Teorii si fantasme ale progresului Ionut Sterpan, august 2008 Recenzie la Gwartney James, Richard Stroup si Dwight Lee

. 2008. Liberalismul economic. Bucuresti: Humanitas. Aparuta initial in 'Idei in Dialog'. Ne putem intreba cat de semnificativa este primirea insufletita in cercurile politice a unei carti cu referinte impecabile din partea corifeilor contemporani ai liberalismului clasic precum James Buchanan si Vernon Smith. Nu cumva acesta era pragul mult asteptat? Daca Romania devine un loc unde teoria economica si politicile publice sanatoase se pot invata si altfel decat prin incercare si eroare, nu va deveni ea o tara primitoare pentru toti cei care muncesc productiv si cinstit? Doar intr-o citire romantica a semnelor. Pentru ca, in ciuda multiplicarii credintelor liberale, relevanta lor s-ar putea sa fie tragic de mica. Argumentele cartii, si in special insistenta autorilor pentru reforma constitutionala, explica tocmai de ce nu e de-ajuns ca actorii politici sa imbratiseze ideile liberale. Solutia se gaseste in zona institutiilor, a regulilor jocului sau a structurii de costuri si beneficii in care se misca jucatorii, schimbarea datelor lor personale fiind cel mult necesara, in nici un caz suficienta. Cu alte cuvinte, sa lucram in liniste la noile vremuri si sa le intelegem fara sa le vestim prea devreme. Cartea este o colectie de argumente cu concluzii liberale grupate in trei parti. In toate, preocuparea centrala este progresul economic, ceea ce o deosebeste de introducerile in liberalismul politic (dintre care avem in limba romana deja cel putin o carte originala stralucita). O prima parte expune principiile gandirii economice si procedurile ei uzuale. Nu este vorba despre o insiruire a „temelor liberale“ (gen piata, concurenta), asa cum spera acei insi din tabara adversa deprinsi sa preia servil cele mai recente mode intelectuale. Temele si problemele sunt intotdeauna neutre, raspunsurile sunt liberale. Nu este nici un troian de vorbe neangajate intelectual in nadejdea ca sunt neangajate doctrinar, genul de supraportie cu care era inecata pana de curand audienta captiva de la ASE. Daca eliminam si alternativa impanarii platitudinilor cu rudimente de istorie a economiei, ramanem cu o clasa foarte ingusta de carti, acelea care exprima clar raspunsuri la probleme. De exemplu Reisman cuThe Government against the Economy si clasica Lectie de economie a lui Henry Hazlitt, ambele de o liniaritate exemplara a argumentarii rivalizeaza pe acest segment. Recomand insa Liberalismul economic pentru plusul de vigoare si combativitate, iar dintre cartile netraduse, in topul preferintelor subiective ramane excentrica Machinery of Freedom a lui David Friedman. A doua parte a cartii, „Sapte surse majore ale progresului economic“, constituie un ghid concentrat pentru cei care vor sa invete arta politicilor publice de factura liberala. Din nou insa, liberalismul nu este o arta a guvernarii pe care s-o invete politicienii, un skill cu care sa promoveze bunastarea publica, ci este un aranjament politic si juridic care li se aplica, ii constrange si doar ca urmare a limitarii prerogativelor politice permite economiei sa se dezvolte. Ce singularizeaza cartea in seria introducerilor in liberalismul economic este insa partea a treia, atentia acordata procesului politic de adancime si dezvrajirea mitului democratiei reprezentative. Aplicarea logicii economice la procesul politic sau „teoria alegerii publice“ – initiata de Duncan Black

si care a intrat in mainstream odata cu Gordon Tullock, Olson, Gary Becker – arata cum si de ce politicul influenteaza in rau economia. Minimal, sectiunea arata ce rost au vocabulele „liberala“ si „constitutionala“ din sintagmele „democratia liberala“ si „democratia constitutionala“. Mana invizibila in politica Analiza economica a comportamentului politic e fertila pentru ca homo economicus nu este un tip uman intre altele, ci tiparul general al alegerii umane. Legea cererii si ofertei se aplica comportamentului uman in toate aspectele sale, de politician, parinte, prieten, cumparator si vanzator, si indiferent de inclinatiile egoiste sau altruiste. Politicienii, oricat de liberali, altruisti sau onesti, se confrunta cu problema obtinerii voturilor mai ieftine in locul unora scumpe. Si cum se produc ieftin voturi? Cel mai ieftin sprijin politic vine din partea grupurilor organizate, unite de interese comune, precum un sindicat sau un grup de producatori autohtoni. De ce? Pentru ca agentii electorali si sustinatorii activi, precum si banii pentru campanii mediatice si electorale costisitoare provin mai ales din randurile celor pentru care miza personala este mare. Jocul democratic selecteaza politici cu beneficii concentrate si costuri raspandite asupra intregii populatii, care, desi mari, au un impact suficient de mic la nivel individual incat nici unuia dintre contribuabili sa nu ajunga sa-i pese. Iata cum actorii politici sunt condusi ca de o mana invizibila sa promoveze politici de interes special ineficiente economic, pentru ca un astfel de castig al intreprinzatorului politic se realizeaza numai in dauna generala. Sa mergem un pas mai departe, ghidati de logica stimulentelor. Promisiunea transferului de fonduri publice facuta grupului de interese nu poate fi tinuta decat cu sprijin politic transpartinic, un serviciu care curand isi va cere rasplata. Toate proiectele sunt pana la urma votate; grupurile organizate castiga, iar publicul pierde. Iar daca aranjamentele ies din undergroundul mediatic, sunt pe cat posibil recamuflate. „Ce s-a intamplat cu taxa auto?“, se intreba un prieten si observa placid ca taxele au fost divizate, botezate cu alte nume, parte din costurile monetare fiind convertite in costuri de timp pentru consumatori, pentru ca rezultatul final sa fie acelasi: ingreunarea schimburilor economice ale competitorilor. Vedem acum, in lumina enuntului, ca stimulentele institutionale conteaza si ca atentia febrila data la TV selectiei de caractere politice potrivite inseamna timp pierdut atata vreme cat regulile jocului raman neschimbate. Mana invizibila in economie Scopul intreprinzatorilor economici este de asemenea castigul, chiar daca altii ar pierde mai mult sau in mod proportional. Autorii arata insa ca un aranjament institutional care garanteaza libertatea schimbului si proprietatea privata constituie o parghie care canalizeaza interesul egoist catre bunastarea altora. Cand preturile unor bunuri arata ca ele sunt dorite de consumatori mai mult decat valoarea costurilor lor de productie, ele vor fi furnizate de catre antreprenori aflati in cautarea profitului cu propriile resurse, fara a fi nevoie sa transfere costurile catre terte parti. Chiar si cei motivati exclusiv de dorinta castigului personal sunt stimulati sa faca urgent investitii dorite de altii. Secretul procesului de tip mana invizibila in economie sta in transmiterea catre agenti a informatiei despre preferintele consumatorilor asa cum sunt ele reflectate in preturi. Sa ne imaginam o clipa o economie fara schimburi libere, si deci fara preturi formate liber. Informatia despre preferinte din mintea consumatorilor ar ramane ascunsa si intreprinzatorii nu ar sti ce sa produca. In schimb sta miracolul cresterii economice: desi bunurile raman aceleasi, valoarea lor creste indata ce bunurile sunt directionate catre cei care le pretuiesc mai mult. Pe langa transmiterea informatiei despre ce

trebuie produs, daca schimbul se generalizeaza, creste oportunitatea productiei la scara larga, specializarea si productia totala. Furnizorul va avea un venit crescut, intrucat produce un numar mai mare de unitati, iar cumparatorul va avea de castigat din specializare si productivitatea crescute, pentru ca va scadea pretul pe unitate. Convertibilitatea generalizata a serviciilor permite tuturor sa beneficieze de eficienta muncii altora. De exemplu, un tamplar din Romania isi poate procura hainele tesute in Taiwan in modul cel mai ieftin pentru el, adica batand cuie. Comertul coordoneaza activitatile si creste bunastarea indivizilor la un nivel mult mai profund decat am putea-o face aranjand piesele in mod intentionat. Fantasme Sunt multe moduri de a pacatui impotriva unui set mic de adevaruri economice. Putem insa incerca o incursiune in tipul de argumentare al autorilor aplicandu-l unor fantasme ale sensibilitatii colective. Statul trebuie sa asigure un salariu minim.Fals. Ca urmare a controlului pretului muncii, patronii nu isi vor permite sa cumpere la fel de multa munca si vor renunta tocmai la cea cotata de piata sub pragul minim. Cei saraci si necalificati vor fi tinuti in somaj de lege si productia nationala va scadea. Cei cu venituri si profituri mari ii exploateaza pe altii. Fals. Venitul este o masura a utilitatii oferite celorlalti. Iar profitul este rasplata pe care o primesc intreprinzatorii daca serviciile lor sunt pretuite mai mult de consumatori decat pretuiesc resursele necesare pentru productie. Cum am putea sti, in absenta profitului, care dintre mai multe variante de investitii este mai eficienta si cum am putea deturna resursele de la acele proiecte investitionale care le irosesc? De altfel, nici nu are sens sa vorbim de exploatare atunci cand avem o optiune de iesire din schimb. Proprietarii nu pot preleva impozite si nici creste pretul atata vreme cat competitia ameninta sa furnizeze servicii similare. Statul trebuie sa ofere unele servicii gratuit. Sau mai sofisticat: Exista solutii pentru ca aceste noi eforturi bugetare sa fie sustenabile. Nu, nimeni nu poate oferi servicii gratuit si nici din palarii nu ies iepuri. Costul proiectelor publice este egal cu valoarea proiectelor care ar fi fost realizate in absenta celor sustinute din taxe. Strict vorbind, nimeni nu poate munci gratis nici daca ar dori, ci va renunta la toate oportunitatile legate de valoarea propriului timp si a resurselor depuse. Incurajarea producatorilor interni creeaza sau pastreaza locuri de munca. Fals. Incurajarea prin reglementari speciale nu face decat sa scoata mai multi bani din buzunarele consumatorilor. Iar atata vreme cat consumatorii au mai putine resurse disponibile, vor cumpara mai putin din alte produse, descurajand astfel productia in alte sectoare, si in cele din urma punand in pericol locurile respective de munca. Programele de asistenta sociala imbunatatesc semnificativ starea celor asistati. Fals. Pe de o parte, competitia pentru transferuri genereaza costul completarii de formulare, activitatilor de lobby si petitiilor la ghisee. Pe de alta parte, va avea loc o inhibare a productiei care se va rasfrange si asupra celor asistati. In primul rand pentru ca beneficiarul transferului este incurajat sa refuze ofertele curente de munca. In al doilea rand, contribuabilul e descurajat sa munceasca; in al treilea rand, micsorarea profitului va intarzia investitiile de capital, iar in al patrulea, din cauza costurilor de transfer, vor fi mai putini bani pentru consum, mai putine motive pentru productie, si in cele din

urma o natiune mai saraca. Costul proiectelor publice este egal cu suma taxelor. Fals. Costul guvernarii cuprinde mai multe tipuri de costuri decat taxele propriu-zise. Printre ele sunt costuri de informare, aplicare si monitorizare a legislatiei fiscale (incluzand aici miile de ore de asistenta contabila si juridica), costuri crescute ale tranzactiilor cu furnizori suprareglementati, costuri impinse in viitor de deficitul bugetar, riscuri asociate predictiei inflatiei sau instabilitatii monetare in cazul tranzactiilor care nu au loc imediat si multe alte dificultati. Ingredientele progresului economic Daca nu o facem din lene, putem sa acceptam ca nu exista retete universal aplicabile. De altfel, liberalismul economic, ca teorie a progresului, este incontinuu testat, reformulat si rafinat de armate de cercetatori in stiintele sociale. Autorii citeaza spre exemplu studii realizate de Fraser Institute si Banca Mondiala care coreleaza empiric indicii libertatii economice cu cei ai bunastarii natiunilor; probele empirice sunt covarsitoare, insa nu aici, ci in acuratetea formularii argumentelor teoretice sta puterea cartii. Lucrarea lui Gwartney, Stroup si Lee trebuie primita ca o formulare transanta a unei teorii a progresului care arata ingredientele necesare unei structuri de reguli ale jocului capabile sa faca cetatenii productivi, creativi si cooperativi. Acestea sunt, inca o data, garantarea proprietatii private, garantarea libertatii contractelor si vegherea la respectarea lor. In lumina acestei teorii, sa privim cele 18 zile de alergatura necesare doar pentru a deschide legal o firma (dupa un studiu al Manuelei Strainu), sa observam ca e procedural mai greu sa falimentezi decat sa platesti in continuare impozitele pe o firma fara activitate, ca numarul taxelor este greu de ghicit si de catre ministrul finantelor, ca numarul constrangerilor legislative a crescut cu 12.000 in ultimii doi ani, ca functionarii publici insisi devin prizonierii hatisului legislativ pe care trebuie sa-l aplice, ca toate sectoarele economiei sunt sugrumate de suprareglementari si bariere tarifare, ca deficitul bugetar se prevede la fel ca starea vremii, ca modul de cheltuire a banilor in sectoarele publice este inept in absenta competitiei teritorial-administrative si verticale si ca statul inca detine peste 30 la suta din activele economiei (fara sa numaram sectoarele traditional „publice“). Nu sunt defectiuni conjuncturale, ci, data fiind Constitutia in vigoare, alcatuiesc impreuna starea de echilibru. Acest echilibru nu poate fi tulburat de schimbarea credintelor neliberale in credinte liberale, nici de schimbarea parlamentarilor si guvernantilor neliberali cu unii liberali. Atata vreme cat credintele respective nu se traduc in modificari ale regulilor jocului, sunt simple fantasme inocente, bantuie lumea fara s-o influenteze.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful