sial şi Sima) şi Wieckert-Guttemberg (între Nifesima şi Nife), date după numele seismologilor care le-au identificat. Datele obŃinute după 1970 sunt mai detaliate dar păstrează structura generală diferenŃiată pe bază petrografică, chimică şi fizică (fig. 23).

68

calciu.Mantaua inferioară se află între 400-500 Km şi 2900 Km şi este compusă din oxizi şi silicaŃi de fier. Este formată din două părŃi: . Acestea se afundă în astenosferă până ce îşi găsesc un echilibru relativ static numit şi echilibru izostatic (izostazie). 69 . format din elemente grele (nichel şi fier. De sus în jos. formând o serie de fisuri de lăŃimi variabile numite rifturi. între partea superioară şi inferioară a ei apar curenŃi subcrustali sub formă de celule de convecŃie. Caracteristica principală a ei este aceea că fiind în stare de topitură. care aduc magmă mai caldă din interior spre scoarŃă şi o coboară pe cea răcorită către baza astenosferei contribuind la mişcarea plăcilor tectonice. Pe fundul oceanelor.nucleul intern în stare solidă între 5200-6375 Km. În cadrul ei se disting alte două subînvelişuri: primul se află între 400 Km şi 1000 Km cu roci parŃial cristalizate. Este compus din două învelişuri: .nucleul extern este cuprins între 2900 Km şi 5200 Km. Tot în cadrul astenosferei. munŃi vulcanici sau platouri vulcanice. pe ea “pluteşte” scoarŃa solidă externă a Pământului alcătuită din calote mari semisferice cu greutăŃi diferite numite plăci.5 g/cm3. 23 Structura internă a Pământului Nucleul Pământului este localizat în jurul centrului baric al planetei. deoarece se influenŃează reciproc în procesele tectonice ce se desfăşoară la suprafaŃa Pământului: rupturi sau flexuri de scoarŃă. O parte din curenŃii de convecŃie ai magmei străpung scoarŃa. nichel şi crom ce determină o densitate de 4. se desfăşoară între discontinuitatea Wieckert-Guttenberg marcată la adâncimea de 2900 Km şi interiorul său la 6375 Km. Mantaua sau Mezosfera DeŃine cea mai mare parte din volumul şi masa Pământului. .Mantaua superioară se dezvoltă de la 30-40 Km de sub scoarŃa marcată de discontinuitatea Moho până la 400-600 Km având grosimi diferite. de unde şi denumirea lui dată de unii autori de “barisfera”. Nucleul Pământului. potasiu care conduc la o densitate redusă de 3-3. .000 Km). mantaua se desfăşoară până la 2900 Km unde se înregistrează discontinuitatea Wieckert-Guttenberg care o delimitează de nucleu. ca şi a temperaturilor variate întreŃinute de fenomenele de dezintegrare radioactivă. restul materiei după mai mulŃi autori ar fi în stare vâscoasă care ar putea dezvolta curenŃi de materie ce provoacă falieri profunde însoŃite de seisme. fier. alcătuiesc împreună tectonosfera. Materia se află în stare topită şi este alcătuită dominant din silicaŃi de magneziu. Această parte a mantalei este numită şi astenosferă. magma se consolidează pe marginea rifturilor şi formează lanŃuri muntoase suboceanice numite dorsale. În cadrul acestuia se presupune că sunt frecvenŃi curenŃii de convecŃie care asigură dezvoltarea câmpului magnetic terestru. al doilea subînveliş se află între 1000 Km şi 2900 Km şi este uniform din punct de vedere chimic. prin care magma Ńâşneşte la suprafaŃă formând scurgeri de lave. scoarŃa împreună cu astenosfera.5-5. Discontinuitatea Moho separă scoarŃa de manta. cu extinderi considerabile (80. aluminiu. format din materie vâscoasă în care domină tot elementele grele ce-i asigură o densitate de 10-12 g/cm3. datorită fluidităŃii sale.3 g/cm3.Fig. în ansamblu. De aceea. crom şi altele) cu o densitate mare 8-11 g/cm3.

Densitatea Pământului creşte de la exterior. ProprietăŃile geofizice ale Pământului Pământul prezintă o serie de proprietăŃi fizice a căror cunoaştere este necesară pentru explicarea proceselor naturale şi economice care se produc la suprafaŃa Pământului. scoarŃa este alcătuită din trei mari pături sau straturi de roci dispuse astfel: a) Pătura bazaltică are o compoziŃie care se aseamănă din punct de vedere chimic cu bazaltul şi formează cea mai mare parte a scoarŃei domeniului oceanic dar este prevăzută şi în baza celui continental. are de la câteva sute de metri la câŃiva Km iar în lanŃurile muntoase tinere cutate din fostele roci acumulate în geosinclinalele marine poate atinge 1020 Km. ScoarŃa apare în două subtipuri: . În regiunea scuturilor vechi. naşterea munŃilor. Căldura internă a Pământului a fost constatată din izvoarele termale. la care se adaugă rocile de natură organică şi de precipitare chimică. În raport de alcătuirea petrografică.2 g/cm3. şi denumirea de sial. lave. La baza ei se află discontinuitatea Moho şi prezintă grosimi variabile. ceea ce arată dispunerea materialelor din ce în ce mai grele spre interior. între 10-20 Km sub continente şi 5-10 Km sub oceane. de unde. iar factorii care determină această căldură sunt reprezentaŃi de substanŃele radioactive care emană temperaturi înalte.ScoarŃa se află la partea superioară a globului şi are o grosime de 8-10 Km sub oceane şi 3080 Km sub continente. a compoziŃiei chimice a materiei. . granodiorit. Delimitarea dintre scoarŃă şi astenosferă se face prin discontinuitatea Moho sau Mohorovicic. Ocupă peste 2/3 din suprafaŃa Pământului şi are o grosime mică în jur de 5-10 Km alcătuită dominant din roci bazaltice. În alcătuirea ei intră roci din familia granitului (granit. 3. dinspre litosferă unde are 2.scoarŃa de tip continental ce se desfăşoară pe o grosime de 30-80 Km cu densitatea de 2. . mişcări de ridicare sau coborâre a platformelor sau blocurilor rigide ca şi deplasarea plăcilor pe astenosferă. Pe baza cunoaşterii ei s-au putut trage unele concluzii asupra părŃii interne a globului terestru.scoarŃa de tip oceanic tipică în alcătuirea bazinelor oceanice la adâncimi mai mari de 3600 m. Rocile sedimentare acoperă cea mai mare parte a suprafeŃei Pământului. b) Pătura granitică formează baza domeniului continental reprezentând 25% din acesta cu grosimi variabile între 10-15 Km în cadrul platformelor precambriene şi 30-40 Km la baza sistemelor muntoase ridicate în mezozoic şi neozoic. organizându-se în învelişuri concentrice.8 g/cm3 la 3. masele eruptive pot străbate zona sedimentară formând acumulări de batolite. formând o pătură intermediară între mezosferă şi litosferă. alcătuind continentele şi scoarŃa bazinelor oceanice până la adâncimi în jur de 1500 m.cutremure. c) Pătura sedimentară sau etajul structural superior. de la Soare sub formă de radiaŃie solară. În concluzie.4.7 g/cm3 către interior. este format în cea mai mare parte din dezmembrarea fizică şi chimică a rocilor eruptive şi metamorfice. grosimea ei este redusă iar în platformele mai noi de natură eroziv-acumulativă. a) Densitatea Pământului reprezintă raportul dintre masă şi volum. de pungile de magmă de diferite mărimi şi locuri în care se află. Este alcătuită în principal din silicaŃi de aluminiu şi magneziu de unde şi denumirea de sialma.7 3 g/cm . tuneluri etc. 75% din totalul categoriilor de roci. se desprinde faptul că. De multe ori. întreg ansamblul de procese dinamice care au contribuit la structura complexă a litosferei este în strânsă dependenŃă de fenomenele din astenosferă (partea superioară a mantalei) şi în primul rând al circulaŃiei curenŃilor de convecŃie care se grupează în forme celulare modificând scoarŃa din interior la care. spre nucleu unde are 12 g/cm3 datorându-se schimbării presiunii. sondaje. se adaugă permanenŃa factorilor externi cu modelarea subaeriană. De aici s-a constatat o creştere a vitezei undelor seismice spre astenosferă indicând şi o creştere a densităŃii de la 2. riolit) predominând silicaŃii de aluminiu. vulcanism. lacolite sau stocuri masive care se acumulează în scoarŃă. 70 . b) Termicitatea sau căldura Pământului Pământul îşi datorează temperatura sa la două surse: una intraterestră şi alta exterioară.

greutatea este rezultanta a două forŃe: forŃa de gravitaŃie şi cea centrifugă. faŃă de zonele continentale unde suprafaŃa elipsoidului coboară). gravitaŃia scade de la suprafaŃa Pământului în sus. care imprimă o uşoară creştere a forŃei de gravitaŃie). GravitaŃia terestră decurge din atracŃia universală. care acŃionează ca forŃă în mod diferit asupra materiei. pe când greutatea unui obiect variază pe verticala locului sau de la ecuator la pol. descoperită de Newton. în funcŃie de viteza de rotaŃie şi de latitudine. Mişcarea de rotaŃie a Terrei în jurul axei sale determină şi apariŃia unui câmp de rotaŃie (de antrenare sau centrifug). VariaŃiile în suprafaŃă sunt materializate la nivel global între continente şi oceane. căldura externă pe care o primeşte de la Soare care întreŃine diversitatea proceselor de la suprafaŃa Pământului şi din atmosferă. trecerea de la câmpii (cu structuri de platformă) către munŃii de tip alpin. asupra oricărui corp aflat în vecinătatea sau pe suprafaŃa Pământului acŃionează o forŃă numită greutate. dau valori mai scăzute ale acceleraŃiei gravitaŃiei faŃă de câmpie. (numele de “gal” provine de la Galileo Galilei). Geoizotermele sunt liniile care unesc punctele cu aceeaşi temperatură din interiorul scoarŃei terestre. putându-se reprezenta mai concret fenomenul respectiv. Valorile gravitaŃiei variază pe verticală şi în suprafaŃă. Există două categorii de variaŃii: normale determinate de forma Pământului (turtite la poli şi bombate la ecuator) şi variaŃii anormale impuse de structura (densitatea) subsolului. unde atinge circa 1200 gali. Columbia Britanică din Canada etc) 71 . acceleraŃia gravitaŃională creşte de la Ecuator (978 cm/s2) la poli. În realitate. Astfel diferenŃele dintre continente şi oceane rezultă din linia păturii granitice de sub oceane. Aceasta este definită ca proprietatea tuturor corpurilor din Univers de a se atrage reciproc. ea se măsoară în gali (g) = 1 cm/s2. Sursa termică principală a Pământului o constituie însă.6 gali. Datorită gravitaŃiei. Tot pe continente în arealele cu bazalte (Podişul Deccan din India. unde masele mai grele din interior se găsesc mai aproape de suprafaŃa. aici. Valoarea acestei forŃe se poate exprima prin formula: . Masa unui corp rămâne aceeaşi oriunde s-ar deplasa acesta. În jos. cât şi pe ariile oceanice. La scara Globului. ca masă materială. Treapta sau distanŃa pe verticală exprimată în metri în care temperatura creşte cu 1°C se numeşte gradient geotermic sau treaptă geotermică şi are valoare de 1° la fiecare 33 m adâncime. unde apar îngrămădiri de roci de tip granitic. după care scade treptat către zero – în centrul Pământului. gravitaŃia creşte până în zona discontinuităŃii Gutenberg-Wiechert (2900 Km). Greutatea nu trebuie confundată cu masa. inclusiv a obiectelor de pe suprafaŃa sa sau din apropierea acestuia. SpaŃiul pe care se exercită atracŃia Terrei. ambele acŃionând combinat în câmpul gravitaŃiei. distanŃa faŃă de centrul Pământului să fie mai mică (plus reducerea forŃei centrifuge. până la înălŃimea de 500-1000 Km. după care în spaŃiul extraterestru. care face ca. Pe verticală. unde G este constanta atracŃiei universale. cu densitate mai mică. Ele sunt date de anumite corpuri de roci ce introduc un plus sau un deficit de masă. deplasate pe verticală. Faptul se explică prin turtirea la poli. La nivelul României. tinde spre zero. unde gravitaŃia este mai mare (pătura densă de bazalt urcă mai aproape de suprafaŃa elipsoidului. c) GravitaŃia este proprietatea ce se exprimă prin forŃa de atracŃie pe care o exercită Pământul prin atragerea către interiorul planetei a maselor sale materiale. reprezintă câmpul gravitaŃional (câmp de atracŃie sau câmp newtonian). apoi la nivel regional şi local. valoarea normală a gravitaŃiei este de 980.Temperatura creşte în adâncime în funcŃie de conductibilitatea termică a rocilor şi de poziŃia stratelor. proporŃional cu masa lor (m1 şi m2) şi invers proporŃional cu pătratul distanŃei dintre ele mm F = 1 2 2 ⋅G d (d). Câmpul de atracŃie gravitaŃională se caracterizează prin acceleraŃia gravitaŃională sau intensitatea câmpului gravitaŃional într-un punct dat (acceleraŃia căderii unui corp). VariaŃiile anormale mai sunt numite şi anomalii. De exemplu. constituind cauza principală a tuturor fenomenelor şi proceselor fizice şi biologice. unde atinge 983 cm/s2. Anomalii regionale mai reduse apar atât pe continente.

Prin zona Polului Sud (geografic) liniile de forŃă ies în exterior şi se întorc circular către Polul Nord unde reintră în Pământ. asupra scurgerii apei în albiile râurilor. Pământul suferă o atracŃie mai puternică din partea Lunii (cel mai apropiat corp ceresc) şi a Soarelui (cel mai mare ca masă). adică o creştere a rădăcinilor în sensul de atracŃie a Pământului şi negativ prin tulpinile care cresc în sens contrar acestei atracŃii.000 m. ajungând la un nivel maxim în golfurile de pe partea estică a continentelor. micşorând-o. Amplitudinea mareei. Există deci.). GravitaŃia constituie “motivul principal” care acŃionează asupra proceselor de pantă. când atracŃia lor se însumează la fazele de conjuncŃie şi opoziŃie (sizigii) iar forŃele de atracŃie se descompun în fazele primului şi celui de al II-lea pătrar sau la cuadratură. forŃa de atracŃie mai puternică asupra Terrei va fi în favoarea Lunii. de mare lungime şi de mică amplitudine. ar determina apariŃia unor fiinŃe uriaşe şi invers. lichidă şi solidă) face ca fiecare înveliş să răspundă diferit pulsaŃiei respective. GravitaŃia a intervenit pe planeta noastră în stabilirea unor dimensiuni bine proporŃionate ale vieŃuitoarelor. va reveni la starea sa iniŃială. În legătură cu valorile de amplitudine ale mareelor se impune un fenomen esenŃial determinat de poziŃia în anumite momente a Lunii şi a Soarelui în raport cu Pământul. aceştia s-au înălŃat mai mult. o maree a hidrosferei. 24). altitudinea maximă a munŃilor ajunge la 24. Mareele hidrosferei au o importanŃă deosebită în zonele de litoraluri unde se produc influenŃând ritmurile activităŃilor din locurile respective. folosirea nivelei de apă. Dezvoltarea plantelor este influenŃată de geotropismul pozitiv. prospecŃiuni gravimetrice. Mareea care urcă poartă denumirea de flux sau de maree înaltă. scoarŃa solidă se poate ridica cu 10-15 cm. Anomaliile locale sunt mai frecvente pe continente şi se resimt asupra unor zăcăminte de minereuri (de exemplu în România sunt la Palazu Mare – Dobrogea). Ori de câte ori. Astfel. formând un mare câmp magnetic terestru (fig. GravitaŃia influenŃează şi fenomenele biologice. pe cutele diapire se înregistrează anomalii negative din cauză că greutatea volumetrică a argilelor din zăcămintele de sare o depăşeşte pe cea a sării din cauza îmbibării argilei cu apă. evoluŃia reliefului litoral. d) Magnetismul terestru Pământul se comportă ca o uriaşă bară magnetică cu doi poli magnetici (diapol) situaŃi în apropierea polilor geografici. la îndeplinirea circuitului apei în natură. GravitaŃia şi mareele În cadrul sistemului solar. Starea de agregare a materiei (gazoasă. (numită şi marnaj) este de 1-3 m în largul oceanului. dacă gravitaŃia ar fi mai mică. o anume parte a Terrei este expusă spre Lună.6 m în Golful Fundy din Canada. aceasta. va influenŃa local gravitaŃia terestră. ca de exemplu pe Marte. plecările şi intrările navelor în porturi. Minas Gerais – Brazilia etc. apele oceanice cu până la 10-15 m iar atmosfera se bombează cu Km. Conform legii atracŃiei universale. la “curgerea” – deplasarea gheŃarilor. de exemplu. munŃii pe Terra nu depăşesc 8850 m faŃă de alte planete unde gravitaŃia fiind mai slabă. o maree terestră şi o maree a atmosferei. modul de amenajare a Ńărmurilor etc. ele ar deveni pitice pe o planetă cu o forŃă gravitaŃională puternică. iar cea care coboară reprezintă refluxul sau mareea joasă. Mareea hidrosferei reprezintă o undă de oscilare a apei. mareea maximă de pe Glob este de 19. care indică verticala locului pe direcŃia razei terestre de la locul de suspensie spre centrul Pământului. dar creşte spre Ńărmuri. apar anomalii pozitive. care spre Ńărm se transformă într-o undă de translaŃie.000 m iar pe Venus la 10. iar greutatea materiei pe meridianul locului va fi mai mică şi suprafaŃa planetei se va ridica uşor în momentul trecerii satelitului iar ulterior. 72 . modelarea reliefului. măsurarea greutăŃii.sau cu mari zăcăminte de fier (Kursk – Ucraina. Utilizarea forŃei gravitaŃiei în aplicaŃiile terestre: aplicaŃii în utilizarea firului cu plumb.

izogona zero (numită şi linie agonică. ca urmare a stării loc fizice şi chiar a formei lor elipsoidale diferite. . Izogonele converg spre cei doi poli magnetici şi se remarcă prin devierea spre vest a meridianului magnetic local faŃă de cel geografic (declinaŃie pozitivă) sau spre vest (declinaŃie negativă).000 Km. 24 Magnetosfera şi magnetopauza. Frecările care apar în manta şi nucleu. . Câmpul magnetic de la scoarŃa Pământului se defineşte prin trei elemente caracteristice: intensitate. În Europa.Intensitatea magnetismului este mai mare la polii magnetici şi mai mică la Ecuatorul magnetic. măsurat în plan orizontal în direcŃia acelor de ceas. atrăgând polii de sens contrar. declinaŃie şi înclinare. generând un câmp electromagnetic principal (cu o pondere de 94%) peste care se suprapune şi un magnetism impus de cauze localizate în scoarŃă (cca 4%) şi un altul. printr-un punct situat între Odessa şi Golful Botnic. puternic distorsionate de presiunea vântului solar Originea câmpului magnetic poate fi legată de curenŃii de convecŃie din partea externă. la care se adaugă mişcarea de rotaŃie a planetei (cu forŃa Coriolis) care deviază aceşti curenŃi spre vest. fără deviere). În 1934 se deplasase la 73 . Valorile maxime ale câmpului magnetic sunt impuse. constituie o altă cauză a fenomenului magnetic terestru. constituie magnetopauza. magnetismul terestru orientează orice corp magnetizat în stare liberă pe direcŃia liniilor de forŃă magnetică ale Pământului. de roci în care există elemente de magnetit. Pentru cunoaşterea declinaŃiei magnetice (necesară orientărilor pe hărŃi) se întocmesc hărŃi cu izogone (linii de egală declinaŃie magnetică).DeclinaŃia magnetică este unghiul format între direcŃia nord geografică şi cea nord magnetică. care din secolul al XIV-lea a devenit un instrument general de orientare în navigaŃie. de zăcăminte de fier. spaŃiu care formează magnetosfera. Pe acest principiu funcŃionează busola. Magnetosfera funcŃionează ca o capcană magnetică deoarece captează şi concentrează o serie de particule venite de la Soare (vântul solar) sau din Cosmos. având cauze externe )cca 2%). Fig. unde intensitatea câmpului magnetic este nulă.000 – 130. Valoarea izogonelor prezintă situaŃia într-un anume an dar pe baza lor se poate calcula (cunoscând rata anuală) deviaŃia până la zi. sub forma unor centuri de radiaŃii. pe care apoi le redistribuie în alt mod. Intensitatea câmpului magnetic scade pe verticală de la suprafaŃa terestră în sus. lichidă a nucleului la cca 2900-5000 Km adâncime. Marginea sa exterioară. aceste două geosfere funcŃionează ca un dinam. De asemenea. la cca 65. Astfel. de obicei. trecea în 1917.Câmpul magnetic terestru se extinde în exteriorul Pământului până dincolo de învelişul gazos atmosferic. pornind de la nordul geografic.

. iar la poli ajunge la 90° (unde acul stă vertical). 74 . Sursele care generează curenŃii telurici permanenŃi sunt de trei feluri şi situate la trei niveluri ale planetei: în nucleul extern. rolul esenŃial avându-l stratul de ozon. . magnetosfera a avut rolul de bază.000 Km denumite centuri de radiaŃii al Pământului sau centurile Van Alen. una la cca 3600 Km şi alta la 13.unde electromagnetice radio (lungi. devin ioni pozitivi. La ecuatorul magnetic înclinarea este zero. spre interiorul ei. Asocierea forŃelor electrice şi magnetice se face perpendicular una pe cealaltă şi variază în timp generând unde electromagnetice. câmpul electromagnetic terestru. eliberând câte un electron. până mult dincolo de limitele atmosferei. Acului busolei. Totuşi la începutul dezvoltării vieŃii. pentru a oscila cu uşurinŃă în plan orizontal şi a nu se înclina. există mai multe tipuri de unde: . . până la cca 640.unde infraroşii.unde ultraviolete. 1998). odată cu orientarea spre nord. unde razele gama şi X din spectrul solar sunt absorbite de atomii şi moleculele de azot şi oxigen care. După frecvenŃa lor. Magnetosfera constituie un scut de protecŃie pentru viaŃa pe Terra împotriva unor radiaŃii cosmice nocive cum sunt ultravioletele în proporŃie de cca 5-10%. când stratul de ozon nu se formase încă. România având o declinaŃie de 1°-4° mai crescută în est.000 – 19. Sunt cunoscute două astfel de centuri. Magnetosfera are o importanŃă aparte deoarece intră în contact direct cu vântul solar (fluxul de gaz ionizat emis neîntrerupt de către Soare).unde luminoase. În partea dinspre Soare a magnetosferei.000 Km. în interiorul scoarŃei şi în ionosferă care impune curenŃi de inducŃie în scoarŃă având. scurte. Magnetosfera influenŃează şi formarea ionosferei la 80-400 Km altitudine. Acest aspect a fost dedus din observarea unor variaŃii ale câmpului electromagnetic similare cu ionizarea ionosferei şi cu câmpul electromagnetic produs de către radiaŃiile solare. aici câmpul magnetic devine intens.Bucureşti iar în prezent ea trece prin Ungaria. vântul solar creşte mult în intensitate. cu ajutorul sateliŃilor artificiali. Înclinarea se poate vedea la un ac magnetic liber.000 Km. de fapt. Stratele de ioni reflectă undele radio. unele benzi de concentrare a particulelor electrice (protoni şi electroni). întorcându-le pe Pământ. Posea şi Iuliana Armaş. i se adaugă o mică greutate pe braŃul sudic. format din electroni.Înclinarea magnetică este unghiul în plan vertical între orizontala locului şi vectorul forŃei magnetice. . Magnetosfera şi importanŃa sa Magnetosfera şi magnetopauza (sau partea de tranziŃie) reprezintă un câmp magnetic situat în exteriorul Globului. În partea opusă (întunecată). care. împingând-o spre Pământ. rolul cel mai important deoarece are cea mai mare contribuŃie la crearea fondului electric permanent al scoarŃei Pământului. protoni şi atomi într-o stare fizică de tip plasmă. captate şi ordonate de către liniile de forŃă magnetică formând centuri de radiaŃii. s-au constatat. zonă în care câmpul magnetic se atenuează. străpungând zona centurilor Van Alen în special în regiunea polilor unde generează aşa numitele furtuni magnetice şi fenomene electroluminoase în atmosfera înaltă a Terrei care poartă denumirea de aurore polare. care formează un câmp electric terestru. înclină sub orizontală spre nord. Când au loc erupŃii în cromosferă. ultra scurte). Acest câmp se asociază şi se influenŃează reciproc cu câmpul magnetic alcătuind astfel. Acest flux înregistrează viteze de 250-1000 Km/s la nivelul magnetosferei. Electronii eliberaŃi dau un curent electric ce se propagă prin ionosferă. pe partea luminată de Soare până la cca 64. . e) Electricitatea terestră şi curenŃii telurici La suprafaŃa şi în interiorul scoarŃei s-a constatat existenŃa unui potenŃial electric şi a unor curenŃi sub numele de curenŃi telurici (de la tellus = pământ în latină). magnetosfera se alungeşte enorm sub forma unei cozi de cometă.unde X şi gama (după Gr.

al căror centru unic este însuşi centrul Pământului.VariaŃia potenŃialului electric este influenŃată de variaŃia surselor generatoare la care se adaugă şi conductivitatea electrică a rocilor. iar cele din exterior. unde apar şi o serie de anomalii magnetice. în acelaşi timp. f) Radioactivitatea Este proprietatea pe care o au unele minerale sau elemente chimice din scoarŃa terestră.5 Geosferele Terrei şi unitatea acestora Planeta noastră este constituită din mai multe învelişuri concentrice.1. ele se complică în hidrosferă. dacă cele mai simple mişcări au loc în atmosferă. Cunoaşterea acestei proprietăŃi este importantă în stabilirea vârstei absolute a rocilor şi a istoriei evolutive a Pământului. toate contribuind la transformarea scoarŃei Pământului. Odată consolidată. în sensul că cele din interior au tendinŃa de a construi forme de relief. a speciilor şi a tuturor formaŃiunilor biogeografice. Astfel. iar o descreştere până la 200 Km. masa terestră s-a stratificat în raport cu greutatea specifică de la cele mai uşoare la exterior – atmosfera. litosfera a fost supusă 75 . de a le nivela. Geosferele sunt diversificate nu numai prin complexitatea materiei ce le compun sau a formelor din interiorul lor. a le uniformiza. Toate geosferele sunt supuse acŃiunii unor forŃe generale cosmice care se diferenŃiază la nivelul planetei în două mari categorii: forŃe endodinamice care acŃionează din interiorul său şi forŃe exodinamice care acŃionează din exterior. Tectonica plăcilor şi fenomenele asociate – vulcanismul şi seismele Litosfera s-a constituit după ce Pământul a trecut pragul etapei pregeologice sau astronomice spre a intra în cea geologică. Însă apa de mare în care este dizolvată o mare cantitate de săruri are cea mai mare conductivitate electrică. Litosfera şi structura sa în plăci. Geosferele au apărut treptat pe măsura evoluŃiei planetei din faza preplanetară în cea planetară (geologică). Activitatea lor este permanentă dar şi contrară. VariaŃiile câmpului electromagnetic generate de surse intracrustale sunt percepute de sensibilitatea unor organisme. studiul anomaliilor rezultate din specificul conductivităŃii la anumite niveluri din scoarŃă. se pot determina golurile subterane din fostele exploatări de sare în care a pătruns apa. în urma căreia. Sub aspect practic. într-un timp geologic mai îndelungat. Şi compoziŃia petrografică a scoarŃei influenŃează conductivitatea. orizonturile acvifere. valori mai ridicate prezentând rocile sedimentare între care se impun masele de sare. structurile cu hidrocarburi. 3. fapt ce explică importantele cantităŃi de heliu din stratosferă. Biosfera a apărut ultima în condiŃiile existenŃei primelor trei învelişuri. spre centrul Pământului. atunci când se definitivează poziŃia sa în sistemul solar şi începe consolidarea scoarŃei cu 4. dă naştere la şapte atomi de heliu. la cele mai grele. se amplifică în litosferă iar în biosferă devin şi mai complexe. Fiecare înveliş constituie o individualitate cu legături interioare care le justifică existenŃa dar. thoriu. dar şi în privinŃa dinamicii ce le caracterizează. S-a ajuns la concluzia că energia radioactivă joacă un mare rol în determinarea regimului termic al Pământului şi în acelaşi timp constituie principalul izvor de energie ce alimentează forŃele endogene care acŃionează asupra scoarŃei. astfel se explică şi agitaŃia unor animale înainte de marile cutremure. de a emite prin dezintegrare spontană radiaŃii energetice şi de a da naştere la elemente noi cu însuşiri deosebite şi stabile. constatându-se o variaŃie a acesteia cu adâncimea: marchează o descreştere după 15 Km. 3. cu greutate atomică mare cum sunt: radiu. o creştere uşoară la 400 Km şi foarte mare între 400-1000 Km adâncime. serveşte la descifrarea structurii interne: fundamentul cristalin al unor zone.. De exemplu un atom de uraniu sau de thoriu. începând de la instabilitatea moleculară a corpurilor organice la mobilitatea indivizilor. după care apare un strat conductiv la 75 Km adâncime. hidrosfera. litosfera. fapt ce explică conductivitatea ridicată a scoarŃei în vecinătatea Ńărmurilor.5. mulate pe forma Terrei. păstrează şi raporturi de reciprocitate între ele care le asigură un perfect echilibru intra şi intergeosferic de unde rezultă echilibrul planetar. uraniu etc.65 miliarde de ani în urmă.

). în sens divergent faŃă de rifturi şi convergent spre aliniamentele de încălecare. Aceste plăci cunosc o deplasare laterală (deriva plăcilor). placa IndoAustraliană. scoarŃa Pământului este formată din continente şi bazine oceanice în configuraŃia unor plăci rigide care se mişcă unele în raport cu altele reînnoindu-se pe linia unor mari despicături. Teoria s-a conturat între anii 1960-1970 din rezultatele mai multor cercetări efectuate cu tehnici moderne. cât şi de tip continental. 25). Tectonica plăcilor în derivă numită şi tectonica globală este o variantă nouă a teoriei derivei continentelor emisă în 1912 de Alfred Wegener reunind alte ipoteze ca cea a curenŃilor subcrustali. Mecanismul şi cauzele mişcării plăcilor Cauzele mişcării plăcilor rezultă din proprietăŃile fizico-mecanice ale celor două învelişuri exterioare ale Globului: litosfera şi astenosfera. placa Antarcticei. placa Americilor. prin coborâre şi retopire în zona unor gropi abisale. Litosfera rămâne suportul solid al planetei care susŃine şi celelalte geosfere – atmosfera. Belousov. procese tectonice etc. Ele se compun atât din materie de tip oceanic sau bazaltic. hidrosfera şi biosfera. cea a dezintegrării radioactive interioare ce provoacă acumulări de căldură cu urmări geotectonice. francezul Le Pichon a coborât cu batiscaful “Arhimede” la peste 3000 m în riftul Azorelor. apoi un vast program rusesc între 1960-1973 propus de V. 30-70 km).cutremure de adâncime mijlocie (intermediare. Fig. placa Pacificului. mai subŃire ca grosime dar. prin lava venită din interior şi se consumă în părŃile opuse.U. 70-300 km). verificând teoria în mod concret. toate fenomenele geologice principale care se produc la suprafaŃa Globului: formarea continentelor şi oceanelor. în special asupra fundului oceanelor. În afară de plăcile mari mai sunt şi plăci mijlocii şi mici sau microplăci. În anul 1973. cea mai tânără dintre ele care mai poate fi definită ca formă superioară de interdependenŃă dintre lumea organică şi cea anorganică.A. cutremurele. placa Africii. Primele idei au fost emise de Harry Hess. la care se adaugă contribuŃii importante ale cercetărilor americani de la Observatorul Geologic. granitică. 25 Plăcile tectonice şi tipurile de cutremure: 1 – cutremure de adâncime mică (normale. Litosfera (înveliş de rocă în greceşte) reprezintă învelişul solid echivalent scoarŃei terestre cu grosimi între 70 Km până la 100 Km (sub continente) şi pluteşte pe un strat vâscos numit astenosferă a cărui continuitate de înveliş nu este încă demonstrată.simultan unor procese active. geolog la Universitatea din Princetown (S. metamorfism. mai groasă şi mai uşoară.) iar altele în afara ei la contactul cu celelalte geosfere externe. 3 – cutremure cu focare profunde de adâncime (300-700 km) Potrivit acestei teorii. Noua ipoteză a tectonicii globale integrează în mod global. vulcanismul. mai densă şi mai grea. unele desfăşurate chiar în cuprinsul ei (vulcanism. Principala caracteristică a litosferei este structura ei în plăci despărŃite de rupturi (rifturi) sau de planuri de încălecare (plan Benioff) (fig. Plăcile conturează forma de calote sferice de diferite mărimi: plăci majore în număr de 6: placa Euroasiatică. 76 . 2. unde a constatat existenŃa unui fenomen vulcanic permanent. formarea munŃilor.

curenŃii de convecŃie se asociază în câte două ramuri ascendente formând celule de convecŃie sau celule subcrustale. formând dorsala 77 . cu cât se depărtează de riftul median. Tristan da Cunha. S-au făcut calcule cu privire la viteza de deplasare a scoarŃei suboceanice arătând valori între 216 cm/an. de unde se deduce că Atlanticul s-ar fi format cu circa 70 milioane de ani în urmă (cât ar fi durat neozoicul). Ei sunt consideraŃi “motorul” dinamicii plăcilor. Prin depozitarea şi răcirea lavei de o parte şi alta a riftului. fenomen denumit şi expansiunea fundului oceanic (fig. Petru.Litosfera care coboară între 70-80 Km adâncime. iar Pacificul s-a format cu cca 200 milioane de ani în urmă (aproximativ. având la bază căldura internă a planetei. Sf. astfel se explică formarea plăcilor şi deplasarea lor în sensuri opuse. Măsurătorile telemetrice efectuate de pe un satelit (cu contribuŃia a opt Ńări) au dovedit că şi în prezent America se depărtează de Europa şi Africa. iar dorsalele cu rift ca cele din Atlantic se numesc “ridge”. valea-rift este lată de 20-50 Km şi adâncită cu 1500-2000 m sub nivelul crestelor montane laterale. În partea sudică a Atlanticului dorsala se arcuieşte către est. vulcanism şi chiar la cutări de munŃi . 26). care pun în mişcare plăcile.Astenosfera coboară până la 600-700 Km adâncime. are aspectul unui fluid vâscos pe care se deplasează plăcile. Există şi dorsale fără rift. Formarea dorsalelor Materia consolidată de o parte şi alta a văii rifturilor formează lanŃul muntos subacvatic numit dorsală oceanică situată pe mediana oceanelor care se înalŃă cu 2000-3000 m peste platourile oceanice putând ajunge la suprafaŃă şi să formeze insule. fundul unui nou ocean se lărgeşte. apar benzi de litosferă de vârstă tot mai veche dispuse simetric şi aproape paralel. Fig. Ascension. al căror număr ar fi de cinci în situaŃia actuală.. Sf. Sf. Lungimea dorsalelor totalizează cca 80. pe care le şi împinge lateral.26 Expansiunea fundului oceanic Faptul este confirmat de cercetările făcute în Atlantic unde s-a constatat că. iar spre nord dorsala se prelungeşte în Oceanul Arctic prin lanŃurile Mohns Atica şi Nansen. pierzându-se sub Asia în dreptul fluviului Lena. înfundate cu magma solidă. În zona rifturilor unde apar lave şi deplasări ale plăcilor apar şi cutremure. prin deplasarea şi depărtarea celor două plăci continentale. În interiorul ei se formează largi circuite de curenŃi de convecŃie numiŃi şi curenŃi subcrustali. este rigidă şi alcătuită din plăci care se deplasează intrând în coliziune cu forŃe şi viteze diferite dând naştere la cutremure. Cea mai evidentă şi mai cunoscută dorsală medio-oceanică este cea medioatlantică. în special în Oceanul Pacific numite de americani “rise”. Elena. Şi studiile paleomagnetice au dovedit existenŃa unor benzi paralele similare din punctul de vedere al orientării liniilor magnetice conforme cu câmpul magnetic al perioadei din momentul răcirii fiecărui aliniament. Are forma literei “S” şi trece prin insulele: Islanda. În centrul dorsalei. se formează o litosferă nouă în continuarea celor două plăci vecine. provocând o despicătură în aceasta numită rift sau vale-rift. în acelaşi sens în care le “poartă” şi curenŃii subcrustali. Pavel. Prin aceasta se revarsă ulterior materia topită sau izbucneşte puternic sub formă de vulcan. Se presupune că formarea rifturilor ar sta la originea bazinelor oceanice şi că.000 Km ocupând o suprafaŃă mai mare decât toate continentele luate la un loc. Formarea rifturilor Ramurile ascendente ale celor doi curenŃi de convecŃie exercită presiuni asupra scoarŃei litosferei de sub oceane care este mai subŃire. durata mezozoicului şi neozoicului).

deci la limita ocean-continent. Ramurile descendente ale curenŃilor de convecŃie creează aici o serie de scufundări. fenomenul de subducŃie şi apariŃia foselor oceanice. iar în faŃa lor pe continent s-au cutat munŃi străbătuŃi de vulcani. reapărând la nord de aceasta. Fosele oceanice sau gropile abisale ating adâncimi între 5000-11000 m şi late de cca 10 Km pe fund şi 100 Km în părŃile superioare iar lungimea de 1000 Km. unde se retopeşte. Fig. în care este atrasă pătura mai grea de tip oceanic – pătura bazaltică. Dorsala pacifică are o ramificaŃie în dreptul Insulei Paştelui către Chile. împinsă mereu din spate. aceasta din urmă trimite o prelungire nordică spre golful Aden iar spre sud şi sud-est o altă prelungire apare între Australia şi Antarctica. Fenomenul este denumit subducŃie sau sucŃiune. pe la sudul Americii de Sud se apropie de dorsala atlantică. latura cea mai veche a unei plăci. există zone unde marginile cele mai vechi ale plăcilor se consumă prin coborâre în astenosferă unde se retopesc sau se restrâng prin cutări în urma coliziunii cu placa vecină cu care vine în contact. Urmărind mersul longitudinal al dorsalelor şi mai ales al rifturilor se observă întreruperi laterale marcate de falii transversale numite şi falii transformante datorate venirii lavei din interior care se canalizează pe fracturi laterale riftului central. Sunt cunoscute 18 fose în Oceanul Pacific. se continuă cu dorsala din Oceanul Indian (dorsala Carlsberg). unde se pierde. Coborârea plăcii în subducŃie se face pe un plan înclinat de 45° numit Benioff sub materia continentală mai uşoară. Distrugerea plăcilor. În aceste gropi. 2 în Oceanul Indian (Djawa şi Diamantina) şi una în Oceanul Atlantic (Puerto Rico). Cea mai evidentă zonă de subducŃie a unei plăci oceanice sub una continentală. Pe aceste falii apar fricŃiuni importante şi cutremure puternice. În Oceanul Pacific.dintre Antarctica şi Africa. care. 1993) 78 . aici se formează aproape toate fosele cunoscute azi. 27 Coliziunea şi subducŃia plăcilor litosferice (după Busch. dorsala se apropie de America centrală intră sub California unde este marcată de falia San Andreas. Paralel cu formarea de litosferă nouă pe fundul oceanelor. se întâlneşte pe coasta pacifică a Americii. în părŃile opuse riftului. este suptă de curentul de convecŃie şi cade lent în astenosferă. 27). provocând aici cutremure şi vulcanism (fig.

cu o densitate mare peste care a înaintat. La întâlnirea a două plăci continentale sau una continentală cu una oceanică. placa înregistrează rupturi prin care se produc fenomene de vulcanism şi înălŃări de ghirlande muntoase. are loc o ciocnire. Cutremurele care se produc în aria planului înclinat de 45° sunt la adâncimi mari în care focarele ajung la 600-700 Km şi sunt foarte violente ca cele din Guatemala din anul 1976. se produc din cauza primelor topiri de scoarŃă care. care cutează şi înalŃă straturile de roci din marginea continentală. căutându-şi şi înălŃându-şi marginile avansate sub forma unu lanŃ muntos de tip cordilieră. Este cazul plăcii americane (predominant continentală). Un alt tip. Uneori. 29). prinse între blocurile rigide sunt expulzate la suprafaŃă. 79 .Fig. Sunt şi cutremure de adâncime medie la 75-300 Km adâncime în care focarele (hipocentrele) se află la jumătatea planului înclinat. sub formă de munŃi. este ciocnirea a două plăci continentale. MunŃii rezultaŃi în urma acestor coliziuni se numesc şi munŃi de coliziune (fig. prin falii sub formă de erupŃii vulcanice. în timpul deplasării.28 Relieful fundurilor oceanice Seismele sunt foarte puternice deoarece scoarŃa fiind foarte veche a atins un maximum de grosime şi este foarte rigidă. care în deplasarea sa spre vest a întâlnit placa pacifică (oceanică). în momentul ciocnirii plăcilor. în faŃa fiecărei fose oceanice se află câte un arc de mari vulcani. întreaga scoarŃă oceanică de pe fundul Mării Tethys a fost consumată prin activitatea rifturilor şi subducŃiei. Ei. La suprafaŃă le corespund o puternică activitate vulcanică. Formarea munŃilor în viziunea tectonicii globale la nivelul oceanului. ca de exemplu. înaintarea plăcii africane şi indiene spre placa europeană şi asiatică şi formarea lanŃului alpino-carpato-himalayan din cutarea sedimentelor din Marea Tethys.

Vulcanii. Hr. 29 Formarea munŃilor în viziunea tectonicii globale Ei rezultă din sedimentele acumulate în geosinclinalul marin asupra căruia. mişcări epirogenetice. vulcanii stinşi pot deveni din nou activi. treptat. ErupŃiile submarine sunt foarte frecvente dar. peste principalele regiuni seismice şi orogenice (“Cercul de foc al Pacificului”) sau pe marile linii tectonice ale Globului (grabenele renan şi Estafrican). În mări puŃin adânci sau chiar şi de-a lungul rifturilor la erupŃii puternice. Vulcanii care erup continuu sau periodic prin produse vulcanice se numesc vulcani activi. de zeci de mii. în urma erupŃiilor vulcanice se formează reliefuri specifice de munŃi vulcanici în formă de conuri uriaşe cu cratere largi sau cu cratere înfundate în formă izolată sau şiruri de conuri. ele se infiltrează în stratele superficiale ale scoarŃei. cu atâta putere încât a îngropat sub straturile de lavă şi cenuşă două oraşe. La apariŃia fisurilor deschise (rifturi înguste). inclusiv gazele fierbinŃi care însoŃesc magma.Fig. Alte fenomene asociate dinamicii scoarŃei sunt: erupŃiile vulcanice şi formarea munŃilor vulcanici şi a altor forme de relief vulcanic. materialele vulcanice se ridică deasupra apei formând insule de diferite dimensiuni. formează mase vulcanice intrusive. Uneori. Vezuviul care era socotit de localnici un vulcan stins. presează din lateral. platouri vulcanice rezultate din revărsarea lavelor bazaltice (cu conŃinut mic de silice) peste pereŃii craterului curgând şi consolidându-se pe suprafeŃe mari ca cele din Insulele Hawai. poartă numele de vulcani stinşi. Aria lor se poate grupa în patru provincii principale cu mai multe zone (fig. rămânând în general în adâncul mărilor şi oceanelor. Astfel. Islanda sau Podişul Decan din India. plăcile continentale rezultând. care după un timp oarecare şi-au încetat erupŃia şi fenomenele legate de ea. cutremure de pământ. 30): 80 . Răspândirea vulcanilor pe Glob Numărul total al vulcanilor activi în decursul timpurilor istorice a fost estimat la peste 500 iar al vulcanilor stinşi la un număr foarte mare. Marile zone vulcanice se suprapun. Vulcanismul cuprinde totalitatea fenomenelor şi proceselor rezultate în urma străpungerii scoarŃei de către topiturile magmatice din interiorul acesteia (astenosferă). Pompei şi Herculanum. a erupt în anul 79 d. prin consolidare. uneori. observate în mică măsură. după intervale mari de timp. de atunci erupe în mod periodic la intervale de cca 100 de ani. închiderea oceanului şi producerea orogenezei. magmele sunt expulzate la suprafaŃă prin erupŃie şi formează vulcani. Când aceste topituri nu-şi pot deschide drum către suprafaŃă. unde.

Gurghiu. sud-vestul Italiei (Vezuviu). 2. MunŃii Stâncoşi. Insulele Lipare (vulcanul Stromboli). etc. Tahiti. Căliman. pe faliile transformante sunt: Insulele Capului Verde. din podişurile înalte ale Anatoliei şi Armeniei. łibleş.Fig. cu un grad de explozivitate mult mai redus. iar mai la nord. Harghita. Galapagos. Provincia Atlantică Include dorsala Atlanticului de-a lungul căreia se află: Insula Islanda. lung de 5000 Km. Insula Ascension. Mascarene. MunŃii Cascadelor. sudul Mării Egee (vulcanul Santorin). Marele sistem de fracturi din riftul Est-African. etc. având un caracter intens exploziv. care se continuă până în Asia Mică (Marea Moartă). 30 Răspândirea vulcanilor pe Glob (după Gr. 4. MunŃii Anzi. Tristan da Cunha. Insulele Canare. b) zona Mediteranei Europei: Insula Sicilia cu vulcanul Etna. apoi în Noua Zeelandă. Sierra Nevada. MunŃii Elbrus. Provincia de foc a Pacificului cuprinde 78% din vulcanii activi şi include atât vulcani continentali cât şi insulari. Posea) 1. trece prin vestul Alaskăi. 3. din Irlanda şi ScoŃia. Fernando Pó. c) zona Mediteranei americane vulcanii din Insulele Antile cum este vulcanul Mont Pelee din Insula Martinica. Provincia Africii de Est şi a Orientului Apropiat Se suprapune pe marile dislocaŃii tectonice. plus mulŃimea de conuri vulcanice rămase sub nivelul apei. este însoŃit de impunătoare conuri vulcanice: Meru. Provincia Pontico-Mediteraneană Include insulele vulcanice din regiunea Mărilor Mediterane şi din continentele limitrofe: a) zona pontică cuprinde vulcanii din MunŃii Caucaz. închizându-se în Peninsula Kamciatka. b) Zona intrapacifică înglobează toate insulele vulcanice din partea centrală a oceanului. la care se mai adaugă şi vulcanii stinşi din Insulele Comore. 81 . a) Cercul de foc al Pacificului începe din Arhipelagul Aleutinelor. Vulcanii de aici au caracter mixt. Elene. Cuprinde 76% din vulcanii Globului. Podişul Mexicului. din insulele situate în Marea Egee şi cei din arcul carpatic: Oaş. insulele din Pacificul Vestic. Samoa. d) zona mărilor dintre SE Asiei şi Australia cu vulcanii din Arhipelagul Indoneziei. Gutâi. Majoritatea vulcanilor din Insulele Hawai. Sierra Madre. Arhipelagul Nipon. Sf. prezintă lave bazaltice fluide. zonele vulcanice din MunŃii Camerun. mai lateral dorsalei. Insulele Azore.

. a rocilor de construcŃie şi ape minerale.4 Km/s. care apar şi în afara spaŃiului focarului. în procent de 7%. de la 4-7 Km/s. energia undelor seismice se reduce treptat.cutremure de natură vulcanică ce preced sau urmează erupŃiile vulcanice. depăşesc rezistenŃa acestora la deformare producându-se astfel deformări ireversibile. 82 . tavanul peşterilor din zonele carstice. Virunga. nici lin.Zona dorsalelor medii-oceanice cu focare situate în valea rifturilor sau în dorsalele care îl mărginesc.cutremure locale. iar ruptura declanşează unde elastice ce iradiază în toate direcŃiile. în falii. fumarole şi iviri de ape mineralizate ca cele din CarpaŃii Orientali de la noi. 3740 m. cu mişcări bruşte datorate rezistenŃei opuse de placa de deasupra generându-se astfel cutremure. c) unde ondulatorii sau superficiale sunt vibraŃii în plan orizontal la suprafaŃa Pământului. urmată de o dilatare. cauzate de prăbuşiri de stânci masive. Cauzele cutremurelor sunt legate în principal de mecanismul de deplasare a plăcilor tectonice care. b) unde transversale sau secundare sunt unde de distorsiune cu perioadă şi amplitudine mai mari decât primele şi reprezintă vibraŃii ale rocii în plan perpendicular sau transversal pe direcŃia de propagare a undei. cca 90%. . Au viteze constante de 3. la rândul lor. care determină o mişcare oscilatorie a particulelor materiale din jur. Pe măsura îndepărtării de focar. fiind cele mai frecvente pe Glob. Zguduiri se mai produc şi în momentul ruperii bucăŃilor din placa tectonică afundată în partea superioară a astenosferei. Avem trei categorii de unde seismice: a) unde longitudinale date de vibraŃiile moleculelor rocilor din scoarŃă paralele cu direcŃia lor de propagare iar viteza lor variază în funcŃie de rigiditatea mediului. . sunt puse în mişcare de curenŃii de convecŃie din astenosferă care apasă asupra scoarŃei. prin faptul că o mare parte este consumată de frecările interne. decroşări. Cele mai puternice şi mai frecvente cutremure se produc în zonele de rifturi şi de coliziune precum şi cele de subducŃie.cutremure de natură tectonică legate de aria rifturilor şi coliziunii plăcilor.4566 m. Ca urmare a degajării bruşte de energie în focar (hipocentru) are loc o puternică compresiune a materiei. În focar se produc o serie de deformări ale stratelor de roci concretizate.. Eliberările de energie se produc în momentul în care tensiunile la care sunt supuse rocile întrun anumit spaŃiu. Vulcanismul dă naştere la reliefuri vulcanice specifice iar uneori. 3%. seismos în limba greacă însemnând zguduire).Cercul de foc al Pacificului. Ele se produc atunci când suma energiilor acumulate progresiv de forŃele interne atinge limita rezistenŃei rocilor. însoŃite de o descărcare a tensiunilor. Kilimandjaro. crăpături. Centrul acestui focar se numeşte hipocentru. alunecări etc. rezultate din interferenŃa în epicentru a undelor longitudinale şi transversale. Aria geografică a seismelor : . SubducŃia nu se produce nici continuu. ci treptat.. Undele seismice reprezintă vibraŃiile produse de energia mecanică declanşată în hipocentru şi se transmit în toate sensurile în jurul acestuia. care cedează brusc. Undele seismice se propagă în toate direcŃiile. Epicentrul este punctul de la suprafaŃa Pământului care corespunde hipocentrului.. Zona de la suprafaŃa scoarŃei unde seismul se manifestă cu o intensitate maximă formează zona epicentrală. la care se adaugă întinse platouri vulcanice: Platoul Etiopiei din care se înalŃă câteva conuri vulcanice cum este Ras Daşan de 4620 m. 5895 m etc. ImportanŃa economică a reliefului vulcanic constă în prezenŃa minereurilor. După cauzele care le dau naştere se pot grupa astfel: . în cazul cutremurelor foarte puternice. pornind din focarul localizat la diferite adâncimi în scoarŃă sau sub aceasta. Au viteze de 2-4 Km/s şi provoacă la suprafaŃă mişcări de trepidare. în ariile respective se pot semnala şi anumite fenomene postvulcanice ca: emanaŃii de mofete. mişcări ce reprezintă undele seismice. Cutremurele de pământ (seismele) Cutremurele sunt acumulări de mari energii de potenŃial în scoarŃa terestră care sunt eliberate brusc sub formă de unde elastice (unde seismice. fisuri.

Continentele reprezintă macroforme pozitive înconjurate total sau în cea mai mare parte de apele bazinelor marine şi oceanice. reprezintă marile depresiuni ale scoarŃei umplute cu apă. În acest domeniu s-au emis mai multe ipoteze. rezultând în etape de sute de milioane de ani prin evoluŃia dinamicii plăcilor. În structura continentelor sunt bine dezvoltate în diferite grosimi. 3. Ipoteza translaŃiei continentelor emisă de Alfred Wegener în 1912. stadiu de evoluŃie. toate păturile scoarŃei. par a indica în prezent o distanŃare uşoară (de până la 1 m pe an) între cele două continente. Argumentele sale s-au bazat pe: .elemente fosile de plante şi animale din America de Sud. .Oceanele.îmbinarea aproape perfectă a coastelor de vest ale continentului Euro-African cu Ńărmul estic al celor două Americi.măsurătorile repetate efectuate între două staŃiuni din Europa şi America. . microplaca platformei est-europene ce se subduce sub CarpaŃii Orientali.Zonele relativ stabile ale vechilor scuturi continentale: Scandinavia. Doar la periferie apar areale din masă granitică sau sedimentară de grosimi reduse. Cauzele care au dus la formarea de bazine oceanice şi mase continentale.aceleaşi similitudini se remarcă şi la seriile stratigrafice vechi dintre continentele desprinse. de unde concluzia sa cu privire la existenŃa unui singur continent iniŃial.4%) faŃă de cea sudică (19%). Împreună cu mările continentele ocupă 71% din suprafaŃa terestră. În România. 31). Asiatică.Zona seismică a foselor oceanice asociată zonelor de subducŃie generând cutremure de mare magnitudine cu hipocentre situate la adâncimi între 20-700 Km pe un plan Benioff cu înclinări de 55º-60º.urmele glaciaŃiunilor vechi dovedesc apariŃia şi dispariŃia simultană pe un continent unitar. . estul Canadei. . India şi Australia prezintă multe asemănări (fig. .1. nord-vestul Siberiei. denumit de el Gondwana. Groenlanda. susŃine deriva continentelor începută cu un continent iniŃial care se deplasa spre vest. Madagascar. cele mai puternice cutremure au focarul în zona Vrancei legate de orogenul carpatic amplasat în aria de presiune a microplăcilor peste care se suprapune teritoriul Ńării noastre: microplaca dobrogeană în sud-est.5.1. cea granitică cu mai mare dezvoltare. iar la exterior pătura sedimentară. din punct de vedere geografic.Zona Mediteranelor: Europeană. Relieful planetar sau macroformele Constituie cele mai mari forme care pot fi separate la nivelul planetei – continentele şi bazinele oceanice – a căror dispunere şi formă se modifică odată cu structura litosferei. Ocupă 29% din suprafaŃa terestră fiind concentrate în deosebi în emisfera nordică (39. Americană. Platforma Est-Europeană. o altă deplasare a lor s-a făcut dinspre poli spre ecuator.. . geneză. fără vulcanism. . în bază cea bazaltică. . Africa. EvoluŃia Pământului în concepŃia dinamicii (tectonicii) globale 83 . ScoarŃa oceanică este alcătuită din pătura bazaltică.Zona seismică continentală urmăreşte desfăşurarea lanŃurilor orogene tinere – AlpinoCarpato-Himalayan. datorită forŃei centrifuge mai mari în zona centrală a Pământului. ca şi timpul când a început procesul de separare sunt încă relativ cunoscute. rămânând în urmă faŃă de aceasta şi fragmentându-se. structură. în sens invers mişcării de rotaŃie. O serie de cercetări recente aduc noi argumente cu privire la unitatea veche a unor continente. microplaca transilovano-panonică în vest. unde plăcile se deplasează lateral ca în cazul faliilor San Andreas situată la limita plăcilor Nord-Americană şi Nord Pacifică şi falia Anatoliei. Ele se mai numesc şi forme de ordinul I. . etc. De aici ar fi rezultat şi compartimentarea Oceanului mondial în mai multe bazine. microplaca moesică în sud. partea central-estică a Americii de Sud etc. vestul şi centrul Australiei. . Relieful Terrei Relieful Terrei este alcătuit dintr-un număr mare de forme care pot fi grupate urmărindu-se o serie de criterii: mărime. Indochina.Zona seismică a cutremurelor superficiale.

8 750 6010 vf. în nord. descendenŃi. spre baza mantalei inferioare. Teoria dinamicii plăcilor argumentează reciclarea şi reînnoirea scoarŃei oceanice şi vârsta ei relativ nouă. La fiecare apariŃie a celulei de convecŃie se produceau derive în diferite sensuri care reuneau sau fărâmiŃau continente. Fluxul ascendent corespunzător. materia continentală de tip sialic rămâne în permanenŃă la suprafaŃă. 1 Principalele date morfometrice ale continentelor: ÎnălŃime ÎnălŃime maximă (m) Denumirea SuprafaŃa 2 medie (m) mil. nucleele vechi continentale ajung la 3-4 miliarde de ani. s-a individualizat Groenlanda de America şi Australia de Antarctica.După structurarea internă a Terrei se presupune că au apărut curenŃi convectivi de materie cauzaŃi în special de diferenŃele termice din interiorul mantalei şi exteriorul ei. 1994) explică procesul dinamicii scoarŃei pe baza formării unor imense celule convective pe toată grosimea mantalei. Marea Tethys era închisă în urma deplasării Africii spre placa Europei şi a scutului Indiei spre placa Asiei. cu vechime şi grad de fragmentare diferit. altele se închideau. continentele erau practic unite. Martam Europa 10 340 4807 vf. generând în astenosferă mai multe braŃe secundare ascendente. Km Asia 44. proces început din cretacic. se asigura o protecŃie pentru căldura radioactivă ce se năştea prin dezagregările din interior. Kinley America de Sud 17. Mont Blanc Australia 8. întreŃinuŃi periodic pe colapsul gravitaŃional” Colapsul gravitaŃional. Kosciusko (Oceania) 84 . începe deschiderea riftului Atlanticului la începutul jurasicului. în care rolul de control îl deŃin doi factori: “procesul de acumulare a materiei oceanice subduse la limita de 670 Km şi curenŃii reci. în timp ce. în sud şi Laurasia.8 590 7035 vf. supercontinentul a fost fragmentat pe direcŃia est-vest. Kilimandjaro America de Nord 24.5 2200 4572 vf.9 340 2234 vf. Ulterior. cu închiderea treptată a Mării Tethys. Restul Gondwanei se fărâmiŃează în etapele următoare. Everest Africa 29. indică pentru scoarŃa oceanică vârsta rocilor de 200 milioane ani. care întreŃin procesul de expansiune a fundului oceanic. DiferenŃa de temperatură între substratul de sub continente şi cel de sub oceane. În triasicul mediu (cu 135 milioane de ani în urmă). EvoluŃia îndelungată a continentelor a făcut posibil ca pe lângă vechile scuturi rigide şi aplatizate să se “sudeze” noi lanŃuri muntoase (zone de orogeneză). În acest proces ciclic-evolutiv şi autoîntreŃinut prin ieşirea de lavă nouă şi retopirea scoarŃei oceanice prin subducŃie în urma coliziunii. ca în teoria lui Wegener. 32). care a condus şi la orogeneza AlpinoHimalayană. devine generatoare de curenŃi de convecŃie care se grupau treptat în celule de convecŃie. respectiv la începutul mezozoicului. în două: Gondwana.4 720 6187 vf. într-un supercontinent.4 960 8848 vf. Tabelul nr. se deschideau noi oceane. La sfârşitul paleogenului. AlŃi autori (Kumazawa. Mc. cu circa 200 milioane de ani în urmă. care împinge spre est Eurasia şi spre vest cele două Americi. din care se conturează Africa şi apoi India şi Madagascarul care au înaintat într-un timp scurt spre nord-est. Măsurătorile de vârste absolute. Panthalasa (fig. se ramifică treptat spre mantaua superioară. de către Marea sau Oceanul Tethys. Odată cu formarea scoarŃei sialice sau continentale şi concentrarea elementelor grele spre nucleu. Pangaea înconjurat de un ocean unic. atrage după sine un curent descendent ce activează ramurile respective ale celulelor convective din astenosferă. Aconcagua Antarctida 12. Maruyama. În paleogen (cu cca 80 milioane de ani în urmă). În această viziune.

Spitzbergen 85 .16 3960 7450 Gr.Fig. 31 Elemente fosile de plante şi animale comune continentelor America de Sud şi Africa Fig. Marianelor Atlantic 92. 32 EvoluŃia continentelor şi bazinelor oceanice Tabelul nr.02 3926 8385 Gr. me medie (m) Pacific 179.24 4282 11022 Gr. Puerto Rico Indian 76. Km.91 1500 5449 Gr. Jawei Arctic 14. 2 Principalele date morfometrice ale bazinelor oceanice Denumire SuprafaŃa Adânci Adâncime maximă 2 mil.

În prezent numai sistemele de tip alpin apar ca adevărate lanŃuri muntoase ce se întind pe lungimi mari cum sunt: Cordilierii de peste 8000 Km. două vârfuri la peste 6000 m în Cordilieri. etc. respectiv în S. MunŃii Appalachi în estul Americii de Nord. lăŃimi de 50-300 Km şi înălŃimi de 1000-8000 m. care au fost înălŃaŃi sub formă de masiv muntos până la 2500 m. nordul MunŃilor Appalachi din S. hercinică. fiind specific pe cele două medii: continente (lanŃuri muntoase. MunŃii Vosgi. laramică). łara Galilor din Marea Britanie. În estul Europei. ca reflux al mişcărilor alpine. gropi abisale. b) Sistemul hercinic (după numele latin al MunŃilor Harz din Germania – Hercynia silva). Se identifică în Scandinavia de vest (Alpii Scandinaviei). aria geografică a lanŃului hercinic s-a extins începând din Europa de Vest şi centrală până în Dobrogea de nord. valahă. Podişul Vestfalo-Renan. ScoŃia. Aici se localizează şirul vulcanilor activi. CarpaŃii cu 1300 Km. MunŃii Alpii Australieni.U. MunŃii Caucaz iar în Asia. c) Sistemul alpin este cel mai nou şi a început să se formeze cu circa 200 milioane de ani în urmă la începutul mezozoicului. alte lanŃuri se succed până în Peninsula Kamciatka. iar în sectoarele opuse. În alte continente mai apar în nord-vestul Africii printr-un segment din MunŃii Atlas. Mc. Cei mai mulŃi au aspectul de platformă cu excepŃia Alpilor Scandinaviei. În domeniul continentelor se individualizează: LanŃurile muntoase reprezintă sisteme de munŃi individualizate în lungul geosinclinalelor pe parcursul sutelor de milioane de ani. 86 . pasadenă). gropile abisale.A. MunŃii Elbrus (din Peninsula Asia Mică) culminând cu Himalaya din care. În Europa. o serie de ramificaŃii se extind până în arhipelagul Indoneziei. spre nord-estul Asiei. cel mai înalt. MunŃii Ural au aspectul unui masiv uşor alungit şi izolat iar în Asia Centrală sunt MunŃii Altai şi Tianshan. în procesele ce au loc pe fâşiile marginale plăcilor tectonice. moldavă. iar înălŃările sub formă de munŃi au început de la sfârşitul mezozoicului. Meseta Spaniolă.Relieful major Relieful major se suprapune celui anterior. cu cca 340 milioane de ani în urmă şi a durat până la transformarea sa în peneplenă (timp de cca 120 milioane de ani). ocupând suprafeŃe extinse cu lungimi de sute şi mii de Km. s-a format ca lanŃuri de munŃi în a doua parte a erei paleozoice (carbonifer). vulcani. MunŃii Pădurea Neagră. atică. în MunŃii Ural şi mai departe în Asia centrală. 7035 m. Podişul Boemiei. respectiv din cretacic. În Africa de nord-vest sunt MunŃii Atlas iar în America de Nord. savică. MunŃii Pontici. Sistemul Stâncoşilor dublaŃi de o serie de culmi pe latura vestică. Masivul Dobrogei de Nord. podişuri. îşi au originea tot în mecanismul plăcilor. MunŃii Taurus.A. în estul Australiei. Anzii de peste 7000 Km. în care se intercalează Balcanii. Himalaya de 2500 Km. apoi în estul continentului. În urma proceselor de peneplenizare . alpină. hipocentrele seismice. a) Sistemul caledonic a apărut în prima parte a paleozoicului (silurian) şi a durat peste 200 milioane de ani. dealuri. Orogenezele mai noi care au dat lanŃuri muntoase ce se menŃin la zi sunt: caledonică.. Aceste forme de relief cu toate că au dimensiuni mai mici comparativ cu formele planetare. Alpii cu 1200 Km. câmpii) şi oceane (dorsale. între care.U. alcătuind Cordilierii ce se continuă prin America Centrală cu Anzii din America de Sud. praguri de tip horst situate între faliile perpendiculare pe rift – falii transformante). în Anzi sunt 17 vârfuri de peste 6000 m. Podişul Malopolska.. prin mai multe faze (austrică. ÎnălŃimile lor sunt variabile: în Himalaya se află cele mai mari înălŃimi planetare (13 vârfuri de peste 8000 m) iar Chomolungma sau Everest are 8848 m – altitudinea maximă terestră. definitivându-se în neogen cu prelungire până la începutul cuaternarului printr-o succesiune de faze noi (stirică. apar ca fundamente de platformă ale unor câmpii sau platouri joase cum sunt: Bazinul Parizian. 6193 m. între care Aconcagua. Kinley. apar lanŃuri muntoase. Se identifică pe teritoriul Europei şi Asiei prin marele lanŃ Alpino-Carpato-Himalayan. partea estică. rhodanică. Câmpia Germano-Poloneză etc. În prezent se pot identifica numai ca masive uşor alungite sau izolate: Masivul Central Francez. Podişul Ardeni.

Podişurile se caracterizează prin: . ÎnălŃimea lor este între 300-1000 m şi au provenit din modelarea munŃilor.după altitudine: . hercinidele). zece vârfuri ce depăşesc 4000 m. LanŃurile muntoase (munŃii) se pot clasifica după mai multe criterii: . iar podurile interfluviale sunt sub formă de platouri.munŃi de cutare.FrecvenŃa versanŃilor abrupŃi datorită rocilor dure. c) Podişurile şi dealurile Sunt forme de relief intermediare între munte şi câmpie atât după altitudine cât şi modul de formare.sunt alcătuiŃi din roci variabile dar. Exemple de masive muntoase hercinice: Masivul Central Francez. . .În Europa.podişuri înalte la peste 1000 m altitudine (Podişul Pamir). . separând culmi înguste cu creste şi versanŃi abrupŃi.podişuri de acumulare care au aspectul unor acumulări piemontane înalte. . Podişul Boemiei. După altitudine pot fi: .la periferie nu prezintă unităŃi intermediare de tipul dealurilor. .înălŃimile sunt în jur de 1000-1500 m. .munŃi foarte înalŃi la peste 4000 m. Mont Blanc de 4807 m iar în MunŃii Caucaz. . a) Elementele caracteristice muntelui (lanŃului muntos): . fie din ridicarea şi fragmentarea câmpiilor. . .înălŃimi de peste 1000 m.munŃi tineri (alpinidele).adâncimea fragmentării de 100 m (diferenŃa de înălŃime dintre fundul văilor şi cumpenele apelor). cum este Podişul Getic.munŃi vechi (caledonidele. unde stratul superior este alcătuit din roci rezistente la eroziune. .interfluviile au suprafeŃe plane destul de extinse. 500-1000 m. ca de exemplu – Podişul Colorado. . cel mai înalt fiind vf. în Alpi.munŃi-bloc rezultaŃi din munŃii vechi fragmentaŃi tectonic şi reînălŃaŃi.interfluviile au aspectul de poduri relativ netede. 87 . .munŃi joşi în jur de 1000 m. predomină cele cristaline şi eruptive la munŃii vechi din paleozoic şi cele sedimentare şi cristaline în cadrul lanŃurilor alpine. . Caracteristici: .după modul de formare: .prezintă socluri cristaline relativ unitare. . MunŃii Vosgi.densitatea fragmentării este ridicată (fiind dată de lungimea liniară a văilor raportată la suprafaŃă (Km/Km2). vârful Elbrus de 5633 m. . în funcŃie de vechimea munŃilor. În Africa sunt trei vârfuri la peste 5000 m – Kilimandjaro cu 6010 m. .munŃi vulcanici rezultaŃi în urma erupŃiilor vulcanice. Kenya cu 5199 m şi Ruwenzori cu 5109 m. . care ulterior au suferit ridicări pe mai multe sute de metri.podişuri structurale – în regiunile cu structură tabulară sau monoclinală. Grigore Posea distinge mai multe tipuri de podişuri după geneză: .văile principale care-i străbat au adâncimi de peste 500 m.după vârstă: . În Australia. b) Masivele muntoase Reprezintă masive izolate care provin din munŃii vechi şi foarte vechi care au fost peneplenizaŃi şi fragmentaŃi în blocuri.podişuri de altitudine medie. MunŃii Pădurea Neagră.munŃi înalŃi între 2000-4000 m.munŃi cu înălŃime medie (1000-2000 m). vf. cel mai înalt vârf este Kosciusko de 2234 m. .

sunt uşor denivelate cu martori de eroziune (inselberguri). d) Dealurile reprezintă un relief mult mai fragmentat în care văile sunt mult mai numeroase cu versanŃi destul de abrupŃi. a MunŃilor Zarand prin acumulări coluvio-proluviale. .: câmpiile din nordul Mării Caspice. de unde şi numele de câmpii tabulare. . sunt netede cu pânza freatică aproape de suprafaŃă unde revărsările şi inundaŃiile au frecvenŃă mare. sub 500 m.măguri vulcanice.podişuri joase. Getic). Prin topirea masei de gheaŃă rămâne un relief de acumulare cu denivelări format din morene şi conuri de nisip dezvoltate de torenŃii subglaciari. . . C.după altitudine: . C.podişuri sedimentare (Pod. cum este Câmpia Bărăganului.dealuri sedimentare.câmpii de glacis care apar la contactul cu dealurile ca cele de la poalele SubcarpaŃilor Curburii. . C. rezultate din îngemănarea mai multor conuri aluviale (Câmpia Piteştilor. .câmpiile glaciare şi fluvioglaciare (numite “sandre”) sunt formate la marginile calotelor glaciare. .dealuri joase la altitudini de 200-400 m. . cum sunt Dealurile Subcarpatice .câmpii de loess – rezultă din acumularea loessului pe grosimi mari ca în estul Chinei.. . e) Câmpiile Constituie forme de relief până la altitudinea de 300 m şi se caracterizează prin: . . etc. . din jurul lacurilor Aral. se mai numesc şi peneplene în climatul temperat şi pediplene când evoluează în climat arid. .câmpii de eroziune rezultate prin erodarea în milioane de ani a unor masive muntoase. Decan).netezime. În funcŃie de mai multe criterii se disting mai multe tipuri de dealuri: .dealuri mijlociii. ca cele din Transilvania. GherghiŃei.după alcătuirea petrografică sunt: .). . După alcătuirea geologică sunt: . exemplu: Câmpia Siretului Inferior.câmpii de nivel de bază – au rezultat prin acumulări bogate de materiale fine în zonele de vărsare ale fluviilor în mare. 400-600 m.podişuri din roci cristaline (Pod. ci numai maluri. excepŃia perimării.dealuri formate prin fragmentarea unui podiş. Ciad etc. . Ploieştilor.dealuri înalte. .văile nu au versanŃi.câmpii fluvio-lacustre rezultate prin colmatarea unor lacuri şi au aspect neted în care stratele au dispoziŃie paralelă sau uşor înclinată. Crişurilor din vestul Ńării etc. la peste 600 m.densitatea fragmentării este redusă sub 100 m. Se extind repede când platforma litorală este largă cu adâncimi mici iar debitul solid al râurilor este bogat şi nu se produc maree.dimensiuni mari ale podurilor interfluviale numite şi câmpuri.după geneză: .dealuri rezultate prin procese de cutare. . După geneza lor (Gr. . Posea) pot fi: . Casimcei). din estul Chinei.câmpii piemontane.măguri cristaline.câmpii de subsidentă în regiunile care suferă o lăsare continuă iar procesul de formare este acumularea de către râuri. 88 . .podişuri vulcanice (Pod.

litoral. apa ocupă 71% din suprafaŃa planetei din care 360 mil. Ea coboară până la -180 m sau -200 m iar uneori.Platourile submarine sunt regiuni relativ plane la adâncimi de – 3000 m până la –4000 m care domină câmpiile abisale prin pante accentuate. intensitatea proceselor şi microrelieful creat depind de variaŃia elementelor climatice în latitudine cât şi în altitudine.Platforma continentală denumită şi prispa continentală. km3 corespund vaporilor din atmosferă şi 24 mil. Pe el sau la baza sa se dezvoltă un microrelief de canioane submarine sau chiar acumulări de tip piemontan numite şi glacisuri submarine.000 Km. Circa 20 de gropi abisale au adâncimi de peste 6500 m iar cea mai adâncă este Groapa Marianelor de 11022 m la est de Filipine. În dreptul Ńărmurilor înalte apare aproape brusc iar la cele joase. Caracteristic pentru Terra devine relieful care lipseşte pe celelalte planete. km2 o reprezintă oceanele.014 mil. Toate aceste forme majore planetare se înscriu ca trepte evidente în ansamblul cursei hipsometrice a Pământului. transport şi acumulare din care evoluează alte forme de relief cu specific determinat de agentul dominant care l-a creat: relief fluviatil. Ca suprafaŃă. Corespunde sectorului de trecere de la domeniul continental la cel oceanic. şelf sau platforma litorală se desfăşoară la marginea bazinelor oceanice şi marine la contactul cu uscatul. Se precizează că lungimea totală a dorsalelor depăşeşte 80. . km3 o constituie apa infiltrată sau sub formă de vapori din litosferă. denumit şi taluzul sau povârnişul continental se desfăşoară de la – 200 m la –2000 m iar uneori până la –4000 m. glaciar în care apa are acŃiune dominantă. vârfurile ajung deasupra nivelului oceanic formând insule. MunŃii laterali au rezultat din consolidarea magmei dar şi din presiuni laterale iar uneori. din care 1370 milioane km3 se află în Oceanul Planetar.5. 3. Relieful mediu şi minor Formele de relief mediu şi minor sunt rezultatul agenŃilor care acŃionează asupra reliefului major printr-o suită de procese de eroziune. Hidrosfera a) Caracteristici generale Hidrosfera constituie învelişul de apă al Terrei care totalizează 1454 milioane km3.Dorsalele submarine se desfăşoară frecvent în partea centrală a oceanelor. Structural este alcătuită din pătura granitică şi sedimentară datorită acumulărilor fluvio-maritime. Ocupă 29. . 89 . Posea. 1987). pe o lungime de mai mulŃi Km şi cu o pantă abruptă ocupând 23% din suprafaŃa Oceanului Planetar.Abruptul continental. la –400 m. . materiale organogene etc. sunt mult mai moderate în comparaŃie cu cele continentale. .7% din suprafaŃa terestră şi 40. În partea mediană sunt străbătute de rift cu lăŃimi de 20-80 Km prin care topitura bazaltică din atmosferă ajunge în ocean. pe distanŃe foarte mari de la zeci de Km până la cca 1500 Km în Oceanul Arctic. 60 mil. Reprezintă 7% din suprafaŃa oceanelor.Relieful bazinelor oceanice. Au lungimi de până la 1000 Km şi lăŃimi de zeci de Km.Hidrosfera asigură menŃinerea mediului de viaŃă pe Terra. 0. . km3 este cuprinsă în gheŃari. Uneori apar şi munŃi izolaŃi de natură vulcanică.Câmpiile abisale reprezintă regiunile joase ale oceanelor la adâncimi de sub -4000 m.0% din relieful submers (Gr. AcŃiunea agenŃilor. . marcat şi el de o serie de falii sau unele flexuri. Au pantă foarte redusă şi sunt formate din bazalte dar şi dintr-o pătură subŃire de sedimente formate din cenuşă vulcanică. Formele de relief aici.Fosele abisale sau gropile abisale reprezintă 1% din suprafaŃa bazinelor şi corespund adâncimilor foarte mari din zonele de subducŃie a plăcilor unde apar şi sectoarele cu activitate seismică şi vulcanică.2. Caracteristicile hidrosferei . dar au dimensiuni foarte mari.

Încălzirea anuală şi diurnă diferenŃiată a învelişului de apă la latitudini extratropicale. peninsule. vulcanice. . Ocupă 2120 km3 sau 0. denumită sugestiv “planeta albastră”. sau între Asia de Sud-Est şi Australia. Marea Egee. Domeniul oceanic şi marin cuprinde oceanele şi mările. Golfurile constituie porŃiuni ale mărilor şi mai rar ale oceanului în spaŃiul continental. Unele au dimensiunile unor mări cum este Golful Hudson iar altele au formă alungită ca nişte pâlnii la gura de vărsare a unor fluvii. între Marea Neagră şi Marea Mediterană în zona Dardanele-Bosfor. 1. InfluenŃa continentului asupra regimului termic şi salinităŃii este mare. maritime.6%. Marea Japoniei.. Sunt alimentate prin circuitul apei în natură. între ele există legături de intercondiŃionare. pe platforma continentală (self). ca şi dinamica apei sub formă de râuri. în sectorul strâmtorilor pot lua naştere curenŃi de compensaŃie sau de descărcare. numite şi mări de transgresiune sau epicontinentale (Marea Baltică. în care apa are pondere diferită iar procesele ce au loc se desfăşoară după legi specifice dar. apă-vapori-gheaŃă-apă. valuri.Apele curgătoare care străbat continentele realizează eroziunea spre nivelele de bază locale şi planetare în funcŃie de care se coordonează evoluŃia întregii suprafeŃe continentale. După poziŃia geografică se disting: . km3). dar pătrund adânc în continente şi sunt bine delimitate de insule. adâncimea maximă 11022 m în Gr.mări mărginaşe care se află la marginea continentelor. Domeniul acvatic de pe uscat ocupă suprafeŃe diferite şi este alcătuit din patru componente: a) apele curgătoare cuprind râuri şi fluvii cu lungimi şi suprafeŃe de bazin foarte diferite. . declanşează lanŃul de procese vitale din hidrosferă şi atmosferă. la contactul dintre uscat şi oceane şi se desfăşoară pe platforme continentale: Marea Chinei. b) lacurile şi mlaştinile a căror cuvetă prezintă origini diferite (tectonice. Marea Nordului. c) terenurile mlăştinoase conŃin multă apă în amestec cu mâl şi vegetaŃie. pe platforma continentală rezultând prin acoperirea câmpiilor continentale de apele oceanului în urma ridicării nivelului acestuia în cuaternar.9%. iar în cea sudică pe 80. între cele două Americi.006% din totalul rezervelor mondiale de apă dulce (35 mil. curenŃi. Ele apar în spaŃiul unor lacuri aflate într-o fază înaintată de colmatare sau pe terenuri cu pantă redusă pe care drenajul este foarte slab (în câmpii de subsidenŃă) . adâncimi mari (valoarea medie 3794 m. 90 . a) Oceanele ocupă cele mai extinse depresiuni terestre create în timp de sute de milioane de ani prin evoluŃia rifturilor. . Marea OhoŃk etc. InfluenŃa uscatului asupra lor este foarte mare. modificările de nivel cu ± 100 m în timpul glaciaŃiunilor. în emisfera nordică se extinde pe 60. ca de exemplu.DiferenŃa de densitate a apei determină şi cu ajutorul vântului migrări ale masei acvatice sub formă de valuri şi curenŃi.Schimbările de fază.26% din volumul de apă dulce. . fapt pentru care s-au încadrat în categoria lacurilor mari ca în cazul Mării Caspice şi Lacul Aral.mări mediteraneene numite şi intercontinentale datorită poziŃionării lor între continente: între Europa-Africa şi Asia. salinitatea este de 42‰. alcătuind cea mai mare parte a spaŃiului terestru planetar.). Marea Nordului). Marea Neagră. maree. Se caracterizează prin: comunicare largă. glaciare. .mări închise situate în interiorul continentelor neavând legături cu oceanul. ocupă 0. cât şi principalul agent modelator extern al scoarŃei Pământului. 2. b) Mările ocupă unităŃi acvatice mai reduse ca oceanele.mări continentale care se află tot la marginea oceanului. .Volumul mare de apă şi suprafaŃa ocupată fac din Terra o planetă a apei. Sunt amplasate în cea mai mare parte în vecinătatea uscatului. Alte tipuri de mări sunt generate prin invadarea apei asupra unor fracturi tectonice în scoarŃă ca de exemplu: Marea Marmara. Marea Roşie. exemplu în Marea Roşie. determină ca apa să constituie principalul factor în componenta vremii şi climei terestre. . Mariane). fluviale etc. separate de strâmtori înguste şi puŃin adânci: Marea Baltică. cât şi conductibilitatea termică redusă a apei. b) UnităŃile hidrosferei sunt cuprinse în trei mari domenii.

se întorc spre est. Curentul Canarelor în Oceanul Atlantic. densitatea. (fig. e) GheŃarii şi zăpada se află la latitudini polare şi subpolare şi în munŃii înalŃi. Curentul Mozambicului (în Oceanul Indian). viteza este mai mare şi lăŃimea curenŃilor mai mică. km2 şi în Oceanul Arctic.037% din totalul resurselor de apă dulce a Pământului (M. Curentul Australiei de Est (în Oceanul Pacific). căldura de fuziune (topire a gheŃii) şi altele. ca urmare.35 mil. folosite de activitatea umană. De exemplu. iar în munŃi 0. Închiderea circuitelor se face prin curenŃi cu direcŃie mediană ce curg spre Ecuator.5 şi 20 mil. Viteza medie este de 2-2. La gheŃurile de pe uscat se adaugă gheaŃa din aria banchizelor prezente în Antarctida între 2. Curentul Braziliei (în Oceanul Atlantic). în părŃile vestice ale oceanelor. La gheŃurile permanente se adaugă şi suprafeŃele cu zăpadă care acoperă sezonier mari suprafeŃe pe continente ca în Eurasia circa 30 mil.d) apele subterane se găsesc la adâncimi diferite şi provin îndeosebi din precipitaŃii dar şi din condensarea vaporilor rezultaŃi din degazeificarea magmelor. reci datorită compensării lor cu apă ce urcă din adânc: Curentul Californiei în Oceanul Pacific. astfel. 3.15 mil. în sensul acelor de ceasornic în emisfera nordică şi în sens invers în cea sudică. Vântul constituie factorul de transfer a energiei de la învelişul gazos spre cel de apă prin cedarea spre ocean a unei părŃi din energia sa cinetică formând valuri şi curenŃi. Apele subterane acumulate în straturi permanente la adâncimi mici duc la formarea apelor freatice. iar viteza şi volumul lor diferă de la un loc la altul. excepŃie face curentul Australiei de Vest. o dinamică permanentă a apelor cuprinsă într-un circuit global. Dinamica intensă a maselor de aer asigură o circulaŃie rapidă a acestor forme de apă realizând un schimb complet de substanŃă şi energie în spaŃiul de interferenŃă al geosferelor terestre. ceea ce determină tendinŃa continua de echilibrare a temperaturilor şi a densităŃilor şi. 91 . Curentul Humboldt (al Perului) din emisfera sudică a Pacificului şi Curentul Benguelei din aceeaşi emisferă a Atlanticului. apare şi un curent circumpolar antarctic numit curentul vânturilor de vest sau deriva vânturilor de vest care transportă cel mai mare volum de apă pe o lăŃime de 2100 km între 40º şi 63º latitudine sudică. curenŃii ecuatoriali se dirijează spre latitudini medii: Kuro Şivo (în Oceanul Pacific). Aceste ramuri sunt mai înguste şi în general. unde oceanul are o mare extindere. Labrador dinspre Oceanul Arctic sau cel circumpolar antarctic din emisfera sudică.8 mil. Apele subterane dulci sunt apreciate la cca 30. curenŃii ecuatoriali se deplasează spre vest şi sunt separaŃi de contracurentul ecuatorial cu adâncimi de 50-200 m.1% din totalul apelor potabile. Aceşti parametri fizici prezintă diferenŃieri zonale pe latitudine. km2. d) CirculaŃia generală a apelor oceanice realizată la suprafaŃă este determinată tocmai de parametrii fizici enumeraŃi. în Groenlanda de 1.5 m/s. Golfstream (în Oceanul Atlantic). presiunea. km2. unde se reduce la jumătate.33) CurenŃii oceanici îmbracă forma unor mari circuite care nu au o repartiŃie omogenă. La latitudinea Ecuatorului între 10º şi 20º. vapori de apă şi gheaŃă. la care se adaugă acŃiunea vânturilor. Sunt ape slabe mineralizate potabile. intrând în contact cu cei reci care vin dinspre pol: Oya-Şivo. În emisfera sudică. al căror debit depinde de condiŃiile climatice ale regiunii. de forŃa de gravitaŃie şi de forŃa Coriolis. Sensul mişcării este asemănător cu cel din atmosferă. 1999. km2. în America de Nord şi America de Sud circa 17 mil. km2. km2. în Antarctica ocupă 15. c) Caracterele fizice ale apei oceanice şi marine Principalele caracteristici fizice ale apelor oceanice şi marine sunt: temperatura. Domeniul aerian cuprinde partea inferioară a troposferei în care condiŃiile permit existenŃa vaporilor de apă. a picăturilor de apă şi a cristalelor de gheaŃă care totalizează un volum de apă de 12900 km3 sau 0. Atingând Ńărmurile continentelor. Ocupă golurile din roci fiind sub formă lichidă. Deplasarea maselor de apă este direcŃionată ca şi în cazul mişcării aerului. apoi. scăzând treptat în adâncime la 300 m sub apă. între 8-15 mil. Geografie fizică generală). km2. căldura latentă (de evaporare). Ielenicz.

că forma şi extinderea oceanelor şi a continentelor introduc variaŃii locale ca de exemplu: formarea musonilor în Oceanul Indian. pe care o distribuie atmosferei inferioare în care se concretizează ulterior. diversificat în plan local şi regional. citaŃi de Gr. a constituit “supa primordială” bogată în elemente chimice unde s-au format moleculele organice (în urma procesului de fermentaŃie sub acŃiunea ultravioletelor). Sigur este faptul că procesele atmosferice. redistribuie căldura la nivel planetar. e) RelaŃia ocean-atmosferă Între ocean şi atmosferă se formează o relaŃie strânsă. Sistemul ocean-atmosferă include şi gheŃarii (ca rezerve ale hidrosferei). Circuitele de materie şi energie între ocean şi atmosferă au impus un echilibru dinamic global. schimbările în compoziŃia atmosferei. în timp ce atmosfera primeşte căldura de la baza sa. dar care la rândul lor influenŃează desfăşurarea şi viteza curenŃilor de apă. deci implicit clima terestră. ConŃinutul în vapori de apă al atmosferei este maxim la tropice. devine un element esenŃial în formarea şi deplasarea curenŃilor oceanici care. 92 . În concluzie. prin creşterea nivelului său. prin apariŃia fenomenului El Niño cu efecte globale. Posea şi Iuliana Armaş). a furtunilor de toamnă şi iarnă de la latitudini medii. până în anul 2030. Creşterea nivelului oceanic se face cu 1-2 mm (anual). viteza vânturilor şi înălŃimea valurilor. Mecanismele acestei întrepătrunderi funcŃionale între ocean şi atmosferă sunt extrem de complexe şi puŃin cunoscute la scară globală. cu o influenŃă majoră asupra apariŃiei şi dispariŃiei perioadelor glaciare şi a mişcărilor eustatice. vânturilor şi întreaga circulaŃie a atmosferei la nivelul troposferic. rolul oceanului este multiplu: reglează clima terestră menŃinând-o în echilibru. fapt ce determină o puternică mişcare de convecŃie ce îi afectează aproape întreaga masă. cu rol în apariŃia efectului de seră.De reŃinut. sunt reglate prin intermediul oceanului. prin intensificarea şi frecvenŃa sporită a uraganelor (care se vor deplasa tot mai mult spre nord. În cadrul acestui circuit devin definitorii trei parametrii: conŃinutul atmosferei în vapori de apă. preconizându-se ca în perioada următoare. Viteza vânturilor atinge valori maxime în nordul continentului antarctic. dar şi în Antarctida (prin sublimarea gheŃii). prin mişcarea aerului sau vântului. ea are calitatea de a înmagazina căldura solară. rolul de control şi reglaj îl deŃine preponderent apa deoarece. prin precipitarea regiunilor mai reci. De asemenea. adică de la suprafaŃa oceanului. în care. Curentul Australiei de Est cu vârtejuri mari de 300-500 km în diametru. formarea vaporilor de apă duce la înmagazinarea surplusului de temperatură ce va fi cedat ulterior. în primul rând. prelungirea curentului Golfului spre Oceanul Arctic prin Curentul Atlanticului de Nord. ÎnălŃimea valurilor surprinde aspectul global al schimbului de energie între vânt şi apă. datorită încălzirii masei oceanice). la rândul lor. Acesta. DependenŃa uşor sesizabilă a atmosferei de ocean provine din faptul că acesta se încălzeşte numai la suprafaŃă (transferul caloric spre adânc fiind lent şi redus). în special cele din troposferă. iar în ultimele decenii cu 15 cm. RepartiŃia inegală în timp şi spaŃiu a acestui conŃinut indică mersul diferenŃelor de presiune care conduc la formarea ciclonilor şi anticiclonilor. prin dispariŃia unor curenŃi oceanici şi implicit a diminuării vânturilor ce le corespundeau. se reflectă la nivelul Oceanului Planetar. o creştere cu încă 18 cm aşa cum arată experŃii americani (CO2 Project 1996. Prin procesul de evaporare.

Fig. 33 CirculaŃia curenŃilor oceanici 93 .

dispariŃia unor curenŃi oceanici calzi. Redăm în tabelul alăturat (Tabel 3) valorile cu temperaturi neobişnuit de ridicate şi de coborâte date de fenomenul El Niño la suprafaŃa Oceanului Pacific între anii 1900-1998 (după Gr. Posea. CurenŃii din Oceanul Pacific provocaŃi prin acŃiunea vântului necesită un timp mult mai mare pentru traversarea bazinului.1903 1905 . timpul necesar pentru a înconjura întreg bazinul oceanului ar reprezenta unul dintre factorii care determină apariŃia unor anomalii climatice. 1998): El Niño cu temperaturi neobişnuit de ridicate 1902 . prin modificarea circulaŃiei curenŃilor oceanici. fapt pentru care acest ocean prezintă o adaptare mai lentă la variaŃia vântului. Temperaturi neobişnuit de ridicate şi de coborâte generate de fenomenul El Niño la suprafaŃa Oceanului Pacific 94 . Alt exemplu de interdependenŃă între apariŃia unor perioade glaciare şi raportul ocean-atmosferă se explică prin schimbarea compoziŃiei atmosferei datorată tectonicii globale. dar este şi iniŃiatorul modificărilor ei în timp.f) Fenomenul natural din sudul Oceanului Pacific numit El Niño În raporturile schimbului de energie între atmosferă şi ocean se subliniază rolul oceanului care nu numai că reglează clima terestră menŃinând-o în echilibru. poate genera unele răciri locale. Datorită suprafeŃei mari a Pacificului. se specifică faza de deschidere şi expansiune a fundului oceanic ca cea din cazul Oceanului Atlantic unde.1906 1911 – 1912 1914 – 1915 1918 – 1919 1923 – 1924 1925 – 1926 1930 – 1931 1932 – 1933 1939 – 1940 1942 – 1942 1951 – 1952 1953 – 1954 1957 – 1958 1965 – 1966 1969 – 1970 1972 – 1973 1976 – 1977 1982 – 1983 1986 – 1987 1991 – 1992 1994 – 1995 1997 – 1998 La Niña cu neobişnuit de coborâte 1904 – 1905 1908 –1909 1910 – 1911 1916 –1917 1924 – 1925 1928 – 1929 1938 – 1939 1950 – 1951 1955 – 1956 1964 – 1965 1970 – 1971 1973 – 1974 1988 – 1989 1995 – 1996 temperaturi Tabel 3. nu este încă pe deplin explicată. în urma unei imense activităŃi vulcanice au avut loc emisii maxime determinând prin efectul de seră o încălzire a climei. În acest sens. Din această cauză apare o ciclicitate neregulată a unor temperaturi neobişnuit de coborâte sau de ridicate ce persistă între 12 şi 18 luni la suprafaŃa oceanului. Unele teorii recente arată prezenŃa unor curenŃi calzi ecuatoriali la nivelul planetei care se formează sub suprafaŃa apei. pe fondul încălzirii globale a climei. Etapa de închidere a riftului şi de dispariŃie completă a fundului oceanic prin subducŃie reprezintă etapa cu aport minim de CO2 în atmosferă ducând la o răcire globală şi la instaurarea unei ere glaciare. Astfel. ApariŃia şi dispariŃia gheŃarilor trece prin filtrul cuplajului ocean-atmosferă. a cărui apariŃie ciclică. Un exemplu în ceea ce priveşte reglarea pe termen scurt a climei în raport cu masa oceanică este fenomenul natural din sudul Oceanului Pacific. aşa cum a fost cazul dispariŃiei Curentului Nord-Atlantic în timpul ultimei glaciaŃiuni (cu 11500 ani în urmă). la un interval de aproximativ 3-4 ani. rifturile oceanice mediane constituie şi sursa principală a emanaŃiilor de CO2 în atmosferă. Iuliana Armaş. numit El Niño.

înregistrat tot în sectorul ecuatorial al suprafeŃei Oceanului Pacific. poate urca pentru compensaŃie în mod continuu apa rece din adânc. Din aceştia. cât şi în cadrul acestora: evaporare. fapt pentru care. dau picăturile de apă. condensare. lege care exprimă trecerea continua şi aproape constantă a apei prin diferitele sale forme de agregare din hidrosferă în atmosferă. a fost denumit La Niña. al XVII-lea. La această latitudine în Asia şi Australia. Aerul supraîncălzit din zona ecuatorială. cristale de gheaŃă care formează norii. Masele de aer cald şi umed provoacă averse violente pe coasta Americii de Sud. reliefosferă. cad ploi abundente. Primul circuit se desfăşoară la nivel oceanic (apa oceanică. Dar. N şi S. cât şi oceanic 36300 km3. A fost denumit astfel de către pescarii de pe costa statului Peru în sec. La contactul sol – aer – vieŃuitoare. g) Legile învelişului de apă La nivelul întregului înveliş se manifestă legea circuitului apei. formează curenŃi ascensionali sau de convenŃie sub formă de coloane de convenŃie rezultând o ridicare generală a aerului cald până la circa 18 km înălŃime. şi prin îngheŃ. prin evaporare trece în troposferă sub formă de vapori – cca 438000 km3. Cercetătorii americani presupun că El Niño împiedică formarea ciclonilor tropicali şi a uraganelor în Oceanul Atlantic.3. apa încălzită de energia solară nu mai este transportată spre vestul Oceanului Pacific şi. fapt ce a determinat dispariŃia peştilor din zona Ńărmului. apa revine direct în ocean (412000 km2) Al doilea circuit este la nivelul continental. “copilul” în limba spaniolă) este un curent cald. biosferă şi revenirea în spaŃiul iniŃial. Circuitul dintre ecuator şi tropice. în timp ce La Niña favorizează acest lucru. Aici se realizează relaŃii esenŃiale şi generale între procese şi fenomene ce se produc atât la contactul dintre învelişuri. 1. Atmosfera a) CirculaŃia generală a atmosferei Se realizează în linii generale între ecuator şi poli în cadrul a trei mari circuite la sol şi alte trei circuite în troposfera înaltă totalizând şase celule mari ale circulaŃiei generale a atmosferei (fig. iar coasta Americii de Sud rămâne uscată. în lungul Ńărmului sud american. care la rândul lor prin condensare. alimentând curentul Humboldt sau Curentul Perului. 34). dar şi repercusiuni la nivelul climei întregului Glob. generând arii de presiune înaltă numite şi arii anticiclonale sau brâul de înaltă presiune. După cum se ştie în mod obişnuit. uneori completă. asimilare. alizeele împing masa de apă caldă de la suprafaŃa Pacificului spre vest. format la rândul lui din sisteme de circulaŃie regională. apa mai rece din adânc nu mai poate urca spre suprafaŃă. astfel încât. 3. încălzirea masei oceanice din dreptul coastei Americii de Sud determină periodic o diminuare a intensităŃii alizeelor. O parte a aerului ecuatorial răcit în troposfera superioară coboară la latitudini tropicale de 23º-30º lat. Fenomenul invers. când au constatat o încălzire neobişnuită a apelor Pacificului în preajma Crăciunului. Curentul cald datorat fenomenului El Niño degajă o energie comparabilă cu cea a 3000 de centrale atomice. nebulozitate. având consecinŃe ecologice şi economico-sociale catastrofale pentru emisfera sudică. apa intră în circuite locale desfăşurate la scară mai mare (circuitul apei subterane) sau mai mică (circuitul biotic).El Niño (“micuŃul”. Se realizează întrun macrosistem planetar. circuit similar cu primul dar. în sensul că apa evaporată. precipitaŃii.5. cu un maxim la sfârşitul lunii decembrie (în perioada Crăciunului) şi o persistenŃă până în aprilie sau mai. în timp ce în Asia şi Australia se înregistrează secete extreme. caracterizat prin temperaturi neobişnuit de scăzute comparativ cu cele determinate de El Niño. 95 . în consecinŃă. modificat în parte . datorită insolaŃiei puternice. a vântului. hidratare etc. prin precipitaŃii. rezultă atât din aport continental – 70000 km3. Omogenizarea temperaturilor din Pacific duce la încetarea. CantităŃile de apă ce ajung pe suprafaŃa terestră se vor încadra în circuite noi ce revin în ocean prin scurgerea fluviatilă.

Alizeele se caracterizează prin uniformitate şi permanenŃa lor direcŃională. unde formează alizeul de NE şi spre stânga în emisfera sudică. O formă particulară a ciclonilor apare şi în zona intertropicală. la altitudini de 8 până la cca. Blocajul transportului de aer cald. 10 km pe culoarul vânturilor de vest. vara (în iulie). Vânturile alizee au oferit o minunată cale de deplasare spre vest în epoca navigaŃiei cu vele (corăbiile cu pânze purtate de vânturi). în procesul de coborâre devine uscată şi suferă devierea către est. Ciclonii tropicali care generează furtuni puternice cunoscute sub denumirea de taifun în vestul Pacificului sau de uragane în vestul Atlanticului şi în estul Pacificului. La circa 1000 m altitudine. formându-se aşa-numitul talveg ecuatorial care atrage alizeele. N şi S formând vânturile dominante de vest. circulaŃia maselor de aer se realizează între masa terestră asiatică şi ocean sub formă de musoni (vânturi puternice). Aceste ondulaŃii care apar în deplasarea vânturilor de vest au fost explicate prin prezenŃa ariilor ciclonale şi a maximelor anticiclonale ce apar pe fronturile de întâlnire a aerului cald cu cel rece ce se desfăşoară ca nişte vârtejuri mobile. datorat vânturilor de vest. N şi S. formând vânturile de est sau vânturile polare. se formează curenŃii jet care au lăŃimi între 100-300 km şi dezvoltă viteze maxime de până la 450 km/h. saturat în vapori de apă. Din cauza încălzirii puternice a aerului de la suprafaŃa terestră şi a mişcării sale ascensionale. zonele de convergenŃă şi divergenŃă intertropicale migrează la nord şi sud de ecuator între 5º şi 12º lat. N şi S. impusă de forŃa Coriolis după care. Datorită forŃei Coriolis. acest aer este deviat spre dreapta în emisfera nordică. La ecuator. decât se deplasează spre sud (în ianuarie. zonele tropicale se numesc zone de divergenŃă intertropicală. În troposfera înaltă. când la noi este iarnă).Masa de aer de altitudine. 2. ploios şi secetos din Ńinutul subecuatorial. ajunsă la suprafaŃa Pământului. Ciclonii se extind pe sute de mii de km2 cu o viteză de 20 –100 km /h şi durează până la două zile. la care se adaugă evapotranspiraŃia vegetaŃiei bogate. unde bate alizeul de SE. Vânturile de vest şi cele de est se întâlnesc pe aliniamentul frontului polar. 60º 96 . se îndreaptă spre zona de presiune joasă (arie ciclonală) din lungul ecuatorului. Alizeele sunt bine dezvoltate deasupra Oceanelor Pacific şi Atlantic şi mai puŃin în Indian. între 8º şi 20º lat. Astfel. unde temperatura apei depăşeşte 26ºC. Vânturile de vest blochează transportul de aer cald de la latitudinile mici ale Terrei spre poli. De aceea. Se realizează la latitudinile de 35º . Curentul jet are un traseu sinuos ca nişte meandre cu pătrunderi spre poli până la cca. aerul cald tropical determină o evaporare foarte puternică. de origine suedeză). ce transformă aerul tropical uscat într-unul ecuatorial umed. (între 3 şi 8 ondulaŃii) numite unde Rossby (după numele meteorologului american. determină instabilităŃi la latitudini medii şi mari formând ondulaŃii laterale pe mii de km. provocând alternanŃa celor două anotimpuri. Ele sunt generate de circulaŃia maselor de aer de altitudine care coboară dinspre latitudinile tropicale spre cele polare dar care sunt deviate tot mai puternic spre est prin intermediul forŃei Coriolis formând la peste 2000 m altitudine vânturile de vest dominante în cadrul latitudinilor medii. această zonă de contact a alizeelor mai poartă denumirea şi de zonă de convergenŃă intertropicală.60º lat. Masele de aer care se îndreaptă la suprafaŃa terestră din zona polilor cu maximă presiune spre Ńinuturile subpolare sunt deviate spre vest. în funcŃie de căderea perpendiculară a razelor solare pe un tropic sau altul în timpul solstiŃiilor de vară şi iarnă. Circuitul zonei temperate. la suprafaŃa Pământului formând vânturile alizee. se formează numai vara pe suprafeŃele oceanice. în zona ecuatorială persistă întotdeauna un deficit de masă. unde. maximul de presiune tropicală este atras de centrul de minimă presiune de la ecuator. ducând la o accentuare a contrastului termic dintre masele de aer ce interacŃionează în frontul polar. există tendinŃa ca aceste zone să se deplaseze mai departe spre nord. Datorită marilor întinderi de uscat din emisfera nordică. În cursul unui an. respectiv primul circuit din circulaŃia generală a atmosferei. vaporii de apă condensează formând nori de furtună de tip cumulonimbus care dau precipitaŃii sub formă de ploi convective.

cursele aeriene transoceanice şi transcontinentale. În schimb. .5. în sens invers. această zonă a fost mult folosită de corăbiile cu pânze care navigau spre est. Geografia studiază biosfera ca parte a mediului geografic şi ca relaŃii pe care le are cu celelalte geosfere sau învelişuri terestre. întâlnirile maselor de aer cu proprietăŃi diferite. consumă în direcŃia estică mai puŃin carburant şi mai mult în direcŃia inversă a vânturilor. mai calde şi mai umede. 3. masele de uscat provoacă modificări considerabile ale zonei vânturilor de vest. comportând pericole. N şi S. Tasmania. 97 .două zone de convergenŃă – una la ecuator şi alta la cercurile polare. Al treilea circuit din circulaŃia generală a atmosferei se realizează între regiunea polilor unde se instalează a doua zonă de presiuni înalte permanente din cauza temperaturii foarte scăzute şi zonele subpolare şi temperate cu presiune mai joasă. Noua Zeelandă şi Insulele Pacificului de Sud.34 CirculaŃia generală a atmosferei 3. Aici. Fig. traseele oceanice cu mijloace moderne (motoare cu ardere internă). respectiv. unde aerul coboară din atmosfera mai înaltă spre suprafaŃa Pământului.4. Biosfera a) GeneralităŃi DefiniŃie: totalitatea plantelor şi animalelor de pe planeta noastră. din nou spre poli. pot învinge aceste dificultăŃi dar se consumă mai mult combustibil. În prezent. din Oceanul Atlantic de sud spre Australia. ar constitui cauza formării ciclonilor şi anticiclonilor de la latitudinile medii. de unde continuau cu uşurinŃă drumul în jurul lumii. formează un înveliş distinct numit biosferă sau învelişul biotic. unde susŃin ariile de înaltă presiune (anticicloni) alimentând continuu brâul tropical de presiuni mari. închizând circuitul polar. călătoria făcută contrar vânturilor de vest era foarte grea.două zone de divergenŃă – cea din zona tropicelor şi cea de la poli. La limitele acestor circuite se realizează: . în altitudine sunt dirijaŃi de mişcarea de rotaŃie. Pe acest suport. explică unii cercetători (Rossby) că. La suprafaŃa Pământului întâlnesc masele de aer ale vânturilor de vest determinând curenŃi ascensionali sau de convecŃie care. în emisfera sudică între latitudinile de 40º-60º există o fâşie aproape continuă şi constantă pe ocean. În emisfera nordică. fapt pentru care. De asemenea. unde aerul urcă în mod continuu de la suprafaŃa Pământului spre înălŃimi. pe când.latitudine dar şi în zona subtropicală până la 30-35º lat. vânturile de vest au o mare tărie şi persistenŃă. cele polare cu temperaturi foarte joase şi cele purtate de vânturile de vest.

cea mai mare parte a vieŃuitoarelor este concentrată la interferenŃa litosferei. unde s-au descoperit unele bacterii în zăcămintele de petrol. Biosfera cuprinde circa 500 000 specii de plante şi 1. crustacee. Raportul dintre biosferă şi celelalte geosfere – limitele biosferice În litosferă. grăsimi. Ele au suferit procese continui 98 . acizi nucleici (care au constituit şi elemente constitutive ale genelor). Plantele constituie o veritabilă uzină de zaharuri. prevăzută cu capacitate de metabolism. macromoleculare. numită şi etapa biologică propriu-zisă. Într-o etapă următoare. prin forme de organizare de la cele mai simple la cele mai evoluate. materiile minerale s-au transformat în substanŃe organice simple de tipul acizilor graşi (aminoacizi. Stadiul autotrof s-a manifestat la început prin chimiosinteză şi apoi prin fotosinteză. ele legându-şi existenŃa pe hrana oferită fie de plante (în cazul erbivorelor). viaŃa a suferit o continuă evoluŃie prin procese tot mai complexe. natura a născut viaŃa şi tot ea este aceea care o constrânge să se modeleze după legile ei. amoniac. terestre sau submarine ca şi a manifestărilor electrice din atmosferă. Ele sunt răspândite mai ales în zona de interferenŃă a geosferelor sau în apropierea acesteia. au fost identificate bacterii şi spori de ciuperci chiar în stratosferă până la 20 km. dar în strânsă dependenŃă de mediul natural în care trăiau. Aşadar. un regim termic lipsit de excese. fie tot de animale (carnivorele). prin adaptări la mediu.în a doua etapă. unde s-au întâlnit moluşte. adică animalele nu pot sintetiza substanŃe organice cu ajutorul energiei solare. Odată apărută. hidrogen. Aici sunt reunite condiŃiile optime de apariŃie şi de perpetuare a ei: o atmosfera respirabilă. cu caracter micromolecular. prezenŃa unui mediu lichid şi anume apa.5 milioane specii de animale. .animale (heterotrofe) Plantele.în prima etapă. sub acŃiunea radiaŃiilor solare. Însă. În atmosferă. ViaŃa în trecutul geologic al Pământului EvoluŃia lumii vegetale şi animale s-a făcut de-a lungul vremurilor geologice pe direcŃii deosebite. iar erupŃiile submarine au putut genera reacŃii de sinteză ale aminoacizilor. Animalele au o răspândire mai largă. populând întreaga suprafaŃă a uscatului şi oceanele până la mari adâncimi. a erupŃiilor vulcanice. Acest moment a marcat ancorarea definitivă a vieŃii pe Terra. bacterii şi chiar peşti abisali. Într-o etapă ulterioară.ViaŃa reprezintă o calitate nouă. au avut loc numeroase reacŃii chimice care au determinat formarea unor substanŃe organice mai complexe. hidrosferei şi atmosferei. cu ajutorul energiei solare adică prin procesul de fotosinteză. acumulate în mări şi oceane unde au format “supa prebiotică”. în existenŃa planetei noastre. În hidrosferă. ViaŃa este o formă de manifestare a materiei şi condiŃionată de elemente materiale: energia solară şi substanŃele minerale. superioară a materiei. are loc organizarea celulei. aldehidă formică). de aceea este supusă tuturor legilor care guvernează natura şi fenomenele ce se petrec în cadrul ei. b) Scurtă evoluŃie Trecerea substanŃelor minerale în substanŃă organică s-a desfăşurat în două etape: . zaharurilor şi a acizilor nucleici. această limită corespunde cu cele mai mari adâncimi oceanice. limita inferioară a biosferei se află la 3000 metri adâncime. proteine. În cenuşile vulcanice s-au descoperit numeroşi componenŃi prebiologici pentru constituirea celulei vii. sub formă de proteine. CO2. ApariŃia vieŃii a marcat momentul cel mai deosebit. ca şi a unei surse de energie primară soarele. Celelalte. a intervenit separarea vieŃuitoarelor în cele două ramuri: .vegetale (autotrofe) . au putut să treacă la sintetizarea substanŃelor organice. capabilă să întreŃină procesele vitale. Terra fiind unicul beneficiar al vieŃii din sistemul nostru solar. Se subliniază rolul erupŃiilor vulcanice care au îmbogăŃit compoziŃia de metan.

Fesencov. ele au furnizat enorme cantităŃi de materie vegetală care se află la originea zăcămintelor de cărbuni din această perioadă. o ramură nouă a paleontologiei. Sphaenopsida. care este fundamentată pe studiul fosilelor. din care s-au dezvoltat cele două regnuri. iar altele au continuat să vieŃuiască alături de cele noi. 1961). În cea mai recentă perioadă a erei neozoice şi anume în cuaternar. Începuturile vieŃii le-au făcut flagelatele. apar forme diversificate de vieŃuitoare atât în regnul vegetal cât şi cel animal. În paleozoic (perioada “vieŃii vechi”). Nesturh 1976). organisme primare. oxigenul din aer. când Pământul intra în faza geologică. conifere). vizibile în prezent prin aglomerări de fosile în anumite locuri. radiolari. iar din cel animal s-a desprins mult mai târziu şi omul. Odată cu acest eveniment din istoria planetei noastre. Flagelatele sunt considerate strămoşii plantelor şi animalelor. adică o totalitate de organisme vegetale şi animale ce populau un anumit mediu. evoluŃia omului a străbătut. Multe dintre organismele primitive au dispărut. În erele şi perioadele geologice au existat totdeauna biocenoze. temperatura. inferioare. Philicopsida. Au apărut microorganisme procariote dintre care cianobacteriile generatoare de roci calcaroase numite Stromatolite. prin fotosinteză să sintetizeze substanŃe organice. În era mezozoică are loc o nouă expansiune a florei prin apariŃia angiospermelor sau a unor genuri noi printre gimnosperme ca: Sequoia. mamifere. cât şi trecerea treptată în mediul terestru în devonian prin amfibienii stegocefali. nici prea ridicat. S. Încadrate în scara erelor şi perioadelor geologice. Între elementele faunistice apar succesiv reptile. formă socială (A. După alŃi cercetători (N. Până la sfârşitul silurianului. Unele reptile (dinosaurienii) ating dimensiuni uriaşe pentru a dispare brusc la sfârşitul erei mezozoice şi începutul erei neozoice (paleogen) când evoluează mamiferele. La sfârşitul carboniferului şi începutul permianului apar gimnospermele – plante ce se înmulŃeau prin seminŃe (Pteridosperme. ExplicaŃia este acceptată prin schimbarea condiŃiilor de mediu la care uriaşele vieŃuitoare ale dinosaurienilor nu s-au putut adapta.de adaptare în raport cu variaŃiile de mediu. Elementele de bază care au dus la închegarea vieŃii au fost: apa. La trecerea spre era mezozoică unele plante şi animale specifice paleozoicului au dispărut. nici prea coborât. spongieri. din al căror studiu rezultă felul cum au evoluat aceste fiinŃe în trecut. ViaŃa n-a putut apare decât la un anumit “moment termic”. Unele dintre ele aveau în celule granule conŃinând clorofilă. De aceea.Oparin. ferigi arborescente grupate în clase de criptogame vasculare: Lycopsidea. Ele s-au numit fitoflagelate şi definesc primele plante apărute sau protofitele. după care la începutul devonianului. flora migrează şi pe uscat. De reconstituirea condiŃiilor de mediu în care au trăit organismele în trecutul geologic se ocupă paleoecologia. conform datelor paleontologice.I. s-a propus denumirea de antropogen. prin cei dintâi reprezentanŃi ai vegetaŃiei terestre – psilofitele – cu organizare simplă. Paralel cu evoluŃia plantelor are loc şi evoluŃia animală atât în mediul acvatic unde apar vertebratele reprezentate prin peşti. făcând loc altora mai evoluate. V. atingând cea mai înaltă formă de mişcare. Cordaitale. Araucaria. adică. unicelulare. Aceste ansambluri de floră s-au dezvoltat în condiŃiile climatului cald şi umed care a predominat în carbonifer. de talie mare. păsări. În a doua parte a precambrianului şi anume în proterozoic au apărut eucariotele reprezentate prin flagelate. ciuperci. putând astfel.G. Alte flagelate erau lipsite de clorofilă consumând substanŃe organice din mediul în care trăiau şi se numeau zooflagelate sau primele animale numite şi protozoare. evenimentul cel mai important a fost apariŃia omului. amfibieni. “materia a depăşit limitele strict biologice.cea a oamenilor străvechi (pitecanthropi) 99 . moderat. primele forme de viaŃă au apărut în precambrian. trei trepte: . pe care paleontologii le numesc paleobiocenoze. predomină în mod absolut flora acvatică. pentru această perioadă.

omul a provocat dispariŃia a peste 120 specii de mamifere şi peste 150 specii de păsări.plante xerofile. care a fost înlocuită pe suprafeŃe mari cu vegetaŃia de cultură. Efectele activităŃilor umane se răsfrâng şi indirect asupra învelişului biotic prin poluarea aerului şi eroziunea terenurilor. şi determină într-o mare măsură zonalitatea latitudinală a vegetaŃiei şi animalelor. se află sub directa influenŃă a omului. transpiraŃia. domeniul terestru şi domeniul subteran. în acest mod se fixează anual circa 70 miliarde tone de carbon şi tot prin fotosinteză se eliberează în atmosferă oxigenul atât de necesar vieŃii. altitudinea reliefului determină etajarea verticală a învelişului vegetal şi poate constitui uneori o barieră spaŃială în desfăşurarea unor areale. a întregului ecosistem planetar. tot ea determină unele adaptări ale vieŃuitoarelor. la mărirea evaporaŃiei ce are loc la suprafaŃa frunzelor. Factori naturali a) Factorii climatici sunt cu o influenŃă hotărâtoare. se conturează următoarele domenii de viaŃă pe Terra: domeniul acvatic. c) Factorii edafici sau diferitele tipuri de soluri influenŃează dezvoltarea diferitelor tipuri de plante prin specificul lor. o geosferă planetară.plante higrofile în climate umede sau pe marginea apelor curgătoare . Totodată. S-a afirmat.. d) Domeniile de viaŃă ale Terrei În raport de condiŃiile şi factorii de mediu. actuali (neoanthropi) S-a considerat că omul şi activitatea sa formează un înveliş. Datorită contribuŃiei societăŃii umane la modificarea biosferei. mlaştini. În decursul istoriei. dar poate avea şi efecte negative. Activitatea societăŃii omeneşti a transformat şi transformă într-o mare măsură învelişul biotic. dezvoltarea etc. 100 . b) Factorii geomorfologici influenŃează direct şi indirect plantele şi animalele. 2. RadiaŃia solară directă care ajunge la suprafaŃa terestră sub forma luminii vizibile stă la baza procesului de fotosinteză. Umiditatea solului influenŃează dezvoltarea plantelor şi a determinat adaptări corespunzătoare ale acestora fiind împărŃite în general în: . Vântul duce la diseminarea unor plante. Astfel. . lacuri). chiar. acea geosferă care prin structura şi dinamica sa.cea a oamenilor vechi (paleoanthropi) . c) Factorii care influenŃează repartiŃia organismelor vii VieŃuitoarele în evoluŃia şi repartiŃia geografică sunt influenŃate de o serie de factori naturali (fizico-geografici) şi antropici. astfel. că oxigenul atmosferic este un produs al plantelor.şi a oamenilor noi. diferitele unităŃi de relief pot crea zone de adăpost pentru plante şi animale. bioxidul de carbon (CO2) stă la baza fotosintezei plantelor. adaptate la uscăciune Gazele atmosferice influenŃează dezvoltarea vieŃuitoarelor prin componentele lor. Temperatura influenŃează procesele fiziologice ale plantelor: respiraŃia. 1. O transformare puternică se observă asupra vegetaŃiei naturale. Datorită dezvoltării tehnicii actuale ea a mai fost numită şi tehnosferă.plante hidrofile (care trăiesc în sol îmbibat cu apă sau bălŃi. i s-a propus şi numele de noosferă sau sfera inteligenŃei umane. care a fost numită antroposferă ca parte a biosferei. adică.

Fig. 35 101 .

apa şi aerul de care au nevoie pentru a se dezvolta. un produs al acestuia. capabili să se lege strâns între ei într-o structură superioară. este supusă proceselor chimice de descompunere şi recompunere.5 PEDOSFERA (solul – sinteză geografică) a) Aspecte generale DefiniŃii: Pedosfera reprezintă învelişul de sol al continentelor şi ocupă ⅓ din suprafaŃa Globului. de fier. Solul reprezintă învelişul subŃire şi afănat de la suprafaŃa rocilor. care. prin integrare geografică. funcŃionare şi rol pe Terra. cu aspect afânat. 2000. acidă sau neutră. este controlată de legea schimbării. proces numit pedogeneză. 102 .Mac. ci este un produs de sinteză. totuşi. structura. relief. Pedologia este ştiinŃa care studiază solul. Geografie generală). Solul s-a desprins de suporturile ca o structură geografică nouă. SoluŃia solului prezintă un anumit pH. Solul formează puntea de legătură între materia minerală. demonstrând că în evoluŃia materiei pe Terra. relieful. Factorii care participă la acest proces sunt numiŃi factori pedogenetici. atmosferei. de mangan.112. în care s-au „topit” ca într-un aliaj distinct. nici vieŃuitoare. ulterior. dau materia organică atât de importantă în sol. care poate începe procesul de solificare prin pătrunderea apei. Fertilitatea solului este capacitatea solului de a pune la dispoziŃia plantelor substanŃele nutritive necesare. materie care este descompusă de către miliardele de bacterii. Acest material reprezintă fracŃiunea solidă nealterată. „Solul şi factorii pedogenetici” – după I.. aerului şi instalarea vieŃuitoarelor (mai întâi a bacteriilor). hidrosferei. având calităŃi superioare. O asemenea funŃie a presupus transformarea componentelor în constituenŃi derivaŃi. legea trecerea cantităŃii în calitate. cei care se referă la rocă structură geologică. denumiŃi şi facotir fizici. cei care se referă la condiŃiile bioclimatice ale solificării şi îşi exercită acŃiunea pe scară largă (vegetaŃia. materia vie şi activitatea productivă a omului. în parte. Apa din precipitaŃii infiltrată în sol ajută la descompunerea materiei prin dizolvare. El nu mai este nici rocă.112. care îşi găsesc aici un mediu propice de viaŃă şi ulterior. deoarece el s-a format numai după constituirea litosferei. numită scoarŃă de alterare.Mac. b) Formarea solului – factorii pedogenetici Formarea solului. Factorii pedogenetici se împart în: factori externi. suporturile sale. fiind totodată. la interfaŃa celor patru geosfere (litosfera. rezultat din interacŃiunea mai multor factori timp îndelungat. compus dintr-un amestec de materie anorganică (roci sfărâmate de diferite dimensiuni) şi materie organică. nici aer. legea negării negaŃiei şi legea evoluŃiei prin selecŃie (I. Geografie generală). dar şi diferenŃierea spaŃială. alternanŃe termice etc. „pedon” = „pământ” (în limba greacă). pag. apa şi vieŃuitoarele. umezire-uscare. a biosferei. Învelişul de sol este un component al sistemului complex care este mediul de la exteriorul Pământului. s-a format o nouă entitate structurală – solul. atmosfera. pag. Deşi solul este intim legat de creatorii săi: roca. dar şi resturile şi dejecŃiile animalelor. producând dezagregarea fizică sau fărâmiŃarea în particule grosiere de diferite mărimi. ioni ai diferitelor elemente chimice etc.3. în funcŃie de care poate fi bazică (o concentraŃie mare de ioni). apă subterană (fig. Astfel. reliefosferei şi. timpul). aerul. controlată de legi specifice. bine individualizată ca alcătuire.5. preluând produse minerale şi organice şi devine astfel. VegetaŃia. având proprietatea de fertilitate. hidroxizi de aluminiu. o soluŃie aparte numită soluŃia solului. nu poate fi redus la starea acestora. adică o anumită concentraŃie de ioni.. Roca parentală sau roca mamă reprezintă substratul supus acŃiunii aerului şi apei. săruri. mişcarea a urmat lşi calea macrointegrării. clima. FuncŃionarea lor reglează nu numai geneza. care acŃionează prin îngheŃ-dezgheŃ. hidrosfera şi biosfera). recompusă într-un amestec nou. fertil care devine sol cu însuşirea de fertilitate. şi factorii interni. silice hidratată. rezultând fracŃiunea alterată a solului formată din argilă.

numite şi procese pedogenetice sau pot chiar să le stagneze la temperaturi scăzute care duc la îngheŃul solului. 36 Factorii pedogenetici c) ProprietăŃile solului În urma evoluŃiei sale. în condiŃii date de substrat. dar resturile mai persistente se acumulează în partea superioară a acetuia şi poartă denumirea de humus (în limba latină = pământ. praful şi argila participă la alcătuirea solului. o parte este evacuată din sol. chimic cu chimic. în timp ce pantele mari determină erodarea lui rapidă de către ape şi subŃierea profilului de sol. alcătuind o sumă şi o sinteză geografică. De exemplu. relieful lin de câmpie favorizează creşterea în profunzime a solului şi formarea orizonturilor. Factorul timp duce la creşterea în profunzime a solului şi formarea orizonturilor. Aerul este absolut necesar pentru respiraŃia rădăcinilor. El reprezintă partea nutritivă din care se încarcă soluŃia solului. Textura solului reprezintă proporŃia în care nisipul. iar când predomină argila devin soluri 103 . absorbită ulterior de rădăcinile plantelor. solul dezvoltă anumite proprietăŃi specifice care în afară de fertilitate. Ea este în funcŃie de climă. Fig. percolaŃie şi capilaritate. vieŃuitoare. InfluenŃele climatice pot accelera procesele de formare a solului. la brun şi negru şi de la galben la roşu. textură. în câmpiile din zona temperată se acumulează mult humus şi solul este negru. Orizonturile suprapuse formează profilul solului. apă. precipitaŃiile întreŃin soluŃia solului. Este principalul constituent al materiei organice în sol. Culoarea solului variază de la alb. care impune reŃinerea sau evacuarea unor elemente. ci una bio-fizico-chimică. solul are textură lutoasă. De exemplu. Când proporŃia este egală. încolŃirea seminŃelor şi pentru procesele microbiologice. structură. Se poate afirma că solul nu este o combinare de tipul: fizic cu fizic. cu sens de fertil). ca sevă hrănitoare.În ceea ce priveşte materia organică descompusă. Culoarea roŃie este specifică solurilor tropicale bogate în oxizi de fier rămaşi în loc în urma spălării elementelor din sol de către ploile puternice. aer. se referă la : culoare. Relieful reprezintă alt factor care influenŃează procesul de evoluŃie al solului.

nu permite infiltrarea apei cu uşurinŃă. alunară.. Când particulele componente. • Orizontul A.) 104 . (Fig.. dau solului proprietatea de capilaritate.) SpaŃiile dintre aceste agregate permit reŃinerea de aer şi circulaŃia gravitaŃională a apei. B. în special argilă. granulară. însă. la care se adaugă unul intermediar E. în agregate de mărimi şi aranjamente diferite (structură cubică. facilitează în perioadele secetoase ridicarea capilară a apei din pânza freatică.88-Ecosistemul solului. situat la suprafaŃă. Structura solului reprezintă unirea particulelor de nisip.argiloase cu textură grea.89 şi pag. el este spălat (sau levigat) de apele care circulă în jos şi care conduc treptat. baze sau chiar prin humus. oxizi de fier şi aluminiu. climă şi vegetaŃie o permit. numai unde condiŃiile de pantă. este stratul arabil care acumulează materie organică (humus) şi unde au loc principalele procese pedogenetice. C. Procesul este legat de circulaŃia pe verticală a apelor de infiltraŃie încărcate cu diferiŃi constituenŃi solubili pe care îi depun la anumite adâncimi. • Orizontul B se compune din materie dominant anorganică şi din elemente spălate şi aduse din orizontul de deasupra. în general de dimensiuni mici.. deoarece se lucrează cu dificultate. d) Profilul solului Reprezintă o secŃiune verticală într-un sol. iar la bază se află roca dezagregată. vezi după Grigore Posea – manual pag. proprietate numită percolaŃie. argilă şi praf cu ajutorul unor acizi. cu evidenŃierea tuturor orizonturilor diferenŃiate sub influenŃa factorilor de pedogeneză şi în locul sau unitatea respectivă. Se formează trei orizonturi de bază notate cu A. lamelară etc. • Orizontul C este format numai din elemente minerale şi roci dezagregate. la formarea orizontului de tranziŃie E. Profilul solului se realizează în timp îndelungat prin formarea de orizonturi. Argila fiind greau permeabilă. între A şi B. Uneori. „Profilul de sol şi orizonturile sale”.

de la latinescul cambiare = a schimba. cernoziom şi sol cenuşiu. la latitudini tropicale. terra rossa. după cum urmează: 1) molisoluri. 3) cambisoluri . 105 . rezultând soluri de tundră. solificarea este slabă. Sub clima temperată rece.e) Tipurile de sol Rezultă din variatele moduri în care se combină. local sau zonal. cu tipurile: bălan. Pentru zona subtropicală (mediteraneană) sunt specifice solurile roşii (terra rossa) şi galbene subtropicale. Spre deşert. solul brun-luvic etc. urmează solurile brune de semipustiu şi brune cenuşii de pustiu. de la mollis = moale. deoarece orizontul B îşi schimbă culoarea în galben-roşcat şi cuprind tipurile: solul brun. solul brun-acid etc. formându-se podzoluri de diferite subtipuri. factorii şi procesele pedogenetice. cu vegetaŃie săracă şi ger. Primele cinci clase au caracter zonal sau de etaj. se succed: argiluvisoluri.. În cadrul zonei temperate propriu-zise.. în funŃie de precipitaŃii şi de vegetaŃie. În zonele subpolare. cernoziomuri. pedogeneza este ceva mai avansată. 2) argiluvisoluri cu: solul brun roşcat. În zonele subecuatoriale şi ecuatoriale apar lateritele. După sistemul de clasificare al solurilor de la nivelul anului 1980 şi pedologii români folosesc o clasificare cu 10 clase de sol. fiecare având mai multe tipuri şi subtipuri. soluri bălane de stepă aridă.

deasemenea şi ordinea acestora este alta.) apărut în anul 1980.T. Andisoluri Soluri hidromorfe Hidrisoluri Soluri halomorfe Salsodisoluri Vertisoluri Pelisoluri Soluri neevoluate. Florea şi I.S. în România este promovată în studiul solurilor la începutul secolului al XX-lea concepŃia naturalistă a lui Dokuceaev. sol gleic. 7) soluri halomorfe: solonceacul.S.). dar acid: solul negru acid. Antrisoluri desfundate Soluri organice (Histosoluri) Histisoluri Tabel 4.C. În cazul molisolurilor. accentul pus pe proprietăŃile solului. 10) Soluri organice: solul turbos. în ultimele decenii ale secolului al XX-lea este elaborat Sistemul român de clasificare a solurilor (S. cu cele din S.2003 Molisoluri Cernisoluri Argiluvisoluri Luvisoluri Cambisoluri Cambisoluri Spodosoluri Spodisoluri Umbrisoluri Umbrisoluri.S. definite prin orizonturi şi caractere de diagnostic. care urmăreşte pe de o parte păstrarea conceptului genetico-geografic. pentru evitarea confuziilor (termenul de molisol este folosit şi pentru stratul de sol dezgheŃat sezonier.S.S. Echivalarea denumirilor solurilor din S. dar care nu prezintă carcatere tipice de vertisol.R.C. Astfel. Munteanu-Morgoci. Pentru vertisoluri definiŃia a fost lărgită prin includerea unor soluri foarte argiloase.C. 5) umbrisoluri – închis la culoare.S. S.4) spodosoluri – de la spodos = cenuşiu.R.T. Astfel. cu: solul brun feriiluvial.R. Munteanu.).R. litosolul.. Clasa umbrisolurilor a fost scindată prin separarea unei clase noi.T.T. la nivelul clasei de sol (cifrele romane dintre paranteze indică ordinea în interiorul clasificării / taxonomiei) 106 . care cuprinde doar 10 clase de sol. S. solodiu. în anul 2003 a apărut Sistemul român de taxonomie a solurilor (S. a andisolurilor. Ulterior. iar pe de altă parte. de la rusescul cernâi – negru).R. s-a încercat şi în România o modernizare a Sistemului român de clasificare a solurilor (S. podzol etc.C. iar denumirea a fost înlocuită cu cea de pelisoluri ( de la pelit – argilă). situat deasupra pergelisolului/permafrostului) denumirea a fost înlocuită cu cea de cernisoluri (soluri închise la culoare.S. cuprinde în total 12 clase de sol. La argiluvisoluri denumirea a fost prescurtată la luvisoluri.R. iar clasa solurilor neevoluate trunchiate sau desfundate a fost scindată prin separarea solurilor neevoluate sub denumirea de protisoluri şi a celor influenŃate puternic de activitatea umană sub denumirea de antrisoluri. trunchiate su desfundate au fost scindate.S. faŃă de S.1980 S. în tundră.R. psamosolul pe nisipuri. . Următoarele cinci clase sunt azonale: 6) soluri hidromorfe cu: lăcovişti. . 9) Soluri neevoluate: solul aluvial. (Tabel 4). de către Gh.S.C. ai cărui promotori sunt N. IniŃial. Având în vedere progresele înregistrate la nivel internaŃional în problemele de clasificare a solurilor. Doar clasele umbrisolurilor şi solurilor neevoluate. soloneŃul. 8) vertisoluri – soluri compacte. trunchiate sau Protisoluri.R.R. iar definiŃiile au fost adaptate în mod corespunzător. în spiritul calsificării propuse de americani.

Editura Didactică şi Pedagogică. Armaş. Şt. (1994) – Riscul în sistemele geografice. Bucureşti 28) Roşu. (1977) – Biosfera. (1977) – Geografia mediului înconjurător. Geofizică şi Geografie.BIBLIOGRAFIE (PARTEA I: Geografie fizică generală) 1) Airinei.D. Iuliana. (2003) – ŞtiinŃa mediului. – Geografie XLI 16) Ielenicz M... Editura Corint. Editura Ion Creangă. Editura Didactică şi Pedagogică.G. Gr.J. (1998) – Geografie fizică.H. (1992) – Stabilitate şi instabilitate în sistemele geografice.P. (1994. Ungureanu. M. Editura Europontic. 1-2 15) Ianoş.G... A. Bucureşti 22) Petrov. Irina. t. Bucureşti 13) Grumăzescu. Bucureşti 24) Posea. (1989) – Ce ştim despre Lună. (2000) – Geografie generală. Bucureşti 2) Airinei. revista Terra 1. (1990) – Geografie generală şi regională (reflexii). Bucureşti 11) Folescu. L. Gr. S.. Bucureşti 18) Mac I. Bucureşti 6) Bleahu. (1989) – Tectonica globală. (coord.. (1999) – Geografie. Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică.. Armaşu. M. Geografie fizică. V. (1989) – O călătorie prin Sistemul Solar. Editura Albatros. (1982) – Geografie-ecologie-geoecologie în Probleme moderne de ecologie. Editura „Albatros”. Cluj-Napoca 19) Mac I.. Bucureşti 12) Grasu C. Harlow 4) Barrow. Terra 1-4 26) Posea. Bucureşti 7) Bogdan. (1988) – Ce este Universul?. Bucureşti 14) Ianoş I.. prima ediŃie 1934) – Terra. ColecŃia „ŞtiinŃa pentru toŃi”. (2001) – Hazarde naturale şi antropogene.G. Cluj-Napoca 20) MehedinŃi. (1995) – Developing the environment: Problems and management. Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică. (1986) – Geografia de la A la Z (DicŃionar de termeni geografici)..... Al. (1975) – Geosistemele: concept. Terra-Cămin al omenirii şi Sistemul Solar. Introducere în geografie ca ştiinŃă.. Editura Humanitas. Bucureşti 29) Soceava.. RădiŃa. Bucureşti 27) Roşu. (1994) – Starea lumii. A.. Bucureşti 21) Posea Gr. Editura Albatros. Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică. Editura Tehnică. (1977) – Bazele teoretice şi metodologice ale geografiei. Bucureşti 25) Posea. Z. Bucureşti 5) Bălteanu. Editura All EducaŃional. (2000) – Geografie generală. (1974) – Originea. Seria Geografie.. Bucureşti 23) Posea. Bucureşti 30) Strahler. Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică.. Longman.XXII. Terra. Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică. Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică.R.(coord). Editura Tehnică 9) Donisă.. Şt. Alexe.C. Editura ŞtiinŃifică şi Enciclopedică. (1954) – Geografie fizică generală. Litografia UniversităŃii Cluj 8) Brown... Maftei Al. H. XXIV (XLIV).. Bucureşti 107 ... (1982) – Pământul ca planetă. evoluŃia şi structura internă a Pământului. Revista Studii şi Cercetări de Geologie. 1991. S...). I. C. D. (1994) – Originea Universului. căi de clasificare. (1990) – Relieful şi mediul ecologic. J... Editura Enciclopedică. (1973) – Geografie fizică. Editura Europontic. (1986) – Deşerturile Terrei. Iuliana. I. Gr. Gr.B. Bucureşti 3) Barrow. Editura FundaŃiei „România de Mâine” 17) Lupei N. Editura Enciclopedică.. C. Al. Bucureşti 10) Folescu. (1987) – Terra-Geosistemul vieŃii.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful