MÂNTUIRE, SOTERILOGIE SAU AMĂGIRE? Teolog Radu Teodorescu Mântuirea este un termen cu mai multe înţelesuri.

Aceste înţelesuri variază de la sens la sens şi de la înţeles la înţeles. Astfel, ştim de „actul de a mântui” sau a salva. Am mântuit de la înec, adică am salvat pe cineva de la înec, am mântuit de la pedeapsa legilor, adică am fost achitat de o anumită pedeapsă legală sau juridică, m-am mântuit de la a mai plătii fiscul sau în evul mediu feuda sau dajdia boerilor sau stăpânitorilor. În acest mic eseu nu vor vorbii de „mântuire ca termen gramatic” ci de mântuirea ca şi termen religios. Termenul de mânuire este un termen pe care îl întâlnim în mai multe limbi ale lumii. Ştim astfel de elenul σωτιρια care înseamnă mântuire, de britanicul salvation care înseamnă mânture sau de francezul d’ecomonie du salut, mântuirea omului. Evident, deşi doresc să vorbesc de mântuire nu voi enumera acest cuvânt în toate limbile lumii. Ce este mântuirea în religie şi teologie? Mântuirea este mai mult decât orice scăparea de pedeapsa lui Dumnezeu. Asemenea unui judecător, Dumnezeu poate judeca şi condamna pe om şi lumea. Ca şi Dumnezeu, El are libertatea de a dispune de soarta şi de viaţa omului. În acest context, mântuirea este mai mult decât orice, „scăparea de pedeapsa lui Dumnezeu.” Dumnezeu este dincolo de orice ceea ce am putea spune că poate condamna pe om, la fel cum a făcut-o cu diavolul şi diavolii la iad. Diavolii au fost pedepsiţi de Dumnezeu etern şi ireversibil. Prin urmare, cea mai simplă definiţie a mânturii este „scăparea de dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu.” Eliberat de pedeapsa lui Dumnezeu, omul devine fiul adoptiv al lui Dumnezeu şi se bucură de libertatea de fiul al lui Dumnezeu pentru totdeauna. Filiaţa lui Dumnezeu faţă de om, nu este mântuirea în sens total. După sfinţii părinţi, dincolo de lumea noastră nu există extratareştrii sau alte civilizaţii galactice ci există iad şi rai. Din cele mai vechi vremuri Dumnezeu a lăsat omului anumite porunci sau cerinţe pe care acesta trebuie să le facă sau să le realizeze. Aceste porunci sunt dincolo de orice cuprinse în Decalogul lui Moise. Cele zece porunci sunt am putea zice cerinţele minimale pe care omul trebuie să le facă pentru a se mântui. Chemat la mântuire şi la paradis, omul trebuie să se lupte în această viaţă pentru a scăpa de condamnare la pedepsele iadului. Raiul şi iadul sunt două noţiuni antagonice. Asemenea opoziţiei dintre lumină şi întuneric, durere şi plăcere sau bine şi rău, raiul şi iadul sunt două noţiuni care se află în opoziţie. În această lume, ca şi o prefigurare a lumii ce v-a venii Dumnezeu a lăsat aceste două principii ale binelui şi a răului să îşi dispute supremaţia. Astfel, din pruncie, omul este liber să aleagă între bine şi rău sau frumos şi urât. Mântuirea este după cum am spus, faptul că după moarte şi începând din această viaţă omul nu este condamnat sau pedepsit de Dumnezeu. La fel cum Dumnezeu are posibilitatea de a răsplătii pe cei buni, tot Dumnezeu îi poate pedepsii pe cei răi. Asemenea unui părinte care îşi pedepseşte copiii atunci când ei fac rele şi Dumnezeu poate pedepsii pe cei care nu ascultă de cuvintele Lui. Problema mânturii a început dincolo de orice atunci în faţa primilor oameni c ând Dumnezeu a promis un mântuitor, care avea să fie istoric Domnul Iisus Hristos. Ortodoxia ne spune că Domnul Iisus Hristos s-a pogorât la iad şi a călcat puterea celui rău. Aceste

lucruri sunt dincolo de capacităţile noastre limitate de a înţelege dar se cuvine să ne rugăm lui Dumnezeu pentru mântuire. Asemenea unui judecător drept, eshatologia ortodoxă ne spune că Dumnezeu v-a judeca pe fiecare om imediat după ce părăsim această lume. Am putea spune că Dumnezeu ne v-a cere să dăm seamă pentru toate cele din această lume. Eshatologia ortodoxă denumeşte aceste lucru „judecata particulară.” Apoi tot sfinţii părinţi ne spun că la finalul lumii, Dumnezeu v-a mai judeca încă odată lumea, şi v-a lua o hotărâre ultimă cu privire la istoria şi soarta neamului omenesc. Când v-a avea loc această judecată nu ştim. Dar se cuvine să ne rugăm lui Dumnezeu să fim de partea celor de a dreapta Sa. A fii mântuit în sens ortodox înseamnă a nu merge în iad. Sfinţii părinţi ne spun că cei răi vor merge în iad. Urmând principiului răului, instituit de diavol şi de diavolii care iau urmat lui, oamenii biruiţi de diavol vor urma tragedia eternă a răului şi a damnării. Opusul mânturii în religie este mai mult decât orice condamnarea la iad şi la chinurile de acolo. Ortodoxia ne spune că Dumnezeu nu vrea pierea nimănui, ci vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Însă sunt mulţi care resping chemarea lui Dumnezeu. Prin înseşi existenţa Sa, Dumnezeu ne cheamă la mântuire. Născuţi în această lume, avem singuri posibilitatea de a ne mântui sau a ne pierde. Evident, mântuirea este realizată prin Domnul Iisus Hristos în ajutorul şi bunăvoinţa lui Dumnezeu. Astfel, conştienţi de neceristatea mânturii omului, sfinţii părinţi ai Bisericii au instituit o învăţătură sau doctrină a mânturii. Ea a fost denumită soteriologie. Astfel, la o reducere generică a învăţăturilor sau dogmelor soteriologice, pentru a se mântui omul are nevoie de credinţă, fapte bune şi nădejde. Dar, sunt multe alte calităţi sau virtuţi pe care omul le poate face pentru a se mântui. Mântuirea poate fii obţinută prin bunătate, dragoste, blândeţe, bună purtare, milostenie şi multe alte fapte bune pe care le cunoaştem din Biblie şi de la sfinţii părinţi. A ne ruga pentru mântuirea noastră este un imperativ categoric pentru a folosii termenii filosofiei. Dar se cuvine să ne rugăm şi pentru mântuirea semenilor. Mântuirea ca şi scăpare de dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu nu este un act egoist şi egocentric. Mântuirea este mai mult decât orice un act al comuniune de dragoste cu semenii noştrii. Persoanele care refuză chemarea la comuniunea de dragoste cu semenii au din ce în ce mai puţine şanse de a se mântui. Creată de Dumnezeu, lumea este la „picioarele Sale” şi prin urmare noi trebuie să dăm lumea lui Dumnezeu care a şi creat-o. Autonomizarea în plăcerile lumii este un păcat fiindcă lumea cu toată complexitatea ei ne poate face să uităm că Dumnezeu este cel care a creat-o. Creat de Dumnezeu, omul îşi poate hotărî sau decide propria soartă, dar nu se poate mânturii pe sine. Prin urmare, la fel cum opusul frigului este căldura, opusul mânturii este damnarea sau dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu. Avem motive să credem că Dumnezeu nu vrea să ne condamne la infern şi la pedepse veşnice, deşi el ar putea să o facă îi orice moment, ci iubirea lui Dumnezeu este cea care iese victorioasă în cele din urmă. A crede în iubirea lui Dumnezeu înseamnă a crede în posibilitatea mântuirii noastre. Domnul Iisus Hristos s-a întrupat, S-a născut şi a trăit pentru mântuirea noastră. Toţi sfinţii Părinţi ne spun că Hristos a pătimit pentru mântuirea lumii. Cum şi în ce modalitate Dumnezeu ne v-a mântui este un lucru pe care trebuie să îl luăm cu toţii în considerare.