Sociologie generala

Cap. I
Notiuni teoretice ale sociologiei

I.Problematica sociologiei :
Teme:

1) 2) 3) 4)

Conceptul de sociologie Problematica si functiile sociologiei Realitate sociala Comunitati umane

1.Conceptul de sociologie
Cea mai curenta definitie a sociologiei este ca ea e stiinta vietii sociale . Viata sociala e obiectul acestei stiinte ,numai ca ea este inteleasa si explicata in diferite moduri ,incat definitia de mai sus este numai formala , referindu-se pur si simplu la termenul “sociologie” . Unii pun societatea in functie de spirit ,de psihologie,altii o considera drept un rezultat al trebuintelor si activitatilor economice ,altii vad in ea consecinta existentei unei reguli de drept si a unei autoritati constrangatoare ,care aplica sanctiuni si asa mai departe . De aceea ,conceptia sociologie ca stiinta este in functie de modul de a intelege obiectul ei ,societatea. Pentru acest motiv ,noi vom cerceta caracterele acestor conceptii ,pentru a evidentia cat adevar cuprinde fiecare din ele .Trebuie sa facem insa o clara distincte intre teoriile care se ocupa de structura si forma societatii ,cautand sa le explice prin factori

oarecum exteriori ei ,factori care au ,de sigur ,importanta pentru existenta si evolutia societatii ,dar care nu putem spune ca formeaza esentialul si teoriile care cerceteaza viata sociala insasi ,in elementele ,structura si functiunile sale ,explicandu-le prin forte si cause existente in ea . Desi ca stiinta ,sociologia e noua ,caci are in jurul a numai 100 de ani (Auguste Comte 1828-1842 ) , totusi cercetari cu character sociologic au existat si mai inainte de aceasta data , ba ciar problemele sociale s-au impus cu mai multa tarie decat cele pur stiintifice , pentru ca ele au interesat sip e indivizi personal,si societatea omeneasca in acelasi timp, fiind mai aproape de intelegerea si de viata oamenilor. Nu este nicio mirare ca sociologia s-a dezvoltat atat de tarziu ,pentru ca alta era mentalitatea in trecut ,spiritual fiind dominat rand pe rand de idei si reprezentari foarte diferite de conceptele si explicarile din zilele noastre . Daca pentru primitive si pentru antichitate natura insasi era spiritualizata si fiece fenomen era privit ca manifestare a unei forte suprafiresti sau a unui spirit ,pe care omul trebuia sa si-l faca prieten ,se intelege usor ca nu era loc pentru cercetarea stiintifica . Pornind de la magie , care este cea dintai atitudine a omului fata de tot ceea ce este in jurul sau sic ea dintai credinta , trecand apoi prin religie,pentru a ajunge la explicarea stiintifica,popoarele au oarcurs un drum fiare lung si anevoios . In antichitate au lipsit deci principiile fundamentale trebuitoare oricarei cercetari stiintifice obiective : Legea naturala si idea de necessitate ,ceea ce a intarziat dezvoltarea stiintei . Nu putem spune ca grecii n-au contribuit al cercetarea sociologica ,deoarece ei inca din secolul V inainte de Hristos s-au preocupat de politica in sensul ei practic ,de arta politicii ,cercetand cu aceasta ocazie comunitatea de viata pe baza careia se construieste cetatea si lasand astfel pretioase informatii asupra structurii societatii vechi .Desigur ,gasim la Greci ,ca si la alte popoare din aceeasi epoca ,multe izvoare si documente prin ajutorul carora putem reconstituii tipul

de societate din antichitate .Gasim ,de asemenea , cercetari asupra unor fenomene sociale si date statictice , dar toate acestea nu contituie sociologia propriuzisa,caci lipseste din ele spiritual stintific – sociologic . Platon scrie Statul si Legile ,in care se ocupa declasele sociale ,de constitutie si de legi, de cea mai buna forma de stat etc. Si tot asa ,Aristotel ,care face intr-adevar teoria generala a statului . Lasand la o parte aceste exceptii trebuie sa recunoastem ca nu se poate vorbii de sociologie propriu-zisa in antichitate .

Platon si Aristotel au facut mai mult Filosofie sociala , in care considerentele morale sunt pe primul plan , inaintea celor sociologice .Numai aca dam numele de sociologie oricaror speculatii morale ,umane atunci ar insemna ca am putea vorbii de sociologie de acum vreo 4000 de ani . Evul mediu a fost absorbit de preocupari filosofice si religioase,care distrageau atentia de la empiric ( practic) si social , ba chiar pana la inceputul secolului al XIX-lea se inglobau in filosofia istoriei sau in etica aproape toate cercetarile sociologice . Iata de ce stiinta sociologiei este atat de noua . In toate timpurile , problemele sociale s-au impus cu destula acuitate ,dar cercetarea sociologica sistematica a vietii sociale este un produs al timpurilor noi si apartine in special Europei occidentale. De cand socieatatea si cultura pe care o produce ea au fost private ca realitati supuse legilor pe baza unei cauzalitati empirice ,s-a nascut stiinta sociologiei . E drept ca exista numeroase conceptii sociologice si farte diferite feluri de a intelege sociologia , dar faptul acesta , desi poate trezi neincredere in stiinta sociologiei , nu este un argument in contra ei .

iar în 1897. independentă de manifestările sale individuale. având totuşi o existenţăproprie.faptele sociale trebuie observate şi explicate cu aceeaşi rigurozitate metodologică. Cea dintâi problemă care se pune sociologului este de a defini faptul social.Iniţiatorii sociologiei ca ştiinţă si abordarile acestora Emile Durkheim (1858 – 1917) Născut la Epinal. devin normale din punctul de vedere al lui Durkheim. În 1894 publică „Les regles de la methode sociologique“. impunându-I-se cu o forţă de constrângere. „Este fapt social orice fel de a face. precum crima sau suicidul. după care activează ca profesor la Bordeaux şi la Sorbona. sau care este general pentru o întreagă societate dată.să îşi definească obiectul propriu de cercetare: faptele sociale deosebite de obiectul altor ştiinţe. faptele sociale trebuie supuse metodei de cercetare. faptul social se delimitează în mod clar de faptul biologic. iar aceste fapte trecând în rândul normalităţii. pentru a deveni obiectivi în studiu. . După definire şi clasificare.“ (Durkheim). sociologia trebuie să îndeplinească două condiţii pentru a se constitui ca ştiinţă: . fiind reprezentare sau acţiune şi de faptul psihic. capabil să exercite asupra individului o constrângere exterioară. în acest sens trebuind să aibă două caracteristici: să fie exterior individului şi să se impună individului cu o forţă coercitivă. „Le suicide“. Faptele sociale sunt se diferenţiază şi în fapte normale şi fapte patologice. îşi face studiile la Paris. fixat sau nu. Din punctul său de vedere. prima regulă fiind aceea de a considera faptele drept lucruri. o societate fără crime sau sinucideri fiind imposibilă. Astfel. această clasificare având la bază tot criterii statistice. Faptele normale sunt caracteristice majorităţii indivizilor în timp ce faptele patologice sau anomice apar la un număr relativ restrâns de indivizi şi au o condiţionare spaţio-temporală. Astfel. fiind exterior individului. eliminând subiectivismul caracteristic gândirii . anumite fenomene considerate patologice.

face studii de drept. El va aplica aceste reguli în celebrul studiu asupra suicidului. Max Weber (1864 – 1920) Născut la Erfurt. trebuind să dea dovadă de obiectivitate. istorie şi filosofie. economie. explicaţia faptului social trebuie să fie de ordin cauzal. „Le Suicide“. În definirea sociologiei. O altă necesitate pe care metoda o impune este cercetarea din punct de vedere statistic a faptelor sociale. sociologia este o ştiinţă comprehensivă şi explicativă a faptelor sociale.raporturile dintre idei şi interesele materiale (ideile religioase şi activitatea economică). Ea are obligaţia înţelegerii acestor fapte şi apoi a explicării lor prin interpretare. De asemeni. Talcott Parsons (1902 – 1979) .natura dominaţiei . air funcţia pe care o îndeplineşte trebuie să fie tot din mediul vieţii sociale. această cauză fiind tot din mediul social şi nu din cel psihologic sau biologic. sociologia este o ştiinţă care îşi propune să înţeleagă prin interpretare activitatea socială şi prin aceasta să explice cauzal desfăşurarea şi efectele activităţii sociale. verificabilitate independenţă şi consistenţă logică. cercetătorul trebuie să se supună principiului neutralităţii axiologice. Primele nu intră în corpul ştiinţei. Heidelberg şi Munchen. Weber va pleca de la distincţia dintre judecăţile de valoare şi judecăţile de raportare la valori. Sarcina sociologiei este de a reduce formele cooperării umane la o activitate comprehensibilă. Astfel. La acest nivel. În viziunea lui Weber. precum şi stabilirea de corelaţii între diversele tipuri de fapte sociale. psihologismului şi ideologismului. care trebuie să fie universal valabilă. A doua etapă a metodei propuse de Weber constă în explicaţia cauzală a faptelor sociale.speculative.caracteristicile raţionalităţii . în timp ce celelalte servesc la selecţia şi ierarhizarea faptelor sociale devenite subiect al ştiinţei. În lucrările sale abordează trei teme majore: . după care activează ca profesor la Freiburg.

2. Este principalul reprezentant al structuralismului funcţionalist din sociologia americană. punand accent in special pe sistemele moderne industrializate . sistemul social se confruntă cu nevoia de integrare socială a indivizilor şi menţinerea echilibrului funcţional. sistemul social constând dintr-o pluritate de actori individuali incluşi întrun proces de interacţiune şi motivaţi de obţinerea unor satisfacţii optime. Conform lui Parsons. valori şi simboluri sociale care delimitează comportamentul adecvat şi permis al actorilor implicaţi în viaţa socială. urmează cursurile unor prestigiose universităţi americane şi europene. de atingere a scopului şi de păstrare a structurilor sociale şi atenuare a tensiunilor.implicand metode de investigare si evaluare a teoriilor necesare evidentierii si argumentarii logice . de adaptare. acţiunea umană este modelată de norme. în acest scop reliefând patru funcţii: funcţia de intergrare. activarea sa în viaţa socială.sociologia are urmatoarele functii importante : a) Expozitiva b) Explicativa c) Critic-Ameliorativa . statusul reprezentând poziţia individului în cadrul sistemului social. Astfel. în timp ce rolul defineşte latura dinamică a acestuia. după care va activa ca profesor la Universitatea Harvard. în viziunea sa. Echilibrul funcţional poate fi păstrat prin socializarea valorilor şi prin controlul social asupra indivizilor. El a introdus şi conceptele de rol şi status social.Născut în Colorado Springs.Functiile sociologiei Definita ca studiul sistematic al societatilor umane.

-Sociologia ne asigura mijlace de a ne sporii sensibilitatea culturala permitand politicii sa se bazeze pe constiinta valorilor culturale divergente .adesea o sansa in plus de a le controla . -Putem investiga consecintele –inentionale si neintntionale – ale adoptarii unui anumit program politic – Poate.clarificarea si intelegerea diverselor relatii dintre diversele laturi ale vietii sociale .fenomenelor si proceselor sociale . b) Explicativa .sociologul neputandu-se substitui insa politicianului . d) Aplicativa sau Pragmatic-Inginereasca . c) Critic –Ameliorativa . Sociologia poate contribui la critca sociala si la practica reformei sociale in mai multe feluri .critica realitatilor problematice s propunerea de solutii ce pot fi integrate in diferite politici sociale . Rezultatele cercetarilor sociologice pot fi utilizate in elaborarea politicilor sociale .Dimensiunea critica a sociologiei face ca aceasta disciplina sa nu se poata dezvolta cu adevarat decat in societatile democratice. intre acestea mentionam: -Imbunatatirea intelegerii unui anumit complex de circumstante sociale ne ofera . cel mai important . .prin studierea fenomenelor sociale .de prezentare a faptelor .analiza diferitelor aspecte ale realitatii sociale .sociologia urmareste explicarea a ceea ce se intamplain societate .asa cum acestea au loc . Implicatiile practice ale sociologiei sunt deosebit de importante .d) Aplicativa sau Pragmatic-Inginereasca a) Expozitiva – este functia de descriere a realitatii sociale .fenomenele si procelese sociale care caracterizeaza o societate . Este asa-numita dimensiune sociografica a sociologiei . Ca orice stiinta .dintre faptele .

In acest caz . De pilda .in cadrul cunoasterii comune .accesul la alte culture si o experienta diversificata . individual poate devenii ceea ce doreste .societata se reduce la vecinatate .a relevant faptul ca la nivelul simtului comun. sau al “ rationalitatii eronate “ B.la familia si rudele care traiesc in apropiere ( studiul a fost efectuat in anul 1987) .sociologia produce constiinta de sine.Realitate sociala Realitatea sociala poate fi abordata din doua puncte de vedere: A.societatea inseamna lumea larga . De fapt zi de zi .structurile sociale si institutiile sociale nu exericta sau au o mica influenta asupra lui.diferitele medii sociale percep diferit societatea.oferind indivizilor si grupurilor o sansa sporita de a-si determina conditiile propriilor lor vieti. Adesea . In consecinta . al bunului simt . . Termenii de “ individ “ si “ societate” au un sens destul de précis in cunoasterea comuna .individual apare ca principal actor al vietii proprii si artizanul deciziilor pe care trebuie sa le ia .Al cunoasterii stiintifice A. Pentru alti indivizi insa . Cunoasterea comuna ( spontana ) Toti avem o anumita perceptie asupra societatii si asupra raporturilor acesteia cu individual. datorita vointei si talentului pe care le are.traiectoria lor sunt rezultatul actiunii societatii . 3.a societatea este singura responsabila de soarta acestora .Ceea ce este evident pentru unul .Al cunoasterii comune ( Spontane ) despre societate.societatea . nu este la fel de evident pentru celalalt si invers .fiecare dintre noi observam si interpretam realiatea sociala . Sunt si situatii in care membrii unor grupuri considera ca evolutia . o ancheta efectuata intr-un orasel Canadian cu privire la realtiile sociale si afective ale locuitorilor .

deoarece este practice imposibil sa cumprindem dintr-odata toate laturile si implicatiile fenomenelor si proceselor sociale.Atat socializarea primara ( proces ce incepe din primele saptamani de viata ale . Dupa modul de dobandire a cunostintelor se pot identifica doua forme esentiale ale simtului comun: -Simtul comun de prima mana – care semnifica “ansamblul cunostintelor spontane fondate pe experienta directa a agentilor cunoscatori” -Simtul comun de mana adoua – care reprezinta “ ansamblul cunostintelor stiintifice transformate in imagini si folosite in practica “ Se constata asadar ca intre activitatea practica a oamenilor si activitatea de cunoastere exista o evidenta interferenta .Socializarea : procesul de formare a personalitatii in acrod cu normele si valorile societatii in care individul se naste si traieste.ca tipul cunoasterii spontane . Vazut din perspective indiividuale . Perspectivele individuale insa sunt in mod inevitabil partiale si incomplete .Perceptia lumii inconjuratoare este conditionata de caracteristicile gramaticale si semantice ale limbii subiectului cunoscator .al rationalitatii eronate a fost depasit treptat in decursul evolutiei societatii de cunoasterea stiintifica .Cu totii ne lansam in discutii si speculatii cu privire la cauzele si implicatiile fenomenelor si proceselor in care suntem antrenati si care ne influenteaza viata . In scopul de a ne organiza observatiile. Caracteristicile cunoasterii comune ( spontane ) a)Caracterul iluzoriu arata ca la nivelul simtului comun cunoasterea are un caracter iluzoriu datorita unei serii de factori: .are efecte limitative asupra cunoasterii .unul si acelasi fenomen sau proces genereaza semnificatii diferite .Enculturatia : Transmiterea culturii dela o generatie la alta . .de a intelege semnificatia datelor obtinute si de a ne orienta comportamentul si acitunile .trebuie sa avem o anumita perspectiva.

Permanent indivizii oscileaza intre sentimentul liberului-arbitru si cel al fatalitatii.societati . b) Caracterul pasional .In general indivizii au experiente de viata care se inscriu in mediile sociale in care traiesc .conceptii .motivatia propriului comportament raman partial necunoscute celui care se bazeaza numai pe cunoasterea spontana . prejudecati etc . Asadar cunoasterea comuna nun e ofera o cunoastere adecvata a realitatii sociale .caracterul iluzoriu al cunoasterii spontane decurge si din aceasta implicare a indivizilor in functie de scopurile si interesele lor particulare. Pe parcursul vietii si activitatii fiecare om are interese .Nu numai societatea in evolutia ei . d)Caracterul limitat .interpreteaza .culturi. convingeri ) se desfasoara diferit de la un grup la altul . Pentru a-si forma o imagine obiectiva a realitatii . familiar . apreciaza realitatea uneori denaturand-o sau falsificand-o. c) Caracterul contradictoriu . A ramane la nivelul simtului comun in cunoasterea realitatii inseamna a-I acorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de multa vrenme in celelalte stiinte.dar si structura propriei personalitati. la nivel individual . De aceea. Ei nu se afla decat ocazional sau nu cunosc nimic despre ceea ce se intampla in alte grupuri .individului si in care joaca un rol determinant parintii ) cat si socializarea secundara ( realizata in cadrul institutiilor specializate prin transmiterea de cunostinte si formarea de deprinderi . adeseori le apare ca anormal sau scandalos.Implicarea subiectiva a oamenilor in viata sociala .Acest mechanism psiho-social de fluctuatie permanenta . ceea ce ii face sa se insele adesea . De obicei oamenii nu se multumesc numai sa constate numai ce se petrece in jurul lor ci judeca . atitudini . .nu este acceptabil intr-un demers stiintific .oamenii trebuie sa dispuna de o pregatire speciala sis a faca apel la un continuu examen critic . . scopuri .In acest fel indivizii isi formeaza abilitatile de cunoastere spontana foarte diferentiat . ceea ce nu le este cunoscut.

sunt cuprinsi intr-o anumita diviziune sociala a muncii .speculatie . sunt constienti de .Cunoasterea stiintifica Nasterea sociologiei.1992). In present .daca nu chiar de respingere totala .au anumita cultura comuna si un sistem social de organizare a activitatilor . Ele sunt constituite din grupuri de oameni. precum si a unor parti .etc.avandu-si temeiul in datele si faptele stranse . Definite in mod esential ca “ Studiul explicativ si comprehensive al realitatii sociale in totalitatea ei .care traiesc intr-o anumita arie geografica .printr-o cercetare sistematica directa sau puse la dispozitie de alte stiinte .fenomene si procese ale acestei realitati inlegaturile lor multiple .superstitie .mit. De asemenea .fata de intuitie .analizate si interpretate in conformitate cu anumite cerinte riguros determinate . Din aceasta succinta caracterizare a obiectului sociologiei rezulta ca ea este o stiinta si in acelai timp o constiinta de un tip aparte.variate si complexe cu intregul ”(Achim Mihu . Comunitati umane Comunitatile umane teritoriale reprezinta cadrul de desfasurare a vietii sociale .tot mai mutli sociologi se pronunta pentru distantarea cunoasterii teoretice de cunoasterea spontana .ea a pretins adoptarea unei atitudini prudente . Caci obiectul fiecarei stiinte este de a face descoperiri si orice descoperire facuta deconcerteaza mai mult sau mai putin opiniile acceptate . Sociologia nu trebuie sa consiste intr-o simpla parafraza a prejudecatilor traditionale ci san e faca sa vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rand. A insemnat punerea sub semnul intrebarii a simtului comun in abordarea si Interpretarea fenomenelor si proceselor cu care suntem confruntati zilnic .B.ca stiinta. 4.sociologia ofera raspunsuri la problemele care ne preocupa .

comunitatile rurale pot fi definite cu dificultate . Comunitatile rurale : Realitati complexe .le putem definii pornind de la o serie de caracteristici demografice .Sub aspect economic satul era autarhic .cat si din multitudinea formelor de comunitati .apartenenta lor la comunitatile resprective .Comuna suburbana .Intreaga activitate a satului era organizata si controlata de obste . Referindu-ne la vechile comunitati rurale romanesti.cu variate determinari si caracteristici . Datorita diversitatii mari a punctelor de vedere izvorate atat din varietatea abordarilor disciplinare . In cazul Romaniei .Comuna rurala-Avand ca subdiviziune satul c) Definitii sociologice care au la baza in principal criterii sociologice si care sunt de o mare diversitate.Orasul .care au in vedere devenirea social –istorica a comunitatilor teritoriale . organizarea administrative opereaza cu urmatoarele tipuri de comunitati teritoriale : . economice. Neputand fi reduse la un fenomen social omogen .Satul era un grup biologic relativ redus bazat pe legaturi de rudenie .sociale si culturale: . comunitatile rurale reprezinta o mare diversitate e la o societate la alta si de la o perioada isrtorica la alta . actionand in mod colectiv si organizat.Municipiul . b) Definitii statistico-administrative . definitiile date comunitatilor umane teritoriale pot fi grupate in urmatoarele clase distincte : a) Definitii de tip Istorico-Genetic .

Dimensiunea asezarii umane ( numar de locuitori) .Comunitatile rurale intretineau legaturi unele cu atele in cadrul unor veritabile societati taranesti regionale .Caracteristile ecologice .. Exista un set de variabile in functie de care putem identifica .Densitatea populatiei .defini si deosebi o asezare rurala de o comunitate urbana : .pot fi considerate definitorii pentru comunitatile urbane : -Volum demographic relative mare .Omogenitatea sau eterogenitatea socioculturala .definirea termenului de comuniate urbana .Stratificarea sociala .oras este la fel de dificila .avand la baza urmatoarele criterii: -Identitate -Omogenitate -Dimensiuni reduse .Tipul de interactiune sociala .Mobilitatea sociala .Autonomie Comunitatile urbane : Ca si in cazul comunitatilor rurale .care intrunesc consensul specialistilor . Cateva caracteristici .Tipul de solidaritate sociala Comunitatea rurala se defineste prin faptul ca este “ un tot uman” .Satul avea o cultura proprie cu character folcroric .Ocupatiile locuitorior .

Insemnatatea redusa a relatiilor de rudenie si a celor de intercunoastere -Viata sociala rationalizata Dezvoltarea urbana cunoaste trasaturi specifice fiecarei societati sau regiuni .incat nu s epoate vorbii de o teorie generala a urbanizarii . II.institutionala a relatiilor sociale .-Prezenta numeroaselor ocupatii specializate in cadrul diviziunii sociale a muncii -Preponderenta activitatilor industriale si in sfera servciilor -Organizarea sociala bazata pe diviziunea ocupationala sip e structura sociala -Reglementarea formala .Notiuni de antropologie: Teme: 1)Antropologie fizica 2)Antropologie culturala 3) Religia din punct de vedere al sociologiei 4) Socio-Antropologia (Elemente ce stau la baza constituirii societatii romanesti) .

In multe tari.necesitatile fiziologice (de hrana .Cu toate astea . Este limpede ca deprinderile de igiena s-au transformat cu timpul . diferentele intre practile de igiena pot fi uriase. este obisnuinta sa faci dus si . Pe de alta parte . Noaptea . contrastul este frapant: clientii unui han din Evul Mediu scuipau pe jos si mancau dintr-un platou comun cu mana .1.) au cunoscut numeroase modificari . Oamenii din evul mediu nu aveau aceeasi experienta ca noi cu privire la ce inseamna curat si murdar . concomitant cu momentul dat in care s-a aflat la momentul respectiv societatea . clasa bogata extinde curatenia si la vestminte si in secolul al XXlea se pune problema asocierii unei bune sanatati fizice cu practica igienei intregului corp .Intr-un remarcabil studio asupta igienii corpului in Evul mediu .odata cu evolutia societatii . Oamenii din acea vreme nu faceau nicio legatura intre igiena si o bunastare de sanatate .care le servea si ca batista . in functie de adaptarea individului la mediul inconjurator . de la o tara la alta . Georges Vigarello (1985) arata ca doar mainile si fata faceau obiect de peocupare in privinta sanatatii .datorita conditiilor geografice si de viata foarte dificile.s-a produs vreo modificare structurala din punct de vedere biologic sau fiziologic .de igiena . Si asta se remarca lipsa de igiena in anumite tari . Abia in secolul al XIX lea .asupra corpului sau .cei care dormeau la han imparteau patul cu strainii .Antropologia fizica Despre homo sapiens nu se poate spune ca in ultimii 3000 de ani . Daca vom compara spre exemplu practicile actuale de igiena cu cele din Evul Mediu . de pilda .etc.

in deosebi datorita lipsei de apa . mai intai sa definim conceptul de cultura.sa-ti schimbi hainele zilnic.in materie de practica de igiena .arta . identificand elementele sale constitutiv si sa evidentiem importanta sa pentru individ si societate .Taylor cuprinde in definitia culturii “ toate cunostintele si aptitudinile pe care le-a acumulat omul in lupta cu natura . Nu in ultimul rand sa vedem si modul in care individul este chemat sa se raporteze la valori .credintele insusite in decursul istoriei sale “. de altfel.Absenta apei in unele tari ii impiedica pe cei care le locuiesc sa stabileasca cun raport similar celui pe care il au cu corpul lor oamenii din statele dezvoltate. adeseori contradictorii si sa emita judecati asupra a ceea ce il inconjoara Sociologul E.Antropologie culturala Sa incercam .moravurile . Aceste moduri de a gandi . 2. In multe tari. .Apoi . Nevoia de igiena intalnita la membrii acestor societati nu este resimtita cu aceeasi intensitate in altele .B. sa explicam cum sunt orientate . Aceasta le permite sa se integreze intr-un anumit mediu social . Exemplul referitor la deprinderile de igiena nu este decat o ilustrare a faptului ca indivizii adera la un ansamblu de practici pe care le impartasesc sin u le pun in discutie .in societatile industrializate .Ea se distinge de cultura secundara care se exprima in productia de bunuri culturale .dar si legile . depreinderile de igiena din tarile dezvoltate sunt imposibile .raporturile individ – cultura .formeaza cultura spontana si comuna mai multor membrii dintr-o anumita societate .de a simti si de a actiona .obiceiurile .

Kluckhohn .uman si spiritual cu ajutorul caruia omul poate rezolva problemele specifice cu care este confruntat . cu limba.Kroeber si K.privesc cultura intr-o relatie tridimensionala si anume: .care au consacrat o lucrare speciala istoriei conceptului de cultura .credinte si obiceiuri .El distinge doua planuri ale culturii : cel care reprezinta “cultura reala” si cel logic in care include . Antropologii americani A.ne lovim de acest mechanism material . Pentru sociologul Leslie A.pe de o parte .ocupand-se de natura culturii .acumulate si transmise prin simboluri.de raporturile acesteia cu psihologia .Ea este un tot constand din bunuri de consum . Cultura are o baza biologica .incluzand si realizarea lor in unelte .Relatia omului cu valoarea .trebuie sa tina seama de cele doua laturi ale naturii omului : latura biologica si cea sociala .elementele ei fiind inventate pentru satisfacerea nevoilor elementare ale oamenilor .idei si mestesuguri .de elementele componente si proprietatile sale . Sistemele de cultura pot fi considerate .cu societatea. Miezul esential al culturii consta din idei traditionale aparute si selectionate istoric si in special din valorile ce l-i se atribuie . Indiferent daca examinam o cultura foarte simpla si primitiva sa o cultua foarte complexa si dezvoltata . drepturi constitutionale acordate grupurilor sociale . White axioma este “ Omul si cultura constituie un tot inseparabil”.Relatia omului cu natura .Relatia omului cu omul Cultura consta din metodele implicite si explicite ale comportarii si pentru comportare . ca produse ale actiunii si pe de alta parte ca elemente ce conditioneaza actiunea viitoare .Teoria culturii .

etc. Aceasta este produsul corelatiilor trecutului care orienteaza ciorelatiile prezentului sip e cele viitoare si in care personalitatea prezinta aspectul subietiv al culturii . Se desprinde de aici idea modalitatii de manifestare a culturii .Este semnificativa pentru ca este simbolica . Referindu-se la continutul culturii . institutii. aratand ca fiecare element cultural are un aspect subiectiv si unul obiectiv .social. Ea ofera modele sociale acceptate de membrii societatii: . pe care le are orice popor .Este cumulativa . Cultura este un produs specific uman de interactiune sociala . ideilor ( cunostinte.arta. societatea este prima iar cultura o urmeaza Societatile dezvolta culturi iar culturile isi pun amprenta asupra societatii .credinte) si sentimentelor umane . ganditorul American descifrand cele doua aspecte ale fenomenului cultural .el afirma ca acestea ar consta in organizarea actelor( Modele de comportament) .credinte si atitudini si atrage atentia asupra diferitelor aspecte ale culturii : Material .credinte obiceiuri . . El extinde explicatia afirmand ca aceasta consta in obiecte materiale( unelte .ideologic . Cronologic .Este un determinant de baza al personalitatii . Un interesant punct de vedere este si acela ca societatea este elemental fundamental in definirea culturii .Este transmisa din generartie in generatie . obiectelor ( unelte de munca) .Este independenta de orice individ sau grup .Depinde de functionarea continua a societatii .ornamente) .ustensile .fapte ( actiuni) .

Orientarea istorica pune in evidenta aspectul dinamic al culturii . Ele se clasifica in trei mari grupuri: a) Cele care urmeaza traditia si care abordeaza cultura din unghiul istoriei culturale .care explica fiecare element al unei culturi prin rolul sau functia pe care o indeplineste in cadrul ei si prin contributia la conservarea unui grup sau al unui sistem cultural .tehnicilor si credintelor sale.“ Apoliniene “ orientate spre armonie pasnica .Structuralismul are unele inrudiri cu functionalismul . civilizatiile arhaice si personalitatile corespunzatoare in doua tipuri: .ajungand la structuralism .procesul formarii si dezvoltarii culturilor si civilizatiilor. din punct de vedere al clasificarii culturilor.In aceste conceptii . Aceste scoli vor evolua spre teoriile si analizele dezvoltate in jurul notiunii de “ personalitate de baza” .se observa simultan un system de comportamente pe care societatea il impune indivizilor si un sistem de comunicare pe care ea il stabileste intre ei .Religia din punct de vedere al sociologiei . c) Cele care studiaza cultura in raporturile sale cu teoria comunicarii . .Curentul are meritul de a fi deposit teoriile statice ale culturii .in cultura . Se disting aici. b) Scolile care analizeaza cultura in raport cu anumite tipuri de personalitate .“Dionisiace “ care exalta tendintele agresive ale individului.teorii ce se limitau la stabilirea pentru fiecare tip de societate a unui catalog pe cat posibil complet al cunostintelor .Clasificarea teoriilor antropologice ale culturii .intelepciune si echilibru . 3.

Spiritele pot fi influentate prin magie. un zeu este considerat mai puternic decât ceilalti. credinta în existenta mai multor zei. Existã douã forme majore de teism: • Politeismul Cea mai obisnuitã formã de teism este politeismul. în general. un zeu al zeilor. religia poate lua forma animismului.” a) Supranaturalismul Supranaturalismul este o formã de religie care presupune existenta unor forte în afara lumii obisnuite. practici rituale care permit oamenilor sã foloseascã puterea supranaturalã sau spiritualã pentru propriile lor scopuri. Nu este implicat un anumit zeu sau spirit. cum sunt arborii si animalele. un element al societãtilor preindustriale. Deseori. Diferiti oameni au adorat toate felurile de obiecte si fiinte si s-au angajat într-o ordine de comportament “religios.Tipuri de religie În mãsura în care se poate stabili o formã oarecare de religie a existat în toate societãtile cunoscute. o credintã în activitatea “spiritelor” în lume. Dar formele pe care le-a luat au variat în mod considerabil. Desi. . doar forte supranaturale impersonale. c) Teismul Teismul este credinta în existenta unor zei despre care se presupune cã sunt puternici si interesati de activitãtile fiintelor umane. care influenteazã evenimentele umane atât în bine. Acesti zei trebuie sã fie venerati si cinstiti într-un fel oarecare. Aceste forte spirituale pot fi folositoare sau dãunãtoare fiintelor umane sau indiferente fatã de ele. b) Animismul De asemenea. unele aspecte ale supranaturalismului pot fi vãzute în practica contemporanã de a purta laba de iepure sau de a crede în noroc. în supranatural. Aceste spirite pot exista în oameni sau în orice fiinte din lumea naturalã. Religia animistã a fost obisnuitã printre diverse triburi din Africa si din alte locuri. cât si în rãu.

mai multi membri decât orice formã de religie. ea este liantul care leagã un grup laolaltã. asigurând un ansamblu împãrtãsit de idei. functionalistii considerã religia o fortã pozitivã în societate. oferindu-i un • . cele trei religii monoteiste – iudaismul. dar ca revers al saturatiei de tehnicism.• Monoteismul A doua formã de teism este credinta într-un zeu. ca atare. când a constatat imposibilitatea acestui demers a apãrut religia. • functia de coeziune socialã: religia actioneazã ca o fortã unificatoare în societate. budismul este un exemplu. 1. omul subordonându-se fortelor naturale pentru a le îndupleca (FRAZER). • functia actionalã: religia este o formã de extensie a capacitãtilor umane de actiune inevitabil limitate. spirit sau fortã supranaturalã. existã într-o oarecare formã în toate societãtile. Scopul sãu este sã dea fiintelor umane posibilitatea de a atinge cel mai înalt potential. valori si norme în jurul cãruia oamenii pot forma o identitate comunã. Omul a încercat sã subordoneze lumea prin magie. Functiile religiei functia cognitivã: explicarea lumii în conditiile lipsei de cunoastere stiintificã si chiar în prezenta acesteia. d) Idealismul transcendent Idealismul transcendent nu implicã venerarea nici unui zeu. Desi monoteismul nu este la fel de obisnuit ca politeismul. Forme de idealism transcendent se gãsesc îndeosebi în Asia. crestinismul si islamismul – au. laolaltã. Teorii sociologice asupra naturii religiosului A) Perspectiva functionalistã În general. el se bazeazã pe principii sacre de idei si actiuni. o modalitate de a stabili un limbaj comun. Religia devine un unificator. Ea îndeplineste functii sociale importante si.

În particular. deseori. cartea sfântã a islamului. Religia este. Unii autori (RADCLIFFE – BROWN) considerã cã functia principalã a religiei este tocmai aceastã functie socialã: − cel mai adesea riturile religioase nu sunt reductoare de anxietate. deoarece ele sunt incluse în valorile religioase. cã aspectele unificatoare ale religiei sunt mai aparente în societãtile care au doar o religie.si explicã ce li se întâmplã dupã ce mor. generatoare de anxietate în jurul evenimentelor sociale importante. De pildã. religia oferã rãspunsuri satisfãcãtoare emotional “marilor” întrebãri în legãturã cu existenta umanã si scopul ei. descrie felul de viatã pe care oamenii trebuie sã-l ducã – scopul lor în viatã . precum si una legalã. esentialmente. se credea cã regii domnesc prin drept divin. singura institutie socialã care încearcã sã rezolve aceste probleme importante. evreii. li se dã o legitimitate sacrã. ci dimpotrivã. rãspânditi pe glob în diferite culturi timp de secole.g. antropologia culturalã indicã faptul cã numeroase tabu-uri si prescriptii religioase trebuie . S-a sustinut. • functia de control social: normele societãtii sunt. la aceste societãti se referea Durkheim când a scos în evidentã aspectul unificator al religiei.ansamblu comun de valori. Cele mai multe dintre cele mai importante legi din societatea americanã (e. totusi. • functia de oferire a unui sens în viatã: în general. asigurând astfel o integrare socialã mai eficientã (SCHACHTER: anxietatea determinã afilierea).. bazate pe un ansamblu de idei religioase. În evul mediu. iar legea în tãrile islamice este justificatã prin Coran. − în consonantã. si-au mentinut identitatea caracteristicã în mare mãsurã prin ideile si practicile religioase comune. Aceasta a fost deseori cazul în societãtile preindustriale. legea care interzice omorul) dobândesc o fortã moralã. ea rezolvã problemele vietii si ale mortii.

umanismul – pot fi considerate religii seculare. Functionalistii aratã cã existã echivalente functionale (caracteristici sociale si culturale care au acelasi efect si pot substitui alte caracteristici sociale si culturale) ale religiei. Aceastã credintã în supranatural mãreste stabilitatea religiei si o împiedicã sã se schimbe drastic. Ea sugereazã un oarecare scop în a muri si oferã un ansamblu de practici rituale pentru doliu _ (“priveghiul” la crestini sau “siva” la evrei. − functia de sprijin psihologic: religia oferã multor oameni sprijinul afectiv si psihologic de care au nevoie ca sã supravietuiascã într-o lume complexã si nesigurã. stiinþa) pot îndeplini aceleasi functii mentionate mai sus pentru religie. Ideile lor ideologice oferã sprijin afectiv în vremuri grele si de nesigurantã. Ea este deosebit de utilã în vremuri de crizã. de pildã) care usureazã suferinta supravietuitorilor. Opus unui punct de vedere mentionat mai sus. comunismul. aceastã functie de reducere a anxietãtii (MALINOWSKI) se manifestã în situatiile care depãsesc posibilitãtile umane efective de control. Ele toate promoveazã solidaritatea socialã si coeziunea printre credinciosii lor. Ele chiar gãsesc justificarea mortii. socialismul.. Multe din “ism”-ele lumii – fascismul. sistemele de idei seculare (nereligioase. dacã aceasta este în serviciul unei cauze pe care adeptii lor o definesc ca fiind nobilã. cum este moartea cuiva apropiat. e. Ideologiile funcþionale ale religiei seculare: echivalentele Religia se referã la sfera sacrã a experientei umane. Dar ceea ce este considerat sacru este construit social. Adicã. .). Deosebirea între religie si ideologii seculare constã în faptul cã religia este orientatã spre tãrâmul supranaturalului si îsi trage puterea din acel tãrâm. 2.g. Ele dau vietii un scop si un sens si justificã comportamentele necesare în cadrul grupului practicant.interpretate ca modalitãti de adaptare a colectivitãtilor umane la ecosistemul din care fac parte (obiceiuri alimentare etc.

Ea este folositã de cei de la putere atât pentru a-si justifica pozitia. sunt imuni fatã de criticã. Regii domnesc si îsi oprimã poporul în virtutea unui drept divin si. dar le abate atentia de la existenta lor nenorocitã si de la actiunea necesarã pentru a o schimba. Decât sã se împace cu inegalitãile despre care teoreticienii conflictului cred cã existã în toate societãtile moderne. religia îi face pe oameni sã se simtã bine. Religia abate atentia de la problemele si suferintele lumii prezente. Ei prezintã câteva caracteristici negative ale societãtii care îsi au originea direct în religie sau sunt apãrate de ea: • religia ca “opiu al poporului” Religia. astfel. exemple ale naturii sale distructive. • religia si inegalitatea Stabilitatea si coeziunea pe care religia le asigurã sunt considerate. Ea realizeazã aceasta prin abaterea atentiei celor oprimati de la problemele lor si de la orice încercare de a le rezolva. pe care Marx si teoreticienii conflictului le considerã fortele fundamentale în societate. Marx (1848) a numit religia “opiului poporului”. ar trebui sã lupte ca sã le elimine. Teoreticienii conflictului considerã religia un alt element în luptele pentru putere în societate. descurajând schimbarea socialã. conditiile economice existente. promitând recompense în viata de apoi. oamenii constienti social.B) Perspectiva religiei conflictualistã în abordarea Teoreticienii conflictului nu considerã religia institutia socialã pozitivã descrisã de funcþionalisti. Într-o expresie memorabilã. . El voia sã spunã cã. la fel ca opiul. de teoreticienii conflictului. cât si pentru a descuraja orice încercare a celor fãrã putere sã-si schimbe situatia. Mai general. sustine si legitimeazã sistemul existent. cu simtul istoriei. Dar religia deseori asigurã legitimitatea moralã pentru aceste inechitãti. sustin teoreticienii conflictului.

conflictul între hindusi si musulmani a devenit atât de acut. în diferite grade. religia. oameni care se închinau la idoli sau la multi zei. aratã teoreticienii conflictului. Ea derivã din statu-quo si pãstreazã ordinea socialã existentã si descurajeazã schimbarea socialã. . Irlanda de Nord si Pakistanul sunt exemple evidente. Productiile sociale ale religiei Organizarea socialã a religiei Pe lângã ansamblul de credinte si ritualuri.influenteazã forma. Sã ne amintim discutia de mai înainte despre baza religioasã a sistemului castelor. Cele mai obisnuite patru forme de organizare religioasã sunt descrise mai jos. ca tara a trebuit sã fie împãrtitã pe baza religiei. În toate societãtile. religia produce conflict social. asa cum pare si conflictul între evrei si musulmani în Orientul Mijlociu. patriarhale în formã. În Irlanda de Nord. Una dintre justificãrile majore pentru colonizarea europeanã a Africii. directia si rolul religiei în societate. are o structurã organizatoricã ce ia diverse forme. Cruciadele i-au atâtat pe crestini împotriva musulmanilor si au provocat nenumãrate distrugeri. inclusiv religiei. în loc de una majorã. la puterea si autoritatea din ce în ce mai mari ale femeilor în ierarhiile lor. cele mai multe religii sunt orientate spre bãrbati si dominate de bãrbati. Religia. Chiar astãzi. conflictul între catolici si protestanti pare fãrã sfârsit. În cel de-al doilea caz. multe dintre religii importante au rezistat. Un alt exemplu. este o fortã conservatoare în lume. din perspectiva conflictului. Astfel spus. • religia si conflictul social În societãtile în care existã mai multe religii. ca si alte institutii sociale. probabilitatea ca religia sã creeze dezbinare socialã si conflict decât sã promoveze coeziunea socialã este mai mare. adicã. structura economicã si socialã dã formã sistemelor de idei si valori. Asiei si Americii de Sud a fost sã-i converteascã pe “pãgâni”.

Acest fapt este evident. De pildã. dar si ameliorãrii conditiilor materiale ale sãracilor. deseori. deseori resping normele si valorile culturii dominante.a) Biserica Biserica este o organizatie religioasã stabilã care este integratã bine în societate si care pretinde cã este singura cale spre adevãrul religios. La fel ca biserica. în opozitia Vaticanului. de pildã. Practicile religioase în cadrul sectelor deseori reprezintã o formã de schismã împotriva vreunui aspect al culturii mai mari sau împotriva bisericii mai traditionale. Bisericile tind sã fie conservatoare. ea are o ierarhie de functionari bine definitã si o oarecare formã de organizare birocraticã. fatã de eliberarea teologiei. Deseori. sectele se formeazã dupã ce un mic numãr de indivizi se desprinde dintr-o bisericã mai mare si mai bine constituitã. romanocatolicismul. sectele pun accentul pe experienta personalã. Printre religiile lumii. prin schimbãri economice si sociale. anabaptistii reformei (miscarea din secolul al XVI-lea care a dus la instituirea protestantismului) au negat validitatea botezului copiilor si au practicat botezul adultilor. bazatã pe charismã. Deseori. Ele tind sã fie mici si exclusiviste. sectele pretind singura legitimitate pentru adevãrul religios. Acesti functionari se ocupã de ritualurile religioase relevante. dar ele nu se încadreazã la fel de confortabil în cultura majoritãtii. calitãti personale extraordinare care atrag si tin adeptii. Conducerea este. de pildã. În timp ce biserica tinde sã se concentreze asupra ritualurilor formale. Sectele sunt organizate mai putin formal decât biserica. care îsi are originea în ideologia marxistã. sectele se aseamãnã cu biserica. ele acceptã obiectivele majore ale societãtii si se opun schimbãrii. are una dintre cele mai ierarhice si birocratice structuri. b) Secta În unele privinte. c) Confesiunea . Deseori. Preotii latino-americani care subscriu la aceastã ideologie se dedicã promovãrii salvãrii spirituale. sediul autoritãtii Bisericii Catolice.

si Biserica Unificãrii a reverendului Sun Myung Moon (“Moonies”) sunt douã exemple de culte contemporane. − sacrificiul. pe care o considerã corupãtoare. este cu totul diferit de cel avut anterior intrãrii în cult. confesiunile au un cler constituit si prezintã mai putinã fervoare emotionalã în ritualurile lor religioase. ca si sectele. Apartenenta la un cult deseori implicã o transformare personalã considerabilã. Productiile sociale ale religiei a) b) solidaritatea religioasã. riturile: − pelerinajul. Meditatia Transcedentalã (MT) o miscare condusã de Maharishi Malesh Yogi. Cultele încearcã sã le ofere membrilor un stil de viatã complet care. ultimele douã decenii au fost martorele unei îngrijorãri considerabile în privinta cultelor si abilitãtii lor de a spãla creierul – un termen popular pentru ceea ce sociologii numesc “resocializare” – tinerilor si alienatilor. În general.O confesiune este o organizatie la fel ca biserica. Drept consecintã. Ele deseori tind sã-si izoleze membrii de societatea mai mare. credintele (ideologia centralã) c) . d) Cultul Cultul este o formã de organizare religioasã care are o relatie antagonistã cu societatea înconjurãtoare. Cultele. Acceptarea pluralismului în religie este una dintre caracteristicile unei confesiuni. deseori depind de o conducere charismaticã. confesiunile ar putea fi considerate secte care au ajuns mai mari si s-au adaptat într-o oarecare formã la societate. dar nu pretinde legitimitate exclusivã pentru sistemul sãu de credinte. în general integratã în societate. Într-o oarecare mãsurã. − rugãciunea. Prezbiterianismul este o confesiune calvinistã condusã de bãtrâni numiti prezbiteri. deseori.

4. Rasa Nemul romanesc nu apartine unei singure rase istorice –se compune dintr-un amestec nedefinit. − orice progres al stiintei si tehnicii produce un recul al imaginatiei si magiei în problema consideratã si pentru persoanele implicate. mitologizabile (pot fi reperate în tot felul de mitologii) (BAECHLER). Primul fond etnic este stratul tracic. si a celor istorico-sociali –relatiile cu vecinii. sociale si economice.d) Deosebit de importantã aici este interpretarea raportului stiintã-credintã: − imaginatia si magia (ca suport al credintelor) ocupã tot terenul lãsat liber de stiintã si tehnicã. fara a tine cont de proportii se pot desprinde urmatoarele elemente: 1. institutiile politice. clima. Pastrand sirul cronologic. − dogmele religioase sunt rationale (coerente si plauzibile). configuratie geografica. Elemente de antropologie ce stau la baza constituirii societatii romanesti Psihologia popoarelor se configureaza prin intrepatrunderea factorilor fizici -rasa. format din geto-dacii care au absorbit la venirea lor elementele ramase intre Dunare si M-tii Carpati de la vechile populatii ale acestori tari: scytii si agatirisi. regulile de viatã. [geto- . nestiintifice (nu pot fi verificate experimental). situatia geografica. haotic de rase multiple si felurite (in proportii diferite).

D. in M-tii Daciei (N. avarii au coborat si spre capmiile sudice unde au continuat procesul de cotropiri reciproce. asiatici. moravurile si credinta le imprumuta de la slavi. veniti din Galia. din Macedonia si Albania de astazi. Asia Minor. traind alaturi de populatiile romanice. O data cu inaintarea lor spre Apusul Europei. Ilirii au constituit cea mai mare proportie dintre aceste populatii.dacii ar fi un trunchi despartit din marele trunchi de rase germanice –frati cu scandinavii. Dalmatia. 3. limba latina. O ramura a lor se aseaza intre Nistru.Xenopol a observat si afirmat ca elemental roman a fost mai puternic deznatiolizand populatia slava. Prut si Dunare. danezii. 4. A. Pe acest fond etnic s-a altoit sangele si civilizatia latina. Traian a adus din intreaga lume romana o multime de oameni pentru a munci campul si pentru a reface orasele. 2. limba oficiala a Imperiului Roman. Limba. Ei veneau din dreapta Dunarii.Iorga). singuri si linistiti cu turme de oi si de boi. La jumatatea secolului al VII-lea vin triburile bulgare –denumite si barbare. care aveau o cultura mult mai puternica. gotilor si avarilor. populatia ramasa s-a contopit din nou. 5. Dupa ce o parte din populatia coloniilor a fost retrasa din Dacia si Moesia. . Printer acestia se numarau galii –cautatori de aur. Toate aceste populatii vorbeau o limba comuna pentru a se putea intelege. deoarece. Cu timpul acestia vor trece pe malul drept al Dunarii si se amesteca cu populatia trco-germanica. Aceste poulatii romanizate din mijlocul provinciei Dacice au fost din nou imprastiate pe ambele maluri ale Dunarii o data cu navala hunilor. saxonii]. egipteni etc. Ei veneau ca fugari. Iliria. Italia. Sangele roman nu era nici el limpede si nici curat. In prima jumatate a secolului al IV-lea au venit si triburile slave impinse de valurile navalitorilor.

inceput de secol XI. navalirile barbare inceteaza si fac loc navalirilor semi-civilizate. polonezii i-au inzestrat cu divortul lor. 10. apare o inraurire franceza prin plecarea la studii in Franta –la Paris a rinerilor intelectuali romani. Un scriitor anonim francez spunea: “Romanii au imprumutat moravurile si viciile popoarelor care i-au guvernat sau protejat: ei au imprumutat de la greci lipsa lor de buna-credinta in afaceri. Dupa 1880. Principatul Munteniei se supune turcilor. 9. neamurile neolatine s-au limpezit si s-au separat de unguri care s-au retras. Timp de cateva veacuri. cele grecesti si ruse. La inceputul secolului XIX. “Veneau spre noi grecii lihniti de foame si inraiti de robia si mizeria turceasca. Limba romana. 7. Rusii veneau pe urmele vechilor navaliri slave. 8. In secolul al XII-lea isi fac aparitia hoardele salbatice ale tatarilor. gramatica si sintaxa propozitiei s-au resimtit profound incercand sa imite limba franceza. Influenta turcilor dureaza de la 1320 la 1880. inceput de secol XX. de la rusi desfraul lor.de la principii fanarioti amestecul lor de josnicie si de vanitate. Ne-au influentat prin economia si religia lor.” . Din secolul al XIV-lea apar turcii si tulbura linistea stabilita de doua secole. ungurii si cumanii care au avut si ele destule influente. ungurii si cumanii –in Muntenia si Moldova timp de 200 de ani.6. de la turci lenevia. La sfarsitul secolului. Acestia sunt negustori si se aseaza in special in orasele de la malul Marii Negre. pe teritoriul tarii noastre isi fac aparitia triburile pecenege. iar in secolul XV si Transilvania. La sfarsitul secolului al IX-lea.” (sec XV-XVII). Grecii moderni vin la sfarsitul secolului XIX. apoi Moldova. S-au stabili mai ales in Moldova si Basarabia. Aceasta a fost evidentiata prin studierea numelor localitatilor.Dintre toate aceste cotropiri cele care au influentat populatia bastinasa au fost bulgarii. Turcii nu au avut o influenta covarsitoare asupra romanilor.

119 sus).Izvoarele entice ale sufletului romanesc Dacii. erau foarte curajosi. In lupte dacii erau de neinvins. perfid. practice si lipsit de orice temelie mistica sau metafizica. nu cunosteau fanatismul si erau inclinati spre superstitii. viclenia. iubitori de dans. aveau o fire violenta. libertate. pentru ideile largi. nu mancau carne –Nirvana budista. agera. de aceea acesta trebuia chinuit pentru a simti pedeapsa. masurati politic. o considerau injositoare. . o doreau si chiar o binecuvantau. spirit de ordine si disciplina de regularitate statornica. preotii si calugarii nu se casatoreau. popor de plugari si de pastori cu moravuri blande. distingea partea esentiala de cea neesentiala a lucrurilor. Si-au dezvoltat duplicitatea. Putere de vointa si de a se stapani (pg. nu se temeau de moarte. a omora un dusman inseamna ai face un bine. Ingaduitori cu toate religiile. Minte active. popor de plugari soldati. Romanii. idilice. pentru sinteze elocinte. 119 jos). Popor razboinic urau munca campului. sentiment religios superficial redus la implinirea formalitatilor exterioare. predilectie pentru ideile si vederile universale. Simteau dispret fata de viata (de aici decurge mandria pe care o aratau) si preferau sa moara decat sa traiasca in rusine (pg. prefacatoria si dibacia de a insela. pasnice. cantec. In constiinta (filosofia) poporului romanesc apare idea nemuririi (ca la toate triburile de rasa tracica). dispusa sa ia lectii de la dusmani si sa imite. Cruzimea era o caracteristica a lor. preferand sa traiasca din prada. Elocinta –puterea de convingere si spiritul batjocoritor al satirei. Slavii. Caracter egoist. aspru. impulsive si stapana pe sine. prevazatoare. Aceasta credinta a influentat viata morala si sufletul romanesc. Decebal era cunoscut ca un bun diplomat si strateg. hraparet. Ascetism. vointa tenace.

considerau moartea ca o calatorie pentru o alta viata. Ospitalieri. Sensibilitate impresionabila. III. credeau in fiinte nevazute care aduc boli contagioase atat omului cat si animalelor. Au devenit ortodoxi. elasticitate ii ingradeau de a reveni si de a se regasi. Din toate aceste neamuri. logica radicala inclinata spre absolut. credeau in viata de dupa moarte. psihologia romanilor s-a format ca o rasa occidentala cu obiceiuri orientale.Viata sociala . primitori. Cultivau orice stiinta si arta. sociabili.anarhie. indrezneata. simplista. Se mladiau la toate obiceiurile. nestatornicie. puteau lua infatisarea si purtarea tarii in care traiau dar nu isi schimbau fondul. inteligenta vioaie. invatau limbile popoarelor cu care veneau in contact.

de familie. Intre individ si societate putem stabili o relatie sistemica. iar personalitatea prin activitatea sa creatoare. Societatea participa la modelarea personalitatii. adecvate sensului devenirii istorice. iar cand individual este activa. element in sistem. este in raport cu societatea. culturale.umanizare.educatie) 1)Relaţia individ – societate Cum nu exista societate fara comunicare. societatea formeaza. agentul actiunii sociale. proiecteaza. doar cand se impune. in care personalitatea integrate in diverse subsisteme (structuri de activitati sociale care realizeaza functii ale sistemului social. optimizeaza societatea. individ fara interactiune cu mediul social. modeleaza individual si personalitatea acestuia conform sistemului de norme si valori acceptate intr-un moment istoric dat. activitati economice. etc. dar si . perfectioneaza mecanismele sistemului social.Teme: 1)Relatia individ-societate 2)Factorii vietii sociale (socializare. politice. asa nu exista nici personalitate. a comportamentului social. considerat sistem global. In cadrul acestei relatii. Trebuie admis si ca mediile inconjuratoare in care traieste individul sunt asa de variate si de diversificate incat a intelege impactul pe care ele il pot avea asupra existentei individului. creeaza noi structuri sociale. acest lucru se repercuteaza asupra sa si totodata societatea asupra personalitatii individului in stare pasiva a acesuia. aceasta pentru ca mediile inconjuratoare diferite produc diferente sensibil nu numai intre societati.Suficient fiind doar prezenta in acel mediu si apoi actiunea individului asupra mediului.). nu este o sarcina la indemana oricui.

• resocializarea – se abandoneazã vechile norme si se învatã altele noi (ex: imigrantii. • asociativã si institutionalã. dar si in interiorul fiecaruia dintre indivizii acestor societati. desocializarea si resocializarea: • desocializarea este izolarea fizicã si socialã a unei persoane. mijloacele de comunicare în masã.in interiorul fiecareia dintre aceste societati.). modele de comportare specifice unui grup sau unei comunitãti în vederea formãrii adaptãrii si integrãrii sociale a unei persoane. depãrtarea ei de contextele sau persoanele care i-au satisfãcut necesitãtile de interactiune. Procese corelate cu socializarea . conceptii. puscãriasii etc.umanizare. Agentii socializãrii: • familia. • scoala. asadar. valori. Personalitatea presupune. Mecanismul fundamental al socializãrii este învãtarea socialã.o bogata viata interioara dezvoltata prin examene de conştiinţă si bilanţuri spirituale în vederea unei . 2) Factorii vietii sociale(socializare. de referintã). b) Umanizarea Umanizarea progresiva a omului primitiv şi o intrare în posesie prin cunoaşterea de sine.educatia şi rolul său în dezvoltarea societăţii) : a)Socializare Proces psihosocial de transmitere. asimilare a unor atitudini. Existã mai multe tipuri de socializare: • adaptativã si anticipativã. • pozitivã si negativã. • grupurile (de apartenentã.a propriei fiinţe pe parcursul evoluţiei vieţii este determinată de personalitatea individului.

afirmarea sa. Participarea la viata sociala a indivizilor implica folosirea de catre acestia valorile ca pe niste instrumente .asigurand unui individ buna adaptare originala la mediul natural si social. Trebuie precizat insa ca acele valori care se convertesc din valori declarate in valori traite devin parti constitutive ale comportamentului uman . Natura bio-psiho-sociala. Interesul individului pentru cunoasterea valorilor .se vorbeşte de o dezvoltare fără termen.biologica si fiziologica. Personalitatea se formeaza.se cucereste.dezvoltându-se din copilărie şi până în ultima zi a vieţii. ci ameninţată cu destrămări şi decăderi pe parcurs.formate si dezvoltate continuu sub influenta factorilor biologici si a experientelor personale. propria sa stapanire de sine . a modului in care ierarhizeaza acestea este puternic stimulat de constientizarea influentei pe care o are asupra comportamentului sau . este o dimensiune a omului ce presupune existenta celorlalte dimensiuni. .care nu înseamna în timp o curbă suitoare. Sensul actelor umane savarsite la nivel de individ nu pot fi intelese in afara sistemului de valori . O astfel de personalitate si o gandire emotionala dezvoltata il poate ajuta pe individ sa se integreze mai usor in societatea sa . Functionalitatea valorilor consta in capacitatea pe care o au de a ajuta individul sa rezolve probleme ale situatiilor tipice oferindu-i un complex de solutii codificate . Producerea valorilor ca instrumente spirituale in masura sa reglementeze raporturile individului cu ceilalti si prin aceasta sa guverneze propria sa aliniere la limitele curiozitatii .este ansamblul de dispozitii inascute dobandite. aceleasi in jurul valorilor istorice constituite ale epocii. Aceasta “expresie a structurii sale psihice”.potenţări si neîncetate creşteri. Umanizarea individului prin valori reprezinta o modalitate a existentei si totodata a opozitiei dinamice dintre indivizi si societate . dar si sa se descurce in orice situatie si orice ipostaza ceea ce duce la valorizarea .sa se socializeze. Această îmbogăţire si adâncire treptată este însăşi condiţia specifică a vieţii spirituale umane.

chiar si in aceste conditii. Ea a aparut odata cu societatea. atat la nivel de individ .Rupt de mediul valorilor omul nu se realizeaza ca om si ramane in stadiul de animalitate . universul social creste neincetat exprimand tot mai mult interiorizarea necesitatii naturale . pe tot parcursul vietii sale. Comenius sustine ca "pentru fiecare om viata este o scoala. considera ca si "batranii trebuie sa invete". Seneca de exemplu. c) Educaţia şi rolul său în dezvoltarea soc ietăţii Prin educatie se urmareste formarea unei personalitati in concordanta cu cerintele obiective ale societatii. cat si la nivel de colectivitate . ca instrument pentru realizarea acestei integrari . iar valoarea ii serveste ca mijloc . sa memoreze experienta colectiva a grupului din care face parte . iar Nicolae lorga precizeaza ca "invatat este omul care se invata necontenit pe dansul si invata necontenit pe altii". educatia se referea doar la o etapa din viata omului. sa-si dea valoare creatiilor sale . Dar. Valorile au valoare deosebita pentru dezvoltarea relatiilor interumane . Necesitatea circumscrie individului granitele intre care el urmeaza sa se integreze social . Intre nevoie si actiune se interpune valoarea . Valoarea exprima umanizarea progresiva a omului . dar si ale individului. Istoria a confirmat ca comportamentul omului . reprezentand un . evolueaza si se schimba in functie de transformarile ce se produc in cadrul societatii. Ca orice fenomen social. marile personalitati ale omenirii. au insistat pe ideea ca educatia este necesar sa se exercite asupra individului. fapt datorat ritmului lent de dezvoltare a societatii. educatia permanenta devine o necesitate a societatii contemporane. Deci. sa anticipeze . de la leagan pana la mormant". In trecut. educatia are in mod implicit si un caracter istoric. Datorita valorilor omul invata sa se desprinda de prezentul imediat . Infaptuirea procesului de socializare a individului uman are loc prin intermediul valorilor . realizand puncte de legatura intre membrii societatii .

educatia ca proces de modelare a personalitatii. precum si de cresterea gradului de democratizare a vietii sociale. mobilitatea profesiilor. Mai nou. necesitatea educatiei este impusa si de o serie de factori individuali cum ar fi necesitatea integrarii dinamice a omului in societate. sentimentul demnitatii personale. nevoia de educatie. scoala. Educatia pregateste autoeducatia intr-un sens dublu: ofera o "baza de lansare". nevoia de incredere in viitor si in progres. societate are ca scop pregatirea educatului pentru educatie.principiu teoretic si actional care incearca sa ordoneze o realitate specifica secolului nostru. igienico-sanitare. nivelul crescut al aspiratiilor individuale. Incepand cu primit ani de viata. Pavelcu spunand ca: "nu exista o sursa mai bogata in satisfactii decat aceea de te simti . evolutia stiintelor. Numai o angajare completa in ceea ce intreprinde personalitatea este capabila sa devina forta motrice care aduce progres de ordin cantitativ si calitativ in procesul educational. Cel mai important criteriu care impune si justifica educatia permanenta este factorul socia! schitat de accelerarea schimbarilor. sporirea timpului liber. de comportare civilizata si a celor legate de activitatile scolare. Se poate spune ca educatia care precede autoeducatia ofera tanarului directia devenirii sale. Autoeducatia evidentieaza faptul ca omul nu reprezinta un produs inert al unor forte externe sau interne. ii formeaza deprinderile si priceperile indispensabile unui caracter independent si ii cultiva increderea in sine. realizat de familie. Scopul fundamental al educatiei permanente este de a mentine si de a imbunatati calitatea vietii si progresul. Fiinta umana este in mare masura rezultatul vointei proprii. Menirea scolii. Asadar. se pun bazele prin formarea in familie a unor deprinderi de autoservire. de perfectionare. priceperi si deprinderi se stimuleaza nevoia continua de educatie. dinamismului. Pregatirea pentru educatie se realizeaza prin intreg procesul educational. O astfel de activitate a avut in vedere academicianul V. a activitatii profesionale consta in a provoca in constiinta educatului. prin sistemul de cunostinte. criza modelelor relationale si de viata.

individul devine o fiinta culturala. in mediul social si prin el.afectivmotivational. In sens social-istoric educatia este procesul de transmitere si asimilare a experientei -economice. psihogenetic. si volitive. s-a realizat dialogul generatiilor.societatea a acumulat experienta de cunoastere teoretica si practica condensata in valori materiale si spirituale ce constituie ereditatea sociala a culturii si civilizatiei. Concomitent si ulterior educatia se institutionaliza prin scoli si universitati. Conservarea valorilor si transmiterea lor se realizeaza prin educatie care. in cadrul relatiei educationale prin continutul cultural al experientei .stiintifice si tehnice – de la inaintasi la urmasi. cunoasterea fiind un act sacru. Din punct de vedere psihologic. Educatia este o functie esentiala si permanenta a societatii in doua ipostaze: de institutie a ereditatii sociale a culturii si civilizatiei si de instrument de actiune pentru formarea omului.opera propriei tale personalitati si sculptor al propriei tale fiinte''. Indiferent de nivelul de dezvoltare a culturii si civilizatiei si de modalitatile de transmitere.in aceasta ipostaza . De-a lungul istoriei.religioase. Structura psihica a personalitatii se construieste pe fundamentul eredo-nativ al fiintei biologice.educatia este procesul de ridicare a individului din stare de natura biologica la cea culturala.ca producator si creator de valori. s-a asigurat continuitatea existentei materiale si spirituale a omenirii.filosofice.volitiv. educatia este procesul de formare a omului ca personalitate in plan cognitiv .spre exemplu la egipteni.educatia se realiza ca initiere in temple. politice.indieni etc.asimiland cultura si in situatii de exceptie. In fazele de inceput ale societatii transmiterea experientei se realiza ocazional nesistematic si oral in comunitatile gentilicotribalica. pentru formele omului ca utilizator si consumator de valori. Din ins biologic cu predispozitii normale cognitive. In etapele avansate de dezvoltare a societatii. atitudinal. Pe acest fundament de experienta condensata se actioneaza. In sens social-cultural.prin educatie. creand-o. la unele popare. afective.artistice. aptitudinal..reprezinata institutia constituirii si transmiterii ereditatii sociale a culturii si civilizatiei.

Educatia in acest caz este instrumentul formarii individului ca personalitate. formare a obiectului educatiei (educat). ele devin un bun al fiecarui om numai prin educatie.ea trebuie sa pregateasca viitori cetateni. in lucrarea sa “Politica”. fiecare dintre noi suntem supusi. -rezultat prin preluarea selectiva a actiunilor informationale si includerea in structuri comportamentele proprii de cunoastere si actiune.iar nu particulare”.adultului-parinte. in conceptia sa. considera ca educatia “trebuie sa fie un obiect al supravegherii publice. Rezulta ca. profesor.A.animal. profesionala. rational) se distribuie in randul oamenilor.natura inzestreaza copilul numai cu “semintele stiintei. Acestea nu se desavarsesc prin sine si de la sine. omul “nu poate deveni om decat daca este educat” Filosoful german Imanuel Kant. de conducere a procesului de umanizare. considera ca la nastere.educatia ar fi “arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta atitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele” Aristotel. vrand/nevrand unui aflux informational si unui bombardament mediatic cu sau fara intentie pedagogica. invatator. ale moralitatii si religiozitatii”. fizica.aprecia ca educatia contribuie la valorificarea naturii umane in folosul societatii: “Este placut sa ne gandim ca natura omeneasca va fi mai bine dezvoltata prin educatie si ca se poate ajunge a i se da o forma care sa-i convie cu deosebire. indrumare.in lucrarea sa “Didactica magna”. morala. Pentru Platon. estetica.Comenins. -proces de formare a omului pentru integrarea activa in societate. in reflectiile sale. J. educatia este o activitate de stimulare a acestor “seminte” si implicit. In consecinta. Aceasta pregatire trebuia sa se fac diferentiat dupa modelul in care cele trei aspecte ale sufletului (vegetativ. Aceasta ne descopera perspectiva fericirii viitoare a neamului omenesc”. Educaţia este fenomenul social complex privit in trei dimensiuni: -activitate constienta a subiectului educatiei (educator) de stimulare. . proces de formare intelectuala. Zi de zi.

In functie de gradul de organizare si de oficializare. succesiv sau complementar. pornind de la scoala primara si pana la universitate. Suportul psihologic al relatiei educationale este trebuinta de a comunica. Toate influentele si actiunile educative care intervin in viata individului. putem delimita trei mari categorii: -educatia formala(oficiala). in plus fata de studii academice. incidental sau avand un caracter organizat si sistematic. b) Criteriul organizarii conform caruia diferentiem educatia realizata pe baza unor actiuni explicite si influente implicite : -educatia formală. in mod spontan (intamplaror. -educatia non-formala(extrascolara). care include.neoficial) sunt reunite sub denumirea de forme ale educatiei. al formelor educatiei. Si forma educatiei neinstutionalizata (“realizata implicit. fara obiective specifice institutionalizate”) -educatia informala (educatia realizata doar pe baza unor influente implicite) .desfasurate intr-un cadru institutionalizat) sau. Clasificarea formelor educatiei angajeaza doua categorii de criterii valorice: a) Criteriul proiectarii care delimiteaza intre formele educatiei institutionalizate (care au in vedere realizarea unor finalitati specifice.Aceste influente multiple.este după Philip Coombs:“sistemul educational structurat ierarhic si gradat cronologic. in mod organizat si structurat (in conformitate cu anumite norme generale si pedagogice. resimtite sau nu ca fiind de tip educativ. gest. informatii ci si atitudini. sentimente si convingeri. -educatia informala(spontana). pot actiona concomitent.dimpotriva. prin intreaga conduita.difuz. in mod spontan. mimica. in forme variate. Se comunica nu numai cunostinte. o varietate de . Se comunica prin cuvant.intr-un cadru institutionalizat) -educatia formala si nonformala .

cu posibilitatile adultului. disciplina impusa. natural). politic. in scopul maximalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal (stresul notarii in catalog.Kleis : “orice activitate educationala.)” -educatia informală .intentionata si sistematica. intrucat amandoi trebuie sa invete totul. prin aceasta. specifice activitatii de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane. Functiile generale ale educatiei reprezinta proprietati intrinseci.isi formeaza priceperi si deprinderi. isi structureaza convingerile si atitudinile. actualiza si valorifica experienta sociala in vederea asigurarii unei integrari eficiente si rapide a individului in societate si. Prin educatie. efectuarea temelor etc. in vederea crearii premiselor autodeterminarii individului ca factor de progres social. In ceea ce priveste procesul devenirii omului ca fiinta sociala nu este nici o deosebire intre copil nascut intr-o mare metropola si cel nascut intr-un trib primitiv. desfasurata de obicei in afara scolii traditionale. Cand aceste “experiente sunt interpretate de catre cei mai in varsta sau de catre membrii comunitatii ele se constituie in educatie informala”.se refera la experientele zilnice ce nu sunt planificate sau organizate si conduc catre o invatare informala. prin intermediul experientelor cotidiene. omul trece de la stare de existenta pur biologica la aceea de existenta sociala. Educatia informala este procesul care se intinde pe toata durata vietii. al carui continut este adaptat nevoilor individului si situatiilor speciale. la nivelul de sistem (societatea in ansamblul sau) si de subsistem (cultural. economic. O parte a invataturii este rezultatul . comunitar. -educaţia nonformală –este după J. selecta. Functia fundamentala a educatiei este aceea de a vehicula. nu ar exista educatie. exprimate la nivelul consecintelor sociale angajate in mod obiectiv. se dezvolta. Daca omul ar fi la nastere inzestrat prin ereditare.prin care individul dobandeste informatii.programe de specializare si institutii de pregatire profesionala si tehnica cu activitate full-time”. in principal.

(auto) perfectibil. in asa fel ca inteligenta logica sa se formeze in functie de actiunea si de schimbarile sociale. Piaget considera ca scoala trebuie sa fie conceputa ca un centru de activitati reale.contractului spontan al omului cu diferite aspecte ale vietii sociale. astefel. proiectate. la nivel de sistem si de proces. activitatea psihosociala cu functie generala de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii umane pentru integrarea sociala optima. realizate si dezvoltate prin actiuni specifice avand ca structura de baza corelatia subiect (educator) obiect(educat). desfasurate in comun. . prin forme organizate si sistematice. dar cea mai consistenta parte a invataturii se acumuleaza prin instruire.intr-un context deschis. Educatia reprezinta. angajata conform finalitatilor asumate. practice.

opiniile etc. o normã sau o valoare socialã. de a le asigura coerenta si coeziunea ce le constituie în societãti. fiind consideratã premisa constitutivã a societãtii si este explicatã în douã moduri: • • consecintã a naturii umane (instinct social).colectivitati umane Sodalitate.Forme de asociere . • socialitate – capacitatea umanã de a mentine împreunã grupurile si retelele. • sociabilitate (termenul “sociabil” este cunoscut din 1522!) – capacitatea umanã de a forma retele prin care unitãtile de activitate transmit informatii ce le exprimã interesele..). familii. un produs al ratiunii.II Identificarea elementelor de sociologie a colectivitatilor I. definite ca unitãti de activitate (cupluri. socialitate Valenta umanã de a se asocia cu semenii a fost conceptualizatã în mai multe moduri (Baechler): • sodalitate – capacitatea umanã de a întemeia grupuri. dimensiunile verticale si orizontale. Sociabilitatea este un concept central al sociologiei.Cap. . sociabilitate. procesul de integrare sociala si reintegrare 1. echipe etc. colectivitati umane 2) Grupurile sociale 3) Mobilitatate sociala. Elemente de sociologie a colectivitatii Teme: 1) Forme de asociere.

Studiul sistematic – din punct de vedere sociologic – al grupului social a fost dezvoltat de Scoala de la Chicago (Thomas. dupã tipul de relatii: • grupuri primare (“face-to-face”) – relatii directe între membri. Schimbãrile sociale sunt produse de grupuri. clase. • grupuri informale (neoficiale). viata socialã apare în esentã ca fiind mai degrabã opera unor grupuri decât a indivizilor considerati ca atare. Clasificare grupurilor se poate face dupã mai multe criterii: 1. Pentru a sublinia ideea de dezvoltare a grupului si procesele din interiorul sãu. “Prin ce se deosebesc între ele!”. rezultat din relatiile si procesele psiho-sociale dezvoltate în cadrul sãu.2. dupã apartenentã: . dupã normalitate: • grupuri formale (oficiale. Punctul de vedere individualist nu este productiv. institutionalizate). multimi. Mead) care considerã grupul ca faptul social primar. natiuni. Lewin dezvoltã ideea dinamicii de grup. • grupuri secundare (Cooley). Park. Grupurile sociale Grupul social este important în sociologie. Grupurile sociale sunt unitãti. 2. state. ansambluri de indivizi conditionate social-istoric reunite prin anumite relatii si activitãti. 3. Sociologia trebuie sã rãspundã la intrebarile: “Ce sunt grupurile?”. “Ce functii au?” Grupul social reprezintã un ansamblu de persoane caracterizat de o anumitã structurã si cu o culturã specificã.

de afinitate • structuri de dominare • coeziunea de grup – mãsura în care grupul este unit. Este cel mai mic grup posibil si existenta sa trebuie corelatã cu câteva caracteristici recente alte atitudinilor fatã de cãsãtorie: • coabitarea – acceptarea de a alcãtui un cuplu fãrã ritul social al cãsãtoriei. • de la 2 la 30-40 chiar 70-80 indivizi. coeziunea: − are un sens valoric − factor temporal – se realizeazã în timp • dinamica specificã a statutelor si rolurilor Ca efect al coeziunii si dinamicii de grup apare climatul de grup(atmosfera). . preferentiale. • • Tipuri de grupuri Cuplul. Grupul mic. explicat prin mai multi factori din care principalul pare a fi conceptia partenerilor de a-si asigura conditiile pentru urmãrirea/atingerea obiectivelor proprii. • momentul decisiv al aparitiei grupului mic îl reprezintã activitatea de muncã.grupuri de apartenentã (Hyman. • celibatul. comparativã. Merton). dispune de unitate. grupuri de referintã (grupurile din care individul ar dori/doreste sã facã parte. • instabilitatea relatiilor premaritale si maritale. dar si criterii afective. • întârzierea pronuntatã a vârstei de cãsãtorie. aceste grupuri au mai multe functii: normativã. • din numãrul de membri rezultã anumite caracteristici: − relatii complexe − relatii de comunicare − relatii de simpatie. publicã).

Relatiile interumane se stabilesc în temeiul unor regulamente pe care. unitãtile militare. initiindu-l si introducându-l în mecanismele vieþii de grup si ale vietii sociale. Prin natura lor. fie cã le acceptã sau nu. în acest tip de grup. Exemple de grupuri secundare: corporatiile. motivaþia si satisfactia date de exercitarea unei ocupatii sau obþinerea unui câstig. prestigiu profesional etc. unitãtile de muncã. În grupul secundar existi cu precãdere printr-un status social. prin interactiunea lor. Grupul primar actioneazã pentru insul concret. în grupul primar poti fi prieten. grupul secundar are rol esential în afirmarea socialã si profesionalã a individului. Numai astfel insul integrat într-un grup secundar este acceptat ca membru si poate sã realizeze scopurile sale. Într-o uzinã lucreazã insi ce urmãresc. iar grupul secundar activeazã individual prin statusurile sale. cultural. profesional. comunitãtile etnice si nationale. Dacã grupul primar rãmâne prioritar în socializarea primarã a individului. grupurile secundare se manifestã ca medii sociale în care indivizii se produc ca actori sociali. religios etc. oamenii se reunesc dincolo de diferentele ce-i marcheazã. De pildã. În grupurile secundare insul fiinteazã ca realitate socialã. conditie suficientã. Ilustrativ este în acest sens grupul secundar specific unitãtilor de muncã. pentru cã nu au altã cale de înfãptuire a intereselor lor. Mai mult. relatia dintre membrii grupului secundar este un mijloc pentru atingerea unui tel. individul trebuie sã le respecte. scolile. . Spre deosebire de grupul primar. Oamenii coopereazã cu alti semeni pentru realizarea unui scop.Coeziunea + climatul → factori ai productivitãtii grupului. Grupul mare (grupul secundar) Grupul secundar constã din douã sau mai multe persoane implicate într-o relatie impersonalã si au un scop practic specific.

asteptãri formale . Situatia poate fi întâlnitã. este de notorietate functionalitatea raporturilor interumane în cadrul întreprinderii sau al unei institutii.implicarea unor segmente ale vietii unei persoane . Diferentele între grupul primar si cel secundar sunt prezentate mai jos (dupã James W. adesea. În acelasi mod au loc relatii între oameni în cadrul unitãtilor de învãtãmânt.relatie impersonalã .duratã scurtã . în unitãtile de muncã. Caracteristicile grupurilor primare .interactiune continuã .implicarea întregii individualitãti . Cerinte institutionale erau înfãptuite prin intermediul acestor relatii specifice grupului primar. Trebuie spus cã în anumite contexte sociale sau culturale. relatiile interumane din grupurile secundare se pot organiza si ca alternativã la influenta excesivã a acestor grupuri.numãr mare de persoane . Vander Zanden. De cele mai multe ori acest tip de relatii se identificã cu relatiile specifice grupului informal despre care vom vorbi mai jos.interactiune sporadicã . Relatiile caracteristice grupului primar se pot desfãsura în cadrul grupului secundar.legãturi expresive Grupul de presiune Caracteristicile grupurilor secundare . relatii de prietenie cu colegii de muncã.constrângeri impuse formal .110). Referindu-ne concret la societatea româneascã de dinainte de 1989. unde oamenii dezvoltã. de regulã.numãr mic de persoane .O problemã asociatã analizei grupului secundar o reprezintã relatia acestuia cu grupul primar. 1988.duratã lungã . puternic socializantã.relatie personalã .asteptãri informale .legãturi instrumentale . p.constrângeri impuse informal .

Grupul de presiune este constituit dintr-un numãr de persoane cu anumite interesesi directii comune de actiune si care urmãresc atingerea unor scopuri sociale sau politice în mod declarat sau ascuns. • Astfel. Aceste grupuri pot actiona agresiv sau opresiv. distingem mobilitatea orizontalã. în sens ascendent sau descendent.SOROKIN. de prestigiu etc. bunuri materiale. 1927). în functie de sensul miscãrii. sau dimpotrivã. de acelasi nivel (salarial. controlabile. ex: sindicatele. 3. cu mijloace deschise. ele pot fi formale sau informale. Mobilitatate sociala.) reprezintã procesul de mobilitate socialã (concept introdus de P. procesul de integrare sociala si reintegrare A. putere politicã etc. . adicã deplasarea de la un status (pozitie) la un alt status.) si mobilitatea verticalã – trecerea indivizilor de la un status social la altul. dimensiunile verticale si orizontale.Definitie si clasificare Miscarea indivizilor în cadrul unei structuri sociale si accesul la ocuparea unor pozitii corespunzãtoare calitãtilor si mijloacelor de care dispun (studii. cometentã. În principiu grupurile de presiune urmãresc sã-si amplifice la maximum influenta asupra centrelor de decizie. corespunzãtoare criteriilor utilizate pentru clasificare si polimorfismului fenomenului. Una din modalitãtile de actiune: lobby – presiune pentru a obtine o influentã socialã sau politicã. Existã mai multe tipuri de mobilitate socialã.

Aspiratiile indivizilor spre pozitii sociale superioare sau spre noi locuri în ierarhia socialã sunt stimulate cu atât mai mult cu cât societatea realizeazã o evolutie globalã. • Un loc important îl ocupã în cadrul procesului de mobilitate socialã si mobilitatea ocupationalã. continuã. acest proces de mobilitate ascendentã duce – în timp – la diminuarea straturilor inferioare (sub aspect social-economic) în favoarea unor straturi medii. vizând cariera unui individ. nivelului de viatã. cu atât mobilitatea inter si intragenerationalã este mai puternicã si exercitã efecte sociale favorabile sau nefavorabile asupra indivizilor si societãþii. Cu cât evolutia sistemului social determinã extensia unor statusuri. stagnarea sau decãderea în status. de creare a unor statusuri superioare. care intrã în consonantã cu noi cãi de perfectionare si de eficientizare a statusurilor. Se obtin salarii mai mari. prestantã si prestigiu mai înalte. aparitia altora noi si cu cât facultãtile indivizilor sau sistemul de promovare socialã contribuie la ridicarea. în progresul social. clase medii si chiar superioare – din punct de vedere al veniturilor. se realizeazã ascensiunea pe plan social. determinând trecerea de la un sistem de pozitii sociale – având un anumit nivel de eficientã – la un sistem îmbunãtãtit. ceea ce capãtã o importantã deosebitã în procesul schimbãrii generale. deoarece prin trecerea la profesii de calificare tot mai înaltã. Ca exemplu poate fi dat procesul de mobilitate care s-a produs în SUA dupã anii ’40 ai secolului nostru si care a avut ca rezultat sporirea “gulerelor albe” si formarea claselor mijlocii. denumitã mobilitate intergenerationalã si ca schimbare de status în raport cu pozitiile anterioare ocupate de aceeasi persoanã. Este . prestigiului.• Mobilitatea verticalã poate sã aparã sub douã forme speciale: ca schimbare de status în raport cu cel al pãrintilor. La scara societãtii globale. fapt care a contrazis teoria marxistã a claselor. cu importantã socialã. apreciere socialã si economicã deosebite. pozitiei în viata socialã etc. denumitã mobilitate intragenerationalã sau de carierã.

un factor important este aparitia de noi sectoare si domenii de activitate. dupã cum procesele de dezvoltare economicã/tehnologicã sunt si procese de creare a unor noi aptitudini. Desfãsurarea mobilitãtii implicã însã si fenomene care preced procesul în sine. si nivelele aspirationale ale indivizilor se . cu acces la valori sociale noi etc. Întelegerea acestui proces este importantã atât pentru cunoasterea factorilor care pot influenþa mobilitatea socialã. În consecintã. cu schimbarea profesiei si a altor conditii de viatã. aspiratii. Factori ai mobilitãtii a) Factori structurali sau de macronivel: • dezvoltarea economicã • diversificarea structurilor ocupationale societate în b) Factori de micronivel • vointa indivizilor. De asemenea. geograficã sau teritorialã – cuprinzând migratia cu obiectiv profesional – de la sat la oras sau invers. Sistemele motivationale ale indivizilor sunt conditionate social-istoric. Dezvoltarea economicã. În economia contemporanã. A. diversificarea structurilor ocupationale. precum si alti factori determinã schimbãri si la nivel psihoindividual.calea prin care se realizeazã o schimbare importantã în stratificarea socialã în societãtile avansate. care impun formarea unor contingente de specialisti cu pregãtire adecvatã noilor cerinte si care – datoritã competitivitãtii lor – pot obtine pozitii noi în structurile profesionale si sociale. avem în vedere chiar si miscarea navetistã ca preludiu al mobilitãtii sociale si chiar alte fenomene care îi premerg si o favorizeazã. cum ar fi: mobilitatea spatialã. cât si pentru realizarea unor modele care sã faciliteze producerea sa în sensul în care poate fi util progresului social.

– în acest sens. Opiniile specialistilor sunt împãrtite: – scoala (educatia) reprezintã un instrument de reproductie socialã. dupã cum obtinerea unei diplome inferioare nu conduce automat la o pozitie inferioarã. de perpetuare a structurilor existente. o astfel de 1924 • Procentul celor care se trezesc înainte de ora 6 într-o zi de lucru: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare • Procentul familiilor în care lucreazã si sotia: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare • Procentul mamelor care doresc sãsi trimitã copiii la facultate: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare • Procentul pãrintilor care accentueazã independenta copiilor: – clasa oamenilor de afaceri – clasa muncitoare • un 1972 31% 38% 42% 48% 90% 83% 82% 68% 15% 93% 3% 44% 93% 23% 46% 17% alt factor de micronivel: pozitia familiei în ierarhiile de prestigiu/sociale. Evolutia mobilitãtii . paradoxul lui Anderson aratã faptul cã a transmite fiului o diplomã mai ridicatã nu îi asigurã acestuia o pozitie superioarã în societate. B. Prezentãm în continuare schimbare (cazul Middletown). Acest factor se aflã într-o strânsã legãturã cu: • educatia.schimbã. – o conditie necesarã – desi nu suficientã – pentru mobilitatea ascendentã rezidã însã în nivelul de instruire.

• • • • Analiza studiilor privind mobilitatea duce la câteva concluzii interesante: existã o foarte puternicã mobilitate de la o generatie la alta. consecutiv. totusi. umilintã etc • . la cei cu mobilitate descendentã: panicã. Efectele sociale ale mobilitãtii efect pozitiv: încadrarea pozitiilor din societate cu oameni valorosi. aparitia unor stãri de frustratie. mobilitatea ascendentã este mai puternicã decât cea descendentã. mobilitatea ascendentã are o evolutie curbilinie: marcheazã o crestere în perioada 1930-1955. – ereditatea meseriei rãmâne puternicã la functionari si muncitori. dupã care o scãdere semnificativã. existã o corelatie medie între originea socialã si destinul fiului: – a crescut mobilitatea la agricultori si la nivelele superioare ale salariatilor. înstrãinare. – mobilitatea descendentã este mai accentuatã la comercianti etc. C. • efctele negative: – cresterea asteptãrilor de ascensiune peste nivelul posibilitãtilor si. deziluzie.

incat ea egaleaza actiunea celorlalte grupuri sociale. Interpretarea sociologica a familiei 2.Aceasta este cu deosebire cazul cercetarilor care vin dinspre psihanaliza.individ cu status social” este intai de toate opera familiei.psihologia sociala si sociologie sustinand ca familia este :adevaratul laborator de formare a persoanei. Dicţionarul de sociologie menţionează 2 sensuri ale .ea fiind identica cu intreaga lume sociala a copilului. care semnifică „ascultător”. Familia ca grup social (Grupul familial) Teme : 1.II. e calea prin care se canalizeaza oricare alta actiune de socializare .una este legata de faptul ca actiunea fam. Termenul „famulus”. termenului de familie: „slugă”. „slujitor”.Tipologii ale familiei 3.Transformarea individului in persoana adica in . familiei Interpretarea sociologica a Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influienteaza si modeleaza persoana umana. de în „familie” sens provine larg din latinescul „supus”.Familia în societate 4.se exercita mai de timpuriu iar a doua de acela ca multa vreme fam.Unii merg chiar mai departe si sustin ca actiunea ei asupra persoanei e atat de mare .Sunt doua cauze care explica aceasta influeta a fam.asupra persoanei.Funcţii ale familiei 1. iar în sens restrâns.

spiritual şi ideologic. dar care se deosebeşte de celelalte grupuri primare prin câteva note specifice:  uneşte membrii prin relaţii de căsătorie. 2. Familia este vazută drept o formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie. restrâns desemnează cuplul  căsătorit şi copiii lor. menţinând şi perpetuând cultura societăţii date. economic. sau adopţie. alcătuiesc un singur menaj.  desfăşoară o activitate economică comună. în sens.  îşi acordă sprijin emoţional-afectiv. Acest grup se întemeiază pe anumite reguli. înteracţionând în cadrul rolurilor de soţ-soţie. Familia este o formă de comunitate umană. care trăiesc împreună şi cooperează sub aspect economic şi au grijă de copii. mamă-fiu. căsătorie. consangvinitate sau adopţie. prevăzute în acte oficiale. Tipologii ale familiei .  membrii sunt legaţi prin anumite relaţii de ordin biologic. psihologic şi spiritual. un grup primar cu toate caracteristicile lui. care uneşte pe soţi şi pe descendenţii lor prin relaţii strânse de ordin biologic. Familia = un grup social al cărei membrii sunt legaţi prin raporturi de vârstă. în condiţiile statului şi a dreptului. Familia.  membrii unei familii trăiesc împreună (de regulă).

In comparatie cu familia cu un singur . familia liniară şi familia tulpină. avand in vedere cat de puternic este spiritul de imitatie la copii. intre acestia sa fie relatii de intelegere. Familia in societate Familia care reprezinta un bun mediu educativ Familia trebuie sa fie un colectiv sanatos. respect. sa duca o viata cinstita.1. tată-copil. fraţii şi surorile soţului şi/sau soţiei. mamă-copil. onesta. Opiniile celor doi parinti referitoare la copil trebuie sa fie convergente iar parintii trebuie sa fie un bun exemplu. În familiile nucleare incompete se stabilesc diade: soţ-soţie. intrajutorare. mătuşi ai cuplului. De regulă. sa traiasca in deplina armonie.  familia extinsă. exiastă:  familia nucleară (familia simplă) – alcătuită dintr-o singură pereche maritală şi urmaşiilor. lărgită – este tipul de familie ce cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte rude şi generaţii. copiii lor. unchi. bunicii acestora. adica in componenta sa sa existe toti membrii care alcatuiesc in mod normal un asemenea colectiv (doi parinti). 3. care locuiesc şi gospodăresc împreună. În raport cu gradul de cuprindere al sistemului familial. Există familia extinsă propriu-zisă. constituite din cuplul conjugal şi copiii lor la care se pot adăuga: părinţii soţului şi /sau soţiei. în familia lărgită trăiesc trei generaţii.

familia cu mai multi copii reprezinta un mediu educativ mai bun. afectiunea parintilor se indreapta catre toti copiii. Nu in ultimul rand. avand conceptii invechite. de imbogatire a cunostintelor. capricios datorita parintilor care doresc sa-i faca toate poftele. dar numai daca ea e potrivita si cu masura". verdele campului etc. "pentru a fi un bun mediu educativ. dar pe de alta parte sunt difuzate numeroase programe care pot deforma imaginatia inocenta a copiilor intr-un sens negativ. ci si calea cea mai eficienta a educatiei. iar in altele aceasta este .copil. Unii parinti. Parintii trebuie sa controleze atat timpul pe care copilul il petrece in fata televizorului cat si emisiunile pe care le urmareste. filme si emisiuni special realizate pentru indrumarea pedagogica a parintilor. dar este necesar sa stie ca nu-i vor ingadui orice capriciu. cred ca ei stiu cel mai bine sa-si educe copilul. cantecul pasarilor. "Adevarata autoritate deriva din exigenta parintilor fata de comportarea copiilor. egoist. In familiile cu mai multi copii. In unele familii preocuparea pentru cultura estetica a copilului lipseste cu desavarsire. In prezent. Copilul trebuie sa simta iubirea pe care parintii io poarta. neacceptand sfaturi din exterior. Parintii sunt cei care realizeaza contactul copilului cu frumusetile naturii (culorile si mirosul florilor.). cu viata sociala (traditii. exista o multime de carti. imbinata cu respectul fata de acestia". obiceiuri stravechi etc. Aceasta autoritate nu trebuie obtinuta cu ajutorul pedepselor sau a violentei si nici printr-un exces de bunatate si satisfacerea oricarei dorinte.). Daca copilul este singur la parinti el tinde sa fie mofturos. Familia contribuie si la educatia estetica a copilului. Nu se poate vorbi despre o influenta strict pozitiva sau strict negativa. "Dragostea este astfel nu numai cheagul familiei. familia trebuie sa aiba o situatie economica apta sa satisfaca trebuintele de prim ordin ale membrilor sai". A educa un copil nu este un lucru atat de usor. pe de o parte exista numeroase emisiuni culturale. Parintii trebuie sa aiba o autoritate asupra copilului. Mijloacele mass-media si in mod special televiziunea exercita o influenta puternica asupra educatiei estetice.

teatru etc. In multe cazuri. Maltratarea partenerului si a copiilor are loc in toate clasele sociale. Cercetarile actuale par sa indice ca copiii se simt mai bine daca parintii nefericiti divorteaza decat daca stau impreuna intr-o atmosfera de furie.). b) Familia reconstituita . In acest context merita sa ne punem cateva semne de intrebare: Cine asigura disciplina in aceasta familie? Dar educatia? Care sunt indatoririle parintelui biologic caruia i s-a luat copilul? Ce autoritate are acesta? Raspunsul la aceste intrebari variaza de la caz la caz. sanatatea . Copiii maltratati sunt frustrati de dragoste. dar posibilitatea maltratarii creste o data cu problemele financiare. nu este un mediu educativ ideal. pierd bucuria de dragoste si intelegere a semenilor. Dar totusi conditia de viata a copilului orfan de un parinte depinde foarte mult de puterea de dragoste a celui ramas. Familia care nu reprezinta un bun mediu educativ a) Familia descompusa .Recasatorirea creeaza o familie reconstituita sau combinata formata din doi parinti. muzica. Cazurile de maltratare a copiilor sunt in crestere. cei care maltrateaza au fost maltratati in copilarie. astfel perpetuand un ciclu de violenta". violenta si ura. iar tatal pe ai lui. amaraciune. In trecut divortul era extrem de daunator pentru copii.exagerata. c) Violenta in familie este un fenomen ce ia amploare. plangandu-se fiecare impotriva copiilor celuilalt. care poate compensa dragostea celui disparut. Daca copilul nu are aptitudini si nici placere pentru diferite arte (balet. din care cel putin unul aduce in aceasta unitate familiala noua unul sau mai multi copii dintr-o casatorie anterioara. parintii trebuie sa respecte optiunea copilului. "Ca si in cazul maltratarii unuia dintre soti.familia care ramane descompusa in urma unui divort sau a unui deces. Cuvintele mama mastera si tata vitreg sunt deja expresii peiorative. Atunci cand copiii provin din doua familii diferite. mama va proteja pe ai sai. sunt responsabili mai ales barbatii.

Certurile si neintelegerile dintre parinti au efecte traumatizante asupra copiilor. Forme familiale alternative Astfel. importanta ei pentru functionarea societatii se estompeaza continuu” (Georgeta Ghebrea. sunt necinstiti. Rolul social al familiei. a trecut la modele familiale alternative. in cele mai multe cazuri copilul va imita comportamentul acestora. Paralel cu scaderea ratei nuptialitatii. functiile ei sociale. “Regim social-politic si viata privata”). Dupa cum am citat si din cartea lui Norman Goodman. ci o realitate generalizata ale carei consecinte nu s-au lasat prea mult asteptate: nasterile sunt in scadere datorita utilizarii pe scara larga a contraceptiei moderne. debutul procrearii. as putea motiva alegerea acestei teme: Am dorit sa demonstrez intr-un fel sau altul faptul ca nu este neaparata nevoie de o familie cu doi parinti pentru a fi copilul fericit. Casatoria nu mai reprezinta debutul constituirii uniunilor conjugale si. relatiile sexuale inainte de casatorie nu mai constituie un tabu. caracteristica perioadei anterioare. “familia nucleara”. ea nu poate constitui un bun mediu educativ. Dintr-un alt aspect. Deci. prin aceasta. copiii sunt mult mai fericiti daca cei doi parinti care au permanent neintelegeri. . divorteaza.lor psihica fiind pusa la indoiala. fura. tinerii isi amana tot mai mult data casatoriei sau renunta definitiv la aceasta practicand un celibat cu tendinte libertine.Divergentele dintre parinti cu privire la masurile educative au urmari negative asupra educatiei. fara legatura intre ele. dar climatul moral din ea lasa de dorit. . Aceasta functie a fost preluata de alte institutii si grupuri sociale. chiar daca familia este completa.Daca parintii mint. In concluzie. “Familia nu mai este o institutie fundamentala pentru supravietuirea individului si reproducerea societatii. fragmentare. d) Alte cazuri in care familia nu este un bun mediu educativ: . injura. Sexualitatea. casatoria si copiii tind sa fie realitati distincte. .

Pe primul plan sunt plasate situatiile de educatie morala. nici cu tatal copilului. intr-o familie completa. Potrivit cercetatorilor din acest domeniu. Funcţiile familiei din perspectiva Cat de importanta este cresterea copilului. familia constituie cadrul de realizare al sociabilitatii. a modelelor de conduita asteptate. deprinderi necesare convietuirii ?n societate si situatiile angajand inventia si imaginatia. Urmeaza apoi situatiile de invatare cognitiva. nici cu altcineva iar in familia nucleara moderna copiii devin o sarcina suplimentara prin costul întretinerii si educarii lor. atitudini. se stabilesc patru situatii specifice de realizare a functiei de socializare a familiei. prin intermediul carora i se fundamenteaza copilului regulile morale. este subliniat amanuntit in lucrarile de sociologie. III. cu un rol deosebit de important in echilibrul moral si psihologic al individului. premisa deprinderii normelor deziderabile. Nu in ultimul rand se au in vedere situatiile de comunicare psihologica care dezvolta activitatea specific umana. individul stabileste primele contacte a perceperii notiunilor de responsabilitate si rationalitate. atat pentru femei cat si pentru barbati.Cultura organizationala Teme: 1) Institutii si organizatii sociale . care au la baza relatiile de autoritate. prin care copilul deprinde sistemul de cunostinte. prin care se dezvolta capacitatile creatoare si g?ndirea participativa. primele confruntari cu situatii supuse interdictiilor si evaluarii normelor si idealurilor cadrului social extins. Din aceeasi perspectiva. care sa contracareze dezechilibrele venite din mediul extern. sociologica 4.creste varsta la prima casatorie. Multe tinere prefera sa aiba copii fara a se casatori. In cadrul familiei. dar si evolutia adultului.

au ceva în comun? Ce anume? . sociologia culturii 1. organizatiilor în Asistãm în ultimele decenii la un proces amplu si permanent de multiplicaresi diversificare a formelor de organizare a vietii sociale. Omul modern nu poate actiona decât de-a lungul si în cadrul marilor organizatii. industriale. a societãtilor moderne. dacã nu chiar fundamentale. s-a creat. fie ele economice. functiile culturii. Dacã secolul XIX a fost considerat secolul individualitãtilor. religioase etc. culturale. Printre instrumentele utilizate de cãtre aceasta din urmã pentru buna sa functionare se numãrã si organizatiile. chiar un concept special: societatea organizationalã sau societatea organizatã. Este evident cã aceastã caracteristicã a societãtii – de a avea în cadrul ei numeroase organizatii apãrute/create tocmai pentru buna sa functionare – s-a impus de la sine cercetãtorilor prin numeroasele probleme implicate: a) ce este totusi entitatea pe care o numim “organizatia”? b) organizatiile sunt identice. similare sau diferite? c) dacã sunt diferite. politice. secolul XX este indiscutabil secolul colectivitãtilor organizate. juridice. Unii specialisti considerã chiar cã succesul marilor organizatii constituie una din caracteristicile esentiale. al marilor organizatii.Institutii si organizatii sociale Statutul si rolul societatea contemporanã A. pentru societatea modernã.2) Conceptul de cultura. la aparitia unor modalitãti de actiune cât mai adecvate în vederea rezolvãrii optime a problemelor ce apar în societate.

multitudinea organizatiilor existente atrage dupã sine si o multitudine de definitii. 1978)“. unui obiectiv (Zlate. 1981)“. o structurã formalã si un sistem de norme menite sã sporeascã eficienta socialã a actiunii (Popa. un organ de decizie si organe de executie. Definitii ale organizatiilor Punctul de plecare în orice demers stiintific îl constituie definirea entitãtii studiate. Vom opta pentru definitia/definitiile care scot în evidentã tocmai aspectele psihologice si psihosociale ale organizatiilor si nu. b) existenta unor scopuri comune. în vederea realizãrii unui scop.d) si. voluntarã. Definitia 3: “Organizatia este coordonarea rationalã a activitãtilor unui numãr de oameni pentru realizarea unor scopuri comune explicite. cele tehnice. prin intermediul diviziunii muncii si functiilor si prin intermediul ierarhiei. autoritãtii si responsabilitãtii (Schein. Definitia 2: “Organizatia este o multime relativ constantã de agenti pentru care a fost determinat un scop unic. sã spunem. determinate sau nu. mai ales. Reþinem organizatiilor: astfel notele definitorii ale a) existenta unui numãr mare de indivizi. cum putem sã facem aceste instrumente – organizatiile – cât mai eficiente în raport cu scopurile sociale dezirabile? B. . mai mult sau mai putin asemãnãtoare. Definitia 1: “Organizatia este o activitate socialumanã care presupune asocierea spontanã sau dirijatã. Ori. precum si o anumitã diviziune a muncii si raporturi de cooperare între agenti. juridice etc. a unui numãr mare de indivizi ce detin statuturi si roluri bine definite. 1965)“.

de autorealizare. particularizând.si care devin scopuri sociale-mai rapid si mai eficient decât prin actiune izolatã.unei activitãti pentru realizarea acestor scopuri comune. întâi apar problemele si abia apoi preocupãrile pentru cunoasterea si rezolvarea acestora. cu alte cuvinte cei în cauzã dispun de statute si roluri clar definite. Perspective în studiul organizaţiilor Asa cum se întâmplã în multe stiinţe / domenii ale cunoasterii stiintifice. de activitate. de comunicare. regulamente etc. În legãturã cu aceste perspective multiple asupra organizatiilor sunt interesante douã probleme: cauza perspectivelor multiple si efectele perspectivelor multiple asupra unuia si aceluiasi fenomen. organizatiile au fost abordate din numeroase perspective: sociologicã. Iar notele definitorii si isomorfismul mai mult sau mai putin accentuat existent între anumite organizatii relevã tocmai diversificarea lor. Problemele ridicate la finalul paragrafului anterior îsi gãsesc astfel un prim rãspuns. cât si cooperarea socialã.. juridicã etc.. psihologicã. inclusiv multidisciplinar. cât si în capacitatea lor de a rãspunde unor trebuinte umane fundamentale: de apartenentã. Se stie însã cã existã perspective diferite într-o lume care nu este absolutã (Jean Piaget). economicã. Ratiunea aparitiei si multiplicãrii organizatiilor rezidã atât în caracteristica acestora de a realiza scopurile indivizilor care alcãtuiesc organizatia . sunt cuprinsi într-o structurã socialã determinatã (norme. e) activitatea este reglementatã social. ceea ce s-a întâmplat si în cazul studiului stiinţific al organizatiilor. determinatã de scopul devenit social si activitãtile întreprinse pentru îndeplinirea scopului respectiv C. d) activitatea respectivã impune atât diviziunea. f) diviziunea socialã se remarcã prin ierarhie si autoritate. coordonarea eforturilor. astfel încât. c) desfãsurarea .

d) adâncirea cunoasterii organizatiilor sub anumite aspecte. b) considerente empirice (ce tipuri de organizatii s-au impus / manifestat mai puternic în viaþa socialã. conformitate. climat. ceea ce înseamnã practic tot atâtea abordãri teoretico-metodologice ale organizatiilor: → Organizatia – grup.. ce organizatii a studiat sau a putut studia un cercetãtor sau altul etc. ce factori sunt mai importanti în alcãtuirea ei etc. 1981). Conceptele cel mai des vehiculate sunt acelea de influentã socialã. foarte importante pentru întelegerea imensului material faptic achizitionat în acest domeniu si. cu pierderea în vederea însã a altor aspecte sau a viziunii de ansamblu (Zlate. accentul pus pe diferiti autori asupra unor dimensiuni diferite ale organizatiei. • Efectele perspectivelor multiple asupra organizatiilor sunt. dintre “eficienta materialã“ si cea “umanpsihologicã“. a organizatiilor ca atare: a) tratarea organizatiilor în acceptiuni multiple. c) disjunctia dintre “material“ si “uman“.Cauza sau cauzele rezidã în douã explicatii simple: a) conceptia cercetãtorului asupra organizatiei (ce este. cu consecinte asupra tipurilor de actiuni întreprinse asupra lor. b) accentuarea unor elemente diferite în definirea si caracterizarea organizatiilor. coeziune. • Un astfel de efect al perspectivelor multiple. în final. de asemenea. iar accentul cercetãrii este pus pe regulile si normele grupale pe baza cãrora membrii grupului interacþioneazã si creeazã identitatea colectivã a acestora. Aceastã abordarea este tipicã psihologiei sociale.) si / sau. . structurã formalã si informalã a grupului etc. în interiorul lor etc. leadership. este. asa cum vom vedea mai jos. la rândul sãu cu consecinte importante asupra analizei organizationale. cum arãtam mai sus.

• interactiunea dintre organizatie si mediul sãu relevant. ca urmare a paradigmei sistemelor autoreglabile.. În primul rând organizatiile au fost redefinite ca entitãti (sisteme) cu autoreglare. se concentreazã pe cunoscutele notiuni – cheie de structurã si functie. analiza determinantilor structurii. Pe marginea acestei abordãri si a conceptiei conform cãreia omul este produsul mediului în care trãieste. Urwick etc. aceastã abordare priveste relatiile dintre indivizi si dintre grupuri → Organizatia . dupã unii teoreticieni) dintre componentele si subsistemele organizatiei. Este o abordare în mare – politicã. Aplicarea conceptelor cibernetice la organizatii a avut câteva consecinte notabile pentru teoria si practica din domeniu. ca mijloc pentru o optimizare functionalã. → Organizatia-sistem. ca fenomen generat dar si ca factor generator al structurii organizationale. în al doilea rând a fost posibilã evidentierea generãrilor si conditionãrilor mutuale (sau constrângeri reciproce. Taylor. au luat nastere primele interventii organizationale care aveau ca scop “restructurarea“. Fayol. datoritã valentelor sale structuraliste. În baza acestei abordãri studiul organizatiilor s-a centrat asupra mai multor problematici: fluxul informatiei. ca temã centralã a teoriei sistemelor deschise. interactiunile si raporturile de generare dintre structurã si functie. Conceptul de sistem este preluat în psihologia organizationalã pe filiera ciberneticii si a teoriei informatiei (Wiener si Cannon). Nãscutã probabil ca urmare a modei “politizãrii“ proceselor grupale.mãsurã sociologicã si se bazeazã pe cercetãrile lui Weber. ca temã centralã a teoriei sistemelor sociotehnice. Preocupãrile cele mai importante ale acestei abordãri sunt cele de identificare a functiilor manifeste si latente ale organizaþiilor si ale diferitelor lor subgrupuri. • învãtarea organizationalã si problemele de flexibilitate structuralã si functionalã. • → Organizatia – structurã. schimbarea structurii. • interactiunea componentelor umanã si tehnicã dintr-o organizatie.

→ Organizatia – culturã. supunerea si compromisul inter-grupal.Teoriile clasice sau formaliste Teorii clasice – numite astfel pentru cã au fost primele abordãri stiintifice ale organizatiei – studiazã aproape în exclusivitate “anatomia“ organizaiilor. Prin aceastã legãturã poate fi explicatã si suprapunerea consistentã existentã între psihologia organizationalã si psihologia muncii/industrialã. latura lor formalã. Studiul organizatiilor a avut un curs neobisnuit si rar întâlnit. în care oamenii creeazã pentru ei însisi iar viata se grupeazã în jurul unor componente “soft“: semnificatii. canalelor de comunicare etc. informatiei. teritoriilor. distributia puterii între grupuri. neurmând linia “clasicã a demersurilor aplicative din psihologie în care teoria se dezvoltã în centre universitare si laboratoare de cercetare. uneori chiar de la distantã. deseori fiind mentionate în literatura de specialitate drept “psihologia muncii / organizationalã“ (work / organizational psychology“). D. tabuuri si scheme cognitive comune. iar practica urmeazã. fiind strâns legate de economie si potrivindu-se excelent cu finalitatea materialã si pecuniarã a lumii moderne. practice. oficialã de organizare ce poate fi relatatã sugestiv sub forma organigramei. ritualuri. Studiul organizatiilor a avut de la începutul sãu valente eminamemte aplicative. aceste descoperiri teoretice. dominarea. de aici si denumirea lor de teorii formaliste. temele centrale ale acestei abordãri sunt cele de putere. dar în sens larg. Aceasta este cea mai modernã abordare a lumii organizationale inspiratã de antropologie si care descrie organizatiile ca “microsocietãti“ umane. duse pentru asigurarea controlului resurselor. TEORIA ASUPRA ORGANIZATIILOR 1.ca jocuri de interese contradictorii. simboluri. cu caracter tipic politic. .

de un control sever. b) munca poate si trebuie sã fie standardizatã (chiar reusindu-se acest lucru). Cercetând elementele enumerate mai sus si relatiile dintre ele. reprezentatã de Gulick si Urwick (1937) si Fayol (1916). prin rationalizarea acestor operatii. c) structura sau lantul de conducere trebuie sã fie bine determinat (fiecare trebuie sã stie cui se / pe cine subordoneazã. o ierarhie riguroasã si. acesta trebuie sã dispunã de un sistem foarte precis de sanctiuni s. putem arãta urmãtoarele: . Teoriile. ). promovatã de Taylor (1911) si teoria gestiunii sau conducerii administrative. • cele mai bune structuri de organizare. e) organizatiile trebuie sã fie caracterizate de o organizare precisã. asa cum am spus. accentueazã analiza a patru elemente considerate cele mai importante: • eficienta. Fãcând o evaluare a acestor teorii. d) autoritatea este metoda cea mai sigurã si eficace de control a activitãtii celorlalte persoane (puterea de a decide trebuie sã se afle exclusiv în mâinile conducãtorului. prin scurtarea timpului acordat pentru efectuarea operatiilor de muncã. aceste teorii afirmã în esentã urmãtoarele: a) eficienta maximã se obtine prin diviziunea excesivã a muncii. • cele mai adecvate mijloace de control a activitãtii depuse. destul de asemãnãtoare între ele.Ca teorii mai importante în aceastã grupã amintim: teoria fiziologicã a organizãrii. • principiile ierarhiei functionale. a. în ce domeniu etc).

Am insistat în prima parte a lucrãrii asupra rolului motivatiei în activitate. anume acelea care tin de potentialul uman latent. neglijându-se aspecte importante ale cresterii eficientei. teoriile analizate au avut . 1945) si colaboratorii sãi Roethlisberger si Dickson (1939). a nivelului de aspiratie etc. este fundamentatã de Mayo (1933. extrem de simplificatoare. fãrã imaginatie). ierarhia autoritãtii). rationalizarea si standardizarea operatiilor de muncã sunt metode de crestere a eficientei economice. De remarcat faptul cã lucrãri si cercetãri efectuate în spiritul acestor teorii – oarecum modernizate – continuã sã aparã si astãzi. . • diviziunea muncii. inert (fãrã motivatie. asupra resurselor practic nelimitate ce existã în fiecare membru al unei organizatii si care pot fi valorificate prin activitatea trebuintelor superioare (de stimã si apreciere. instrumentale (ce stie sã facã). b) teoriile clasice au însã si numeroase limite: • se accentueazã aproape exclusiv pe latura instrumental – tehnicã a personalitãtii umane. omul este redus la calitãtile sale executorii. 2.si au încã – o serie de valente pozitive: • eficienta unei organizatii poate creste si prin optimizarea organigramei. în consecintã. a structurii ei formale (organizarea precisã. • teoriile sunt.. • teoriile clasice nu au putut sã descopere faptul cã munca nu este doar un mijloc prin care omul îsi câstigã existenta. ci si un cadru de dezvoltare a personalitãtii sale.a) în afara faptului cã au deschis studiul stiinþific al organizatiilor. de autorealizare). fiind deci considerat pasiv. de manifestare activã în cadrul relatiilor interpersonale. dar dintr-o altã perspectivã. Teoria neoclasicã sau a relatiilor umane Teoria neoclasicã asupra organizaþiilor si care vizeazã în principal aceeasi problemã a eficientei.

în care intensitatea iluminatului era variatã (crescutã) dupã o schemã gânditã în prealabil (modelul experimental). . la organizatie. sunt încã de actualitate astfel încât analiza lor. indiferent dacã fãceau parte din grupul experimental sau de control. El organizeazã douã grupuri: unul de control sau martor (în hala respectivã iluminatul rãmâne nemodificat) si unul experimental. toate acestea ducând la cresterea moralului. ba dimpotrivã)! • scãderea foarte mult a iluminatului în atelierul experimental – noaptea pânã aproape la lumina naturalã a lunii – era însotitã tot de cresterea randamentului! De ce aceste rezultate aparent paradoxale? → muncitorii. → satisfacerea trebuintei de apartenentã la grupul de muncã. S-au constata lucruri aparent paradoxale: • cresterea randamentului muncii atât în atelierul experimental (cum era si firesc). Între 1924 si 1927 Mayo a fãcut o serie de cercetãri la firma Hawthorne (producãtoare de materiale telefonice) asupra iluminatului halelor de lucru. Plecând de la aceste rezultate – ca o parantezã. este necesarã. • introducerea unor pauze. chiar si sumarã. întrun fel neobisnuite care se manifestau în organizatiile industriale si care contribuiau fie la ridicarea. → perceptia sensibilitãtii conducerii fatã de latura umanã a productiei a dus în mod firesc la cresterea încrederii salariatilor în conducere. fie la scãderea randamentului muncii. dar si în cel de control (ceea ce nu mai era atât de firesc.Cercetãrile lui Mayo asupra unor fenomene noi. în final a randamentului. constientizau cã problemele lor nu sunt indiferente conducerii. Mayo nu a putut da atunci o interpretare corectã si completã a fenomenelor legate de iluminat si randament – el desfãsoarã în 1927 alte experimente în care a introdus o serie de variabile noi: • sistemul de salarizare. a motivatiei.

punându-se deci accent pe structura socio-preferentialã a echipei de muncã. Practic.• modificarea zilei de muncã si a sãptãmânii la lucru etc. f) oamenii se folosesc de organizatie pentru a-si realiza scopurile proprii care nu sunt exclusiv materiale. c) trebuie deplasat accentul de pe tehnic / tehnologic spre uman. cele douã trebuind sã fie considerate ca interactiune. putem arãta cã: a) teoria neoclasicã are o contributie decisivã prin introducerea studiului si stiintei comportamentului în abordarea organizatiilor. Rezultatele acestor experimente au fost similare. b) problemele psihologice ce apar ca urmare a interactiunii indivizilor într-un grup / organizatie sunt foarte importante pentru functionarea acesteia. ceea ce a permis elaborarea unei teorii închegate a organizaþiei si a factorilor de eficientã. d) organizatia trebuie conceputã interactionist – elementele componente se influenteazã reciproc. e) interactiunile cele mai importante în organizatie sunt cele între oameni (relatiile umane). În esentã. Nu întotdeauna criteriile si valorile în jurul cãrora se structureazã relatiile socio-afective sunt consonante cu cele care sustin activitatea productivã. Fãcând si aici o evaluare. b) se pune totusi un accent prea mare pe legãturile preferentiale în constituirea grupurilor de muncã. . de acum înainte psihologia nu mai poate fi neglijatã în studiul si practica activitãtii în organizatii decât cu preul unor pierderi importante. trãirilor lui psihologice. ci si umane. Într-o fazã ulterioarã a cercetãrilor muncitorii îsi pot alege colegii (partenerii) de echipã. problemelor lui. teoria afirmã urmãtoarele: a) într-o organizatie trebuie acordat un rol primordial omului.

asupra stilurilor de conducere. Teoriile moderne sau holiste Abordãrile moderne interpreteazã organizatia ca un întreg. asupra atitudinii fatã de muncã si fatã de institutia angajantã. continuã numai aparent scoala relatiilor umane pentru cã ei opereazã cu o altã .în relatia de interdependentã. Lickert (1961) s. ignorau extrem de importantele procese psihologice interne organizatiilor. asupra factorilor motivatori. de la un anumit punct au interese divergente si care pot fi relationate nu exclusiv psihologic. asupra conceptelor de climat organizational etc. evolutiv. ci si economic etc..c) se încearcã pe o cale pur psihologicã atenuarea hiatusului între patron si angajati care. atât datoritã imposibilitãtii fizice de a cuprinde exhuasiv scenariile alternative. În conceptiile/teoriile moderne organizatia este un sistem încheiat. Ultimele douã aspecte constituie deci limite destul de serioase ale teoriei relatiilor umane în domeniul organizatiilor. ca un tot unitar. 3. Drept urmare cercetãrile ulterioare s-au concentrat asupra grupului de muncã. toti acesti factori considerati . În plus rationalitatea.a. Maech si Simon (1965). care se bazau pe imaginea simplificatã a unui “homo oeconomicus“. cât si datoritã unor constructe operante la nivel psihologic si care fac demersurile rationale mai degrabã suficientrationale si rationalizatoare decât cu adevãrat logice. Analiza stiintificã pertinentã si practica socialã au arãtat astfel cã modelele clasice ale organizãrii. dinamic.repetãm . care era principiul central în modelele clasice. în interiorul cãruia actioneazã în strânsã dependentã – interdependentã o multitudine de factori si fenomene. orice ar fi. s-a dovedit a fi ideal greu de atins..

la functie. de organizare. Finalul acestei evolutii poate fi desemnat drept “modernism”. flexibilã. Caracteristicile teoriilor holiste sunt în esentã urmãtoarele: a) motivarea adecvatã a oamenilor si a grupurilor umane este esentialã pentru cresterea productivitãtii (prin satisfactia lucrãtorilor). în sensul unui profund spirit eclectic. perfect. Întrun mediu stabil o organizatie puternic structuratã. b) se pune accent pe capacitãtile cognitive ale oamenilor. si care au drept trãsãturã fundamentalã respingerea credintei într-un “optim”. la stil de conducere ori la motivatie. Tipuri de organizatii . 1973). în functie de caracteristicile situatiei. de asemenea. anume cea inspiratã din teoria generalã a sistemelor (Bertalanffy. Nu existã deci un mod unic. ceea ce constituie un adevãrat proces de dezvoltare umanã a organizatiilor. grupate de teoreticieni în jurul conceptului de “contingency theory”. ci. E. si se caracterizeazã prin circumstantialitate. unul sau altul din stilurile aplicabile proceselor organizationale poate fi cel mai adecvat. Este vorba de un numãr mai mare de teorii.perspectivã. capacitãti care îi ajutã sã selecteze acele variante comportamentale ce se dovedesc utile. d) gradul de participare al angajatilor la procesul luãrii deciziilor este. care este mai adecvatã unui mediu instabil. o variabilã importantã în eficienta organizatiei. fie acesta referitor la structurã. cu o ierarhie rigidã si cu o specializare functionalã a subsistemelor va da un randament mai bun decât o organizatie micã. e) rezolvarea incompatibilitãtii dintre om si organizatie se face si prin mecanisme psihologice. cu un lant de comandã redus si o voitã nespecializare functionalã. c) stilul de conducere al liderilor (managerilor) de la diferite nivele ierarhice au o importantã deosebitã asupra climatului psihosocial si randamentului din structurile subordonate. de mediu.

b) primul beneficiar este patronul: • firmele industriale. 1981): a) scopul productiv: • organizatiile industriale. • firmele comerciale. Cunoasterea acestora este utilã cel putin din douã puncte de vedere: → se face astfel o “inventariere” a tipurilor de organizatii. cu alte criterii de clasificare. întelegând mai bine însãsi problematica organizatiilor. • sindicatele.Numeroasele puncte de vedere. Scott. d) scopuri combative: • organizatiile militare. d) primul beneficiar este publicul luat în acceptiunea sa foarte largã (organizatiile nationale): . • bãncile. teorii si consideratii asupra organizatiilor au operat. c) scopuri de ordin recreativ: • organizatiile culturale. artistice. • scolile. fiecare. 1. b) scop educativ: • organizatiile scolare. • sectele religioase. • organizatiile producãtoare de servicii. 2. Dupã specificul scopului pe care îl au de realizat (Zlate. c) primul beneficiar este clientul (organizatiile “service”): • spitalele. 1962): a) primul beneficiar este membrul organizatiei: • partidele politice. → criteriul de clasificare constituie de cele mai multe ori un reper important în analiza organizatiilor respective. criterii însã care nu sunt reciproc exclusive. Dupã criteriul primului beneficiar (Blau.

• sindicatele. • spitale de boli nervoase. b) utilitare: • fabrici. • organismele guvernamentale. de solutii noi la vechile probleme): • laboratoare de cercetãri. . • asociatii voluntare. c) de adaptare (aport de noi cunostinte. diferitele resurse. Dupã natura si specificul scopurilor (Katz. • politia. • partide politice. 1968): a) economice si productive (productie de bunuri de consum si de servicii): • mine.• armata. • închisori. b) de mentinere (au ca finalitate socializarea si instruirea indivizilor pentru a-si asuma roluri în alte organizatii în societate): • scolile. • biserica. precum si rezolvarea conflictelor între grupurile competitive): • statul. 4. Dupã modul de exercitare a controlului social (Etzioni. • fabrici. 1961): a) coercitive: • scoli de corectie. c) normative: • biserici. 3. • întreprinderile de transport si comunicatii. • industrii manufacturiere. Kahn. d) de directionare si politice (coordoneazã si controleazã elementul uman.

U. Existã numeroase argumente care justificã . Pitariu. Strategii de rezolvare 1.F. muncii. instruirea si alocarea resurselor umane (R. coordonarea eforturilor. 1981. chiar si sumarã. interactiuni. în schimb. personalitatea sa si relatiile interpersonale si grupale în care acesta era inclus. 2. în anumite compartimente si/sau activitãti sau în totalitatea lor etc. b) dacã organizatiile influenteazã într-o mare mãsurã viata membrilor sãi si reciproca este adevãratã: organizatiile sunt influentate . .. Organizarea si diviziunea 2. c) comportamentele oamenilor care actioneazã într-o anumitã organizatie au anumite caracteristici comune (“omul organizational”). Probleme generale ale organizatiilor 1.de membrii sãi. 1982.si chiar impun . conducere .U. grupuri de muncã. ea oferã posibilitatea întelegerii si actiuni eficiente tocmai pentru cã se centreazã asupra fenomenelor cele mai dinamice din cadrul acestora. Eficienta economicã. Perspectiva asupra organizatiilor psihologicã si psihosocialã Reamintim faptul cã perspectiva psihologicã si psihosocialã asupra organizatiilor nu este unicã. un ultim grup de argumente derivã din însãsi problemele generale ale organizatiilor si strategiilor psihologice si psihosociale de rezolvare a lor.o astfel de perspectivã în studiul organizatiilor (Zlate. a teoriilor organizatiilor s-a putut vedea cã acestea erau cu atât mai capabile sã explice corect functionarea organizatiilor respective cu cât teoriile în cauzã interpretau mai corect omul. Utilizarea R.). 1994): a) din analiza. mai superficial sau mai profund.mai mult sau mai putin. Recrutarea. d) în fine. selectarea.

are avantajul . care poate avea rolul decisiv . cel mai complex. functiile culturii.accelerant sau frenãtor . dar ea trebuie sã tinã cont. Perspectiva psihologicã si psihosocialã . 4. Dezvoltarea creativitãtii. si de anumite criterii economice.(autoritate. desi absolut indispensabilã pentru un manager.în organizatie. aceasta oferã cheia rezolvãrii multor probleme. evident. de aceasta.si în acelasi timp dificultatea . Rezistenta la concurentã. influentã). Adaptarea organizatiei la 4. 5. Conceptul de cultura. pentru orice persoanã care lucreazã la un anumit nivel al ierarhiei organizationale si/sau în compartimente specializate. juridice. pentru munca eficientã (ergonomice. Crearea unor conditii 3.).perspectiva complementarã celei sociologice . 5. specifice. Strategii psihologice schimbare etc. perspectiva psihologicã si psihosocialã asupra organizatiilor este extrem de utilã. tehnice etc. atasamentul fatã inovarea tehnologicã. anume omul. sisteme de motivare etc. Am insistat asupra acestor aspecte pentru a sublinia cã. sociologia culturii Conceptul de culturã Definitia culturii Existã multe definitii ale culturii. 2.de a se centra asupra elementului cel mai dinamic. Dezvoltarea flexibilitãtii schimbarea conditiilor comportamentale a membrilor mediului înconjurãtor si la organizatiei. 3. începând de la lapidarul – “un mod distinct de viatã al oamenilor. un • .

arta. a pãrerilor. idei pentru a le ghida comportamentul si practici pentru a le urma. Cultura este o caracteristicã a unei societãti. a cunostintelor. fiintele omenesti s-au transformat într-o specie complexã si numeroasã. legea. Cultura dã fiintelor omenesti o mai bunã si mai rapidã metodã de adaptare la schimbarea fizicã. Totusi. De-a lungul timpului. toate definitiile au unele elemente comune. limbã pentru a o folosi. haine pentru a le purta. valori pentru a face aprecieri. 1949) . Cultura defineste si pune la dispozitia membrilor unei societãti hranã pentru a o mânca. într-un sens specia dominantã pe Pãmânt. morala.model de a trãi” (Kluckhohn. nu a unui individ. Alte specii nu par sã posede culturã. credinta.si mergând pânã la cel enumerativ . Cultura este tot ceea ce este învãtat în cursul vietii sociale si transmis din generatie în generatie. multe dintre instinctele pe care specia umanã le-a împãrtãsit cu strãmosii sãi mamiferele au fost “selectate” treptat sau pierdute. care asigurã membrilor unei societãti unelte pentru a face fatã problemelor curente”.“acel întreg complex care include cunostintele. De ce? Rãspunsul scurt este “cultura”. ea este “ereditatea socialã a membrilor unei societãti”. 1871). • Cultura – o inventie umanã Cultura pare a fi o caracteristicã eminamente umanã. În cuvintele lui Ralph Linton. Combinatia între evolutia anatomicã (dezvoltarea creierului. Cu toate acestea. cultura dã formã vietii sociale si o organizeazã. a valorilor si a perspectivelor. obiceiul si alte deprinderi dobândite de om ca membru al unei societãti” (Tylor. O mare parte din comportamentul animalic este o functie a instinctului sau derivã din învãtarea specificã a unui animal în timpul vietii sale. topologicã si climatologicã decât ar fi fost posibil doar prin evolutia biologicã. degetul mare . fiintele omenesti sau dezvoltat. Pe scurt. De ce au culturã fiinþele omenesti? În cursul evolutiei. Goodman si Marx (1982:85) au vãzut cultura ca fiind “mostenirea învãtatã si socialmente transmisã. a obiectelor fãcute de om.

• Cultura extinde libertatea umanã În acelasi timp. cultura mãreste libertatea. mersul biped) si dezvoltarea culturalã a condus specia umanã la starea sa actualã deosebit de dezvoltatã. agresivitatea si competitia ca fiind umane prin nastere. Cultura limiteazã în mod inegal. existã societãti (e. la rândul nostru. astfel eliberându-ne timp pentru creatie si explorare. o inventie culturalã. Chiar dacã asa cum am arãtat. oricât ar fi ele de limitate. Legile. îi implicã sã se angajeze în anumite feluri de comportament le cer sã actioneze în anumite feluri. Mult din ceea ce trece drept “naturã umanã“ este. În multe societãti. suntem umanizati de ea. Desi noi creãm culturã (i. iar comportamentul agresiv si competitiv. arapesii din Noua Guinee) în care rãzboiul este necunoscut. Totusi. Desi egali biologic (în acelasi timp diferiti). dictat de instinct. bãrbatii au un statut social superior si mai multã putere decât femeile. “inventând” limbaj si valori). • Cultura limiteazã libertatea umanã Cultura limiteazã libertatea individualã. noi. produsul unei anumite culturi.. Americanii. Cultura elibereazã individul de comportamentul predeterminat si conditionat. Oamenii nu sunt liberi sã facã ceea ce vor. nenumãratele lucruri obisnuite pe care le facem în fiecare zi si articolele materiale de care avem nevoie sunt asigurate prin culturã. cultura limiteazã.. Acelasi lucru sar putea spune despre sãracii si minoritãtile din cele mai multe societãti. Relatia între culturã si fiintele omenesti este reciprocã. virtual inexistent. • Componentele culturii . ea adesea permite alegerea în cadrul unei game rationale de optiuni acceptabile.opozabil.g. de pildã.e. Indivizii nu îsi pot crea propria limbã dacã vor sã comunice cu alþii. Cultura ne elibereazã de nevoia de a reinventa mereu aspectele necesare ale vietii sociale. Oamenii îsi modificã reactiile în functie de situatii: ei fac alegeri. bãrbatii si femeile rar sunt egali din punct de vedere cultural. Nu trebuie sã creãm neîntrerupt o limbã cu care sã comunicãm sau sã redescoperim în mod continuu focul. deseori vãd rãzboiul. de fapt.

Pe scurt. de la obiectele principale descoperite prin sãpãturile arheologice la creatiile tehnice contemporane. Cunostintele si opiniile. cum este rigla de calcul. toate culturile au idei despre multe aspecte ambigue si confuze ale vietii si ale mortii.Sociologia face distinctie între cultura materialã si cultura nematerialã. care sunt transmise din generatie în generatie. pe de o parte. sunt înlocuite cu succese tehnologice. Douã exemple de pãreri controversate sunt: viata începe în momentul conceperii si pedeapsa capitalã retine de la crimã. creatiile abstracte ale societãtii. intelesul fericirii umane si soarta finalã a universului. Fie cã se schimbã substantial. Cultura materialã este transmisã generatiilor viitoare. Se referã la toate creatiile concrete si tangibile ale societãtii. Aceste opinii a) . altele ajung la modã si dispar. 1. Unele obiecte produse de om sunt considerabil modificate (mijloacele de transport) altele. Sociologii manifestã tendinta de a se concentra asupra culturii nemateriale. Culturile tuturor societãtilor întruchipeazã idei despre mediul natural precum si despre lumea pe care au creat-o fiintele umane. ca de pildã. Cultura materialã. De pildã. pentru a fi considerate adevãrate. se referã la concluziile care nu sunt sustinute de un sprijin empiric suficient. dacã existã viatã dupã moarte. comportamentele culturii materiale devin o parte importantã a caracterului societãtii. Acestea sunt însãsi continutul vietii sociale. forma sfericã a pãmântului si relatia între copiii cu greutate micã la nastere si fumatul în timpul sarcinii sunt elemente ale cunoasterii. Unele. Cunostintele se referã la acele concluzii bazate pe un anumit criteriu al evidentei empirice. Cultura nematerialã. Ideile pe care le avem despre lume constituie un aspect important al culturii nemateriale. Pãrerile. orice manifestare fizicã a vietii unui popor este o parte a culturii sale materiale. fie cã nu. suportã putine schimbãri sau deloc în structura lor de bazã. Aceste idei sunt parte din mostenirea culturalã a tuturor societãtilor. 2. Mai mult.

corect si plãcut. cum este “libertatea“. nici nu are totdeauna acelasi înteles în diverse societãti. Valorile asigurã baza pe care judecãm actiunea socialã. apreciem munca în mod deosebit. valorile care se referã la iubire. Oamenii se trezesc si se culcã la anumite ore. Valorile asigurã contextul în cadrul cãruia normele sociale (vezi mai jos) sunt stabilite si explicate. astfel cã o valoare nu este în mod necesar universal acceptatã de o societate. “exprimarea liberã“. este deseori limitatã în timp de rãzboi. Uneori. valorile se ciocnesc. În societatea modernã de pildã. b) Valorile Valorile sunt idei despre ceea ce o societate crede cã este bun. Valorile nu sunt în mod necesar statice. ele se pot schimba si chiar se schimbã în decursul timpului. cercetarea actualã aratã cã studentii din ultimii ani au ajuns sã considere învãtãmântul superior un mijloc de a dobândi sigurantã financiarã mai degrabã decât o cale de a-si perfectiona o filozofie semnificativã de viatã. Oamenii discutã în contradictoriu. Mai mult. se luptã si chiar mor pentru valori. Valorile nu sunt doar concepte abstracte. la sex si la cãsãtorie s-au schimbat în ultimele decenii.strãbat existenta de fiecare zi a fiintelor omenesti de pretutindeni. De asemenea. De pildã. ele sunt investite cu semnificatie emotionalã considerabilã. prin aceasta dând formã alegerilor pe care le facem. si chiar timp de pace. De pildã. care este foarte apreciatã de democratii. democratiile interpreteazã cu totul diferit “libertatea“ fatã de statele totalitare. iar “etica muncii“ ne influenteazã comportamentul specific. De pildã. c) Normele O mare parte din viata socialã implicã comportament rutinier. legile împotriva calomniei si a preocupãrii de a provoca “un pericol evident si iminent“ limiteazã dreptul oamenilor de a zice tot ceea ce vor. valorile sunt deseori limitate în cadrul unei societãti. mãnâncã dupã un program precis si se îmbracã într-un .

Dacã oamenii încalcã obiceiurile. Tabuurile sunt moravuri proscriptive. El sfideazã conceptiile sociale de distribuire a proprietãtii si de încredere. cel mai adesea. În general. exilul si chiar moartea. Pentru unii oameni. Totusi. încãlcãrile tabuurilor si ale moravurilor implicã sanctiuni mult mai severe decât nerespectarea obiceiurilor. nu sanctiunilor legale (juridice). neatenti sau ciudati. Valorile patriotice sunt alcãtuite din moravurile referitoare la felul în care cetãtenii responsabili ar trebui sã se comporte. Deosebirea conceptualã între obicei si moravuri (prima oarã fãcutã de Sumner. societãtile au tabuuri referitoare la relatiile sexuale si maritale între rude apropiate (“tabuul incestului“) si tabuul referitor la consumarea cãrnii de om. Furtul din proprietatea privatã este o problemã serioasã. Moravurile sunt norme considerate importante si semnificative pentru functionarea societãtii si a vietii sociale. nu este totdeauna usor sã distingi comportamente specifice obiceiurilor sau moravurilor. nu primejdiosi sau rãuvoitori. de obicei. Acest lucru nu este întâmplãtor.anumit fel. ei se expun bârfei si ridicolului. normele pot modela actiunile oamenilor în relatiile dintre ei. În general. dar. Oamenii trebuie sã se comporte în aceste feluri: dacã nu o fac. De asemenea. Moravurile. Comportamentul nostru este structurat de norme. 1906) este relativ clarã. pot fi considerati excentrici. aceasta . Profanarea steagului constituie un bun exemplu. Obiceiurile sunt conventiile curente ale vietii de fiecare zi. moravuri si legi. adicã definesc ceea ce nu ar trebui sã fie fãcut. Aceste sanctiuni includ întemnitarea. Obiceiurile sunt actiuni cu o micã semnificatie moralã. reguli sociale si linii de conduitã care prescriu un comportament adecvat în situatii speciale. “Normele de politete“ definesc comportamentul cuvenit fatã de altii. Ele sunt cãile obisnuite prin care oamenii actioneazã: desteptarea la o anumitã orã. Obiceiurile. Ansamblul normelor societãtii (“cadrul normativ“) este împãrtit în obiceiuri. folosirea tacâmurilor “adecvate“ la masã. ele sunt chestiuni de gust. îmbrãcarea într-o tinutã potrivitã pentru o ocazie.

nu sunt “naturale“. Legile sunt norme stabilite si aplicate de autoritatea politicã a societãtii. Semnele sunt reprezentãri. cu consimtãmântul pãrtilor. este pur si simplu. Totusi. este o consecintã a deosebirilor între protagonisti cu privire la faptul dacã un astfel de comportament este într-adevãr o problemã de “gust“ personal sau stil (obicei). culoare si desen. În unele societãti. sau de preocupare principalã a societãtii (moravuri). Simbolurile. pe de altã parte. ele reprezintã altceva. un asemenea act este o violare a moravurilor societãtii si necesitã o pedeapsã severã. Legile. o violare a unui obicei si nu necesitã nimic mai mult decât dezaprobarea. oamenii mor pentru el – nu pentru pânzã în sine. în general. pur si simplu. Limba. Un steag. Elementele unei limbi au aproximativ aceleasi d) . pentru altii. între adulti. se face referintã la ele. Un semn natural are o relatie proprie cu ceea ce reprezintã. Limba.este. Semnele si simbolurile Semnele. pentru semnificatia care i s-a atribuit. deseori legea se aplicã acelor comportamente care sunt considerate importante în societate. de pildã. Simbolurile (sau “semnele conventionale”). obiecte. Existã douã feluri de semne: semne naturale si semne conventionale (simboluri). este cel mai important aspect al culturii. imagini vizuale) care dobândesc înteles prin consens social. ca “legi promulgate“. un ansamblu semnificativ de simboluri social construit. Indiferent de forma sa. ca o modalitate de a întelege aspectele importante ale acelei culturi. o bucatã de pânzã cu o anumitã formã. Steagul este un simbol al unei natiuni si întruchipeazã întreaga semnificatie a acelei societãti. legea este transmisã pe cale oralã. Weitman (1973) a arãtat cã poate fi analizatã semnificatia pe care o societate o investeste în steagul sãu national.O mare parte din dezbaterile curente despre caracterul adecvat al legilor care reglementeazã orice fel de comportament sexual . Dupã ce aceste legi au fost scrise si codificate. ele sunt reprezentãri create în mod arbitrar (cuvinte. aceasta este consideratã ca “legea obiceiului“ sau “obiceiul pãmântului“. gesturi. ci ceea ce reprezintã.

un “zero“. în Franta el exprimã insulta cã cineva este un nimeni. bogãtia si varietatea vietii sociale sunt legate de bogãtia si varietatea limbii. Oamenii comunicã si prin gesturi. cei angajati în astfel de actiuni deseori sustin validitatea normelor. Normele definesc “idealul“. Gesturile. în societatea americanã. la normele fidelitãtii sexuale în cãsãtorie. prin limbaj. limba devine principalul vehicul de comunicare între oameni. De pildã. “sotia . cât si prin gesturi. þinând celelalte trei degete în sus si miscând usor mâna. În Grecia si Turcia. Prin urmare. Totusi. el sugereazã o invitatie sexualã nedoritã. În alte societãti. De fapt.sensuri pentru membri aceleiasi comunitãti lingvistice. între un sfert si jumãtate din bãrbatii si femeile cãsãtorite au relatii extraconjugale. Gesturile. Oamenii comunicã atât pe cale oralã. Ei îsi explicã comportamentul prin slãbiciunea personalã sau prin împrejurãri speciale [“mariajul meu se destramã“. De obicei. În societatea americanã. Dar oamenii nu se comportã totdeauna asa cum ar trebui sau cum se asteaptã di partea lor sã se comporte. Chiar si asa. • Cultura “idealã“ si cultura “realã“ Normele ajutã la structurarea comportamentului prin definirea modurilor de actiune aprobate cultural. descrierea unui cerc cu degetul mare si cu arãtãtorul de la mâna dreaptã. cum sunt fata si mâinile) care au semnificatii consimtite social. comunicarea personalã îsi trage bogãtia si subtilitatea din asocierea indicatiilor verbale si a semnelor neverbale. ele precizeazã ceea ce societatea considerã cã oamenii ar trebui sã facã. oamenii subscriu. Cu cât mai largã este gama de cunostinte. înseamnã “A-okay. miscãri ale corpului (ale pãrtilor corpului. ca si limba. De pildã. totul este în regulã“. cu atât mai multe simboluri sunt necesare pentru a le comunica. ceea ce se asteaptã din partea lor sã facã. au semnificatie în cadrul unui context social specific. acelati gest are semnificaþii diferite. în general.

Ilustrarea clasicã a acestui fenomen este • cã. numitã ipoteza relativitãtii lingvistice. Aspectul important al ipotezei relativitãtii lingvistice este concentrarea ei asupra structurii gramaticale. îi conduc pe oameni sã priveascã lumea într-un anumit fel. În schimb. dar ele nu garanteazã cã acele actiuni sunt cu adevãrat efectuate. în unele limbi neeuropene ( limba chinezã) separarea obisnuitã a agentului care actioneazã (subiectul) si a actiunii (predicatul) nu are loc (Tung-Sen. ei au cuvinte diferite care descriu tipuri diferite de zãpadã (e. Analiza antropologicã a culturii Ipoteza relativitãtii lingvistice Limba face mult mai mult decât sã le dea oamenilor posibilitatea de a comunica unii cu altii. sustin Sapir si Whorf. a fost formulatã initial de doi antropologi. care. În schimb. Normele precizeazã comportamentul cuvenit din punct de vedere social. zãpadã umedã. agentul si actiunea sunt legate laolaltã. Ele sunt pãtrunderi valoroase în formele de actiune pe care o societate le considerã oportune. Normele ar trebui confundate cu comportamentul. 1970). De pildã. întrucât deosebirea diverselor forme de zãpadã este foarte importantã în viata lor zilnicã.(sotul meu) mea nu mã întelege. Aceastã teorie. actiunea este agentul. . în timp ce limba englezã are doar un singur cuvânt pentru zãpadã.. zãpadã care cade. utilitatea deosebirii multelor tipuri de zãpadã a dus la crearea cuvintelor pentru a le numi si la includerea lor în limba inuitilor. Edward Sapir (1929) si Benjamin Lee Whorf (1956). care poate sau nu poate fi manifestat. Însãsi natura limbii. zãpadã pufoasã. Relativitatea si diversitatea culturalã. 2. s-a sustinut. iar agentul este actiunea. Ei sustin cã limba unei societãti dirijeazã atentia membrilor sãi spre anumite trãsãturi ale lumii mai degrabã decât spre altele. Astfel. structureazã modul în care percepem lumea. nãmeti).g. iar eu am nevoie de dragoste si afectiune]. limbii inuitilor îi lipseste un termen general pentru ea.

Ruth Benedict (1934) a descris douã situatii diametral opuse: o culturã dionisiacã. Columbia Britanicã) si cultura apolonicã. care pune accentul pe importanta colectivitãtii în raport cu individul (o populatie din New Mexico). existã o diversitate marcantã chiar în interiorul aceleasi societãti . de sensibilitate exageratã si de înãltare individualã prin competitie (o populaþie de indieni din Insula Vancouver. Accentul pus de cultura americanã pe individ diferã în . O anumitã limbã te ajutã sã gândesti si sã percepi într-un mod specific. sobrietate si moderatie. Totusi. mai mult. Totusi acestea din urmã sunt o caracteristicã importantã a societãtilor umane contemporane. determinã modul în care membrii unei societãti percep lumea. vocabularul si structura gramaticalã a unei limbi. de discretie. Variatiile în cultura materialã a societãtilor sunt evidente.Societãtile se deosebesc prin valorile lor si prin normele care precizeazã comportamentul potrivit. împreunã. Societãtile se deosebesc prin modurile în care îsi organizeazã relatiile dintre membri. pãrerile cele mai bine informate acceptã o versiune “slabã“ a ipotezei lingvistice. de activitate freneticã. • Diversitatea culturalã Ipoteza Sapir-Whorf nu explicã în totalitate diferentele culturale. În societãtile moderne vedem deosebiri similare.Potrivit lui Sapir si lui Wholf. Pentru sociologie diferentele între societãti sunt relevante îndeosebi în culturile lor materiale. dar si prin culturile lor. Existã un consens general cã vocabularul si structura gramaticalã a limbii unei societãti îsi concentreazã atentia mai degrabã asupra anumitor fatete ale lumii decât altora si îi determinã pe membri sã gândeascã într-un stil specific. perspectiva modificatã a ipotezei relativitãtii lingvistice sustine cã limba este un mecanism “care faciliteazã“. 1) Diversitatea între societãti Rapoartele antropologilor exprimã diversitatea culturalã considerabilã între societãti. dar ea nu îi obligã pe oameni sã vadã alte fatete ale lumii sau sã îsi dezvolte alte moduri de a gândi. Astãzi.

Tãrile dominate cândva de Franta se deosebesc de cele stãpânite cândva de Marea Britanie sau Portugalia. cum este cazul sãracilor din ghetou. cum este Elvetia. valori. Fireste. italianã sau polonezã. rasã. care are idei sociale. religie si stil de viatã. Deseori. cum este Marea Britanie. De pildã.mod considerabil de accentul pus pe colectiv de alte culturi. Limba oamenilor de stiinþã este în esentã un jargon subcultural. îndeosebi dacã societatea este numeroasã. geografia. Ea ar putea deriva din conditia economicã a grupului. origine etnicã. Întelegerea si aprecierea acestei diversitãti poate duce la respect fatã de deosebirile dintre popoare si fatã de ingeniozitatea speciei umane. orice grup de mãrime medie. istoria. culturile societãtilor insulare. complexã si modernã. clima si conditiile sociale se combinã pentru a deosebi societãtile una de alta în multe privinte. Diversitatea culturalã dintre societãti demonstreazã flexibilitatea si variabilitatea organizatiilor omenesti. . poate fi considerat o subculturã. Diversitatea în cadrul unei societãti Asa cum culturile diferitelor societãti variazã de la una la alta. numite subculturi. Aceste grupuri. o subculturã are o limbã distinctã. indiferent dacã este chinezã. vãdi varietate. Totusi. contin elemente nautice distinctive care lipsesc în tãrile înconjurate de uscat. de asemenea. Subcultura drogurilor îsi are propriile sale tipare. norme si stiluri de viatã considerabil diferite de cele ale societãtii mai mari. Culturile tãrilor tropicale se deosebesc de culturile din zona temperatã. Pe scurt. grupuri din cadrul aceleiasi societãti pot. Identitatea unei subculturi se poate baza pe mostenirea sa etnicã. precum si dupã scopuri si interese 2) a) Subculturile Tiparele subculturale dau unui grup o savoare si o identitate ce îl deosebesc de societatea întreagã din care face parte. pot varia dupã clasa socialã. Subculturile unice din Noua Anglie si din sudul îndepãrtat se bazeazã pe regiune si istorie. existã asemãnãri în toate societãtile.

oferã posibilitatea unei comunicãri mai precise între membrii subgrupului si protejeazã aceastã comunicare de persoanele din afara acestuia. Formele distincte de comunicare în cadrul subculturilor conferã un sentiment de identitate. tiparele culturale ale unui anumit subgrup nu sunt doar diferite. de pildã. cel mai adesea. deseori au considerat diversitatea lor culturalã ca fiind una dintre puterile lor majore (desi legile stricte de imigrare în cea mai mare parte a acestui secol demonstreazã cã nu toti americanii au aceeasi pãrere). În anii ’60 si la începutul anilor ’70. competitie si materialism. cum a fost cazul cu miscarea “hippie” din Statele Unite. fiecare trebuie • . unele societãti ( Japonia) cred cã variatia subculturalã slãbeste cultura naþionalã si de aceea nu o încurajeazã. cum sunt numite aceste subgrupuri. Statele Unite. elementele contraculturii sunt absorbite de cadrul cultural mai larg. si-au dezvoltat propriile lor ansambluri de tipare culturale care îi pun în opozitie cu culturile propriilor lor societãti. Relativismul cultural Varietatea practicilor culturale atât în interiorul societãtilor. b) Contraculturile În unele cazuri.a. norme si stiluri de viatã ce sunt în opozitie directã cu cele ale societãtii mai mari. iar distinctia dintre cele douã se estompeazã. “hippie” au sfidat valorile americane fundamentale de individualism. valori. contracultura rãmâne în contact puternic cu societatea mai mare. Ku Klux Klan-ul din Statele Unite s. Pe de altã parte. Uneori. Miscarea neonazistã crescândã din Germania. ipoteza cã nici o practicã culturalã nu este inerent bunã sau rea. întruchipeazã idei. de pildã. O astfel de concluzie constituie baza relativismului cultural.asa cum este terminologia negustorilor de droguri sau a muzicantilor de jazz. Mozaicul cultural creat de subculturi poate fi considerat un factor de îmbogãþire a societãtii. cât si între ele sugereazã cã nu existã un singur tipar “cel mai bun”. Totusi. ci contrare tiparelor restului societãtii. Contraculturile.

cei mai multi sociologi. capabil sã perceapã practicile altor culturi sau subculturi ca derivatii. ca disciplinã. practicile si comportamentele în raport cu ale lor si deseori aceastã evaluare capãtã un caracter moral care este asociat cu foarte mult sentiment. de aceea. Relativismul cultural apãrã împotriva acestei tendinte. cã nu existã standarde absolute? Aceasta presupune iertarea pruncuciderii (uciderea copiilor. A fi etnocentrist înseamnã a presupune cã propria societate face lucruri doar cum este drept si cum se cuvine. traditionale si izolate. Oamenii au tendinta de a evalua obiceiurile. sunt socati de aceste practici. În astfel • . Etnocentrismul Opusul relativismului cultural este etnocentrismul. deseori folositã ca un mecanism de control al populatiei) sau brutalitatea îndreptatã spre un grup minoritar? Sociologia. Oare relativism cultural înseamnã cã “orice merge”. fatã de stilurile culturale care pot pãrea ciudate sau chiar “nefiresti”.înteleasã în raport de locul ei în configuratia culturalã mai largã. Aceasta oferã un fel de distantã de la care oamenii sã-si priveascã propria viatã. Etnocentrismului îi este mai usor sã se mentinã în societãti relativ omogene. Ca indivizi. de a judeca alte culturi dupã standardele proprii. nu doar ca deosebiri. Aceastã perspectivã îl face pe observator sã se abtinã de la a formula aprecieri asupra practicilor necunoscute. ei ar încerca sã-si separe preferintele si ideile morale de eforturile lor profesionale de a analiza cauzele si consecintele unei anumite practici culturale. Adoptarea pozitiei relativismului cultural îi încurajeazã pe oameni sã priveascã mai obiectiv propria lor societate si practicile ei culturale. Observatorul etnocentrist este. Totusi. astfel. dacã nu toti. nu are rãspunsuri usoare la aceste întrebãri. tendinta de a considera propria culturã superioarã altora din punct de vedere moral si. Aceasta presupune tolerantã. si chiar respect.

aspectul concret al culturii administrate. si care diferã de la tarã la tarã. existã – dupã unii sociologi (VALADE) – o culturã etilistã. sã învingã rezistentele sociale. Se subliniazã însã faptul cã politicile culturale nu reusesc sã depãseascã total handicapurile geografice. Corespunzãtor stratificãrii sociale. 3. Politicile Din cele prezentate mai sus se poate concluziona cã o culturã este marcatã de o serie de modele. este improbabil ca ei sã aibã gama de experiente care le-ar permite sã suspende judecata si sã considere o variatie ca fiind mai degrabã pur si simplu diferitã decât gresitã. modurile de actiune socialã pot fi tratate drept practici culturale. – pot avea ca obiective: − dezvoltarea creativitãtii tinerilor. − reechilibrarea centrelor de actiune culturalã pe ansamblul teritoriului. Analiza culturale practicilor culturale. − politica audiovizualului. de imagini ghid. Astfel. pretentie si caracter privat. Când membrii acestui fel de societate sunt expusi acestor variatii. − dezvoltarea industriilor culturale. Aceste politici culturale – expresia a culturii administrate. de reprezentãri la care se raporteazã membrii unei societãti în comportamentele. munca. o culturã de mijloc si o culturã de masã si care pot fi valid caracterizate prin distinctie. − consolidarea culturii stiintifice si tehnice. − dezvoltarea învãtãmântului artistic. de conditiile sociale si politice etc.de societãti. în . functie de caracteristicile acesteia. existã probabilitatea unui contract redus cu diferite practici si putine posibilitãti de a le vedea utilitatea si importanta în interiorul culturii în care acestea au loc. Existã însã mari deosebiri. Conceptul ne permite identificarea unei corelatii între stratificarea socialã si stratificarea culturalã. rolurile si relatiile lor sociale (De LAUWE). În acest context practicile culturale nu sunt separabile de politicile culturale. − propagarea internationalã.

Subramură importantă a sociologiei 2. Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei medical 3. Sociologie Medicala medicala I. Aspecte sociomedicale. . între diferite grupuri sociale etc. între regiuni. Boala şi sănătatea. Cap III . între rural si urban. Elemente de sociologie Teme: 1.fiecare tarã.Sociologia medicală. Obiectivele sociologiei medicale 4.

Fiecare parte a sistemului are propria mişcare. Dezagregarea relaţiilor sociale – anomia . datorită diferenţelor de rol şi a interdependenţei impuse de diferenţelor de status. omogenitate a rolurilor sociale. în conformitate cu dezioderatele enunţate de întemeietorii săi.Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia asistent medical – pacient 1. fiecare având propria personalitate. ca formă de integrare socială caracteristică societăţilor primitive. cât şi pe ambiţia sociologiei care se dreşte. acestea putând fi îminse către comiterea sucidului.Sociologia medicală. Solidaritatea organică este specifică societăţii moderne industriale cu o diviziune a muncii sociale complexă. Durkheim contrazice teoriile potrivit cărora .5. Indivizii cooperează pentru realizarea unor scopuri pe care nu le pot atinge singuri. Membrii societăţii sunt diferiţi. o ştiinţă a „bunăstării“ şi a „libertăţii“ umane. experienţe de viaţă comună şi o conştiinţă colectivă puternică. Etude de sociologie“ (1897) a lui Durkheim. Solidaritatea mecanică este. dar şi pentru persoane. definite de o minimă diviziune a muncii. Subramură importantă a sociologiei. demografice din surse autorizate. care presupune prin specializare şi interdependenţa între indivizi. iar conştiinţa colectivă restrangându-se în favoarea celei individuale. diviziunea complexă a muncii asigurând armonia şi coeziunea ansamblului.are consecinţe negative pentru societate. în care el distinge două tipuri de solidaritate: mecanică şi organică. Apariţia sociologiei medicale se bazează atât pe pluridimensionalitatea fenomenului „sănătate“. Folosind date statistice. Sociologia medicală a debutat practic odată cu publicarea lucrării „Le suicide.

au definit conceptele de boală şi sănătate şi au precizat şi principalele drepturi aşi obligaţii ale statusurilor şi rolurilor de pacient şi medic.rata suicidului este influenţată de factori geografici. precum şi incidenţa stării de sănătate sau de boală asupra vieţii sociale a indivizilor şi a grupurilor umane. Ei au abordat din perspectivă sociologică aspecte ale instituţiilor de îngrijire a sănătăţii. apărând astfel cerinţa metodologică de a explica un fapt social tot prin factori de natură socială. El a susţinut că suicidul este un fapt social obiectiv şi poate fi explicat numai prin factori sociali. Primele teorii de sociologie medicală au apărut în anii ’50 fiind elaborate de cercetători celebri precum Parsons. ale rolurilor profesionale. Sociologia medicinei – studiază factori precum structura organizatorică. Analizând fenomenul sinuciderii (fenomen medical şi social) Durkheim a demonstrat că acesta variază în funcţie de un alt fapt social. Merton sau Kendall. Strauss. Strauss. 1972) Sociologia sănătăţii – studiul particular al aspectelor economico-sociale ale sănătăţii. climatici. sistemul de valori. relaţiile dintre roluri. organizarea instituţiilor de învăţământ medical. studiul comportamentului sanitar şi al epidemiologiei sociale. inclusiv educaţia sociologică a studenţilor medicinişti. Sociologia medicală are drept obiect de studiu fundamentele sociale ale sănătăţii şi îmbolnăvirii. 1972) Toate aceste definiţii sunt complementare. vizează aspecte particulare ale sistemelor de sănătate şi se circumscriu sociologiei medicale. Între obiectivele sociologiei medicale se numără: . principiile şi cercetările sociologice în medicină. ale locului sitemului sanitar în societate şi raporturile dintre diferitele politici sanitare (Steudler. 1955) Sociologia în medicină – integrează conceptele. rasiali sau psihologici. studiul proceselor de dezvoltare ale unei boli sau ale factorilor care influenţează atitudinea pacienţilor faţă de boală (R. interdependenţa dintre factorii sociali şi starea de sănătate sau de boală a populaţiei. biologici. ritualurile şi funcţiile medicinei ca un sistem de conduite (R. integrarea şi coeziunea socială.

.conexiunea dintre structura socială şi boală .relaţiile medicale şi sociale în grupurile mici . Aceste obiective interferează cu cele ale epidemiologiei şi sănătăţii publice. Între factorii care au influenţat evoluţia sociologiei medicale se numără: .bazele economice ale serviciilor medicale . dar exită diferenţe remarcabile în ceea ce priveşte metodele şi tehnicile utilizate de foecare disciplină în parte.creşterea preţului sănătăţii şi introducerea sistemelor de asigurare a sănătăţii .sociologia învăţământului social . şi în ţările europene se va dezvolta acest sector ştiinţific. în funcţie de sistemul social.evoluţia practicii medicale . unde cercetarea organizaţiilor medicale a reprezentat o prioritate pentru sociologie.organizarea studiilor de medicină . religie. precum şi direcţiile şi obiectivele cercetării.influenţa industriilor medicale asupra stării de sănătate a populaţiei .influenţa factorilor economico-sociali asupra stării de sănătate şi răspunsul societăţii la sănătate şi îmbolnăvire. - 2.medicina ca instituţie socială .studiul variabilelor culturale ale manifestării sănătăţii şi bolii .factorii sociali şi culturali legaţi de natura şi gravitatea bolii . mediul familial.transformarea instituţiilor de îngrijire a sănătăţii .etiologia socială şi ecologia bolii . sex. Factorii medicali şi sociali ai dezvoltării sociologiei medical Sociologia medicală se va dezvolta în special în SUA. după anii ’70. profesie. Ulterior.elementele sociale care intervin în procesul terapeutic .tipul de tratament adoptat .distribuirea bolilor în societate.comportamentele sociale ale terapiei şi readaptării . clase sociale.

şi al comportamentului sanitar.implicarea guvernamentală sporită în domeniul sănătăţii şi apariţia surselor de finanţare pentru cercetarea sociologică a sistemelor sanitare. Obiectivul sociologic Analizând problemele de sănătate. aducându-şi aportul la realizarea studiilor de epidemiologie socială. domeniul medical reflectând în mod specific comportamentul individual şi al grupurilor sociale. Obiectivul economic Sociologia medicală efectuează cercetări asupra costurilor îngrijirii medicale. în organizarea activităţii sanitareşi elaborarea politicii sanitare. Studiind raportul sănătate – boală – societate.schimbarea socială şi dimanica timpurilor de morbiditate . consumul de medicamente. 3.comportamentul bolnavului în spital şi în societate . cheltuielile individuale şi de la buget referitoare la sănătate.modificarea tabloului morbidităţii . sociologia medicală vizează cunoaşterea societăţii.conceptele socicologice de sănătate şi boală . Problematica sociologiei medicale Între temele dominante ale sociologiei medicale se numără: . la studiul concepţiilor despre sănătate.Obiectivele sociologiei medicale Obiectivul medical Sociologia medicală informează asupra proceselor sociale care interferează cu echilibrul fizic sau mental al indivizilor.. oferind cunoştinţe utile asupra comportamentelor sociale care influenţează producerea şi consumul prestaţiei sanitare. sociologia medicală încearcă să dezvăluie acest loc particular al vieţii sociale.cauze sociale ale îmbolnăvirilor .

precum şi alte implicări ale socialului şi medicalului în actul medical. prognosticului.profesiile medicale şi rolul lor în domeniul apărării şi promovării sănătăţii publice . de orientările intelectuale ale culturii. considerată normală sau patologică.măsurarea stării de sănătate .relaţiile dintre medic şi pacient spitalul şi pacienţii moartea şi starea de muribund comunicarea în practica medicală inegalitatea accesului la serviciile sanitare etnicitate.evaluarea asistenţei medicale. Conceptele de boală şi sănătate sunt concepte evaluative. creând rolul său social şi astfel legitimând comportamentul bolnavului. definind starea de boală. etichetare şi stigmat social sistemul sanitar naţional în perspectivă internaţională (comparativă) . de sistemul axiologic al societăţii. un adevărat fenomen al modei în tratarea unor boli. Există însă şi factori care afectează negativ acest proces medico-social: divergenţe de opinii asupra diagnosticului. asistenţă medicală familia şi îmbolnăvirea femeile ca paciente şi asistente ale bolnavilor persoanele în vârstă şi sănătatea medicina şi controlul social devianţă. În prezent. Boala şi sănătatea. în funcţie de tipul de societate şi nivelul de dezvoltare la care a ajuns aceasta. . sănătate. Aspecte sociomedicale. profilaxiei şi tratamentului anumitor afecţiuni. Astfel vor exista diferenţe notabile în ceea ce priveşte statutul bolnavului şi natura stării. fiind circumscrise de dezvoltarea cunoaşterii biomedicale. medicii definesc boala în urma aplicării unor standarde riguroase şi a analizării temeinice a pacientului. - 4.

accesul la ele. 1994): . schimbări sociale rapide . medicamente. Din punct de vedere biologic. clase sociale sau populaţii. boli transmisibile. la fel ca şi cel de boală.organizarea asistenţei medicale: cantitatea şi calitatea resurselor medicale. relaţia dintre persoane şi resurse în asistenţa medicală. alcoolism . unul plurisemantic.biologia umană: moştenire genetică. Conceptul de sănătate este. tabagism. salubrizare. Din punct de vedere psihic. sănătatea este privită de către patolog ca o stare de integritate. geriatrice . psihică şi socială în acelaşi timp.mediul: apa potabilă. .absenţa bolii . de către clinician ca lipsă de simptome şi de bolnav ca o stare de bien-etre (A.o stare de echilibru a organismului dată de adaptarea individului la mediul de viaţă Factorii care influenţează starea de sănătate sunt (J. aparatele şi sistemele funcţionează normal (organism în homeostazie). sănătatea poate fi definită drept acea stare a unui organism neatins de boală. procese de maturizare. respectiv un capital biologic înnăscut . Bond. a studia sau a desfăşura activităţile preferate este in deplina concordanta. Athanasiu. Bond. activităţi fizice.stilul de viată: hrană. 1983).o constituţie genetică bună. semnificaţia sa înregistrând nuanţări în funcţie de grupuri. sănătatea poate fi înţeleasă drept armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ. În domeniul medical. S. îmbătrânire. Herzlich): . poluare. degenerative.Boala şi sănătatea nu pot fi deci definitie decât prin raportare la fiinţa umană privită entitate biologică. reprezentând starea organismului în care capacitatea sa de a munci. în care toate organele. Sănătatea presupune mai multe dimensiuni (C. sedentarism. tulburări cronice.

perturbarea ordinii publice Priorităţile diferite ale medicului şi pacientului constituie o altă sursă importantă de conflicte pe parcursul derulării relaţiei între cei doi. toate aceste surse de conflict sunt unele potenţiale. în timp ce pacienţii o supraestimează. pacientul ideal este cel capabil să îşi evalueze starea de sănătate cu suficient discernământ pentru a cunoaşte problemele pe care trebuie să le supună atenţiei medicului. În viziunea medicilor. îndeplinind funcţii sociale importante în relaţia medic – pacient.Între priorităţile actului medical într-un astfel de caz se numără rezolvarea următoarelor probleme: . medicul poate prescrie reţete pentru a-şi satisface aşteptările pacientului. poate influenţa comportamentul pacientului dincolo de relaţia directă între ei.tulburări de comportament ale pacientului . de cele mai multe ori. ele îmbrăcând rareori forme deschise. . În timp ce pentru pacient prioritatea absolută o are propria afecţiune şi tratamentul efectuat. considerând-o extrem de gravă. Tot sursă de conflicte în relaţia medic – pacient este şi diferenţa dintre cei doi actori în ceea ce priveşte evaluarea gravităţii bolii.suferinţei bolnavului . Astfel. medicii par a subestima gravitatea bolii şi mai ales efectul acesteia asupra vieţii cotidiene a bolnavilor. Prescrierea reţetelor medicale este o trăsătură generală a practicii medicale. Aşteptările contradictorii ale indicilor cu privire la comportamentul bolnavilor se constituie într-o altă sursă de conflict între medic şi pacient. Acest ideal vine însă în contradicţie cu dorinţa ca pacientul să accepte fără echivoc diagnosticul şi tratamentul prescris. diferenţă ce provine din inechilibrul în cunoştiinţe medicale şi din experienţa personală diferită a bolii. iar pacientul văzut în această dublă ipostază devine o potenţială sursă de conflict. poate scurta durata unei consultaţii şi în acelaşi timp. deci un individ cu suficiente cunoştiinţe medicale. aşa cum le percepe el. Astfel. Din fericire însă. medicul trebuie să se implice în tratarea unui număr mai mare de pacienţi.

integraţi statusul de valori al pacientului în statusul său clinic din diagnosticul diferenţial şi pentru a stabili prognosticul 4. acceptarea ideii că medicii trebuie să se comporte şi ca educatori în problemele de sănătate au condus la modificarea raporturilor medic – pacient. pentru perioadele de boală şi de sănătate şi bucuraţi-vă de ea 7. profitaţi de îngrijirile medicale de vârf. folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune B. limitele şi riscurile medicinei de vârf şi discutaţi-le cu pacienţii 5. Acest lucru reflectă importanţa acordată de mass-media bolii şi sănătăţii şi. ajutaţi pacienţii să îşi dezvolte competenţa lor medicală pentru a elimina riscurile medicale 3. definiţi-vă sensul calităţii vieţii. 5. utilizaţi din plin medicina preventivă şi predictivă 4. Reguli pentru personalul medical 1. dar fiţi atenţi la limitele şi riscurile oricărei intervenţii medicale. s-a înregistrat o importantă sporire a participării pacientului la actul medical. consultaţi un expert medical experimentat şi demn de încredere 2.În prezent. creşterea responsabilităţii indivizilor în legătură cu propria sănătate. datorită acumulării de cunoştiinţe medicale în rândul pacienţilor. cunoaşteţi avantajele. în consecinţă. Reguli pentru cetăţeni privind îngrijirile medicale 1. valabil din copilărie până la bătrâneţe. Saas. trataţi fiecare pacient ca pe o persoană. pregaătiţi un testament biologic şi desemnaţi pe cineva pentru a lua decizii dacă veţi deveni dependent 8. 1995): A. Pentru optimizarea relaţiilor medic – pacient. nu ca pe un caz 2. dezvoltaţi-vă simţul responsabilităţii şi competenţa pentru a înlătura riscurile medicale 3. fiţi un partener cometent în relaţiile cu pacientul şi respectaţi-I punctele de vedere şi valorile sale 6. De asemeni. a fost elaborat chiar un cod de conduită (I. cereţi informaţii şi sfaturi experţilor medicali şi fiţi-le un partener loial 6. preocupaţi-vă permanent de perfecţionarea pregătirii voastre profesionale şi oferiţi cele mai bune servicii clinice şi personale pacienţilor .

1997): 1. autonomia şi independenţa 7. în interesul său. realistă şi obiectivă 8. înaltul grad de spontaneitate 4. Maslow (1976) presupune forma supremă a sănătăţii psihice şi are următoarele caracteristici: 1. existenţa experienţelor spirituale sau mistice profunde. ajutaţi pacientul să îşi pregătească un testament biologic (privitor la donarea de organe) şi colaboraţi cu cei apropiaţi lui. acceptarea de sine. folosiţi în mod responsabil resursele medicale comune. orientarea realistă în viaţă 2. lipsită de stereotipii 8. 8. conştiinţa limpede a interesului social 3. asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale proprii 12. Există şi anumite criterii ale sănătăţii mintale (A. angajarea în activităţi creatoare 7. atitudinea de detaşare şi nevoia de intimitate 6. auto-acceptarea 9. gândirea ştiinţifică. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante 10. dar nu neapărat cu caracter religios . auto-orientarea (capacitatea de a se conduce şi orienta singur în viaţă) 4. a altora şi a lumii înconjurătoare aşa cum sunt ele 3. conştiinţa clară a interesului personal 2. îmbinarea plăcerilor immediate cu cele de perspectivă Conceptul de personalitate autorealizată propus de A. aprecierea elastică a oamenilor şi lucrurilor. flexibilitatea în gândire şi acţiune 13. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la incertitudine 6. W.H. centrarea pe probleme şi nu pe trăiri subiective 5. Ellis. realismul şi gândirea utopică 11.7. nivelul înalt de toleranţă a frustrării 5. Dryden.

strenght – forţă fizică . existenţa unui mare potenţial creator 15.skills – îndemânare (abilitate) fizică Conform OMS (1946). Conceptul de sănătate a fost operaţionalizat pentru a fi aplicat diverselor comunităţi socio-culturale. existenţa unui simţ al umorului superior. Din punct de vedere social sănătatea este starea organismului în care capacităţile individuale sunt optime pentru ca persoana să îşi îndeplinească în mod optim rolurile sociale (de prieten. fitness – forma fizică optimă incluzând cei patru S (în engleză) .9. detaşat filosofic. Deţinerea celei mai bune stări de sănătate de care este capabilă persoana umană este unul dintre drepturile fundamentale ale omului. care nu se reduce la absenţa bolii sau a infirmităţii. evaluările fiind făcute pe baza unor indici precum: morbiditatea. .supleţe fizică . mortalitatea (generală şi specifică). psihică şi socială 2. transcenderea mediului de viaţă şi neconformismul faţă de acesta. părinte. Sănătatea pozitivă are două componente (Downie. bunăstarea fizică. practicate cu puţine persoane şi a unora superficiale cu un număr mare de persoane 10. cetăţean etc. opoziţia faţă de conformismul cultural 16. neostil şi nevindicativ 14. existenţa unor relaţii afective intime profunde şi cu mare încărcătură emoţională.stamina – vigoare (rezistenţă fizică) . identificarea cu omenirea şi existenţa unor interse sociale puternice 11. împărtăşirea atitudinii şi valorilor democratice 12. sănătatea reprezintă starea de completă bunăstare fizică. soţ.suppleness . vecin. neconfuzia mijloacelor cu scopurile 13. disconfortul. mentală şi socială. cetăţean.). 1992): 1. Parsons defineşte sănătatea drept capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini eficient rolurile şi sarcinile pentru care a fost socializat.

adică modelarea rolului social al bolnavului. expunerii cronice la agenţii patogeni ai locului de muncă. invlidităţile.disease – realitatea biofizică a bolii. legitimată prin diagnostic.illness – realitatea subiectivă a bolii. Fitzpatrick. care plasează statistic individul într-o situaţie de risc mărit. hipernozognozia. ceea ce percepe bolnavul şi nu suferinţa corporală. stresului vieţii sau altor factori (R.sickness – realitatea socioculturală a bolii.restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice . 1986). literatura medicală anglo-saxonă a introdus următorii termeni: . deficienţele. Din punct de vedere biologic. Starea de boală. Boala reprezintă. negarea subiectivă sau nerecunoaşterea bolii şi opusul său. Conceptul de boală este şi el mai multe dimensiuni. ci percepţia individuală a unei schimbări negative în bunăstarea sa şi în activităţile sale sociale. handicapul. . Boala presupune şi anumite restricţii modificând stilul de viaţă al individului şi implicit afectând starea sa psihică: . . afectează psihicul individului ca o reacţie la boală. indicele de dezvoltare umană. Pentru dimensiunile particulare ale bolii. fiind un proces care chiar dacă nu conduce la modificări importante structurale sau funcţionale. dezechilibrate. boala este o stare a organismului sau a unei părţi din organism în care funcţiile sunt afectate sau deranjate de factori interni sau externi. adică anomalia funcţională a structurii sau fiziologiei organismului. Se diferenţiază în acest sens anozognozia. conduce la apariţia unui comportament structurat în jurul acestei stări. mai mult decât o o sumă de simptome.insatisfacţia. respectiv supraevaluarea subiectivă a simptomelor. ca urmare a unei alimentaţii neraţionale. rezultat al unei combinaţii a factorilor ecologici şi comprotamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile genetice. de lungă durată. formele de adaptabilitate socială a maladiei ori atribuirea etichetei de bolnav persoanei suferinde. boala poate fi definită drept o stare finală. Conştiinţa bolii conduce la manifestarea unor stresuri psihice majore şi de lungă durată. Din perspectivă plurifactorială.

tratamentului sau pedepsirii de către agenţiile de control social. comportmentul său deviind de la obligaţiile de rol .îmbolnăvirea deviantă sau stigmatizantă care poartă această etichetă pusă de nespecialişti. . Astfel. Prin devianţă se înţelege orice abatere de la regulile de convieţuire şi imperativele de ordine ale unei forme de viaţă colective. implicit.pierderea sau reducerea capacităţii de muncă şi. statutul său deviant devine statut dominant şi influenţează în mod negativ evoluţia sa ulterioară. şi astfel. În funcţie de semnificaţia socio-culturală dobândită de boală în societate. individul trebuie îşi asume drepturile şi îndatoririle impuse de acest rol. medicul capătă o putere foarte mare din acest punct de vedere şi poate influenţa persoana etichetată. pe lângă devierea de la starea normală a organismului. Starea de boală depăşeşte astfel limita biologicului. iar comportamentul deviant este supus de obicei corecţiei. Astfel. fiind o stare socială deviantă şi de nedorit.modificarea relaţiilor intepersonale în sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi .limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale .dependenţa de alte persoane. starea de boală presupune şi o deviere de la normele culturale stabilite cu privire la ceea ce se consideră sănătate. în caz contrar.considerarea bolii ca devianţă.suprimarea unor activităţi extraprofesionale . În ceea ce priveşte asocierea bolii cu devianţa Scambler (1986) propune trei modalităţi: . de apartenenţa indivizilor la medii - . făcând posibile noi modalităţi de manifestare a acestuia. a posibilităţilor asigurării subzistenţei . iar cel ajuns într-o astfel de stare trebuie să caute tratamentul necesar pentru a o elimina. mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi. Prin asumarea noului rol de bolnav. Punând diagnostice în virtutea unei autorităţi dobândite. stigmatul unui individ ajunge să domine percepţia şi modul în care este tratat de către ceilalţi.boala este o stare ce permite comportamentul deviant.dereglarea raporturilor familiale sau conjugale .

Field a luat în considerare patru criterii: . pentru sociologia medicală fiind important criteriul frecvenţei şi al celor mai efecte asupra vieţii colective a oamenilor.gradul de stigmatizare (potenţialul de autodegradare provocat de boală) şi a evidenţiat astfel patru tipuri de boli: .cronice .gradul de disconfort (incapacitate sau handicap provocate de boală) .M. 1970 propune urmaătoarele tipuri: . Există astfel mai multe clasificări: R.prognosticul (posibilitatea tratamentului curativ şi întinderea lui) . tumori . Astfel.infecto-contagioase . stări fiziologice părecum foamea sau durerea având şi determinare socio-culturală.boli acute de scurtă durată (infecţioase: rubeolă. atât contextul biologic cât şi cel cultural au un anumit rol în definirea lor. Durerea este identică la toţi indivizii având funcţia de a provoca reacţii de evitare a stimulilor nocivi pentru sănătatea individului. diabetul zaharat) .boli de lungă durată stigmatizante (cancer. fobiile) Conform OMS (1990). isteria. depinzând de mediul cultural al indivizilor. SIDA.mintale D.culturale diferite variază şi reacţia acestora faţă de boală şi durere. pneumonie) .durata episodului de boală . boli infecţioase şi parazitare 2. rujeolă. Clasificarea bolilor a ţinut cont de mai multe criterii.boli de lungă durată nestigmatizante (infarctul de miocard. bolile pot fi împărţite în 21 de categorii: 1. Dacă durerea este un indiciu al stării morbide sau premorbide a individului.boli mintale (schizofrenia. scleroză multiplă) . Coe. sifilis. dar reacţia faţă de durere este diferită. societatea în care se găseşte individul devine factorul care condiţionează formarea tipurilor de reacţie individuală faţă de durere.

semne şi rezultate imprecis definite ale investigaţiilor clinice şi de laborator 19. boli ale pielii şi ale ţesutului celular subcutanat 13. care vor influenţa comportamentul fiecăruia dintre cei doi actori. bolile sistemului osteo-articular.3. puterea şi orientările lor: un grup ce oferă îngrijiri specializate unui alt grup care solicită aceste îngrijiri de sănătate. leziuni traumatice. bolile sângelui. bolile ochiului şi anexelor sale 9. sarcina. factori influenţând starea de sănătate şi motivele recurgerii la serviciile de sănătate. . bolile sistemului nervos 7. bolile aparatului circulator 10. otrăviri şi alte consecinţe ale cauzelor externe 20. bolile aparatului digestiv 12. bolile urechii şi apofizei mastoide 8. 5. Această relaţie este una care se stabileşte între membrii a două grupuri sociale distincte în ceea ce priveşte prestigiul. unele afecţiuni a cărăr origine se situează în perioada perinatală 17.Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia asistent medical – pacient Relaţia asistent medical–pacient este una extrem de complexă. vizând aspecte culturale. această relaţie se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat. ale muşchilor şi ţesutului conjunctiv 14. naşterea şi lăuzia 16. ale organelor hematopoietice şi tulburări ale mecanismului de imunitate 4. malformaţii congenitale. boli endocrine. tulburări mentale şi de comportament 6. cauze externe de morbiditate şi mortalitate 21. de nutriţie şi metabolism 5. bolile aparatului respirator 11. deformaţii şi anomalii cromozomiale 18. Totodată. simptome. psihologice şi sociale. bolile aparatului genito-urinar 15.

ulterior distanţându-se şi dezvoltându-se separat. cel profesional şi cel cultural evoluează împreună în copilărie. poziţie economică. distincţii. Parsons. 1. pentru care individul a optat şi a depus anumite eforturi (T. 1951) Statusul de vârstă. 1921) .ansamblu de relaţii egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu alţi membri din grupul din care face parte . în această relaţie se conturează extrem de bine conceptele de status şi rol social.Statusul familial . vizând relaţiile cu persoane aflate în poziţii superioare sau inferioare în ierarhia socială. Linton.statusurile atribuite (vârstă. între statusul actual şi cel latent.prestigiu social (M.după un anumit ritual. sex. Există de asemeni.colecţie de drepturi şi de datorii generate de locul ocupat de fiecare individ în societate (R. Statusul social a primit din aceste puncte de vedere mai multe definiţii şi caracterizări: . posibil de actualizat în alte contexte sociale. Astfel. în ceea ce priveşte reţeaua de contacte şi schimburi cu persoane având acelaşi nivel social. divizându-se în: . distribuite conform cu organigrama) . cel economic şi cel profesional au cel mai importan rol în configurarea statusului social al persoanei respective.Statusul biologic .statusuri formale (oficiale. Weber.informale (dobândite pe baza caracteristicilor persoanei) . între care cel cultural. cât şi pe verticală. Fiecare persoană posedă mai multe statusuri. Statusul social Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau un grup de persoane în societate. stare civilă). Statusul profesional este cel mai important în societăţile moderne.Statusul extrafamilial Toate statusurile asociate unei persoane formează setul de statusuri proprii acesteia. grupate astfel: . 1936) . rasă) diferă de cele achiziţionate (profesie. având determinare atât pe orizontală.

condiţii de lucru luxoase Statusul informal vizează prestigiul obţinut de angakaţi pe baza unor trăsături necerute expres de organizaţie: .femeile şi persoanele aparţinând unor grupuri minoritare sunt valorizaţi mai puţin Dobândirea unui status profesional mai înalt se face pe mai multe căi: . intervenţii de susţinere în momentul avansării Schimbarea statusului profesional implică şi schimbarea statusului economic (venituri şi prestigiu social).calităţi excepţionale . putând genera conflicte (statusul profesional cu cel familial).concursuri sau numiri în posturi noi . care oferă posibilitatea dobândirii de experienţă .experienţă câştigată .cei care au capacităţi speciale au de asemeni un status mai înalt .trecerea prin posturi de suport mai puţin prestigioase.status privilegiat al familiei individului. Învăţarea rolurilor sociale duce la formarea personalităţii şi asigură funcţionalitatea colectivităţilor umane.avantaje suplimentare . relaţii sociale de suport. punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de statusurile indivizilor şi grupurilor într-un sistem social. Totodată. Rolul social reprezintă atât comportamentul . depăşite doar prin modul în care persoana îşi percepe propiul status.titluri profesionale . Rolul social Rolul social reprezintă model de comportare asociat unui status.Statusul formal face diferenţa între gradul de autoritate conferit de organizaţie angajaţilor şi se exteriorizează printr-un set de simboluri: . iar poziţiile ierarhice intermediare determină conflicte intersatus.angajaţii în vârstă şi cu mai mare experienţă sunt percepuţi cu un status mai înalt decât ceilalţi colegi . 2.posibilitatea de a desfăşura o muncă plăcută . statusurile parţiale ale unei persoane pot fi congruente sau incongruente.

personalitatea se reduce la jocul de roluri .personalitatea este o putere de opţiune între roluri.există discrepanţe între trăsăturile de personalitate şi prevederile rolului social .. 1996): .personalitatea nu se poate confunda cu rolurile. ea doar le transcende şi se exprimă prin intermediul lor . constituindu-se astfel persoana (legată de o scară de valori) sau personajul (sinteză compromisă) Personajul exte astfel un compromis între spontaneitatea subiectului şi exigenţele sociale. trăit în mod dinamic. un compromis cu intenţie manipulatorie sau oportunistă refugiu (alibi). rolul este mai flexibil. în strictă conformitate cu modelul şi aşteptările celorlalţi mască (aparenţă). Rolurile sociale evoluează în funcţie de aşteptările rolului (prescripţiile normative care definesc modul în care trebuie jucat un rol). ca expresie a unui eu profund Rolurile sociale au funcţia de reglare a raporturilor sociale şi de structurare a comportamentului indivizilor în limite aşteptate de societate.Tensiunea rolului (persoana nu poate răspunde aşteptărilor rolului) apare în situaţii precum: . trăsăturile de personalitate ori gradul de identificare a individului cu grupul de apartenenţă. fiind definit şi ca ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă un status social. Statutul social presupune existenţa concomitentă a unui set de roluri ce pot fi sau nu congruente. perceperea lor de către individ.efectiv cât şi prescripţia normativă în legătură cu acesta. Statusl poate rămâne neschimbat. dar rolul se poate modifica pe măsura schimbării cerinţelor sociale. cu intrarea în roluri protectoare sau magice ideal personal (a voi să fii). iar realizarea rolului este dependentă de cerinţele de rol. Maisonneuve. realizându-se în diverse modalităţi: rol stereotipizat (a trebui să fii). o sinteză a lor şi a anumitor elemente aparte. În raport cu statusul social. ireductibile. În problema raporturilor dintre rol şi personalitate au fost distinse trei poziţii (J.

ori a unei alternanţe a rolurilor .proliferarea rolurilor în societatea contemporană . menţinând doar o parte din aspectele rolurilor aflate în conflict . conflictele între roluri devin factori de schimbare socială.plasarea individului într-o poziţie de intersecţie .evoluţia rolurilor în defavoarea statusurilor şi a modelelor comune .opţiunea pentru un rol în defavoarea altuia . . Astfel..apare o schimbare rapidă a rolului de la un tip de activitate la altul . o revizuire a aşteptărilor şi a datelor obiective.ori subsolicitată în rolul respectiv. Conflictul de rol apare atunci când individul joacă două sau mai multe roluri ale căror cerinţe sunt contrare şi nu pot fi conciliate. prin amplificare la nivelul societăţii. având potenţial perturbator pe paln social şi personal.inovaţia în promovarea unui nou model de rol care conciliază aşteptările contrare.raţionalizarea elimină antagonismul conduitelor concrete prin referirea la principii care par să se concilieze in abstracto . provocând chiar. Maisonneuve): .persoana este supra. iar între rol şi personalitate există o strânsă interdependenţă.reacţia provocată asupra individului de exigenţele incompatibile ale unui rol mixt.compromisul pe baza unei ierarhii între prescripţii. Rolurile sociale pot fi şi ele impuse şi dobândite. în condiţii similare statusurilor sociale.negarea conflictului în scopul protejării de anxietate şi îndepărtării scadenţei. Metodele de ieşire din conflictul de roluri pot fi (J.Între sursele de conflit între roluri se numără (J.inconsistenţa sau echivocul poziţiilor şi al modelelor de roluri corelative .articularea deficientă a funcţiilor . singura soluţie în acest sens fiind ierarhizarea rolurilor prin ignorarea anumitor prevederi până la o limtiă maximă.Maisonneuve): .inaderenţa individului afectivă şi ideologică la rol .

Statusurile sociale şi rolurile sociale în relaţia asistent medical– pacient În societatea actuală. prin recunoaşterea autorităţii depline asupra bolii şi asupra tratamentului. Competenţa tehnică presupune şi cunoaşterea unor noţiuni non-medicale. Monopolul asupra activităţii proprii îi diferenţiază net pe medici de alţi profesionişti.competenţa tehnică determinată de conţinutul tehnic al ştiinţei medicale şi prioritară în înfăptuirea eficientă a actului medical.alină suferinţa . de om care: . putere de sacrificiu.vindecă boala . neputând face nici un fel de discriminare în acest sens.salvează viaţa bolnavului Rolul social al asistentului medical este asociat statusului său şi este caracterizat de cinci trăsături principale (T. dobândind astfel şi o autonomie extremă asupra controlului şi exerciţiului meseriei. care au însă implicaţii profesionale ori socio-administrative pentru bolnav (drepturi materiale şi legale. medicul are un status extrem de înalt. etc. devotament.) universalismul care presupune existenţa unei relaţii cu pacientul bazate pe reguli formale şi nu pe legături personale. pensionări. prin orientarea spre profesie. 1956): . este minima competenţă în maximum de domenii medicale. Statusul social al asistentului medical este perceput de către masa largă de persoane în asociere cu valori precum: cunoaştere. Parsons. protecţie împotriva noxelor. medicul apare într-o triplă ipostază. întâlnit cel mai des în cazul asistentilor medicali generalişti. Intervenind în situaţiile de criză. diferenţiindu-se prin nivelul de formaţie abstractă şi specializată. Unul dintre atributele sale. - . Este asimilată încă de la începutul studiilor şi se probează prin concursuri şi examene şi atestată de titlul profesional.

Chiar dacă în aceste raporturi medicul devine un surogat de părinte. În plus. neutralitatea afectivă care impune un existenţa unei relaţii obiective şi fără implicare emoţională. Iamandescu. orientarea spre colectivitate este obiectivul ideologiei medicale. presiunile de natură socială cu privire la îngrijirea unor personaje cheie în viaţa politică ori socioeconomică 3. reuşita dar. Rolul social de bolnav implică cinci trăsături caracteristice (I. Profesiunea de asistent medical presupune. B.Există însă şi excepţiile care confirmă regula: 1. ca şi alte profesii. medicina de campanie în care asistenţa medicală se acordă cu precădere gradelor superioare 2. restrângerea orizontului egocentrism - - - - - . psihiatrice. etc. aici este spre alţii. cabinetele şi clinicile particulare specificitatea funcţională privind îngrijirea sănătăţii şi rezolvarea cazurilor de boală. el nu trebuie să se confunde cu aceştia şi nici să judece ori să condamne bolnavul indiferent de culpa acestuia. care presupune acţiunea cu mijloace şi tehnici specifice (tehnice. acest proces nu trebuie să fie unul care să acţioneze şi în sens invers. psihologice. rezultând şi aici stări euforice ori sugestibilitate amplificată. spre deosebire de acestea în care orientarea valorilor se face spre sine. care pune accent pe devotamentul faţă de colectivitate şi mai puţin pe urmărirea unor profituri materiale. Dacă relaţia asistent medical – pacient presupune existenţa unui anumit grad de acces din partea asistentului medical la intimitatea corporală şi psihică a pacientului. 1997): situaţia marginală a bolnavului din care rezultă instabilitate emoţională şi stări conflictuale pericolul care apare asupra bolnavului şi care îl determină să apeleze la mijloace şi tehnici de protecţie. moralitatea medicului este crucială în chiar legitimarea stării de bolnav a pacientului.) şi fără a interveni în alte aspecte ale vieţii pacientului. frate sau prieten.

Tot rolul social de bolnav. acţiune care presupune şi două extreme: exagerare ori refuz. Rolul social al bolnavului legitimează astfel vulnerabilitatea sa temporară sau permanentă. aplicându-se necondiţionat în cazul bolilor grave dar nu şi în acela al unor boli cronice ori malformaţii congenitale. totodată obligându-l să caute vindecarea şi să îşi asume incapacitatea. Tipul de rol social al bolii este în strânsă corelaţie cu: . .bolnavii „suprasănătoşi“. care să le ofere protecţie şi compasiune pentru probleme de orice natură (personală. în timp ce a doua trăsătură nu este valabilă în cazul formelor uşoare de boală. etc.receptarea sprijinului din partea instituţiilor abilitate în acordarea ajutorului medical. psihică) . socio-emoţională.) . ce se poate transforma într-un drept în cazul în care boala nu se vindecă . spitalicesc). 1979): .dorinţa de însănătoşire ca o legitimitate condiţionată a rolului de bolnav. cu grave tulburări de sănătate.natura bolii (somatică.. Prima caracteristică nu este una generalizată. cu caracter temporar sau permanent presupune alte patru caracteristici (Parsons): . anulând caracterul de devianţă al acesteia.cronicizarea bolii . staţionar.degrevarea de sarcinile şi responsabilităţile vieţii normale.gravitatea bolii . dar care refuză să accepte boala şi să consulte medicul ştiind că tratamentul nu este eficient. obligaţie care legitimează starea de boală.bolnavii timizi care doresc o relaţie extrem de apropiată cu medicul curant.obligaţia de a căuta ajutor competent şi de cooperare cu personalul abilitat în acest sens.anxietate şi exagerarea acţiunii factorilor de mai sus ca urmare a unei perspective temporare de lungă durată a bolii. . existând însă în acelaşi timp şi pericolul ca . Se poate vorbi în acealşi timp şi de două tipuri de pacienţi (Beckmann.tipul de tratament aplicat (ambulator.

iar relaţia terapeutică se bazează pe reciprocitate. în care asistentul are poziţia de superioritate. Atitudinile pe care asistentul medical le adoptă în cadrul acestei relaţii pot fi: . de coparticipare). stingerea conflictului. II. intereser si prioritati.autoritar . de conducere.pacientul să încerce să evite o serie de responsabilităţi invocând o stare de boală mai mult sau mai puţin existentă. de cooperare. expectante.Ajutor neconditionat detaşat . 1. de cooperare. cele două roluri alcătuind un cuplu complementar. fiind elementul activ care caută soluţia la boala de care suferă pacientul. văzut aici ca un element pasiv. de coparticipare). Totodată. asimetrică şi consensuală. evaluarea gravitatii bolii.Relatiile profesionale ( de complementare.părinte bun şi protector .Relatiile profesionale ( de complementare. Conflicte de roluri: situatii conjucturale. pacientul recunoaşte autoritatea asistentului. Relaţia asistent medical – pacient este o relaţie de roluri. 2.Tipuri de relatii asistent medicalpacient Teme: 1. de conducere.

comă. bolnavul pasiv (răni grave. În caracterizarea relaţiei sociale asistent medical – pacient s-au impus două puncte de vedere: 1. intereser si prioritati. legate de simptomele organice ale pacientului (T. Prin prisma faptului că bolile cronice sunt greu vindecabile. asistentul medical este activ. iar drepturile şi obligaţiile sociale prevăzute potenţează eventualul conflict interrelaţional. Acest model se referă însă la bolile acute. Szasz. În acest model de relaţie s-au diferenţiat trei situaţii. stingerea conflictului. relaţie între doi actori sociali (T. H. relaţia asistent medical – pacient a suferit modificări apărând şi incertitudini de ordin clinic (privind prognosticul său) şi funcţionale (privind secretul păstrat de asistentului medical asupra diagnosticului). expectante. în care pacienţii rămân în activitatea socio-economică cu responsabilităţile aferente. fără a-l elimina în totalitate. Strategiile de control în relaţia medic – pacient se împart în patru categorii (Morgan.Natura relaţiei asistent medical medic – pacient influenţează în mod decisiv actul terapeutic şi ameliorarea starii de sanatate pana la insanatosire. care în societatea actuală au cedat locul bolilor cronice. asistentul medical ghidează bolnavul în a-şi acorda singur ajutorul. Conflicte de roluri: situatii conjucturale. întâlnirile fiind ocazionale (boli cronice) 2. anestezie) conducere – cooperare. infecţii) participare reciprocă. Hollender. evaluarea gravitatii bolii. M. bolnavul urmează sfaturi şi are raţionament (boli acute. Parsons). 1986): . 1956): activitate – pasivitate. în care cele două roluri sunt complementare.

Din punctul de vedere al comportamentului non-verbal. ori pentru a indica sfârşitul acesteia. . 1976): . iar pacientului i se refuză posibilitatea discutării simptomelor. Persuasiunea . dar şi de bunăvoinţa medicului. Negocierea – procesul prin care medicii şi pacienţii ajung la un compromis. 4.1. dar având şanse reduse deocamdată datorită presiunii timpului. în care medicul acordă mai mult timp pacientului şi tuturor problemelor acestuia. Long. de gradul de disconfort creat de boală. ori al menţinerii autorităţii asupra pacientului. Aceste tehnici non-verbale servesc la controlul consultaţiei. Consultaţiile au fost şi ele împărţite în două categorii ce se deosebesc prin oportunitatea acordată participării pacienţilor (Byrne. prezentând informaţiile legate de boală într-un mod convenabil lor. posibilitatea acestuia din urmă de a influenţa în vreun fel conversaţia depinzând de nivelul cunoştiinţelor medicale pe care le posedă. problemelor şi angoaselor. medicul ocupă poziţia dominantă. şi medicul va încerca la rândul său să convingă pacientul că procedeul său este cel mai bun prin copleşirea sa cu dovezi sub formă de analize de laborator ori exemple din experienţa anterioară şi nu acceptă sugerarea de proceduri de către pacient. . în scopul economisirii de timp. evitării unor scene emoţionale. acest model tinzând spre extindere.centrate pe pacient. Comportamentul non-verbal – joacă un rol important în desfăşurarea acestei relaţii şi în influenţarea calităţii informaţiei communicate. 3. medicul poate menţine incertitudinea pacientului. caracterizate prin abordare directă. conducând dialogul şi semnalând intrarea ori ieşirea pacientului. utilizarea unui interviu strâns controlat care ţinea la stabilirea diagnosticului într-un timp cât mai scurt. de obicei în ceea ce priveşte durata programului de tratament.dacă pacienţii încearcă să convingă medicul că un anumit tip de tratament este mai potrivit. Incertitudinea funcţională – în momentul în care există siguranţă privind evoluţia unei boli ori succesul unei terapii.centrate pe medic. 2. precum şi de capacitatea de a-şi exprima trăirile.

2.Sisteme de sănătate. paralimbaj.Strategii de control Teme: 1. limbaj. Întrucât sănătatea reprezintă o valoare fundamentală pentru individ şi societate. o resursă a dezvoltării vieţii sociale în ansamblul ei.Comunicarea verbala. . Sisteme de sănătate. 1. Caracteristici şi evaluări. orice societate tinde să-şi valorifice sănătatea ca resursă funcţională şi să organizeze un sistem de protecţie împotriva bolii. nonverbala. Caracteristici şi evaluări.III.

termen prin care se înţelege protecţia pe care o asigură societatea pentru membrii ei. El a considerat că orice sistem satisfăcător de asigurări sociale trbuie să se bazeze pe trei elemente: . în virtutea unui principiu conform căruia „mărimea cotizaţiei nu se face în funcţie de porbabilitatea producerii evenimentului contra căruia se face asigurarea. în administraţia locală. aveau roluri. invalidităţii. îngrijirea şi restabilirea celor afectaţi. După anii ’30 sistemele de asigurări sociale se extind în multe din ţările lumii. Asigurările sociale erau finanţate prin contribuţii şi erau obligatorii pentru salariaţii pentru care fuseseră create. între anii 1883-1889. Sistemele de asigurare a sănătăţii au apărut începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. spre deosebire de asigurările facultative ce pot fi contractate individual şi sunt o cumpărare de drepturi. Anvers. împotriva problemelor economice şi sociale cauzate de pierderea sau reducerea substanţială a veniturilor datorită îmbolnăvirii. Deja muncitorii. drepturi şi obligaţii în conducerea sistemului ca întreg. ci în funcţie de venit“ (D. 1991). neadmiţându-se astfel excluderea unor categorii sociale.organizat astfel încât să asigure depistarea. în cadrul programelor de protecţie socială iniţiate la presiunea mişcărilor sindicale. muncitoreşti şi a diverselor grupări politice. bîtrâneţii sau morţii. prin sistemul propus de William Beveridge. patronii şi statul . printr-o serie de măsuri publice. ca parteneri sociali. Prin perfecţionarea acestor programe s-a ajuns la conceptul de „securitate socială“ utilizat în 1935 în SUA. Sistemele de asistenţă presupun ajutarea minorităţilor lipsite de resurse de către colectivitate. debutând prin asigurarea de boală condusă prin fondurile de ajutor mutual existente şi ulterior apărând asigurările privind accidentele de muncă operate de asociaţiile patronale şi cele de invaliditate şi bătrâneţe. Primul sistem de asigurări sociale a fost creat de Bismarck. înregistrează un salt calitativ. iar în perioada postbelică. Securitatea socială devine astfel expresia solidarităţii financiare dintre membrii unei societăţi.

A apărut ca rezultat al politicii economice americane potrivit căreia sectorul particular şi mecanismele pieţei libere conduc la o mai bună funcţionare cu cheltuieli mai mici şi..alocaţii pentru copii. Filipine.asigurarea de către guvern a forţei de muncă şi prevenirea şomajului în masă. totodată. Africa de Sud. cheltuielile publice alocate sănătăţii sunt minime şi. Sistemul asigurărilor private – este preponderent în SUA. Nu există un sistem de asigurări pentru caz de boală generalizat. . indiferent dacă susţinătorii au sau nu de lucru . se cunosc patru tipuri fundamentale de sisteme de sănătate: 1. Avantaje ale sistemului asigurărilor private: alegerea furnizorului şi a gamei de servicii transparenţă în costurile şi beneficiile oferite de sistem finanţarea nu depinde de obiectivele politice stabilite pe termen scurt finanţarea directă îl face pe consumator să fie conştient de costul îngrijirii sănătăţii. nu există asigurare obligatorie de boală.serviciu naţional de sănătate care să furnizeze îngrijire acolo unde este necesar fără condiţia de plată a indivizilor şi care înlocuieşte rolul asigurărilor de sănătate. fără ca societatea să fie obligată să furnizeze cuiva îngrijire medicală. Thailanda. Nepal şi este excepţia în ţările Europei Occidentale. individul adresându-se unei companii private de asigurări. de asemeni. În anii ‘60. în SUA. a cuantificării sănătăţii drept un bun de consum pe care individul îl cumpără în funcţie de posibilităţi. menţinând o populaţie sănătoasă. au fost totuşi iniţiate programe sociale de asigurare medicală a populaţiei destinate persoanelor cu venituri reduse şi persoanelor în vârstă de peste 65 de ani. În conformitate cu modul de finanţare. ce furnizează protecţie împotriva costurilor ridicate ale spitalizării şi ale plăţii medicilor. determinându-l să adopte un stil de viaţă preventiv Dezavantaje ale sistemului asigurărilor private: . cerinţele familiilor cu copii trebuind să fie satisfăcute mai bine prin alocaţii universale.

are atât dimensiuni sociale cât şi economice. Danemarca. Suedia. Norvegia. fără a se folosi drept criteriu capacitatea de plată a cetăţeanului. . iar acoperirea cu servicii medicale se realizează prin înscrierea fiecărui individ pe lista de pacienţi ai medicului generalist preferat. Grecia. Arabia Saudită. Plata medicilor în acest sistem are la bază fie capitaţia. Noua Zeelandă. Canada. din banii colectaţi finanţându-se atât furnizorii de sănătate publici. Fondurile destinate sănătăţii sunt colectate prin intermediul sistemului fiscal. Sistemul naţional de sănătate bazat pe finanţarea centrală – întâlnit în Anglia.lipsa echităţii în contribuţia cetăţenilor la finanţarea sistemului medical slaba acoperire a populaţiei cu servicii de sănătate dificultatea de a controla cheltuielile medicale globale (la nivel naţional) accesibilitatea scăzută la asistenţă medicală a populaţiei defavorizate costurile ridicate implicate de companiile de asigurare şi onorariile ridicate ale medicilor. Avantaje ale sistemului de finanţare centrală: echitatea în finanţare acoperirea largă şi reglementată cu servicii de sănătate posibilitatea controlului asupra cheltuielilor medicale totale Dezvantaje ale sistemului de finanţare centrală: lipsa participării individuale la deciziile de finanţare lipsa de transparenţă în finanţarea unor costuri pentru servicii medicale adiţionale posibilitatea afectării finanţării sistemului medical de deciziile politice pe termen scurt. Israel. 2. Spania. Finanţarea prin impozite generale nu presupune doar existenţa unui sistem sanitar public. fie salariul. Italia. cât şi cei privaţi. Portugalia. Gradul de echitate a sistemului depinde de modalitatea de impozitare aleasă. iar sumele alocate asistenţei medicale sunt stabilite de Parlament.

3. Brazilia. indiferent de starea lor de sănătate. Egipt. Sistemele socialiste – au fost întâlnite în ţările cu acest sistem politic. India şi are ca principală sursă de finanţare contribuţiile obligatorii plătite de angajatori şi angajaţi. iar rezultatele sunt legate de echilibrul între numărul acestora şi cel al beneficiarilor de servicii medicale. Avantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate: transparenţa mai mare a contribuţiilor şi beneficiilor sistemului pentru cetăţean finanţarea sistemului medical este legată de nivelul veniturilor finanţarea este independentă de schimbarea priorităţile politice Dezavantaje ale sistemului de asigurări sociale de sănătate: reducerea bazei de contribuţii în perioadă de recesiune economică finanţarea este strâns dependentă de gradul de ocupare ori şomaj al forţei de muncă impune costuri mai mari pentru agenţii economici. Japonia. având următoarele caracteristici: . Franţa. Palta medicilor se face după numărul de prestaţii acordate. studenţi) este suportată de stat. ci se stabilesc în funcţie de capacitatea financiară a cetăţenilor. 4. atunci când scade numărul cotizanţilor. Fondurile obţinute nu sunt stabilite de Parlament. toţi trebuind să aibă acces la îngrijirile medicale. Fondurile adunate sunt dependente de numărul persoanelor active şi cotizante. fiind necesară intervenţia de la buget pentru a nu creşte prima de asigurare. Australia. Belgia. pensionari. Acest lucru conduce la apariţia dificultăţilor în perioadele cu rate înalte ale şomajului. copii. Asistenţa sanitară pentru categoriile de persoane ce nu activează pe piaţa muncii (şomeri. Sistemul de asigurări sociale de sănătate (de tip Bismarck) – este prezent în ţări precum Germania. existând astfel riscul consumului indus şi al inflaţiei de servicii. elevi.

serviciile medicale sunt caracterizate un drept legitim al fiecărui individ. Principalele criterii de evaluare a sistemelor de sănătate sunt: echitatea în finanţare gama de servicii pe care le acoperă gradul de acoperire a populaţiei eficienţa . dar este supusă unor reglementări drastice întreaga activitate medicală trebuie să se bazeze pe principii ştiiţifice. astfel încât activităţile medicale paraştiinţifice sunt îngrădite. cu accent pe asistenţa medicală preventivă resursele şi serviciile medicale sunt planificate centralizat politica sanitară este decisă de către autorităţile politice şi medicale centrale. fără participarea cetăţenilor datorită caracterului limitat al resurselor. sistemul sanitar acordă prioritate îngrijirii sănătăţii muncitorilor şi copiilor toate componentele sistemului sanitar sunt subordonate unei autorităţi centrale unice – Ministerul Sănătăţii activitatea medicală privată nu este interzisă. sistemele medicale şi de asigurări medicale din întreaga lume se confruntă cu o serie de probleme structurale: greşita alocare a resurselor financiare inechitatea accesului populaţiei la serviciile medicale preventive. Încă de la apariţia lor. fără cheltuieli personale considerabile furnizarea serviciilor medicale cade în sarcina guvernului şi a organismelor sale la nivel central şi local serviciile medicale preventive şi terapeutice sunt integrate. curative şi recuperatorii ineficienţa cheltuirii fondurilor destinate sănătăţii creşterea explozivă a costurilor asistenţei medicale.

spaţiului individual. . al gesturilor. nonverbala. paralimbaj. prelucrarea şi utilizarea informaţiilor. ci include procesul complex al mişcării corporale voluntare sau involuntare. tăcerii. fiind vorba de feedback. conform căreia cel mai elementar act al comunicării presupune existenţa unui emiţător. toate acestea având o valoare comunicativă foarte bogată. care utilizând un limbaj codifică un mesaj pe care îl transmite printr-un canal de comunicare spre un receptor ce primeşte mesajul în decodifică şi îi înţelege sensul.- - transparenţa libertatea de alegere accesibilitatea stabilirea finanţării procentul cheltuielilor din PIB pentru sănătate satisfacţia populaţiei faţă de îngrijirea sănătăţii 2. Comunicarea şi rolul său în practica medicală Procesul comunicării reprezintă transmiterea. Comunicarea este inevitabilă atâta timp cât între doi interlocutori comunciarea nu se limitează la componenta verbală. limbaj. vestimentaţiei. Există de asemenea şi răspunsul receptorului la mesajul primit. privirii. stocarea. Claude Shannon (1948) emite prima teorie matematică a comunicării. fiind caracteristică individului şi societăţii în toate etapele dezvoltării. Prin comunicare omul dispune de principalul mijloc de socializare. În cercetările asupra comunicării au fost emise şi şapte axiome ale acestui proces: 1.Comunicarea verbala. recepţionarea. în timp ce sistemele şi structurile sociale îşi menţin stabilitatea şi îşi realizează finalităţile prin intermediul reţelelor de comunicaţie disponibile.

care au fost reliefate de N. Procesul de comunicare presupune şi existenţa unor scopuri. Stanton (1995): să fim recepţionaţi (auziţi sau citiţi) să fim înţeleşi să fim acceptaţi să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine) E. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acordare. 6. a explica sau a înţelege propriul comportament sau al altora 5. 5. fie o formă analogică. a învăţa. mijlocind schimbul de semnificaţii în societate . a reduce tensiunile sau a rezolva un conflict 9. 3. Comunicarea îmbracă fie o formă digitală. Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare. a influenţa comportamentul cuiva 3. a atinge un obiectiv propus 8.- - 2. transmite sau primi cunoştiinţe 2. Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional. 4. Comunicarea este un proces continuu. a întreţine legături cu cei din jur sau a te integra întro colectivitate sau grup social 6. a exprima sentimente 4. a stimula interesele proprii sau ale celor din jur Clasificarea comunicării a pornit de la două tipuri principale: comunicarea verbală comunicarea non-verbală. Fiecare categorie poate avea două subgrupe: comunicare într-un sens comunicare în ambele sensuri (cu feedback) Comunicarea verbală include tot ceea ce este scris sau spus. care nu poate fi tratat în termeni de cauză – efect sau stimul răspuns. cel de-al doilea oferind indicaţii de interpretare a conţinutului celui dintâi. La Monica (1994) propune alte nouă scopuri ce pot fi găsite în procesul comunicării: 1. 7. Comunicarea este ireversibilă. a clarifica o problemă 7.

orice utilizator putând construi mesaje inteligibile pentru orice recpetor aparţinând aceleiaşi comunităţi lingvistice. generatoare ale unei subclase degradate de mesaje. manifestându-se atunci când în comunicare apare necesitatea atenţionării în legătură cu codul utilizat. de altfel. vorbitorul realizează trei tipui de acte (I. zvonurile sau minciuna. modul de exprimare şi forma care reţin atenţia la fel de mult ca şi conţinutul cognitiv al mesajului 6. Funcţia emotivă – exprimă direct atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse de el 2. Funcţia referenţială – denotativă sau cognitivă vizează referentul.L.acte perlocuţionare. canalul şi destinatarul – (R. referent (realitatea la care se referă mesajul). Funcţia metalingvistică – se referă la codul utilizat. Astfel pot apărea şi mesaje sau relatări in absentia despre evenimente ori situaţii. În comunicare. privind realitatea propriu-zisă a unui mesaj . O altă caracteristică a limbajului este productivitatea sa.acte locuţionare. transmiţător.acte ilocuţionare. În comunicare. Folosirea minciunii are anumite raţiuni. cu privire la orice subiect. real sau imaginar. într-un mesaj predominând una dintre ele. pe lângă cele .şi reprezantând o paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare umană. 5. Jakobson. Austin): . Funcţia fatică – se referă la controlul canalului de comunicare dintre cei doi interlocutori. Funcţia conativă sau persuasivă – urmăreşte obţinerea unui anumit tip de răspuns din partea destinatarului 3. privitoare la scopul şi stitudinea emiţătorului faţă de receptorul mesajului . conţinutul exprimat 4. Aceste funcţii coexistă în orice tip de comunicare. codul. şi structura verbală a acestuia. limbajul are şase funcţii. referitoare la influenţa exercitată de vorbitor asupra receptorului prin mesajul emis. conforme cu cele şase elemente ale procesului comunicativ – emiţător. Funcţia poetică – vizează mesajul. interesul fiind pentru semnificaţia. 1964): 1. care determină.

Comunicarea non-verbală însoţeşte limbajul verbal.limbajul scris privilegiază raţionamentul.în funcţie de rolul jucat. vorbitorul alege registrele de vorbire adecvate.legate de obţinerea unor avantaje personale existând şi unele chiar altruiste. este logică. precisă şi suficientă sieşi . vârsta şi statusul social al interlocutorilor Situaţiile de comunicare influenţează utilizarea limbajului verbal. cadrul social.în funcţie de relaţia de rol. prin influenţa decisivă a cadrului situaţional în care are loc comunicarea . deduse din practica socială şi culturală.limbajul oral are un registru mai larg de manifestări. aceştia putând fi separaţi în spaţiu şi timp.comunicarea scrisă implică formulări definitive. contextul lingvistic şi extralingvistic şi momentul desfăşurării comunicării.limbajul verbal primeşte particularităţi şi nuanţe în funcţie de sexul. cu metacomunicarea de relaţii interpersonale şi poate atinge performanţe superioare când se întemeiază pe modalităţi extralingvistice (expresii ale trăirii). Între limbajul scris şi cel oral există câteva deosebiri definitorii: . fiind generator chiar de efecte hipnotice în anumite condiţii . 1983) . exclude negocierea sensurilor între emiţător şi receptor. între acestea trebuind să existe o anumită compatibilitate în scopul unei comunicări eficiente. .limbajul scris exprimă în cele trei dimensiuni ale spaţiului ceea ce limbajul fonetic exprimă în unica dimensiune a timpului (A. vocea acestuia putând oferi date despre starea sa de . elementele esenţiale fiind: rolurile sociale. vorbitorul alege anumite registre de vorbire . prin intermediul factorilor extra şi paralingvistici care îl însoţesc. formulările clare . Leroi-Gurham.comunicarea prin limbaj verbal se asociază comunicării prin mijloace nonlingvistice. cadrul fizic. rigoarea termenilor.limbajul verbal are o forţă de sugestie mai mare. comunicând o serie de informaţii despre emitent. alternându-le în funcţie de rolurile pe care le adoptă .

limbajul tăcerii – formă de limbaj cu profunde semnificaţii comunicative.poziţia corpului (în picioare sau aşezaţi) . 1997): .îmbrăcăminte O altă categorisire a indicilor non-verbali (N. ascultare.atingere . manifestări vocale. ritm. starea de spirit din acel moment.expresia feţei (zâmbet.aspectul exterior (înfăţişarea fizică.proximitate .expresii faciale . accent. pauze etc.sănătate. încruntare) .paralimbaj . organizare. originea socială.gesturi .) care contribuie la precizarea intenţiei vorbitorului. 1995) .orientarea (cu faţa sau spatele la interlocutor) .gesturi (mişcarea mâinilor şi a corpului) . Informaţiile verbale sunt însoţite de un ansamblu de procedee non-verbale (gesturi. încurajare) .aspectele non-verbale ale scrisului (aşezare.mişcări ale corpului (indică aprobarea sau dezaprobarea. intonaţie. mimică.proximitatea (distanţa faţă de interlocutor) .aspectele non-verbale ale vorbirii (variaţii de volum şi tonalitate) . S. bătaie pe umăr) .contactul vizual (privirea îndreptată sau nu spre interlocutor) .contactul corporal (atingere. meditaţie. Tăcerea presupune mai multe stări: neştiinţa răspunsului la o întrebare. geografică. Hayes. Ascultarea nu este un proces pasiv. Aceste mijloace non-verbale au fost grupate în opt tipuri (N. aspect vizual general) În categoria limbajelor non-verbale se mai înscriu: 1. Orrel.contact vizual . Stanton.postură . acurateţe. vestimentaţia) . . plicitseală.

ori să se conceapă propriul răspuns. reverie etc. fiind permis accesul doar celor apropiaţi . un bun ascultător câştigă: . intimitate. una apropiată şi una îndepărtată: Zona intimă – se întinde de la suprafaţa corpului până la distanţa de 46 cm.receptare (ascultare) reciprocă . . cu importante funcţii psihosociale: protecţie. fiecare individ are tendinţa de a-şi marca imaginar un spaţiu personal. ea fiind penetrată doar în timpul contactului fizic (raporturi sexuale sau luptă). siguranţă. mărime sau formă.înţelegere . neglijând astfel ascultarea eficientă. Încălcarea acestui spaţi îi creează disconfort individului. Limbajul spaţiului – obiectul de studiu al proxemicii (disciplină fondată în anii ’60 de Edward Hall). îl lezează şi poate crea chiar stări conflictuale. fiecare având la rândul său două subzone. Subzona apropiată se întinde până la 15 centimetri de corp. fiind cea mai importantă şi mai apărată de către om.informaţie . Ascultarea atentă prespupune şi efecte benefice: încurajarea celorlalţi obţinerea întregii informaţii ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi rezolvarea problemelor o mai bună înţelegere a oamenilor. dar există şi posibilitatea ca individul să se gândească la altceva în timpul ascultării. ştiinţă care studiază proprietăţile comunicaţionale ale spaţiului şi modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi. Conform acestei ştiinţe. considerându-l o prelungire a propriului corp. altfel spus. cu o anumită permeabilitate. interpretarea şi integrarea informaţiei primite în modelele de cunoaştere proprii.el presupunând înţelegerea.emoţional. odihnă. Acest spaţiu poate fi împărţit în patru zone distincte. Mesajele transmise în acest caz sunt puternic colorate afectiv. În scopul evitării acestor situaţii fiecare individ îşi construieşte un spaţiu tampon între el şi celelalte persoane sau locruri. Favorizează comunicarea tactilă şi olfactivă.cooperare 3.

include o subzonă apropiată (46 – 75 cm) în care intră prietenii şi persoanele pe care le simpatizăm şi o subzonă îndepărtată dedicată indivizilor întâlniţi la reuniuni prieteneşti . cu atât îţi poţi permite mai puţine mişcări ale trupului 6. Include şi subzona 360 – 75 cm în care se poate recepta optim reacţia publicului. Există cazuri în care zonele intime sunt invadate de necunoscuţi. el neputând controla vizual fiecare interlocutor. corepsunzătoare aunci când ne adresăm unui grup mare de oameni. Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni. Dacă ai o carte sau un ziar să dai impresia că eşti cufundat în citirea lor 5. În acest caz volumul vocal al vorbitorului creşte în timpul comunicării. mesajul olfactiv rămâne perceptibil. Cu cât aglomeraţia este mai mare. care sugerează şi o distanţă ierarhică. nici chiar cu cei pe care îi cunoşti 2.Zona personală – cuprinsă între 46 şi 122 cm. - . iar limita extremă a zonei permite stabilirea unui contact fizic direct pe un teritoriu relativ neutru (strângerea mâinii). Distanţa asigură protecţia faţă de atingerea celorlalţi şi comunicarea verbală optimă. Transgresarea acestor limite presupune situaţii cu totul speciale.Zona socială – cuprinsă între 122 şi 369 cm. Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora 3. include o subzonă apropiată (122 – 220 cm) care presupune comunicarea verbală clară. Să păstrezi o expresie de jucător de poker. dar poate urmări recţia acestora. dupăaceastă distanţă feedback-ul diminuându-se progresiv. . iar comunciarea îşi pierde caracterul interpersonal.Zona publică – peste 360 cm.oficiale ori ceremonii. fără a afişa vreo emoţie 4. . indivizii adoptând un comportament de autoapărare ale cărui reguli au fost enunţate de Allan Pease (1993): 1. În ascensor să urmăreşti cifrele care indică etajele. contactul vizual devine mai bun. evitarea contactului fizic printr-o serie de bariere şi o subzonă îndepărtată (220 – 369 cm).

28 secunde. Fără contact vizual nu se poate ghici întreg conţinutul mesajului. culturali. Durata medie a privirii unei persoane necunoscute este de 1. reglarea fluxului conversaţiei 2. Între elementele de paralimbaj se remarcă tonul vocii. Un alt criteriu privind reacţia determinată de contactul vizual este cel oferit de dilatarea pupilei.este un puternic indicator al stărilor interioare . ritmul sau fluenţa vorbirii. timbrul vocii. anxietate. Toae acestea furnizează date extrem de utile despre calităţile psihice ale vorbitorului şi despre starea în care acesta se află în momentul comunicării (nesiguranţă. Într-o conversaţie obişnuită. în funcţie de circumstanţe. Contactul vizual îndeplineşte patru funcţii în comunicare: 1. furnizarea de feed-back . intensitatea vorbirii. demografici etc. proces determinat şi de sentimentele pe care le încercăm în legătură cu persoana privită. furie. precum şi despre atitudinea sa faţă de mesajul verbal pe care îl transmite. pentru că: . peste această limită putând fi interpretată ca un act de agresiune şi determinând reacţii ostile. modul de a privi este în relaţie cu interesul acordat interlocutorului.multe din aprecierile noastre cu privire la alte persoane se bazează pe durata şi timpul contactului vizual pe care îl avem cu acestea . totodată acest contact denotând şi relaţia socială întreţinută cu interlocutorul. despre emoţiile şi sentimentele sale. O durată mai mare a contactului vizual presupune dorinţa de intimitate.) 5. Paralimbajul include aspectele nonverbale ale vorbirii care dezvăluie o serie de informaţii despre vorbitor.are o mare putere de influenţare a sentimentelor Contactul vizual urmează o serie de reguli sociale nescrise care stabilesc. în timp ce evitarea contactului vizual conduce la o relaţie de inamiciţie. 4. Contactul vizual – are un poate cel mai important rol în emiterea şi receptarea semnelor interpersonale.Distanţele spaţiului personal variază şi în funcţie de factori sociali. spaimă etc. timpul cât putem privi o persoană fără a-i provoca iritare sau reacţii ostile. nelinişte.

Emoţiile sunt astfel definite drept fenomene psihologice şi comportamentale care: a) se produc în situaţii repetabile la aceste situaţii b) implică aprecierea şi reacţiile la aceste situaţii c) au un debut brusc d) au în general durată scurtă e) sunt percepute ca reacţii involuntare f) sunt prezente şi la alte primate g) au elemente comune într-un anumit context.rapide (temperatura. tristeţe 5.statice (structura osoasă a feţei) . musculatura feţei conferind o mobilitate ce exprimă o gamă variată de reacţii. starea sănătăţii. furie 4. dezgust 6.mobile dar lente (pigmentaţia pielii. dentiţia. precum şi la persoane care nu au avut posibilitatea de a şi le însuşi prin învăţare. printre care: temperament. emoţii. dispreţ (Eckman. 1978). exprimarea emoţiei 6. mirare 3. manifestându-se similar la indivizi aparţinând unor medii culturale diferite. culoarea. 1984) 8. Au fost distinse 21 de tipuri de trăsături faciale (Paul Eckman. relifeul feţei) . dispoziţie. semnalarea naturii relaţiei 4. împărţite în trei grupe: . inteligenţă. teamă 7. emoţie.Expresia facială Faţa reprezintă cel mai puternic mijloc non-verbal de comunicare. poziţia feţei) Faţa omenească poate furniza 18 tipuri de informaţii. vârstă. Totodată s-a demonstrat că multe dintre expresiile emoţionale de bază sunt înnăscute.3. fericire 2. dincolo de diferenţele individuale produse de ereditate sau educaţie Emoţiile fundamentale au un număr variabil: 1. ruşinea . ridurile. sentimente.

inhibarea reacţiei . avand în cea mai mare măsură semnificaţie universală.conformarea la regulile culturale de exprimare a emoţiilor . printre care pot fi remarcate cu uşurinţă starea socială. Expresiile universale de bază pot fi controlate conştient. ulterior învăţându-se gesturile . anxietatea = teamă + culpabilitate + tristeţe + ruşine).9. indiferent de mediul social şi cultural din care provin. Au fost astfel diferenţiaţi: . Aceste emoţii sunt comune tuturor indivizilor.exagerarea reacţiei .internalişti – persoane cu feţe relativ inexpresive şi reactivitate fiziologică internă mare . teama etc. ostilitatea. bucuria (Izard. Atitudinile şi poziţiile corporale Poziţia corporală indică şi ea. supunerea. în trei situaţii: .externalişti – indivizi cu feţe expresive şi reactivitate fiziologică redusă. culpabilitatea 10. modul în care stăm în picioare. Gesturile se manifestă din copilărie. comunicarea prin gesturi fiind asimilată înainte de cea verbală.tendinţa de a înşela pe cineva Controlul expresiei faciale şi astfel al informaţiei afective exprimate include trei forme: .autoprezentarea într-o lumină favorabilă . Gestul poate fi deliberat (comunică ceva). 8. 1990) Pe lângă acestea există şi emoţii complexe sau mixte.mimarea reacţiei contrare. Astfel. finnd expansive şi imitative. există gesturi cu o determinare culturală specifică. spontan (rezonanţă a stărilor emoţionale) sau poate fi simulat. indicii privind starea psiho-socială a individului. stăm aşezaţi sau ne mişcăm transmit o serie de atitudini complexe. dorinţa de dominaţie. involuntar uneori. caracteristice aşadar anumitor grupuri socio-culturale. 7. Totuşi. Gesturile Gesturile sunt modalităţi obişnuite de comunicare nonverbală a informaţiilor. dar gradul de expresivitate facială variază.alcătuite din combinarea celor de bază (gelozia = teamă + furie.

implicate în conduitele civilizate, cele legate de statusuri şi roluri sociale, reverenţioase, legate de relaţiile dintre sexe. Gesturile servesc la îndeplinirea a cinci scopuri ale comunicării (N. Stanton, 1995): 1. comunicarea informaţiei – completând înţelesul cuvintelor sau înlocuind discursul 2. comunicarea emoţiei 3. susţinerea discursului – corelându-se cu acesta 4. exprimarea imaginii de sine – cu diferenţe între introşi extrovertiţi 5. exprimarea prieteniei
9. Atingerea

Este în strânsă corelaţie cu ideea de spaţiu personal şi chiar dacă este considerată cea mai veche formă de comunicare, atingerea corpului de către diferite persoane este permisă extrem de selectiv. Dacă mâinile sunt permise atingerii de către persoane chiar atunci cunoscute, faţa, trunchiul, gâtul sunt interzise străinilor. Culturile occidentale prevăd norme ce au stabilit zonele corpului ce pot fi atinse de către anumite persoane, în anumite împrejurări, existând diferenţe privind vârsta, sexul, statusul social ori gradul de apropiere al interlocutorului. Funcţiile comunicării tactile se împart în cinci categorii (S. Jones, E. Yarbrough, 1987) 1. atingeri care transmit emoţii pozitive – exprimă afecţiune, căldură 2. atingeri în joacă –exprimă încurajare, apropiere, solidaritate 3. atingeri de control – dirijează comportamentul sau atitudinea persoanei atinse 4. atingeri rituale – exprimă formă de salut, de respect 5. atingeri în alt scop decât comunicare – ajutor, control fiziologic, nu au drept scop comunicarea, dar transmit şi o serie de informaţii afective În ultimul timp se discută şi despre atingerea terapeutică, întâlnită în cadrul terapiei bioenergetice.
10. Indiciile non-verbale ale comunicării

1. 2. 3. 4.
5.

Indiciile non-verbale al comunicări au fost clasificate în cinci grupe (N. Hazes, S. Orrel, 1997): Simboluri – acţiuni sau gesturi non-verbale cu o semnificaţie explicită, ce poate fi exprimată şi verbal Ilustratorii – gesturi şi acţiuni non-verbale ce însoţesc şi completează comunicarea verbală Manifestări specifice – indici non-verbali ce dezvăluie stările afective Elemente de reglaj – gesturi şi acţiuni non-verbale ce controlează şi întreţin comunicarea Elemente de adaptare – mişcări şi gesturi ce răspund unor necesităţi umane şi care ne permit adaptarea la anumite situaţii. Comunicarea non-verbală este frecvent întrebuinţată în procesele de instruire, învăţământ, artă dramatică şi medicină. Între indivizi există diferenţe semnificative privind comportamentul non-verbal sau stilul non-verbal de comunicare, de asemeni există corelaţii strânse şi între indicii non-verbali utilizaţi în comunicare, precum şi între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de individ. Între nivelul de pregătire, statusul social şi disponibilităţile de vorbire ale unei persoane şi numărul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj există de asemeni o strânsă legătură. Comunicarea in relaţia medic – pacient

Proces cheie în medicină, comunicarea îmbracă mai multe forme şi poate fi întâlnită în diverse situaţii, cea mai importantă dintre ele fiind fără îndoială cea între medic şi pacient, care furnizează o mare parte din datele necesare stabilirii diagnosticului. Totodată, comunicarea devine chiar unica modalitate de tratament în cazul unor boli cronice, prin sfaturi, suporturi, informaţii găsindu-se stilul de viaţă impus de boală. Ameliorarea relaţiei de comunicare între medic şi pacient presupune înţelegerea complexităţii şi subtilităţii comportamentelor interpersonale (B.H. Doblin, D. Klamen, 1997). Între cauzele insuficientei comunicări între medic şi pacient se numără:

1. Atitudinea profesională – mulţi medici afirmând că timpul consultaţiei trebuie redus în favoarea educaţiei de specialitate. Dacă unii medici nu oferă informaţii pacienţilor, considerând că acestea le-ar putea afecta psihicul, o altă categorie de medici consideră comunicarea informaţiilor legate de boală către pacient, indiferent dacă au fost sau nu solicitate, drept o parte integrantă a îndatoririlor lor. Dacă în primul caz se poate vorbi despre o delimitare clară a rolurilor, de control asupra consultaţiei şi de accentuare a distanţei dintre ele, în a doua categorie se regăseşte deja o relaţie de reciprocitate, medicul recunoscând în pacient un factor activ pe tot parcursul desfăşurării relaţiei medicale. 2. Stiluri de interviu – s-au diferenţiat mai multe stiluri de interviu, printre care se numără: birocratic (cel mai comun, sondaj eficient, limitare a sensibilităţii pacientului, nediferenţiere în funcţie de pacient), orientat spre persoană (empatia şi conştientizarea sentimentelor pacienţilor sunt obiectul comunicării), orientat spre pacient, orientat spre medic. 3. Problema incertitudinii – este des întâlnită în cazul bolilor cronice, unde etiologia lor nu este suficient cunoscută, astfel neputându-se oferi informaţii satisfăcătoare. Menţinerea incertitudinii este şi o practică de menţinere a controlului asupra pacientului şi tratamentului. 4. Neîncrederea pacientului – la această neîncredere o contribuţie importantă îşi aduce şi diferenţierea socială impusă de medici în procesul de comunicare a informaţiilor legate de boală, dar şi modul în care se răspunde pacienţilor ce solicită informaţii. 5. Perspective diferite ale medicului şi pacientului – perspectiva medicului se îndreaptă spre raţionamentul ştiinţific şi datele psiho-clinice în evoluţia bolii, în timp ce pacientul acordă importanţă experienţei subiective a bolii şi semnificaţiei duratei acestei experienţe. 6. Dificultăţi legate de înţelegere şi memorie – apar atunci când informaţiile furnizate pe parcursul consultaţiei nu sunt înţelese ori sunt uitate într-un timp relativ scurt după consultaţie. Între factorii care contribuie la aceste aspecte se numără vocabularul tehnic al medicilor,

Reducerea anxietăţii şi stresului preoperator – neliniştea dinaintea intervenţiei chirurgicale influenţează starea pacientului. Efectele comunicării adecvate în practica medicală: 1. Controlul durerii postoperatorii – fenomen fiziologic identic la toţi indivizii. la reducerea stresului şi la scăderea complicaţiilor somatice care survin după operaţie. calitatea consultaţiei şi durata tratamentului. O bună comunicare cu pacientul înainte de actul operator contribuie la optimizarea stării fiziologice generale a pacientului. contribuind la îmbunătăţirea stării lor fizice. chiar şi într-un limbaj comun. uneori fiind necesară mărirea dozei de anestezic. 4. S-a realizat astfel un model de coparticipare la decizia privind tratamentul adecvat (C. durerea presupune. 3. Respectarea indicaţiilor medicale – mulţi pacienţi nu respectă întru totul recomandările medicului privind tratamentul pe care trebuie să îl urmeze. care este legată de durere. La originea acestei atitudini se găsesc doi factori principali.agitaţia pe care o produce vizita medicală. Comunicarea cu pacienţii înainte de actul operator reduce atât nervozitatea acestora. pe lângă „senzaţia de durere“ cu răspunsurile ei imediate şi o serie de stări afective asociate în „experienţa durerii“. Charles. Nerespectarea indicaţiilor medicale creşte astfel atunci când medicul nu oferă explicaţii privind natura şi cauzele bolii ori când manifestă dezinteres în implicare pacientului într-o relaţie de colaborare având drept scop ameliorarea stării de sănătate. selecţia convenabilă a informaţiei de către pacient. cantitatea prea mare de informaţie furnizată uneori de către medic. 1997): a) medicul şi pacientul sunt participanţi în luarea deciziilor medicale b) ei trebuie să îşi transmită reciproc informaţiile pe car ele deţin c) ei trebuie sa facă paşi în direcţia consensului necesar pentru aplicarea metodei de tratament adecvată . 2. cât şi durerile postoperatorii. dar şi lipsa de comunicare dintre medic şi pacient.

Satisfacţia pacientului faţă de îngrijirea medicală primită – pacienţii au tendinţa de a pune accent pe calităţile personale ale medicului. 8. îndrumările şi recomandările să fie date la ănceputul interviului 2. profesionale. să se folosească propoziţii şi cuvinte scurte 4. . au fost elaborate câteva sugestii (Ley. 1976): 1. informaţia ce trebuie comunicată să fie furnizată în propoziţii clare 5. pentru a se putea orienta atunci când este cazul. să fie furnizate informaţii concrete. să fie accentuată importanţa recomandărilor şi indicaţiilor medicale 3. în defavoarea abilităţilor tehnice. Buna comunicare medic – pacient va conduce la scăderea nemulţumirii celui din urmă în ceea ce priveşte calitatea serviciilor medicale primite şi a acuzelor de neglijenţă profesională.d) ei trebuie să ajungă la un acord asupra tratamentului aplicat. 7. precise. Metode de îmbunătăţire a comunicării în practica medicală Pentru eficientizarea relaţiei de comunicare între cei doi actori ai actului medical. mai degrabă decât informaţiile generale. desemnarea unei persoane specializate în comunicare a cu pacientul din rândul echipei terapeutice. recomandările să fie repetate 6. 5. să fie date şi informaţii scrise pacientului. în mod detaliat.

Rolul Cercetării Sociologice I . Componenetele proiectării sociologice 2. Nu putem obţine niciodată mai mult decât am . Etapele proiectarii sociologice 1.Cap IV .. Componenetele proiectării sociologice Metodele statistice reprezintă un instrument de cercetare. Proiectarea cercetării sociologice Teme : 1.

dintre care cele mai importante sunt : • Ce tratamente sau condiţii vor fi aplicate subiecţilor în vederea testării ipotezelor. Univ. într-o investigaţie sociologică trebuie urmate următoarele etape: I) Determinarea obiectului investigaţiei.proiectat iniţial. Aceasta presupune parcurgerea a cinci paşi obligatorii: A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea şi scopul declarat al iniţiatorilor investigaţiei şi cu . • Care va fi lotul de subiecţi pe care se va desfăşura cercetarea.Buc.Chelcea (Note de curs. • La ce nivel de precizie vor fi efectuate măsurătorile. Proiectarea unei cercetări necesită răspunsul la o serie de întrebări..Etapele proiectarii sociologice Citându-l pe R. S. 2.Mucchieli. • Care sunt variabilele de interes şi cum vor fi acestea măsurate. 1991) consideră că. În urma acestui plan se stabilesc variabilele ce vor fi analizate şi numărul de subiecţi necesar. Orice cercetare necesită un plan de cercetare numit şi design de cercetare. Erorile de proiectare a cercetării induc invariabil erori de analiză şi interpretare a datelor.

comunităţilor (este cazul cercetărilor lui F. integrarea tineretului.Crozier). fie din punct de vedere al sistemului social însuşi (ca în cazurile lui T. a mobilităţii şi omogenităţii sociale. e) Studiul structurii sociale. precum şi al sistemului de statusuri şi roluri sociale. R. S. încă două clase de probleme: d) Studiul fenomenelor actuale. M.Boudon distinge trei categorii de probleme sociologice ce pot face obiectul unei investigaţii: a) Studiul societăţilor globale. a grupelor. iar două treimi muncii de prelucrare.Weber).metodologia cercetării. c) Studiul unităţilor naturale.Chelcea adaugă acestei liste de probleme sociologice ce pot face obiectul investigaţiei sociologice. Acestea pot fi investigate fie sub raportul schimbărilor sociale (aşa cum au făcut E.Durkheim şi M.White.Parsons şi G. cum ar fi adaptarea la munca industrială a populaţiei din mediul rural.Murdock). instituţiilor. . etc. precum şi de termenul calendaristic al investigaţiei – acordăm o treime din timp muncii de teren. respectiv a indivizilor în contextul social concret în care sunt situaţi (este cazul cercetării lui Stouffer). ţinând cont totodată şi de factorii tehnici (nivelul de calificare al personalului de cercetare şi al personalului auxiliar. b) Studiul segmentelor sociale.

puterea lor de discriminare. C) pentru asigurarea a repetabilităţii conceptelor indicatorilor Definim Operaţionalizarea Aceasta şi gruparea propriu-zisă presupune lor în sociologice. traducerea conceptelor în “evenimente observabile”. care se află faţă de indicat fie într-un raport de corespondenţă totală. cu alte cuvinte. indicatorul ca fiind semnul exterior. Sunt reţinuţi doar indicatorii necesari şi suficienţi. puterea lor de conţinere şi. sociologici găsirea dimensiuni. şi a Definirea operaţională (cu al şi măsurarea specificării evenimentelor procedeului materialelor măsurării). fie de corespondenţa sociologică. Prin utilizarea corectă a indicatorilor se asigură traducerii conceptelor sociologice în concepte operaţionale un grad înalt de validitate. observabil.B) Definirea operaţională a conceptelor sociologice. Scopul definirii operaţionale este acela de a lega semnele indicatoare ce apar la nivelul observaţiei şi experimentului de semnele convenţionale sau simbolurile ce apar la nivelul permite condiţia construcţiilor numărarea obligatorie utilizate teoretice. E) Construcţia indicilor obiectului reprezintă investigaţiei ultimul pas în În determinarea sociologice. stabilindu-se puterea lor de respingere. respectiv. construirea indicilor trebuie să fie urmate etapele: . D) Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selecţie atenta. măsurabil.

II) Preancheta. se studiază bibliografia aferentă problemei de cercetat. se prevăd dificultăţile din teren legate de desfăşurarea investigaţiei şi. putând fi confirmate sau infirmate parţial sau total (S.Chelcea. În cadrul preanchetei se estimează costul întregii investigaţii. b) normalizarea intervalului de variaţie (fixat între”0 şi 1” sau “-1 şi +1” sau de la “0 la 100” sau “-100 la +100”). În această fază a cercetării trebuie explicat scopul cercetării precum şi rezultatele ce se prevăd a fi obţinute. ipoteza este explicaţia plauzibilă ce urmează a fi verificată de materialul faptic.a) fixarea condiţiilor în care indicatorul trebuie să ia valori maxime. Note de curs. Caplow). Are ca scop fixarea obiectivelor şi constă în analiza logică amănunţită a ipotezelor posibile. Note de curs. c) precizarea ordinii valorilor în interiorul intervalului de variaţie.1991): considerăm teoria sociologică drept un sistem de ipoteze confirmate cu nivel maxim de .. Aşa cum am precizat într-un capitol anterior. ipoteza reprezintă enunţul relaţiei cauzale într-o formă ce permite verificarea empirică (Th.Buc. selectânduse ipotezele verificabile..1991).Chelcea. Calea de stabilire a ipotezelor este următoarea (S. Univ. nu în ultimul rând. III) Stabilirea obiectivelor şi formularea explicită a ipotezelor cercetării. se stabileşte termenul calendaristic de încheiere a cercetării.Buc. Univ. Altfel spus. Este a doua etapă majoră din investigaţia sociologică.

Univ.Chelcea. direct testabile prin cercetare empirică. Ipoteze de nivel maxim (t. de lucru) 3a 3b 3c …3n Ipoteze direct testabile.. sociologica) 1 Ipoteza testabilă.Buc. Ipoteze de nivel intermediar (t. Din aceasta deducem ipotezele de nivel intermediar (teoriile cu rază medie de generalitate). Date empirice Sursa: (S. urmând ca din ultima categorie menţionată să extragem ipotezele de lucru. Ipoteze de nivel minim (ip. 1991) . respectiv cele de nivel minim.generalitate. Note de curs. cu raza medie) indirect 2 Ipoteza indirect testabilă.

ea este de 5%. ceea ce permite cercetătorului să lucreze cu eşantioane de la 500 la 2000 de persoane).000 de persoane.) precum şi de la cadrele de eşantionare disponibile (liste nominale. etc). a arătat că. la nivelul întregii populaţii de referinţă.5%. De la caz la caz. pornind de la unitatea de eşantionare cea mai adecvată (individ.Gallup în S. Trebuie studiată aici atât problema mărimii eşantionului. trebuie precizat ce fel de legături considerăm că există între fenomene: de prezenţă. V) Alcătuirea eşantionului. probabilitatea de eroare scade astfel: dacă la un eşantion de 100 de persoane probabilitatea de eroare este de 15%.Facem următoarea precizare: în formularea ipotezelor ce urmăresc testarea relaţiei dintre variabile. Un studiu realizat de G. cu cât volumul eşantionului . Ipotezele de lucru trebuie formulate în termenii “dacă… atunci…” sau “cu cât… cu atât…”. probabilitatea de eroare scade la 1. Pentru un eşantion de 10. universul anchetei va fi mai mult sau mai puţin lărgit. de absenţă sau de modificare a caracteristicilor. la un eşantion de 900 de persoane. cât şi cea a probabilităţilor de eroare (se admit erori de 4-6%. grup. respectiv stabilirea populaţiei de referinţă care va fi investigată şi asupra căreia vor fi extinse rezultatele investigaţiei sociologice.U. Cu alte cuvinte. IV) Stabilirea universului anchetei. etc.A.

VI) Alegerea tehnicilor de cercetare în funcţie de metodologia cercetării.Stoetzel face precizarea că şansa de eroare depinde numai de tehnica de eşantionare şi de volumul eşantionului. cercetătorul alege un model de eşantionare (eşantionare aleatoare etc. şi nu de raportul mărimea eşantionului – universul anchetei. alegând chestionarul ca tehnică de cercetare. cât şi de accesibilitate şi costuri.este mai mare. Metoda de investigare este determinată atât de adecvarea tehnicilor la scopul propus (tehnicile trebuie corelate pentru ca fiecare dintre ele are limite). eşantionare pe cote. cu atât probabilitatea de eroare este mai mică. eşantionare Panel. Este. J. instrumente de cercetare). precum şi în funcţie de costul anchetei. importantă mărimea eşantionului şi nu ponderea eşantionului din populaţia investigată. simplă. eşantionare aleatoare stratificată.). liste. deci. În funcţie de problematica investigaţiei. este important să ştim că acesta trebuie ”dublat” prin tehnica observaţiei directe şi prin tehnica . Pe poziţie adversativă. randomizare. de existenţă unei baze de sondaj convenabile (fişiere. De exemplu.

De exemplu.Buc. Prin . Univ.Chelcea. dimpotrivă observaţia naivă a unui observator instruit constituie serendipity-pattern” (S. dar care au efecte strategice în contextul unui proiect de cercetare.observaţiei indirecte (respectiv de cercetare a documentelor). asupra posibilităţii apariţiei fenomenului de serendipitate. este etapa standardizării instrumentelor de investigare (stabilirea lor exacta).Konig consideră mai periculos rezultat serendipital este cel obţinut de cercetătorul instruit: “Nu observaţia naivă a unui observator naiv. din întâmplare sau datorită perspicacităţii.. Trebuie să atragem atenţia în acest punct al descrierii investigaţiei sociologice. a unor rezultate importante care nu erau iniţial căutate (de aceea se numesc rezultate sau descoperiri serendipitale). pretestarea chestionarului demonstrează accesibilitatea limbajului şi a terminologiei folosite. 539) R. Adecvarea tehnicilor de cercetare la obiectul de cercetat şi la metodologia cercetării reprezintă garanţia validităţii concluziilor. ci. 1993. fenomene sau evenimente care sunt sau par neanticipate sau ciudate. Note de curs. În sociologie. 1991) VII) Pretestarea instrumentelor de cercetare (ancheta-pilot). serendipitatea este un procedeu metodic de observare colaterală a acelor manifestări. că cel (sursa: Dicţionar de sociologie. Accentul este pus pe posibilităţile de descoperire.

ulterior. dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele ale persoanelor ce alcătuiesc universul anchetei. reprezintă etapa de finalizare a instrumentelor (finalizarea elementelor de conţinut. punerea în pagină). Codificarea datelor este operaţia de atribuire fiecărei categorii de informaţii a unui număr sau literă. În cadrul codificării.pretestare a instrumentului de cercetare se obţin informaţii referitoare la imaginea pe care şi-o formează cel ce răspunde cu privire la problematica cercetării şi la instrumentul de cercetare utilizat. informaţiile se condensează. Prelucrarea presupune codificare şi tabulare. Informaţiile obţinute din aplicarea în teren a instrumentelor de cercetare sunt clasificate. VIII) Definitivarea instrumentelor de cercetare de cercetare. înseriate şi pregătite pentru prelucrarea matematică. X) obţinute. IX) cercetare. Codificatorul face analiza şi interpretarea informaţiilor cu scopul încadrării lor în Prelucrarea datelor şi a informaţiilor Aplicarea în teren a instrumentelor de . în eşantionul calculat. se sistematizează şi se normalizează. Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor intra.

categorii exclusive. să se confirme sau să se infirme ipotezele avansate. spune Caplow.Chelcea. XI) Analiza rezultatelor obţinute din etapele anterioare ale investigaţiei sociologice. Tabularea (manuală. ca în raport cu datele codificate obţinute din investigaţie. Univ. fidelitatea şi sensibilitatea codurilor. corect întocmit. mecanică sau electronică) se referă la prezentarea datelor codificate sub forma tabelelor în vederea totalizării frecvenţei lor de apariţie. redarea completă a procedeelor utilizate pentru culegerea şi prelucrarea informaţiilor. şi anume cele referitoare la validitatea.. prezentarea detaliată a rezultatelor şi un rezumat al interpretării rezultatelor. o reformulare clară a problemei. trebuie să cuprindă: o introducere în problema studiată.Buc. Se ridică aici mai multe probleme legate de codificare. XII) Redactarea raportului de cercetare.Caplow (1970) subliniază că evaluarea cercetărilor sociologice trebuie făcută în raport cu un sistem de criterii bine puse la punct. 1991) Th. un scurt istoric al proiectului de cercetare. Este necesar. Note de curs. un rezumat al cercetărilor anterioare. În această etapă se urmăreşte. Un raport de cercetare. să se elaboreze grile de evaluare care să cuprindă: . (S.

Înainte de a încheia acest capitol. la nesemnificativ. La aceste probleme nu există o soluţie satisfăcătoare pe de-a-ntregul.a) problema cercetată – cercetăm importanţa problemei pe o grilă de evaluare de la foarte semnificativ. fie atunci când publicarea descoperirilor cercetării ar putea avea influenţe dăunătoare asupra sentimentelor sau vieţii celor studiaţi. dar toţi cercetătorii trebuie să fie atenţi la dilemele care apar. la puţin semnificativ. ne simţim datori să atragem atenţia asupra unei dileme etice cu care. la gradele de utilizare sau de insuficienţă ale instrumentelor. cercetarea sociologica îl supune pe investigator. . d) interpretarea rezultatelor – analiza concludentei cercetării din punct de vedere al rezultatelor teoretice (pe o scală de la teoretic la instructiv). b) tehnica utilizată – se fac analize cu privire la reprezentativitatea eşantionului. sau al rezultatelor practice (pe o scală a utilităţii. deseori. la semnificativ. de la foarte utile la utile şi respectiv inutile). Dilemele etice se pot ivi acolo unde subiecţii cercetării sunt supuşi unor tehnici ce au în vedere înşelarea de către cercetător. c) rezultatele obţinute – analiza subliniază cât de complete sau incomplete sunt rezultatele investigaţiei în raport cu obiectivele propuse.

5) Ancheta sociologica si sondajul de opinie. Metodologia cercetarii sociologice Teme: 1)Observatia sociologica. 7) Finalitatea rezultatelor anchetelor si sondajelor.II.Tipuri de documente. Valoare şi limite Observaţia constituie una din metodele de bază ale sociologiei. 1)Observatia sociologica A. 2) Experimentul sociologic. Definiţia observaţiei sociologice. 3) Interviul sociologic. funda-mentală pentru cunoaşterea . 6) Esantionarea. 4) Analiza documentelor.

şi permite obţinerea de date şi informaţii. metoda sociometrică. observaţia are şi unele dezavantaje. proceselor. ca urmare a contactului nemijlocit al observatorului cu obiectul observaţiei. . observaţia prezintă avantajul că înregistrează comportamentele în condiţiile naturale de desfăşurare a lor (spre deosebire de experiment). În principal. Observaţia înregistrează atât comportamente individuale. Tipuri de observaţie Numeroşi autori au încercat să găsească diferite criterii de clasificare a procedeelor de aplicare a metodei observaţiei. metoda observaţiei prezintă avantajul analizei longitudinale a fenomenelor. comportamentelor. B. se limitează la studiul unor eşantioane mici şi nu poate pătrunde în profunzimea unor comportamente intime (de exemplu. Observaţia este o metodă deosebit de utilă şi valoroasă. la nivelul observaţiei nu se pot identifica relaţiile cauzale. Cum am precizat mai sus. cât şi colective. Neajunsul principal constă tocmai în faptul că necesită timp îndelungat. ea permite accesul direct şi nemijlocit al cercetătorului la realitatea socială (obiectul observaţiei) şi asigură un grad mare de obiectivitate şi complexitate a imaginii rezultate.Dar. cu condiţia ca ea să fie corect realizată. În plus. Ea completează toate celelalte metode de investigaţie sociologică: interviul. comportamentulsexual). reprezintă o etapă sau un moment al demersului sociologic. totodată. în momentul desfăşurării lor.realităţii înconjurătoare şi. experimentul etc. care au dat tot atâtea tipuri de observaţie.cu un rol decisiv pentru înţelegerea şi explicarea corectă a realităţii sociale. ca orice altă metodă din ştiinţele socioumane. evitând astfel erorile datorate memoriei celor vizaţi (cum este cazul anchetei sau studiului documentelor). de asemenea.

ea se realizează fără a se urmări anumite direcţii de observare şi se întâlneşte atât în cercetările de teren. Exemplele pot continua. Observaţia nestructurată (sau slab structurată) constituie. cât şi în studiile de laborator. observaţie de teren şi observaţie de laborator etc. nedistorsionată şi participativă.slab structurată şi puternic structurată. Astfel: a) După gradul de structurare.Madeleine Grawitz în Methodes des scienes sociales (1972). .observaţie directă şi observaţie indirectă. însă noi ne vom opri doar asupra câtorva din criteriile de clasificare a observaţiei. Lazăr Vasilescu (1986.posibilitatea de cuantificare. în general.elaborată (sau sistematizată) şi întărită. variante din combinarea cărora rezultată trei tipuri de observaţie: structurată. primul pas în cercetarea sociologică de teren. observaţia se împarte în observaţie controlatăşi observaţie necontrolată. la care adaugă un al doilea criteriu. delimitează trei tipuri de observaţie: nonsistematizată. mai des utilizată în cercetările sociologice. după care se disting două tipuri de observaţie: calitativă (pe care o recomandă în studiul fenomenelor complexe) şi cantitativă(care permite generalizarea statistică). După alţi autori.pag. observaţia poate fi nestructurată (sau slab structurată) şi structurată. tehnica de înregistrare aplicată şi poziţia observatorului.213) evidenţiază faptul că observaţia se diferenţiază în funcţie de obiectul cererii. observaţie participativă şi observaţie nonparticipativă. pornind de la criteriul sistematizării.

). ale grupului respectiv. a materialului obţinut. ele urmând a fi elaborate pe parcursul cercetării sau la sfârşitul acesteia. dar şi în studiile de laborator. este dificilă realizarea unei observări continue. religioase. Septimiu Chelcea (1998) înţelege prin aceste categorii de observaţie „clase de fapte şi fenomene omogene. obiectivitatea şi neutralitatea lui fiind. Observaţia structurată. fie testarea ipotezelor. Observatorul nu perturbă în nici un fel desfăşurarea normală a activităţii grupului observat. garantate în mare măsură. fie o descriere. se poate aplica în cercetările de teren. observaţia realizând. pe timp îndelungat. militare etc. rolul său de martor la tot ceea ce se întâmplă. observaţia poate fi neparticipativă (sau externă) şi participativă (sau coparticipativă). prin codificare. iar Henri H. astfel. Rezultatul unei astfel de observaţii este. de suprafaţă.Metoda a fost aplicată în monografiile realizate de Dimitrie Gusti. ea este recomandată în cazurile în care este dificil accesul cercetătorului în colectivitatea care urmează a fi studiată (spre exemplu. Stahl realizează o excelentă descriere a sa în lucrarea Tehnica monografiei sociologice (1934). fie clasificarea datelor. doar asupra unor aspecte exterioare. .fie o explicaţie cât mai complexă a fenomenului studiat. în care sunt reuniţi indicatori relevanţi şi care permit. Observaţia neparticipativă (sau externă) indică situarea observatorului în afara sistemului sau grupului supus observaţiei. analiza statistică a proceselor şi relaţiilor sociale”. Ea presupune existenţa unei grile de categorii şi ipoteze dinainte stabilite. Observaţia se realizează fără a avea o schemă dinainte stabilită. o serie de categorii sau ipoteze specifice. b) După gradul de implicare a cercetătorului în sistemul studiat. fapt pentru care se procedează la o selecţie. În schimb. ca şi cea nonstructurată. instituţiile politice. în respectivele categorii. o limitare.

în special. În schimb. printr-o identificare prea mare a acestuia cu grupul observat. Observaţia participativă este considerată o observaţie calitativă.Observaţia neparticipativă este întâlnită. are un caracter descriptiv. deci presupune integrarea acestuia în cadrul grupului şi ea este specifică cercetărilor de teren. ca urmare. în studiile realizate în laborator. iar cel mai important este faptul că face posibilă pătrunderea în profunzime. Acest tip de observaţie prezintă unele avantaje. iar observarea fenomenelor şi proceselor sociale se realizează în mod natural. Observaţia participativă (sau coparticipativă) presupune din partea observatorului a lua parte conştient şi sistematic la viaţa grupului studiat. ceilalţi membri ai grupului nu manifestă nici un fel de reţineri faţă de acesta. şi anume: • totalmente participant (cercetătorul ascunde rolul său de observator şi se integrează în colectivitatea studiată cât mai mult posibil). surprinderea resorturilor intime ale vieţii grupului şi se poate realiza un timp mai îndelungat. • totalmente observator (nu se implică în viaţa grupului şi nu intervine în desfăşurarea fenomenelor studiate). Chelcea. fenomenelor şi faptelor sociale. • participant ca observator (îşi dezvăluie rolul de cercetător.1998). dar timpul său este consacrat. activităţilor grupului).în desfăşurarea lor naturală. • observator ca participant (reduce aceste activităţi în favoarea cercetării propriu-zise). cu precădere.de redare cât mai fidelă şi completă a situaţiilor. preocupată în special de culegerea datelor concrete. există riscul perturbării activităţii normale a grupului şi alterării neutralităţii şi obiectivităţii cercetătorului. Observatorul este privit ca un membru al grupului şi. Cercetătorul poate îndeplini în cadrul acestui tip de observaţie mai multe roluri (S. .

uşor de realizat. fără perturbarea comportamentului celor studiaţi. realizată de către observatorul calificat din punct de vedere profesional şi nu presupune decât existenţa simultană atât a obiectivului observaţiei cât şi a observatorului. Observaţia continuă se referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi şi doar la anumite aspecte ce o caracterizează. ce nu caracterizează comportamentul obişnuit. întâlnim observaţia directă şi cea indirectă. d) Luând în considerare natura observaţiei realizate. Observaţia indirectă presupune şi ea o relaţie între observator şi . În consecinţă. se recurge la selectarea unităţilor semnificative care urmează a fi studiate. este o observaţie dificil de realizat. Observaţia instantanee (sau eşantionată) se bazează pe tehnica sondajului. ipostaze şi manifestări. modul cum se ţin datele şi informaţiile despre realitatea supusă investigaţiei. putem distinge observaţia continuă şi cea instantanee (sau eşantionată). destul de costisitoare şi. în special ca observaţie participativă.c) În funcţie de durata observaţiei. deoarece este imposibil să cuprinzi într-un fapt de observaţie toate elementele specifice acelei colectivităţi sau unui individ. Observaţia continuă se desfăşoară vreme îndelungată. Ea este relativ comodă. Observaţia directă este cea obişnuită. este posibil de realizat. este un fel de fotografiere a grupului la un anumit moment. permiţând surprinderea grupului supus observaţiei într-o varietate de situaţii. dar prezintă riscul de a surprinde grupul într-o situaţie atipică. de obicei.

De fapt. este mai mult o prospectare a acestora decât o investigare temeinică a lor. eliminându-se riscul de a surprinde grupul într-o situaţie accidentală. de aspecte ale aceleiaşi realităţi. a unor documente sociale care ne pot da informaţii despre un aspect al vieţii sociale trecute sau la care nu avem acces în mod direct. intensivă. preferându-se alte tipuri de observaţie.obiectul observaţiei. selectat. care permite obţinerea rapidă a informaţiilor. putem spune că observaţia intensivă se opreşte asupra unui număr redus. în funcţie de gradul de extensiune şi de profunzime al observaţiei putem distinge observaţia extensivă şi cea intensivă. asupra cărora cercetătorul trebuie să se concentreze ulterior şi să realizeze o observaţie în profunzime. când vorbim de observaţie indirectă ne referim la observarea unor obiecte materiale. aceasta permite selectarea aspectelor semnificative. de exemplu cea instantanee. aspecte observate în mod continuu. Deci. 2) Experimentul sociologic A. sunt motive pentru care observaţia intensivă nu este foarte mult utilizată în investigaţiile sociologice. Dar. care nu îl caracterizează. e) În fine. necesitatea realizării continue şi în timp îndelungat a acestui tip de observaţie.Specificul metodei experimentale . cu singura precizare că acest obiect. constant şi timp îndelungat. în realitate. observaţia opiniilor subiecţilor sau reacţiilor acestora etc. doar intermediază legătura dintre observator şi realizarea socială. Pentru a înţelege mai bine. obiectul observat este surprins într-o multitudine de ipoteze. Astfel. Observaţia extensivă vizează un număr mare de aspecte ce compun realitatea socială supusă investigaţiei şi permite identificarea şi inventarierea lor.

Aplicat cu succes în ştiinţele naturii, experimentul este astăzi tot mai des utilizat în sociologie, psihologie şi pedagogie. Manifestările fenomenelor sociale sunt observate şi descrise, pentru ca, în final, datele de observaţie să fie integrate în sisteme teoretice explicative. Ernest Greenwood defineşte experimentul ca fiind „verificarea unei ipoteze încercând a pune doi factori în relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii în afara celui ce interesează,acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic” (Greenwood, E. 1945,după S. Chelcea, 1998). În cercetarea psihosociologică, valoarea metodei experimentale este dată de capacitatea acesteia de verificare a ipotezelor cauzale. Metoda experimentală se fondează pe teorie şi are drept scop verificarea ipotezelor cauzale. A ne opri însă la această remarcă presupune a indica genul proxim, fără a arăta şi diferenţa specifică, deoarece „verificarea ipotezelor” este scopul oricărei metode de cercetare sociologică, nu doar a metodei experimentale. Specificul experimentului constă în posibilitatea de a controla situaţiile experimentale (de a controla factorii introduşi în experiment, de a menţine constanţi sau de a elimina alţi factori exteriori experimentului). Definiţia dată de Leon Festinger este mai cuprinzătoare: experimental constă în „observarea şi măsurarea efectelor manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum” (Festinger, L. şi Katz D., 1963, după M. Zlate, 2000). Sunt subliniate, în această definiţie, două caracteristici esenţiale ale experimentului: a) experimentul este observaţie provocată; b) experimentul presupune măsurarea efectelor manipulării variabilei independente asupra variabilei dependente într-o situaţie experimentală controlată. Definind experimentul ca o „observaţie provocată” apar necesare următoarele precizări: la fel ca şi în cazul observaţiei, experimentul presupune urmărirea, respectiv înregistrarea

obiectivă şi sistematică a manifestării fenomenelor sociale; spre deosebire însă de metoda observaţiei, experimentul presupune intervenţia activă a cercetătorului, şi anume: a) experimentatorul provoacă intenţionat fenomenul; b) „izolează” variabilele cercetate şi menţine sub control alţi factori care pot perturba cercetarea - în afara variabilelor manipulate de cercetător, se urmăreşte ca alţi factori ce intervin în situaţia experimentală să rămână constanţi, să fie controlaţi; c) cercetătorul poate modifica condiţiile de manifestare a fenomenelor pentru a sesiza relaţiile dintre variabilele experimentale; d) compară efectele obţinute la grupul experimental (în care se intervine prin introducerea variabilei independente) cu cele obţinute la grupul martor(„grupul de control” în care nu acţionează variabila independentă). Este evident, în acest sens, că, spre deosebire de metoda observaţiei, în experimentul psihosociologic cercetătorul este cel ce provoacă producerea fenomenelor sociale cu scopul de a le înregistra şi explica prin identificarea relaţiilor cauzale. O definiţie cuprinzătoare a metodei experimentale este dată de Septimiu Chelcea: „În ştiinţele socio-umane experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale” (S. Chelcea, 1998). În definiţiile reproduse apare unanim acceptată ideea intervenţiei active a experimentatorului, deşi se poate afirma că manipularea efectivă a variabilelor de către cercetător este caracteristică anumitor tipuri de experimente (în cazul experimentului natural, nu cercetătorul este cel care provoacă fenomenele –acestea sunt determinate de cauze naturale).

B.Concepte de baza in experimental sociologic

Vom defini, în continuare, noţiunile de: variabilă (independentă, dependentă), control, grup (experimental, „martor”), moment experimental,situaţie experimentală, – care constituie concepte de bază în metodologia experimentului (după Septimiu Chelcea, 1998): – Variabilă. Leslie Kish stabileşte patru categorii de variabile: explicative (experimentale, interne), exterioare controlate, exterioare necontrolate şi exterioare necontrolate care dau erori întâmplătoare (după Septimiu Chelcea, 1998). Variabilele explicative se clasifică în variabile independente şi variabile dependente. Variabilele independente sunt cele introduse deliberat de cercetător în experiment pentru a produce variaţia celor dependente. Variabilele dependente sunt variabilele ale căror modificări (ca urmare a acţiunii asupra lor a variabilelor independente) sunt observate şi înregistrate de cercetător. Sunt „dependente” deoarece valorile pe care le vor lua în cursul experimentului depind de factorii introduşi de cercetător. În experiment, în afara variabilelor explicative (independente şi dependente), pot interveni şi alţi factori (variabile exterioare) care: a) fie sunt menţinuţi constanţi, sunt controlaţi (variabile exterioare controlate); b) fie sunt factori necontrolaţi care pot introduce erori sistematice (variabile exterioare necontrolate); c) fie sunt factori care generează erori aleatoare a căror influenţă se anulează reciproc (variabile exterioare necontrolate care dau erori întâmplătoare). – Controlul reprezintă elementul specific al metodei experimentale. Controlul vizează întreaga situaţie experimentală: controlul acţiunii variabilei independente asupra variabilelor dependente; controlul variabilelor

exterioare(fie prin menţinerea lor constantă, fie prin eliminare). Totodată, controlul se referă şi la modul de constituire a grupelor experimentale şi „martor”, pentru a fi posibilă, în final, compararea lor. Controlul este elementul indispensabil metodei experimentale definind specificul şi gradul de fidelitate al acesteia. – Grupul. În experimentul sociologic distingem între: grupul experimental (constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora vor acţiona variabilele pe care cercetătorul le introduce în mod deliberat – variabile independente) şi grupul de control (sau grupul „martor” – asupra căruia nu acţionează variabila independentă, el asigurând comparabilitatea rezultatelor). – Momentul experimental reprezintă momentul în care se măsoară variabila dependentă: înaintea acţiunii asupra lor a variabilei independente (t1) şi după introducerea variabilei independente (t2). Achim Mihu evidenţiază şi apariţia unui moment intermediar (th): „Perioada de timp în care grupul experimental este pregătit pentru a i se introduce variabila independentă” (Achim Mihu, 1973). – Situaţia experimentală „cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de experiment), al obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.), precum şi condiţiile în care se desfăşoară experimentul” (S. Chelcea, 1998). În funcţie de tipul de experiment, distingem între situaţii experimentale naturale (în cazul experimentului natural – situaţia experimentală fiind reprezentată de însăşi viaţa socială) şi situaţii experimentale artificiale, create de cercetător (în cazul experimentului de laborator).

C.Tipuri de experimente
În literatura de specialitate există o mare diversitate a criteriilor de

clasificare a experimentului psihosociologic. Cele mai răspândite tipuri de experimente, regăsite la majoritatea autorilor – pe care le vom discuta în continuare – sunt: experimentul de laborator şi experimentul natural. Experimentul de laborator. Acestui tip de experiment îi este caracteristică situaţia artificială în care se realizează cercetarea. Subiecţilor aleşi în experiment le este creată o ambianţă artificială; aceştia ştiu că sunt obiectul unei cercetări şi cunosc caracterul artificial al experimentului. Experimentul de laborator, în afară de situaţia artificială de desfăşurare a experimentării, impune rigurozitate, care se manifestă sub forma controlului variabilelor cercetate (explicative – independente şi dependente), manevrate deliberat de cercetător, dar şi controlul factorilor exteriori, perturbatori, a căror acţiune este minimalizată de către experimentator – fie prin menţinerea lor constantă, fie prin eliminarea acestora – pentru a fi posibilă cunoaşterea exactă a raporturilor de cauzalitate dintre variabilele cercetate. Experimentul de laborator trebuie să satisfacă unele cerinţe metodologice – după Mihai Golu : a) delimitarea exactă a condiţiilor, care trebuie să se menţină constante de cele modificabile; b) formularea cu exactitate a obiectivelor şi ipotezelor; c) repetabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi repetat de atâtea ori de câte ori este necesar pentru obţinerea datelor necesare confirmării sau infirmării ipotezelor şi să poată fi reprodus şi de altcineva, pentru compararea şi testarea concluziilor şi generalizărilor formulate pe baza lui)”, (Golu Mihai). De asemenea, importantă este şi problema participării la experiment: cercetătorul trebuie să câştige încrederea subiecţilor participanţi la experimentele de laborator şi să-i motiveze – tocmai datorită faptului că aceştia nu-şi vor desfăşura anumite activităţi (comportamente, reacţii) în mediul lor natural de viaţă. Pregătirea subiecţilor, prin explicarea scopului cercetării şi a condiţiilor în care se va desfăşura, reprezintă o etapă

importantă a realizării experimentului de laborator. Este necesar, în acest sens, un instructaj corect,pentru ca fiecare subiect să înţeleagă specificul situaţiei experimentale şi ceea ce are de făcut într-o astfel de situaţie „supravegheată”, controlată de experimentator. În consecinţă, experimentul de laborator presupune un cadru artificial(situaţie experimentală artificială) şi control deplin al variabilelor pentru asigurarea fidelităţii măsurării şi expunerii rezultatelor experimentului. Din aceste sublinieri decurg, de fapt,avantajele experimentului de laborator: controlul variabilelor (manipularea variabilelor explicative, pe de o parte, şi menţinerea constantă a acţiunii factorilor exteriori, pe de altă parte); măsurare cu grad mare de precizie şi rigurozitate oferită tocmai de situaţia experimentală artificială. Totodată, experimentul de laborator presupune producerea de către cercetător a fenomenului studiat, în conformitate cu obiectivele şi ipotezele cercetării, fără să mai fie necesară aşteptarea apariţiei fenomenului în cadrul natural. Deşi scopul experimentului de laborator este acela de a crea o situaţie experimentală cât mai asemănătoare cu situaţiile reale, artificialitatea ridică o serie de probleme: „ruperea” subiectului de cadrul lui natural şi introducerea într-un mediu nou, artificial – ceea ce poate crea o discrepanţă între comportamentul în condiţii normale, naturale şi comportamentul în condiţii artificiale al subiectului; prezenţa experimentatorului sporeşte gradul de artificialitate a situaţiei experimentale: el poate sugera involuntar ce aşteaptă de la subiecţi sau subiecţii îşi modifică reacţiile pentru a nu se prezenta într-o lumină nefavorabilă lor în faţa experimentatorului. Toate aceste „inconveniente” pe care le presupune experimentul de laborator – şi care decurg din artificialitatea situaţiei experimentale – sunt eliminate de experimentul natural, asupra căruia ne vom opri în continuare. Experimentul natural – presupune desfăşurarea lui în situaţii sociale reale. Subiectul nu mai este „rupt” de

introducerea unui procedeu nou de predare sau de examinare a elevilor etc. prin prezenţa sa. . elementul specific constituindu-l acţiunea variabilei independente asupra variabilei dependente (într-o situaţie reală.se aseamănă cu cercetarea sociologică de teren (de aceea este numit şi experiment de teren). Maurice Duverger distinge următoarele forme ale experimentului de teren: experimentul pasiv şi experimentul activ . întâmplătoare. dar care nu a fost introdus deliberat în vederea cercetării (experimentul ex post facto). situaţia experimentală. participarea subiecţilor la experiment este determinată tocmai de situaţia socială concretă. desfăşurându-se în condiţii sociale reale (naturale). imprevizibilă (inundaţii. Experimentul de teren activ poate fi. incendiu.mediul social – ambiental natural. iar cercetătorul nu influenţează. secetă. de două tipuri: experimentul activ direct şi experimentul activ indirect. în timp ce experimentul activ indirect presupune generarea factorilor experimentali de o situaţie naturală. astfel. În cazul experimentului activ direct factorii experimentali sunt introduşi de cercetător (de ex. Trebuie subliniat faptul că experimentul activ indirect vizează consecinţele modificărilor produse independent de cercetare şi experimentator. Experimentul natural. experimentele naturale sunt aplicate în mediul şcolar: modificarea programei de învăţământ.) – efectele sociale ale unor evenimente naturale devin obiect de studiu. Frecvent. naturală). la rândul lui. În cazul experimentului de teren pasiv cercetătorul observă şi înregistrează schimbările intervenite într-o colectivitate fără să manevreze variabilele cercetării („observaţie provocată”) sau caută să stabilească relaţiile dintre factorii care au produs o anumită situaţie – analizăm consecinţele unui factor care a acţionat. cutremur de pământ etc.experimentul psihopedagogic).

. Este recomandat ca. a se informa. convorbire. convorbire. 3) Interviul sociologic A . în condiţii naturale este extrem de greu de realizat). befragung sau unterredung. fiind preluat atât de sociologii francezi. ţinând cont că avantajele şi dezavantajele celor două tipuri de experimente sunt reciproce: experimentul de laborator permite controlul riguros al variabilelor (ceea ce constituie un real avantaj). a întreba. însă presupune o situaţie experimentală artificială. în cadrul Şcolii sociologice). cât şi de către cei germani.Definirea interviului Termenul de interviu este un neologism provenit din limba engleză (interview întâlnire. conversaţie şi entrevue. însă întreaga situaţie experimentală este greu de controlat (izolarea variabilelor experimentale şi menţinerea constantă a variabilelor externe. Ceea ce înseamnă că termenul de interviu s-a impus pe plan mondial.”. entretien.. în limba franceză. Dacă în Dicţionarul de sociologie (1998) interviul este prezentat ca o „tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a informaţiilor verbale de la indivizi şi grupări umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane. atunci când este posibil. conferinţă cu cineva). întrevedere şi are ca echivalenţi. în Dicţionarul de psihologie (1997) interviul este o „formă de dialog în care . o problemă socială să fie analizată atât prin experimentul natural cât şi prin experimentul de laborator. întâlnire între două sau mai multe persoane. având acelaşi înţeles.controlul variabilelor cercetării este dacă nu imposibil cel puţin extrem de dificil de realizat. experimentul de teren are tocmai avantajul de a păstra neschimbate condiţiile naturale ale fenomenului cercetat. iar în limba germană interview. conversaţie. Noi îl folosim alături de termenul de „convorbire”. (Primul care a utilizat termenul de „convorbire sociologică” a fost Dimitrie Gusti.

dar nu orice conversaţie sau întâlnire între două sau mai multe persoane echivalează cu un interviu. a experienţei personale cu privire la ceva. aceasta fiind o comunicare de tip special. la stabilirea relaţiilor dintre variabile şi la verificarea. Dicţionarul de pedagogie (1979) ne prezintă interviul ca fiind un „procedeu de investigaţie ştiinţifică. În sfârşit. reacţii la care a asistat ori evenimente în care a fost implicat direct sau indirect cel solicitat în interviu”. a opţiunilor sale. în special cu un interviu de cercetare ştiinţifică. de regulă. în care o persoană pune întrebări (anchetatorul). într-o anchetă bazată pe tehnica chestionarului răspunsurile sunt scurte. dar interviul nu se poate confunda cu chestionarul (bazat şi el pe întrebări şi răspunsuri). în primul caz este vorba de obţinerea de informaţii verbale. Înseamnă că în viaţa cotidiană utilizăm interviul. informaţii (persoana intervievată).interrelaţionarea are un scop important şi special de a surprinde cunoaşterea unei anumite persoane. iar cealaltă furnizează răspunsuri. B. scrise (are loc înregistrarea obligatorie a răspunsurilor în scris. preferinţe exprimate liber despre problema pusă în discuţie. iar în cel de-al doilea întrebările şi răspunsurile sunt. deci. Folosit în anchete- . specific ştiinţelor sociale. aşadar. Acesta se deosebeşte de comunicarea verbală obişnuită prin simplul fapt că informaţia este dirijată de către cel ce intervievează. de opinii. elemental fundamental în tehnica interviului. În general. ce urmăreşte prin intermediul procesului de comunicare verbală dintre două personae (cercetător şi respondent) obţinerea unor informaţii în raport cu un anumit obiectiv sau scop fixat”. probleme. Convorbirea reprezintă. păreri. dar şi a modului de a interpreta situaţii. precise). clare. testarea ipotezelor.Interviul ca tehnica de cercetare in stiintele socioumane Folosirea interviului ca tehnică de cercetare în ştiinţele socioumane duce. interviul se bazează pe comunicarea verbală.

poate investiga . vizează obţinerea de informaţii nu despre subiect în întregul său. nedirecţionat de către operator). în activităţile de OSP (orientare şcolară şi profesională) sau de asistenţă socială. Acesta presupune comunicarea autentică între operator şi subiectul de interviu. până la interviul directiv(structurat. (De exemplu. ci şi în psihodiagnoză. se disting mai multe tipuri de interviu. în ceea ce priveşte formularea. neghidat. • Interviul în profunzime – aplicat cu succes mai ales în studiul motivaţiei. În continuare vom urmări clasificarea interviurilor redată de Septimiu Chelcea (1998). precum şi după nivelul de profunzime al informaţiei culese. După gradul de libertate lăsat operatorului de interviu în abordarea diferitelor teme de investigare. C.Criterii de clasificare a interviurilor În literatura de specialitate întâlnim o serie de clasificări ale interviului ca tehnică de cercetare. a. standardizat).interviul.numărul şi succesiunea întrebărilor. bazată pe înţelegere şi încredere. de la interviul nondirectiv(nedirijat. fiind tehnici de cercetare ale metodei anchetei şi ale sondajului de opinie (de unde şi denumirea de „anchetă prin interviu”) – constituie metoda de investigare cu cea mai mare frecvenţă de aplicare. ca de altfel şi chestionarul sociologic. ci doar despre un singur aspect al personalităţii acestuia. ghidat. după cum urmează: • Interviul clinic – a fost propus ca tehnică de investigaţie psihoterapeutică de psihologul american Carl Rogers (1902–1987) şi este utilizat nu numai în psihoterapie şi psihanaliză.

• Interviul centrat (focalizat) – utilizarea acestui tip de interviu a fost propusă pentru prima dată de către R. Merton în anul 1956 şi presupune investigaţia temelor stabilite dinainte. vizând experienţa subiectivă a acestora în situaţia respectivă. .Mâncarea chinezească. ambele fiind utilizate atât în psihoterapie. De exemplu.Da.Mâncarea mexicană. • Interviul cu întrebări închise şi cu întrebări deschise – ambele constau într-o listă de întrebări ce urmează a fi discutate în cadrul interviului. . cercetătorul va analiza comportamentul subiecţilor după o experienţă trăită în comun (vizitarea unei expoziţii de artă.K. cât şi în cercetările socio-psiho-culturale. . interviul poate conţine întrebări de genul: „Aveţi încredere în cabinetele de planning familial?” . • Interviul cu răspunsuri libere – se aseamănă cu interviul în profunzime.Mâncarea italiană. gradul de implicare a unei persoane într-o anumită activitate. Sau: „Ce preferinţe culinare aveţi?” . va elabora apoi un ghid de interviu ce urmează a fi aplicat aceloraşi subiecţi. . În cazul interviului cu întrebări închise (sau precodificate) gradul de libertate al subiectului în elaborarea răspunsului este redus.Nu.Mâncarea românească. variantele de răspuns fiind limitate. Pe baza ipotezelor deja formulate. De exemplu. El stabileşte centrarea interviului pe o experienţă comună tuturor. rezolvarea situaţiilor conflictuale etc.adaptarea unei persoane la situaţii noi. participarea la o competiţie sportivă etc. . relaţionarea subiectului cu noii colegi de serviciu. deşi întrebările şi succesiunea acestora nu sunt prestabilite.Alte preferinţe.Nu ştiu.). . .

c. care răspunde la întrebări. După natura conţinutului comunicării distingem: • Interviul de opinie – cu ajutorul lui studiem psihologia persoanei. înclinaţii etc. ceea ce permite abordarea problemelor puse în discuţie în profunzimea lor. dar care oferă culegerea de informaţii variate despre temele de cercetat. atitudini. d. acesta lasă subiecţilor libertatea deplină de exprimare a răspunsurilor. medical.). social. • Interviul documentar – care poate fi şi centrat pe un anumit domeniu: politic. e. pulsiuni. tip de interviu utilizat mai ales în ancheta panel. • Interviul intensiv – se distinge prin faptul că fiecărui subiect intervievat îi este acordat un timp îndelungat de discuţie. sportiv etc. ci şi calitatea lor: • Interviul extensiv – se aplică pe un număr mare de persoane într-un interval de timp limitat. spre deosebire de • Interviul repetat – care presupune întrevederea repetată între cercetător şi subiectul intervievat. interviurile pot avea loc o singură dată sau în mod repetat. lucru ce îi îngreunează cercetătorului codificarea. După numărul persoanelor care participă la interviu. După gradul de repetabilitate al convorbirilor. Vorbim astfel de: • Interviul unic – presupune o singură convorbire între anchetator şi persoana cuprinsă în eşantion. b. acesta poate fi: . trăirile sale subiective (interese. adică informaţii imposibil de observat direct. După calitatea informaţiilor obţinute.În ceea ce priveşte interviul cu întrebări deschise (libere sau postcodificate). economic. vizând nu numai volumul informaţiilor obţinute. ceea ce nu permite recoltarea informaţiilor de profunzime.

subiecţii elaborează în interacţiune un răspuns colectiv – care exprimă opinia de grup – la întrebările puse de către anchetator. de exemplu în studiile de marketing şi piaţă. • Interviul de grup – folosit ca metodă de culegere a datelor psihosociale. f. datorită lipsei de posturi telefonice în anumite zone. După statutul social şi demografic al participanţilor. reacţiile proprii fiind dezvăluite cu precădere în interviurile personale. h.• Interviul personal – la care participă doar operatorul de interviu şi subiectul intervievat. acest tip de interviu nu este folosit pe eşantioane reprezentative la nivel naţional. tineri.. cu persoane defavorizate. După modalitatea de comunicare distingem: • Interviul direct (face-to-face) – are loc întrevederea dintre operator şi intervievat. În grup. . ceea ce scade reprezentativitatea eşantionului naţional. După funcţia pe care o îndeplineşte în cadrul cercetării distingem: • Interviul explorativ – este utilizat în prima fază a cercetării şi are drept scop identificarea unor probleme ce urmează a fi ulterior cercetate. g. La nivelul grupului se formează opinia majoritară. În România. • Interviul telefonic – în care prima impresie a subiectului de interviu se formează pe baza caracteristicilor vocale ale operatoruluin şi se dezbat problemele speciale. • Interviul de cercetare (propriu-zis) – este utilizat ca tehnică principală de obţinere a datelor de cercetare în investigaţia sociologică de teren. cu persoane publice. exprimată prin liderul grupului. interviul poate avea loc cu adulţi. în apecial în mediul rural. însă. cu specialişti din diverse domenii etc. cu ajutorul altor tehnici de cercetare. copii. criterii de care cercetătorul va ţine cont în elaborarea şi aplicarea interviului. aparţinând vieţii politice şi culturale.

imagini asupra populaţiilor sau domeniilor vizate. După scopul urmărit: • Interviul de selecţie (de angajare).În sens sociologic. cât şi completarea informaţiilor culese cu ajutorul altor metode şi tehnici de investigaţie. • Interviul terapeutic. . I. spital. însă. tehnica documentară constituie. documentele sunt marcate atât de specificitatea (particularitatea) epocii în care au fost elaborate. • Interviul de informare. Acestea pot avea loc în diverse contexte: şcoală. documentele asigură o diversificare a informaţiilor şi permit elaborarea unor modele explicative ale fenomenelor sociale. deci. domiciliu etc. cât şi de personalitatea (subiectivitatea) autorilor lor.Tipuri de documente Alături de observaţie.• Interviul de verificare – are drept scop atât verificarea. Prin natura şi complexitatea lor. 4) Analiza documentelor. după unii autori. trebuie să clarificăm înţelesul termenului de „document”. Se impune. oamenii produc documente. le analizează. cu evidenţierea valorii dar şi a limitelor acestora. date despre contextul social în care a fost construit. le interpretează.una din principalele surse de date şi informaţii sociologice. Chelcea . Aşa cum sublinia S. el este utilizat cu înţelesul de text sau orice alt obiect care oferă anumite informaţii. termenul de document are înţelesul de act oficial.întreprindere. în limbajul comun. Înainte de a vedea la ce se referă această tehnică. elaborarea unei teorii a documentelor sociale. Fie că realizează în mod spontan sau sistematic acest lucru.

totuşi: deşi este o tehnică clasică. statistici. ci şi fotografii. care să le cuprindă pe toate. indispensabilă în orice cercetare şi oricărui sociolog. a relaţiilor interumane şi a proceselor sociale. De-a lungul timpului. clădiri sau obiecte casnice. dar şi uneltele de muncă tradiţionale sau moderne. după originea lor (personale şi . ca şi creaţia artistică (pictura. în primul rând. este greu de elaborat o schemă integratoare.din această cauză. Criteriile după care se pot clasifica aceste documente sunt numeroase şi. cărţile şi foile volante tipărite. importante surse de informaţii în sociologie” Trebuie făcută o menţiune.„Actele oficiale. sculptura. jurnalele personale. fenomenelor şi proceselor sociale. documentele au fost clasificate de diverşi autori după conţinutul lor (documente individuale şi colective). publicaţii). fotografiile. Ele nu se referă doar la documente scrise (gen scrisori. benzile imprimate. Sociologia ca ştiinţă. însemnările zilnice. produsele muncii. utilizează. ziarele şi revistele. arhitectura etc. scrisorile. bunurile de consum. Bogăţia acestor surse din care cercetătorii extrag informaţii pentru reconstituirea vieţii sociale. impune necesitatea elaborării unui sistem de tipologizare a documentelor. documentarea nu poate constitui o sursă unică de investigaţie şi nu poate înlocui celelalte metode şi tehnici. jurnale personale. casetele video. metoda observaţiei directe a faptelor. Tipuri de documente Urmele lăsate de trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat sunt multiple şidiverse.) reprezintă documente sociale. Analiza documentelor sociale nu constituie decât o metodă complementară de investigaţie. afişele. biografiile şi autobiografiile. filme.

Material –Tehnice . şi alte tipuri de documente. Pe scurt. pag.Fonice 3. Acestea din urmă se realizează. În imagini: . Dacă ne referim la documentele statistice.oficiale). originale şi reproduse) etc.memoriile. după formă (statistice şi literare) sau după natura lor (directe şi indirecte. schema se prezintă ca în figura Tipuri de documente: I. cât şi ca fenomen social. Miftode (1995. Alte documente: 1. fie periodic (cum este cazul recensământului). trebuie menţionat faptul că datele cuprinse în astfel de documente sunt obţinute prin două tipuri de înregistrări: selective (prin sondaje) şi exhaustive. fac parte arhivele (oficiale). ce reflectă anumite tendinţe şi aspecte ce se manifestă întrun anumit context. jurnalele personale.2.Iconografice III. biografiile. 158) preia un model al lui Maurice Duverger şi elaborează o schemă operaţională în care reuşeşte să reunească mai multecriterii într-o singură clasificare. care poate fi privită.1.Personale-particulare . decesele. V. scrisorile (ca documente particulare) sau presa. Oficiale .3. în . Presa şi literatura Din prima categorie de documente. cele scrise. Scrise: II. Dată fiind varietatea documentelor. forţa de muncă sau situaţia infracţională).Fotografice Cinematografice 2. care. Statistice . pe lângă aceste exemple. există. fie continuu (atunci când se înregistrează căsătoriile. atât ca sursă de date.

administrativă a societăţii şi interesează întreaga populaţie a ţării. planuri de anchetă). scalare. când vorbim de documente exprimate în „cifre”. atât de complexă încât uneori este identificată. ancheta apare şi se dezvoltă în legătură cu evoluţia ştiinţelor sociale şi umane. documente fotografice şi cinematografice. constituie o sursă importantă de informaţii.concepţia aceluiaşi autor. iar documentele „oficioase” (denumire pe care o întâlnim uneori) se referă la acele acte care exprimă o anumită poziţie oficială a unor organisme (spre exemplu partidele politice). de pildă. socială. a unui cifru. În al doilea rând. pe care le foloseşte şi de faptul că .cu cercetarea sociologică însăşi. gravuri etc. ghiduri de interviu. experimentul etc. –şi adaptate posibilităţilor de investigaţie în domeniile proprii diferitelor ştiinţe sociale. 5) Ancheta sociologica si sondajul de opinie A. politică. Spre deosebire de alte metode preluate din ştiinţele naturii – cum sunt. În ultimul rând. Ancheta este una dintre cele mai complexe metode de investigaţie sociologică. documente iconografice (sculpturi. analiză.). deloc neglijabilă: documente fonetice (înregistrările sonore de orice tip). Complexitatea ei este dată de ansamblul instrumentelor (chestionare. formularea corectă este de documente „cifrice”şi nu documente „cifrate”. tablouri. a tehnicilor (de codificare. care se referă la existenţa unui cod. Specificul anchetei sociologice În cercetarea sociologică concretă ancheta este cea mai cunoscută şi cea mai răspândită metodă. în timp ce documentele „personale” sau private sunt individuale. observaţia. Documentele „publice” sunt acele acte care privesc viaţa economică. în mod nepermis. menţionăm faptul că documentele „oficiale” sunt documentele emise de autorităţile de stat sau de guvern.). prelucrare etc. aparţin cuiva.

în strânsă legătură cu introducerea tehnicilor de analiză cantitativă în ştiinţele sociale. în acest sens. un mijloc de influenţare. care afirmă că „ancheta prin sondaj a intrat adânc în deprinderile societăţii noastre moderne. în general. Apariţia maşinilor de calcul. Ea interesează nu doar câteva categorii socioprofesionale. Este semnificativă. satisfacţiile în raport cu mass-media. atitudinilor.adeseori utilizează. Antoine. Deşi face parte dintre metodele mai vechi folosite în cercetarea socială.importanţa anchetei a crescut considerabil abia din deceniile 3-4 ale secolului nostru. a procedeelor de prelucrare şi analiză statistică şi perfecţionarea tehnicilor de eşantionare probabilistică au transformat ancheta dintr-o metodă tradiţională puţin folosită într-o metodă modernă. alte metode şi tehnici de cercetare (observaţia. După unii autori. Extensiunea largă a anchetelor sociologice în investigaţia socială trebuie explicată şi în legătură cu rolul opiniei publice în reglarea vieţii sociale. ancheta psihosocială) are semnificaţii adeseori diferite. . atitudinile electorale etc. «omul modern» al secolului XX”. utilizarea timpului liber. Aceasta datorită faptului că însăşi noţiunea de„anchetă sociologică” (ancheta socială. un indicator al nivelului de civilizaţie al unei ţări l-ar constitui şi gradul de familiarizare al cetăţenilor săi cu chestionarele de anchetă. aprecierea autorului francez J. situată pe primul loc în cercetarea sociologică. totodată.). Definirea anchetei sociologice Formularea unei definiţii cuprinzătoare pentru ancheta sociologică este o sarcină mai mult decât dificilă. ci. Populaţia este consultată prin intermediul sondajelor asupra unei game foarte largi de probleme economice şi sociale – activitatea comercială. analiza documentară etc. în mod complementar. aspiraţiilor oamenilor şi. Se poate spune fără a greşi că sondajele de opinie fac parte din practica vieţii societăţii moderne. Ancheta constituie una dintre modalităţile de cunoaştere ştiinţifică a opiniilor.

Unii autori acordă anchetei o semnificaţie atât de largă, încât o identifică cu cercetarea sociologică sau îi subordonează alte metode de cercetare. Chiar şi atunci când nu i se subordonează alte metode de cercetare, semnificaţia anchetei rămâne foarte largă, corespunzător ariei foarte întinse de probleme care sunt studiate cu ajutorul ei. C.A. Moser arată că o definiţie dată„anchetei sociale” ar fi atât de generală încât i-ar anula scopul, deoarece însuşi termenul şi metodele legate de ea se aplică într-o varietate foarte largă de cercetări, începând cu analizele clasice asupra sărăciei, de acum cincizeci de ani, până la sondajele asupra opiniei publice efectuate de Institutul Gallup,anchetele pentru planificarea oraşelor, cercetarea pieţii, activitatea observaţiei sociale (Mass Observation), precum şi nenumăratele investigaţii organizate de institutele de cercetare. El precizează totuşi că „atunci când este vorba de conţinutul concret al anchetelor, toate se ocupă de caracteristicile demografice,cu mediul social, cu activităţile, opiniile sau atitudinile unui anumit grup de oameni” . Claude Javeau precizează că „ancheta are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un grup social dat (un stat, un grup etnic, o regiune, o clasă socială, o categorie de vârstă etc.). Aceste informaţii trebuie să poată fi prezentate, în vederea analizei lor, sub forma unor rezultate cuantificabile” . Într-un sens mai restrâns, ancheta reprezintă o culegere metodică de informaţii asupra opiniilor, atitudinilor indivizilor, ajungându-se la rezultate cuantificabile cu privire la comportamentele grupurilor umane, a gusturilor,trebuinţelor, motivaţiilor acestora, la maniera lor de amunci, de a trăi, de a se distra. Roger Pintoşi Madeleine Grawitz spun că în sens restrâns, ancheta, prin însăşi semnificaţia sa etimologică, comportă căutare de informaţii orale ... la originea sa, ancheta conservă un element oral: „întrebarea”care îi este proprie şi în sens ştiinţific ea implică efortul pentru cuantificarea informaţiilor culese”. Realizând o sinteză a diferitelor elemente cuprinse în definiţiile şi

caracterizările din literatura de specialitate se poate defini ancheta drept o metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii, aspiraţii, caracteristici personale, ale mediului social etc.) la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiza cuantificabilă a datelor în vederea descrierii şi explicării lor. Punctul de plecare al anchetei îl constituie întrebările pe care şi le pune cercetătorul cu privire la fapte, fenomene sociale,asupra cărora, de regulă, nu există informaţii statistice sau alte surse de date documentare sau de observaţie. Aşa cum precizează C.A. Moser, „dacă cineva doreşte să afle ce gândeşte o persoană despre pedeapsa cu moartea sau ce ştie despre convertibilitatea monetară, cât de des a mers la cinema în ultima săptămână, sau de ce citeşte cutare ziar, cum şi-a cheltuit salariul pe ultima lună, când s-a căsătorit, sau dacă are intenţia de a-i vota la viitoarele alegeri pe laburişti sau pe conservatori, atunci trebuie să întrebe persoana însăşi şi trebuie să ne bazăm pe ceea ce spune ea. Se ştie foarte bine că ea poate să dea răspunsuri deformate, poate să nu fi înţeles întrebările, sau dacă este vorba despre lucruri din trecut, se poate ca memoria s-o înşele, dar altă cale nu există; una dintre cele mai dificile sarcini ale anchetatorului este de a încerca să descopere astfel de erori” Tipuri de anchete sociologice Clasificarea anchetelor sociologice se face după mai multe criterii, în funcţie de forma sau conţinutul lor, după natura problemelor studiate, scopul cercetării sau după istoria dezvoltării lor etc. A. În funcţie de ţelurile urmărite şi modul de desfăşurare a anchetei distingem: Anchetele intensive realizate pe populaţii restrânse (o întreprindere, o secţie, un sat, un cartier etc.) cu scopul de a aprofunda o temă specială sau chiar o

tematică complexă. Numărul relativ mic de subiecţi este supus unei investigaţii profunde şi nuanţate (instrumente, tehnici variate) oferindu-se în final o cunoaştere complexă şi de adâncime a acestora. Anchetele extensive asupra unor populaţii numeroase, eşantioane mari valabile la scara unui mare oraş, judeţ, regiune sau a întregii ţări. Axate pe teme speciale, ele surprind caracteristici de ordin general, valabile la scară zonală sau naţională. Anchetele calitative sunt intensive şi pun accent pe studiul însuşirilor,caracteristicilor definitorii ale faptelor sociale supuse investigaţiei. Realizate pe indivizi, luaţi separat, din grupuri sau comunităţi cu caracter restrâns, ele permit studiul calitativ de profunzime al acestora. Acest tip de anchetă se realizează în mod eficient cu instrumente puţin formalizate şi oferă date puţin cuantificabile,în schimb permite surprinderea nuanţată şi complexă a faptelor studiate. Datorită populaţiei restrânse supuse anchetei, este puţin reprezentativă din punct de vedere statistic. Anchetele cantitative cu instrumente formalizate şi rezultate cuantificabile se realizează pe populaţii mari, reprezentative din punct de vedere statistic. Numărul mare de chestionare precodificate, aplicate pe eşantioane mari se prelucrează relativ uşor cu ajutorul maşinilor de calcul. Se aplică frecvent în studiul opiniilor, atitudinilor comerciale, culturale, electorale etc. Anchetele colective se aplică pe grupuri de oameni în vederea colectării informaţiei necesare şi nu pe indivizi luaţi separat. În astfel de anchete nu interesează structurarea opiniilor, atitudinilor pe categorii de indivizi în raport cu anumite variabile (sex, vârstă, studii etc.), ci cunoaşterea tipurilor de comportamente (atitudini, opinii) la nivelul ansamblului populaţiei investigate. Anchetele individuale presupun aplicarea individuală a instrumentelor de investigaţie în vederea corelării informaţiilor culese cu o seamă de indicatori socio-demografici (vârstă, sex, studii, profesie etc.). În cadrul lor interesează opiniile distincte ale diferiţilor subiecţi supuşi investigaţiei.

fie se cer aprecieri. sunt inerente vieţii şi activităţii lor. Anchetele asupra dezvoltării zonale. asupra unor teme legate prea intim de viaţa şi activitatea populaţiei investigate. modernizare şi extindere a oraşelor. Cunoaşterea curentelor de opinie în evoluţia şi dinamica lor trebuie să stea la baza măsurilor şi programelor de dezvoltare economico-socială. participă la ele. culturale. fenomene inaccesibile investigaţiei directe din diferite motive (evenimente trecute. Prin intermediul lor sunt studiate diferite aspecte ale sistematizării şi modernizării localităţilor rurale şi urbane. opiniile lor cu privire la fapte. După conţinutul problemelor investigate. rurale şi urbane.). Anchetele indirecte se realizează. politice. anchetele se mai pot clasifica după cum urmează: Anchetele socio-economice de interes naţional. pe eşantioane reprezentative la scară naţională. a calităţii vieţii în rândul diferitelor grupuri socioprofesionale. sociale. factorii economici şi sociali de amplasare a obiectivelor industriale. Ancheta se mai aplică pentru colectarea de informaţii asupra unor fapte. Cu ajutorul lor se pot surprinde periodic o seamă de aspecte legate de evoluţia nivelului de trai. B. Anchetele de opinie publică asupra celor mai diferite probleme economice. de obicei. comportamente discrete etc. de construcţie. situaţie în care sunt anchetaţi fie subiecţi cunoscători ai faptelor studiate. Ele pot fundamenta acţiunile sociale de educare şi antrenare a maselor la înfăptuirea diferitelor . fenomene în care sunt implicaţi nemijlocit. informaţii asupra comportamentelor altor persoane decât al celor anchetate. chiar dacă cei investigaţi sunt implicaţi în faptele studiate.Anchetele directe presupun colectarea de informaţii referitoare la subiecţii investigaţi. dar neimplicaţi în desfăşurarea lor.

.A. Moser . g) alte anchete (recensământul populaţiei. sunt menţionate toate tipurile de anchetă descrise mai sus.obiective ce urmează să fie realizate pe plan local sau zonal. rurală. O clasificare a anchetelor în ordinea apariţiei şi dezvoltării lor istorice ne oferă C. relaţii industriale. Ele constituie o importantă sursă de informare menite să ducă la perfecţionarea continuă atât a conţinutului acestora cât şi a modalităţilor de transmitere.timp liber etc. În astfel de anchete interesează opiniile diferitelor categorii sociale de cumpărători despre calitatea. f) sondaje de opinie publică. viaţa urbană. e) anchete asupra emisiunilor radio şi TV. evoluţia gusturilor. El le împarte în: a) anchete clasice asupra paupertăţii maselor muncitoare. prezentarea. b) anchete de planificare regională. într-o formă sau alta. opiniile cu privire la filme.spectacole teatrale etc. în vederea optimizării comerţului şi influenţării producţiei de bunuri destinate consumului public. probleme de educaţie. pentru a satisface într-o măsură tot mai mare cerinţele publicului. sănătate. Anchetele comerciale sunt consacrate studiilor de marketing. d) anchete de prospectare a peţii. cu privire la calitatea şi tirajul cărţilor beletristice. Anchetele asupra mijloacelor de comunicare în masă presupun studierea satisfacţiilor-insatisfacţiilor şi cerinţelor publicului faţă de diferitele componente ale mass-media. bugete de familie. cerinţelor populaţiei etc. preţul produselor. în special faţă de programele emisiunilor de radio şi TV. c) anchete sociale guvernamentale.). mobilitate socială. C. de investigare şi prospectare a pieţii. delincvenţa juvenilă. În literatura de specialitate.

înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât mânuirea de chestionare. Aşa se face că. colectarea de informaţii cu ajutorul acestora şi prelucrarea lor. de exemplu. în general. într-o situaţie dată. investigaţia sociologică este pur şi simplu redusă la aplicarea chestionarelor. iar unii reduc ancheta la aplicarea de chestionare. Chelcea.Facem. în rândul nespecialiştilor. distincţia dintre ancheta sociologică şi cercetarea sociologică nu este făcută cu claritate adeseori nici de către unii specialişti în lucrările lor. ancheta poate viza cu precădere analiza cantitativă sau cea calitativă etc. O încercare de clarificare a raportului dintre ele găsim şi la S. lăsându-se impresia că aceasta din urmă le-ar îngloba. noi nu împărtăşim ideea unei identităţi între anchetă şi cercetarea sociologică. ele apar uneori subsumate anchetei. care afirmă pe bună dreptate că „într-un anume sens. precizarea că tipologizarea respectivă este relativă. tehnici de cercetare sunt analizate corect din punct de vedere al caracteristicilor şi posibilităţilor lor de cunoaştere. a conţinutului noţiunilor de „sondaj de opinie”. însă. Raportul dintre sondajul de opinie si ancheta sociologica Adeseori.şi deci este susceptibilă de discuţii. ne propunem precizarea. pe scurt. cercetarea sociologică. Chiar dacă diferitele metode. În dorinţa clarificării acestor probleme. de puncte de vedere diferite. în cele mai multe cazuri distincţia dintre diferite tipuri se face doar pentru a sublinia accentul care trebuie pus. în viziunea unora. diferenţa specifică fiind dată de ponderea . constituind faţă de aceştia genul proxim. Trebuie să menţionăm că. „anchetă sociologică” şi„cercetare sociologică”. într-o anchetă de tip intensiv pot să predomine întrebări directe sau indirecte. termenii de cercetare sociologică concretă şi investigaţie sociologică de teren subsumează termenii de anchetă şi sondaj. identificându-se cu cercetarea sociologică. cel puţin. Deşi problema nu este suficient de clară în literatura de specialitate.este identificată cu ancheta sociologică. pe aspectele caracteristice fiecărui tip în parte – aşa.

pornind de la un eşantion reprezentativ. a stratificării opiniilor în raport cu diferite variabile sociodemografice ale populaţiei studiate”. din punct de vedere statistic. El este definit. mai ales în ştiinţele umane”. mai precis spus a anchetei prin sondaj. fapt care permite colectarea rapidă de informaţii dintre cele mai variate. I. Sondajul se opreşte la date de ordin subiectiv (opinii. a opiniilor cu privire la cele mai variate probleme economice. Aşa cum subliniază Jacques Antoine „anchetele prin sondaj sunt din ce în ce mai utilizate ca mijloace de informare în serviciul conducerii treburilor publice. în fine. ca o „metodă statistică de stabilire. în cercetare ştiinţifică.administrative şi social-culturale.el prezintă o seamă de trăsături distinctive. Sondajul ca formă specifică de anchetă se circumscrie sferei acesteia din urmă. Astfel sondajul este un fel de anchetă pură şi rapidă. pentru diferite colectivităţi umane. politice. pe baza eşantionării. În cadrul său se aplică doar instrumente de anchetă (chestionare. deci comparabile. ghiduri de interviu). numeroase şi generalizabile” . aceasta fiind cu deosebire adecvată determinării distribuţiei cantitative a opiniilor între diferitele categorii de populaţie din cuprinsul unui vast ansamblu social”. a previziunii naţionale şi planificării.metodelor interogative caracteristice anchetelor şi sondajelor” .constituind o modalitate de realizare a anchetei. în continuare. Sondajul de opinie este o formă specifică a anchetei sociologice. Se poate vorbi de o largă răspândire a sondajelor de opinie în societatea modernă. ele constituind o modalitate de cunoaştere rapidă. aspiraţii. În calitate de formă a anchetei. Drăgan precizează că „ancheta de opinie reprezintă varianta cea mai răspândită a cercetărilor sociologice. eficientă şi la scară reprezentativă. Alţi autori apreciază că „sondajul de opinie colectează. motivaţii . informaţii standardizate.

este identificată adeseori cu cercetarea sociologică însăşi. chiar dacă se are în vedere ancheta în semnificaţia sa largă. cu fenomenele obiective care le determină şi eventualele corecţii care se impun ca urmare a acestei confruntări. În această semnificaţie mai largă. . sunt observaţia şi analiza documentară. aspiraţiilor – într-un cuvânt asupra subiectivităţii umane – dar nu se opreşte doar la ele. fără să-şi propună confruntarea acestora cu faptele. care foloseşte tehnici complementare în investigaţia de teren. sunt utilizate metode şi surse complementare de informare asupra fenomenelor cercetate. Confruntarea opiniilor recoltate cu instrumentele de anchetă. tehnici subsumate complementar.etc. Coeficientul de eroare este depăşit prin confruntarea opiniilor cu faptele pe care le reflectă. ancheta. dacă în sondaj opiniile subiecţilor constituie principala sursă (sau chiar unica) de informare asupra faptelor studiate în anchetă. această identificare este greşită. În acest scop. atitudinilor. permite introducerea unor corecţii menite să ofere o imagine ştiinţifică asupra faptelor sociale investigate. cu alte surse de informare. de prelucrare a informaţiilor şi mai ales cele care ţin de subiectivitatea populaţiei investigate. în mod curent folosite complementar anchetei. După cum vom vedea în continuare. Aşa după cum numeroşi cercetători considera sondajul de opinie drept un „tip de anchetă”. Astfel. cu metode. la rândul ei ancheta poate fi considerată mai mult decât o metodă şi anume un tip de cercetare sociologică (bazat în mod precumpănitor pe anchetă) dar nu cercetarea sau investigaţia sociologică însăşi. Vizând cu precădere studiul opiniilor.). fără corectarea lor prin informaţii colectate cu alte tehnici şi metode.Prin acestea se validează adeseori datele anchetei şi se introduc corecţiile necesare. opiniile constituie în acelaşi timp şi obiect de cercetare supus analizei ştiinţifice riguroase. ca metodă complexă. motivaţiilor. Metodele. la nivelul sondajului se tolerează erori inevitabile de recoltare. Ancheta sociologică este o metodă complexă în care accentul poate să cadă pe studiul opiniilor.

În acest caz: a) ancheta este metoda de bază a cercetării.politice. stratificarea (gruparea populaţiei) şi alegerea eşantioanelor asupra cărora urmează să se efectueze investigaţia propriu-zisă. . Deoarece scopul cunoaşterii este determinarea structurilor economice. cu finalitate practic aplicativă şi urmăreşte într-o mai mică măsură dezvoltarea teoretică. informaţile luate direct de la subiecţii activităţilor practice au o valoare deosebită pentru analiza ştiinţifică a mediului social pe care îl construiesc şi în care trăiesc aceştia. analiza documentarea. b) alte metode. Pentru ca informaţiile recoltate de la oameni să aibă valoare ştiinţifică. tehnici utilizate (observaţia. Printre acestea. determinarea pe baze ştiinţifice a populaţiilor care urmează să fie cercetate are o importanţă deosebită. dar strâns legate între ele. sunt creatorii faptelor sociale şi purtătorii celor mai diverse relaţii. care sunt. stabilirea colectivităţii statistice generale. c) ele nu acoperă (deloc sau acoperă doar parţial) o arie tematică de sine stătătoare în cadrul cercetării. culturale şi a climatului psihosocial în care acţiunea umană a devenit sau poate să devină eficientă în condiţiile obiective şi subiective existente într-un anumit moment al dezvoltării unei organizări umane sau instituţii sociale. d) cercetarea bazată pe anchetă are mai mult un caracter descriptiv. de fapt. integraţi ei înşişi în procesele analizate. 6) Esantionarea În cercetările psihosociale se utilizează ca sursă de informaţii oamenii. Determinarea populaţiei supuse investigaţiei presupune realizarea a trei operaţii metodologice distincte. tehnici experimentale etc. trebuie să se respecte cu rigoare câteva cerinţe ale metodologiei cercetării.) au rolul de a întregi şi verifica datele anchetei.

Dacă. Pentru a exemplifica. se trece la delimitarea colectivităţii statistice generale. Din considerente economice. prin statutul lor social. Cele mai numeroase cercetări se efectuează în marile organizaţii economice. b) toate persoanele care. Astfel. O investigaţie pe tema „Factorii psihosociali ai creşterii productivităţii muncii” la organizaţia economică „X” presupune luarea în considerare a informaţiilor date de salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în unitatea respectivă. chiar . însă. analiza vizează cunoaşterea „factorilor psihosociali care contribuie la creşterea eficienţei sociale a muncii”. vor fi incluse în colectivitatea statistică generală: a) toate persoanele (sau grupurile umane organizate) care sunt implicate cel puţin printr-un tip de activitate practică în procesele socio economice sau culturale care constituie obiectul cercetării. deţin informaţii referitoare la aceste procese. sunt răspunzătoare de organizarea. dar şi pentru că unităţile de cercetare (colectiv de catedră. a fost stabilită sfera de cuprindere în teritoriu (delimitarea spaţială a cercetării). laboratoare psihologice) sunt relativ restrânse. vom spune că sfera colectivităţilor generale este diferită în cazul a două cercetări pe teme aparent asemănătoare. conducerea şi efectuarea controlului social asupra aceloraşi procese. centre de cercetare. cercetările sociologice nu depăşesc de regulă dimensiunile unei zone sociogeografice. Criteriul de referinţă pentru efectuarea acestor operaţii îl constituie problemele sociale care constituie obiectul cercetării de teren. c) persoane care. în comune şi oraşe. la nivelul judeţelor. După ce a fost stabilită sfera de cuprindere în teritoriu sau nominalizate unităţile economice sau comunităţile umane care urmează să fie cercetate.Aceste operaţii se realizează după ce. deşi nu sunt implicate nemijlocit în procesele analizate. în prealabil.

se impune utilizarea unor metode statistice şi matematice: se calculează ponderea diverselor caracteristici.Redactarea raportului de cercetare este ultima etapă a unei cercetări sociologice. În vederea unei analize riguroase. B. se urmăreşte evoluţia în timp a proceselor analizate. Întrucât acesta are unele particularităţi în comparaţie cu toate celelalte modalităţi de finalizare a unei cercetări. sinteze în domeniul metodologiei etc.). în toate cazurile în care cercetarea s-a realizat pe baza unei convenţii sau contract cu instituţii sau organizaţii economice. A. Ultimul este un concept mult mai complex. dar. Analiza datelor şi explicarea proceselor şi fenomenelor studiate devin posibile numai după ce avem toate informaţiile sistematizate şi ordonate.dacă cercetarea se desfăşoară în aceeaşi unitate economică sfera colectivităţii statistice generale va fi mult mai mare. medii şi indici ale valorilor acestora. calitatea acestora. Există şi alte modalităţi de finalizare a cercetărilor (elaborarea unorstudii. vom prezenta câteva din cerinţele de bază ale redactării lui: . 7) Finalitatea rezultatelor anchetelor si sondajelor. nevoile sociale pe care le satisfac etc. În acest caz pentru o analiză riguroasă şi relevantă sunt necesare informaţii şi de la beneficiarii produselor realizate în unitatea cercetată. se face analiză comparativă etc. se impune redactarea şi a unui raport de cercetare. Diferenţa este dată de conţinuturile celor două concepte : „productivitatea muncii” şi „eficienţa socială a muncii”. el exprimă pe lângă productivitatea muncii şi valoarea socială a produselor. monografii.

dar dă mai multă forţă raportului şi scurtează timpul de lectură pentru beneficiari. În cadrul acestei dezbateri. singurii în măsură să aprecieze dacă problemele abordate prezintă interes sau nu. dacă există şi alte probleme care ar solicita explicaţii din partea cercetătorilor. În acest caz. Adausurile sunt chiar necesare deoarece menţinând calităţile unui raport concis.însă. a propunerilor. situaţii când se impune folosirea unor date. Schiţa este necesară în toate cazurile când se redactează un material.a) se elaborează mai întâi o schiţă a raportului. mai mult timp autorilor. pe baza ei. sugestiilor. cu participarea şi a altor specialişti sau colaboratori. permit cititorului să recurgă la date elaborate sau materiale ilustrative (planşe. Concluziile de bază ale raportului. fiind judecată în raport de obiectivele organizării şi conducerii şi nu în raport cu exigenţele aparatului conceptual cu care operează sociologia şi ştiinţele sociale). Conciziunea solicită. Aceasta permite punerea în ordine logică a tuturor informaţiilor de care dispunem. a unor explicaţii suplimentare. descrierea evoluţiei în timp a unor fenomene care ar lungi dimensiunile raportului. c) după ce raportul a fost redactat. autorii trebuie să răspundă la câteva întrebări. grafice. elaborarea unei schiţe este obligatorie pentru că. printre care: sunt destul de clare ideile expuse în raport (claritatea ideilor. tabele etc. plauzibile? În cazul în care există idei sau concluzii care nu au suficientă . se procedează la o analiză critică a acestuia de către autori. b)se procedează la redactarea propriu-zisă a raportului. care trebuie să fie concis. se desfăşoară o dezbatere cu factorii de decizie. ne permite să avem imaginea raportului în întregime şi să operăm cu mai multă uşurinţă schimbările care se impun. dacă raportul va fi centrat pe problemele ce fac subiectul convenţiei etc. În cazul raportului de cercetare. se folosesc adausuri sub formă de note de subsol sau anexe. de regulă.). aprecierile critice şi propunerile sunt susţinute de argumente suficiente. Există. formează convingerea că sunt cuprinse toate problemele importante.

Se recomandă renunţarea la astfel de formulări în favoarea prestigiului cercetării ştiinţifice şi creşterii utilităţii acesteia. dar pentru care în unitatea respectivă să nu se fi creat toate condiţiile pentru materializarea acestei propuneri sau să se fi consumat împrejurările în care ar fi avut sens propunerea respectivă. dar a căror raţionalitate cercetătorul o intuieşte. O astfel de procedură conduce la sporirea încrederii beneficiarului în competenţa şi seriozitatea cercetătorului. însă. utilizarea experienţei acumulate în alte cercetări. Există situaţii când o propunere sau alta pot să prezinte interes deosebit dacă sunt analizate prin prisma raporturilor logice dintre fapte.implicarea totală şi responsabilă a cercetătorului. O altă problemă care trebuie să stea în atenţia autorilor sau colaboratorilor acestora se referă la măsura în care propunerile făcute se încadrează în sfera de competenţă a beneficiarului şi în limita cadrului legislativ care reglementează funcţionarea organismului social analizat.acoperire în fapte. . Între etapele prezentate există o legătură indisolubilă. folosirea unor metode rezultate din cercetări similare desfăşurate de alţi autori etc. Cunoaşterea în detaliu a tuturor etapelor pe care le presupune cercetarea sociologică constituie doar punctul de plecare în organizarea şi desfăşurarea acesteia. iniţiativa şi activitatea creatoare. Realizarea fiecărui demers metodologic menţionat presupune. se recomandă totuşi trecerea acestora în raport sub formă de ipoteze sau sub rezerva recoltării de noi informaţii. ori a unei analize secundare. iar actul cunoaşterii se realizează ca rezultată a activităţii desfăşurate de cercetător pe întreg parcursul activităţii sale.

Programe sociale 2. Criterii de analiza a politicilor sociale . V : Analiza diferitelor politici sociale si de sanatate I.Cap.Politica Sociala Teme: 1.

Indicatori ai starii de sanatate.Politici sociale de sanatate. 1.II. 2. Indicatori ai starii de . sanatate. Modele de sanatate Teme: 1.

prin evolutia lor istorica. Modul de viaţă postindustrial are tendinţa de globalizare şi este unul contruit în jurul automobilului. iar în cazul societăţilor post-industriale se deplasează preponderent spre nevoia de servicii. profesiunii) şi durata ei . Modul de viaţă se referă la elementele obiective ale traiului.sistemul tradiţiilor. al echipamentului domestic. . Roth. Orice mod de viaţă este produsul unei istorii. 1996): . Acest mod de viaţă va fi asimilat de populaţiile care ajung la nivelul de dezvoltare atins de ţările occidentale în prezent.timpul liber (durata şi folosirea acestuia) .mijloace de comunicare.natura muncii (ocupaţiei. al telecomunicaţiilor şi al mediilor de informare. în timp ce în cazul modului de viaţă urban. fiecare societate având un mod specific de viaţă. calificarea profesională şi accesibilitatea formelor acestora . telecomunicare . în cazul societăţilor de tip tradiţional-agrar cheltuielile preponderente sunt cele pentru nevoile primare. la formarea personalităţii indivizilor şi la structurarea relaţiilor sociale. economice şi sociale ale vieţii.rezidenţa şi circulaţia (timpul afectat şi mijloacele de transport disponibile şi utilizate) . la condiţiile materiale. electronic.Două concepte îşi găsesc în acest caz terenul propice de desfăşurare: stilul de viaţă şi modul de viaţă. Un factor ce contribuie la diferenţierea tipurilor de societăţi pe baza modului de viaţă este distribuţia. Astfel. obiceiurilor si moralei Acesti factori. 1. între indicatorii săi numărându-se (A.condiţii de igienă şi asistenţă sanitară (accesibilitatea acesteia) . cuantumul şi utilizarea veniturilor şi a bunurilor materiale. cheltuielile familiale se orientează spre produsele industriale care staisfac encesităţi secundare.locuinţa (m²/persoană) şi echipamentul acesteia (gradul de confort) .informaţie şi cultură . de alimentaţie. reflexul unei culturi şi al unor tradiţii specifice.învăţământul. isi aduc aportul la crearea profilului psihologic al unei populaţii.

promiscuitatea sexuală. autoritar.Tigrul – agresiv. zelos. stresul profesional.). flexibil . Superiorul. Pasionatul şi Placidul. aflat sub controlul limitat al familiei şi individului. Ulterior s-a mai realizat o tipologie a stilurilor de viaţă folosind descrieri împrumutate din lumea animală: . serios. acţiuni şi condiţii de viaţă care afectează sănătatea persoanelor. o parte dintre acestea fiind şi impuse de condiţiile sociale. apărând riscurile autoasumate (tabagismul. Opozantul. în cadrul impus de resursele economice. excesele alimentare sau subnutriţia. Astfel. Neadaptatul. discret. condiţionat de nivelul de cultură şi de nivelul de trai. influenţate de antecedentele familiale. Victima. munca în exces. au fost propuse ulterior 14 tipuri generale ale stilului de viaţă: Descurcăreţul. imagini şi reprezentări ale individului despre lume şi viaţă. Stilul de viaţă constă din combinaţii ale diferitelor practici şi deprinderi comportamentale şi condiţii de mediu ce reflectă modul de viaţă. Martirul. Adler a legat stilul de viaţă de procesul de strucutrare a personalităţii în funcţie de eul ideal. care îl dirijează în acţiuni şi alegeri şi care îl pot conduce la reuşită sau eşec. Altfel spus. Conducătorul. Copilarosul. Corectul. Modificarea stilului de viaţă implică deci schimbarea concomitentă a comportamentului personal şi a condiţiilor de viaţă. Primele abordăriale stilului de viaţă aparţin lui Alfred Adler în psihologie şi lui Max Weber în sociologie. Simpaticul. reprezentând opţiunea individului şi direcţia spre care se orientează manifestările sale particulare. habitual. abuzul de droguri. ambiţios .Cameleonul – conformist. La baza acestei opţiuni se află anumite credinţe. condusul auto imprudent.Stilul de viaţă – se referă la aspectul subiectiv al modului de viaţă. Pe baza acestui model. etc. sedentarismul. Binevoitorul.Broasca ţestoasă – retras. complexul de inferioritate. alcoolismul. complexul de superioritate şi sentimentul de comuniune socială. stilul de viaţă este tipul de comportament repetitiv. condiţiile culturale şi socio-economice ale persoanei. stilul de viaţă se referă la decizii. Controlorul. echilibrat . descurcăreţ.

Consumaţi alcool în cantităţi moderate 3. stilul de viaţă priveşte modul în care omul şi grupurile sociale valorizează aceste condiţii. egoist . în funcţie de anumite opţiuni valorico-normative. Belloc. Nu săriţi niciodată peste micul dejun 4. Evaluarea stilurilor de viaţă şi a modurilor de viaţă este importantă pentru stabilirea calităţii vieţii pe care o pot asigura. Breslow. folosirea strategiilor adecvate de ajustare a stresului profesional). Stilul de viaţă poate fi: . Astfel. evitarea consumului de droguri. fitness. ţelurile şi aspiraţiile care impun aceste opţiuni au determinare socială. dietă echilibrată şi variată. Astfel. prudenţă în viaţa sexuală. opozant Max Weber a definit stilul de viaţă în dependenţă de doi factori: comportamentul în viaţă (opţiunile avute în alegerea unui anumit stil de viaţă) şi şansele de viaţă (probabilitatea realizării practice a acestor opţiuni personale. el îmbină opţiunile individuale cu constrângerile social-economice în operaţionalizarea conceptului de Lebensstil. S-a realizat chiar o suită de 7 porunci pentru un stil de viaţă favorabil (N. la condiţiile economice şi sociale.Somonul – dârz.. Opţiunile în funcţie de care se structurează stilul de viaţă sunt individuale. Păstraţi-vă greutatea corporală în limitele ideale 5. Nu fumaţi 2. Există aşadar stiluri de viaţă defavorabile pentru sănătate precum şi stiluri de viaţă favorabile sănătăţii (abstinenţă tabagică. ţinând cont de de condiţiile structurale necesare pentru susţinerea unui anumit stil de viaţă). dacă modul de viaţă se referă la aspectele exterioare ale vieţii.Vulturul – individualist. Dormiţi cel puţin 7-8 ore pe noapte. L. Stilul de viaţă poartă amprenta modului de viaţă al comunităţii şi al grupului în care persoana s-a născut şi s-a format. dar valorile. prudenţă în traficul rutier. Practicaţi exerciţii fizice moderate de 2-3 ori pe săptămână 7. reprezentările. Serviţi 3 mese pe zi la ore fixe şi evitaţi gustările între mesele principale 6. 1972): 1. consum moderat de alcool.

. Weber. Parsons şi Merton.Politici sociale de În sociologia medicală actuală există trei curente majore. Talcott Parsons a definit rolul de bolnav. care susţineau că sănătatea este esenţială pentru perpetuarea speciei umane şi viaţa socială organizată.factorul cultural-educativ Efectele stilului de viaţă asupra sănătăţii sunt de două feluri: .directe (fumatul şi alcoolul constituie riscuri de cancer pulmonar sau de ciroză.) sanatate. alimentaţia bogată în colesterol are rol etiologic în aterogeneză) mediate (agravarea diabetului zaharat.factorul socio-economic . concepţiile cu privire la locul şi rolul sănătăţii. printr-un set de aşteptări culturale ce . se produc disfuncţionalităţi în ceea ce priveşte bunul mers al vieţii sociale. a hipertensiunii arteriale. 2. al bunăstării populaţiei. precum şi al alocării de resurse în sectoarele neproductive. a trata şi a încerca să vindece o afecţiune. instituţiile medicale îşi au rolul bine definit de a diagnostica. etc. În caz contrar. bolii şi al sistemului medical în cadrul social diferă în funcţie de perspectiva adoptată. societatea trebuie să asigure exitenţa unor persoane productive care să efetueze sarcinile vitale. a) Perspectiva (paradigma) funcţionalistă – i-a avut ca reprezentanţi de marcă pe Durkheim. Conform funcţionaliştilor. Pentru a funcţiona în parametri optimi. ilustrate prin trei perspective teoretico-metodologice. de asemenea trebuie să prevină apariţia bolii folosind programele de asistenţă primară şi să activeze în cercetarea ştiinţifică în scopul eficientizării actului medical.pozitiv (comportamentele nu se abat de la standardele normale) .negativ (abaterile se constituie în factori de risc) Stilul de viaţă negativ este determinat de doi factori: . Astfel. Totodată ele devin şi instituţii de control social. prin abilitatea de a defini comportamentele umane drept normale ori deviante.

În prezent se manifestă şi procesul de medicalizare a devianţei prin care tipuri comportamentale considerate imorale în trecut sunt privite acum drept stări patologice. Adepţii acestei teorii susţin că nu actul sau comportamentul unei persoane este deviant. Ei acuză reţele private de instituţii medicale. Astfel. pentru faptul că nu acordă îngrijiri şi celor de nu îşi pot permite financiar aceste servicii. să acţioneze şi să perceapă lucrurile în modalităţi acceptabile în cadrul unei culturi. a rolului reacţiilor sociale faţă de devianţă. c) Perspectiva (paradigma) interacţionistă – promovată de Mead. Astfel. Din perspectiva interacţionistă.definesc comportamentele adecvate ori inadecvate ale persoanelor bolnave. medici consideră anumite afecţiuni drept boli. b) Perspectiva (paradigma) conflictualistă – între susţinătorii săi se numără Marx. clinicile private sunt acuzate şi de faptul că nu acordă atenţie învăţământului medical. Waitzkin şi Therborn şi porneşte de la presupoziţia că serviciile de îngrijire medicală nu sunt accesibile pentru toţi membrii societăţii. În ceea ce priveşte metodologia sociologică se disting două paradigme dominante în sociologia medicală: . el consideră că boala afectează negativ viaţa socială. definiţia bolii este negociată. iar în alte cazuri. unele afecţiuni nu sunt considerate anormale. a condus la etichetarea respectivei afecţiuni. Goffman. existând şi aici o stratificare socială generatoare de inechităţi. să gândească. validată prin confirmaresau infirmarea sa de către alte persoane în procesul interacţiunii sociale simbolice. descoperirea unui produs medicamentos înainte ca afecţiunea pe care o tratează să fie considerată boală. susţinut din bani publici în spitalele universitare. rolul de bolnav având numeroase trăsătrui comune cu rolul de deviant. faţă de cele ale unui spital obişnuit. De asemeni. Cole. Totodată. serviciile de sănătate sunt condiţionate şi de capacitatea financiară a individului. Schutz şi Garfinkel. deşi există puţine argumente în ceea ce priveşte existenţa unor cauze biologice certe şi totodată a unui tratament adecvat. Mills. pretinde că boala este o etichetă atribuită unei afecţiuni. cheltuielile acestora din urmă fiind mai mari cu 30%. impunându-se astfel un control al societăţii. comportamentele sau reglementările sociale îi îndeamnă pe oameni să se conformeze normelor sociale. orientate spre profit. Un rol important în cadrul acestei perspective îl joacă şi teoria sociologică a etichetării. Prin larga lor răspândire. Astfel. fără dicriminare. ci devianţa este determinată de reacţia socială la devianţă.

ele neexcluzându-se reciproc. De asemenea. ireductibil al faptelor sociale şi conducând la necesitatea concentrării asupra analizării semnificaţiilor vehiculate de actorii sociali în interacţiunile sociale. Astfel. punând accentul pe specificul subiectiv. b) Perspectiva (paradigma) interpretativă are la bază scrierile lui Max Weber. fie neutri care consideră ca ambele perspective au valoarea lor explicativă. pozitiviştii au studiat influenţa variabilelor sociale asupra originii bolii. evitând explicaţiile axiologice şi bazându-se pe legi şi generalizări empirice. Există astfel o distincţie clară între judecăţile de constatare şi judecăţile de valoare. în sociologia medicală avându-se în vedere distincţia dintre fenomenul biofizic al bolii (disease) şi fenomenul social al îmbolnăvirii (illness).a) Perspectiva (paradigma) pozitivistă propune o metodologie bazată pe modelul ştiinţelor naturii. În timp ce boala apare independent de natura umană. analizarea reacţiei la boală a grupurilor sociale şi trăirii în plan psihic a stării de boală aparţin psihologiei sociale şi sociologiei. iar cunoaşterea socială trebuie să asigure obiectivitatea discursului sociologic. Astfel. fiind studiată de ştiinţa bio-medicală. părerile sunt împărţite. se insistă asupra etichetării bolii şi a bolnavului şi asupra caracterului stigmatizant al acestei etichetări. . faptele sociale sunt explicate prin alte fapte sociale. existând fie adepţi ai uneia dintre cele două paradigme. în care sursele fundamentale ale cunoaşterii sunt inducţia teoretică sau testarea teoriilor prin intermediul experienţei. Se pune astfel accent pe distincţia dintre studiul naturii şi studiul culturii. pentru diferite probleme. În rândul sociologilor medicali. În sociologia medicală. au existat şi voci care au promovat integrarea lor în folosul ştiinţei.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful