. Istorie şi memorie culturală : introducere în problematica istoriei vechii culturi româneşti Obiectivul acestei prelegeri este de a vedea în ce măsură

cultura noastră veche, medievală, persistă în prezent, face parte din genealogia prezentului nostru cultural sau măcar a avut un impact în configurarea identităţii noastre culturale, precum şi a concepţiei noastre despre lume actuale. Cu alte cuvinte a vedea care sînt originile medievale ale culturii şi identităţii noastre şi în acelaşi timp de a vedea în ce fel vechea cultură medievală ne poate încă servi drept memorie culturală vie. Aceasta implică o dublă perspectivă : a rebours, retrospectivă, precum şi arheologică, în sens oarecum invers, respectiv, o privire din unghiul unui trecut patrimonializat, şi una care se raportează la acest obiect ca la o lume vie, în mişcare. Este vorba aici de a încerca să ne plasăm în timpul istoric dat şi de a privi în acelaşi timp de la înălţimea orizontului contemporan. Pentru aceasta, voi proceda la o reconstituire istorică a vechii culturi româneşti, prin ceea ce a avut aceasta semnificativ şi mai ales prin ceea ce rămîne în atenţia sensibilităţii culturale prezente. Va fi deci o lectură nu numai selectivă ci şi fatal reducţionistă, care va reţine doar anumite aspecte ale fenomenului cultural analizat. Scopul său este aşadar de a vedea ce anume datorăm acestui lung episod în istoric culturii naţionale. Fiind vorba de o perioadă de timp foarte lungă (în raport cu celelalte, fireşte), respectiv de mai bine de trei secole, vom proceda de asemenea la atît la o perspectivă sintetică precum şi, pe cît posibil, la una analitică. a. Concepte, definiţii, metodologie, istoriografie O clarificare a termenilor în cazul de faţă ar putea părea la o privire rapidă suprefluă. Toţi cei trei termeni amintiţi sunt uzuali. În plus, de la Saussure ştim că este greşit să definim realitatea pornind de la cuvinte. Totuşi, se ştie că fiecare termen ascunde el însuşi o istorie, după cum utilizarea sa în diverse contexte reclamă o permanentă arheologie semantică. De altfel, în cazul de faţă cel puţin, în care conotaţiile create de uz sînt extrem de fluide, fiecare din termeni îşi schimbă oarecum semnificaţia în relaţie cu altul sau cel puţin şi-o îmbogăţeşte, aşa încît explicitarea sensurilor cuvintelor este nu numai utilă, dar şi necesară, chiar dacă nu suficientă. În acest fel, istoria este în acelaşi timp, cum observa Michel Foucault, deopotrivă o istorie a semanticii istorice. Termenul de istorie este desigur cel mai comun. La origine, în greaca veche, îndeosebi, termenul de istorie desemna o povestire: o raţiunea despre ceva ce s-a întîmplat. O semnificaţie care s-a păstrate de altfel şi în româneşte. De aici, confuzia adesea între istorie şi trecut. În gîndirea comună nu poţi relata ceva ce nu s-a petrecut sau urmează să se petreacă. Cel puţin nu ca o simplă

profesională. Astfel. dar pe de alta trecutul ca trecut nu devine istorie decît în măsură în care interesează prezentul. bazată pe o investigaţie despre ceea ce s-a petrecut într-un anume moment şi loc. De fapt. De aici. Sau într-o formă mai puţin elaborată: un tezaur de învăţăminte. care merge pînă la a anula indivizilor memoria personală. norme şi experienţe care facilitează integrarea individului în timpul social şi în acelaşi timp consacră primatul simbolic al faptului cultural asupra experienţei cotidiene. ca o istorie. Este evident că multă lume confundă istoria cu reprezentarea sa istoriografică sau mai bine spus istoria cu trecutul. . în general înţelegem prin istorie disciplina intelectuală care se ocupă cu cercetarea metodică a trecutului. este evident că între trecut şi prezent relaţiile sunt multiple şi oarecum interesate. făcută după normele ştiinţifice acreditate şi concepută potrivit unui chestionar academic. a trecutului. În acest sens. putem spune că este istoric un fapt a cărui evoluţie s-a încheiat deja. care. Avem aici un mic paradox. respectiv. ca expresie a unui adevăr irefutabil. şi istoria ca o formă de memorie culturală.naraţiune. în sensul că el interesează numai în măsura în care are o reverberaţie în prezent. Din acest motiv. a devenit principala sursă de sens cultural pentru indivizi şi comunităţi. vorbim de trecutul ca trecut şi de trecutul ca prezent. istoricii tind să separe istoria profesională. în conştiinţa indivizilor care trăiesc la un moment dat. Pînă la urmă. ce s-a petrecut cu ce s-a scris că s-ar fi petrecut. respectiv. Fapt este că istoria este astăzi atît o cercetare sistematică. nici un trecut nu este cu totul trecut. odată mai ales cu modernitatea şi desacralizarea lumii. adesea vie. valori. o naraţiune. care problematizează trecutul în raport cu agenda publică a momentului. cît şi o infra-ideologie culturală. Astăzi. credinţa oamenilor în istorie.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful