P. 1
Jane - Mandrie Si prejudecata

Jane - Mandrie Si prejudecata

|Views: 0|Likes:
Published by andreea_eu_iub

More info:

Published by: andreea_eu_iub on Dec 20, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as RTF, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/20/2011

pdf

text

original

Averea domnului Bennet se compunea, aproape în întregime, dintr-o moşie cu un
venit de două mii de lire anual care, însă, din nenorocire pentru fiicele lui, fusese lăsată
prin testament ― în lipsă de moştenitori direcţi de parte bărbătească ― unei rude
îndepărtate; iar averea doamnei Bennet, avere frumuşică pentru situaţia ei, putea cu greu
compensa veniturile insuficiente ale soţului. Tatăl ei fusese avocat la Meryton şi îi lăsase
moştenire patru mii de lire.
Doamna Bennet avea o soră măritată cu un oarecare domn Philips, care fusese
secretarul tatălui ei şi îi succedase în afaceri, şi un frate stabilit la Londra; într-o ramură
comercială respectabilă.

Satul Longbourn era situat la numai o milă de Meryton; distanţă foarte potrivită
pentru tinerele domnişoare care erau atrase într-acolo de trei, patru ori pe săptămînă,
pentru a-şi îndeplini îndatoririle faţă de mătuşa lor şi, faţă de o modistă ― chiar peste
drum. Cele două fete mai mici, Catherine şi Lydia, erau deosebit de asidue în aceste
atenţii; aveau şi mai puţină minte decît surorile lor şi, cînd nu găseau nimic mai bun de
făcut, o plimbare pînă la Meryton era lucrul cel mai potrivit ca să le umple orele de
dimineaţă şi să le dea material de conversaţii pentru seară; şi oricît de sărac în ştiri era, în
general, ţinutul, ele tot izbuteau să stoarcă ceva de la mătuşa lor. În prezent, erau într-
adevăr doldora şi de veşti şi de bucurii, căci tocmai venise în apropiere un regiment de
miliţie care urma să rămînă acolo toată iarna, iar cartierul general era în Meryton.
Acum, vizitele la doamna Philips furnizau fetelor ştiri grozav de interesante. În fiecare
zi cunoştinţele lor cu privire la numele şi relaţiile ofiţerilor sporeau. Adresele lor n-au
rămas mult timp un secret pentru ele şi, în curînd, au început să-i cunoască personal.
Domnul Philips era în vizită cu ei, ceea ce deschidea, pentru nepoatele sale, o sursă de
fericire necunoscută mai înainte. Nu mai vorbeau decît despre ofiţeri; averea domnului
Bingley, care dădea fiori doamnei Bennet, nu avea nici un preţ în ochii lor, în comparaţie
cu uniforma unui stegar.

După ce le ascultă o dimineaţă întreagă efuziunile pe această temă, domnul Bennet

remarcă cu răceală:

― După cît pot să-mi dau seama din felul vostru de a vorbi, cred că sînteţi două dintre
cele mai neroade fete de pe aici. O cam bănuiam eu, dar acum m-am convins.
Catherine se tulbură şi nu mai spuse nimic , dar Lydia, cu o perfectă indiferenţă,
continuă să-şi exprime admiraţia pentru căpitanul Carter şi speranţa de a-l întîlni în cursul
zilei, deoarece în dimineaţa următoare acesta pleca la Londra.
― Tare mă mir, dragul meu, zise doamna Bennet, că eşti atît de repede dispus să-ţi
crezi copiii nerozi. Dacă aş vrea să gîndesc rău de copiii cuiva, n-aş alege totuşi pentru
asta propriii mei copii.

― Dacă ai mei sînt nişte nerozi, sper să rămîn mereu conştient de asta.
― Da, dar se întîmplă că ai noştri sînt toţi foarte deştepţi.
― Acesta este singurul punct ― îndrăznesc s-o cred ― în care nu sîntem de aceeaşi
părere. Am sperat întotdeauna că părerile noastre vor coincide pînă în cele mai mici
amănunte, dar în chestiunea asta sînt silit să fiu în dezacord cu dumneata, căci le socotesc
pe cele două mezine ale noastre cum nu se poate mai zănatece.
― Dragă domnule Bennet, nu trebuie să te aştepţi să aibă mintea tatălui sau mamei
lor. Cînd vor atinge vîrsta noastră, sînt sigură că nu se vor mai gîndi la ofiţeri, cum nici noi
nu ne gîndim. Mi-amintesc de vremurile cînd şi mie îmi plăcea grozav o tunică stacojie ―
şi, într-adevăr, în fundul inimii îmi place şi acum; şi dacă un tînăr colonel isteţ, cu cinci,
şase mii pe an, mi-ar cere pe una dintre fete, n-am să-i spun ba! Iar deunăzi, la Sir William,
colonelul Forster mi s-a părut tare chipeş în uniforma lui.
― Mamă, strigă Lydia, mătuşa mi-a spus că domnul colonel Forster şi domnul căpitan
Carter nu se mai duc la domnişoara Watson atît de des ca la început, cînd au venit aici; îi

vede acum mereu la bazar la Clarke.
Doamna Bennet nu-i mai putu răspunde fiindcă tocmai atunci intrase valetul cu un
bilet pentru domnişoara Bennet; fusese trimis de la Netherfield şi aducătorul aştepta
răspuns. Cu ochii scînteind de plăcere, doamna Bennet repezi întrebare după întrebare, în
timp ce Jane citea:

― Vai, Jane, de la cine e? Despre ce e vorba? Ce zice el? Vai, Jane, grăbeşte-te şi
spune-ne, grăbeşte-te, inimioara mea.
― Este de la domnişoara Bingley, răspunse Jane; apoi îl citi cu glas tare.

"Draga mea prietenă,
Dacă nu ai atîta milă încât să vii astăzi să iei masa cu mine şi cu Luiza, riscăm să ne
duşmănim pe tot restul vieţilor noastre, căci un tête-à-tête de o zi întreagă, între două
femei, nu poate să se sfîrşească fără o ceartă. Vino cît poţi mai repede după primirea
biletului. Fratele meu şi ceilalţi domni vor lua masa în oraş cu domnii ofiţeri.

Cu toată dragostea,
Caroline Bingley"

― Cu ofiţerii! exclamă Lydia; cum de nu mi-a spus mătuşa nimic despre una ca asta?
― Ia masa în oraş, interveni doamna Bennet. Mare ghinion!
― Pot să iau trăsura? întrebă Jane.
― Nu, draga mea, e mai bine să te duci călare, pentru că vremea e a ploaie şi atunci o
să trebuiască să rămîi acolo toată noaptea.
― Bun plan! exclamă Elizabeth, dacă ai fi sigură că nu se vor oferi s-o trimită înapoi

cu trăsura lor.

― Oh! Domnii vor lua cupeul domnului Bingley ca să se ducă la Meryton şi familia
Hurst nu are cai pentru ai lor.
― Mi-ar place mult mai mult să merg cu trăsura.
― Dar, draga mea, tata nu se poate lipsi de cai, sînt sigură. E nevoie de ei la cîmp; nu
este aşa, domnule Bennet?
― E nevoie de ei la cîmp mult mai des decît îi pot avea.
― Dar dacă îi ai pentru astăzi, interveni Elizabeth, scopul mamei este atins.
Pînă la urmă, îl făcu pe tatăl ei să recunoască într-adevăr că nu se putea lipsi de cai;
Jane fu astfel silită să plece călare, iar mama sa o conduse pînă la uşă cu multe şi vesele
preziceri de vreme proastă. Speranţele sale se împliniră; nici nu plecase Jane bine, că se şi
porni ploaia.

Surorile se temeau pentru ea, dar mama lor era încîntată. Ploaia continuă fără
încetare toată seara. Fără îndoială, Jane nu se putea întoarce.
― Ce idee grozavă am avut! se lăuda mereu doamna Bennet, ca şi cînd meritul de a fi
dezlănţuit ploaia era cu totul al ei.
Pînă a doua zi de dimineaţă, ea n-a fost totuşi conştientă de întreaga valoare a

maşinaţiilor sale.

Nici nu terminaseră bine micul dejun, cînd un servitor de la Netherfield se prezentă cu
un bileţel pentru Elizabeth.

"Scumpa mea Lizzy,
M-am simţit foarte rău astăzi de dimineaţă, ceea ce trebuie pus, cred, pe seama ploii
de ieri care m-a udat pînă la piele. Dragele mele prietene nici nu vor să audă să mă întorc
acasă pînă nu mă voi simţi bine. Ele insistă, de asemenea, să mă vadă domnul Jones, aşa
că nu vă alarmaţi dacă veţi auzi că a fost chemat aici. În afară de durerea de cap şi o
durere în gît, nu mai am nimic."

― Ei bine, scumpa mea, spuse domnul Bennet, cînd Elizabeth sfîrşi de citit biletul,
dacă fiica dumitale se va îmbolnăvi grav, dacă se va întîmpla să moară, vom avea
mîngîierea de a şti că totul a fost din ordinul dumitale, în goană după domnul Bingley.
― Oh! nu mă tem deloc c-o să moară. Oamenii nu mor din cauza unui fleac de
răceală. Va fi foarte bine îngrijită. Atîta vreme cît rămîne acolo, toate sînt cum nu se poate
mai bine. M-aş duce s-o văd, dacă aş putea avea trăsura.
Elizabeth, fiind într-adevăr îngrijorată, se hotărî să plece la Jane, deşi trăsura nu era
disponibilă; şi, cum nu călărea, singura soluţie era să se ducă pe jos. Ea le împărtăşi
hotărîrea luată.

― Cum poţi fi atît de nesăbuită încît să-ţi treacă măcar prin minte aşa ceva, pe noroiul
ăsta! strigă doamna Bennet. E nepotrivit să te arăţi astfel acolo.
― E foarte potrivit să văd cum arată Jane ― şi asta e tot ce doresc.
― Lizzy, îmi dai a înţelege, o întrebă tatăl ei, c-ar trebui să trimit după cai?
― Nu, deloc. Pot foarte bine să merg pe jos. Distanţa nu înseamnă nimic cînd ai un
motiv serios; nu sînt decît trei mile. Voi fi înapoi pentru masă.
― Îţi admir bunăvoinţa, se amestecă Mary, dar orice impuls ar trebui să fie controlat
de raţiune; şi, după părerea mea, strădania ar trebui să fie întotdeauna în proporţie cu
ceea ce doreşti sa obţii.
― Te vom conduce pînă la Meryton, spuseră Catherine şi Lydia.
Elizabeth acceptă propunerea şi cele trei domnişoare porniră împreună.
― Dacă ne grăbim, adăugă Lydia pe drum, poate îl zărim pe căpitanul Carter, înainte

să plece.

La Meryton se despărţiră; surorile mai mici se îndreptară înspre locuinţa soţiei unuia
dintre ofiţeri, iar Elizabeth îşi continuă drumul singură, străbătînd cîmp după cîmp, sărind
cu nerăbdare peste pîrleazuri şi smîrcuri; în cele din urmă, ajunse în faţa casei, cu gleznele
obosite, ciorapii murdari şi un chip strălucind de înfierbîntarea mersului.
A fost condusă în sufrageria mică, unde erau toţi ai casei, în afară de Jane, şi unde
apariţia Elizabethei stîrni mare uimire. Pentru doamna Hurst şi domnişoara Bingley era de
neconceput ca ea să fi făcut, la ora aceea, singură şi pe o vreme imposibilă, trei mile pe
jos; Elizabeth era convinsă că o dispreţuiau din această cauză. Au primit-o totuşi cu multă
politeţe, iar în purtarea fratelui lor era ceva mai mult decît simplă politeţe ― era
bunăvoinţă şi amabilitate. Domnul Darcy n-a spus mai nimic, iar domnul Hurst, absolut
nimic. Cel dintîi se simţea împărţit între un simţămînt de admiraţie pentru strălucirea pe
care efortul o dăduse chipului ei şi unul de îndoială, întrebîndu-se dacă împrejurarea
merita ca ea să vină de atît de departe, singură. Cel de-al doilea domn se gîndea numai la
micul său dejun.

Elizabeth întrebă despre sănătatea surorii ei, dar nu primi un răspuns prea
mulţumitor. Domnişoara Bennet dormise prost; şi, cu toate că se sculase, avea febră mare
şi nu se simţea destul de bine pentru a putea părăsi camera. Elizabeth fu bucuroasă să fie
condusă imediat la ea. Jane, pe care numai frica de a nu provoca temeri sau îngrijorări o
împiedicase să scrie ce dor îi era de sora ei, fu încîntată s-o vadă. Nu a fost însă în stare să
stea mult de vorbă; şi cînd domnişoara Bingley ieşi, lăsîndu-le singure, ea nu putu spune
cine ştie ce; îşi exprimă numai recunoştinţa pentru deosebita gentileţe cu care fusese
tratată. Elizabeth se ocupă în tăcere de bolnavă.
După micul dejun, veniră la ele surorile; Elizabeth începu şi ea să le îndrăgească,
văzînd cîtă afecţiune şi solicitudine îi arătau Janei. Sosi apoi şi spiţerul care după ce
examină bolnava, spuse ― ceea ce era de la sine înţeles ― că aceasta răcise foarte tare şi
că trebuiau să încerce să învingă răul; o sfătui să se întoarcă din nou in pat şi promise să-i
trimită doctorii. Jane urmă imediat sfatul, căci i se ridicase temperatura şi o durea capul
îngrozitor. Elizabeth nu o mai părăsi nici măcar o singură clipă, şi nici celelalte doamne nu
lipsiră mult de lîngă ea; domnii ieşiseră şi ele nu aveau de fapt nimic altceva de făcut.
Cînd ceasul bătu ora trei, Elizabeth simţi că era timpul să plece şi pomeni ― fără să fie
prea încîntată ― de lucrul acesta. Domnişoara Bingley ii oferi trăsura şi Elizabeth aştepta
ca aceasta să mai stăruie puţin înainte de a primi, cînd Jane manifestă o asemenea îngri-
jorare la gîndul de a se despărţi de sora ei, încît domnişoara Bingley se văzu obligată să
schimbe propunerea de a-i oferi trăsura în invitaţia de a rămîne, pentru moment, la
Netherfield. Elizabeth acceptă plină de recunoştinţă şi un servitor fu apoi trimis la
Longbourn pentru a înştiinţa familia că va rămîne acolo şi pentru a le aduce veşminte de
schimb.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->