P. 1
geografie_regionala

geografie_regionala

|Views: 299|Likes:
Published by fasolăi

More info:

Published by: fasolăi on Nov 29, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/17/2013

pdf

text

original

I.

GEOGRAFIA CONTINENTELOR – GEOGRAFIE REGIONALĂ
În ansamblu, Terra are o suprafaţa totală de 510,1 mil. km2, din care uscatul deţine 148,2 mil. km (29,05 %) iar suprafeţele marine (oceanice) totalizează 361,9 mil. km2 (70,95%). Privită deasupra Polului Nord, Terra îşi dezvăluie gruparea boreală a continentelor din jurul acestui Pol geografic terestru, făcând din micul ocean arctic o adevărată mare intercontinentală mărginită de Eurasia, Groenlanda, Pen. Alaska şi Arhipelagul Arctic canadian. Minunata noastră planetă are diferenţiere mare de imagine geografică între peisajul arctic boreal (o calotă oceanică ce uneşte relativ uscatul din jur) şi antarctic austral (un uscat, Antarctida, copleşit de o platoşă de gheaţă groasă de mii de metri). În schimb, uscatul terestru cunoaşte o mare dispersie (insulară) în Australoceania (Oceania cu cele peste 10 mii de insule şi insuliţe îşi răspândeşte circa 800.000 km2 de uscat pe o suprafaţă de peste 70 milioane km2). Dintre toate continentele se remarcă masivitatea Eurasiei, lungimea Americii (singurul continent ce se desfăşoară din apropierea polului geografic nordic până în apropierea celui sudic) şi micimea Australiei (de altfel, destul de omogen, ca bloc continental impunător). Dar, ca o curiozitate nelămurită încă, o constituie lăţirea spre nord a continentelor boreale, ascuţirea spre sud a celor australe; de asemenea, toate continentele boreale au marile peninsule orientate spre sud, cu excepţia celor două peninsule nord-americane (Pen. Labrador şi Pen. Alaska). Ţinând cont că există o emisferă continentală/boreală se subînţelege ponderea climei temperate şi reci în continentele boreale şi a celei calde în cele australe şi Africa, cu excepţia „frigorificei” Antarctica (supranumit şi Continentul rece austral). De aceea calota glaciară polară arctică se cantonează pe Oc. Arctic/Îngheţat şi Groenlanda, iar cea australă pe uscatul Antarctidei. Zonele de căldură sunt inegal concentrate: zona caldă ocupă aproape jumătate din suprafaţa lumii (244,3 mil. km2 – 47,89%), cele două zone temperate, pe aproape o treime (181,3 mil. km2 – 35,54%), restul revenind celor două zone reci (84,5 mil. km2 – 16,57%). Tundra şi pădurea de conifere şi foioase se găsesc aproape în totalitate pe continentele nordice iar în cele sudice abundă pădurea tropicală şi ecuatorială, în locul tundrei şi formaţiunii nemorale care lipsesc aproape în totalitate. Cea mai mare suprafaţă (peste două cincimi din uscat) o deţine biomurile de stepă şi savană (63,4 mil. km2 – 42.78 %), urmate de pădurea de foioase şi conifere (43,7 1 mil. km2 – 29.49 %) şi relativ egale deşerturile nisipoase (17,3 mil. km2 – 11.67 %) şi cele îngheţate (gheţarii continentali se dezvoltă pe 14,4 mil. km2 – 9.72 %). Cu o suprafaţă echivalentă cu a caldei Australii se distinge tundra (8,11 mil. km2 – 5.46%). Alte terenuri (ape, aşezări, reţele de transport şi comunicaţie etc.) evidenţiază o suprafaţă echivalentă cu cea a Republicii Africa de Sud: 1,3 mil. km2 – 0,88 % din suprafaţa uscată a Terrei. Se poate constata că cel mai înalt relief este în Eurasia, iar Antarctica, pe departe este continentul care ascunde sub platoşa de calotă glaciară un relief cu altitudine medie de peste 2.600 m (mai mult decât cel mai înalt vârf montan din România, Vf. Moldoveanu-2.544 m). Tot Eurasia deţine şi cel mai scăzut nivel al reliefului. Interesantă este altitudinea maximă a Oceaniei situată în I. Irian, cu mult peste cea din subcontinentul Australia, care deţine 92% din suprafaţa Oceaniei (Vf. Kosciusko2.378 m). De asemenea se poate constata că Eurasia deţine peste o treime din suprafaţa uscatului terestru şi aproape 60 % din populaţia Globului.
2

I.1.Lumea – parte şi întreg planetar

1

Europa 6,77% Asia 29,63 Africa 20,08 % Am. de N 16,45 % Am de S 12 % Australoceania 6,04 % Antarctica 9,63 %

Fig. 1 – Ponderea uscatului terestru pe continentele şi subcontinentele majore

I.2.Diferentierile regionale – implicatii in diversitatea geografica planetara I.2.1. Diferenţieri regionale determinate de geotectonica dinamică
După Wegener, studiile asupra tectonicii globale s-au intensificat, încât la sfârşitul veacului trecut, geografia a avut de câştigat enorm de pe urma acestora. În special, în domeniul regional, unde explicarea diferenţierilor geomorfologice teritoriale este tot mai clarificată. Structura genetică, de sorginte tectonică, se impune cu tot mai multă pregnanţă în fizionomia actuală a spaţiilor geografice. Din acest motiv, putem lua în considerare o tipologie impusă de complexitatea fenomenelor geotectonice la scară globală şi regională, toate subjugate macrostructurilor şi dinamicii terestre. În acest sens, BLEAHU (1989, 1993, 1994) a reuşit să adune sub un studiu amănunţit toate ideile şi teoriile tectonicist-structuralist-genetice pendinte de tectonica globală, clarificând imensul şi complexul noian de probleme ridicate de diferenţierea regională şi specificităţile teritoriale micro- şi macroplanetare. Din acest studiu este revelată întreaga varietate morfologică generată de varii situaţii impuse de dinamica terestră. Astfel, sunt deduse diferenţieri, duse până la unicităţi specifice, în care sunt implicate, deopotrivă, tectonica de convergenţă (de orogeneză), tectonica de culisare (decroşare şi transducere), tectonica extensională (continentală, şi nu numai oceanică) şi cea compresională. Prin imensul material documentar şi de cercetare utilizat, M. Bleahu sintetizează 15 tipuri de orogeneze în care s-au implicat convergenţele de plăci tectonice: - Oceanice (aşa-numitele arcuri insulare sau orogene de tip antilez, cum sunt munţii din Antilele Mici, insulele Mariane de Nord şi cele două mari insule din Noua Zeelandă); - Oceanică şi continentală (orogene de tip chilean, cum sunt catenele montane din Cordilierii Nord-Americani, Mexicano-istmici din America Centrală şi Anzi); - Continental-pasive şi un arc insular, bine structurate în cele cu subtip taiwanez (orogenele din insulele Taiwan, arcul Banda, Noua Guinee şi catenele Blue Ridge cu piemontul interior appallachian) şi cu subtip venezuelean (catenele litorale Villa-de-Cura, Paracotos şi CaucaguaEl Tinaco, la care se adaugă insulele caraibeene Leeward – Aruba, Curaçao, Bonaire – şi Blanquilla); - Continental-active şi un arc insular, cu o varietate indusă de subtipologia subducşiilor paralele (orogenele cu fundament marin uruguayene Costa şi Cordillera Occidental), a celor divergente (cum a fost în primă fază cordiliera nordică din insula Irian), a celor de tip makranian (orogenele din sudul Iranului, ca efect al subducerii Arabiei sub blocul Luth din care s-a desprins blocul Bajgan-Dur, precum şi din Tauridele Asiei Mici şi orogenul cipriot, ca efect al coliziunii Arabiei cu Pontidele) şi a celor de tip patagonez (orogenul Rocas Verdes, ca efect al subducerii plăcii Pheonix); - Interarcuri insulare cu trei distincte situaţii: un prim tip este cel vest-arabian (cum sunt catenele montane din vestul Arabiei – Al-Ays, Hijaz, Fatimah, At-Tā'if, An-Nimas, cele din arcurile Mariane şi Filipine, din partea nord-vestică a Appallachilor/Complexul Costal şi

2

-

Newfoundland), al doilea este cel de tip Maluku (aşa cum sunt insulele generate de coliziunea arcului Sangihe cu arcul Halmahera din estul maritim al insulei Sulawesi, dar şi catenele vardariene dinaride) şi al treilea, cel de tip solomonian (orogenele din insulele Guadalcanal, Choiseul, Russell, Florida, San Cristobal şi Santa Isabel, sau Munţii Metaliferi din sudul Apusenilor carpatici româneşti); Intercontinentale, cum sunt orogenele străvechi acadiene din nordul apallachian dintre New York şi estuarul St. Lawrence (ca urmare a suturilor tacconice avalonico-nord-americane), caledoniene din Scoţia şi a noului orogen himalyan dar şi alpin (pennidele şi helvetidele alpine); trebuie remarcate cele şapte trăsături semnificative, rezultate din examinarea comparativă a acestui tip de coliziune: toate catenele orogene prezintă mari încălecări, edificând pânze cu vergenţă unidirecţională spre placa subdusă, majoritatea edificiilor cutate se află pe placa subdusă (în Himalaya Înaltă, Himalaya Joasă, Alpii Occidentali, Alpii Orientali), dar şi pe placa superioară (de exemplu, în Carpaţi), materialele constitutive ale pânyelor provin din placa subdusă (Himalaya, Alpi), sub catena cutată există o îngroşare a crustei (în Carpaţi, Alpi; în Himalaya crusta mai groasă se află sub placa superioară), o activiate vulcanică diferenţiată (un arc vulcanic pe placa superioară, cum este cazul în Carpaţi, vulcanism dispersat în cazul Himalayei şi o lipsă completă de vulcanism eruptiv în Alpi), deseori placa superioară antrenează masive intrusive granitoidice (Himalaya, Alpi, mai ales) şi că în majoritatea cazurilor există formaţiuni specifice de coliziune – ofiolite, metamorfism, mélange-uri, şisturi albastre – în Himalaya, Alpi (chiar dacă în Carpaţi sunt mai reduse). Coliziunea intercontinentală conduce la importante fenomene tectonice, cu exprimare evidentă în peisajul geografic: subducţie sialică (scurtare de crustă continentală cu circa 300 km în Himalaya-Tibet), alipirea de blocuri pe orizontală (în cazul munţilor Zagros din Iran), reactivarea ce duce la îngroşarea considerabilă a crustei (în Tibet), activarea termică (lungă subducţie precolizională cu dezvoltarea unei convecţii secundare generatoare de mari deformări în spatele suturii cu metamorfism, magmatism şi ridicare puternică morfologică), delaminare (exemplu, ridicarea Platoului Colorado, explicarea orogenului proterozoic Damara şi a structurilor subapeninice; ca efect al delaminării, Bleahu, 1986 explică erupţiile vulcanice din vestul Carpaţilor Orientali şi formarea focarului seismic al Vrancei), desfolierea (flake tectonics, tot o delaminare dar care explică dispariţia crustei continentale inferioare, conservându-se crusta oceanică prinsă între cele două continentale, adică aşa-numita zonă de hipocoliziune cu resturi de crustă oceanică în Mediterana Orientală din bazinele Herodot, Levantin, Tirenian şi Pontic), poansonarea (ca efect al deformărilor rigid-plastice în cazul Promontoriului Apuliei ce determină încălecările frontale alpine şi dezvoltarea arcurilor laterale cu încălecări şi subducţii reziduale).

La toate acestea adăugăm convergenţele de colaj (exprimate şi evidenţiate în teritoriu prin punerea în loc a catenelor de tip cordilier din Alaska şi Munţii Stâncoşi sau catenele japoneze SangunYamaguchi, Ryoke, Sambagawa-Chichibu şi Sambosan-Shimanto şi cele din zona peri-australiană: NE Noii Guinee, Arcul Sunda, o parte din Borneo şi Sulawesi, precum şi teritoriile submerse din apropiere, Platoul Ontong-Java şi ridicarea Carolina). Dacă în majoritatea cazurilor de coliziune au rezultat orogene bine exprimate morfologic pe suprafaţa continentelor, există şi obducţie (crusta oceanică ajunge să încalece pe cea continentală), dar nu ca fenomen de amploare,cum este cazul primului fenomen analizat mai sus; astfel, sunt exprimate diferenţial: - Dezmembrarea crustei oceanice în zonele de subducţie, din care au rezultat structuri imbricate în formaţiunea franciscană din California; - Obducţia peste o margine de tip atlantic (formarea complexului ofilitic din Terra Nova şi din faţa insulelor Macquarie) sau a unei margini de tip atlantic cu un arc vulcanic;

3

-

-

Obducţia unui bazin marginal peste un arc insular (zona Great Valley); Obducţia unui bazin marginal peste continent, similară cazului precedent, în sensul că falia de încălecare nu se formează pe latura dinspre arcul vulcanic al bazinului marginal, ci pe latura dinspre continent (exemplu, Capul Verde); Obducţia prin coliziune intercontinentală, rezultatul final dezvoltând o sutură foarte îngustă, vechile limite dintre plăci şi pânze deofiolite alternând cu lame de crustă continentală, şariate în direcţie opusă subducţiei iniţiale (unele suturi himalayene, şi chiar unle grabene, sinclianle pensate şi unităţi tectonice supraetajate cu ofiolitele caledoniene din Appallachi).

În multe cazuri relieful continental este rezultatul exprimării tectonicii de culisare (decroşare) în care falia verticală are vectorul de mişcare orizontal (wrench fault, Blattverschiebung-culisare simplă): brahianticlinalele faliate şi sintetice din structurile Newport-Inglewood, Lake Basin (Montana), Dasht-e Bayaz (Iran), Semangako (Sumatra) sau de-a lungul faliilor El Pilar (VenezuelaTrinidad) şi Alpina (N. Zeelandă). Pe o falie transcurentă verticală şi cu un traseu liniar se formează structuri adiacent, prin decroşare cu largi curburi, cum e cazul Faliei San Andreas, cu denivelări morfologice reduse, al cărui flanc sprijină Ridge Basin din California şi este sursă pentru breccia de Violin. Acolo unde falia San Andreas suferă o curbare bruscă, decroşarea determină împingerea blocului tectonic, rezultând o cîmpie tectonică, cum este cazul Câmpiei San Bernardino (un pull-apart basin), dominată de munţii cu acelaşi nume (se formează o catenă de presiune/pressure ridge, un bazin de desfacere/rhomb graben sau tectonic depression: Death Valley, Dep. Niksar-Anatolia de Nord, Dep. Cariaco-Venezuela, bazinele Er Rhab/Ghrarb, Hula, Arava şi Tiran-Dakar- Elat-ArnonaAragonese de la G. Aqaba, Şanţul Cayman din Marea Caraibelor, la care adăugăm slaba de bazinete pe segmente de culisare/transformante Mazatlan, Alarcon, Pescadero, Farallon, Carmen, Guyamas, San Pedro, Delphin şi Wagner din California). În zonele cu decroşări ramificate, cum este falia Imperial şi falia Brawley, se formează mici depresiuni tectonice, aşa cum este cea ocupată de lacul Mesquite (California) sau unele din Noua Zeelandă, Canada, Scoţia, Columbia. Marile acumulări de formaţiuni continentale şi maritime, numeroasele falii se constituie în capcane structurale cu mare flux termic, rezultând zăcăminte de petrol (Los Angeles, Ventura) sau alte utilităţi minerale (devonianul din Scoţia, hercinidele europene). În Indonezia, Sumatera, falia dextră de 1650 km lungime separă uscatul de NE de fâşia îngustă de coastă din SV, rezultând efuziuni vulcanice (lentile cu roci ultrabazice) á-la-longue şi alimentează centrul vulcanic Toba (prin transducţie – fenomen ce se regăseşte şi la faliile Limpopo, Red River, în zonele de forfecare sud-americană şi la o parte dein terenele coastei de vest a Americii de Nord). Starea de tensiune în crustă, alimentează şi o eroziune naturală, facilitată de tracţiunea exercitată de curenţii din manta asupra unei plăci litosferice, prin rifturi intracontinentale (depresiuni alungite sub care întreaga grosime a litosferei este ruptă în extensie: Marele Sistem de Grabene EstAfrican, unde rifting-ul şi tafrogeneza depresiunilor şi văilor de rift precedă formarea crustei oceanice şi spreading-ul sau faza de expansiune – H. Tazzieff a catalogat Dep. Afar cu un veritabil viitor fund suboceanic). Dar multe rifturi sunt ratate (cum sunt cele de la marginea de nord a Americii de Nord/gura de vărsare a fl. Mackenzie, pe marginea africană din Madagascar, în zonele litorale din India, în Sri lanka şi Baz. Doneţk; sau cel legat de formarea Mării Tasman). Nu există nici-un failed rift pe marginea estică a Asiei, deoarece aceasta nu este o margine pasivă, născută prin rifting. Dar cele mai curioase şanţuri tectonice sunt aşa-numitele aulacogene (şanţuri alungite ce pătrund adânc într-un craton plecând de la o catenă cutată: Oklahoma, Athapuskow, Keweenawan, Michigan, Adelaida australiana, Ottawa-Bonnechere, East Midlands, bazinul Danezo-Polonez, Şanţul sardinic). Diferenţieri atipice în peisajul morfologic al uscatului pot fi introduse de impactogene (structuri/catene postcolizionale care se sprijină cu un capăt peo catenă cutată, cu care face un unghi mare, dar fără a avea ceva comun stratigrafic) cum sunt cele ale Rinului şi Baikalului. Stresul generat de mişcarea plăcilor tectonice a dus la dezintegrarea Gondwanei (sub efectul tectonicii de membrană), tectonica compresională (unde subfluenţa, convecţiile intralitosferice şi stivuirea au cel mai mare rol) alături de orogeneza geosinclinală liminară continentală, liminară insulară de arc şi de coliziune au finalizat cele mai multe siateme orogenice de pe Terra. Pe lângă geosinclinalele de tip atlantic (de expansiune), andin (de subducţie) şi mediteranean (de translaţie) K. J. Hsü a adăugat geosinclinalele de falii transformante adică legate de culisarea Plăcii Africane în raport cu Placa Eurasiatică (catenele alpine mediteraneene), sistemul Antalaya şi transformanta Mării Moarte.

4

I.2.2. Diferenţieri regionale determinate de geomorfostructuri
În domeniul vast al continentelor, o distincţie importantă este aceea care opune regiunile de orogen celor de platformă. Acest caracter se menţine şi la nivelul unităţilor menţionate prin deosebirile evidente (diferenţieri morfologice esenţiale, de multe ori) dintre ariile în care soclul vechi apare la zi, direct la suprafaţă şi cele în care se află sub cuverturi sedimentare. În domeniul orogenurilor (pe lîngă diferenţierile majore structurale şi genetice ordonate de tectonică) se evidenţiază diferenţele pregnante între munţii de platformă şi munţii de geosinclinal alpin, spre exemplu. DE MARTONNE (1948), GHERASIMOV (1967), COTEŢ (1971), LEONTIEF (1974), NAUM (1974), POSEA-IELENICZ (1976), MONIN (1977), MIHĂILESCU (1977), MAC (1996) ş.a. au remarcat trăsătura morfologică proprie, care rezultă din asocierea macrostructurilor regionale (morfostructuri) cu elemente determinate de acţiunea modelatoare a agenţilor endogeni şi, mai ales, cei exogeni. Regionarea geomorfologică a condus la individualizarea unor entităţi teritoriale determinate în peisaj prin fizionomia şi delimitarea riguroasă: grupele montane (Pirinei, Alpi, Carpaţi, Anzi, Himalaya etc), depresiunile vaste (Depresiunea colinară a Transilvaniei, Takli-Makan, Djungaria, etc), podişurile (Meseta, Podişul Marelui Bazin, Podişul Moldovei, Podişul Dobrogei, Podişul Braziliei, Podişul de Loess etc), câmpiile (Câmpia Lombardiei, Câmpia Andaluziei, Câmpia Dunării de Mijloc, Câmpia Română, Câmpia Amazonului, Câmpia La Plata, Câmpia Siberiei de Vest, etc) sau deltele (Dunării, Volgăi, Rhônului, Nilului, etc) au devenit astfel diviziuni ilustrative ale suprafeţei terestre care, la rândul lor, în funcţie de varietatea morfostructurilor şi scopul investigaţiilor, au fost segmentate în unităţi regionale de rang inferior. Dintre geomorfologii români cu remarcabile contribuţii la regionarea geomorfologică a reliefului românesc sau a unor unităţi majore din România, amintim pe V. MIHĂILESCU (1932), L. BADEA (1979), T. MORARIU, Gr. POSEA, M. IELENICZ etc. Iniţial s-au folosit criteriile structurale (deşi nu întotdeauna trăsăturile structurii sunt primordiale în relief), cele genetice şi evolutive, pentru a se ajunge la impunerea funcţionalităţii geografice a unităţilor geomorfologice româneşti conturate în literatura de specialitate actuală. Aşadar, baza reliefului continental este rezultatul unui îndelungat proces geologic şi geomorfologic terestru. Schematic, structurile morfologice ale continentelor sunt determinate de vechimea scuturilor continentale (vechi platforme continentale care au aparţinut continentului primordial, cratonizate iniţial), de duritatea, structura, masivitatea şi tipul genetic al orogenelor (modelate ulterior la stadiul de platforme), de sistemul acumulativ-eroziv actual sau mai vechi şi nesupus fenomenului tectono-magmatic/metamorfic şi de activitatea telurică mai veche sau mai nouă. În primul rând sunt remarcate geomorfostructurile scuturilor precambriene Anabar, Scandinav, Ucrainean, Aldan, Arabic, Indian, African, Australian, Groenlandez, Canadian, Guyanei, Brazilian, Antarctic, la care se adugă geomorfostructurile platformelor vechi (vechi socluri – antecambriene şi paleozoice – acoperite cu depozite epicontinentale de grosimi variabile, precum Platforma Rusă, cu două sineclize importante, cea a Mării Caspice şi cea a Mării Negre; Platforma Siberiană, în care se remarcă sinecliza Tunguska şi Depresiunea Hatanga; Platformele sineclitice Congo şi Kalahari, Platourile Etiopiei, Proeminenţele fundamentului de platformă orogenice Ahaggar-Tassili-Tibesti; Proeminenţele fundamentului de platformă orogenice Darling-Nicholson-Kimberley Platforma Arhipelagului Arctic Canadian şi Platforma Nord-Americană alcătuită din Depresiunea Appallachiană, Platoul Ozark, Platoul Cincinnatti, Munţii Adirondack; Platformele Sud-Americane Panaiba, Sao Francisco, Parana, Amazonia, Llanos, Acre, Chaco-Pampa şi Patagoneză şi, în fine, Platforma antarctică pe fundament rigid, în care se disting horsturile din Ţara Victoriei şi depresiunile-graben) şi geomorfostructurile platformelor noi de tip plite paleozoice (Europa de Vest, Precaucazia, Platforma Turanică, Siberia de Vest şi Platforma Complexă Chineză cu fundament tectonic reactivat în Tarim, Gobi, Alaşan, Ordos, Mongolia Interioară, Manciuria şi Pod. de Loess) ori cu fundament cutat caledonian (Scandinavia, Marea Britanie, Melkosopocinia Kazahstanului, SaianŞuşenskoe, Zabaikalia, Labrador), hercinic (Mezoeuropa, Ural, Asia Centrală şi Mijlocie, Maghreb, Reg. Capului, Appallachi), mezozoic (NE Rusiei, Estul şi Sudul Asiei Centrale, Tibetul, Bazinul Amurului, Cordillera Americana, Pragul insular al Antilelor subantarctice/Bellinghausen, Platforma australiană orogenică a Marii Cumpene de Apă) şi cainozoic (Făşia thetysiană din SV Europei până-n Arh. Malaezian, Pod. Iranului, Pod. Afganistanului, Fâşia cutărilor pacifice din Coreea până-n Filipine, Platforma australiană orogenică sud-est australiană, Platforma de orogen andin antarctic) şi cu fundament şi structuri necutate, de regulă, acumulative (Bazinul Panonic, Bazinul Valah, Bazinul

5

Lombard, C. Amurului Inferior, Mesopotamia, Depresiunea Indo-Gangetică, Estul Chinei Joase Pacifice, Depresiunea Mediteraneeană, Depresiunea Pontico-Azoviană, Depresiunea Caspică, Australian Lowland, Amazonia centrală, nordică şi estică, Câmpia litorală nord-atlantică şi perimexicană). Îmbinarea formelor vechi cu cele actuale, a proceselor pe cale de stingere cu a celor în plină acţiune a făcut ca pe continente să se evidenţieze un mod concret de manifestare temporo-spaţială, reprezentate prin mediul morfogenetic de tip polar (Antactica, Groenlanda, Novaia şi Severnaia Zemlia, Ţara lui Franz Josef, Spitzbergen, Arh. Arctic nord-american, Novosibirskaia, Vranghel), mediul morfogenetic periglaciar (Alaska, Siberia de nord, nordul Canadei, Laponia şi Alpii Scandinavi, etajele montane criosferice din Asia Centrală – Pamir, Altai, Himalaya, Anzi – şi sudul extrem andin-Ţara Focului), mediile geomorfologice ale zonelor temperate (regiunile prepacifice ale Asiei, cele preatlantice ale Europei şi Americii de Nord, vestul Siberiei, Provincia Centrală a Americii de Nord şi Cordilierii, Pod. Preeriilor, Pod. Patagoniei), mediile geomorfologice ale zonelor aride şi semiaride (ocupă o treime din suprafaţa uscatului, în care se remarcă peisajul de hamadă şi munţi ruiniformi din Sahara Centrală, Tibet, Mongolia; peisajul de glacisuri şi pedimente din Sahara; peisajul cuvetelor închise de tip sebkha, playa, bolson, salinas, salar, kevir, takâre, shott, lunette – din Ciad, Birket, Qarum, Qattara, Asia Centrală, Iran, Australia, Chihuahua şi Mapimi din Pod. Mexic; peisajul ergurilor şi câmpurilor de dune din Sahara, Libia, Kalahari, Rub-al-Khali, Takla-Makkan, Atacama, Sonora) şi mediile geomorfologice ale zonelor ecuatoriale şi subecuatorile (Brazilia, Africa ecuatorială), cu o notă aparte pentru peisajul geomorfologic al savanelor (pediplanaţia de savană din India, Guyana, Brazilia, Africa intertropicală) şi peisajul geomorfologic musonic (relief fluvial bine conturat şi cu ravinaţie intensă din Indochina, Brazilia, India, Borneo). La toate acestea, trebuie să scoatem în relief şi importanţa indusă în teritoriu de procesele asociate dinamicii terestre, în care vulcanismul şi structura tectonică sunt cele mai importante: câmpii, platouri, podişuri şi munţi insulari sau catenici vulcanici se află pe foarte întinse spaţii geografice (Pod. Deccan, Ciukotska, Kamciatka, Abisinia, Platourile Fraser, Columbiei, Colorado, CentralMexican, acoperişul bazaltic Parana, numeroasele insule din Asia de E şi SE, Oceania, Mascarenia, Canare, Azore etc.).

I.2.3. Diferenţieri regionale determinate de factorii moderatori-generatori ai climei şi de condiţiile biopedogeografice Starea medie multifuncţională a parametrilor atmosferici (temperatura, precipitaţiile şi vântul) diferenţiată zonal şi regional pune în evidenţă o succesiune a diferitelor tipuri de climă, care în funcţie de principalele elemente fizico-geografice ale uscatului şi învecinatelor ape oceanice prezintă nuanţări diverse; existenţa unui relief puternic accidentat face ca elementele climatice să prezinte o etajare pe verticală, disparităţi ale acestora şi diferenţieri longitudinale ale aceluiaşi tip de climat. Condiţiile geografice locale sunt cele care imprimă o diferenţiere clară în afirmarea parametrilor de climă şi a zonelor de climă, ca efect al diferenţierilor radiative, albedoului, deci a intensităţii radiaţiei solare, a cantităţii, caracteristicei, duratei şi intensităţii precipitaţiilor. Nu în ultimul rând, diferenţierile de temperatură existente pe glob, pun în evidenţă o zonalitate a repartizării presiunii, care, în combinaţie cu miţcările pământului, determină dinamica maselor de aer. Regiunile climatice şi-au conturat particularităţile în funcţie de factorii climatogeni (temperaturile şi precipitaţiile deţin ponderea cea mai însemnată). Caracterul zonal al desfăşurării fenomenelor climatice (de-o parte şi de alta a Ecuatorului) a determinat, la nivelul Terrei, delimitarea unor regiuni climatice simetrice (în afară de cea ecuatorială), aşa cum sunt dispuse acestea. Aşa s-au delimitat: regiunile climatului polar, subpolar, temperat, subtropical, tropical, subecuatorial şi ecuatorial. Nuanţele climatice din fiecare regiune au impus divizarea în provincii sau unităţi taxonomice mai restrânse areal, până la nivelul de manifestare a topoclimatelor şi microclimatelor. Aşa se explică de ce pe Glob s-a instalat, cu o variabilitate moderată, un număr bine conservat de tipuri climatice, cu nuanţări (climate) de la un continent la altul. Zona caldă, intertropicală, desfăşurată în lungul ecuatorului terestru, prezintă o climă ecuatorială şi subecuatorială tipică pentru regiunile specifice africane, sud-americane şi asiatice, cu o mică afirmare în nordul Australiei. În schimb, clima tropicală cu nuanţele ei de ariditate şi umiditate, nu se manifestă strict până la latitudinea septentrională sau meridională hemisferică delimitată ci cu mult spre nord în Asia şi America de Nord, suprapunerea cu musonul făcând ca această climă să ia caracterul general al tipului 6

oceanic. În zonele temperate, există diferenţieri notabile în exprimarea terestră a principalelor elemente climatice pe continentele nordice, având în vedere extensia lor spaţială şi desfăşurarea în latitudine şi longitudine. Chiar şi nuanţarea climatelor reci este mult diferenţiată în regiunile continentale nord-boreale faţă de cele sud-australe. Multe sisteme orografice introduc asimetrii, etajări şi nonconfmităţi regionale climatice, impunând caractere specifice biogeografice (în special fitogeografice). Poziţia izolată a unor domenii continentale (Madagascar, Australia, Noua Zeelandă, insulele melaneziene, Galapagos) a determinat un potenţial biopedoclimatic specific (cu repercusiuni evidente, în special, evoluţia paleogeografică şi biogeografică, cu precădere în sistemul zoogeografic / exemplul lemurienilor malgaşi sau al marupialelor australiene este concludent). Regionarea pedogeografică scoate în evidenţă diferenţierile teritoriale ale răspândirii claselor şi tipurilor de soluri. Interferenţa factorilor pedogenetici, între care rolul decisiv aparţine climei, vegetaţiei şi reliefului, a condus la identificarea unităţilor de acest tip, care se vor suprapune regiunilor climatice, geomorfologice sau biogeografice, fără a fi identificate cu acestea (de exemplu, molisolurile caracterizează câmpiile din zonele temperate, iar lateritele sunt specifice zonelor tropicale umede de joasă şi moderată înălţime). Pentru România, o regionare inspirată a realizat N. BARBU (1988), care deosebeşte două mari domenii pedogeografice (al câmpiilor şi dealurilor joase, respectiv altul montan), subdivizate în numeroase unităţi (banato-someşană, danubiano-getică, subcarpatică, carpatică); o inedită şi excelentă regionare pedogeografică românească a realizat recent C. GRIGORAŞ (2006). Regiunile biogeografice s-au conturat, cu greu, în special de la sistematica Linné, rezultând din asocierea spaţială a unor trăsături comune sau relativ apropiate ale vegetaţiei şi faunei. Aşa au fost catalogate: regiunea holarctică, paleotropicală, neotropicală, antarctică, ce conţin, la rândul lor, numeroase subregiuni şi provincii, prin care sunt surprinse diferenţierile inevitabile ale compoziţiei în specii vegetale sau animale (BĂNĂRESCU, 1973; CĂLINESCU, 1974; POP, 1977; PIŞOTA, PĂTROESCU, 2002). I.2.4. Diferenţierile regionale determinate de elementele dominante socio-umane, politice si economice
Oicumena actuală este rezultatul unui proces îndelungat şi complicat de umanizare a uscatului terestru, umanizare care a avut loc prin extinderea spaţiului locuit de primii noştri strămoşi, în paralel cu apariţia şi dezvoltarea unor genuri, specii şi subspecii din ce în ce mai evoluate. Oicumena – partea umanizată a uscatului terestru s-a delimitat în procesul de evoluţie a hominidelor, care poate fi caracterizata, după cunoştinţele actuale, prin patru mari etape, şi anume : Etapa precursorilor; în prima parte a acestei etape (între 28 şi 7 milioane de ani în urmă), au trăit în Africa de Est, Asia Mică, Asia de Sud şi Sud-Est, Extremul Orient şi Europa central-sudică o serie întreagă de primate superioare, care au manifestat tendinţa de trecere de la viaţa arboricolă la viaţa tericolă, odată cu extinderea savanei cu arbori în detrimentul pădurii intertropicale umede. Aceasta a dat naştere unei serii de adaptări, prefigurând umanizarea: tendinţa spre o statură verticală, deocamdată imperfectă, dispariţia treptată a cozii şi transformarea ghearelor în unghii, dezvoltarea encefalului, întovărăşită de reducerea oaselor feţei şi a organului mirosului, creşterea acuităţii senzitivo-motorii a membrelor anterioare, care tind să se transforme în mâini. Etapa primelor specii ale genului uman; apare strămoşul comun al hominidelor, pe de o parte, şi al pongidelor, pe de alta, care reprezintă un punct de divergenţă produs, după toate probabilităţile, între 7 şi 5 mil.ani în urmă, când a avut loc o mutaţie genetică importantă la hominide – reducerea numărului de cromozomi de la 48 la 46. După cunoştinţele actuale, se apropie din ce in ce mai mult de acest punct de divergenţă fiinţa fosilă Sahelanthropus tchadensis, descoperită în Ciad. El îmbina trăsături comune atât cu maimuţele superioare (un craniu cu puternice arcade supraorbitare şi cu creste, o talie mică, apropiată de aceea a unui cimpanzeu actual) cât şi cu hominidele (o frunte puţin mai bombată, un prognatism mai puţin marcat, o poziţie mai avansată a orificiului occipital, o uşoară creştere a volumul endocranian, până la circa 350 cm3, o dentiţie fără spaţii între dinţi). Etapa paleoantropilor; acum circa 4,1 mil. ani în urmă au apărut în Africa de Est australopitecii – primii reprezentanţi ai hominidelor, care au trăit până acum 1 mil. ani. Din Africa de Est, australopitecii s-au răspândit şi în Africa Centrală, în Africa de Sud şi Africa de Nord, de unde au trecut şi în sudul Europei, profitând de puntea de uscat, existentă pe atunci, între Africa şi Sicilia. Din Asia de Sud-Est se cunoaşte aşa numitul Meganthropus palaeojavanicus, descoperit în insula Jawa, care prezintă afinităţi cu australopitecii din Africa. Apariţia australopitecilor este explicată de unii paleoantropologi prin tendinţa de aridizare şi răcire a climei, care le-ar fi obligat pe aceste prime hominide să renunţe definitiv la viaţa arboricolă şi să treacă la viaţa

7

pe sol, adoptând mersul biped (demonstrat în mod indiscutabil prin descoperirea amprentelor fosilizate de paşi ai unei familii, ce a trait în urmă cu 3,75 mil. ani, în Tanzania). Statura australopitecilor era una semiverticală, după cum o arată forma destul de modernă a oaselor membrelor inferioare, crescuse evident motricitatea membrelor superioare, devenite adevărate mâini. Ca alimentaţie, începuseră să vâneze şi să consume şi unele animale din savană, în special erbivore. Se pare că unii australopiteci, probabil nu într-un mod foarte sistematic, începuseră să folosească şi unelte de piatră, fapt care ar fi dovedit de datarea primelor unelte cunoscute (din Etiopia) la circa 2,6 mil. ani î. Ch., deşi capacitatea endocraniană rămăsese destul de modestă (380 – 600 cm3). Primele specii ale genului uman, ca şi australopitecii, din care, probabil, se trage, primul om a apărut în acelaşi continent african. Homo erectus a avut o răspândire geografică mult mai largă decât Homo habilis După opiniile, foarte plauzibile, ale specialiştilor contemporani, genul uman, Homo, s-ar fi desprins destul de timpuriu din linia evolutivă a hominidelor, convieţuind cu australopitecii timp de circa 1,5 mil. ani. Primul reprezentant ai genului nostru a fost Homo habilis, care a trăit între 2,5 şi 1,6 mil.ani î. Ch., descoperit în Africa de Est şi în Africa de Sud. Din Africa Homo habilis a pătruns în Orientul Apropiat şi în zona Caucazului (Georgia de astăzi) dar a rămas discutabilă descoperirea unor urme identice în Iran, sudul Asiei (bazinul Indusului), Asia de Sud-Est (Myanmar, Thailanda, Malaysia, Indonezia), precum şi prezenţa uneltelor care ar fi aparţinut primilor oameni în sudul Europei. Probabil dintr-un trunchi comun cu Homo habilis a derivat Homo erectus, care a trăit între 1,8 mil. de ani şi 200 000 de ani î. Ch. Şi acesta a apărut tot în Africa de Est dar s-a răspândit foarte repede în Asia (Orientul Apropiat, Asia Mică, India, China, Asia de Sud-Est, Caucaz) şi ulterior în Europa central-sudică (Peninsula Iberică, Italia, Franţa, Belgia, Germania, Depresiunea Panonică, România). Primii oameni au căpătat o capacitatea endocraniană superioară celei a australopitecilor (440 – 1350 cm3) iar ca aspect exterior dentiţia se apropiase de aceea a omului actual, arcada dentară începuse să se rotunjească şi se schiţase uşor mentonul. Trunchiul şi membrele erau mult mai evoluate decât craniul – femurul lui Homo erectus era deja de tipul omului actual, ceea ce dovedeşte atingerea unei staturi perfect verticale. Cel mai remarcabil fapt a fost însă producerea în mod sistematic, de către Homo habilis, încă de la 2,34 mil. de ani î. Ch., a unor unelte şi arme primitive din piatră – bolovani de râu, foarte primitiv ciopliţi, această primă cultură litică fiind denumită, din acest motiv, “cultură de prund”. La Homo erectus au progresat mult uneltele şi armele, confecţionate acum nu numai din piatră cioplită, ci şi din os şi corn, unelte cioplite pe ambele feţe sau produse din aşchii - vârfuri de săgeţi şi lănci, răzuitori. dălţi, unelte pentru lucrul în lemn, nicovale, săpăligi ş.a. Homo erectus a fost prima specie umană care a trecut la utilizarea şi întreţinerea focului – cele mai vechi urme de foc fiind datate la 1,7 mil.ani î. Ch.; focul a permis omului să consume hrană (primitiv) preparată, să se încălzească (şi, deci, să-şi extindă ecumena), precum şi să se apere de unele animale sălbatice. Deosebit de important este faptul că la Homo habilis se pare că au apărut şi primele forme de vorbire articulată, deoarece pe scoarţa cerebrală încep să se dezvolte acum ariile care sunt considerate sediile acestei vorbiri iar, după conformaţia laringelui, Homo habilis şi Homo erectus ar fi putut pronunţa primele consoane şi vocale. Homo habilis îşi amenaja adăposturi grupate, pe sol, la care foloseau şi pieile animalelor vânate dar, la Homo erectus apar locuinţe mai evoluate, sub forma corturilor (urmele unei adevărate aşezări, din corturi, a vânătorilor a fost descoperită pe colina Terra Amata, de lângă Nisa). Înaintarea spre nord şi înăsprirea climei a determinat multe subspecii de Homo erectus să se adăpostească în peşteri – în apropiere de actualul Beijing, din China, în Franţa şi Belgia de astăzi etc. Probabil, aceeaşi răcire a climei a obligat această specie să devină prima fiinţă care a utilizat îmbrăcămintea, fapt dovedit de descoperirea unor unelte destinate curăţirii pieilor de animale. Alimentaţia primelor specii umane devenise mult mai carnivoră decât aceea a precursorilor – s-au găsit fragmente osoase care atestă că aceştia vânau şi consumau elefanţi, rinoceri, bizoni, bouri, cai, cerbi, căpriori, gazele, mistreţi, lei, urşi, lupi, vulpi şi păsări de apă, prinzând în paralel şi peşte, colectând mierea albinelor sălbatice şi ouăle păsărilor, în timp ce castorul era vânat pentru blană. Însă, s-a păstrat şi o alimentaţie vegetariană, formată din rizomi, rădăcini, tulpini ale plantelor erbacee, nuci şi diverse alte fructe. Etapa este marcată de apariţia speciei noastre, Homo sapiens, dar trecerea de la Homo erectus la Homo sapiens rămâne deocamdată foarte neclară, aceasta desfăşurându-se în intervalul dintre 1 milion de ani şi 250 000 ani î. Ch., când au trăit o serie întreagă de tipuri umane de tranziţie: oamenii din Afar şi Ternifine (în Africa), oamenii de Petralona şi de Saccopastore (în Europa Sudică), oamenii de Swanscombe (Anglia) şi de Steinheim (Germania), din Europa central-vestică, oamenii care au trăit în peninsula Liaodong (din China) etc. O fază foarte confuză în evoluţia genului uman se remarca din punct de vedere geographic: paleoantropii au ocupat, în continuare, toată aria lui Homo erectus - Africa (unde s-au format şi subspeciile cele mai evoluate), Orientul Apropiat, Caucaz, Asia Centrală şi Europa central-sudică (unde a trăit subspecia cea mai cunoscută - omul de Neanderthal), Insulinda (omul de Ngandong) şi China (omul de Maba). Însă, mai ales spre finalul acestei etape, începe o anumită expansiune teritorială: paleoantropii au reuşit să treacă, pentru prima dată, în Australia, aşa cum o dovedesc descoperirile din vestul şi din sudul acestui continent. În Europa paleoantropii au dispărut în jurul anului 32 000 î. Ch. Evoluţia ascendentă a paleoantropilor este vădită de o nouă creştere a capacităţii endocraniene, devenită mult superioară celei a lui Homo erectus şi apropiindu-se de aceea a omului actual (între 1 000 şi 1 650 cm3) precum şi de organizarea encefalului, care ajunsese aproape la acelaşi nivel cu aceea a subspeciei noastre, foarte caracteristică fiind dezvoltarea mai puternică a emisferei stângi, dovedind o specializare în folosirea mâinii

8

drepte. Această evoluţie pozitivă a encefalului este în legătură şi cu perfecţionarea vorbirii articulate, paleoantropii putând emite acum o gamă completă de sunete; totuşi, paleoantropii au continuat, probabil, să se înţeleagă, în paralel, şi prin gesturi, obişnuinţă păstrată până astăzi la australieni. Dentiţia devenise, şi ea, mai apropiată de aceea a omului actual. Paleoantropii au avut un nivel de cultură superior celui al lui Homo erectus : ei au fost primele fiinţe care au acordat îngrijire accidentaţilor, handicapaţilor şi bătrânilor (dovadă – descoperirea unor schelete care demonstrează faptul că unii infirmi şi accidentaţi au trăit până la bătrâneţe, evident ajutaţi de ceilalţi membri ai marii familii), primii la care apare cultul morţilor (morminte descoperite la Shanidar, în Irak ş.a., primii care au manifestat un anumit simţ estetic (dovedit de apariţia unor piese de podoabă – pandantive – şi de vopsirea corpului cu ocru) şi primii la care au apărut, în mod sigur, concepţii mistice şi ritualuri. Paleoantropii au continuat să fie, în primul rând, vânători, vânând mamuţi, bouri, cerbi, cai, hipopotami etc., folosind , pe lângă carne şi oasele animalelor vânate – pentru unelte, scheletele corturilor sau chiar în calitate de combustibil. Au continuat, de asemenea, să practice pescuitul. În Europa, China şi Caucaz au trăit preponderant în peşteri. Uneltele şi armele paleoantropilor se caracterizează printr-o finisare mai avansată şi prin creşterea ponderii celor confecţionate din os. Etapa neoantropilor; neoantropii nu sunt alţii decât oamenii actuali – reprezentanţii unicei subspecii umane care a rămas până astăzi - Homo sapiens sapiens – omul actual). Subspecia noastră se trage din paleoantropi, care se crede că a apărut în jurul anului 140 000 î. Ch., evoluând din unii paleoantropi africani, în rândul cărora procesul de evoluţie spre omul actual începuse anterior. Însă cele mai vechi urme descoperite ale neoantropilor sunt datate de la circa 130 000 ani în urma, provenind din Africa de Sud - de la vărsarea râului Klasies şi din peştera Border. Omul actual a coexistat o anumită perioadă de timp cu paleoantropii, între el şi aceştia manifestându-se, de cele mai multe ori, o concurenţă aspră, căreia paleoantropii nu i-au putut face faţă; nu pot fi excluse, însă, în întregime, unele cazuri locale de metisare a neoantropilor cu paleoantropii. Africa de Sud – leagănul omenirii actuale Creşterea mai rapidă a efectivelor umane, faţă de subspeciile mai vechi şi creşterea puterii grupului, ca şi organizarea mai bună a activităţilor, explică expansiunea rapidă a lui Homo sapiens sapiens, ocuparea în timp scurt a unor întinse teritorii până atunci nelocuite de om şi definitivarea, în etape, a ecumenei actuale (chiar dacă această expansiune nu a fost perfect continuă – de exemplu, în Asia Centrală s-a produs, în jurul anului 75 000 î. Ch., o reînaintare temporară a paleoantropilor, din subspecia neanderthaliană, în dauna neoantropilor). O subspecie într-o rapidă expansiune o constitue europoizii, care au manifestat o puternică tendinţă de deplasare spre sud, spre Podişul Iranului şi Subcontinentul Indian, unde, găsind o populaţie australoidă mai veche, s-au mixtat cu o parte din aceasta şi au dat naştere tipului rasial mixt dravidian, în timp ce alţi australoizi s-au retras în regiunile cele mai greu accesibile ale Peninsulei Deccan şi ale insulei Sri Lanka. - În partea de est a Asiei Centrale se pare că îşi are originea rasa mongoloidă, formată în condiţii de climă uscată. cu o atmosferă încărcată cu praf. De aici a început expansiunea mongoloizilor, îndreptată, în jurul anului 30 000 î. Ch., mai întâi spre regiunile din sudul şi estul Siberiei, până atunci nepopulate. Ajunşi în nord-estul Asiei, mongoloizii au trecut în America de Nord, în faza finală a glaciaţiei Würm (în jurul anului 30000 î. Ch.) şi s-au răspândit în ambele Americi, eventual asimilând pe puţin numeroşii neoantropi mai vechi şi contribuind în mod esenţial la formarea amerindienilor de astăzi. Mai târziu, în perioadele din jurul anilor 2 000 î.Ch., şi 1 000 d. Ch., plecând din nou din extremitatea nord-estică a Asiei, două ultime valuri mongoloide au trecut din nou peste strâmtoarea Bering în America de Nord, populând fâşia subpolară, rămasă încă nelocuită, a acestui continent: acestea au dat naştere aleutinilor şi eschimoşilor, care au ajuns în Groenlanda în jurul anului 1200 î. Ch., iar în peninsula Labrador – în jurul anului 1 000 î. Ch. Destul de târziu, abia în jurul anului 6 000 î. Ch., mongoloizii au început să înainteze, din Asia Centrală şi sudul Siberiei, către China, făcându-şi, mai întâi, simţită prezenţa în bazinul lui Huanghe, viitorul leagăn al civilizaţiei chineze. Continuându-şi expansiunea spre Asia de Sud-Est, mongoloizii au întâlnit o populaţie australoidă din ce în ce mai densă, cu care s-au mixtat, dând naştere aşa-numiţilor mongoloizi sudici. De aici, din Asia de Sud-Est, mongoloizii sudici au pornit la colonizarea nordului şi estului Oceaniei, populând Micronezia (în mileniile II – I î. Ch.) şi Polinezia (în jurul anului 150 d.Ch. ajungând în Tahiti, în jurul anului 400 – în arhipelagul Hawaii şi în insula Paştelui iar în jurul anului 1 000 – în Noua Zeelandă, unde au asimilat mici grupuri australoide). Din aceeaşi regiune a Asiei de Sud-Est, în jurul anului 500, un alt grup mongoloid sudic (malaiez) a traversat Oceanul Indian şi s-a stabilit în insula Madagascar, unde s-a mixtat cu populaţia negroidă, dând naştere malgaşilor. Revenind la problema populării Africii, în postglaciar (în jurul anului 9 000 î. Ch.) s-a constatat ca populaţia negroidă din Africa de Nord-Est a contribuit la o umanizare mai intensă a interiorului Saharei, profitând de instalarea unui climat puţin mai umed (“optimumul climatic”), însă, ulterior, ca urmare a unei noi aridizări a Saharei şi presiunii europoizilor dinspre Marea Mediterană, negroizii au început o deplasare în valuri succesive spre Africa Centrală şi Sudică, ceea ce a produs o creştere a densităţii umane şi o defrişare parţială a pădurii ecuatoriale, ca şi împingerea spre regiunile aride şi neprimitoare din sud-vestul continentului, a khoisanoizilor, probabil cea mai veche şi cea mai stabilă rasă a omului actual. Din punct de vedere somato-fiziologic, procesul de neoantropizare s-a caracterizat printr-o puternică dezvoltare a encefalului (până la o capacitate endocraniană de 1 600 - 2 000 cm3), prin boltirea frunţii, dispariţia arcadelor supraorbitare şi a prognatismului, la majoritatea indivizilor, dezvoltarea mentonului, reducerea masei musculare

9

şi a greutăţii corpului. Se pare că a avut loc şi o reducere a duratei sarcinii, la numai 9 luni, drept consecinţă a creşterii dimensiunilor craniului fătului, noii născuţi, mult mai puţin evoluaţi din punct de vedere biologic, în comparaţie cu cei ai oamenilor mai vechi, supravieţuind, deci, doar ca urmare a unei îngrijiri mai atente, consecinţă a creşterii complexităţii vieţii sociale. Neoantropii şi-au câştigat o gamă alimentară mai largă, deşi pe parcursul paleoliticului au rămas, în principal, vânători. A crescut, însă, consumul produselor animaliere acvatice (peşte, o mare cantitate de scoici) şi apare, pentru prima dată, conservarea cărnii, prin uscare. În unele regiuni (Noua Guinee, Australia), încă din epoca pietrei cioplite a început îndepărtarea, cu topoare de piatră sau prin foc, a plantelor mari, pentru a permite dezvoltarea plantelor comestibile din flora spontană (sagotierul, taroul, bananierul, ignamele) – un adevărat prolog al apariţiei agriculturii. Uneltele şi armele produse de neoantropi devin încă şi mai evoluate, mai rafinate şi mai diversificate : apar aruncătoarele de suliţe, harpoanele, cârligele şi plasele pentru prins peşte, acele, opaiţele de piatră pentru iluminat. A fost demonstrat şi comerţul de troc, cu anumite produse (scoici ornamentale, unelte de silex), până la distanţe mari de locul de origine. Aşezările continuă să fie, în cea mai mare parte, temporare sau sezoniere, dar îşi fac apariţia şi aşezări folosite mai mult timp – tabere de bază; aşezările preferă văile râurilor sau apropierea acestora, în vederea practicării pescuitului şi a vânatului animalelor la vaduri. Deosebit de rafinate sunt preocupările artistice ale neoantropilor din partea finală a epocii pietrei cioplite, de la care ne-au rămas, în primul rând, picturile şi gravurile rupestre din peşterile Europei Occidentale. Ornamentarea corporală explică descoperirea unui număr apreciabil de obiecte de podoabă şi intensificarea exploatării coloranţilor minerali. Se accentuează diferenţierile culturale regionale şi identitatea grupurilor (începutul etnicităţii), pe baza unor proprii ritualuri şi tehnici O anumită reducere a mortalităţii a făcut ca marea familie patriarhală, în rândul căreia trăiau neoantropii, să devină mai numeroasă, cu 50 – 75 de membri, şi, deci, mai puternică în lupta cu adversarii şi cu animalele sălbatice. De reţinut, urmatoarele: Primate superioare care să poată fi considerate puncte de plecare ale procesului de hominizare nu au trăit pe continental american, în Australia şi Oceania, aceste continente trebuind să fie excluse ca zone de origine a strămoşilor omului. Cunoaşterea strămoşul comun al hominidelor şi al pongidelor este foarte importantă, deoarece confirmă continental african ca arie de origine a umanităţii (demonstrată şi prin faptul că pongidele sunt strict africane), ajută la datarea divergenţei între cele două ramuri (la circa 7 milioane de ani î. Ch.) şi evidenţiază trăsăturile comune ale hominidelor şi pongidelor – un gen de viaţă mixt, arboricol - tericol, tendinţa spre statura verticală, dezvoltarea encefalului, tendinţa de transformare a membrelor anterioare în mâini. Australopitecii au trăit în mod sigur în Africa de Est, Africa de Sud, Africa Centrală şi Africa de Nord, de unde au pătruns şi în Sicilia. Rămâne problematică prezenţa australopitecilor în Insulinda şi România. Prima specie umană, Homo habilis, a apărut pe continental african (Africa de Est şi Africa de Sud), aici existând deja australopitecii, din care, probabil, derivă. Faţă de australopiteci, Homo habilis marchează un salt deosebit de important – aceştia au o capacitate endocraniană mult superioară (440 – 880 cm3), produc în mod sistematic unelte şi arme, încep să folosească vorbirea articulată, îşi amenajează adăposturi grupate, au o dentiţie mai apropiată de aceea a omului actual, o arcadă dentară care începe să se rotunjească etc. 6. Homo erectus a devenit mai adaptabil decât Homo habilis, deoarece a căpătat o capacitate endocraniană încă şi mai mare (650 – 1350 cm3), a învăţat să stăpânească focul, a început să folosească îmbrăcămintea, şi-a perfecţionat vorbirea, locuinţele, uneltele şi armele, a început să vâneze o gamă mai largă de animale şi a început folosirea peşterilor ca adăpost. În felul acesta, el a putut înainta mult spre nord, populând China, Europa Sudică, Centrală şi Vestică. Omul de Neanderthal este subspecia cea mai bine cunoscută de paleoantrop, deoarece el a trăit în Europa, Caucaz, Orientul Apropiat şi Asia Centrală, unde astăzi sunt state cu o cultură avansată, unde, în consecinţă, au şi început cercetările de paleoantropologie şi unde, ca atare, numărul descoperirilor este cel mai mare. Faţă de Homo erectus, paleoantropii au făcut noi progrese – s-a produs o nouă creştere a capacităţii endocraniene (1000 – 1650 cm3), s-a produs specializarea în folosirea mâinii drepte, s-a ajuns la o vorbire articulată cu o gamă completă de sunete, dentiţia a devenit aproape aceeaşi ca şi a omului actual, a început să fie acordată îngrijire celor în suferinţă, au apărut cultul celor dispăruţi, concepţiile mistice şi ritualurile, a apărut simţul estetic ş.a. Paleoantropii (subspecia omului de Ngandong) au fost primii oameni care au pătruns în Australia, venind din Asia de Sud-Est, după cum o dovedesc descoperirile, datate la 100 000 – 60 000 de ani î. Ch., din vestul şi nordul continentului respectiv, prezenţă anterioară datei la care neoantropii au ajuns în sud-estul Asiei (circa 50 000 de ani î. Ch.). Apariţia omului actual în Africa de Sud este prefigurată de faptul că subspeciile africane de paleoantropi erau cele mai evaluate dintre toate şi este dovedită de descoperirile arheologice şi paleoantropologice de la vărsarea râului Klasies şi din peştera Border, datate la circa 130 000 de ani î. Ch. Expansiunea deosebit de rapidă a neoantropilor, care a dus la formarea oicumenei actuale, se datoreşte unei noi dezvoltări a intelectului (creşterea capacităţii endocraniene până la 1600 – 2000 cm3), creşterii puterii marii familii, prin creşterea numărului de membri, până la 50 – 75, perfecţionării vieţii de familie

10

(capabilă să întreţină nou născuţi mai puţin rezistenţi decât la oamenii mai vechi), lărgirii gamei de consum alimentar, începuturilor agriculturii, apariţiei unor unelte şi arme rafinate, dezvoltării schimburilor ş.a. Mixtarea, după anul 6000 î. Ch., a mongoloizilor cu australoizii s-a produs în sud-estul Asiei, unde mongoloizii i-au găsit pe australoizi aşezaţi mai de mult timp. Rezultatul constă în formarea mongoloizilor sudici, deosebit de expansivi şi aceştia, ei populând pentru prima dată Micronezia şi Polinezia, dar pătrunzând şi în insule populate mai dinainte, ca Noua Zeelandă şi Madagascarul. Bibliografie minimala: Hasan Gh., Omul şi universul, Edit. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 1998. Lariciov V. E., În căutarea strămoşilor lui Adam, Edit. Politică, Bucureşti, 1986. Leakey R., Originea omului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994. Roşu L., Treptele antropogenezei, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1987. Mustaţă Gh., Homo sapiens sapiens L.- origine şi evoluţie, „V. Goldiş” University Press, Arad, 2002. Necrasova Olga., Originea şi evoluţia omului, Edit. Academiei R. S. România, Bucureşti, 1971. Nesturh M. F., Originea omului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959. Ungureanu A., Geografie umană generală, Edit. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 2000.

Regiunile rurale au fost definite prin delimitarea ansamblului de relaţii generate de prezenţa şi activitatea tradiţională a omului în teritoriu, materializate în modul de viaţă specific, cu o infrastructură habituală, o mentalitate cu numeroase tente ale moştenirii antropogenetice. Spaţiul carpato-danubiano-pontic este un exemplu tipic, ruralismul său accentuat, până nu de mult timp, având motivaţii dintre cele mai diverse. Unii geografi (GRIGG, 1963, completat de VALLEGA, 1995) au divizat oicumena în 13 regiuni rurale, definite după trăsăturile de bază ale economiei: regiunea culturilor extensive, regiunea horticulturii, regiunea plantaţiilor, regiunea creşterii animalelor în gospodării, regiunea păstoritului nomad, regiunea vânătoarei, pescuitului şi culegerii din natură, regiunea forestieră şi regiunea neagricolă. Această regionare are criteriu fundamental activitatea agricolă specifică mediului rural, fără a ţine seamă de practicile agricole moderne, care azi sunt în continuă expansiune (agricultura intensivă, monoculturile etc.), dar sunt neglijate şi alte aspecte definitorii, cum ar fi cultura populară, tipologia habitatelor, tradiţiile. Regiunile urbane se deosebesc de cele rurale prin funcţii/economie, structură, fizionomie, mod de viaţă, mentalitate. Ele includ în limitele teritoriale oraşele şi spaţiile subordonate acestora, ce se caracterizează prin afirmarea unor anumite activităţi economice (industrie, transporturi, comerţ, turism), prin polivalenţa socială (atribute educaţionale, culturale, politico-administrative, ocrotirea sănătăţii), prin arhitectura habitatului, mentalitatea dinamică, deschisă noului comportamental, dar şi prin probleme induse de poluare şi dificultăţi de gestionare a mediului. Aşa au apărut în literatura de specialitate: megalopolisul (Boswash, Nippon, Randstad Holland, Ruhrstadt, etc), conurbaţia (Franco-belgiană, GalaţiBrăila, Mumbay-Poona, Minneapolis-St. Paul, etc), aglomeraţia urbană (Litoralul românesc al Mării Negre), metropola (Londoneză, Pariziană, Moscovită, LA, etc) care generează un peisaj particular, cu ocuparea intensă a spaţiului funcţional (gen Tokaidō, Shanghai, HongKong etc), o fizionomie extrem de nuanţată (de la clădirile cu 1-2 nivele la zgârie-nori – gen Paris, Kuala Lumpur, Denver, etc), cu decalaje calitative vizibile (asocierea cartierelor de high-life cu favellasurile sau bindonvillurile – gen Sao Paolo, Durban, Lima, Lagos, etc), cu un ritm al schimbărilor interne extrem de rapid (cazul urbelor coreene, malaeziene, chinezeşti etc.). Ele au astăzi o dinamică explozivă, deşi marile metropole consacrate în ultimul secol (Mexico, Sao Paolo, New Orleans, Montreal, New York, Tokyo) ne arată că limita superioară a dezvoltării a fost atinsă, disfuncţiile fiind tot mai numeroase, iar depăşirea lor este tot mai dificilă. Regiunile agricole (a nu se confunda cu cele rurale) includ teritorii definite de un tipul de exploatare economică, prin practicile de cultivare a pământului şi creştere a animalelor. Astfel, s-au conturat entităţi de o mare omogenitate fizionomică şi funcţională (exemplu, belt-urile nord-americane sau suprafeţele cu monoculturi din America Latină – de unde şi apelativul de regiuni uniforme propus de D. GRIGG, 1971), sau regiunile agricole de 11

tip mozaic, în care modalităţi diferite de exploatare a pământului (cereale alături de pomi fructiferi sau viţă-de-vie) se practică pe areale restrânse. Ele au continuitate în marile câmpii sau pe platourile de joasă altitudine, dar în zonele deluroase fragmentate ca şi în cele montane discontinuităţile sunt frecvente, cu foarte multe enclave în tipul general de folosinţă (în pampasul argentinian, Podişul Preriilor, Câmpia Chinei de Est, polderele olandeze, Câmpia Română, Câmpia Padului, Île-de-France etc). Regiunile industriale au beneficiat de o analiză atentă, datorită impactului deosebit al acestei activităţi economice asupra peisajului. Ele se caracterizează printr-o concentrare deosebită a infrastructurii tehnice care susţine, direct sau indirect, afirmarea ramurii economice de bază, a reţelelor de transport, de energie, a comunicaţiilor. Fizionomia determinantă pentru peisaj este dată de întreprinderile industriale şi unităţile lor de deservire şi desfacere imediată şi din asocierea unităţilor de habitat. Varietatea ramurilor industriale şi specializarea largă, uneori pe vaste teritorii, a condus la disocierea unor diverse regiuni industriale: siderurgice/metalurgice (Krivoi-Rog, Ruhr, Pittsburg – Chicago), carbonifere (Donbass, Kuzbass, Silezia, Motru-Rovinari, Valea Jiului), petroliere (Golful Persic, Kirkuk, Mossoul, Marea Nordului, Texas – Louisiana, Subcarpaţii şi Podişul Getic, Litoralul vestic al M. Caspice, Maracaibo, etc), mixte (Tokyo – Yokohama, regiunea Marilor Lacuri, China de Nord-Est). Regiunile turistice sunt unităţi teritoriale în care fenomenul turistic are o consistenţă notabilă, iar relaţiile dintre factorii săi genetici şi structurali definesc un sistem economicosocial funcţional aparte. Aici se află atractive resurse, naturale sau/şi antropice, capabile să susţină o activitate recreativă, curativă sau culturală evidentă sub opţiunilor turistice. Prezintă o infrastructură specifică şi favorizează desfăşurarea unor activităţi turistice variate (Coasta de Azur, Alpii, Litoralul pontic românesc, Hawaii, Florida, litoralul spaniol al Mediteranei, litoralul egeean grec, litoralul liguric italian, Valea Loarei, etc).
In zorii civilizatiei umane, economia era bazată iniţial pe prelevarea a produselor naturii Importante oscilaţii sezoniere ale activităţii umane Începutul modificării ecosistemelor natural Muncă şi proprietate comunitară În societatea primitivă, atât timp cât nivelul tehnicii era foarte puţin avansat, produsele strict necesare vieţii omului erau obţinute, aproape exclusiv, prin prelevarea lor directă din natură (prin culegerea fructelor, tuberculilor, tulpinilor şi ale altor organe ale plantelor din flora spontană, prin vânatul animalelor sălbatice, pescuit ş.a.). Ulterior, s-au adăugat cultura primitivă a plantelor (frecvent sub forma agriculturii itinerante, pe seama defrişării prin ardere a pădurii sau a vegetaţiei erbacee, care asigură fertilizarea terenului un anumit număr de ani) şi creşterea extensivă a animalelor domestice, pe seama păşunilor naturale. De aceea in societatea primitivă consecinţele geografice ale autarhiei au fost evidente. Grupurile umane trăiau (şi, cu totul izolat, mai trăiesc şi astăzi) într-o anumită dependenţă de oscilaţiile imprevizibile ale condiţiilor naturale din mediul lor de viaţă - această trăsătură s-a păstrat şi mai târziu, creând ritmuri sezoniere tipice ale utilizării forţei de muncă, cu perioade de vârf de activitate, când este necesar un mare număr de braţe de muncă (de exemplu, în climatul subecuatorial, din Africa saheliană – în faza finală a sezonului uscat şi la începutul sezonului ploilor) dar şi perioade în care forţa de muncă are foarte puţin de lucru. Cu timpul, omul a început, treptat, să contribuie la o modificare tot mai profundă a ecosistemelor naturale, după ce, în Neolitic, a debutat procesul de extindere a plantelor de cultură, în detrimentul vegetaţiei spontane. Acum este declanşat marele process de defrişare a pădurii şi de desţelenire a stepelor şi a savanelor. De asemenea, odată cu apariţia animalelor domestice, omul a multiplicat în mod conştient numărul de exemplare din anumite specii, în detrimentul animalelor din fauna spontană. Activitatea economică din societatea primitivă avea loc în cadrul marii familii patriarhale, care poseda, în comun, pământul, animalele şi aproape toate celelalte bunuri. Diviziunea muncii era bazată mai ales pe sex şi pe vârstă, fapt moştenit , în parte, până astăzi : bărbaţii se ocupau cu defrişarea, pregătirea terenului pentru cultură, creşterea animalelor, vânatul, pescuitul şi apărarea iar femeile – cu semănatul, întreţinerea culturilor ş.a. Economia, preponderent agrară, a societăţii primitive, era o economie aproape exclusiv autarhică, absenţa sau caracterul sporadic al schimburilor de produse dintre grupurile umane obligând fiecare colectivitate să-şi asigure hrana şi unele rezerve din producţia proprie. De altfel, slaba productivitate a muncii nu permitea decât degajarea unor eventuale şi neînsemnate surplusuri schimbabile. Aceasta îi obliga pe cultivatori să practice, în mod sistematic, policultura, pentru a produce o gamă pe cât posibil mai completă de alimente, cultivând plante cu tuberculi şi rădăcini comestibile, cereale, plante oleaginoase, leguminoase pentru boabe, legume, arbori fructiferi ş.a.m.d. Dominaţia policulturii se reflecta (şi se reflectă şi astăzi în mica gospodărie africană sau chiar în unele zone din Asia de Sud-Est) în dimensiunile mici

12

ale parcelelor de cultură, caracterul neregulat al acestora, proporţia mare a culturilor mixte şi în modificarea frecventă a destinaţiei terenurilor. Şi numărul speciilor de animale domestice cunoscute şi crescute era foarte mare (bovine, ovine, caprine, porcine, păsări etc,), unele dintre acestea ieşind ulterior din cercul de interes economic al omului. Policultura explică, pe lângă agrotehnica elementară, menţinerea unei productivităţi mici a muncii. Unele elemente ale organizării patriarhale, comunitare, s-au păstrat în cadrul societăţilor ulterior apărute; de exemplu, în Europa, mai ales la germani, la slavi şi la români a funcţionat până aproape de epoca modernă proprietatea comunitară a ţărănimii libere, din care s-au păstrat până astăzi păşunea (islazul) comunal ş.a. Societatea primitivă reprezintă astăzi un relict istoric, grupuri umane care să se mai menţină la nivelul acestei organizări rămânând doar sub forma unor izolate, în zonele izolate ale ecumenei, cu condiţii grele de viaţă : pigmeii din pădurea ecuatorială a bazinului fluviului Congo, unii amerindieni din pădurea ecuatorială amazoniană, papuaşii din zona centrală, înaltă, a Noii Guinee ş.a.; totuşi şi aceştia preiau treptat elemente socialeconomice ale societăţii liberale de piaţă. Mai tarziu, societatea semiautarhică devine diferenţiată si apar primele excedente. Deşi domină marea proprietate, totuşi regiunile cu o proporţie ridicată a micii proprietăţi sunt cele mai active. Persistenţa sclavajului Un comerţ internaţional limitat la mărfurile de lux Persistenţa policulturii Societatea diferenţiată este rezultatul unei stratificări sociale, apărute pe baza creşterii producţiei de bunuri determinată de perfecţionările tehnologice. Această creştere a început să depăşească necesarul de autoconsum local, permiţând apariţia unor acumulări, o uşoară creştere a disponibilului de schimb şi constituirea unei pături de proprietari şi negustori. Diferenţierea socială s-a accentuat prin apariţia statului, întovărăşit de aparatul său fiscal, militar, administrativ şi ecleziastic, Societatea diferenţiată semiautarhică se caracterizează prin dominaţia exercitată de marea proprietate funciară privată ca şi prin rolul deosebit jucat pe plan social şi economic de aparatul militar. Totuşi, marea proprietate funciară nu a fost niciodată absolută, pe lângă aceasta existând o proporţie variabilă de mici proprietari liberi – ţărani sau meşteşugari, atât în mediul rural cât şi în cel urban; în unele regiuni (de ex., în vestul Germaniei sau în Elveţia) mica proprietate funciară a fost aceea care a predominat, ceea ce a creat un anumit spirit de iniţiativă şi de responsabilitate al locuitorilor, stimulând evoluţia spre o societate de un tip mai avansat. Pe de altă parte, sclavajul, apărut în antichitate, a persistat până în secolul al XIX-lea, pe alocuri, mai ales pe plantaţiile organizate în coloniile europene, şi a reprezentat cauza unui masiv transfer forţat de populaţie africană, cu reflexe directe asupra actualei structuri rasiale mixte a multor foste state coloniale (S.U.A., Brazilia, insulele din arcul Antilelor ş.a.m.d.) Societatea diferenţiată a devenit o societate semiautarhică, în care doar o anumită parte din bunurile produse erau destinate pieţei iar autoconsumul era încă dominant. Numeroase cauze explică de ce nu se generalizaseră schimburile de bunuri – surplusurile modeste şi fărâmiţarea politică, însoţită de numeroase bariere vamale şi pierderile determinate de primitivismul ijloacelor de transport, ca şi de şi de insecuritatea politico-militară, toate ridicând mult nivelul preţurilor de desfacere. Ca urmare, circulaţia internaţională era limitată la mărfuri cu valoare ridicată şi cu volum relativ mic – mirodeniile (din Asia de Sud-Est), mătasea (din China), lănurile (din Rusia), vinurile (din ţinuturile mediteraneene), chihlimbarul (din zona Mării Baltice), metalele rare şi pietrele preţioase. Datorită acestui comerţ limitat, în agricultură, sector în care continua să lucreze marea majoritate a populaţiei active, policultura, destinată acoperirii celei mai mari părţi din consumul local, a rămas dominantă, deşi se conturaseră şi unele tendinţe de specializare, mai ales pe plantaţii. O lume rurală caracterizată prin mari inegalităţi Un system nestimulativ O agricultură înapoiată Reforme agrare imperios necesare, dar cu asigurarea unei anumite dotări tehnice În Lumea a Treia reminiscenţele marii proprietăţi de tip feudal sunt încă destul de puternice, determinând, în primul rând, o distribuţie foarte inegală a proprietăţii funciare, cu o bună parte din ţărănime obligată să-şi asigure subzistenţa precară prin munca, permanentă sau temporară, pe marea proprietate (de exemplu, în India există 47 de milioane de familii ţărăneşti complet lipsite de pământ) Acest sistem social-economic este foarte puţin stimulativ şi nu permite pătrunderea progresului agrotehnic, deoarece producătorul, de cele mai multe ori, nu este proprietar al produsului muncii sale şi nu vede nici un avantaj într-o eventuală creştere a producţiei. Ţărănimea, în mod obişnuit, este complet lipsită de rezerve financiare, ba, dimpotrivă, de cele mai multe ori este îndatorată iar datoriile neputând fi achitate, creditorii acaparează şi multe din micile proprietăţi, accentuându-se şi mai mult inechitatea funciară. Doar marea proprietate este capabilă să se doteze mai bine, accentuânduse şi pe această cale diferenţelor de standard de viaţă dintre marii proprietar şi micii producători. Toate acestea explică, în primul rând, nivelul încă foarte înapoiat al agrotehnicii în cele mai multe din agriculturile din Lumea a Treia, cu un consum foarte redus de îngrăşăminte chimice, cu un grad foarte scăzut de mecanizare şi cu producţii foarte modeste la hectar. Principala problemă socială, în astfel de situaţii, este fără îndoială, aceea a efectuării unor reforme agrare, care să ducă la o distribuţie mai judicioasă a fondului funciar, însă astfel de reforme agrare trebuie să fie judicios concepute şi bine pregătite, asigurând simultan şi accesul noilor împroprietăriţi la o agrotehnică modernă. Cu toate greutăţile inerente, totuşi, în unele state, mai ales în America Latină, unde s-au făcut reforme agrare, cel puţin parţiale, acestea au avut rezultate pozitive în ridicarea productivităţii agriculturii şi al standardului de viaţă al marilor mase rurale. O anumită acumulare a capitalului a început încă din Antichitate şi Evul Mediu, prin comerţ, speculaţiile financiare, cu imobile, terenuri, schimb valutar etc., astfel apărând primele centre ale capitalului preindustrial, aşa cum au fost cele din Italia medievală (Veneţia, Genova, Siena ş. a.), din Ţărilor de Jos

13

(Brugge, Gent, Antwerpen, Amsterdam) sau Germania (Augsburg). Dezvoltarea economiei de piaţă a fost favorizată de Marile Descoperiri Geografice, care au deschis calea colonizării, de către europeni, a Americilor, Africii şi Australiei, precum şi a unei mari părţi din Asia, creându-se astfel premisele formării unei pieţe mondiale unice şi ale acumulării capitalului prin relaţii economice inechitabile între metropolele şi colonii, prin deschiderea unor noi zăcăminte de substanţe minerale utile, înfiinţarea de plantaţii, comerţul cu sclavi ş.a.m.d., capital care, în multe cazuri, a fost investit eficient - în primul rând, în Marea Britanie şi Olanda. Instaurarea economiei de piaţă ca sistem social-economic dominant a avut loc din sec.al XVIII-lea, în Europa Central-NordVestică (începând cu Marea Britanie), ca rezultat al expansiunii progresului tehnic din anii Revoluţiei industriale, maşinismul pătrunzând, într-o primă fază, în domeniul industriei textile şi apoi în industria grea (exploatări carbonifere, siderurgie, industrie mecanică şi chimică), precum şi în modernizarea transporturilor. O societate care pleacă de la acumulări mai vechi Creşterea acumulărilor prin exploatare colonial Rolul hotărâtor al revoluţiei industrial Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii Autoconsumul tinde să dispară iar producţia-marfă tinde să se impună într-un mod exclusiv. Se constituie treptat piaţa mondială unică, circulaţia universală a mărfurilor, a capitalului şi, într-o anumită măsură, a forţei de muncă şi a informaţiei, prin reducerea rolului şi, apoi, prin desfiinţarea treptată a barierelor vamale, prin creşterea permeabilităţii frontierelor ş.a. Se dezvoltă şi forme regionale de unificare a pieţei, ca Uniunea Europeană sau N.A.F.T.A. (statele nord-americane) dar aceasta nu înseamnă, însă, că nu se mai manifestă anumite aspecte ale protecţionismului, mai ales în Japonia. Existenţa pieţei mondiale unice implică o confruntare direct între toţi producătorii de bunuri şi prestatorii de servicii, creând un câmp larg de desfăşurare pentru întreprinzătorii cei mai eficienţi dar şi condiţii grele pentru producătorii puţin eficienţi, cu o tehnologie înapoiată. Aceasta explică, alături de diferenţele de potenţial natural şi de structură socială, adâncirea diferenţierilor în nivelul de dezvoltare al statelor Globului, în perioadele modernă şi contemporană, statele industriale dezvoltându-se mai repede decât majoritatea celor din Lumea a Treia iar în acestea din urmă înregistrându-se un ritm mai redus al creşterii economice, grevat şi de o creştere explozivă a populaţiei. Atunci când e adaugă şi instabilitatea politică, se poate ajunge la adevărate stări de catastrofă economic-socială, ca în multe state din Africa Subsahariană (R. D. Congo, Sierra Leone, Ruanda, Burundi, Kenya etc.) dar şi în teritoriile palestiniene, în Haiti, Noua Caledonie ş.a. Lumea a Treia este, însă, extrem de diferenţiată, alături de acestea distingându-se şi câteva state şi teritorii aflate în plin progres, cu creşteri ale produsului naţional brut pe locuitor de peste 4 % anual, adeseori pe seama unei salarizări foarte modeste, cum sunt India, Chile, Uniunea Myanmar ş. a. Subdezvoltarea Lumii a Treia duce la o valorificare cu totul incompletă a resurselor de forţă de muncă, şomajul, total sau parţial, fiind mult mai răspândit decât în statele dezvoltate, lipsa de locuri de muncă împingând o bună parte din populaţie la o subzistenţă bazată pe expediente şi surse de venituri ilegale. Majoritatea statelor Lumii a Treia au recurs şi la împrumuturi masive de pe piaţa internaţională a capitalului, cu dobânzi ridicate, ajungând într-o stare gravă de îndatorare (în 2005 datoria externă totală a Lumii a Treia a ajuns la 2 632 mld. $, din care cea mai mare parte revine statelor Americii Latine). Unificarea pieţei mondiale – caracteristică de bază a societăţii liberale de piaţă Reţineţi ! Subdezvoltarea – rezultat al formării pieţei mondiale unice, agravat însă de situaţiile locale Sunt şi state care reuşesc să se desprindă din subdezvoltare. Gravele efecte ale şomajului de masă din Lumea a Treia O îndatorare care grevează serios posibilităţile de dezvoltare Reţineţi ca actuala Lume este condusă din câteva centre, unde coexistenţa cu o proporţie variabilă de proprietate publica si private, face ca sa nu reziste decât cine se modernizează în permanenţă, cu tendinţe spre un consum excesiv, prin menţinerea şi a unor subvenţii de la stat. Sistemul economic liberal fiind reglat, în primul rând, de jocul liber al valorilor pe piaţă, acest fapt evidenţiază existenţa principalelor centre de comandă ale economiei mondiale contemporane, care corespund cu sediile marilor burse de valori : New York, Tokyo şi Osaka, Londra, Frankfurt am Main, Paris, Zürich, Milano ş. a. Economia liberală de piaţă se bazează şi pe o îmbinare complexă a responsabilităţii individuale cu responsabilitatea colectivă, pe măsura creşterii standardului de viaţă din statele dezvoltate, o proporţie tot mai mare din populaţie devenind coresponsabilă la managementul întreprinderilor, prin sistemul societăţilor anonime, pe acţiuni – de exemplu, în S.U.A. 40 % din familii au ajuns să fie deţinătoare de acţiuni ale societăţilor cotate la bursă. Deşi proprietatea privată a indivizilor sau coacţionarilor, asupra terenurilor, utilajelor, clădirilor, capitalului etc., este dominantă, totuşi exist o proporţie mai mare sau mai mică a participării proprietăţii publice, mai ales în sectoarele de importanţă strategică (căile ferate, energia electrică ş.a.) şi în statele care au avut perioade mai îndelungate de guvernare socialist (Franţa, Marea Britanie, Germania, Suedia, Austria ş.a.) sau care au moştenit nişte structuri etatizate din timpul unei perioade totalitare din trecut (Italia), în timp ce în Statele Unite şi în Japonia ponderea sectorului public este foarte redusă. Legea concurenţei îi obligă pe întreprinzători la o retehnologizare şi la o remodernizare permanentă, ceea ce implică asigurarea distribuirii unei părţi corespunzătoare din veniturile întreprinderilor sectoarelor de cercetare şi dezvoltare, întreprinderile care acordă cercetării proporţia cea mai mare din venituri (aşa cum au fost, în perioada postbelică, întreprinderile japoneze) câştigând într-o măsură crescândă piaţa internaţională, în dauna întreprinderilor care au acordat o mai mică atenţie acestui sector. Din păcate, dezvoltarea excepţională a publicităţii face ca, în cazuri extreme, să impună chiar şi produse inutile, consumânduse o proporţie anormală din resursele naturale ale Globului. Deşi se susţine la modul general principiul practicării unor preţuri realiste, totuşi statele occidentale

14

continuă să acorde unor sectoare în dificultate şi anumite subvenţii, destinate mai ales agricultorilor vesteuropeni, pentru ca aceştia să poată rezista, deşi produc la preţuri de cost ridicate (datorită hipertehnologizării), în faţa invaziei de produse agricole, similare dar obţinute mult mai ieftin, provenind din Statele Unite, Canada, Argentina, Australia, Noua Zeelandă ş.a. condusă de societăţile transnaţionale Paradisurile fiscale trăiesc bine exploatând o legislaţie fiscal indulgentă. O agricultură tot mai productivă Ferme tot mai mari şi tot mai rentabile Specializare agricolă care merge până la monocultură Legea concurenţei şi tendinţa generală spre obţinerea unui maximum de economii de scară duce, în mod permanent, la o tendinţă de concentrare a capitalului, în felul acesta ajungânduse la societăţi transnaţionale (multinaţionale), devenite astăzi elementele-cheie ale economiei de piaţă. Acestea controlează de preferinţă industria petrolului, industria autovehiculelor, industria electronică, industria chimică, industria alimentară şi comerţul, avându-şi sediile, în primul rând, în Statele Unite, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Olanda. Chiar dacă au fost foarte aspru criticate, pentru faptul că îşi urmăresc exclusiv propriile interese, nu se poate contesta societăţilor transnaţionale un rol pozitiv – acela de a crea o industrie pionieră în multe state în curs de dezvoltare. Creşterea mobilităţii internaţionale a capitalului şi tendinţa de evaziune fiscală a dus şi la apariţia unui adevărat paradox economic - paradisurile fiscale – state şi teritorii mici, care atrag sediile a numeroase societăţi şi filiale, prin impozitele reduse practicate; aceste state obţin produsuri naţionale brute pe locuitor anormal de ridicate faţă de minimumul de effort economic realizat – cazurile Luxemburgului, al principatului Monaco, al Liechtensteinului, al arhipelagului Bahamas ş.a. În domeniul agriculturii, se produce, după modelul industriei, o însemnată creştere a productivităţii terenului, prin părăsirea asolamentului tradiţional, care lăsa mult timp solul neutilizat, prin introducerea chimizării, a unor varietăţi şi rase superioare, prin înlocuirea zootehniei pastorale prin zootehnia în stabulaţie, pe baza furajelor cultivate sau importate etc. Are loc şi aici o vizibilă concentrare a proprietăţii funciare, mai ales în Australia, Canada şi în Statele Unite, unde, dimensiunile mari ale fermelor fac să se obţină preţuri mult mai mici ale produselor agricole decât în Europa Occidentală. În vederea obţinerii maximumului posibil de rentabilitate şi în funcţie de optimumul ecologic al plantelor de cultură şi al sectoarelor zootehnice, agricultura se dezvoltă pe baza unei specializări din ce în ce mai stricte. Astfel au luat naştere zonele de specializare agricolă, cât se poate de clar conturate în S.U.A. – Corn Belt (centura porumbului, din centrul Câmpiei fluviului Mississippi), Cotton Belt (centura bumbacului, din sud-estul S. U. A.), Diary Belt (centura creşterii bovinelor pentru lapte, din zona Marilor Lacuri) ş.a.m.d. Experienţa unei economii centralizat planificate şi efectele geografice ale acesteia au fost asamblate pe trei continente, realizandu-se un sistem sociale-conomic bazat pe o utopia teoretică. Sistemul social-economic bazat pe planificarea centralizată nu a apărut spontan, ca economia liberală de piaţă, ci pe baza încercării de a pune în practică ideile marxiste, precum şi ca o reacţie la neajunsurile, arătate mai sus, ale societăţii capitaliste. Această experienţă social-economică se caracterizează prin : - unicitatea modelului şi caracterul subsidiar al unor trăsături cu caracter naţional; - etatizarea sau cooperativizarea întreprinderilor industriale, terenurilor, unităţilor comerciale, mijloacelor de transport ş.a.m.d. (cu excepţia Poloniei şi a fostei R.S.F.Iugoslavia, unde, în agricultură a rezistat mica proprietate privată); - planificarea centralizată a economiei, devenită posibilă prin etatizare, începând cu investiţiile, trecând prin producţie şi încheind cu repartiţia bunurilor şi relaţiile economice internaţionale; - concentrarea fondurilor destinate investiţiilor productive, prin menţinerea consumului la un nivel minimal, acordarea unei atenţii preferenţiale dezvoltării industriei şi, în cadrul acesteia – industriei grele. atenţia deosebită acordată politicii de repartiţie geografică cât mai largă a “forţelor de producţie”, în ideea asigurării unor locuri de muncă cât mai numeroase, în zona de origine, pentru a evita Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii migraţiile la distanţă ale forţei de muncă, de regulă eliminată din agricultură de mecanizare şi cooperativizare; - încercarea de a asigura locuri de muncă pentru toată populaţia capabilă de muncă, ducând la încadrarea unui număr exagerat de salariaţi şi la menţinerea unei productivităţi reduse a muncii; - intervenţia sistematică şi brutală a statului în viaţa individului, a familiei, a grupului social, etnic sau confesional, soldată cu deportări în masă, demolări de cartiere sau localităţi, restrângerea dreptului la deplasare şi sugrumarea atitudinii critice - militarizarea economiei – crearea complexului militaro-industrial şi acordarea unei părţi exagerate din produsul intern brut cheltuielilor militare; De la speranţele iniţiale la criza sistemului. Caracteristice - realizarea, de preferinţă, a unor gigantice lucrări, cu caracter de prestigiu, denumite “de transformare a naturii” (irigaţii, hidrocentrale, canale), extrem de costisitoare şi uneori foarte discutabile ca eficienţă economică dar cu consecinţe grave asupra stării mediului de viaţă al omului – salinizarea secundară a solului (de exemplu, în Asia Centrală), declanşarea eroziunii eoliene a solului (de exemplu, în nordul Kazahstanului) ş.a.; - edificarea unor întreprinderi de talie foarte mare pentru a profita cât mai mult posibil de economiile de scară. şi a asigura un ritm cât mai înalt de creştere a producţiei, aşa cum sunt marile combinate siderurgice de la Galaţi, Nowa Huta, Magnitogorsk ş.a., hiperconcentrare care a lăsat, însă, în afara industrializării multe oraşe mici şi majoritatea comunelor rurale; - crearea unor organisme economice suprastatale şi a unor întreprinderi cu investiţii multinaţionale, aşa cum a fost Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, care, teoretic, ar fi trebuit să dirijeze specializarea economică, în primul rând industrială, a ţărilor membre, în funcţie, în principiu, de condiţiile de maximă favorabilitate înregistrate în fiecare stat în parte; Concentrarea capacităţii de investire în mâinile statului şi limitarea la minimum a consumului au asigurat într-

15

adevăr, într-o primă fază, extensivă, un ritm înalt de creştere al industriei (şi mai puţin – al agriculturii). Cu timpul, însă, au început să câştige tot mai mult în greutate neajunsurile sistemului – epuizarea într-un termen scurt a unor resurse naturale suprasolicitate, incapacitatea statului de asigura piaţa internă cu produse de larg consum, incapacitatea acestuia de a cointeresa intelectualitatea tehnică şi producătorii, rigiditatea planificării, gradul redus de autonomie al întreprinderilor, rămânerea în urmă pe plan tehnologic, caracterul artificial al sistemului de preţuri, lipsa de convertibilitate a valutelor, existenţa unui aparat de stat şi de partid pletoric şi ineficient, incapacitatea de a obţine o balanţă comercială externă activă etc. Acestea au fost agravate de criza energetică, din 1973 – 1982, la care sistemul centralizat planificat s-a adaptat mult mai greu decât economia de piaţă, apărând o tendinţă de stagnare economică, din ce în ce mai evident începând din jurul anului 1985. Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii se observa incepand cu acest mileniu. Revenirea la principiile economiei liberale de piaţă, a determinat China comunistă să devină o ţară prosperă, paradoxal, pe seama marelui capital internaţional. Dezordinea internă mai descurajează încă, pe alocuri, investiţiile. Mai întâi în fosta Iugoslavie, apoi în Ungaria, Polonia, R. P. Chineză şi fosta U.R.S.S., iar după 1989 şi în majoritatea fostelor state cu economie centralizată această stagnare a impus o încercare de revenire la economia liberală de piaţă, bazată pe creşterea responsabilităţii individuale sau de grup în producţie (privatizarea întreprinderilor de stat, reîmproprietărirea ţăranilor, sprijinirea reconstituirii proprietăţii private mici şi mijlocii, în industrie, meşteşuguri, comerţ ş.a., creşterea gradului de autogestiune în societăţile rămase în domeniul public, creşterea ponderii participării salariaţilor la capitalul întreprinderilor etc.), renunţarea la planificarea centralizată, liberalizarea preţurilor, crearea câmpului de acţiune pentru legile pieţei, reducerea sau chiar renunţarea la sistemul de subvenţii statale, crearea unor condiţii cât mai bune pentru venirea în ţară a marelui capital internaţional (de exemplu, prin sistemul zonelor libere din lungul litoralului R. P. Chineze), liberalizarea schimbului valutar, apropierea de organismele economice occidentale sau intrarea în acestea (Uniunea Europeană) ş.a.m.d. În anumite situaţii, această politică liberală, a început să dea rezultate vizibile – în special în R. P. Chineză, care cunoaşte o creştere fără precedent a producţiei industriale şi agricole, reuşind să asigure un nivel de viaţă decent celei mai numeroase populaţii de pe Glob şi tinzând să devină, treptat, prima mare putere economică mondială, apoi în Vietnam, Cambodgea, Laos, Polonia, Slovacia, Slovenia, Albania şi Cuba. Sunt însă şi state din fostul bloc sovietic, unde, cu toată ieftinătatea forţei de muncă, rezultatele pozitive întârzie să se arate, ca în Tadjikistan, R. Moldova, Ucraina ş.a., datorită încetinelii cu care s-a făcut privatizarea, neîncrederii manifestate de cele mai importante societăţi transnaţionale, generalizării corupţiei, dezordinii socialpolitice, pierderilor produse de conflictele militare ş.a. Ca o concluzie, evoluţia economiei mondiale, de la inceputurile civilizaţiei pana in present, a pus amprenta pe tipologia regional economica dar sip e o polarizare exacerbate economica. Din ce s-a prezentat mai sus se pot trage urmatoarele idei: 1. Absenţa sau caracterul sporadic al schimburilor de produse dintre grupurile umane primitive, consecinţă a producţiilor mici, a izolării şi a relaţiilor conflictuale dintre grupuri, impun fiecărui grup acoperirea întregului consum din producţia proprie, indiferent de favorabilitatea condiţiilor naturale. 2. Societatea europeană păstrează şi astăzi, în mediul rural, reminiscenţe ale vechii societăţi comunitare, aşa cum este păşunea comună (islazul comunal), marea familie (în Peninsula Balcanică), munca în comun (la recoltarea fânului ş. a.), conservarea în comun a anumitor produse ş. a 3. Comerţul internaţional se lovea de numeroasele bariere vamale, ca urmare a fragmentării politice, de caracterul rudimentar al căilor de comunicaţie şi al mijloacelor de transport, de frecvenţa accidentelor şi de nesiguranţa politico-militară. 4. Principala moştenire de astăzi de la societatea semiautarhică diferenţiată este aceea a inegalităţii distribuţiei proprietăţii funciare din Lumea a Treia, persistenţa marii proprietăţi lăsând fără pământ sau cu pământ foarte puţin mari mase de ţărani din sudul Asiei, Africa de Nord, America Latină ş. a. 5. Marea Britanie şi Olanda sunt ţările care au profitat cel mai mult din exploatarea colonială, investind cu profit capitalul obţinut şi trecând de timpuriu la industrializare, în vreme ce Spania şi Portugalia au risipit acest capital pentru lux, construcţii fastuoase şi gigantice, în conflicte interne etc. 6. Desprinderea din subdezvoltare s-a produs printr-o utilizare judicioasă a capitalului propriu (iniţial, acumulat pe seama unei salarizări modeste a forţei de muncă), atragerea capitalului internaţional (de exemplu, în Singapore), ridicarea sistematică a calificării forţei de muncă, valorificarea poziţiei geografice şi a unor resurse natural caracteristice (petrolul din bazinul Golfului Persic etc.), atenţia acordată tehnologiei de vârf ş. a. 7. Specializarea înseamnă valorificarea optimă a condiţiilor naturale (în primul rând a solului şi a climei), în funcţie de acele culturi sau acele sectoare zootehnice la care se obţine un maximum de productivitate, renunţându-se la culturile şi la sectoarele de creştere mai puţin rentabile. Poziţia geografică şi gradul de dotare a teritoriului cu căi de comunicaţie influenţează de asemenea specializarea agricolă, după cum am văzut încă din modelul lui von Thünen. 8. Economia centralizat planificată a căutat, de cele mai multe ori în zadar, să îndepărteze absenţa industriei grele, nivelul coborât al tehnicii, inegalităţile de dezvoltare regională, nevalorificarea unor resurse naturale, ocuparea parţială a forţei de muncă, ciclicitatea activităţii economice, inegalităţile de distribuire a

16

veniturilor, tendinţele speculative, existenţa unor clase şi pături sociale parazitare sau slab productive, dimensiunile mici ale pieţei interne, dispersia capitalului, fragmentarea proprietăţii funciare şi dezinteresul ţărănimii lipsite de pământ. 9. Pe plan geografic, s-au construit unităţi industriale gigantice şi numeroase obiective industriale în regiunile subdezvoltate, s-au realizat imense lucrări „de transformare a naturii”, frecvent cu efecte nocive asupra mediului, s-a modificat substanţial peisajul agrar prin comasarea proprietăţilor, a crescut foarte mult suprafaţa oraşelor, prin întinse cartiere de locuinţe colective şi zone industriale masive, au fost demolate unele centre istorice ale oraşelor, a fost demarată o „sistematizare” rurală, care şi-a propus concentrarea populaţiei în sate mari şi creşterea densităţii în vatră etc. Fenomenul regionalizarii desemneaza tendinta de a vedea statele apartinand aceleiasi regiuni geografice apropiindu-se din punct de vedere economic si/sau politic. Pana in prezent, motivatia a fost, in primul rand, economica si aceasta a fost transpusa in practica prin adoptarea si inmultirea, treptata, de acorduri regionale, mai intai comerciale, apoi si de alta natura. Gruparea regionala a mai multor state a dus la formarea asa-numitelor blocuri regionale, ceea ce sugereaza ideea de coeziune, de unitate si solidaritate. Exista mai multe tipuri de uniuni/blocuri regionale, de la cea mai simpla, zona de liber schimb, la cea mai integrata si complexa, uniunea economica. In zonele de liber schimb sunt eliminate taxele vamale si restrictiile cantitative prinvind produsele comercializate pe ansamblul arealelor lor. Din aceasta categorie fac parte: NAFTA(Acordul de Liber Schimb Nord-American), ASEAN(Asociatia Natiunilor din Asia de Sud-Est), APEC(Forumul de Cooperare Economica Asia-Pacific), AELS(Asociatia Europeana a Liberului Schimb), CEFTA(Acordul de Liber Schimb din Europa Centrala) s.a. Uniunea economica reprezinta tipul cel mai integrat, presupunand, pe langa libera circulatie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor si a capitalului, si existenta politicilor macroeconomice comune. Unica grupare regionala de acest fel este UNIUNEA EUROPEANA, care a inceput ca o piata comuna a carbunelui si otelului (1951) si a continuat ca o piata comuna in toata domeniile liberei circulatii(1957, Comunitatea Economica Europeana). Din 1992 are actuala denumire, realizand ulterior uniunea vamala si monetara, iar in prezent are ca obiectiv uniunea politica si o politica externa de securitate comuna. Globalizarea este procesul de largire, adancire si accelerare a interconectarilor la scara mondiala in toate aspectele vietii social-economice contemporane. Asadar nu numai in domeniul economic, cum a fost multa vreme perceputa, ci si in cele social, politic, tehnologic si cultural. Principalele aspecte ale vietii social-economice care reflecta procesul de globalizare sunt: Natura globala a stiintei si tehnologiei: chiar daca sursele principale ale progresului tehinic sunt tarile dezvoltate, cercetarea se bazeaza pe resursele globale din toata lumea; Marketingul global: strategia firmelor tinde sa promoveze marci universale, cultura publicitatii devenind o adevarata industrie; Sistemul financiar mondial: institutiile bancare, agentii ale pietei de capital, organismele financiare internationale formeaza o adevarata retea; Gradul atins de infrastructura de comunicatii, mai ales prin mass-media, care a dobandit acoperire la scara planetara si instituirea unei retele globale de transmitere/receptare a informatiilor.

I.2.5. Capitalele – expresia polarizării regionale Un loc aparte în geografia regională îl ocupă centrul unei regiuni geografice; în cazul nostru o ţară sau o entitate politico-administrativă cu oarecare autonomie teritorială şi decizie politică, socială, sau de natură economică. Aşadar, cum se poate înţelege, capitala nu poate fi decât un loc central care are diverse nuanţe (mai ales de putere decizională) în teritoriul statal sau regional. Legătura cu „periferia” (teritoriul insubordonat) este la fel ca cea analizată capitolul anterior. În avangarda acestei analize sunt necesare câteva precizări foarte utile geografiei regionale, chiar dacă sunt a priori din domeniul geografiei politice. În primul rând este necesară precizarea termenului de confederaţie care presupune o uniune de state suverane, ca o formă tranzitorie al cărei rezultat constă fie în dizolvarea acestei confederaţii, fie în transformarea ei în stat federal sau federaţie (un grup de state succedând adesea unei confederaţii, ca o unitate internaţională distinctă căreia îi aparţine, exclusiv suveranitatea externă) De multe ori sunt unite state care au instituţii guvernamentale comune. Spre exemplu: un grup de republici pot avea în comun cetăţenia, armata, un tribunal, un secretariat, un consiliu de miniştri sau chiar o cameră a parlamentului bicameral. În a doua jumatate a secolului XX, confederaţiile au dominat diplomaţia: NATO, ONU, Comunitatea Europeană. A nu se confunda cu federalismul ca un sistem politic în care mai multe state independente abandonează fiecare o parte a

17

suveranităţii sale în favoarea unei autorităţi superioare. Federalismul nu este decât o formă de organizare politică teritorială în care unitatea şi diversitatea regională sunt cuprinse într-un singur sistem politic prin distribuirea puterii între guvernele regionale şi cel central, astfel încât să fie asigurate existenţa şi autoritatea fiecăruia în parte. În cadrul federaţiei, relaţiile dintre guvernul central şi cele regionale se caracterizează prin independenţă şi interdependenţă, rivalitate şi cooperare. Sistemul federal nu este un sistem ierarhic descentralizat, ci necentralizat, în care puterea este împărţită între centrele independente, dar interactive (Enciclopedia Blackwell a institutiilor politice). În fine, vorbind de statele naţionale unitare, este necesară precizarea privind naţiunea ca o comunitate de oameni instalată pe acelaşi teritoriu şi care posedă unitate istorică, lingvistică, religioasă, economică, oameni care se supun aceleiaşi constituţii şi care dispune de suveranitate. Geopolitic, naţiunea este privită ca o comunitate compusă din una sau mai multe naţionalităţi şi care deţine un teritoriu şi un guvern mai mult sau mai puţin clar definite - diviziune teritorială care conţine un corp popular aparţinând uneia sau mai multor naţionalităţi şi care se caracterizează prin dimensiuni relativ mari şi statut independent (Dicţionarul geopolitic Larousse). Pornind de la noţiunea unanim acceptată privitor la minoritatea naţională este de la sine înţeles de ce multe state sunt unitare (Grecia, România, Bulgaria, Ucraina) pentru că nu orice grup minoritar poate constitui grupul populaţional sine qua non de a se considera egal cu majoritarii dint-un teritoriu statal: minoritatea etnică sau naţională este în acest caz un grup de persoane unite prin limbă sau religie şi care este integrat unei populaţii majoritare de limbă şi religie diferite (a se vedea cazul populaţiei secuieşti şi maghiarizate din ţara noastră). Dicţionarul Larousse mai precizează că minoritatea constituie o parte a unei populaţii care se deosebeşte de restul prin anumite caracteristici şi este supusă, de obicei, unui tratament diferenţial. I.2.5.1.Capitala politică Trebuie să facem o precizare foarte importantă: toate capitalele politice sunt oraşe. Majoritatea capitalelor sunt centre urbane în jurul cărora gravitează întreaga viaţă politică a ţării, deciziile politice sunt integrale pentru că toate puterile din stat îşi au sediul central al puterii aici. Ele sunt cu siguranţă exponentele puterii integrale a statului. Astfel, aici, sunt sediile puterii decisive şi efective (Parlamentul, Preşedenţia sau Coroana, Curtea Supremă de Justiţie, Guvernul). Este binecunoscut cazul unor capitale foarte vechi (London, Paris, Moscova, Madrid, Roma, Atena, Damasc, Beijing, Pyóngyong Aman etc) sau mai noi (Brasilia, Canberra, Washington, Rawalpindi/Islamabad, Quezon City/Manila) unde toate prerogativele puterii politice se află aici. Unele păstrează tradiţia de putere politică în teritoriu încă din antichitate: Roma-întemeiată la 753 î.Ch., Atena – cea mai mare putere militară, economică, comercială şi navală a mijlocului de mileniu I î.Ch şi metropola culturală a lumii antice mediteraneene, Beijing-devenită capitală a Chinei din timpul dinastiei Zhou, Yerevan-care cu cei peste 2750 de ani ai săi este una dintre localităţile cu cea mai mare longevitate urbană din lume, Ankara, capitala Turciei moderne transferată de la Istanbul în 1923 şi care de fapt a fost un vechi centru al lumii antice (Ancyra provinciei romane Galatia) şi medievale (Angora), Damasq (capitata cu cea mai longevivă continuitate, circa 4000 de ani) sau Aman (capitala Iordaniei, care a fost capitală a amoniţilor, Rabath Ammon, a provinciei romane, în sec. III î.Ch. sub numele de Philladelphia, iar în 1922 capitala emiratului Transiordania). Unele oraşe au devenit capitale ca simbol al perpetuării centrului în situl geografic respectiv: cum este cazul capitalei tunisiene care se află în locul vechii Cartagina, a capitalei egiptene, Al Qahira, care s-a construit în jurul capitalei musulmane Al Fustāt/Vechiul Cairo, în apropierea Tebei şi Memfisului faraonic sau a capitalei federale mexicane – Ciudad-de-Mexico – construit de spanioli pe ruinele vechii capitale aztece Tenochtitlán distrus de spanioli lui Cortez. Dezvoltarea radial-concentrică a unor state a dus la menţinerea vechiului centru al puterii expansioniste ca putere centrală: Paris-capitala regatului franc din 508, London-capitala engleză stabilită de Wilhelm Cuceritorul la 1066, Moscova/Moskva-de la sfârşitul sec. al XIV-lea va deveni reşedinţa Marelui Cnezat Rus, Madrid-devenită capitala regilor Spaniei la 1561, Budapesta-devenine capitala Regatului Maghiar la 1361 prin unificarea celor două urbe dunărene din Câmpia Panonică, Buda-Pesta, Kiev/Kyiv-capitala cnezatului ucraineao-rus încă din sec. al IX-lea, Damasc-încă din 661 capitala califatului ommeyad, Teheran-capitala Persiei din 1788, Baghdad-ce purta denumirea de Medinat-al-Sabal pe vremea când regatul abassid şi-a stabilit capitala în 762, Beograd- capitala statului sârb din sec. IX, Nara-Kyoto-Tokyo (localitatea Tokyo s-a dezvoltat între 1603-1619 în jurul castelului Edo şi va deveni reşedinţa şogunilor Jeyasu Tokugawa, ca apoi să preia funcţia de capitală politică a statului nipon, din anul 1869, funcţie pe care o deţinuse oraşul

18

Kyoto, între 794-1869 şi Nara, între 710-794), Pyóngyong/Phennyang-cel mai vechi oraş al Coreei, care va deveni între 427-668 capitala statului Koguryo şi între 935-1392 capitala statului unificat Koryo, Seoul-capitala statului coreean al dinastiei Yi între 1300-1910, Copenhaga/Kǿbenhavn-capitala Regatului Danemarcei, mutată în 1443 de la Roskilde, Pnom-Penh-capitală a regatului khmer, strămutată în 1432 de la Angkor, Jakarta-capitală din 1609 a statului indonezian, Viongchon/Ventianecapitala statului laoţian începând cu anul 1563 şi Kabul-capitala Afghanistanului (metropolă a Regatului Greco-Bactrian din sec. II va fi cucerită de arabi şi islamizată, dar va cunoaşte o nouă înflorire devenind pe timpul domniei lui Zahir ed-Din capitala Imperiului Marilor Moguli, între 14831530, şi pe timpul domniei lui Timur Şah Darani va deveni capitala statului independent afghan, strămutată de la Kandahar în 1775). Afirmarea noilor naţiuni moderne din secolele XVIII-XIX, cât mai ales în recentul încheiat secol, s-a concretizat prin edificarea unor capitale politice dinamice şi eficiente în Europa (Berlin, Dublin, Helsinki, Bucureşti, Sofia, Praga/Praha, Bratislava, Varşovia/Warszawa, Reykjavik), în America de Nord şi Centrală (Washington, Ottawa- ex Bytown, San José, La Habana/Havana, Santo Domingo, San Salvador, Port-au-Prince, Tegucigalpa, Kingston, Managua, Ciudad-de-Panama, Port-of-Spain fost Puerto España), în Asia (Bangkok/Krung Thep, Ankara, Ha-nôi, San’ā’/Sanaa, New Delhi, Karachi-Rawalpindi-Islamabad, Ar Ryiadh, Dhākā, Kolombo, Kathmandu, Tel Aviv-Jaffa, Manila, Beyrouth), în Africa (Libreville, Conakry, Nairobi, Monrovia, Maseru, Pretoria-Capetown, Kampala, Rabat, Tunis, Alger, Tripoli, Dar-es-Salaam, AdisAbeba, Antannanarivo), în America de Sud (Buenos-Aires, Santiago-de-Chile, Asunción, La PazSucré, Montevideo, Rio-de-Janneiro-Sao-Paolo-a căror rivalitate va determina strămutarea capitalei braziliene la Brasilia, Lima, Quito, Caracas, Santa Fé de Bogotá) şi în Extremul Orient Pacific (Wellington, Canberra). Lupta de eliberare naţională a fostelor colonii desfăşurată, cu precădere după cel de-al doilea război mondial a dus la apariţia unor noi state independente pe harta lumii şi prin urmare puterea politică a noului stat se va amplasa în oraşele vechii administraţii coloniale (Doha/Ad Dowhah, Kigali, Basseterre, Castries, Kingstown, São Tomé, Dakar, Victoria, Freetown, Khartoum, Paramaribo, Honiara, Lillongwe, Nouackchott, Port Louis, Palikir, Lourenço Marques, Windhoek, Lagos, Saint John’s, Nassau, Bridgetown, Belmopan/Belize, Porto/Novo/Cotonou, Yaoundé, Lomé, Nuku’alofa, Vaiaku, Kampala, Port Vila, Lusaka, Yamoussoukro-Abidjan, Djiboutti, Roseau, AbuDhabi, Bissau, Banjul, Malabo, Georgetown, Monrovia) sau pe locul unor foste capitale regale sau imperiale cucerite de britanici, francezi, olandezi, belgieni, spanioli sau portughezi (Port Moresby, Apia, Mogadishu, Bamako, Yasen, Niamey, Masqat, Koror, Luanda, Thimbu/Thimphu, Gaborone/Gaberonnes, Bandar Seri Begawan, Ouagadougou, Bouéa, Maseru, Mbabane, Lozitha, Ludzini, Asmara). Create iniţial ca zone neutre sau cu protectorat ONU, unele emirate au devenit independente (Al Kuwait, Abu-Dhabi, Oman). Capitale ale puterii efective integrale au fost create ca urmare a unor retorsiuni politice, decăderi sau fărâmiţări politico-statale, impuse de interesele geopolitice ale marilor puteri postbelice din a doua jumătate a secolului XX. Exemplul creării unor noi capitale în state-surori separate este cel mai grăitor: Bonn pentru R.F. a Germaniei şi Berlinul-de-Est pentru R.D. Germană, Phyongyang pentru R. P. D. Coreeană şi Seoul pentru Coreea de Sud, Ha-noi pentru Vietnamul de Nord şi Saigon (actualul Ho-şi-Min) pentru Vietnamul de Sud, desfiinţând capitala tradiţională de la Hué, Chişinău pentru Basarabia (viitoarea R. Moldova), New-Delhi pentru noul stat federal indian, capitalele (Georgetown, Paramaribo, Cayenne) celor trei Guyane, Leopoldville (actuala Kinshasa) pentru Congo belgian şi Brazaville pentru Congo britanic etc. După gradul de exercitare a puterii centralizate a statului, în profil ierarhic şi teritorial, putem identifica: a. Capitale de rangul I (capitale naţionale sau federale). În prezent, harta lumii cuprinde un număr de 206 capitale de rangul I, din care 185 sunt capitale ale puterii integrale (unde îşi au sediul organele puterii legislative, executive, juridice, preşedinţia sau reşedinţa regală). Într-un număr de opt state puterea efectivă este separată, adică organele puterii sunt situate în oraşe diferite, care devin capitale legislative, reşedinţe prezidenţiale, reşedinţe regale, capitale juridice, capitale ale executivului. Este cazul următoarelor state: - Bolivia: La Paz de Ayacucho- preşedenţia şi guvernul, Sucré- parlamentul şi curtea supremă de justiţie; - Benin: Porto-Novo- parlamentul şi preşedenţia, Cotonou-guvernul; - Republica Africa de Sud: Pretoria-guvernul şi preşedenţia, Capetown-parlamentul, Bloemfpntein- curtea supremă de justiţie şi câteva ministere;

19

Olanda: Den Haag/Haga-capitala regală, judiciară şi executivă si Amsterdam -capitala legislativă; - Tanzania: Dar-es-Salaam-capitala judiciară şi reşedinţa prezidenţială si Dodoma-capitala executivă şi legislativă; - Swaziland: Mbabane-guvernul, Lobamba-parlamentul şi curtea de justiţie, reşedinţa regală, Lozitha şi Ludzini- reşedinţe regale oficiale; - Nigeria: Abuja- parlamentul, preşedenţia, curetea supremă de justiţie şi aproape toate ministerele; Lagos- fosta capitală în care au mai rămas doar câteva ministere, ce vor fi transferate până-n 2005; - Filipine: Metro-Manila (Quezon City- cu toate sediile puterii) şi Baguio- reşedinţă oficială prezidenţială. Multe capitale de rangul I, care au jucat un rol geopolitic de mare major în istoria statelor lumii, cu timpul au decăzut, şi-au pierdut din importanţa politică şi au rămas doar puternice centre urbane sau capitale de rangul II sau simple centre teritoriale administrative. În acest caz pot fi amintite: Istambul (fost Bisantyum, fost Constantinopole)-simbolul Imperiului Otoman (Sublima Poartă), deşi este capitala creştinismului oriental, nu mai este capitala actualei entităţi teritoriale turce), Avignon (mare centru politic al regatului franc), Bonn (capitala fostei R. F. a Germaniei), Suceava, Iaşi, Cluj şi Târgovişte (capitale ale ţărilor române dinainte de formarea statului naţional unitar român), Suza (capitala regatului mezilor), Kandahar(fosta capitală afghană), Coimbra(fosta capitală a Portugaliei), Kyoto(capitală niponă timp de aproape douăsprezece secole, după care s-a mutat la Tokyo), Karachi(fosta capitală a Pakistanului). Altele au dispărut definitiv de pe arena istorică a scenei geopolitice: Cartagina (celebra capitală punică), Sparta (din Peloponezul antic), Persepolis (capitala celui mai mare imperiu al mileniului I î.Ch.), Sarmizegetusa (capitala puternicului regat al lui Burebista şi Decebal), Tenochtitlán (capitala puternicului regat aztec), Babilon (capitala Mesopotamiei antice), Knossos (capitala miticului regat minoic) ş.a. b. Capitale de rangul II (capitale federate sau ale statelor federate), care sunt centrele puterii politice, în statele membre ale unei federaţii sau confederaţii: fiecare din cele 50 de state ale confederaţiei nord-americane, cunoscută sub numele de Statele Unite ale Americii, dispune de administraţie proprie, are steag, imn, curte supremă de justiţie, legislativ propriu şi guvernator aleşi prin vot direct, toate aceste componente ale puterii statale sunt într-o capitală (statul New York are capitala la Albany, statul Washington are capitala la Seatle, statul Texas are capitala la Fort Worth ş.a.m.d.). Acelaşi lucru poate fi spus şi în cazul Federaţiei Mexicane (cu un număr de 31 capitale ale statelor confederate), al Germaniei (cu un număr de 16 capitale ale landurilor), al Elveţiei (cu un număr de 26 capitale ale cantoanelor şi semicantoanelor confederate helvetice), al Indiei (cu un număr de 40 capitale ale statelor şi teritoriilor autonome unionale) sau al Federaţiei Ruse (cu un număr de 22 capitale ale republicilor unionale). În majoritatea statelor federale capitalele federate îndeplinesc şi funcţiile politice ale capitalei de rangul II pentru statul federat în care se află (cum sunt Berna, Berlin, Londra, Moscova, Moroni, Sarajevo, New Delhi). Unele capitale de ordinul II au fost altădată de prim rang (Groznîi, Bremen, Munchen, Hyderabad, Karachi, Hong-Kong, Macao). În această categorie putem include şi centrele administrative ale teritoriilor, regiunilor, provinciilor care aparţin politic sau sunt tutelate de alte state (teritorii dependente), metropola controlând domeniile importante ale guvernării (inclusiv apărarea, relaţiile externe şi justiţia), care au o anumită tradiţie politică şi au impus metropolei crearea unor structuri autonome politic, în primul rând un parlament propriu; este cazul unui număr de 20 de capitale: Flying Fish Cove (Territory of Christmas Island), Avarua (Cook Islands), Agaña/Hagátña (Territory of Guam), Chala Kanoa (Commonwealth of the Northern Mariana Islands), Kingston (Territory of Norfolk Islands), Nouméa (Nouvelle-Calédonie), Papeete (Territoire de la Polynésie Française), Pago-Pago (Territory of American Samoa), Mata-utu (Territoire Français de Wallis et Futuna), Saint-Denis (Département d’outre mer de la Réunion), Courou (Guyana Franceză), (Channel Islands), (Isle of Man), (Svalbard/Spitzbergen), (Færoe/Fœrǿerne), (Martinica), (Gouadeloupe), Gothab (Groenlanda). Lupta pentru afirmare şi decolonizarea intensă din ultimele decenii ale secolului XX au făcut ca foarte multe „capitale de rangul II” să devină „capitale de rangul I”: În ultimul deceniu, datorită unor schimbări politice majore (sfârşitul „războiului rece”, destrămarea unor state federale din Estul Europei şi a Uniunii Sovietice) un număr de capitale de rangul II au devenit capitale de rangul I: Bratislava-capitala

-

20

c.

d.

Slovaciei (1990), Ljubljana-capitala Sloveniei (1991), Skopje/Skopljie-capitala Macedoniei (1991), Zagreb-capitala Croaţiei (1991), Sarajevo-capitala Bosniei-Herţegovina (1992), iar fostele capitale ale republicilor sovietice create în 1918-1926 (majoritatea) şi între 1939-1940 (cele baltice şi RSS Moldovenească) au devenit capitale de state independente, păstrând numele sovietic, reluându-şi numele tradiţional sau cu un alt nume: Chişinău (fost Kişinev)-capitala Republicii Moldova (1991), Tallinn (atestat la 1154 sub numele de Lindanise, din 1285 este oraşport membru al Ligii Hanseatice sub numele de Reval, va lua numele actual la începutul sec. XX, când va fi capitala statului independent eston, din 1918 până-n 1940)-capitala Estoniei (1991), Tbilisi/Tiflis (din sec. VI d. Ch. înlocuieşte capitala Mţheta a regatului georgian Khartilia, între 1917-1918 este capitala efemerei Republici Federative Transcaucaziene şi între 1918-1921 a Georgiei independente, dar din 1922 până-n 1936 este un centru urban în RSFS Transcaucaziană, din 1936 capitala RSS Gruzine)-capitala Georgiei (1991), Astana (iniţial oraşul s-a numit Akmolinsk, iar între 1961-1992 i s-a spus Ţelinograd/Tselinograd/Cselinograd, ca apoi, în 1994 să fie numit Akmola şi din 1998 ia numele actual)-capitala Kazahstan (din 1997, după strămutarea prerogativelor puterii politice de la vechea capitală sovietică Alma-Ata, actualul oraş Almaty), Bişkek (oraşul s-a numit Pişkek, până în 1926, când a luat numele generalului rus Mihail V. Frunze, nume păstrat până-n 1991, când şi-a reluat vechiul său nume, Bişkek sau Pişkek)-capitala Kirghizstan (în 1991), Riga-capitala Letoniei (1991), Vilnius-capitala Lituaniei (din 1991, care a fost capitala puternicului regat al Lituaniei, la 1323), Minsk/Miensk-capitala Belarus, fosta Bielorusia (1991), Baku/Baki-capitala Azerbaidjan (1991), Aşghabad/Aschabat (înfiinţată de administraţia ţaristă la 1881, sub numele de Poltoraţk, va fi numită Aşhabad, în 1927)-capitala Turkmenistan (1991), Taşkent/Toşkent-capitala Uzbekistanului (1991), Kiev/Kyiv-capitala Ucrainei (1991), Yerevan/Erevan-capitala Armeniei (pe vremea regilor argişti, ruji şi urarţi s-a numit Erebuni, iar între 1918-1920 a fost capitala unei efemere Armenii independente, ca apoi să fie anexată URSS, din 1922 până-n 1936, ca parte componentă a RSFS Transcaucaziene; din 1936 până-n 1991 a fost capitala RSS Armene, iar din 1991 a devenit capitala Armeniei independente actuale). Capitale de rangul III (centre administrative sau subordonate, adică centre urbane regionale (este vorba de regiunea ca formă administrativ-teritorială recunoscută în unele state precum Federaţia Rusă), departamentale (în Franţa), judeţene (în ţara noastră), raionale (în Bulgaria), comitale (în Anglia), districtuale, arondismentale etc); Capitale teritoriale sau reşedinţe teritoriale, centrele urbane ale teritoriilor dependente, tutelate, autonome sau semiautonome ce depind politic administrativ şi economic de anumite metropole. Aceste centre administrative pot fi considerate, la o primă privire, drept capitale de rangul II, dar faptul că în teritoriu nu-şi exercită deplina putere politică, ci doar pe cea administrativă, nu au organe legislative proprii, guvern sau jurisdicţie teritorială. De asemenea, nu se poate vorbi de relaţii externe teritoriale stabilite autonom, acestea sunt realizate numai cu metropola, practic un pendinte economic al acesteia.

I.2.5.2.Delimitări geopolitice ale capitalelor lumii. Din punctul de vedere al importanţei geopolitice, unele capitale sunt reprezentantele fidele ale puterii geopolitice pe care o are statul pe arena mondială. Aşa se explică de ce multe capitale ale unor mari puteri sunte adevărate „capitale mondiale”; în acest caz putem cita: Madrid – capitala hispanităţii, Roma – capitala latinităţii; Vatican – capitala creştinismului; Londra – capitala Commonwealth, Paris – capitala francofoniei, Mecca – capitala islamismului, Bruxelles – capitala euro-atlantică, Moscova – capitala panslavismului, Washington – „capitala” Naţiunilor Unite, Berlin, Wien şi Milano – adevărate „capitale ale muzicii” etc. În multe capitale, pe măsura puterii şi influenţei lor politice în Consiliul de Securitate sau Consiliul Europei, deciziile politice devin adevărate „barometre” în climatul geopolitic şi puncte de referinţă în deciziile politice, economice sau militare care afectează relaţiile interstatale (Washington, Londra, Paris, Berlin, Tokyo, Bruxelles, Moscova, Beijing). De asemenea, bursele de valori din unele capitale sunt adevărate „centre” ale fluctuaţiei sau stabilităţii monetare şi financiare, „capitale financiare mondiale”: New- York, London, Tokyo, HongKong, Paris, Amsterdam, Madrid. În contextul puternicei afirmări a spaţiului euro-atlantic în politica mondială de asigurare a securităţii colective europeano-americane şi de combatere a terorismului internaţional capitala Uniunii Europene şi NATO Bruxelles a devenit centrul decizional în foarte multe

21

aspecte militare şi geostrategice de maximă importanţă pentru Europa, zona euro-atlantică şi chiar mondială, în condiţiile extinderii uniunii şi a aderării la structurile militare euro-atlantice a foştilor membrii din blocul politico-militar al Pactului de la Varşovia. Haga/Den Haag a devenit centrul juridic al Europei, unde îşi are sediul Curtea Internaţională de Justiţie şi Curtea Europeană de Justiţie. Afirmarea unor state ca puteri geopolitice regionale, fac din capitalele acestora adevărate centre de rezonanţă politică regională, cum sunt: Ankara, Teheran, Pretoria, Jaffa, Brasilia, New Delhi, Er-Ryadh, Canberra, Buenos-Aires. I.2.5.3.Configuraţii geografice actuale ale capitalelor lumii Importanţă deosebită în amplasarea capitalei politice a unui stat o are poziţia localităţii în sistemul naţional urban, dar şi în structura economică şi socială a acestuia. Localităţile care au avut un rol istoric în afirmarea şi evoluţia nucleului statal sunt cele mai vizate în stabilirea centrului. Condiţiile naturale favorabile, aşezarea geografică şi influenţa localităţii în hinterlandul său constituie factori esenţiali în stabilirea şi afirmarea capitalei. Poziţia geografică ideală ar fi aşezarea capitalei în centrul statului, caz în care legăturile centrului cu periferia ar fi echilibrate (Londra, Moscova, Paris, Bucureşti, Berlin, Brasilia, Mbabane, Dodoma, Ankara, Teheran, Kabul, Pretoria, Bruxelles, Sofia, Bangui, Budapesta, Nairobi, Lillongwe, Nouakchott, Ciudad de Mexico, Abuja, Praga, Skopje, Beograd, Berna, Warszawa, Madrid, UlanBator). Dezvoltarea teritorială ulterioară a statului a determinat o anumită excentricitate în poziţia geografică a capitalei (Paris, Moscova, Londra, Cairo, Delhi, Hanoi). Dezvoltarea urban-portuară a făcut ca multe capitale (în număr de 106) să fie stabilite în zonă litorală (Lima, Montevideo, BuenosAires, Luanda, Lorenço Marques, Cape Town, Dakar, Libreville, Conakry, Ribat, Alger/Al-Djaiz´ir, Tunis, Tripoli, Tokyo, Lisabona, Copenhaga, Oslo, Helsinki, Stockholm, Amsterdam, Riga, Tallinn, Minsk, Atena). Toate statele insulare au capitalele oraşe-porturi (Port Moresby, Wellington, Honolulu, Santa Fe de Tenerife, Jakarta, La Habana, Kingston, Port-of-Spain, Port-au-Prince, Suva, Dili, Taipei, La Valetta, Colombo, Gothaab, Reykjavik). Climatul favorabil în corelaţie cu condiţiile prielnice de relief, predominanţa reliefului major (montan sau de podiş), poziţia de răspântie în circulaţia şi comunicaţiile transnaţionale, axa fluvială cea mai importantă au făcut ca multe state să-şi stabilească oraşele-capitală în zone montane sau pe platouri cu altitudini deosebit de ridicate, în depresiuni (Sofia, Yerevan) cu mare atractivitate teritorială. De aceea un număr de 52 de capitale se află în zone colinare şi de podiş (N´Djamena-fost Fort-Lamy, Kabul, Islamabad, Astana, Bişkek, Ashgabad, Taşkent, Belmopan, Er-Ryadh, Sarajevo, Yaounde, Bujumbura, Ouagadougou, Tegucigalpa, Amman, Roma, Kuala-Lumpur, Bamako. Chişinău, Managua, Niamey, Ciudad-de-Praia, Pyóngyang, Santiago de Chile, Vilnius), iar un număr de 29 de capitale sunt în zone montane. La Páz de Ayacucho (3632-4100 m, denumit iniţial Nuestra Señora de La Paz), Sucré (2 790 m), Quito (2 850 m), Santa Fé de Bogotá (2 600-2 800 m), Addis-Abeba (2500 m), Sanaa (2 300-2 400 m)şi Ciudad-deMexico (2 200-2 350 m) sunt aşezate la cele mai mari altitudini; Gaboronnes, Brasilia, Dodoma, Ankara, Kampala, Caracas, Lusaka, Harare (fost Salisbury), Antananarivo, Lillongwe, Windhoek, Kathmandu, Kigali, Baguio, Teheran, Nairobi, Maseru, Thimphu/Thinbu se află la peste1.000 de metri altitudine. Câmpiile mănoase, climatul prielnic specific, poziţia pe malurile uni mare fluviu sau un mare lac au favorizat dezvoltarea unui număr de 19 capitale de rangul I (Beijing, Baghdād-ex Madinat-al-Samal, Viongchan-ex Ventiane, Ha-nôi, Paris, Berlin, Viena, BucureştiTiranë/Tirana, Kyiv/Kiev, Budapesta, Lefkosia/Lefkoşa/Nikosia, Ciudad-de-Panamá, Brazaville, El-Qahira/Cairo, Malé-situată la cea mai joasă altitudine medie, având doar 1,8 m alt. max.). Pentru a aplana rivalitatea politică dintre vechile capitale, dintre mari oraşe cu pretenţii de metropole regionale sau naţionale, satisfacerea unor anumite interese şi raţiuni geostrategice ale statului în ascensiune, în ultimul secol s-a luat decizia strămutării capitalei în oraşe special create, în care să fie adunate toate sediile administraţiei şi deciziei centrale (Canberra, Abuja, Dodona, Ottawa, Washington, Pretoria, Palikir, Yamoussokro, Brasilia, Astana). Condiţiile climatice nu au constituit prea mari piedici în dezvoltarea centrelor politice statale. De la ecuator (Quito) şi până în apropierea limitelor arctice şi antarctice aspre, capitalele se desfăşoară pe latitudine: Wellington (cea mai sudică – 410 18’ Lat. S), Melbourne (cel mai sudic oraş-capitală cu peste 1 mil. loc.), Port Stanley (capitală de teritoriu neautonom la cea mai sudică latitudine – 510 42’), Ushuaia (cel mai sudic centru administrativ – 540 56’ Lat.S), Reykjavyk (cea mai nordică – 640 06’ Lat.N), Longyearbyen (capitala celui mai nordic teritoriu autonom – 780 18’ Lat. N).

22

În majoritatea cazurilor stabilirea capitalei naţionale sau federale s-a stabilit în centrele urbane puternice, care au format nuclee economice naţionale foarte mari, în care, de cele mai multe ori, se concentrează o mare parte din producţia economică a statului, făcând din capitale cele mai mari centre economice ale ţării respective, cu industrie diversificată, cele mai mari centre culturale, ştiinţifice şi universitare din ţară, mari centre financiare-bancare-bursiere, unele cu rezonanţă mondială (adevărate capitale economice mondiale). Autoritatea acestor "capitale economice mondiale" provine din puterea ţărilor lor. Economiile naţionale dominante (S.U.A., Japonia, Germania, Regatul Unit şi Franţa) sunt cele care focalizează locurile centrale capabile să creeze activităţi economice autonome şi să introducă o dinamică structurantă în spaţiul mondial: megalopolii din Nord-Estul Statelor Unite, de la Mediterana Japoneză, din Europa Occidentală (pe aceste organizări sunt bazele capitalismului mondial). Marile pieţe financiare se dovedesc a fi adesea şi capitale culturale. Un dublu efect de aglomerare şi de juxtapunere adună aici cererea şi oferta şi explică impresionanta concentrare de activităţi foarte sofisticate în câteva metropole mondiale. Aceste capitale pot mobiliza parteneri multipli, pentru a pune în valoare relaţii transversale cu caracter intersectorial şi pluridisciplinar. În prezent, centrele economice metropolitane mondiale adăpostesc o economie modernă a informaţiei şi comunicaţiilor, ce fac parte, de fapt, din sfera culturală a organizaţiilor transnaţionale. Aceşti poli relaţionali majori servesc interfaţă economiilor locale şi economiei mondiale. Astfel, barierele dintre spaţiile financiare naţionale s-au năruit atunci când a apărut un sistem financiar integrat la scară planetară, vastă şi unică piaţă internaţională de capital, pe care s-a putut observa perderea influenţei băncilor centrale, ale căror intervenţii par să fie ignorate şi de speculanţii de pe piaţa schimburilor. Rezervele oficiale nu reprezintă decât o foarte mică parte a volumului de devize schimbate. Această regularizare privată a finanţelor internaţionale a pus în valoare calitatea pieţelor tradiţionale din New York, Londra, Tokyo, Paris şi Frankfurt-am-Main. În ultimii 40 de ani, dezvoltarea sistemului financiar internaţional a permis totuşi apariţia unor poli noi oferind o gamă de activităţi mult mai limitată. Centre regionale recente (Singapore, Hong-Kong, Shanghai, Taipei), paradisuri fiscale, pieţe off-shore sau centre specializate, fără bază naţională puternică (suport teritorial, de multe ori fragil), prezintă o vocaţie internaţională de complement sau de legătură a marilor capitale economice mondiale. Dintre toate cauzele ascensiunii marilor centre de afaceri, activitatea comercială apare ca esenţială. Astfel, la Londra, la Amsterdam sau la New York, apariţia unei pieţe financiare, gata oricând să se sprijine pe efectele comerţului de bună calitate, s-a realizat dintr-un negoţ maritim extins în mod progresiv la toate continentele. Depozitele de aur, tranzacţiile bancare, asigurarea transporturilor, închirierea navelor şi bursa de comerţ sunt aici strâns legate. Vechimea metropolei, garanţia competenţei centrului, constituie o a doua condiţie (bursele de valori din Frankfurt, Amsterdam şi Londra datează din 1585, 1606 şi respectiv din 1773; o tradiţie seculară a conferit garanţii olide finanţelor internaţionale tot atât cât şi o garanţie bancară obţinută la Zürich, oraş care a răpit Genevei, titlul de capitală financiară a Elveţiei, reuşind să atragă sediile a două dintre cele mai mari bănci, Union des Banques Suisses şi Credit Suisse, centrul fiind reputat pentru comerţul cu aur şi cu plasamente private). O a treia condiţie o constituie calitatea sistemului de comunicaţii, nu numai pentru oameni şi mărfuri, ci şi pentru informaţiile de care au nevoie oamenii de afaceri. Centrele de dirijare a afacerilor caută să se implanteze în marile metropole ale economiilor externe, rezultate în acest caz din prezenţa posibilităţilor de comunicare rapidă şi a informaţiilor specializate (economiile externe sau externalităţile reprezintă economiile financiare obţinute de o firmă implantată într-un anumit loc, fără ca firma respectivă să facă vreun efort pentru a le obţine; aceste avantaje rezidă din existenţa forţei de muncă înalt calificată, existenţa în plan local a instituţiilor de învăţământ care pregătesc specialişti de profil, posibilitatea de asociere locală cu ate firme cu activitate complementară sau chiar cocurentă, utilizarea în comun a infrastructurilor existente, existenţa în plan local a laboratoarelor de cercetare, a centrelor de consultanţă etc.). Capitalele economice mondiale au un sprijin industrial, dar nu ca producţie efectivă în uzine, fabrici, instalaţii şi laboratoare, a căror localizare contează mai puţin, ci prin amplasarea sediilor sociale ce angajează operaţiuni şi manipulează fondurile (New York-ul numără peste 160 de cartiere generale din cele mai mari 500 de afaceri americane, iar în Île-de-France, un număr de c. 400 de sedii sociale de întreprinderi din primele 500 ale Franţei). Efervescenţa economico-socială şi importanţa oraşului au făcut din multe capitale mari noduri aeriene, feroviare şi rutiere, din care pornesc foarte multe magistrale, dispun de mari aeroporturi (Moscova, Paris, Beijing, Kiev, Budapesta, Viena, Berlin, Bruxelles, Bucureşti, Teheran, Baghdad, Damasq, Cairo, München, Ciudad-de-Mexico, Guadalajara, Saarbrücken, Hyderabad,

23

Mumbay, Oklahoma-City, Dalas-Forth Worth, Denver, Pittsburg, Stuttgart, Glasgow, Winnipeg, Mañaus). Frankfurt-am-Main beneficiază de o situaţie privilegiată fiind un important nod feroviar şi rutier, având un trafic fluvial incomparabil pentru Germania şi mai ales fiind echipat cu al treilea aeroport ca mărime din Europa, care deserveşte peste 200 de aeroporturi din întreaga lume. Independenţa politică a Băncii Centrale Germane (şi soliditatea mărcii germane) a fost un solid argument pentru alegerea Frankfurt-ului drept sediu al Institutului Monetar European, creat la 01.01.1994 şi care va deveni Banca Centrală Europeană odată cu intrarea în vigoare a monedei unice europene în cadrul tranzacţiilor interguvernamentale şi interbancare în 1999 şi utilizare publică la 01.01.2003. Libertăţile politice însoţesc uneori libertăţile fiscale: olandezii au realizat o impresionantă reţea de convenţii internaţionale ce reduc considerabil impozitarea beneficiilor întreprinderilor în momentul repatrierii lor din Olanda. Fapt pentru care conurbaţia Randstad a reuşit să atragă sediile unui mare număr de holdinguri (societăţi de gestiune a portofoliilor de brevet, societăţi financiare) sau cartierelor generale ale firmelor multinaţionale (sedii centrale ce exercită funcţii de conducere, coordonare, de gestiune şi control, pentru un sector geografic determinat). De aceea, Amsterdam a devenit paradisul aşa-numitelor finance companies (care preiau diferite capitaluri de pe piaţa financiară internaţională, pentru a le reîmprumuta diferitelor filiale ale companiilor multinaţionale), a aşa-ziselor royalty companies (care percep drepturi asupra licenţelor, francizelor şi a altor venituri, provenind din întreaga lume), precum şi a băncilor şi a avocaţilor fiscalităţii internaţionale. Potenţialul economic ridicat şi poziţia litorală au făcut din capitale unele din cele mai mari porturi maritime internaţionale (Tokyo-Yokohama, Singapore, Jakarta, Rangoon, Al Kuwait, Atena-Pireu, Amsterdam, Copenhaga, Stockholm, Oslo, Helsinki, Londra, Buenos-Aires-La Platta, Capetown, Bremen/Bremenhaven, Hamburg, Vancouver-Victoria, Seatle, Batton Rouge-New Orleans, Boston, Charleston, Port-of-Spain, Havana, Santos-Sao Paolo, Karachi, Ahmadabad, Perth, Melbourne, Sidney, Brisbane, Port Moresby, Wellington). Există doar câteva excepţii: Roma este al treilea centru economic al Italiei (după Milano şi Torino), Beyrouth, deşi este cel mai mare centru economic, cultural, universitar, ştiinţific şi nod aerian al Libanului, deocamdată este ca mărime al treilea port al ţării, ca şi Lisabona – al doilea port maritim al Portugaliei (după Porto). Adăugăm, la aceste excepţii: Ribat/Rabat, care este al doilea centru economico-social al Marocului (după Dar-elBeida/Casablanca), Wellington, care este al doilea centru economic şi industrial al Noii Zeelande (după Auckland), Den Haag/’s Gravenhage/Haga – al treilea centru economic al Olandei (după Amsterdam şi Eindhoven), Masqat – al doilea centru economic al Omanului (după Matrah), Islamābād-Rawalpindi – al şaptelea centru economic al Pakistanului (după Karachi, Hyderabad, Multan, Peshawar, Lahore şi Faisalabad/Lyallpur). Drumurile maritime şi răscrucile fluviale, marile drumuri comerciale care au desenat primele hărţi ale fluxurilor de mărfuri dintre centrele de producţie şi regiunile de consum, determină şi azi nivelul superior, de decizie/putere al ierarhiei economice. Bursele de comerţ, care presupun schimburi intense pentru produsele vizate, trebuie să se sprijine simultan pe un suport financiar puternic în materie de credit, de asociere de capitaluri şi de arbitrare a schimburilor şi pe folosirea mijloacelor tehnice care solicită mult domeniul logisticii (moduri de transport, piaţă de fracht, telecomunicaţii, surse de informare la scară planetară). Aceste pieţe pun în relaţie cumpărători, vânzători şi intermediari sau reprezentanţi autorizaţi, fiind situate în apropierea zonelor de producţie, ca Winnipeg sai Chicago pentru cereale, sau în apropierea zonelor de consum, ca New York şi Hamburg. Capitala agro-bussinesului american, Chicago, fixeayă de fapt preţurile pentru lumea întreagă. Comerţul mondial de grâne este dominat de trei mari companii mutinaţionale: Cargill din Minneapolis (cu centrul fiscal în Panama), Continental Grain din New York (cu centrul fiscal în Panama şi Geneva) şi Bunge (cu sediul în São Paolo, beneficiile depuse în Argentina şi gestiunea fiscală în Curaçao). Toate aceste firme controlează silozurile din porturile de export (cum ar fi New Orleans) şi de import (Rotterdam), vagoanele şi barjele, cargourile, industriile de transformare (făină, biscuiţi, alimente pentru vite, carne, îngrăşăminte, maşini agricole). Bursele de materii prime, ce reglează o parte importantă a schimburilor de mărfuri internaţionale, trebuie să fie situate în apropierea marilor puteri care conduc politic şi financiar organizarea schimburilor. Aşa se axplică, de ce Londra fixează dinainte de 1914 cantităţile de cupru şi de aur din Africa de Sud şi Rhodesia, de staniu din Malaezia, de lână din Australia, de ceai din Sri Lanka/Ceylon şi de fildeş din Africa (datorită unei organizări financiare şi tehnice neegalate, Londra rămâne hotărâtoare pentru metalele neferoase). Poziţia New York-ului rămâne dominantă începând cu 1918, mai ales pentru bumbac, cafea, aluminiu, platină şi mercur (chiar

24

dacă mai există unele "concurente", precum Parisul pentru cacao din Côte d'Ivoire şi zahărul din sfeclă, sau Amsterdam pentru cafea şi cacao). Capitalele economiei mondiale au captat statele majore sle companiilor multinaţionale, ce reprezintă o putere gigantică (un sfert din cifra de afaceri mondială se află în custodia primelor 200 de companii multinaţionale – adică echivalentul întregului PIB asiatic şi african la un loc; General Motors are o cifră de afaceri mai mare decât PIB-ul Suediei, iar concentrarea "mamuţilor" transnaţionali se află în circa 10 state – din primele 20 cele mai mari companii multinaţionale, 9 sunt americane, 4 japoneze, 6 europene şi 1 este sud-coreeană). În 19 ţări ale lumii, revista Fortune a identificat primele 500 companii multinaţionale, ca top după cifra de afaceri (161 sunt americane, 163 europene-Marea Britanie, Germania, Franţa, Suedia, Elveţia, Olanda, Italia, Norvegia, Belgia şi Finlanda, 128 japoneze şi restul australiene, canadiene, sud-coreene, indiene, sud-africane şi turce). Dar şi din acestea, un număr de peste 300 de firme sunt repartizate în marile metropole mondiale, scotând în evidenţă localizarea în Boswash (56), Tokyo (83), Londra (33), Osaka (30), Paris (28), Chicago (16), Seul (10), California (16), Marile Lacuri Nord-Americane (16), Stockholm (8), Ruhrstadt (9), Saint-Louis, Pittsburgh, Houston, Dallas, Kariya, Frankfurt-am-Main, Stuttgart, Sidney, Melbourne, Toronto, Zürich, Basel, Bruxelles, Oslo, Helsinki, Madrid şi lista poate continua. Polarizarea sistemului financiar şi, în particular, a pieţelor de capital în favoarea New York, Londra, Tokyo, Paris şi Frankfurt-am-Main, a influenţat în mod negativ celelalte centre care apar ca fiind de o importanţă doar regională, cu o strategie limitată doar la pieţele bancare (Londra a anihilat progresiv rolurile capitalelor Glasgow şi Edinburgh, Madrid câştigă tot mai mult teren în detrimentul Barcelonei, cu toate că cea din urmă produce peste o cincime din producţia industrială naţională, New York şi Londra gestionează toate conturile din Caraibe, iar activităţile internaţionale ale burselor de valori din Singapore şi Hong Kong sunt restricţionate de Tokyo; Chicago, care nu este un mare centru bancar internaţional, ci capitala mondială a contractelor la termen, trece prin New York). Ca un laitmotiv, capitalele angajate în concurenţa mondială pentru a atrage dezvoltarea economică trebuie să investească masiv în sectorul cultural, investiţiile culturale având un efect demonstrativ (dar nu de aculturaţie). Se pot distinge trei tipuri de capitale culturale: oraşe ale istoriei care reflectă imaginea unei civilizaţii, ele fiind capitale intelectuale ce adăpostesc monumente încărcate de memoria colectivă, adică oraşele marilor teatre, ale operelor cele mai prestigioase, ale celor mai celebre orchestre simfonice, ale bibliotecilor, ale universităţilor renumite, ale editurilor (Paris, Londra, Moscova, Atena, Florenţa, Berlin, Wien, Milano, Beijing, New York); capitalele religiilor universale (Roma, Istanbul, Ierusalim, Mecca) şi capitalele contemporane ale comunicaţiei, de producţie şi prelucrare a imaginilor şi semnelor, noile metropole informaţionale (Osaka, Los Angeles, Atlanta, New York-capitala mondială a mass-media, Chicago, Berlin, Paris, Londra, Dallas-Fort Worth, SeatleTacoma). Ca urmare a dezvoltării accelerate a mondializării informatice (reţeaua network) se constată un nou nivel de organizare al aceastor activităţi internaţionale de servicii comerciale a culturii şi a comunicaţiei prin formarea spaţiilor tehnopolitane care participă la crearea ambianţei marii metropole mondiale (Silicon Valley/San Francisco, A-128/Boston, Research Triangle Park of North Carolina, Austin, Cambridge Science Park, M4 Corridor UK, Sophia-Antipolis/Nisa, Tsukuba-Tokyo şi Osaka). Ca urmare a continuităţii tradiţionale de locuire, a dezvoltării economice, a statutului urban central, a atracţiei sociale şi mirajul capitalei, un număr impresionant ( capitale de rangul I) sunt cele mai mari centre urbane ale ţării; astfel, un număr de 20 capitale sunt aglomerări urbane cu peste 5 milioane locuitori fiecare şi care concentrează peste 190 milioane locuitori (cele mai mari sunt Ciudad de Mexico, Tokyo, Delhi, Djakarta, Buenos-Aires, Beijing, Manila urmate de Seoul, Paris, Cairo, Moscova, Londra, Lima, Bangkok, Teheran, Santa Fé de Bogotá, Santiago de Chile, Kinshasa, Baghdād). Un număr de 6 capitale multimilionare demografic au între 5 şi 5 milioane locuitori fiecare (Er-Ryiadh, Rangoon, Singapore, Abidjan, Madrid, Washington- împreună acumulează peste 25 milioane locuitori) şi 9 capitale au între 3 şi 4 milioane locuitori fiecare (Lisabona, Hanoi, Phennyang/Pyongyang, Ciudad de Guatemala, Caracs, Capetown, Atena, Ankara, Berlin- peste 30 milioane locuitori împreună). 97 de aglomerări urbane cu peste 1 milion locuitori sunt capitale (care acumulează peste 350 milioane locuitori). (vezi Tabel 1). Circa patru cincimi din capitale sunt mari aglomerări umane şi doar 38 sunt oraşe mici; cele mai mici capitale au chiar sub 10 000 locuitori (respectând potenţialul demografic al ţării, care este uneori de câteva sute sau zeci de mii locuitori): La Valetta, Belmopan, Vaiaku, San Marino, Vaduz. Cel mai mic oraş-capitală este Yaren, micuţa capitală a statului insular Nauru (în această categorie intră şi reşedinţele regale Ludzini, Lobamba şi Lozitha din Swaziland. Numai în 20 de state, capitala nu este cea mai mare aglomerare urbană a ţării: Dodoma

25

(este al 4–lea oraş al Tanzaniei, după Dar-es-Salaam, Mwanza, Tabora), Pretoria/Tshwane, şi Bloemfontein (sunt al 3–lea şi, respectiv, al 6-lea oraş al Rep. Africa de Sud), Yaoundé (este al 2–lea oraş al Camerun, după Douala), Yamoussoukro (este al 3–lea oraş al Côte-d’Ivoire, după Abidjan şi Bouaké), Rabat (este al 2–lea oraş al Marocului, după Casablanca), Abuja (este al 7–lea oraş al Nigeriei, după Lagos, Ibadan, Ogbomosho, Kano, Oshogho, Ilorin), Khartoum (este al 2–lea oraş al Sudanului, după Umm Durmăn), Quito (este al 2–lea oraş al Ecuador, după Guayaquil), Damasc (este al 2–lea oraş al Sirie, după Alep), Masqat (este al 2–lea oraş al Oman, după Matrah), Palikir (este al 2–lea oraş al Microneziei, după Weno şi Kolonia), Wellington (este al 7–lea oraş al Noii Zeelande, după Auckland, Christchurch, Manukau, North Shore, Waitakere, şi Hamilton), Canberra (capiatal federală, este al 8–lea oraş al Australiei, după Sidney, Melbourne, Brisbane, Perth, Adelaide, Newcastle şi Gold Coast-Tweed), New Delhi (încadrată în marea metropolă Delhi, este al 37–lea oraş al Indiei), Ankara (este al 2–lea oraş al Turciei, după Istanbul), Astana (este al 9–lea oraş al Kazahstanului, după Almaty, Karaganda, Ćimkent, Pavlodar, Semipalatinsk, Ust-Kamenogorsk, Djambul şi Aktöbe), Beijing (este al 2–lea oraş al Chinei, după Shanghai), Berna (este al 4–lea oraş al Elveţiei, după Zürich, Basel şi Genéve), La Valetta (dacă, în anul 1937 era cel mai mare oraş al ţării, în prezent este al 6–lea oraş al Maltei, după Birkirkara, Qormi, Mosta, Zabbar, Sliema), Haga (este al 3–lea oraş al Olandei, după Amsterdam şi Rotterdam), Brasilia (este al 6–lea oraş al Braziliei, după Sao Paolo, Rio de Janneiro, Porto Alegre, Fortaleza şi Salvador), Ottawa (este al 4–lea oraş al Canadei, după Toronto, Montréal şi Vancouver), iar Washington (este al 8–lea oraş al Statelor Unite ale Americii, după New York, Los Angeles, Chicago, Philladelphia, San-Francisco, Detroit şi Dallas). De menţionat faptul că foarte multe capitale de rangul II sunt puternice centre industriale, financiare, bursiere, culturalea, mari porturi sau noduri feroviaro-rutire-aeriene de comunicaţie, mari glomerări urbane, foarte multe având peste 1 milion locuitori (Hannover, Hamburg, Bremen, Leipzig, Düsseldorf, Saarbrücken, Stuttgart, München, Hong-Kong, Karachi, Phoenix-Arizona, DenverColorado, Atlanta-Georgia, Indianapolis-Indiana, Batton Rouge-New Orleans-Louisiana, St.PaulMinnesota, Columbus-Ohio, Oklahoma City, Nashville-Tennesse, Salt Lake City-Utah, ChyenneWyoming, Salem-Washington, Quebec, Toronto-Ontario, Winnipeg-Manitoba, Regina-Saskatchewan, Edmonton-Alberta, Montgomery-Alabama, cele australiene Perth, Adelaide, Sidney, Brisbane, mexicane Mérida, Puebla, Acapulco, Monterrey, Guadalajara, Chihuahua, Ciudad Juárez, Tijuana, argentiniene Córdoba, Rosario, Mendoza, braziliene Sao Paolo, Rio de Janneiro, Curitiba, PortoAllegre, Campo Grande, Bello Horizonte, Salvador, Recife, Fortaleza,Sao Luis, Maceió, Natal, Manaus sau cele indiene Jodhpur, Rajkot, Ahmadabad, Vadodara, Surat, Indore, Bhopal, Jaipur, Agra, Kanpur, Lucknow, Allahabad, Calcutta, Nagpur, Hyderabad, Vijayawada, Visakhapatnam, Bangalore şi Madras). În categoria marilor centre urbane intră mii de centre administrative, capitale de rangul III, oraşe cu mare tradiţie şi influenţă în teritoriu (Ierusalim/Yerushalaim/Al Quds, Medina, Mecca, Jiddah, Sidon/Saida, Alep, Marrakech, Al Iskandariya/Alexandria, Nijni-Novgorod), multe dintre ele vechi capitale de regate, principate, emirate, sultanate, cu rol foarte important în istoria politică a statelor lumii (Marseiile, Bordeaux, Lyon, Sèvres, Avignon, Málaga, Sevilla, Zaragoza, Cádiz, Valencia, Napoli, Firenze, Genova, Veneţia, Lvov, Sankt-Petersburg, Samara, Edirne, Dubayy, Sharjah, Tétouan, Ābādān, Ahwāz, Bākhtārān, Tabrīz, Shīrāz, Isfahān, Kazan, Urumchi, Huë, Gangtok-Sikkim). Mari centre urbane sunt capitale de teritorii dependente, cu o puternică viaţă economicosocială şi mari puncte de sprijin în afirmarea globalizării economice (Nouméa-Nouvelle Calédonie, Papeete- Polinezia Fr., Ceuta, Saint-Dénis-Réunion, EL-Aayoún-Sahara Occidentală, GŏthaabGroenlanda). I.2.5.4.Viitorul capitalei ca noţiune geopolitică Capitala ca noţiune geografică şi politică este foarte importantă pentru existenţa şi afirmarea statului. Poziţia ei teritorială a fost definitivată în primul rând pe criteriul geografic, şi apoi pe criteriul economic sau social. Tradiţia istorică a centrului, dar şi a formelor de putere teritorială, au devenit simboluri pentru noţiunea de capitală. Interesele naţionale interne strategice, ca şi cele geostrategice, au determinat, în foarte multe cazuri, strămutarea capitalei din vechi centre (unele cu rezonanţă) în alte centre urbane preexistente sau create din temelii. Istoria ne arată că România este una din puţinele ţări moderne care, timp de un secol şi jumătate de la formarea sa, nu şi-a schimbat, nici măcar temporar, capitala. Domnitorii ţărilor române, în schimb, şi-au schimbat deseori capitalele, în funcţie de

26

primejdia externă ce ameninţa potenţial existenţa Scaunului Domnesc. Astfel, Moldova a avut capitală la Baia, pe care a mutat-o apoi la Suceava, şi, în final, la Iaşi. Ţara Românească a avut şi ea trei capitale succesive: Câmpulung-Muscel, Târgovişte şi Bucureşti (Cetatea Dâmboviţei), iar Transilvania şi-a mutat-o de la Alba-Iulia la Cluj. Istoria altor state ne relevă acelaşi lucru. După decăderea Romei numeroase oraşe italiene au îndeplinit funcţia de capitale (Milano, Ravenna), iar din 324 capitala Imperiului Roman se va muta la Bizantyum (iniţial un mic orăşel grecesc, ce va deveni una din marile metropole antice şi medievale – Constantinopole, Istanbul). Dar cele mai multe schimbări de capitală le-a cunoscut Regatul Marocului. Prima reşedinţă a fost fixată la Fés în 789 de către regele Idriss; în 1072, din ordinul sultanului Ibn Tachfiu, capitala se mută la Marrakech, ca apoi sultanul Alavit Ismail să o mute, la rândul său, în oraşul Meknés. Cucerirea Marocului de către francezi şi transformarea acestuia în colonie a dus la schimbarea capitalei în oraşul Rabat, care este şi-n prezent. În perioada modernă multe state şi-au schimbat capitalele: China, între 1927-1949, a avut-o la Nankin; Franţa, între 1940-1944, la Vichy; Ungaria, între 1944-1945, la Debrecen, iar Germania de Vest (fosta R. F. a Germaniei) a avut capitala la Bonn (din 1949 până la reunificarea din 1989). Aceste schimbări au fost determinate de condiţiile războiului, dar au fost schimbări determinate şi de condiţii politice. În cazul statelor federale, rivalitatea dintre provinciile componente a făcut necesară construirea unor capitale noi aşezate pe un teritoriu care să nu aparţină nici unuia dintre rivali. Din aceste motive, la 16 ianuarie 1790, Congresul a aprobat prin lege construirea unei noi capitale a S.U.A. pe un teritoriu care va deveni district federal (District of Columbia), şi astfel, de la Philadelphia capitala se va muta la Washington. Un alt exemplu îl constituie Australia, înfiinţată ca federaţie („Commonwealth of Australia”) la 1 ianuarie 1901. Pentru evitarea contradicţiilor dintre cele şase colonii (New South Walles, Queensland, South Australia, Tasmania, Victoria şi Western Australia) sa hotărât construirea unei noi capitale – Canberra – în 1913 şi care a devenit efectivă din 1927, dar pe un teritoriu ce se va numi Australian Capital Territory. După cel de-al doilea război mondial, multe din noile state independente, în urma decolonizării, timp de două decenii, îşi vor schimba capitalele (Brazilia, Nigeria, Senegal, Mauritania, Camerun, Botswana, Tanzania, Coasta de Fildeş, Sri Lanka ş.a.), fie ca soluţii strategice (în centrul statului), fie pentru a şterge amintirea perioadei coloniale sau repararea unei stări postcoloniale de divizare a unui teritoriu în mai multe state. Reşedinţa Africii Occidentale Franceze era în oraşul Saint Louis. Dezlipirea Senegalului, în anul 1957, a determinat stabilirea oraşului port Dakar, ca noua capitală a statului independent, iar formarea statului independent Mauritania, în 1960, a dus la apariţia unei noi capitale, Nouakchott. Fostul protectorat britanic Bachuanaland avea capitala la Mafeking (oraş situat pe teritoriul Republicii Africa de Sud, la sud de râul Molopo). Din 1 martie 1965 acest teritoriu a căpătat dreptul la autodeterminare iar câştigarea independenţei, la 1 august 1966, a găsit noul stat – Botswana – în pragul rezolvării unei soluţii dificile: stabilirea capitalei; cea mai mare parte a teritoriului statului este ocupată de deşertul Kalahari, iar la vremea respectivă, aşezări urbane nu prea erau. Noua aşezare trebuia să răspundă astfel unor cerinţe indispensabile funcţiei (facilitatea comunicaţiilor, consensualitatea triburilor) şi mediul geografic adecvat (care să asigure buna aprovizionare cu apă potabilă, mediu ambiant viabil). Aşa s-a stabilit locaţia noii capitale în Valea Notwane, pe teritoriul tribului batlovka. Chiar dacă apa râului este intermitentă, după rarele ploi tropicale, construirea unui baraj de acumulare şi trecerea pe aici a singurei căi ferate (ce leagă Kimberiey şi Mafering din R. Africa de Sud de ţinutul Matabele/Bulawayo din Zimbabwe) au fost atuuri importante pentru Gaborone (nume atribuit capitalei în memoria şefului ce a condus tribul batlovka, până-n 1926). Pentru a şterge memoria colonialismului, camerunezii au schimbat numele reşedinţei coloniale germane Kamerunstadt în Douala iar noua capitală va deveni oraşul Yaoundé. Proiectul unei noi capitale tanzaniene a început în 1975. Stabilirea acesteia în centrul ţării, pe locul de convergenţă al caravanelor comerciale ce leagă lacurile Victoria şi Tanganyika, a însemnat pentru mica aşezare – Dodoma – un nou destin. Aducerea de la Dar-es-Salaam, a legislativului (ministerele şi alte organe centrale vor fi aduse pe parcurs), începând cu anul 1990, a făcut din Dodoma un oraş dinamic, cu peste 200 de mii de locuitori şi o arie periurbană locuită de peste 1,8 milioane de oameni, cu întreprinderi de prelucrare a materiilor prime agricole şi forestiere, un important nod feroviar, rutier şi aerian al Estului african. Coasta de Fildeş/Côte-d’Ivoire a avut de-a lungul timpului trei capitale: Grand-Bassam, Bingerville şi Abidjan. Preşedintele ţării – Félix Houphouët-Boigny – cel care timp de peste trei decenii va asigura o mare stabilitate social-politică şi prosperitate noului stat independent din 1960, a stabilit noua capitală la Yamoussoukro, locul unde s-a născut acesta, la limita pădurii tropicale cu

27

savana, într-un loc pitoresc de pe platoul din apropierea lacului de acumulare Kossou de pe râul Bandama Albă (în interiorul ţării, la 265 km de Abidjan), din 21 martie 1984 (parlamentul, guvernul şi preşedenţia se află aici, ambasadele fiind în continuare la Abidjan). Pentru a se pune capăt rivalităţii dintre cele trei mari triburi nigeriene Jaruba (pe tritoriul căruia se află Lagos), Ibo şi Hausa, parlamentul ţării a hotărât în 1976, expropierea unui teren de la intersecţia hotarelor a patru state, situat în sud-vetsul Podişului Jos, în centrul ţării, la 100 km nord de confluenţa Nigerului cu Benue. Cele peste 3 miliarde de dolari alocate pentru construirea sistematică a unui număr de 13.500 clădiri şi amenajarea a peste 300 situri economice au făcut din Abuja/Suleja un prosper, dinamic şi modern oraş al Africii negre. Tradiţia şi memoria vechiului regat singalez (Sri Jayawardanapura) au determinat autorităţile republicii Sri Lanka să hotărască, în anul 1982, strămutarea capitalei din Colombo la 8 km mai la nord, pe o insulă, unde clima este mai plăcută şi unde a fost reşedinţa regală. Toate facilităţile capitalei, infrastructura şi instituţiile au fost create în 20 de ani. Modelul noii capitale federale, aplicat în multe cazuri, situate pe teren „neutru” a fost preluat, aşadar, cu succes, de multe state (S.U.A., Brazilia, Australia, Nigeria, Mexic, Tanzania) iar „împărţirea” puterii statale în două, trei sau chiar patru capitale (Africa de Sud, Filipine, Olanda, Paraguay, Swaziland) constituie alt model de organizare a „centrului” politic, juridic şi administrativ al statului modern. Cel din urmă constituie calea cea mai viabilă în soluţionarea unor divergenţe legate de exercitarea coerentă a puterii, contracarând elementele centrifuge, separatiste şi omogenizând unitatea de netăgăduit a statului în graniţele sale preconcepute. În ierarhizarea rolului politic al oraşelor este necesară distincţia dintre funcţia administrativă, funcţia politică naţională şi funcţia politică internaţională. Administraţia locală şi regională animă creşterea urbană a micilor centre din toate ţările. Capitalele politice create în statele federale şi în ţările care şi-au dobândit independenţa, cum ar fi Washington, Ottawa, Canberra, Brasilia nu sunt centrele principale ale ţărilor lor şi rămân în realitate simple oraşe noi, decât metropole, cu excepţia Washingtonului, cel mai vechi şi mai important din această serie, situat în cea mai puternică ţară a lumii. Aceste oraşe internaţionale, sedii de ambasade şi de societăţi financiare, locuri de reşedinţă a numeroşi funcţionari naţionali şi internaţionali, nu sunt mari metropole mondiale. Nu mai mult decât Geneva sau Luxemburg care au găxduit organizaţii internaţionale foarte importante şi care adăpostesc, de asemenea, mecanisme determinante pentru politica mondială. Conceptul de metropolă mondială se aplică de fapt mai bine descrierii oraşelor vechi, preexistente funcţiei de capitală naţională, a căror istorie, legată de formarea statelor importante, a luat şi o dimensiune supranaţionale şi a putut participa, cel puţin în parte, la definirea unei civilizaţii, cum ar fi Londra, Paris, Moscova şi într-o mai mică măsură, datorită importanţei ţării, Madrid. Pe lângă faptul că dimensiunea multimilionară le deosebeşte de alte aglomerări urbane, rolul lor de capitale a fost impus de originea lor unitară şi consolidarea decisivă a unor state-naţiuni puternice. Ele au controlat puterea imperială sau colonială de altădată şi controlează încă o vastă influenţă financiară, economică, culturală sau lingvistică (Paris în Europa, Africa şi Caraibe; Londra între Oceania şi America; Madrid în America Latină şi până la San Francisco, Tokyo controlează "cercul virtuos al creşterii" de pe ţărmurile vest-pacifice; Beijing comandă vastul spaţiu al comunităţii dispersate de cultură şi civilizaţie/al "lumii chineze"). Legăturile centrului cu periferiile acestor economii-universuri au evoluat rămânând influente, pentru că aceste capitale aparţin unor ţări membre ale cluburilor G-7 sau G-8 şi care reprezintă o pondere importantă în evoluţia afacerilor economice şi a relaţiilor politice mondiale. Oraşele politicii internaţionale sunt şi sediile organizaţiilor geopolitice. Pentru New York, puterea economică pare mai determinantă pentru a-l desemna capitalămetropolă mondială. Funcţia politică este doar marginală/limitată, excepţia fiind sediul ONU care a fost amplasat imediat ce a fost înfiinţată organizaţia. Alegerea a fost facilitată de absenţa în metropolă a administraţiei federale sau a ministerelor de stat. Fondată la San Francisco în 1945, ONU şi-a stabilit sediul pe malul East River-ului în 1952, după o efemeră şedere la Londra. Clădirile, construite după planurile lui Le Corbusier şi Oscar Niemeyer, cuprind locuinţele şi birourile Secretarului General, Consiliului de Tutelă, Consiliului de Securitate, Consiliului Economic şi Social şi Adunării Generale. Aşadar, faţă de Washington, funcţia politică şi administrativă se dovedeşte, deci, a fi pe un plan secund în N. York, marcat de simbolistica puterii private. În schimb, Washingtonul, pe lângă faptul că este centrul complexului militaro-economic american, are o tot mai mare influienţă internaţională, pe lângă importanţa funcţiei publice federale, aici îşi au sediile şi importante organisme internaţionale, cum este FMI. Necesitatea contactelor politice şi administrative a incitat totuşi marile firme implicate

28

în programele federale să deschidă în mod progresiv birouri în capitală, pentru a conlucra rapid şi eficient cu Pentagonul cu NASA, cu instituţiile marinei americane şi cu numeroasele laboratoare şi servicii federale, ministerele şi agenţiile guvernamentale fiind cele care asigură impulsul iniţial, rezultând o situaţie de dependenţă, menţinută cu toate riscurile şi cu toate presiunile pe care acestea le implică (J. BETHEMONT şi J.-M. BREUIL, Les Etats-Units: une géographie régionale, Masson, Paris, 1990, p. 60). Întreprinderile cu mare densitate de materie cenuşie, aşezate în jurul Washingtonului, participă, în marea lor majoritate, la ceea ce se numeşte complexul militar-industrial. (Cum este cazul celor mai importante dintre ele, care lucrează în programele US Air Force şi US Navy, în telecomunicaţii, fabricarea rachetelor sau întreţinerea navelor nucleare). Despre Luxemburg sau Geneva s-ar putea spune că sunt oraşe-state, aglomeraţii urbane a căror zonă de influenţă directă coincide cu frontierele ţării, dar care în ierarhia politică mondială au un rol asemănător celui exercitat de Singapore sau de Hong-Kong în domeniul financiar. Imaginea trimite la oraşele-state ale sec. al XVI-lea – Veneţia, Genova, Florenţa, Milano, Bruges, Amsterdam – care au jucat roluri principale, înaintea afirmării economice a statelor teritoriale. Dimensiunile reduse ale teritoriilor, numărul mic al populaţiilor implicate, modestia ambiţiilor politice naţionale se dovedesc aici factori favorabili implantării instituţiilor reprezentative ale marilor organizaţii internaţionale. Aceste centre trăiesc într-o zonă de influenţă şi se înscriu în reţele de circulaţie mult mai largi pentru care nu sunt, în ultimă instanţă relee, instrumente, contoare. În mod cert, spaţiul şi nu oraşul-suport este motorul, cel puţin în privinţa relaţiilor internaţionale. BRAUDEL (1986) spunea că Veneţia era de neconceput fără Imperiul Bizantin (mai târziu cel Otoman) cum de alfel şi rigiditatea legislaţiei franceze a profitat Geneva; la fel se poate spune că Luxemburg serveşte mai bine intereselor băncilor germane pentru interesele lor internaţionale. Aceste oraşe internaţionale deţin poziţii cheie în geopolitica mondială, locuri de schimburi şi de întâlniri în afara marilor puteri politice. Dimensiunea mică a unei ţări deschide drumul pentru o sensibilitate extravertită a populaţiilor, facilitează multilingvismul şi încurajează angajarea în organisme internaţionale. Statutul de ţări neutre a fost mai întâi aplicat ţării (Elveţiei, Belgiei, Luxemburgului) atrăgând numeroase organizaţii mondiale. Prima capitală a Europei continentale, mare metropolă politică mondială, Paris, a avut astfel de pierdut în noua conjuctură interbelică şi postbelică, prefendu-se Strasbourg pentru sediul Consiliului Europei, Haga pentru Curtea Internaţională de Justiţie, Bruxelles şi Luxemburg pentru servicii şi sedii ale Comunităţii (Economice) Europene. În ultimul timp se remarcă faptul că principalele oraşe-state ale economiei mondiale (Singapore, Hong Kong, Beirut pentru o bucată de vreme...) şi-au datorat dinamismul poziţiei maritime, în timp ce pe măsura dezvoltării impetuoase a circulaţiei rapide de capital, personal şi informaţie (prin telex, terminale de ordinatoare, aeronautică) oraşele geopoliticii mondiale sunt mai degrabă continentale. Stabilirea sediului Parlamentului European la Strasbourg în nordul Franţei, nu departe de graniţa cu Germania şi Ţările-de-Jos, la circa 350 km de Calais-Dover, la circa 400 km de ţările CEFTA şi Italia a împlinit visul de veacuri a unităţii europene. Luxemburgul a devenit o societate urbană cosmopolită, afluxul de emigranţi sufocând populaţia autohtonă (peste jumătate este rezidentă, faţă de numai 16% rezidenţi în 1960, fără a mai pune la socoteală mişcările zilnice a mai multor mii de oameni care vin din zonele frontierelor – cf. BONNET, 2000), acelaşi fenomen observându-se şi la Geneva. Funcţionarii şi cadrele internaţionale trăiesc la scară europeană între Geneva, Strasbourg şi Bruxelles, europolii vechii axe lotharingiene (aluzie la regatul Lotharingiei, creat în 855 de Lothar I pentru fiul său Lothar al II-lea, care se întindea de la Marea Nordului până la Alpi, pe un teritoriu cuprins între Meuse, Escaut şi Rhein). Tradiţia internaţională a Curţii de la Haga, a făcut ca aici să fie stabilită Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sediul băncii centrale europene la Maastricht iar sediul Marelui Stat Major al Trupelor Aliate la Bruxelles. Spre deosebire de Den Haag's, Paris, London, Washington, New York sau Bruxelles, aglomerarea urbană a Genevei este mult mai mică (mărime demografică ce se poate compara cu Grenoble) dar terţiarul internaţional ocupă mai mult de o cincime din populaţia activă a urbei (oraşul adăposteşte organizaţii internaţionale interguvernamentale cu caracter mondial sau european: 15 organizaţii, dintre care Oficiul ONU, OMS, Biroul Internaţional al Muncii; peste o sută de organizaţii non-guvernamentale internaţionale, dintre care Comitetul Internaţional de Cruce Roşie, Asociaţia Internaţională a Transportului Aerian ş.a., la care se adaugă sediul a peste 300 societăţi multinaţionale şi a unor centre de cercetare internaţionale, precum CERN şi Institutul Batelle; dimensiunile mici ale teritoriului, de doar 246 km2, precum şi costurile imobiliare, a determinat multe birouri de multinaţionale să fie transferate în alte locaţii, cum ar fi Dupont de Nemours, Caterpillar, Michelin ş.a.). În condiţiile formării şi consolidării Uniunii

29

Europene toate capitalele statelor membre devin capitale cu statut european, cu un cuvânt greu în stabilirea politicilor economice, sociale, de siguranţă şi strategie, fiind adevărate reprezentante ale popoarelor europene. Aşadar, prin noua configurare geopolitică europeană apare un nou concept: puterea coordonată a capitalelor. Ele nu sunt simple linii de legătură, curele de transmisie ale hotărârilor de la Strasbourg ci reprezentante fidele ale opţiunilor valorice corecte. De aici până la a pune în viaţă visul de aur al democraţiei nu este decât un singur pas: un standard de viaţă de invidiat şi pacea socială edenică. II.2.6.Metropolele – expresia geografică a diferenţei dintre centru şi periferie II.2.6.1.Metropla (nord)americană Metropolele nord-americane se caracterizează prin caracterul foarte recent şi încă în curs al metropolizării populaţiilor, prin importanţa fluxurilor migratorii actuale, de origine internă şi mai ales externă, prin cosmopolitismul societăţii urbane, prin importanţa automobilului în modul de organizare spaţială, prin predominanţa spaţiilor periferice şi a habitatului pavilionar. În SUA, 39 de metropole depăşesc 1 mil. loc şi regrupează jumătate din din populaţia ţării. Metropolizarea progresează, mai ales în California, unde aglomerarea LA, a doua după New York, a câştigat peste 2 mil. loc între 1970 şi 1980 şi 3 mil între 1980 şi 1990 – un flux impresionant care se explică prin aportul migrator provenind din America Latină şi Asia (în anul 2000 peste 2 mil sunt asiatici şi alte 2 mil sunt negri, la care se adaugă peste 5,7 mil hispanici). Această creştere urbană avantajează periferiile ariilor metropolitane (suburbanizare şi exurbanizare). Se opun astfel bogăţia şi dinamismul periferiilor recente, unde transferurile de activităţi de servicii au însoţit stabilirea populaţiilor înstărite, marilor mizerii din zona urbană centrală, din mahalalele şi din cartierele pericentrale. O adevărată "Lume a IV-a" ocupă centrul marilor oraşe americane. La Philadelphia, a cincea aglomerare a SUA, peste 40% din cei 1,6 mil loc trăiesc sub pragul federal al sărăciei. Conform Biroului Federal al Recensământului, 33, 6 mil de americani erau săraci în 1990, majoritatea acestor săraci fiind negrii, doar 34% albi. Jumătate din ei sunt toxicomani. După aceste surse, efectivul celor fără adăpost oscilează între 600 de mii şi trei milioane. Astfel, Philadelphia face implozie în jurul centrului său abandonat pentru a renaşte în periferie, unde habitatul pare mai aerisit, iar securitatea mai bine asigurată. Comunele-centre sunt sărăcite fiscal de exodul claselor mijlocii şi al celor înstărite, precum şi de pierderea de activităţi. Jacques BÉTHEMONT (1991) arată rolul ordonator al telecomunicaţiilor, al autostrăzii şi aeroportului în localizarea întreprinderilor de servicii sau de înaltă tehnologie industrială. Acestea caută amplasamente accesibile un nod de comunicaţie precum şi intersecţiile autostradale. Ele privilegiază şi spaţiile rurale, proximitatea centrelor universitare şi de cercetare. Există, deci, o amorsare a suburbanizării, inclusiv pentru locurile de muncă terţiare calificate, chiar dacă majoritatea centrelor de decizie preferă încă o concentrare în inima oraşelor, în Downtown sub forma acelui Central Business District (CBD). Recucerirea cartierelor centrale şi extinderea funcţiilor centrale în detrimentul primelor periferii industriale şi dezindustrializate, portuare sau feroviare şi abandonate, populare şi cu locuinţe insalubre demonstrează dinamica menţinută de CBD. De fapt, cele trei mari metropole mondiale ale SUA (New York, Chicago şi Los Angeles) participă cu trei tipuri diferite de organizare spaţială şi urbană. Prima corespunde conceptului de megalopolis formulat de J. Gottmann (1961): o conurbaţie de 600 km lungime, asociind cinci aglomerări milionare principale şi coagulate, înglobând 16 arii metropolitane între Boston şi Washington, cu peste 45 de milioane de locuitori, cu o densitate medie de 290 loc/km2, sau după cum spuneau BETHEMONT şi BREUIL, în 1989: 20% din populaţia americană pe 2% din suprafaţa Uniunii. Chicago răspunde unui model de configurare spaţială a oraşului nord-american descris încă din 1920 de BURGESS (plan radial-concentric, cu cinci zone funcţionale: CBD, aureola de degradare a construcţiilor cu sărăcie socială şi insecuritate, mahalele populare, cartierele rezidenţiale pentru clasele mijlocii, periferia şi periurbanul pentru clasele cele mai înstărite ale populaţiei). În ceea ce priveşte oraşul LA (o regiune urbană acoperind 10.000 km2, 120 km de la est la vest, 100 km de la N la S, adunând 45% din populaţia statului California) se poate afirma că este o mare metropolă la scară planetară care încearcă să ia o alură de megalopolis al Pacificului (BETHEMONT-BREUIL, 1989): între Santa Barbara în N, San Diego la S şi Palm Springs la E trăiesc peste 16 mil. de persoane. LA este sinonimul modernismului, desemnat de mulţi exegeţi americani drept prototipul oraşului viitorului sau al societăţii postindustriale, organizat după cele trei elemente

30

esenţiale: casa individuală, policentrismul şi reţeaua de comunicaţii (fondată pe autostradă şi automobil). Originalitatea sa constă în faptul că habitatul sub formă de paviloane, care reprezintă două treimi din locuinţe, nu caracterizează numai periferia, ci şi partea centrală a oraşului, atât în cartierele sărace (Watts, populat de muncitorii negri, sau East LA, populat cu latinos), cât şi cartierele bogate (Bel Air, Beverly Hills sau Brentwood). Aglomeraţia nu este de fapt decât o imensă periferie, cu densităţi reduse, oferind imaginea unui veritabil câmp urban, nimic comun aici cu modelul morfologic al oraşelor europene, care poate fi transpus la New York, Chicago sau unui centru vechi, foarte dens, construit şi animat, sau cu aureole succesive ale periferiei. Cu peste 100 de municipalităţi, LA reprezintă exemplul policentrismului urban, pentru că oraşul nu s-a dezvoltat dintr-un punct central ci din mai multe noduri/comune independente (West Wood, Compton, Anaheim, Northridge ...), de aceea, înglobarea în aria urbană a multor terenuri virane face ca densitatea medie demografică să fie cu mult inferioară New York-ului sau Chicago-ului. Astfel, se constată o dispersie a funcţilor centrale, care este cu greu corectată de recentele tendinţe de regrupare a negoţului, birourilor şi srviciilor de-a lungul marii artere Wilshire Boulevard (exemplu de centralitate liniară pentru acest viitor downtown, ca al doilea pol de afaceri din SUA, dar cu mult în urma Manhattan-ului). Policentrismul a necesitat o mobilitate excepţională exprimată de o reţea autostradală amenajată odată cu creşterea aglomerării, care permite automobilului să evolueze în interiorul unei centralităţi explodate (BONNET, 2000). De aceea, stilul de viaţă autoconceput (angelinos) a făcut ca parcul auto să fie impresionant (1 autoturism/1,4 persoane), iar reţeaua autostradală intra-urbană să fie de 1500 km, bulevardele având zeci de km lungime (Western Avenue are 40 km lungime). Alungită pe 225 km de coastă, aglomeraţia LA este gigantică pentru faţada pacifică americană, cu o excepţională creştere, concurentă oraşelor gigantice pacifice din noile metropole gigantice asiatice sau ale noilor ţări industrializate. De altfel, împreună cu capitalele economice ale noilor ţări industrializate asiatice, cu megalopolul japonez, LA şi Seattle-Tacoma-Vancouver organizează o nouă arie economică mondială, care canalizează 40% din comerţul exterior al SUA, impulsionând fluxurile de investţii superioare celor care traversează Atlanticul, fixează interesele giganţilor industraili americani (Boening, Microsoft) sau japonezi (NEC, Sharp, Nintendo). Aceeaşi animaţie transpacifică animă aglomeraţiile Seattle şi Vancouver, de o parte şi de alta a frontierei SUA cu Canada. Prezenţa a 400000 de chinezi, veniţi recent din Taiwan, Singapore şi mai ales din Hong Kong, a făcut ca Vancouver să devină o "capitală asiatică" a Americii de Nord (centrul Li Ka-Shing, comunitatea chineză animă trei cotidiene şi două canale de televiziune prin cablu, unde se vorbeşte mandarina şi cantoneza). De aceea, o societate deschisă şi multiculturală prefigurează aici premisele unei metropole mondiale. II.2.6.2.Metropolele noilor ţări industrializate Noile ţări industrializate Taiwan, Coreea de Sud, Hong Kong, Singapore, împreună cu zonele economice speciale din China populară (Fujian/Xiamen, Kuang-Tung/Canton, Shantou, Shenzhen şi Zhuhai) şi polii industriali ai creşterii economice explozive din Bangkok, Manilla şi Djakarta, care realizează cu SUA şi Japonia o cooperare economică puternică Asia-Pacific, încă din timpul războiului rece. În capitalele economice ale acestor ţări slab dezvoltate, zonele libere, zgârie-norii, aeroporturile, bursele de valori, băncile internaţionale şi cabinetele de audit demonstrează ritmul accelerat al creşterii industriale şi terţiare, performanţele excepţionale legate de avantajul comparativ pentru întreprinderile multinaţionale cu o puternică mână de lucru, bine calificată şi ieftină, cu o relativă stabilitate politică şi cu perspectivele unei pieţe potenţiale considerabile. Coreea de Sud a urmat îndeaproape Japonia vecină şi capitala statului, Seoul, a cunoscut o creştere remarcabilă (oraşesatelit, 13 cartiere noi newtowns) pe o rază de 30 de km (3 mil loc în 1963, 5 mil în 1970, 10 mil în 1988, 18 mil în 1994). Aria municipală a fost extinsă de la 136 km2 (în 1945) la 627 km2 (în 1973), la peste 1300 km2 (în prezent), trecând de la o formă mononucleică la o concepţie plurinucleică a structurii urbane. Capitalele noilor ţări industrializate reprezintă pieţe foarte interesante. Investiţiile străine sunt atrase aici şi de stabilitatea politică naţională, de creşterea demografică, de progresia spectaculoasă a produsului naţional brut – peste 4000$ în Taiwan pe loc. în 1987, peste 10 mii acum – de densitatea populaţiei şi de creşterea constantă a nivelului de trai, de creşterea ratei motorizării – o maşină la 5 persoane şi un nr. impresionant de motociclete în Taiwan – de modernizarea reţelei rutiere etc. Se

31

înmulţesc proiectele metropolitane, trenurile de mare viteză, noile zone industriale, centralele electrice nucleare, staţiile de pompare a apei, noile oraşe şi marile pieţe, pentru a răspunde unei cereri puternice. Acesta este cazul Taipei-ului, megalopol de 4 mil de loc într-o ţară care numără 21 de milioane. Totuşi, în metropolele asiatice, preţul terenului ridică preţul multor realizări. II.2.6.3.Metropolele din ţările slab dezvoltate Megalopolisurile din ţările mai puţin dezvoltate nu prezintă o evidentă diferenţiere cu cele din ţările industrializate. De exemplu, Casablanca, Karachi, Johannesburg nu par să aparţină tipului industralizat. Limes-ul contemporan, care separă Nordul de Sud, se deplasează. Apar din Sud noi ţări, noi pieţe emergente, care se caracterizează prin uimitoare performanţe economice (o creştere a PNB superior cifrei de 7% pe an), prin prezenţa sporită a capitalurilor internaţionale, prin animaţia pieţelor financiare, desigur, încă în dezvoltare dar foarte vii. Astfel, Banca Mondială a recenzat 42 de burse de valori imobiliare cu capitalizări variind între 0,3 mld.$ (Botswana) şi 125 mld.$ (Taipei), în ţări care nu reprezintă încă decât 13% din PNB-ul mondial, pentru întreprinderi ce nu contribuie decât cu 6$ din capitalizarea bursieră internaţională. Karachi, Ankara, Buenos Aires fac parte dintre acestea. Casablanca, care ar putea în această categorie, ilustrează o formă de tranziţie între megapolă şi metropolă-releu a economiilor dominante, către ţările-atelier. Capitala economică a Marocului (aproape 3 mil. loc. în 2003) controlează toate fluxurile de extravertire ale economiei naţionale: portul, aeroportul (40% din traficul aerian), domeniul hotelier internaţional (peste 20 cu patru şi cinci stele, concentrează peste 70% din capacitatea de cazare a oraşului, ponderea clientelei fiind de origine străină). Oraşul adăposteşte sediile sociale ale companiilor de transport ale ţării (căi ferate, Oficiul de Exploatare a Porturilor, Royal Air Maroc, Compania Marocană de Navigaţie). Cu toate că nu se poate vorbi aici despre interacţiune între urbanizare şi dinamica terţiară, aşa cum se întâmplă în cazul oraşelor americane sau al altor metropole mondiale, trebuie menţionat totuşi că ponderea locurilor de muncă în activităţile de servicii, în întreprinderi şi în economie, care participă la responsabilităţile actelor de decizie, nu este neglijabilă: peste 60.000 (o zecime din locurile de muncă terţiare totale) care însumează 60% din populaţia activă a metropolei. Funcţiile internaţionale depăşesc dimensiunile naţionale, care spre deosebire de Cairo, Tunis sau Alger, şi de multe alte capitale arabe, sau ale altor ţări slab dezvoltate, sunt datorate faptului că administraţia publică nu are prea mare importanţă, din moment ce centrul politic se află la Rabat. Megalopola Johannesburg/Soweto/Pretoria (4,5 mil. loc.) reprezintă o altă formă de tranziţie. Aici, ca şi la Casablanca sau în metropolele noilor ţări industrializate, putem reţine aspectul plurifuncţional al organismului urban: activităţi multiple, industrii diversificate. Cotaţia din Johannesburg este reluată de către toată presa financiară internaţională. În termeni financiari, Bursa de aici se plasează pe cea de-a 14-a poziţie mondială. Oraşul a reuşit să atragă cinci cabinete mondiale de audit (Prince Waterhouse, Ernst & Young, Arthur Andersen, KPMG, Coopers & Lybrand). Băncile de afaceri Goldman Sachs, Morgan Stanley şi Salomon Brothers s-au instalat aici. Dar "southwestern townships", cunoscute pe plan mondial din 1976 sub denumirea de Soweto aparţin incontestabil megalopolelor ţărilor slab dezvoltate: concepute ca locuinţe provizorii pentru muncitorii imigranţi în "zona albă", destinaţi să se întoarcă într-o zi către homelands, ele nu au centre şi găzduiesc foarte puţine activităţi comerciale, şoselele asfaltate fiind o raritate. Separate de marile axe, la 14 km sudvest de centrul oraşului, aceste triste aliniamente de barăci adăpostesc acum 2 100 000 de locuitori (1,2 mil.loc. în 1985), fără a compune cu adevărat un oraş. Ca şi în cazul altor oraşe gigantice din Africa neagră, drumurile carosabile se opresc la cel mult 200 km de centru. În aceste periferii fără electricitate, populaţiile se adună şi aprind mari focuri, în aşteptarea combi-taxiurilor sau a minibusurilor supraîncărcate, pentru a merge la muncă în zonele industriale. Africa mai numără alte trei megalopoli: Cairo, Lagos şi ansamblul Kinshasa/Léopoldeville-Brazaville. Creşterea accelerată şi cumulativă a marilor oraşe este un fapt esenţial în toate ţările sărace. Această macrocefalie a fost bine studiată în America Latină, Lima, de exemplu (10 mil. loc. în aglomeraţie) concentrează două treimi din populaţia urbană a Perului trăind în centre de peste 10 mii loc. fiecare şi a făcut un vid urban pe o rază de sute de km în jurul capitalei. Acelaşi lucru este valabil şi la Snatiago-de-Chile, Caracas, dar şi pentru Abidjan sau Dakar. Hipertrofia urbană corespunde unui anume tip de organizare socioeconomică fondată pe dependenţa comercială în exterior şi pe centralism politic în interior. Ea reflectă importanţa exodului rural, care explică şi dezastrul agriculturii din aceste ţări. Megalopolele concentrează noile elite politice sau economice locale, fixează relaţiile cu exteriorul în jurul

32

aeroporturilor şi a lanţurilor hoteliere, reprezintă avangarda progresului tehnic, simbolizează lumea modernă actuală, concentrează varietatea situaţiilor profesionale şi deci şansele de reuşită, faţă de provincie, care ilustrează trecutul şi mizeria de la ţară. Ele sunt principalele centre ale schimbărilor politice şi sociale, rămân locul privilegiat al redistribuirii veniturilor monetare şi de concentrare a infrastructurilor progresului, reprezintă medii de primire, difuzare şi gestiune a cunoştinţelor, ale forţelor novatoare şi ale dinamismelor mobilizatoare (F. JOURNÉS, DEA de géographie Villes et Sociétés, Université de Lyon, 1992). Tutela marelui oraş asupra ţării se exercită prin comerţ, prin intermediul creditului, prin politică şi administraţie, prin monopolul cultural şi universitar. Megalopolele sunt teritoriile noilor îmbogăţiţi din specula imobiliară. Extraordinara vitalitate a industriilor construcţiilor de clădiri poate ascunde uneori şi circuitul spălării banilor (exemplu, Bogotá, Caracas, São Paolo). III.DIFERENŢIERI REGIONALE (CONTINENTALE) III.1.1.Asia Este continentul cel mai intins – 44 milioane km² si cea mai mare populaţie – 3,7 miliarde locuitori, din care China si India – 2,3 miliarde locuitori. Tarmul Marii Moarte se afla la -400m sub nivelul oceanului. Maximul pluviometric este in statul Asam din India iar minimul termic la Verhoiansk.Cel mai mare lac al Terrei este Marea Caspica, cel mai adanc lac este Baikal – 1620 m.Cel mai sarat lac este Tuz din Turcia, urmat de Marea Moartă. Cea mai lunga cale ferata este Transiberianul circa 10 000 km. Cea mai populata aglomeratie – aria metropolitana Tokyo – 30 mil. loc. Cea mai inalta cladire – Tai Pei, de 101m. Limite se ating în toate părţile de apa oceanului cu excepţia vestului uralian: - N : Oceanul Arctic, Marea Kara, Marea Laptev, Marea Siberiei de Est, - E : Oceanul Pacific, Marea Bering, Marea Japoniei, Ohotsk, Chinei de Sud; - V : Muntii Ural, fluviul Ural, Marea Caspica, Muntii Caucaz, Marea Neagră, stramtoarea Bosfor, Marea Marmara, Marea Egee, str. Dardanele, Mediterana, Marea Rosie şi Canalul Suez. - S : Oceanul Indian, cu Golfurile Aden, Bengal şi Persic şi Marea Arabiei Asia se intinde de la S de Ecuator (11º latitudine S) şi până în apropierea Cercului Polar Boreal. Cel mai nordic punct este Peninsula Taimyr. (dincolo de cercul polar-la 80º latitudine N). De la N la S Asia are 76 000 km. Cel mai vestic punct este Capul Baba, din Asia Mică.. Etapele de evolutie geologica : - Precambrian – structurile de platformă (Siberiana, Sudul Coreei, structura Indiană şi platforma Arabă); - Paleozoic – au loc cutarile caledonice (Podisul Kazahstan, Nordul Peninsulei Taimyr, Munţii Saiani-Şuşenskoe) ; - Cutarile hercinice (Paleozoic superior) – au afectat partea centrala a Asiei – Munţii Altai, Tian Shan, Verhoiansk; - Pe la jumatatea Mezozoicului aceste cutări au afectat şi alte zone asiatice – N-E Siberian, Peninsula Indochina, regiunea Amurului inferior; - Cutarile alpine de la sfarsitul Mezozoicului s-au desfăşurat de la E la V – Munţii Taurus, Zagros, Karakhorum, Himalaya, Cordiliera Birmaneză, Insulele Sumatera, Java, până în Insula Noua Guinee; iar de la N la S au cuprins întreaga Peninsula Kamceatka, Insula Sacalin, Japonia, Taiwan şi Filipinele. Toata această dinamică s-a desfăşurat mişcării Placile tectonice mai importante: Euroasiatică, Indoaustraliană, Pacifică, Medie Filipineză, Medie Arabă. Regiuni muntoase regasite in cadrul platformelor stabile: Gaţii de Est si Gaţii de Vest s-au format prin inaltarea marginii scutului indian; Muntii Libanului si Antilibanului sunt munti de tip bloc, prezinta versanti abrupti, de falie. Relieful Asiei. 75% din relieful Asiei este format din podisuri si munti. Doua treimi din suprafata prezinta altitudini de peste 500 m si 20% din suprafata altitudini care depasesc 3000 m. Altitudinea munţilor este cea mai ridicată de pe Glob; există, astfel, regiuni muntoase cu altitudini de peste 7000 m (Himalaya – 8848 m, Tian Shan – 7500 m, Pamir, Karakorum), altele au peste 5000 m (Caucaz – 5600 m, Elburz - 5600 m, Ararat); numeroase sunt regiunile de peste 3000 m: Taurus, Altai, Zagros, Muntii Peninsulei Kamceatka, dar şi regiuni cu altitudini sub 2000 m (Muntii Chinei de Sud, Gatii de Vest, ş.a.).

33

In functie de orintare, aceştia pot influenta cu mult peisajul geografic: aşa este Caucaz (care delimitează la S Depresiunea Rion si Depresiunea Kura cu climă caldă subtropicala, iar la nord, clima este mai rece, temperată cu ierni reci. Sau cazul Munţilor Elburz: in Nord Marea Caspica, in Sud Podisul Iran – masele de aer care vin dinspre Nord, strabat Marea Caspica si se incarca cu umiditate descarcand-o in regiunea Muntilor Elburz. Podisurile au structuri şi geneze variate: - podisuri dezvoltate pe structura precambriană : Podisul Arabiei, Siberiei Centrale, Deccan; - podisuri pe structura paleozoica : Podisul Kazahstan, Podisul Tibet – pe regiunea cutarilor alpine -Podisuri cu altitudini sub 500 m : Podisul Korat (Thailanda) -Podisuri peste 5000m (Tibet, cel mai înalt din lume). -Podisuri cu caracter desertic : Podisul Arabiei, Podisul Gobi -Podisuri cu carcter de taiga : Podisul Central Siberian -Podisuri cu caracter stepic : Podisul Anatoliei. Campiile sun foarte întinse: Campia Siberiei de Vest, Campia Indogangetica, Campia Chineza, Campia Turanului. Campiile au peisaje diverse : de tundra, taiga (cea siberiană), cu grad mare de umanizare (Indogangetică) ; campii cu caracter desertic (Campia Mesopotamiei, Campia Turanului). Mari Depresiuni tectonice: -Depresiunea Tarin situata la peste 1000 m in vestul Chinei, cu caracter desertic; -Depresiunea Turfan – China, cu cea mai joasă altitudine din Asia (– 154 m); -Depresiuni cu peisaj desertic: Tarin, ocupata de Desertul Taklamakan; -Depresiuni umanizate: Fergana (Perla Asiei Centrale), in Muntii Tian Shan; -Depresiuni tectonice de graben: Sachiu An. Tipuri de relief: Relief desertic: deserturi calde (Desertul Rub al Khali-Arabia, Nefud, Thar-India si reci (Taklamakan, Gobi – cu minus 30ºC in timpul iernii), Kyzylkum şi Karakum; sau cele după morfologie : nisipoase (Rub al Khali, Taklamakan, Thar); pietroase (Gobi) şi cele cu cruste de sare (Kevir). Relieful glaciar. In cuaternar suprafete intinse din Asia au fost cuprinse de ghetari. In N a fost un ghetar de calota care acoperea Campia Siberiei de Vest si Podisul Siberian, Tibetul. Cel mai intins ghetar se gaseste in Pamir (peste 77 km – Fedcenko). Cei mai numeroşi sunt în Himalaya, Tibet, Tian Shan, Caucaz, Altai, Verhoiank, Karakorum (ghetari mai lungi decat cei din Himalaya). Relieful litoral: - tarm cu fjorduri in N Siberiei, Peninsula Ciukotsk; - tarm cu riass in S-E Chinei, S-E Coreei; - tarm vulcanic in Japonia, Indonezia, Kamceatka; - tarm cu lagune – Marea Caspica; - tarm cordigen – Maldive, Golful Persic, Marea Rosie, Indonezia, Filipine; - tarm cu estuar – Gobi, Enisei; - tarm cu delte – Gange, Brahmaputra (peste 80 000 km²), Mekkong,Chang Jiang; - tarm cu mangrove – Sungabansk – cea mai intinsa din lume. Relief vulcanic: - in zonele active – Japonia, Indonezia, Filipine ; - relief vulcanic mai vechi din Podisul Decan acoperit cu o patura de roci vulcanice ; in N-V Podisului Central Siberian (triasic), in masivul Putorana, Podisul Armeniei din E Turciei. Relief litologic (petrografic): - relief pe loess – in Podisul de Loess al Chinei – pana la 300 m grosime. - relief carstic – Podisul Yunnan din sudul Chinei, Peninsula Malaca, Borneo ; - relief pe cenusa vulcanica – Cappadocia (Turcia).

Apele. Marile fluvii ale Asiei izvorasc din muntii situati in partile centrale si se indreapta spre tărmurile din regiunile oceanice, dar spre unele zone endoreice (cele mai întinse din lume).
• Bazinul arctic:

34

Se scurg trei mari fluvii cu trasaturi commune: Obi, Enisei si Lena, care izvorasc din muntii din centru, au lungime mare, curg de la S la N. Caracteristica acestor mari fluvii o reprezinta bazinele hidrografice inverse. - Debitele din lunile de vara sunt consistente - Intretine o navigatie activă - Alimentarea lor este mixta, nivo-pluviala - Cresterile de nivel se produc la inceputul verii, apa provenind din topirea zapezii. Se adauga si precipitatiile lichide, iarna ingheata treptat, de la izvoare spre varsare iar dezghetul se produce invers. • Bazinul pacific - Atrage apele din Asia E si S-E, rol important în alimentarea acestora avându-l precipitaţiile musonice, de aceea sunt fluviile mari si debitele ridicate vara; - Marile fluvii chinezesti: Huan He (Huanghe), Changjiang, Amur - Huan He (Fluviul Galben) este fluvial cel mai incarcat cu aluviuni din Asia si din lume. Izvoraste din Tibet (de la 4500 m altitudine) si are 4845 km lungime. Cursul sau superior are aspect de defileu intre o vale lunga si adanca. s-a inaltat cu mai mult de 10 m. Cu toate ca a fost indiguit pe 1800 km, la ploile musonice abundente provoaca inundatii, uneori catastrofale. In bazinul fluviului traiesc aprox. 400 mil.loc. - Marea Campie Chineza , formata prin depunerea aluviunilor, este minutios organizata si valorificata (canale de irigatii, asezari, iazuri ptr. peste, complexe de crestere a pasarilor, plantatii de duzi, intreprinderi ptr prelucrarea produselor agricole). - Curentul electric este produs in mici hidrocentrale. • Bazinul Indian - Gange, Brahmaputra formeaza la varsarea in ocean cea mai mare delta din lume - Fluviile izvorasc din culoarul depresionar ce separa Hiymalaya de Transhimalaya - Curs superior accidentat, marcat de numeroase cascade şi canioane, obârşia fiind cu caracter de alimentare glacio-nival (ghetari, zapezi) - Pe cursul mijlociu si inferior debitele cresc f. mult in timpul verii, crestere pusa ape seama ploilor musonice - Apele lor sunt intens folosite in agricultura (irigatii), piscicultura si in transporturi, constituind axe importante pentru comunicatiile intra- si interregionale. - Fluviile : Indus, Mekong, Menam, Irrawady sunt fluvii mari, cu vai bine populate - Bazinele acestor fluvii sunt situate in lanturile paralele ale M-tilor Indochina, au configuratie fitoforma, strabat regiuni agricole cu populatie densa si civilizatii milenare, legate de cultura orezului. - In C. Mesopotamiei, Tibru si Eufrat au mentinut civilizatiile antice bogate, avand parte de o agricultura irigata - Spre V, in Lacul Aral se varsa fluviile Amu Darya, Syr Darya, care au alimentare glacionivala, sunt intens folosite pentru irigatii in campiile desertice ale Asiei Centrale. Fluviile Asiei sunt intens valorificate. Toate marile fluvii sunt navigabile. Apa este folosita pentru irigatii, energie electrica, pescuit, agreement. Pe teritoriul Asiei exista numeroase lacuri, interesante, diferite ca număr, origine, unele foarte sarate, altele cu mari resurse de apa. 1. Lacurile tectonice: Baikal, Aral, Caspic, Balhas • Lacul Baikal – are cea mai mare adancime de pe glob (1620 m-din cursul predat; 1637-din wikipedia). Reprezinta cea mai mare rezerva de apa dulce din lume (23.000 km3). Aici traiesc specii interesante de animale. Lacul a luat nastere intr-o cuveta formata prin prabusiri tectonice ale scoartei terestre. Bilantul hidric se mentine echilibrat datorita aportului a peste 300 afluenti si a numeroaselor surse subterane.este lacul cel mai vechi (circa 20-25 milioane ani de existenţă), cel mai adanc, cu cel mai mare volum de apa, cu cele mai multe specii de plante (250) si animale (800) endemice din lume. Volumul de apa este echivalent cu cel al M. Baltice. Datorita unei mari inertii termice, iarna apa acestui lac ingheata cu o luna de zile mai tarziu decat in zonele inconjuratoare, dar se formeaza un pod gros de gheata, ce permite circulatia autovehiculelor. Apa lacului este potabila. Potentialul touristic este inca nevalorificat.

-

35

• •

2. 3. 4. 5. 6.

Lacul Aral – este un rest din fosta Mare Sarmatica. S-a redus mult ca urmare a folosirii apei ptr irigatii. Este situat intr-o zona arida, cu evaporatie ridicata. Are bilant hidric deficitar. Salubrizare mare. Lacul Balhas – este alimentat de raul Ili. Are apa dulce in jumatatea vestica. Partea estică a lacului este foarte sărat, apa având (>7%) sare, pe când partea vestică este mai dulce cu (0,51,5%) sare, această îndulcire a apei se datorează afluenţilor din vest şi comunicarea redusă dintre partea de est cu cea de vest a lacului, adica este un schimb deficitar de ape cauzat de lipsa curentilor. Lacuri glaciare: S-au format datorita formarii de ghetari din munti, sau din regiuni care au fost acoperite de ghetaricontinentali. Un exemplu este lacul Taimapr (in Siberia), care a parut intr-o depresiune sculptata de calotele glaciare ale cuaternarului. Lacuri vulcanice – le intalnim in regiunile pacifice cu numerosi vulcani. In Insula Sumatra (Indonezia), reprezentativ este Lacul Toba Lacuri carstice – cel mai reprezentativ este L. Kiuzoren/Tuz - in Turcia. S-a format prin dizolvarea calcarelor si microdepresiuni in care se aduna apele rezultate din precipitatii ale unor afluenti locali. Mlastini – Regiunile cu exces de umiditate si cu substart impermeabil din Siberia, vestul Tibetului sau din zonele musonice prezinta numeroase mlastini. Lacurile antropice pe Enisei, Angara, Fl. Albastru si pe numeroase rauri cu mare potential hidraulic din Japonia, Coreea, Filipine, Indonezia, Asia Centrala.

Sistemele lacustre ale Asiei: Marea Caspica – 37 000 km², lacul Baikal – cel mai adanc – 1620 m, lacul Aral (tectonice); Lacuri vulcanice: Toba (Insula Sumatera),are 100 km; Lacuri sarate : Tuz (Podisul Anatoliei), Marea Moarta ; Suprafete mlastinoase : Campia Siberiei de Vest. Clima Asiei. Factorii care genereaza clima : - marea extindere in latitudine ; - masivitatea continentului ; - relieful : Gatii de Vest – bariera climatica, 2000 mm/an, zona cu paduri tropicale; Podisul Decan – 500 mm/an, vegetatie de savana si paduri tropicale; - circulatia maselor de aer : circulatia musonilor este cea mai importanta ; - circulatia unor curenti oceanici ( Kuro Shivo, Oya Shivo). Izoterma de 0ºC a lunii ianuarie : Japonia, S Coreei, China, N Peninsulei Indochina, poalele Himalayei, S Thuranului, N Podisului Iran,Marea Neagra, S Caucazului ; Temperaturi medii negative: Siberia ( -70º C la Verhoiansk) Temperaturi medii pozitive iarna : Arhipelagul Indonezian (31º C). Temperatura lunii iulie: - temperaturi aride: Peninsula Araba (40-50º C) iar cele mai mici temperaturi – zona polara (5-10º C). Repartitia precipitatiilor: Charrapunji, Mauseran (statul Asam din India) – cele mai mari cantitati de precipitatii – circa 14000 mm/an.Cea mai mare valoare a fost de 27 000 mm/an. Cele mai uscate regiuni : Peninsula Araba, Iran, Asia Centrala, V si N Chinei, Siberia de N (200 mm) Zonele biopedoclimatice (PIŞOTA-BĂNĂRESCU): - zona polara : N Siberiei de N, Peninsula Taimar, Campia Siberiei de N. Iernile sunt lungi si foarte aspre (-30...-50º C), verile sunt scurte si cu temperaturi intre 0 si 10º C, vanturile sunt foarte puternice. Ca tip de vegetatie caracteristica este tundra ( arbusti, lichenul renului, muschi), animale : reni, ursi polari. Solul este de tip permafrost (merzlota – denumire ruseasca). - zona subpolara – face legatura intre zona polara si zona temperata rece : Siberia, iarna, temperaturile sunt mai ridicate iar vara la fel.Vegetatie : tufisuri de mesteacan, salcie pitica. - zona temperata: S Siberiei, Asia Centrala, N Chinei, V Chinei, N Japoniei, N Coreei. In S Siberiei, Podisul Kazahstan, Mongolia – clima temperata rece, temperaturi iarna intre -15 si - 20º C, vara temperaturi de 15-20º C, precipitatii de 400-500 mm; vegetatie : paduri de conifere, padurea continua de la Ural la Marea Ohotsk ( taigaua siberiana), padure de amestec : silvostepa : in S Siberiei, N Kazahstanului, Mongolia; padure de amestec in regiunea Amurului si Manciuriei.Solurile : podzolurile (padurile de conifere), cernoziomuri (stepa).Fauna ; ursul brun, lupul, rasul, mistretul; in stepa – rozatoare, pasari. In Mongolia – camila bactiana, asini salbatici.

36

- clima temperat excesiva – Asia Centrala, V Chinei – clima are caracter desertic, precipitatii reduse sub 250 mm, temperaturile sunt ridicate vara - peste 30º C, iernile sunt reci -10...-15º C. Vegetatie caracteristica desertului : tufisuri de tamarix, specii adaptate conditiilor de saratura.In Podisul Anatoliei este clima temperat continentala cu vegetatie de stepa, temperaturi de circa -5º iarna. - clima temperat umeda: N Japoniei, N Chinei, la Beijing, iarna ( -5º C), S Manciuriei, N Coreei. Precipitatiile sunt sub 1000 mm /an, temperatura este de 0-6º C iarna (Japonia).Vegetatia : paduri de foioase, stejar, fag, pin, cedru, artar.Fauna : makakul japonez, tigrul siberian. - zona subtropicala : 30-40º latitudine : S Japoniei, S Coreei, S Chinei, N Peninsulei Indochina, poalele Himalayei, Iran, Campia Mesopotamiei, coasta Turciei V si S, Georgia, Azerbaidjan, vara uscata si foarte calda, iarna temperaturi intre 7 si 10º C, vara temperaturi de circa 30ºC, precipitatii de circa 600-700 mm.Vegetatia este mediteraneana: tufisuri de maquis, paduri mediteraneene – cedrul de Liban, stejar, pin (Muntii Taurus).Solurile sunt terra rosa. - clima subtropicala oceanica (musonica): S Japoniei, S Coreei, S Chinei, precipitatii de 2000 mm. Vegetatie : paduri permanent verzi – bambusi, gingko biloba, temperaturi pozitive tot timpul anului.Fauna : ursul panda. - zona subtropicala desertica (uscata), temperaturi pozitive, precipitatii scazute. - zona tropicala uscata : centrul si S Peninsulei Arabe, Iran, N-V Indiei, temperaturi ridicate iarna pana la 15-17º C, vara 40-60º C, fauna : dromaderul. - zona tropicala umeda : V, N-V Indiei, Indochina, S Chinei, Indonezia. Precipitatii de 2000 mm, temperaturi ridicate iarna (20ºC), vara peste 30ºC. Vegetatia : paduri tropicale umede – ferigi, orhidee. Privită în ansamblu, în raport cu laturile marginale şi cu interiorul ei, Asia prezintă patru mari subdiviziuni climatice (P. COTET, 1967, I. MARIN, 1994): – Asia musonică, care cuprinde latura sudică, sud-estică şi estică a acestui continent, începând cu Peninsula India şi terminând cu Peninsula Kamceatka, la contactul cu Oceanul Indian şi Oceanul Pacific. Caracterul musonic se schimbă de la sud spre nord (între Ecuator şi Tropic este cald în tot anul; mai la nord, în China Sudică şi în Japonia de Sud-Est, acesta este mai puţin cald, iar la nord, până în Kamceatka, iernile sunt foarte reci). – Asia deşertică (vestică şi inferioară), care începe la ţărmul Mării Roşii şi ajunge până la Marea Caspică, Lacul Aral, podişurile Turkestan, Tibet şi Gobi. – Asia nordică, partea care atinge regiunile polare, cu climă rece, ierni foarte lungi şi aspre. Aici se află polul frigului continental al emisferei nordice (Oimeakon). – Asia mediteraneană, reprezentată printr-o fâşie destul de îngustă în lungul ţărmului Asiei Mici şi a Levantului, cu ierni dulci şi veri uscate. Vegetaţia se caracterizează prin diversitate şi dezvoltare zonală. În cuprinsul Asiei se întâlnesc toate zonele de vegetaţie, la a căror formare şi dezvoltare au contribuit o serie de factori, dintre care rolul principal l-au avut clima, relieful şi evoluţia paleogeografică. În general, se ştie că cele mai puţine schimbări le-a suferit partea de sud, spre deosebire de cea de nord, unde glaciaţia a ocupat suprafeţe întinse şi a dispărut abia de circa 10.000 ani (P. COTET, A. BĂNĂRESCU, 1972, I. PIŞOTA, 1992, I. MARIN, 1994). Partea de vest s-a bucurat de condiţii destul de favorabile pentru dezvoltarea vegetaţiei. Datorită influenţei musonice, ea a constituito zonă de schimburi permanente între speciile din nordul şi sudul Asiei. Desfăşurarea zonală a vegetaţiei este turburată în unele locuri de condiţiile locale de relief şi de climă, lucru ce se poate vedea şi din prezenţa celor două fâşii marginale de păduri – una nordică şi una sudică – în raport cu interiorul Asiei, care este lipsit de vegetaţie lemnoasă. Vegetaţia naturală este aproape neschimbată în pădurile ecuatoriale şi foarte mult modificată de societatea omenească în toate regiunile cu agricultură veche şi densitate mare a populaţiei, cum sunt: Câmpia Chinei de Est, Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia Mekongului, Câmpia Mesopotamiei etc. Asia este patria multor plante folositoare, cum sunt: grâul, orzul, mazărea, ceaiul, orezul, trestia-de-zahăr, meiul, hrişca, diferiţi arbori fructiferi etc. Din punct de vedere floristic, teritoriul Asiei aparţine în cea mai mare parte regiunii holarctice (cu subregiunile: arctică, europeo-siberiană, stepa europeo-asiatică, pontico-central asiatică, mediteraneană, nord-africană-indiană şi chino-japoneză) şi foarte puţin regiunii paleoarctice (cu subregiunile indo-africană şi malaeză). Zonele de vegetaţie (PIŞOTA, MARIN, COTEŢ) se desfăşoară pe suprafeţe întinse, începând de la nord spre sud, dar fără a prezenta o regularitate prea evidentă, ca în alte continente.

37

Zona de tundră se dezvoltă pe o fâşie îngustă în lungul litoralului arctic, începând din Peninsula Iamal şi până în Peninsula Ciucilor. Aceasta prezintă aceleaşi caracteristici fitogeografice ca şi în Europa, cu deosebirea că în Siberia de Nord-Vest ea ocupă suprafeţe mai mari, chiar în cuprinsul munţilor. Zona pădurilor de conifere (taigaua) reprezintă una din cele mai întinse formaţii vegetale ale Asiei, începând de la poalele Uralului şi până la Marea Ohotsk, şi cursul inferior al Amurului. Ea ajunge în sud până la Lacul Baikal. Aici se întâlnesc aceleaşi specii amintite la taigaua din Europa. Zona pădurilor de foioase, specifică climei temperate, se dezvoltă mai mult în Asia de Est (Marea Câmpie Chineză, Câmpia Manciuriei, Amur-Primoria, Peninsula Korea şi în partea de mijloc a marilor insule japoneze). Nu lipsesc nici pădurile mixte – de conifere şi de foioase – care se întâlnesc mai mult în munţi, la diferite altitudini. Păduri rare de mesteacăn şi plop tremurător apar în sudul Siberiei de Vest, pe o fâşie foarte îngustă. Zona pădurilor subtropicale ocupă un loc aparte, datorită nuanţelor diferite pe care le prezintă. Dintre aceste nuanţe sunt de reţinut trei: – Pădurile subtropicale umede, semperviriscente (denumite şi păduri de lauri), care se dezvoltă ca urmare a influenţei musonice în partea de sud a Chinei (în regiunea colinar-muntoasă) şi în vestul Peninsulei Indochina (în zona muntoasă), fiind constituită din magnolii, laur, chiparos, stejar, arbore de camfor etc. – Pădurile subtropicale uscate, semperviriscente (denumite şi păduri verzi iarna), se întâlnesc în Podişul Iunnan şi pe versantul sudic al Himalayei. Acestea reprezintă mau mult un amestec de păduri de conifere, de foioase şi de laur. – Pădurile subtropicale tipice sunt situate în jurul ţărmului mediteranean (păduri mediteraneene). Acestea apar pe porţiuni foarte restrânse, pe litoralul sudic al Mării Negre, Mării Mediterane, în Asia Mică, Levant etc. Această vegetaţie constă din desişuri de maquis, păduri de stejar veşnic verde, iar în părţile înalte ale munţilor – păduri de cedru şi de molid. Zona de silvostepă reprezintă continuarea celei din Europa, fiind dezvoltată tot ca o fâşie foarte îngustă. Ea începe în partea de sud a Siberiei de Vest şi ajunge până în bazinul superior şi mijlociu al Amurului. Zona de stepă formează un fel de „aureolă” la periferia deşerturilor, unde vegetaţia spontană a dispărut aproape complet, datorită acţiunii antropice desfăşurate, mai ales prin diferite lucrări agricole. Cele mai extinse sunt stepa vest-siberiană, stepa chineză din zona de loess, stepele Iranului, stepa din Câmpia Indului etc. În general, stepa asiatică prezintă două nuanţe – una cu aspect ierbos şi alta aridă. Zona deşerturilor se întinde începând de la Marea Roşie şi până în Mongolia şi se caracterizează prin predominarea plantelor xerofile. Dintre arbori creşte saxaulul (Haloxylon), iar dintre ierburi amintim pelinul (Artemisia), rogozul (Carex) şi altele. Cele mai importante sunt deşerturile: Arabiei, Siriei, Iranului, Turnaului, Takla-Makan, Pamir, Tibet şi Gobi. Ca şi stepele, deşerturile prezintă două aspecte – unul de deşerturi calde (ca, de exemplu, deşerturile: Arabiei, Iranului, Thar) şi altul de deşerturi reci (ca, de exemplu, deşerturile: Turanului, Pamir, Tibet, Gobi etc.). Caracterul de deşert absolut aparţine părţilor interioare, iar exteriorul are mai mult caracter de semideşert. Zona de savană, cu păduri rare, în special cu pâlcuri de bambus, ocupă suprafeţe mari în Podişul Deccan, în Câmpia Indului (la exteriorul Deşertului Thar) şi în Podişul Laosului. Pe porţiuni foarte restrânse, ea mai apare în cuprinsul Insulelor Filipine şi în estul Djawei. Zona pădurilor tropicale, fără frunze în sezonul uscat, pare în bazinul fluviului Irrawaddi, în partea de vest a Podişului Laos, în jurul Golfului Hanoi şi în bazinul fluviului Sîtzian. Zona pădurilor tropicale umede (ecuatoriale) este dezvoltată în Arhipelagul Malaez, Peninsula Malacca, partea de vest a Peninsulei India, în Bengalia şi Peninsula Indochina, unde precipitaţiile aduse de musoni sunt destul de bogate. În interiorul Peninsulei Indochina, pădurea ecuatorială are aspect mai mult de junglă, cu numeroase specii de liane, care formează desişuri de nestrăbătut. Predominanţi sunt palmierii (Phöenix silvestris, Caryota urens, Caryota umbraculifera, Corypha gelanga, Areca catechu). În insulele Malaysiei caracteristici sunt ficuşii, iar în jungla din Indochina – tufişul de bambus, împletit cu liane.

38

Vegetaţia de munţi înalţi (constituită din păduri de conifere, păşuni subalpine, şi alpine) apare în munţii: Caucaz, Hindukuş, Pamir, Tianşan, Altai, Kuenlun, Karakorum, Himalaya, Alpii Sîciuan etc. Tot în categoria vegetaţiei de munţi înalţi fac parte stepa şi deşertul de nuanţă rece, specifice podişurilor Tibet, Pamir, Munţilor Altai etc. Vegetaţia de oaze ocupă suprafeţe mult mai restrânse în raport cu zonele expuse. Ea apare peste tot în regiunile de deşerturi, semideşerturi şi chiar în stepe, mai ales în lungul râurilor mari (Tigru, Eufrat, Amu-Daria etc.), unde se dezvoltă desişuri de trestie şi plopi, viţă-de-vie, bumbac, pomi fructiferi etc. În concluzie, se poate reţine faptul că distribuţia actuală a vegetaţiei Asiei este condiţionată de doi factori principali – clima şi relieful. Lumea animală a Asiei este tot aşa de bogată şi de variată ca şi vegetaţia, fapt ce se explică atât prin diferenţierea mare a condiţiilor naturale, cât şi prin legăturile strânse pe uscat, pe care le-a avut Asia cu celelalte continente învecinate, în ultimele etape de evoluţie ale ei (pliocenă şi cuaternară). Ea are o repartiţie destul de variată şi neuniformă. Sub raport zoogeografic, Asia aparţine la trei regiuni: holarctică, etiopiană şi indo-malaeză (V. BANARASCU, 1974, I. POP, 1986, I. PISOTA, 2002). Regiunea holarctică este foarte întinsă şi ea cuprinde mai multe subregiuni, cu specificul lor faunistic. – Subregiunea arctică, în care o dezvoltare mai mare o are fauna de tundră, este reprezentată prin: renul (Rangifer tarandus), hermelina (Mustela herminea), ursul alb (Ursus maritimus), lemingul de Obi (Lemmus obensis), gârliţa (Ansen albifrons), iepurele alb (Lepus timidus), potârnichea de tundră (Lagopus mutus) etc. – Subregiunea europeo-siberiană cuprinde animalele specifice pădurilor de taiga şi de foioase: elanul (Alces alces), ursul brun (Ursus arctos), vulpea (vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), râsul (Lynx lynx), cocoşul de munte (Tetrao urogallus), samurul (Martes zibellina) etc. – Subregiunea mediteraneană se caracterizează prin prezenţa şacalului (Canis aureus), a hienei, damanului, diferitelor reptile etc. – Subregiunea central-asiatică este foarte variată şi întinsă, cuprinzând fauna stepelor reci din Tibet: iakul (Poëphagus grunniens), asinul sălbatic Kiang (Equus kiang), marmota tibetană (Marmota himalayanus), antilopa Ada (Gazella picticaudata), antilopa orongo (Pantholops hodsoni) etc., precum şi fauna stepelor Mongoliei şi Kaşgariei: culanul sau asinul sălbatic (Equus hemionus), vulpea corsac (Vulpes corsac), ariciul urecheat (Erinaceus auritus), dihorul palid (Mustela eversmani), găinuşa de deşert (Pterocles alchata), antilopa geren (Procapra gutturosa) etc. – Subregiunea manciuro-chineză este foarte bogată, ca rezultat al pătrunderii aici, atât a elementelor sudice, tropicale, cât şi a celor nordice, de taiga, aşa cum sunt: ursul negru himalayan (Ursus tibetanus), cerbul pătat (Cervus nippon), tigrul de Amur (Felis tigris amurensis), pisica sălbatică din Extremul Orient (Felis euptilura), câinele enot (Nyctereutes procyonoides), leopardul (Felis pardus), cerbul de apă (Hydropotes inermis), fazanul auriu (Chrysolophus pictus), broasca ţestoasă de apă dulce (Amida sinensis), veveriţa zburătoare (Pteromys volans), burunducul (Eutamias sibiricus), la care se adaugă, de asemenea, salamandra, cocorul endemic japonez etc. Regiunea indo-malaeză este foarte complexă şi variată, cuprinzând mai multe subregiuni (P. COTET, 1967): – Subregiunea indiană (Peninsula India şi Insula Ceylon), în care se întâlnesc forme indomalaeze tipice, rinocerul cu un corn, elefantul indian etc., precum şi forme endemice: diferite antilope, de exemplu antilopa nilgau (Boselaphus tragocamelus), ursul buzat (Melursus ursinus), hulmanul (Pithecus entellus), maimuţa lori zvelt (Loris tardigradus) etc. – Subregiunea birmano-chineză (fără Peninsula Malacca, dar, în schimb, cu cele două insule mari – Taiwan şi Hainan), caracterizată prin prezenţa rinocerilor, a numeroaselor maimuţe, ca, de exemplu, Lori bondoc (Nycticebus coucang), ursul malaez (Ursus malayanus) cu părul scurt, gaurul (Bos gaurus), gaialul (Bos frontalis), bantengul (Bos banteng) etc. – Subregiunea Insulelor Filipine, unde trăieşte, printre altele, pasărea răpitoare din genul Pithecophaga, cu cioc enorm şi care se hrăneşte cu maimuţe. – Subregiunea Insulelor Sonde (Insulele Mari şi Peninsula Malacca), unde predomină fauna continentală, tapirul asiatic (Tapirus indicus), care se întâlneşte în Peninsula Malacca şi Insula

39

Sumatera, urangutanul (Simia satyrus din Kalimantan şi S. sumatranus din Sumatera), maimuţa endemică cu nas mare (Nasalis larvatus) din Kalimantan, rinocerul cu un corn (Rhinoceros sondaicus) din Djawa, rinocerul cu două coarne (Dicerorhinus sumatrensis) din Kalimantan şi Sumatera, şopârla zburătoare (Draco volans) etc. – Subregiunea Insulei Sulawesi (Celebes), caracterizată prin numeroase forme endemice şi primitive: pavianul sau macacul moţat (Cynopithecus niger), bivolul primitiv anoa (Anoa depressicornis), porcul Babirussa (Babirussa babirussa), ca şi prin specificul ei de trecere spre Australia. Regiunea etiopiană trece puţin în Asia de Vest, şi anume în sudul Peninsulei Arabiei. În deşerturile de aici se întâlnesc multe elemente endemice, cum sunt: diferite antilope mari (mendas, bubal), gazela comună (Gazella gazella), vulpea fenec (Conis zerda), cămila cu o singură cocoaşă sau dromaderul (Camelus dromedarius), râsul de deşert, numit caracal (Lynx caracal), pisica de barcană (Felis margarita), nevăstuica (Mustela nivalis), dropiile (Otididae) etc. Rezultă că cele cinci mari părţi ale Asiei (sudică, nordică, estică, vestică şi centrală) sunt diferite între ele şi sub raport faunistic. La sfârşitul sec. al XIX-lea, la Bombay s-a înfiinţat prima societate de ocrotire a animalelor, ca în anul 1908 să pună bazele primei rezervaţii naturale de pe teritoriul asiatic, cea de la Kaziranga pentru ocrotirea rinocerului indian. După primul război mondial se înfiinţează numeroase parcuri şi rezervaţii naturale dintre care cele mai multe în Indonezia, Japonia, India şi Indochina. De asemenea în republicile unionale sovietice s-au înfiinţat numeroase arii protejate. În prezent Asia Centrală şi Nordică ex-sovietică are amenajate 129 rezervaţii naturale (din care un număr de şapte sunt rezervaţii ale biosferei) şi şapte parcuri naturale. Cele mai importante arii protejate asiatice sunt: - Rezervaţia marină de la Vladivostok (Golful Petru-cel-Mare), Rezervaţia Sihote Alin (600 mii ha, pentru floră şi faună specifică zonei temperat-musonice), - Rezervaţiile naturale Dashe Newar şi Ab-i-Istada (pentru prezervarea unei faune variate, reprezentată de gazele, mufloni, arhari, leopardul-de-zăpadă, hiene, păsări migratoare), precum şi Valea Ajar (pentru ocrotirea unor mamifere precum capra ibex, Cervus bactrianus şi iacul); - Parcurile naturale Chittagong Hills Tracks şi Mardhurpur (înfiinţate în 1961) şi Rezervaţia naturală Sundarbans (pentru ocrotirea tigrului bengalez, leoparzilor şi antilopelor) din Bangladesh; - Rezervaţia Bhutan pentru ocrotirea maimuţei endemice langurul auriu, a elefanţilor, leoparduluide-munte, cervidelor şi muflonilor - Parcul naţional Angkor (f. în 1925), cu funcţii complexe pentru ocrotirea vestigiilor fostei capitale khmere cu peisajul natural adiacent, alte 5 rezervaţii naturale şi c. 200 rezervaţii forestiere, mult afectate de îndelungatul război intern; - Peste 140 parcuri naturale chineze ce ocrotesc elemente de floră (1150 de specii aviare, 420 de specii reptiliene şi amfibieni, 1500 specii de peşti, 420 specii de mamifere, între care ursul mare panda, ocrotit în parcurile naturale Wuolong şi Dafengding din sudul Chinei); - Rezervaţia naturală din Taivan pentru ocrotirea multor specii endemice de palmieri, bambuşi, arbori de camfor, pandanus, chiparoşi, pseudotsuga, ursul negru, pangolinul, câinele zburător, păsări tropicale, şerpi veninoşi; - 14 parcuri naturale şi peste 100 rezervaţii naturale sud-coreene pentru ocrotirea unei flore şi faune extraordinar de exuberante (două treimi din suprafaţa ţării este ocupată de păduri de foioase şi conifere): molidul de Aian, cedrul coreean, pinul roşu, arţarul coreean, tigrul de Ussuri, linxul, leopardul, lupul şi ursul brun - Peste 40 de parcuri naturale filipineze care pun în protecţie numeroase esenţe forestiere şi specii faunistice (insulele dispun de foarte puţine specii de mamifere) - O importantă reţea de zone ocrotite sunt amenajate în India (10 parcuri şi peste 150 de rezervaţii naturale, cu o suprafaţă totală de peste 1700000 ha; cel mai mare este Corbett – f. în 1935, într-o regiune de junglă) pentru ocrotirea faunei specifice variate (500 de specii de mamifere, 550 specii de reptile, peste 2000 de specii şi subspecii de păsări) şi rare (cum este leul, ocrotit în PN Gyr din Pen. Kāthiāwar); - în Indonezia sunt 16 parcuri (cel mai vechi este Udjung Kulon Panaitan, f. în 1921 – cu 66.620 ha) şi alte 300 de arii protejate de dimensiuni variate cu multe rarităţi: rinocerul jawanez, varanul din

40

ins. Komodo, urangutanul, şoarecele uriaş, cerbul bateng (Parcurile Gunang Leuser, Padar Rintji din insula Komodo cu 64000 ha, Krakatau); - Parcul naţional iordanian Azraq (400 mii ha, fondat în 1965) pentru fauna aviară - Cele 9 parcuri şi peste 60 de rezervaţii naturale iraniene sunt amenajate pentru ocrotirea unei avifaune specifice (peste 300 de specii); cel mai mare este cel amenajat în jurul lacului Urmia; - Cele 3 parcuri şi rezervaţii israeliene ocrotesc între altele, vulturul pătat, jderul-de-piatră, ibexulde-Nubia, iar în în Golful Eilat s-a amenajat la Marea Roşie o rezervaţie naturală a biosferei pentru protecţia faunei specifice recifilor; - Japonia dispune de 27 parcuri naturale (cu o suprafaţă de peste 2 mil. ha) şi alte 240 de rezervaţii ale prefecturilor, la care sec adaugă 1148 rezervaţii mici, cu un total de 84780 ha (cea mai mare este Fuji-Hakone-Izu), iar cele mai deosebite sunt Nikko, Bandai-Asahi şi Daizetsuzan pentru ocrotirea ursului negru asiatic şi a cerbului sika; - În Kyrghyzstan se află Issyk-Kul – cel mai întins parc naţional din Asia (cu peste 750 mii ha) pentru protecţia sitului natural al lacului omonim şi a regiunii înconjurătoare, unde se găsesc: dropia, capra-de-munte, jderul-de-piatră, arharul; - Rezervaţiile naturale laosiene Dong Xieng Tong, Dong Heua Xao, Dong Veuneckham sunt amenajate, în primul rând, pentru ocrotirea leopardului, tigrului, panterei, crocodilului şi a feluritelor păsări; - Rezervaţiile şi cele patru parcuri din Liban sunt amenajate mai ales în Munţii Antilibanului (forestiere) şi în depresiunea Beka’a (pentru floră şi faună de stepă); - Numerosele rezervaţii şi 14 parcuri naturale din Malaysia ocrotesc ecosisteme specifice mangrovelor sau pădurii ecuatoriale, pădurilor-galerii şi savane cu elefanţi, tigri, leoparzi, rinoceri, tapiri, maimuţe şi peste 500 specii de păsări (cele mai întinse arii protejate sunt Kinabalu-Borneo – f. în 1959, cu 556 mii ha, în jurul muntelui omonim cu vârful la 4101 m, ocrotind pădurea tropicală deasă şi cu faună extrem de variată, reprezentată de urangutanul pitic, pangolinul, lemurieni zburători, şi Taman Negara-Malacca – f. în 1938, cu 440 mii ha, cu numeroase elemente faunistice rare, precum rinocerul-de-Sumatera) - În Mongolia sunt amenajate rezervaţii pentru ocrotirea ursului-de-Gobi, culanului, argalului, antilopei saiga şi a gazelei; - Rezervaţiile naturale (cinci la număr) singaporeze se înscriu printre cele mai vechi din lume (cu toate că insula este doar de 640 km2); - Rezervaţiile Wilpatu, Gal Oya, Ruhunu din Sri Lanka au fost amenajate pentru ocrotirea celor peste 400 specii de păsări, 100 de specii de mamifere (elefanţi, urşi, leoparzi, mamuţe, antilope), multe reptile (cobre, pitoni); - 10 parcuri naturale şi 18 păduri-parc thailandeze sunt menite a prezerva fauna şi flora specifică savanei şi pădurilor tropicale (galerii sau umede); - Cele 15 parcuri naturale din Asia Mică, între care Karatepe-Aslantaş (f. în 1958 – 7715 ha), Manyas Gölü (f. în 1959 – 52 ha), Ulu-Dağ (f. în 1961 – 27300 ha) şi Kuşadasi-Dilek (f. în 1966 – 16000 ha) pentru ocrotirea avifaunei, peisajului şi florei - Rezervaţia biosferei Repetek din Kara-Kum (Turkmenistan) pentru protejarea siturilor naturale deşertice reci. Datorită întinderii sale şi a varietăţii specifice din flora şi fauna asiatică, multe specii sunt pe cale de dispariţie sau au dispărut complet din mediul natural. Diferentierile climatice, vegetale si activitatile umane impun si diferentieri ale peisajului geografic in Asia. Peisajele naturale asiatice deosebite sunt: 1. Peisajul arctic – pe marginea Nordica si intinsul O. Arctic, care au iarna permanenta. In acest pustiu oceanele sunt inghetate si sunt acoperite cu zapezi si ghetari. Vegetatia lipseste, dar nu si animalele (ursul polar, vulpea si iepurele, unele pasari; iar in ape: foca, morsa, balena). Zona este locuita de grupuri de eschimosi, cu o populatie rara, care traieste din vanat si pescuit. 2. Peisajul de tundra – in regiunile cu iarna lunga si rece. Clima tine solul inghetat in cea mai mare parte a anului. Peisajul se invioreaza prin aparitia pajistilor inverzite. Primavara are loc o extindere a dezghetului, ca urmare a incalzirii climei. Urmarile sunt greu de cuantificat, dar va creste umiditatea solului si a atmosferei. Precipitatiile sunt reduse cantitativ, iar evapo-transpiratia redusa mentine debitele ridicate ale raurilor, dezghetul provocand intinderea apelor pe zone mari. Ca urmare, peisajul apare cu zonele mai inalte mai zvantate, ele alternand cu locurile mlastinoase. In

41

tundra nu cresc arbori. Pajistile umede au soluri turboase si sunt strabatute de turme de reni, animale folositoare ptr locuitori. Celelalte animale migreaza spre sud, spre zone mai favorabile datorata nutritiei si adaposturilor mai bune. 3. Taigaua siberiana – reprezinta cea mai intinsa padure de conifere de pe glob. Molidisurile sunt compacte, omogene si monotone si sunt rareori punctuate de palcuri de mesteceni sau alte specii de foioase. Peisajul de taiga este delimitat de prezenta exemplarelor care toamna au flori.(?). In locurile mai netede taigaua este mlastinoasa, muschii cresc printer trunchiuri intr-un amestec greu de strabatut. Taigaua este o padure linistita, deoarece animalele sunt rare, este putin umanizata,desi are mari rezerve de carbune, petrol, metale, pietre pretioase si lemn. 4. Stepele Asiei – Ofera peisaje mai deschise, pajisti acoperite cu ierburi marunte, pe un relief usor valurit. Nu peste tot pajistile au constr. si continuitate, mai ales in tinuturile mongolilor nomazi. Padurile de lunca din lungul raurilor invioreaza peisajul pe sesurile umede. Densitatea populatiei este mica, iar amprenta umana are o slaba consistent. Peisajul stepei nu s-a modificat decat in zonele de cultura. Bogatiile subsolului au sustinut dezvoltarea oraselor si a zonelor industrial, modificand peisajul stepei. 5. Deserturile Asiei – aparute in zonele uscate, ocupa 1/3 din suprafata continentului. In Pen. Arabia si V Indiei sunt deserturi calde, cu 50oC vara; in deserturile Takla Makan (Taklamakan) sau Gobi sunt contraste termice accentuate intre vara si iarna (vara calda, iarna aspra). Peisajul desertic este diferentiat, unele deserturi sunt acoperite cu acumulari de nisipuri, diferite ca forma si dimensiuni; dunele ocupa mari intinderi, avand o fizionomie de detaliu in permanenta schimbare. Desertul Taklamakan este inconjurat pe margini de oaze, alimentate de raurile care izvorasc din muntii alaturati. Aici desertul inainteaza prin inaintarea mecanica a dunelor, fiind vorba de o progr. 42patial a vanturilor. Avansare dunelor poate fi stopata prin irigarea oazelor marginale si realizarea unor culture arborescente sau liziere de protectie. Alte deserturi sunt stancoase, sau formate din fragmente colturoase rezultate din dezagregarea rocilor. In jurul izvoarelor rare apar oazele, adica spatii verzi intretinute cu dificultate, folosite ca binevenite locuri de popas ptr caravan. Exista f putini locuitori, in oaze sau in zonele cu bogatii ale subsolului (petrol, gaze). 6. Peisajul musonic este strans legat de alternanta anotimpurilor (iarna ploi bogate, vara secetoasa). Agricultura este dependenta si organizata in functie de ploile musonice, dar in campiile din India si China solul fertil se cultiva si iarna, cu ajutorul irigatiilor. Agricultura intense este legata de cultura orezului. In conditiile unei populatii dense, terenurile agricole au devenit insuficiente, iar padurile s-au extins prin terasare. Peisajele musonice sunt reprezentate de campuri de orez, livezi de dud, iazuri, sit erase cultivate. 7. Asia montana inalta – se deosebeste prin trasaturi proprii; este o zona care s-a inaltat recent, constituita din lanturi de munti cu inaltimi mari. Relieful este viguros, cu vai inguste si versanti abrupt. Pe cele mai mari inaltimi sunt zapezi permanente si ghetari care au creat un relief specific. Altitudinea impune etajarea conditiilor climatic , invelisul de vegetatie si de soluri, realizand dispunerea verticala a zonelor inalte. In zona inalta a Asiei invelisul de vegetatie este format din benzi cu o compozitie diferita. Astfel, la poalele muntilor sunt paduri zonale, apoi, in altitudine urca paduri diferentiate, tufisuri si pajistile de munte, apoi stancariile golase, zapezile vesnice si ghetarii. In aceste conditii putin favorabile asezarile sunt rare, putinii locuitori s-au instalat in depresiuni, iar ocupatiile cele mai importante sunt zootehnia si mineritul. O agricultura de subzistenta se practica in lunci si pe canalele de dejectie terasate. Ghetarii ofera apa necesara irigatiilor. Viata este austera, in schimb peisajele sunt pitoresti, si ca urmare atrag turisti. Resursele Asiei. Structura geologică a Asiei a imprimat varietate, dar şi o răspândire inegală a resurselor de subsol. Dată fiind inegala dezvoltare economică a ţărilor, arată că o parte importantă a resurselor sunt situate în condiţii dificile de exploatare. La nivel mondial Asia deţine un loc important în resursele energetice (combustibili clasici); aici se află peste 60% de rezervele de cărbuni superiori şi peste două treimi din cele de hidrocarburi. Rusia este cele mai important deţinător de rezerve carbonifere (Baz. Lena, Tunguska, Taimyr, Bureea, Ceremhovo, Angarsk, Kamsk-Acinsk), urmată de R. P. Chineză (peste 1100 miliarde tone cc – cele mai mari fiind în Shanxi, Lyaoning, Hebei şi Shandong). Cărbune se mai află şi în Kazahstan (170 mld. t cc – Karaganda, Ekibastuz, Ubagan) şi India (125 mld. tcc – statele Bihar, Madhya Pradesh, Orissa şi Bengalul de Vest). Rezerve mai mici are Japonia, Turcia, Iran, R.P.D. Coreeană, Vietnam, Mongolia şi Indonezia.

42

Resursele de petrol au o altă repartiţie în cadrul continentului cele mai mari fiind în Zona Golfului (numai Arabia Saudită deţine un sfert din rezervele mondiale - unde se află 25 din cele 33 de câmpuri petroliere ale lumii cu rezerve de peste 750 milioane tcc fiecare, cel mai mare Ghawar are peste 11 mld. tcc rezerve) şi în Siberia de Vest. Rezerve importante deţin R.P. Chineză (China de Nord Est, Zona aridă de vest şi în platforma continentală), Indonezia (Kalimantan, platforma continentală), Brunei (pe platforma continentală), Malaysia (Sarawak) şi India (la vest de Mumbay). Kazahstan, Turkmenistan şi Uzbekistan îşi pun mari speranţe în valorificarea petrolului caspic, din platforma continentală a acestei mări. Jumătate din rezervele mondiale de gaze naturale se află în Siberia şi Iran, urmate de Arabia saudită, Qatar, Irak, Kuwait, E.A.U. În Rusia se află cel mai mare zăcământ de pe glob (Urengoi, cu 7 mii mld. m3, situat în Siberia de Vest, legat de Europa Centrală şi Occidentală prin gazoducta „Prietenia”). Mari pungi gazeifere sunt în Iran (Kurgan, zona Golfului) şi în largul coastelor Qatar (cel mai mare zăcământ submarin din lume – peste 4 mii mld m3). Alte rezerve gazeifere sunt situate în China, Bangladesh, Indonezia, Brunei, Malaysia, India şi Thailanda. Asia deţine peste două treimi din rezervele mondiale de staniu (în Asia de Sud-Est, Indonezia – 23,7%, Thailanda-12,2%, Malaysia-8,8%, Myanmar-5%, China-15%). Alte minereuri deţin ponderi modeste în mondial, deşi ţările asiatice se numără printre marii producători de nichel, wolfram, vanadiu, cupru, bauxită. Rezerve mari de nichel se află în Rusia (14 % din rezervele mondiale, cea mai mare parte în zona europeană, cel mai mare zăcământ fiind la Norilsk), Indonezia (13,7% din rezerve) şi Filipine (10,7%). R. P. Chineză concentrează cele mai mari zăcăminte de wolfram. Minereuri de cupru se află în Kazahstan, Filipine, Iran şi India, vanadiu în Rusia (40% din rezervele mondiale, mai ales în Ural), bauxita în India (5,7 % din rez. mondiale), Indonezia (2,8 %, în special în Sumatera) şi R.P. Chineză. Lipsită de minerale, Japonia este a cincea deţinătoare mondială de zinc. Rusia este deţinătoare unor mari rezerve de metale preţioase (Siberia şi Ural). Asia nu deţine rezerve notabile de minereuri nemetalifere decât la fosfaţi şi săruri de potasiu; peste două treimi din rezervele continentale de fosfaţi naturali se află în China, alte zăcăminte fiind în Iordania şi alte ţări din SV (Siria şi Israel). Tot aici (Israel şi Iordania) se obţin mari cantităţi de săruri de potasiu din Marea Moartă, dar mari rezerve le au Rusia şi Thailanda. Borax se extrage în Turcia şi Kazahstan şi săruri de magneziu în Rusia, China şi RPD Coreeană, iar mari rezerve de sulf se află în SE Irakului. Industria extractivă a Asiei deţine poziţii fruntaşe pe plan mondial. Acest lucru este dovedit de faptul că Asia dă peste 60% din producţia mondială de staniu, 42% din cea de wolfram, 41% din cea de petrol şi aprox. 44% din cea de grafit. Aport însemnat la economia mondială îl are producţia de magnezit (peste o treime), gaze naturale (aproape o treime), stibiu (aproape un sfert) şi sare gemă şi fosfaţi (o cincime). Contribuţie modestă o are la producţia de minereu de fier, mercur, vanadiu. Resursele energetice produse în Asia deţin ponderi însemnate în producţia mondială (30% la cărbuni superiori, 62% la cea de hidrocarburi). Cărbunii sunt produşi în China (cel mai mare producător mondial – 1,4 mld. t) din bazinele Manciuriei şi din zona de nord. Kazahstan înregistrează o producţie crescândă prin valorificarea bazinelor Karaganda şi Ekibastuz, iar Fed. Rusă (al doilea producător mondial) extrage din Siberia cărbune în bazinele Kuzneţk, Ceremhovo, Kamsk-Acinsk ş.a. India este unul din marii producători mondiali, cu aproape 300 mil. t cărbuni extraşi în vechiul bazin Damodar şi în cele mai noi din Pundjab şi Assam. În partea sa asiatică, Turcia este un mare producător, urmat de Japonia, care şi-a redus puternic extracţia de cărbuni, de la cca. 60 mil. t/an la 4 mil. t/an în ultimele decenii (numai în bazinul Ishikari din Hokkaido şi în nordul Insulei Kiushu). Indonezia este o nouă producătoare de cărbuni (peste 50 mil. t) şi Thailanda cu producţie dublată în ultimii 5 ani la aproape 25 mil. t. Petrolul asiatic joacă un mare rol în economia mondială prin faptul că zona Golfului este pe departe cel mai important rezervor de hidrocarburi, atât ca potenţial, cât şi ca producţie (aproape 900 mil. t/an). Cea mai mare producătoare este Arabia Saudită (cu aproape 1/2 din producţia zonei Golfului, locul I pe Glob), cu mari exploatări pe uscat (Ghawar, Qatif), cât şi din platforma continentală a Golfului Persic (Safaniyah, Aghajari, Manifa). Urmează Iran, cu producţie obţinută în sectorul dintre G. Persic şi Munţii Zagros (Gach, Aghajari, Ahvaz). Cîte un sfert din producţia anuală a Arabiei Saudite o realizează Emiratele Arabe Unite şi Kuwait (Burgan). Irak şi-a redus puternic producţia ca urmare a războiului din Golf, în prezent acest stat realizând doar 1/5 din producţia anului 1979. Producţie însemnată în zona Golfului o înregistrează Qatar şi Oman. Cea de-a doua zonă ca

43

importanţă în exploatarea petrolului o constituie Siberia de Vest (câmpurile de la Samatlor şi Nijnivartovsk), care dă peste 1/2 din producţia anuală a Federaţiei Ruse. Cele trei state ex-sovietice din Asia Centrală (Kazahstan, Turkmenistan şi Uzbekistan) realizează aproape 50 mil. t prin exploatarea câmpurilor petrolifere de la Marea Caspică şi din Valea Fergana. În ultimii ani, R.P. Chineză a devenit o producătoare importantă de petrol (locul V pe Glob), exploatând câmpurile din NE Chinei (Daqin), NV Chinei (Yumen, Karamay) şi SV ţării. În Extremul Orient, Indonezia (cu exploatări în Sumatera şi Borneo) rămâne un producător tradiţional cu aproape 80 mil. t anual, urmată de Malaysia (în platforma continentală şi în Sarawak). Gazele naturale au înregistrat o creştere importantă datorită facilităţilor de lichefiere şi de transport cu metaniere şi gazoducte din zonele de extracţie spre cele de consum, dar este cu mult sub posibilităţile oferite de rezerve. Cea mai importantă regiune de extracţie este Siberia de Vest, urmată de Indonezia (în Kalimantan), Uzbekistan, Arabia Saudită, Malaysia, Turkmenistan, R.P. Chineză, Pakistan şi ţările Golfului. Deşi dispune de rezerve importante, India are o producţie comparabilă cu cea a Bangladeshului (pentru care gazele naturale constituie principala resursă de subsol). De asemenea, Thailanda, Bahrain, Azerbaidjan şi Japonia au producţii neînsemnate comparativ cu producătorii tradiţionali din zona Golfului, China sau Asia Centrală. Minereul de fier se exploatează în China (locul I mondial, cu peste 250 mil. t anual), cu mine importante în China de NE şi Mongolia Interioară. Evoluţia exploatării acestui minereu în China este foarte rapidă, depăşind în ultimul deceniu tradiţionala producătoare, India (aproape 70 mil. t/an în statele Bihar şi Orissa). Partea asiatică a Fed. Ruse (sudul Siberiei Centrale şi nordul L. Baikal) şi ţările din centrul ex-sovietic (în special Kazahstan) contribuie cu aproape 100 mil. t/an la producţia continentului. De asemenea, R.P.D. Coreeană (bazinul Musan) şi Turcia au producţii importante pentru consumul lor intern. Alte minereuri feroase se extrag în cantităţi însemnate în China (tungsten şi vanadiu – locul I pe Glob), Turcia, India şi Filipine (crom), nordul Siberiei (nichel la Norilsk), Indonezia şi Filipine (nichel), iar în India, China şi Japonia se exploatează mangan. În producţia de minereuri neferoase se detaşează producţia de staniu (cositor), care contribuie cu 2/3 la producţia mondială, principalele producătoare fiind China (locul I pe Glob) şi ţările din Asia Sud-Estică (Indonezia şi Malaysia). Transbaikalia şi Iakuţia deţin rezerve importante de staniu, plumb şi zinc. La producţia de cupru se evidenţiază exploatările din nordul L. Baikal, din Kazahstan (Djezkazgan şi Kounrad) şi Uzbekistan. Principalele ţări producătoare de bauxită sunt India, Indonezia şi China. Asia deţine un loc însemnat în producţia de stibiu (cca. 1/4 din producţia mondială). În extracţia substanţelor nemetalifere, se obţin cantităţi importante de sare gemă (1/3 din producţia mondială), fosfaţi, săruri de potasiu, sulf nativ, azbest şi grafit (aproape 3/4 din producţia mondială). În cadrul producţiei de sare se remarcă R.P. Chineză cu aproape 1/2 din producţia continentului – 80% se obţine din apa mării. Tot prin desalinizare a apei se obţin cantităţi mari în sudul Siberiei (din lacurile sărate) şi în ţările arabe din Orientul Apropiat. La producţia de fosfaţi China contribuie cu aproape 2/3, fiind urmată de ţările din Orientul Apropiat (Iordania, Israel, Siria), Kazahstan, Vietnam şi R.P.D. Coreeană. Sărurile de potasiu sunt produse numai în vestul continentului (Israel dă 90% din producţia Asiei, urmată de Iordania, ambele extrăgându-le din Marea Moartă). Dacă la grafit, China şi India sunt cei mai mari producători mondiali, la sulf se remarcă doar producţia Irakului şi Japoniei. Redus progresiv ca importanţă în producţia statelor europene sau americane, azbestul se exploatează în primul rând în Rusia, China şi Kazahstan. În fine, la producţia de talc (1/2 din producţia mondială) se remarcă R.P. Chineză, India şi R.P.D. Coreeană. În producţia de metale preţioase se remarcă aurul, obţinut în Siberia (a doua zonă producătoare a lumii), China, Indonezia, Coreea de Sud, şi argintul, exploatat în China, Kazahstan, Siberia, Coreea de sud şi Indonezia. Dacă până în secolul al XVIII-lea India era singura furnizoare de diamante din lume, iar Sri Lanka este recunoscută pentru cantităţile însemnate de pietre preţioase şi semipreţioase, în prezent Siberia Vestică şi Orientală au devenit mari zone de exploatare a diamantelor, rivalizând cu Africa de Sud. Populaţia şi aşezările Asiei. Asia cunoaşte o timpurie populare (China, Asia de Sud-Est, Asia de Sud-Vest), fapt dovedit de numeroasele descoperiri ale urmelor lăsate de oamenii fosili (sinantropul Pithecanthropus pekinensis pentru Pleistocenul inferior şi Pithecanthropus lantianensis, P. erectus, P. robustus şi Megatrhropus paleojavanensis pentru Pleistocenul mediu) din China de Nord şi Borneo-

44

Djawa (I. Marin, 1995). În Asia de Sud-Vest au fost descoperite importante urme materiale ale paleocivilizaţiei umane (Pleistocenul superior) reprezentată de Pithecanthropus palestiniensis şi Homo neandderthalensiscontemporan cu Omul de Ordos (China de Est) – precursori ai lui Homo sapiens fosilis şi H. sapiens sapiens. Evoluţia ulterioară a civilizaţiilor umane asiatice consemnează cinci centre de răspândire şi sferă de interacţiune (I. Marin, 1995): Mesopotamia, Valea Indusului, Delta Gangelui şi Culoarele Wei-Hang. Din aceste centre populaţia s-a răspândit spre centrul Asiei şi Siberia, spre Levant şi Europa, spre Cornul Africii şi Egipt, spre Coreea-Japonia-Kamciatka, spre Indochina şi Melanezia. Astfel, s-au dezvoltat trei mari grupe etnice: - grupa caucaziană (Arabia, Turcia, Iran, sudul Rusiei europene, spaţiul ponto-caspic) cu peste 30 de naţionalităţi şi aprox. 5 mil. vorbitori; - grupa mongoloidă (restul majoritar al Asiei); - grupa australoidă (Malaysia, Indonezia, Filipine) cu peste 200 etnii, ce totalizează c. 300 de vorbitori de limbi malaysiene, indoneziene şi filipineze; La acestea putem adăuga corpul demografic indian (India centrală, estică şi sudică). De aceea Asia va cunoaşte foarte multe etnii cu limbi aferente vorbite, care-mai-de-care diferite: - grupa indo-europeană (Armenia, Caucaz, Iran, Afghanistan, India) cu peste 170 etnii (1,5 miliarde de vorbitori), între care cele mai numeroase sunt: afghanii, bengalii, hindi, nepalezii, persanii, tadjicii, populaţiile urdu; - grupa dravidiană (Asia de Sud) cu c. 24 de grupuri etnice (150 mil. vorbitori), cel mai numeros grup fiind tamil; - grupa semiţilor sau afro-asiaticilor (Levant, Arabia, Mesopotamia, nordul Irak) prin arabi şi ivriţi (c. 80 mil. loc.); - grupa altaică (exclusiv în zona mediană a Asiei, din Asia Mică şi Arabia până-n nordul Chinei şi Japonia), cu circa 70 de etnii ce totalizează doar 300 mil. loc. (azeri, kazaci, kyrghyzi, turkmani, turci, mongoli, uzbeci, coreeni, japonezi); - grupa uralică (Urali, vestul Siberiei); - grupa kam-tai (numai în Ssud-Est) cuprinde peste 65 mil. vorbitori de c. 50 de limbi (cei mai numeroşi sunt lao şi thai); - grupa myao-yao (tot în Indochina), ce formează un corp redus de vorbitori (c. 7 milioane); - grupa australo-asiatică (în Indochina de răsărit) cu peste 85 milioane de vorbitori (150 de limbi), între care cei mai reprezentativi sunt khmerii şi vietnamezii; - grupa etniilor paleoasiatice, între care eschimo-aleută şi paleo-siberiană (Turcia, regiunea Turanică, Extremul Orient Siberian, Kamciatka, Sahalin); - grupa sino-tibetană (China, Tibet, Indochina-mai puţin Kamputchia), cu peste 300 etnii ce totalizează 1,35 miliarde de vorbitori de birmaneză, chineză şi tibetană (circa 200 de etnii au număr redus de locuitori – multe doar de câteva mii sau sub 1000 de oameni); - grupa sud-asiatică ( cu grupuri etnice mărunte în Indonezia, Coreea, Japonia). Religiile au cunoscut o şi mai curioasă diferenţiere: - creştinismul ortodox oriental (Rusia vestică, central-asiatică, sudul Kamciatka, Sahalin, Transbaikalia până la Habarovsk-Vladivostok); - creştinismul romano-catolic (Filipine); - Hinduismul (India, Bangladesh, parţial Sri Lanka); - Budismul (Mongolia, centrul şi nordul Chinei, vestul şi sudul Indochinei); - Islamismul (Asia Mică, Levant, Arabia, Irak, Iran, Afghanistan, Pakistan, Pen. Malacca, Indonezia-mai puţin centrul Borneo); - Shintoismul (inclusiv cu variante budhiste - Japonia); - Religii chineze (estul , sud-estul şi nord-estul Chinei, Coreea, Taiwan, Hainan); - Religii predominant tradiţionale şi şamane (Pod. Siberiei Centrale, Extremul Orient Rusesc, nordul Kamciatka). Evoluţia numerică a populaţiei Asiei va cunoaşte un ritm foarte lent până în secolul al XVIIlea (de la 120 mil. loc la începutul mileniului I la 330 mil. loc în 1650 - 60% din populaţia lumii), dar în următoarea sută de ani se va dubla (750 mil. loc. în 1750 - 84% din populaţia lumii), ca în anul 1900 aceasta şă ajungă la 940 mil. loc. (65% din populaţia lumii) În secolul XX şi la începutul acestui mileniu populaţia Asiei va cunoaşte un ritm accelerat, poate cel mai rapid din lume:

45

1436 mil. loc. în 1950 (dublare în 50 de ani) – adică 55% din populaţia lumii; 1900 mil. loc. în 1965 (dublare în 35 de ani) – adică 56% din populaţia lumii; 3798 mil. loc. în 1990 (dublare în 25 de ani) – adică 58% din populaţia lumii. În anul 2004 în Asia s-au estimat (Atlas of Mondial Bank-2005) 3.585 mil. loc. ceea ce înseamnă că megacontinentul asiatic acumulează circa două treimi (61%) din populaţia actuală a lumii. În ritmul anual actual de creştere (2,16 %) populaţia Asiei va urca la 4.134 mil. loc. în 2010 şi 5.270 mil. loc. în 2050 (ce va reprezenta 65 % din populaţia Pământului). Cu toate acestea ritmul annual de creştere este net diferenţiat pe regiuni şi ţări: - peste 3% în Asia de Sud-Vest; - între 2-3 % în Turcia, Iran, Afghanistan, Pakistan, India, Indochina, Indonezia şi Mongolia; - între 1-2 % în China, Japonia şi Coreea; - sub 1 % în Siberia şi centrul Asiei. Aceste ritmuri de creştere au permis unor state acumulări demografice impresionante (între 1950 şi anul 2000), ceea ce a făcut ca populaţia unor ţări să se mărească numeric de 2-4 ori, după cum urmează: China – de la 562 mil. loc. la 1284 mil. loc.; India – de la 370 mil. loc. la 1046 mil. loc.; Indonezia – de la 83 mil. loc. la 231 mil. loc.; Pakistan – de la 39 mil. loc. la 148 mil. loc.; Bangladesh – de la 46 mil. loc. la 134 mil. loc.; Japonia – de la 83 mil. loc. la 127 mil. loc.; Filipine – de la 21 mil. loc. la 84 mil. loc.; Vietnam – de la 25 mil. loc. la 81 mil. loc.; Turcia – de la 21 mil. loc. la 67 mil. loc.; Iran – de la 16 mil. loc. la 66 mil. loc.; Thailanda – de la 20 mil. loc. la 62 mil. loc.; Coreea de Sud – de la 20 loc. la 48 mil. loc. şi în Myanmar (Birmania) – de la 19 mil. loc. la 43 mil. loc. Şi alte state au cunoscut măriri de populaţie de: 3-4 ori (Cambodgia, Kazahstan, Kyrghyzstan, Laos, Malaysia), 5 ori (Yemen, Uzbekistan, Teritoriile Paslestiniene, Israel, Siria, Tadjikistan), 6-8 ori (Singapore, Oman, Arabia Saudită), iar altele aproape că şi-au dublat populaţia la fiecare 2-5 ani, astfel că populaţia acestora a ajuns să fie de 13 ori (Iordania), de 20 de ori (Kuwait), de 38 de ori (Emiratele Arabe Unite – de la 71000 la 2700000 locuitori) şi de 40 de ori (Qatar – de la 25000 la 982000 locuitori) în 2002 faţă de 1950. Astfel, că astăzi un număr de 2 state au peste un miliard de locuitori fiecare (China şi India); patru state au peste 100 mil. loc. fiecare (Indonezia, Pakistan, Bangladesh şi Japonia); între 50 şi 100 mil. loc. au Filipine, Vietnam, Turcia, Iran, Thailanda şi Coreea de Sud; Myanmar depăşeşte 40 mil. loc., iar Afghanistan, Nepal, Iraq, Uzbekistan, Coreea de Nord şi Arabia Saudită au între 20-30 mil. loc. Populaţie mai puţin numeroasă au Cambodgia, Kazahstan, Sri Lanka, Siria şi Yemen (între 10-20 mil. loc. fiecare) şi Azerbaidjan, Israel, Iordania, Laos şi Tadjikistan (care au între 5-10 mil. loc. fiecare). Un număr de 12 state au populaţie între 1 şi 5 mil. loc. iar ministatele Bahrain, Brunei, Timorul-de-Est, Maldive şi Qatar au sub 1 mil. loc. fiecare. Densitatea medie este de 86 loc./km2 apropiată de cea europeană, cu mult superioară celei din alte continente precum Africa şi America. Cu toată această ridicată cifră, păentru cel mai întins continent al lumii, sunt spaţii geografice de sute de mii şi chiar milioane de km2, care au o populaţie foarte puţină (1-5 loc./km2), cum ar fi Taki-Makkan, Xijang, Djungaria, Gobi, Rub-al-Khali, Marele Nefud, Deşertul Siriei, Deşerturile Thar, Lut, Kara-Kum, Kyzyl-Kum, C. Turanică, aproape întreaga Siberie rusească, Sahalin, Kamciatka, pădurea ecuatorială a Kalimantanului, Sumaterei, Jawei şi Malacca, insulele coraligene Spratly şi Paracel, Pod. Pamir-Himalaya-Karakhorum-Transhimalaya şi sistemele orografice din centrul Asiei. Există zone întinse (unde condiţiile naturale optime de viaţă, solul, comunicaţiile, dezvoltarea economică, explozia urbană contribuie la mărirea considerabilă a numărului de locuitori) care au densităţi impresionante (300-700 loc./km2) cum ar fi: Câmpia IndoGangetică, Valea Mekkong-ului, Văile Irrawady, Huanhe şi Iangtse, Vietnam, Japonia, Coreea de Sud, insulele Hainan şi Taiwan, iar unele spaţii geografice (Baz. Sychwan, câmpiile de la „Mediterana niponă”, Manciuria, Golful Liaohe, Golful Tonkin, Delta Gange-Brahmaputra, Fâşia Ghaza, Cisiordania, câmpia israeliană, litoralul egeean al Asiei Mici, insulele Mindanao şi Luzon, litoralul Djawei, Sumatrei, sud-estul Pen. Malacca, Delta Mekong-ului, coastele şi câmpiile litorale Malabar şi Coromandel, insulele Maldive), care au densităţi de peste 1000 loc./km2, cea mai mare densitate fiind în oraşul-stat Singapore (6387 loc./km2) şi în regiunile chinezeşti cu regim special Macao (17.677 loc./km2) şi Hong-Kong (6.317 loc./km2). Literatura de specialitate (L’Asie, 1989; I. Marin, 1995) consideră că există următoarele diferenţieri în repartiţia populaţiei:

46

-condiţiile naturale diferite pe latitudine şi longitudine; -existenţa unei Asii aride şi a unei Asii musonice; -existenţa unei Asii arctice şi a unei Asii ecuatoriale; -existenţa unor zone ce polarizează forţa umană generând arii mtropolitane şi megalopolisuri (exemplu, Tokkaido, Shanghai, Beijing, Calcutta, Mumbay, Djakarta, Manila). De asemenea se disting cinci tipuri de concentrare demografică (I. Marin, 1995, K. Gunner, 2004), ca fiind cele mai importante: - concentrare areală (în zonele cu exploatare centenară de cărbuni, minereuri şi mai noi de hidrocarburi): Damodar, Kuzbass, NE Chinei, Baz. Roşu, Hanoi-Hayphong, Wuhan, BasraAbadan, Kirkuk-Mosul, Karaganda, Norilsk; - concentrare periurbană (în jurul metropolelor): Shanghai, Calcutta, Bombay-Poona, Delhi, Manila, Yangoon, Bangkok, Jakarta, Seul, Karachi, Teheran, Baghdad, Er-Ryadh, Beijing, Osaka-Kobe, Tokyo-Yokohama, Ho-shi-Minh, Hong-Kong-Guangzhou, Lahore-Faisalabad, Tel Aviv-Jaffe, Jiddah-Mekka; - concentrare deltaică (în delte mari): Mekkong, Gange-Brahmaputra, Chang-Jiang, Menam, Irrawady) - concentrare axială (de-a lungul unor mari artere fluviatile sau de comunicaţie): Najing-Wuhu, Chengdu-Xi’an, Chonqqing, Baotou-Wuzhong, Vijayawada-Visakhapatnam, AhmedabadVadodara-Surat, Ceremhovo-Irkuţk, Valea Ferganei, - concentrare insulară (ca şi cel de tip „oasis”): Taiwan (Taipeh/Taibei-Jilong, Thaizong, Hualian, Gaoxiong/Kaoshiung-Tainan), I. Hainan (Haikou, Sanya/Yaxian), Kuwait-Mina-al-Ahmadi, E.A.U. (Abu-Dhabi, Dubbay, Ash-Shariqah), Qatar/Doha, I. Bahrain/Manama, I. Singapore/Singapur, Celebes (Ujung Pandang, Palu, Manado), I. Bali, Medan/Nord-Vestul I. Sumatra, I. Ambon, I. Mindanao (Davao, General Santos, Zamboanga), I. cebu, I. Negros/Bacolod, I. Panay/Jloilo, I. Leyte/ Tacloban, I. Samar/Calbayog, L’hasa, Lanzhou, Vladivostok. Concentrările demografice s-au accentuat şi pe fondul a două fenomene importante – mobilitatea populaţiei şi mişcarea naturală a acesteia. Habitatul rural asiatic se caracterizeaza printr-o mare varietate de forme si este in continua evolutie, fiind influentat de nivelul de dezvoltare socio-economic a diferitelor grupuri de populatie, de modul specific de valorificare a valentelor cadrului natural, de particularitati naturale, de organizarea diferitelor societati, de conditiile naturale locale, etc. Densitatea asezarilor rurale este in conformitate cu repartitia populatiei, evidentiind presiunea asupra spatiului vital si gradul ridicat de dispersie a asezarilor din zonele montane, zonele aride si reci, sau din padurile ecuatoriale. Majoritatea asezarilor rurale sunt stabile, dar exista si un procent redus de nomazi (Afganistan, Iran, Irak, China Occidentala). • Din punct de vedere morfologic, exista doua tipuri de asezari rurale: aglomerate şi dispersate, fiecare din cele 2 tipuri cu diverse variante. 1. Satele aglomerate (litoralul Mediteranei, vaile fertile). • In China domina asezarile de tip zhuan – formate din gospodarii adunate in jurul unor piete centrale. Densitatea locuitorilor este mare, iar materialul de constructii-caramida nearsa. • Pe litoralul mediteranean sunt specifice satele numite eiflic – cu locuinte din piatra, cu densitate mare strazi inguste si intortocheate. • Kurdistan – case cu acoperisul conic • Kasmir – locuinte imprejmuite cu garduri • Japonia – sate aglomerate, locuinte usoare din lemn, cu structura interna modulară • Liban - sate aglomerate, care amintesc de cele europene • Israel – chibutzuri 2. Asezarile dispersate – habitat specific pentru anumite regiuni. • Asia Mică – sate de pastori si agricultori • Yemen – regiune inalta, unde satele au gospodarii izolate, cu case de piatra etajate, cu etajul pentru locuit Asezarile risipite le intalnim in zonele inalte ale podisurilor, iar locuintele sunt saracacioase.

47

• Nepal – fiecare gospodarie are propriul teren de cultura, marcaj de gard de piatra, cu livada si pasune pentru animale • Tibet – sate risipite, iar in regiunea muntoasa gospodariile sunt izolate si apar pe vai, ocupand zone mai inalte defrisate. • Mai recent, fenomenul de risipire apare si in Japonia, iar in Hokkaido – ferme izolate imprejmuite de garduri vii. La dezvoltarea aşezărilor umane a concurat starea economiei unor regiuni şi ţări (fie industria, agricultura, transporturile sau unele servicii), punerea în exploatare a unor noi resurse minerale, a potenţialului hidroenergetic sau cunoaşterea unor regiuni mai îndepărtate, asociate cu utilizarea din ce în ce mai completă a mediului natural (chiar şi cel dificil, mai puţin favorabil, cum ar fi cel semideşertic, deşertic, montan) şi cu transhumanţa. Există astfel arii monopolare (Kytakyushu, Sapporo, Hyderabad, Baghdad, Astana, Ulan-Bat’r, Langzhou, Taipei, Seul, Er-Ryadh, ManilaQuezon City, Jakarta, Singapore, Hong-Kong, Shanghai etc.) şi multipolare (megalopolisul japonez, aria metropolitană a Beijingului, Dakha-Chittagong, Delhi-Agra, Lucknow-Kanpur-Allahabad, Bangalore-Madras, Novokuzneţk etc.) spre care se deplasează zilnic un număr de populaţie. Toate aceste areale sunt demoendodinamice (cu o economie bazată exclusiv pe industrie şi servicii, în care sporul migratoriu este pozitiv, de exemplu, în Kuwait, Qatar şi Singapore este de peste 10 ‰ anual), iar restul sunt areale demoexodinamice (cu economie agrară în principal şi cu un spor mogratoriu eminamente negativ, de exemplu Pakistan cu – 16,7 ‰ şi Filipine cu – 14,9 ‰ în anul 2003). De remarcat faptul că de aproape un secol şi jumătate ţări ale Asiei, precum China, Japonia, Coreea, Filipine, Thailanda, Myanmar, Vietnam, India, Pakistan, ţările arabe sunt „furnizoare” tradiţionale de forţă de muncă (emigranţi) în ţări europene şi americane (de exemplu, numai între 1950-2000, cf. Secretariatului ONU pentru emigraţie, în Canada şi SUA au „sosit” peste 27 milioane de emigranţi asiatici; în metropole precum San Francisco, Los Angeles, New York există adevărate „China Town”). Mişcarea naturală a populaţiei este diferită de la o regiune la alta, în funcţie de parametrii indicatorilor demografici înregistraţi în rândul populaţiei (2004/2005): - natalitatea se înregistrează cu valori de peste 27 ‰, dar cu valori diferite de la o ţară la alta (majoritatea ţărilor au între 20-30 ‰); cele mai mari valori ale acestui indice sunt înregistrate în ţările musulmane (Afghanistan, Palestina, Iraq, Yemen, Pakistan) şi intramontane ale Himalaya (Nepal, Bhutan) iar cele mai mici în teritoriile dezvoltate economic (japonia, Hong-Kong, Macao, Singapore, Coreea de Sud, Taiwan, Liban şi Israel) şi în unele state din spaţiul ex-sovietic (Kazahstan), cel indochinez (Thailanda, Vietnam, Myanmar), arab (Qatar) sau insular (Sri Lanka, Brunei), precum şi în Iran; Cel mai mare indicator este înregistrat în Afghanistan (47,7 ‰) şi cel mai mic în Hong-Kong (7,2 ‰); - mortalitatea prezintă indici destul de buni, în majoritatea statelor (între 7-10 ‰), dar peste 10 şi până la 13 ‰ le au Myanmar (12,2 ‰) şi Bhutan (12,9 ‰); cel mai mare indice l-a înregistrat mortalitatea din Afghanistan (20.8 ‰), la polul opus situându-se Singapore, Hong-Kong, Coreea de Sud, Macao, Israel, Iordania, Arabia Saudită, Bahrain, Malaysia şi Brunei (între 4-6 ‰); - mortalitatea infantilă are valori variabile de la un teritoriu la altul, cele mai mici fiind înregistrate în cele dezvoltate economic (în general, între 5-9 ‰, dar în Singapore este de 2,3 ‰ şi Japonia de 3,3 ‰), iar cel mai ridicate fiind în ţări precum Afghanistan (163 ‰), Tadjikistan (110,8 ‰) şi Bhutan (100,4 ‰); ţări cum ar fi: Yemen, Bangladesh, India, Maldive, Nepal, Pakistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Cambodgia, Myanmar, Mongolia au acest indicator cuprins între 5080 ‰ Sporul natural şi sporul migratoriu contribuie în mod esenţial la dinamismul demografic al unei regiuni, rezultând sporul total de populaţie, care se exprimă şi acesta prin indice valoric pozitiv sau negativ. Cel mai mare îl au Arabia Saudită, Iraq, Iordania, Qatar, Siria, Bangladesh, Bhutan, Maldive, Nepal, Pakistan, Tadjikistan şi Timorul de Est (toate cu indice cuprins între 20-30 ‰). Cele mai mari valori le-au înregistrat, în anul 2003 Kuwait – 34,4 ‰, Fâşia Ghaza – 37,7 ‰ şi Cisiordania – 31,3 ‰, iar cele mai mici valori le au înregistrat China – 5,8 ‰, Myanmar – 4,2 ‰, Coreea de Sud – 3,8 ‰ Kazahstan – 3,0 ‰ şi Japonia – 0,5 ‰ (nici-un stat asiatic nu înregistrează spor total negativ de populaţie, spre deosebire de ţările europene). Structura populaţiei pe grupe de vârstă arată că Asia este un continent „tânăr” deoarece populaţia acestui continent înregistrează un procent cu mult superior celui european la populaţia de până la 14 ani (peste 37 %), mai mult, în unele state din Asia de Sud şi Sud-Est, populaţia care nu a

48

împlinit 15 ani este aproape jumătate din populaţia ţării (Bangladesh, Maldive, Nepal, Bhutan, Timorul de Est, India). Indicele de urbanizare din Asia este diferit de la o ţară la alta: - ţări cu indice de urbanizare foarte scăzut: Afghanistan, Birmania, India, Bangladesh, Maldive, Sri Lanka, Tadjikistan, Yemen, Thailanda, Vietnam, Cambodgia Laos-19,7 %, Nepal-12,2 %, Bhutan-7,5 % şi Timorul de Est-7,5 %; - ţări cu indice de urbanizare mediu: China, Kyrghyzstan, Pakistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Indonezia şi Myanmar; - ţări cu indice de urbanizare ridicat: Irak, Iran, Oman, Siria, Mongolia, Kazahstan, Coreea de Nord, Pakistan, Malaysia şi Filipine; - ţări cu indice de urbanizare foarte ridicat: Singapore, Bahrain, Japonia, Israel, Emiratele Arabe Unite, Kuwait, Liban, Qatar, Iordania, Cisiordania/Palestina şi Fâşia Ghaza. Aşezările urbane din Asia s-au dezvoltat din zorii civilizaţiei umane, cu specificităţile lor „asiatice”. Astfel, pe acest continent se află cele mai vechi oraşe ale lumii (Ierichon şi Çatal Huyuk, urmate de Harappa, Mohenjo-Daro, Tyr, Sidon, Milet, Efes, Ur, Uruk, Akkad, Babilon, Suza, Damasq). Ponderea populaţiei urbane a crescut de la 1,6 % în 1800, la 2,1 % în 1900, 11,3 % în 1950, 15,7 % în 1970 şi 37 % în 2000, indicator cu mult inferior celui mondial (47,7 %) şi celui european (74,1 %). Oraşele asiatice s-au conturat ca centre polarizatoare în funcţie de potenţialul natural, de căile de comunicaţie, de resursele subsolului şi agricole. De aceea ele au apărut şi s-au dezvoltat în zonele litorale (Mediterana Japoneză, Malabar, Coromandel, Indonezia, Levant), spaţiile de confluenţă comercială (Sechuan, Chonqqing, Ulan-Bator, Damasq, Samarkand, Buhara), în lungul marilor fluvii (Chang Jiang, Huan-he, Mekkong, Eufrat, Menam) şi a axelor de comunicaţie (Transib), precum şi în regiunile industriale (de valorificare/extracţie a resurselor minerale, energetice, forestiere, hidraulice). Fenomenul urban a cunoscut intensităţi diferite, de la o regiune la alta în funcţie de posibilităţile naturale, de creşterea economică prin valorificarea potenţialului natural şi pe punerea în valoare a facilităţilor de comunicare cu lumea. Astfel numeroase oraşe vechi, tradiţionale centre de polarizare regională, au avut în ultimele decenii o evoluţie spectaculoasă, mărindu-şi numărul de locuitori de 10-15 ori ori: Chittagong, Baotou, Handan, Jining, Luoyang, Nanchong, Neijiang, Shenzhen, Wulumuqi, Nampo (Coreea de Nord), Inch’on (Coreea de Sud), Ulsan (C. de Sud), Seul, Mecca, de 16-20 de ori: Anshun, Yantai, Novokuznetk, Ceremhovo, de 21-25 de ori: Guyiang, Jiddah, Medina, Sana’a de 31 de ori Dhaka, de 36 de ori (Khulna), de 42 de ori (Er-Ryadh de la 111 mii la 4547 mii loc.). Unele oraşe au avut o evoluţie mai „lentă” (şi-au mărit numărul de locuitori, doar de 24 ori): Pnom-Penh, Anshan, Beijing, Benxi, Changsha, Fuyu, Fuzhou, Guangzhou, Hangzhou, Harbin, Hengyang, Huaian, Huainan, Haibei, Huhehaote, Hunjiang, Hong-Kong, Huzhou, Jiamusi, Jiaxing, Jilin, Jinan, Jingmen, Jinzhou, Kaifeng, Kaoshiung, Kunming, Lanzhou, Leshan, Linqing, Liuan, Liupanshui, Liupanshui, Mianyang, Mudanjiang, Nanjing, Ningbo, Pingxiang, Qingdao, Qiqihar, Shangtou, Shanghai, Shennyang, Suining, Suqian, Suzhou, Tayan, Taipei, Tayiuan, Tangshan, Tianjin, Tianmen, Wanxian, Wuhan, Wuxi, Xiangxiang, Xiantao, Xiaoshan, Xintai, Xinyi, Xinyu, Xiangzhou, Xinghua, Zhangjangang, Yangcheng, Heilongjang (Yichun), Yiang, Yongzhou, Yueyang, Yulin, Yuzhou, Yixing, Yuyao, Zaoyang, Zhangjiaoku, Zhanjiang, Zhaodong, Zhengzhou, Zibo, Zigong, Pyongyang (Coreea de Nord), Agra, Ahmedabad, Allalahab, Amritsar, Calcutta, Krasnoiarsk, Novosibirsk, Singapore, Pusan, Hanoi, Hayphong, Almaty, Tashkent, Omsk. Reţeaua de aşezări urbane a Asiei cuprinde un număr de peste 5000 de oraşe care au peste 100000 de locuitori fiecare, din care 236 au peste 500000 locuitori fiecare (ce deţin aproape 55 % din populaţia urbană a continentului, ceea ce dovedeşte o mare concentrare a populaţiei urbane în oraşe foarte mari). Dintre toate oraşele asiatice se remarcă cele 203 „milionare” (care concentrează singure peste un sfert din populaţia urbană a continentului): 101 în China, 34 în India, 9 în Coreea de Sud, câte 8 în Iran, Japonia şi Pakistan, 6 în Indonezia, 5 în Siberia, 4 în Bangladesh, câte 3 în Arabia Saudită şi Vietnam, câte două oraşe în Siria, Filipine, Irak şi Coreea de Nord; capitalele Afghanistanului, Cambodgiei, Israel, Thailandei, Uzbekistanului şi Yemenului au fiecare peste un milion de locuitori. Cele mai mari oraşe ale Asiei, concură ca număr de locuitori, cu cele mai mari din lume, mai mult oraşul capitală japonez Tokyo este cel mai mare din lume: Tokyo, Osaka, (Japonia), Shanghai, Beijing, Chongqing, Shenyang, Guangzhou, Tianjin, Chengdu, Hong-Kong, Xi’an, Wuhan, Changchun (China), Baghdad (Irak), Dhaka (Bangladesh), Delhi, Mumbai/Bombay, Poona/Puna, Madras, Bangalore, Hyderabad (India), Ho-chi-Minh, Hanoi (Vietnam), Jakarta, Bandung (Indonezia), Er Ryadh, Jiddah (A. Saudita), Yangon (Myanmar), Singapore, Karachi, Lahore (Pakistan), Metro

49

Manila (Filipine), Pusan, Seul (Coreea de Sud), Bangkok (Thailanda), Teheran (Iran), Pyongyang (RPD Coreeana). (Nota> Sunt numai cele cu peste 3 mil. locuitori fiecare). Concentrarea urbană în Asia cunoaşte şi forme de aglomerare spaţială, rezultând mari areale urbane, cunoscute fiind: - regiunile urbane, dezvoltate în vechile arii de dezvoltare socio-economică, în marile regiuni de exploatare a zăcămintelor de minereuri, de cărbuni sau de hidrocarburi: Regiunea urbană Punjab: Lahore, Faisalabad/Lyallpur, Okara, Amritsar, Jalandhar, Ludhiana, Chiandigarh, Ambala; Regiunea urbană piemontană-gangetică a Hindustanului: Saharanpur, Meerut, Maradabal, Barreilly, Shahjanhanpur, Kanpur, Lucknow, Faizabad, Gorakhpur; Regiunea urbană din zona de vărsare a fluviilor Krishna-Godavari: Visakhapatnam, Rajahmundry, Eluru, Kakinada, Vijayawada, Gantur, Regiunea urbană metropolitană Mumbai: Bombay, Poona/Puna, Thana, Nasik; Regiunea urbană Sri Lanka de Sud-Vest: Colombo, Moratuwa, Kandy, Sri Jayawardenepura; Regiunea urbană de la poalele Munţilor Vindhya: Indore, Bhopal, Vijain; Regiunea urbană a Golfului Khambhat: Surat, Vadodara, Ahmadabad, Bhavnagar; Regiunea urbană a deltei Gange-Brahmaputra: Calcutta, Bhatpara, Khulna, Barisal, Chittagong, Dhakka; Regiunea urbană a câmpiei deltaice Irrawady de la Golful Martaban: Basseln, Yangun, Mawlamiyne, Bago; Regiunea urbană a ramei nordice a Podişului Dekkan: Malegaon, Dhule, Jalgaon, Agola, Amravati, Nagpur, Durg, Raipur, Bilaspur; Regiunea urbană iraniană de la Golful Persic: Dezful, Ahvāz, Khorāmshar, Abādān; Regiunea urbană iraniană submintană Zagros: Hamadān, Esfahān, Shirāz; Regiunea urbană litorală iraniană caspică: Bandar-e-Anzali, Rasht, Babol, Sari; Regiunea urbană montană iraniană: Sanandaj, Bakhtaran, Hamadar, Borujerd, Arrak, Gorgan; Regiunea urbană a capitalei afghane: Kabul, Ghazni, Kapisa; Regiunea urbană nord-mongoleză: Ulaan Baatar, Darxan, Süxbaatar; Regiunea urbană a Deltei Mekkong: Long Xuyen, Can Tho, Ho-Chi-Minh/Saigon, Bien Hoa, My Tho, Bac Loi, Chau Phu cu prelungire spre capitala khmerilor Pnom Penh; Regiunea urbană din vestul insulei Jawa: Jakarta, Bandung, Sukabumi, Bogor, Serang; Regiunea urbană din estul insulei Jawa: Semarang, Surabaya, Malang, Pekalongan, Yogyakarta, Surakarta, Kediri, Jember, Banyuwangi; Regiunea urbană din nordul insulei Mindanao: Butuan, Cagayan de Oro, Jligan; - aglomerările de tip axă dezvoltate liniar de-a lungul unor principale fluvii (vechi axe de comunicaţie) sau de-a lungul unor principale căi terestre de comunicaţie rutiere şi feroviare: axa urbană israeliană de la Cap Karmel la uedul Shigma (Haifa, Hadera, Netanya, Kefar Sava, Herzliya, Petah Tiqwa, Bene Berak, Ramat-Gam, Givataiym, Tel Aviv-Jaffo, Bat Yam, Holon, Rishon-le-Zion, Rehovat, Lod/Lydda, Ramla, Ashdod, Askalon); axa urbană din sudul Pod. Deccan (Sholapur-Gulbarga-Hyderabad-Warangal); axa urbană din sudul Indiiei (KalhapurSangli-Bergaum-Hubli Dharwar, Devangere-Bangalore); axa urbană siriană (Dar’ā-DamasqHoms-Halab/Alep); axa urbană libaneză (Tyr/Sür-Saydā-Beyrouth-Tārābulus); axa urbană Jumna-Gange (Karnal-Delhi-New Delhi-Mathura-Agra); axa urbană Coromandel-Tamil Nadu (Nellore-Madras-Kanchipuram-Vellore-Pondicherry-Cuddalore-Tiruchchirappalli-DindigulMadurai); axa urbană a Malabarului (Mangalore-Calicut-Cochin-Alleppey-TrivandrumNagercoil); axa urbană a cursului inferior Huang-He (Xi’an-Luoyang-Zhengzhou-Jinan); axa urbană a cursului superior Huang-He/Ningxia (Wuzhong-Xinchuan-Shizuishan-Wuhai); axa urbană de pe valea Nanyung-He (Nanqing-Dezhou-Botou-Cangzhou-Dagang-Tianjin); axa urbană de comunicaţie Hefei-Zaozhuang (Hefei-Huainen-Benghu-Suxian-Huaibei-XuzhonZaozhuang); cele două axe urbane de pe fluviul Yangtsekiang (Wuhan-Huangshi-Daye-GuangjiJinjiang-Hukon şi Anqing-Guichi-Tonglin-Wuhu-Nanjing-Zhenjiang-Changzhou-WuxiSuzhou); axa urbană de comunicaţie din estul Chinei (Yangzhou-Taizhou-Nantong); axa urbană a Emiratelor Arabe Unite (Abu Dhaby-Dubbaz-Ash Shariqah); axa urbană Kamsk AcinskKrasnoiarsk; axa urbană Baikal-Angara superioară (Irkuţk-Angargsk-Ussolie SibirskoeCeremhovo); axa urbană de pe litoralul vestic al Pen. Malacca (Alor Setar-Pinang/George TownTalping-Ipoh-Kuala Lumpur-Kelang-Seremban-Melaka); axa urbană a litoralului nord-estic sumatrez (Lhokseumawe-Peureulak-Langsa-Binjai-Medan-Pemalangsiantar); axa urbană sudvest-jawaneză (Jakarta-Bogor-Sakabumi-Bandung); axa urbană nord-est-jawaneză (IndramayuCirebon-Pekalongan-Semarang-Surakarta-Kediri-Surabaya); axa urbană litorală vietnameză (Hue-Da Nang/Quang Ngai-Qui Nhon-Tuy Hoa-Nha Trang);

50

- metropolele/zone mrtropolitane: Luzon (Manila City, Quezon City, Batangas, Lucena, Angeles, Tarlac, Daguban, Baguio, San fernando, Cabanatuan, Pollilo), Al-Madinnah, Ar-Riyadh, AlHufuf, Basra, Sana’a, Manama, Doha, Ad-Dammam, Bagdad, Mossoul, Kirkuk, Bakhtaran, Teheran, Karachi, Bangkok, Singapore, Srinagar, Du;anbe, Bishkek, Ta;kent, Almaty, Celiabinsk, Omsk, Novosibirsk, Habarovsk; - conurbaţiile bipolare: Temirtau-Karaganda (Kazahstan), Kustanai-Rudnyi (din bazinul superior al râului Tobol, în Turgaiul kazahstan), Nawoi-Buhara şi Samarkand-Kattakurgan (Uzbekistan), Semipalatinsk/Semey-Ust Kamenogorsk (de pe cursul superior al Irtyşului Negru din estul Kazahstan), Yekateringburg-Kamens Uralskiy (Fed. Rusă), Keluang-Johor Beharu (Malaysia), Malang-Jember (Indonezia), Zhanjiang-Yulin (China), Chanzhou-Chantou (China). FuzhouNanping (China), Qiqihar-Daqing (China), Harbin-Suihua (China), Changchun-Jilin (China), Fuxin-Jinzhou (China), Hunjiang-Tonghua (China), Yantai-Weihai (China), Gaoxiong-Tainan (Taivan), Taipeh-Jilong (Taivan), Beihai-Hepu (China), Kayuan-Gejiu de pe cursul superior al fluviului Hongshui-He (China), Gauhati-Shillong de la poalele munţilor Khasi din statul Assam (India), Rawalpindi-Islamabad (nordul Pakistan), Kwangju-Mokpo (Coreea de Sud), KagoshimaMiyazaki (Japonia), Sapporo-Otaru (Japonia), Toyama-Kanazawa (Japonia), VladivostokUssuriisk (la terminalul Transib-ului rus), Iuşno Sakhalinsk-Korsakov (din sudul insulei Sahalin); conurbaţiile tripolare: Hanoi-Haiphong-Nam Ding (Vietnamul de Nord), Xiamen-QuangzhouZhangzhou (China), Seoul-Inchon-Suwon (Coreea de Sud), Chonju-Kunsan-Taejon (Coreea de Sud), Mandalay-Moniwa-Miyngyan (Myanmar) sau conurbaţiile multipolare din nord-estul Chinei/Liao-He (Shennyang-Fushun-Benxi-Anshan-Yingkou), de pe cursul mijlociu al fluviului Yangtsekiang/Bazinul Roşu (Mianyang-Nanchong-Chengdu-Zigong-Leshan-Yibin-NeijiangLuzhou-Chongqing), de la Golful Hangzhou-Linhai (Hangzhou-Jiaxing-Shaoxing-NingboLinhai), dinnordul munţilor Luoxiao Shan (Hengyang-Pingxiang-Zhuzhou-Xiangtan-Changsha), din bazinul superior al fluviului Wu Jiang (Anshun-Guiyang-Duyun-Zunyi), de la poalele munţilor Shandong (Zibo-Weifang-Jinan-Tai’an, Jining-Yaozhuang), zona munţilor Fenyang (Handan-Xingtai-Shijiazhuang-Yangqan-Taiyuan), din sudul Djungariei la poalele munţilor TianShan (Shizehi-Urumqi-Kuytun-Changji), din sud-estul peninsulei Coreea (Taegu-Pusan-UlsanPohang-Masan), la vărsarea fluviului Hongshui-He în Marea Chinei de Sud (Guangzhou/CantonShenzen-Zhaoqing-Foshan-Jiangmen cu tendinţa de unificare a regiunilor Aomen şi Hongkong), în bazinul Damodar (India), în bazinul rus Kuzbass (Kamerovo-Lenninsk Kuzneţkii-BelovoProkopievsk-Novokuzneţk); - megalopolisurile, care sunt din ce în ce mai dinamice şi care, cu excepţia celui japonez sunt într-o rapidă extensie: Tokkaido acumulează peste 65 milioane locuitori, fiind al doilea după Boswashul nord-american, dezvoltat pe seama extinderii metropolelor Tokyo, Yokohama, Osaka, Kobe şi Kyoto, având tendinţa clară, ca în câţiva ani să includă şi ariile urbane ale Hiroshimei şi Kytakyushu; cel mai mare pol de creştere domegrafică (urbană) este cel al capitalei nipone, astfel că marele Tokyo (aproape 27 milioane de locuitori, cu un aport de peste o treime la producţia industrială a statului, cu cel mai mare complex portuar al lumii) apare în prezent cu mai mulţi poli de dezvoltare în jurul Golfului Tokyo: Tokyo-gai Yokohama-Kawasaki; Yokosuka-Kamakura-Fujisawa-Hiratsuka; Yamato-Machida-Sagamihara; Metro-Vest (Komae, Chofu, Hoya, Fuchu, Hachioji, Hino, Tachikawa, Fujimi, Kamagoe, Tokorozawa, Sayama); Metro-Nord-Est (Matsudo, Kashiwa, Nagayama, Misato, Abiko, Toride, Ichikaba, Kamagoya); Axa de nord Warabi-Kawaguchi-Urawa-Yono-Omiya-Ageo; Axa Naka (Yoshio, Soka, Kashigaya, Kasukabe); Funabashi-Yachiyo-Narashino-Chiba-Yotsukaido; Litoralul estic al golfului Tokyo: Ichihara-Sodegawa-Kisarezu-Yokota-Kumitsu-Futtsu. De remarcat faptul că numeroase areale urbane metropolitane şi regiuni urbanizate au tendinţa şi aspectul tot mai accentuat de megalourbanizare şi concentrare masivă de populaţie (regiunea manciuriană-cca 40 milioane loc., regiunea capitalei chineze Zhangjiakou-Beijing-Tianjin-Tangshan

51

cu cca 45 mil. loc., Bazinul Roşu-cca 50 mil. loc., zona de vărsare a fluviului Yangtse până la sud de Golful Hangzhou-cca 60 mil. loc. şi zona de vărsare a fluviului Hongshui-He până la str. Formosei, cu includerea Hongkong-cca 40 mil. loc. sau centrul insulei filipineze Luzon-cca 25 mil. loc.). De asemenea, fenomenul urban de pe litoralul estic al Chinei va cunoaşte în următorul deceniu o dezvoltare fără precedent, având în vedere actuala politică a Chinei de reorganizare a industriei de piaţă în cadrul „Programului industrial al celor Paisprezece Oraşe” (Beihai, Zhanjiang, Guangzhou, Fuzhou, Wenzhou, Ningbo, Shanghai, Nantong, Liyanyungang, Qingdao, Yantai, Tianjin, Qinhuangdao şi Dailan), toate situate numai în zona litorală de est, ca mari complexe urban-portuare la Marea Galbenă, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud. În cadrul megalopolisului HongkongCanton-Chaozhou-Xiamen creşterea va fi şi mai puternică luând în considerare că centre urbane mici (Tin Shui Wai, Thung Chung, Tseung Kwan, Fanling/Sheung Shui), care în prezent au câteva zeci de mii de locuitori, vor atinge în 2010 peste 500.000 locuitori fiecare. Economia asiatică. Deşi dispune de mari şi variate resurse de subsol, de întinse suprafeţe agricole cultivabile şi de un potenţial demografic extraordinar, Asia este ca dezvoltare economică ca un continent al contrastelor, alături de state cu nivelul foarte ridicat de dezvoltare (Japonia) sunt state cu nivele foarte scăzute (Bhutan, Maldive). O cauză importantă o constituie începutul relativ tardiv al dezvoltării industriei (Japonia, după epoca Meiji), precum şi starea de colonie sau semicolonie în care s-a aflat o mare parte a continentului până la primul război mondial. Acest lucru a detrminat o dezvoltare unilaterală a agriculturii (monocultura ceaiului, iutei, arborelui de cauciuc, orezului) în interesul metropolelor coloniale. După cel de-al doilea război mondial, şi mai ales în ultimele trei decenii, în condiţiile lichidării sistemului colonial, ale implementării rezultatelor revoluţiei tehnicoştiinţifice şi ale trecerii la construirea societăţii comuniste, într-o serie de state, se observă o oarecare amplificare a dezvoltării industriei. Ritmuri rapide au înregistrat ţările socialiste până-n anii ’80, iar China, în ultimul deceniu, de când şi-a introdus mecanismele economiei de piaţă. Cele mai spectaculoase modificări sunt înregistrate de aşa-numiţii „tigrii asiatici” (Coreea de Sud, Singapore, Hong-Kong, Taiwan, Malaysia, Thailanda, Indonezia); după 1970 ţările petrolire din zona Golfului (Arabia Saudită, Kuwait, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Qatar) au folosit enormele venituri obţinute din exportul de hidrocarburi pentru modernizarea economiei, a infrastructurii, păstrând sistemul socio-politic şi religios anterior. Mari progrese pe linia dezvoltării industriei înregistrează R. P. Chineză, pe locuri fruntaşe la producţii industriale pe plan mondial, urmată de India cu producţie industrială diversificată, Malaysia (cu una din cele mai dinamice economii asiatice) şi Indonezia. În unele state industria face abia primii paşi (Bhutan, Nepal, Cambodgia, Laos, Maldive), altele au un nivel de dezvoltare înalt (Japonia-a doua putere economică mondială, Rep. Coreea, Israel, Singapore). Partea asiatică a Rusiei, deşi are o populaţie rară, inegal repartizată şi condiţii naturale dificile, a cunoscut până-n anii 80 o dezvoltare economică fără precedent, pe baza valorificării imenselor resurse de subsol, asigurând o creştere a ponderii Siberiei în economia rusească. Agricultura se caracterizează printr-o gamă largă de tipuri de economii agrare practicate, de la cea tradiţională/itinerantă (în zone din Myanmar şi Indonezia), la cea modernă, cu grad ridicat de mecanizare a lucrărilor şi de utilizare a stimulatorilor pedologici şi de produse agricole. Practicată de circa 80 de secole, agricultura asiatică a trebuit să facă faţă unor condiţii naturale deseori dificile (atât în Asia aridă cât şi în Asia musonică). Condiţiile naturale influenţează gradul de utilizare a terenurilor, continentul având o utilizare predominant extensivă în Asia aridă şi în unele zone musonice şi una intensivă în câmpiile aluviale ale Asiei musonice. De asemenea pe suprafeţe crescânde, datorită irigaţiilor se practică o agricultură intensivă şi în Asia aridă. Asia este continentul cu cel mai mare fond funciar, în care suprafeţele arabile reprezintă 499,5 milioane hectare (fără fondul agricol rusesc). Asia are cea mai mare suprafaţă utilizată pentru irigaţii (183,3 mil. ha), ceea ce reprezintă 75,9% din suprafaţa mondială supusă irigaţiilor. Cele mai mari suprafeţe irigate se află în India (57 mil. ha), China (50 mil. ha), Pakistan (17,6 mil. ha), Iran (7,3 mil. ha), Thailanda (5 mil. ha), Indonezia (4,6 mil. ha), Turcia (4,2 mil. ha), Uzbekistan (4 mil. ha). Populaţia ocupată în agricultură deţine un procent ridicat din totalul populaţiei active (58%-locul II pe Glob), dar situaţia este diferită de la ţară la ţară. În ultimele decenii, majoritatea ţărilor cunosc o reducere semnificativă a ponderii populaţiei agricole: China (68,5%), India (61%), Bangladesh (58,6%), Indonezia (40,4%), ca să enumerăm pe cele cu cel mai mare potenţial demografic. Nepal şi Bhutan au cele mai ridicate procente: 93,3% şi respectiv 93,9%. Cele mai scăzute se înregistrează în trei state arabe petroliere din zona Golfului (Kuwait-1,0%, Bahrain-1,3% şi Qatar-1,7%); sporul ridicat

52

al populaţiei a făcut ca unele ţări să apeleze la importul de produse alimentare sau la ajutor extern, pentru a asigura aprovizionarea populaţiei interne. Progrese constante a realizat cea chineză, care din 1984 este primul producător mondial de cereale (peste 400 mil. t anual), asigurând astfel hrana unei pătrimi din populaţia globului (şi aceasta de pe 7%, cât reprezintă suprafaţa Chinei din suprafaţa Terrei). India a înregistrat şi ea progrese, dar producţia este în mare măsură tributară condiţiilor climatice. O analiză comparativă a evoluţiei producţiei agricole în ultimii ani relevă modificări importante. Astfel, faţă de creşterea medie mondială a producţiei agricole (16,5%-între 1989-1997), în Asia s-a înregistrat un spor dublu (35,8%), cele mai ridicate valori fiind în China (59,5%), Iordania (50,1%), Myanmar (48,5%), Siria (40%), Vietnam (37,1%), Iran (36,9%), dar în 10 ţări producţia agricolă a scăzut (mai ales în statele ex-sovietice-Azerbaidjan, Kazahstan, Turkmenistan, Uzbekistan) şi în Mongolia. Producţia vegetală (creşterea mondială a fost de 16,6%) a cunoscut o creştere de 25,5%, cu valori mult superioare într-o serie de state din Asia de Sud-Vest: Iordania, Siria, Iran, Myanmar, China, Vietnam şi Cambodgia. A cunoscut o scădere a producţiei vegetale şi în Japonia (cu 6,9% în deceniul IX, şi 5,6% în ultimulk deceniu al sec. XX). Modificări în producţia animalieră s-au resimţit în multe regiuni. Faţă de sporul mediu mondial (16%), sporul mediu continental a fost net superior - 65,1% (China a avut cele mai spectaculoase creşteri la producţia de produse animaliere- spor de 116,4%), urmată de Iordania, Kuwait, Coreea de Sud, Filipine. Şi la această producţie Japonia a înregistrat o scădere – cu 4,5% Calculată pe locuitor producţia agricolă a cunoscut un spor semnificativ în Asia (22,1%) faţă de media mondial (5,2%), în schimb în China acest spor a fost de 48,2%, urmată de Myanmar, Kuwait; dar în jumătatea statelor asiatice acest indicator a cunoscut o scădere sau a rămas practic aceeaşi ca în urmă cu două decenii (în special în cele ex-sovietice). Asia deţine ponderi însemnate din producţia mondială de iută (97%), batate (93%), orez (92%), nuci de cocos (87%), copra (85%), ceai (84%), mango (79%), ulei de palmier (83%), ulei de tung (84%), ricin (86,5%), cânepă (75%); la producţia mondială de arahide, susan, bumbac tutun şi legume Asia contribuie cu peste două treimi, iar la cea de mei, ananas şi mere cu circa jumătate. Ponderi însemnate le deţine Asia şi la producţia mondială de trestie de zahăr (40%), sorg (24%), grâu (43%), banane (26%), porumb (25%), cartof (40%), lămâi (31%) şi struguri (22%), dar la unele produse ponderea este mai redusă, dar totuşi importantă, cum ar fi: cafea (19%-de menţionat că Asia este teritoriul de baştină al cafelei), migdale (18%), portocale (17%), cacao (16%), sfeclă-de-zahăr (15%), măsline (9,5%), secară, ovăz. La o serie de produse agricole statele asiatice deţin locuri fruntaşe pe plan mondial: - China este pe plan mondial pe: locul I la cereale, grâu, orez, bumbac, batate, cartofi, legume (tomate, vinete, ardei, castraveţi, morcovi, conopidă, varză, ceapă, usturoi, fasole verde), bob, mandarine, mere, pere, nuci, tutun, ulei de tung, rapiţă, iută şi mătase naturale; locul al II-lea la porumb, dovlecei, arahide, ceai, ricin, susan, sisal, taro, mango, in pentru ulei, ulei de arahide şi locul al III-lea la mei, sorg, cînepă pentru fibre, mazăre.; - India deţine locul I la producţia de ceai, arahide, mei, linte, ceapă, mazăre, dovlecei, năut, fasole verde, iută, cînepă pentru fibre, nuci de acaju, mangă, banane, ricin, susan, locul al IIlea la orez, sorg, trestie-de-zahăr, rapiţă, ceapă uscată, usturoi, conopidă şi locul al III-lea la producţia de bumbac, nuci de cocos, copra, papaya, in pentru ulei, usturoi, tutun. Dar şi alte state asiatice, în afara celor două mari state agrare – India şi China – sunt pe pe locuri fruntaşe la unele produse: - Malaysia este cea mai mare producătoare de palmist şi ulei de palmier; - Thailanda este pe primul loc la anans şi cauciuc natural şi a treia producătoare de manioc; - Filipine este cea mai mare producătoare de copra, a II-a la nuci de cocos şi a III-a la banane şi ananas; - Nepal este pe locul II la muştar; - Israel este a doua producătoare de grape-fruit; - Sri Lanka este pe locul III la ceai; - Vietnam este a treia producătoare mondială de nuci de acaju; - Myanmar deţine locul III la producţia de susan; acelaşi loc îl deţine Japonia la producţia de căpşuni;

53

Turcia este primul producător mondial de alune, al II-lea de stafide, fistic, nuci, pepeni, vinete, nucu, linte şi năut şi al treilea producător mondial de cânepă, ardei şi dovlecei; - Indonezia este cel mai mare producător de nuci de cocos, al doilea mare producător la nivel mondial de copra, avocado, ulei de palmier, cauciuc natural, batate şi papaya şi pe locul III mondial la producţiile de orez şi cacao. De remarcat că Orientul Apropiat este regiunea specifică pentru cultura curmalului, astfel că pe locurile I, III şi IV, la nivel mondial, se află producţia statelor Iran, Iraq şi Arabia Saudită. Creşterea animalelor, cu excepţia din ţările Afghanistan şi Mongolia, este a doua ramură agricolă în economia statelor (chiar şi în Japonia, unde se practică o economie agrară intensivă).în cea mai mare măsură animalele sunt crescute ca sprijin major în realizarea lucrărilor agricole şi în alte munci, iar tradiţiile în alimentaţie joacă un rol foarte însemnat în distribuţia şi mărimea şeptelului. De aceea în multe regiuni asiatice mecanizarea şi modernizarea lucrărilor agricole este absentă (Asia de Sud şi Asia de Sud-Est). Industria asiatica este variata, dar neuniform dezvoltata: - siderurgica (Japonia, China, India), industria constructiilor de masini (Japonia, Coreea de Sud, China), industria constructiilor de nave (Japonia – lider mondial, India, China), industria aeronautica (Israel, Rusia Orientala), ramuri traditionale : textila, alimentara (Asia Centrala, India, Pakistan, Iran (covoare, carpete). Agricultura: dominanta este agricultura de subzistenta : cereale, orez, grau, mei, sorb, la care se adauga agricultura comerciala (de piata) : plantatii ce ceai, cafea, palmier de ulei (Malaysia, Indonezia, Vietnam), plantatii de arbori de cauciuc (Indochina), cocos (Indonezia, Filipine), citrice (Israel, Iordania), Japonia (mandarine), agricultura itineranta : Indonezia, Filipine si agricultura moderna bazata pe tehnologie – Japonia . Cresterea animalelor: se remarca prin cresterea camilelor, caprelor, oilor – Peninsula Araba, Pakistan, vestul Chinei, nord-vestul Indiei, cresterea bubalinelor, vitelor – Asia musonica, cresterea porcilor (China), cresterea cailor (Mongolia). Pescuitul – Japonia, China, Indonezia, Filipine si sericicultura cu mare traditie – Japonia, China Transporturile: Transiberianul (10 000 km), Turksibul, calea ferata transtibetana (cea mai inalta cale ferata din lume), trenurile de mare viteza din Japonia – Shinkansen, transporturile maritime si fluviale : Chang Jian, Gange, Meckong. Porturi mari la : Singapore, Shanghai, Kobe, Yokohama, iar transporturile aeriene dispun de mari aeroporturi – aeroporturile japoneze pe insule artificiale – Kansai din Golful Osaka. Harta politica a Asiei cuprinde un nr. de 48 de state independente, precum si o serie de alte teritorii aflate in situatii politice diferite, de la teritorii independente “de facto” dar nerecunoscute ca atare de comunitatea internationala (Taiwan), la unitati politice a caror neatarnare consacrata de ONU nu s-a putut exercita de fapt (Timorul Oriental). Situatii particulare au avut si Honk Kong (1997), Macao (1999) – colonie portugheza, care au fost retrocedate Chinei. In continentul Asia se concentreaza un sfert din statele lumii, tari de dimensiuni diferite nu numai dpdv al suprafetei sau al populatiei (India, China), unor giganti demografici alaturandu-li-se comunitati politice minuscule, liliputane (Maldive, I. Brunei). Din acest punct de vedere al diferentelor, al raportului de forte economice, politico-militare,daca din randul membrilor permanenti ai ONU face parte doar China si un stat euro-asiatic (Rusia), alte tari au cunoscut o puternica afirmare internationala (Japonia, India, Israel), si sunt pretendente la un statut superior in comunitatea tarilor lumii, in care sunt déjà forte de rezonanta regional. Exista diferite variante/criterii de grupare/departajare a statelor Asiei, si anume: • Cele care tin de integrarea dominanta intr-o comunitate majora • Cele bazate pe afinitati demografice, etno-lingvistice si social-istorice • Cele apartinand la un spatiu istoric particularizat sau • Cele ale ansamblurilor geopolitice Este dificil de stabilit similaritati, cu atat mai mult cu cat intre gruparile politice s-au format in timp largi arii de interferenta, spatii tampon, regiuni cu aptitudini conjuncturale. alternative, a caror incadrare in ansambluri geopolitice are doar relevant metodologica, nu prezinta politici spatiale evidente. Asia de S-V si de V – cuprinde un nr. de 19 state, care insumeaza o suprafata de de 7.210.260 km2 si o populatie de 300 mil loc. Densitatea medie este de 40-41 loc/km2. Cele 19 state sunt state independente, si se impart in urmatoarele subregiuni:

-

54

Tarile din Asia Mica si Insule: Turcia si Cipru, legate economic si politico-militar de statele europene • Tarile trans-caucaziene: Armenia, Azerbaidjan, Georgia, aflate traditional la interferenta marilor de interese ale Rusiei, Turciei si Iranului, inca legate de Rusia • Tarile Levantului: Israel, Liban, Iordania, Siria – tari arabe aflate in contact direct cu statul evreu • Tarile din Pen. Arabia si Mesopotamia: Arabia Saudita, Irak, Kuweit, Qatar, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Oman, Yemen – toate axate pe economia petrolului • Tarile din Pod. Iranului: Iran, Afganistan – cuprinse in Orientul Mijlociu Situata la cont. celor 3 continente ale lumii vechi, Asia de S-V si de V a constituit unul din creuzetele in care s-au format cele mai vechi civilizatii, dar potentialul geoeconomic a transformat aceasta regiune in teatrul diferitelor conflicte intre diferite popoare. Numeroasele populatii si civilizatii au convietuit ori s-au succedat in diferite regiuni ale Asiei de S-V si de V. Asia de S-V si de V este una dintre egiunile cu mari contraste demo-economice, contraste importante atat dpdv al conditiilor naturale, cat si dpdv al organizarii social-economice si politice. Asia de S – grupeaza 7 state independente, insumand o suprafata de 4.491.000 km2 si o populatie de 1.400 mil loc. Acest conglomerat geo-economic a evoluat relativ unitar pana la destramarea Imperiului colonial britanic, cand, in 1947 fosta colonie a fost impartita in 2 state: Uniunea Indiana (cu populatie hindusa) si Pakistan (cu populatie musulmana). Inceputul unor confruntari intre cele doua state determina ca in 1971, Pakistanul de E sa se declare independent -> Bangladesh. Prin delimitarea lor teritoriala, economica si militara au constituit unul din polii majori ai spatiului Asiatic (Ariatic?), o diminuare de resurse, de stiluri, de relatii. Alaturi de cele trei tari subzista cateva entitati tampon : Nepal, Bhutan, Sri Lanka si Maldive. Asia de S-E – este formata dintr-o parte continental (Pen. Indochina si o parte din Pen. Malacca): • Statele Indochinei cuprind: Myanmar, Thailanda (capitala Bangkok), Laos (Vientiane), Cambodgia (Phnom Penh), Vietnam (Hanoi). • Statele Insulindei, cuprind: Brunei (Bandar Seri Begawan), Indonezia (Jakarta), Filipine (Manila), Singapore (Singapore), Timorul de Est (Dili), Malaezia (Kuala Lumpur). Statele Asiei de S-E insumeaza o suprafata de 4.473.000 km2 si o populatie de 550 mil. Loc. Au loc conflicte. Diversificarea este etno-lingvistica. Regiunile de campie si de podisuri joase ocupa suprafete restranse, dar concentreaza cea mai mare parte a populatiei. De remarcat faptul ca acest univers mozaicat a inregistrat un dinamism economic remarcabil, dar dupa 1998-2000 a intrat intr-o criza economica profunda. Asia Centrala – cuprinde 6 state independente, din care 5 au aparut in 1991: Kazahstan (capital Astana), Kargazstan (Bishkek), Tadjikistan (Dushanbe), Turkmenistan (Ashgabat), Uzbekistan (Tashkent), Mongolia (Ulaanbaatar). Recunoscute de ONU, statele se afla sub puternica influenta a Rusiei de astazi. Asia de E – regiune formata din 4 state independente si o entitate – Taiwan-ul (capitala Taipei), nerecunoscut de comunitatea internationala. Suprafata Asiei de E este de 10.206.000km2. Are populatia cea mai numeroasa: 1.520.000.000 loc. Reprezinta o forta economica colosala. Tarile continentale ale Asiei de E sunt: China (capitala Beijing), Coreea – marcate de influenta Chinei, de ascensiunea economica a Rep. Coreea; Coreea de S - marcata de vecinatatea Japoniei.Aceste doua state, China si Coreea de S (Seul) sunt caracterizate de mari contraste. Tarile Asiei de N-E cuprind: Japonia – a doua putere economica a lumii si Coreea de N (Phenian). Asia de N – este ocupata de Rusia, care se desfasoara de la Urali pana la M. Okhotsk. In S de la M. Neagra pana la Insulele Conegare. Cu o populatie redusa numeric, aceasta parte a Asiei suprapusa Siberiei, cu uriase resurse naturale, intr-un spatiu aflat la inceputul organizarii sale, este afectata de grupari etnice care cer modificarea statutului politic, ceea ce le-ar da dreptul de decizie pentru administrarea resurselor. Proclamarea unor republici, ca: Iamalia-Nenete (Nenetia), Yenisei, BuryatoMongola, Saha nu schimba cu nimic statutul de Federatie al Rusiei (pe aceeasi structura administrativteritoriala mostenita de la sistemul politic socialist). III.1.2. Africa

55

Africa este al treilea continent ca marime si se impune prin particularitatile sale individuale. Cea mai mare parte a Africii este situata intre cele doua tropice, iar punctele sale extreme de N si de S sunt situate la aceeasi distanta fata de Ecuator: capul Blanc 37o 20’ latitudine N si Capul Bunei Sperante in sud. Distanta dintre cele doua puncte extreme este de 8000 km. In longitudine, continentul se desfasoara pe distanta de 7400 km, intre Capul Verde (17o 30’ long. V) si Capul Gual Kafin (Guando Fui?) (51o 26’ long. E). Aceasta dispunere simetrica in latitudine este relativa, deoarece cea mai mare parte a Africii este in Emisfera Nordica, datorita vastei sale extinderi in longitudine la N de Ecuator. Vecinii - Pozitia Africii in vecinatatea Eurasiei are consecinte importante asupra trasaturilor sale geografice. M. Mediterana, care reprezinta limita dintre Africa si Eurasia, este un element de legatura intre aceste continente. Geografii vorbesc despre o adevarata entitate geografica circummediteraneana, ceea ce face ca Africa de N sa aiba mai multe afinitati cu Europa si Asia decat cu restul continentului, deoarece Desertul Sahara este un spatiu de discontinuitate mult mai ferm decat M. Mediterana, iar legaturile dintre lumea mediteraneeana si centrul Africii s-au realizat tarziu si cu dificultate. Limita dintre Africa si Asia spre N-E este si mai incerta, deoarece Pen. Arabica reprezinta o continuitate a soclului African , fiind separata de Africa doar prin santul tectonic al M. Rosii. Limita cu Asia putea fi dusa pana la bordura vestica a Podisului Iran (V G. Iran). Spre V, S si E Africa este inconjurata de mari spatii oceanice care au inlesnit patrunderea altor civilizatii, in special prin O. Indian (civilizatia Asia….. adusa de navigatorii arabi). Legaturile Europei cu Africa prin O. Atlantic s-au deschis mult mai tarziu, la inceputul sec. XV. Suprafata Africii impreuna cu insulele aferente este de 30.228.922 km2. Cu exceptia I. Madagascar, care are o suprafata de 587.041 km2, celelalte insule care apartin Africii au suprafete mici. Forma continentului Africa inspira masivitate, deoarece linia sa de tarm contrasteaza cu traseele complicate si sinuoase ale continentelor nordice. Astfel, in Africa lipsesc patrunderile masive in interiorul continentului (cum este in M. Baltice de exemplu), lipsesc protuberantele continentale care sa aminteasca de Pen. Iberica sau Indochina. Unui tarm de 1 km ii corespund 1400 km2 din suprafata continentului, fata de 300 km2 in cazul Europei. De-a lungul litoralului, platforma continentala este redusa la fasii inguste, Africa fiind flancata de adancimile mari ale oceanului si ale M. Mediterane. O scadere a nivelului Oceanului Planetar nu ar modifica forma Africii, asa cum s-a intamplat in cazul altor continente. Africa este considerata leaganul omenirii si ptr faptul ca specia umana a aparut pe acest continent. Cu toate ca exista inca sustinatori ai teoriei pluraritatii punctelor de antropogeneza, cercetarile cele mai recente au descoperit marturii care atesta faptul ca cei mai vechi stramosi ai omului, keyniopitecii, au aparut pe teritoriul actual al Kenyei, inca in urma cu 10-18 mil. ani. Din aceasta arie a antropogenezei s-au constituit curenti de difuziune spre celelalte continente. Cand vorbim despre descoperirea Africii trebuie sa avem in vedere descendentii. Izvoarele arheologice descoperite recent in Africa , in Aaramis, din Aguash, constituie alte dovezi care atesta faptul ca primii reprezentanti ai speciei Homo au aparut cu 4 mil. ani in urma. Primele fluxuri de populatie catre Africa au venit din Asia de V si din Europa de S. Astfel, locuitorii din S-V Pen. Arabia (Yemen) au patruns in Africa traversand M. Rosie si G. Adem si s-au instalat in Pod. Etiopiei. Ulterior au coborat in Valea Nilului, unde au creat cele mai vechi civilizatii umane de pe glob. Africa a inceput sa fie cunoscuta de catre Europa in mod direct prin greci si indirect prin fenicieni. Astfel, la inceputul sec. VII (XI?) i.H., grecii patrund in Egipt pana in Nubia, exploreaza V. Nilului, tinuturi care vor fi descrise in operele istorice si geografice ale lui Herodot, , Straban, Hector, Ptolemeu. Descrierile lui Herodot ne arata ca fenicienii ar fi efectuat primul inconjur al Africii pe mare, in 609-594 i. H., pornind din M. Rosie si inapoindu-se pe la Stancile lui Hercule (Gibraltar). Fenicienii, grecii si romanii au intemeiat asezari pe tarmul nordic al Africii. In sec. VII (XII?) are loc patrunderea masiva a arabilor, care influenteaza mult viata sociala si economica a continentului, intrand prin Istmul Suez, apoi infiltrandu-se spre V, ocupand toata Africa de la N de Sahara, pana la O. Atlantic. Arabii au organizat si o serie de expeditii si in interiorul Saharei, dar acest desert va ramane o piedica in stabilirea legaturii cu interiorul Africii. Dintre expeditiile arabe organizate pentru cunoasterea Saharei, se detaseaza cele conduse de Idrissi si Ibnatata (Ibnbatuta?).

56

Africa de Est a fost cunoscuta mai de timpuriu de arabii care foloseau musonul de iarna (musonul Nabiei), s-au deplasat pe tarmul Africii in zona Somaliei, Kenyei, Tanzaniei, unde au infiintat centre comerciale prospere. In sec. XV, marile puteri maritime (Portugalia si Spania) organizeaza expeditii de explorare in scopul deschiderii caii maritime spre India. Astfel, portughezul Diego Cao atinge gurile fluviului Zair in 1482, unde instaleaza cativa stalpi de piatra (podraos-stema Portugaliei). Expeditia condusa de Bartolomeo Diaz urmareste tarmul apusean al Africii si ajunge in punctul cel mai sudic al continentului, Capul Bunei Sperante. In 1497 Vasco Da Gama strabate traseul lui Diaz, ocoleste africa prin sud si est, si ajunge in India. Aceasta expeditie a insemnat deschiderea caii maritime spre India, si totodata un pas f important in istoria descoperirilor geografice. La inceputul sec. XVI, geograful arab Leon Africanul, in urma unor calatorii in interiorul continentului, scrie lucrarea „Descrierea Africii”, opera geografica de referinta la acea vreme, tradusa in latina si franceza. In urmatoarele secole, europenii si arabii au organizat numeroase expediti in regiunile de coasta ale Africii, dar regiuni din interiorul continentului au ramas necunoscute pana in sec. XIX, cand s-au remarcat : Richard Francis Burton, James Grand, David Liviston, Dimitrie Ghica Comanesti, Jaques Ives Cousteaux si cerectatori africani. Africa, in comparatie cu alte continente, este dominata de platouri plane, fara denivelari importante. Gradul de fragmentare este relativ redus, iar inaltimea medie de 750 m ne sugereaza prezenta podisurilor cu inaltime mijlocie. Relieful nu este unitar, deoarece distingem pe continentul Africa patru tipuri genetice de relief: • Relieful de platforma – cuprinde marea majoritate a reliefului Africii, fiind deranjat de aparitia celorlalte tipuri de relief. Soclul cristalin precambrian expus in permanenta factorilor de modelare aeriana (subaeriana?), a fost modelat prin eroziune normala, subarida sau arida, acest sistem de modelare inlocuindu-se reciproc datorita schimbarilor climatice petrecute in timp si spatiu. De remarcat este faptul ca, in functie de morfodinamica dominanta, eroziunea s-a desfasurat in reprize succesive, cu intensitati diferite. Astfel, suprafetele de nivelare generala formate in decursul timpului, asociate cu nivelurile locale, dau reliefului de platforma un aspect general de slaba fragmentare, cu linii orizontale etajate, dar si cu bombari sau inflexiuni subsidente. Bombarile sunt mai accentuate la periferia continentului, iar inflexiunile sunt mai frecvente in regiunile interioare. De aici rezulta o trasatura majora a reliefului african, care evidentiaza prezenta unor arii depresionare separate de dorsale bine inchegate. S-au creat astfel bazine inchise, dintre care doar Bazinul Ciad si partial Kalahar au ramas endoreice, celelalte fiind deschise prin drenaj spre ocean. Ariile depresionare au fost inchise si prin contributia fenomenelor vulcanice sau tectonice. Dintre bazinele formate prin depozite continentale, deltaice sau lacustre se remarca prin dimensiunile lor bazinele: Zair, Niger, Ciad, Bah el Gazar. (gazal?) In Dep. Kalahar s-au depus formatiuni continentale in conditii de climat arid. Arii de subsidenta au existat si in zone litorale, cum este cazul Campiei Mozambicului. Zonele depresionare sunt marginite de dorsale puternice, intre care in N-E se detaseaza Dorsala Nil – Zair, care separa bazinul Zair de bazinul Bah el Gazar, constituind totodata si cumpana de ape dintre afluentii Nilului si cei ai Zairului. Sahara este strabatuta de o linie vulcanica mediana, formata din masivele Adrar, Tossili, Tibesti si Hogar. In afara structurarii in depresiuni si dorsale, in cadrul reliefului de platforma se disting si o serie de podisuri, intre care: Pod. Azande, Pod. Dark Fur, pod. Kurdufan, Pod. Lunda, Pod. Karoo. Acestea au un relief ondulat prin peneplenizare dupa cum s-au succedat climatele. • Vulcanismul – a construit o parte din relieful africii. De fapt, framantarile soclului rigid au generat o intensa activitate vulcanica declansata prin dislocari mezozoice si tertiare. In mezozoic au fost declansate miscarile Kimberlitice diamantifera, cu largi zacaminte exploatate in africa de Sud, Zair, Angola. In tertiar, activitatea vulcanica s-a extins si s-a accentuat, afectand si alte zone din Africa. In Sahara au aparut conurile vulcanice din M-tii Hoggar, si tot aici platourile de lava din Tossili, Tibesti si Adrar. In cadrul M-tilor Camerun s-a detasat conul central al carui Varf Faco se ridica la 4070 m. In S Africii, in tertiar s-au declansat activitati vulcanice, dar mai ales prin efuziuni bazaltice, care au acoperit o mare parte din sedimentele asa numitei formatiuni de Karoo.

57

Cel mai important/ spectaculos vulcanism de pe continent a fost de-a lungul greabanului central african, unde pe alocuri cuverturile de lava bazicaating grosimi de 2000-3000 m. Rifturi care au dus la aparitia gigantilor (conuri de peste 5000 m). Vulcanismul african a creat un intreg spectru de forme de relief: aparate vulcanice imense, precum: Kilimanjaro, Kenya, Plamezele (cum este Pod. Etiopiei), conuri vulcanice (Virunga), beroncossuri-le (vai vulcanice). Vulcanul Kilimanjaro (Kibo) atinge 5895 m– cel mai inalt din Africa(pe teritoriul Tanzaniei), are un crater de 2 km, cu dimetrul de 100 km. La 5800 m se afla un ghetar, care are lungimea de 2,5 km. Ruwenzori este un imens horst in mijlocul caruia au erupt lave bazaltice care au ridicat conul central la 5119 km. Complexul Virunga are 8 cratere, intre care se remarca vulcanul Nyrangongo, in craterul caruia se gaseste un lac de lava. Vulcanii Africii au avut o desfasurare progresiva de-a lungul greabanului central si estic african, scazand in intensitate de la N la S, de la vulcanism exploziv in centrul continentului la efuziuni de lava in sud. Continentul african se incadreaza in limitele zonei de clima calda, caracteristicile generale fiind determinate de urmatorii factori: • Pozitia matematica pe glob • Uniformitatea reliefului si slaba lui fragmentare pe verticala • Masivitatea continentului (lipsa prelungirii uscatului si a marii sub forma de peninsule si golfuri) • Dezvoltarea mai mare a zonei de uscat in Emisfera N • Interactiunea maselor de aer continental africane cu cele formate deasupra oceanulor si a continentelor invecinate. Caracteristicile climatice ale continentului african sunt date de: 1) Regimul si circulatia maselor de aer 2) Temperatura aerului 3) Precipitatiile atmosferice 1. Regimul si circulatia maselor de aer. Daca ne referim la presiunea atmosferica, in continentul african distingem: - doua braie de mare presiune la nivelul tropicelor, care sunt destul de dinamice, si ca urmare se deplaseaza sezonier spre N sau spre S. - un brau de joasa presiune, care se detaseaza in zona ecuatoriala, ce pare sa aiba origine termica. - pe oceanele din jur se accentueaza mai multe nuclee barice anticiclonare, si anume: - in V mentionam influenta anticiclonului Azorelor, situat in emisfera N, si a anticiclonului Sf. Elena, situat la S de Ecuator. - in E mentionam anticiclonul S Indian, acre are centrul in Insulele Mascarene. Avand in vedere aceste conditii, s-a constatat faptul ca in Africa apar mai multe fluxuri de deplasare a aerului, orientate diferit si plasate la diferite latitudini. Astfel, in regiunea ecuatorial s-a pus in evidenta un flux ecuatorial de V, care isi modifica directia si consistenta de la un sezon la altul. In luna august se desfasoara pe o latime mai mare, iar in ianuarie se ingusteaza si sufera o inflexiune spre S. La fel de interesant este faptul ca in continentul Africa nu exista un calm ecuatorial tipic, ci s-a constatat ca acesta este prezent mai mult deasupra oceanelor invecinate. Astfel, Africa Ecuatoriala se afla sub influenta permanenta a unei circulatii de origine atlantica, ce antreneaza mase de aer umed dinspre V si, in functie de sezon, aceste mase de aer se extind la N sau la S de Ecuator. La tropice, circulatia maselor de aer este dinspre N-E in N continentului si dinspre S-E in S continentului, determinand formarea Alizeelor. Extremitatile de N-V si S-E intra sub influenta periodica a Vanturilor de Vest, de la latitudini mijlocii. 2.Temperatura aerului – Continentul Africa se remarca prin temperaturi medii lunare ridicate in toate regiunile, deoarece peste tot se inregistreaza peste 10oC. De asemenea se remarca prin amplitudini termice slabe, accentuate fiind amplitudinile termice din jumatatea nordica a continentului, datorita uscatului mai extins. Amplitudinile medii diurne sunt mai mari decat cele anuale, deoarece in zonele ecuatoriale amplitudinea diurna poate depasi 10oC. Temperaturile medii anuale cresc mai ales spre N de Ecuator(24-25-26oC). Si spre S mediile termice anuale cresc, dar mai putin, astfel incat ecuatorul termic al africii este deplasat cu 5o mai spre

58

N fata de cel matematic. De asemenea, spre extremitatile N si S ale continentrului mediile anuale termice scad, in conformitate cu regimul termic mediteranean. 3.Precipitatiile constituie un criteriu mai important in diferentierea aspectelor climatice.Astfel, precipitatiile cele mai abundente cad in regiunile ecuatoriale centrale si vestice, inregistrandu-se peste 2000 mm/an, pe suprafete mari din Baz. Zair, pe litoralul N al Golfului Guineei. Spre tropice precipitatiile scad cu precadere spre Sahara, unde au valori de 100 mm/an, si chiar mai putin. Continentul Africa are intinse suprafete care primesc cantitati reduse de precipitatii, si pe ansamblul sau, doar 1/3 din teritoriu primeste o cantitate suficienta de precipitatii ptr agricultura. In acest continent exista 4 regimuri pluviometrice bine conturate, si anume: - Regimul ecuatorial – care acopera doar regiunile care raman tot timpul anului sub influenta fluxului ecuatorial de V, si in acest caz cantitatile de precipitatii ajung sa depaseasca 2000 mm/an. Se inregistreaza in aceste zone si precipitatii de 9000-10.000 mm/an (pe flancul V al M-tilor Camerun – Ureka-11.000mm/an). - Regimul subecuatorial – care se caracterizeaza prin existenta unui sezon ploios, de vara, si unul secetos de iarna. - Regimul tropical – este specific Saharei, unde ploile sunt f rare, ocazionale, f fine, dar nu lipsesc nici aversele (media este de 100 mm/an) - Regimul mediteranean – prezent in extremitatile N-V si S-E ale Africii, acest regim este definit prin precipitatii de iarna sub efectul circuitului vanturilor de V si prin secete prelungite de vara. Zonele de clima din Africa: 1.Climatul ecuatorial – Nu ocupa o pozitie matematica precisa, fiind determinat de existenta curentilor de E. Aici mediile termice oscileaza putin, in jurul valorii de 25oC. Amplitudinile termice sunt reduse, sub 2o, precipitatiile sunt de 1500 mm/an, iar in partile mai inalte ale zonei ecuatorilae climatul are nopti mai racoroase. 2.Climatul subecuatorial – ocupa suprafete care sunt supuse sezonier pulsatiilor fluxului de V. In acest caz, precipitatiile sunt vara, in timp ce iarna este fierbinte si uscata. Pe langa aceste doua sezoane, mai apar so doua sezoane de tranzitie, mai fierbinti decat sezonul de iarna. 3.Climatul tropical desertic – are o larga raspandire in N Africii, si mai putin in S, unde cuprinde o parte din desert (Kalahari si Namibiei). In Sahara, 4/5 din suprafata primeste mai putin de 50 mm/an, si mai ales ploi fine. La aceasta lipsa a precipitatiilor se adauga amplitudini diurne mari, vanturi violente „vanturile harmatanului”. Pe coasta V a Saharei apar frecvent ceturi intretinute de curentul rece al canarelor. M-tii din centrul Saharei au un climat mai umed, datorita altitudinii. (150 mm/an). In desertul Kalahar precipitatiile sunt mai ridicate decat in Sahara (150-400mm/an), iar in desertul Namib sunt mai putine (sub 100 mm/an). 4.Climatul mediteranean – este caracterizat prin ploi de iarna (400-700mm/an), vara fierbinte si uscata (Alger 25oC vara si 11oC iarna). Exista diferente intre E, V in cadrul climatului mediteranean. Astfel, precipitatii bogate cad pe fatada dinspre Atlantic, in timp ce in S acestea sunt mai scazute pe bordura estica. Cel mai lung fluviu de pe glob se afla in Africa, precum si cele mai mari sisteme lacustre. Daca analizam hidrografia Africii vom observa ca desi pare bogata, numai ½ din suprafata continentului are scurgere permanenta spre oceane. Vom observa ca o suprafata intinsa o formeaza bazinele endoreice, cu scurgere interna (Baz. Ciad partial, Baz. Kalahar, greabanul E Africii, regiunea soturilor din Africa de N). Restul continentului, aproape 9 mil km2 , nu are ape curgatoare permanente (regiuni desertice si semidesertice), ci are rauri temporare (ueduri) si aceste regiuni sunt areice. Caracterele morfologice ale vailor, dispozitia bazinelor hidrografice mari si regimul apelor sunt in stransa dependenta de relief si clima, inclusiv transformarile suferite de catre acesti factori in trecutul geologic. De remarcat este faptul ca structura in bazinele tectonice in precuaternar nu a favorizat dezvoltarea fluviilor mari cu vai transversale. La sfarsitul tertiarului, multe din bazinele interne (Niger, Kalahar, Sudanul Central, Congo) erau ocupate de lacuri spre care se scurgeau concentric si consecvent raurile dinspre zonele mai inalte. Raurile scurte dar bogate in apa si cu nivel de baza oceanic prin eroziune regresiva au taiat barierele muntoase ce separau bazinele de ocean, individualizandu-se sub aspectul lor actual. Aceasta schema evolutiva este valabila ptr multe cazuri: Nil, Senegal, Niger, Congo. Insa la unele bazine hidrografice, legatura cu oceanul este numai pe jumatate realizata, fiind vorba despre

59

bazinele din zonele mai uscate de la marginea stepei si semidesertului. Astfel, raul Okovango, de la periferia Baz. Kalahar se indreapta catre acest bazin, si numai la viituri un brat lateral transporta ape spre fluviul Zambezi. O alta caracteristica a apelor curgatoare este aceea ca majoritatea acestora sunt rauri de podis, si ca urmare, sectoarele de vale larga cu panta redusa alterneaza cu sectoarele de defileu cu panta accentuata si repezisuri ori caderi de apa. Daca ne referim la regimul raurilor, trebuie sa mentionam ca acesta este determinat de clima, si mai ales de cantitatea de precipitatii. Astfel, tipurile hidrografice corespund in mare masura zonelor de clima, si anume: 1. In zona ecuatoriala regimul raurilor este echilibrat, cu deosebire al celor care curg pe directia E-V (fluviul Zair).Aici debitul raurilor este apreciabil, ca o consecinta a ploilor bogate, iar lipsa unui sezon uscat permite mentinerea unui nivel ridicat al apei tot timpul anului. In celelalte zone climatice regimul apelor este neechilibrat, cu cresteri periodice insemnate. 2.In zona subecuatoriala raurile au cresteri de vara (Niger,Nil, Zambezi), in timpul carora nivelul se ridica f mult; iar in sezonul uscat apele scad mult, dar nu seaca. Regim asemanator au apele din 3. zona mediteraneana, cu cresteri de iarna. 4.In stepele semidesertice si desertice raurile au ape numai in timpul sezonului umed si dupa aversele rare, insa puternice, devin torente vijelioase, numite tuguri sau ueduri. In al treilea rand, regim hidrologic aparte il au raurile de tranzit, care reusesc sa strabata zone uscate (uneori desert) desi pierd o mare parte a apelor prin infiltrare, prin risipire in brate laterale si prin evaporatie (ex.: fluviu Orange-la periferia Baz. Kalahar). In ceea ce priveste alimentarea raurilor din continentul Africa, aceasta este aproape exclusiv pluviala . In zonele muntoase si inalte (Kenya, Kilimanjaro) topirea lenta a zapezilor si a unor ghetari favorizeaza pastratea unui regim constant (ex.: Tanga in Africa de E). Apele subterane – au o importanta deosebita in zonele uscate, de exemplu apele carstice ptr raurile marocane din atlasul mijlociu, sau startele freatice de la periferia Saharei, care conditioneaza aparitia oazelor. In continentul Africa, in afara raurilor mici integrate unei singure zone de clima si cu regim simplu, distingem marile fluvii, (5 la numar, cu un regim complex, rezultat in urma unor climate diferite) care acopera 1/3 din suprafata continentului; Orange (Harip)- impreuna cu afluentul sau de aceeasi lungime Vaal, isi iau apele din M-tii Drakensgerg (cu altitudinea de peste 3000 m si precipitatii bogate). Orange-ul la izvoare are aspectul unui torent viguros, cu profil neregulat, insa ajunge in regiuni mai uscate, in desertul Namib, unde are caracter de rau de tranzit, cu ape din ce in ce mai putine; in Velt devine un rau sarac in ape, cu albia minora spinoasa, alcatuita din pietrisuri si bolovanisuri, unde aversele puternice aduc viituri mari. In Pod. Karoo pe stanga primeste afluenti temporari, iar pe dreapta afluentul Molopo, culege apele pluviale rare din S-V Bazinului Kalahar. Ajungand in Baz. Kalahar, cursul Orange-ului se domoleste, formand meandre, dupa care strabate zona podisului litoral, avand aici o albie ingusta si repezisuri. Volumul anual al scurgerii este de 91 km3 si f inegal repartizat in timpul anului. In anotimpul secetos se poate trece prin vaduri, iar la viituri are cresteri de 3m. Desi are o lungime de 1860 km si o suprafata a bazinului de peste 1 mil. km2, din cauza profilului neregulat si a regimului variabil, fluviul Orange nu este navigabil. Sahara – mediul natural este optim omului, si totusi exceptand Valea Nilului si regiunile periferice, aici traiesc 1,6 mil oameni – in oaze jumatate, iar cealalta jumatate sunt nomazi. Exista f multe urme care atesta prezenta omului in Sahara inverzita din neolitic. Se stie ca oamenii oazelor au venit din zona mediteraneana si din asia de S-V, aducand grau, orez, curmali, camila si islamismul. De aceeasi origine sunt si unii nomazi din desertul Indiei si Mauritania. In regiunea Sahara sunt doua tipuri de economie : ec. sedentara a oazelor si ec. nomada. Economia nomada. - Traseele caravanelor sunt bine stabilite. Nomazii au nevoie de hrana din oaze. Ei au o baza la care raman cateva luni pe an. Astfel, uaregii (?) (nomazii?) din centrul Saharei prefera zonele Hoggar si aAid. Ei cresc oi, capre, magari, camile. Ei sunt in nr. de 60.000 loc, si mai mult de jumatate din ei penduleaza intre Masivul Central Saharian si stepele Sahel. Cu decenii in urma erau descendentii caravanienilor, dar astazi rolul acestora este intr-un declin continuu. Sahara este acum traversata de camioane sau jeep-uri.

60

In V Saharei este raspandita populatia numita honta (sunt nomazi care se ocupa cu cresterea animalelor), care circula de la poalele Atlas-ului pana in Niger, realizand achimburi comerciale active. Alte grupari din V desertului Sahara sunt maurii si reguibatii, dar multi dintre acestia au renuntat la nomadism in favoarea unor munci salariale, de ex. exploatarile miniere. Centrul de polarizare al maurilor este Masivul Adrar Ifoscas. Agricultura oazelor. - Aceasta nu este posibila decat in conditii de irigare, deoarece evapotranspiratia atinge 6000 mm/an, dar asigurarea apei ptr irigatii nu inseamna si reusita recoltei. Solurile sunt sarace in humus si trebuie fertilizate continuu, iar procesul reprezinta (prezinta?) un pericol permanent. Multe oaze se alimenteaza din uedurile piemontane (piemontului?) aflat la picioarele Atlas, oaze numite Zagora si Ziband. In alte oaze (Khorgon sau Siwa) eroziunea a indepartat placa de gresii si panzele captive au generat izvoare arteziene. Exista si Oaze create in jurul puturilor traditionale, in cazul carora apa este scoasa cu greu. In Sahara nigeriana sunt numeroase aductiuni, forman Yogarra, care dreneaza apele subterane situate la bordura platourilor sedimentare. In S-V Libiei, in tinutul Fezan, panzele freatice situate la suprafata faciliteaza culturile de curmali fara irigatii. Alteori sunt create mici depresiuni antropice ptr a ajunge la 2-3 m fata de panza freatica. Acest sistem de culturi se numeste „sistemul de culturi in palnie” (oaza El Ved (Ued?)). Numai in raport cu zonele inconjuratoare oazele sunt colturi de rai, ptr ca viata locuitorilor de aici este dura si austera. De multe ori avansarea dunelor spre oaze nu poate fi stavilita si de aceea multi sedentari sunt obligati sa transporte zilnic nisipul ptr a proteja lotul cultivat. Bogatiile subterane au inceput sa fie exploatate, insa acest lucru nu se reflecta in prosperitatea oamenilor care locuiesc in desertul deserturilor. Maghreb – este parte integranta a lumii mediteraneene. Maghreb a fost oaza unor civilizatii stravechi: fenicienii (sec. XIV i.H.) - care au intemeiat Cartagina; romanii – o jumatate de milion au initiat populatiile autohtone in comert, viata urbana; arabii – care incepand cu sec. VII au transformat acest teritoriu intr-o provincie musulmana. Colonizarea europeana a adus echipament economic, infrastructura de transport si un inceput de industrializare. In aceasta regiune, dintre populatiile considerate autohtone se remarca: berberii – care sunt localizati in cateva insule, din munti, sau la marginea desertului. Restul populatiei este alcatuita prin fuziunea arabo-berbera si cunoaste o demografie crescanda. Pe fondul mortalitatii, in sec. XX s-a constatat o crestere a natalitatii si un spor natural in expansiune. Indicele de fertilitate este la cote ridicate (4,5 in Maroc; 4,1 in Tunisia). In piramida varstelor se remarca o neta populare a dominatiilor tinere. In ultimele trei decenii populatia Maghreb-ului s-a dublat. Economia Maghreb-ului este dominata de o agricultura de subzistenta: grau, orz, legume, in opozitie cu cea intensiva a plantatiilor de citrice si maslini destinate exportului. Zootehnia a ramas in buna parte dominata de trasaturile arhaice (ovine si caprine) si nomadism. Se practica si transhumanta. Domeniul industrial a cunoscut o dezvoltare mai accentuata decat agricultura, datorita unor categorii de resurse abundente in tarile Maghreb. Economiile actuale ale statelor Maghreb-ului incearca o apropiere de U.E. si ptr a scoate industria din impas sunt semne de reintoarcere la concesionarea unor terenuri miniere. Africa Mijlocie – diferentierile de ordin demografic sunt legate atat de varietatea rasei negroide si structurile etnico-sociale, cat si de aptitudinile fiecarui grup de a stapani si valorifica spatiul natural. Remarcam grupari etnice distincte, care practica endogamia si care si-au pastrat o entitate bine individualizata : luba (Zair), zande (Zair), fond ? (Gabon), gala (Etiopia). Avand in vedere ansamblul caracteristicilor antropologice, putem distinge in Africa Mijlocie trei grupuri (grupari?) sociale: pigmeii, melano-africanii si popoarele (populatiile?) hamitice. Acestor grupari nu le corespund insa sistemele omogene de organizare politica si sociala. Este vorba despre o infinitate de grupari etnice in cadrul fiecarui grup rasial, deosebite unele de altele mai ales prin structura sociala si prin limba vorbita. In Africa Mijlocie densitatea populatiei difera nu numai in functie de conditiile naturale, ci si prin tehnicile de subsidenta si migratie. Migratiile au jucat un rol f important in evolutia demografica a unor zone. Activitatile economice sunt legate de agricultura. In cazul acesteia sistemul itinerar pare primitiv; defrisarea padurilor prin ardere este o metoda eficace si (nu?) necesita un timp relativ scurt. In tinuturile cu relief variat se practica o zonare a culturilor. Astfel, in gradini, ravene, in interiorul

61

padurilor, in zone mlastinoase se utilizeaza metodele specifice de fertilizare ale fiecarui teren. Africa Mijlocie ignora aproape total utilizarea animalelor de munca. Cultivatorii si crescatorii de animale apartin unor lumi diferite, sunt doua lumi distincte. Este o zootehnie de prestigiu si de capitalizare. Opusa agriculturii de subsidenta (subzistenta?) este cultura plantelor destinate pietelor (sistemul monoculturilor). Plantele destinate exportului dau randament bun datorita agrotehnicii super (superlative?) aduse de europeni. Habitatul rural dominant este gruparea compacta de locuinte in zonele mai inalte sau de-a lungul apelor, care ofera comoditati ale vietii cotidiene. Urbanismul – nuclee urbane au fost edificate de europeni; constructii solide, dupa model importat au aparut odata cu colonizarea Africii negre. Africa Australa – este f veche, atestata de urme ale unor ….. primitive, care dateaza din perioada cuaternarului. In Africa Australa, negrii bantu si-au disputat teritoriul mai ales din natal. (?) cu negrii buru. Vom gasi bosimanii, hotentotii, care au fost impinsi spre Kalahari de gruparea negrilor bantu. Colonizarea a distrus in mare parte sistemul de organizare primara a populatiei nigere si a integrat o parte din aceasta populatie in economia de tip european, in minerit, in industrie sau agricultura de tip ferma. Ptr majoritatea populatiei agricultura ramane activitatea economica principala. Cei mai multi sunt preocupati sa obtina o recolta de porumb care sa le asigure viata. Anumiti tarani s-au specializat in cultura de piata. Dar lipsa accesibilitatii la terenuri, secetele si conflictele armate sunt cauze care determina un randament agricol slab. Culturile destinate pietelor externe difera de la o tara la alta. Rep. Africa de Sud produce grau, trestie de zahar, legume, fructe tropicale si mediteraneene. Zimbabwe produce grau, tutun, bumbac, fructe. Malawi s-a specializat in productia de ceai, tutun, zahar. Swaziland produce zahar si fructe. Zambia: porumb, tutun, cafea. Mozambic: ceai, zahar, fructe. Pe de alta parte, zootehnia comerciala in Africa Australa ptr carne, piei si lana joaca un rol important in Rep. Africa de Sud, Namibia, Botswana, Zimbabwe. O activitate profitabila este vanatoarea. Fauna se integreaza bine in vegetatia naturala din stepe si savane. Africa Australa este bine dotata cu resurse, favorizand dezvoltarea industriei Republicii Africa de Sud. Aceasta este tara cu cea mai puternica economie de pe continent. Africa este al treilea continent populat al lumii (840 milioane loc.), după Asia şi America, ceea ce înseamnă o densitate medie de 27 loc/km2, cu puţin peste jumătate din media mondială (41 loc/km2), şi cu mult faţă de cei 83 loc/km2 din Asia. În ultima sută de ani creşterea demografică spectaculoasă a determinat sporirea densităţii, de la 3,5 loc./km2 la 27 loc./km2. Densitatea este foarte mică în deşerturile Sahara, Namib, Kalahari şi în pădurea tropicală umedă congoleză(sub 1 loc./km2) iar cea mai ridicată se află în regiunile costiere (regiunea litorală de la Golful Guineei, litoralul tellian maghrebian, coasta estică a Madagascarului, litoralul estic sud-african de la Durban la Capul Acelor, Valea Nilului pe cursul inferior şi mijlociu, cu delta de la Mediterana – unde atinge peste 1200 loc./km2). • Cele mai mari densităţi: Mauritius – 588 loc./km2; Comore – 330 loc./km2; Rwanda – 281 2 loc./km ; Burundi – 229 loc./km2; Seychelles – 176 loc./km2; São Tomé şi Principe – 170 loc./km2; Nigeria – 139 loc./km2; Gambia – 136 loc./km2; Uganda – 102 loc./km2; Capul Verde – 101 loc./km2. • Cele mai mici densităţi de populaţie: Mali – 9 loc./km2; Rep. Congo – 8,7 loc./km2; Angola – 8,5 loc./km2; Niger – 8,4 loc./km2; Ciad – 7 loc./km2; Rep. Centrafricană – 6,9 loc./km2; Gabon – 4,6 loc./km2; Libia – 3,2 loc./km2; Botswana – 2,7 loc./km2; Mauritania – 2,7 loc./km2; şi Namibia – 2,2 loc./km2. Creşterea demografică a fost lentă, datorită epidemiilor, comerţului activ cu sclavi (între 50-80 milioane, din perioada de înflorire a sclaviei feudale) şi migraţiei forţei de muncă din regiunile tot mai sărace ale continentului. 1650 – 100 mil. loc. ; 1850 – 100 mil. loc. ; 1950 – 200 mil. loc. ; 1975 – 400 mil. loc. ; 1980 – 470 mil. loc. ; 1990 – 640 mil. loc. ; 2005 – 840 mil. loc. ; 2015 – 1.110 mil. loc. Din cele 53 de state doar 10 au un număr mare de locuitori: Nigeria (129 mil. loc.), Egipt, Etiopia, R.D. Congo, Tanzania, R. Africa-de-Sud, Sudan, Algeria, Maroc şi Kenya. 42,86% din populaţia continentului se concentrează în cele mai populate cinci state africane. 23 de state africane au fiecare sub 6 mil. loc (care deţin împreună doar 5,11% din populaţia Africii). Natalitatea este cea mai mare din lume (frecvent, anual, între 35-50 ‰). Cei mai ridicaţi indicatori se înregistrează în state ca: Niger – 50‰, Mali – 48,4‰, Ciad – 48‰, Uganda – 47‰ şi

62

Angola – 46‰, dar şi la mari popoare, cum ar fi cele din Etiopia – 44‰ şi Nigeria – 39‰. Cele mai scăzute valori ale indicelui natalităţii (sub 20‰) se înregistrează în Mauritius, Seychelles şi Tunisia. Mortalitatea deşi scade în ultimul deceniu, se menţine ridicată (15-25‰): • Cea mai ridicată: Botswana – 26‰; Mozambic – 25‰; Zimbabwe – 24‰; Malawi – 23‰; Namibia – 22‰; • Cea mai scăzută: Egipt – 7,6‰; Mauritius – 6,8‰; Tunisia – 5,0‰ şi Libia – 3,5‰. Africa este singurul continent cu rata de creştere a sporului natural care a crescut în ultimele decenii – de la 2,5% la 3,0%, ceea ce face ca dublarea numărului de locuitori să se facă în 24 de ani, deci în anii 2009-2010 Africa va atinge miliardul de locuitori. Speranţa de viaţă la naştere este printre cele mai mici din lume, în majoritatea statelor fiind în jur de 35-40 de ani. • Libia (73-78 ani), Mauritius (68-75 ani), Tunisia (73-76 ani); • Botswana (35-36 ani), Mozambic (35-36 ani), Zambia (37-38 ani), Zimbabwe (35-38 ani). Rasial, domină populaţia negroidă (la sud de Sahara) în schimb în nord domină albii şi în sud cele mai mari comunităţi diferite de culoarea negroizilor (europeni, arabi, indopakistanezi, chinezi) sunt în Rep. Africa de Sud şi Zimbabwe. Din cei peste 1,5 mil. asiatici, cei mai mulţi se află în Rep. Africa de Sud – peste 1,1 mil. loc. Oraşele s-au dezvoltat din epoci preistorice (pe valea Nilului, Egiptul faraonic va cunoaşte înfloritoare aşezări urbane, adevărate metropole ale antichităţii – Teba, Memphis, Alexandria). Coloniile feniciene Cirene şi Cartagina vor fi capitale ale unor regate de temut în Mediterana. În perioada de expansiune arabă oraşele vor deveni centre politice, religioase şi comerciale ale lumii arabe: Cairo, Kairouan, Tunis, Fèz, Marakesh, Timbuktu, Djené, Gao, Kano, Kankan, Kong, Mogadishu, Malindi, Zanzibar, Mombasa, Kilwa. Se va menţine până azi urbanismul autohton reprezentat de oraşele nigeriene ale populaţiei yoruba (Ibadan, Abeokuta) care se vor mări cu noi cartiere, ca şi cele mai vechi (Kano, Alger, Tunis). În secolele marilor extinderi imperiale, în regiunile litorale se vor dezvolta oraşe noi coloniale: Casablanca, Dakar, Lagos, Cape Town, Port Elizabeth, dar mutarea liniilor comerciale importante din sudul Saharei, pe calea maritimă va determina decăderea unor oraşe (Timbuktu, Djené) şi chiar dispariţia lor (Kong). Dacă până la mijlocul veacului XX şi mai ales în deceniile opt-nouă, cel mai mare dinamism urban l-au cunoscut capitalele (mai ales după cucerirea independenţei de stat), în ultimele decenii, în schimb, se remarcă dinamismul oraşelor regionale, aşa-numitele oraşe de rang II. Populaţia urbană cuprinde 38% din cea totală (faţă de 47% pe plan mondial) – fiind continentul cu cel mai mic grad de urbanizare. Cu toate că în unele state, aşezări mai mari de 100 loc. sunt declarate oraşe (în Uganda). Pe regiuni: ○ Africa de Nord – 64% ○ Africa de Est – 26% ○ Africa Centrală – 48% ○Africa de Vest – 38% ○Africa Sudică – 57% ○Africa insulară – 48% Sunt mari discrepanţe teritoriale: dacă în Libia procentul de urbanizare se apropie de 88%, în Burundi – abia depăşeşte 8% iar în Rwanda – 6%. □ Mari indici de urbanizare: Djibouti – 83,1%; Seychelles – 63%; Tunisia – 62,7%, R. Congo – 61,8%; Mauritania – 56,5%; Maroc – 49,3%; Camerun – 48,1%; Senegal – 47%; Guineea Ecuatorială – 47%; Gabon – 46,9%; Liberia – 45%; Rgipt – 45% şi São Tomé şi Principe – 44%; □ Aproximativ la media continentului se află Comore, Côte-d΄Ivoire, Gambia, Ghana, Mauritius, Mozambic, Namibia, Nigeria, Sierra Leone, Sudan, Rep. Centrafricană, Zimbabwe; □ În jurul indicelui de 30% se află statele: Botswana, Capul Verde, R. D. Congo/Zair, Guineea, Kenya, Lesotho, Madagascar, Mali, Somalia, Swaziland şi Togo □ Cei mai mici indicatori ai urbanizării sunt în: Ciad – 23%; Guineea-Bissau – 22,9%; Niger – 20%; Etiopia – 17,2%; Eritreea – 17%; Burkina Fasso – 17%; Uganda – 13%; Malawi – 11%; Burundi – 8,6% şi Rwanda – 6 % (de remarcat polarizarea urbană în cel din urmă stat: capitala Kigali deţine peste 95% din populaţia urbană a ţării).

63

În Africa sunt 36 de aglomerări urbane milionare, faţă de numai 6 în anul 1975. Cele mai mari oraşe africane (mii loc. în 2005) sunt: Lagos, Cairo, Kinshasa, Alexandria/Al Iskandariyah, Kaapstad/Capetown, Casablanca/Dar el-Beida, Luanda, Abidjan, Addis-Abeba, Tunis, Alger/AlDjaza’ir, Al Jiyah/El Gîza, Dakar. Se constată o accelerare a urbanizării în unele regiuni nigeriene (Lagos va avea în 2015 peste 23 milioane loc.), creându-se adevărate „oraşe ale săracilor” (bidonville, shanty-town) şi care măresc în mod considerabil populaţia marilor aglomerări urbane (din cei 383 mii loc. ai Djibouti-Town, cartierul Balbala are 240 mii loc.). Oraşele mari africane sunt cele care „produc” peste 60% din PIB. Oraşele sunt diversificate ca funcţii: - oraşe capitale (în general cele mai dinamice); - oraşe-porturi: Dakar, Port Sudan, Port Said - oraşe industriale: Johannesburg, Mbuji Mayi, Hassi Messaoud, Douala - oraşe comerciale: Bamako, Beira, Porto Novo - oraşe culturale: Alexandria - oraşe turistice: Sun City (Afr. de Sud), Tipasa, Côte Tourquoise şi Chréa (Algeria), Bobo Dioulasson, Koudougou, Kaya, Ouahygonya, Banfora (Burkina Fasso), Limbre, Marona, Bamenda (Camerun), Ribeira Grande (Capul Verde), Tarafal, Moroni, Itsandra (Comoré), Zanzibar, Kilwa Kivinjie (Tanzania), Sidi Bou Said, Jebel Oust, Zaghouan, Bizerte-Côte de Cristal, Nabeul/Nabul, Hammamet, Jendouba, Djerba Zarzis, Sousse (Tunisia)Kasese, Port Frontal, Kisoro, Kambale (Uganda), Livingstone (Zambia), „Sunshine City”(Harare) şi Bullawayo (Zimbabwe), Bou Nagdel, Temara, Setid Zdhebi, Cabo Negro, Restinga, Ksar el-Kebir, Lix, Larache, Nador, Safi, El-Jadidah, Agadir, Essaouira, Azrou şi Dar elBeida (Maroc), Shellal, Abu-Simbel, Agami, Hannonville, Maamoura, Sallum, Marsa Matroh, Hurghada, Dahab, Nuweiba, Sharm el-Sheikh şi Assouan (Egipt). Multe capitale africane deţin ponderi însemnate din populaţia statului (Mogadishu, Djibouti, Sao Paolo de Luanda, Cidade de Praia, Brazaville, Libreville, Conakry, Nouakchott, Sao Tomé, Victoria-Mahé) iar unele oraşe, deşi sunt cele mai mari, nu deţin şi funcţia de centru politic al ţării (Dar el-Beida, Douala, Blantyre, Lagos, Bullawayo, Ibadan). Din cele 62 oraşe-capitale africane majoritatea (în număr de ) sunt aşezate pe coastă (în zonele lagunare – Tunis, Lomé, Accra; pe ţărmul unor golfuri adăpostite – Cape Town/Kaapstad, Alger/Al-Djaza’ir, Sao Paolo de Luanda, Porto Novo, Cotonou, Cidade de Praia, Moroni/Comoré, Abidjan, Djibouti/Jibuti, Bissau, Tripoli/Tarābulus alGharb, Maputo/Lourenço Marques, Nouakchott, Port Louis-Mauritius, Sao Tome, Dakar, Victoria, Mogadishu/Mugadishu, Dar-es-Salaam; la gurile de vărsare a unor ape curgătoare – Librevilleestuarul Gabon la G. Corisco, Banjul-estuarul Gambiei, Monrovia-râul St. Paul, Rabat-Ribāt – Bou Regred Wadi, Freetown – râul Sierra Leone). Unele sunt aşezate la confluenţa unor ape importante (Pretoria/Tshwane-confl. Aapies cu Limpopo, Gaborone-confl. Notwani cu Limpopo, Bangui-confl. Oubangui cu Congo, N’Djamena/Fort Lamy-confl. Logone cu Chari la 300 m alt., Maseru-Lesotho-la confl. Mahocare cu Orange, Khartoum/la confl. Nilului Alb cu Nilul Albastru, Lusaka-confl. Kafue cu Zambezi) sau pe malul unor mari lacuri interioare (Kampala-Uganda pe malul L. Victoria, KigaliRwanda pe malul L. Kivu, la varsarea r. Kagera, Bujumbura-Burundi pe malul L. Tanganyika). Mari capitale sunt a;eyate pe unele dintre cele mai importante ape curgătoare din Africa (Cairo/El QāhiraNil, Brazaville-Congo, Kinshasa-Congo, Yamoussoukro-Bandana Rosie, Mbabane-Swaziland pe r. Dlangeni, Bamako şi Niamey pe Niger). Masivitatea continentului şi altitudinea ridicată a reliefului au determinat „amplasarea” capitalelor la altitudini destul de ridicate – unele fiind printre cele mai „înalte” din lume (Addis Abeba la 2500 m, Asmara la 2350m, Nairobi la 1700 m, Windhoek-la 1650 m, Maseru la 1600-1700 m şi Kigali la 1550 m) iar altele la altitudini ce pot fi considerate „montane” şi nu de podiş (Pretoria la 1400 m, Harare la 1470 m, Antananarivo la 1250-1450 m, Lusaka şi Kampala la 1300 m, Lillongwe la 1050-1100 m, iar capitalele regatului Swaziland: Mbabane-sediul Guvernului, Lobamba-sediul Prlamentului, Kwa Iuseni-sediul Curţii Constituţionale, Lozitha şi Ludzini-reşedinţele regale se află la peste 1100 m în colinele Dlangeni şi Munţii Lebombo). Noua capitală a statului Nigeria (Abuja) a fost construită pe un platou la peste 1000 m altitudine. Capitalele Yamoussoukro şi Yaounde se află pe platouri înalte de 700-900 m, iar Bloemfontain/Mangauang (R. Africa de Sud) se află le un platou la 650-750 m. Datorită condiţiilor aspre de relief climatic Ouagadougou (Burkina Faso) se află pe un platou la 300 m altitudine. Capitala Malabo (Guineea

64

Ecuatorială) se află în insula Bioko din G. Guineei, iar capitala statului Guineea – Conakry – se află amplasată în zona litorală a Atlanticului pe insula Tombo şi Pen. Kaloum legate de un impresionant pod. În Africa multe state au luat iniţiativa în a-şi crea noi capitale: Yamoussoukro (1984-Côte d´Ivoire), Abuja (1990-Nigeria), Dodoma (1990-Tanzania). Unele oraşe-capitale africane sunt foarte întinse, pe suprafeţe impresionante: Dar-es-Salaam (2.245.000 loc.-1.393 km2), Kinshasa (4.655.000 loc.-9.953 km2), Cairo (15.543.000 loc.-Marele Cairo; 10.000 km2), Dakar (1.990.000 loc.-550 km2). Capitalele africane dispun de câteva superlative urbane: -Cairo este cel mai mare oraş al continentului şi cel mai mare centru urban al Lumii Arabe; -Dakar este cel mai mare port din Africa; -Asmara este cea mai veche capitală din Africa. Din cele 62 de capitale marea majoritate sunt oraşe „milionare” (26 oraşe-Pretoria, Cape Town, Alger, Luanda, Yaoundé, Brazaville, Kinshasa, Abidjan, Cairo, Addis Abeba, Accra, Conakry, Nairobi, Tripoli, Antananarivo, Rabat, Maputo, dakar, Mogadishu, Khartoum, dar-es-Salaam, Tunisia, Lusaka, Kampala, Harare), 9 sunt oraşe f. mari (Lomé, Freetown, Abuja, Niamey, Nouakchott, Bamako, Monrovia, Bangui, N Djamena, Ouagadougou, Cotonou), 16 sunt oraşe mari (Bloemfontain, Porto Novo, Bujumbura, Praia, Yamoussoukro, Djibouti, Asmara, Libreville, Banjul, Bissau, Maseru, Lillongwe, Port Louis, Windhoek, Kigali, Dodoma) restul fiin mici şi foarte mici (cea mai mică este considerată Ludzini – doar 2300 loc.). ▪Deşi, Africa este leagăn de antropogeneză (Tanzania, Ciad), societatea gentilică a fost până-n pragul sec. XX (culegători-vânători, agricultori primitivi, crescători de vite). În antichitate civilizaţiile se vor succeda, rivalizând cu cele europene şi asiatice (pe Valea Nilului, în Nordul Saharei, în podişurile saheliene de la Atlantic la Marea Roşie). Sedentarizarea comunităţilor umane, după anul 4000 î.Cr. se face remarcată în masivele central-sahariene (Hoggar, Tassili, Tibesti), în regiunile Lacurilor Victoria şi Ciad, în delta Nigerului, pe cursurile inferioare ale fluviilor Limpopo şi Senegal, pe Valea Nilului. ▪Societăţi puternice bazate pe metalurgia fierului s-au dezvoltat din Camerun-Gabon-Nigeria până în Rwanda-Burundi. ▪Prima formaţiune statală a fost înfiinţată în jurul anului 3100 î.Cr. pe Valea Nilului – Egiptul faraonic; ▪Statul Kuş („Ţara Kuş”) se va înfiinţa în sudul Egiptului (Nubia) – regat cu capitala la Napata (apoi la Meroe) în secolele X-IV î.Cr.; va fi cucerit de Regatul Aksum (înfiinţat în nordul Etiopiei) care se va extinde şi în Arabia şi va deveni primul stat creştin după statul helenistic al Egiptului. ▪În primul mileniu î.Cr. fenicienii vor înfiinţa colonii prospere, în jurul cărora vor lua naştere state puternice şi care se vor lupta cu Roma, dar vor fi înfrânte devenind provincii romane: Cyrene (Cirenaica) şi Cartagina (Statul punic – Provincia Africa). ▪La sfârşitul mileniului I î.Cr. romanii vor cuceri şi desfiinţa regatul egiptean (ultima dinastie va fi cea a Ptolemeilor – regina Cleopatra). ▪În sec. V-III î.Cr. berberii vor înfiinţa două regate puternice: Numidia (Tunisia – Algeria Orientală) şi Mauretania (Maroc – Algeria Occidentală). ▪În sec. VIII-XII d.Cr. arabii întemeiază puternice regate în Nordul Africii, sub autoritatea califatelor de Damasc (Omeiazii) şi de Baghdad (Abbassizii), şi vor avea califat propriu (al Fatimizilor). ▪După sec.XI-XII vor fi înfiinţate oraşe-state islamice pe coasta indiană africană (de la Marea Roşie până la vărsarea fluviului Zambezi). ▪Din sec. XVI până-n sec. XIX nordul Africii va fi sub tutela Imperiului Otoman (din 1517-Egiptul; din 1551-Libia; din 1574-Tunisia), cu excepţia Maroc şi Etiopia care se vor menţine ca state independente până în sec. XX. ▪La începutul primului mileniu creştin, centrul Africii va cunoaşte importante state feudale: Imp. Ghana (sec. XIV-XI), Kanem (sec. IX-XI), Mali (sec. XIII-XV) şi Songhai (sec. XV-XVI). ▪După anul 1500 se vor dezvolta state întinse (Ashanti, Dahomey, Yoruba, Benin) precum cele ale negrilor bantu (Regatul Congo, Regatul Lounda, Regatul Luba). ▪În sec. XII-XVII Africa Australă cunoaşte unul dintre cele mai longevive şi înfloritoare puteri statale (Regatul Monomotapa/Zimbabwe). ▪În zona Marilor Lacuri se remarcă statele hima (Bonyoro, Buganda, Rwanda);

65

▪Cucerirea sistematică a Africii (mai ales teritoriile de coastă) o încep portughezii (care vor aduce în Africa: manioc, porumb, tomate, batata, fasolea, dar nu au aclimatizat grâul) – aproape tot secolul XV (Tratatul de la Tordesillas - 1494). ▪Primele forturi, factorii şi eforii europene vor fi înfiinţate de lusitani la Golful Guineii (Cabinda) şi pe coastele Angolei (Luanda) şi Mozambicului (Lorenço-Marques), de olandezi (Kaapstadt) şi care vor deveni punctele de plecare ale comerţului de sclavi (care va primi oprobiul internaţional la Congresul de la Viena – 1815), ▪După 1875 peste 91% din teritoriul african era colonizat, cu excepţia Etiopiei şi Liberiei; statele imperiale vor guverna după două mari principii politice: - indirect rule (Anglia, Germania) – postulând aşa-numita „autonomie locală”; după 1937 modelul Commonwealth; - divizare multiplă (Franţa, Belgia, Portugalia, Spania) – adică o divizare culturală-politică prin integrarea brutală a modelului european, promovând „asimilarea cu mtropola”. ▪După cel de-Al Doilea Război Mondial, Africa era divizată în: „Africa anglofonă”, „Africa francofonă”, „Africa lusitanofonă” şi în baza unor mari înţelegeri internaţionale (Carta Atlanticului – 1941, Carta ONU – 1945 şi Liga Arabă) încep să apară mişcările de eliberare naţională şi de independenţă ale noilor naţiuni (Mişcarea Mau-mau din Kenya, Frontul FRELIMO din Mozambic, Angola, Guineea şi Fronturile de Eliberare Naţională din coloniile nord-africane franceze şi spaniole). ▪Cele mai noi state independente sunt Namibia (1990) şi Eritreea (1993). ▪Cazul aparte al Republicii Africa-de-Sud: -colonie olandeză şi britanică până în 1910 când devine dominion britanic; a devenit stat independent în 1934 şi membru fondator al Commonwealth-ului; -instituirea principiului segregaţiei rasiale în viaţa socială-economică-politică a cetăţenilor (apartheid) va fi abolit în 1991, iar după primele alegeri democratice (1994), statul va avea conducător pentru prima dată un reprezentant al majorităţii de culoare (Nelson Mandela). ▪Tinerele state independente africane se vor confrunta cu mari probleme sociale şi economice moştenite de pe vremea colonială, căutând soluţii de micşorare a prăpastiei dintre ele şi Nordul dezvoltat, în cele mai dese cazuri prin soluţii marxiste, majoritatea regimurilor politice fiind susţinute de blocul comunist prin aşa-numitul socialism revoluţionar (Guinee, Ghana, Tanzania, Mali, R. Congo, Algeria, Somalia, Etiopia, Angola, Mozambic). Situaţia se va menţine mai ales prin ingerinţele marilor puteri (Franţa, Marea Britanie, R. P. Chineză) şi superputeri (S.U.A. şi U.R.S.S.) în perioada „războiului rece”. B. Actuala hartă politică africană cuprinde: ▪53 de state independente din care 5 state federale: -Sudan (26 de state: A’ali an Nil, Al Bahr al Ahmar, Al Buhayrat, Al Jayirah, Al Khartum, Al Qadarif, Al Wahdah, An Nil al Abyad, An Nil al Azraq, Ash Shamaliyah, Bhar al Jabal, Gharb al Istiwa’iyah, Gharb Bahr al Ghazal, Gharb Darfur, Gharb Kurdufan, Janub Darfur, Janub Kurdufan, Junqali, Kassala, Nahr an Nil, Shamal Bahr al Ghazal, Shamal Darfur, Shamal Kurdufan, Sharq al Istiwa’iyah, Sinnar, Warab); -Etiopia (9 state regionale, kililoch, delimitate etnic: Afar, Amhara, Benshangul-Gumuz, Gawbela Hizboch, Harari Hizboch, Oromiya, Sumale/Somali, Tigray/Tigre, Popoarele Nationalitatile si Natiunile din Sud/Yedeliub Biheroch Bihereschboch na Hizboch şi 2 orase cu autoadministrare, astedaderoch: Addis Ababa şi Dire Dawa); -Nigeria (36 de state: Abia, Abuja, Adamawa, Akwa Ibom, Anambra, Bauchi, Bayelsa, Benue, Borno, Cross River, Delta, Eboniyi, Edo, Ekiti, Enugu, Gombe, Imo, Jigawa, Kaduna, Kano, Katsina, Kebi, Kogi, Kwara, Lagos, Niger, Nassawara, Ogun, Ondo, Osun, Oyo, Plateau, Rivers, Sokoto, Taraba, Yobe, Zamfara, la care se adaugă Teritoriul Federal al Capitalei Abuja); -Tanzania (un teritoriu continental cu 20 de regiuni – Arusha, Dar es Salaam, Dodoma, Iringa, Kagera, Kigoma, Kilimanjaro, Lindi, Mara, Mbeya, Morogoro, Mtwara, Mwanza, Pwani/Coast, Rukwa, Ruvuma, Shinyanga, Singida, Tabora si Tanga – la care se adaugă 2 teritorii autonome insulare – Pemba si Zanzibar); -Comoré (patru teritorii Domoni, Fomboni, Karoni şi Moutsamoudou din cele trei insule componente arhipelagului Mwali/Mohéli, Nzwani/ Anjouan, Ngazidjia/Njazidjia/Grande Comoré). ▪După organizarea politică şi tipul de guvernare: ▪41 republici prezidenţiale;

66

▪6 republici parlamentare: Niger, Etiopia, Somalia, Eritreea, Mauritius şi Capului Verde; ▪3 republici islamice: Sudan, Libia, Mauritania; ▪3 regate/monarhii constituţionale (în care şeful statului este monarhul, în cazul celor trei state fiind regele): -ereditare: Maroc (regele Mohammed VI, încoronat din 1999) şi Swaziland (regele Mswati III încoronat din 1986); -elective de trib: Lesotho (regele Letsie III, fost regent în perioada 1990-1995, încoronat în 1996). ▪Majoritatea statelor africane sunt pe mari teritorii: - State mari (întinse): -peste 2 mil. km2: Sudan (2.503.890 km2), Algeria, R.D. Congo/Zair; -între 1-2 mil. km2: Libia, Ciad, Niger, Malia, Angola, Africa de Sud, Etiopia şi Mauritania; -urmate de: Egipt, Tanzania, Nigeria, Namibia, Mozambic, Zambia, Somalia, Africa Centrală, Madagascar, Kenya, Botswana, Camerun, Maroc şi Zimbabwe; - State mijlocii: R. Congo, Côte d'Ivoire, Burkina Faso, Gabon, Guineea, Uganda, Ghana şi Liberia; - State mici: Sierra Leone, Togo, Guineea-Bissau, Lesotho, Guineea Ecuatorială, Burundi, Rwanda, Djibouti, Swaziland şi Gambia; - State foarte mici: Capului Verde, Mauritius, Comoré, Sao Tomé & Principé şi Seychelles (455 km2). ▪Media teritorială statală în Africa (590.000 km2) este apropiată de cea a Asiei, dar de patru ori mai mare decât cea europeană. ▪13 teritorii dependente şi cu statut special: -Africa-de-Nord Spaniolă Ceuta şi Melilla (33 km2); -Sahara Occidentală (252.120 km2); -Ascension (88 km2), Sfânta Elena (129 km2) şi Tristan-da-Cunha (98 km2); -Mayotte (374 km2) şi Réunion (2.572 km2) -Îles Eparses (Bassas-da-India, Europa Island, Juan-de-Nova Island, Tromelin Island şi Îles Glorieuses) Acestea deţin 0,6% din suprafaţa continentului. III.1.3.America America reprezintă o enormă masă continentală care, cu o suprafaţă de cca. 43.000.000 kmp (42.747.000 km2 după alte surse) este depăşită doar de Asia. Deşi include două mari blocuri continentale considerate adesea ca fiind continente distincte (America de Nord şi America de Sud) separate de America Centrală (care include regiunea insulară şi istmică ) America reprezintă un continent unitar, justificat nu numai prin evoluţia comună a acestor teritorii ci şi prin anumite aspecte privind popularea acestei regiuni. America este situată în întregime în emisfera vestică, separând Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific, având cea mai mare desfăşurare latitudinală dintre toate continentele globului, respectiv cca.140°, ceea ce reprezintă cca.15.500km. Punctul extrem nordic este situat în Insula Groenlanda la 83°40’ lat.N (Capul Morris Jesup), iar cel mai sudic punct este amplasat în Insula Tara de Foc, la 55°59’ lat.S (Capul Horn). Si desfăşurarea longitudinală este amplă, de peste 100° în America de Nord (Capul Prinţul de Wales – 168°05’ long.V; Capul Charles - 55°40’ long.V) şi cca. 50° în America de Sud (Capul Parinas - 82°13’ long.V; Capul Branco - 34°48’ long.V). Există o similitudine de formă între America de Nord şi America de Sud, ambele fiind mai largi în partea nordică şi mai înguste în partea sudică, ceea ce se reflectă în anumite particularităţi ale cadrului natural, în special asupra climei. Astfel, cea mai mare parte a Americii de Nord este situată în zona polară şi temperată, extensiunea maximă fiind între 30° şi 60° lat.N, în timp ce America de Sud are cea mai mare parte a teritoriului său în zona ecuatorilaă şi tropicală (extensiunea maximă fiind între 10° şi 25° lat.S) Ţărmurile. Ţărmul nordic este extrem de articulat şi fragmentat ca urmare a puternicii dezvoltări a glaciaţiei pleistocene şi a mişcărilor epirogenetice pozitive şi negative care continuă şi azi. Tipice sunt ţărmurile cu fiorduri (estul şi vestul Groenlandei, nord-estul Peninsulei Labrador, nord-

67

estul Insulei Ţara lui Baffin), ţărmurile cu skyars (în jurul golfului Hudson, Ungava), ţărmuri cu faleze, cu golfuri. Cea mai mare fragmentare a ţărmului se întâlneşte în Arhipelagul Arctic, unde se întâlnesc un număr mare de insule (Ţara lui Baffin, Ellesmere, Banks, Victoria, Devon, Mellville), peninsule (Boothia, Simpson, Melville, Foxe), golfuri (Boothia, Hudson, Ungava). Ţărmul atlantic are cea mai mare complexitate genetico-morfologică precum şi cea mai avansată intervenţie antropică. De la estuarul fluviului Sf.Laurenţiu şi insula Terra Nova pâna la Peninsula Florida, pe o distanţă de 4000-4500km se întîlnesc variate tipuri genetice: ţărmuri cu golfuri (New Heaven, Cheasapeake, Delaware), ţărmuri cu insule, ţărmuri cu rias (SE Noii Scoţii, New Brunswick, Gf.Maine). În sectorul sudic predomină un ţărm coborât, adesea mlăştinos, linia de ţărm fiind foarte sinuoasă. Ţărmul Americii Centrale este caracterizat printr-o fragmentare tectonică avansată, aici întâlnindu-se ţărmuri înalte, ţărmuri vulcanice, ţărmuri coraligene. Ţărmul atlantic al Americii de Sud este mai puţin articulat, având totuşi un grad mai mare de fragmentare între vărsarea râului Atrate şi fluviul Orinoco, precum şi în sud, în perimetrul Podişului Patagoniei şi în zona Ţara de Foc. În zona ţărmului pacific platforma litorală este extrem de îngustă, fosele oceanice aflându-se în imediata apropiere a uscatului. Ţărmul este puternic fragmentat în sectorul alaskian al Str.Bering, spre sud acesta este de tip dalmatic, iar în continuare spre sud ţărmul este preponderent înalt, cu excepţia unui sector de mică extensiune a câmpiei litorale columbiene. Tot un ţărm de tip dalmatin se întâlneşte şi în zona sudică a Americii de Sud, unde lanţul muntos costal este diseminat într-un mare număr de insule separate de o reţea densă de strâmtori şi golfuri. Evoluţia paleogeografică Când vorbim despre tectonica plăcilor ne referim la modul în care a evoluat scoarţa terestră începând de acum 650 milioane ani (când Amazonia, de exemplu, se găsea la polul sud), dar planeta noastră avea deja o vârstă atunci, de cca. 4 miliarde ani.Totuşi, cea mai îndepărtată configuraţie a continentelor actuale datează de acum 1,1 miliarde ani, când exista un mare supercontinent, Rodinia, în care America de Nord ocupa o poziţie centrală. Acum 500 milioane ani (începutul paleozoicului, cambrian, ordovician) Groenlanda ocupa o poziţie interesantă (era străbătută de ecuator). Acum 400 milioane ani (devonian) zona munţilor caledonieni (Appalachii Nordici şi munţii din Europa nordică şi nord-vestică: Scandinavia, Marea Britanie). Evoluţia continentului american este mai clară începând cu 300 mil. ani, când, din fragmentarea uscatului iniţial Pangea în două mase continentale majore, la începutul paleozoicului a rezultat Laurasia şi Gondwana. În paleozoic continuă divizarea celor două uscaturi şi începe deriva lor – deplasarea spre nord a fragmentelor Gondwanei şi coliziunea lor cu cele provenite din dezmembrarea Laurasiei. Perioadele evolutive nu au fost sincrone – formarea Atlanticului de Nord ca bazin oceanic ce a separat America de Nord de Europa, s-a făcut acum 300 milioane ani (carbonifer), iar formarea Atlanticului de Sud acum 120 milioane ani (sfârşitul jurasicului). În acest context paleogeografic, teritoriile cele mai vechi din America de Nord erau Scutul Canadian şi Scutul Groenlandez. Scutul Canadian ocupă partea central nordică a Americii de Nord, are vârstă precambriană; alcătuit din granite şi gnaise; se găseşte în Canada, între fluviul Mackenzie, Marile Lacuri şi Peninsula Labrador. Fundamentul său a fost afectat în precambrian de cutările lauranţiene, care au generat catena laurenţiană în extremitatea estică, şi cutările huroniene care au înălţat catena huroniană în partea central vestică. Resturi din acest scut vechi se mai păstrează ca nuclee central axiale în Appalachi, Stâncoşi, Podişul Colorado. Scutul Groenlandez se întâlneşte în Groenlanda şi în jumătatea sud sud-vestică a Arhipelagului Arctic. În America de Sud, scuturile vechi precambriene sunt reprezentate de Platforma Guyanelor (la nord de Amazon) şi Platforma Braziliană (Podişul Braziliei, aici fundamentul precambrian apare adesea la zi). În America Centrală sunt semnalate depozite de vârstă precambriană în Masivul Hondurasului şi Masivul Guatemalei. Toate aceste zone de platforme vechi, după ce au suferit serii de cutări, au cunoscut perioade de peneplenizare.

68

Separarea pământului american de restul maselor continentale s-a definitivat în mezozoic. Înainte de această separare, în cadrul uscatului continental au avut loc eforturi tectonice cu plisări ce au dat naştere sistemului de munţi paleozoici, mult mai bine conservaţi în America de Nord. 1. Structurile caledoniene – întâlnite în sectorul nordic al Appalachilor, Insulele Arhipelagului Arctic, Terra Nova, Munţii Stâncoşi (intercalate unor depozite mai noi); în America de Sud cutările caledoniene au înălţat rama externă a Podişului Braziliei şi unele sectoare vestice ataşate ulterior zonei andine. 2. Structurile hercinice – întâlnite în sectorul sudic al Appalachilor, podişurile şi masivele centrale, în fundamentul părţii sud-estice a uscatului nord-american, în Podişul Mexican; În America de Sud, mişcările hercinice s-au produs la sud de estuarul La Plata, dar aceste structuri s-au păstrat doar insular, deoarece au fost acoperite şi mascate de sedimentar. Se pare că astfel de cutări hercinice ar fi existat şi în vestul american, distruse de mişcările posterioare, rămânând doar nuclee în axele munţilor cutaţi ulterior. În mezozoic, după definitivarea separării continentului american, au loc plisări de mare anvergură (mai ales în America de Nord, pe faţada vestică). Cutările nevadiene (jurasicul superior – cretacicul inferior) au înălţat întreg lanţul Cordilierilor. Probabil au avut loc şi pe faţada vestică a Americii de Sud, dar în Sistemul Anzilor structurile mezozoice au fost distruse de plisările noi, astfel încât azi sunt aproape inexistente. În legătură cu fracturile importante şi deplasările laterale legate de destrămarea Gondwanei, în America de Sud au loc importante erupţii de lave bazice (ce au acoperit mari suprafeţe din Matto Groso, Depresiunea Parana). Au loc de asemenea regresiuni şi transgresiuni marine care au dus la dezmembrarea platformelor precambriene (a rămas omogenă numai partea de nord a platformei Canadiene). Tot acum are loc şi dezmembrarea uscatului continental, în America Centrală rezistă doar puntea de uscat care leagă cele două continente; comunicarea între America de Nord şi America de Sud este întreruptă în anumite perioade. Spre sfârşitul mezozoicului, dar mai ales în terţiar, mişcările orogenetice cunosc o perioadă de reactivare prin cutările laramice (cretacicul superior – paleogen) însoţite de o ridicare de ansamblu a vestului American, ceea ce a dus la formarea culmilor montane ale Stâncoşilor, Cordilierei Andine, lanţurilor din America Centrală. Mişcările au cuprins întregul ansamblu montan din vest şi au migrat treptat de la est la vest. Spre deosebire de America de Nord unde mişcările mezozoice (nevadiene) au avut o importanţă preponderentă, în America de Sud mişcările terţiare sunt cele mai importante (părţile cele mai labile ale geosinclinalului sud american au fost cele de la extremităţi, nord şi sud). În zonele de platformă ale Americii de Sud (cu excepţia Amazoniei) se produc, în terţiar, scufundări lente şi depuneri groase de sedimente. În terţiar, concomitent cu stabilirea contururilor actuale au avut loc transgresiuni şi regresiuni marine, mai cu seamă în estul Americii de Nord (ceea ce a dus la crearea unor vaste câmpii litorale, au colmatat unele bazine interne). În cuaternar, cel mai interesant fenomen este glaciaţia, care a afectat atât America de Nord cât şi America de Sud. În America de Nord, glaciaţia continentală a fost mai puternică în zona centrală şi estică, fiind mai slabă în vest. Calota a atins, în extensiunea ei maximă, confluenţa Ohio Mississippi. Au existat trei centre de diramare (nuclee de dirijare a gheţii): Labrador, V.Hudson (cel mai puternic), S.Hudson (districtul Patricia). Glaciaţia montană a avut centre importante în Cordilierii Canadieni (centrul principal) şi Cordilierii Alaskăi (centrul secundar). S-au separat 5 faze glaciare: Nebraska (coresp. Gunz), Kansas (Mindel), Illinois (Riss), Iowa şi Wisconsin (Wurm). Relieful glaciar de eroziune se întâlneşte azi pe suprafaţa Acutului Canadian, iar relief de acumulare glaciară se întâlneşte de la confluenţa lui Ohio spre nord: morene de tot felul, depozite fluvio-glaciare, depozite loessoide. În America de Sud s-au depistat urmele a 3-4 glaciaţiuni care au fost slabe în zona ecuatorială a Anzilor (în Anzii Nordici limita inferioară a glaciaţiei pleistocene cobora până la 3600-3900m) şi foarte puternice în Anzii de Sud (unde o imensă calotă de gheaţă acoperea nu numai Anzii ci tot

69

continentul de la sud de paralela de 40°S). La periferia nordică a acestei calote s-au acumulat depozite fluvio-glaciare (sandre) şi vaste cuverturi de loess (aşa numitele formaţiuni de pampas). Şi azi persistă glaciaţia în America: în special în partea nordică a continentului (arhipelagurile nordice, Groenlanda) şi în zonele montane ale Americii de Nord şi de Sud, chiar în zona ecuatorială la altitudini mari. America se află situată în zona macroplăcilor Nord Americană şi Sud Americană, la contactul lor cu macroplaca Pacifică (şi a altor plăci mai mici: Garda, Cocos, Caraibilor, Nazca). În zonele de subducţie s-au format fie lanţuri mutoase (Anzii, la contactul plăcii Nazca cu placa Sud Americană; Stâncoşii, la contactul plăcii Garda cu placa Nord Americană; Cordilierii Americii Centrale, la contactul Plăcii Cocos cu placa Americană şi cea Caraibă), fie arcuri insulare (Antile –placa Caraibă/ placa Americană; Aleutine – placa Pacifică/placa Americană). Tot în aria de contact a plăcii pacifice cu cea nord Americană s-a dezvoltat un sistem de falii (San Andreas – unde placa pacifică se deplasează spre N, NE cu aproximativ 5 mm pe an în raport cu nordul American; această falie începe din Golful Californiei şi are o lungime de 600km. Actualmente, zona Americii Centrale este una din regiunile de slabă rezistenţă ale scoarţei, fiind caracterizată prin mişcări de ridicare şi scufundare, dislocări, seismicitate şi vulcanism, ceea ce arată că evoluţia sa nu s-a încheiat. Amploarea şi continuitatea actuală a proceselor de subducţie din America Centrală Insulară vor avea ca rezultat apariţia unor lanţuri muntoase ce vor juca rolul de punte de legătură între fragmentele uscatului de astăzi. Procesele orogenetice sunt active aşadar şi în momentul de faţă, fiind puse în evidenţă de seismicitatea extrem de ridicată (de exemplu în Anzi, ca urmare a mişcărilor de ridicare în bloc există regiuni în care se înregistrează cca.1500 cutremure pe an, din care unele catastrofale). Vulcanismul, ca fenomen asociat dinamicii scoarţei, este bine reprezentat în America. În Anzi sunt grupaţi cca.1/3 din vulcanii activi de pe glob. Cele mai important aparate vulcanice se întâlnesc în Anzii Ecuadorului, Columbiei, Anzii de Sud. În America de Nord, vulcanismul actual se manifestă în Alaska – Aleutine, Mexic, iar urme ale vulcanismului vechi sunt extrem de evidente în partea centrală a Munţilor Stâncoşi (Platoul Yellowstone). Relieful Americii este în strânsă legătură cu evoluţia paleogeografică şi structura geologică, prezentând trăsături comune în cele trei compartimente: - prezenţa reliefului muntos ca elemet de bază al peisajului geografic - vulcanismul accentuat - asimetrie generală a reliefului determinată de înălţarea pronunţată a faţadei pacifice - varietatea formelor de detaliu (ca o consecinţă a diversităţii litologice şi varietăţii factorilor modelatori). Relieful Americii de Nord are ca trăsături principale: - dispunerea reliefului pe direcţia meridianelor (spre deodesire de celelalte continente ale Laurasiei) - concentrarea ariei montane în extremitatea vestică (Munţii Appalachi nereuşind să contrabalanseze, prin extensiune şi poziţia lor această evidentă asimetrie) - altitudinea medie este de 720m - altitudinea maximă – Mckinley (Munţii Alaska – 6194m) 1. GROENLANDA este cea mai mare insulă de pe Glob (cu o suprafaţă de peste 2 milioane km2). Se dezvoltă mai ales dincolo de Cercul Polar de Nord (pe o distanţă de 2650km de la nord la sud, între Capul Morris Jesup, situat la 83˚40’ şi Capul Farvel situat la 59°46’ şi pe o distanţă de 1280km de la est la vest). Tărmurile insulei sunt extrem de crestate, cu numeroase fiorduri atât în est (Complexul Scoresby, din care face parte şi cel mai lung fiord din lume, Nordvestfjord, 313 km) cât şi în vest (Sondre Strom). Relieful Groenlandei este reprezentat de un imens podiş cu altitudine medie de 400-600m ce se înclină dinspre margini spre interior, acoperit în cea mai mare parte de o calotă de gheaţă ce maschează detaliile reliefului platformic. Teritoriile lipsite de gheaţă reprezintă 19% din suprafaţa insulei, limitânduse de fapt la o faşie litorală de 60-150km lăţime. În aceste zone sunt foarte evidente urmele glaciaţiei pleistocene: morene, nunatakuri, spinari de berbec, depresiuni lacustre de origine glaciară. Teritoriile acoperite cu gheaţă (inlandsis) ocupă 81% din suprafaţa insulei, calota glaciară prezentând două boltiri largi (una în sud şi alta în partea central estică). Grosimea medie a gheţii este de 1500-1600m, iar grosimea maximă este de peste 3400m (în partea centrală a insulei).

70

Mulţi gheţari îşi preling limbile până pe ţărmul vestic, de unde numeroase iceberguri se desprind şi sunt preluate de curenţii marini şi transportaţi în Oceanul Atlantic prin Golful Baffin şi Marea Labrador. Zăcămintele minerale utile din Groenlanda sunt în general neexploatate. Printre resursele de aici amintim: uraniu, toriu (cel mai mare zăcământ din lume), crom, molibden, tungsten, fier, nichel, cupru, cărbuni superiori. Apele teritoriale dispun şi de zăcăminte de hidrocarburi. 2. Arhipelagul Arctic are o suprafaţă de peste 1,4 mil.kmp, cele mai mari insule din componenţa acestuia fiind: Baffin (peste 500.000kmp), Ellesmere (peste 300.000kmp), Victoria (peste 200.000kmp), Devon, Mellville. Apele dintre ele sunt îngheţate în cea mai mare parte a anului (chiar şi vara circulaţia este dificilă din cauza sloiurilor plutitoare). Ţărmurile acestor insule sunt festonate de fiorduri, iar terasele de abraziune de mare înălţime indică şi aici o redresare izostatică postglaciară de amploare. Se pot distinge două grupuri de insule, despărţite de strâmtorile MacClure, Melville, Barrow, Lancaster): Insulele din Sud, constituite în principal din roci precambriene, aparţin structural unităţii de scut cristalin (Banks, Victoria, Pr.de Wales, Somerset, Baffin). Aici glaciaţia pleistocenă a fost mult mai extinsă ca cea actuală (formând un bloc compact ce acoperea insulele). Insulele din Nord sunt constituite din roci paleozoice şi mezozoice, aparţinând unităţii de platformă bietajată. Sedimentarul este în general necutat, cu excepţia nordului insulei Ellesmere, afectată de cutări parţiale caledoniene (aici înregistrându-se ceam mai mare altitudine din Arhipelagul Arctic: United States Range – 2896m). Glaciaţia pleistocenă nu a fost mai extinsă ca cea de azi, ceea ce face ca formele de acumulare şi eroziune glaciară să lipsească din aceste regiuni. Subsolul multora din insulele Arhipelagului Arctic este bogat în resurse miniere: minereuri de fier şi cărbuni în Insula Baffin, lignit în Insula Ellesmere, etc. 3. Câmpiile şi Podişurile Centrale (limitate de Arhipelagul Arctic în nord, de Câmpia litorală a Golfului Mexic în sud, Munţii Applachi în est, Cordilierii în vest) ocupă cea mai mare parte a Americii de Nord. a. Podişurile Canadiene (P.Labrador, P.Mackenyie, P.Peace Athabaska) b. Câmpia Nord Canadiană c. Regiunea Marilor Lacuri d. Câmpiile şi Podişurile Centrale (P.Ohio, P.Minnesota, P.Missouri, P.Preriilor, C.Mississippi) e. Masivele Hercinice izolate a. Podişurile Canadiene Podişul Labrador, delimitat de gf.Hudson în vest, M.Labrador în nord, estuarul Fl.Sf.Laurenţiu în sud, este un vestigiu morfologic din vechea platformă canadiană. Relieful este reprezentat de o peneplenă uşor ondulată, cu aspectul unui podiş cu altitudini medii de 200-500m. Cele mai mari înălţimi se întâlnesc în partea centrală şi nord-estică (M.Torngat – 1621m). Morfologia de detaliu e dominată de formele de eroziune glaciară. Ridicarea postglaciară a dus la dezorganizarea marilor lacuri din interior (cele actuale sunt doar nişte relicve ale acestora: l.Mistassini). Podişul Mackenzie ,situat între r.Mackenzie şi Stâncoşii Canadieni, este o zonă în care scutul canadian apare ceva mai ridicat şi e acoperit cu o cuvertură sedimentară paleozoică. Pe alocuri, substratul cristalin este scos la zi sub forma unor martori de eroziune. Are aspect tipic de podiş de eroziune, cu două trepte morfologice, una mai înaltă în vest şi una mai joasă în est. Podişul Peace Athabaska este continuarea spre sud a Podişului Mackenzie, are o desfăşurare NV-SE şi are o alcătuire mai unitară şi altitudini mai reduse. b. Câmpia Nord Canadiană se suprapune scutului Canadian care apare la zi în multe regiuni, cu şisturi cristaline cu intruziuni granitice. Mişcările postcambriene au fost slabe şi au cauzat doar unele boltiri şi falieri. Transgresiunile paleozoice şi mezozoice au afectat acest scut cristalin, iar în terţiar s-a produs o intensă peneplenizare. Eroziunea glaciară pleistocenă a modelat multe depresiuni lacustre, care domină astăzi peisajul. Relieful structural este bine reprezentat mai ales în vest unde apar şiruri de cueste dezvoltate pe strate monoclinale ce cad spre sud. Frontul acestor cueste constituie versantul unei văi preglaciare unplută cu depozite friabile, uşor de denudat de către gheţari; în chiuvetele acestora s-au cantonat Lacurile: Renilor, Indian, Athabaska, Sclavilor, Urşilor, Winnipeg, Manitoba. Toate acete lacuri sunt legate printr-o serie de emisari a principalelor râuri din zonă: Mackenzie, Athabaska, Peace, Albany.

71

c. Regiunea Marilor Lacuri s-a dezvoltat pe un fundament ce aparţine scutului canadian, iar cuvertura sedimentară cuprinde depozite paleozoice cu structură monoclinală. Crearea reliefului structural aici este determinată în cea mai mare parte de prezenţa calcarelor şi dolomitelor de Trenton (ordovician) şi a calcarelor de Niagara (silurian). Acestea din urmă se desfăşoară mai ales în sudul regiunii, însăşi Cascada Niagara fiind formată pe fruntea unei cueste. În preglaciar, întreaga regiune se drena spre Mississippi (direcţie urmată şi în perioadele glaciare, când albia fl.Sf.Laurenţiu era plină de gheaţă). În postglaciar, datorită mai ales barajului morenaic dinspre sud, scurgerea se orientează pe traseul actual, spre Atlantic. În evoluţia bazinelor lacustre s-au evidenţiat următoarele faze: - în pleistocen erau active doar lacurile Michigan şi Erie. - după retragerea gheţarilor s-au format 2 mări interioare: Lacul Algonkian (ce includea Lacurile Superior şi Michigan) şi Lacul Irokez (Erie şi Ontario). - ulterior, prin contribuţia fenomenelor tectonice s-au conturat cuvetele actualelor lacuri. d. Câmpiile şi podişurile Centrale (situate între Marile Lacuri şi câmpia litorală a Golfului Mexic pe de o parte şi Appalachi şi Stâncoşi pe de altă parte) au drept fundament o prelungire a scutului canadian, ce coboară spre sud, fiind înnecată de sedimentar. În sud fundamentul este hercinic. Cuvertura sedimentară, din ce în ce mai tânără şi mai groasă cu cât ne apropiem de Golful Mexic, este formată din gresii, conglomerate şi şisturi argiloase de vârstă paleozoică şi mezozoică. Relieful se înclină din vest, nord şi est spre Valea lui Mississippi, înclinare ce concordă cu cea a stratelor sedimentare, de unde şi frecventa apariţie a platourilor structurale dar şi a cuestelor. Podişul Ohio este format pe calcare paleozoice dispuse orizontal, de unde un bine reprezentat relief carstic mai ales în Bazinul râului Green River (afluent al lui Ohio). Aici există un platou calcaros cu doline, uvale, văi seci, peşteri (Mammoth Cave System – peştera care însumează cel mai lung complex de galerii din lume). Podişul lacustru Wisconsin Minnesota (la VSV de Marile Lacuri) are un relief glaciar morenaic destul de estompat, în depresiunile dintre morene fiind cantonate o puzderie de lacuri (cca.11.000). Podişul Missouri, care continuă spre vest Podişul Wisconsin Minnesota, are un relief structural fragmentat, cu cueste şi văi subsecvente, dezvoltate pe formaţiuni monoclinale cretacice (gresii). Şirul exterior de cueste are înălţimi de 300-500m, iar şirul intern este mai înalt, 600-800m. Podişul Preriilor este o zonă piemontană la poalele Cordilierilor, cu lăţime variabilă, îngustându-se mult către nord, având în nord depozite siluriene şi în sud depozite mai tinere devoniene şi cretacice. Este în cea mai mare parte un piemont de eroziune, cu altitudini maxime în zona centrală (1500m). La contactul cu Cordilierii fragmentarea este mai accentuată şi apar o serie de masive izolate cu caracter de inselberguri (majoritatea martori de eroziune eruptivi): Cypress Hills, Spanish Peak, Black Hills (2207m). În restul Podişului Preriilor relieful pierde treptat în altitudine spre est, dând naştere unor cueste ce privesc spre Cordilieri, văi consecvente, văi subsecvente. În bazinul Missouri o largă dezvoltare o cunosc badlandsurile (datorită eroziunii intense suferite de argilele oligocene cu intercalaţii subţiri de marne, nisipuri, gresii, conglomerate). La sud de unităţile analizate se înâlnesc Podişurile Llano Estacado (a cărui morfologie scoate în prim plan formele tabulare, de tip mesas, ca şi canioane spectaculoase: pe râul Pecos) şi Pod.Edward (Texas). Câmpia Mississippi, în ciuada altimetriei, este o axă de referinţă a reliefului Americii de Nord. Fundamentul său este paleozoic, iar relieful este intens peneplenizat. Depărtarea de marginile plăcilor tectonice l-a scos de sub influenţa fenomenelor de subducţie, menţinându-l ca arie coborâtă, inundată în perioada de transgresiuni neogene. A funcţionat ca golf marin, larg, adânc, umplut cu sedimente marine şi aluviuni fluviale ulterior. e. Masivele hercinice sunt risipite la contactul dintre Câmpia Mississippi şi Podişul Preriilor şi sunt vechi horsturi hercinice înecate în depozite marine de mare grosime. Cele mai cunoscute structuri hercinice sunt: Podişul Ozark, Podişul Salem şi Podişul Springfield la nord de Arkansas şi Podişul Ouachita la sud de râul Arkansas. 4. MUNŢII APPALACHI se desfăşoară pe direcţia NV-SE, paralel cu ţărmul Atlantic, pe o lugime de cca.2000km. Doar în nord, culmile cad perpendicular pe ţărm. Din punct de vedere geologic, această mare unitate de relief este alcătuită din depozite vechi (paleozoice), peste care

72

s-au depus formaţiuni mezozoice. În sens longitudinal Appalachii se subdivid în două compartimente despărţite prin linia tectonică Mohawk-Hudson (Appalachii Nordici şi Appalachii Sudici). Appalachii Nordici (între Insula Terra Nova – în nord şi grabenul râului Hudson, în sud) s-au format în urma unei succesiuni de faze orogenetice (cu o impunere a structurilor caledoniene, cambriansiluriene). Cutările hercinice sunt însă cele care au definitivat lanţul montan. Structurile caledoniene sunt puternic peneplenizate, culmile montane având altitudini modeste (1500m). Suprafaţa actuală este în cea mai mare măsură modelată de procesele glaciare pleistocene (eroziunea glaciară a creat complexe de cuvete lacustre în regiunile înalte, în timp ce în câmpiile litorale, acumularea glaciară a generat coline morenaice, de fund şi frontale; ţărmuri cu fiorduri şi skyars). În ansamblu, Appalachii nordici sunt mai masivi, au structură complexă, sunt intens modelaţi de glaciaţia pleistocenă. Din punct de vedere morfologic, există trei subunităţi: 1. Noua Anglie (New England) cuprinde o serie de masive cristaline joase, greoaie, cu suprafeţe slab vălurate sau rotunjite, cu versanţii slab înclinaţi. Culmile cele mai importante sunt despărţite de un sistem de falii orientat NE-SV: Taconic Range şi Green Mountains (1336m) (la vest de grabenul tectonic cu aspect de uluc depresionar al văii Connecticut; White Mountains (cu vârful granitic Washington, 1916m). Eroziunea a dus la impunerea în relief a unor martori reprezentativi: Mount Monadnock (965m), Mount Ascutney. 2. New Brunswick şi Noua Scoţie sunt formate din aceleaşi structuri caledoniene (inclusiv Insula Prince Edward) . În continuarea lanţului Green Mountains se găsesc Munţii Notre dame (960m), iar în continuarea lor spre nord se găsesc Shickshock Mountains (1150m). Spre est relieful trece într-un podiş înalt (dezvoltat pe şisturi cristaline siluriene). Între Noua Scoţie şi Noul Brunswick se găseşte golful Fundy (determinat de linii de fractură, cu direcţia NE – SV). 3. Insula Terra Nova (despărţită de Peninsula Labrador prin Strîmtoarea Belle Isle şi de Peninsula Noua Scoţie prin Strâmtoarea Cabot) are un relief reprezentat în vest de Munţii Long Range (770m altitudine) (care se desfăşoară în continuarea lanţului Green Mountains) şi de grabenul lacului Grand Lake (în prelungirea grabenului Golfului Fundy), care trece direct în Golful White, de pe ţărmul de nord. Estul este reprezentat de o veche peneplenă, uşor vălurită, înclinată spre nord, cu altitudini ce nu depăşesc 300m. În cadrul Appalachilor Sudici se impun structurile hercinice. Complexitatea morfostructurală este legată de peneplenizarea acestui sistem în două etape: - peneplena catenelor hercinice (sfârşitul paleozoicului şi începutul mezozoicului) - peneplena mezozoică-terţiară (ce a fost precedată de sedimentarea stratelor groase – 4000m – de Newark, triasice). Eroziunea post-triasică a înlăturat parţial atratele de Newark, dezgropând morfostructuri mai vechi, hercinice). Lipsesc formele glaciare. Planurile reliefale mai noi s-au adaptat la planurile morfostructurale mai vechi, rezultând relieful appalachian, ca formă tipică de adaptare la structură. Diferitele subunităţi morfostructurale formează zone longitudinale (alungite SV-NE conform direcţiei cutelor hercinice). a. Podişul Appalachian (Podişul de Vest) se ridică deasupra Câmpiilor Centrale (Pod.Ohio) cu cca.300m, cuprinde interfluvii largi, modelate în gresii şi calcare carbonifere. Podişul Cumberland (în partea sudică, mai îngustă) şi Podişul Allegheny (partea nordică, mai lată) reprezintă anticlinorii largi. Spre est, Podişul Allegheny se termină printr-un abrupt care domină o a doua subunitate morfostructurală. b. Marea Vale (Great Valley) este un vast culoar de eroziune (condiţionat de existenţa unor formaţiuni mai noi care au fost uşor îndepărtate. În acest ansamblu depresionar există culmi ceva mai înalte (constituite din roci mai dure : gresii, cuarţite) adesea străpunse de watergaps (porţi în crestele appalachiene străbătute de râuri – văi înguste transversale care spintecă culmile) şi windgaps (porţi în crestele appalachiene modelate de vânt – văile transversale din vest ce au rămas suspendate). c. Appalachii propriu-zişi cuprind o serie de lanţuri de 1000-2000m care închidmarea vale spre est. Culmile sunt paralele, orientate SV-NE, formate prin eroziune selectivă : Blue Ridge (1700m) – creasta principală, alcătuită din şisturi cristaline, gresii, cuarţite şi conglomerate, traversată de numeroase defilee (Delaware, Potomac, Susquehannah, James River, Roanoke), Unaka Mountains (1720m), Iron (1744m), Great Smoky (2030m), Clinch Mountains (cu vârful Mount Mitchell – 2045m).

73

d. Regiunea cea mai estică a Appalachilor este PIEDMONTUL (un podiş scund constituit dintrun complex de structuri cristaline), cu o suprafaţă care înclină uşor către câmpia litorală atlantică, de la 300-400m în vest, la 120-130m în est. Nu este un piemeont de acumulare ci o suprafaţă de nivelare considerată de mulţi ca o peneplenă de abraziune. 5. Câmpiile litorale (Coastal Plains) sunt o serie de câmpii joase care înclină spre platforma continentală care ocupă flancul răsăritean al flancului hercinic (scufundat şi îngropat sub sedimente marine). Aşadar, fundamentul acestor câmpii litorale este de natură hercinică. a. Câmpia litorală atlantică se desfăşoară pe lăţimi diferite între Capul Cod şi Peninsula Florida (mai îngustă în nord şi mai largă în zona centrală a litoralului est Atlantic. Este creată pe un fundament paleozoic, acoperit de depozite sedimentare groase (mezozoice şi terţiare), cu lacune stratigrafice, depuse în urma repetatelor transgresiuni. Ţărmul nordic cuprinde golfuri şi estuare (Potomac), iar cel sudic cuprinde lagune, limane şi cordoane litorale (cele de la vărsarea lui Delaware). Văile submerse indică un proces de scufundare începând din pleistocen. b. Peninsula Florida, o prelungire interesantă a uscatului, cu cca.560km, este o unitate de tranziţie între Câmpia litorală Atlantică şi Golful Mexic, având altitudini sub 100m, aspect general de câmpie joasă, peneplenizată, larg vălurată. Iniţial aceasta a fost o insulă care s-a unit cu continentul în pleistocen. Partea centrală este reprezentată de un platou calcaros, cu relief carstic bine evidenţiat. c. Câmpia Golfului Mexic (între Peninsula Florida şi Peninsula Yukatan) are un fundament paleozoic acoperit cu o cuvertură sedimentară care ajunge la grosimi de până la 10.000m. Originea sedimentelor este marină, lacustră şi fluviatilă, dar nu lipsesc calcarele şi tufurile vulcanice de vârste diferite (cretacic-terţiare). Altitudinea acestei câmpii este de sub 100m. În perimetrul deltei Mississippi se manifestă o tendinţă continuă de avansare a uscatului în mare, cu cca. 90m anual. 6. CORDILIERII nord-americani se desfăşoară pe o lungime de 8000km, având o lăţime de cca.1600km. Deşi funcţionează ca geosinclinal încă din paleozoic, cutările principale s-au produs în mezozoic şi terţiar (orogeneza nevadiană). Subdiviziuni: 1. ARH.ALEUTINELOR - arc insular de origine vulcanică (exista şi câteva insule de origine continentală: Attu, Agattu), ce cuprinde peste 120 insule, cu o suprafaţă totală de aprox. 18.000kmp, desfăşurate ca o ghirlandă pe 2750km E-V. Vulcanismul deosebit de activ şi modificarea permanentă a configuraţiei arhipelagului se datoresc situării acestuia în zona de subducţie dintre placa nord-americană şi cea pacifică. Insulele sunt declarate rezervaţie naturală din 1913, pentru a ocroti un întins refugiu al mamiferelor marine. 2. MUNŢII COASTELOR se întind din Alaska până-n Mexic, culminând în vârful Mount Logan la peste 6000m. În Alaska se remarcă Mas. St.Elias cu gheţarul Malaspina care coboară, prin intermediul unor limbi enorme, până la malul oceanului, având în fruntea sa morene impresionante. In cadrul sectorului canadian se distinge lanţul costal ce se detaşează frecvent de continent sub forma unor insule (Vancouver, Alexander, etc) şi Munţii Coastelor care culminează în vârful Waddington (4042m). Munţii Coastelor din S.U.A. (cu masivele Olimpic şi Klamath) sunt despărţiţi de sectorul canadian prin Str. Juan de Fuca. Ei sunt alcătuiţi predominant din roci cristaline în 1/2 N şi din sedimentar cutat în 1/2 S. Cordiliera Costală se prelungeşte în Pen.California prin Mas.San Pedro Martir, trece apoi în Insulele Las Tres Marias ajungând până în Sierra Madre Del Sur. 3.CORDILIERA MEDIANĂ porneşte tot din Alaska printr-un lanţ vulcanic care cuprinde 11 vulcani activi (între care se detaşează KATMAI) şi Alpii Alaskăi (munţi regeneraţi, alcătuiţi din gnaise şi şisturi cristaline mezozoice ce culminează în McKinley - 6194m). După o efilare puternică pe teritoriul canadian, unde culmile muntoase trec treptat într-un podiş de altitudine, catena reapare în toată vigoarea ei în Munţii Cascadelor şi Munţii Sierra Nevada. Munţii Cascadelor au morfologia caracteristică masivelor regenerate, prezintă o largă dezvoltare a reliefului vulcanic (vulc. Adams, St.Helens, Hood), iar glaciaţia actuală este bine dezvoltată (M.Rainier - 28 gheţari). Munţii Sierra Nevada sunt mult mai impunători (ei au suferit o puternică înălţare în pliocen), au o structură geologică- extrem de complexă, sunt străbătuţi de puternice linii de falii orientate N-S, au înălţimile cele mai mari în zona central-axială (M.Whitney-4418m). Datorită poziţiei lor mai sudice, glaciaţia actuală este mai slabă. Spre sud, S.N. se prelungeşte cu Mas.San Bernandino şi Mas. Sierra Madre de Vest. 4. PODIŞURILE INTRAMONTANE NORD-AMERICANE reprezintă fragmente ale scuturilor vechi (paleozoice) antrenate în mişcările orogenetice ale Cordilierilor.

74

a. Podişul Central Alaskian (Pod.Yukon)(800-1000m) - o vastă suprafaţă de netezire dezvoltată pe roci complexe sedimentare (mezozoice), cu o cădere generală de la E la V. b. Podişurile Interioare Canadiene (Podişurile Columbiei Britanice: Nechaco (N), Fraser (S)) au altitudini în jur de 2000m, au aspect vălurit şi interfluvii sculptate de gheţari. Partea sudică (Pod.Fraser) este aproape exclusiv de origine vulcanică (cuverturi bazaltice). Numai unele piscuri izolate (vechi nunatakuri) se ridică la 3000m. c. Podişul Columbiei, de natură vulcanică, este constituit în cea mai mare parte din bazalte, groase de 1200-1800m, urmare a revărsării lavelor pe suprafeţe foarte mari. Podişul este înconjurat la N, V şi E de munţi, iar la S, spre Podişul Marelui Bazin, limita este incertă, trecerea făcându-se fără denivelări notabile. Fluviul Columbia şi afluenţii săi, Snake şi Spokane, şi-au modelat canioane impozante în cuverturile de lave bazaltice (Hells Canyon, pe Snake, cel mai adânc canion din lume 2448m) d. Podişul Marelui Bazin are doar aparentă înfăţişare de podiş, datorită delimitării sale de culmi muntoase înalte. Prezintă o accentuată fragmentare (datorită numeroaselor falii ce-i străbat de la nord la sud) având culmi muntoase orientate N-S separate de depresiuni secundare închise, de tipul bolsonurilor, de origine tectonică şi modelate în condiţii de climă aridă. Altitudinea medie scade de la 1300m în nord la 300-400m în sud, unde relieful este de tip deşertic (chiar cu mici câmpuri de dune): Deşertul Mojave, Gila, Valea Morţii. e. Podişul Colorado (în bazinul râului cu acelaşi nume) este un masiv median (un fragment din platforma nord-americană), format din baza cristalină (şisturi cristaline cu intruziuni granitice) şi acoperişul sedimentar (format din gresii, calcare şi conglomerate paleozoice, mezozoice şi terţiare, cu lacune stratigrafice). Această structură, asociată cu ridicarea de ansamblu a Podişului Colorado a determinat apariţia unor forme specifice de relief: vaste platouri structurale (dispuse în trepte), văi în canion (celebru este canionul fluviului Colorado - Marele Canion, sculpat într-o stivă de depozite cu vârstă cuprinsă între triasic şi algonkian, cu o lungime de peste 450km, fiind cel mai lung canion terestru, cu o adâncime de 2,5-3Km, ajungând până în cristalin). Ca subunităţi ale pod. Colorado: Pod. Uinta în nord şi Pod. San Francisco în sud-vest. f. Podişul Mexican (sau Mesa Central) este delimitat la nord de Pod. Colorado, la est de Sierra Madre de Est, la vest de Sierra Madre de Vest şi la sud de Sierra Vulcanica Transversal. Considerat multă vreme ca un masiv median, o mesetă de tipul Podişului Colorado, s-a dovedit a fi o largă zonă de munţi cutaţi în cadrul orogenezei mezozoice, apoi peneplenizaţi. În terţiar s-a produs o ridicare generală a podişului, cu bascularea sa spre nord (cca. 1200m alt. în nord, 2000m alt. în sud). Odată cu această ridicare, în sud s-au produs importante efuziuni vulcanice ce dau un aspect mai fragmentat, iar în partea central-nordică s-au creat numeroase bazine închise (grabenuri), care au evoluat în condiţii de climă aridă şi semiaridă, creând formele specifice de "bolson". Cea mai mare este Bolson de Mapimi (populată cu lacuri sărate şi mlaştini), la sud de care se găseşte podişul vulcanic ANAHUAC (cu caracter endoreic şi lacuri sărate: TEXCOCO). Alt podiş ce aparţine tot Mesei Centrale este Pod. PUEBLA (cu izvoare minerale şi ape termale). Între Sierra Vulcanica Transversal şi Sierra Madre del Sur se găseşte depresiunea BALSAS, străbătută de râul omonim. 5. CORDILIERA INTERIOARĂ (Munşii Stâncoşi) Acest lanţ muntos începe din Alaska, cu Muntii BROOKS, care se aseamănă cu Alpii Alaskăi, dar sunt mai scunzi (alt.max. 2684m) şi sunt acoperiţi cu gheţari masivi. Urmează Munţii MACKENZIE şi STANCOŞII CANADIENI. Aceştia din urmă ocupă cca. 1/6 din suprafaţa ţării, având lăţimea maximă de 1000km, cresc în altitudine de la nord la sud şi sunt alcştuişi din mai multe lanşuri paralele. Frecvente sunt formele de relief structural, în cadrul cărora larg răspândite sunt formele cu adaptare la structură, de tip jurasian, dar şi cele cu neadaptare la structură (văi anticlinale, sinclinale suspendate). În cadrul reliefului glaciar interesante şi complexe sunt formele de tip alpin, datorită puternicei dezvoltări a glaciaţiei pleistocene, dar şi glaciaţia actuală este bine reprezentată prin gheţarii de tip alpin (gheţari de vale cu lungimi de cca. 20km). STANCOŞII de pe teritoriul S.U.A. continuă spre sud Stâncoşii Canadieni, păstrând aceeaşi desfăşurare paralelă a culmilor şi direcţia dominantă NV-SE, cu o constituţie geologică deosebit de complexă. Sunt însă mai puţin omogeni faţă de Stâncoşii Canadieni, între masivele montane interpunându-se adesea depresiuni tectonice intramontane ("park"), mai ales la E de Platoul Yellowstone. Peste 50 de vârfuri depăşesc 4000m altitudine, iar vulcanismul este ceva mai puţin râspândit, forme cu o

75

astfel de origine întâlnindu-se în Mas. San Juan (în sectorul sudic) şi în Pod. Yellowstone (în sectorul nordic). POD. YELLOWSTONE, cu o altitudine medie de 2000-2500m, s-a format prin suprapuneri masive de lave bazaltice, brecii, tufuri vulcanice de mare grosime (cca. 1000m). Într-o chiuvetă este adăpostit Lacul Yellowstone drenat prin canionul cu acelaşi nume. Aici se află P.N. Yellowstone a cărui celebritate o dau cele peste 3600 izvoare termale, gheizerele, mofetele, vulcanii noroioşi. Elementelor morfo-hidrografice li se adaugă însă cele floristice şi faunistice de o bogăţie deosebită. Cel mai mare şi mai tipic bazin depresionar, format prin scufundarea unei peneplene eocen-pleistocenă este Baz. Wyoming, situat între M. Uinta (4114m) şi M. Bighorn (4016/4033m). Sectorul sudic al Stâncoşilor cuprinde M. LARAMIE (3131m), FRONT RANGE (4345m), SANGRE DE CRISTO (vf. Blanca 4364/4373m). Toate vârfurile de peste 4000m sunt acoperite cu gheţari de mică extensiune. În Mexic, Stâncoşii continuă cu SIERRA MADRE ORIENTAL, legătura făcându-se prin intermediul M. Guadalupe. Aici, caracteristică este larga răspândire a rocilor sedimentare mezozoice şi eocene cutate, sprijinite pe un fundament care apare la zi numai în axele lanţurilor celor mai înalte. Vulcanismul practic lipseşte, iar masivele cele mai înalte depăşesc 3000m alt. (max.- PENA NEVADA - 3664m). Sierra Madre Oriental şi Sierra Madre Occidental se apropie mult spre sud, formând un important nod orografic: Sierra Vulcanica Transversal (ce închide Pod. Mexicului pe latura sudică). Aceasta este prin excelenţă vulcanogenă, cu conuri de peste 5000m altitudine. Aparatele vulcanice cele mai vechi sunt în partea estică, iar cele mai noi sunt în partea vestică (ca o dovadă a deplasării spre vest a liniei de subducţie). În peisaj predomină conurile, craterele, barancosurile, podişurile de lave, planezele. Cele mai impresionante aparate vulcanice sunt Orizaba (Citaltepetl, peste 5700m), Popocatepetl (un stratovulcan cu activitate încă din pliocen, cu 5452m), Colima (4340/4330m), Paricutin(2771m), Toluca (4620m, al cărui crater se află într-o destrucţie avansată). Vulcanii cu peste 4500m altitudine sunt acoperiţi de gheţari şi zăpezi permanente (în ciuda latitudinii reduse la care se află). (Reţeaua hidrografică din zonă a suferit remanieri frecvente datorită erupţiilor şi scurgerilor de lave. Cel mai lat istm de pe glob se află în sudul Americii de Nord: Istmul Tehuantepec, cu lăţime minimă de 200km, cu altitudini ce coboară sub 250m, fiind una din puţinele zone coborâte din imensul lanţ muntos ce străbate continentul de la nord la sud. Formaţiunile cretacice cutate acoperă structurile cristaline mai vechi. RELIEFUL AMERICII CENTRALE Caractere generale: - predominarea reliefului muntos (altitudinile urcă la peste 3500m) - orientarea generală a culmilor perpendiculară pe ţărm la nord de grabenul Nicaragua şi paralel cu ţărmul la sud de această linie de demarcaţie tectonică - mişcărilor de ridicare a litoralului pacific le corespund, compensatoriu, cele de coborâre a litoralului Mării Caraibilor - tipuri de relief predominante: vulcanic (cea mai mare răspândire, predominarea vulcanilor explozivi - deci nu cei cu scurgeri de lave), carstic (pen. Yucatan, Cuba, Jamaica). A. AMERICA CENTRALĂ ISTMICĂ ţine de la Istmul Tehuantepec (16°N) până la golful Darien (9°N), desfăşurându-se pe mai bine de 2900km lungime, cu o lăţime de 70-525km. Ţărmul pacific (înalt, crestat, cu multe golfuri) contrastează cu cel din zona caraibiană care este în general jos şi mlăştinos. Relieful este dominat de un lanţ muntos de origine vulcanică, cu vârfuri de peste 4000m altitudine, cu un vulcanism activ. Acesta face legătura între sistemul muntos al Americii de Nord şi Anzii Americii de Sud. Din punct de vedere morfologic se diferenţiază două compartimente separate de grabenul Nicaragua (linie tectonică de demarcaţie, ce pare a fi zona de sutură a continentului american, respectiv America de Nord şi America de Sud - dovadă în acest sens stă vârsta diferită a formaţiunilor: în nord - structuri vechi, permiene, cutate în perioada mezoalpină, în sud - structuri mai noi, neogene.). De la nord la sud se succed: 1. MASIVUL CHIAPAS (Sierra Madre de Chiapas) este o peneplenă exhumată, peste care s-au revărsat, mai ales în sud, depozite vulcanice (la limita sudică se află vulcanul activ Tacana, de 4064m). Acest masiv este delimitat la nord de un podiş înalt, Mesa Central, alcătuit din calcare cretacice, străbătut de valea tectono-erozivă a râului Grijalva.

76

2. Lanţurile Vulcanice Costale însoţesc linia ţărmului pacific (sub care se subduce placa oceanică). Principalele aparate sunt Tajumulco (4210m), Agua (3780m), Fuego ( 3918m), Santa Maria). 3. MASIVUL GUATEMALEI reprezintă o asociere de platouri şi înălţimi provenite dintr-o peneplenă neogenă, având o fragmentare intensă ceea ce a permis individualizarea unor cuvete ocupate de lacuri (lacul Izabal). 4. PENINSULA YUCATAN are un relief dezvoltat mai ales pe seama calcarelor mio-pliocene. Sunt astfel frecvente dolinele, uvalele, avenurile, peşterile, lacurile de polie (Lacul Peten). În vest se desfăşoară Podişul Campeche, iar în sud-est Mas. Granitic Maya, de 1113m. 5. MASIVUL HONDURASULUI are o structură cristalină (roci granitice cu intruziuni mai noi), cu vestigii ale unor platforme de nivelare ce se ridică până la 2450m altitudine. Liniile de falie au imprimat caracterul abrupt, drept al ţărmurilor, iar mişcările izostatice recente stau la originea teraselor de abraziune marină şi a emersiei recifilor coraligeni. În partea de est a regiunii relieful coboară mult în Câmpia Mosquitos unde predomină mlaştinile, lagunele, cordoanele litorale. DEPRESIUNEA NICARAGUA se suprapune unui graben tectonic aflat în continuarea Golfului Fonseca. Pe liniile de fractură au fost puse în loc formaţiuni vulcanice. Între acumulările lacustre cea mai reprezentativă este lacul Managua. CORDILIERII ISTMULUI COSTA RICA-PANAMA au o formă arcuită, cu convexitatea orientată către Oceanul Pacific. Spre deosebire de partea nordică a istmului, caracterizată prin vulcanism intens, fragmentare tectonică avansată, în partea sudică predomină structurile cristaline întrerupte izolat de apariţii vulcanice, iar ţărmurile sunt mult mai fragmentate (pen. Nicoya, Osa, Burica, Azuero, golfurile Panama, Chiriqui, Nicoya). Lanţul muntos cuprinde trei sectoare care scad în altitudine de la nord la sud: a. Cordilierii de Costa Rica (Chiriqui - 3472m, Irazu - 3432m) b. Cordilierii de Veragua (sectorul median) c. Cordilierii de Darien (sectorul sudic). Cele mai mici altitudini sunt în zona Canalului Panama, unde, doar întâmplător se depăşeşte 100m, ceea ce a favorizat construcţia canalului. Prezenţa lacului Gatun şi a unui sistem ingenios de ecluze a permis punerea în funcţiune a acestei căi de navigaţie de mare importanţă. B. AMERICA CENTRALĂ INSULARĂ, alături de Arhipelagul Arctic Nord American, sunt cele mai fragmentate regiuni ce aparţin Americii. Dar, în Arhipelagul Arctic fragmentarea rezultă din dezmembrarea unui vechi uscat unitar, pe când fragmentarea din America Centrală a rezultat în cea mai mare parte din apariţia unor arcuri insulare, care tind, prin sudarea cu continentul, sau între ele, să constituie un viitor uscat, de mai largă extensiune. Totuşi, unele insule mai mari (Cuba, Jamica, Haiti) sunt formate din catene muntoase de aceeaşi vârstă şi origine cu cele ale istmului central american, ceea ce reprezintă o dovadă că acestea sunt părţi desprinse din istm. Amploarea şi continuitatea actuală a proceselor de subducţie din această regiune vor avea ca rezultat apariţia de noi lanţuri muntoase ce vor juca rolul de punţi de legătură între fragmentele uscatului de astăzi. 1. ANTILELE MARI sunt considerate prin excelenţă ca resturi din puntea ce lega cele două Americi, care s-a scufundat în a doua parte a mezozoicului şi îndeosebi în neozoic. Aici vulcanismul vechi şi sâmburii cristalini sunt îmbrăcaţi în formaţiuni sedimentare cutate sau recente sub formă de câmpii litorale. Patru insule mari intră în componenţa Antilelor Mari: Cuba cu 110922km2, Haiti cu 76192km2, Jamaica cu 10962km2, Puerto Rico cu 8897km2. INSULA CUBA ("Perla Antilelor", cea mai mare insulă din Indiile de Vest), împreună cu alte peste 1600 insuliţe formează un complex insular, în cea mai mare parte de origine continentală (câteva doar sunt coraligene). Relieful este dominant de câmpie, cu înălţimi de cca. 100m, iar treapta platourilor şi catenelor muntoase include Sierra del Rosario, Sierra de Escambray, Sierra del Maestra (cu peste 10.000 peşteri, multe din ele etajate: Sao Thomas). Din punct de vedere geologic predomină formaţiunile vechi, intens tectonicizate şi metamorfozate: calcare jurasice şi cretacice care au permis dezvoltarea unui relief carstic de amploare. Lipsesc vulcanii activi. INSULA JAMAICA ("Insula Izvoarelor" în dialect indian), despărţită de Cuba prin gr. Cayman, este tot de origine continentală. Relieful este predominant de podiş, cu înălţimi de peste 1000m. Un lanţ muntos străbate insula de la est la vest şi culminează în vf. Blue Mountain (2256m), iar ţărmurile insulei sunt bordate de o câmpie litorală fertilă. În alcătuirea geologică, predominante sunt rocile sedimentare,

77

adesea străbătute de edificii vulcanice recente. Astăzi vulcanismul se manifestă doar sub forma izvoarelor fierbinţi. Suprafeţe întinse sunt reprezentate de forme carstice de tip bazin închis, adăpostind rezervele mari de bauxită ale insulei (Jamaica este al treilea producător mondial de bauxită). INSULA HAITI ("Pământ Înalt" în dialect indian) are un relief mai complex format dintr-o succesiune de cordiliere orientate est-vest, separate de depresiuni longitudinale. 1. Cordiliera Septentrională (Vf. Diego de Ocampa, 1249m) 2. Cordiliera Centrală (vf. Pico Duarte, 3175m) separată de 1. prin două zone joase, cu aspect de câmpie intramontană: CIBO, VEGA REAL. 3. Depresiunea longitudinală de origine tectonică, CUL-DE-SAC, ce găzduieşte două bazine endoreice (Enriquillo şi Fonda) ocupate de lacuri fără drenaj spre ocean. 4. Cordiliera MERIDIONAL cu două masive calcaroase: M.LA HOTTE, M.LA SELLE (Pic de la Selle - 2680m). PUERTO RICO este insula cea mai orientală şi mai mică a Antilelor Mari. Relieful este predominant muntos, reprezentat de un lanţ muntos cu orientare vest-est: Cordiliera Central (Cerro Puntas-1338m), flancată la nord şi sud de fâşii înguste de câmpie litorală cu soluri fertile. (Arh. BAHAMAS este un arhipelag coraligen, situat la SE de Pen. Florida, ocupând o suprafaţă de 13.935km2, cuprinzând cca. 3000 insule populate cu forme carstice de suprafaţă şi de profunzime). 2. ANTILELE MICI sunt dispuse în trei arcuri concentrice: a. Arcul exterior (de origine sedimentar-calcaroasă) cuprinde insulele: ANEGADA, SOMBRERO, BARBUDA, BARBADOS, TRINIDAD. b. Arcul Median (alcătuit din depozite cristaline şi sedimentare terţiare) cuprinde insulele: VIRGINE, ANTIGUA, GUADELUPA, MARIE GALANTE, TOBAGO. c. Arcul Intern (predominant vulcanic) include insulele: SAINT CRISTOPHE, MONTSERRAT, DOMINICA, MARTINICA, SANTA LUCIA, ST. VINCENT, GRENADA. Dintre vulcani, cei mai cunoscuţi sunt: Grand Soufriere (1484m) din Guadelupa şi Mont Pelee (1463m) din Martinica (acesta din urmă cu o erupţie catastrofală în anul 1902 când a fost distrus în totalitate oraşul Saint Pierre). RELIEFUL AMERICII DE SUD păstrează multe similitudini cu cel al Americii de Nord, dar nucleul de cratogen nu este înconjurat din toate părţile de orogen, ca-n cazul scutului canadian). I. În cadrul regiunilor de platformă se înscriu următoarele unităţi de relief: C. Orinoco, C. Amazonului, C. Argentinei (C. Gran Chaco, Pampasul), Pod. Guyanelor, Pod. Braziliei, Pod. Patagoniei. Câmpiile joase (0-200m) ocupă 55% din suprafaţa continentului. 1. CÂMPIA ORINOCO este o câmpie aluvionară cu o suprafaţă de 1,5mil.kmp, fiind limitată de Anzii Venezuelei (în nord), de Cordiliera Orientală a Anzilor (în vest), iar în sud de Podişul Guyanelor. În terţiar întreaga zonă a funcţionat ca un vast golf marin, care a fost colmatat ulterior de imensele aluviuni transportate de apele ce-şi au obârşia în Cordiliera Andină şi Podişul Guyanelor. În partea nordică, la contactul cu munţii, se găseşte o zonă piemontană largă, mai înaltă şi cu fragmentare de tip "riedel". Partea estică e reprezentată de o câmpie joasă, presărată cu muncei insulari, în timp ce în vest se găseşte o câmpie înaltă (300-400m) (Llanos altos). Aceasta din urmă are un relief de platouri structurale (modelate pe o gresie tabulară), este partea cea mai lată a câmpiei şi este fierăstruită de afluenţii lui Orinoco: Apure, Meta, Guaviare, care delimitează de fapt acele suprafeţe tabulare. 2. CÂMPIA AMAZONULUI este cea mai mare câmpie aluvionară de pe glob (cca. 5mil.kmp). Este limitată de Anzi (mai precis piemontul andin, care încadrează câmpia ca un arc de cerc), Pod. Guyanelor (tranziţia făcându-se prin intermediul unei zone de podişuri tabulare, presărate cu inselberguri), Pod. Braziliei (în interiorul căreia câmpia pătrunde sub forma unor golfuri), C. Orinoco, Depr. Parana şi larg deschisă spre Atlantic, fiind străbătută de ecuator şi drenată de Amazon şi afluenţii săi. Câmpia este apărută într-o regiune de coborâre a platformei sud-americane, funcţionând ca o zonă de subsidenţă foarte activă (începând din paleozoic până azi), scufundare însoţită permanent de o colmatare intensă (de către mările terţiare, apoi de Amazon şi afluenţii săi) pe mari grosimi - cca. 4000m. Relieful se prezintă în cea mai mare parte ca un vast platou foarte coborât, cu altitudini de 25-100m, în care văile au cursuri abia schiţate, cu interfluvii plane şi joase, ceea ce favorizează adesea producerea de remanieri ale reţelei hidrografice. Cel mai larg compartiment este cel vestic (la vest de Manaus), de 2000km. Cu toată monotonia şi netezimea reliefului se remarcă o serie de compartimente cu caracteristici proprii: a. treapta cea mai joasă (VARZEA) - o câmpie joasă aluvială, inundabilă (aici terenurile devin emerse numai la ape scăzute).

78

b. treapta mai înaltă (TERRA FIRME) (bine drenată şi ferită de inundaţii). În NV, racordul dintre C. Amazoniană şi Anzii Columbiei se face printr-o zonă piemontană modelată pe gresii paleogene monoclinale şi depozite proluvio-coluviale. Pe gresiile din această subunitate s-au format platouri structurale (ex. Pod. Pardos), presărate cu martori de eroziune cu înălţimi de până la 900m. Treptat, aceste platouri grezoase coboară tot mai jos şi sunt înecate de depozite proluvio-coluviale, iar spre sud trec sub depozite sedimentare lacustre neogene şi cuaternare. La vărsarea Amazonului s-a format o deltă enormă în care fluviul se despleteşte în numeroase braţe care înfăşoară insule, dintre care unele foarte mari: I. Marajo - insulă granitică, parţial acoperită de dune, cu o suprafaţă de 42.000kmp, cea mai mare insulă înconjurată de ape dulci de pe Glob. Deşi Amazonul transportă o cantitate substanţială de aluviuni, delta sa este într-un proces de degradare. Mareele puternice lărgesc şi adâncesc tot mai mult estuarele de pe gurile de vărsare ale Amazonului. 3. CÂMPIA ARGENTINEI se suprapune pe bazinul Parana şi este adesea numită şi Câmpia La Plata. Fundamentul cristalin aparţine scutului brazilian scufundat, ce a fost apoi acoperit cu sedimente, la suprafaţă fiind cele neogene şi cuaternare. Câmpia are are aspecte diferenţiate morfologic şi anume prezintă o slabă fragmentare în partea centrală (în lungul fluviului Parana), în timp ce regiunile periferice sunt mai fragmentate. a. C. GRAN CHACO este delimitată de Anzii Centrali (piemontul estic al acestora), Valea Parana, râul Salado. Relieful înclină de la NV la SE, conform direcţiei de drenaj a principalelor ape curgătoare. Fundamentul este acoperit cu stive groase de depozite aluvionare şi loessoide. Zona nordică are un caracter endoreic (aici se găseşte o depresiune endoreică, cu lacul Conception în partea centrală), cu altitudini de 600-700m, numită CHACO BOREAL. În zona sudică (CHACO AUSTRAL) altitudinile scad sub 200m. La contactul cu Anzii (spre vest) apar sierrele separate de depresiuni şi văi tectono-erozive. b. C. PAMPASURILOR este localizată între C. Gran Chaco, Pod. Patagoniei, Anzi şi litoralul Atlantic. Cuprinde două unităţi majore: - Pampasul umed (E), mai jos, alcătuit dintr-o câmpie cu altitudinea de 100-150m, constituit din depozite cuaternare, nisipuri, argile, marne, acoperite de o cuvertură de loess. În zona central-axială se găsesc numeroase depresiuni alungite (formate prin deflaţie), care adăpostesc bălţi, lacuri. La extremitatea sudică (în zona dintre vărsarea Paranei şi a lui Colorado) se găsesc culmile SIERRA DEL TANDIL (600m) şi SIERRA DE LA VENTANA (1248m ?), două inselberguri de vârstă hercinică. - Pampasul uscat (sau Sierrele Pampine), desfăşurat în vest, mai înalt, cu un relief mult mai fragmentat şi mai înalt. Cuprinde o serie de lanţuri muntoase paralele, desfăşurate pe direcţia nord-sud, separate de depresiuni alungite de tip bolson (populate cu lacuri sărate şi mlaştini). Sierrele Pampine reprezintă fragmente ale Scutului Brazilian antrenate şi înglobate în structurile cutărilor andine. Legăturile între sierre şi formaţiunile andine sunt atât de strânse, încât nu se poate trasa o limită precisă (singurul indiciu fiind de natură structurală: în sierre metamorfismul este mult mai accentuat). Sierrele au versanţii asimetrici, cei estici (mai umeziţi) fiind abrupţi, fragmentaţi de torenţi şi ravene, iar cei vestici (mai arizi), fiind îngropaţi în depozite de alterare fizică. Altitudinea unor Sierre depăşeşte 6000m (SIERRA DE FAMANTINA - 6250m) ceea ce explică prezenţa formelor glaciare pe culmile înalte. Alte sierre: SIERRA FIAMBALA (5850m), S. DE CORDOBA (2884m), S. SAN LUIS (2150m). Depresiunile dintre aceste sierre au vatra acoperită cu gresii şi conglomerate terţiare, depozite groase lacustre bogate în gips. Cele mai mari sunt: MEDANO GRANDE BANADO şi SALINAS GRANDE (un vechi lac cu apă dulce transformat într-o depresiune cu lacuri sşrate). 4. PODIŞUL GUYANELOR este situat în partea de NE a continentului, între C. Orinoco şi C. Amazonului. Delimitarea faţă de unităţile de relief învecinate se realizează prin abrupturi tranşante suprapuse unor linii majore de falii. Fundamentul este în cea mai mare parte platformă bietajată; şisturile cristaline apar la zi în nord, iar sedimentarul (paleozoic şi mezozoic) se prezintă sub forma unor strate orizontale sau cvasiorizontale. Întreaga unitate a fost supusă unei intense peneplenizări (alt. medie a peneplenei = 500-600m), în urma căreia, în nord predomină suprafeţele uşor ondulate modelate în şisturi cristaline (peste care se ridică martori de eroziune mai rezistenţi, formaţi din intruziuni granitice şi cuarţitice), iar în partea central-sudică se întâlneşte un relief tabular, format pe sedimentarul de cuvertură în care se impun gresiile cretacice, reprezentat de suprafeţe structurale dispuse în trepte şi mărginite de abrupturi. Cele mai înalte porţiuni din Podişul Guyanelor se aliniază sub forma unor sierre: S. PARIMA (1500m) în vest, S. PACARAIMA (cu RORAIMA - 2772m, alcătuită din gresii cuarţitice şi MAS.

79

GRAN SABANA, pe al cărui flanc nordic este situată cascada Angel). În estul podişului înălţimile scad generând o suprafaţă cu alt. de 300-400m, deasupra căreia se înalţă martori de eroziune de 800-1200m: S. GUAYANA, ACARAI, TUMUCHUMUC. Între Pod. Guyanelor şi ţărmul atlantic se întinde o câmpie litorală (cu lăţimi pe alocuri de 200-300km, în mare parte aluvială), care prezintă numeroşi martori de înecare la contactul cu podişul, iar în zona de ţărm este înmlăştinită. 5. PODIŞUL BRAZILIEI, situat între C. Amazonului şi C. Argentinei, are aspectul general al unei platforme înclinată spre N şi NV. Între tipurile de forme de relief prezente aici, frecvente sunt: suprafeţele cristaline (intens nivelate şi fragmentate de văi), platformele structurale (sculptate în depozite sedimentare, cu largă desfăşurare în partea centrală şi sudică), cuverturile de lave (în NV), sierrele înalte, înălţate în terţiar, la periferia E a podişului. Principalele subunităţi teritoriale sunt: a. Podişul Braziliei de NE - suprapus pe suprafeţele de nivelare modelate pe cristalin, deformate tectonic spre est (prin ridicări ce au dat naştere unui relief de sierre înalte: S. BORBOREMA (1100m), S. ESPINACHO (vf. Itambe - 2033m), alcătuite din granite, şisturi cristaline şi sedimentar paleozoic). În zona interioară se întâlnesc suprafeţe structurale de tip chapadas (de 500-800m altitudine) modelate pe gresiile ce acoperă fundamentul (Chapadas Diamantina - străpunsă de cursul inferior al lui Sao Francisco, formând cascadele Paulo Alfonso). b. Podişul Braziliei de Nord are altitudini sub 300-400m, însă, din monotonia peneplenei, aici se ridică o serie de martori granitici. Râurile care-l străbat (Tapajos, Tocantins, Xingu) formează numeroase repezişuri şi cascade. c. Podişul Braziliei Centrale îmbracă şi el forma unei peneplene fosile ce retează roci de vârstă diferită Rocile dure (cuarţitele) generează sierre (S.DE CANASTRA - 1300m), iar la contactul rocilor dure cu cele friabile (gresii), râurile formează cascade (Iguacu, Grand Parana). Între subunităţi se detaşează Podişul MATO GROSO (între r.Araguaia şi depr. Mamore), format prin ridicarea platformei cristaline, acoperită de gresii roşii monoclinale. Relieful de tip chapadas de aici prezintă martori eruptivi şi sierre mai înalte ce joacă rolul unor interfluvii ale afluenţilor Amazonului (Madeira, Tapajos, Xingu). Spre vest podişul e mărginit de S. DOS PARECIS - un abrupt de 200-400m, alcătuit din gresii roşii şi bazalte. d. Podişul Braziliei de SE prezintă cele mai mari altitudini datorită intensităţii maxime a mişcărilor de basculare a soclului brazilian. Predomină aşadar Sierrele cu altitudini mari: S. DE MATIQUEIRA (2821m) ce străjuieşte Golful Rio de Janeiro, S. DE BANDEIRA (2884m), S. DOS ORGANOS (2300m). Toate aceste culmi teşite sunt formate din roci cristaline, granite, gnaise (extrem de rezistente la eroziune). Procesul de descuamare a domurilor granitice a generat spectaculosul relief al "căpăţânilor de zahăr". e. Podişul Braziliei de Sud se caracterizeză printr-o faliere intensă care a generat o serie de trepte de relief cu altitudini ce urcă până la 800-100m, uşor înclinate spre vest. Revărsările de lave vulcanice constituite din diabaze şi bazalte au dus la individualizarea unuia dintre cele mai extinse platouri vulcanice din lume, cu o suprafaţă de cca. 800.000kmp. Lavele au fost depuse iniţial într-o chiuvetă tectonică, rezultând o clasică inversiune de relief. 6. PODIŞUL PATAGONIEI, situat între r. Colorado (N) şi str.Magellan (S), este cel mai mic dintre podişurile sud-americane. Prezintă o structură tabulară, uşor deranjată tectonic. Fundamentul cristalin apare la zi, pe suprafeţe reduse, în partea nordică, iar cuvertura depozitelor mezozoice şi a lavelor vulcanice miocene este tot mai groasă pe măsura înaintării spre sud. Cele mai recente depozite sunt cele de origine glaciară, reprezentate de morene, blocuri eratice, roches moutones. Mişcările andine au avut repercusiuni asupra Podişului Patagoniei, prin bombările şi coborârile largi care se succed de la nord la sud (bombările mai accentuate fiind în nord), prin falieri şi dislocări. În est, în zona litoralului atlantic, succesiunea de bombări-lăsări se pune mai bine în evidenţă prin prezenţa golfurilor largi şi adânci (ce corespund zonelor de lăsare) şi a peninsulelor (ce corespund zonelor de ridicare). II. Regiunile de orogen sunt reprezentate de ANZI. Aceştia ocupă partea de vest a continentului, desfăşurându-se pe o lungime de peste 9000km pe direcţia N-S. Cu excepţia Anzilor de Sud, altitudinile de peste 5000m se menţin pe toată lungimea lanţului montan, multe vârfuri vulcanice atingând 60007000m. În general pasurile sunt relativ înalte (în nord ele au în medie 3000-4000m altitudine). Anzii concentrează aproximativ 30% din vulcanii activi ai planetei.

80

1. CORDILIERII OCCIDENTALI sunt cei mai fragmentaţi datorită situării în imediata vecinătate a liniei de subducţie. Şirul de culmi din insulele Margarita şi Tortuga se impun în relief abia la sud de golful Darien, unde fac joncţiunea cu Cordilierii de Coastă (din America Centrală Istmică). Lanţul propriu-zis debutează în nord (în Anzii Venezuelei) şi este constituit din şisturi cristaline şi sedimentar mezozoic cutat (calcare, gresii cretacice). Cuprinde trei culmi paralele, orientate E-V, reprezentând prelungirea arcurilor insulare din America Centrală Insulară, separate de depresiuni intramontane longitudinale (unele cu lacuri – Valencia - , altele transformate în golfuri prin întreruperea culmii litorale - g. Barcelona. Pe teritoriul Columbiei Cordiliera Occidentală are orientare NNE-SSV. Lanţurile muntoase sunt mai apropiate între ele şi mai omogene în sud, iar în nord sunt mai ramificate. Sunt alcătuite din roci cristaline paleozoice şi meozoice antrenate în cutările neogene. Înălţimea maximă se întâlneşte în vf. Trujillo - 4138m. În vest, culoarul tectonic al râului Atrato separă o mică subunitate montană de coastă cu altitudini de 1500-1800m. Începând din Ecuador ramura costală, separată de restul Anzilor prin grabenul Guayaquil, scade în altitudine (600-700m). Cordilierii propriu-zişi se evazează într-un podiş (de 2500-3000m) dominat de vulcanii lanţului estic. Pe teritoriul Perului lanţurile costale sunt extrem de fragmentate, iar culmile propriu-zise cresc din nou în altitudine şi sunt reprezentate de două catene: Cordiliera Negra şi Cordiliera Blanca (vf. Huascaran - 6768m), cu gheţari de vale şi de circ. Spre sud, lanţurile costale, separate de ocean printr-o îngustă câmpie litorală, încep să crească în altitudine şi unitate. Ele sunt alcătuite predominant din şisturi cristaline. Cordilierii Occidentali propriuzişi apar sub forma a trei lanţuri paralele, cu altitudini de 4000-6000m, ce se lărgesc treptat spre sud formând "puna". Lanţul extern este presărat cu numeroşi vulcani ce au luat naştere mai ales în pliocen: LULLAILLACO (6723m), SAJAMA (6544m), MISTI (5822m), COPOPUNA (6425m). Clima uscată din această parte a Cordilierilor restrânge aria zăpezilor veşnice la piscurile de peste 5800-5900m. Între lanţurile costale şi C.Occidentală se gşseşte o zonă depresionară longitudinală ce se termină la sud cu sectorul ocupat de Deşertul Atacama (1000-2500m altitudine, una din cele mai aride regiuni de pe Glob. Mai la sud, în Anzii sudici, lanţul costal scade din nou în altitudine şi este fragmentat de văi transversale, iar la sud de canalul Chacao se continuă cu insule. Între lanţul costal şi Cordiliera Occidentală se găseşte Valea longitudinală Chiliană, un culoar depresionar de origine tectono-erozivă, fragmentat în numeroase chiuvete depresionare (Santiago, Temuco), continuat spre sud cu Golful Corcodavo şi o serie de canale. Lanţul principal, importantă cumpănă de ape, se păstrează la peste 4000m altitudine. Din mijlocul depozitelor paleozoice şi mezozoice se înalţă cca. 80 de conuri vulcanice (ACONCAGUA - 6959m, cel mai mare vulcan stins de pe Glob, cel mai înalt vârf din America de Sud, TUPUNGATO - 6550m, MERCERARIO - 6770m). Altitudinile scad treptat spre sud (unde singura altitudine de peste 4000m este CERO SAN VALENTINO - 4058m, un nunatak ce ţâşneşte din masa gheşarilor montani. Glaciaţia pleistocenă a creat principalele forme de relief ale Cordilierilor Occidentali, iar glaciaţia actuală este tot mai dezvoltată spre sud. 2. CORDILIERII CENTRALI se interconectează cu masivele din Anzii Venezuelei prin intermediul grabenului Maracaibo. În Anzii Columbiei ei sunt delimitaţi de culoarele fluviale ale râurilor Magdalena şi Cauca. Fundamentul cristalin e străbătut de numeroase aparate vulcanice ce se ridică deasupra limitei zăpezilor permanente: TOLIMA (5620m), NEVADO DE HUILA (5750m), PURACE (4815m). Spre nord Cordiliera Centrală se continuă cu Sierra Nevada de Santa Marta (5775m), cu caracter de horst, despărşită de Cordiliera Centrală printr-un culoar tectonic prin care trece râul Magdalena. Acest culoar tectonic face parte dintr-o depresiune tectonică mai vastă asemănătoare cu depresiunea Maracaibo din Venezuela. Spre sud, pe teritoriul Ecuadorului catena axială este substituită în peisaj printr-o depresiune longitudinală drenată de râurile Guyas şi Esmeraldas. În Anzii Centrali, începând de la Cerro de Pasco, între Cordiliera Occidentală şi Cordiliera Orientală se interpun podişuri înalte: a. PODIŞUL BOLIVIEI (Altiplano) este al doilea podiş ca extensiune din lume, are o altitudine medie de 3500-4000m. Caracterul de podiş este mai bine păstrat în est unde se aliniază şi marile lacuri:

81

TITICACA (cuveta sa, situată la peste 3700m altitudine, s-a format în pliocenul superior), SALAR UIUNI, SALAR DE COIPASA, POOPO. În partea vestică, Podişul Boliviei este străbatut de numeroase lanţuri muntoase paralele. Acestea au altitudini de 4500-5300m, au aspect de horsturi, despărţite prin depresiuni închise endoreice acoperite cu materiale detritice şi vaste trene de grohotiş la contactul lor cu rama montană. b. În sudul Podişului Boliviei este situat un podiş complex: PUNA DE ATACAMA, format dintr-o serie de podişuri cu altitudini de 3400-4000m, separate prin culmi înalte, de 5000-6000m. Poalele acestor culmi sunt înecate în materiale detritice ca în Tibet. În limitele acestor podişuri sunt situate importante lacuri cu suprafaţă variabilă în funcţie de anotimp (unele seacă complet în anotimpul secetos transformându-se într-o crustă de sare): Salar de Atacama, S. de Arizaro, S. de Antofala. Vulcanismul recent este bine reprezentat prin platouri de lave andezitice, conuri vulcanice bine conservate (OJOS DEL SALADO). Spre sud conservarea celor 3 aliniamente majore montane este tot mai redusă. Aici se pun în evidenţă doar două catene muntoase pp.zise: Cordiliera de Coastă şi Cordiliera Occidentală. Cordilierii Centrali şi Orientali se efilează trecând într-o succesiune de forme mai joase ce formează Precordilierii. În zona Patagoniei lanţul axial devine Anzii Patagoniei, în care altitudinile scad de la nord la sud. Formele glaciare sunt foarte frecvente (circuri, creste, văi), iar înălţimea maximă este atinsă în vf. TRONADOR (3410m). Cordiliera Centrală continuă şi în insula Ţara de Foc cu înălţimi mai reduse (M.Darwin - 2350m). 3. CORDILIERII ORIENTALI îşi au punctul de plecare în Anzii Venezuelei, cu principala culme: Cordiliera MERIDA, cu orientare NE-SV, cu structură geologică reprezentată de cristalin în zona axială şi sedimentar cutat pe flancuri (gresii şi conglomerate cretacice şi paleogene), cu zăpezi perene pe culmile înalte (vf. Pico Bolivar - 5007m). Pe teritoriul Columbiei, Cordilierii Orientali flanchează depresiunea râului Magdalena, cu lungime de 1500km, colmatată cu argile, gresii şi conglomerate terţiare. Paralelismul culmilor generează un relief de tip jurasian (culmi anticlinale, văi sinclinale). Înălţimea maximă este întâlnită în Sierra Madre de Cocuy (5453m), acoperită de gheţari de mari dimensiuni (în cuaternar gheţarii coborau până la 2400m). Cordiliera Orientală este impunătoare pe teritoriul Ecuadorului datorită enormelor conuri de aici (CHIMBORAZO, de 6267m, cu 14 gheţari ce coboară radiar, COTOPAXI, de 5896m - cel mai impunător vulcan activ de pe glob, ANTISANA, de 5704m). Cordilierii Orientali fac joncţiunea cu Cordilierii Centrali în Mas. Cerro de Pasco, formând un nod orografic din care se vor ramifica spre sud alte catene muntoase importante: Cordiliera Real (vf. ANCOHUNA, ILLAMPU, ILLIMANI). La sud de paralela de 32°, lanţul estic se fragmentează dând naştere Sierrelor Pampine, cu litologie paleozoică, tectonică ce aparţine cutărilor hercinice şi vulcanism terţiar, intens fragmentate de ape prin chei antecedente. Avansând spre partea septentrională a Americii de Sud, înălţimile scad de la 3000m la 1380m (Paso del Arco). Glaciaţia actuală acoperă suprafeţe din ce în ce mai mari spre sud. Anzii Patagoniei sunt însoţiţi la est şi vest de regiuni mai joase, intens fragmentate tectonic. Clima. Continentul american se desfăşoară între 83°40`lat.N şi 56°lat.S (deci pe un arc de meridian de 140°) fiind astfel singurul continent în care se înregistrează succesiv toate climatele globului. Dintre factorii implicaţi în definirea tipurilor de climat şi ariilor lor de răspândire mai importanţi sunt: 1. Aşezarea geografica_, forma şi extinderea în latitudine Distanţa mare N-S determină diferenţieri substanţiale în ceea ce priveşte cantitatea de radiaţie solară primită. Astfel, în nordul Canadei valoarea medie a radiaţiei totale este de 80kcal/cmp/an, în S S.U.A. /Mexic aceasta este de 140kcal/cmp/an, pentru ca în America de Sud (unde cea mai mare parte a continentului este situat în zona climatului ecuatorial şi tropical) cantitatea de radiaţie solară să fie mai mare:140-160kcal/cmp/an. Ca o consecinţă a formei maselor continentale, în America de Nord (mult extinsă în nord şi îngustă în sud) zonele climatice polară şi subpolară sunt foarte bine reprezentate în timp ce zona tropicală este redusă. În America de Sud, în limitele climatului subtropical şi temperat continentul este foarte îngust, în timp ce partea mai nordică largă determină o extensiune apreciabilă a climatelor calde. Spre deosebire de alte continente, în America de Sud sunt slab reprezentate climatele tipic continentale. 2. Relieful

82

Prezenţa lanţului montan vestic, cu orientare N-S, determină bararea curenţilor de aer vestici, ceea ce reduce influenţa Pacificului doar la ţărmul vestic şi la flancul vestic al Cordilierilor, cu repercusiuni slabe asupra regiunilor continentale. Ca rezultat, se înregistrează precipitaţii foarte bogate pe versanţii vestici şi fenomene de fohnizare pe versanţii opuşi. Lipsa înălţimilor importante din est (mai ales a unora cu orientare E-V) determină invazii periodice ale maselor de aer polare (din N) şi tropicale din sud (pentru America de Nord), şi tropicale din nord şi polare din sud pentru America de Sud. Înălţimea mare a lanţului montan (mai ales a Anzilor) determină o evidentă etajare altitudinală a climatului. 3. Curenţii oceanici imprimă caracteristicile lor termice şi de umiditate mai ales ţărmurilor. Principalii curenţi calzi: - C.Golfului, afectează litoralul Golfului Mexic şi cel al Atlanticului până la latitudinea Capului Hatteras (de unde se îndreaptă spre est). - C.Alaskăi determină un climat mai blând pe litoralul sudic al Alaskăi - C.Groenlandei de Vest încălzeşte ţărmul sudic şi sud-vestic al Groenlandei. - Curentul ecuatorial contrar, cu influenţă asupra ţărmului pacific al unei bune părţi din America Istmică. - C.Braziliei scaldă ţărmul estic al Americii de Sud, de la ecuator până la latitudinea de 40°, determinînd ridicarea gradului de umiditate a maselor de aer ce străbat Podişul Braziliei (rezultă astfel ploi în partea estică a Braziliei). Curenţii reci: - C.Perului, cu influenţă asupra ţărmului vestic, de la ecuator până la 40°S. Inversiunile termice şi permanenta arie au generat, prin lipsa precipitaţiilor, formarea deşerturilor din imediata apropiere a litoralului. - la sud de paralela de 40° atât ţărmul vestic cât şi cel estic al Americii de Sud sunt scăldate de curenţi reci (C.Falkland) - C.Labradorului are influenţă asupra ţărmului atlantic la N de New York. Pornind din Baz. Arctic, aduce ape foarte reci ale Atlanticului de Nord şi înaintează până în dreptul insulei Terra Nova (aici, la întâlnirea cu apele calde ale curentului Golfului produce nebulozitate, ceaţă). - C.Californiei, curent format prin ridicarea apelor reci din adâncime în apropiera coastelor vestice ale Americii de Nord, între 40° lat.N şi extremitatea S a Pen. California. 4. Dinamica atmosferică_ I. IARNA a. America de Nord - anticiclonul canadian (ce determină o circulaţie generală N-S, vreme geroasă). Stabilitatea acestuia este mai mică decât a celui asiatic, datorită masivităţii mai reduse a continentului american. - ciclonul Aleutinelor (regiune de mică presiune atmosferică din N Oc. Pacific, deasupra Aleutinelor, cu influenţă limitată asupra Americii de Nord datorită caracterelor morfologice ale continentului ). Este exprimată mai slab decât depresiunea islandeză (din Oc. Atlantic) care prezintă importanţă mai mare pentru geneza climei Europei. - anticiclonul pacific (mai la sud), tot cu influenţă mai limitată. - masele de aer pacifice - care escaladează Stâncoşii, se încălzesc, devin uscate formându-se aşa numitul chinook (în relitate un fohn). Pe versantul vestic al Stâncoşilor este umed şi încărcat cu zăpadă, iar pe câmpiile de la poalele Stâncoşilor (Pod.Preriilor şi Câmpiile Centrale), iarna, acţionează sub forma unui vânt cald şi uscat. În Columbia Britanică, unde lanţurile montane sunt mai joase, depresiunile călătoare de origine pacifică reuşesc să pătrundă departe în est, peste regiunea Marilor Lacuri, până pe ţărmul atlantic. - invaziile maselor de aer arctice ajung departe spre sud (în lipsa obstacolelor orografice), scurgerea lor spre sud fiind favorizată de extinderea şi adâncirea depresiunii islandeze (ce formează o protuberanţă care ajunge până deasupra Golfului Hudson). Pe la perifera vestică a acesteia se produc deplasarea maselor arctice spre sud. Staţionarea maselor de arctice în jurul golfului Hudson şi Peninsulei Labrador împiedică pătrunderea maselor de aer oceanice - masele de aer atlantice nu pătrund mult în interiorul Americii de Nord, fiind stânjenite de regimul anticiclonal de pe continent şi de circulaţia impusă de minima islandeză. Numai în regiunile sud-

83

estice pătrund unele mase de aer umede ce se scurg dinspre M.Caraibilor şi G.Mexic spre nord, pe la periferia vestică a anticiclonului Azorelor. - masele de aer tropical, în condiţii favorabile (de exemplu la deplasarea depresiunei Islandei spre NE) pătrund departe spre nord în lungul ulucului depresionar central. II.VARA regimul baric şi circulaţia maselor de aer se modifică substanţial. În interiorul continentului, în locul maximului barometric se instalează un centru de minimă presiune, cauzat de încălzirea puternică a uscatului. Centrul acestuia e fixat deasupra Marelui Bazin şi Podişul Colorado. Acest minim barometric antrenează spre nord masele de aer tropical umede ale Golfului Mexic, generând precipitaţii abundente în Câmpiile Centrale şi regiunea Munţilor Appalachi. Depresiunea Aleutinelor dispare, depresiunea islandeză se estompează, iar anticiclonul Azorelor are influenţă mult mai puternică asupra climei Americii de Nord decât cel pacific (pentru că Munţii Appalachi nu sunt o piedică importantă pentru masele de aer) In America de Sud. Iarna, presiunea atmosferică este relativ mică deasupra Americii de Sud, cele mai mici valori înregistrându-se în zona ecuatorială, datorită încălzirii puternice de aici. Anticiclonii tropicali din Pacific şi Atlantic se deplasează în acest sezon mai spre nord mai aproape de ecuator. La latitudini tropicale, vânturile bat dispre ocean spre continent pe ţărmul estic, în timp ce spre ţărmul vestic vânturile bat spre nord-vest sau se dirijează în lungul ţărmului de la sud la nord. În sudul continentului predomină vânturile de vest (deplasarea vest-est a maselor de aer făcându-se în cadrul periferiei sudice a anticiclonului pacific). In timpul verii australe, regiunea depresionară se găseşte la latitudini tropicale în timp ce ariile anticiclonale continuă să acţioneze deasupra oceanelor la aceleaşi latitudini. Pe continent se mai instalează o minimă tropicală în zona Gran Chaco şi un anticiclon polar deaupra Patagoniei. În concordanţă cu distribuţia zonelor de mare şi mică presiune atmosferică, în partea de nord a continentului (până la ecuator) predomină alizeele de nord-est. Mai spre sud (până la 38-40°lat.S) ţărmul vestic se află sub influenţa anticiclonului pacific iar ţărmul estic sub influenţa anticiclonului atlantic. În legătură cu aceasta, pe ţărmul de vest bat vânturi dinspre sud spre sud-vest, iar pe ţărmul estic dinspre est spre sud-est. În partea cea mai sudică bat aceleaşi vânturi de vest ca şi iarna (dar deplasate mult mai spre sud). În America de Nord temperatura aerului este neuniform repartizată în teritoriu, cu regim sezonier contrastant. Temperaturile medii anuale scad de la valori de 20-25°C în Mexic la doar – 25 /30°C în Groenlanda. Izoterma anuală de 0°C trece prin lungul paralelei de 50° (pe direcţia Terra Nova, Lacul Winnipeg, Pod.Mackenzie), urcând în vest în lungul paralelei de 60°. Amplitudinile termice anuale au cele mai mari valori în partea centrală a continentului şi scad spre nord (treptat, datorită răcirii verii) şi spre sud (datorită încălzirii iernii). Iarna, traseul izotermelor se confundă în general cu cel al paralelelor; deviaţii importante de la această direcţie se înregistrează mai ales în zona ţărmului vestic, unde capătă aproape direcţie meridiană, datorită influenţei curentului cald al Alaskăi şi dominanţei vânturilor de sud. Temperatura medie a lunii ianuarie are valori de –30 sau – 35°C în nord, crescând la +20°C în extremitatea sudică (dar şi aici, în timpul invaziilor maselor de aer arctic spre sud, se pot produce geruri, chiar la latitudini tropicale). Minimele absolute se înregistrează în nord: Alaska, Nordul Canadei, ajungând la -50°C, iar spre sud acestea se reduc (de exemplu la Chicago ajung să se înjumătăţească deja, - 24°). Trăsătura caracteristică este variaţia mare de temperatură de la o zi la alta (mai ales în podişurile centrale unde se întâmplă adesea ca o invazie de mase de aer rece dinspre nord să fie urmată de pătrunderea unor mase de aer cald dinspre sud şi invers). Vara, traseul izotermelor se aseamănă cu cel de iarnă (cu deosebirea că sunt mai depărtate între ele deoarece deosebirile de temperatură între nord şi sud sunt mai mici). Cele mai mici temperaturi se înregistrează pe ţărmul nordic al continentului şi în Arhipelagurile Nordice, iar spre sud acestea cresc. Cele mai mari temperaturi sunt caracteristice depresiunilor închise şi podişurilor interioare, străjuite de lanţuri muntoase, unde temperatura medie a lunii celei mai calde este de peste 30°. Izoterma de 10° a lunii iulie trece pe ţărmul Alaskăi şi Canadei (secţionând Golful Hudson), izoterma de 25° trece pe la nord de latitudinea de 40°. Variaţiile de temperatură de la o zi la alta sunt mai mici ca iarna.

84

În America Centrală, în ansamblu, temperaturile medii anuale sunt pozitive tot anul (cu excepţia sectorului tierra fria, situat la altitudini mari). Amplitudinile termice anuale sunt minime iar mediile termice anuale sunt în jur de 24-28°C. În America de Sud, iarna, temperatura aerului este neuniform distribuită. De o parte şi de alta a ecuatorului (10° N şi S), temperatura medie a lunii iulie este de cca.25° în zona de câmpie şi 14-15° în zona de munte la 2500 – 3000m altitudine. La sud de paralela de 10°S temperaturile scad brusc, la paralela de 20°S, temperaturile medii în iulie ajung la cca. 20°C (în interior), la 40°S se ajunge la 5°C, iar în extremitatea sudică se ajunge la temperaturi negative. Vara, temperatura aerului este ridicată pe tot continentul. La nord de paralela de 35°S diferenţierile regionale termice sunt neînsemnate (25°C în regiunile joase, 13-15°C la 2500-3000m. La sud de paralela de 35°S temperatura lunilor de vară scade foarte repede, în extremitatea sudică ajungând la sub 10°C. Temperaturile excepţional de mici din luna de vară din Patagonia se explică prin aceea că masa continentală îngustă nu oferă condiţii de transformare (continentalizare, încălzire) a maselor de aer oceanice ce vin din vest, mereu împrospătate de vânturile de vest. 2. Precipitaţiile atmosferice În America de Nord precipitaţiile atmosferice sunt răspândite neuniform, pe teritoriul acesta existând atât regiuni cu precipitaţii abundente, excedentare, dar şi regiuni deficitare cu peisaj de pustiu. Cea mai mare cantitate de precipitaţii se înregistrează pe ţărmul de nord-vest, unde se produce o activitate ciclonică intensă, iar masele de aer de origine oceanică se izbesc de lanţurile montane. Regiunea dintre vărsarea râului Columbia şi Arh.Alexander primesc peste 3000 mm precipitaţii pe an. Pe măsura deplasării spre sud, pe ţărmul atlantic al Americii de Nord, precipitaţiile scad treptat (datorită slăbirii circulaţiei vestice dinspre ocean) Cantităţi mari de precipitaţii se înregistrează şi în SE (Golful Mexic, Florida), unde ciclonii tropicali determină o creştere a cantităţilor anuale de precipitaţii la peste 2000mm. Pentru regiunile continentale interioare ale Americii de Nord situaţia se prezintă astfel: în zona arctică, precipitaţiile sunt slabe, 100-200mm, datorită temperaturilor coborâte şi îndepărtării de apele oceanice calde; ceva mai la sud, în Canada şi partea central nordică a SUA, precipitaţiile cresc (C.Mississippi, Pod.Preriilor – 400-900mm/an); mai departe spre sud (în regiunile interioare ale SUA), precipitaţiile scad din nou, devenind tot mai accentuată seceta de vară în deşerturile Marelui Bazin, Sonora, Gila, Mojave (sub 200 mm). În America Centrală precipitaţiile sunt bogate, 3000-6000mm (cu cele mai mari valori în perimetrul golfului Mosquitos, pe pantele vulcanilor înalţi din Guadelupa, Martinica, Dominica). În America de Sud, cele mai mari cantităţi medii anuale se înregistrează în zona câmpiei litorale columbiene (peste 7000mm/an), datorită influenţei orografiei şi acţiunii vânturilor dinspre vest). In regiunile ecuatoriale precipitaţiile sunt abundente şi uniform repartizate în timpul anului. Pe ţărmul nordic, cele mai abundente precipitaţii cad în timpul trecerii frontului intertropical de nord şi după instalarea alizeului de NE. La sud de ecuator, în cadrul zonei tropicale, situaţia se prezintă diferit pe cele două ţărmuri: pe ţărmul vestic, în partea sudică a Peru şi N Chile, în lipsa impactului maselor de aer oceanic cu continentul, în condiţiile unui gradient termic mare, precipitaţiile lipsesc complet sau cad extrem de rar, deşi umiditatea atmosferică imediat pe ţărm este relativ mare; la sud de 28-30°S încep să apară precipitaţiile de iarnă determinate de vânturile de vest ale latitudinilor temperate, deplasate iarna spre nord, vara rămânând însă şi la aceste latitudini secetoasă. Pe ţărmul estic vânturile umede dinspre ocean conduc la o distribuţie mai mult sau mai puţin uniformă a precipitaţiilor atmosferice în decursul anului. Cantitatea anuală depinde aici de expoziţia reliefului. În regiunile cele mai sudice ale continentului situaţia se prezintă invers: ţărmul vestic beneficiază de precipitaţii abundente (acest fapt este în legătură cu predominarea aici a acţiunii vânturilor de vest) iar ţărmul estic este secetos. Îngustimea continentului în partea sudică face ca zona cu climă tropicală şi subtropicală secetoasă să ocupe suprafeţe relativ mici. Precipitaţiile sub formă de zăpadă sunt caracteristice doar regiunilor temperate ale Americii de Sud (căderi slabe de ninsoare se înregistrează chiar până la tropice, dar înveliş stabil se formează aici numai în munţi la altitudini mari).

85

-

În lungul Anzilor, limita zăpezilor perene şi a glaciaţiei este următoarea: în Anzii Columbiei – 4600 – 4800m în Anzii Ecuadorului – 5000m în Anzii Centrali (Cordiliera Occidentală, mai uscată, 5250m; Cordiliera Orientală, mai umedă, 4500m) spre S, în Puna de Atacama – 6300m (datorită uscăciunii excesive, fiind cea mai ridicată limită a zăpezilor permanente de pe Glob; nicăieri nu există înălţimi mai mari de 6000m fără zăpadă) în Anzii Sudici această limită scade brusc la 3500m şi chiar la 3000m. Aici, datorită condiţiilor de alimentare, gheţarii montani coboară mult sub limita zăpezilor veşnice, ceea ce nu se constată în Anzii tropicali şi ecuatoriali. Astfel, gheţarii ajung uneori până la nivelul mării: Gheţarul San Quintin, din Mas.San Valentin, coboară până în golful Penas.

REGIUNILE CLIMATICE Regiunea polară (arctică) se întâlneşte la nord de Cercul Polar de Nord şi lipseşte în America de Sud. Include litoralul nordic al continentului, Arhipelagul Arctic şi Groenlanda, nordul Peninsulei Alaska şi nord-vestul Peninsulei Labrador. În cadrul acestei regiuni climatice se diferenţiază un climat mai atenuat (provincia atlantică: Tara lui Baffin, ţărmul sud-vestic al Groenlandei) şi un climat mai aspru (provincia arctică). Temperatura medie anuală este de regulă sub 0° iar iarna temperaturile coboară sub -40°. Precipitaţiile sunt sub 250mm/an, majoritatea cad sub formă de zăpadă ce formează un înveliş subţire (30-40cm) ce durează cca.7-8 luni în sudul zonei arctice şi este permanent în Groenlanda şi în nord-estul Arhipelagului Arctic. Sectorul vestic şi nord-vestic al zonei are un climat mai uscat şi din acest motiv nu se formează gheţari. Regiunea subpolară include Centrul şi sudul Peninsulei Alaska, nordul Platformei Canadiene, Regiunea Gf.Hudson, Nordul Peninsulei Labrador şi litoralul sudic al Groenlandei. Se diferenţiază: o provincie continentală (teritoriile dintre cursul mijlociu al fluviului Youkon şi Gf.Hudson) cu ierni reci (ianuarie, februarie - 30°), cu amplitudini termice anuale de peste 40°); o provincie atlantică (unde regimul termic este puternic afectat de curentul rece al Labradorului, care face ca temperaturile medii sa scadă sub 10°C, în timp ce precipitaţiile sunt reduse, sub 250mm/an. Vara durează aici 4 luni, iar iarna este lungă şi aspră; o provincie pacifică, cu un climat cu pronunţate caractere oceanice (temperatura medie depăşeşte 0° timp de 5 luni, iar luna cea mai caldă are temperaturi de peste 10°C). Regiunea climei temperate A.În America de Nord această regiune climatică include teritoriile din nordul SUA şi partea sudică a Canadei, până la aproximativ 60° (între 40° şi 60° pe faţada pacifică şi între 30°-50° lat.N pe faţada atlantică, datorită acţiunii perturbatoare a curentului rece al Labradorului ce deplasează fâşia climei subpolare mult spre sud. a. provincia pacifică ocupă o porţiune relativ îngustă a litoralului pacific. Se caracterizează prin ierni relativ calde şi veri relativ călduroase (datorită anomaliilor termice pozitive introduse de curentul cald al Alaskăi). Precipitaţiile sunt abundente (datorită acţiunii vânturilor de vest şi activităţii ciclonice), cu un regim mai mult sau mai puţin uniform. b. provincia atlantică cuprinde faţada atlantică a Canadei şi extremitatea de nord-est a SUA. Temperatura medie a lunilor de iarnă coboară mult sub 0°C, precipitaţiile sunt puţine cantitativ, iar vara este ceva mai caldă (datorită influenţei maselor continentale din interiorul continentului). c. provincia temperată continentală ocupă cea mai mare parte a zonei temperate şi are drept caracteristici diferenţa mare de temperatură între sezoane şi cantităţi anuale de precipitaţii mici (cu un maxim de vară). Unele trăsături de continentalism ale climei temperate din America de Nord nu se datorează numai continentalizării maselor de aer ci şi altor cauze: de exemplu, temperaturile scăzute din timpul iernii se datorează în cea mai mare parte repetatelor invazii de mase de aer arctice dinspre nord (de aceea pluviozitatea din timpul iernii nu este prea scăzută în raport cu cea de vară). B. In America de Sud, climatul temperat se extinde la sud de paralela de 40° până în Ţara Focului. Munţii Anzi împart această zonă de climă în două regiuni:

86

a. provincia temperată pacifică (expusă vânturilor de vest şi ciclonilor, cu precipitaţii din ce în ce mai mari spre sud, ajungând la cca 2000-3000mm în zona strâmtorii Magellan, cu ierni blânde, cu veri răcoroase) b. provincia temperată atlantică (adăpostită faţă de vânturile de vest, include litoralul estic şi Podişul Patagoniei; se caracterizează prin precipitaţii de sub 300mm şi temperaturi care pot scădea foarte mult în anotimpul de iarnă). Regiunea climei subtropicale A. America de Nord (aproximativ între 30-42° lat.) Provincia tropicală pacifică include teritoriul cuprins între litoralul Pacific şi Sierrea Nevada. Se găseşte sub influenţa periferiei estice a anticiclonului nord Pacific, ceea ce determină veri foarte uscate şi ierni relativ ploioase. În comparaţie cu regiunea echivalentă europeană, vara este aici mai răcoroasă (ceea ce se explică prin temperatura mai scăzută a apelor din curentul Californiei), cu temperaturi medii de doar 15° C în luna cea mai caldă; precipitaţiile sunt reduse cantitativ din aceleaşi motive, evidenţiindu-se o îndelungată secetă de vară. Provincia subtropicală continentală cuprinde teritoriul dintre Sierra Nevada şi zona montană estică a Stâncoşilor. Fiind situată la mare distanţă de Atlantic şi izolată de Pacific prin lanţurile viguroase ale Sierrei Nevada, această regiune se remarcă printr-un deficit pronunţat de umiditate (iarnă moderată, vară extrem de fierbinte). În limitele acestui climat predomină peisajul de pustiu. Provincia subtropicală atlantico-continentală este cuprinsă între Stâncoşi şi Appalachi. Influenţa maselor de aer oceanice calde şi umede de deasupra Atlanticului şi Golfului Mexic se concretizează prin pluviozitate ridicată, temperaturi relativ mari vara. Vara cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii (datorită circulaţiei dinspre ocean). În N şi NV aceste precipitaţii de vară sunt mai reduse datorită scăderii influenţei oceanului. Iarna, temperaturile coboară sub 0° C (datorită frecventelor invazii de aer arctic dinspre nord). Provincia subtropicală atlantică cuprinde teritoriile din estul Appalachilor. Clima acestei regiuni este musonică (datorită exprimării mai slabe a anticiclonului de iarnă şi a depresiunii barice de vară, caracterul musonic al climei de aici este totuşi mai puţin tipic). Seceta de iarnă este estompată (dar contrastul pluvial dintre cele două sezoane rămâne tranşant, datorită cantităţilor mari din timpul iernii). B. America de Sud (de la cca. 30° lat.S până la 40° în vest şi 42° în est). Provincia subtropicală atlantică (partea dinspre Atlantic a Câmpiei Argentinei) are de fapt un climat de stepă, cu veri calde (peste 20°C media lunilor de vară), cu ierni blânde. Precipitaţiile sunt relativ abundente şi cad mai ales în sezonul de tranziţie de la vară la iarnă şi invers, cu o medie anuală de 750-1000mm. Invaziile frontului polar din sud provoacă uneori scăderi bruşte ale temperaturii (chiar viscole). Provincia subtropicală continentală cuprinde Câmpia Pampasurilor. Caracterul continental al acestui climat este destul de slab exprimat (deoarece continentul este îngust şi procesele de transformare a maselor de aer prin răcire iarna şi prin încălzire vara sunt slabe). Temperatura medie a lunilor celor mai reci nu coboară sub 8°C (ierni moderate) şi temperatura lunilor celor mai calde nu depăşeşte 24-25°C (veri foarte calde). Precipitaţiile sunt reduse (400-500mm) şi cad mai ales vara. Iarna precipitaţiile sunt reduse datorită situaţiei de adăpostire a acestei regiuni faţă de vânturile de vest. În unele depresiuni adăpostite din vestul Sierrei de Cordoba precipitaţiile lipsesc chiar şi vara. Provincia pacifică include litoralul de vest între 30-38° lat.S şi valea longitudinală Chiliană. Se află sub influenţa maselor de aer ce se deplasează la periferia estică a anticiclonului Pacificului de Sud, vara fiind astfel moderat de caldă (t.m.ianuarie 17-20°C) şi secetoasă, iar iarna blândă (t.m.iulie 1115°C). Precipitaţiile cad iarna şi sunt din ce în ce mai abundente spre sud. Provincia subtropicală montană se caracterizează prin temperaturi mai mici ca în regiunile joase, pe înălţimile de peste 3500-4000m temperaturile medii în ianuarie nedepăşind 10-12°C şi în iulie acestea fiind în jurul a 0°C. Pe flancurile vestice ploile cad mai mult iarna, în timp ce flancurile estice au ierni secetoase. Regiunea tropicală A. În emisfera nordică, această regiune climatică include sudul extrem al SUA, Mexicul în întregime, America Centrală Istmică (la nord de grabenul Nicaragua), Antilele Mari, Arhipelagul Bahamas.

87

Provincia tropicală atlantică se suprapune Peninsulei Florida şi se caracterizează prin umiditate accentuată şi temperaturi ridicate chiar şi iarna. În timpul iernii Peninsula Florida se află sub influenţa maselor de aer continentale (mai reci şi uscate), de aceea centrul şi nordul pot înregistra temperaturi şi sub 0°C în timpul invaziilor maselor reci dinspre NNV. Luna cea mai rece înregistrează în medie 12°C în vest şi 20°C în sud. Vara, Peninsula Florida se află sub influenţa maselor de aer tropicale (calde şi umede) care se deplasează spre NNV pe la periferia vestică a anticiclonului Azore. Temperaturile medii lunare sunt de peste 27°C în toată peninsula, iar precipitaţiile medii lunare variază între 150-200mm. Provincia tropicală mexicană cuprinde teritoriul Mexicului, din sudul paralelei de 30°N. Iarna, această regiune este sub influenţa maselor de aer continental ce se deplasează dinspre nord spre sud, generând precipitaţii reduse cantitativ şi temperaturi coborâte (cele mai reci luni 10-12°C). Vara, regiunea se află sub influenţa maselor de aer oceanice, în mare măsură atlantice şi în mai mică măsură pacifice, ceea ce măreşte pluviozitatea, în special în est (în zona litoralului atlantic) unde media lunară în intervalul iunie-septembrie depăşeşte 150mm. Precipitaţii reduse (chiar şi în acest sezon) se constată în depresiunile închise de tipul bolson. Provincia central americană prezintă diferenţieri între zona istmică (unde ariile anticiclonale determină precipitaţii reduse, fără a apare o climă aridă, datorită îngustimii istmului) şi zona insulară (unde,mai ales Antilele Mari, intră în zona de influenţă a alizeului de NE, bogat în precipitaţii). Relieful dominant de munţi şi podişuri înalte din America Centrală Istmică determină diferenţierea unor etaje climatice foarte bine conturate mai ales din punct de vedere termic: Tierra caliente (600-800m) – temperaturi medii anuale de 25-28°C şi precipitaţii de 3000mm anual. Tierra templada (800-2000m) – temperaturile medii anuale nu depăşesc 18°C iar precipitaţiile scad sub 1000mm. Tierra fria (2000-3000m) cu temperaturi medii anuale de 10-15°C. Tierra gelada (peste 3000m) cu un climat deosebit de rece ce creează un peisaj de tip alpin, “paramos”. B. În emisfera sudică, limita sudică a regiunii tropicale este aproximativ în lungul paralelei de 30°, iar limita nordică are un traseu mult arcuit spre sud (atât pe faţada atlantică cât şi pe faţada pacifică, zona tropicală este mult deplastă spre nord). Pe litoralul pacific, zona tropicală intră în contact direct cu zona ecuatorială. Provincia tropical atlantică cuprinde teritoriul SE al Braziliei, care se află sub influenţa alizeului de SE (generator de precipitaţii abundente în intervalul septembrie-aprilie). Precipitaţiile depăşesc 1000mm pe an, iar în regiunile cu expunere favorabilă faţă de alizeul de SE, acestea depăşesc adesea 2000mm. Temperaturile sunt ridicate şi relativ constante, deoarece ploile de vară atenuează temperaturile acestui sezon. În regiunile joase media termică diurnă este de peste 20°C tot anul. Provincia tropicală continentală se extinde în Câmpia Parana Paraguay (dintre Anzi şi Podişul Braziliei). Caracterul continental al acestei regiuni se manifestă prin sporirea amplitudinilor termice anuale (datorită temperaturilor ridicate din timpul verii) Provincia tropical montană cuprinde lanţul Andin şi podişurile andine înalte dintre 10-30°S. Etajarea climatică este aceeaşi ca şi în regiunile montane ecuatoriale, singura deosebire priveşte flancurile vestice (mai ales sud-vestice) ale Anzilor, unde se întâlneşte un climat semiarid şi arid. Provincia tropicală pacifică se suprapune unei fâşii înguste în lungul litoralului pacific, de la 5°S la 30°S. Cu toată vecinătatea Pacificului, această regiune climatică se remarcă în primul rând prin ariditatea sa. Lipsa de incidenţă a maselor de aer cu uscatul continental şi gradientul termic ridicat (datorită curentului rece al Perului) condiţionează caracterul arid al acestui tip de climă, mai ales pe teritoriul statului Chile). Regiunea subecuatorială se găseşte de o parte şi de alta a ecuatorului, limita sudică ajungând în partea centrală a Americii de Sud până la latitudinea de 20°S. Pe ţărmul vestic în emisfera sudică climatul subecuatorial lipseşte. Istmul Costa Rica Panama şi Antilele Mici se caracterizează prin ploi bogate (aduse de alizee), 3000-6000mm şi amplitudini termice minime. În America de Sud, fâşia de la nord de ecuator (Câmpia Orinoco, Podişul Guyanelor, Anzii de Nord) se caracterizează prin predominarea maselor de aer tropical cu caracter musonic, iar în fâşia de

88

la sud de ecuator (Podişul Braziliei) precipitaţiile ating 1500-2000mm/an. Se constată o alternanţă a sezoanelor (cald şi umed vara şi uscat şi cald iarna. Regiunea ecuatorială cuprinde teritoriile situate de o parte şi de alta a Amazonului. În emisfera nordică se întinde doar până la 3-5°N, iar în emisfera sudică este mai extinsă. Masele de aer ecuatorial sunt în cea mai mare parte de origine atlantică. Provincia ecuatorial atlantică ocupă cea mai mare parte a zonei ecuatoriale sud americane (tot teritoriul de la est de Anzi până la ţărmul Atlanticului). Întregul an temperaturile sunt ridicate, precipitaţiile abundente. În regimul anual al precipitaţiilor apare o uşoară diminuare a cantităţii în perioada iunie septembrie. Provincia ecuatorială pacifică ocupă teritorii restrânse pe litoralul pacific şi în compartimentul inferior al faţadei vestice a Anzilor. Caracteristicile climei sunt asemănătoare cu cele anterioare, cu deosebirea că perioada de diminuare a precipitaţiilor este mai lungă. În sectorul sudic al acestei regiuni, în Câmpia Guayaquil, scăderea precipitaţiilor începe din mai şi se prelungeşte până în decembrie, căpătând chiar un caracter de secetă. Provincia ecuatorială montană este întâlnită în Anzii Columbiei de Sud, Anzii Ecuadorului şi Perului de Nord. Etajele climatice au aceleaşi denumiri ca şi în America Centrală (Tierra caliente, Tierra templada, Tierra fria, Tierra gelada) Hidrografia. America dispune de însemnate sisteme hidrografice ca urmare a marii desfăşurări latitudinale şi longitudinale care determină crearea unor condiţii climatice dintre cele mai variate şi prielnice. În general, orientare a principalelor sisteme hidrografice prezintă diferenţe nete de la o masă continentală la alta, în America de Nord cele mai mari râuri având orientare longitudinală, în timp ce în America de Sud orientarea este în principal latitudinală. În America de Nord, sectorul montan din vest, cu o dezvoltare mult mai mare în lăţime, este străbătut de numeroase râuri importante (Yukon, Fraser, Columbia, Snake-Colorado), în timp ce în America de Sud, sectorul montan mai îngust şi mai abrupt spre Pacific nu e tăiat decât de mici râuri neimportnate. Densitatea reţelei hidrografice este dictată în primul rând de tipul de climat (care determină particularităţile regimului de alimentare şi scurgere a râurilor, alături de configuraţia reliefului şi constituţia geologică. Tipuri de alimentare: 1. Alimentare glaciară (tip groenlandez) – realizată exclusiv din topirea gheţarilor este caracteristică râurilor mici din zona de topire de la marginea calotei glaciare, cu lăţime de 2030km, precum şi cursurilor superioare ale numeroaselor râuri cu obârşia în Anzi şi Cordilieri. Debitul acestor râuri creşte în scurta vară polară şi se reduce mult iarna. 2. Alimentare nivală (subarctică) este caracteristică râurilor din Arhipelagul Arctic, Podişul Youkon, nordul Canadei Continentale, Peninsula Labrador, Podişul Patagoniei (la sud de paralela de 32°S), precum şi zonei montane situate sub limita zăpezilor persistente. Debitele maxime sunt caracteristice verii şi cele minime iernii, când râurile îngheaţă. 3. Alimentarea glacio-nivală (de tip alpin) se întâlneşte în munţii înalţi,,unde gheţarii şi zăpezile bogate conlucrează la organizarea unor râuri cu debite mari vara: Fraser, Columbia, Rio Negro, Chubut. 4. Alimentarea nivo-pluvială (respectiv pluvio-nivală) este caracteristică râurilor din regiunea temperată, unde debitele maxime se înregistrează primăvara (ca urmare a dezgheţului râurilor), iar vara au loc revărsări datorită ploilor ciclonale. 5. Alimentarea pluvială se întâlneşte la toate râurile dintre cele două tropice, cu diferenţieri în funcţie de caracterul şi perioada precipitaţiilor. În America de Nord reţeaua exoreică reprezintă 96,3% din teritoriu, iar bazinele endoreice se suprapun podişurilor şi depresiunilor intramontane: Podişul Marelui Bazin, Podişul Mexican. Cele mai multe râuri se varsă în Oceanul Atlantic şi mările periferice. Cumpăna de ape dintre Atlantic şi Oceanul Îngheţat este slab exprimată în relief, însă cumpăna dintre Pacific şi Atlantic trece prin estul Cordilierei nord americane, râurile pacifice străpungând o parte a edificiului montan, înaintând mult mai departe spre est faţă de axul median al acestui sistem.

89

În general, nordul continentului, recent eliberat de sub gheţarii pleistoceni, este drenat de o reţea densă de râuri tinere şi presărat cu un număr enorm de lacuri. Sudul continentului (care nu a fost afectat de glaciaţia pleistocenă) este drenat de râuri mai evoluate, iar lacurile sunt puţine (cele mai multe fiind de natură antropică). Râurile tributare Oceanului Atlantic drenează 38% din suprafaţa continentului. Râurile ce coboară din Appalachi spre Atlantic şi Mississippi sunt în general scurte şi cu ape bogate aproximativ tot anul. Spre Atlantic se varsă o serie de râuri relativ scurte (Hudson, Susquehanna, Potomac, Roanoke, Savannah), prin estuare largi ce permit pătrunderea în interior a vaselor de tonaj maritim. Spre mississippi se varsă râuri ca Ohio, Tennessee. Râurile care coboară din Stâncoşi spre Mississippi (Yellowstone, Platte, Arkansas, Red River) sau Golful Mexic (Rio Grande) sunt alimentate din ploi sau zăpezi la izvoare, având debite mari primăvara şi vara. Tot în golful Mexic se varsă alte râuri cu regim de scurgere subtropical (Alabama, Sabine, Trinity, Colorado de Texas, Panuco, Grijalva). În America Centrală Istmică şi Insulară râurile sunt scurte, cu debite bogate mai ales pe faţada atlantică. Cea mai mare arteră hidrografică din zona temperată este Sf.Laurenţiu, care drenează complexul Marilor Lacuri. Albia sa se lărgeşte treptat spre vărsare, trecând într-un estuar, apoi în golful cu acelaşi nume, barat de Insula Newfoundland. Este cea mai mare cale navigabilă fluvio-lacustră nord americană, având o lungime de peste 1200km (râul propriu-zis, de la extremitatea estică a lacului Ontario) şi de peste 3300km (inclusiv Marile lacuri şi afluentul său vestic, Saint Louis). Fluviul urmăreşte aliniamentul unui contact tectonic între sistemul Munţilor Appalachi (SV) şi Scutul Canadian (NE), drenează un bazin vast (1.269.000 km2) dar cu o energie de relief mică, ceea ce a transformat albia într-o salbă de lacuri separate prin sectoare înguste, cu praguri sau cascade, datorită benzilor de roci dure ce traversează valea). Alimentarea este nivo-pluvială, cu ape mici de iarnă, când precipitaţiile sunt reţinute în bazin sub formă de zăpadă, iar podul de gheaţă durează 3-4 luni; apele mari sunt înregistrate vara şi primăvara mai ales. Fluviul este important pentru navigaţie (până la Montreal – navele de 60.000t, până la Quebec – navele de 100.000t) Cel mai mare sistem hidrografic al Americii de Nord este Mississippi, cu o lungime de 6215km (locul III pe Glob) şi un bazin hidrografic de 3.210.620km2 (locul III pe Glob). Bazinul său e axat pe unitatea fizico-geografică a Podişurilor şi Câmpiilor Centrale, acoperind 2/5 din teritoriul continental al SUA. Cel mai mare afluent este Missouri (mult mai mare ca Mississippi la confluenţă) primit în dreptul oraşului Saint Louis, aduce ape încărcate cu o cantitate mare de aluviuni comparativ cu cele ale colectorului. Afluentul Ohio (bogat în ape) confluează cu fluviul la Cairo, unde, din volumul total de apă, 23% este adus de Mississippi, 19% de Missouri (care vine dintr-o regiune aridă) şi 58% de Ohio. Afluentul cel mai lung şi cu cea mai mare cantitate de apă a fluviului Ohio este Tennessee, cel mai bun model din SUA de valorificare complexă, hidroenergetică în principal, care asigură cu energie electrică statele din SE SUA (Tenessee, Kentucky, Alabama, Virginia, Carolina de Nord). Yellowstone, afluentul lui Missouri, îşi înscrie întregul bazin hidrografic pe versanţii estici ai Munţilor Stâncoşi şi Podişul Missouri, străbătând un teritoriu cu un peisaj de o rară varietate şi atractivitate. Alţi afluenţi ai lui Missouri sunt: Arkansas (al doilea ca mărime după Missouri) şi Red River (este considerat afluent al lui Mississippi deşi din el se desprinde un braţ înainte de confluenţă şi se îndreaptă direct spre Golful Mexic). Albia lui Mississippi este meandrată datorită diferenţei mici de altitudine din bazinul său (Saint Louis 88m, delta 0m). Albia se lărgeşte mult, de la 25km la confluenţa cu Missouri, la 70-100km înainte de deltă. Această albie meandrată lasă multe braţe moarte şi terenuri mlăştinoase. Râurile cu care confluează sunt obligate să curgă zeci de km paralel cu fluviul până să-şi unească apele. Înainte de vărsarea în Golful Mexic, de la Baton Rouge, începe delta, o vastă deltă de tip palmat, cu o suprafaţă de peste 35.000km2. Ca urmare a cantităţii mari de aluviuni transportate de fluviu (360mil.t pe an) delta avansează în mare cu 85-100m pe an. Legat de sistemul Marilor Lacuri este şi Sf.Laurenţiu (prin afluentul său Illinois) generând astfel cea mai lungă cale navigabilă de pe continent. Alături de importanţa pentru transporturi, trebuie subliniată şi importanţa hidroenergetică (sisteme hidroenergetice complexe, bine întreţinute, se găsesc pe Ohio şi Missouri).

90

Spre Oceanul Arctic se îndreaptă râuri care drenează 20.7% din suprafaţa continentului. Majoritatea râurilor, cu excepţia celor ce vin din Stâncoşi, în cursurile superioare au pante longitudinale mici, numeroase praguri în rocile cristaline, îngheaţă o mare parte din an (5-8 luni) având însă o scurgere bogată chiar sub podul de gheaţă. În Golful Hudson se varsă Churchill, Nelson, Severn, Albany, Moose, iar în Marea Beaufort se varsă sistemul fluviatil Mackenzie – Athabaska ce drenează lacurile Athabaska, Sclavilor, Urşilor. Mackenzie, cu o lungime de 4250km (inclusiv râul Peace) şi o suprafaţa de 1.804.000 km2 a bazinului hidrografic, reprezintă al doilea sistem hidrografic ca mărime din America de Nord după Mississippi-Missouri. Râul propriu-zis izvorăşte din Lacul Sclavilor, având ca afluenţi principali: Athabaska, Peace, Liard, Red Stone, Keele. Deşi râul parcurge o regiune de podiş cu structură veche, precambriană, valea e mult lărgită sub forma unei câmpii aluvionare (în care râul are o albie minoră lată şi cu multe ostroave nisipoase). Alimetarea se face predominant din zăpezi, ceea ce generează apele mari primăvara-vara, iar podul de gheaţă durează până la 8 luni. În perioada liberă de gheaţă, navigaţia se practică pe toată lungimea fluviului. Spre Pacific se varsă de regulă cursuri de apă tumultoase, cu numeroase repezişuri şi cascade, care însă au şi un potenţial hidroenergetic ridicat. Aceste râuri pacifice drenează cca. 38% din teritoriul continentului. Yukon (cu o lungime de 370.000km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 855.000km2) este cel mai mare râu din Peninsula Alaska, ce se varsă în Marea Bering printr-o deltă. Este navigabil doar o perioadă scurtă din an (mai-septembrie), constituind o cale importantă de pătrundere în această regiune bogată în resurse de subsol, dar vitregă din punct de vedere al condiţiilor climatice. Cei mai importanţi afluenţi sunt Tanana şi Porcupine. Potenţialul hidroenergetic este ridicat, dar puţin valorificat, în sectorul canadian. Columbia (L= 1956km, Sbaz.=670.000km2( îşi are izvoarele în Columbia Britanică, din lacul omonim, situat în secţiunea canadiană a Munţilor Stâncoşi. Cel mai mare afluent este Snake (1670km), cu izvoarele în Parcul Naţional Yellowstone, care a săpat cel mai adânc canion din lume (Hells Canyon – 2448m). Datorită precipitaţiilor bogate, a evaporaţiei reduse şi a scurgerii rapide în zona montană, debitele medii anuale sunt destul de mari (8000m3/s). Fiind cel mai important râu din lume în privinţa dezvoltării somonului, s-a avut în vedere ca fiecare baraj să fie prevăzut cu ecluze speciale pentru asigurarea migrării somonului. Fraser este cel mai important râu canadian pacific (1370km lungime, 220.000km2 bazinul hidrografic). Are ca afluent râul Nechaco, din vest, ce drenează mai multe lacuri. Se varsă la sud de oraşul Vancouver. Navigaţia este limitată în cursul inferior, pe 180km. În zona pacifică cu climat mediteranean se varsă San Juaquin unit cu Sacramento, care drenează vasta depresiune Great Valley, delimitată de Sierra Nevada la est şi Munţii Coastelor la vest. Depresiunea e drenată în jumătatea nordică de Sacramento şi în jumătatea sudică de San Juaquin. Ele se varsă de fapt separat (chiar dacă sunt unite pe o anumită distanţă) în apropiere de San Francisco, în prelungirea estică a Golfului San Francisco. Sud-vestul SUA şi nordul Mexicului, cu un climat mai arid, au în general râuri cu caracter semipermanent (unele coboară din munţi şi se pierd în propriile lor aluviuni sau sfârşesc în lacuri fără scurgere spre ocean). Foarte mulre râuri îşi întrerup scurgerea în cea mai mare parte a anului, dar în urma unor ploi torenţiale se transformă în cursuri vijelioase care pot surprinde în mod neplăcut animalele şi omul. Unele artere au totuşi scurgere permanentă dar variaţiile sezoniere de debit sunt mari. Colorado are o lungime de 3200km (inclusiv afluentul său Green River) şi o suprafaţă de peste 600.000 kmp. Drenează Podişul Colorado şi se varsă în Golful California. Cel mai mare affluent este Green River, care este mai lung decât râul colector în punctual de confluenţă cu acesta. Alţi afluenţi sunt: San Juan (în bazinul căruia se găsesc forme modelate prin acţiunea vântului şi apei, deosebit de frumoase, o parte din ele protejate împreună cu sute de locuinţe săpate în stâncă ce au aparţinut indienilor Pueblo), Gila. Deşi are un bazin hidrografic foarte întins, din cauza condiţiilor climatice aride din Podişul Colorado, atât Colorado cât şi afluenţii săi pierd cantităţi mari de apă (cu care vin din sectoarele superioare montane). În cursul superior, deşi debitele sunt mari, cerinţa de apă e mică deoarece populaţia e rară, dar în sectorul inferior, după ieşirea din Grand Canyon, pentru satisfacerea cerinţelor

91

mari de apă au fost construite mari baraje de acumulare, folosite pentru hidroenergie, irigaţii şi alimentarea populaţiei. Fluviul formează cel mai spectaculos canion din lume, cu o lungime de 450km, din care, partea cea mai spectaculoasă, de cca.90km, este protejată şi declarată parc naţional. Lacurile. Din punct de vedere genetic, pe teritoriul Americii de Nord se găsesc toate tipurile de lacuri cunoscute : glaciare, tectonice, vulcanice, lagune şi limane, lacuri sărate, lacuri carstice etc. Cea mai mare răspândire o au lacurile în zona temperată şi rece. Lacurile glaciare s-au format în chiuvetele sculptate de gheţarii cuaternari (depresiunile lacustre fiind de fapt nu doar de eroziune glaciară ci şi în depozitele morenaice). Complexul Marilor Lacuri este cel mai întins complex lacustru cu apă dulce de pe glob, înglobează cel mai mare volum lacustru de apă dulce şi este cel mai mare sistem de navigaţie continentală de pe glob. Celor 5 lacuri mari (Superior, Huron, Michigan, Erie şi Ontario), care au o suprafaţă cumulată de peste 245.000 km, li se adaugă un mare număr de lacuri mai mici. Două treimi din acest complex lacustru aparţine S.U.A. şi restul Canadei. Singurul lac ce se află exclusiv pe teritoriul S.U.A. este Michigan. Lacul Suprafaţa (kmp) Adâncime max. (m) Superior 81.151 405 Huron 59.569 228 Michigan 57.756 281 Erie 25.666 64 Ontario 19.010 243

Evoluţia suprafeţei lacustre este interesantă. În timpul glaciaţiei cuaternare, pe un fond tectonic favorabil, sunt sculptate chiuvetele viitoarelor acumulări. Acestea erau iniţial acoperite cu gheaţă, mai puţin extremitatea sudică a bazinelor lacurilor Michigan şi Erie. După retragerea gheţii au rezultat două lacuri mari: Algonkian (l.Superior şi l.Michigan), drenat spre est şi Irokez (l.Erie şi Ontario), drenat spre r.Hudson. Ulterior s-a definitivat aspectul actual cu formarea râului Niagara, ca element de descărcare. Cele 5 lacuri comunică între ele formând un singur sistem de drenaj care, prin intermediul fluviului Sf.Larenţiu, comunică cu Oceanul Atlantic. Lacurile sunt dispuse în trepte, diferenţele de nivel fiind în general mici,exceptând treapta dintre Erie şi Ontario, care este de 99m. Râul Niagara, ce face legătura între aceste două lacuri, are albia în trepte, între care cea mai înaltă formează cascada Niagara. De fapt sunt două căderi de apă : una americană (cu o lăţime de 323m şi o înălţime de 51m) şi una canadiană (cu o lăţime de 917m şi o înălţime de 48m) Marile lacuri canadiene (Winnipeg, Urşilor, Sclavilor, Athabaska) s-au format tot prin acţiunea gheţarilor cuaternari care au supradaâncit nişte văi ce au existat înainte de glaciaţie. Lacurilele Suprafaţa Adâncimea Winnipeg 24.530 kmp 28 m Athabaska 8.080 kmp 60 m Sclavilor 28.438 kmp 614 m Urşilor 31.792 kmp 445 m

Acestor patru lacuri mari li se adaugă altele de dimensiuni mai mici: Garry, Dubawnt, Indian, Renilor, Manitoba. Există şi lacuri glaciare montane, de circ (l.Iceberg, l.Hidden. l.Avalanche, l.Ellen Wilson , din Parcul Naţional Glacier din Cordilierii nord americani) sau de vale glaciară (Finger Lakes, în statul New York). Lacuri vulcanice - Crater Lake – lac vulcanic renumit în Munţii Cascadelor din Statul Oregon, cu o chiuvetă formată prin prăbuşirea în partea centrală a vulcanului Mazama . Lacul are o suprafaţă de 55 kmp şi o adâncime de 608m. - Lacuri de baraj vulcanic se întâlnesc în Parcurile Naţionale Lassen (l.Snag, l.Butte), Yellowstone şi în Podişul Mexican. Lacuri tectonice În Peninsula Florida se întâlnesc o puzderie de lacuri tectonice rezultate ca urmare a mişcărilor de ridicare epirogenetică ce au afectat această regiune : l.Okeechobee (cu o suprafaţă de 1840kmp şi o adîncime de doar 4m).

92

În statele Tennessee, Missouri, Arkansas, în urma unui cutremur din 1811 s-au format o serie de lacuri tectonice : l.Reelfoot. În zona Marelui Bazin (între Sierra Nevada în vest şi Stâncoşi în est se întâlnesc o serie de lacuri de graben : Marele lac Sărat (reprezintă restul dintr-un lac Bonneville ce avea în pleistocen o suprafaţă de 51.300kmp şi o adâncime de 320m, iar acum are 2890 kmp şi o adâncime de 10m) ; o serie de lacuri mai mici ce acoperă cele mai adânci depresiuni : l.Pyramid, l.Walker, l.Honey, l.Carson. Lagune şi limane Unul dintre cele mai lungi şi impunătoare ţărmuri cu lagune de pe glob este în Golful Mexic, pe o lungime de cca.1500km, între Pen.Yucatan şi Peninsula Florida. Lacuri de crater meteoritic Cel mai tipic şi cel mai bine studiat este lacul Ungava (Canada). Aproximativ 140.000 lacuri meteoritice de dimensiuni mici se găsesc pe coasta atlantică a S.U.A. (din statul New Jersey până în Florida), cu un maxim de dezvoltare în Carolina şi Georgia. Lacuri carstice Lacuri de doline se întâlnesc în statul Kentucky (Sinkhole Plain), în Florida (l.Alachua, de 50km2, provenit din blocarea cu trunchiuri de copaci a unei doline apropiate ; multe lacuri în depresiuni carstice : Deep Lake). Evoluţia paleogeografiă a Americii de Sud, clima, relieful său actual, au favorizat dezvoltarea unei reţele hidrografice dense cu artere puternice, O bună parte din continent era exondat încă din mezozoic, astfel că unele râuri sunt foarte vechi. Totodată, regiunile cele mai timpuriu exondate au o fragmentare slabă de câmpie şi podişuri, ceea ce a permis dezvoltarea unor reţele de râuri lungi, cu numeroşi afluenţi. Cordiliera andină, pe culmile căreia trece principala cumpănă de ape din America de Sud, ocupă o poziţie marginală, fiind situată pe ţărmul Oceanului Pacific, departe deci de ţărmul Atlantic, ceea ce face ca reţeaua hidrografică exoreică să fie orientată spre Oceanul Atlantic în proporţie de 84.3% şi spre Oceanul Pacific doar în proporţie de 7.7% (aici râurile sunt scurte, cu pante foarte mari în profil longitudinal, dar nu atât de bogate în ape). Teritoriile fără scurgere spre ocean sau lipsite complet de scurgere ocupă suprafeţe mici în America de Sud (Podişurile înalte ale Anzilor Centrali, o parte din Grand Chaco, Deşertul Atacama etc). Râurile tributare Oceanului Atlantic (fie în Marea Caraibilor, fie direct în ocean) includ arterele situate în zona ecuatorială şi în apropiere, cu ape bogate: Magdalena, Orinoco, Essequibo, Amazon, Sao Francisco, Prana (La Plata), precum şi râurile de la sud de estuarul La Plata (ce străbat Podişul Patagoniei, suportând condiţii climatice aride, cu pierderi mari prin evaporaţie): Colorado, Rio Negro, Chubut, Deseado, Chico. Cumpăna de ape dintre cele două bazine principale urmăreşte, în Anzii de Nord, creasta Cordilierei Occidentale, în apropierea litoralului Pacific, în Anzii Centrali linia trece în lungul Cordilierei Orientale, iar în Anzii Patagoniei cumpăna de ape este împinsă către est, datorită eroziunii regresive a apelor determinată de precipitaţiile bogate ce cad pe versanţii vestici. Amazonul este cel mai mare fluviu al Americii de Sud, având cel mai mare bazin hidrografic din lume (7.180.000km2), ocupat în principal de o câmpie joasă. Este situat în proporţie de peste 80% la sud de ecuator. Lungimea sa este de 5501 km pe Maranon, 6840km pe Ucayali, iar dacă este inclus şi Apurimacul, din Anzii Peruvieni, Amazonul devine cel mai lung fluviu al Terrei, cu 7025km. Izvoarele principale ale Amazonului din Anzii Peruvieni sunt situate la 4300m altitudine. Denumirea de Amazon este primită după confluenţa Ucayali – Maranon. Amazonul are 15.000 de afluenţi şi subafluenţi, cei mai numeroşi venind din sud. 17 afluenţi au peste 1000km lungime (Madeira şi Purus depăşind chiar 3000km). Cca. 200 afluenţi sunt navigabili. Afluenţii de pe dreapta: Madeira (3220km), Purus (3100km), Xingu (2000km), Ucayali (1950km), Tapajos (1780km), Jurua (1500km) îşi adună în mare parte apele din Podişil Braziliei, în condiţiile unui climat tropical, cu ploi de vară. Afluenţii de pe stânga: Riop Negro cu Rio Branco (2150km), Japura, Trombetas, Jari, au creşteri însemnate ale debitului în timpul verii din emisfera nordică (aprilie – octombrie), compensând aportul scăzut al afluenţilor din sud. Aşadar, sistemul hidrografic al Amazonului are un regim hidrologic complex, rezultat din combinarea efectelor celor două climate.

93

Alimetarea Amazonului se face predominant din ploi (doar izvoarele şi unii afluenţi ce coboară din crestele înalte andine aduc puţină apă provenită din topirea zăpezilor şi gheţarilor. Regimul anual este relativ uniform, afluenţii săi având totuşi debite maxime în sezonul de varătoamnă al emisferei respective (cei mai importanţi, însăşi Amazonul, fiind situaţi în emisfera sudică, generează cele mai mari debite vara-toamna emisferei sudice). În mai-iunie se înregistrează cele mai mari ape ale Amazonului. Faţă de un debit mediu de 120.000m3/s, în mai-iunie acesta urcă la 200.000 m3/s, iar în august-septembrie coboară la 60.000 m3/s. Albia Amazonului are o lăţime de 700m la confluenţa lui Maranon cu Ucayali, crescând însă repede spre aval: 5 km la Manaus, 20 km la intrarea în deltă. În mare parte albia este slab conturată, pe distanţe enorme fluviul curge la nivelul albiilor. Deşi debitul mediu al Amazonului este mare, delta sa rămâne modestă în comparaţie cu lungimea fluviului. Delta începe de la aproximativ 350km de ocean şi este alcătuită în principal din câteva insule mari, înconjurate de braţele fluviului (Insula Marajo, cea mai mare insulă înconjurată de ape dulci de pe Glob, are o suprafaţă de 42.000km2, este o insulă granitică, parţial acoperită de aluviuni, cu altitudini reduse, inundată mai ales în sectorul estic în timpul ploilor). Relativ slaba dezvoltare a deltei se explică prin activitatea mareelor şi a curenţilor litorali. Valul mareic pătrunde în Amazon pînă la peste 900km în amonte de ţărm, având o înălţime de 1,55m (pororoca) (un adevărat zid de apă care înaintează cu până la 20km/h). Gurile fluviului, mult lărgite, formează astfel adevărate “estuare” (“estuarul” principal având o lungime de peste 3500km şi o lăţime de 200km). Pororoca, alături de inundaţii, reprezintă două fenomene ce schimbă continuu configuraţia malurilor şi ale tuturor gurilor de vărsare ale afluenţilor până la Manaus. Al doilea sistem hidrografic al Americii de Sud ca mărime este La Plata, principalele artere ale acestui sistem fiind Parana – Paraguay şi Uruguay; numele este dat de estuarul vast La Plata în care debuşează arterele menţionate. Estuarul are o lungime de 320km şi o lăţime (la contactul cu oceanul) de 220km. Acest complex hidrografic are o suprafaţă a bazinului de peste 4 mil.km2. O parte mare din bazin corespunde Podişului Braziliei (în limitele căruia văile au profil longitudinal accidentat de numeroase repezişuri şi cascade. Cele mai importnate sunt: cascada Sete Quedas (pe Parana, 114 m înălţime), cascada Iguacu (de pe afluentul cu acelaşi nume al Paranei, 80 m înălţime). Parana are o lungime de peste 3000km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 3.350.000km2, fiind principalul fluviu din America de Sud cu orientare longitudinală. Cel mai mare afluent al său este Paraguay, cu o lungime de aproximativ 2500km. Uruguay are o lungime de 2200km, cursul său fiind apreciat ca o vale foarte veche, adâncită în formaţiunile precambriene ale Podişului Braziliei . Îşi ia toate apele din partea sudică a Podişului Braziliei, având astfel debitul maxim toamna. Înainte de vărsare în estuarul La Plata, Parana şi Uruguay formează o deltă comună. Orinoco este al treilea fluviu din America de Sud, cu o lungime de 2500km, drenând o suprafaţă de peste 1 mil km2. Izvorăşte din Podişul Guyanelor, primind afluenţi bogaţi din Anzi. Este situat în zona subecuatorială a emisferei nordice, alimentându-se în principal din ploi care generează debitele maxime vara şi toamna, cu creşterea nivelului până la 15m în lunile septembrie-octombrie. În cursul superior al lui Orinoco există unul dintre cele mai interesante cazuri de difluenţă de pe Glob: în aval de localitatea Esmeralda, din albia lui Orinoco se desprinde un braţ, Casiquiare, care se îndreaptă spre Rio Negro din bazinul Amazonului). Orinoco se varsă în Oceanul Atlantic printr-o deltă de 41.000km2, străbătută de 35 braţe. Pe unul din afluenţii săi (Caroni) se află cascada Angel (976m). Magdalena (cel mai mare râu al Columbiei) are o lungime de 1550km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 240.000km2. Izvorăşte din apropierea ecuatorului, din Cordiliera Centrală a Anzilor Columbieni (din apropierea vârfului Purace) şi debuşează în Marea Caraibilor printr-o deltă. Afluentul său principal este Cauca. Regimul de scurgere este determinat de climatul subtropical, cu ploi bogate care provoacă ape mari în aprilie-mai, septembrie-noiembrie, apele mici înregistrându-se în iulieaugust, decembrie-martie. Dintre râurile din Podişul Braziliei care se varsă în Oceanul Atlantic, cel mai important este Sao Francisco (cu o lungime de 3200km şi un bazin hidrografic de 600.000km2). Străbate partea estică a podişului Braziliei, curgând de la sud la nord (este singurul curs de apă important sud american cu această orientare). Cursul său prezintă numeroase praguri şi cascade (pe cursul superior – cascada

94

Pirapora, pe cursul inferior, pe cca. 320km, se găsesc spectaculoasele cataracte, între care cele 3 cascade Paulo Alfonso ce însumează o cădere de 91m). Afluenţii cei mai importanţi: Velhas (1135km) care aduce ape bogate; ceilalţi afluenţi ai săi suportă influenţa condiţiilor climatice semiaride şi nu contribuie la mărirea debitului fluvial. Regimul de scurgere diferă mult în cele două sezoane: ape mari în ianuarie-martie; ape mici în iunie-septembrie. Fluviul este amenajat hidroenergetic, iar navigaţia se practică fragmentat datorită cascadelor. Râurile din Patagonia: Colorado, Rio Negro, Chubut, Deseado, Chico, izvorăsc din regiunea muntoasă, au un regim foarte inconstant, au un debit maxim de primăvară cauzat de topirea zăpezilor din Anzi şi un al doilea maxim vara (cauzat de topirea gheţarilor). Rio Colorado are o lungime de 1200km, un bazin hidrografice de 350.000km2. Izvorăşte din Anzii Chilieni, prin Rio Grande şi Barrancas; după unirea celor doi afluenţi, valea se adânceşte mult în piemontul preandin, parcurge apoi câteva trepte ale Podişului Patagoniei până intră în câmpia litorală. Râul nu mai primeşte nici un afluent datorită condiţiilor climatice semiaride. Se varsă în Oceanul Atlantic printr-o mică deltă, la cca.100km sud de oraşul port Bahia Blanca. Valea sa este mult supradimensionată, chiar la ieşirea din munţi, în comparaţie cu cantitatea de apă pe care o transportă. Se apreciază că aceste dimensiuni au fost realizate în post-glaciar când, prin topirea gheţarilor şi zăpezilor, valea a constituit o cale de evacuare a volumului mare de apă. Se consideră că Rio Colorado a drenat în perioade mai umede şi pe Rio Salado, care azi se pierde în sărătura de tip şot: La Asturiana. Lacurile Americii de Sud sunt numeroase, cu geneză diferită, fiind mai frecvente în regiunile temperate şi reci (ca şi în America de Nord). Dintre lacurile tectonice, Titicaca este cel mai important, cu o suprafaţă de 8285km2, o adâncime maximă de 272m, o lungime de peste 200km şi lăţime maximă de 97km. Este cel mai mare lac de altitudine (format în pliocenul superior printr-o prăbuşire tectonică) şi de asemenea este lacul navigabil aflat la cea mai mare altitudine (peste 3700m). Situat în Podişul Altiplano, lacul este înconjurat şi dominat de lanţuri muntoase (de peste 6000m în est). În lac se află 36 insule, mai importantă fiind Isla de Sol şi Isla de la Luna (celebră pentru vestigiile arheologice descoperite aici). Peninsula Copacabana desparte lacul în două părţi separate prin strâmtoarea Tiquina. Temperatura apei la suprafaţă se menţine între 11-13º; această temperatură constantă are rolul de a tempera efectele climei locale aride. La Tiahuanaco (70km sud-est) se află ruinele construcţiilor antice şi templelor strălucitelor civilizaţii amerindiene antice cu acelaşi nume; acesta se pare că ar fi fost construit pe ţărm; terasele pliocene existente dovedesc existenţa unui lac anterior mult mai mare. Lacul Titicaca este drenat spre un alt lac tectonic mai mic: Poopo, prin râul Desaguadero, cu o lungime de 320km. Lacul are o suprafaţă de 2500km2 şi este situat la aproximativ 300km sud-est. În America de Sud există numeroase lacuri fără scurgere (“Salinas”) sau zone mlăştinoase ( “salares”) care au apele sărate mai ales pe platourile înalte ale Anzilor şi în zona preandină răsăriteană: Salar de Uiuni, Salari de Coipasa, Salar de Atacama, Salar de Arizaro, Salar de Antofala, Salinas Grandes. În Anzi există numeroase lacuri glaciare. Câteva mii se află în Anzii de Sud şi Patagonia, au dimensiuni mici, puţine depăşesc 300-500km2, majoritatea sunt situate la graniţa Chile/Argentina: Nahuel Huapi (535 km2, 300m adâncime maximă), Buenos Aires (2240 km2), Argentino (1300 km2, 300m adâncime maximă), Viedma (1100 km2), San Martin. Lagunele sunt numeroase mai ales în zona litoralului nordic: Maracaibo, cea mai mare de pe Glob (20.000 km2), are o adâncime maximă de 250m şi este de fapt o lagună închisă, legată de Golful Venezuelei printr-o portiţă. În şesurile marilor râuri se întâlnesc numeroase lacuri de albie majoră. Din punct de vedere floristic, America aparţine la trei regiuni: holarctică, neotropicală şi antarctică. I. Învelişul actual vegetal şi de soluri din America de Nord este rezultatul unei evoluţii îndelungate. Modificările cele mai recente (în special în jumătatea nordică a continentului) au avut loc după retragerea gheţarilor cuaternari (în epocile anterioare pleistocenului, vegetaţia era mult mai variată, predominante fiind genurile tropicale, care au migrat treptat către sud).

95

Repartiţia zonelor de vegetaţie şi de soluri din America de Nord este condiţionată de climă şi relief. În nord zonalitatea latitudinală se exprimă pe toată suprafaţa continentului (de la Pacific la Atlantic); aceasta interesează zonele de tundră, silvotundră, pădure de conifere. Mai spre sud, zonalitatea latitudinală este modificată esenţial de particularităţile reliefale ale Americii de Nord. În regiunea de la est de Cordiliera nord-americană zonalitatea este mai bine exprimată, dar într-o formă originală, oarecum asemănătoare cu situaţia de pe faţada pacifică a Asiei. În partea vestică, montană, a Americii de Nord, diversele formaţiuni vegetale sunt repartizate teritorial sub dubla influenţă a Oceanului Pacific şi reliefului. Dat fiind faptul că partea sudică a Americii de Nord şi America Centrală nu se caracterizează prin spaţii continentale largi, deşi se găsesc în zonele tropicală şi subtropicală, deşerturile vaste de tipul Saharei sau a celor asiatice lipsesc. Fără vegetaţie sunt zonele acoperite cu gheţari continentali: cea mai mare parte a Groenlandei, partea centrală a Insulei Ellesmere, unele sectoare din Insula Baffin. Tundra acoperă regiunile libere de gheaţă din Groenlanda şi Arhipelagurile Nordice precum şi bordura nordică a masei continentale. În peninsula Labrador şi Insula Terra Nova, tundra avansează mult spre sud, ceea ce se explică prin influenţa curentului rece al Labradorului (în Insula Terra Nova ajunge până la 47º N, latitudinea Iaşului). Componenţa floristică specifică diferă foarte puţin de tundra euro-asiatică: - sectoarelor celor mai nordice le sunt caracteristice tundra cu muşchi (Polytrichum dicranum) şi licheni (Cladonia rangiferina, Cl.nivalis), mari suprafeţe fiind acoperite cu mlaştini, lacuri sau soluri poligonale. - Mai spre sud, larg răspândite sunt plantele cu flori şi tufe de arbori pitici ca: mesteceni pitici (Betula glandulosa), arini pitici, sălcii pitice. Silvotundra (de la litoralul estic al Labradorului până în regiunea fluviului Mackenzie) (mai extinsă la vest de Golful Hudson) este de fapt o tundră mai bogată în vegetaţie ierboasă, ca şi în Eurasia, dar presărată cu arbori, din ce în ce mai deşi spre sud, până se trece la pădurea propriu-zisă. Arborii din silvotundră sunt reprezentaţi prin specii care apar la limita nordică a pădurii de conifere (Picea mariana, Picea glauca, Larix laricina – zada canadiană). Ca şi în Peninsula Scandinavică, tundra americană avansează spre sud dincolo de limita ei zonală, pe înălţimile Cordilierilor. Pădurea de conifere (taigaua nord-americană) este cea mai vastă zonă vegetală din America de Nord, întinzându-se de la Oceanul Pacific la Oceanul Atlantic (la sudul silvotundrei, pe aproximativ 5000km, pe direcţia E-V, între Terra Nova şi Alaska). Taigaua nord americana de la est de muntii Stancosi se caracterizeaza prin mare uniformitate de specii. Aici, alaturi de speciile endemice, cresc multe specii care se intalnesc in padurea de conifere europeana. Dintre elementele componente amintim: molidul de Canada (Picea Canadensis), pinul de Banks (Pinus banksiana) – cunoscut si sub numele de pinul Marrayana, bradul de balsam (Abies balsamea) – din care se extrage balsamul de Canada, etc. Alaturi de conifere se intalnesc foioase ca: mesteacanul papirifer (Betula papirifera) – cu o scoarta neteda pe care indienii o foloseau pentru constructia barcilor, plopul balsamifer (Populus balsamifera), plopul tremurator (Populus tremuloides). In etajul inferior al taigalei canadiene cresc tufe de coacaz (rosu si negru) , zmeur, afin, iar solul este acoperit in buna parte cu muschi si licheni. In estul continentului padurile de conifere trec spre sud in paduri mixte (padurea laurentiana), raspandite in zona Marilor Lacuri si bazinul fluviului Sf.Laurentiu, extinzandu-se si de-a lungul Appalachilor. Acestea cuprind predominant conifere in partea cu clima rece si cu vanturi dese dinspre Atlantic, Gf.Fundy, estuarul Sf.Laurentiu, foioasele apar mai ales la limita sudica a acestei zone. Dintre elementele componente: pinul alb (Pinus strobus), pinul rosu (Pinus resinosa), tsuga canadensis, mesteacanul galben (Betula lutea), artarul de zahar (Acer saccharum), frasinul american (Fraxinus nigra), teiul american (Tilia americana) etc. In zona pacifica atat aspectul cat si componenta specifica se modifica. Domina speciile endemice, la care se adauga cele comune padurii de conifere asiatice. Clima umeda (si cu iarna blanda) din zona pacifica este favorabila dezvoltarii padurilor, care sunt mult mai bogate in specii de arbori, arbusti, ierburi. Arborii sunt vigurosi, atingand inaltimi de 80-100m (sau chiar mai mult). Cele mai caracteristice specii de arbori sunt : molidul de Sitka (Picea sitchensis), bradul Douglas (Pseudotsuga mucronata), tsuga ( Tsuga heterophylla), tuia gigantica (Thuja plicata) – ultimele doua fiind endemisme.

96

Pe versantii vailor si pe platourile Cordilierilor din limitele padurilor de conifere, domina speciile de arbori mezofili, ca bradul Douglas, pinul galben (Pinus ponderosa),. Pe tarmul pacific padurea de conifere a zonei temperate se prelungeste spre sud, pana la latitudinea de 35°N cu o padure de conifere subtropicala, alcatuita din arbori adaptati la o clima mai uscata ca: bradul alb (Abies concolor), pinul de zahar (Pinus lambertiana), cedrul californian (Libocedrus decurrens), bradul Douglas (Pseudotsuga mucronata), la care se adauga arbori giganti: Sequoia sempervirens (red wood), cu o inaltime de pana la 110m, prezent mai ales in Muntii Coastelor Sequoiadendron giganteum, mai ales pe coastele vestice ale Sierrei Nevada, cu inaltimi de 76-91m, cu circumferinta trunchiului de pana la 11m. In estul continentului padurea mixta trece mai departe spre sud intr-o padure de foioase originală, cunoscută sub denumirea de pădurea appalachiană, deoarece este răspandită pe versanţii Muntilor Appallachi şi în vecinatatea lor. Se extinde in principal pe directia nord-sud (la est de fluviul Mississippi, dar şi la vest). Spre nord limita acestei păduri depaşeşte paralelele lacurilor Erie si Ontario, ajungând la vest până în prerie. Pădurea aceasta este foarte bogată in specii, unele endemice, altele comune cu cele din Europa de vest sau Asia de Est, Numeroase sunt speciile de stejari americani (Quercus alba, Q.Macrocarpa), alături de care cresc fagul (Fagus grandifolia), castanul (Castanea dentata), platanul (Platanus occidentalis), frasinul, teiul. In sudul pădurii de foioase appalachiene apar arbori termofili ca: magnolia (Magnolia ocuminata), tulipierul (sau arborele de lalea) (Liriodendron tulipifera), caria (Carya alba). Prin aceasta se face trecerea la pădurea de foioase subtropicală, veşnic verde, diferenţiată ca structură şi aspect in funcţie de factorii edafici. Această pădure se desfăşoară intre statele Virginia (est) şi Texas (in vest). Pe solurile zvântate cresc păduri de palmier pitic american (Sabal), pe solurile cu drenaj mediu cresc păduri de pini subtropicali si păduri de foioase cu stejari si magnolii, în care abundă lianele si epifitele, iar pe solurile supraumezite din peninsula Florida si câmpia litorală a Golfului Mexic se dezvoltă păduri de chiparos de baltă (Taxodium districhum)(endemic). Între arealul ocupat cu diferite tipuri de păduri din estul atlantic si până la poalele Stâncoşilor (vest) se găseste domeniul stepelor (preria americană). În nord, preria intră în contact cu pădurea de conifere, printr-o fâsie îngusta de silvostepă. Aceasta ocupă regiuni ale podişurilor interioare, de la râurile Sakatchewan, Athabaska, până la partea de nord a Câmpiei Mexicane şi aliniamentul râului Arkansas. Covorul ierbos este dominat de graminee, iar covorul arborescent are specii de stejar, artar, frasin. Flora preriilor nord-americane este mai bogata ca cea a stepelor euroasiatice. Preria se diferentiaza spatial in functie de conditiile climatice (in special precipitatii). In nord-est, preria este bogata in masa vegetala, cuprinzand ierburi inalte, care ajung pana la 1.5m inaltime, ca: Stipa spartea (specie de colilie), Agropiron tenerum, Andropogon furcatus etc. Spre vest si sud-vest, preria este alcatuita din ierburi mai scunde, care de obicei nu depasesc 50cm. Cele mai raspandite sunt gramineele, intre care: iarba bizonilor (Bulbis dactyloides). Inspre limita de sud-vest a preriei apar desisuri de arbusti xerofitici si opuntii care anunta trecerea spre vegetatia xerofitica subtropicala si deserturile americane. In functie de gradul de ariditate, in aceasta parte a continentului se intalnesc: paduri de pin si ienupar (ienuparuk de Utah, cu inaltimi de 10-15m) formatiuni de tufisuri xerofitice, alcatuite din stejari vesnic verzi, ericacee, pelin, la care se adauga foarte numerosi cactiusi si opuntii, reprezentati prin sute de specii. Pentru regiunile aride sunt de asemenea caracteristice iuca (yucca) si agavele (endemice). Vegetatia de semideserturi si deserturi tropicale si subtropicale se intalneste in regiunea Podisului Marelui Bazin (cu iernni reci), Podisul Colorado, Mojave, Gila, Podisul Mexic (Sonora). Death Valley (cel mai cald deşert american, cu temp. medii ale lunii iulie de 39°C si precipitatii de sub 50mm pe an), zona de la vest de Marele Lac Sarat. In America Centrala Istmica (inclusiv sudul Floridei, cea mai mare parte a peninsulei Californiei) se dezvolta o vegetatie de paduri tropicale (vesnic verzi) in partea estica, mai umeda, in timp ce vestul, mai uscat, are o vegetatie de paduri cu frunze cazatoare. Insular, in interiorul istmului, pe podisurile inalte, apar asociatii de savana.

97

Padurile umede sunt alcatuite din ferigi arborescente, palmieri, bananieri, campec, lemnul de lamai, gutaperca, arborele de balsam, batatul, arborele de sago. Pe ambele fatade ale istmului se dezvolta mangrovele cu flora caracteristica. In America Central Insulara principalele asociatii vegetale sunt cele ale padurilor tropicale umede (in zona litorala) si savanele (in interior). Reprezentativa este flora Cubei ce insumeaza peste 6300 specii cormofite, din care peste 50% sunt endemice. Pe terenurile mai aride si calcaroase se dezvolta tufisuri dese si spinoase cu frunze cazatoare numite „manigua”. In Muntii Sierra Maestra vegetatia este polietajata. Etajul inferior, denumit „yaxalles” are ca simbol arborele yaya (Oxandra lanciolata). Urmeaza etajul palmierului manaca, etajul „frangales”, cel mai umed, cu numerosi palmieri si orhidee si etajul montan superior cu tufisuri scunde si rare. II. Vegetatia Americii de Sud se remarca printr-o mare bogatie de specii (ceea ce se explica prin pozitia geografica dar si prin evolutia paleogeografica). Continentul se intinde din zona ecuatoriala a emisferei nordice in zona temperata a emisferei sudice. Pozitia sa pe Glob nu s-a schimbat in limite largi, si astfel diferitele tipuri zonale de vegetatie au evoluat nestingherite aproximativ in aceleasi locuri. Partea nordica a Americii de Sud (pana la cca. 40°S) formeaza regiunea floristica neotropicala, iar partea sudica a continentului intra in limitele regiunii floristice antarctice. Flora Anzilor difera in mare masura de flora estului extraandin. Ea s-a format mult mai tarziu, pe masura ce Cordiliera andina s-a ridicat. Flora Americii de Sud este foarte bogata in endemisme (chiar si in regiunea antarctica, care e mai saraca in specii, dar numarul endemismelor e mare). Ca si in America de Nord, in America de Sud Cordiliera Anzilor impune o distribuire spatiala a diverselor tipuri de vegetatie (fata de estul extraandin). In vestul andin se impune zonalitatea verticala, iar in est cea latitudinala. Mari suprafete in America de Sud sunt acoperite cu paduri tropicale umede (padurea ecuatoriala), numite de Humboldt „hilea” iar de braziliei „selvas”. Ele ocupa cea mai mare parte a bazinului amazonian si o parte a bazinului Orinoco. Padurea ecuatoriala sudamericana se caracterizeaza prin mare bogatie de specii, endemism pronuntat, aspect heterogen (cu genuri si specii amestecate), cu stratificare complicata (care poate sa ajunga la 12 etaje). Arborii din etajul superior pot atinge 80-100m inaltime, cuprinzand numerosi palmieri ca: Ceiba pentandra, Raphia vinifera, cocotieri (peste 30 specii). In hilea sudamericana cresc si unele specii intrate in cultura: Theobroma cacao (arborele de cacao), Hevea brasiliensis (arborele de cauciuc). Numeroase sunt lianele si epifitele. Nu lipsesc nici esentele cu lemn pretios (palisandru, abanos). Pe flancul estic al Anzilor hilea urca pana la 1000-1500m. La periferia sa sudica, in Podisul Braziliei, exista o banda ingusta de paduri alcatuite aproape complet din palmieri. Spre sud si spre nord, in limitele climatului subecuatorial (cu sezon secetos), padurea tropicala umeda cedeaza locul savanelor si padurilor uscate. Savanele ocupa spatiile cele mai largi la sud de padurea ecuatoriala, unde sut si foarte diversificate: Campos cuprinde: a. savana tipica, campo limpo („savana curata, limpede, lipsita de arbori, fara tufisuri”) formata din ierburi inalte in care predomina gramineele (Paspalum, Andropogon, Aristida), alaturi de care cresc composee si leguminoase. Este raspandita in Podisul Braziliei, la sud de paralela capitalei Brasilia. b. Campo sujo („savana patata”, „murdara”) este o savana cu tufisuri rare, copaci scunzi izolati sau palcuri rare de padure xerofitica. c. Campo cerrado („savana inchisa”) este o savana cu tufisuri si palcuri de padure din arbori scunzi, care sunt dominante. In savana sudamericana sunt raspanditi arbori cu coroana sub forma de umbrela, cactusi arborescenti si euforbiacee, alaturi de alte plante xerofitice suculente. In nord-estul Podisului Braziliei creste o padure rara, tipica (asemanatoare cu padurea Miombo din Africa, dar cu arbori mai rari si predominarea culorii albe in timpul sezonlui uscat). Aceasta padure se numeste caatinga (ceea ce in limba tupi inseamna vegetatie/padure alba). In componenta sa intra unele plante adaptate la seceta indelungata (prin tulpini voluminoase in care

98

inmagazineaza apa), multi palmieri (intre care interesant este palmierul de ceara, care este o adevarata fabrica de ceara vegetala, ce se rade de pe tulpina sau se extrage din frunze prin fierbere; din maduva tulpinii sale se extrage o faina comestibila; frunzele sunt folosite pentru acoperisuri si impletituri; din rădăcina se extrag substante farmaceutice; fructele sunt consumate de localnici crude sau fierte). Savanele din emisfera nordica a Americii de Sud (llanos) (Bazinul Orinoco), difera de cele din sud prin aspect si componenta floristica. Campurile de ierburi (dominate de graminee si dicotiledonate) sunt presarate cu arbori (intre care cei mai numerosi sunt palmierii). Vegetaţia xerofitică din America de Sud poartă unele denumiri locale: Chaco, care de fapt este o câmpie cu vegetaţie de tipul Campo Cerrado, se întinde în nordul Argentinei, vestul Paraguay, sudul Boliviei. În Gran Chaco sunt întâlnite, printre altele, 2 specii de arbori ce fac parte din familii diferite, dar cunoscute sub numele popular comun, quebracho: quebracho roşu (Schinopsis Lorentzii), quebracho alb (Aspidosperma quebracho). Vegetaţia subtropicală ocupă în America de Sud o suprafaţă relativ mică, dar este destul de diferenţiată ca aspect: în sudul şi sud-estul Podişului Braziliei (unde precipitaţiile sunt abundente) cresc păduri subtropicale în care abundă speciile de Araucaria; în subarboretul acestor păduri creşte ceaiul de Paraguay (Ilex Paraguaiensis) un alt tip de vegetaţie subtropicală este pampasul (o formaţiune stepică răspândită în partea central estică a Argentinei; e alcătuită din specii sudamericane de graminee, din genurile care cresc în stepa Europei; pampasurile sunt azi complet desţelenite formând grânarul Argentinei. Spre vest şi sud-vest precipitaţiile sunt tot mai reduse, pampasurile trecând într-o stepă degradată şi apoi în semideşerturi. În Patagonia, de exemplu, creşte o vegetaţie de ierburi scunde şi rare, cactuşi pitici şi plante sub formă de pernuţă din genurile Azorella şi Bolax. Pe faţada pacifică a continentului, la latitudinea Patagoniei, în condiţiile de climă foarte umedă şi răcoroasă, cresc păduri bogate în masă vegetală şi în specii. Vegetaţia Anzilor este dispusă în etaje altitudinale, cu diferenţieri substanţiale între compartimentele montane de la diferite latitudini. a.Anzii Nordici. Până la altitudinea de 1500m intră în limitele etajului climatic al tierrei caliente. Aici cresc păduri ecuatoriale de tipul celor zonale, diferenţiate în funcţie de factorii locali. Conţin proporţii ridicate de palmieri (inclusiv bananier), ficuşi (între care şi Castilloa elastica, un ficus din care se extrage cauciuc natural). Etajul inferior al acestei păduri este bogat în desişuri de arbuşti şi arbori scunzi (între care care arborele de cacao). Spre limita de nord a Anzilor, componenţa pădurilor se modifică deoarece apare un sezon fără ploi; aici domină arbori ce-şi schimbă frunzele în sezonul secetos. În lungul litoralului Pacific, al Mării Caraibilor cresc păduri de mangrove. Intre 1500-3000m (cu modificări locale ale acestor valori altitudinale), în limitele climatului tierra templada), întâlnim o pădure montană din care dispar palmierii, dominante fiind ferigile arborescente, bambusul. Această pădure găzduieşte arborele de chinină, arbustul de coca. Pădurile tierrei templada sunt în cea mai mare parte defrişate, fiind zona cea mai favorabilă pentru om. De la aproximativ 3000m se intră în domeniul tierrei fria. Între 3000-3800m cresc păduri dese şi încâlcite (bogate în epifite, liane); arborii sunt scunzi, torsionaţi, predomină diferite specii de stejari sud-americani; ericacee, bambuşi şi ferigi. La înălţimi de peste 3800m, până la limita zăpezilor permanente, Anzii Nordici sunt lipsiţi de păduri; este zona numită „paramos” cu aspecte diferite: prerie (stepă alpină cu graminee şi plante cu flori originale ca aspect; terenuri mlăştinoase; sau chiar câmpuri de pietre lipsite de vegetaţie. b.Anzii CentraliVegetaţia nu mai este tot atât de abundentă ca în Anzii Nordici. Păduri mai bine încheiate apar în nord-est (unde precipitaţiile sunt mai abundente); etajarea lor este similară celei din Anzii Nordici. În restul Anzilor centrali domină peisajul de stepă montană, pustiu şi semipustiu. Cele mai vaste spaţii de pustiu şi semipustiu apar în vest şi sud-vest (unde e situat pustiul Atacama). În acest sector vegetaţia spontană sau culturile apar doar în oazele din lungul râurilor montane sau în câmpia litorală (de o parte şi de alta a puţinelor râuri ce coboară din Anzi şi ating ţărmul).

99

În zona înaltă, mai ales pe platourile vaste ale Anzilor Perului şi Boliviei creşte o vegetaţie de stepă montană, cunoscută şi sub numele de puna. Puna e dominată de graminee, izolat existând şi arbori scunzi. În sud-est puna e tot mai săracă în masă vegetală, cu aspect chiar de semipustiu şi se numeşte tola (sau puna uscată). În depresiunile închise şi aride, pe soluri sărăturoase, cresc tufe de pelin şi efedra. Culmile cele mai înalte ale Anzilor Centrali sunt un domeniu de pustiu alpin şi zăpezi permanente. c. În Anzii Meridionali apar deosebiri pe de o parte între vegetaţia flancului estic şi cea a flancului vestic şi pe de altă parte între nordul şi sudul acestei regiuni. Pe versantul dinspre Pacific, compartimentele inferioare ale Anzilor sunt acoperite, în nord, de o vegetaţie alcătuită din tufişuri (ce amintesc de maquisul european); spre sud, pe măsură ce umiditatea creşte, apar păduri de foioase (cu mult fag sud-american) care urcă în altitudine până la 2000m; pe măsură ce se înaintează spre sud, pădurea montană este tot mai exuberantă (apar conifere, bambus, ferigi arborescente, cedri – Libocedrus; trunchiurile şi crengile sunt inundate de liane, muşchi, licheni). În această parte a Anzilor meridionali, pădurea urcă până în zona zăpezilor veşnice (pajiştea alpină practic lipseşte şi limbile gheţarilor pătrund în interiorul pădurilor). La limita sudică, pădurea cedează locul tundrei. Pe flancul estic al Anzilor Meridionali (cu umiditate redusă), compartimentele inferioare sunt acoperite cu o vegetaţie de stepă temperată; compartimentele de altitudine medie sunt acoperite de păduri mixte (cu foioase, în special fag – Nothofagus şi conifere); pe la altitudinea de 2500m pădurile dispar şi apar pajiştile alpine. Spre sud, etajul pădurilor montane este tot mai îngust pentru a dispare complet în Ţara de Foc, unde cedează locul tundrei. I. Fauna Americii de Nord este bogată în specii endemice dar şi în alte elemente. În extremul nord, în apă şi pe ţărm se întâlnesc foci, morse, ursul alb (Ursus maritimus), în apă: balenele, beluha (balena sau delfinul alb), iar în tundră. Elementele caracteristice sunt boul moscat (Ovibos moscatus), renul american – caribu (Rangifer arcticus, R. pearyi), renul european (aclimatizat), lupul polar (Canis tundrarum), nevăstuica polară (Mustela arctica), vulpea polară (Alopex galopus), păsări acvatice etc. În taiga se întâlnesc: elanul american, bizonul de pădure, cerbul wapiti, jderul nord-american, vidra, scuncul, nurca americană, lupul, ursul brun, ursul negru american, râsul, castorul, ondrata, eratizon, veveriţa roşie. În pădurile amestecate şi pădurile de foioase: ursul negru baribal şi alte animale care trăiesc în taiga: lupul, vulpea, vidra. Alte animale: câinele enot, bursucul american, cerbul de Virginia. În preria americană trăieşte o faună bogată mai ales în copitate (animale de talie mare: ierbivore; de talie mică: rozătoare. La acestea se adaugă numeroase păsări. Caracteristice sunt: bizonul (Bisin bison), antilopa americană (dispărută aproape complet), coiotul (Canis latrans), vulpea de prerie, multe rozătoare dintre care unele endemice (căţelul de pământ – câinele de prerie), şarpele taur, crotalul, curcanul sălbatic, cocoşul de prerie. În sud-vest, în regiunile aride se întâlnesc şerpi cu clopoţei, păianjeni veninoşi, scorpioni. În munţii din vestul nord-american trăiesc unele animale de talie mare: ursul Grizzli, berbecul de munte (Ovis montana), cerbul, căprioara, şi animale mai mici (iepurele, veveriţa, marmota). În America Centrală există o faună amestecată a celor două regiuni majore – holarctică şi neotropicală; sunt prezente: şoarecele marsupial (endemism), porcul spinos arboricol, ursul cu trompă, şarpele boa imperial, boa curcubeu, dintre păsări: quetzalul (ce figurează ca simbol pe stema Guatemalei). Fauna insulelor Americii Centrale este mai săracă: şoareci, şobolani arboricoli (cu blană preţioasă şi carne comestibilă), şopârlele abundă (iguana rinocer, iguana cu mască), şerpii Boa subţiri, crocodilul de Cuba; printre endemisme: broasca de Antile, salamandra cavernicolă, broscuţa liliputană Sminthillus. II. Fauna Americii de Sud este bogată datorită condiţiilor de dezvoltare extrem de variate şi favorabile (sunt extinse suprafeţele deschise, cu vegetaţie ierboasă de tufişuri, ce au permis dezvoltarea ierbivorelor, apoi carnivorelor, există regiuni montane, cu condiţii de dezvoltare a unor elemente faunistice proprii, mari suprafeţe sunt ocupate de păduri tropicale umede).

100

Diversificarea faunei determină divizarea regiunii neotropicale în: 1. Subregiunea chiliano-patagoneză (teritorii deschise, regiuni montane, stepa, deşerturi, pampas) 2. Subregiunea braziliană (teritorii închise, dominate de pădurea tropicală Subregiunea Chiliano-patagoneză cuprinde sudul continentului şi o fâşie ce merge spre nord în zona înaltă a Anzilor. Dintre elementele faunistice: condorul (răspândit în zona înaltă a Anzilor Ecuadorului, până pe stâncile ţărmului sudului), nandul (Rhea darwin) (din podişurile Boliviei până în Patagonia de sud), lama (răspândită în zona alpină a Ecuadorului şi Perului, pânăîn sud, în Câmpiil Patagoniei şi Ţara de Foc; cu 2 specii sălbatice: guanaco şi vigonia – mai mică şi cu lână mai fină; 2 specii domestice: lama propriu-zisă, alpaga. În Anzi există şi unele elemente relicte: marsupiale, cerbul pudu (Pudu pudu) (în Anzii Chilieni), ursul cu ochelari (Tremarctos ornatus) (Anzii din Peru şi Chile). În pampasurile argentiniene alături de nandu sunt prezente rozătoare (mai ales cele săpătoare; formele săritoare, caracteristice pentru stepele şi deşerturile altor continente, aici lipsesc complet): viscacia-viscacia (echivalent al marmotei de stepă), tuco-tuco (Ctenomys magellanicus), mara (iepurele de pampas). Se mai întâlnesc: pisica pampasurilor (Felis pajeros), micul cerb de pampas (Odocoileus bezoarcticus), nutria, tatui, câinele lui Magellan (Canis Magellanicus) (cel mai mare dintre carnivorele din America de Sud, răspândit în pădurile de fag ale Ţării de Foc, Patagoniei, Chile). Fauna spontană (nandu, cerbi, rozătoare mari) a fost în mare parte distrusă de europeni datorită extinderii creşterii vitelor (cornute mari) dar şi a cailor. A fost de asemenea adus iepurele din Europa, care s-a înmulţit foarte mult în Argentina, devenind dăunător pentru culturi (cea ce a determinat o campanie de distrugere). Subregiunea Braziliană cuprinde nordul, centrul şi estul continentului. Fauna se adăposteşte în pădurile tropicale, chaco, catinga, campos cerrados, llanos. Pădurea se remarcă prin prezenţa unei lumi animale foarte variate şi bogate. Nicăieri pe suprafaţa Globului nu se întâlneşte o faună atât de adaptată la viaţa arboricolă. Este de subliniat că un număr mare dintre mamifere au coada prehensilă. În general, subregiunea braziliană este patria maimuţelor (maimuţe urlătoare, maimuţe capucini, maimuţe mătăsoase), tapirilor (Tapirus americanus), leneşilor (Bradypus trydactilus). Cerbul de pampas, cerbii suliţari etc. fac parte la rîndul lor din ierbivorele endemice. Carnivorele sunt de asemenea numeroase: ursuleţul cu nas (Nasus rufa), vidra uriaşă braziliană, câinele primitiv, jaguarul (Panthera onca). Lor li se adaugă o variată faună de rozătoare printre care amintim porcul spinos cu coadă prehensilă (Cercolabes prehensilis), veveriţa braziliană, porcul de apă capibara, aguti , paca. Interesante sunt îndeosebi tatuul (Priodontes giganteus) şi furnicarul (Myrmecophaga). În această subregiune trăiesc numeroase specii de lilieci (Vampirium spectrum), marsupiale (oposumul, şoareci marsupiali), reptile (anaconda, şarpele regal, crocodilul de Guatemala, caimanul de mlaştină, şopârla cu coadă de crocodil). Extrem de variată este lumea păsărilor, unde întâlnim tucanul, colibri, papagali, pasărea clopot, pasărea-olar etc. Peştii au ca reprezentanţi specifici ţiparul electric (Gymnotus electricus) şi piranya. De o bogăţie fără seamăn este lumea insectelor, în majoritatea lor necunoscute încă, din care nu lipsesc păianjeni uriaşi (Avicularia). Insulele Galapagos au o faună proprie cu un pronunţat caracter endemic (ca de altfel şi flora). Dintre endemismele faunistice – porumbelul Nasapelia, anumite specii de cormorani, cocostârci, pinguinul de Galapagos (Spheniscus manduculus) (cel mai nordic element al acestui gen), broasca ţestoasă uriaşă (Testudo elephantopus). În Insulele Falkland trăiesc pinguini, albatroşi, pescăruşi, o muscă fără aripi, insecta lui Racoviţă (Antarctica racovitzai) etc. Datorită condiţiilor restrictive de climat şi suprafeţei reduse a ariei continentale numărul şi varietatea speciilor de animale este redus. Continentul american a fost populat relativ târziu, de la N la S. America precolumbiană era slab populată, chiar şi regiunile ce apar favorabile unor densităţi umane mari. Europenii au găsit zone mari cu densităţi slabe, sau lipsite de populaţie deşi condiţiile erau bune (ex. California era pustie). Maimuţele antropoide lipsesc din America, deci omul nu s-a născut aici. Maimuţele platirine din America s-au detaşat de primate înaintea apariţiei strămoşilor antropoidelor şi hominidelor.

101

Cele mai multe indicii arată ca primii colonizatori ai Americii au venit prin Asia de NE ajungând în America de Nord peste pragul ce lega, în perioada respectivă, estul Asiei de Pen. Alaska. (- amerindienii sunt înrudiţi cu populaţiile Asiei de NE prin caracterele lor fizice: culoare galbenă a pielii, ochii negri şi adesea înclinaţi, pomeţii proeminenţi, părul negru şi drept, incisivi în formă de lopată (aplatizaţi) - în mormintele funerare vechi siberiene s-au găsit schelete asemănătoare celor descoperite în America de Nord - săpaturile arheologice de la Telegraph Creek (NE Columbiei Britanice) au scos la iveală unelte de obsidiană datate 9000 îen şi asemănătoare cu cele din Hokkaido, datate 13000îen - limba quechua seamănă cu o prototurcă). Se pune şi problema unei origini pacifice. Nu este exclus ca unii indivizi să fi venit din V fără să treacă prin str. Bering. Unele ambarcaţiuni chineze şi japoneze puteau fi împinse de furtuni şi să ajungă pe coastele vestice ale Americii. (se pune întrebarea dacă elemente ale civilizaţiei din epoca Jomon, civilizaţie japoneză din mileniul I îen, nu ar fi pătruns pe ţărmul ecuadorian pentru a da naştere civilizaţiei de Valdivia ; influenţele chineze şi japoneze pătrunse din vest nu aveau cum să modifice sensibil compoziţia rasială amerindiană, deoarece era un material uman de acelaţi tip cu migranţii pătrunşi prin Alaska. Există unele elemente care pledează pentru deplasarea donspre Micronezia, Polinezia, Macronezia (indienii din Amazonia folosesc sarbacana - tubul pentru suflat săgeţi – ca şi populaţia băştinaşă din Asia de SE ; aceasta este o coincidenţă, sau sarbacana amazoniană îşi are originea în Asia de SE ? Unele ipoteze îndrăzneţe acceptă pătrunderea influenţelor indoneziene prin Est, traversând Oceanul Indian şi Atlantic. Se vorbeşte şi de influenţe egiptene, feniciene, greceşti, arabe. Nimic nu este mai cert însă ca popularea Americii prin NV (prin Alaska). Fluxul din această direcţie a beneficiat de unele avantaje: chiar şi în condiţiile actuale este uşor pentru o barcă rudimentară să treacă din Asia prin strâmtoarea Bering (80 km) spre America; iarna strâmtoarea este îngheţată şi poate fi trecută cu piciorul; în timpul glaciaţiunii maxime din cuaternar nivelul Oceanului a scăzut astfel încât strâmtoarea se putea trece pe uscat . Se pune întrebarea dacă migranţii nu au fost împiedicaţi de calotele glaciare. Se ştie însă că gheţarii din Munţii Stâncoşi nu au făcut întotdeauna joncţiunea cu calota canadiană, fiind aşadar intervale de timp în care exista un culoar de trecere N – S prin care se putea trece: pentru anul 8000 îen existenţa unui larg culoar N – S este dovedită, dar omul pătrunsese cu mult înainte îm America. Săpăturile arheologice de la Calico (California) au scos la iveală obiecte datând din anul 48.000îen, care se aseamănă cu obiectele de la Fen Ho (China) datate 75.000 – 60.000 îen. Cea mai sigură dovadă a prezenţei omului în America (din seria dovezilor vechi) – scheletele umane de la San Diego (California), datate 46.000îen, în Anzii Perului – vestigii datate 20.000îen, în Patagonia – 6700îen. Deci, omul a străbătut cei 15000 km ce separă Alaska de Patagonia în cca. 40 000 ani. Se apreciază că grupurile care treceau din Asia în America erau alcătuite din puţini indivizi, au urmat trasee diferite în America, s-au izolat, ceea ce a dus la diferenţierea grupurilor (astfel s-ar putea explica faptul că sunt insule de indieni de statură mare – adulţii grupului Bororo au în medie 1.75m – în zone dominate de indieni de statură mică; unele grupuri de indieni au corpul fragil, alţii sunt corpolenţi; există grupuri de dolicocefali ce apar în medii dominate de brahicefali). O trăsătură comună a amerindienilor este preponderenţa grupei sanquine 0. În general, impresia de omogenitate fizică a amerindienilor se impune faţă de unele trăsături originale cu caracter local. Limbile amerindiene: se apreciază că în America Latină precolumbiană se vorbeau cca. 1700 limbi (Turnul Babel): Quechua – vorbită de incaşi – era cea mai răspândită. Incaşii sunt cei care au încercat o cartografiere a limbilor vorbite în America de Sud şi Centrală. Analiza răspândirii limbilor vorbite arată situaţii interesante: limbi din aceeaşi familie pulverizate în spaţii izolate în cadrul unor domenii ale altor limbi: 130 limbi ale grupului arawak erau vorbite în areale izolate răspândite în toată Amazonia, pe litoralul Atlantic şi în Antile; limbi din grupul tupi-guarani erau vorbite în Paraguay, dar şi pe ţărmul atlantic al Braziliei, în Amazonia; limba caraibiană era vorbită în Antile dar şi în bazinul superior al lui Xingu (Brazilia). În ceea ce priveşte numărul amerindienilor ce populau America la sosirea europenilor, aprecierile dau cifre ce variază în limite foarte largi: unele estimări vechi acordă cifra de 1 mil pentru

102

America de Nord şi 6-7 mil pentru America Centrală şi de Sud. Aprecieri ulterioare avansează cifre mult mai mari: 4-7 milioane pentru Anzi şi 40-45 milioane pentru întregul continent. Observaţiile recente cu ajutorul aerofotogrametriei – care au depistat areale de vechi culturi agricole şi aşezări neinventariate în trecut – au ridicat cifra la 80 milioane locuitori precolumbieni. Chiar dacă se acceptă cifrele cele mai ridicate, America se prezenta însă, la venirea europenilor, ca un spaţiu slab populat, cu vaste teritorii practic nepopulate. America precolumbiană, deşi slab populată, nu a fost lipsită de civilizaţii avansate pentru acea perioadă: două mari civilizaţii precolumbiene aparţin Americii Andine: vastul Imperiu Inca (centrat pe Anzii peruvieni şi bolivieni, cu capitala la Cuzco; Inca s-a remarcat prin organizarea socială de excepţie); Imperiul Aztec (din Podişul Mexican, cu capitala la Tenochtitlan), iar o altă mare civilizaţie, Maya, este centrată în Peninsula Yucatan, fiind renumită prin ampla dezvoltare a artei. Toate aceste civilizaţii s-au dovedit a fi fragile faţă de colonizatori. Deşi veniţi în număr mic, europenii au reuşit să creeze imperii vaste, fără opoziţia importantă din partea băştinaşilor. Amerindienii, reduşi la vestigii de muzeu în S.U.A, mare parte a Canadei, Antile, metizaţi sau nu, alcătuiesc fondul populaţiei locale în numeroase alte regiuni ale Americii (din acest punct de vedere există mari diferenţe între America anglo-saxonă şi America Latină). În perioada imediat următoare anului 1492, numărul amerindienilor s-a redus considerabil datorită bolilor introduse de europeni (cronicile citează triburi care au fost reduse la ¼ de o singură epidemie de variolă), datorită masacrării lor de către colonişti (masacrele au dus la dispariţia completă a populaţiei autohtone din unele regiuni continentale sau chiar din unele insule ale Americii Centrale: Haiti). Aşadar, datorită reducerii numărului amerindienilor după 1492, America post-columbiană se prezenta ca un spaţiu aproape vid. Acest vid a fost umplut, pe parcursul a 5 secole, prin import masiv de populaţie (a fost o experienţă necunoscută de alt continent). Popularea Americii post-columbiene a fost un proces social-istoric cu aspecte regionale distincte în funcţie de caracterele popoarelor colonizatoare, de tipul de colonizare adoptat de fiecare popor colonizator. Cinci puteri europene s-au avântat spre America pentru a o coloniza: patru dintre ele au ocupat vaste teritorii (Spania, Portugalia, Anglia, Franţa), iar Olanda s-a mărginit doar la un spaţiu restrâns în raport cu celelalte. Chiar dacă după instalarea europenilor în America s-a declanşat un curent de imigrare destul de pestriţ, fiecare din regiunile Lumii noi poartă amprenta primului grup colonizator. Se disting două sisteme de colonizare: în nord, colonizatorii anglo-saxoni (au fost confruntaţi cu un spaţiu geografic slab organizat, ţelul lor era pământul, pe care l-au cucerit pas cu pas, l-au defrişat, desţelenit, cultivat, înaintarea lor s-a făcut linear – de la est la vest – obligând băştinaşii să se retragă în regiunile cele mai puţin favorabile agriculturii; deci, colonizarea anglo-saxonă s-a făcut metodic, sistematic, constituindu-se un peisaj umanizat nou); în sud, sistemul de colonizare iberic (a fost cu totul de altă natură, scopul era avansarea rapidă, jefuirea avuţiei indiene, încărcarea cu prăzi masive; deci, nu s-a creat un front de colonizare; înaintarea s-a făcut în diferite direcţii şi s-au format nuclee administrative – în puncte de interes strategic, în regiunile bogate în metale preţioase – care se sprijineau pe structurile sociale preexistente). În perioada 1500-1800, fluxul de populaţie spre America este reprezentat mai ales de populaţii europene, îndeosebi ale Imperiilor colonizatoare. Acest flux a fost mult mai pronunţat în America de Nord. În America de Sud în această perioadă doar 300 000 iberici au sosit, dar aici aceştia formau clasa dominantă din punct de vedere militar, administrativ, proprietari de pământ. Un aspect al populării Americii, cu implicaţii sociale importante, îl constituie transferul de negri din Africa, care a început pe la mijlocul secolului al XVI-lea. Comerţul cu “abanos uman” s-a declanşat datorită insuficienţei mâinii de lucru pe plantaţiile create de europeni în regiunile tropicale ale Americii. Primele loturi au fost aduse pe plantaţiile din Indiile Olandeze, apoi a cuprins areale geografice tot mai largi din Caraibe, NE Braziliei, Guyana, SE Americii de Nord. După 1800, fluxul migratoriu spre America de Sud rămâne în continuare mai slab, dar continuu, cu predominare netă a elementului sud-european în toate etapele dinaintea celui de-al doilea Război Mondial. Dupa R II, a predominat un flux de populaţie asiatică (chinezi, japonezi, indieni). În America de Nord, anii 1840, 1890 marchează două etape cu noi implicaţii în structura etnică: după 1840 are loc o imigrare masivă a populaţiei germane, irlandeze, scandinave, care depăşeşte repede numărul imigranţilor anglo-saxoni; începând din 1890, structura imigranţilor se

103

scimbă în favoarea Europei Meridionale şi Orientale (1890 – din totalul imigranţilor, 25% proveneau din Imperiul Austro-Ungar, 22% din Italia, 20% din Rusia). Populaţia Americii devine aşadar din ce în ce mai pestriţă. Începând din 1930 sunt elaborate legi care limitează imigrarea în S.U.A. şi Canada. Structura etnică actuală În America de Nord se poate vorbi de o preponderenţă a albilor faţă de negri, asiatici, amerindieni (aici metisajul este foarte slab). În America de Sud nici una din marile categorii umane nu are preponderenţa atât de evidentă precum albii în America de Nord. Aici nu s-a creat o barieră rasială, metisajul fiind foarte pronunţat: metişi (albi+amerindieni), mulatri (albi+negri), zambos (negri + amerindieni), cholos (metişi şi amerindieni). Populaţia albă (urmaşii coloniştilor europeni, stabiliţi în număr mare odată cu începutul secolului XVIII): spanioli, portughezi, britanici, francezi, olandezi, germani, italieni, austrieci, unguri, ruşi etc. Albii constituie grupa demografică dominantă în S.U.A. şi Canada (peste 75%). În America de Sud populaţia europeană a avut tendinţa de a se stabili în regiunile mai reci (Argentina – 90% populaţie albă, Uruguay – 90%). Valori reduse ale procentului populaţiei albe se întâlnesc în statele Americii Latine cu procent mare al populaţiei metisate: Columbia, Haiti, Ecuador, Guyana. Ponderea amerindienilor în populaţia actuală diferă în funcţie de evoluţia istorică a statelor respective. În America Anglo-saxonă numărul amerindienilor puri este foarte redus, apreciat la cca. 1 mil (din care peste 2/3 sunt în Canada): indienii care trăiesc în rezervaţii şi inuiţii (eschimoşii) ce trăiesc în nordul extrem. Cel mai mare grup de indieni din America de Nord este Navajo, care trăieşte la E de Marele Canion, mai ales pe teritoriul Arizonei. Alte grupuri mai mari de indieni se întâlnesc în Dakota de Sud. În America Latină amerindienii sunt în număr mai mare (cca. 15 mil): Guatemala (65%), Peru (49%), Bolivia (42%). Numărul cel mai redus – indienii din bazinul Amazoniei , a căror scădere numerică, de la cca. 4 mil (la venirea colonizatorilor) la cca. 120 000 (azi) a fost cauzată de bolile aduse de europeni, de masacre şi, mai recent, de deschiderea spre dezvoltare a teritoriului amazonian: construirea transamazonianului şi a altor drumuri, despăduririle în diverse scopuri, dezvoltarea sectorului minier). Negrii – număr apreciabil în America de Nord (S.U.A. – 13%, mai ales în SE, în Carolina, Virginia, Louisiana, Florida, sau în oraşe mari din N şi E: Waswhington DC, Baltimore, Chicago, Detroit, New York (Harlem). În America Latină cele mai mari procente ale populaţiei negre se întâlnesc în state şi teritorii ale Americii Centrale Insulare unde populaţia neagră este majoritară: peste 90% în Antigua şi Barbuda, Martinica, peste 2/3 în Jamaica, Dominica, Haiti, Barbados etc. Asiaticii constituie ultimul grup de imigranţi sosiţi în America; aceştia s-au îndreptat mai ales spre zona Caraibilor, litoralul N al Americii de Sud. Se remarcă japonezii, chinezii, indienii: Guyana (51% indieni), Surinam (15% indonezieni). În SUA procentul asiaticilor este de 4% (japonezi, chinezi, filipinezi). În Brazilia se întâlneşte cea mai mare comunitate japoneză de pe glob. Numărul metişilor este minim în America de Nord, aceştia deţinând procente importante în: El Salvador (85%), Honduras (80%), Nicaragua (70%), Chile (66%), Columbia (48%). America de azi este un continent slab populat în comparaţie cu suprafaţa sa. Populaţia numără peste 750 milioane locuitori, din care peste 290 milioane în America Anglo-saxonă şi cca. 460 milioane în America Latină. Începând din anii 50, procentul populaţiei Americii de Nord în populaţia modială începe să scadă, comparativ cu cel al ponderii populaţiei sud americane care creşte: 1950 – America de Nord (6.5% din totalul populaţiei mondiale), America de Sud (6%); azi: America de Nord (5.2%), America de Sud (8.3%). Explicaţia constă în evoluţia diferenţiată a indicatorilor demografici, mai ales a sporului natural şi a indicelui de fertilitate. Sporul natural are valori reduse în SUA (7.7 la mie), Canada (7.9 la mie), în timp ce în ţările în curs de dezvoltare din America Latină explozia demografică este în plină evoluţie (SN peste 30 la mie în Honduras, Guatemala, Haiti; SN între 20-30 la mie în Paraguay, Ecuador, Mexic, Nicaragua). Sunt şi state cu valori de 10-15 la mie a sporului natural, ceea ce le conferă o dinamică demografică mult mai armonioasă (Argentina, Chile, Columbia, Cuba). Densitatea populaţiei, pe ansamblul contientului este de două ori mai mică decât media globului (cca.18 locuitori/kmp), cu diferenţe mari la nivelul statelor. Cele mai mari densităţi se înregistrează în statele cu expansiune spaţială redusă din bazinul Mării Caraibilor şi Istmul Central American: Bermude (1 140 loc/kmp), Barbados (peste 600 loc/kmp), Puerto Rico (peste 400),

104

Martinica (peste 300) El Salvador (peste 270). Statele cele mai mari au densităţi mici datorită unor restricţii de ordin natural (morfologice şi climatice), apariţia (în SUA şi Canada) a echilibrului demografic condiţionat de dezvoltarea lor economică, măsurilor restrictive privind imigraţia etc: SUA (28), Canada (3), Brazilia (19). America este continentul cu o urbanizare globală superioară mediei mondiale (America de Nord – 76%, America de Sud – 71%). Procentele mari ale populaţiei urbane din SUA şi Canada sunt explicabile prin nivelul ridicat de dezvoltare economică (sinonim cu afirmarea unor habitate moderne, de mari dimensiuni). Surprinzător poate părea însă procentul ridicat al populaţiei urbane într-un subcontinent care se află într-o etapă inferioară a afirmării economice: Venezuela (unul din cele mai mari procente de pe Glob – 91%), Uruguay, Argentina, Chile (peste 80%), Mexic, Brazilia (peste 70%). În evoluţia oraşelor americane se constată două tendinţe: dezvoltarea mult mai rapidă a oraşelor din zona tropicală faţă de cele de la latitudini temperate; în ţările în curs de dezvoltare cel mai rapid ritm de creştere îl are oraşul cel mai mare a ţării. În ansamblul continentului sunt caracteristice megalopolisurile: 1. Boswash (Boston – Washington, incluzând New York) 2. Chipitts (Chicago – Pittsburg) 3. San San (Megalopolisul Californian – San Francisco – San Diego) 4. Megalopolisul Mexican (sau aglomeraţia urbană Ciudad de Mexico) 5. Megalopolisul Brazilian (rezultat din contopirea a trei aglomeraţii urbane: Sao Paulo, Rio de Janeiro, Belo Horizonte). Datorită condiţiilor particulare de desfăşurare longitudinală, latitudinală şi altitudinală, America deţine şi o serie de recorduri urbane: - cele mai mari aşezări la altitudini mari (inclusiv cea mai înaltă capitală – La Paz, 4100m; Bogota, Quito) - cel mai sudic oraş al Terrei – Ushuaia (54°47’ lat.S) - cel mai nordic oraş al Terrei – Thule (77° 33’ lat.N) III.1.4.Australia si Oceania Oceania, ca masa continentala se intinde pe 5.000 km de la S la N, cca 12.000 km de la V la E. Denimirea de oceania se refera la gruparea de insule si arhipelaguri raspandite in partea centrala si sudica a Pacificului (1.250.000 km2 fata de imensitatea oceanului Pacific). Insulele mari ale Oceaniei sunt reduse: Noua Guinee, Noua Zeelanda, Noua Caledonie, Hawai. Restul de 10.000 de insule, in majoritatea lor insule mici si f mici, abia rasar din ocean. Acest „continent”, Oceania, se desfasoara in general intre Arhipelagul Hawai in N si Noua Zeelanda in S, intre meridianele de 31o long. E si 110o long. V. Oceania este o mare imensa presarata cu insule si nu un continent marginit de ape marine. Dupa geneza insulele sunt: de origine continentala, vulcanica si coraligena. Sub raport geostructural exista o serie de caractere care ne arata ca insulele Oceaniei se situeaza intr-unul dintre urmatoarele sisteme geostructurale: la marginea continentului, in zona de tranzitie si in aria oceanului Principalele insule continentale ocupa regiunea occidentala a” continentului” insular. Aceste insule au cele mai intinse suprafete, iar relieful lor ofera forme de diferite extensii (?), si anume: munti, podisuri, campii, sau campii litorale, deseori cu plaje intinse si cordoane litorale. Cele mai importante insule, strans legate genetic de cutarile neozoice (?) sunt: Noua Guinee, Noua Caledonie, Noua Zeelanda. Insulele vulcanice – sunt numeroase si interesante ca peisaj. Se gasesc de obicei alaturi de o multime de insule joase, de natura coraligena. Pentru Oceania, vulcanismul si cutremurele reprezinta manifestari frecvente, aici aflandu-se cateva sute de vulcani activi si cateva mii stinsi si submarini. In multe regiuni, torentii de lava se solidifica, dand nastere la relief. Insulele coraligene – acestea sunt joase, aproape de nivelul oceanului, in interior aflandu-se lagune care pot avea legatura directa cu apa oceanului, sau pot fi izolate. In ceea ce priveste varsta insulelor coraligene, se accepta totusi perioada de la cateva zeci de ani la cateva mii de ani. Insulele

105

coraligene de tip atol ….. uscat, abia iesite la suprafata oceanului, au inaltimi reduse si latimi care depasesc 300-500 m. Se considera ca Oceania are o clima tipic oceanica, apropiata de cea a primaverii vsnice (precipitatii abundente, vanturi regulate). Tipuri de vegetatie – Oceania, fiind formata din insule distantate, vegetatia este saracacioasa in specii. In mare parte are caracter endmic. Acolo unde sunt inaltimi mai mari apar paduri ecuatoriale, subecuatoriale, savane, vegetatie specifica zonei temperate sau subantarctice, sau vegetatie de mangrove sau de mlastine. Fauna - prezinta cateva caractere prin care se deosebeste de fauna celorlalte continente. Este caracteristic endemismul accentuat, datorita izolarii insulelor. O serie de animale au caractere primitive (unele uriase ale unor grupe de familii): sarpele boa (in regiunile calde) in Noua Guinee; soparlele uriase ating 15-20 m? cm? lungime; pasari nezburatoare (pasarea moas?); o pasare particulara este pasarea kiwi;etc. In ceea ce priveste Australia, harta intocmita de Ptolemeu i.H. face referire la existenta unui mare uscat sin Emisfera Sudica, pe care il numeste Terra Australis Icoynita. In 1605, continentul Australia este atins ptr prima data de echopajul olandez condus de Jonsz (Jansz?). In 1788, navigatorul englez James Cook intemeiaza prima colonie engleza in Australia, si apoi ia fiinta portul Sydney. Australia are o suprafata de 7.686.850 km2 si este situata in S-E Asiei, la contactul dintre O. Indian si O. Pacific, intre lat. 10o 41’ N si 39o 8’ S, pe o lungime de 3.900 km; long. 113o 9’ (Capul Kuvier) in V si 153o 39’ (Capul Bylon) in E, pe o lungime de 4.000 km. Aceasta pozitie geografica ne arata ca Australia este asezata in zonele de clima tropicala si temperata, caracter ce se reflecta si in celelalte elemente fizico-geografice. Are 5% din suprafata Terrei. Configuratia Australiei cuprinde: 1. Blocul continental – constituie partea cea mai importanta a Australiei, ocupand 90% din suprafata totala a acestuia. 2. Sistemul de peninsule – ocupa 672.000 km2. Cele mai importante peninsule sunt: York, Aren (N Australiei), Eyre (S Australiei) 3. Sistemul de insule - reprezinta 1,5 % din totalul suprafetei Australiei (Tasmania – 67.869 km2). 4. Self = o extindere aprox. mare, dar repartitia lui este inegala, fiind f extins in gof (golful?) Carpentania, M. Carafura;.Pe latura V se ingusteaza mult, ptr ca apoi sa se largeasca in jurul Insulei Kangona si in Stramtoarea Bass. Pe latura E self este f ingust, mai ales in sectorul sudic, pana la Brisbane. Australia se caracterizeaza sub aspect morfologic printr-un relief masiv, tabular, specific continentelor sudice, lipsit de campii in lungul tarmurilor, dar in schimb cu intinse podisuri dominate de munti insulari, sau de catene muntoase lipsite de varfuri semete. Cel mai coborat punct este la 12 m sub nivelul oceanului, iar cel mai ridicat este de 2234 m, in Alpii Australiei. Relieful Australiei se imparte astfel: podis si deal 65%, campii 32,7%, munti 1,5 %. Podisul Australiei de V – ocupa mai mult de 1/2 din suprafata continentului si reprezinta o regiune tabulara cu altitudine medie de 300-500 m. Marginile Pod. Australiei de V inaltate de miscari tectonice recente se ridica sub forma unor masive cu aspect insular si varfuri tesite; cei mai inalti sunt in E – masivul McDonnel de 1500 m; zone depresionare care au luat nastere prin prabusire. In N-V acestui podis se ridica sub forma unui horst cunoscut sub denumirea de Kimberley (600-800 m). In SV marginile sunt reprezentate prin cateva culmi inguste si lungi, M-tii Darling (500-600 m). In partea de N-E apar cateva inaltimi mai mici, deluroase, cu aspect de horsturi, intens peneplenizate, din care fac parte Colinele Silwen. Regiunea din interiorul podisului este mai joasa in comparatie cu marginile intens peneplenizate, si acoperita cu nuante de grohotisuri si de nisip eoliene. Din mijlocul acestuia zone desertice se ridica pe o axa centrala orientata V-E o serie de masive insulare reziduale, care separa desertul Australiei de V in trei mari parti: a) Marele desert de nisip in N-E (deserturile Gibson si Victoria).Cea mai lata campie litorala este in S. b) Depresiunea Centrala (Lowland) – are relief de campii, de deal si de masive muntoase izolate. Aceasta depresiune centrala reprezinta cea mai intinsa zona de scufundare a Australiei (vasta campie dezvoltata pe roci sedimentare in bazine hidrografice). Pozitia acestei depresiuni intre cele 2 mari unitati: in V podis si in E M-tii Australiei, ii confera caracterul de depresiune centrala. Ea

106

reprezinta o vasta zona de scufundare din precambrian si are 3 mari unitati: campia nordica litorala, campia de mijloc a fluviului Eyre si campia sudica. b.1. Campia nordica – se desfasoara in lungimea litoralului format de Golful Carpentania cu putin deasupra nivelului oceanului. Este neteda si alcatuita din depozite formate din aluviuni. Spre s, campia are aspectul unor coline, iar la V este dominata de Pod. Bankly (?). b.2. Campia de mijloc – este situata in bazinul hidrografic Eyre, cu o zona depresionara cu altitudinea cea mai coborata din intreaga Australie, ceea ce confirma caracterul acesteia tectonic si endoreic. b.3. Campia sudica – este cea mai tipica campie fluviala a Australiei, dezvoltata pe bazinul hidrografic, are orientare S-V, N-E. Depresiunea centrala este larg valurita si reprezinta o asociatie de portiuni joase in care apar campiile amintite, si zone cu portiuni deluroase, care separa aceste campii. c) Cordiliera Australiana – Muntii marii cumpene de apa. Reprezinta partea cea mai unitara si cea mai inalta a continentului, fiind dispusa de-a lungul marginii de rasarit, incepand din extremitatea N a Pen. York, si pana la extremitatea S ce trece dincolo de zona de prabusire a stramtorii Batts, in Tazmania. Aceasta catena lunga de 3.400 km formeaza Cordiliera Australiana, si uneori impropriu Alpii Australiei, desi acestia nu au nicio trasatura comuna cu cele ale Alpilor din Europa. Alpii Australiei constituie un lant muntos mult mai vechi, format in faza hercinica, si prezinta o fragmentare pronuntata, consecinta a falierii si denudatiei intense care au dus la 1200 m. In general, M-tii Cordilierii Australiei se prezinta ca un ansamblu de culmi si podis inalte, taiate adanc de rauri. In unele parti Cordilierii ajung pana la tarm, unde pe vrsantii abrupti, in V, coboara in trepte formand o regiune de dealuri. Privind in ansamblu, relieful Australiei, desi pare simplu, prezinta totusi forme destul de complexe, incepand din cambrian si pana astazi. Australia apartine in general zonei cu clima calda, dar cu toate acestea prezinta o serie de caracteristici dintre care repartitia concentrica a regimurilor climatice ca urmare a diferentelor evidente dintre partile ext. si int. continentale. Factorii principali ai climei sunt: • Pozitia matematica pe glob • Raportul dintre uscat si ocean • Curentii oceanici • Altitudinea • Intinderea mare a liniilor principale ale reliefului De-a lungul tropicului care il imparte aproape simetric, Australia apartine in majoritate zonei de clima calda si numai latura sudica se incadreaza in zona temperata. In intregime in emisfera australa anotimpurile sunt inverse fata de emisfera N. Masele de aer care influenteaza continentul sunt de origini diferite: • aer polar de anticiclonul indian S, care aduce precipitatii pe latura de S-V, mai ales iarna; • aer tropical maritim dinspre O. Pacific spre tarmul E al Australiei, avand precipitatii bogate in tot timpul anului; • aerul ecuatorial, care genereaza vanturi musonice si cicloni tropicali patrunde pe continent inspre N-V si aduce precipitatii in anotimpul de vara austral. • Aerul tropical continental, format in interiorul Australiei, intensifica ariditatea climei prin deplasarea lui spre exterior in timpul verii. Ca urmare, in repartitia regimurilor climatice se observa o anumita legitate geografica, si anume aceea a dezvoltarii lor concentrice de la exterior spre interior, care arata influenta oceanica si continentala. Cele 3 mari unitati concentrice sunt: • Fasia externa sau marginala cu caracter tropical si subtropical • Fasia mediana semiarida • Interiorul cu caracter arid O trasatura distincta o constituie concentrarea puternica a populatiei si a activitatii economice in S-E continentului, zona favorabila dezvoltarii economice, in care la sfarsitul sec. XVIII au inceput procesele de valorificare a resurselor naturale.

107

Populaţia Australoceaniei este de peste 30,7 mil. loc. (01.07.2007, estimare ONU), ceea ce înseamnă 0,005 % din populaţia lumii; din această populaţie, cea mai mare parte o deţine Australia (61,9 %), Noua Zeelandă (12,8 %) şi Papua-Noua Guinee (15,9 %). Dacă se ia în calcul numai suprafaţa uscată a Oceaniei, respectiv fără Noua Zeelandă şi Papua-Noua Guinee (care deţin 89,3 % din suprafaţa insulară) înseamnă că pe cele 10000 de insule şi atoli/recifi din imensitatea pacifică (suprafaţa uscată este echivalentă cu aproximativ suprafaţa României), trăiesc 2,5 mil. loc. (21,9 % din suprafaţa insulară a Oceaniei), ceea ce înseamnă o densitate medie cu mult sub cea mondială (10,9 loc./km2) şi faţă de densitatea medie demografică înregistrată în Noua Zeelandă (circa 15 loc/km2), Noua Caledonie (circa 11 loc/km2) sau PapuaNoua Guinee (puţin peste 11 loc./km2). În Australia, condiţiile geografice naturale deosebit de grele, impuse de clima caldă, cu exces de ariditate (peste 85 % din suprafaţa sa este ocupată de deşerturi şi semideşerturi), condiţiile de habitat fiind dificile, la care se adaugă popularea modernă târzie (după sec. al XVIII-lea), totul a determinat ca popularea să fie dintre cele mai scăzute faţă de alte regiuni ale lumii: o populaţie numerică apropiată de cea a României, dar pe o suprafaţă de 33 de ori mai mare. Aşa se explică de ce densitatea medie în Australia este printre cele mai mici din lume (2,5 loc./km2). Cu toate acestea în zona capitalei australiene densitatea medie este de 137 loc/km2, iar în statul Victoria – media demografică este de 17 loc/km2 şi în teritoriul New South Walles – 8 loc/km2. De asemenea, cu toate condiţiile temperate-reci mai aspre de climă, Tasmania înregistrează o medie demografică de 7 loc/km2. Spaţii imense din Northern Territory (0,15 loc/km2), Western Australia (0,75 loc/km2) şi din South Australia (1,5 loc/km2) şi chiar Queensland (2,1 loc/km2) sunt nelocuite. Există zone urbane aglomerate (Sidney, Melborne, Perth, Hobart) unde densitatea medie depăşeşte 500 sau chiar 1500 loc/km2. În Noua Zeelandă 75% din populaţie este concentrată pe Insula de Nord (care cuprinde 43% din teritoriul ţării – 23,4 loc/km2, cu mult peste media demografică a ţării), dar în zonele litorale concentrarea demografică este şi mai pronunţată (numai aglomeraţia urbană Auckland concentrează peste o treime din populaţia ţării). Insula de Sud a Noii Zeelande, stâncoasă, montană, cu climă temperată spre rece, face ca densitatea medie să fie foarte mică (6 loc/km2). În Papua Noua Guinee, vegetaţia luxuriantă, terenurile montane accidentate, marile suprafeţe cu mlaştini şi mangrove din Câmpia Fly, determină o slabă populare a teritoriului, dar în National Capital District densitatea medie este de 1060 loc/km2, iar în Western Highlands Province densitatea medie depăşeşte 53 loc/km2. În Southern Highlands Province şi în insulele Bougainville (North Solomons) densitatea medie a populaţiei depăşeşte de două ori pe cea naţională. În Noua Caledonie (al cincelea teritoriu ca mărime, după Noua Guinee, insulele neozeelandeze şi Tasmania), zona de exploatare minieră şi litorală concentrează peste patru cincimi din populaţia a acestui teritoriu francez de peste mări, numai aglomeraţia urbană Nouméa deţine 75% din populaţia teritoriului (peste 1000 loc/km2). Media demografică insulară din Nouvelle Calédonie este foarte bună pentru Insula de Sud (17 loc/km) în Île des Pins (13 loc/km2), Île Bélep (12 loc/km2) şi în Îles de Loyauté (11 loc/km2, unde pe insula Ouvéa se înregistrează o mare medie demografică – peste 30 loc/km2), dar nu acelaşi lucru poate fi consemnat în Insula de Nord (5 loc/km) şi Îles Marquises (7 loc/km2). Insulele Oceaniei sunt populate bine, în cea mai mare parte, cu densităţi medii de peste 500 loc/km2 (Koror/Palau, Saipan/Northern Mariana Islands), de 200-500 loc/km2 (Guam, Marshall, Tuvalu, Chuuk/Truk, atolul Atafu), dar şi între 100-200 loc./km2 (Tokelau, Kiribati, Micronezia, Insulele Mariane de Nord, insula Tuamasaga/Samoa, atolii Vaitapu şi Nanumaga din Tuvalu). Cele mai mari densităţi de populaţie sunt în insula South Tarawa/Gilbert-Kiribati (2 295 loc/km2), atolul Majuro/Marshall (2 441 loc/km2), Honiara District/Solomon (2 232 loc/km2), atolul Funafuti/Tuvalu (1 610 loc/km2), insula Rarotonga/Cook (1 790 loc/km2), insula Aiutaki/Cook (1 063 loc/km2), atolul Kwajalain (665 loc/km2). Cu toate acestea numeroşi atoli şi insule muntoase (vulcanice) sunt lipsite de populaţie sau sunt slab populate, cum ar fi insuliţele din jurul Noii Zeelande, Jarvis Bay, Christmas Islands, Cocos/Keeling Islands, insulele Manuae, Rakahanga, Palmerston şi Nassau din Cook Islands, atolii Bikini şi Rongelap din I-le Solomon, cele mai nordice insule din Mariane de Nord (peste 143 km2 de insule nelocuite), Rock Islands (47 km2) şi Sonsorol din Palau, insulele Ducie, Henderson şi Oeno din Pitcairn Group (42 km2 nelocuiţi), insulele Va’a-o-Fonoti şi Aiga-i-le-

108

Tai din Samoa, grupurile insulare Choseuil, Guadalcanal, Isabel, Rennell-Bellona din Solomon Islands (cu densităţi medii de 5-6 loc/km2), Grupul Torba/Vanuatu. Oraşele Australoceaniei sunt destul de numeroase în teritoriile insulare (99 de oraşe în Oceania, fără Noua Zeelandă şi Australia), dar, caracteristica geografică cea mai importantă a acestora este amplasarea lor litorală (peste 97 % în Oceania), în interiorul insulelor mai mari din Noua Guinee, Noua Caledonie şi Noua Zeelandă, precum şi în Australia se înregistrează şi unele mari oraşe: Canberra (339.727 loc), Bendingo (68.715 loc), Bathurst (27 037loc), Dubbo (30.937 loc), Toowoomba (89.338 loc), Tamworth (32.543 loc), Orange (31.970 loc), Ipswich (15.233 loc), Ballarat (72.999 loc), Broken Hill (20.963 loc), Mariland (loc), Kalgoorlie-Boulder (28.281 loc), Coolgardie (19.102 loc), Barcaldine (10.119 loc), Lounceston (68.443 loc), Albury (69.880 loc), Allice Springs (24.640 loc). Cele mai mari aglomeraţii urbane (2006) se află în Australia (14 ca număr) şi Noua Zeelandă (7 ca număr) şi doar 4 ca număr în Papua-Noua Guinee, Fiji, Noua Caledonie şi Polinezia Franceză (toate cu peste 100 000 locuitori fiecare Sydney, Melbourne, Brisbane, Auckland NZ, Perth, Adelaide, Gold Coast, Wellington NZ, Christchurch NZ, Canberra, Newcastle, Gosford, Port Moresby (Papua NG) , Wollongong, Hamilton NZ, Sunshine Coast, Suva (Fiji), Nouméa (N. Caledonie), Geelong, Hobart, Papeete (Polinezia Fr.), Napier NZ, Townsville, Dunedin NZ, Tauranga NZ. O altă caracteristică geografică o constituie gradul foarte ridicat de concentrare demografică teritorială a aglomeraţiilor urbane (în general peste 50-60 % din populaţia totală). Astfel, în oraşele cu peste 100 mii locuitori se află 75% din populaţia Australiei, iar în cele din Noua Zeelandă peste 70 % din populaţia ţării (mai mult, numai în Aglomeraţia Auckland – Auckland (416.900 loc), Manukau (374.000 loc), North Shore (254.000 loc), Waitakere (197.700 loc), Lower Hutt (100.100 loc) – din insula nordică a Noii Zeelande se află peste 48% din populaţia acestei insule). Acelaşi lucru îl putem spune şi despre aglomeraţia Papeete care deţine 60% din populaţia teritoriului (14 din cele 19 oraşe ale Polineziei Franceze se află în Îles du Vent, chiar dacă oraşul Papeete-26.191 loc este cu puţin mai mic decât Faaa-28.339 loc.). În Australia situaţia geografică a polarizării urbane teritoriale este foarte pronunţată: • Sydney, Newcastle, Gosford, Woollongog şi Albury deţin 78% din populaţia New South Walles; • Melbourne, Geelong, Ballarat şi Bendigo deţin 84% din populaţia Victoriei; • Brisbane, Gold Coast, Sunshine Coast, Townsville şi Cairns (98.981 loc) deţin 73% din populaţia Queensland; • Perth-Fremantle, Rockingham (60.667 loc.), Northam (23.235 loc.), Bunbury (45.299 loc.), Albany (22.045 loc.) deţin 73% din populaţia Western Territory; • Hobart, Launceston, Devonport (21.575 loc.), Burnie (19.134 loc.) deţin peste 54% din populaţia insulei Tasmania. În majoritatea insulelor Oceaniei, cele mai mari oraşe sunt şi capitale teritoriale, concentrând o populaţie numeroasă în comparaţie cu restul teritoriului: • Avarua/Rarotonga (12.188 loc) din Cook Islands deţine 68% din populaţia teritoriului tutelat de noua Zeelandă (următoarea aşezare urbană, ca număr de locuitori, se află la mare distanţă de capitală – Aitutaki-1946 loc.); • Suva şi Lautoka (30.083 loc., agl. urb.) deţin 32% din populaţia insulelor Fiji, oraşele Lami (10.556 loc.) şi Nadi/Nandi (15.220) fiind la mare distanţă de capitala Suva; • Cele mai mari 4 oraşe ale Marshall Islands (Delap-Uliga-Darit/Majuro, Ebeye/Kwajalain, Rairok/Majuro) deţin 57% din populaţia statului (de altfel aglomeraţia Delap-Uliga-Darit deţine jumătate din populaţia urbană a ţării); • Aglomeraţia Pohnpei (Kolonia-Palikir-Nett-Kitti-Madolenihmw – 30.000 loc.) împreună cu aglomeraţia Chuuk/Truk (Weno-Tol-Fefen – 23.000 loc.) deţin jumătate din populaţia Federaţiei microneziene (de altfel, capitala statului Kosrae – Lelu şi capitala statului Yap – Colonia sunt singurele aşezări urbane din aceste state federale); • Aglomeraţia Nouméa din Nouvelle Calédonie deţine 74% din populaţia teritoriului (de altfel, capitala teritoriului are o populaţie – 91.386 loc – cu mult mai numeroasă decât cea a oraşelor Mont-Doré-24.195 loc., Dumbéa-18.602 loc. şi Paita-12.062 loc.); • Capitala Alofi este cea mai mare aşezare din insula Niue cu mult faţă de celelalte din insulă (Hakupu, Tamakautoga, Mutalau, Tuapa şi Avatele);

109

• Kingston (1.772 loc) este singura aşezare din insula Norfolk care aparţine Australiei, aşa cum şi Adamstown (46 loc.) este pentru insula Pitcairn (teritoriu dublu tutelat de Marea Britanie şi Noua Zeelandă); • San Jose (1.361 loc.) şi Songsong (1.411 loc.) deţin jumătate din populaţia insulelor Tinian şi Rota, iar cele 11 oraşe din grupul Saipan (San Antonio – 4.741 loc, Garapan – 3.588 loc., Koblerville – 3.543 loc., San Vincente – 3.494 loc., Tanapag – 3.318 loc., Chalan Kanoa – 3.108 loc, Kagman – 3.026 loc., Dandan – 2.718 loc., Gualo Rai – 2.354 loc., Susupe – 2.083 loc., Capital Hill – 1.496 loc. şi Navy Hill – 1.001 loc.) deţin 55% din populaţia teritoriului Northern Mariana Islands (USA); • Capitala Koror (10.743 loc.) are o populaţie cu mult mai mare decât a orăşelelor Meyuns şi Kloulklubed, revenindu-i 58% din populaţia republicii Palau; • Aglomeraţia urbană Tuamasuga-Apia (60.734 loc.) deţine 35% din populaţia statului Samoa, unde capitala (38.836 loc.) este de departe cel mai mare oraş al ţării, urmată de Vaitele (5.200 loc.), Faleasi’u (3.209 loc.) şi Vailele (3.175 loc.), Le’auva’a (2.828 loc.) şi Fale’ula (2.394 loc.); • Capitala Solomon Islands – Honiara (49.107 loc.) – deţine 70% din populaţia urbană a ţării, celelalte oraşe având un număr de locuitori cu mult mai mic: Noro (3.482 loc.), Gizo (2.960 loc.), Auki (1.606 loc.) şi Tulagi (1.333 loc.); • Singura aglomerare urbană – Vaiaku – din Fongafale Islet (alcătuită din „villages” Vaiaku, Alapi, Senala, Teone, Tekavatoeotoe şi Fakaifou-Lofeagai) deţine jumătate din populaţia celor 9 atoli (Funafuti, Nanumaga, Nanumea, Niulakita, Niutao, Nui, Nukufetau, Nukulaelae, Vaitupu) ai statului Tuvalu; În Papua – Noua Guinee aglomeraţia urbană din capitală – Port Moresby – este cel mai mare polarizator uman (37% din populaţia urbană a ţării); alte oraşe mai importante sunt: Lae (78.038 loc.), Arawa (36.443 loc), Mount Hagen (27.782 loc.), Madang (27.394 loc.), Kokopo/Vunamami (20.262 loc.), Wewak (19.724 loc.), Popondetta (19.556 loc.), Goroka (18.618 loc.), Mendi (17.119 loc.), Kimbe (14.656 loc.), Bulolo-Wau (12.912 loc.), Daru (12.879 loc.), Kavieng (11.560 loc.) şi Alotau (10.025 loc.). În afara celor două oraşe mai importante (capitala Port Vila – 29.356 loc. şi Luganville/Santo – 10.738 loc.) celelalte oraşe din republica Vanuatu sunt foarte mici (Port Orly, Isangel, Lukatoro, Longana şi Sola). Betio (12.509 loc.) este cea mai mare aşezare din grupul insular Kiribati/Gilbert, care împreună cu celelalte 8 aşezări din insula South Tarawa (Bikinebeu – 6.170 loc., Teaoraereke – 3.939 loc., Bairiki – 2.766 loc., Eita – 2.299 loc., Bonriki – 2.119 loc., Temwaiku – 2.011 loc., Ambo, Banraeaba, Buariki) deţin 90% din cea mai populată insulă a statului Kiribati, celelalte insule având aşezări (villages) de câteva sute de locuitori (Bakaka/Tamana, Buariki/South Tabiteua, Kuuma/Butaritari, Roreti/Arorare, Rungata/Nikunau, Tabiang/Beru, Tabiang/Abemama şi Tuarabu/Abaiang), doar câteva depăşesc cu puţin 1.000 loc. fiecare (Buota/North Tarawa şi Rawannawi/Marakei), cel mai mare fiind Makin/Makin (1.834 loc). Aşezările Atafu, Fakaofo, Nukunonu din cei trei atoli omonimi ai teritoriului Tokelau (de N. Zeelandă), Aiwo, Anabar, Anetan, Anibare, Baiti, Boe, Buada, Denigomudu, Ewa, Ijuw, Nibok, Uaboe şi Yaren (672 loc., aici se află reşedinţa republicii) din Republica Nauru şi cele din Teritoriul Francez Wallis şi Futuna (Aka-Aka, Alele, Falaleu, Halalo, Liku, Mala’e, Ono, Taoa, Utufoa, Vailala şi Vaitupu) au cîteva sute de locuitori fiecare, cele mai mari din aceste teritorii fiind MataUtu (1.191 loc.-reşedinţa Wallis et Futuna) şi Meneng (cea mai mare aşezare din republica Nauru). Insula Guam (care este administrată de SUA) are reşedinţa în orăşelul Hagâtña/Agana (1.122 loc.), care este cel mai mic dintre toate orăşelele insulei (Tamuning-10.833 loc., Mangilao7.794 loc., Yigo-6.391 loc., Astumbo-5.207 loc., Barrigada-4.417 loc., Agana Heights, Agat, Anderson Air Force Base, Apra Harbour, Dededo, Mongmong, Ordot). In etapele urmatoare regiunea S-E a cunoscut o insemnata dezvoltare,fapt care o deosebeste si acum de celelalte parti ale Australiei, aflate la un nivel mai redus de urbanizare. In continentul Australia distingem urmatoarele regiuni:

110

1. Regiunea de S-E – cadrul natural favorabil si resursele naturale variate au contribuit la dezvoltarea economica a acestei regiuni, care concentreaza mai mult de jumatate din populatia Australiei si aprox. 75% din productia industriala a tarii. Dintre ramurile industriale mentionam: - siderurgia, care foloseste carbuni de pe continent si are ca centru Newcastle. - ind. constructiilor de masini: Sydney, Melbourne - ind. chimica: Sydney, Melbourne, Geelong - ind. textila, bazata pe prelucrarea lanii Agricultura – are caracter intensiv. Pe langa productia industriala, se distinge si prin activitatea portuara: Sydney, Melbourne. Aceste orase indeplinesc functii urbane complexe, centre carbonifere si siderurgice. 2. Regiunea mediteraneana – pe baza valorificarii resurselor naturale (minereuri de fier situate la V de Golf Spencel), aceasta regiune si-a sporit importanta in cadrul activitatilor economice ale Australiei, inregistrandu-se modificariin utilizarea terenurilor si in reteaua cailor de comunicatii. - metalurgie feroasa cu centrul la Kalgoordie. - metalurgie neferoasa : Port Pirie - grau si alte produse agricole - orasele principale sunt situate la golf: Sevensen, Spencer, Port Pirie 3. Regiunea Murray – Darling – regiune cu soluri fertile, creearea unor irigatii prin folosirea apelor fluviilor. Toate acestea au contribuit la transformarea in cea mai importanta zona agricola a tarii, in care se obtin 2/3 din productia de grau, legume, fructe. - In aceasta regiune se creste un nr. f mare de ovine. - Intinse terenuri cultivate cu legume, orez, pomi fructiferi, vita de vie, bumbac. - Terenuri intens irigate. - Reteau densa de cai ferate prin intermediul careia se asigura in principal legatura dintre asezari. - Orasele sunt mici si mijlocii (Toofoomomba este cel mai mare) 4. Regiunea N-E – conditiile climatice si de sol sunt favorabile ptr plantele tropicale si trestie de zahar. - aceasta regiune concentreaza cea mai mare parte din productia de trestie de zahar. In zona agricola dintre Brisbey si Coirns?, peisajul agricol este dominat de cultura trestiei de zahar. In aceste orase si in Bundebern s-a dezvoltat o industri puternica a zaharului - alte ramuri: prelucrarea carnii, ind. textila, prelucrarea lemnului 5. Regiunea de N – se caracterizeaza printr-un grad redus de dezvoltare economica. Cultura plantelor se practica pe suprafete restranse. Cresterea animalelor ptr carne si ind. miniera constituie principalele activitati ale aceste regiuni. - dezvoltarea cailor de comunicatie - minereuri de cupru, plumb, zinc se extrag din regiunea Isa - bauxita se exploateaza din Voipor Cel mai important oras este Darlyng, cu functii comerciale si portuare 6. Regiunea semidesertica – se remarca prin mari resurse de plumb, zinc, fier, aur, care au permis dezvoltarea ind. australiene. Industria a adus dupa sine dezvoltarea unor centre urbane. In aceasta regiune activitatea agricola este redusa, se creste un nr mic de ovine si bovine, mari suprafete raman nefolosite, Cel mai mare oras este Boroncenhill. III.2.1.Asia Nordica Campia Siberiei de Vest (peste 3 mil. kmp.) -intinsa arie acumulativa,cu sectoare subsidente,conturate la sfarsitul pleistocenului; -altitudinea cuprinsa intre 159-300 m; -fundament paleozoic acoperit de cuvertura mezo-cainozoica; -in jumatatea nordica predomina relieful de campii glaciare si fluvio-glaciare, iar in sud,cel al campiilor fluviale(aluviale); -vai largi si interfluvii plate; -clima continentala cu ierni reci,ingheturi persistente si conditii de dezvoltare a termocarstului in nord; -deseori patrund mase de aer arctic;

111

-temperatura medie a lunii iulie este cuprinsa intre 3-4* in nord si peste 20* in sud; -precipitatii cuprinse intre 300-500 mm;cad mai ales vara; -ierni in general lungi; -principalele sisteme hidrografice:Obi,Enisei; -lacurireliicte,glaciare,de lunca; -tundra arctica,silvotundra,taiga,paduri de foioase,silvostepa si stepa; -solurile:de la nord spre sud, soluride tundtra,podzoluri,cernoziomuri; -fauna bogata(lemingi,popandai,antilopa saiga) Podisul Siberiei Centrale si Campia Iakutiei Podisul Siberiei Centrale(circa 2 mil.kmp.) -cuprins intre Enisei si Lena; -apare structura precambriana la zi in nucleele Aldan si Anabar; -initail a existata Scutul Angara alcatuit din gnaise, sisturi cristaine, strapunse de eruptiv; -relief slefuit, pe neplena veche cu sectoare mai inalte in podisurile Aldan, Anabar, Colinele Enisei -relief vulcanic in regiunea Muntilor Putorana (tufuri vulacnice ); -inghet peren; - Peninsula Taimir (culmea Putorana ) si Podisul Anabar constituiau in pleistocen centere glaciare; -clima aspra; -temperatura medie in ianoarie -25*...-35* ; inversiuni termice in drepresiuni; -precipitatii medii anuale 300 mm. -preincipalele sisteme hidrografice:Enisei, Lena, Hanagar, Anabar, Tusguscele; -fluviile Enisei si Lena se varsa prin estuar si respectiv prin delta; -lacuri termocarstice,glaciare Campia Iakutiei -important ses acumulativ,usor valurat; -climat aspru Muntii din Sudul Campiei si Podisul Siberiei Cantrale Muntii Altai -culmile principale:Katun,Ciua de Sud,Ciua de Nord,Altaiul de Sud s.a. -toate compartimentele apartin etapei tectonomagmatice paleozoice, unele avand aspect de podisuri separate de defilee; -altitudinile trec de 3000 m in culmile Katun,Ciua,Ciulisman; -au existat importante ridicari poliocen-cuaternare insotite de dislocari,adancirea vailor etc.; -regiuni muntoase vulcanice,depresiuni(Uimon,Ciua,Abai); -clima continentala montana,cu inversiuni termice in depresiuni; -la altitudine temperaturile coboara iarna sub -25*; -pe inaltimi zapezi perene; -precipitatiile in vest trec de 1500 mm anual,dar coboara in sud, sud-est la 300 mm; -lacuri glaciare (Taimene),tectonice(Teletk,Markakol); -artere hidrografice importante:Obi si afluentii sai; -o mare importanta o are glaciatia actuala(ghetari de circ,de vale); -stepa montana, paduri de conifere pe versantul vestic (cedru, zada, brad) si foioase Muntii Soria,Alataul Kuznetk si Salair -apartin cutarilor paleozoicedesfasurandu-se sub forma de culmi paralele; -depasesc 2000m(vf.Verhnizub,2178 m); -multe din culmi prezinta o asimetrie evidenta; -sunt alcatuiti din sisturi cristaline,roci eruptive etc.; -in etajul alpin apar forme de relief apartinand glaciatiei pleistocene; -inaltimile au aspectul unor intinse poduri cu suprafete netede(taksile); -in acest compartiment muntos se include si depresiunea tectonica Kuznetk; -clima cu nuante de uscaciune; -stepa montana, paduri de conifere(brad,cedru,molid)care urca pana la 1300 m Muntii Saiani -fac parte din regiunea cutarilor paleozoice,antrenate la peste 3000 m de catre miscarile alpine;

112

-altitudine maxima 3491 m(vf.Munku-Sardik); -suprafete de nivelare bine exprimate; -SaianiideVest reprezinta o ridicare anticlinala fata de depresiunea sinclinala intermontana Minusinsk;intre Saiani si Muntii Tanu-Ola se gaseste depresiunea Tuva; -clima cu influenta siberiana; la la altitudinile superioare zapada stationeaza o perioada indelungata; -ghetari suspendati(Saianii de Est); -paduri sud-siberiene,pasuni alpine etc. -podzoluri,soluri podzolice Muntii Tanu-Ola -reprezina o inportanta regiune montana la limita dintre apele fluviului Enisei si Depresiunea lacurilor mongole; -are un evident caracter alpin si suprafete de nivelare desfasurate pe mari spatii; -culmi inpunatoare; -zapezi permanente; -paduri cu multe elemente siberiene Pribaikalia si Zabaikalia (muntii:Hentei,Hamar-Daban,Ulan-Burgasi,Barguzin,Iablonovii, Stanovoi;podisurile:Nord-Baikalian,Patom,Juia,Aldan-Timpton,Sika,Olekma-Ceara,Vitim) -asociere de culmi muntoase(horsturi si cupole) cu inaltimi ce trec de 2500 m, podisuri intermontane si periferice,depresiuni longitudinale cu aspect colinar; -apartin cutarilor baikaliene si caledonice; -importane deplasari verticale insotite de fracturi in mezozoic si tertiar; acum ia naster depresiunea Baikal; -in pleistocen o parte din munti a fost supusa modelarii glaciare; -muntii au un intins etaj alpin; -podisurile:unele au caracter piemontan,cu altitudini cuprinse intre 500-1000m, altele au relief dezvoltat pe efuziuni neozoice(cele din lungul vai Ingoda); -depresiunile apar in principal e-a lungul arterelor hidrografice majore inscrise in arii de gabrene,sinclinale etc. -clima rece, continentala,sub influenta anticiclonului siberian; -temperaturi foarte scazute iarna; -rauri mai importante:Amur,Vitim,Sika,Olekma,Hilok s.a. -lacul tectonic Baikal; -paduri de conifere si foioase(mesteacan); -elemente endemice in flora si fauna; Nord-Estul Siberian -alcatuit din sisteme montane apartinand etpei tectonomagnetice mezozoice;in ele este cup[rins masivul paleozoic Kolima; -culmile sunt separate de catre depresiuni colinare-largi culoare de-a lungul raurilor Iana,Kolima,Indigirka-sau de catre podisuri-Alazeia,Iukaghir s.a.; -miscarile alpine au antrenat tot sistemul montan; -altitudinile maxime:in Muntii Verhoiansk peste 3000 m(creasta Suntar),iar in Muntii Cerski 3100 m (vf. Pobeda); -multe regiuni au fost coborate pe sistteme de fracturi; -sunt dezvoltate suprafetele de nivelare,peisajul glaciar pleistocen si partial in Muntii Cerski etc. -unele culmi sunt separate de catre vai longitudinale, iar altele sectionate transversal prin defilee; -clima continentala cu temperaturi medii ale lunii ianuarie sub -30*...-40*; -tundra montana,tufisiri si paduri Orientul Indepartat -format din muntii:Anadir,Ciukotka,Koteaci,Djugdjur(1906 m);sunt asociati cu depresiuni joase,tentaculare,importane arii de lasare ca:Anadir-Penjina, Amguen s.a. -apartin cutarilor alpine,insotite de manifestari vulcanice(Muntii Koreaci);

113

in acesti munti altitudinea maxima o inregistreaza vf.Ledeanaia (2562 m); -relieful are caracter alpin indeosebi in Muntii Koreaci; -relief carstic(depresiuni palnii etc.) in Muntii Djugdjur,pe calcare,dolomite,gipsuri; -versantii dinspre marile Bering si Ohotsk puternic fragmentati; -clima umeda,cu temperaturi atenuante pe versantii estici si mai scazute spre interior; -temperatura medie in ianuarie -19 * si sub aceasta vfaloare; -precipitatii medii anuale ce ajung la 1000-1200 mm; -paduri de molid,zada, brad alb; -multe elemente manciuriene Regiunea Amur-Primorie -culmile muntoase au doua directii generale de desfasurare:nord-est-sud-vest si nord-vest-sud-est; -temperatira montana superioara depaseste 2000 m; -dezvoltare a reliefului vulcanic(datorita vulcanismului pliocen); -accentuata seismicitate; -grupe de munti:anticlinoriul Sihote-Alin(regiune de cutari mezozoice,cu relief dezvoltat pe eruptiv in partea centrala si nordica,cu relief carstic pe calcare permo-carbonifere si mezozoice) Muntii Bureia (pest 2600m,culmi semete,intre care se dezvolta depresiunea asimetrica Bureia;sunt inpaduriti); -Muntii Djagdi si Tukuringa sunt asociati cu depresiuni,campii ca:Zeia superioara (valurata,mlastinoasa),Zeia,Uda-Bureia,Amur-Ussuri,Sungai-Hanka(cu deasa retea de ape curgatoare,mlastini,lacuri); -o ingusta campie insoteste litoralul marilor Ohotsk si Japoniei; -pozitie de interferenta intre masele de aer maritrim cu influente musonice si cele continentale; -versantul estic al muntilor Sihote-Alin primeste o umiditate sporita; in consecinta,este bine inpadurit; -numeroase endemisme,relicte tertiare,alaturi de elemente arctice si boreale,est-siberiene(molid),ohotskiene(brad); -soluri cenusi de padure,podzolice etc. Insula Sahalin -relief muntos de lanturi paralele,separate de catre depresiuni tectono-erozive seismicitate; -in regiunea litorala,terase de abraziune dovada miscarilor pleistocene; -clima cu influente oceanice; -in vegetatie elemente ce provin si de pe continent Regiunea vulcanica Kamceatka-Kurile peninsula Kamceatka si insulele din apropiere -relieful cu pronuntat caracter montan; -strabatuta de la nord la sud de o creasta mediana si doua periferice, separate de catre depresiunea tectonica Kamceatka; -cele mai mari inaltimi le reprezinta conurile vulcanice (vf.Kliucev, 4750 m);sunt circa 150 vulcani,din care 20 activi; -clima sub influenta anticiclonului siberian,a curentilor calzi si reci(Kuro Sivo, Oya Sivo),a musonilor,a ciclonilor pacifici; -vegetatie:paduri de molid,zada,mesteacan de pitra,tufisuri,pasuni sub alpine si alpine; -exista o etajare a vegetatiei; -fauna:hermelina,zibelina etc. Arhipelagul Kurilelor -se prezinta sub forma a doua arcuri muntoase,cu vulcani(100),dinre care unii activi(35); (vf. Alair,2339 m.) -fregvente cutremure de pamant; -climat oceanic;veri racoroase,ploioase; -in vegetatie mozaic de eemente siberiene, japoneze, arctice;

114

-solui potzolice; -fauna:ursul brun, vidra s.a, III.2.2.Asia Centrala si Estica Continentala Podisul vulcanic al Armeniei si muntii Kopet-Dag Podisul Armeniei -situat in sudul si sud-estul Caucazului Mic; -natura vulcanica (roci efuzive tertiare );deasupra platourilor vulcanice se desprind conuri vulcanice e depasesc 4000 m. (vf. Aragat, 4095 m.) -primuol mare nod orografic in sistemul cutarilor alpine asiatice; -clima montana rece;constane climatice intre vara si iarna; -apele principale:Kura,Arax; -zapezi perene pe varfurile conurilor vulcanice inalte; -lacuri de baraj vulcanic,de crater etc.(L.Sevan); -vegetatie etajata:paduri,pajisti alpine,golfuri alpine; Muntii Kopet-Dag -asociere de creste ce se leaga cu anticlinoriile muntilor Paropamiz, Hindukush si Pamir;culmile sunt separate de depresiuni (tectono-erozive,sinclinale etc.); -sunt tociti,cu varfuri rotunjite; -inaltimea maxima in vf.Reza,2247 m; -in nord sunt largi piemonturi; -influenta bioclimatica din partea deserturilor Turanului in nord si Iranului in sud; -larga raspandire a asociatiilor de stepa montana Muntii Tian-Shan,Pamir,Alataul-Djungar,reg.Ferganei(regiunea muntilor Asiei Mijlocii) Muntii Tian-Shan -spre nord intinse piemonturi; -apartin cutarilor caledonice si hercinice; -inaltimea maxima 7439 m(vf.Pobeda); -depresiunile tectonice:Fergana,Issik-Kul s.a. separa importane culmi montane sub forma de poduri purtand numele de sarte; -se intalnesc pasuri de altitudine; -in peisajul alpin se impune relieful glaciar pleistocen si actual; -modelare torentiala accentuata,iar in etajul alpin nivala si glaciara; -clima continentala uscata cu nuante desertice spre poala; -limita ghetarilor coboara la circa 5000-5500 m; -spre vest clima cu influente atlantice; -in unele depresiuni,accentuate inversiuni de temperatura; -rauri mai imortante:Amudaria,Sardaria,Murgab,Ciu s.a.; -lacuri tectonice(Issik-Kul),glaciare,de baraj natural(Iskander); -ghetari(Inilcek cu lungime de 50 km); -extine stepa montana,tufisuri alpine si chiar desertice inalte Pamir -cel de-al doilea mare si important nod orografic al Asiei in sistemul alpin al continentului; -altitudinea maxima 7495 m; -culmile sunt dispuse,in general,vest-est,iar fundul unor vai se ridica dincolo de 4000 m; -pasuri de altitudine (la 6000 m); -o accentuata fragmentare si seismicitate pronuntata in compartimentul occidental; -in Pamirul de Vest:intinsa dezagregare,relief glaciar pleistocen(morene,troguri etc.); -in pamirul de Est:puternica energie de relief,creste semete,relief glaciar actual in plina evolutie, seismicitate pronuntata; -compartimentul vestic supus maselor de aer umed atlantic(aici se intalnesc si cei mai multi ghetari); -compartimentul estic supus influentelor contionentalismului Asiei desertice temperate; -ghetari:Fedcenko,Vitkovski s.a.;

115

-in Pamirul de est ghetarii se intalnesc in numar redus,in timp ce in Pamirul vestic numarul acestora este mult mai mare; -influenta climei continentale din Est ridica la peste 5500 m limita zapezilor; -paduri in vest si stepa montana in est; Alataul-Djungar -situat in nordul Tian-Shaului perzentandu-se sub forma a doua randuri de culmi separate de raul Koksu;altitudine maxima peste 4700 m; -culmi in care se dezvolta intinse suprafete de nivelare cu numeroase forme ale glaciatiunii cuaternare; -apartin etapei tectonomagnetice hercinice,antrenati si fragmentati diferentiat in miscarile alpine; -deserturi reci de inaltime; -ghetari in numar redus; -predomina stepa montana,apoi tufisurile alpine si padurile Muntii Ferganei -situati de o parte si de alta a depresiunii Fergana;culmi cu desfasurare vest-est si altitudini ce trec de 5000 m; -clima caracterizata prin uscaciune; -tufisuri si stepa montana Munti,coline,podisuri si campii cupeisaje de stepa,semidesertic si desertic -existenta lor se datoreste climei temperat-continentale excesive; -ocupa spatiul situat intre Campia Siberiei de Vest in partea nordica si Muntii Kopet-Dag in sud; -reprezinta o intinsa arie depresionara; -vai uscate numite uzboi; -clima continentala cu pronuntat caracter de excesivitate; -vanturi de directie estica si nordica; -temperatura medie a lunii ianuarie coboara sub -10*; in inlie valorile urca la peste +40*;amplitudinile zilnice la sol trec de 50-65*; -precipitatiile medii anuale cuprinse intre 70-220 mm; -lacuri:Aral,Balhas resturi ale Marii Sarmatice; -predomina plantele xerofile,iar in oaze si in lungul raurilor"paduri galerii" de esente moi; -arborele specific,saxaulul,apoi pelinul Colinele Mangislac -culmi joase sub 600 m;inconjurate de campii mlastinoase,nisipoase; -in regiunea litorala a Marii Caspice apar forme de abraziune; -in partea centrala se gasesc Muntii Kura-Tau,in estul lor aflanduse pustiurile Muiunkum si Semirecie caracterizate prin: -clima temperat-continentala; -anual cad aproximativ 400 mm precipitatii. -plante adaptate la xerofilism si halofilism; -soluri nisipoase,saratoase etc. Muntii Balhanul Mare si Mic -situatri in sudul golfului Kara-Bogaz; -inaltimea maxima vf.Nebit-dag(1511 m); -munti insulari,reziduali,asimetrici,cu povarnisuri. -predomina modelarea torentiala si eoliana,cu forme de relief desertic. -clima temperat-continentala,veri foarte uscate,ierni geroase. -plante xerofite,(saxaul si pelin). Podisul Ustiurt(Usti-Urt) -mare uniformitate,altitudini joase,intensa modelare eoliana,intinse areale pietoase,nisipoase; -depresiuni mlastinoase,saratoase(Sarikamis,Karasor). -precipitatii sub 200 mm anual; -regiune endoreica. -stepa desertica si semidesertica;plante xerofile(saxaul);

116

Deserturile Karakum si Kizikum(Kara Kum,Kizil Kum) -campii nisipoase,cu dune, vai uscate si podisuri pietroase cu martori insulari(Tamditau,920 m); -desertul Karakum scade treptat spre NV trecand de la campiia inalta cu barcane la campiia mlastinoasa,cu takire,vai seci(uzboi);barcanele alcatuiesc siruri si au inaltimi ce depasesc 15-17 m; -deserturile suntstrabatute de artere hidrografice:Amudaria,Sirdaria,(Amu Daria,Sir Daria) Ili;unele se pierd in nisipuri:Ciu,Zeravsan,Tedjen. -veri fierbinti,ierni geroase; -precipitatii circa 100-200 mm anual; -precipitatii mai bogate primavara si foarte reduse vara si toamna -mare regiune endoreica -plante adaptate uneiintense uscaciuni; -animale:gaita de saxaul,soparla de nisip,lupul de desert; -soluri cenusii si cenusii de pustiu; -nisipuri mobile Desertul Muiunkum -situat intre Karatau si pod.Betpak-Dala; -relief format pe dezorizecuaternare; -depresiuni eoliene,vai largi si uscate,dune(barcane). -rauri mai importante:Tallas,Ciu,temporar cu apa; -lacuri sarate,mlastini,saraturi; Depresiunea Karaghie(Batir) -situata sub nivelul marii(-132 m); -relief plat,cu vulcani noroiosi; -lacuri mlastini,saraturi;(solonceacuri) Podisul Turgai -situat intre pod. Kazahstan in est,sudul Muntilor Ural,colinele Mugodjar in vest; -intens tocit,vai foarte largi,interfluvii cvasiorizontale pe formatiuni tertiar-cuaternare; -in est apare ca depresiune culacuri,iar in vest si nord-vest are aspect colinar; -in nord se leaga prin culoarul Turgai cu Campiia Siberiei de Vest; -altitudini pana la 300 m -clima puternic continentala,precipitatii sub 400 mm; -putine ape permanente;principalul rau Targai; -multe lacuri:Ubogan,Celkar,cu adancimi reduse care seaca deseori;apa lor are o compozitie chimica complexa. -ierburi xerofile,vegetatie de lunca. Podisul Kazahstan -altitudine medie 400-600 m; -interfluviile reprezinta marturii ale unui intens proces de peneplenizare;de pe unele suprafete cuvertura a fost inlaturata,aparand la zi structura bazala paleozoica (cutari hercinice si caledonice); -in centru se ridica muntii insulari(vf.Kizilari,1565 m;Cinghz-Tau 1300 m); -vulcani noroiosi; -regiune puternic afectata e seisme;intens fracturata in mezozoic; -modelare prin:dezagregare,actiune eoliana si torentiala. -clima semidesertica;300 mm precipitatii anuale,multe au caracter torential; ierni reci,ingheturi,veri foarte calduroase;rauri mai importante:Sarisu,Nura,Turgai,Isim; lacuri sarate si dulci(L.Zaisan,L.Tenghiz);temperatura medie in ianuarie -15*,iar in iulie urca la peste 25*; -vegetatie de uscaciune,asociatii de stepa cu pelin; -soluri castanii,solonceacuri. Muntii Altai,Altaiul Mongol,Hangai,Hentei(Mongolia) -apartin cutarilor hercinice,altitudini peste 4000 m (vf. Bogdo Ola),glaciatie actuala in (Altai,Hangai)

117

-paduri (Pinus,Larix)stepa montana. Depresiunea Semidesertica a Lacurilor(Valea Lacurilor)-situata intre Altaiul Mongol, Hangai,Tau-Ola -intinsa regiune lacustra(lacuri,saraturi,mlastini)(l.Hiargas),depresiuni endoreice,suprafete nisipoase -200 mm precipitatii,pelin. Regiunea de podis Selenge(Mongolia) -cuprinde bazinul raului Selenge -relief carstic -clima continentala (450 mm) -paduri si pasuni Podisul(desertul)Gobi.(Mongolia,China). -clima continentala excesiva 200 mm precipitatii -lipsit de retea hidrografica permanenta in cea mai mare parte -lacuri sarate putin adanci,ape freatice utilizabile -specii de Saxaul,Karagana(stepa,stepa desertica,desert) Regiuni cu influente climatice oceanice musonice(China) a.Regiunile aluviale si deltele(Marea Campie Chineza sau Campia Yellow,Campia Manciuriei,delta Chang Jiang). -bogata retea hidrografica -peste 800 mm precipitatii anuale -lacuri (Nu,Tai,Hongze),Marea Campie Chineza treversata de la nord la sud de Marele Canal Chinezesc. -Marea Campie Chineza-un imens con de dejectie -martori antecuaternali presarati in campie.(150 m)(fig.27.) -Campia Manciuriei(Songhua Jiang-Liao)(fig.28.) dezvoltare tentaculara,mlastini, cernoziom si soluri aluviale -Campia Lacurilor(pe Chang Jiang,tentaculara,lacurile reprezinta resturile unui bazin lacustru unitar scurs in lungul timpurilor holocene). -soluri fertile. b.Regiuni loessoide si nisipoase (pod.de Loess si pod. Ordos) -culmi inalte,platouri deluroase,culmi largi de vale(Wei He, Fen,Cin)., -cuvertura loessoidala groasa(200 m) si nisipoasa,campuri de dune, vai uscate(in jumatatea vestica),solonceacuri -inselberguri(fig.29.) c.Regiuni calcaroase(Pod.Yunnan,Pod.Guizhou) -unitati de cuvertura mezozoica,inaltimi ce trec de 1500 m,forme carstice reziduale: ace,stalpi,imense ingramadiri de pietrisuri -paduri subtropicale umede,peste 1500 mm precipitatii. d.Depresiunile interioare-Bzinul Rosu(Bazinul Sichuan) -depresiune tectonica cu inaltimi de peste 1000 m. umpluta cu depozite de culoare rosiatica lagunaro-lacustra pliocene. -bio-clima subtropicala e.Regiunile muntoase,colinare si de podis. (Muntii Nan Ling-Wuyi Shan(Nan Shan Culmile Sudice ale Chinei) -altitudini ce trec de 1700 m -cuvertura mezozoica afectata de cutarile Yenshan -intre culmi depresiuni in labirint iar spre litoral depresiuni-golfuri -regiunea se inparte in trei compartimente:inaltimile Dayao-Jiulial Shan in sud, inaltimile Nan Ling-Wuyi Shan si inaltimile din zona litorala. -pe multe rauri defilee;soluri rosii. -peisaj sub tropical si tropical(fig.30) Muntii Da Hinggan Ling (Hingganul Mare),Xiao Hinggan(Hingganul Mic), Muntii Qin Ling (Blocul muntos central) -apartin cutarilor paleozoice, au peste 1900 m.

118

-vai cu defilee (Songhua Jiang) la Sansi -clima mai rece, paduri de foioase si conifere. -Qin Ling (limita bioclimatica ) intre regiunea temperata la nord si subtropicala in sud. -in sud paduri si vegetatie subtropicala Regiuni cu clima temperat-continental Semideserturile si deserturile (Taklimakam, Junggar, Gobi, Alashan, Tibet (Xzang) -clima continentala excesiva ploi putine(100 mm/an)cu aparitie episodica -depresiuni tectono-erozive,podisuri cu peisaj desertic. -relief de dune(barcane),ape care se pierd in cuvertura nisipoasa. -depresiuni de deflatie,regiuni endoreice,areice. -lacuri,solonceacuri -asezari(Yarkant,Kerija,Cherchen s.a.) -saxaulul,Stipa gobica plante de intensa uscaciune Pod.Tibet(Xiszang):3 compartimente:Tibetul Occidental(uscaciune,lacuri sarate, vai seci,tufisuri xerofile).Tibetul Oriental(umed,impadurit,strabatut de marile fluvii chineze si indochineze).Tibetul Sudic(relief glaciar-campuri zandrice,creste, lacuri glaciare). b.Sisteme muntoase (Tian Shan,Qilian Shan,Altun Shan,Kunlun,Himalaya, Alpii Sichuan)(fig.31.) -altitudini maxime ce trec de 8000 m -relief glaciar(creste,circuri,morene),lacuri glaciare(Tala-Ta). -depresiuni tectonice unele constitue cuvete lacustre(Kuku Nor,Issik-Kul) situate sub nivelul oceanului planetar(Hami,Turpan) -ghetari (Zemu) -puternic sariaj -stepa montana iarin Himalaya etajare bioclimatica pe versantul sudic c.Depresiunea Qaidam -regiunea de scufundare a masivului Qaidam -altitudine medie 1800 m -in pleistocen jumatate acoperita cu o platose glaciara -saraturi,campuri nisipoase. -clima continentala cu veri calduroase si ierni reci (200 mm precipitatii ) -stepa,desert(Artemisia,Nitraria,Kochia) Muntii vulcanici Pujollyong-Changbaishan-Nangnim(Podisul si Muntii reginii Kaima)(Coreea)-situati in nodul trii la granita cu China. -in general masive izolare,cristaline,eruptive(Podisul balzaltic Changbaishan) -vulcani stinsi,lacuri de crater(Chan) -paduri de foioase,conifere,pajisti alpine. Muntii vulcanici Taebaek(Shan)(Coreea) -profil asimetric,platouri vulcanice pe lave bazaltice -paduri de foioase,conifere,pajisti alpine Campia litorala estica(Coreea) -umeda,ingusta,ca un golf,terase de abraziune Campia vestica,sudica si sud-vestica(Cp.Nakdong,Cp.Kunsan,Cp.Pyongyang) III.2.3.Asia Estica Insulara aTarmul si insulele pacifice(Japonia)(fig.32) -intinse transformari conditionate de clima umeda musonica,actiunea valurilor si actiunea antropica. -tarm jos,putin crestat,golfuri,lagune,delte,configuratii coraligene -tarmul se continua spre interior prin campii aluviale b.Tarmurile si insulele dinspre Marea Japoniei -mai mare uniformitate -insulele(Sado,Oki),peninsule(Noto) -tarmul asociat cu o ingusta campie litorala

119

-lagune c.Campiile litorale (Japonia) -fluviatile,fluvio-marine apar mai ales in regiunile de golf(cp.Kushiro cu mlastini, lacuri;cp.Tokachi fluvio-marina;cp. Ishikari,cp.Niigata,cp.Sendai,cp.Nashiro-Akita, cp.Kanton,cp. Himeji,cp.Osaka) -unele se dezvolta tentacular spre interiorul uscatului(Sendai,Kanto,Nobi) -pe alocuri sunt strabatute de canale si presarate cu multe lacuri -deasupra nivelului unora se ridica martori de eroziune. -clima calda si umeda indeosebi la sud de orasul Tokyo,intens cultivata d.Regiunile colinare si montane predominant vulcanice din zona climei temperate -altitudinile depasesc 2000 m (ins.Hokkaido,vulc.Daisetsu,vf.Iwate) -culmile apar cu caracter divergent(ins.Hokkaido)sau paralel in ins.Hondo (Abukuma in est,Ou in centru si Dewa in vest)separate de depresiuni mai mari sau mai mici. -periferic culmile sunt insotite de coline -relieful vulcanic este reprezentativ (podisurile vulcanice,conuri vulcanice) e.Regiuni colinare si montane din zona climei subtropicale -clima subtropicala umeda,musonica -in luna cea mai ploioasa cad 300 mm precipitatii -influenta curentilor Kuro Shivo,Oya Shivo(fig.33 a;fig.33 b) -paduri subtropicale (chiparosi,magnolii,bambusi,liane)(fig.34) -culmi montane conuri vulcanice,podisuri vulcanice cu altitudini peste 3000 m (Fuji-San 3778 m;Uradako,3026 m) -aici se afla grabenul Magna(Fosa Magna) -vai tinere,relief glaciar(reg.Chubu) f.Depresiuni interioare -principalele depresiuni:Nara,Matsumoto,Nayoro,dar si depresiuni in culoar din care unele cantoneaza lacuri(L.Biwa,L.Sued) -regiuni in care se practica o intensa agricultura,mare densitate a populatiei. III.2.4.Asia Sud-Vestica Campiile si depresiunile a.peisaj mediteraneean si subtropical umed -campiile:Israelului,Libaneza,Siriana,inguste,agricultura intensiva,(plante citrice) -cenre:Tel Aviv,Haifa,Beirut -depresiunile:El Ghor(Iordan),Ghab,Biqa,depresiuni tectono-erozive. -lacuri(L.Tiberiada)si mari cu oglinda situata sub nivelul oceanului planetar (Mare Moarta - 392 m) -depresiunile sunt strabatute de rauri cu un important rol in economia agrara: Oronte,Litani,Iordan b.peisaj subtropical semidesertic si desertic -Cp.Mesopotamiei,fluviatila si fluvio-marina -ocupa o mare arie de avanfosa la poalele cutarilor alpine (Zagros-Iran) -subunitatea nordica (Jazira) mai inalta cu caracter piemontan numita si insula dintre Tigru si Eufrat ,martori de eroziune -subunitatea sudica (Irak-Arabi) mai joasa,lacustra,brate numeroase ale celor doua fluvii,mlastini,saraturi,dune -precipitatii iarna si primavara -in sud clima desertica (100-200 mm) Campia Egeei-regiune foarte articulata-numeroase insule -mediile lunare ale temperaturii pozitive Campia Caspicei(din nordul Iranului) -regiunea joasa cu caracter piemontan -primeste oarecare umiditate din partea Marii Caspice-lacuri c.peisaj tropical semidesertic -Campia de la Marea Rosie(Tihama);clima uscata,lipsa inghetului -plante caracteristice:Acacica,Suaeda

120

-mai dezvolta la latitudinea orasului Macca -musonul aduce ploiaie(700 mm)la inaltimea muntilor Hedjaz -Campia El Ahsa-campie nisipoasa-sub 200 m altitudine -cordoane litorale,lagune,constructii coraligene -clima uscata(100-400 mm) PodisurileA a.peisaj mediteraneean semidesertic si desertic -Pod.Siriei,Iordaniei,Irakului,dezvoltate in limita platformei arabe, calcaroase(cretacic-paleogen)si vulcanice,(bazalte miocen-pleistocene pod. Druz,pod. Djebab,pod. Lejda) -sub eruptiv,calcare eocene purtatoare destructuri acvifere Pod.Iran:regiunea endoreica -apele se varsa in mlastini si regiuni lacustro-mlastinoase(ex.Namak, Jaz Murian) -regiuni cu un mare deficit de apa -des.sarat Kevir,des.argilos Lut -sub 100 mm/an;la schimbarea anotimpurilor apar furtuni cu ploi torentiale -plante:Haloxylon,Tamarix,Salsola -in limitele podisurilor apar depresiuni(Refsindjan)uscate,endorenice Pod. Anatoliei:dezvoltat pe nucleu paleozoic -regiune de stepa si semidesert -veri secetoase,fierbinti,ierni ploioase -larga cuveta cu inaltimi reziduale -suprafete endoreice,multe ape care se pierd in nisipuri au regim torential -lacuri numeroase:tectonice(Tuz),vulcanice(Tuzla)carstice(Kizoren) -traversat de raurile Sakarya,Kizil yrmak s.a. -in vest se afla depresiunea Licaoniei. -vegetatie:Saponaria,Ephedra b.peisaj tropical-uscat -Pod.Arabiei Saudite -valorile medii ale temperaturii in luna ianuarie sunt cuprinse intre 10* lat.N si 24*lat.sud -nu se cunosc geruri in S,SV,E;-cantitatea de ploaie cazuta nu depaseste 100 mm -dezvoltarea mare a ergurilor,(Nafud),hamadele(Siria),munti reziduali,relief structurat pe cuvertura platformei ondulate a Arabiei,oaze,ueduri(fig.35) -intinsa suprafata areica -vegetatia:Zilla,Cleome-soluri castanii si cenusii Muntii a.Peisaj mediteraneean -Muntii Liban,Antiliban,Muntii Ansaria,Es Zavy -horsturi si grabene dezvoltate in cuvertura mezozoica,structuri deformate datorita miscarilor alpine,(grabene formate la sfarsitul pliocenului) -serii de anticlinale si sinclinale(Ansaria) -peneplenizarea pune in evidenta peneplena miocena -carst in calcare jurasice,cretacice -paduri si tufisuri semperviriscente(Cedrus libanii,Quercus cerris) paduri degradate Muntii Anatoliei(Turcia) -Muntii Pontici in nord Muntii Taurus(Estic,Vestic)in sud,sud-est -altitudine peste 3900 m,culmi paralele,vai longitudinale dar si sectoare transversale in cursul inferior al unor rauri (Sakarya,Kizil,Yrmak) -glaciatie pleistocena si actuala,carst -impaduriti Muntii Iran:Elburs,Zagros,Makran,pod.inalt al Armeniei,altitudini peste 5000 m (vf.Demavand)

121

-culmi in general paralele-depresiuni longitudinale -eruptiv neozoic in pod. Armeniei -lacuri tectonice,vulcanice(L.Razeyeh) -paduri subtropicale,stepa montana b.Peisaj tropical Muntii bloc in regiunea de Scut -pe margine vestica a Peninsulei Arabe-Muntii Hijaz,Asir, Yemen,Hadramautmunti de ruptura compartimentati cu inaltimi peste 2700 m -asociere de trepte de denudatie,largi -podisuri vulcanice(Nawasif) -versantul vestic cu oarecare vegetatie de padure Muntii Oman:vf.Akdar(3300 m) -apartin cutarilor alpine;sunt o prelungire spre sud a Muntilor Zagros -forme carstice III.2.5.Asia Sudica Peisajele sunt datorate prezentei circulatiei musonice Podisul Industan(India)(Pod.Malva,Pod.Mysore,Pod.Pradesch,Pod. Chota Nagpur, Muntii Arawalli,Muntii Vindhia) -unitate de platforma (precambriana)-gnaise,roci eruptive(trappe cretacic-eocene) -ridicari de margini (Gatii de Vest si Est) -culoare tectonice(Narbada),campii litorale-Malabar si Coromandel -penenplene,pediplene,asociere de horsturi si grabene,delte(Mahandi,Godavari) -ploi 500-1000 mm;temperaturi in ianuarie 20*;in Gatii de Vest peste 3000 mm precipitatii pe an pe versantul occidental -savane(antropice) Podisul Kandahar(Afganistan) -relief in trepte;un nucleu paleozoic -in limitele sale se dezvolta desertul Registan si depresiunea endoreica Seistan -solonceacuri,mlastini,nisipuri Campia si delta Gange-Brahmaputra(India,Bangladesh) -importanta regiune de depuneri aluviale si marine -lacuri,balti(fig.36) -delta=mare con de dejectie,grosimea depunerilor pana la 7000 m, cordoane,terase,influenta fluxului(mangrove) Campia Indusului(Pakistat,India) -200 m altitudine -nisipuri miscatoare si fixate (furtuni de praf) -takire(Desertul Thar) -solonceacuri(pustiu saratos in sud) -delta Indusului cu cresteri ale nivelului acestuia primavara si toamna -pasuni;Tamarix;Prosopis,Salsola;Centre:Hyderabad(Pakistan) Campia Pundjab:campie inalta,mai uscata,drenata de Indus si afluenti Muntii Karakorum,Himalaya,Hindukush,Soleiman(Afganistan,Pakistan, India,Nepal,Bhutan) -altitudini peste 8000 m (10 varfuri) -apartin sistemului de cutari alpine -Himalaya:evolutie indelungata-puternica cutare la inceputul miocenului -intens sariaj(panzele alcatuiesc o panza groasa) -culmi longitudinale (Himalaya,Karakorum),depresiuni intramontane(Katmandu) -nod de divergenta a culmilor (Koh-I-Baba din Afganistan) -relief glaciar actual si cuaternal -ghetari -mare energie de relief (peste 3000 m ) -patru faze glaciare,ghetari de vale(Karakorum-Biafo,Baltara cu lungimi

122

de peste 60 km) -componenta floristica originala(provenienta:Him,Tibet,Malaezia) -Subunitati:Subhimalaya-Siwalik,Himalaya Mica,Himalaya Mijlocie, Himalaya Mare Insula Sri Lanka -predomina peisajele montane,cele de campie si depresiuni(depresiunea Colombo) -Podisul Central-martor cristalin cu suprafete de denudatie -bogata retea de ape curgatoare,lacuri -clima musonica;in Podisul Central cad 4500 mm ploaie/anual -vegetatia:elemente indigene(o serie de endemisme)malaeze mare numar de specii din familia palmierilor -mare pondere a suprafetelor cu vegetatie degradata III.2.6.Asia Sud-Estica a.Compartimentul continental Regiunea muntoasa Arakan(Birmania),sistem montan de tip cordiliera -culmi muntoase dirijate nord-sud,vai longitudinale;altitudine maxima 3826 m -apartin cutarilor alpine,roci preeocene strapunse de eruptiv(sarmatian) -numeroase abrupturi de falie, creste grezoase (culmi Patkai) -depresiuni alungite(Mandalay) -paduri musonice,iar la altitudine paduri temperate. Podisul Shan si campiile Irrawaddy si Salween(campii aluviale) -inaltimi etajate pana la peste 2600m -cutari noi care au antrenat si masive mai vechi -exista multe cazuri de captare intre fluviile Irrawaddy,Salween,Mekong -raurile constitue "izvor"pentru irigatii,apa industriala etc. -savana,paduri de tip chinezesc,indochinez Campia deltaica a fluviului Irrawaddy -in partea terminala mlastinoasa -padure tropicala(sp.Tectona grandis),mangrove Regiunea Cordilierei Thailandeze -inaltimi ce depasesc 2000 m,apartin cutarilor mezozoice -alcatuite din:calcare,gresii,conglomerate si eruptiv -culmi:Kuntar care se leaga de cordiliera Birmana,Puket,Kuoluam -clima musonica,paduri tropicale umede,pe soluri lateritice,savane Podisul Khorat(Nokhon Ratsima)(Thailanda) -relativa uniformitate,altitudine in jur de 300 m -martori de eroziune cu inaltimi ce trec de 500 m -vai largi,lacuri(Pansak,Kam) -specii din genurile Terminalia,Albizzia -laterite,spre sud o treapta mai joasa a reliefului cu savana Campia fluviului Menam(Thailanda) -o forma alungita,mai inalta spre nord si joasa deltaica spre sud -delta-golf colmatat in pleistocen,mlastinoasa, cu canale,numeroase brate parasite -clima tropical-musonica (2000 mm precipitatii )peste 27* temperatura in ianuarie si iulie -paduri tropicale si umede,soluri lateritice Regiunea montana centrala(Malaysia)granitoidica,culmi marginale(Gurang Bintang si Timor) dezvoltate pe sedimentar,depresiuni alungite(Perak) terminate prin campii litorale mlastinoase -in Sabah si Sarawak inaltimile trec de 4000 m -paduri etajate,tigrul"National animal" Campiile -interioare si litorale(cp.Selengor,Kedah,Kelentan) -pe tarm mangrove(Rhizophora) -paduri cu Shorea,Ficus,Pterocactus

123

Arhipelagul Singapore -relief sters de campie cu inaltimi(Bukit Tihah 177 m)reduse -arhipelagul se afla pe traiectul cutarilor mezozoice -clima ecuatoriala (2400 mm ploaie/anual) -paduri luxuriante,etajate,soluri lateritice Podisurile Tran-ninh,Boloven,Camon(Laos) -inaltimi izolate,separate prin depresiuni valurate,altitudinile ce trec de 1500 m (pod.Boloven) -sisturi,calcare(coline),gresii. Pod.Boloven se dezvolta pe bazalte intens laterizate asezate peste gresii postriasiace -clima tropicala,paduri,savane,tufisuri -deasupra podisurilor varfurio ce trec de 2000 m care imprima aspect muntos de unde si numele de Cordiliera Latiano-Vietnameza -plante din familiile Dipterocarpaceae,Magnoliaceae Campiile si depresiunile (Laos) -constitue treapta coborata a reliefului tarii cu o mare dezvoltare in sud (Cp.Vientiane) Campia Mekong(Kampuchia)(fig.37) -ocupa 90% din suprafata tarii -regiune de subsidenta foarte activa -lacuri,mlastini,canale. -vaile sunt separate de"phnomsuri"(interfluvii colinare grezoase) -paduri,tufisuri liane Regiunea muntoasa si colinara(Laos,Kampuchia) -inaltimi insulare de roci metamorfice si sedimentare -trepte erozivo-acumulative spre regiunea de campie -paduri musonice Regiunea muntoasa(Vietnam) -munti de tip colinara,apartin cutarilor mezozoice incluzand si samburi mai vechi -culmile muntoase depasesc 3000 m si sunt separate prin depresiuni tectono-erozive. -sisturi cristaline,maguri eruptive,forme carstice pe calcare triasice si jurasice -clima musonica tropicala si subtropicala -padure musonica urca pana la 1200 m Podisurile:Cong Tum,Dac Lat -inaltimile cuprinse intre 500-1000 m -efuziuni mezozoice(bazalte),gresii,conglomerate,calcare -vai cu aspect de defilee -2000 mm precipitatii,padure musonica Campiile:Hanoi-Hoi Phong(fluviul Rosu)Mekong(Ho Chi Minch) -unele au o dezvoltare tentaculara interioara,altele deltaica marginala -la periferie,inaltimi nu prea inalte -se constata o inaintare a deltei spre sud-vest si o retragere in nord-est -precipitatiile medii depasesc 2000 mm -temperatura medie anuala trece de 26* -paduri musonice,savane b.Compartimentul insular (Sondele Mari Sumatera,Jawa,Kalimantan) Sondele Mici=I.Tenggara,I-le Malaku -relief predominant muntos apartinand cutarilor mezo-neozoice -campii litorale -vulcani activi,relief de platouri si conuri vulcanice -climat ecuatorial(maritim),temperaturi medii anuale 25*...26*,precipitatii medii anuale de 2000 mm -64% paduri ecuatoriale(teck,santal,mahon),savane(Borassus),mlastini,mangrove. Jawa:relief vulcanic(vf.Papandayan;vf.Merapi peste 2600 m)

124

-campii si podisuri dezvoltate pe material vulcanic si sedimentar -campii (Jakarta,Surabaya) -paduri tropicale Sumatera:munti si campii -muntii vulcanici in mare parte,inaltimi de peste 2800 m. -rauri ce se varsa prin estuare -lacuri in cratere -climat ecuatorial vegetatie luxurianta(Ficus,Calamus) -animale:tapiru asiatic,rinocerul Kalimantan:axial sistemul muntos Kroker-Muller;structuri primare si secundare -apele au un debit bogat si si niveluri ridicate tot anul,cascade -clima ecuatoriala(peste 3500 mm) -paduri umede vesnic verzi,in altitudine paduri cu frunze cazatoare. Filipine-munti de varsta tertiara -tarmuri sinuoase,corali,mangrove -relief vulcanic -campiile insotesc litoralul iar intre Mindanao si Luzon se dezvolta tentacular spre interior (cp.Agusan,cp.Mindanao) -climat ecuatorial si sub ecuatorial,3500 mm precipitatii,temperaturile medii trec de 20* -paduri tropicale umede,paduri de pin(Cocha) -Centre:Manila,Cebu,Davao III.2.7.Africa de Nord/Africa Nordică Este cea mai întinsă regiune a continentului, desfăşurată de la Atlantic până la Marea Roşie şi este divizată geografic în două subregiuni: Atlas (Magreb) şi Sahara. În sudul Saharei este o fâşie de tranziţie cunoscută sub numele de Sahel. 1a. Subregiunea Atlas (Maghrib/Magreb) cuprinde, în cea mai mare parte a sa, un sistem muntos aparţinând cutărilor alpine; fapt pentru care, orogenul cuprinde şi numeroşi sâmburi cristalini. Orogenul este cunoscut şi sub numele de Munţii Atlas, alungit, pe trei mari şiruri: ◦1a1 - Şirul mediteranean, care este format din: - Atlasul Er-Rif, alcătuit din culmi aproape paralele, cu versanţi prăpăstioşi şi altitudini de peste 2.400 m; - Atlasul Mic sau Tell, un nod orografic de culmi grupate şi cu o mare varietate litologica (calcare cu forme de relief specifice, marne, roci vulcanice - Kabylia Mare); aici clima şi vegetaţia mediteraneană sunt omniprezente; ◦1a2 - Şirul saharian, format din: - Atlasul Înalt, cu culmi înalte şi continui generate în miocen-pleistocen inferior, al cărui sâmbure cristalin se înalţă la peste 4000 m cu vârfuri (din granit – Vf. Toubkal, 4.165 m), dar şi culmi realizate pe anticlinale asociate cu sinclinale (depresiuni); datorită altitudinilor ridicate a fost afectat de glaciaţia pleistocenă (circuri, morene, lacuri); - Atlasul Mijlociu, cu aspect de podiş înalt, cu relief carstic asociat cu creste cristaline (3.000 m ) împădurit cu cedri; - Antiatlasul, separat de Atlasul Înalt prin depresiunea Sousa; se disting etape în evoluţia sa, marcate prin suprafeţe de nivelare; ◦1a3 - Atlasul Saharian, ca o continuare spre est a Atlasului Înalt, rezultat din cutări terţiare (eocen), cu un relief jurasian şi înălţimi sub 2.400 m în masive relativ izolate, creste golaşe care se îneacă sub propriile depozite; la poalele sudice se dezvoltă o treaptă piemontană, la baza căreia apar oaze (Biskra). Piemontul Saharian s-a format prin eroziunea laterala a uedurilor, este umezit diferit, acoperit pe alocuri cu păduri cu stejar şi cedru. Podisul Shotturilor este un podiş etajat cu înălţimi cuprinse între 700 şi 1100 m, dezvoltat pe o structură complexă (paleozoic cutat şi peneplenizat; mezozoic şi neozoic calcaros, conglomeratic, grezos - peste cuvertura mezozoică se aştern adesea depuneri continentale); face parte din Messeta marocană şi este alcătuit din numeroase depresiuni (unele nedrenate) cu multe lacuri/shotturi (Cherguri, Honda), ueduri şi o climă continentală, dar cu numeroase peisaje semideşertice.

125

Meseta Marocană şi Câmpia Atlantică apare ca o unitate de relief nu prea înaltă (altitudini cuprinse între 350-1250 m), fapt pentru care clima mediteraneană are precipitaţii reduse (sub 500 mm); vegetaţia naturală cuprinde şi păduri de Quercus coccifera. Aici sunt cele mai importante oraşe ale Marocului: Casablanca, Rabat, Marrakech. 1b. Subregiunea Sahara are 9 milioane km² şi este cel mai mare deşert din lume. Sahara cuprinde o treime din Africa, adică aproximativ suprafaţa Statelor Unite ale Americii. Lungimea este este de peste 5000 km, de la vest la est. Datorită mărimii Saharei, Africa este împărţită în două regiuni: nordul Africii, care cuprinde doar Sahara şi sudul Africii, care cuprinde restul continentului. La vest, Sahara este limitată de Oceanul Atalntic şi la est, de Marea Roşie, la nord de Muntii Atlas şi de Marea Mediterana. Sahara cuprinde întinse state africane: Mauritania, Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Sudan, Ciad, Nigeria şi Mali. Desertul Sahara este o regiune caracterizată prin existenta unor soluri degradate, adesea destructurate iar vegetatia este cvasiinexistenta (un desert). Natural, deserturile se formeaza în zonele aride (în astfel de zone, secetele pot dura mai multe zeci de ani, cum este cazul în Atacama sau Chile) si/sau în conditii climatice extreme (+60° în Sahara, Libia si -89° în Vostok în Antarctica). Degradarea solurilor este adesea amplificata de puternica eroziune cauzata de vânt si de diferentele mari de temperatura din timpul zilei si din timpul noptii. -limita greu de trasat - izohieta de 125 mm in nord sau existenta oazelor implicit a culturii curmalului (dupa R. Capot - Rey; izohieta de 150 mm in sud) Formele de relief ale Saharei includ bazine supeficiale, depresiuni largi de oaze, câmpii acoperite cu nisip, platouri, munti, straturi de nisip, dune si erguri (mari de nisip). Cea mai înalta parte a desertului este o parte din Muntii Koussi, care are 3.415 m inaltime. Oricum cea mai joasa parte a Saharei are 133 metri, sub nivelul marii, în depresiunea Qattera, din Egipt. Peste 25% din suprafata Saharei este acoperita de straturi de nisip si dune. În Sahara sunt câteva piramide de nisip, care depasesc 500 de picioare în înaltime. Aproape 70% din Sahara contine câmpii acoperite cu nisip si roci. Sahara este mai mult decât dune de nisip. Dunele de nisip detin numai 15% din suprafata, dar desertul este atât de mare, ca o singura duna poate sa fie enorma. Duna de nisip cunoscuta sub denumirea de ergul libian este atât de mare cât Franta. Acesta se afla la 210 metri adâncime si are un debit suficient de mare pentru a asigura cu apa 50.000 de oameni. Râul izvoraste de lânga orasul Atar, din Mauritania. Satelitii rusi au descoperit un râu care curge la 210 metri sub întinderile desertice ale Saharei, informeaza Ananova. Descoperirea a fost facuta de catre sateliti capabili sa furnizeze fotografii multidimensionale si de mare precizie ale suprafetei Pamântului. Locul de unde izvoraste, undeva în apropierea orasului Atar din Mauritania (NV Africii), nu este, pentru moment, cunoscut cu exactitate. Unii specialisti sunt de parere ca descoperirea acestui râu ar putea ajuta la relansarea economiei Mauritaniei, tara în majoritate desertica. Guvernul Mauritaniei a solicitat specialistilor rusi sa testeze solul în apropierea orasului Atar, în cautarea apei. Acestia au gasit apa exact în punctul indicat de sateliti. "O astfel de fântâna în desertul Sahara este cu adevarat o minune a lumii". Sunt numeroase râuri, care vin din afara Saharei, dar apoi intra în izvoarele subterane sau contribuie la sursele de apa de suprafata. În sudul desertului majoritatea apei vine de la râul Nil sau alte râuri care curg spre Marea Mediterana. Alte rauri sunt furnizate de Lacul Ciad, care este de asemenea situat în partea sudica a Saharei. În nord, cea mai mare parte a apei vine din Muntii Atlas si de la dealurile din Libia, Tunisia, Algeria si Maroc, sub forma de râulete si albii de ape. Abundenta apelor subterane (in unele locuri). Desertul Sahara este foarte uscat, dar exista precipitatii anuale în majoritatea regiunilor, dar nu depasesc 123 mm. O patrime din Sahara are munti, care ating 3415 m în Emi Koussi, Ciad. Câteva vârfuri de munti sunt acoperiti de zapada, iarna. Numai 200 000 km² din oazele Saharei sunt fertile unde sunt cultivate fructe,vegetale si cereale. Ele sunt alimentate de izvoare subterane. Predomina dezagregarea mecanica (datorita amplitudinilor diurne mari), descompunerea chimica (rolul unei ape sub forma de roua), actiunea vantului. Sunt prezente forme de relief aprute in anumite conditii hidroclimatice, (glacisuri, organisme torentiale, pedimente, terase), hamada (deserturi pietroase delimitate de abrupturi uneori de ieslberguri), reg sau serir (campii pavate cu pietris si nisip aduse de rauri sau rezultate in urma dezagregarii in loc), erguri. Suprafetele nisipoase intinse au dune (longitudinale, transversale). Clima desertica a Saharei se crede ca a fost stabilita acum 5 milioane de ani. De atunci Sahara a fost subiectul unor conditii scazute de umiditate, care au contribuit la crearea desertului din zilele

126

noastre. În ultimii 2000 de ani, clima din Sahara a ramas aceeasi cu exceptia unei perioade de timp în secolele 16-18, când a fost o scurta epoca de gheata. Acesta epoca a marit numarul precipitatiilor din Sahara pânt în secolul al 19-lea. -clima tropicala; zona de manifestare a alizeelor si a Anticiclonului Azorelor; la caracrerul desertic mai contribuie: bariera orografica a M-tilor Atlas, curentul rece al Canarelor, pozitia si dimensiunile Sudanului si Guineei -temperaturi care se grupeaza in intervalul -40o-50o ( ziua) ...0o, minime absolute sub 0o C ; amplitudinile diurne depasesc 40o accentuandu-se in regiunile depresionare -precipitatiile sunt putine, cad neregulat cu caracter torential -furtuni (tornade) cu descarcari electrice si ploi datorita apropierii frontului tropical (furtuni de nisip) -vantul Khamsin (Harmattan, Simoun, Chehili) transporta imense cantitati de nisip rosu din Sahara spre Europa -o serie de urme arata ca, aici in pleistocen au existat paerioade umede care se succedau cand in nord cand in sud; dovada o constituie uedurile, campiile aluviale, Clima Saharei cuprinde doua subclimate: una subtropicala uscata în nord si o clima uscata tropicala în sud. Climatul tropical uscat este caracterizat prin ierni uscate si blânde, un sezon uscat si cald, exact înainte de anotimpul ploios. Climatul subtropical uscat are temperaturi ridicate anuale, ierni reci, veri foarte calde si doua anotimpuri ploioase. Este o fâsie îngusta în partea vestica a Saharei, de-a lungul coastei, care are temperaturi reci în comparatie cu restul Saharei, datorita influentei curentului rece canar (Canary). Climatul subtropical uscat gasit în nord este determinat de tropicul Racului. Iernile sunt considerate reci pentru conditiile desertului, cu temperaturi de circa 13° C. verile sunt foarte calduroase, cu o medie a temperaturii de 58° C. Precipitatiile în aceasta regiune sunt de 76 mm pe an. Principalele precipitatii cad în decembrie si martie, dar maximul de precipiatii cade în august, dar aproape fara nici o picatura de ploaie în mai si iunie. Furtunile din august sunt cunoscute caci creeaza inundatii, care trimit apa în desert. Climatul din parte sudica tropicala a Saharei este determinata de o masa de aer continental stabila si o masa de aer marin instabila. Temperatura medie este de 17.5° C, dar s-au înregistrat si temperaturi de -15° C. Precipitatiile anuale sunt de 90 mm pe an si includ si zapada în zonele mai înalte. În partea vestica curentul rece canar, reduce cantitatea de precipitatii, micsoreaza temperaturile si mareste umiditatea si probabilitatea de ceata. Sahara este într-o continua schimbare. Studiind fotografiile facute de sateliti, oamenii de stiinta au constatat ca Sahara este într-o continua crestere. La începutul anilor '80, Sahara s-a extins în Sahel, o zona de separare între desert si savana. Dar la mijlocul anilor '80, aceasta portiune era iarasi verde si umeda. S-a constatat ca Sahara tinde sa se intinda cu apoximativ un 1km pe an la sud. Sahara primeste mai putin de 85 mm de apa pe an, care este cantitatea anuala de precipitatii din Chicago. Chiar în regiunile cele mai umede ale Saharei este posibil sa ploua o saptamâna sau doua si apoi sa nu mai ploua ani la rând. De secole caravanele au mers prin desert, si desi sunt multe oaze, din cauza suprafetei mari a Saharei este posibil ca calatorii sa umble zile la rând fara sa dea de oaze. Oazele fac legatura între porturile din nordul Africii si pietele din sud ale savanei. Vânturile din Sahara îndeparteaza umiditatea din desert si foarte rar aduc ploaie. Sahara are una dintre cele mai dificile clime. Ea este localizata între doua puncte de mare si mica presiune, unde vânturile sunt puternice si bat relativ constant. Cum aerul se muta de la un punct de maxima presiune la unul de minima presiune, devine tot mai uscat si mai calduros. Vânturile uscate si încarcate cu nisip sunt uneori resimtite si la nord si la sud de desert, unde sunt cunoscute drept sirocco, khamsin, simoom si harmattan. Pantele nordice al Muntilor Atlas intercepteaza aproape toata umezeala ce vine de la tarmul Marii Mediterane. Multe vânturi din Sahara au nume speciale: *Haboob înseamna în araba "salbatic" si este un vânt încarcat cu nisip. *Khamsin este de asemenea arab si înseamna "50 de zile". Acest vânt matura desertul din martie pâna în mai, umplând aerul cu nisip. *Harmattan este un cuvânt care vine dintr-o limba africana vestica si înseamna "a-ti lua respiratia". Vegetatia -vegetatie saracacioasa, plante efemere, arbusti

127

Sahara este acoperita cu tipuri variate de vegetatie care cuprinde iarba, arbusti si copaci în regiunile mai înalte, sunt plante ce se gasesc în depresiunile saline. Dar sunt specii care pot rezista precipiatiilor reduse si caldurii excesive. În dealurile Saharei se pot gasi specii de maslini si chiparos la un loc cu acacia, palmieri de turta dulce, cimbru,curmali si alti arbusti. Cele mai întâlnite tipuri de iarba gasite în câmpii cuprind Eragrostis, Panicum si Aristida. O parte din mamiferele întalnite în Sahara sunt rozatoare mici africane, iepuri de câmp, arici de desert, gazele, caprioare, nubieni salbatici, babuni, bursuci, hiene cu pete, sacali, vulpi de nisip, nevastuici dungate libiene, manguste zvelte. Sahara contine de asemenea peste 300 de specii de pasari migratoare, împreuna cu pasari de apa si de tarm si numeroase alte tipuri de pasari. Cele mai des întâlnite sunt strutii, pasari de guinea, pasari de prada, vulturul de desert, bufnite, ciocârlii de nisip, rândunici, corbi si altele. Dar mai exista si numeroase reptile: broaste, broaste râioase, crocodili, care pot fi gasiti în lacurile din Sahara, mai multe tipuri de sopârle mici, cameleoni si cobra, care pot fi gasiti printre dune si roci. În lacurile din Sahara mai pot fi gasiti melci si creveti, si alti crustacei. În timp ce Sahara are 2.5 milioane de ani, oamenii au trait în desert aproximativ 500,000 ani. In timpul erei de gheata, circa acum 10.000 de ani, Sahara era o savana si avea animale ca girafe, lei si elefanti, care sunt gasiti acum în estul Africii. Dar o data cu încalzirea atmosferei, savana s-a transformat într-o pasune care permitea viata turmelor de vite. Dar acestea au disparut acum circa 8.000 de ani, o data cu desertificarea. In timpul romanilor, regiunea mai putea sustine lanuri irigate de grâu, fiind cunoscuta drept un "cos de pâine" al imperiului roman. Multi cercetatori au mers în Sahara încercând sa afle perioada în care oamenii au început sa populeze desertul. Conform arheologilor, Sahara a fost mult mai populata acum câteva sute de ani, când conditiile nu erau atât de severe. Fosile, roci, artefacte, scoici, oase si multe alte lucruri au fost gasite în zone în care astazi nu se poate locui din cauza climei mult prea calduroase sau mult prea reci. Acest lucru sugereaza faptul ca anumite regiuni puteau fi locuite acum câteva sute de ani, dar ca clima de atunci s-a schimbat radical. Artefactele gasite sunt ale elefantilor, bivolilor, antilopelor, rinocerilor, dar si ale pestilor, crocodililor, hipopotamilor sau alte animale acvatice, ceea ce demonstreaza faptul ca acum câteva sute de ani, apa era abundenta în Sahara. În zilele noastre aproximativ 2.5 milioane de oameni locuiesc în Sahara. Doua treimi din aceasta populatie traieste în oaze, iar o treime reprezinta populatia nomada, care calatoreste prin desert. Se crede ca populatia nomada a venit aici dupa ce au fost introduse animalele dometice, acum 7000 de ani. Cercetatorii cred ca oile si caprele au fost introduse de cultura caspiana. Sahara are cea mai joasa densitate a populatiei, 1 persoana pe 0.4 km². Sahara este cel mai aspru mediu cunoscut de om. Majoritatea populatiei locuieste în Mauritania, Maroc si Algeria. Principalele grupe de oameni sunt Sahrawis, Tuareg si Negri. Cel mai mare oras este Nouakchott, capitala Mauritaniei. Alte orase importante sunt Tamanrasset (Algeria) si Ghat (Libia). Au fost descoperite numeroase minerale, petrol si gaz în Sahara. Sunt zacaminte mari de petrol si gaz în Algeris si Libia, dar în cele mai multe cazuri expoatarea lor a fost îngreunata din cauza inaccesibilitatii. În cautarea de petrol s-au descoperit depozite de apa. Minereuri de fier sunt expolatate la Fort Gouraud, o zona din Mauritania. Totoadata s-a gasit si sare, la Taoudenni, în Mali si la Bilma, în Nigeria si este transportata cu ajutorul camilelor. Economia traditionala se limiteaza la cresterea caprelor, camilelor si oilor, si cultivarea curmalilor. Totodata se ocupa si cu pescuitul pe tarmuri. Mari zacaminte de fosfat se gasesc la Boukra (lânga Laayoune), unde au fost exploatate pentru prima data de spanioli în 1970. Potasiu si fier exista si la Agracha. Totodata se dezvolta si industria turismului. Fosfatii si pestele uscat este exportat, în timp ce este importat combustibil si produse alimentare. Sahara de Vest: intre Ahaggar si Atlantic; 500 m altitudine -depresiuni (Tindouf, Toudeni) erguri (Iguidi, Ourane), regul Tanezrouyft -cristalin apartinand socolului, sedimentar paleozoic Sahara Centrala: masive cristaline (Ahaggar, Adrar, Tibesti), vulcanice (Tahat, Tousside) cu inaltimi de peste 3000 m -podisuri: (cu altitudini de circa 500-1000 m), grezoase (Tassili, Adrar, Tassili des Ahaggar) cu relief de hamada; pe calcare mezozoice si neozoice (Tademait, Homra, Cirenaica), pe roci vulcanice (Gebel, Soda, Harradj)

128

-depresiuni: cu dune (Erg Murzucq, Marele Erg Occidental, Marele Erg Oriental) Sahara de Est: podis structural (1000 m) -se suprapune desertului Libiei (reguri, erguri) - depresiuni: Kattara (-133 m), Kharga III.2.8.Sudanul -regiune de tranzitie intre desert si padurea ecuatoriala -corespunde climei subecuatoriale, cu doua sezoane marcate; trecerea spre desert se face prin Sahel -clima subecuatoriala musonica (influenta musonului ecuatorial -musonul din Golful Guineei care aduce ploaie; in perioada uscata (ianuarie) actioneaza musonul tropical uscat, adica alizeul transformat est-vest, purtand numele de Harmattan) -temperatura anuala 23o...24oC -anotimpuri: octombrie-martie (uscat, racoros), apoi (uscat si cald) si cel de-al doilea anotimp (umed) pana in octombrie -vegetatia este dispusa: zona Saheliana (zona cea mai uscata, 500 mm precipitatii, graminee, tufisuri spinoase, spre sudul fasiei se intalnesc Acacii); zona sudaneza, (1000 mm ploaie, savana tipica cu Pennisetum, Andropogon si baobabi (Adansonia digitata, Borassus); zona guineeana (savana parc pe interfluvii si paduri galerii pe vai Ceiba, Pandanus, Bauhinia tipica pentru savana) -fauna: antilope, girafe, lei, pasari, etc. -ape cu debite si niveluri variabile in cadrul celor doua anotimpuri: cresteri foarte mari in timpul viiturilor -sistemele hidrografice principale; Nigerul, Chari - Logone (Ciad) si Nilul Alb -lacuri, mlastini, saraturi Sudanul Occidental -reprezinta o importanta regiune de podisuri si munti: Podisul Fouta Djalon ) (dezvoltat pe structura veche si cuvertura de gresii, etajat, vai puternic adancite, 2500 mm precipitatii, savana ); Muntii Liberiei - varfuri granitice perforand soclul cristalin -Podisul Bauchi, o peneplena veche pe structura scutului cristalin perforat de eruptiv Sudanul Central -se dezvolta in limitele unei platforme cristaline acoperita cu o cuvertura poligenetica -rauri Chari si Logone cunosc mari variatii de nivel si debit Sudanul Oriental: in limitele sale se deosebesc: Depresiunea Bahr al Ghazal ( regiuni inundate, vegetatie de lunca hidro si higrofila cu Nimphaea, Cyperus (papirusul): Podisul Kordofan - 800 m; cristalin si cretacic, in trepte; Podisul Darfur (1000 m ), relief vulcanic ( muntele Jebel Marra, 3088 m ) III.2.12.Abisomalia -regiune de scut ( cristalin ) dislocat; mari santuri tectonice ( grabenul Abisiniei, grabenul Aden ), efuziuni de lave mai ales in intervalulo tertiar-cuaternar ( pod. vulc. Abisinian ), vegetatie si clima etajate -Podisul Somaliei: in trepte spre Oceanul Indian, in limitele sale se desfasoara Msv. Central ( Harar) 4200 m cu un versant abrupt spre grabenul abisinian; clima din ce in ce mai uscata spre Oceanul Indian ( 300 mm ); paduri-galerii, stepa; rauri cu apa episodic -Podisul Abisiniei: incadrat din toate partil;e de abrupturi de falie, prezentandu-se deci ca un horst; domina spre est depresiunea Afar -se succed in altitudine platouri ( amba ) in buna parte de lava ( bazalte, tufuri cu grosimi considerabile ) separate prin vai cu caracter de canion; vf. Ras Dascian, 4629 m -apele mai importante: Nilul Albastru, Atbara, ploi zenitale 1500 mm, temperaturi in partile joase 20o iar in etajele superioare 16oC -nu exista zapezi permanente -etajare biclimatica: Kolla (pana la 1800, paduri tropicale, tufisuri ) Woina - Dega asociatii predominant subtropicale 1800-2400 m, paduri rare, tufisuri, savane, aici se aflacapitala Addis Abeba); Dega (peste 2400 m - domeniu alpin) -elefanti, rinoceri, gazele, antilope Depresiunea Afar ( Danakil ) -altitudine 100-800 m

129

-clima secetoasa, temperatura medie anuala 27* -cuprinsa intre Podisul Somaliei, Abisiniei si Muntii Danakil (horst ) la intalnirea grabenului Abisinian si al Omanului. Muntii Danakil - cristalin, sedimentar dar mai ales vulcanic alcatuind un podis fragmentat, presarat cu conuri vulcanice III.2.9.Guineea Superioara ( Guineea, Sierra Leone, Ghana, Togo s.a. ) si Depresiunea Zair -o campie litorala inclusiv delta Nigerului si o serie de podisuri, dealuri, creste -alcatuire petrografica complexa: granite, cuartite, gresii paleozoice, marme, argile, nisipuri -M-tii Togo altitudine ( 1000 m ) -litoralul cu lagune, cordoane emerse si submerse -precipitatii bogate ( 2500 mm ) dar cu diferentieri in unele subunitati legate de expunere fata de actiunea musonului ( Togo 700 mm ) -paduri tropicale umede, paduri galerii, savane -maimute, crocodili -in regiunea litorala se intrepatrund procesele de acumulare si eroziune in culoarul fluvial Zair si a altora cu cele ale marii ( cordoane, estuare ); aici se afla strato-vulcanul Camerun (4070 m) -depresiunea centrala Zair cu inaltimi pana la 500 m, vai lungi incadrata de podisuri periferice: Azande ( 500-600 m, peneplena de siruri cristaline ); Canerun ( 1000 m, cristalin faliat cu acoperisuri de lave tertiare si pleistocene ); Gabon ( peste 1000 m, culmi muntoase - m-tii de Cristal ); Louanda ( 1000 m, paduri etajate); Katanga ( altitudinile trec de 1500 m platouri suspendate si depresiuni adancite ) -clima ecuatoriala ( calda s umeda ) temperatura medie anuala 27oC -spre periferie climatul devine subecuatorial cu daua maxime pluviometrice (lunile IV - V; VIII - X ) si o perioada uscata; musonul din Golful Giuneei ridica valorile precipitatiilor la 3000 m -fluviile Zair, Kasai, Oubangui -padurile ecuatoriale ( abanosul, acajuul, palmierul de ulei, epifite (orhidee) -spre periferie savane, paduri galerii -maimute, crocodili, hipopotami III.2.10.Africa Estica Inalta -soclu cristalin ridicat in neogen cu 1000 m -podisuri ce se inscriu in vechi suprafete de eroziune, masive insulare, grabene si dislocatii, vulcani Podisul Kenyei - cu conuri vulcanice; podisul Uganda-Unyamvezi - include lacul Victoria, altitudini 900-1250 m; podisul Ruanda - pana la 2000 m mare energie de relief; podisul Niyassa cu vulcani (v. Runqwe, 3170 m ) -grabene datorita miscarilor de flexura tertiare: grabenul est-african care incepe cu lacul Rudolf, apoi Naivasha, Natron situat la 600 m; grabenul central-african - valea Nilului - lacul Albert, Edward, Kivu, Tanganika; grabenul Rukwa cu lacul Urema; lacurile sunt despartite prin praguri , pe alocuri prapastioase -apar si sectoare mai reduse de grabene unele mascate: grabenul Ruaha ( in nordul lacului Niyassa ), grabenul Ruhuhu ( desprins din Nyasa dislocatiile din Tanganika -relieful vulcanic aparut in cel putin daua faze: podisuri vulcnice (Kenyei), vulcani stinsi si activi ( Kilimandjaro 6010 m, Kenya 5194 m, Virunga, Meru, Niragongo) -campia litorala cu tarm coraligen -clima ecuatoriala si subecuatoriala dar cu precipitatii mai reduse datorita abaterii alizeului din SE si obstacolului oroigrafic format de culmile exterioare ale Africii Estice Inalte pentru regiunile inferioare -precipitatiile cad in cantitati cuprinse intre 1000 mm ( Uganda ) si 3000 mm (Kilimanjaro) -temperaturile scad cu altitudimea mentinand pe Kenya zapezi permanente si ghetari -sistemul lacurilor africane ( Victoria, Nyasa, Tanganika etc. ); fluvii: Nil, Congo, Zambezi -paduri, savana, stepa; ierbivore ( gazele, girafe, elefanti ), carnivore ( lei, leoparzi), maimute ( gorila de munte ) III.2.11.Africa de Sud

130

-soclu cristalin gondwanic sub forma unui bloc solid si serii sedimentare ( gresii ) paleozoice si mezozoice; podisurile se dezvolta in jurul bazinului Kalahari Podisul Zambiei - peste fundanentul cristalin, gnais si granitic se afla o cuvertura sedimentara; altitudini cuprinse intre 1200-1500 m Podisul Bie ( Angola ) 2400 m Podisul Rhodesiei de Sud - 1500 m, cristalin si cuvertura sedimentara; a suferit ridicari si onduloari Podisul Veld situate intre fluviile Limpopo si Orange; cele dinspre sud alcatruite din formatiuni tip Karroo iar cele nordice din cristalin, sedimentar si eruptiv ( granite rosii ); Subunitati ( Veldul Inalt, Bush Veld si Veldul Jos ) Podisul Namibiei - tabular cu soclu cristalin si cuvertura sedimentara (gresii, marme, calcare - cu forme carstice) si eruptiva mai noua sau mai veche (bazalte) Subunutati: podisul Kaoko (nord), podisul Damara (centru) si Namakwa (sud) Desertul Namib campie deluroasa (1000 km lungime) dune, vai seci Podisul Karroo Mare si Superior -gresii, sisturi, conglomerate -altitudini 400-1200 m -platouri structurale, coline, martori insulari -Karroo Mare se afla cuprins intre Marele Prag din sudul podisului Karroo Superior si culmea Zwarte Berg -Karroo Superior se afla la nord de Marele Prag -intre culmile Lange Berg in sud si Zwarte Berg in nord se afla depresiunea Karroo Mic Muntii: Masivul Lesotho peste 3000 m, cristalin, gresii, bazalte; urme ale glaciatiei pleistocene, vai puternic adancite, creste, platouri suspendate cu versanti puternic inclinati Muntii Capului: cutari permotriasice, relief intens fragmentat in culmi aproximativ paralele (nord vestsud est) separate de catre depresiuni ( ex. Karroo Mic ) -culmi dezvoltate in axul anticlinalelor pe roci dure ( granite, cuartite ) iar depresiunile in lungul sinclinalelor strabatute longitudinal de vai Campii litorale relativ inguste -Campia Mozambic: 200 m altitudine, campie de abraziune modelata si de reteaua fluviala. Campia Mozambic se continua cu campia si dealurile Pundoland Depresiunea Kalahari interfluvii largi, plane, acoperite cu o cuvertura nisipoasa si argiloasa, lacuri a caror apa se avapora in sezonul uscat cuvertura acoperindu-se cu o crusta de sare, dune; ueduri rare -clima subecuatoriala in nord, tropicala in cea mai mare parte si subtropicala in sud -ploi aduse de alizeu, musonul de vara -clima devine din ce in ce mai uscata spre interior -exista ploi de iarna ( indeosebi in regiunea Cap ) si ploi de vara spre nord -temperaturile poitive pot depasi 40*, dar sunt prezente si ingheturile -in multe locuri reteaua hidrografoca lipseste sau este ocazionala; raurile din est au un regim mai constant -mlastini ( Makarikari, Okavango ) -plante xerofile, savane cu baobabi, paduri uscate, stepe, tufisuri, paduri subtropicale umede ( est ), vegetatie mediteraneana in regiunea Capului; -fauna cu multe endemisme III.2.12.Insulele Africii -Insula Madagascar: un bloc cristalin pe verticala in est pe mari linii de flexura -peneplena disecata intr-un relief accidental -inaltimi vulcanice ( bazaltice - vf. Tsaratanana 2886 m ) -spre vest coline, campii cu latimi mai inguste in regiunea litorala estica si mai late in cea vestica ( C. Majunga ) -clima alizeelor, precipitatiile care scad de la est ( 3000 mm) spre vest (1000 mm ) -padure tropicala umeda, paduri parc; in cest savana si stepa uscata, lemurieni Insulele Comore - vulcanocoraligene, clima oceanica Insulele Mascarene ( Reunion, Mauritius ) - eruptive, climat tropical, paduri reduse datorita culturilor

131

Arhipelagul Azorelor, pe dorsala Atlanticului Insulele Canare, cristaline si eruptive, varfuri vulcanice Insulele Madeira, vulcanice, flora relicta, endemica, culturi de citrice III.2.13.Estul Extracordilierilor Nord-Americani Insulele si peninsulele atlantice (Noua Scotie, Terra Nova, Prince Edward)(Canada) -fac parte din regiunea platformei canadiene si cutarilor paleozoice. -relieful se inscrie intr-o peneplena -Muntii Appalachi (Alegani ) cu inaltimi sub 1400 m, podisuri, coline, campii litorale. -clima temperata cu nuanta oceanica, ape scurte -paduri de conifere si amestec (Temperate deciduous hard of softwoods), parcuri nationale (Prince Eduard Island, Fundy, Acadia ) Culoarul Sf. Laurentiu (Canada ) -altitudini sub 450 m -regiune de contact intre scutul canadian si cutarile appalasiene, sesuri, podisuri joase, coline (martori eruptivi, sedimentari ) -clima temperata, zapada stabila -apele Sf. Laurentiu au un regim de scurgere regulata -paduri deconifere si amestec Podisul Marilor Lacuri (Canada,S.U.A.) -regiune a scutului canadian -relief structural (cueste Niagara-Fals, platouri structurale), relief glaciar (sesuri acumulative), relief scluptural - terase lacustre -clima temperata, lacuri care comunica intre ele prin canale -paduri de conifere si amestec ( Temperate deciduous hadrwoods, temperate mixed forests) Podisurile canadiene (pd. Mackenzie, pd. Peace-Athabasca, pod. Labrador ) -se suprapun vechiului scut canadian -roci metamorfice si eruptive -peneplena, relief glaciar, structural (cuesta Manitoba ) -clima artica, temperata cu ierni reci si lungi -lacuri: Ursilor, Sclavilor, Winnipeg -paduri deconifere si amestec ( mesteacan, artar )(Parcul Nat. Wood Buffalo ) Campia nord-canadiana -relief format pe cuvertura sedimentara si pe cristalul scutului canadian -300 m altitudine; relief periglaciar si glaciar (zolii, pingo, blocuri eratice etc.) -clima temperata rece si arctica; iarna dureaza 9 luni, 250 mm precipitatii -ape (Nelson, Churchill, Albany ) -tundra si silvotundra, soluri glaciare, poligonale, turbarii. Regiunea muntoasa New Endland si Adirondack (S.U.A.) -grupe de munti separate de culoare tectono-erozive (culoare - Connecticut, Hudson ) -altitudine maxima 1916 m -relief glaciar (morene ), lacuri glaciare, cascade, depresiuni -paduri de conifere Muntii Appalachi (S.U.A.)(Appalasi) -se desfasoara pe directia nord-nord-est, sud-sud-vest -s-au format in timpul origenezei hercinice in sud si caledonice in nord la limita scutului canadian -munti intens peneplenizati, rar depasesc 2000 m (vf. Mitchell, 2045 m ); grupa nordica puternic fracturata, compartimentata (Green Mountains, White Mountains );-in grupa centrala urme ale glaciatiei pleistocene; grupa sudica (Muntii Allegheny )suprafete de nivelare bine exprimate -intre Muntii Allegheny si Podisul Cumberland se afla Depresiunea appalasiana -clima Muntilor Appalasi - temperata in nord cu caractere subtropicale in sud

132

-paduri temperate si de conifere si foioase, paduri subtropicale de pin in jumatatea sudica Podisul Appalasian,continuare spre vest a Appalasilor Piemontul Appalasian -relief de tranzitie intre sistemul Appalasian si campia litorala atlantica -are altitudini cuprinse intre 300 si 800 m -reprezinta un piemont de eroziune reinaltat in tertiar-cuaternar odata cu Appalasii -raurile si-au scluptat antecedent vaile creindu-si remeroase rupturi de panta la trecerea spre campie ( cascade ) dispuse pe o linie de cadere a apelor (Fall Line ) -clima mai blanda -paduri de foioase Campia litorala atlantica (Atlantic Costal Plain ) -in fundamentul sistemului hercinic peste care repauseaza depozite marine si continentale mezozoice si neozoice -altitudini coborate sub 300 m; estuare Hudson, Delaware, Chesapeake (lung de 300 km ) favorabile dezvoltarii porturilor -clima temperata cu ploi abundente catre Florida (1500 mm )unde devine subtropicala si tropicala calda si umeda -paduri de conifere si foioase iar spre sud paduri de conifere subtropicale -Florida - un podis scund de (70 m) cu forme carstice, tarm cu cordoane litorale si limane; clima tropicala umeda; paduri. Podisurile Centrale (Pod. Morenaic, Podisul Preeriilor, Pod. Ohio, Pod Ozark) -cuprinde o buna parte a regiunii centrale a SUA cu unele diferentieri regionale -altitudini medii (500- 800 m) si maxime Black Hills, 2207 m (masiv izolat ) Podisul morenaic :morene, sesuri argiloase glaciare, blocuri eratice, depozite loessoide, ocupa nordul SUA -clima continentala mai aspra (ian. -3*;iulie 21*;precipitatii 700 - 900 mm ), foarte multe lacuri Podisul Preeriilor, un complex de podisuri, etaje, urcand in altitudine catre vest -fundament similar cu cel al Stancosilor -reprezinta o imortanta unitate piemontana( de acumulare si eroziune ). Se mai numeste si Sesul Inalt -altitudinea 800-1500 m; la contactul cu muntii apar masive izolate: Black Hills, Spanish Peak -clima continentala uscata; Podisul Ohio - este situat in lungul vaii cu acelasi nume;altitudini 300 m -peneplena dezvoltata pe sedimentar paleozoic. -predomina calcarele carbonifere pe care au aparut, prin procese carstice, Pestera Mamutilor -paduri de foioase -clima temperat-continentala Podisul Ozark - iviri hercinice, legate pe sub cuvertura campii Mississippi de Appalasi -o boltire enorma asimetrica; relief structural Muntii Quachita, 800 m altitudine, gresii carbonifere Campia Centrala si Campia perimexicana Campia Centrala se dezvolta in lungul fluviului Mississippi si a unor afluenti pana la paralela orasului Indianapolis -altitudini cuprinse intre 250 si 500 m -spre nord relief colinar fluvio-glaciar, spre sud campii din ce in ce mai extinse pe depozite loessaide, nisipoase; loessul (eolian si aluvial ) are in bazinul Mississippi o grosime de peste 30 m Campia perimexicana: intre Florida si orasul Matamoros -altitudini sub 200 m, tarm jos, estuare inecate barate prin cordoane litorale -lagune, mangrove, golfuri (Tampa, Mobile, Pensacola ) -insule, delte (delta digitala a fluviului Mississippi; mare aport de aluviuni ) -clima subtropicala si tropicala umeda, precipitatii abundente , paduri (in putine locuri )

133

regiunea fiind intens cultivata III.2.14.Vestul Cordilier Nord-American Muntii Stancosi ai Canadei -apartin cutarilor mezozoice cu nuclee p[aleozoice si vulcanism intrusiv neozoic -Stancosii propriuzisi si Cordiliera Pacifica -intre ele podisuri intramontane (pod. Yukon, pod. Columbiei Britanice, pod. Fraser ) inaltimea maxima - vf. Logan ( 6050 m ) -trecatori, inseuari, relief glaciar - creste morene -clima temperata -oceanica (3000 mm precipitatii pe versantul pacific ); actioneaza fhonul numit Chinook spre preerie -apele: Yukon, Fraser, Columbia -paduri de conifere; capre de zapada, ursul cenusiu Muntii Stancosi S.U.A. -sistem montan de tip Cordilier, format in timpurile permo-mezozoice si definitivat pe teritorilu SUA in neozoic (cutarea nevadiana si cutarea laramica ) - permian - sf. jurasicului; cretacic-eocen; miocen- cuaternar) -sisteme de culmi longitudinale separate prin podisuri interioare -dupa caracterul sedemintarii, al vulcanismului si modul de desfasurare a orogenezei se disting: sistemul Cordilierilor (culmilor) pacifice si sistemul Stancosilor propriu-zisi -sariaj cu revarsari spre est, vulcanism cu paroxism in miocen-pliocen a. principalele grupe de culmi. Muntii Coastei (vulcani, seismicitate ); Muntii Cascadelor (Klamath, Sierra Nevada - 4418 m vf. Whitney, Muntii Shasta) relief vulcanic complex, relief glaciar, defilee - Yosemite Valley. b. principalele depresiuni: Depresiunea Californiei ( Valea Californiei, Valea Soarelui sinclinal (tectono-eroziva ); altitudinea in jur de 200 m ), orase: Sacramento Depresiunea Willamette - tectono-eroziva in bazinul Columbia; depresiunea Los Angeles c. podisurile interioare (Columbia, Marele Bazin, Colorado) -altitudini 1000 - 2500 m, cu relief dezvoltat mai ales pe cuvertura vulcanica si sedimentara. In Podisul Marelui Bazin relief de tip Range, harsuri transformate in creste -canioane, defilee cu denivelari foarte mari; -clima uscata,precipitatii reduse (200-300 mm ),endoerism; -paduri, deserturi, vegetatie de semidesert si desert d. campia litorala pacifica - o fasie relativ ingusta neteda, cu origine fluvio-marina acoperita deseori cu depozite continentale. -clima oceanica diferentiata latitudinal; influenta curentilor oceanici care scalda tarmul (Nord-Pacific, Californiei ) -rare paduri, tufisuri, orase: San Francisco, Los Angeles. e. Alaska -relief muntos (Muntii Brooks, Muntii Edincott ) alt.maxima Mc. Kinley ( 6193 ), podisuri interioare ( Pod. Yukon ) depresiuni si campii; -relief glaciar, varfuri vulcanice ( 5000 m ) -clima arctica (temperatura scade sub -50*C ) regiuni cu sol inghetat tot anul -padurea urca, pana spre 700 m, in partile superioare tundra montana. f. Arhipelagul Aleutinelor -se insiruie pe 1700 km -relief muntos, culmi si varfuri vulcanice, izvoare termale -clima rece, paduri, tufisuri, tundra Sierra Madre Occidental ( Mexic ) -formata in timpul cutarilor din cretacicul mediu -reprezinta un amplu anticlinoriu cu inaltimea maxima 3539 m -culmi longitudinale (cristalin, sedimentar ) conuri vulcanice, vai de tip barrancos unele cu caracter de defilee ( Aros, Urique ) -clima tropicala cu diferentieri intre latura continentala si pacifica

134

-lacuri ( Chapala - cel mai mare lac al tarii ) -paduri de pin si stejar, animale - tatuul, vulturul regal Campia de la Golful Californiei si Oceanul Pacific ( Mexic ) -nisipoasa, cu dune, inaltimi izolate, lagune -clima tropicala uscata (desertul Sonora ) -rauri: Sonora, Yaqui -paduri cu frunze caduce, vegetatie de cactee, opuntii, vegetatie arbustiva, soluri nisipoase Sierra Madre Oriental ( Mexic ) -cutata in cretacicul mediu, un mare anticlinoriu altitudine maxima, 4054 m (vf. Nevada ) -clima tropicala mai uscata in nord si mai umeda in sud -asociatii de chaparral (cu stejar ), stepa ierboasa arbustiva Campia de la Golful Mexic -pieroasa dar si nisipoasa, dispusa in trepte sub 300 m altitudine -tarm cu lagune (lag. Madre ), cu cordoane -clima tropicala umeda ( 2000 mm precipitatii ) -rauri: Rio Grande, Panuco; mlastini, lacuri -paduri, orase: Tompica, Veracruz Sierra Transversal ( Axa vulcanica sau Cordiliera Neovulcanica ) -soclu cretacic - paleogen, eruptiv ( bazalte, andezite ) -relief vulcanic: conuri ( Popocatepetl, 5452 m ), platouri vulcanice (intinse campuri de bazalt ) -relief glaciar si ghetari in masivele centrale si central-estice. -clima tropicala, precipitatii variabile cantitativ -rauri: Lerma, Balsas -paduri de pin, foioase; ursul mic; orase: Guadalajara Sierra Madre de Sud ( Mexic ) -alcatuita din formatiuni cristaline, eruptive si sedimentare; culmi mai mult sau mai putin izolate -regiune seismica destul de activa -clima tropicala umeda si din ce in ce mai uscata pe inaltimi (tierra caliente, tierra templada, tierra fria, tierra helada ) -paduri, tufisuri cu cactee Campia litorala pacifica situata la poalele Sierrei Madre de Sud -relief coborat,cu lagune ( Acapulco ), plaje, dune -altitudine sub 200 m -clima tropicala umeda ( 1300 mm ) -paduri tropicale; orase: Mazatlan, Tuxpan Podisul Central Mexican (Messeta Central ) -constitutie predominant vulcanica (depuneri vulcanice - bazaltice numite brenas sau malpais ) -relief de platouri etajate (mesasuri ) si depresiuni circulare sau alungite ( bolsonuri ); conuri vulcanice, munti insulari, regiunea poarta numele de Altiplanicie-Altiplano -clima tropicala semidesertica si desertica, doua anotimpuri: estacion seca si estacion de las aguas -rauri: Rio Salado, Rio Conchos; lacuri: Texcoco, Chalco -clima tropicala uscata (200- 500 mm ) -asociatii de semipustiu, pustiu si stepa (cactee, yucca, opuntii ); orase: Ciudat Juarez, Chihuahua Peninsula Yucatan -platou calcaros presarat cu coline sub 300 m altitudine -clima tropicala umeda, influenta alizeelor -paduri tropicale umede (palmieri, liane, epifite ); orase: Merida, Campeche Peninsula California

135

-soclu cristalin si o cuvertura sedimentara mezozoica cutata, altitudini ce trec de 3000 m

-munti, podisuri, coline -clima tropicala foarte diferentiata (desertica in nord, cu ploi de iarna si zapezi in sud ) -paduri de stejar, pin, cedru, apoi asociatii cu cactee, agave etc.
III.2.16.Unitatea de orogen andin S-au format în cretacic superior (faza laramică), într-un vast geosinclinal, la vest de Platforma precambriană braziliană. În terţiar are loc o intensă activitate vulcanică, azi limitându-se la Anzii ecuadorieni, columbieni şi sudici; conurile vulcanilor stinşi sunt acoperite cu zăpezile persistente. Mişcările tectonice sunt active fiind evidenţiate de vulcanism şi seismicitate (contactul geotectonic al marilor plăci). De-a lungul faliei Atacama sunt numeroase mişcări tectonice care au fracturat conurile. Mişcările neotectonice au favorizat terasele marine deformate (în lungul abruptului costier- Coastal Scarp). Sunt alcătuiţi din cordiliere şi podişuri interioare ce se extind pe direcţia generală N-S, înalţate în lungul unor planurim de falie, faliile şi flexurile atingând maxim de intensitate la începutuil cuaternarului. Petrografic, o mare diversitate: şisturi cristaline (gnaise), intruziuni granitice (batoliţi mezozoici), sedimentar (calcare, gresii, marne, argile9 şi vulcanice (bazalte, lave porfirice, tufuri, aglomerate). Glaciaţiunea pleistocenă a avut un rol important în formarea reliefului, puternice urme glaciare în Anzii de Sud şi mai slabe în zona tropicală; gheţarii cuaternari au creat văi, până la 2600 m (Anbzii Nordici), lăsând morene până la 2400 m. Limita zăpezilor permanente atinge 5700 m la 16 lat. S, scade la 4500 m în Cordiliera Blanca, 3900 m în Masivul Huascaran, 3600 în vulcanul Domuyo (36o lat. S), 1650 m în vulcanul Osorno (41o lat. S) şi 690 m în Tierra del Fuego. Multe vârfuri depăşesc 5000 m: Aconcagua (6960 m), Huascaran (6768 m), Llullaillaco (6723 m), Chimborazo (6310 m), Cotopaxi (5897 m). Lăţimea Anzilor este cuprinsă între 150 km la Ecuator şi 650 km în Anzii Centrali; ating maximum de lăţime şi masivitate între paralele 16-28o lat. S. Există importante noduri orografice: Nodo di Cumbal (Pasto, 3o lat. N), din care se desfac spre N mai multe cordiliere, separate de depresiuni intramontane longitudinale, iar spre S, trei cordiliere paralele: Blanca, Centrală şi Orientală. Se întâlnesc pasuri de mare înălţime, dificil de trecut: Espina Cito (4800 m) şi Patos (3847 m), între Aconcagua şi Mercedario. Suprafeţele de nivelare dezvolater diferenţiată: în Anzii Centrali, ratele de denudaţie sunt scăzute, datorită aridităţii, ce s-a desfăşurat pe termen lung şi ratei mici de înălţare a lanţului andin, începând cu sfârşitul miocenului. Regional, acest lucru se reflectă prin numeroase pediplene, corelate în mare paret, care datează din timpul perioadei de înălţare din miocen; în Anzii Sudici apar resturi le unor suprafeţe de eroziune care ajung până la 2000 m; între cordieliere se găsesc depresiuni tectonice alungite şi podişuri înalte (circa 400m m), numite local „paramos” şi „puna”: depresiunea tectono-erozivă chiliană (valea longitudinală chiliană) de 1000 km lungime, Altiplano (unul din cele mai mari bazine interioare sud-americane – 750 km lungime şi 90 km lăţime) care variază ca altitudine între 3360-3840 m şi are caracter endoreic; lacul Titicaca, cel mai înalt lac navigabil din lume (170 km lungime, 8300 km2) umple partea nordică a acestei depresiuni. Platforma prelitorală nu este dezvolatată decât în N Peru, în regiunea insulelor chiliene reapare o platformă litorală îngustă. Prezenţa calcarelor carstificabile a determinat formarea unui relief specific; apar depresiuni cu depozite de săruri (denumite salariu – Salariu de Atacama, salariu de Coipasa şi Salariu de Uyuni). Relieful Anzilor patagonezi coboară altitudinal la S de 40o lat. fiind puternic fragmentat şi apărând sub aspectul unui mozaicd deinsule şi mici masive montane; în acelaşi timp, întreg ansamblu se retarage şi se curbează către E. Altitudinea nu depăşeşte de cât excepţional 2000 m; fragmentarea este determinată de o scufundare a întregului ansamblu; în SV se întâlneşte un ţărm cu fiorduri. În extremitatea sudică există culoare care permit iooceanului să traverseze dintr-o parte în alta edificiul andin (Str. Magellan); funcţionează ca barieră climatică; aşezările trec dincolo de limita superioară a pădurii; cel mai mare deşert eolian al Americii de Sud (Peru-Chile sau AtacamaAltiplano Puna), fiind cosiderat totodată şi cel mai uscat din lume. Se extinde din S Ecuadorului, pe 3700 km, de-a lungul coastelor vestice şi versanţilor Anzilor Centrali Peruani şi din N Chile, apoi urcă

136

pe un platou înalt intramontan (Altiplano-Puna), spre S Boliviei şi NV Argentinei; în zona de coastă se întinde deşertul Atacama, cu o serie de oaze (Piura, Chiclayo şi Trujillo). Factorii majori care favorizează apariţia aridităţii sunt: dinamica maselor de aer anticiclonice, influienţa orografică, continentalitatea şi curenţul marin al Perului. Extrem de importantă în evoluţia deşerturilor, situate în lungul Anzilor (Atacama, Altiplano-Puna) sunt depozitele de săruri. Cea mai mare aridiate este în Atacama, în nordul Chile, mai mici de 10 mm/an, unde limita zăpezii se situează la 6000 m. O creştere a precipitaţiilor, mai jos de 6000 m, în regiunea Norte Chico este legată de incursiunile din timpul iernii ale frontului polar de evenimentele legate de El Nino şi de dispersia precipitaţilor de vareă doin Amazon; ia naştere, astfel, aşa-numita „vară boliviană” în regiunea Altiplano. Deşertul Peru-Chile este un deşert stâncos aclcătuit din roci dure, barcanele sunt dezvoltate mai ales în S Peru, în timp ce ergurile lipsesc. Peisajul dezolant al acestei regiuni este dat de acumulările de săruri (salars); sursele de săruri din Atacama şi Puna-Altiplano provin din activitatea vulcanică oceanică şi din foste acumulări de săruri păstrate în depozite geologice. Forme geologice neobişnuite sunt reprezentate de procese de versant – ceep-uri cu origine seismică. III.2.17.Podişul Patagoniei Podişul Patagoniei se întinde între Piemontul Anzilor si ţarmul atlantic, la sud este marginit de râul Colorado, pană la Stramtoare Magellan. Limita de nord, trasă pe Colorado, are un caracter arbitrar, tranziţia spre pampasuri se face pe nesimţite. Structura Podişului Patagoniei e aproape tubulară. Depozitele cele mai recente sunt morenele, blocurile eratice si prundişurile fluvio-glaciare,pe grosimi tot mai mari, pe masură ce se înaintează spre sud, marturie a gheţurilor ce stăpâneau odinioara pe aceste meleaguri. Printre elementele morfologice mai caracteristice, enumeram, alături de forme reziduale şi martori de eroziune, o mulţime de forme de badlands, produse prin şiroire pe gresii cretacice friabile, apoi platourile înalte de lave bazaltice, din centru si din vest şi cornişele de roci eruptive ce domina podişul de gresii mai friabile. În sfârşit la nord-vest, la poalele Anzilor, apar forme aride, depresiuni fară scurgere, presărate cu lacuri sărate, dune etc. Altitudinile urcă domol către regiunea piemontană a Anzilor pana la 1000-1500 m, iar printre lanţuri se individualizează bazine intramontane acoperite cu depozite morenice. Sedimentarea a început din triasic. Fundamentul cristalin apare la zi numai în nord, în general este ascuns sub o cuvertura groasă de depozite marine triasice-cretacice. În cretacicul mediu, aceste formaţiuni au fost afectate de cutari larg boltite, orientate nord-sud, ca un ecou îndepartat al mişcărilor orogenice din Anzi. În miocen s-au depus în loc acumulari de lave s-a conservat pe suprafeţe întinse, constituind platouri înalte, izolate. La sfârşitul terţiarului şi începutul cuaternarului, au avut loc ultimile mişcari ale scoarţei, evidenţiate prin alternanţa zonelor de ridicare si de scufundare. Aceste mişcari au avut un rol deosebit în formarea reliefului actual şi au dus la dezmembrarea peneplenei în unitaţi izolate, de tip mesas, separate de văi. S-a nascut un relief tipic tubular, cu forme suprapuse, apărute în urma acumularilor de lave bazaltice, menţionate mai sus. Dacă boltirile au dus la formarea acestor accidente de relief, zonele scufundate reprezintă adevarate pieţe de adunare a apelor. Ca urmare a mişcărilor schiţate mai sus, zonele de ridicare alternează cu zonele de scufundare. O astfel de zonă boltită se evidenţiaza la nord de Golful Bahia Blanca. Între râurile Colorado şi Negro apare net o zonă de scufundare a fundamentului, care a fost transgredată de apele marine în cretacicul superior. La sud urmeaza o altă zona boltită, până la râul Chubut, ridicată în centru până la 1722 m şi fragmentată în chip de dealuri orientate nord-sud. În dreptul Golfului San Jorge fundamentul se afundă din nou sub depozitele marine. În sfârsit urmează o alta bombare, la sud de Rio Deseado, afectând întregul teritoriu până la Strâmtoarea Magellan, extinzându-se chiar şi peste selful continental şi Arhipelagul Falkland. Mişcarile s-au repercutat şi asupra reliefului litoral, de exemplu în zona de ridicare maximă, în dreptul Golfului San Jorge terasele marine se găsesc la altitudini între 165-185 m. Clima este temperată continentală, caracterizată prin variaţii termice accentuate şi precipitaţii reduse. La Santa Cruz, localitate situată la nord, în valea Rio Negro, în luna cea mai caldă (ianuarie) media temperaturilor nu depaşeşte 15˚C. Media lunii iulie e de 6˚C la nord şi de 0˚C în sud (la Puerto Santa Cruz 1,7˚C). Câteodată se înregistrează chiar si îngheţuri (-10˚C, -15˚C, -30˚C), mai ales în timpul când pustiul este spulberat de vânturile reci, venite dinspre regiunile andine sau dinspre regiunile antartice. Cantitatea de precipitaţii variază foarte mult, în general cad anual precipitaţii sub limita necesară agriculturii, exceptând

137

ţinuturile de la poalele Anzilor, situate îi dreptul văilor transversale, unde ajung precipitaţii ceva mai abundente (500-700mm), în lunile de iarnă. Vânturile oceanice de vest sunt oprite de paravanul Anzilor. Din această cauză, caracterul arid si semiarid predomină pe mari suprafeţe. La Paso de Limay. Din piemontul Anzilor, media precipitaţiilor anuale nu depaseste 150mm; la San Antonio, pe ţărmul Golfului San Matias, cad 180 mm. Însă la sud de râul Chico, înălţimile scad treptat şi lanţul muntos nu mai formează o barieră de netrecut în calea vânturilor de apus. Din acest motiv, ariditatea descreşte pe măsură ce se înaintează spre sud. La Porto Gallegos se îregistrează deja o cantitate medie anuală de 400 mm, iar în vest, pe alocuri 800 mm. Densitatea reţelei hidrografice e foarte redusă. În aceste condiţii climatice, râurile ce izvorăsc din Anzi şi transversează acest podiş se alimentează predominant din gheţari sau din lacuri glaciare. Râurile şi-au creat văi adânci şi terase. Ele au scurgerea maximă la sfârşitul primăverii. Toamna, râurile care nu-şi aduna apele din Anzi, seacă înainte de a ajunge la ţărm. La nord, Rio Negro are doi afluenţi mai mari: Limay, care îşi trage obârşia din Lacul Nahuel-Huapi, şi Nequèn, venind tot din Anzi, deci ambele au un debit destul de bogat. Rio Salado vine din nord, dintr-un ţinut mlăştinos, denumit “ baňados”, dar îşi pierde apele într-un lac mic. Înainte de a putea ajunge pâna la Colorado, deşi în perioada pluvială îi este tributar, fapt indicat prin albia părăsită. În partea centrală a podoşului Chubut este râul cel mai mare, afluentul său pe dreapta, Chico, trece prin Dpresiunea Lacului Colhuè Huapi. Senguerr, un alt râu mic andin, se îndreaptă tot spre această depresiune. La extremitatea din sud a Podişului Patagoniei, Santa Cruz şi Gallegos sunt două râuri mai mici şi debuşează în Atlantic prin estuare. Ele se alimentează din lacurile glaciare de la piemontul Anzilor. Din cauzele climatice arătate, predomină vegetaţia de stepă aridă şi semiaridă. Aceasta se compune din arbuşti: “chaňar” (courliaea decorticans), “jarillo” (Larrea dicorticata) şi alte specii (Condalia microphylla, Atriplex pamparum). Spre nord apare arbustul Berberis heterophylla (Calafate) şi B. Ilicifolia, un soi de drăcilă, din care localnici fac vin. E foarte caracteristică şi răspândită iarba tussock ( Dactylis caespithosa). Printre asociaţile de graminee se amestecă şi Viola magellanica. Vara stepa capătă un aspect dezolant: ierburi uscate dau o coloraţie cenuşie-brună peisajului. Vegetaţia arborescentă propriu-zisă apare numai în văi şi în zona piemontană a Anzilor. Spre sud, acest caracter arid al vegetaţiei dispare şi începe să apară petice de păduri de: Araucaria imbricata, Libocedrus chilensis, apoi păduri cu esenţe cu frunze căzătoare: Maytenus magellanica (mayten), în amestec cu specii de fagi (Nothofagus dombeyi, Nothofagus antarctica, Nothofagus pumilio) care înaintează până la ţărm. Formarea solurilor brune-cenuşii de pustiu este legată de existenţa vegetaţiei ierboase şi de caracterul uscat al climei. Ele sunt înlocuite la sud de paralela de 50˚ latitudine sudică, în ţinuturile umed, prin soluri castanii, destul de bogate în humus. În partea sudică apar şi soluri de tundră. Fauna naturală este în general, bine conservată şi a fost studiată de savantul român Emil Racoviţă, care cu ocazia expediţiei belgiene spre Antarctica în 1897, a întreprins o scurtă călătorie, în sudul Patagoniei, în zona din Magallanes spre Anzi, până la Golful Otaway. Fauna Patagoniei nu e nici bogată dar nici săracă, În pleistocen, fauna era mult mai variată, atestată in prezent prin resturi fosile de mamifere. În general apar puţine elemente neo-tropicale. Astfel, aria de răspândire a pumei se extinde până la extremitatea sudică a continentului. Acest carnivor face pagube mari în turmele de oi. Fauna andina e bine reprezentată. În păşunile sărăcăcioase trăiesc cârduri de guanaci, acesta este un mamifer caracteristic Patagoniei, o camilă cu blană de culoare galbenă-roşcată.(fig. 1) Emil Racoviţă mai semnalează cerbul de pampas. Pisica pampasurilor şi Canis magellanicus, considerat de uni lup, de alţii vulpe. În stepele aride trăiesc o mulţime de rozătoare mici: toco-tuco, viscaşa, mara sau iepurile de Patagonia (dolichotis patagonica). Dintre păsări enumeram: nandurul, vulturul condor şi specia cea mai mare de colibri (Eustephanus galeritus) sunt răspândite pana la Strâmtoarea Magellan. În jurul lacurilor de baraj morenic, de la poalele Anzilor, Emil Racoviţă descrie o imensă populaţie de păsări: gâşte şi raţe sălbatice, pescaruşi, flamingo, ibisul-cu-ochelari sau bandurria, bâtlani etc. Podişul Patagoniei este o regiune nu prea populata. În prezent aici trăiesc peste 1700000 de locuitori, densitatea populţiei este de 1,93 loc/km². Prezenţa populatie in regiunea Podişului Patagoniei este atestată cu peste 9000 de ani în urmă, (descoperirile din pestera Cueva de las Manos). În secolul al XIX a inceput colonizarea cu locuitori din Europa (majoritatea populaţiei din Argentina este de origine italiana). Majoritatea locuitorilor practică agricultura, creşterea animalelor (vite si oi). În prezent în regiune este in curs de dezvoltare extractia carbunelui si petrolului, desi rezervele sunt relativ reduse. Cele mai importante oraşe din Podişul Patagoniei sunt: Viedma, Comodoro Rivadavia, Puerto Deseado. Au o populaţie sub 50000 de locuitori.

138

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA Blache, Paul Vidal de la (1908), Regions naturelles et noms de pays, Delgrave, Paris. Bal A., (1997), Economii în tranziţie – Europa Centrală şi de Est, Editura Oscar Print, Bucureşti Băltăreţu A., (1987), Fructele pământului, Editura Albatros, Bucureşti Bâlteanu Gh., (1979), Plantele de cultură – hrană şi materie primă, Editura Albatros, Bucureşti Boia L., (1985), Probleme de geografie istorică, Centr. Multipl. Univ Bucureşti Braudel F., (1994) Gramatica civilizaţiilor, t. I-II, Editura Meridiane, Bucureşti Brown L. R, (2004), coordonator - Problemele globale ale omenirii – starea lumii în 2003, Editura Tehnică, Bucureşti Brunet, R., Ferras, R., Thery, H., (1992) Les Mots de la Geographie. Dictionnaire critique, ReclusLa Documentation francaise Caloianu, N., Garbacea, V., Marin, I., Radulescu, I., (1980), Gerografia continentelor - Asia, Oceania, Australia, Antarctica, EDP, Bucuresti Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Ediţia a II-a, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca. Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Evolutie, concepte, metodologie, Presa Universitară Clujeana, Cluj Napoca. Constantinescu, P., (1990), Sinergia şi informaţia sistemelor, Editura Tehnică, Bucureşti Cotet, P., Bacanu, L. (1972), Australia, Oceania, Antarctica, Ed. Did. Si Ped., Bucuresti Dauphiné, A. (1979), Espace, region et systeme, Economica, Paris. Donisă, I., (1977), Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Dumolard, P. (1980), Le concept de region: ambiquités, paradoxes ou contradictions, Trav. de l'Institut de Geogrpahie de Reims, no. 41-42. Erdeli G., Cândea M., Braghină C., Costache S., Zamfir D., (1999), Dicţionar de geografie umană, Editura Corint, Bucureşti Fellmann, P.,Getis, A., Getis, J. (1990), Human Geography, WCB, USA. Fremont, A. (1976), L'espace vecu et la notion de region, Trav. Inst. Geogr., 41-42, Reims. Gales, P., Lequesne, C. (1997), Les paradoxes des regions en Europe, La Decouverte, Paris. Garbacea, V. (1964), Africa-Geografie fizica, EDP, Bucuresti Gravier, J. F. (1970), La question regionale, Flamarion, Paris. Groza O., Muntele I., (2005), Geografie umană generală, Editura Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi Grumăzescu, Cornelia (1970), Opinii privind aplicarea teoriei sistemului în geografia modernă, SCGGG, XVII, 2. Haggett, P.(1990) The Geographer's Art, Basil Blackwell, Cambridge, USA. Hasan Gh., (1998), Omul şi universul, Editura Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi Ianoş, I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Editura Tehnică, Bucureşti Ielenicz M., (2000), Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti Ielenicz M, Comănescu Laura, (2003), Geografie fizică generală. Bazele geografiei fizice, Editura Universitară, Bucureşti Ilieş A., (1999), Elemente de geografie politică, Editura Universităţii din Oradea Ionac N., (2000), Mic tratat de geografie medicală, Editura Universităţii Bucureşti Josan N., (2002), Sisteme globale de mediu, Editura Universităţii din Oradea Lungu, M. (2004), Statele lumii, antologie, Steaua Nordului, Constanta Matei, H., Negut, S., Nicolae, I., Radu Caterina, (1999), Enciclopedia Asiei, Meronia, Bucuresti Matei, H., Negut, S., Nicolae, I., Radu Caterina, Vintila-Radulescu, Ioana, (2002), Enciclopedia Africii, Meronia Matei, H., Negut, S., Nicolae, I., Radu Caterina, (2002), Enciclopedia Australiei si Oceaniei, Meronia, Bucuresti Matei, H., Negut, S., Nicolae, I., Radu Caterina, Vintila-Radulescu, Ioana, (2003), Enciclopedia Americilor, Meronia Matei, H., Negut, S., Nicolae, I., (2007), Enciclopedia Statelor Lumii, Meronia Marin, I. (1998), Geografie regionala, Europa (Nordica, Centrala, Estica, Mediteraneana) si Asia (Asia Centrala, Asia de Sud-Vest), Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti

139

Marin, I, Marin, M., Manea Gabriela, Popa, V., Irimia, R., Tiscovschi, A., (2004), Geografie regionala-America de Sud, Ed. Universitara, Bucuresti Marin, M, Gherasim, C., (2002), Continentele, Probleme speciale de Geografie Regionala, Ed. Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti Mihăilescu, V. (1968), Geografie teoretică, Editura Academiei RS România, Bucuresti Minshull, R. (1971), Regional Geography. Theory and practice, Hutchinson University Library, London. Nir, D.(1990), Region as a socio-environmental System. An Introduction to a Systemic Regional Geography, Editura Kluwer Acad. Publ. Dordrecht, The Netherlands. Neamu, Gh. (1982), Geografia Antarctidei, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti Popovici, I., Letea, I., Radulescu, I. (1977), Geografia Americii de Nord si Centrale, Ed. St. si Encicl., Bucuresti Radulescu, I., (1963), Curs de geografie fizica a continentelor – America de Nord si Centrala, EDP, Bucuresti Raboca N., (1994), Agricultura mondială – aspecte geografice, Casa de editură Sarmis, Cluj Sauşkin I. G., (1961), Introducere în geografia economică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti Stahl H. H., (1980), Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti Teodoreanu E., (2004), Geografie medicală, Editura Academiei, Bucureşti Tofler A., (1983), Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti Ungureanu A., (2000), Geografie umană generală, Edit. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi Rusu, E. (2007), Geografia continentelor – Africa, EDP, Bucuresti Vallega, A. (1995), La regione, sistema territoriale sostenibile, Edit. Mursia, Milano. Wackermann, G. (2002, Géographie Regionale, Ellises, Paris.

140

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->