UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA COLEGIUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN SPECIALIZAREA: CONTABILITATE ANUL I

MICROECONOMIE
- SUPORT DE CURS – PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Lect. univ. dr. STANCIU MARIETA

1. ECONOMIA ŞI ŞTIINŢA ECONOMICĂ. METODA DE CUNOAŞTERE ÎN ŞTIINŢA ECONOMICĂ 1.1 Economia faptică şi economia teoretică 1.2 Obiectul, metoda şi rolul formativ al Economiei 1.3 Nevoile umane şi resursele economice 1.4 Economia şi raţionalitatea în economie. Structurile economiei 1.1 Economia faptică şi economia teoretică Cuvântul „economie” are un dublu înţeles, iar pentru o mai bună percepţie trebuie făcută distincţia dintre cele două dimensiuni ale economiei, Economia teoretică şi Economia faptică, care sunt esenţialmente diferite. Economia faptică, reală se prezintă ca: un ansamblu de activităţi şi procese economice de producţie, de repartiţie, de schimb şi de consum; o masă de bunuri şi servicii economice rezultate din activităţile şi procesele respective; o totalitate de participanţi la organizarea şi desfăşurarea activităţilor şi proceselor producătoare de bunuri şi servicii; un sistem integrat de relaţii sociale ce au loc între subiecţii economici. De aici, desprindem concluzia că economia ca practică socială este un microunivers, în centrul căruia stă omul cu nevoile sale, un sistem global format din mai multe subsisteme, între care se detaşează ca importanţă: omul, în dubla sa ipostază: de producător – agent economic şi consumator; unităţile economice, în care se integrează şi lucrează oamenii; bunurile şi serviciile economice; faptele şi respectiv operaţiunile economice;

-

relaţiile interumane de cooperare, de întrajutorare şi de comunicare.

Economia reală a evoluat în ritmuri, proporţii şi coordonate diferite de la o epocă la alta, astfel încât atunci când omul devine liber, în dublul sens: economic, deposedat de mijloacele de producţie, şi juridic eliberat de orice norme care-i limitau mişcarea şi îl împiedicau să-şi vândă forţa de muncă oricui pe un timp determinat, economia reală devine ceea ce este şi astăzi: o economie de piaţă liber concurenţială; o economie puternic marcată de diviziunea socială a muncii şi de diviziunea manufacturieră, de fabrică; o economie în care munca fizică a omului este înlocuită de munca maşinilor; o economie în care statul îşi face simţită prezenţa atât în calitate de element al suprastructurii cât şi de agent economic; o economie cu randamente şi eficienţă crescânde; o economie fondată pe profit, câştig, bunăstare materială şi spirituală. Economia faptică, reală este baza apariţiei şi existenţei economiei teoretice, care este rezultatul observării şi cercetării sistematice şi permanente, efectuate de specialişti, şi despre care se poate vorbi, în mod înddreptăţit, după ce economia teoretică devine ştiinţă de sine stătătoare. Apariţia economiei teoretice ca ştiinţă se datorează clasicilor englezi Adam Smith şi David Ricardo, care sunt consideraţi adevăraţii părinţi ai economiei politice ca ştiinţă. Ca exponenţi ai capitalismului matur şi ai burgheziei industriale în continuă ascensiune, ei au rămas partizanii ordinii naturale şi ai liber schimbismului, incluszând în sfera muncii producătoare de bunuri şi venit net toate ramurile şi pe primul loc industria manufacturieră, înţelegând şi explicând relaţiile de determinare dintre diviziunea manufacturieră, productivitatea muncii şi avuţia naţională. Smith şi Ricardo fundamentează ştiinţific comerţul exterior prin teoria costurilor absolute şi comparative (relative). Prin ei, ECONOMIA devine ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului, întrunind cele trei condiţii de bază pentru a fi socotită ca atare:

Neexistând destul din toate.1. prin Tratatul său de economie. astfe: . impunându-se ca o ştiinţă socio-umană a opţiunii. ţară). Economia politică se delimitează de celelalte ştiinţe economice prin modul de abordare a activităţilor economice. cât. societatea în întregul ei conştientizează că nu pot avea totul. denumirea disciplinei universitare pe care o predăm a apărut cu mult înainte de apariţia ştiinţei economice. societate. prin premisele adoptate şi concluziile formulate. economia politică este considerată ştiinţa despre faptele şi comportamentele economice. guvernele. s-a impus o alegere raţională a lucrurilor ce urmează a fi produse şi consumate iar întrebări precum ce. cu derivatul său „politeia” care însemna organizare socială. iar pentru a produce ceva trebuie să renunţe la altceva. 3. firmele. lege. „polis” – gospodărie. metoda şi rolul formativ al Economiei Termenul de economie politică a fost consacrat în 1615 de economisul francez Antoine de Montchrestien. iniţial. Indivizii. a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerinţelor individuale şi sociale în continuă creştere şi diversificare. 2. metodă de cercetare proprie. rare şi unele pe cale de epuizare. la începutul epocii moderne. cetate (oraş. Acum. obiect de studiu propriu. devine tot mai evidentă discrepanţa dintre nevoile nelimitate şi resurse limitate. Paradoxal. s-a identificat cu economia politică. cum şi cine să producă au devenit obsedante iar Economia trebuia să dea un răspuns prompt şi cert. sistem propriu de categorii şi legi economice 1. procese prin care oamenii tindeau să-şi satisfacă nevoile cu ajutorul resurselor rare. termen care s-a extins într-o mare parte a lumii şi care provine de la trei cuvinte greceşti „oikos”. „nomos”. Identificându-se cu ştiinţa economică în ansamblul ei.2 Obiectul. care.

ea fundamentează noţiunile. 3. ca ştiinţă social-umană. ansamblul de procedee folosite în scopul descoperirii şi explicării adevărului obiectiv. o reflectare universalizată. abstractizarea reprezintă procedeul prin care cunoaşterea trece de la concret la abstract. mijlocul.1. studiază viaţa economică în întreaga ei complexitate. indiferent dacă cercetarea porneşte de la microeconomie spre macroeconomie. etimologic metoda reprezintă calea. 4. economia politică încearcă să elimine opoziţia dintre teorie şi doctrină. economia politică reprezintă o ştiinţă teoretică. acest procedeu presupunând analiza şi sinteza. un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea economică. împrumută tehnici şi instrumente de la alte ştiinţe integrându-le într-un ansamblu specific. constituind baza metodologică pentru toate ştiinţele economice. are în vedere interdepedenţele dinamice din economia reală. Aprecierea necunoscutului prin cunoscut are loc cu ajutorul comparaţiei. în calitatea sa de ştiinţă teoretică fundamentală. extinzând criteriul raţionalităţii şi eficienţei maxime asupra tuturor activităţilor din societate. generalizată a acestei realităţi. METODA ECONOMIEI Obiectul reprezintă prima şi cea mai importantă condiţie pentru ca Economia să fie ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului. metoda comparării este procedeul logic cel mai general. economia politică creează tehnici şi instrumente de cercetare a faptelor economice. Economia Politică foloseşte în procesul cunoaşterii următoarele metode sau procedee ştiinţifice. . 2. modul sistematic de cercetare şi expunere a rezultatelor. categoriile şi legile aplicabile tuturor domeniilor economiei reale. universal folosit în procesul de elaborare a conceptelor ştiinţifice.

modele macroeconomice. descompunerea mentală sau fizică a obiectului de studiu în părţile sale constitutive. Utilizarea matematicii în economie. modele probabilistice. Concluziile obţinute prin această metodă sunt probabile. se realizează prin construirea metodelor economico-matematice care pot fi clasificate astfel: • din punct de vedere al relaţiilor pe care le reflectă distingem: modele deterministe. Cu alte cuvinte. a principiilor la analiza fenomenelor. examinarea fiecărei părţi separat şi dezvăluirea trăsăturilor caracteristice. modele dinamice. • sinteza continuă procesul de cunoaştere al analizei desăvârşindu-l. proceselor particulare. • din punct de vedere al dezvoltării obiectului distingem: modele statice. făcând abstracţie de folosirea matematicii elementare în scopul de măsurare pură. inducţia şi deducţia. metoda analogiei constă în „transferul unei însuşiri sau a tuturor însuşirilor unui obiect al cunoaşterii la un alt obiect supus cercetării. iar sinteza mută analiza în faza sa finală. Inducţia constă în desprinderea concluziilor generale din analiza cazurilor particulare. urmărind linia istorică în forma sa abstractă şi consecventă. analiza pregăteşte declanşarea ştiinţei.• analiza presupune divizarea. iar deducţia constă în aplicarea tezelor generale. . metoda matematică reprezintă o necesitate de ordin practic şi teoretic. ele nu sunt certe. metoda logică cercetează procesele economice în evoluţia lor de la simplu la complex. • din punct de vedere al sferei de cuprindere distingem: modele microeconomice.

deoarece se înlocuiesc între ele. 4) Nevoile umane sunt complementare. metodele statistice. sub forma a ceea ce oamenii resimt direct sau ca fiindu-le necesar pentru existenţă. 2) Nevoile umane sunt limitate în capacitate. Nevoile umane apar. 1. Nevoile umane se manifestă ca un sistem integrat şi dinamic de cerinţe. în procesul cunoaşterii apelându-se la indicatorii statistico-matematici care reprezintă numere ce caracterizează trăsăturilor specifice ale totalităţii fenomenelor economice. ordonate şi ierarhizate în funcţie de locul şi rolul lor în cadrul vieţii sociale.corespunzător gradului atins în dezvoltarea societăţii şi capacitatea oamenilor de a conştientiza aceste cerinţe. omul se prezintă ca fiinţă tridimensională: biologică. pentru formarea şi dezvoltarea lor. mai întâi. . evoluând de cele mai multe ori în sensuri identice.3 Nevoile umane şi resursele economice Produs al naturii şi al societăţii. 3) Nevoile umane sunt concurente. Nevoile umane reprezintă cerinţele oamenilor de a-şi însuşi bunuri. 5) Orice nevoie umană se stinge prin satisfacere. modele grafice. modele analitice.• din punct de vedere al construcţiei lor distingem: modele numerice. toate acestea devenind nevoi efective-reale . 1) Nevoile umane sunt nelimitate ca număr. satisfacerea unei anumite nevoi presupune consumarea unei cantităţi date dintr-un bun material sau serviciu. socială şi raţională. unele nevoi se extind în detrimentul altora. Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături fiecare dintre acestea reflectând o lege economică.

prezentându-se ca o mulţime de trebuinţe complementare. statele. obiceiuri. fiind rezultatul condiţiilor de viaţă existente la un moment dat în societate. Nevoile (trebuinţele) economice se caracterizează prin următoarele trăsături: 1) reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă iminentă indivizilor şi colectivităţilor umane. care reprezintă cerinţe obiective ale vieţii umane. 5) 6) 7) orice nevoie economică satisfăcută renaşte cu timpul. • subiectivă. 4) între amplificarea nevoilor economice (nelimitate) şi resursele economice (limitate) există o contradicţie care se manifestă prin legea rarităţii resurselor.Una dintre componentele esenţiale ale nevoilor umane o reprezintă nevoile (trebuinţele) economice. . rare în comparaţie cu nevoile. fiecare individ devenind un subiect economic care constată cât de mare este intensitatea trebuinţei sale. psihologici. intensitatea unei nevoi se află în permanenţă în raport invers proporţional cu gradul de satisfacere a acesteia. 2) 3) au caracter istoric. concurente şi substituibile. manifestându-se ca impuls iniţial şi ca scop permanent al tuturor activităţilor economice. având o anumită periodicitate. adică resursele şi bunurile sunt relativ limitate. au o dublă determinare: • obiectivă. depinzând de gradul de civilizaţie şi cultură al populaţiei. naţiunile. devenind nelimitate ca număr şi manifestându-se sub forma principiului creşterii şi diversificării trebuinţelor. societatea în ansamblul ei. au caracter complex. ale existenţei şi dezvoltării purtătorilor lor indivizii. sociali. adică nevoile economice depind de factori biologici. grupările sociale. tradiţii. morali.

statale. interese permanente. interese economice fundamentale. potenţând eficienţa utilizării tuturor resurselor economice. interese economice mondiale. 4) Din punct de vedere al duratei manifestării lor în timp se disting: a. d. secundare. b. o importanţă deosebită revine resurselor economice derivate.Trebuinţele economice sunt organic şi indestructibil legate de interesele economice care pot fi definite ca fiind forma de manifestare a trebuinţelor economice. interese economice nefundamentale. care reprezintă rezultatul folosirii şi acumulării resurselor primare. c. interese economice directe. Resursele economice reprezintă ansamblul elementelor atrase care sunt efectiv utilizate pentru producerea şi obţinerea de bunuri materiale şi servicii. particulare. interese economice naţionale. Resursele naturale. interese rare. Interesele economice pot fi clasificate astfel: 1) Din punct de vedere al purtătorilor intereselor se disting: a. formează resursele primare. interese economice individuale. terţiare etc. b. împreună cu cele umane. interese economice ale microgrupurilor sociale. 2) Din punct de vedere al rolului îndeplinit în viaţa economică a societăţii: a. interese economice indirecte. planetare. întreprinderilor. interese economice internaţionale. interese periodice. 3) Din punct de vedere al caracterului legăturilor cu subiecţii purtători se disting: a. b. denumite şi interese generale. . organizaţiilor cu caracter local. în cantităţi determinate şi de calitate adecvată. alături de care. private. b. e. c. Orice activitate umană presupune utilizarea de resurse specifice.

activităţi fizice. b. economia – termen sinonim cu activitatea economică. Structurile economiei Prin conţinutul şi rolul său. . legal etc.4 Economia şi raţionalitatea economică. d. activităţi practice. 4) Din punct de vedere al conţinutului şi finalităţii activităţii economice desfăşurate de oameni. moral sau imoral. b. reprezintă o latură inseparabilă a acţiunii sociale. activităţi teoretice. cu economia reală. activităţile pot fi grupate în: a. activităţi de repetare şi reproducere. activităţi de reproducere la aceeaşi scară sau pe scară mai mare. repartiţiei şi consumului de bunuri în funcţie de nevoile şi interesele economice. d. Activitatea economică poate fi definită ca fiind lupta împotriva rarităţii. e.1. b. c. activităţi de distrugere. activităţi de organizare sau dezorganizare. actele. progresist sau reacţionar. 2) Din punct de vedere al energiei umane folosite pot fi grupate în: a. Activitatea economică este înainte de toate o activitate umană. comportamentele şi deciziile oamenilor cu privire la atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii. 3) Din punct de vedere al sistemului valorilor existente în societate activităţile pot avea caracter: a. 1) Din punct de vedere al raporturilor dintre om şi natură pot fi grupate în: a. proces complex ce reflectă faptele. activităţi creative. c. circulaţiei. b. activităţi intelectuale. pozitiv sau negativ.

distribuţia (repartiţia).De-a lungul timpului. realizate de către agenţi economici specializaţi. activităţi turistice etc. care reprezintă procesul obiectiv de desprindere. În funcţie de rezultatele ei producţia poate fi: producţie materială. resurselor. prestări de servicii – reprezintă acele activităţi care transformă intrările în rezultate specifice. Distribuţia (repartiţia) cuprinde acele activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt orientate spre destinaţiile lor. când rezultatul constă în bunuri materiale (bogăţie materială). conservarea şi schimbul de produse şi servicii. Circulaţia (schimbul) se referă la transportul. al adâncirii diviziunii sociale a muncii. diferenţiere. adică bogăţie imaterială (transporturi. Consumaţia constă în actele de utilizare a bunurilor economice create. depozitarea. Producţia constă în transformarea intrărilor (input-urilor). ca momente inseparabile ale acţiunii social-economice. pentru satisfacerea diferitelor trebuinţe. circulaţia (schimbul) şi consumaţia. pentru ca bunurile economice create să fie puse la dispoziţia deţinătorilor de venituri pe calea vânzării-cumpărării sau pe alte căi.). repartizate şi introduse în circulaţie. distribuindu-se şi redistribuindu-se venitul participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii. structura economiei reale cuprinde patru mari grupuri de activităţi care s-au format şi funcţionează pe baza unor relaţii orizontale: producţia. . Ca rezultat al dezvoltării societăţii. în scopul obţinerii de profit. cunoscut sub denumirea de diviziune socială a muncii. separareautonomizare şi combinare a diferitelor genuri de activităţi şi de fixare a acestora. specializare şi integrare a activităţilor economice. prin funcţiile îndeplinite. factorilor de producţie în ieşiri (output-uri) de bunuri economice. a avut loc un amplu proces de diversificare. fiind ultimul stadiu al mişcării bunurilor economice. În cadrul acestui proces au loc numeroase subprocese cum sunt: • consumaţia productivă (intermediară) care constă în consumarea unor bunuri materiale şi servicii pentru crearea altor bunuri şi servicii.

. funcţionarea pieţei mondiale şi a circuitului economic mondial. subramurilor şi zonelor economice. Mondoeconomia cuprinde economiile naţionale ale tuturor statelor lumii. Macroeconomia reprezintă domeniul specializat al disciplinei economice. ci. generate de diviziunea internaţională a muncii. Economia ca entitate complexă indestructibilă. 4. • nivelul utilizării resurselor de producţie. Mezoeconomia . Microeconomia nu studiază doar comportamentul producătorilor şi al consumatorilor. • totalul veniturilor realizate la dimensiune naţională. 3. în funcţie de gradul de agregare. care studiază ansamblul activităţilor economice.• consumaţia neproductivă (consum final) reprezentată de consumarea bunurilor economice pentru satisfacerea trebuinţelor personale. explică şi funcţionarea generală a sistemului economic în ansamblul său. folosind variabile agregate. în ideea de a înţelege şi explica cum hotărăsc producătorii ce.este definită ca fiind ramura care abordează şi cercetează viaţa economică la nivelul ramurilor. Microeconomia ca parte a ştiinţei economice se ocupă cu studiul comportamentelor individuale. • atestarea utilităţii bunurilor economice şi manifestarea acestora ca bunuri economice reale. interdependenţele economice dintre state. 2. la nivelul unei economii naţionale: • cantitatea totală de bunuri şi servicii realizate la nivelul întregii economii. • comportamentul general al preţurilor. este cercetată din unghiuri diferite. cât şi cum să producă şi cum îşi cheltuiesc consumatorii veniturile pentru a-şi satisface necesităţile la cel mai ridicat nivel posibil. structura pe verticală a economiei ierarhizează activităţile pe patru niveluri: 1. pe baza acestora. astfel încât.

riguros. după expresia lui Adam Smith. în funcţie de interesele şi nevoile economice. economiştii neoclasici renunţă la termenul de political economy în favoarea celui de economics. O bună perioadă de timp. Intensitatea şi nivelul economiei reale poate fi calculată prin intermediul următorilor indicatori macroeconomici: produsul intern brut. rânduială. salariul mediu nominal net. nomos – care reprezenta lege. de nivelul şi structura costurilor. . în secolul XVIII fiind considerată ştiinţă a avuţiilor. de nivelul rezultatelor. repartiţiei şi consumului de bunuri. ce au ca scop principal satisfacerea nevoilor consumatorilor persoane fizice /juridice.CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 1 Economie – termenul de economie politică a fost creat în 1615 de Antoine de Montchrestien pornind de la trei cuvinte greceşti: oikos – care înseamnă casă. Economia reală este studiată. care sugerează caracterul obiectiv. nivelul producţiei agricole. constituită în secolele XVIII-XIX. obiceiurile şi hotărârile pe care le iau oamenii în ceea ce priveşte atragerea şi întrebuinţarea resurselor economice în scopul producerii. Platon. societate. Idei şi teorii economice există din antichitate (Aristotel. populaţia ocupată la nivelul întregii economii etc. economia politică s-a identificat cu ştiinţa economică. circulaţiei. Xenofon). După publicaţia lui Alfred Marshall din 1890. polis – cetate. Economie reală – totalitatea activităţilor economice care susţin oferta agregată de bunuri şi servicii. nivelul populaţiei ocupate în fiecare ramură a economiei naţionale. Principiile Economics-ului (Principles of Economics). Activitatea economică – proces complex ce reflectă faptele. analizată şi definită în funcţie de capacitatea tehnică şi tehnologică. comerţul exterior. gospodărie. de ramura în care un agent economic îşi desfăşoară activitatea etc. atribuit analizei economice.

pentru formarea şi manifestarea personalităţii lor. care exprimă cea mai bună alternativă de alocare a resurselor. . sacrificată în favoarea alternativei alese. ca fiindu-le necesare pentru existenţă.raportul repetabil între indivizii participanţi la activitatea economică. Cost de oportunitate sau cost de opţiune.proprietatea resurselor de a fi insuficiente în raport cu nevoile. reprezintă un concept iniţiat de şcoala neoclasică. . intercondiţionare şi funcţionare a diferitelor verigi ale vieţii economice.Nevoi – ceea ce oamenii resimt. Legea rarităţii resurselor economice – legea conform căreia cantitatea. amploarea şi structura nevoilor umane.relaţia esenţială între procesele şi fenomenele economice. calitatea şi structura resurselor economice se modifică mai lent decât intensitatea. organizare. . Legea economică . Creşterea eficienţei economice constituie factorul determinant între estomparea tensiunilor ce apar între nevoi şi resurse. resursele fiind limitate în raport cu trebuinţele indivizilor.reprezintă reflectarea modului de structurare. Raritatea . direct sau indirect.

fie din producţia proprie prin autoconsum.1 Natura.2 Proprietatea în economia de piaţă. libera iniţiativă 2.1. . primind în contraprestaţie alte bunuri necesare. cedând bunurile proprii în favoarea altor bunuri obţinute de alţi producători.2. Schimbul reprezintă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi.2.1 Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă 2.1 Economia naturală 2. geneza şi evoluţia banilor 2.1. Economia naturală se caracterizează prin câteva trăsături specifice: .1.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei Satisfacerea nevoilor umane s-a realizat. tipuri ale acesteia 2. de-a lungul timpului.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă 2.3 Modele şi tipuri ale economiei de piaţă 2.1.fie prin intermediul schimbului.2 Economia de schimb 2.2. Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. 2.3.1 Economia naturală Economia naturală (autarhică) reprezintă acea formă de organizare şi funcţionare a economiei în care nevoile individuale sau colective se satisfac prin autoconsum.2. inclusiv moneda.1 Forme de organizare şi funcţionare a economiei 2. ECONOMIA DE PIAŢĂ CONTEMPORANĂ 2.3 Banii în economia de piaţă 2. pe două căi distincte: .3. fără a fi nevoie de schimb.2 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă.3 Economia de comandă 2.

• izolarea producătorului din punct de vedere economic. • diviziunea simplă. • autonomia producătorilor. prin care se diferenţiază de economia naturală astfel: • specializarea agenţilor economici în producerea unor bunuri diferenţiate. • predominanţa nevoilor biologice. de avantajul obţinut dintr-o activitate. a fost cauzată de interese economice.1.• diversificarea activităţii economice. în sensul că producătorul nespecializat îşi realizează prin munca proprie bunurilor necesare. • importanţa acordată pământului. • desfăşurarea schimburilor economice sub forma unor tranzacţii bilaterale de piaţă (mişcări reciproce de bunuri şi bani între participanţii la schimb). iar mai târziu. 2. • schimbul. experienţă sau întâmplare. necesar ca producătorii să-şi schimbe între ei surplusul de bunuri pentru satisfacerea nevoilor economice. specializaţi şi autonomi.2 Economia de schimb Economia de schimb se defineşte ca fiind acea formă de organizare a activităţii economice în care agenţii economici. considerat a fi principalul factor de producţie. bunuri care sunt destinate schimbului prin actul de vânzare-cumpărare realizat pe piaţă. Specializarea agenţilor economici într-o activitate a fost determinată de interese economice. ca rezultantă a specializării. Specializarea agenţilor economici prezintă avantaje şi anume: . • concentrarea activităţii economice în jurul pieţei. şi anume producţia de mărfuri. produc bunuri destinate vânzării. Economia de schimb are trăsături proprii. • descentralizarea economiei redusă. obiceiuri. • existenţa monedei (instituţionalizate) ce creează o nouă treaptă de organizare şi funcţionare a activităţii economice. naturală a muncii. comparativ cu alta. tradiţii.

Problemele pe care trebuie să le soluţioneze fostele state socialiste vizează câteva aspecte: • stabilizarea macroeconomică. • crearea sectorului particular.3 Economia de comandă Este întâlnită în ţări precum Cuba. • este o economie ineficientă deoarece bunurile nu sunt produse în raport cu cererea existentă. marcând trecerea de la sistemul falimentar al economiei centralizate la economia modernă de piaţă. China. • este o economie birocratizată deoarece dispune de un mare aparat de stat caracterizat printr-un stil de muncă formalist. Incapabilă să soluţioneze problemele pe care le-a generat. resursele fiind alocate prin plan. producătorii realizând bunuri decise de planificatori. . • producţia se diversifică sortimental. mai multă experienţă. Coreea de Nord şi prezintă câteva caracteristici: • este o economie etatizată deoarece proprietatea publică este dominantă. • se economisesc resurse. • se perfecţionează mijloacele de muncă. • se obţin producţii mai mari la bunurile în care agentul economic s-a specializat. aproape toate mijloacele de producţie se află în proprietatea statului. economia de comandă s-a prăbuşit lăsând locul economiei de traziţie.1. • se extind schimburile economice. 2. care nu are nici trăsăturile economiei de comandă şi nici trăsăturile economiei de piaţă. în multe ţări „foste comuniste”. • preţul şi reforma pieţei. prin introducerea în fabricaţie a unor produse noi. • costurile unitare ale produselor sunt mai reduse.• oamenii acumulează mai multe cunoştinţe de specialitate.

1 Definirea şi trăsăturile economiei de piaţă Economia de piaţă se defineşte ca fiind acea formă modernă de organizare şi funcţionare a economiei de schimb în care întreprinzătorii îşi desfăşoară activitatea economică în mod liber. În condiţiile actuale. corespunzător cerinţelor pieţei în scopul satisfacerii unor nevoi existenţiale tot mai sporite. numai în măsura în care deciziile lor iau în considerare interesele şi dorinţele celorlalţi. • redefinirea rolului statului în economie. 2. pentru funcţionarea eficientă a economiei de piaţă trebuie avută în vedere existenţa cumulativă a următoarelor condiţii: • piaţa este cadrul general prin care se stabileşte ce. . • deciziile economice sunt luate în mod liber de către indivizi şi firme. • indivizii acţionează pe baza intereselor personale şi a principiului eficienţei maxime. cu resurse economice limitate. cât şi pentru cine să se producă în condiţiile libertăţii de acţiune a agenţilor economici. autonom şi raţional. din interacţiunea acestora rezultând producţia globală şi consumul.2 Trăsăturile fundamentale ale economiei de piaţă 2. atingerea acestor interese realizându-se prin mecanismul preţurilor. a cererii şi a ofertei. • proprietatea privată a pluralismului formelor de proprietate a agenţilor economici.• privatizarea şi restructurarea întreprinderilor de stat. • cocurenţa între agenţii economiei şi obţinerea unui profit cât mai mare reprezintă obiectivul major al activităţii şi criteriul esenţial în evaluarea eficienţei acestuia. • formarea liberă a preţurilor bunurilor economice pe baza cunoaşterii de către agenţii economici.2.

spirituale şi de altă natură existente în societate sau obţinute din activitatea economică. dreptul de administrare şi gestionare a bunurilor.) ca o condiţie a satisfacerii decente a nevoilor fundamentale ale tuturor cetăţenilor. • existenţa unei structuri tehnico-economice moderne (factori de producţie. 2. dreptul de posesiune. sistem financiar-bancar etc.• instituţionalizarea juridică şi economică a economiei de piaţă. • intervenţia statului având rolul de a asigura cadrul instituţional al economiei de piaţă şi supravegherea funcţionării normale a acestuia. Atributele proprietăţii sunt: 1. un contract social cu privire la bunurile materiale. donaţie sau moştenire. mod de combinare a acestora. dreptul de dispoziţie. b) parţial: . • fără echivalent (de exemplu: donaţie şi moştenire). prin folosirea cadrului legal şi a pârghiilor economice. 3.2. dreptul de utilizare. 2. dreptul de uzufruct. libera iniţiativă Proprietatea se defineşte ca fiind o relaţie între oameni. proprietarul putând să-şi exercite acest drept în mod autonom sau să-l transfere pe bază de contract altei persoane fizice sau juridice. Atributele proprietăţii pot fi înstrăinate: a) în totalitate: • pe bază de contraechivalent (de exemplu: actul de vânzare-cumpărare). de însuşire a rezultatelor producţiei. dreptul de a dispune de bunurile economice iar în virtutea acesrtui drept obiectul proprietăţii poate fi înstrăinat prin act de vânzare-cumpărare.2 Proprietatea în economia de piaţă. 4.

exploatări miniere. organizaţii. este prezentă în sectoarele cu riscuri mai mari pentru întreprinzători. 2. care pot fi salariaţi în acea unitate. proprietatea publică aparţinând statului. • proprietatea privată asociativă se caracterizează prin faptul că factorii de producţie utilizaţi într-o unitate de producţie. construcţii de căi ferate. în diferite grade de dezvoltare. obiectul proprietăţii care îl constituie bunurile economice care au o dublă determinare: • latura utilitară. 2. aparţin mai multor proprietari individuali. Ea există în toate ţările lumii. pe diferite durate. metrou etc. concretizată în capacitatea bunului de a satisface o anumită trebuinţă de consum.). pe care proprietarii particulari le suportă mai greu (cercetări nucleare şi spaţiale.• înstrăinarea uneia sau mai multora din cele patru atribute (de exemplu: înstrăinarea atributelor de posesiune şi utilizare. • latura valorică ce se măsoară în expresie bănească cu ajutorul preţurilor.). se disting: 1. . afectând nevoile consumatorilor. arendare etc. generează relaţii de închiriere. Principalele forme de proprietate existente în cadrul economiilor moderne în raport de titularul subiectului proprietăţii. statul). dar angajează producători direcţi în calitate de salariaţi. proprietatea privată care poate fi: • proprietatea privată individuală se manifestă atunci când proprietetarii nu sunt producători. poduri. drumuri. Sub aspect economico-social acest tip de proprietate are o serie de limite concretizate în: • poate frâna concurenţa prin utilizarea unor preţuri de monopol de stat. Proprietatea exprimă întotdeauna unitatea a două elemente: 1. Subiectul proprietăţii reprezintă anumite persoane fizice sau juridice ce deţin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă (exemplu: indivizi. sociogrupuri.

care avantajează consumatorul. consecinţele acestuia.de a dezvolta. . menţine sau restrânge acţiunile. . 3. asociaţii şi societăţi cu caracter economic. • sportirea volumului producţie. cât şi statului (administraţiei publice). • ridicarea calităţii bunurilor. determinând realizarea unei activităţi eficiente pentru proprietar şi pentru . Formele de concretizare a liberei iniţiative constau în dreptul agenţilor economici: .de a se manifesta ca întreprinzători.• poate menţine unităţi economice cu un grad redus de rentabilitate care beneficiază de subvenţii bugetare de la stat. între agenţii economici naţionali. fiind: • reducerea cheltuielilor de producţie. ia naştere prin asocierea proprietăţii private şi publice. • promovarea progresului tehnic. Categoria de libertate economică reprezintă libertatea.de a se angaja în mod liber în acte de schimb. • în cadru internaţional. proprietatea mixtă aparţinând atât proprietarilor privaţi individuali sau în asociaţie. Pluralismul generează competiţie între formele de proprietate pentru menţinere şi afirmare.de a adopta decizii privind acţiunile şi bunurile lor. dar în aşa fel încât să nu afecteze cu nimic libertatea celorlalţi. dreptul agenţilor economici de a acţiona pentru realizarea propriilor interese. . între agenţii economici din state diferite. în diferite variante: • în cadru naţional. Libera iniţiativă cunoaşte cea mai mare dezvoltare în condiţiile proprietăţii private. Pluralismul formelor de proprietate poate fi definit ca fiind coexistenţa în cadrul unei ţări (economii) a principalelor forme de proprietate aflate în interdependenţă şi totodată într-o permanentă evoluţie.

. acest model vizând în special nivelul macroeconomic. Libera iniţiativă este îngrădită sau eliminată. adică. .rolul statului constă în asigurarea unei mase monetare în concordanţă cu nivelul producţie şi necesităţile circulaţiei.).sistemul economic nu poate fi în echilibru la ocupare deplină ci poate exista un punct de echilibru la o anumită rată a şomajului. Modelul Keynesian care presupune: .statul trebuie să aibă rol activ în administrarea echilibrului astfel încât între şomaj şi inflaţie să existe un raport optim în diferite momente. . statul având o intervenţie minimă în economie. determinată la rândul ei de diferenţele dintre oameni (exemplu: capacitatea intelectuală. veniturile sunt inegal distribuite datorită inegalităţii eficienţei agenţilor economici.3 Modele şi tipuri ale economiei de piaţă Tipologia economiei de piaţă se face după criteriul mecanismului de stabilire a echilibrului economic.în ţările în care proprietatea este personalizată prin: • existenţa unor monopoluri. datorită raportului cerere-ofertă va gravita în jurul punctului de echilibru. .forţele pieţei asigură corelaţia necesară sistemului economic. . . 2. • măsuri dictatoriale. etc.2. După acest criteriu există două mari modele ale economiei de piaţă: 1. În condiţiile proprietăţii private şi ale liberei iniţiative. modul în care sistemul economic tinde spre punctul de echilibru când se produce o dezechilibrare.sistemul economic se autoreglează.societate. aptitudinile. care. voinţa. Modelul neoclasic ce se caracterizează prin: . puterea de muncă.variabila de comandă a sistemului economic este considerată a fi oferta. încetând să mai fie sursă de eficienţă şi rentabilitate: . 2.în economiile unde există un sector privat puternic şi preponderent.

. . .un sistem de învăţământ elitist. iar implicarea statului în economie este neglijabilă.piaţa are rol determinant în circulaţia bunurilor de la producător la consumator.piaţa are rol hotărâtor în viaţa economică impunându-se intervenţia statului.fiscalitatea este redusă.preţurile bunurilor economice inclusiv salariile depind de condiţiile aleatorii ale pieţei. 2. se bazează pe câteva principii de bază: . protecţia fiind o problemă individuală. care tinde să funcţioneze după regulile pieţei.variabila de comandă a sistemului economic este cererea agregată. . . .piaţa financiară şi în primul rând bursa are rol decisiv în viaţa economică în raport cu alte forme de piaţă.cea mai mare parte a bunurilor economice îmbracă forma de marfă. . care trebuie să fie apărătorul protecţiei sociale şi a liberei negocieri. în lucrarea „Capitalism contra capitalism”.întreprinderea privită ca centru al deciziilor economice este considerată ca fiind un bun comercial. Modelul neoamerican care se caracterizează prin următoarele trăsături: . care trebuie modelat conform propriilor legităţi. . Michel Albert.grad redus de securitate economică faţă de riscuri. acest model considerând că este greşit să se extrapoleze funcţionarea nivelului microeconomiei la nivel macroeconomic. Modelul renan. apreciază că în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele: 1.se realizează o redistribuire interzonală a veniturilor pentru reducerea decalajelor dintre zonele aceleiaşi ţări. . . .fiscalitatea este ridicată fiind impozitate atât veniturile cât şi capitalul.pe termen scurt se realizează o mobilitate ridicată în ierarhia economicosocială.. .sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este neglijabil şi are tendinţe de reducere.

În evoluţia istorică a banilor se disting trei etape importante: 1. argint) datorită unor proprietăţi intrinseci: • valoare mare într-un volum mic. . treptat rolul de bani s-a restâns la metale preţioase (aur. .3 Banii în economia de piaţă 2. Care aveau rol de: • intermediar. perioada banilor-marfă – primele forme concrete de bani au fost anumite bunuri. animale.sistemul bancar este puternic ancorat cu firmele fiind apt să asigure finanţarea acestora pe termen lung. • etalon pentru măsurarea celorlalte bunuri.bazaţi exclusiv pe încredere). • sunt omogene şi perfect indivizibile. 2. . de dezvoltare a schimbului.. care asigură un grad ridicat de protecţie socială prin grija autorităţilor publice. perioada banilor monedă.sistemul de învăţământ este mai egalitar.un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale. aceşti bani nu mai au valoare intrinsecă. geneza şi evoluţia banilor Banii reprezintă o marfă spcială care. 2. s-a separat în mod constant de lumea mărfurilor pentru a îndeplini rolul de echivalent general şi de instrument general al schimbului.1 Natura. din necesitatea facilitării schimbului. bucăţi de metal etc. într-un îndelungat proces istoric.întreprinderea nu poate funcţiona în sfera dialogului social. 3. Banii au apărut cu mult timp în urmă. . nivelul salariilor depinzând atât de condiţiile pieţei cât şi de alţi factori.3. perioada banilor de hârtie (fiduciari .clasa mijlocie este numeroasă iar mişcarea sindicală este foarte puternică. valoarea rezultând doar din . realizat iniţial sub formă de troc – schimbul direct dintre două bunuri. blănuri.

• general – sunt acceptaţi în orice moment şi orice loc al unei comunicaţii monetare. treptat. convertibilitatea bancotelor în aur şi argint restrângându-se treptat. restrâns şi rezervat unei singure bănci – Banca de Emisiune sau Centrală. după această dată emisiunile de monede din metale preţioase au devenit excepţii. Dacă până la primul război mondial bancnotele circulau paralel cu monedele de aur şi argint.raţiunea de a fi a banilor o constituie rolul lor de a facilita schimbul mărfurilor şi derularea normală a fluxurilor economice. .semnul valoric imprimat pe ei. natura banilor nu depinde de corpul material al acestora ci de funcţiile sociale îndeplinite. ele devenind simple intrumente utilizate în tranzacţii economice. . Monedelor metalice li s-au adăugat bancnotele.banii reprezintă un instrument social al economiei de schimb. . . Dreptul de a emite bancnote a fost. la cerere.banii au caracter: • nedeterminat – permit transformarea lor în orice marfă şi achitarea oricărei datorii.banii reprezintă un instrument obiectiv-necesar. indispensabil pentru societate.realizarea rolului şi funcţiilor banilor are loc numai pe baza încrederii pe care o au faţă de instrumentul monetar posesorii efectivi sau potenţiali ai banilor. • imediat – permit reglarea instantanee şi definitivă a actelor de vânzare-cumpărare şi stingerea unei datorii. • exprimau angajamentul băncii de a le preschimba. în aur (până la primul război mondial). semne băneşti emise de bănci care: • certificau prezenţa aurului în păstrarea băncii. . Trăsăturile esenţiale care pun în evidenţă natura banilor din economiile de piaţă contemporane sunt: .

monedă scripturală şi alte instrumente recunoscute ca monedă.mijlocitor al schimburilor de mărfuri şi măsură a valorii cu două funcţii conexe: • mijloc de tezaurizare. leu. . monedă metalică. precum şi funcţiile pe care ei le îndeplinesc.mijloc de plată. • banii permit realizarea valorilor viitoare. . euro. .bani universali. .3.2 Rolul şi funcţiile banilor în economia de piaţă Rolul banilor în cadrul economiei de piaţă se concretizează în funcţiile pe care aceştia le îndeplinesc distingându-se astfel două mari direcţii: 1. având forme şi denumiri diferite de la o ţară la alta (dolar. . Dacă în ceea ce priveşte rolul covârşitor al banilor în economia de piaţă. Teoria contemporană care consideră că funcţiile banilor sunt următoarele: .instrument al circulaţiei mărfurilor şi mijloc de comparaţie. • mijloc de plată.2. existente în posesia agenţilor economici. etc.de rezervă ca valoare.mijloc de schimb şi stimulare a activităţii economice. care se desfăşoară în timp şi îmbracă două aspecte: • banii sunt instrument de economisire.măsură a valorii. Ei sunt un simbol al avuţiei conferind putere economică deţinătorului lor. liră.mijloc de tezaurizare. . capabilă să surprindă sintetic esenţa şi semnificaţia acestora. Teoria clasică ce consideră că banii îndeplinesc următoarele funcţii: . .) acceptate pentru schimburi şi plăţi într-un spaţiu economic dat. Astăzi banii sunt expresia generică pentru bancnote. că nu s-a ajuns încă la o definiţie larg acceptată a banilor. diferitele şcoli şi teorii economice sunt de accord.mijloc de circulaţie. 2. .

o calitativ. adică sunt acceptaţi în tranzacţii în condiţii de risc şi pierderi minime pentru deţinători.Funcţiile banilor sunt în esenţă următoarele: 1) mijloc de măsură a valorii (etalon de calcul) permit măsurarea şi compararea în timp şi spaţiu a cheltuielilor şi rezultatelor. 2) 3) 4) mijloc de circulaţie (de schimb) constă în aceea că moneda este mijlocitorul schimbului. singurul mijloc capabil să comensureze şi să compare bunuri economice şi activităţi diferite din punct de vedere: o cantitativ. o structural. Banii sunt lichiditate prin excelenţă. mijloc de plată . 5) bani universali – reprezintă capacitatea banilor de a servi pentru circulaţie sau stingerea obligaţiilor pe plan internaţional.orice obligaţie economică este evaluată în bani şi încetează prin achitarea sumei corespunzătoare. banii putând trece de la un deţinător la altul. mijloc de rezervă (de economisire) are la bază caracterul impersonal al monedei care poate fi folosită de oricine. Moneda naţională reprezintă etalonul general de măsură pentru întreaga activitate economică. pentru orice marfă şi în orice moment. . Teoria economică contemporană a desprins o caracteristică importantă a banilor lichiditatea care constă în calitatea constantă pe care o au banii de a fi oricând convertibili în bunuri sau servicii şi de a da posibilitatea alegerii din partea posesorilor lor.

Bilet de bancă – la început. divizibilitate – capacitatea monedei de a fi folosită la orice tip de tranzacţie. de la un agent economic la altul. biletul de bancă a început să mijlocească schimbul de mărfuri. 2. 3. convertibilitate – moneda trebuie să fie folosită cu uşurinţă. Mai târziu.Concepte de bază – tema 2 Diviziune socială a muncii – procesul de separare. acceptabilitate . În timp. fără a se mai recurge la aurul pe care-l reprezintă. Diviziunea mondială a muncii – relaţiile stabilite între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului internaţional. Atributele monedei sunt: 1. biletele de bancă nu mai sunt convertibile în aur. Astăzi. ea trebuie să fie acceptată de toate persoanele unui stat ca mijloc de plată. . ca părţi integrante ale acţiunii sociale. statul împuternicind banca centrală să îndeplinească funcţia de emitent de bilete de bancă. ele începând să circule pe întreg teritoriul ţării. precum şi locul şi rolul fiecărui stat în parte în circuitul mondial al valorilor materiale. 4. prin rolul pe care îl exercită. prin care aceasta certifica existenţa aurului în depozitul său. Moneda face posibilă derularea tranzacţiilor căruia este transmisă averea averea de la o persoană la alta. greutatea falsificării – imposibilitatea reproducerii ei. constituia un înscris special dat de o bancă deponentului de lingouri sau monede de aur. detaşare şi combinare a varietăţii activităţilor economice şi de statornicire a acestora. statul şi-a instaurat monopolul în domeniul emiterii biletelor de bancă. 5.pentru ca moneda să fie mijloc general de schimb. uniformitate – toate instrumentele acceptate ca mijloc de plată trebuie să posede aceleaşi calităţi şi funcţii. Moneda reprezintă resursa macroeconomică la care se raportează toţi agenţii economici ai unui stat.

Un bun are o valoare intrinsecă. reflectă raportul dintre puterea lor de cumpărare în ţările respective.un curs oficial. O valută poate avea două cursuri: . teoretic. .). stabilitatea valorii – menţinerea puterii de cumpărare o perioadă de timp cât mai mare. destinate satisfacerii nemijlocite a trebuinţelor (alimente. Etalon – serveşte ca unitate de măsură sub diferite forme şi în diferite scopuri. Paritate – raportul de schimb dintre valorile a două monede care. argint) corespunzătoare unei unităţi monetare. stabilit de autoritatea monetară – Banca Centrală. Tehnica de stabilire a cursului după metoda fixingului constă în determinarea punctului la care cererea şi oferta pentru o valută se egalizează sau se apropie cel mai mult. adică prin el însuşi. Satisfactori – bunurile utilizate pentru consumul personal al membrilor societăţii.un curs liber – stabilit pe piaţă. instalaţii etc. în funcţie de fluctuaţia cererii şi a ofertei pentru valuta respectivă. Etalonul monetar este cantitatea de metal (aur. Prodfactori – bunuri care servesc obţinerii satisfactorilor. factori de producţie (utilaje.). . îmbrăcăminte etc. Fixing – operaţiune de stabilire a cursurilor valutare sau a preţului aurului la bursă. esenţială a unui lucru.6. Intrinsec – ceea ce constituie partea lăuntrică. nelegat de altceva.

3 Circuitul economic 3.3. important pentru evidenţierea fluxurilor reale şi monetare.3 Întreprinzătorul În toate procesele economice.1.2. În prezent.1 Agenţii economici: concept şi tipologie Agentul economic poate fi definit ca fiind o persoană sau un grup de persoane fizice. Înţelegerea condiţiilor de existenţă şi funcţionare a diferitelor categorii de agenţi economici stă la baza demersului cognitiv asumat de ştiinţa economică.2 Caracteristicile întreprinderii (firmei) 3.1 Agenţii economici. fluxurile economice şi circuitul economic 3.2 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei 3. Cel mai utilizat criteriu ce stă la baza clasificării agenţilor economici şi delimitarea acestora este criteriul instituţional. AGENŢII ECONOMICI 3.1 Agenţii economici. cea mai răspândită este .1 Întreprinderea – tipologia întreprinderilor 3.1. juridice ce îndeplineşte funcţii şi roluri bine determinate în viaţa economică.2. pe plan mondial. agenţii economici implicaţi îndeplinesc roluri specifice indiferent dacă procesele economice sunt abordate la nivel microeconomic sau macroeconomic.2.1 Agenţii economici: concept şi tipologie 3.2 Fluxurile economice reale şi fluxurile monetare 3. fluxurile economice şi circuitul economic 3.1.1. 3.

mixte) a căror funcţie este de intermediar financiar între ceilalţi agenţi economici. Administraţiile publice şi private – acest agent agregat exercită funcţia de redistribuire a venitului şi avuţiei prin intermediul serviciilor non-marfare prestate iar veniturile realizate se constituie din vărsăminte obligatorii pe care le efectuează celelalte categorii de agenţi economici. din titluri de proprietate şi din transferurile efectuate de celelalte sectoare. 4. Firmele – agentul agregat firme grupează toate unităţile instituţionale a căror funcţie constă în producerea de bunuri şi servicii (non-financiare) destinate pieţei. 5. publice.tipologia ce stă la baza sistemului de evidenţă statistică a conturilor naţionale. operaţii ce pot fi grupate în: . 2. 3. Menajele – agentul agregat menaje (gospodării) reprezintă agentul economic care exprimă calitatea de consumator de bunuri personale (satisfactori) veniturile menajelor provin din remunerarea salariaţilor. 3. . în cadrul ei distingându-se: 1. Activităţile economice – reprezintă totalitatea operaţiilor care au ca scop satisfacerea nevoilor de bunuri economice.2 Fluxurile economice reale şi fluxurile monetare Circuitul economic presupune patru elemente care îl definesc: 1.. transformând şi redistribuind disponibilităţile financiare. schimbul. scopul principal fiind obţinerea de profit. colectând. Străinătatea („restul lumii”) – acest agent agregat desemnează celelalte economii naţionale şi unităţile lor autonome cu care agenţii economici naţionali intră în tranzacţii economice.1.operaţii privind bunurile şi serviciile – producţia. Instituţiile financiare şi de credit – acest agent agregat reuneşte unităţile instituţionale (private. consumul etc.

Tranzacţiile care nu generează un contraserviciu sunt de două feluri: .). . Subiecţii economici care sunt reprezentaţi de societăţi.rezultatele utilizării factorilor primordiali de producţie (natura.sunt subiecţi distincţi ai vieţii economice.dispun de capacitatea de a stabili relaţii cu alţi agenţi economici. în care oricărui transfer al unui bun îi corespunde o contrapartidă. Obiectul tranzacţiilor economice este reprezentat de: .bunurile şi serviciile produse. dobânzi etc. 2. administraţie privată. exteriorul şi care au următoarele trăsături: .operaţii de repartiţie – operaţiile de distribuire şi de formare a veniturilor legate de procesul de producţie (plata salariilor.. serviciu sau echivalent în monedă.) şi a celor de proprietate (rente. ce reprezintă acele tranzacţii bilaterale. impozite etc. 3. . CAS etc. administraţie publică. Fiecare tranzacţie bilaterală este reprezentată prin două fluxuri de sens contrar: .transferuri curente.operaţii financiare – modificarea volumului şi structurii activelor şi pasivelor agenţilor economici reprezentaţi de societăţi. .au comportament specific prin deciziile şi acţiunile pe care le întreprind. . . concretizată într-un alt bun. . întreprinderi administrative. . Tranzacţiile economice – care intervin în derularea circuitului economic. munca. .transferuri de patrimoniu – intervin mai rar determinând la unul din agenţii economici implicaţi o modificare de patrimoniu.sunt purtătorii unor interese proprii. capitalul). menajele.moneda. 4. întreprinderi. realizându-se prin intermediul pieţei.dispun de resurse şi capacităţi proprii. care sunt efectuate sistematic (plăţi de impozite. subvenţii.). fiind tranzacţii de piaţă.

servicii Activitatea firmelor presupune: . or acestea din urmă furnizează bunurile necesare.3 Circuitul economic Circuitul economic reprezintă totalitatea operaţiilor şi tranzacţiilor desfăşurate de către şi între agenţii economici care aparţin unei economii naţionale. Agenţi economici alţii decât menajele Flux monetar: venituri Flux real: cheltuieli pentru bunuri de consum şi servicii Menaje Flux real: bunuri de consum. .munca. 3.1. . tranzacţii concretizate în fluxuri reale şi monetare.a) fluxuri reale – reprezintă fluxul apărut în cadrul circuitului economic în tranzacţiile economice bilaterale de vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii. Pentru a înţelege cum aceste fluxuri se articulează într-un circuit economic trebuie studiat locul fiecărui tip de agent economic în circuitul economic şi al fluxurilor pe care aceşti agenţi economici le generează.capitalul. dar de sens opus. Fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de aceeaşi mărime.pământul. O schemă simplificată a circuitului economic ne va ajuta să înţelegem acest lucru: Flux monetar: . În cadrul fluxului real menajele pun la dispoziţia firmelor servicii. b) flux monetar – fiecărui flux real îi corespunde un flux monetar de aceeaşi mărime.

. De la menaje spre firme circulă elementele necesare producţiei de bunuri şi servicii (muncă. aceste ieşiri antrenează venituri la care se mai adaugă şi subvenţiile de exploatare care vin de la guvern sub forma transferurilor. În societate. .2. Pentru firme. plătind guvernului impozite pe venituri. ele primesc de la guvern transferuri sub formă de pensii. De la firme către menaje circulă bunurile şi serviciile destinate satisfacerii trebuinţelor acestora. întreprinderea îndeplineşte concomitent funcţii economice şi funcţii sociale putând fi privită ca entitate. Pentru firme. ajutoare de şomaj.2 Întreprinzătorul – principalul agent al economiei 3. capital).o dimensiune economică – pentru că aici se creează avuţia. Menajele furnizează elemente de bază pentru activitatea firmelor şi pentru guvern. se produc bunuri economice şi se creează valoare nouă. între toţi cei care o compun şi o reprezintă. pe patrimoniu etc. pământ. . pentru ele acest flux antrenând obţinerea de venituri care pentru firme devin cheltuieli. 3. care generează două categorii de fluxuri. cu mai multe dimensiuni: . pe baza diviziunii sociale a muncii şi a cooperării directe şi indirecte. Menajele sunt principalul cumpărător de produse oferite de firme şi în acelaşi timp.1 Întreprinderea – tipologia întreprinderilor Întreprinderea sau firma reprezintă spaţiul în care se reunesc şi se combină factorii de producţie.cumpărătorii de factori de producţie – intrările. se desfăşoară procesul de producţie.vânzările de bunuri şi servicii – ieşirile. aceste intrări antrenează cheltuieli determinate de plata serviciilor pe care le prestează factorii de producţie cumpăraţi.

.integrarea pe orizontală – asocierea unor firme în aceleaşi domenii de activitate. reducerii costurilor medii. care împart între ei profitul. fiind diferit de la o firmă la alta. Din punct de vedere al organizării interne a firmelor. în scopul limitării concurenţei. Dintre formele mai importante de integrare fac parte: .o dimensiune socială – pentru că desemnează o comunitate de oameni ce muncesc împreună şi a căror interacţiune o fac funcţională. există însă patru diferenţe majore: 1. iau decizii împreună şi răspund faţă de datoriile asocierii. fie în calitate de ofertant fie de client. modul în care arată şi sunt asamblate. Din punct de vedere al statutului juridic (legal) de organizare firmele pot fi: . Firmele diferă între ele din multe puncte de vedere.firme parteneriale – afacerea este deţinută de doi sau mai mulţi copropietari. . . 3. ia decizii şi încasează întregul profit.integrarea pe verticală – fuzionarea unor firme ce operează în diferite stadii ale producţiei. rezultatul fiind un holding. creşterea eficienţei economice.o dimensiune juridică – pentru că se bucură de autonomie. indiferent de mărimea sau natura activităţii sale. .firmă patronală (familială) – deţinută de un individ care îşi investeşte capitalul. rezultatul fiind apariţia unui cartel. dar. toate afacerile au componente structurale şi operaţionale. Din punct de vedere al modului de luare a deciziilor presupune: . Din punct de vedere al modului de integrare a firmelor. inclusiv prin cumpărarea acţiunilor unor firme.corporaţii (societatea comercială pe acţiuni) – reprezintă o entitate care poate să facă în numele ei afaceri ca şi o firmă cu un singur patron sau ca un parteneriat. 2. 4. .

activitatea întreprinderii este legată de întreprinzător sau manager – cel ce iniţiază o activitate economică. . . 3.înţelegerea responsabilităţilor şi autorităţii. Pentru a răspunde acestui scop.2 Caracteristicile întreprinderii (firmei) Indiferent de tipul său firma se caracterizează prin următoarele trăsături: 1.3 Întreprinzătorul În condiţiile economiei de piaţă. care reprezintă condiţia supravieţuirii şi dezvoltării firmei şi. firma trebuie să dispună de un patrimoniu. . . salariilor. Firma combină factorii de producţie pentru realizarea unui bun sau serviciu. 3.preţurile. conduce întreprinderea în scopul realizării profitului. . ocupării forţei de muncă. indirect.investiţiile actuale şi de perspectivă. costului vieţii.centralizare şi descentralizare.2. 2. de aceea pulsul pieţei se reflectă în activitatea ei. . condiţia prosperităţii sociale.delegare şi raportare.. 5. Scopul fundamental este producerea de bunuri economice sau prestarea de servicii.cererea şi oferta celorlalţi producători. 4. Deciziile acestora se bazează pe informaţii privind: . Firma de tip capitalist produce în exclusivitate pentru piaţă. 3. Finalitatea firmei este maximizarea profitului. doar pe această bază fiind posibilă asumarea riscului unei activităţi economice.indicii producţiei.2.

fiind responsabil de rezultatele obţinute şi repartizarea veniturilor. exercită funcţia de autoritate. întreprinzătorul este un inovator. 2. capacitatea managerială şi dorinţa de autonomie. . 4.Caracteristicile fundamentale ale întreprinzătorului sunt: 1. 3. 5. pregătirea de a-şi asuma riscul. întreprinzătorul combină toate elementele producţiei.

CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 3 Abilitatea întreprinzătorului – este considerată neofactor de producţie şi se caracterizează prin capacitatea agentului economic de a combina eficient şi de a se adapta rapid cerinţelor pieţei privind producerea de noi bunuri economice. Menaj – tip de agent economic care defineşte gospodăria familială ca nivel al desfăşurării activităţii economice sau al consumului de bunuri. Corporaţie – entitate legală, cu scop lucrative sau nelucrativ, distinctă de proprietarii săi, abilitată de stat sau de guvern şi caracterizată prin: - răspundere limitată, - transfer operativ al drepturilor de acţionar prin vânzarea acţiunilor, - existenţă cu caracter continuu. Corporaţiile sunt firme care domină în ţările puternic industrializate, având influenţe atât în economie, cât şi în politică şi viaţa social-culturală. El îşi desfăşoară activitatea în ţara de origine şi în exterior prin intermediul filialelor, reprezentanţelor etc. Tranzacţie – termen utilizat pentru a desemna un flux economic care oglindeşte crearea, schimbul, transferul sau consumarea unei valori economice. Tranzacţia presupune schimbarea dreptului de proprietate de la o persoană juridică la o persoană fizică sau între două persoane fizice asupra unui bun, a unui serviciu sau disponibilizarea de capital uman şi financiar. Tranzacţiile de piaţă bilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în cadrul cărora oricărei transmiteri a unui bun sau serviciu îi corespunde un contraserviciu concretizat într-un bun, serviciu sau într-o monedă. Tranzacţiile de piaţă unilaterale – formă a tranzacţiilor de piaţă în care unui serviciu nu îi corespunde un contraserviciu, concretizându-se în: 1. transferuri curente – operaţii, efectuate sistematic (impozite, CAS-uri etc.); 2. transferuri de patrimoniu – operaţii concretizate în modificări patrimoniale ale agenţilor economici (moşteniri, donaţii etc.).

4. COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI ŞI OPŢIUNILE SALE RAŢIONALE 4.1 Tipologia bunurilor economice 4.1.1 Trăsăturile şi clasificarea bunurilor economice 4.2 Alegerea consumatorului raţional 4.2.1 Consumul public şi consumul privat individual 4.2.2 Utilizarea – aprecierea cardinală şi ordinală a utilităţii

4.1 Tipologia bunurilor economice Finalitatea activităţii economice este satisfacerea nevoilor de consum care, se realizează prin consumul de bunuri. Prin bun este desemnat orice element real capabil să satisfacă o nevoie, indiferent de forma lui de existenţă, de natura nevoii satisfăcute, de modul cum este procurat de consumator.

4.1.1 Trăsăturile şi clasificarea bunurilor economice O caracteristică esenţială a bunurilor o reprezintă diversitatea acestora, care implica clasificarea lor. Din punct de vedere al analizei economice, clasificarea principală a bunurilor constă în: - bunuri libere – reprezintă toate elementele realităţii, indiferent de loc şi timp, care sunt nelimitate (abundente) în raport cu nevoile umane (ex.: lumină solară, aer, apă etc.); - bunuri economice – a căror caracteristică definitorie este raritatea, adică insuficienţa lor în raport cu nevoile.

Diversitatea bunurilor economice permite clasificarea acestora în funcţie de următoarele criterii: 1. După destinaţia acestora bunurile economice se împart în: a. satisfactori – bunuri de consum; b. prodfactori – bunuri pentru producţie. 2. După forma de existenţă bunurile economice se împart în: a. corporale – sau bunuri materiale, care, după gradul de prelucrare se clasifică în: • bunuri primare - desprinse direct din natură; • bunuri intermediare – se află în diferite faze de prelucrare; • bunuri finale – care pot fi consumate. b. incorporale sau bunuri imateriale care se consumă concomitent cu producerea lor (ex.: brevete, licenţe, programe de calculator etc.) 3. După modul în care circulă de la producător la consumator se împart în: a. marfare – sau bunurile comerciale; b. nonmarfare – bunurile noncomerciale. 4. După caracteristicile consumatorului în modul de consumare, bunurile economice se clasifică în: a. private – de care beneficiază în cantităţi diferite un individ, o familie, o întreprindere; b. publice – de care pot beneficia toţi membrii societăţii. 5. Din punct de vedere juridic, bunurile economice se clasifică în: a. bunuri imobiliare – (terenuri, clădiri, diverse construcţii etc.); b. bunuri mobiliare (hârtii de valoare, poliţe de asigurări, bijuterii etc.) 6. După capacitatea de a se combina şi substitui în cadrul procesului de consum, bunurile economice se clasifică în: a. complementare – bunurile utilizate împreună pentru a satisface o anumită nevoie; b. substituibile – bunurile diferite care pot satisface aceeaşi nevoie.

. deoarece costurile şi beneficiile acestora au caracter extern (poluare. amenajarea parcurilor etc. pentru a fi sigur că asemenea cheltuieli de consum se fac efectiv deoarece firmele private nu sunt dispuse să le suporte din următoarele cauze: .).public. iar profiturile obţinute sunt incerte (iluminatul public. include cheltuielile administraţiei de stat pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii cu destinaţie socială. poduri. căi ferate etc.). a muzeelor.).după subiectul consumului. sistemul naţional de drumuri.privat (individual). reciclarea deşeurilor etc. Consumul public sau consumul guvernamental de bunuri şi servicii.după obiectul consumului. . . aeroporturi. Consumul poate fi clasificat după criterii diferite: .externalităţile sunt efecte ale activităţii economice care ies în afara pieţei.1 Consumul public şi consumul privat individual Consumul reprezintă actul final al activităţii economice care constă în folosirea bunurilor economice.4.după modul de procurare a bunurilor şi serviciilor utilizate etc. de către populaţie şi stat.unele bunuri şi servicii sunt costisitoare.2 Alegerea consumului raţional 4. eliminarea produselor toxice.2. . Consumul final de bunuri şi servicii este destinat satisfacerii nevoilor personale sau sociale şi el poate fi: .după durata lui. Guvernul oferă bunuri şi servicii pe care sistemul economiei de piaţă nu le poate asigura. .profiturile anticipate nu justifică investiţiile particulare (întreţinerea rezervaţiilor naturale. . . în scopul satisfacerii nevoilor personale şi sociale.

UmB = utilitatea marginală a bunului B. astfel încât consumatorul este confruntat. bătrâni) sunt costisitoare şi nu există profit. sau când raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor respective este egal cu cel dintre preţurile lor unitare. consumatorul realizează maximum de utilitate atunci când: UmA / PA = UmB / PB sau UmA / UmB = PA / PB unde: UmA = utilitatea marginală a bunului A. Principiul care stă la baza acestor alegeri este cel al maximizării satisfacţiei. asupra mărimii consumul său şi a structurii acestuia. respectiv prin sacrificarea venitului limitat de care dispune pentru a obţine cea mai mare satisfacţie posibilă. Dacă se au în vedere cele două bunuri. Ca fiinţă raţională şi afectivă. . utilităţii de consum prin minimizarea eforturilor. PA = preţul unitar al bunului A. în mod liber. folosind bugetul său limitat şi achiziţionând cantităţi diferite. în condiţiile venitului disponibil dat. se obţine utilitate maximă atunci când.programele de asistenţă socială a unor categorii defavorizate (orfani. Consumul privat (individual) reprezintă totalitatea cheltuielilor făcute de o persoană sau un menaj pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii destinate satisfacerii nevoilor de viaţă. şomeri. Maximizarea utilităţii se realizează în următoarele cazuri: a) când preţurile unitare ale diferitelor bunuri sunt identice. permanent cu problema alegerii. atunci când raportul dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al bunurilor respective este identic. consumatorul obţine o utilitate marginală identică. b) când preţurile unitare sunt diferite. fiecare consumator decide.. un consumator obţine maximum de utilitate.

consumatorul nu trebuie să deţină bunul respectiv. bunul pe care şi-l doreşte îi poate satisface o anumită nevoie. consumatorul trebuie să fie capabil să utilizeze bunul respectiv. . utilitate individuală – reprezintă satisfacţia pe care o produce fiecare cantitate consumată dintr-un bun economic. reală sau iluzorie. adică satisfacţia pe care o aduce fiecare nouă unitate consumată dintr-un bun economic. trebuie îndeplinite anumite condiţii: 1. Utilitatea se prezintă sub două aspecte: a) b) tehnic – utilitatea scoate în evidenţă proprietăţile intrinseci ale bunului economic. aptitudinle necesare. de consum sau serviciu) de a satisface o anumită necesitate umană sau de a crea condiţiile favorabile şi necesare acestui tip de satisfacţie. consumatorul trebuie să fie convins că prin însuşirile sale. economic – utilizarea cuprinde nu numai proprietăţile corporale ale bunului. să şi-l dorească şi să fie dispus să facă sacrificii pentru a-l cumpăra. Utilitatea economică se prezintă sub trei forme: 1. conformă normelor morale. Pentru ca unui bun să i se confere utilitate economică. sistemului de nevoi. 3. Utilitatea economică poate fi definită ca fiind capacitatea reală sau presupusă a unui bun (intermediar.PB = preţul unitar al bunului B. utilitate marginală: – reprezintă utilitatea adiţională. ci şi raportarea lo la o trebuinţă a neproducătorului mărfii. având cunoştinţele. de capital. consumatorul trebuie să raporteze proprietăţile bunului respectiv la nevoile pe care le are la un moment dat. 2. 4. tradiţiilor şi obicieurilor sau în dezacord cu acestea. Capacitatea unui bun de a satisface o anumită nevoie reprezintă utilitatea în sens general. 2. baza utilităţii fiind dată de proprietăţile caracteristice ale bunului respectiv.

încât poate măsura precis utilitatea bunului dorit. c) consumul poate compara utilitatea diferitelor bunuri printr-o metodă precisă putând efectua un calcul riguros. b) consumatorul posedă suficiente cunoştinţe. – satisfacţia resimţită de un individ în urma consumului unor cantităţi succesive dintr-un bun. într-o perioadă dată. 3. cumpărând mai întâi produsele de strictă necesitate. Metoda ordinală presupune aşezarea preferinţelor şi nevoilor într-o anumită ordine. pe baza căruia să-şi poată alcătui programul de achiziţii. şi nici nu dispune de timpul necesar pentru a efectua acest calcul ori de câte ori face cumpărături. În realitate.– variaţia utilităţii totale rezultată din creşterea cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun. folosirea metodei cardinale este dificil de aplicat deoarece consumatorului îi este aproape imposibil să măsoare utilitatea bunului şi să o măsoare în unităţi utilitate. se consideră că oamenii acţionează pe piaţă conform metodei ordinale de măsurare a utilităţii. păstrându-şi . Metoda cardinală care presupune că: a) orice consumator este capabil să acorde fiecărei cantităţi dintr-un bun economic o anumită utilitate. Măsurarea utilităţii se poate face prin două metode: 1. utilitatea totală – reprezintă satisfacţia resimţită prin consumarea tuturor cantităţilor unei mulţimi de bunuri omogene. 2. De aceea. apoi pe cele de lux. Cantitatea dintr-un bun economic la care consumatorul este dispus să renunţe în schimbul unei unităţi suplimentare dintr-un alt bun. în funcţie de intensitatea şi urgenţa acestora şi achiziţionarea bunurilor în funcţie de ierarhia stabilită.

pe care le posedă şi în măsura în care nu poate fi separată de nici una din sferele producţiei sociale. în funcţie de caracteristicile utile. În timp ce utilitatea economică exprimă totalitatea proprietăţilor unui produs de a satisface anumite necesităţi. .acelaşi nivel de satisfacţie. bun de utilitate agregată se numeşte rata marginală de substituţie a bunurilor. fiind produsul sau efectul acestora. Utilitatea individualizează produsele în funcţie de diversele trebuinţe ale oamenilor în timp ce calitatea diferenţiază produsele de acelaşi tip. calitatea produsului exprimă gradul în care utilitatea produsului satisface trebuinţa socială.

2. Bunuri complementare – tip de bunuri a căror utilizare este legată direct de consumul în acelaşi timp al altor bunuri (benzină – automobil).) care pot fi consumate în întregime în cadrul unui proces de producţie. Bunuri materiale care se împart în: i. Utilitatea cardinală – consumatorul atribuie în funcţie de preferinţele sale. 3. 2.). Servicii. primare – desprinse direct din natură. lapte etc. bunuri directe. intermediare – aflate în diferite faze de prelucrare. bunuri indirecte.CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 4 Bunuri economice – ansamblul elementelor materiale şi al serviciilor de orice fel care pot satisface o anumită necesitate umană. energie etc. Bunuri de consum – bun tangibil produs şi ulterior cumpărat de consumator. . ii. finale – sunt destinate consumului final. Utilitatea ordinală – consumatorul aranjează preferinţa sa pentru anumite bunuri într-o ordine descrescătoare. fiecărei unităţi dintr-un bun o anumită utilitate. de producţie (materii prime. pentru a-şi satisface nevoile curente. Bunurile economice se clasifică astfel: 1. După gradul de prelucrare bunurile economice se împart în: 1. de consum personal final (pâine. Utilitatea marginală – sporul de satisfacţie rezultat prin utilizarea unei unităţi suplimentare dintr-un bun în condiţiile în care consumul celorlalte bunuri este dat şi rămâne constant.

3 Căi de creştere a eficienţei economice 5.1 Sistemul factorilor de producţie Factorii de producţie se află în proprietatea agenţilor economici. Orice factor de producţie este unitatea unor determinări cantitative şi calitative. oamenii acţionând: • asupra cantităţii.2 Utilizarea factorilor de producţie 5. .1. FACTORII DE PRODUCŢIE ŞI UTILIZAREA LOR 5. • asupra calităţii acestora.3.1 Eficienţa economică – formele eficienţei economice 5. utilizând un volum tot mai mare de factori de producţie – dezvoltare extensivă.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie 5.2 Neofactorii de producţie 5.1 Sistemul factorilor de producţie 5. precum şi datorită modificărilor pe care le cunoaşte activitatea umană (economică în primul rând).2.1 Combinarea şi substituirea factorilor de producţie 5. impuse în general de cauze obiective precum: a) creşterea şi diversificarea nevoilor.3.2 Productivitatea muncii 5. locul şi rolul lor schimbându-se în permanenţă în funcţie de evoluţia în timp şi spaţiu. ameliorând eficienţa utilizării lor – dezvoltare intensivă.1. Preocuparea principală a agenţilor economici este economisirea şi ameliorarea calităţii factorilor de producţie.5.3 Eficienţa utilizării factorilor de producţie 5.3.

munca va fi intelectuală. îndreptată spre un anumit scop prin care omul îşi defineşte interesul.capitalul. îşi caută şi îşi construieşte mijloacele adecvate atingerii scopului propus. d) tendinţa de scumpire a unor factori.factorul determinant – fără muncă nu se poate produce nimic. . e) necesitatea protecţiei mediului natural. . c) sporirea exigenţei pentru calitatea bunurilor. Munca este o îmbinare de: . 5. specific umană. Munca a fost şi este: . munca se numeşte fizică.efort fizic – când acesta predomină.munca. utilizarea şi perfecţionarea celorlalţi factori.MUNCA Munca este activitatea conştientă.factorul activ – prin muncă are loc combinarea. . alocate şi consumate în procesul de producere a bunurilor economice.efort intelectual – când este predominant.b) tendinţa de creştere a dificultăţilor de acces la anumiţi factori. . Factorii de producţie constituie resurse atrase. .1. Multitudinea de factori de producţie poate fi clasificată în trei mari categorii. deci progresul este condiţionat de muncă.1 Caracterizarea generală a factorilor de producţie Factorii de producţie pot fi definiţi ca fiind ansamblul condiţiilor necesare şi suficiente ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform scopului său predominant.natura (pământul). . fiecare având un conţinut omogen dar diferit de al celorlalte: .

Forţa de muncă reprezintă totalitatea capacităţilor fizice şi intelectuale ale unui om. Natura. .cantitativ – munca este măsurată prin timp şi număr de locuri de muncă.substanţa materială naturală. Ceea ce face cu putinţă munca este forţă de muncă.condiţiile primordiale. care constituie cadrul de formare şi de existenţă a omului. În gândirea economică modernă sde consideră că orice muncă. Numai unirea forţei de muncă cu mijloacele de producţie creează posibilitatea desfăşurării muncii. Condiţia hotărâtoare ca forţa de muncă să intre în acţiune.originea. . munca poate fi privită sub două aspecte: .NATURA În accepţiune economică. este factor de producţie originar şi ea se prezintă sub mai multe forme: • pământul – este spaţiul în care se desfăşoară activitatea economică şi cuprinde: . cu condiţia să creeze utilităţi sau să participe indirect la crearea utilităţilor.Pornind de la compoziţia fizică-intelectuală. . între cele două neputânduse pune semnul egalităţii. oricare ar fi natura sau autorul său. natura reprezintă totalitatea elementelor naturale preexistente oricărei activităţi: . este productivă. Munca este singura producătoare de avuţie.calitativ – se măsoară prin productivitate (randament) şi însuşirile tehnicofuncţionale şi estetice ale produselor în care se materializează. . .mediul de desfăşurare. ca munca să devină o realitate palpabilă – este existenţa mijloacelor de producţie. de valoare nouă iar preţul forţei de muncă îl reprezintă salariul.

materii prime etc.este sursă de elemente nutritive. aerul. Cu alte cuvinte.restrâns – totalitatea bunurilor cu care se produc alte bunuri destinate vânzării-cumpărării şi nu satisfacerea nevoilor proprii.este singura sursă de producere a alimentelor şi a materiilor prime de origine agrosilvică.CAPITALUL Termenul de capital desemnează în sens: .larg – avuţia individului sau a societăţii.în sens restrâns: solul. Rolul economic al pământului decurge din: . . capitalul poate fi definit ca fiind ansamblul bunurilor produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi servicii destinate vânzării. După natura sa capitalul se împarte în două categorii: . flora etc. utilaje. . apa. Pământul ca factor de producţie are caracter limitat şi este regenerabil. în sens larg: solul – fondul funciar. fauna. • relieful şi apele. . • clima. .. subsolul. De aceea capitalul tehnic trebuie analizat pe cele două componente ale sale: . instalaţii. . .capital nominal – reprezintă un titlu de proprietate asupra unor valori reale ce conferă dreptul de a însuşi venitul adus de acestea. el fiind cel care se transferă în substanţa bunului final dar şi cel care intervine pentru a face posibilă această transferare.constituie cadrul general.capitalul real (tehnic) – este capitalul concretizat în mijloace de producţie (clădiri. fabrici. Capitalul tehnic se află în permanentă mişcare în timpul producţiei.reprezintă principalul factor de producţie în agricultură. spaţiul de desfăşurare a tuturor activităţilor umane.

d = cheltuieli făcute pentru scoaterea din uz a capitalului fix. A = Kf / t. . care: . unde: A = suma anuală a amortizării. clădiri. .componenta activă – capitalul fix. V = valoarea iniţială a capitalului fix. detaliată formula va deveni: A = (V – r + d) / t. Componentele capitalului se comportă diferit în activitatea economică. . Capitalul fix este partea capitalului formată din bunuri ca: utilaje. cel mai important fiind modul în care: . 1. biologici. îndeplinind funcţii diverse şi clasificându-se după mai multe criterii.participă la mai multe cicluri de producţie. . .se înlocuieşte după mai mulţi ani...se consumă.se consumă treptat (se uzează).se înlocuiesc. Uzura fizică – reprezintă pierderea treptată a proprietăţilor tehnice a mijloacelor de muncă ca urmare a folosirii lor productive şi a acţiunii agenţilor naturali fizici.participă la activitate. . materii prime etc. instalaţii.componenta pasivă – capitalul circulant. adică valoarea recuperată după scoaterea sa din funcţiune. r = valoarea reziduală a capitalului fix. a cărei mărime se determină ca raport între valoarea capitalului fix (Kf) şi durata normală de funcţionare (t) exprimată în ani. t = timpul de funcţionare a capitalului (în ani). Recuperarea sub formă bănească a valorii capitalului fix consumat se numeşte amortizare (A). chimici.

se înlocuieşte după fiecare ciclu de producţie. prin aplicarea unor reguli riguros definite. . . .Raportul procentual dintre amortizare şi capitalul fix reprezintă rata amortizării.) care: .2 Neofactorii de producţie Neofactorii de producţie trebuie priviţi în cadrul larg al multiplicării şi diversificării lor. materiale.progresul tehnic ce desemnează ansamblul realizărilor cunoaşterii omului prin care activitatea economică.se consumă dintr-o dată.participă la un singur ciclu de producţie. Capitalul circulant este partea capitalului formată din bunuri (materii prime. locul şi rolul factorilor de producţie. Între cei mai importanţi neofactori care modifică substanţial conţinutul. El este dependent de situaţia economică şi de concurenţa existentă pe piaţă între agenţii economici. . devine mai eficientă. combustibil.tehnologiile reprezintă procedeele de combinare şi transformare a factorilor de producţie în rezultate ale producţiei. preţuri mai mici şi performanţe superioare. cu: . în întregul săi. energie etc. 2. Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neofactorii de producţie decurge din considerente legate de natura lor intrinsecă. - performanţe tehnice superioare.1. distingem: . Apare datorită progresului tehnic şi condiţiilor pieţei care asigură bunuri similare noi. dar şi de modul specific de acţiune şi geastionare a factorilor din fiecare categorie.preţuri mai scăzute. 5. care se calculează astfel: Ra = (A / Kf) x 100 Uzura morală constă în deprecierea valorică sau tehnică a capitalului fix înainte de a se produce uzura fizică completă.

. instalaţii.abilitatea întreprinzătorului – prin întreprinzător se înţelege acel tip de subiect al activităţii economice care. . iniţiază un proces de schimbare radicală. în cadrul unei afaceri în desfăşuare. b) economică – unirea tehnică a factorilor are substrat economic. fie că. concretizat într-un cost de producţie minim şi într-un profit maxim. obţinerea unui bun economic presupunând unirea resurselor de muncă ce au o anumită structură şi calificare cu maşini. Combinarea se poate realiza pe două laturi: a) tehnică – combinare specifică fiecărui proces de producţie.1 Combinarea şi substituirea factorilor de producţie Combinarea factorilor de producţie reprezintă acea metodă de unire a factorilor de producţie în vederea obţinerii de noi bunuri şi servicii. materii prime şi materiale specifice domeniului. . respectiv bunului. în condiţiile menţinerii aceluiaşi volum al producţiei. 5. Substituirea factorilor de producţie poate fi definită ca fiind posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de producţie.2 Utilizarea factorilor de producţie Utilizarea raţională şi eficientă a factorilor de producţie reprezintă obiectivul şi rezultatul competenţei şi abilităţii întreprinzătorului preocupat în permanenţă să găsească acele combinaţii de factori din a căror folosire să obţină avantajos cât mai mari şi mai sigure. fie că iniţiază o nouă afacere. ce serveşte la reglarea procesului de producţie şi la luarea deciziilor în cadrul acestora. cu o cantitate dată dintrun alt factor de producţie.2.informaţiile – reprezintă factorul principal al activităţii economice şi al procesului de producţie. 5.

Combinarea şi substituirea factorilor de producţie sunt posibile datorită: a) divizibilităţii – posibilitatea de a împărţi un factor de producţie în unităţi simple. omogene. b) adaptabilitatea – proprietatea de asociere a unei cantităţi dintr-un factor de producţie divizibil cu una sau mai multe unităţi divizate dintr-un alt factor de producţie. astfel încât producţia să rămână neschimbată sau să crească.(∆X) / (∆Y) 3) coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu factorii arată cu cât influenţează creşterea unui factor asupra sporului de producţie sau apare ca raport între productivitatea marginală şi productivitatea medie a factorului care se modifică. Decizia de combinare şi substituire a factorilor de producţie se întemeiază pe anumite criterii economice concretizate în parametrii de eficienţă cum sunt: 1) productivitatea marginală a unui factor de producţie (Wmg) reprezintă sporul de producţie (∆Q) obţinut ca urmare a creşterii cu o unitate a factorului dat (∆X). Wmg = ∆Q / ∆X 2) rata marginală de substituire – raportul dintre cantitatea factorului ce urmează a fi introdus în activitatea economică (∆X) necesară pentru a compensa reducerea cu o unitate a altui factor. Rms = . care va fi înlocuit (-∆Y). ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi. . fără a fi afectată calitatea şi utilizarea factorului respectiv.

5.3 Eficienţa utilizării factorilor de producţie 5. CFp = consumul de factori de producţie. pentru obţinerea rezultatelor: Ec = CFp / Vr .3.exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat.pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului economic. deci Ec este cu atât mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de . . Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt: a) prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi: Ec = Vr / CFp.este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice.este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracă raţionalitatea economică. .exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de venit. . Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care sau făcut (încasări > cheltuieli). deci eficienţa economică este cu atât mai mare cu cât rezultatele obţinute sunt mai mari. b) prin consumul factorilor de producţie. unde Vr = venituri realizate.1 Eficienţa economică – formele eficienţei economice Eficienţa economică: . Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi.

Productivitatea apare sub următoarele forme: 1. . . fiind o expresie a combinării şi consumării tuturor factorilor de producţie.) 2. W=Q/F 5. Productivitatea globală .reflectă modul de determinare a productivităţii.3. relativ – prin rata rentabilităţii. muncă etc. Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale: 1.reflectă productivitatea fiecărui factor de producţie şi reprezintă producţia obţinută cu o unitate de factor de producţie consumată (capital. calculată ca rată a profitului (Rpr) Rpr = (profit / costuri totale) x 100 2.nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută (Q) şi factorii implicaţi (F). . Productivitatea parţială . . Rentabilitatea – capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.2 Productivitatea muncii Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca umană. . Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt utilizaţi factorii de producţie.produs este mai mic permiţând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de factori.se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut.măsoară performanţa şi eficacitatea factorilor de producţie. reprezentat de egalitatea dintre volumul încasărilor firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate pentru obţinerea veniturilor respective.are un prag minim (punct de echilibru).

exprimându-se procentual. Wm = Q / t. unde: Wm1 = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă.Reprezintă sporul de producţie obţinut cu o unitate suplimentară dintr-un factor de producţie. de bază. • cointeresarea materială etc.factori tehnici: • gradul de înzestrare tehnică. • nivelul calificării lucrătorilor. sau Wm = t / Q Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin unităţi de timp..eficienţa cu care este folosită o unitate din factorii de producţie într-o perioadă determinată de timp. . IWm = (Wm1 / Wm0) x 100. Productivitatea marginală . Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează sub forma indicelui de creştere a productivităţii muncii.3. . 4. Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse (Q) obţinută întro unitate de timp (t) sau consumul de muncă necesar obţinerii unei unităţi de produs. Productivitatea medie . ci şi prin număr de lucrători. • nivelul atins de cercetarea ştiinţifică etc. Asupra nivelului şi dinamixcii productivităţii muncii influenţează următorii factori: .factori economici: • organizarea producţiei şi a muncii. ceilalţi rămânând constanţi. • tehnologia existentă în producţie. . Wm0 = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară.Reprezintă raportul dintre producţie şi factorul muncă..

religie etc. • accesibilitatea resurselor naturale etc. .climatul social adecvat al muncii.factori structurali: • evoluţia structurii producţiei. limitate pe de altă parte. . Căile de sporire a productivităţii muncii sunt următoarele: . Nevoile nelimitate şi în continuă diversificare. . • nivelul de cultură.promovarea tehnologiilor noi.factori educaţionali: • pregătirea şcolară şi profesională.competenţa profesională a factorului uman. • climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători. şi resursele rare.factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială: • tipuri de specializare tehnică şi economică.factori sociali: • nivelul de trai.factori psihologici: • grad de adaptabilitate la disciplina muncii. • responsabilitate etc.buna organizare şi conducere a activităţii economice. obiceiuri.. .realizarea motivaţiei economice a participanţilor la producţie.factori naturali: • condiţii de climă. pe de o parte. . fertilitate. . a structurii de ramuri tehnice etc.. • tradiţii. impun creşterea productivităţii muncii pe această bază putându-se obţine: . .. . • satisfacţia adusă de muncă. • condiţiile de muncă. . • gradul de competitivitate a produselor naţionale pe piaţa mondială etc.

cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei.investiţii nete mai mari. .creşterea salariilor. . .preţuri şi tarife stabile eventual mai mici.alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şi gestiune. ci pentru societate are eficienţă reală dacă se desfăşoară în condiţii de compatibilitate cu mediul natural. O activitate economică este eficientă nu numai atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile.costuri mai mici pe unitatea de produs..3 Căi de creştere a eficienţei economice Aprecierea eficienţei economice a unei activităţi presupune luarea în considerare a implicaţiilor economice şi sociale ale acesteia. evitând degradarea acestuia. nivelul superior al productivităţii muncii făcând posibilă sporirea acestora.PIB pe total şi pe locuitor în creştere constantă şi apreciabilă. Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi dezechilibru în economie.valoare nou-creată mai mare pe unitatea de factor utilizat şi consumat. . Creşterea eficienţei economice presupune: .3. . . 5. creşterea economică şi a gradului de ocupare a forţei de muncă.promovarea tehnologiilor moderne.costuri naţionale egale sau mici decât cele străine.nivel de trai şi calitate a vieţii mai bune şi mai apropiate de cele ale ţărilor dezvoltate.competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici. . . .bunuri economice mai multe cu cheltuieli mai puţine. . . .

a căror utilizare face posibilă reîntoarcerea lor în procesul de producţie. echipamente. sporirea randamentului factorilor primari de producţie sau duce la simplificarea muncii. o formă a capacităţii de muncă de a crea într-o perioadă de timp un anumi volum de bunuri. se recuperează din preţul de vânzare a producţiei şi se concretizează în fondul de amortizare. ce corespunde deprecierii fizice şi băneşti în urma uzurii fizice şi morale în procesul de producţie. în timp. Uzură morală – sau involuntară – reprezintă pierderile de capital fix datorate progresului tehnic. maşini şi tehnologii mai performante. Amortizarea este o cheltuială inclusă în costurile fixe. Capitalul uman – stocul de experienţă şi de cunoştinţe acumulat de om. de a presta anumite servicii: .CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 5 Capital – unul dintre cei trei factori de producţie. ca urmare a folosirii lui în cadrul procesului de producţie şi drept consecinţă a acţiunii agenţilor naturali. care reprezintă pentru posesor un venit potenţial viitor. Uzură fizică – pierderea treptată a proprietăţilor tehnice de exploatare a capitalului fix. alături de muncă şi pământ. Amortizare – parte din preţul unui bun material considerat capital fix. fiind necesară înlocuirea acestora cu altele superioare din punct de vedere calitativ. Randament – termen ce reflectă rata rentabilităţii unei investiţii realizate de o firmă sau de întreprindere. suma recuperată fiind folosită pentru modernizarea. Uzură – deteriorarea fizică şi morală. eterogene şi reproductibile. a bunurilor imobile. a producţiei şi desfacerii de utilaje. Productivitatea muncii: – reprezintă forţa productivă a muncii. reînnoirea şi creşterea capitalului fix. Capitalul productiv – reprezintă suma bunurilor economice acumulate.

Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi. astfel încât să fie menţinut un anumit standard de viaţă. Este utilizat de către economişti pentru a stabili necesarul de bani pe cap de locuitor. .– reprezintă raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită pentru obţinerea ei. Indicele costului vieţii reflectă modificarea medie a preţurilor bunurilor materiale şi a tarifelor la serviciile folosite de către populaţie.

reprezintă o problematică importantă la nivel microeconomic şi care în condiţiile economiei de piaţă. pe care producătorii le efectuează pentru producerea şi vânzarea de bunuri materiale sau pentru prestarea de servicii. În funcţie de natura economică a cheltuielilor structura costului cuprinde următoarele elemente: a) cheltuieli cu factorii materiali de producţie care mai sunt denumite costuri materiale care reprezintă expresia bănească a consumurilor de capital fix şi circulant. stă la baza deciziei întreprinzătorului pentru producţia şi oferta anumitor bunuri materiale sau servicii. o suma cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie. agenţii economici fac cheltuieli cu factorii de producţie care se regăsesc în preţurile rezultatelor obţinute. ponderea pe care o ocupă fiecare element în totalul cheltuielilor. Structura costurilor – evidenţiază elementele componente ale acestora. • preţul de cost reprezintă totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru a produce bunurile economice pe care le vinde sau. Costul de producţie numit şi preţ de cost.1 Conţinutul costului de producţie Pentru a obţine bunuri economice şi servicii. o totalitatea costurilor cu manopera. materialele şi regia pentru a produce ceva sau.6. Costul de producţie poate fi definit ca fiind: • totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producţie. Caracterizarea costurilor la bază doi parametri: 1. COSTURILE DE PRODUCŢIE 6. . precum şi tendinţele manifestate în evoluţia fiecărei categorii de cheltuieli.

Frois. b.b) cheltuieli cu forţa de muncă care sunt denumite costuri ale forţei de muncă şi care au în vedere eforturile făcute de întreprindere cu plata salariilor. 1. . CAS-ul.2 Mărimea şi tipologia costurilor În decursul dezvoltării gândirii economice. invers. Costul global (total) reprezintă ansamblul costurilor corespunzătoare unui volum de producţie dat. iluminatul etc. materiale. 6. Mărimea (nivelul) costului se determină prin însumarea mărimii absolute a cheltuielilor din care este alcătuit. crescând atunci când producţia obţinută se micşorează.pe întreaga producţie realizată. c.pe unitatea de produs. şi se determină: . cost fix mediu – costul devine variabil scăzând pe măsură ce creşte cantitatea de produse sau. b. El poate fi: a. combustibil). Costul mediu (unitar) reprezintă costul pe unitatea de produs sau pe unitatea de efect util. costul total – generat de consumurile aferente întregii producţii. 2. contribuţiile la fondul de şomaj. este suma costurilor fixe şi variabile. şi este format din: a. încălzitul. dar ne vom opri la tipologia propusă de G. costul variabil – reprezintă cheltuiala care variază în funcţie de cantitatea de produse obţinute (materii prime. . dobânzi). c) cheltuieli de regie – cheltuielile cu chiriile. costul fix – reprezintă cheltuiala care este relativ independentă de modificarea volumului producţiei şi care este suportată în orice condiţii de o firmă (clădiri. costul variabil mediu – se determină raportând costul variabil total la cantitatea de produse.A. 2. asigurări. s-au constituit mai multe tipologii ale costurilor.

totale şi medii..influenţarea nivelului rentabilităţii (profitului). Acest lucru este determinat de: . costul total mediu – se determină prin raportarea costului total la cantitatea de produse.c.reprezintă sporul de cost necesar obţinerii unei unităţi suplimentare de produs. care reprezintă costul unei unităţi din producţie. . Costul marginal: .stabilirea preţului de vânzare a bunului pe piaţă.evidenţa şi controlul consumurilor factorilor de producţie. iar profitul sporeşte. . nivelul producţiei păstrându-se la acelaşi sau crescând. 3. . . . financiare şi umane pentru întreaga producţie şi pentru fiecare produs în parte.calcularea indicatorilor de eficienţă.se determină raportând creşterea costului total la creşterea producţiei.3 Comportamentul întreprinzătorului şi reducerea costului de producţie Fiecare agent economic este interesat să obţină producţia cu costuri cât mai mici. cu cât costurile sunt mai mici.resursele au un caracter limitat şi trebuie folosite în mod raţional. pentru a dobândi un câştig cât mai mare.costuri mai mici înseamnă o ofertă mai mare şi deci un profit mai ridicat. Nivelul şi dinamica costului de producţie relevă gradul de eficienţă al activităţii unei firme. cu atât eficienţa este mai mare.evoluţia sa depinde de costurile variabile. . astfel: . Cunoaşterea funcţiilor îndeplinite de cost poate influenţa opţiunea nivelului şi dinamicii sale. .cunoaşterea reală a consumurilor de resurse materiale. 6. Nivelul costurilor de producţie reprezintă mărimea absolută a cheltuielilor efectuate pentru realizarea producţiei. .

Nivelul costului este nivelul minim până la care poate coborî preţul de vânzare al unui bun economic. 2) reducerea stocurilor. ceea ce înseamnă că producătorul urmăreşte ca la un cost de producţie total dat să maximizeze producţia obţinută. 6) scăderea cheltuielilor administrative. să asigure un spor de utilitate.costurile mici înseamnă preţuri de vânzare mai mici. Asigurarea optimului producătorului necesită ca însăşi relaţia dintre productivitate şi costuri să fie abordată pe termen lung. 3) reducerea (economisirea) consumului de materii prime şi materiale.. accesibile. 5) micşorarea cheltuielilor de exploatare a utilajelor. ceea ce sporeşte numărul cumpărătorilor. Stabilirea nivelului normal al costurilor se face în raport cu: a) nivelul cel mai scăzut realizat de întreprindere până atunci. .o firmă cu costuri mici. Reducerea costurilor nu reprezintă un scop în sine şi nu trebuie să aibă efecte negative asupra calităţii produselor ci. adică să producă cât mai mult posibil. dacă preţul de vânzare va fi mai mic decât costul de producţie atunci când firma va înregistra pierderi. b) costul întreprinderii cu cea mai bună poziţie competitivă în domeniu. dimpotrivă. prin creşterea mai rapidă a productivităţii faţă de salarii. Reducerea costului de producţie implică raţionalitatea în orientarea şi mobilizarea eforturilor. Principalele căi de reducere a costurilor sunt: 1) cumpărarea factorilor de producţie cu preţuri cât mai mici. 7) reducerea cheltuielilor de desfacere şi publicitate. . 8) economii la cheltuielile de dezvoltare. o componentă esenţială a calculului economic reprezentând-o optimul producătorului. 4) reducerea cheltuielilor cu salariile pe unitatea de produs. c) preţurile de vânzare ale bunului respectiv. reprezintă un concurent important pe piaţă crescând competitivitatea produselor.

Pe termen lung se disting trei tipuri de comportament ale întreprinzătorului. b) schimbarea dimensiunii producţiei fără să se recurgă la substituire de factori. a) alegerea optimală pentru un volum de comportament ale întreprinzătorului obţinută cu minimum de cheltuieli totale de producţie. . producătorul putând modifica dimensiunea producţiei prin variaţii ale factorilor de producţie – muncă şi capital – în aceeaşi proporţie. c) schimbarea dimensiunii producţiei cu substituire de factori. modificând raportul capital / muncă.

Comportamentul producătorului – analizează acţiunile agenţilor economici producători prin prisma intereselor acestora: profituri maxime cu costuri de producţie minime. Comportamentul producătorului este influenţat direct de progresul tehnic şi de comportamentul consumatorului. trendul produsului mediu fiind crescător. randament descrescător – produsul marginal are trend descrescător. continuarea ei neavând sens. utilizarea marginală apărută în urma cumpărării unei unităţi adiţionale dintr-un bun oferea cumpărătorului o utilitate invers proporţională cu cantitatea achiziţionată din acelaşi bun.CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 6 Legea randamentelor neproporţionale reprezintă relaţia dintre trendul rezultatelor producţiei şi utilizarea unei activităţi suplimentare dintr-un factor de producţie variabil. modificarea nivelului producţiei prin combinarea variată a factorilor de producţie sau substituirea acestora etc. în această fază a activităţii economice. iar produsul mediu. 2. Cost de producţie (preţ de cost) – totalitatea cheltuielilor fabricantului pentru a produce bunurile economice pe care le vinde sau totalitatea costului cu manopera. la rândul lui. La început se considera că achiziţionarea oricărui bun oferă consumatorului o satisfacţie pozitivă. care influenţează direct cantitatea de bunuri ce poate fi achiziţionată. începe. constituind o parte semnificativă în studiul teoriei economice moderne. 3. randamentul crescător – produsul marginal este mai mare ca produsul mediu. faza de ineficienţă – produsul marginal are valoare negativă cu influenţe majore asupra produsului mediu. a suferit transformări importante. Are următoarele faze: 1. ceilalţi factori de producţie rămânând constanţi. materialele şi regia (costul luminii. chiriei etc. în acest punct activitatea economică nu mai are randament. . Economiştii consideră că punctul de maximă importanţă îl constituie venitul consumatorului.) necesare pentru a produce ceva sau suma cheltuielilor necesare obţinerii unui volum de producţie. să descrească. de-a lungul timpului. după ce a cunoscut o creştere. Comportamentul consumatorului – reprezintă o teorie iniţiată în secolul XIX care.

iar pe de altă parte de evoluţia preţurilor. .agregată (totală): o însumarea tuturor cererilor individuale de pe piaţa unui produs sau serviciu într-o anumită perioadă. considerat ca maxim într-un interval de timp. deoarece cererea reflectă acele nevoi care se pot satisface prin intermediul pieţei. considerând calitatea mărfii ca fiind dată şi acceptată de cumpărători. . Cererea de bunuri şi servicii reprezintă cantitatea dintr-o anumită marfă pe care consumatorii sunt dispuşi să o cumpere la un anumit preţ unitar.individuală – cererea manifestată din partea unui individ.7.pe de o parte de veniturile băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei. Prin cerere se satisface partea principală a nevoii de consum. . astfel încât. care poate fi achiziţionată într-o anumită perioadă de timp. aceasta poate fi: . CEREREA 7. întreprindere sau instituţie pentru un anumit produs sau serviciu. cererea este condiţionată: . la un preţ unitar dat.1 Cererea şi factorii care o influenţează Nevoile sociale existente la un moment dat se manifestă pe piaţă sub forma cererii de bunuri şi servicii dar nu trebuie confundate nevoile umane cu cererea. Cererea poate fi definită ca fiind cantitatea totală dintr-o marfă la care aspiră o persoană. bunurile şi serviciile procurându-se prin intermediul pieţei. În funcţie de cine exprimă cererea.

modificarea preţurilor altor bunuri economice care pot fi: o substituibile . previziunea privind evoluţia preţurilor şi a veniturilor – dacă se prevede o creştere a preţului unui anumit bun. de natură extraeconomică: a. Dacă preţul la unul dintre produse creşte are loc sporirea cererii la bunul substituibil. Factorii care stau la baza explicării legii generale a cererii sunt: 1. iar creşterea preţului la unul din produse diminuează consumul la ambele produse. dacă vor creşte preferinţele cumpărătorilor pentru un bun economic. preferinţele cumpărătorilor pentru un anumit bun – influenţează direct evoluţia cererii. televizor-energie electrică). de natură economică: a. o complementare – sunt bunurile consumate împreună (benzinămaşină.între evoluţia veniturilor băneşti ale consumatorilor şi a cererii există o relaţie directă: când veniturile cresc cererea sporeşte. cererea totală pentru acel produs va creşte.o ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale pentru procurarea de bunuri şi servicii. cererea totală la bunul respectiv creşte – este o relaţie pozitivă. cantitatea cerută din acel bun scade. b) când preţul unui bun creşte.adică două produse satisfac nevoi similare. cantitatea cerută pentru acel bun creşte. cererea prezentă pentru bunul respectiv va creşzte şi se reduce dacă se prevede o scădere a preţului. veniturile consumatorilor . Legea generală a cererii reprezintă raportul de condiţionare dintre schimbarea preţului unitar al unui bun şi modificarea cantităţii cerute: a) când preţul unui bun scade. b. c. . iar când acestea scad cererea se diminuează. numărul de cumpărători – când numărul cumpărătorilor pe piaţa unui bun economic creşte. b. 2.

d. utilitatea economică – între gradul de utilitate al unui bun economic şi mărimea cererii este o relaţie directă; e. factorii psihologici şi sociali – un rol important avându-l: relcama, moda, mass-media etc., care influenţează opţiunile individului manifestându-se astfel cererea stimulată.

7.2 Elasticitatea cererii şi importanţa ei Elasticitatea cererii poate fi definită ca fiind: - sensibilitatea cererii la modificarea preţului sau a altei condiţii a cererii, - proprietatea cererii de a se modifica sub acţiunea factorilor care o influenţează. Elasticitatea cererii apare sub influenţa preţului şi a venitului, de aceea se calculează în funcţie de preţ şi în funcţie de venit şi se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate, care reprezintă gradul de modificare a cererii – variabilă şi dependentă – în funcţie de modificarea unui factor al cererii – variabilă independentă. După elasticitatea cererii în raport de preţ (Ecp) există următoarele categorii de bunuri: a) bunuri cu cerere elastică (Ecp>1), la care modificarea preţului cu un anumit procent va determina modificarea cererii cu o mărime mai mare; b) bunuri cu cerere de elasticitate unitară (Ecp=1), la care modificarea preţului cu un anumit procent determină schimbarea cu aceeaşi mărime a cantităţii cerute; c) bunuri cu cerere inelastică (elasticitate subunitară) - (Ecp<1) – schimbarea preţului cu un anumit procent determină o modificare a cererii cu o mărime mai mică;

d) bunuri cu cerere perfect elastică (Ecp= > ∞) – la un preţ constant cererea va creşte continuu la acel bun; e) bunuri cu cerere perfect inelastică (Ecp= 0) – indiferent de modificarea preţului cererea pentru acel bun va rămâne constantă. Coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ se calculează potrivit următoarei formule: Ke/p = ∆Q(%) / ∆p(%) = [∆Q/Q0 x 100] / [∆p/p0 x 100], unde: ∆Q(%) = modificarea procentuală a cererii; ∆p(%)= modificarea procentuală a preţului. După elasticitatea cererii în raport de venit (Ec/v) există următoarele categorii de bunuri: a) b) c) bunuri normale (Ec/v<1) – sunt cele pentru care venitul şi cererea evoluează în aceeaşi direcţie; bunuri inferioare (Ec/v<0) – sunt cele pentru care cererea şi venitul evoluează în sensuri diferite, consumul scade la o creştere a venitului; bunuri superioare (Ec/v>1) – sunt cele pentru care cererea creşte relativ mai repede în raport cu creşterea venitului. Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de venit (Kc/v) se calculează potrivit următoarei formule: Kc/v = (∆Q/Q0) / (∆V/V0) = [(Q1 - Q0) / Q0] / [(V1 - V0) / V0], unde: ∆V – variaţia venitului; V0 = venitul din perioada iniţială; V1 = venitul în perioada curentă; p0 = preţul în perioada iniţială; p1 = preţul în perioada curentă. Coeficientul de elasticitate, în general, este pozitiv deoarece atunci când veniturile cresc, de regulă, cererea creşte.

Importanţa şi factorii care determină elasticitatea cererii. Modificarea preţului unui anumit bun determină schimbări mai mari sau mai mici, pozitive sau negative, în cererea pentru bunul respectiv, cei mai importanţi factori fiind cei care determină elasticitatea cererii în funcţie de preţ: 1. ponderea venitului cheltuit pentru un anumit bun în bugetul total al unei familii; cu cât ponderea este mai mare, cu atât coeficientul de elasticitate în funcţie de preţ este mai mare, celelalte condiţii rămânând nemodificate; 2. gradul de substituire a bunurilor, între acest şi elasticitatea cererii în funcţie de preţ, este o relaţie pozitivă, cu cât este mai mare coeficientul elasticităţii cererii cu atât gradul de substituire este mai mare şi invers; 3. gradul necesităţii de consum, bunurile pot fi grupate în două categorii: i. bunuri normale de strictă necesitate, ii. bunuri de lux; 4. durata perioadei de timp de la modificarea preţului, între aceasta şi mărimea coeficientului elasticităţii cererii în funcţie de preţ existând o relaţie directă, pozitivă.

mărime care reflectă influenţa produsă de modificarea preţului unui bun asupra cererii unui alt bun. în ipoteza că celelalte variabile rămân constante.CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 7 Cerere – cantitatea totală dintr-o marfă la care aspiră o persoană. Cerere perfect inelastică – o modificare oricât de mică a preţului produce variaţii foarte mari. tinzând spre infinit. ale cererii. . Spre exemplu. Cerere globală (agregată) – termen macroeconomic care desemnează ansamblul cheltuielilor realizate în cadrul unei economii naţionale pentru procurarea de bunuri şi servicii. la un preţ unitar. numărul de procente cu care se modifică un anumit fenomen la modificarea cu un procent a factorului de determinare. elasticitatea încrucişată a cererii pentru bunul A determinată de modificarea cu 1% a preţului bunului B. Elasticitate: – – raportul dintre modificarea relativă a unei mărimi şi modificarea relativă a altei mărimi. care poate fi achiziţionată într-o anumită perioadă de timp. Cerere perfect inelastică (rigidă) – o modificare a preţului nu produce nici o variaţie a cererii. Elasticitatea încrucişată a cererii ..

. aceasta se poate manifesta ca: . 3) în funcţie de influenţa factorilor de producţie asupra dimensiunilor ofertei: . oferta se formează în contextul unor investiţii.ofertă de bunuri independente (calculatoare. imposibil de majorat. .ofertă fixă – în cazul rarităţii absolute a factorilor de producţie.8. . OFERTA 8.oferta mixtă – bunurile oferite satisfac aceeaşi cerere şi pot fi substituite. încălţăminte etc.ofertă individuală. care impune o cantitate limitată de bunuri. la un anumit preţ unitar.1 Funcţia ofertei Oferta poate fi definită ca fiind: • Sensibilitatea ofertei la schimbarea preţului sau a oricăreia dintre condiţiile ofertei.). reflectate în mărimea şi dinamica preţului.oferta agregată. Ca şi cererea. distingem: .oferta complementară – când din producţia unor bunuri principale rezultă bunuri secundare. Factorii care stau la baza explicării legii generale a ofertei sunt următorii: 1) în funcţie de cine exprimă oferta. • Cantitatea maximă dintr-un anumit bun sau serviciu pe care un vânzător intenţionează să o vândă pe piaţă într-o perioadă determinată de timp. 2) în funcţie de caracteristicile bunurilor oferite pieţei. .

Raporturile de cauzalitate dintre schimbarea preţului şi cantitatea oferită reprezintă conţinutul legii generale a ofertei. numărul firmelor care produc acelaşi bun. iar cantitatea de bunuri este posibil să fie majorată.ofertă pe termen scurt. preţul altor bunuri – din producţia unor bunuri principale rezultă produse secundare din a căror vânzare rezultă venituri care pot avea o pondere importantă în veniturile totale încasate. previziunile privind evoluţia preţului – în situaţia în care anumite firme se aşteaptă ca preţul să scadă oferta de pe piaţa prezentă va creşte.reducerea preţului determină reducerea cantităţii oferite. . taxele şi subsidiile .oferta flexibilă – ca rezultat al realităţii relative a factorilor de producţie.ofertă instantanee. iar creşterea costului determină scăderea ofertei. 4) în funcţie de factorul timp: . celelalte condiţii rămânând constante. costul producţiei – reducerea costului de producere a unui bun determină creşterea cantităţii oferite. Modificarea cantităţii oferite la acelaşi nivel al preţului este determinată de următorii factori: 1. 6. pe baza resurselor disponibile.ofertă pe termen lung. evenimentele social-politice şi naturale. 4. .creşterea preţului determină creşterea cantităţii oferite. . 2. 3. 5.. . corespunzător acestei legi: .reducerea taxelor va determina o creştere a ofertei.

8.veniturile. 2) bunuri cu elasticitate unitară (E0/p=1) – modificarea preţului cu un anumit procent determină o modificare în aceeaşi măsură a cantităţii oferite. 3) bunuri cu ofertă inelastică (E0/p<1) (elasticitate subunitară)– când preţul se modifică cu o anumită mărime.2 Elasticitatea ofertei. Elasticitatea ofertei ca şi elasticitatea cererii au o mare importanţă în procesul decizional.preţurile de vânzare ale produselor. . . tendinţa ei fiind de a se modifica în funcţie de preţ. cât şi de posibilităţile de adaptare a ofertei la această evoluţie. Factorul cel mai important al modificării ofertei este preţul. în funcţie de care bunurile economice pot fi împărţite în următoarele categorii: 1) bunuri cu ofertă elastică (E0/p>1) (modificarea supraunitară)– este proprie acelor bunuri pentru care modificarea preţului cu un anumit procent determină o modificare mai mare a cantităţii oferite. veniturile totale încasate depind atât de forma elasticităţii cererii. Corelaţia dintre variaţia ofertei unui bun şi evoluţia preţului se exprimă prin coeficientul de elasticitate al ofertei în funcţie de preţ. deoarece în funcţie de evoluţia preţului de pe piaţa fiecărui bun. Cei mai importanţi factori de care depinde elasticitatea ofertei sunt: . când la orice modificare a preţului oferta nu se modifică. 5) bunuri cu ofertă perfect inelastică (E0/p=0) – este un alt extrem. Modificarea ofertei în funcţie de factorii care o determină se numeşte elasticitate. Importanţa cunoaşterii ofertei şi elasticităţii ei Pe piaţă oferta nu este decât în cazuri rare inflexibilă. 4) bunuri cu ofertă perfect elastică (E0/p=∞) este un caz extrem care nu există în realitate. oferta se modifică cu o mărime mai mică.

Spre deosebire de cerere care este determinată în mare parte de factori subiectivi.p0) / p0]. 2) posibilităţile de stocare a bunurilor şi costul stocării acestora – elasticitatea ofertei în funcţie de preţ creşte dacă produsul poate fi stocat şi scade în condiţiile unor posibilităţi reduse de stocare. ∆p = variaţia preţului. c.[(Q1 .Q0) / Q0] / [(p1 . condiţiile naturale (relaţie directă). când celelalte condiţii sunt constante. evenimente social-politice (care este o relaţie directă).[(∆Q /Q0) / (∆p /p0)] = . 4) 5) 6) numărul de ofertanţi (relaţie directă). ofertei şi preţului. perioada pieţei – cu o durată foarte scurtă de la modificarea preţului. perioada scurtă – imprimă ofertei un caracter reativ inelastic. perioada îndelungată – imprimă mişcarea simultană a cererii. oferta depinde în mare măsură de factori obiectivi precum: 1) costul unitar al bunului – creşterea cererii pentru un anumit bun influenţează creşterea ofertei care este dependentă de nivelul costului de producţie unitar.KE0/p= . p0 = preţul în perioada iniţială.∆Q(%) / ∆p(%) = . . p1 = preţul în perioada curentă. 3) durata perioadei de la modificarea preţului în funcţie de care distingem: a. b.

iar cantitatea de bunuri este posibil să fie majorată. pe baza resurselor disponibile. . la un anumit preţ. . Ofertă globală (agregată) – termen macroeconomic care reprezintă ansamblul bunurilor şi serviciilor livrate pe piaţă de către agenţii economici în cadrul unei economii naţionale. Elasticitatea ofertei – modificarea ofertei în funcţie de factorii care o determină – veniturile şi preţurile. în condiţiile în care se obţine acelaşi volum al producţiei. Ofertă fixă – specifică situaţiei în care raritatea absolută a factorilor impune o cantitate limitată de bunuri imposibil de majorat.CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 8 Izocuantă – ansamblul combinaţiilor posibile dintre doi sau mai mulţi factori de producţie care se substituie între ei. Ofertă – cantitatea maximă dintr-un bun pe care un vânzător doreşte să o comercializeze într-o anumită perioadă de timp. Ofertă flexibilă – se constituie atunci când raritatea factorilor este doar relativă.

În funcţie de instrumentele luptei de concurenţă. să satisfacă interesele tuturor participanţilor la activitatea economică. fiind considerată „mâna invizibilă” care îi determină pe agenţii economici: să producă şi să vândă ceea ce este cerut de consumatori în condiţiile cele mai favorabile şi la costuri cât mai reduse. care să atragă clienţii. care pot fi de natură economică şi extraeconomică.). concurenţa poate fi: 1. loială sau corectă care se desfăşoară conform reglementărilor legale prin folosirea fără discriminare de către vânzător a instrumentelor economice de luptă concurenţială. o acordarea unor avantaje suplimentare clienţilor (servicii post-vânzare. care sunt: o menţinerea sau reducerea costurilor şi ridicarea calităţii produselor. . să obţină profituri cât mai mari şi poziţii avantajoase pe piaţă. să-şi manifeste libera iniţiativă printr-o serie de acţiuni şi strategii. TIPURI DE PIEŢE ŞI MECANISMELE DE FORMARE A PREŢULUI 9. o informarea consumatorilor asupra caracteristicilor produselor proprii.9. credite etc.1 Concurenţa – conţinut şi funcţii Concurenţa reprezintă calea de satisfacere a intereselor tuturor participanţilor la viaţa economică. o scăderea preţurilor de vânzare pe piaţă. termene de garanţie. o introducerea în fabricaţie şi lansarea pe piaţă a unor produse noi.

o puterea economică a fiecărui participant (randamentul factorilor de producţie utilizaţi. o sponsorizarea unor acţiuni cu caracter social. stimulând progresul economic. neloială – bazată pe utilizarea unor practici şi metode de vânzare aflate în discordanţă cu normele şi reglementările comerciale în vigoare utilizând instrumentele extraeconomice incorecte. 2. o crearea de situaţii artificiale pe piaţa diferitelor bunuri folosite în scopuri speculative. rol ce se reflectă în efectele ei pozitive: . stimulente acordate clienţilor etc. îndeplinelşte un rol important în economie. crize. economice.). concurenşa prin funcţiile ei generale. volumul şi calitatea resurselor folosite etc. o discreditarea activităţii adversarilor sau produselor unor firme concurente. imperfectă – apare în situaţia în care fie producătorii fie cumpărătorii sunt în număr mic. şantaj. 3. o trafic de influenţă. o evaziune fiscală. 4. emisiuni radio-TV etc. perfectă – când se exercită între un număr teoretic nelimitat de producători şi consumatori. ceea ce reduce posibilitatea satisfacerii intereselor lor. comerciale şi bancare ale firmelor concurente. mărimea capitalului firmei. ilegale pentru a pătrunde pe piaţă şi a obţine avantaje suplimentare în raport cu ceilalţi concurenţi. În economia de piaţă. o violarea secretelor tehnologice. sportiv. cultural. calamităţi). o presiuni morale uneori chiar politice asupra firmelor concurente. astfel: o specularea unor situaţii critice (războaie. mită. cumpărătorul având o mare libertate de alegere.

întreţine interesul pentru creşterea eficienţei economice determinând întreprinzătorii să promoveze progresul tehnic. nefiind luate în calcul nevoile de consum ale celor cu venituri mici. ea nu poate soluţiona de la sine problemele economiei de piaţă manifestându-se ca un proces contradictoriu: generează confruntări neloiale între competitori. prin intermediul pieţei şi al pârghiilor economice ale acestuia se pune în mişcare întregul sistem de legături dintre agenţii economici impunând acestora şi consumatorilor legile obiective ale producţiei. circulaţiei şi consumaţiei bunurilor economice. favorizându-l pe cel eficient. menţinerea preţurilor de vânzare la un nivel real şi reducerea costurilor de producţie. Concurenţa poate genera şi apariţia unor efecte negative. creşterea produselor. creativitatea. determină satisfacerea mai bună a nevoilor de consum ale populaţiei. stimulându-le iniţiativa. reducerea costurilor se poate face sacrificând calitatea produselor sau cheltuielile pentru protecţia mediului înconjurător. sacrificarea intereselor unor consumatori. distribuţiei. producţiei.oferă tuturor participanţilor la lupta concurenţială şanse egale de a obţine profituri convenabile. producţia orientându-se spre cei care îşi permit să cumpere. diversificarea acestuia şi ridicarea calităţii .. abil şi dezavantajându-l pe cel ce nu se adaptează exigenţelor pieţei.

existenţei şi funcţionării pieţei care a avut o evoluţie continuă. piaţa.1 Piaţa: conţinut şi funcţii Piaţa poate fi definită ca fiind: locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor cu cererea cumpărătorilor asociale cu capacitatea de cumpărare a mărfurilor oferite şi convenabile pentru ei. Funcţionarea corectă a pieţei nu se poate realiza decât în economia concurenţială. apare ca o adevărată reţea de comunicaţii între vânzători şi cumpărători. având următoarele semnificaţii: . despre preţurile cerute sau propuse pentru încheierea tranzacţiilor. care se informează reciproc despre ceea ce au sau doresc să cumpere. Piaţa poate fi înţeleasă în accepţiunea ei spaţială şi economică. susţine Michel Didier. 9. Piaţa asigură contractul permanent dintre producătorii şi consumatorii de mărfuri. ea devenind instituţia care mediază aceste legături. dintre ofertă şi cerere. care permite agenţilor economici să se confrunte liber pe piaţă. Există două funcţii esenţiale pe care piaţa le îndeplineşte şi care sunt absolut necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic: 1. În accepţiunea ei economică. gama de acţiuni prin care cumpărătorii şi vânzătorii intră în contact şi schimbă bunuri şi servicii.2. Noţiunea de piaţă reflectă o realitate foarte complexă şi nuanţată în timp şi spaţiu. indiferent de locul unde se desfăşoară.2 Piaţa. neexistând o definiţie unanim acceptată a acesteia. dintre producţie şi consum atât la nivel microeconomic cât şi macroeconomic. mecanismele şi legităţile ei Economia de schimb constituie baza apariţiei.9. deciziile lor să interacţioneze.

Piaţa contemporană se prezintă ca o realitate complexă. piaţa pământului. piaţa serviciilor manageriale. formată dintr-un sistemk de pieţe distincte. piaţa informaţiei. piaţa de marketing. În calitatea lor de producători şi consumatori. c. - jocul liber al cererii şi ofertei determină modul în care agenţii economici îşi procură şi utilizează resursele naturale. piaţa capitalului. 2. piaţa financiar-valutară– care cuprinde: piaţa financiară. dar interdependente. piaţa resurselor naturale. Piaţa are rolul de sistem de comunicaţie a informaţiilor necesare agenţilor economici. piaţa creaţiei tehnice. piaţa prodfactorilor – care cuprinde: piaţa muncii. piaţa monetară. După natura economică a bunurilor care constituie obiectul tranzacţiilor: a. b. piaţa satisfactorilor – a bunurilor sau serviciilor destinate consumului final. . Clasificarea formelor de piaţă se poate realiza după criterii diferite: 1. materiale financiare şi umane în cadrul pieţei. - sistemul propriu de pârgii economice creat de piaţă duce la reglarea acesteia şi a economiei naţionale în ansamblu.- dinamica pieţei reflectă schimbările care se produc în sistemul trebuinţelor economice ale societăţii orientând activităţile de producere a bunurilor şi serviciilor.

piaţa mondială – ca piaţă unică. piaţa bunurilor eterogene – diversificate. piaţa fictivă – se tranzacţionează titlurile de proprietate asupra bunurilor (bursa de mărfuri şi bursa de valori mobiliare. care cuprinde: piaţa cu concurenţă de monopol. piaţa la vedere – tranzacţia se încheie şi se finalizează în acelaşi moment. După momentul încheierii şi finalizării tranzacţiilor se disting: a. b. când oferta este mai mare decât cererea. După mărimea spaţiului în care se desfăşoară schimburile economice: a. b. b.piaţa schimburilor valutare. piaţa bunurilor omogene – uniforme. b. 5. După modul în care se realizează raportul cerere-ofertă se cunosc: a. piaţa cu concurenţă imperfectă. 6. c. piaţa disponibilă – să livreze la dorinţa consumatorului. c. 3. pieţe naţionale. piaţa cumpărătorului – specifică stării de presiune. pieţe locale. . după un termen convenit în momentul încheierii acesteia. când cererea este mai mare decât oferta. piaţa vânzătorului – specifică stării de absorbţie. După gradul de diversificare a bunurilor tranzacţionate se cunosc: a. piaţa cu concurenţă de oligopol. b. piaţe zonale (regionale). indivizibilă. 7. 4. După existenţa sau inexistenţa obiectelor tranzacţionate distingem: a. piaţa reală – se tranzacţionează bunurile reale existente pe piaţă în momentul tranzacţiei. piaţa la termen – tranzacţia se finalizează ulterior. piaţa cu concurenţă perfectă (pură). 2. b. d. După tipul de concurenţă distingem: a.

piaţa fiecărui bun şi serviciu. bunuri eterogene. 3) puterea economică a participanţilor utilizându-se termenii de: a. Preţul este determinat de piaţă şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte vânzătorul unui bun economic de la cumpărătorul acestuia. fluiditate.piaţa cu concurenţă de oligopson (monopson). atomicitate – subiecţii pieţei au putere şi importanţă economică apropiate. 2) numărul subiecţilor participanţi. piaţa ca mecanism care reglează economia. 4) gradul de cunoaştere a mediului economic de către agenţii participanţi la piaţă. 2. preţul exprimă cantitatea de monedă ce trebuie plătită pentru cumpărarea unor bunuri materiale şi servicii în cadrul tranzacţiilor bilaterale de piaţă. mobilitate. molecularitate – participanţii sunt mezoagenţi economici cu puteri economice diferite.2. 5) caracteristicile comportamentului de piaţă al agenţilor economici. iniţiativele subiecţilor participanţi la piaţă. Din tripla definire a pieţei: 1. 3. bunuri omogene. rezultă că aceasta se manifestă ca un ansamblu de pieţe interdependente care formează sistemul de pieţe. piaţa tuturor bunurilor şi serviciilor. b. reflectate în atributele de libertate. caracterizat prin: 1) gradul de diversificare a obiectului vânzării-cumpărării distingându-se: a. 9. .2 Preţul şi echilibrul pieţei În sens general. piaţa cu concurenţă monopolistică. b.

preţul va fi influenţat de: utilitatea economoică pe care consumatorul o atribuie unui bun. preţul scade stimulând cererea consumatorilor să crească pentru a se apropia sau egaliza cu bunul respectiv. când cererea este mai mică decât oferta. veniturile de care dispune. . preţul aceluiaşi produs pe alte pieţe. reducând cererea la nivelul scăzut al ofertei. preţul va fi influenţat de: costul producţiei. şi invers. Atunci când cererea pentru un produs este mai mare decât oferta. şi invers. Din partea ofertei. la intersecţia cererii cu oferta. Experienţa istorică reliefează existenţa unor trăsături general-valabile ale formării şi funcţionării preţurilor. în sens invers una faţă de cealaltă.Considerat ca o variabilă intependentă. preţul bunului respectiv creşte ceea ce va determina reducerea cererii şi apropierea ei de ofertă. Nivelul şi dinamica cererii şi ofertei pot determina modificări ale preţurilor de piaţă astfel: Din partea cererii. preferinţele sale. preţul aceluiaşi obiect pe alte pieţe. nivelul impozitelor şi al taxelor. În practica economică. costul stocării produselor. numărul firmelor concurente pe piaţă. Atunci când oferta de mai mare decât cererea la un bun economic va determina scăderea preţului. dacă oferta este mai mică decât cererea. ea va duce la scumpirea produsului. trăsături care îşi au sursă primară în teoria factorilor de producţie. se întâlnesc trei categorii de preţuri: 1) preţuri libere – care se formează în condiţii de concurenţă deschisă. preţul unor mărfuri similare (bunuri substituibile). stimulând cererea să crească la nivelul ofertei existente. creşterea sau scăderea preţului determină modificarea cererii şi ofertei.

formându-se pe baza forţelor pieţei. la un moment dat. când agenţii economici produc cu costuri mai mici. Preţul de echilibru poate fi definit ca fiind preţul la care cantitatea ce se poate vinde dintr-un bun economic este cea mai mare. Agenţii economici tind spre acest preţ de echilibru. De aceea preţul de echilibru este căutat frecvent de toţi participanţii la actele de schimb pe piaţă. deoarece mărimea sa. când cererea şi oferta acestuia se egalizează la nivelul celui mai mare volum de vânzări şi cumpărări pe piaţă.2) preţuri administrate – care sunt impuse de firme mari. Creşterea sau diminuarea preţului de echilibru duce. în anumite cazuri. unde preţurile s-ar forma liber. când cresc veniturile cumpărătorilor. veniturile şi comportamentul consumatorului. evoluţia cererii şi ofertei etc. 3) preţuri mixte – care se formează prin împletirea mecanismului pieţei cu intervenţia statului sau a firmelor care. la un nivel înalt. prin puterea lor economică. depinde de: costurile de producţie. acestea ar tinde să echilibreze cererea şi oferta totală. la scăderea cantităţii vândute. creşte gradul de reuşită în acţiunile lor. formându-se astfel preţul de echilibru. deoarece el este un punct de atracţie. la acel punct de echilibru la care curba cererii intersectează curba ofertei. dominate pe piaţă sau controlate de stat. domină segmente mari ale pieţei. pe măsură ce se apropie mai mult de el: riscurile lor se diminuează şi dispar. la un nivel scăzut. Pe o piaţă cu concurenţă perfectă. Preţul de echilibru se poate stabili: . preţurile altor bunuri economice. cererea şi oferta tind să se echilibreze. el reprezintă acel preţ la care produsele şi serviciile vor fi efectiv schimbate pentru bani. Cunoscut şi sub denumirea de preţ de piaţă.

decât ca tendinţă.Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt: 1. 4. creşterea sau scăderea lui depind de evoluţia raportului cerere-ofertă. 5. selecţionează agenţii economici eliminându-i pe cei necompetitivi fiind un punct de atracţie ce le permite să-şi atingă scopurile. rezultă că starea de echilibru nu pot fi atinse. prin egalizarea acestor forţe ale pieţei la acel nivel la care vânzările sunt maxime. asigură un echilibru dinamic al pieţei. . apare spontan pe piaţă. este un preţ dinamic. prin jocul liber al forţelor pieţei (cererea şi oferta). 6. 3. reglează raportul cerere-ofertă. 2. Deoarece aceste condiţii nu pot fi realizate pe piaţa reală. este unic pentru fiecare bun economic.

la acelaşi preţ al pieţei. deoarece în practică nu se pot întruni simultan toate cele cinci caracteristici. de la modelul ideal către formele concrete ale acesteia. iar cumpărătorii achiziţionează tot ce doresc la preţul pieţei. având putere economică mică şi sensibil egală. Piaţa cu concurenţă perfectă sau „pură” se caracterizează prin: 1. în cantităţile de care are nevoie. fără ca acest preţ să poată fi influenţat de vreunul dintre ei. Concurenţa perfectă sau „pură” presupune un raport de piaţă în care: pe de o parte. vânzătorii îşi pot desface toată producţia. atomicitatea participanţilor. care se găsesc liber şi nelimitat. adică existenţa a numeroşi cumpărători şi vânzători. imobilitatea factorilor de producţie.3 Piaţa cu concurenţă perfectă şi formarea preţului de echilibru Piaţa cu concurenţă perfectă este cazul care nu se regăseşte cel mai frecvent în realitate. 2. transparenţa perfectă a pieţei. toţi vânzătorii să-şi vândă producţia iar mărfurile să fie oferite la preţul pieţei. produsele şi serviciile oferite spre vânzare sunt relativ omogene. fără a-l putea influenţa. cumpărătorii să poată achiziţiona ceea ce îşi doresc. iar dacă o caracteristică nu este satisfăcută vom vorbi de piaţă cu concurenţă imperfectă. 4. iar pe de altă parte. nu există nici un fel de restricţii privind pătrunderea pe piaţă a celor care doresc acest lucru. orice agent economic putându-i procura oricând. pe care nu îl pot influenţa după voinţa lor.9. adică există o informare perfectă a tuturor vânzătorilor şi cumpărătorilor privind situaţia pieţei. ea reprezentând o ipoteză de lucru şi un punct obligatoriu de trecere al analizei economice. 3. Se pot întruni trei din cele cinci caracteristici: . 5. Existenţa pieţei cu concurenţă perfectă este exclusiv teoretică.

este o mărime dată. ceea ce face ca preţurile pieţei şi echilibrele acesteia să fie dinamice. nici producătorii. putând să-şi stabilească planuri de producţie care să-i asigure maximizarea profitului. structură). transparenţa. 9. preţul de piaţă al bunului respectiv nu va putea fi influenţat nici de producător şi nici de consumator. ele sunt rigide. nu poate fi ales în mod liber de producători sau consumatori. 4. toţi participanţii pe piaţă sunt permament şi perfect informaţi privind modificările preţurilor. 2. calitate. toate schimburile economice sunt libere. iar în acest caz vom spune că cererea şi oferta sunt fluide. echilibrul pieţei nu înseamnă imobilitatea forţelor libere. producătorul cunoaşte oferta totală de factori de producţie. ci continua mişcare a acestora. facilităţile oferite la vânzarea produselor. prin pârghii economico-financiare. nici consumatorii nu pot influenţa preţul şi nici nu pot limita concurenţa. se informează în mod spontan. putând face cea mai bună alegere. modalităţile de combinare şi utilizare eficientă a acestora.4 Piaţa cu concurenţă imperfectă şi mecanismul formării preţului . consumatorul cunoaşte oferta totală de pe toate pieţele (volum. 3.- atomicitatea. Caracteristicile esenţiale ale preţului de echilibru sunt: 1. iar când particularităţile respective nu se întrunesc. pe fiecare piaţă numai în condiţiile în care: 1. 2. Nivelul preţurilor face posibilă egalizarea cantităţilor cerute cu cele oferite. intrarea-ieşirea liberă pe piaţă. 3. 4. prin jocul liber al forţelor pieţei.

folosit în analizeze teoretice. informarea agenţilor economici privind situaţia pieţei este deficitară. piaţă cu concurenţă de oligopson (monopson).4. ele diferenţiindu-se în primul rând. 5. 2. piaţă cu concurenţă de oligopol. deoarece concurenţa perfectă rămâne doar ca model ideal. 3. Caracteristicile pieţei cu concurenţă imperfectă sunt: 1. produsele sunt diferenţiate real sau imaginar. existenţa unor vânzători puternici. unii agenţi economici (puţini la număr) pot influenţa sau controla preţul. nivelul preţului. deci. există rivalităţi vizibile în relaţia cu publicul. Piaţa cu concurenţă imperfectă se prezintă în numeroase forme. prin acţiunile lor unilaterale. cu intenţia de a obţine avantaje mari şi stabile. dar puţini la număr şi a unor cumpărători numeroşi (oligopolul) sau a unor cumpărători puţini şi a multor vânzări (oligopsonul). astfel: piaţă cu concurenţă monopolistă.Piaţa cu concurenţă imperfectă se manifestă în situaţiile în care agenţii economici – vânzători şi cumpărători – pot să influenţeze.1 Piaţa cu concurenţă monopolistică . există o mobilitate redusă a unor factori de producţie. 6. piaţă cu concurenţă de monopol. frustrarea consumatorului. 7. în funcţie de numărul şi forţa economică a agenţilor economici producători şi consumatori. există restricţii în calea celor care doresc să pătrundă pe piaţă sau într-o ramură. 9. Piaţa cu concurenţă imperfectă este cea mai aproape de realitate. raportul dintre cererea şi oferta de mărfuri şi. 4.

există rigidităţi în mobilitatea factorilor de producţie. cât şi prin serviciile prestate cumpărătorului acelui produs.. Preţul de echilibru al concurenţei monopolistice este mai mare decât preţul de echilibru al concurenţei perfecte şi mai mare decât costul marginal (Gilbert Abraham-Frois). se accentuează diferenţierea produselor. la ele aliniindu-se celelalte firme din cadrul ramurii. Cu cât numărul concurenţilor este mai mic. cu cât este mai mare o corporaţie. atomicitatea cererii şi oferte. iar puterea acestora de a influenţa forţele pieţei este mai mare. a corporaţiilor multinaţionale şi transnaţionale. ci prin: reclamă. pe o perioadă mai lungă. . preţ şi substituibilitatea produselor diversificate. cu atât ea are o putere mai mare asupra preţurilor. cu atât mecanismul preţurilor se apropie şi se aseamănă celui de monopol. 5. oferta şi preţul. concurenţa se manifestă nu numai prin cantitate. 4. ca urmare a unor înţelegeri tacite între marile firme. Preţurile marilor corporaţii devin preţuri lider (leadership-price). Au apărut astfel preţurile administrate. transparenţa pieţei este parţială. design. servicii la vânzare şi post-vânzare etc. Pe această bază formarea liberă a preţurilor este împiedicată de puterea de concurenţă a monopolurilor şi oligopolurilor. prin acţiunile întreprinse pot influenţa într-o oarecare măsură cererea. 2. produsele sunt diferenţiate atât prin calitate. 6. Piaţa cu concurenţa monopolistică caracterizează piaţa care păstrează trăsăturile concurenţei perfect astfel: 1.Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă acea stare a pieţei în cadrul căreia vânzătorii şi cumpărătorii. care îşi stabilesc propriile preţuri. 3. fluctuaţiilor forţelor reale ale pieţei. astfel încât. care se sustrag.

5. financiare. Piaţa cu concurenţă de monopol se caracterizează prin: 1. calitatea şi preţul produsului. 4. . Monopolul contract (limitat) reprezintă situaţia de piaţă în care există un singur ofertant şi nu număr mic de cumpărători.4. Monopolul pur este situaţia de piaţă. design. negociază şi se confruntă un singur vânzător şi un singur cumpărător. imobilitatea factorilor de producţie – care prezintă fenomenul de fricţiune şi inerţie în procesul de fluidizare a cererii. cu atât mecanismul preţurilor se apropie de cel caracteristic concurenţei perfecte.Dacă numărul concurenţilor sporeşte continuu. servicii la vânzare şi post-vânzare).2 Piaţa cu concurenţă de monopol Piaţa cu concurenţă de monopol reprezintă piaţa domină de un singur producător deoarece produce şi vinde un bun economic pentru care nu există substituenţi. inexistenţă în fapt. 2. unicitate şi gigantism – piaţa este influenţată prin impunerea unor condiţii de vânzare. firma impunând cantitatea. ofertei şi preţurilor. în care un producător nu are concurenţă pe piaţa internă şi externă. Monopsonul sau monopolul producătorului reprezintă acea situaţie de piaţă pe care se întâlneşte un cumpărător unic. Monopolul bilateral – reflectă acea situaţie de piaţă pe care se întâlnesc. 9. iar capacitatea fiecărei firme de a influenţa piaţa produsului se divizează. 3. diferenţierea produselor (condiţii de vânzare. producând un bun fără înlocuitor. care fixează volumul producţiei şi preţul de vânzare. existeţa unor piedici la intrarea în ramură în special de natură tehnică. comercială. şi un număr mare de producători. lipsa de transparenţă a pieţei – piaţa fiind supusă riscurilor şi incertitudinii.

obstrucţionarea pătrunderii pe piaţă a noilor concurenţi. gradul înalt de concentrare a capitalului producţiei – poate fi analizat atât la nivelul fiecărei ţări cât şi la nivel mondial. cucerirea şi împărţirea pieţei produsului. interdependenţa acţiunilor diferiţilor vânzători – preţurile produselor. diversificarea produselor. concurenţa apărând nu la marcă. Monopolul temporar – situaţia de piaţă în care o întreprindere scoate la vânzare un produs nou dispunând de o poziţie privilegiată. 3.3 Piaţa cu concurenţă de oligopol Oligopolul reprezintă o formă a concurenţi imperfecte. 9. 2. Trăsăturile pieţei cu concurenţă de oligopol: 1. Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol sunt: 1.4. până în momentul în care produsul este realizat şi comercializat şi de alte firme. cantitatea vândută şi profitul unui producător depind de reacţiile celorlalţi producători.Monopolul de marcă – situaţia de piaţă în care o firmă produce un anumit produs care este înregistrat sub marcă proprie. Oligopolul bilateral este o formă a concurenţei imperfecte care reflectă o piaţă dominată de un număr redus de vânzători şi cumpărători. acest lucru fiind posibil atunc când produsul este vândut pe pieţe diferite. activităţilor. care nu au o comunicare reală între ele. Monopolul discriminatoriu – situaţia în care monopolistul vinde acelaşi produs la preţuri diferite. . ci la produse de calităţi asemănătoare. care reflectă o piaţă dominată de câţiva producători-vânzători de talie mare şi un număr mare de cumpărători mici şi răzleţi. a mărcilor şi submărcilor de fabricaţie. 3. interdependenţa şi incertitudinea – preţurile sunt rigide fiind fixate de marile întreprinderi. 2.

Oligopolurile pot fi: a) oligopoluri antagoniste: o oligopolul bilateral. preţul la care îl comercializează cei doi este identic. Pieţele oligopoliste sunt pieţele pe care se concurează un număr mic de producători: dacă sunt doi producători principali situaţia de piaţă se numeşte duopol. produsul vândut este omogen. Duopulul reprezintă piaţa dominată de doi vânzători care oferă produse similare unui număr larg de cumpărători care au o putere economică aproximativ egală. dacă sunt mai mult de doi producători situaţia de piaţă se va numi oligopol. Există trei situaţii de piaţă: 1. b. singura variabilă de ajustare este cantitatea cât mai mare pe care o poate vinde pentru a obţine profit maxim. să obţină la rândul său profit maxim. maximizarea profiturilor şi interdependenţa deciziilor şi a politicilor firmelor participante. oferta sa trebuie să fie atât de mare încât să-i permită maximizarea profitului. fiabilitatea produsului etc.4. Unul dintre vânzători deţine pe piaţă monopolul de ofertă. primul vânzător îşi va ajusta oferta proprie imediat. trustul. Duopolul simetric (cournot) sau ipoteza dublei dependente – este situaţia de piaţă în care există doi vânzători care nu încearcă să domine piaţa: a. Dacă celălalt vânzător doreşte să intre pe piaţă cu acelaşi tip de bun. . holdingul. 5. diferenţierea bunurilor şi concurenţa „în afara preţului” (publicitate. cu două tipuri de acorduri: o explicite sau exprese: cartelul. o neoficiale sau tacite.). c. b) oligopolurile concertate.

celălalt care nu poate face altceva decât să se adapteze în permanenţă la condiţiile pe care le impune primul. apare atunci când cei doi vânzători de pe piaţă doresc simultan să o domine. fără a putea atinge însă volumul de producţie al acestuia. unul care domină piaţa. Duopolul dominant (Bowley) sau ipoteza dublei dominaţii. asigurarea stabilităţii economiei şi sporirea eficienţei sale. prin menţinerea la un nivel scăzut a celor din sectorul de stat. care este conştient şi anticipează tot timpul mişcările celui de-al doilea vânzător. având la bază o diversitate de metode economice sau extraeconomice. 9. 3. fiecare dintre ei considerându-l pe celălalt satelit. Lupta prin preţuri poate duce la falimentul unuia dintre cei doi şi la controlarea sa de către celălalt. fie la o alianţă între vânzători. Duopol asimetric (stackelberg) reprezintă situaţia în care pe piaţă există doi vânzători: a. Cei doi vânzători nu vor mai lupta pe piaţă prin ajustarea producţiei ca în cazul duopolului simetric.Procesul de ajustare va continua până în punctul de echilibru în care nici unul dintre cei doi vânzători nu mai recurge la modificarea ofertei. ci prin intermediul preţurilor. pe care statul le foloseşte pentru: frânarea creşterii preţurilor în general. nu poate exista nici un punct de echilibru. .5 Implicarea statului în formarea preţului Intervenţia statului în procesul formării şi evoluţiei preţurilor urmăreşte prevenirea sau atenuarea dificultăţilor economice şi sociale. 2. Conform ipotezei dublei dominaţii. pe piaţă. b.

generează efecte pozitive asupra evoluţiei economiei naţionale. trecerea de la preţurile centralizate la cele formate preponderent prin acţiunea mecanismelor pieţei.- achiziţionarea de către stat a unor cantităţi importante de materii prime şi materiale strategice. . la preţuri minime garantate şi manevrarea lor în perioada creşterii preţurilor. - asigurarea unor preţuri avantajoase la materiile prime de bază. „îngheţarea preţurilor”. respectiv a limitelor modificării lor. menţinerea unor tarife relativ reduse la transporturi şi alte servicii industriale. Liberalizarea preţurilor. fixarea nivelului. subvenţionarea preţurilor în condiţiile în care unele ramuri se confruntă cu dificultăţi financiare.

atragerea consumatorului prin preţuri promoţionale. a proprietarilor de întreprinderi mici şi mijlocii ce se vedeau înlăturaţi de pe piaţă de către marile trusturi. S. acordarea unor facilităţi clienţilor. Trustul – se manifestă ca o concentrare de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere. preţurile exercitate. creşterea calităţii etc. Fluiditate – noţiune utilizată pentru a caracteriza situaţia în care oferta se adaptează uşor cererii. care nu pot influenţa în nici un fel funcţionarea acesteia. Instrumentele luptei de concurenţă sunt de natură economică – reducerea costurilor sub cele ale concurenţilor. sub presiunea opiniei publice. .A. Infracţiuni economice în lupta de concurenţă: înţelegerea între vânzători în scopul împiedicării concurenţei. decizând să-şi consolideze o poziţie dominată pe piaţă. pentru a vinde ulterior altceva decât ce i s-a promis. asigurând managementul grupului astfel constituit. atragerea clientului printr-o publicitate sau etichetare incorectă a produsului. care ar duce la diminuarea sau dispariţia liberei concurenţe. diminuarea preţurilor de vânzare. practicarea unor preţuri scăzute sub cele ale concurenţilor. Cartel – asociaţie de agenţi economici autonomi ce funcţionează pe aceeaşi piaţă şi care convin de comun acord asupra aspectelor legate de nivelul producţiei segmgmentele de piaţă pe care îşi desfăşoară activitatea. Holding – firmă care posedă acţiuni şi deţine controlul altor firme. a elaborat o lege a antitrust în 2 iulie 1890.U. Atomicitatea pieţei – piaţa este caracterizată prin atomicitate în momentul în care ea reuneşte un număr atât de mare de ofertanţi şi de solicitanţi.CONCEPTE DE BAZĂ – TEMA 9 Politici antitrust – ansamblul de reglementări legiferate în diferite ţări dezvoltate care interzic încheierea de înţelegeri monopoliste între întreprinderi.

salariul este un cost. care reprezenta suma de bani plătită soldatului roman pentru cumpărarea sării.este plată pentru închirierea serviciilor.este un venit provenit din muncă.1 Salariul Termenul de salariu provine din limba latină.4 Renta 10.2 Profitul 10. salariul reprezintă preţul muncii. salariul poate fi definit ca fiind suma de bani pe care o primeşte posesorul forţei de muncă pentru contribuţia adusă la realizarea muncii ca factor de producţie.1 Salariul 10. În teoria economică există mai multe definiţii date salariului: . . .3 Dobânda 10. Deci. o componentă a costului total al bunului economic obţinut (pentru firmă).este preţul plătit pentru cumpărarea mărfii – forţa de muncă.din punct de vedere al desfăşurării activităţii economice.reprezintă totalitatea veniturilor obţinute prin muncă. REMUNERAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE 10. . salarium. . Salariul poate fi privit din două puncte de vedere: .10.este o remuneraţie pentru activitatea depusă de posesorul muncii. . de care este dependent juridic sau economic. S-a păstrat în timp şi a căpătat sensul de venit al unei persoane care nu munceşte pentru sine. . care presupune combinarea factorilor de producţie. Deci.este suma plătită celui ce îşi închiriază serviciile. ci pentru altcineva.

global – se realizează pe întreprindere.. în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice. dacă doresc să obţină un salariu mai mare. care presupune vânzarea pe piaţă a bunurilor.din punct de vedere al finalităţii activităţii economice. teorii care pot fi grupate în două categorii: 1. Se utilizează în activităţile în care calitatea are o importanţă deosebită. 2.individual – este stimulativ pentru lucrători.salarizare în acord progresiv sau regresiv – tariful putând să crească sau să scadă după o anumită cantitate de produse.. tehnologice. fără a se putea preciza cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună în unitatea de timp. . salarizarea în acord – plata salariului se realizează pe operaţii. 3. fabrică etc. . la care durata timpului de muncă pentru realizarea respectivei munci nu este arătată în mod expres. 2. La nivelul întreprinderilor. salariul este venitul celor care au contribuit. practicându-se acolo unde poate fi măsurată munca individuală şi nu primează calitatea. Este o formă de salarizare care incită permanent lucrătorii la prestarea unor ore de muncă suplimentare. În practica economică se cunosc trei forme principale de salarizare: 1. activităţi. produse. etc. prin munca depusă. Acordul poate fi: .colectiv .se realizează pe echipe. teoria monistă. această formă de salarizare este folosită pentru remunerarea lucrătorilor din sectorul administrativ. în funcţie de interesele societăţii. teoria dualistă. Salarizarea în regie asigură remunerarea salariaţilor în raport cu timpul lucrat. . După tariful aplicat distingem: . de organizare etc. . Conţinutul salariului poate fi tratat în maniere diferite. la obţinerea rezultatelor (pentru salariaţi). având loc pe baza analizei unor teorii privind substanţa salariului. Salarizarea mixtă constă într-o remunerare stabilă pe unitatea de timp.salarizare în acord simplu – tariful rămâne constant pentru întreaga cantitate de produse.

Socializarea are în vedere asigurarea unui surplus de salariu. b) participarea prin intermediul acţiunilor cumpărate de salariaţi de la unitatea unde îşi desfăşoară activitatea. regionale. şi anume: 1. raportul cerere-ofertă de forţă de muncă. 3. rasiale etc. Corectarea – vizează toate formele de salarizare concretizându-se în: a) adaptarea rapidă a salariului la dinamica preţurilor şi la inflaţie. . astfel: a) participarea directă la beneficii.. b) micşorarea diferenţelor dintre salariile din sectorul public. accidente de muncă. c) stabilirea unui procent constant din cifra de afaceri. Participarea sau implicarea are în vedere admiterea salariaţilor la împărţirea beneficiilor obţinute de unitatea unde lucrează. responsabilităţi de conducere etc. peste cel primit pentru munca depusă. d) acordarea de sporuri sau prime pentru condiţii de muncă dificile. 2. c) creşterea siguranţei salariatului prin menţinerea salariului la un nivel decent. Salariul nominal – reprezintă suma de bani primită de salariat de la firma la care lucrează.). boli profesionale etc. realizându-se sub două forme: a) salariul familial – alocaţiile de stat pentru copii. Salariul individual poate fi privit sub două forme: 1. mărimea lui depinzând de: situaţia economico-socială. b) salariul social – utilizat pentru a spori veniturile tuturor salariaţilor sau a unei categorii de salariaţi confruntate cu riscuri mari (şomaj.Pentru îmbunătăţirea formelor de salarizare s-au conturat câteva direcţii principale de acţiune. privat şi mixt la muncă egală. care să se distribuie salariaţilor din beneficiu. politica de salarizare pe criterii naţionale. prime şi sporuri pentru naşteri etc.

discriminarea în angajare poate favoriza un grup în raport cu altele. Mărimea şi dinamica salariului depind de următorii factori: . cu ajutorul salariului nominal. . înregistrând o tendinţă generală de creştere.productivitatea muncii . salariul se va stabili la un nivel mai ridicat. dacă oferta de muncitori calificaţi pentru domeniul respectiv este unică. • nivelul preţurilor – relaţie indirectă. . . • revendicările salariaţilor – relaţie directă când revendicările sunt satisfăcute.legislaţie cu privire la mişcarea sindicală şi revendicările din fiecare ţară etc.gradul de dezvoltare economică a ţării. mărimea lui diferă pe ţări. . . Factorii care influenţează mărimea salariului real sunt: • mărimea salariului nominal – relaţie directă. Salariul real – reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate la un moment dat. reducerea forţei de muncă i-ar obliga pe patroni să crească salariile. . . • nivelul impozitelor şi taxelor – relaţie indirectă.cu cât aceasta este mai mare se obţine un venit mai mare. în ceea ce priveşte angajările. zone. iar salariatul primeşte un salariu mai mare.raportul dinre cererea şi oferta de muncă. . salariile sau promovarea pentru alte motive decât capacitatea de a practica o anumită meserie. • puterea de cumpărare a banilor – relaţie directă.costul resurselor de muncă – se referă la cheltuielile pentru producerea şi reproducerea forţei de muncă. în raport cu perioada anterioară.mobilitatea forţei de muncă – dacă mobilitatea este mai mare şi o parte forţei de muncă dintr-o regiune migrează în alta unde este mai bine plătită.2.gradul de organizare în sindicate.

. Profitul se determină conform reglementărilor în vigoare în fiecare ţară. ca o sumă globală cu două componente: 1.beneficiul. .2 Profitul Termenul de profit este de origine latină şi provine de la profitare. care înseamnă a progresa.10. câştigul. avantajul. Profitul poate fi definit ca fiind: . şi de care se folosesc printr-o concurenţă imperfectă. • profitul de monopol sau supraprofitul – obţinut peste profitul normal de către agenţii economici care dispun de condiţii naturale sau economice pentru care alţii nu le au. pentru contribuţia adusă la activitatea economică. Profitul legitim sau normal – reprezintă suma ce revine agentului economic. a da rezultate.diferenţa în plus dintre veniturile şi cheltuielile rezultate din activitatea unui agent economic. Profitul este format din: • profit normal sau ordinar – reprezintă profitul minim pe care o întreprindere trebuie să-l realizeze pentru a-şi putea continua activitatea. posesor al unui factor de producţie. venitul realizat sub formă bănească din producerea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor. • profitul supranormal sau economic – reprezintă diferenţa dintre venitul total şi costurile de oportunitate ale factorilor întrebuinţaţi întro anumită perioadă de către o întreprindere. El se realizează numai în procesul schimbului în cadrul mecanismelor pieţei concurenţiale unde domină incertitudini generate de confruntarea dintre riscurile asumate de către producători.

numit profit admis. • economii nejustificate la cheltuielile pentru protecţia mediului. ci de decizia autorităţilor şi de politica statului de a asigura sau nu un anumit nivel al profitului pe ramuri şi subramuri. • sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor. Un rol foarte important revine mărimii şi dinamicii profitului. Profitul nelegitim sau venitul necâştigat reprezintă suma însuşită de agentul economic fără a avea o contribuţie la activitatea economică şi se realizează în contextul încălcării legalităţii prin: • atribuirea unor cote procentuale de profit peste cele admise de lege. • organizarea superioară a activităţii economice . • obţinerea unor câştiguri din inflaţie şi alte fenomene social-economice. adică ceea ce rămâne proprietarului de capital după ce a plătit impozitul Pa = Pb – lpp. Profitul admis reprezintă profitul net. • practicarea unor preţuri de vânzare mai ridicate. Agentul economic poate dispune de profit numai după plata impozitului. 2.Este considerat legal. normal şi este expresia unor venituri însuşite ca urmare a progreselor economice şi tehnice realizate de firmă prin: • utilizarea unor mijloace de muncă perfecţionate. unde: Pa = profit admis Pb = profit brut lpp = impozit pe profit Profitul admis reprezintă instituţionalizarea unei mărimi a profitului care se stabileşte nu atât în funcţie de factorii economici. pe categorii de mărime a firmelor etc. • îmbunătăţirea produselor şi înnoirea lor. Mărimea profitului este variabilă în timp şi spaţiu şi se exprimă: . impozitarea reflectând punctul de vedere oficial cu privire la profitul ce rămâne efectiv la agentul economic.

Factorii care influenţează mărimea profitului sunt: 1. absolut. volumul serviciilor sau produselor realizate – direct proporţional. 2. modul cum se împarte valoarea produsului sau serviciului între posesorii factorilor de producţie – dacă salariul. ca masă a profitului. Se calculează următoarele tipuri de rate de profit (pr’): • rata comercială – prin raportarea profitului (Pr) la cifra de afaceri (CA): pr’ = (Pr/CA) x 100 • rata economică – prin raportarea profitului (Pr) la activele totale ale întreprinderii (AT): pr’ = (Pr/AT)x100 • • rata financiară – raportarea profitului la activele proprii (AP): rata rentabilităţii se determină ca raport al fiecărei forme de profit. ca rată a profitului. 2. 5. 3. nivelul preţului mărfii sau serviciului – direct proporţional. la forma corespunzătoare de cost. scade profitul şi invers. ce se calculează ca raport procentual între masa profitului şi costurile făcute pentru obţinerea acesteia. 6. nivelul costului mărfii sau serviciului – invers proporţional. 4. volumul capitalului folosit sau cifra de afaceri. dobânda şi renta cresc. viteza de rotaţie a capitalului – direct proporţional.1. structura producţiei de bunuri şi servicii realizate – direct proporţional când sporesc produsele şi serviciile cu profit ridicat şi invers proporţional când se reduc în favoarea celor cu profit scăzut. pr’ = (Pr/AP)x100 . relativ. care se determină ca diferenţă între venituri şi cheltuieli sau ca diferenţă între preţ şi cost constituind un reper important pentru selectarea nomenclatorului de produse al unei unităţi economice.

dobânda este o sumă de bani. Formele dobânzii în sens larg sunt următoarele: 1. dobânda reprezintă venitul însuşit de proprietarul oricărui capital utilizat în condiţii normale. respectiv între băncile comerciale şi banca de emisiune. 2. împrumuturilor contractate între bănci. 4. 3. 3. apar în situaţia în care veniturile bugetare sunt mai mari decât cheltuielile bugetare.3 Dobânda În sens restrâns. dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi de alte instituţii financiare constă în dobânda bancară de bază la care se adaugă un plus. economiile guvernului. în activitatea economică. economiile firmelor reprezintă acea parte a profitului care rămâne disponibilă după plata dividendelor. pe o anumită perioadă de timp. În sens larg.10. . fiind folosite de către acestea la acordarea de împrumuturi. care se concentrează în cadrul instituţiilor bancare. un excedent ce revine proprietarului capitalului bănesc dat cu împrumut. care este stabilit în funcţie de credit şi situaţia economică a debitorului. economiile populaţiei. dobânda bancară de bază – se practică pentru remunerarea certificatelor de depozit sau a bonurilor de trezorerie. ca răsplată pentru cedarea dreptului de folosinţă asupra numerarului. Pentru debitor dobânda reprezintă o cheltuială iar pentru creditor dobânda este un venit. unei alte persoane. dobânda pe piaţa monetară – se aplică împrumuturilor pe termen scurt. 2. dobânda bancară percepută la operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ numită şi taxă de scont comercială. Sursele capitalului de împrumut sunt următoarele: 1.

D = dobânda totală. dacă rambursarea creditului se face în rate egale. d’ = rata anuală a dobânzii. Se determină după formula: D = C x d’ x n. care reprezintă câştigul brut. la casele de economii. Între rata dobânzii şi cererea de credite există un raport invers proporţional. unde: d’ = rata dobânzii. Dacă din câştigul brut se scad cheltuielile de funcţionare a băncii rămâne profitul sau câştigul net. Mărimea dobânzii se determină cu ajutorul a doi indicatori: a) b) masa dobânzii – respectiv suma absolută a dobânzii pe care o plăteşte debitorul. unde: D = dobânda simplă. C = capitalul împrumutat.5. primită sau plătită. C = creditul. n = durata împrumutului în ani. Câştigul băncii rezultă din diferenţa între dobânda încasată de bancă de la cei pe care i-a creditat şi dobânda plătită deponenţilor săi. 6. dobânzi corelate pentru depozitele la vedere şi la termen – sunt constituite de bănci. d’ = (D/C) x 100. şi suma care a făcut obiectul împrumutului (C). dividende – pentru acţiunile deţinute la societăţile pe acţiuni. rata anuală a dobânzii ca mărime relativă care se calculează ca raport procentual între dobândă (D). 7. creditorul său. dobânzi pe piaţa obligaţiunilor. Dobânda simplă – se calculează la creditele acordate pe o perioadă mai mică de un an sau la cele cu scadenţă după un an. Există două modalităţi de calcul al dobânzii: 1. .

D = dobânda totală plătită băncii. . se adaugă prima de asigurare contra riscului. cât şi pe plan internaţional. d’ = rata anuală a dobânzii. S0 = capitalul iniţial luat cu împrumut (creditul). inflaţia determină majorarea ratei dobânzii. Pentru a preveni riscul inflaţionist banca percepe o dobândă nominală. Dobânda neplătită în primul an se adaugă la suma împrumutată fiind luată în calculul dobânzii în anul următor. rata dobânzii scade. riscul asumat de creditor privind insolvabilitatea debitorului. corectată în funcţie de intensitatea fenomenului inflaţionist. Dobânda compusă sau capitalizată – se calculează la creditele acordate pe o perioadă mai mare de un an. suportate de către bancă. Este numită „dobândă la dobândă” şi se determină după următoarea formulă: Sn = S0(1+d’)n D = Sn – S 0 d’ = D / (C x n) x 100 unde: Sn = suma totală plătită băncii la sfârşitul perioadei. care cuprinde dobânda reală. rata dobânzii creşte şi invers. 2. obţinându-se dobânda brută care cuprinde şi cheltuielile de gestionare a creditului. Nivelul şi dinamica ratei dobânzii depind de următorii factorii: 1. n = durata împrumutului în ani. 4. când oferta sporeşte. 3. c = creditul. riscul dintre cererea şi oferta de credite pe piaţa monetară – când cererea creşte.2. dacă rambursarea datoriei şi dobânzii aferente se face la sfârşitul perioadei. dacă riscul asumat de creditor este mare. numită dobândă pură sau netă. conjunctura economică şi politică atât din interiorul fiecărei ţări. rata dobânzii creşte astfel încât dobânda percepută la credit.

la intervenţia Băncii Centrale. 7. 6. reducerea masei băneşti făcându-se prin: • limitarea sau plafonarea creditului prin stabilirea unei sume maxime şi a unui cuantum (procent). 10. . Băncile intervin în scăderea masei monetare. inclusiv situaţii de monopol. • schimbul valutar al monedei naţionale pe monede străine convertibile.5. Renta poate fi privită sub două forme: . oferta şi cererea de lichidităţi pe piaţă.sub formă materială – ca excedent de bunuri faţă de alţi producători. când necesităţile economiei impun acest lucru. raportul dintre rata dobânzii şi rata profitului la capitalul investit. • creşterea rezervei obligatorii şi a ratei dobânzii. ceea ce va duce la scăderea ratei dobânzii pentru asemenea credite paralel cu creşterea ratei dobânzii la creditele pe termen lung. costul procesului de acordare de împrumuturi – la împrumuturile mari care se reîntorc la creditori dintr-o dată.4 Renta Renta reprezintă plata pentru folosirea temporară a unui factor de producţie care aparţine unei alte persoane. 9. rata de scont practicată de Banca Centrală la refinanţarea băncilor. costurile sunt mult mai mici decât în cazul împrumuturilor mici care se returnează creditorului în rate. durata creditului – dacă împrumutul este pe termen scurt şi rata dobânzii este mare. 10. starea generală a economiei etc. atunci va creşte cererea de credite pe termen scurt. produse de calitate superioară. 8.

. Cea mai veche formă a rentei se întâlneşte în agricultură şi se numeşte rentă funciară care reprezintă renta încasată de toţi proprietarii funciari.sub formă bănească ca rentă economică. care defineşte renta ca fiind acea parte din produsul pământului care se plăteşte proprietarului funciar pentru folosirea forţelor originare şi indestructibile ale solului. Renta poate fi absolută sau diferenţială. Plata rentei se face sub formă de arendă care reprezintă suma de bani plătită proprietarului funciar pentru transmiterea pe termen limitat a dreptului de folosinţă a terenului unei alte persoane numită arendaş. care. la rândul ei. Renta diferenţială se împarte în: vânzare al . adică venitul obţinut de către deţinătorul unui factor de producţie. indiferent de calitatea terenului pe care îl deţin şi de poziţia acestuia faţă de piaţă.mărime relativă – renta se exprimă ca rată faţă de veniturile aduse de terenul arendat. Renta diferenţială se formează pe baza unor particularităţi ale activităţilor economice în agricultură este rezultatul cheltuielilor mai mici cu care sunt obţinute produsele pe terenurile mai fertile în condiţiile în care preţul de vânzare este determinat de cheltuielile produsului mai scump. Mărimea rentei depinde de cererea de pământ pentru arendare. Ricardo elaborează şi teoria rentei diferenţiale. renta reprezintă diferenţa dintre valoarea socială şi cea individuală obţinută pe terenurile mai fertile sau cu o poziţie mai avantajoasă faţă de piaţă.mărime absolută – renta este egală cu diferenţa dintre preţul de vânzare al produselor agricole şi costul acestora plus profitul normal al arendaşului. este condiţionată de cererea de produse agricole şi de preţul de produselor. realizat pe terenurile cu o fertilitate mai mică. Renta se poate exprima şi măsura în: . a cărui ofertă totală este inelastică şi insensibilă la creşterea preţului de vânzare. Cea mai complexă teorie a rentei a fost creată de David Ricardo. .

Acest tip de rentă este caracteristica predominantă a agriculturii extensive. Mărimea ei este dată de diferenţa dintre cheltuielile marginale realizate pe terenurile cele mai slabe luate în cultură şi cheltuielile individuale mai reduse efectuate pe terenurile mai fertile sau mai apropiate de piaţă.rentă conjuncturală – reprezintă profitul obţinut de unii întreprinzători în urma vânzării unor produse ce au fost stocate atunci când preţurile lor erau mici şi vândute când valoarea lor pe piaţă a crescut. Mărimea preţului pământului este influenţată de numeroşi factori: . . un supraprofit care este încasat de arendaş în perioada desfăşurării contractului de arendare. . Renta diferenţială II este legată de agricultura intensivă de dotarea tehnică superioară a exploatărilor agricole.renta de monopol – obţinută de proprietarul funciar care produce cantităţi foarte mici de bunuri. .renta de raritate – este rezultatul restrângerii resurselor economice din cauza condiţiilor naturale sau a unor elemente de monopol create şi întreţinute artificial.renta industrială (comercială) – reprezintă surplusul de venit obţinut de marile firme prin practicarea unor preţuri scăzute faţă de cele ale firmelor mai mici (care nu pot rezista decât practicând preţuri mai mari). .renta diferenţială de gradul II – are la bază investiţiile succesive pe acelaşi teren sau pe terenuri diferite care măresc fertilitatea artificială a solului şi randamentul acestuia. mai distingem: .renta minieră – reprezintă supraprofitul obţinut de către proprietarii de mine sau de terenuri bogate în resurse care pot fi exploatate cu cheltuieli reduse. Ea este un supraprofit obţinut prin practicarea unor preţuri de monopol la aceste produse.renta diferenţială de gradul I – este renta rezultată din diferenţa de fertilitate naturală şi poziţia diferită a terenurilor faţă de piaţă. de calitate excepţională. Pe lângă tipurile de rentă amintite. Se obţine astfel. foarte căutate de consumatori.. . reducând costurile pe unitatea de produs.

. cererea de pământ pe piaţă scade reducându-se şi preţul acestuia. 7. deprecierea banilor ca urmare a amplificării procesului inflaţionist de terenuri. oferta acestuia are caracter rigid. cererea şi oferta de terenuri agricole – datorită faptului că pământul este un factor de producţie limitat. poziţia terenurilor agricole faţă de căile de acces şi centrele de aprovizionare şi desfacere a produselor influenţează direct valoarea şi preţul pământului. potenţialii cumpărători sunt mai tentaţi să-şi depoziteze în bănci economiile. pentru dreptul de a le folosi suma depusă pe termen de un an. iar preţul pământului va creşte (relaţie directă). mărimea şi evoluţia rentei – influenţează direct preţul pământului. d’ = rata anuală a dobânzii plătite de bănci deponenţilor. 6. putând obţine un câştig mai mare. 3. 5. R = renta anuală. rata dobânzii bancare – influenţează invers proporţional preţul pământului când rata dobânzii creşte. posibilitatea folosirii alternative a pământului – oferă mai multe şanse de câştig cumpărătorului. cererea şi oferta de produse agricole – acţionează asupra preţului pământului prin intermediul cererii şi ofertei de teren agricol care prin utilizare permite obţinerea produselor agricole. fapt evidenţiat de formula: Pp = R/d’ Pp = preţul pământului. 4.1. ceea ce influenţează preţul pământului prin sporirea cererii de terenuri agricole. 2.

. Efectul de venit are în vedere renunţarea la munca suplimentară în favoarea timpul liber din momentul în care mărimea salariului atinge un nivel care îi permite să ducă un trai decent. substanţa salariului constă concomitent. activitatea depusă de ei şi alte elemente economice. creşterea salariului putându-se face doar pe seama creşterii productivităţii.Concepte de bază – tema 10 Teoria monistă – în concepţia acestei teorii. salariul fiind suma care asigură subzistenţa salariatului şi a familiei acestuia.sunt modalităţi prin care se determină mărimea şi dinamica salariilor individuale indiferent sub ce formă ar fi plătite. psihologicve sau de altă natură. salariul fiind suma plătită pentru a beneficia de acest capital cultural care se formează prin intermediul capitalului economic.costul formării resurselor de muncă. Maximizarea profitului – întreprinderea poate vinde orice cantitate din produsele ei pe piaţă.capitalul cultural reprezintă cunoştinţele acumulate.productivitatea muncii. care trebuie să devanseze creşterile salariale. în costul forţei de muncă şi în productivitatea muncii. experienţa profesională etc. aptitudinile. . . alegând acel volum de . Teoria dualistă – în concepţia acestei teorii. cu condiţia de a o face la preţul pieţei. Efectul de substituire are în vedere interesul fiecărui salariat de a obţine un câştig mai mare prin prelungirea timpului de muncă în defavoarea timpului liber.realizează legătura între mărimea rezultatului muncii. salariul este o parte a rezultatelor obţinute prin munca depusă de lucrător. sociale. partea ce revine salariaţilor. . Formele de salarizare: . substanţa salariului este explicată printr-un singur factor de producţie astfel: . Mărimea salariului trebuie astfel stabilită încât să se situeze cel puţin la nivelul costului forţei de muncă.

adică scăzând din rata nominală a dobânzii rata inflaţiei. dreptul de a folosi pe timp determinat. Cifră de afaceri – indicator sintetic economico-financiar care exprimă valoarea veniturilor obţinute de o firmă în cursul unei perioade de timp. Arendare – cedarea dreptului de folosinţă a unor bunuri pe o perioadă de timp determinată. în schimbul unei sume de bani numită arendă. de către banca centrală de la băncile comerciale pentru operaţia de rescontare a titlurilor. Atât pentru creditor cât şi debitor contează valoarea reală a dobânzii percepute sau plătite. Arendaş – persoană care preia. Rata reală a dobânzii se calculează prin „deflatare”. Când taxa oficială a scontului scade. Taxa rescontului – taxa percepută. pentru transferarea dreptului de proprietate prin actul de vânzare-cumpărare. înseamnă că banca centrală urmăreşte o creştere a creditelor pe care le pot acorda băncile comerciale. Creşterea producţiei duce la creşterea venitului total şi a costului total. . Capitalizare – transformarea dobânzii primite în capital – adică calcularea de dobândă la dobândă. sub formă de rată a dobânzii. în schimbul unei arende.producţie care îi maximizează profitul. conform prevederilor din contractul de arendă. Dacă taxa scontului creşte. de obicei un an. Preţul pământului – suma de bani pe care o plăteşte cumpărătorul unei suprafeţe de teren. de la proprietarul funciar. terenul acestuia şi de a organoiza procesul de producţie agricol. vânzătorului acesteia. astfel. Taxa oficială a scontului – formă specifică a ratei dobânzii prin care băncile comerciale pot fi refinanţate de banca centrală. care poate influenţa nivelul ratelor dobânzii în economie prin stabilirea taxei oficiale a dobânzii în economie. dacă sporirea venitului (marginal) este superioară creşterii costului (costul marginal) profitul va creşte şi deci vom putea mări producţia. înseamnă că banca centrală urmăreşte o diminuare a creditelor pe care le pot acorda băncile comerciale. Profitul maxim este realizat când venitul marginal este egal cu costul marginal.

. În acest caz excluziunea imperfectă priveşte posibilitatea aplicării drepturilor obţinute pe cale legală.când piaţa generează alocări ineficiente ale resurselor. ci de un grup de agenţi.2 Situaţi de eşec al pieţelor 11.când piaţa asigură o alocare eficientă a resurselor. EXTERNALITĂŢI ŞI BUNURILE PUBLICE 11. de regulă foarte mare. anumite posibilităţi de schimb avantajos rămân nevalorificate.1 Cauzele eşecului pieţelor 11. Dificultatea individualizării drepturilor de proprietate care se datorează: a) excluziunii imperfecte care apare: . posibilităţile de schimb avantajos al drepturilor de proprietate asupra bunurilor sunt valorificate maximal. Dintre factorii care explică eşecul pieţelor libere în alocarea eficientă a resurselor. sunt: 1. .atunci când există posibilitate redusă de excludere a oricărui agent economic din sfera potenţialilor utilizatori ai unui bun. În acest caz excluziunea imperfectă apare în legătură cu legalizarea drepturilor individuale de proprietate. Schimbul drepturilor de control asupra utilizării bunurilor nu poate exista în afara schimbului drepturilor de proprietate astfel: .atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun nu este deţinut de către un singur agent economic.11.1 Cauzele eşcului pieţelor Eşecul pieţelor există în situaţiile în care pieţele libere nu conduc la o alocare eficientă a resurselor generând necesitatea acţiunii guvernamentale cu rol corector. .

3) Negocierii unor acorduri avantajoase de schimb – atunci când agenţii economici eşuează în negocierea unor condiţii. 2) Existenţa unor costuri tranzacţionale semnificative pentru realizarea tranzacţiilor agenţii economici refectuează cheltuieli pentru căutarea partenerilor. mutual avantajoase. Costurile tranzacţionale şi informaţionale reprezintă piedici în derularea schimburilor şi alocarea eficientă a resurselor prin intermediul pieţelor libere. .b) gradului redus de transferabilitate – este caracteristic situaţiilor în care drepturile legale de vânzare a bunurilor sunt limitate. pentru observarea calităţii bunului: ce face obiectul schimbului etc. schimbul nu mai are loc. proprietarii neavând posibilitatea să încheie contracte avantajoase în legătură cu transferarea controlului asupra utilizării bunurilor respective.

2. nu sunt înregistrate pe piaţă în mod direct deci.2 Situaţii de eşec al pieţelor Cele mai cunoscute situaţii de eşec al pieţelor sunt: 1. Bunurile publice . 2. 3. Externalităţile se caracterizează prin două elemente: 1. 2. derivă din activitatea unui alt participant. monopolul. Externalităţile pot fi grupate în două categorii: 1. 4. bunurile publice. 2. prin internalizare costul marginal privat creşte la nivelul costului marginal social. Costurile sau beneficiile care nu sunt încorporate în preţurile pieţei. Acest gen de externalităţi se concretizează în niveluri de producţie şi de consum mai mici decât cele care corespund alocării eficiente a resurselor. Externalităţile reprezintă situaţiile în care preţurile pieţei nu reflectă unele dintre costurile sau beneficiile asociate producţiei sau consumului. externalităţi negative – apar în legătură cu activităţile de producţie sau de consum care generează costuri pentru terţe părţi. externalităţile. Internalizarea externalităţilor negative constă în încorporarea costurilor externe în preţul pieţei. nu influenţează echilibrul concurenţial. 1. au un caracter extern deoarece nu sunt asociate vânzătorului: sau cumpărătorului ci unei terţe pieţe.11. resursele de folosinţă comună. În acest caz costurile private sunt mai mici decât cele sociale. externalităţi pozitive – acestea corespund unor activităţi ce aduc beneficii pentru terţe părţi. producătorii fiind obligaţi să ţină cont de costurile externe ale activităţii lor.

Spre deosebire de bunurile publice pure. Dintre căile de internaţionalizare a externalităţilor. Non-excluziunea este generată de indivizibilitatea cererii pentru bunurile publice. bunurile private pure se caracterizează prin excluziune şi rivalitate. la polul opus aflându-se bunurile private pure.: oricine poate urmări urmări programele de la televizor fără a afecta capacitatea altei persoane de a face acelaşi lucru). practicarea de amenzi plătite de producătorul de externalităţi negative.non-rivalitatea are în vedere faptul că. 2. consumul unui agent economic nu reduce disponibilitatea bunului public pentru alţi agenţi. introducerea de taxe şi impozite care să aducă costurile private la nivelul celor sociale.non-excluziunea – în acest caz nici o persoană nu poate fi exclusă din sfera consumatorilor potenţiali ai unui bun public (ex. prin care guvernele intervin asupra pieţelor libere. acordarea de subvenţii acelor agenţi economici care produc externalităţi pozitive. . unirea producătorului de externalitate negativă cu receptorul unui asemenea efect. voluntară a producţiei. 3. amintim: 1. 4. . de multe ori. Non-rivalitatea este generată de indivizibilitatea ofertei. În acest caz statul poate acţiona în direcţia încurajării apariţiei unor întreprinderi interne concurente monopolului sau a facilitării intrării pe piaţă a firmelor străine. 3. Monopolul Monopolul reprezintă o situaţie de eşec a pieţelor deoarece apariţia acestuia poate majora nejustificat nivelul preţului unui produs şi ducând la diminuarea. Bunurile ce se caracterizează prin cele două proprietăţi menţionate se numesc bunuri publice pure.Bunurile publice reprezintă o categorie specială de bunuri a căror delimitare se face cu două caracteristici: . care nu se caracterizează prin nici una din proprietăţi.

costul social şi costul privat. Beneficiul privat include numai avantajele însuşite de subiecţii implicaţi direct în activitatea respectivă. agenţii economici sunt independenţi. beneficiul marginal este descrescător pe măsura creşterii consumului. Costul privat exprimă numai costurile suportate de unităţile implicate în această activitate. Costul social este constituit din toate costurile suportate de membrii comunităţii în urma organizării unei anumite activităţi. . din perspectiva alegerilor privind modul de alocare a resurselor. Deoarece utilitatea marginală este descrescătoare. Explicarea externalităţilor are la bază două perechi de concepte: 1. beneficiul social şi beeficiul privat. externalităţile constituind o ilustrare a faptului că.Concepte de bază – tema 11 Externalităţile – noţiunea de externalitate a fost introdusă în teoria economică de către Alfred Marshall. Beneficiu marginal – expresia valorică a utilităţii marginale a consumului. 2.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful