PARADISUL

CANTUL I
Preludiu. Invocaţia către Apollo. Ascensiunea în sfera de foc. Orânduirea universului.

Mărirea1 celui ce-i izvor mişcării pătrunde-n Univers şi străluceşte2 mai tare-n miez, mai slab în geana zării. în ceru-n care3 mai vârtos sclipeşte am fost4 şi lucruri am văzut, ce-a spune nu poate5 cel ce înapoi păşeşte. In pragul lui a noastră-nţelepciune întru dorinţă se scufundă6-atare, că pierde amintirea de minune. Dar din puţin ce din slăvi7 aoare am adunat în mintea mea tezaur, voi face-acestui cântec8 dumicare. Mărite-Apollo9, fă-mă vas10 de aur, să-ncapă-ntr-însul măiestritu-ţi glas şi fă-mă vrednic de slăvitu-ţi laur". Căci până-aici o creastă din Parnas12 mi-a fost de-ajuns; cu două-acum se cere să mă avânt spre cele ce mi-au mas. Din cântul tău revarsă-n mine miere, precum13 atunci când, jupuind de viu pe Marsia14, l-ai răsplătit cu fiere. De-mi dai" puteri ca-nvăţăcel să-ţi fiu, astfel ca umbra-mpărăţiei sfinte întipărită-n gândul meu s-o scriu, 541 mă vei vedea păşindu-ţi înainte şi fi-voi vrednic doar atunci, prin tine şi prin ce-am scris, să mă-ncununi, părinte. Căci azi, din vina noastră, şi-i ruşine, pe frunţi de regi ori de poeţi suită, atât de rar cununa16 ta stă bine, încât17 la Delf grădina ta-nsorită de bucurie s-ar cădea să salte că frunza Damei e-ntr-atât râvnită. Scânteia'8-aprinde vâlvătăi înalte: şi-n urmă-mi alţii, mai destoinici, poate, vor face-astfel ca Cirra să tresalte. Lumina lumii19 pe pământ răzbate din multe locuri; dar din cel în care trei cruci2 se nasc din patru mândre roate, sub stele mai prielnice21 răsare, pe-un drum mai bun şi ca pecetea-n ceară22 pătrunde-n fire dându-i rod şi floare. Acolo zi, iar jos pe lume seară făcuse23 locul; umbră-ntunecată era la noi şi-aici lumină clară, când doamna mea24 de-a stânga-ntoarsâ toată privi cu ochii ţintă către soare, cum n-a fost şoim25 să cate-astfel vreodată. Şi-aşa precum a doua rază sare din cea dintâi răsfrântă26-n sus, aşa cum şi drumeţu-ntoarce-n mers cărare, la fel mişcarea ei27 în mintea mea, prin ochi pătrunsă, una fu cu mine şi-n soare ochii i-aţintii prin ea. 542 Poţi multe-n rai28, pe când aici puţine; căci omenirii preaslăvitul loc îi fu anume hărăzit spre bine. Nu mult putui să-l rabd, dar nici deloc, astfel ca-n jur să nu-l zăresc sclipind, încins ca fierul29 când îl scoţi din foc. Şi dintr-o dată înc-o zi30 albind păru că văd, de parcă-n cer alt soare s-ar fi aprins, azuru-împodobind. Sta Beatrice31 cu-ochii ţintă-n zare la sferele cereşti, iar ochii mei, desprinşi de foc, sorbeau din ei lucoare Şi-adânc simţeam32 cum mă prefac prin ei ca Glauc gustând din iarba fermecată ce-l înfrăţi cu-ai mării vajnici zei. Pătrunderea33 în viaţa-adevărată nu-i chip s-o spui; ajungă pilda vie celor cui34 harul le-o va da odată. De-am fost35 şi trup ori numai duh, o ştie doar vrerea Ta prin care-n cer cârmeşti, Iubire, ce m-ai dus către tărie. Când roata36-al cărei joc înveşniceşti râvnit de ea, mă prinse-n armonia37 ce-o dărui pură sferelor cereşti, atâta cer îmi hărăzi tăria să văd de soare-ncins, cât niciodată vreun lac38 pe lume n-a brăzdat câmpia. Iar noul cânt39 şi-n cer lumina toată stârniră-n mine-atare dor de-a şti ce pricini au, cât n-am simţit vreodată. 543 Drept care ea40, ce-n gândul meu citi ca mine însumi, n-aşteaptă-ntrebare, ci, potolind41 dorinţa mea, grăi: „Tu însuţi prin păreri înşelătoare42 ţi-ntuneci mintea-astfel, încât nu vezi câte altminteri ţi-ar părea uşoare. Tu nu eşti pe pământ, aşa cum crezi; un fulger nu scoboară mai pripit de cum tu însuţi către cer purcezi." De-am fost de-o îndoială lecuit prin vorbele ce-n zâmbet43 m-agrăiră, acum de alta mă simţeam muncit Şi-am zis: „Răspuns-ai celor ce m-uimiră; ci-acum mă-ntreb prin corpuri44 mai uşoare au cum de-n zbor făptura-

mi se prefiră?" Drept care ea oftă45 îndurătoare plecându-şi faţa către ochii mei, ca maica peste pruncul în lingoare şi „Toate46, zise,-n lume-s cu temei şi rânduiala, tocmai dânsa face aşijderi lumea cu făptaşul ei. Câţi sunt aleşi47 într-însa simt tenace însemnu-înţelepciunii care-i fine48 orânduirii ce sub dânsa zace. Într-însa49-i aşezată şi se ţine orice făptură, după şartul ei, mai mult aproape-ori mai puţin de Bine, de-aici pornesc şi fiecare-alt chei pe-a existenţei fără hat lagună50 după instinct atinge şi-obicei. 544 Instinctul51 poartă focul către lună; el dă imbold mişcării-n tot ce moare şi iarăşi el pământu-n sine-adună. Săgeata5'1 lui şi-n cel ce minte n-are la fel loveşte ca şi-n cel ce simte iubire-n piept şi-a cugeta e-n stare. A rânduielii cea de veci sorginte53 alină ceru-n jurul cui pripit roteşte-alt cer, cu-a sale raze sfinte; şi către el, precum spre-un ţel ursit, ne duce vrere-acelei corzi de unde săgeata trasă-n ţintă-a nimerit. Dar precum forma54-adesea nu răspunde gândirii celui care-o-aşterne-n carte, fiindcă materia-n fapt nu-i corespunde, la fel de calea dreaptă se desparte făptura uneori, ce-având putere, se pleacă-mpinsă-astfel de altă parte55 (întocmai precum fulgeru-n cădere) atuncea când instinctul e mânat către pământ de-o searbădă plăcere. De-aceea zic, să nu rămâi mirat că zbori la cer, cum nu te miri că-n vale se scurge-un râu5 -s-56 din munte revărsat. Mirare-ar fi de te-ai opri în cale când piedici n-ai57, precum mirare-n lume stârneşte-un foc ce nu sloboade pale." Şi-astfel zicând, privi58 spre cer anume. 545

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful