UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA Facultatea de Drept Catedra Drept Penal şi Criminologie

Maria Mutu-Strulea DELINCVENŢA JUVENILĂ
Suport de curs

Chişinău 2008

1

CZU Maria Mutu-Strulea Delincvenţa juvenilă: Suport de curs. –Chişinău: CEP USM, 2008. – 200 p. Recomandată de Catedra Drept Penal şi Criminologie, Facultatea de Drept, (Universitatea de Stat din Moldova) Recenzent: Sergiu BRÎNZĂ, doctor habilitat în drept, profesor universitar. În prezenta lucrare se face o analiză a delincvenţei juvenile în calitate de concept, a teoriilor şi curentelor explicative ale delincvenţei juvenile, cercetare a personalităţii minorului delincvent, precum şi a cauzelor ce determină conduita deviantă a minorilor. Studiul se bazează pe date statistice actuale, graţie cărora autorul a realizat imaginea de ansamblu a stării, structurii şi dinamicii fenomenului de delincvenţă juvenilă în Republica Moldova. Este specificat cadrul instituţional de luptă cu delincvenţa juvenilă, fiind determinate şi modalităţile de prevenire şi resocializare a delincvenţilor minori. Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

ISBN © Maria Mutu-Strulea, 2008 © CEP USM, 2008

2

CUPRINS Prefaţă...............................................................................................................................5 I. Noţiuni introductive despre delincvenţa juvenilă.....................................................7 1.1. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă............................................ 7 1.2. Particularităţile delincvenţei juvenile............................................................15 1.3. Obiectul de studiu al delincvenţei juvenile......................................................16 1.4. Scopul şi funcţiile delincvenţei juvenile…………………………………..…21 1.5. Metodele de cercetare ale delincvenţei juvenile…………………………..…22 1.6. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice….….…23 II. Evoluţia reglementărilor naţionale şi internaţionale privind delincvenţa juvenilă............................................................................................................................. 25 2.1. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă................................25 2.2.Cadrul legal naţional de reglementare a delincvenţei juvenile..........................31 2.3. Cadrul legal internaţional de reglementare a delincvenţei juvenile.................44 2.4. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală a altor state ....................55 III. Etiologia delincvenţei juvenile prin prisma teoriilor de diversă orientare............................................................................................................................65 3.1. Teorii de orientare bioantropologică..................................................................65 3.2. Teorii de orientare psihologică...........................................................................69 3.3. Teorii de orientare sociologică...........................................................................77 IV. Personalitatea delincventului minor......................................................................83 4.1. Conceptul de personalitate a delincventului minor. ..........................................83 4.2. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor..........87 4.3. Formarea personalităţii delincventului minor..................................................101 4.4. Tipologia delincvenţilor minori......................................................................107 V. Minorul – victima infracţiunii.................................................................................112 5.1. Conceptul de victimă. ………………………………………………….…112 5.2. Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional….…116 5.3. Clasificarea şi tipologia victimelor minore.....................................................121 5.4. Prevenţia victimologică..................................................................................124 5.5.Suicidul minorilor............................................................................................133 VI. Fenomenologia delincvenţei juvenile………………………….…………….…138
3

6.1.Criterii de evaluare a delincvenţei juvenile...................................................138 6.2. Starea, structura şi dinamica delincvenţei juvenile în Republica Moldova..142 VII. Cauzalitatea delincvenţei juvenile.........................................................149 7.1. Aspecte generale privind cauzele şi factorii delincvenţei juvenile.............149 7.2. Factorii delincvenţei juvenile.......................................................................150 VIII. Cadrul instituţional de luptă contra delincvenţei juvenile.........................156 8.1. Rolul ONU, al CE şi al UE în prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile....................................................................................................................156 8.2. Cadrul legal instituţional în Republica Moldova în materia delincvenţei juvenile............................................................................................................................164 8.3. Justiţia juvenilă: realităţi şi perspective......................................................170 VII. Combaterea delincvenţei juvenile......................................................................178 9.1.Prevenirea delincvenţei juvenile...................................................................178 9.2.Politici de prevenire şi de resocializare a delincvenţilor minori...................182 Anexa 1 Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile. (Principiile de la Riyadh) Rezolutia 45/112 14 decembrie 1998.................................. 187 Anexa 2 Organizaţii naţionale de ajutorare a victimelor infracţiunilor....................................................................................................................193 Anexa 3 Convenţia europeană cu privire la despăgubirea victimelor infracţiunilor violente Strasbourg,1983...............................................................................................................197

4

-F. modalităţi de prevenire a flagelului. personalitatea minorului delincvent.PREFAŢĂ Pe parcursul ultimilor ani. diminuării sistemului de valori. Materia studiată se bazează atît pe doctrină. cercetarea delincvenţei juvenile. ce ar contribui la protecţia minorilor defavorizaţi şi la stabilirea garanţiilor în cazul tragerii lor la răspundere. Bonnemaison. a datelor statistice emise de instituţiile guvernamentale sau de organisme nonguvernamentale cu activitate în domeniul delincvenţei juvenile. studiul materiei presupune şi cercetarea rapoartelor. Prin prezentul suport de curs. făcîndu-se referire şi la cercetările realizate în urma amplei activităţi a Institutului de Reforme Penală din Republica Moldova. T. Born. Ciobanu etc. F. sociologia etc. Prezentul support de curs familiarizează destinatarii săi cu unele concepte ce vizează delincvenţa juvenilă. o garanţie a viitorului. Grija pentru cei care mîine vor deveni forţa motrice a procesului de dezvoltare a umane este o constantă a vieţii sociale. cauzalitatea delincvenţei minorilor. fapt relevat şi în lucrarea de faţă. Este de notat că. de aceea devianţa şi delincvenţa minorilor nu este de neglijat şi se impune a fi cercetată. Courtin. fiind o disciplină limitrofă dintre ştiinţele juridice şi cele nejuridice. cît şi pe reglementările legale naţionale şi internaţionale. Iată de ce în studiul respectiv au fost utilizate şi izvoare doctrinare de ramură. N. Ch. orice domeniu al vieţii cotidiene nu poate fi izolat de relaţiile interstatale sau de reglementările impuse de organismele internaţionale. În aceeaşi ordine de idei. stabil şi calificat. Amza. G. Renucci. Evident. nu se poate priva de investigaţiile şi rezultatele cercetărilor realizate în domeniul altor ştiinţe. al Consiliului Europei sau al Uniunii Europene. prin prezentarea şi analizarea actelor normative sau a celor de recomandare din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Cercetarea delincvenţei juvenile se conturează în calitate de conţinut prin prisma lucrărilor ştiinţifice ale autorilor M. cum ar fi criminologia. se face o încercare de a soluţiona unele chestiuni 5 . Ig. J. Evident. psihiatria. lipsei unui sistem de justiţie juvenilă clar detaşat. Grecu. orice abordare a unei tematici poate implica conotaţii conceptuale diferite. psihologia. Mitrofan. însoţite de date statistice care reflectă starea şi dinamica delincvenţei minorilor în Republica Moldova. persistenţa delincvenţei minorilor se datorează nivelului scăzut de trai.

în general. În urma examinării temelor propuse ţinem să subliniem importanţa societăţii şi rolul familiei în soarta şi în devenirea oricărui copil. De aceea. modalităţi oportune de minimizare a devianţei minorilor.problematice. politici de resocializare a delincvenţilor minori etc. în vederea evitării intervenţiei sistemului de justiţie represiv pentru minori. favorizarea protecţiei sociale a minorilor. Oricare dintre măsurile luate de comunitatea internaţională sau de legiuitorul naţional trebuie să se facă din perspective fundamentale generale avînd legătură cu politica socială globală. şi chiar a tinerilor. perspectivele justiţiei juvenile restaurative. Aceste măsuri de protejare socială a minorilor trebuie aplicate înainte de trecerea la actul delincvent. precum şi rolul culturii în evoluţia fenomenului delincvenţial. Printre domeniile ce ar forma obiect de cercetare ar fi: originea delincvenţei juvenile. susţinem necesitatea dezvoltării unei ambianţe educaţionale adecvate pentru orice minor. Se urmăreşte. 6 . precum şi a prejudiciului cauzat uneori de această intervenţie. care poate că nici nu au o soluţie unică. dar care tind a constitui o finalitate şi un obiectiv de cercetare a comunităţii în general. fără a intenţiona de a oferi soluţii exhaustive în combaterea delincvenţei juvenile.

TEMA I.de factori sociogeni. Studiind acest fenomen trebuie luate în consideraţie atît particularităţile biologice. cît şi cele psihologice ale copilăriei şi adolescenţei. sînt legate de criminalitate şi fac parte din criminalitate. pe de o parte. nu putem trece cu vederea noţiunea de criminalitate. fiind cea mai importantă dintre devianţele negative. devianţa minorului fiind determinată. de factori biogeni (leziuni cerebrale. Aceste persoane. Din contextul dat reiese că criminalitatea nu poate fi studiată în afara societăţii. prin faptele săvîrşite. meningoencefalite din copilărie) şi. pe de alta . La 7 . în cazul nostru . pe cînd criminalitatea minorilor face o specificare.totalitatea crimelor comise de către minori. Vorbind despre delincvenţa juvenilă. traumatisme obstetricale. problemei educării tinerei generaţii în spiritul respectării normelor morale şi de drept. urmare a situaţiei de copil nedorit sau neglijat care determină un handicap psihic al acestuia1. care include violarea şi încălcarea normelor de convieţuire socială. care redă aspectul social al fenomenului în cauză. Delincvenţa juvenilă reflectă o inadaptare la sistemul juridic şi moral al societăţii. într-o perioadă determinată de timp de persoane vinovate de comiterea acestor fapte. care reprezintă totalitatea crimelor comise pe un anumit teritoriu. punînd accentul pe vîrsta persoanei culpabile de comiterea unei fapte interzise de lege şi care este determinată de diferite aspecte biologice. Concepte definitorii privind delincvenţa juvenilă Una dintre problemele acute cu care se confruntă civilizaţia actuală o constituie escaladarea îngrijorătoare a fenomenului infracţional. psihologice şi sociale ce formează persoanalitatea umană. include totalitatea faptelor antisociale comise de fiinţe umane. o atenţie tot mai sporită se atrage comportamentului deviant al minorilor. De aceea. Noţiuni introductive despre delincvenţa juvenilă §1. a drepturilor şi libertăţilor individului. în general.2 Criminalitatea. Ele alcătuiesc populaţia penală spre care trebuie să-şi îndrepte atenţia mai multe organe (de stat sau altele). în cadrul căruia delincvenţa infantilo-juvenilă şi unele forme de predelincvenţă (devianţă) comportamentală deţin ponderea. a integrităţii persoanei. în special carenţa afectivă.

3 Există în acest sens o mare diversitate a definiţiilor date acestei noţiuni.6 Prin cuvîntul minor mai înţelegem: „fiinţă umană ocrotită de lege. luînd forma adolescenţei întîrziate.5 Acelaşi Dicţionar enumeră mai multe sensuri ale cuvîntului minor.9 Pentru înţelegerea exactă a sensului cuvîntului juvenil.7 Prin delincvenţă înţelegem: 1. definiţia noţiunii de adolescenţă este următoarea: adolescenţă – etapă distinctă în evoluţia individului care se situează între copilărie şi tinereţe. b) adolescenţă propriu-zisă. de la conceperea ei ca formă de „devianţă” (din punctul de vedere al sociologului) sau „abatere de la normele penale” (din perspectiva juristului) şi pînă la definirea ei ca formă de „inadaptare socială” ori „tulburare comportamentală” (în concordanţă cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor). prin criminalitate se înţelege: totalitatea infracţiunilor săvîrşite pe un anumit teritoriu într-o anumită perioadă.10 Potrivit Dicţionarului de sociologie. 4 Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române. Uneori se prelungeşte peste această limită. datorită extinderii timpului de şcolarizare şi amînării asumării de responsabilităţi sociale11. se face trimitere la un alt termen – tinereţe. care nu a împlinit încă vîrsta la care îşi poate exercita toate drepturile”. între 12-15 ani. însă în sensul care prezintă pentru noi interes înseamnă: „care nu a împlinit încă vîrsta la care îşi poate exercita toate drepturile”. care. la rîndul său. prezentînd aspecte caracteristice în plan biologic şi psihosocial.definirea corectă a conceptului de delincvenţă juvenilă un rol important îl are vîrsta cronologică. într-un anumit mediu sau de către persoane de o anumită vîrstă. care separă criminalitatea adulţilor de criminalitatea minorilor. Criminalitatea minorilor cuprinde totalitatea faptelor penale săvîrşite de persoanele care nu au împlinit vîrsta de 18 ani. 2. Totalitatea delictelor savîrşite la un moment dat. înseamnă: „ Perioadă din viaţa omului între copilărie şi maturitate”. Fenomen social care constă în săvîrşirea de delicte. situată între 15 -18 ani. Cuprinde două etape: a) preadolescenţa (pubertatea). tineresc”. 8 Prin cuvîntul juvenil se înţelege: „care aparţine tinereţii. 8 .

12 Observăm că. există trei tipuri de interpretări ale noţiunii de delincvenţă juvenilă în acest sens: a) juridică. De remarcat că atît în unele discursuri teoretice. 14 Aşadar. accentul punîndu-se doar pe fapte interzise de legea penală. care pot distorsiona constatările investigaţiilor sociologice şi criminologice în acest domeniu. conceptul de "delincvenţă juvenilă" cuprinde două noţiuni distincte. mai întîi se defineşte conceptul de delincvenţă în general. Prin delincvenţă juvenilă înţelegem: totalitatea delictelor săvîrşite la un moment dat. celelalte încălcări de lege comise de către delincvenţi. Absenţa unei definiţii unitare şi unanim acceptate a noţiunii de delincevnţă juvenilă poate determina o serie de confuzii. infracţionalitate. în sensul strict al termenului – minorul sau tînărul are responsabilitate penală. prin criminalitate a minorilor se înţelege: totalitatea infracţiunilor (a faptelor penale) săvîrşite pe un anumit teritoriu într-o perioadă determinată de timp. noţiunile de devianţă. Dicţionarul de psihologie menţionează că delincvenţa reprezintă ansamblul infracţiunilor penale. cu atît mai mult cu cît în luările de poziţii pe această problemă accentul a revenit genului proxim şi mai puţin diferenţelor specifice. şi anume: conceptul de devianţă şi conceptul de juvenil.de minori. în cazul nostru . destul de frecvent. 13 Făcînd o analiză a tuturor noţiunilor explicate mai sus. de către persoane care nu au atins majoratul. care urmează a fi precizate. c) formulată în funcţie de ameninţările la adresa minorilor – aceştia pot fi supuşi unor rele tratamente sau abuzului sexual în interiorul sau în afara familiei. mai puţin accesibile publicului larg. conform definiţiei date de acest Dicţionar. nu sînt incluse în termenul de delincvenţă. începînd de la o anumită vîrstă. delincvenţă juvenilă. uneori cu anumite confuzii şi. criminalitate. În astfel de condiţii am apreciat că o caracteristică mai profundă a conotaţiilor termenilor de referinţă ar fi binevenită. Motiv din care. oricum. într-un anumit mediu de către persoane care nu au ajuns la maturitate. cît şi în limbajul practicienilor se invocă. delincvenţă. 15 Deşi ambii termeni au intrat în limbajul curent şi par să aibă semnificaţii bine determinate şi 9 .După aceste referiri se trece la conturarea conceptului de delincvenţă. b) formulată în termeni de inadaptare socială – diferite categorii de minori sau tineri se confruntă cu o serie de dificultăţi de adaptare psihică şi socială. apoi cel de delincvenţă juvenilă.

De exemplu. De aceea. care au la origini Codul lui Napoleon. cum ar fi italiana. În literatura de specialitate anglo-saxonă. Dificultatea este susţinută de lipsa unui support legislativ în materie. 10 . or. fiind folosit în paralel cu termenul "criminalitate". în limba latină. mai curînd. fiind un concept prea larg. termenul "delincvenţă" a păstrat semnificaţia sa originară (delinquency). ci şi în limbajul ştiinţific. Conceptul de delincvenţă juvenilă este sinonim în anumite limbi. avînd doar conceptul de infracţiune în legea penală.). germana. Verbul "delinquere" avea accepţia de "a greşi". cu noţiunea de criminalitate juvenilă (criminalita giovanile. care au elaborat expresia pentru a justifica diferenţele biologice. Termenul "delincvenţă juvenilă" nu se întâlneşte în legislaţia penală din ţara noastră. La origine. criminalité juvénile. franceza. aceste cuvinte continuă să fie folosite cu aceeaşi semnificaţie. ei sunt folosiţi adesea cu înţelesuri diferite nu numai în vorbirea curentă. urmează să se înţeleagă o serie de fapte ilicite. legislaţia noastră nu abordează deosebirea dintre crimă şi delict. care nu se confundă cu sfera şi conţinutul noţiunii de "criminalite" (criminality). fiziologice. aceste cuvinte aveau înţelesuri diferite.17 În criminologie. juderd kriminalitat). crimele sînt delicte cele mai grave pasibile de privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 5 ani. "crima este orice comportament antisocial susceptibil de aplicarea unei sancţiuni de natură punitivă pronunţată de un organ jurisdicţional emanat de o putere publică". cum ar fi cele penale. în majoritatea cazurilor.18 În acest concept se regăsesc ambele noţiuni. de aici şi deosebirea dintre "criminalitate" şi "delincvenţă". Pitulescu. faţă de care se aplică şi un alt statut sau regim. a criminologiei şi sociologiei. absenţa repetată şi îndelungată de la şcoală etc. după Yamarellos şi Kellens (1970).16 Termenul "delincvenţă juvenilă" a fost introdus în scopul de a face diferenţă de fapte mai grave comise de către adulţi.univoce. psihologice de vîrstă. în timp ce prin "crimen" se înţelegea "crima" de care era acuzat cineva. Codul penal francez separă faptele în crime şi delicte punînd la bază gravitatea lor. în opinia cercetătorului I. În limbajul penaliştilor ţărilor europene. Prin delincvenţă. fapt ce face vagă distincţia dintre ei. indiferent de faptul dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu. Termenul "delincvenţă" a devenit uzual limbajului din Moldova. El este o creaţie.

La stabilirea limitei de vîrstă de la care copiii răspund penal trebuie luată în consideraţie maturitatea emoţională. Dongoroz consideră că acesta prezintă inconvenientul de a fi prea vag şi de a crea confuzia cu accepţia pe care acest cuvînt o are în dreptul civil. punîndu-se accentul pe alte relaţii: act. cu excepţia cazurilor când majoratul este atins mai devreme în conformitate cu legislaţia naţională”. în paralel cu delincveţa este întîlnit şi termenul "predelincvenţă". sfera conceptului de devianţă este mai largă şi cuprinde noţiunea de “delincvenţă”. autor. ci orice "deviere" de conduită.20 Este un tip de comportament care se opune celui convenţional sau conformist şi cuprinde nu numai încălcările legii. Astfel vîrsta majoratului este determinată de fiecare stat în parte. mentală şi intelectuală a copiilor. În dreptul internaţional se conturează tot mai mult un consens în a defini drept copil orice persoană sub vîrsta de 18 ani. În acest sens s-a arătat că devianţa constă în “orice act. fiind acceptată şi sfera largă a termenului. Totodată. victimă.Delincvenţa şi criminalitatea sînt reprezentate drept concepte generale ale vieţii sociale. El desemnează în mod nedifirenţiat fie situaţia minorului care. În legătură cu utilizarea în literatura penală a termenului "minor". Devianţa 11 . V. Regulile Naţiunilor Unite cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate definesc drept minor “orice persoană sub vîrsta de 18 ani”. dar cu diferite aspecte în sens restrîns. în sens larg al cuvîntului fiind sinonime. Se prezumă astfel că minorul respectiv este un delincvent potenţial. conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular”. În cadrul delincvenţei juvenile. În unele state aceasta se extinde asupra comportamentului antisocial şi/sau deviant care face parte din sfera administrativă şi civilă. "delincvenţa" semnifică faptele care se încadrează în sfera dreptului penal.19 Articolul 1 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copiilor defineşte copilul drept “orice persoană în vîrstă de pînă la 18 ani. fie situaţia minorului care are un comportament imoral. deşi a săvîrşit o faptă prevăzută de lege. fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. adică în final interpretarea urmează să aparţină legiuitorului naţional. nu răspunde totuşi penal din cauza vîrstei. Altfel spus. conceptul de delincvenţă nu trebuie confundat cu cel de “devianţă”. În conformitate cu Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003.

părinţi. De aceea. succesiunea faptelor după sfera de cuprindere ar fi: DEVIANŢĂ-PREDELINCVENŢĂ-DELINCVENŢĂ-CRIMINALITATE. În acest sens. colegi etc. ci toate încălcările de lege. extinderea înţelesului adjectivului “juvenil” la grupe de vârstă care au depăşit pragul minorităţii este excesivă şi nejustificată.21 CP RM. În primul rînd. La prima individul se abate de la stereotipurile sociale şi adoptă norme şi valori "superioare" ce diferă de standardele "medii". este necesar să evidenţiem că criminalitatea minorilor exprimă totalitatea infracţiunilor comise de minori la atingerea vîrstei de răspundere penală. cadre didactice. Deci. printre ei se numără elevii care dovedesc un slab randament şcolar. pregătire şi integrare a "tânărului adult". deoarece numai în anumite condiţii (anturaj nefast. Nici una din aceste manifestări nu trebuie înscrisă. la a doua individul încalcă normele "interioare". în mod obligatoriu. facilitând marginalizarea lui socială postpenală şi sporind dificultăţile inserţiei sale în viaţa activă. pentru unele componenţe de infracţiune prevăzute de art. aplicarea unui regim sancţionator identic cu cel al adultului ar întrerupe pentru o durată mai mare continuitatea acestui proces de formare. cu valoare medie în cadrul grupului. conţinutul devianţei depinde mult şi se deosebeşte de cultura unui grup social. nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte limita superioară a aşa-numitei grupe de vîrstă a "tinerilor adulţi". dar prezintă un pericol pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii individului. Actele de devianţă nu aduc prejudicii sistemului de valori al societăţii.include acele comportamente care se abat de la sau intră în conflict cu "standardele" acceptate în societate. nu participă decît sporadic la activităţile organizate ale grupului educativ. Totuşi. într-un registru patologic sau penal. adica se are în vedere vîrsta generală de 16 ani şi.Fichter distinge "devianţa pozitivă" de cea "negativă". şi nu 12 . Unii cercetători au inclus în conţinutul termenului " juvenil" şi categoria aşanumiţilor "tineri adulţi". consum de alcool etc. ocazii infracţionale. Cînd vorbim despre delincvenţa juvenilă avem în vedere nu doar infracţiunile comise de minor.21 Vorbind despre coraportul existent între termenul delincvenţă juvenilă şi termenul criminalitatea minorilor. manifestă atitudini negative faţă de şcoală.. din cele nominalizate. Pe de altă parte.) ele pot fi indicii simptomatice ale unui eventual viitor delincvent. Aceste manifestări le putem denumi ca fiind predelincvente numai în condiţiile în care se poate aprecia că aceasta ar fi un mecanism prealabil de trecere la act. cercetătorul german J. vîrsta de 14 ani. sînt indisciplinaţi. De exemplu. îşi petrec timpul liber în anturaje stradale.

Delincvenţa juvenilă reprezentînd: totalitatea încălcărilor legale. desemnînd ansamblul devierilor de la norma socială şi penală. p. 22 În limba franceză. 4. 2. într-un anumit mediu de către minori.51. intrat în uz tot mai des în ultimul deceniu. Dana Damir. termenul delincvenţă juvenilă este mai larg. Ediţia a II-a . exprimînd. Mirişan Valentin. Referinţe: 1.33. referindu-se la un spectru mai larg de subiecţ. 5. p.25. Florentina Grecu. precum şi morale comise la un moment dat. deoarece se atribuie la comiterea tuturor abaterilor de la normele în vigoare. adică persoane care nu au atins vîrsta de 18 ani şi nu au dobîndit încă capacitatea deplină de execiţiu. Ibidem. precum şi de la cele morale. De asemenea. considerăm mai oportun să folosim termenul de delincvenţă juvenilă. provine de la cel francez – „delinquence juvenile”. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană între Statele Unite şi România. Termenul delincvenţă juvenilă. un spectru mai larg în comparaţie cu criminalitatea minorilor. 3. p. 2003.Bucureşti: Univers Enciclopedic. p. 1996. săvîrşite de minori pînă la 18 ani şi sancţionate juridic. Criminologie. ci relatează totalitatea abaterilor comise de minori la diferite etape ale vieţii sale.. 2000. 13 . vorbim despre totalitatea încălcărilor de la normele legale şi morale comise de fiinţe umane pînă la împlinirea vîrstei de 18 ani. 23 Cu referire la disciplina noastră. p. Dicţionarul explicativ al limbii române.240. Deci. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă. 2006. în cazul minorilor este mai oportun de a folosi noţiunea de delincvenţă juvenilă – tot în sensul de criminalitate – termenul impunîndu-se în doctrină pe motiv că este mai puţin traumatizant faţă de noţiunea de criminalitate folosită în cazul adulţilor24. totodată. noţiunea delincvenţă înseamnă: ansamblu de infracţiuni comise într-un anumit timp şi spaţiu. Rădulescu. Sorin M. deoarece are menirea de a face o diferenţiere distinctă între infracţiunea comisă de adulţi şi minori. fiind utilizat alături de termenul criminalitate. El nu se reduce doar la fapte interzise de legea penală şi nu se limitează doar la vîrsta stabilită de legea penală de tragere la răspundere penală.are importanţă vîrsta la care au fost ele comise. – Oradea: Editura Împrimeriei de Vest. În psihologia din spaţiul românesc el a fost preluat şi folosit într-un sens restrîns.274.Romanian Society of Legal Medicine. – Bucureşti: Lumina Lex. Elena Toader. precum şi de încălcări comise de minori.

Chişinău. Psychologie de la delinquance. V. 13.: M. Ibidem. 1997. Delincvenţa juvenilă şi criteriile psihiatrice de recuperare: autoreferatul tezei de doctor. Prevenire şi recuperare. p.Bucureşti. 23. cit. 8.26-28. Anastasiu Crişu. red. Lazăr Vlăsceanu.21. 1997..20. .1093.20. Păun C. p. Sorgintea noţiunilor//Avocatul poporului.Bucureşti: Tipo – AXTIS S.214. 1995. 17. – Bruxelles: de Boeck Université. – Bucureşti: Babce. 10. psihologic şi criminologic: Teză de doctor în dreptChişinău. p.. Pitulescu I.4-6. A. Universitatea de Criminologie.-Bucureşti. 9.23-24.Rotaru Oxana.6. Valeriu Bujor. Florentina Grecu. nr. Regula 11 (a) din Regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate. 2002.Institutul de Medicină şi Familie din Bucureşti. Moraru. Conferinţă ştiinţifică a profesorilor Catedrei Asistenţă Socială şi Sociologie din 1516 ianuarie 2002 /Coleg. 2002. p. 2000. 24. 14. 22.19. 2005.26. p. 2003. 15. 18. Op. Vol. Aspecte de drept comparat. p. Sorin M. 7.. Laşcu.Chişinău: Centrul Editorial al Universităţii de Criminologie. p. p. Ibidem. p.552. 21. 1993. Rotaru O. 16. 19. 11. 20.30. 12. 3. Ibidem.A. Dicţionar de psihologie/Coordonatori: Ursula Şchiopu. Popescu Maria. Criminalitatea minorilor: aspect penal. Nistorianu Gh. Delincvenţa juvenilă. Criminologie. Rădulescu. p. (Chişinău). Aspecte psihologice ale delincvenţei// Delincevenţa juvenilă. 2007. Aramă E. Delincvenţa juvenilă şi regimul penal al minorilor.-Bucureşti: Babce.60. Svelana Crivenchi.. Michel Born. 1983. p. p. p. Tratamentul delincventului minor în dreptul penal şi dreptul procesual penal român.17. p.1093. Ibidem. Factori sociali în comportamentul delicvent al minorilor // Universitatea Liberă Internaţională din Moldova: Analele ştiinţifice: Drept.275.23-26. Istoria dreptului. Troenco. Svetlana Rusnac. Dicţionar de sociologie/Coordonatori: Cătălin Zamfir. Ibidem. 1999. p.. 14 . p.

ascendentă sau descendentă. cît şi diversitatea tipurilor existente. ceea ce justifică utilizarea unor metode statistico–matimatice pentru elaborarea concluziilor referitoare la dinamica şi structura delincvneţei juvenile. 1) O primă trăsătură a delincvenţei juvenile este că ea are un caracter social de masă. în sensul că are o anumită frecvenţă şi se dezvoltă în societate. Delincvenţa juvenilă a însoţit întreaga istorie a societăţii omeneşti şi nu există premise pentru a considera că acest fenomen va dispărea. în raport de care trebuie căutate cauzele şi remediile. de la o epoca la alta. indiferent de orînduirile sociale care vor succeda. de la o ţară la alta sau de la o zonă geografică la alta. cu valenţe predominant bio – psiho – sociale. Fenomenul reflectă deci şi individualitatea bio-psiho-socială a participanţilor la comiterea diferitelor încălcări ale normelor morale şi de drept. ci producrea unor schimbări în structura şi dinamica fenomenului. care îi dezvăluie etiologia complexă şi îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor sociale negative. a fenomenului delincvenţei juvenile. Această trăsătură exprimă faptul că delincvenţa juvenilă nu există în afara societăţii.§2. în formele de exprimare. pentru întregul sistem de valori consacrate de cultura şi civilizaţia umană. comportamentului şi activităţii acestuia. Particularităţile delincvenţei juvenile Din definiţiile date delincvenţei juvenile rezultă că acestui fenomen îi sînt specifice o serie de trăsături sau caractere generale. care exprimă ideea persistenţei fenomenului delincvenţa juvenilă. care poate fi înfăţişată în cifre. 4) Caracterul complex al delincvenţei juvenile. la prognoze şi măsurări pentru prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile la scara întregii societăţi. care exprimă atît caracterul complex al etiologiei comportamentului antisocial al minorilor. 2) Caracterul instorico–evolutiv. definitorii. Caracterul istorico – evolutiv nu înseamnă doar o repetiţie mecanică constantă. 3) Caracterul prejudiciabil. 15 . exprimat în periculozitatea socială pe care o are în sine fenomenul delincvenţei juvenile pentru valorile sociale şi individuale ocrotite de normele dreptului şi ale moralei. dar în structură şi dinmaică diferită.

al cauzelor şi factorilor predispozanţi de la origini pînă în imediata apropiere temporală a faptei comise. este posibil de a acţiona pentru descoperirea acestor factori şi pentru combaterea lor prin măsuri preventive şi de represiune penală. iar actul delincvenţial ar fi fapta. nu doar infracţiune. fiind un fenomen cu manifestări fizico–sociale. Am putea grupa conceptele privind obiectul de cercetare al delincvenţei juvenile după cum urmează: I. tot aşa nu există nici încăplcări de acţiuni ilicite identice. or. noţiunea de delict trebuie înţeleasă lato sensu (fără a se face confuzia cu delictul civil). §3. nu poate fi de natură necondiţionată.5) Caracterul variabil al delincvenţei juvenile. în amploarea şi starea sa. Criminalitatea minorilor şi. caracterizînd fenomenul de delincvenţă juvenilă la general. 6) Caracterul condiţional al delincvenţei juvenile. Delictul reprezintă orice faptă sau deviere de la lege indiferent de natura acesteia. respectiv. cum ar fi: Drept penal al minorilor. Mecanismul trecerii la act ar cuprinde studiul condiţiilor vieţii. dar făcîndu-se o 16 . Delincventul minor urmează a fi studiat prin prisma personalităţii sale. Delincvenţa juvenilă ar avea un dublu obiect de studiu: mecanismul trecerii la act şi actul delincvenţial propriu-zis cimis de către minor. care derivă din varietatea încălcărilor de lege şi de morală comise de minori. delincevneţa juvenilă nu poate exista în afara unui proces cauzal. Delincvenţa ar cuprinde totalitatea faptelor sau abaterilor de la lege comise de către minor într-o anumită dimensiune temporală şi spaţială. În dependenţă de ceea ce constituie obiectul de studiu al cursului respectiv. acauzală. totodată. comisă de către delincventul minor. cît şi din varietatea de exprimare concretă a minorilor prin acţiunile ilicite comise. în diferite state se preia fie o denumire sau alta a acestuia. Delincvenţa juvenilă. Deoarece cursul dat îşi propune un studiu mai amplu decît normele juridice penale în materie. II. constînd în aceea că. Toate încălcările de lege şi morală comise de minori sînt favorizate de anumiţi factori. Aşa cum nu există doi oameni identici. Obiectul de studiu al delincvenţei juvenile Criteriul principal de delimitare a unei discipline de alta reprezintă obiectul ei de studiu. Delincvenţa juvenilă ar avea un triplu obiect de cercetare: delincvenţa juvenilă. delictul şi delincventul minor. obiectul de studiu va fi complex.

al reacţiei sociale. corectării şi reeducării lor precum şi reintegrării post penale. corectarea comportamentului lor în spiritul respectării normelor morale şi de drept. a diverselor tipuri de infracţiuni de către minori. pornind astfel cercetarea de la schemele comportamentale sau crizele de vîrstă specifice etapelor de dezvoltare a minorului în copilărie sau adolescenţă. minimalizarea sau neutralizarea cauzelor şi condiţiilor delincvenţei sau chiar a criminalităţii minorilor. în studiul personalităţii necesită a fi abordate şi particularităţile biopsiho-sociale ale minorilor. Criminologul francez Maurice Cusson examinează patru direcţii de cercetare în cadrul delincvenţei juvenile1 : 17 .Obiectul quatriplu al delincvenţei juvenile include studiul personalităţii delincventului minor. Personalitatea infractorului minor reprezintă o sinteză a tuturor trăsăturilor bio – psiho – sociale. în vedera curmării activităţilor infracţionale. III. sau aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter educativ. precum şi alte încălcări de lege şi morală. care au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine individului delincvent. a împiedicării repetării acestora. adică:comiterea.cercetare în particular. cu particularităţi specifice tuturor. Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie şi reacţia socială împotriva delincvenţei minorilor care se realizeză atît prin acţiunea asupra cauzelor şi condiţiilor ei sociale şi individuale. a trageriii la răspunderea penală a infractorilor minori şi sancţionării lor. Evident. prevenirea şi combaterea acestui fenomen. prin intermediul diverselor mijloace şi metode pe un teritoriu determinat. Obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie. întîi de toate. spre reţinerea lor de la comiterea unor fapte interzise de legislaţia în vigoare. contravenţii administrative. care se realizează prin aplicarea totalităţii măsurilor statale şi sociale orientate spre înlăturarea. Formele de delincvenţă presupun comiterea diverselor încălcări de legi de către minori. or nu există un delincvent universal. delicte civile. manifestate prin diverse modalităţi. cît şi prin reacţia socială împotriva crimelor deja comise de către minori şi descoperite de organele de drept. într-o perioadă determinată de timp. de asemenea. al formelor de delincvenţă şi prevenirea delincvenţei juvenile.

1) autori care consideră delincvenţa ca un simptom, în special sînt psihologii şi psihiatrii pentru care criminalitatea nu este o problemă în sine, dar o manifestare a unei tulburări care trebuie depistată; 2) autori care apreciază criminalitatea în calitate de un pericol social care ameninţă din interior (este viziunea apărării sociale); 3) autori care examinează delincvenţa ca o problemă de viitor, fiind caracteristică îndeosebi sociologilor; 4) autori pentru care delincventul sau criminalul nu este decît o victimă (a mediului social, a mediului familial, a problemelor sale psihologice sau a represiunii) care trebuie lecuit şi protejat de către societate. În concluzie, deducem că obiectul de studiu al Delincvenţei juvenile îl constituie personalitatea infractorului minor, cu o sinteză de trăsături bio – psiho – sociale, care au un înalt grad de stabilitate şi atribuie o identitate de sine individului delincvent, materializat într-un comportament antisocial, precum şi alegerea căilor ilicite pentru satisfacerea necesităţilor sale, sau, în caz de necesitate, neîndeplinirea acţiunilor utile pentru preîntîmpinarea lor, reacţia socială precum şi minorilor. Nu în ultimul rînd este de menţionat că geneza şi, deci, obiectul de cercetare al Delincvenţei juvenile se face din 4 perspective: psihosocială, criminologică, evoluţionistă, clinică. 2 I. Perspectiva psihosocială – actele de delincvenţă sînt acte sociale, adică care cuprind raporturi între fiinţe umane, fără a cere ca acesta să fie unul imediat. În acest ansamblu de conduite sociale se disting comportamente neutre (a face notiţe la conferinţă sau la un curs), comportamente prosociale (a arunca deşeurile în ladă, a ajuta pe cineva să traverseze strada, a face donaţii de sînge …), comportamente asociale care deja pot provoca o daună fără ca să existe voinţa de a dăuna (a sparge un obiect, a accidenta uşurel un pieton din eroare) şi comportamente antisociale care implementează o intenţie negativă (a fura, a agresa…). Anume ultimele două cuprind comportamentul considerat delincvent. Pentru ca o conduită să fie etichetată drept una cu conotaţii negative, trebuie ca cineva din corpul social să o aibă. De asemenea, totul va depinde şi de grup, de ţara în
18

faţă de cele comise de către minori,

prevenirea şi combatrerea acţiunilor ilicite şi imorale în rîndurile

care se află autorul conduitei. Or, este imposibil a înţelege şi a trata delincvenţa fără a se face referire la societatea în care ea există. Perspectiva psihosocială preia ca bază faptul că orice act delincvent, adică contrar normelor legale sau sociale, evoluează în spaţiu şi în timp. Un act reprimat într-o societate poate să nu fie reprimat în alta (ex. eutanasia, avortul, pedofilia, consumul drogurilor sau al alcoolului pot fi chiar incriminate penal în unele ţări). Evaluarea devianţei unui act poate varia şi după grupul social, religios, cultural, etnic sau tribal: unele practici de violenţă (terorism, excizii) pot fi considerate ca licite sau glorioase. II. Perspectiva criminologică – Un rol important în aprecierea unui act ca fiind delincvent o are contextul social şi legal. Însă, nu există criterii clare şi definitive pentru a stabili ordinea gravităţii actelor. Din punct de vedere strict legal, gravitatea actelor este specificată în funcţie de pedeapsa acordată. În acelaşi timp, opinia publică poate stabili o clasificare diferită de cea legală. De aceea, cercetătorii italieni Giasanti şi Maggioni au ajuns la aceeaşi concluzie că există diferenţă între sancţiunile prevăzute de legea penală şi cerinţele şi atitudinile opiniei publice. Un sistem al reacţiei sociale poate fie pus în acţiune doar în anumite condiţii – cînd coincide cu legea. Deşi, unele acte de delincvenţă, pentru că nu sînt constatate, pot şi să nu fie supuse reacţiei sociale (ex: suicidul, acte de pruncucidere nu sînt mereu semnalate). Anume sistemul reacţiei sociale oferă o reflectare, chiar dacă este scăzută, a realităţii. De aceea, curentul numit “criminologia reacţiei sociale“ tinde să depăşească limitele delincvenţei oficiale prin utilizarea surselor posibile de cercetare a delincvenţei, precum şi prin cercetarea victimizării.
Principalii factori ai scenei criminologice

19

Mediul de apartenenţă: Familia, instituţia socială legislatorul Autorul ↕ Victima Opinia publică

Martorii

Sistemul penal: Poliţia Procuratura Instanţe de judecată

III. Perspectiva evoluţionistă – pentru că actul delincvent intervine la un anumit moment al vieţii, el trebuie înţeles în geneza sa. Pentru a-l cerceta, este necesar a studia macrogeneza şi microgeneza lui. Macrogeneza cuprinde ansamblul vieţii individului înainte de momentul trecerii la act. Microgeneza priveşte succesiunea fazelor înainte şi aproape de actul delincvent (fazele lui De Greeff). Procesul de socializare acţionează de-a lungul întregii vieţi, dar, în particular, în copilărie şi adolescenţă. Individul poate rămîne la o etapă de egocentrism; or, mulţi delincvenţi nu concep şi nu acceptă nevoile altora în raport cu acţiunile lor. Deci perspectiva evoluţionistă tinde să înţeleagă mecanismul de socializareasocializare. Traiectoria delincventă poate fi diferită: unii comit acte delincvente în adolescenţă; alţii ieşiţi din adolescenţa lor delincventă nu mai comit acte în maturitate; alţii devin delincvenţi doar la vîrsta adultă. IV. Perspectiva clinică – tinde să înţeleagă persoana în funcţionalitatea sa internă, adică personalitatea individului. Termenul “clinic“ semnifică examenul direct al subiectului şi toate tehnicile de investigare şi de cercetare a cazului individual. Criminologia clinică este centrată pe observare, pronostic, diagnostic şi tratament. Pentru a forma o viziune completă despre individ, perspectiva clinică tinde să se plaseze sub diferite unghiuri de vedere parcurgînd cîteva etape: ● analiza generaţiilor anterioare ale individului, legăturle ce uneau persoanele din aceeaşi generaţie ca şi individul cercetat;
20

● analiza familiei individului cercetat (de la bunei la nepoţi); ● analiza istoriei individuale (curriculum vitae – prin ce a trecut şi proiectele lui de viitor). Uneori, există tendinţa în societatea contemporană de a compara comportamentul adolescentului cu cel al adultului, atribuinu-i adolescentului conştiinţa morală şi discernămîntul adultului. Dar nu i se poate cere unui minor să respecte moralitatea şi normele care acţionează vis-à-vis de adulţi, pentru că un astfel de criteriu este inoperaţional faţă de un minor care nu are capacitatea necesară de a înţelege consecinţele actului deviant. În această ordine de idei, autorul francez Maurice Cusson ridica întrebarea dacă ar putea fi numită delincvenţa juvenilă drept o “nebunie a tinereţii“, evocînd un anumit număr de studii empirice, după care, pentru un anumit număr de subiecţi, delincvenţa se manifestă la sfîrşitul adolescenţei. Una dintre explicaţii ar fi că adolescentul este situat între două extremităţi: familia de origine şi şcoală, pe de altă parte fiind mediul social, inclusiv de lucru faţă de care are o anumită reticenţă. De asemenea, minorul poate profita de libertatea sa pe care i-o oferă legea prin multiplele facilităţi şi garanţii, de aceea el poate experimenta, ştiind că nu riscă prea mult.
Referinţe : 1. Maurice Cusson. Délinquants pourquois.- Paris: Armand Colin, 1981, p.52. 2. Michel Born. Psychologie de la delinquance – Bruxelles: de Boeck Université, 2003, p.11.

§4. Scopul şi funcţiile delincvenţei juvenile Delincvenţa juvenilă are ca scop principal apărarea împotriva încălcărilor de lege comise de minori, precum şi prevenirea comiterii unor fapte interzise de legea penală. Vorbind despre apărarea celor mai importante valori socale ocrotite de legislaţia în vigoare, este necesar a evidenţia că, întîi de toate, are loc apărarea vieţii şi sănătăţii persoanei, drepturile şi libertăţile omului, proprietatea omului, mediul înconjurător, orînduirea constituţională, suveranitatea Republicii Moldova, pacea, securitatea omenirii, precum şi alte valori ocrotite atît de legea penală, cît şi de alte acte normative. Scopul de prevenire a comiterii unor fapte interzise de legislaţia în vigoare se realizeză prin două mari direcţii de bază. În primul rînd, are loc prevenirea generală, care se referă la toţi minorii în abţinerea din partea lor de a comite fapte interzise de legislaţia
21

care se referă doar la minorii care au încălcat prevederile legislaţiei şi se realizezază prin aplicarea măsurilor de constrîngere împotriva unor astfel de persoane. condiţiile criminalităţii minorilor. Funcţia profilactică. precum şi a modalităţilor de combatere a criminalităţii minorilor de către organele de stat şi obşteşti. 22 . fie într-o anumită zonă geografică. O altă sarcină este stabilirea legăturilor statistice. se realizează în direcţia anticipării unor modificări cantitative şi calitative ale fenomenului infracţional în rîndurile minorilor. Pe lîngă scopurile nomunalizate.).în vigoare şi. are menirea de a favoriza cunoaşterea reală a fenomenului criminalităţii minorilor. infracţiuni contra patrimoniului – furturi. corectării lui în spiritul respectării legilor. în al doilea rînd . delincvenţa juvenilă mai realizează şi următoarele funcţii: Funcţia descriptivă. pe o anumită perioadă de timp. crimă. factorilor comiterii lor. se materializează în elaborarea ştiinţifică a unui sistem eficient de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor în baza sintetizării cunoştinţelor teoretice referitoare la fenomenul infracţional. condiţiilor. interdependenţelor şi raporturilor dintre starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale. personalitatea infractorului minor. felul crimelor săvîrşite pe tipuri sau grupuri de infracţiuni (de exemplu – omoruri. într-un spaţiu determinat în scopul elaborării şi realizări unor măsuri adecvate pentru prevenirea şi combaterea acestuia. constă în studierea şi consemnarea datelor privind volumul criminalităţii minorilor. tîlhării. cît şi autorii implicaţi. precum şi referitoare la minor. în special a cauzelor. Funcţia explicativă. precum şi după locul săvîrşirii (criminalitatea urbană sau rurală). cauzele. Funcţia predictivă. §5. ca victimă a infracţiunii. într-o anumită unitate de timp. vătămări corporale.prevenirea specială. respectiv etiologia crimelor. Prin această funcţie se realizează. cunoaşterea structurii criminalităţii minorilor. totodată. fie global. violuri. atît în ceea ce priveşte tipologiile infracţionale. jafuri etc. Metodele de cercetare a delincvenţei juvenile Metoda statistică are ca sarcină de bază descrierea numerică a stării şi dinamicii criminalităţii minorilor după indicatorii absoluţi şi relativi. fie într-o ţară.

ulterior. care va contribui la elaborarea propunerilor şi recomandărilor privind desăvîrşirea acesteia. evoluţiei şi dispariţiei ulterioare.între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi evoluţia unor sau altor procese sociale. delicte) comise de subiecţi minori. şi anume: infracţiunea răspunderea penalăpedeapsa. evinimente. Legăturile delincvenţei juvenile cu alte ştiinţe juridice şi nejuridice Delincvenţa juvenilă se poate coraporta unor discipline juridice. într-un loc determinat şi dependenţa unuia faţă de celălat. comparîndu-le. O altă sarcină a metodei statistice este de a determina tendinţele evaluării criminalităţii şi determinantele acesteia. pe baza celor petrecute. contravenţii. Metoda de predicţie oferă posibilitatea prevestirii unor evenimente care pot avea loc în viitor şi elaborării unor măsuri de precauţiune pentru prevenirea acestui fenomen. între starea şi dinamica criminalităţii minorilor şi activitatea organelor de drept. Ultima sarcină se realizezaă prin relevarea aspectelor pozitive şi a deficienţiilor din practica combaterii criminalităţii minorilor. deşi dreptul penal totuşi are ca obiect o sferă mai restrînsă a criminalităţii. §6. Ambele discipline au ca finalitate combaterea şi prevenţia comportamentului infracţional. cauzele dezvoltării unui comportament delincvent. Metoda experimentală reprezintă observarea desfăşurată a unui fenomen sau a mai multor fenomene şi. precum şi celor nejuridice. cît şi unor ştiinţe ce nu depăşesc cadrul de reglementare juridică. Delincvenţa juvenilă cercetează faptele (infracţiuni. deoarece ambele cercetează fenomenul criminalităţii. condiţiile şi evoluţia acestuia. pe calea experimentului se vor stabili legăturile de intercondiţionare între fenomenele care au avut loc şi elaborarea. Metoda istorică constă în cercetarea unui fenomen pe baza apariţiei lui. unor ramuri de drept. se demonstrează existenţa sau inexistenţa lor întro perioadă determinată de timp. Metoda comparativă oferă posibilitatea demonstrării legăturii cauzale între evenimentele petrecute. Metoda observării constă în perceperea şi descrierea anumitor fapte. O primă legătură strînsă pe care o are delincvenţa juvenilă este cu dreptul penal. 23 . a unei ipoteze de veridicitate sau falsitate.

astfel ca orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie sancţionată potrivit legii şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală. nefiind o activitate prin sine însăşi. de luptă cu criminalitatea în rîndurile minorilor. delincvenţa juvenilă există oricînd: prealabil procesului. stabilind multitudinea de factori şi condiţii care îl determină să comită fapte interzise de legea penală. Criminologia stabileşte modalităţi generale de prevenire şi combatere a criminalităţii. un domeniu de studiu. pe care o desfăşoară autoritatea judiciară. caracterului minorului. Delincvenţa juvenilă şi psihologia au legătură strînsă. care cercetează actele normative în materie. criminologia studiază persoanlitatea infractorului. ca titulare de drepturi şi obligaţii. de elaborare a unor măsuri eficiente de educare a tinerei generaţii. pe cînd delincvenţa juvenilă studiază personalitatea delincventului minor. deoarece psihologia oferă posibilitatea cunoaşterii proceselor psihice. le va aplica avînd ca bază legea penală. delincvenţa juvenilă însă cercetează doar fenomenul delincvenţial în rîndurile minorilor. cu participarea activă a persoanelor interesate. delictele comise cel mai des de minori. O altă ramură de drept cu mare adiacenţă este dreptul procesual penal. temperamentului. procesul penal se realizează într-o cauză penală. organe de drept. cauzalitatea acestora. pe cînd delincvenţa juvenilă enumeră modalităţile specifice. care reprezintă o activitate reglementată de lege. este realizată de un spectru mai larg de subiecţi: doctrinari. determinate de vîrsta fragedă. sancţiunile aplicate minorilor. 24 . atunci dreptul penal este cel care. etapele de dezvoltare a minorului şi particularităţile specifice fiecărei perioade de vîrstă. legiferîndu-le. deorece criminologia studiază fenomenul criminalităţii în general.Dacă delincvenţa juvenilă este cea care propune sancţiunile oportune aplicate minorilor. Delincvenţa juvenilă şi criminologia au legătură strînsă. concomitent acestuia sau postproces. atunci delincvenţa juvenilă este o disciplină. în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni. 1 Conexiunea dintre discipline am putea să o tratăm prin următoarea paralelă: dacă procesul penal este o activitate desfăşurată de organele judiciare. dacă procesul penal este o activitate reglementată de lege. atunci delincvenţa juvenilă. precum şi propune crearea sau modificarea acestora.

p. Drept procesual penal. cu dereglări la limtă sau chiar în domeniul patologiei mentale. iar dacă. iar acest lucru dura pîna la 18 ani. Există legătură şi între delincvenţa juvenilă şi statistica. 2004. Primele menţiuni referitoare la justiţia juvenilă se regăsesc în Codul lui Hammurabi. de exemplu. Evoluţia reglementărilor naţionale şi internaţionale privind delincvenţa juvenilă §1. care menţiona că copilul minor care a comis o crimă împotriva părintelui său putea fi izgonit din trib sau lipsit de moştenire. Vasile Păvăleanu. care îşi are originea nu numai în factori exogeni (externi). fie sancţionat prin tăierea degetelor. oferind astfel delincvenţei juvenile informaţie în vederea stabilirii stării şi dinamicii fenomenului. doar părinţii aveau drepturi depline asupra copiilor. creşterea lor în anumite zone sau descreşterea lor în altele. deoarece psihiatria studiază criminalitatea minorilor sub aspectul deviaţiei penale. Dezvoltarea reglementărilor privind delincvenţa juvenilă Evoluţia delincvenţei juvenile este strîns legată de istoricul apariţiei codurilor juridice. ca.16. Delincvenţa juvenilă şi psihiatria de asemenea au legătură între ele. din 25 . vol. Statistica oferă informaţii în legătură cu evoluţia diferitelor categorii de infracţiuni sau delicte. – Bucureşti: Lumina Lex. fiind sancţionaţi cu exil pe un termen de un an. dar adesea se datorează exacerbării unor laturi ale personalităţii. Referinţe: 1. cînd odraslele atingeau majoratul şi cînd li se acorda cetăţenia.I. atunci era posibilă iertarea acestuia. În Grecia Antică. Dacă însă delictul era comis de minor pentru prima dată sau nu era calificat ca fiind grav. deoarece statistica constituie una dintre sursele cele mai importante de date referitoare la criminalitate ca fenomen social de masă. 1 Platon menţiona că copiii erau pedepsiţi doar pentru infracţiuni deosebit de grave.factorii de dezvoltare şi de viaţă care îşi pun amprenta pe formarea lui ca delincvent minor. omorul. Partea generală. încercînd astfel să prezinte o imagine cît mai veridică asupra tendinţelor delincvenţei juvenile. Capitolul II.

acest termen nu se respecta. din cauza vărstei fragede. Începînd cu perioada Evului Mediu. impuberii. 3 În urma acestei concepţii. reglementările juridice referitoare la delincvenţa juveniulă s-au modificat. dar putea fi aplicată şi pedeapsa cu moartea de către păgubaş. Se atrăgea o atenţie sporită problemei educării copiilor. puteau fi numai bătuţi. se aplica principiul „intenţia completează neatingerea vîrstei”. odată cu influenţa exercitată de Biserica catolică. aplicarea pedepsei cu moartea faţă de minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani era exclusă. la care se atribuie şi Anglia. determinînd schimbarea legislaţiei şi atribuirea unui regim juridic special copiilor. putea fi aplicată pedeapsa cu moartea.diferite motive. În codificarea „Carolina” (1521–1532) a legislţaiei Germaniei. fiind condamnaţi şi pedepsiţi la fel ca şi aceştia. ceea ce a dus la apariţia unor noi concepţii pedagogice. Nu existau nici proceduri speciale de judecare a acestora şi nici facilităţi de reeducare şi socializare a lor. Dacă la o vîrstă apropiată de 14 ani minorul comitea o faptă interzisă de legea penală cu circumstanţe agravante.2 În cazul comiterii unei crime de către puberi. Aristotel menţiona că minorii vor fi pedepsiţi doar pentru comiterea unei infracţiuni de omor cu voinţă. Ulterior. În secolele precedente minorii nu beneficiau de un regim juridic aparte faţă de adulţi.impuberii (pînă la 14 ani băieţii şi pînă la 12 fetele). motiv pentru care nu pot fi făcuţi responsabili pentru „transgresiunile” lor spiriuale.puberii (de la 14 ani băieţii şi de la 12 ani fetele). situaţia s-a schimbat şi mai mult. Deosebirea dintre lumea adulţilor şi a celor minori era tot mai clară. Biserica. 26 . În cazurile date. Legea celor XII table repartiza minorii în două mari grupe: . precum şi juriştii timpului considerau că minorii aflaţi sub vîrsta de 7 ani nu au atins încă vîrsta raţiunii. în perioada Iluminismului. minorii au început a fi priviţi altfel şi în mai multe state. fiind supuşi răspunderii doar în cazul demonstrării că la momentul comiterii unor fapte interzise de lege aveau o înţelegere deplină asupra celor comise. . faţă de ei se aplica bătaia. unde legea scutea de răspundere penală minorii în vîrstă de la 7 la 14 ani. se aplica pedeapsa cu închisoare pe un termen de 2 ani.

în condiţiile aplicării unor Convingerea că toţi copiii trebuie să fie îngrijiţi şi educaţi.În secolul XIX. elaborat de guvernul federal în anul 1938. La începutul secolului al XIX–lea. Principiile în baza cărora funcţionau tribunalele erau următoarele: • • Convingerea că statul este „cel mai important şi mai esenţial părinte” al Convingerea că aceşti copii merită salvaţi. o atenţie sporită atragîndu-se normelor morale în procesul instruirii tinerii generaţii. aspiraţiile şi condiţiile sale de viaţă trebuie cunoscute din punctul de vedere al particularităţilor lor individuale. de sărăcie. iar necesităţile. în Statele Unite în secolul XIX minorii au început a fi priviţi separat de adulţi. abandonaţi sau neglijaţi. În legislaţia Uniunii Sovetice au fost făcute specificări referitoare şi la poziţia minorilor. pentru a avea un rol cu adevărat util. în urma comiterii 27 . pentru a-i feri de influenţele nocive din cadrul familiei. Accentul principal era pus pe învăţătură. 5 Toate principiile enumerate mai sus erau luate ca bază la elaborarea actelor juridice necesare în vederea reglementării poziţiei copiilor. iar atunci cînd copiilor din cadrul graniţelor sale. iniţiativă care s-a răspîndit ulterior în mai multe ţări europene4. legislaţia specială pentru minori s-a generalizat în toate statele americane. tribunalele trebuie să ajute copilul. proceduri non–punitive. inclusiv de stigmatizarea rezultată din procesul Convingerea că actul de justiţie. centrat pe reeducarea acestora. să fie protejaţi. ca urmare a Actului reglementînd funcţionarea tribunalelor pentru tineri (juvenile Court Act). de criminalitate. În perioada 1938-1945. Procesul de învăţămînt începe să se modifice considerabil. de trebuinţele copilului. trebuie să fie individualizat. justiţia trebuie să ţină seama de faptul că fiecare copil este diferit de ceilalţi. • de judecată. nu să-l pedepsească. cu prioritate. ceea ce a adus la apariţia primelor legi speciale în baza cărora tinerii delincvenţi puteau fi judecaţi în cadrul unui regim juridic separat de cel al adulţilor. Johann Pestalozzi a iniţiat în Argau (Elveţia) primul aşezămînt pentru delincvenţi. care. concepute special pentru protecţia socială a copiilor orfani. pentru a-şi putea îndeplini scopurile. în majoritatea statelor europene au fost construite cămine sau „case de refugiu”. La fel ca şi în Europa. • această educaţie este viciată. • Convingerea că folosirea unor proceduri non penale sunt absolut necesare pentru a ţine seama.

erau trimişi pentru ispăşirea pedepsei în şcoli de îndreptare. Evoluţia reglementărilor penale în Republica Moldova privind infractorul minor pînă la adoptarea Codului penal din 1961 a fost caracterizată de un sistem de mutaţii juridice în acest spaţiu. pîna la care nevîrstnicii trec două trepte de vîrstă: cea a copilăriei (pînă la 14 ani). prin legea de la 24 septembrie 1938. a căror denumire s-a modificat în colonii de reeducare. A intrat în vigoare primul Cod penal român (la data de 1 mai 1865). trimiterea temporară în vreo mănăstire). 2)pentru minorii de pînă la 14 ani. cînd minorii nu puteau fi supuşi răspunderii penale.4) de la 15 la 18 ani răspunde penal. suferă modificari în ce priveşte publicul minor: 1)majoratul e redus la 18 ani. ulterior apare Codul de procedură penală. prevedea următorul sistem pentru minori: fixează majoratul la 19 ani. 2.6) se introduce pedeapsa cu moartea (prin modificarile din 1939) pentru infracţiuni ce înteresează ordinea publică şi siguranţa statului. minorul răspunde penal numai dacă a lucrat cu limpede pricepere. doar daca se doveşte că fapta s-a produs cu discernamînt.dar şi pentru minorii care nu au activat cu limpede judecată se prevad măsuri de protecţie.dar se bucură de ameliorări la aplicarea pedepsei. generate de Unirea Principatelor (24 ianuarie 1859). care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1937. în celălalt urmînd aplicarea măsurilor de constrîngere şi de orientare educativă (supravegherea din partea părinţilor. 28 .5) cuvintele „copil”şi „adolescent” se înlocuiesc cu cuvîntul “minor“. Ulterior. 2) incapacitatea de răspundere penală coboara pe scara vîrstei de la 14 la 12 ani. 3. de tutelare şi preventiv educative care încetează cînd minorul adolescent împlineşte vîrsta de 21 ani. importanţă juridică o aveau trei perioade din viaţă a copilului: pînă la 8 ani. într-un caz figurînd ca circumstanţă atenuantă. 3) de la 12 la 15 ani. Codul penal de la 1936. cînd aplicarea pedepsei depindea de faptul dacă infracţiunea s-a săvîrşit cu sau fără percepere. Conform legislaţiei existente. între 8–15 ani. cînd minorul nu raspunde penal şi cea a adolescentei (14-19ani).de infracţiuni. de la 15 la 20 ani. cind minorul nu este responsabil pentru delictul savîrsit. cînd minorii erau supuşi la răspunderi potrivite necondiţionate.

în colonii cu regim înăsprit. 3 art. Codul penal al RSSM prevedea în art. . condamnaţi prima dată la privaţiune de libertate. 21 CP din 1961 prevedea.10 răspunderea penală a minorilor. Minorii îşi executau pedeapsa în colonii de educare prin muncă. sunt supuse răspunderii penale numai pentru omor. vătămarea intenţionată a integrităţii corporale. iar în cazul în care minorul cu vîrsta între 16-18 ani a săvîrşit o infracţiuine pentru care se prevede pedeapsa cu detenţiune pe viaţă.M. Altă sancţiune aplicată minorilor era munca corecţională fără privaţiune de libertate.S. o reglementare mai adecvată a activităţii procesual– penale. şi anume: . în general. care au executat anterior o pedeapsă sub formă de privaţiune de libertate .minorii. a putut fi obţinută abia dupa aprobarea Codului penal al R. la 24 martie 1961. amenda. şi a celei în privinţa minorilor.în special. care au săvîrşit o infracţiune. privaţiunea de libertate se stabilea pentru - minori pe un termen ce nu poate depăşi 10 ani. care a săvîrşit o infracţiune ce nu prezintă pericol social. Totodată. destituirea din funcţie. şi anume: că sunt supuse răspunderii penale persoanele care la momentul săvîrşirii infracţiunii au împlinit vîrsta de 16 ani.S. precum şi minorele – în colonii cu regim comun. care a dus la tulburarea sănătăţii. munca corecţională fără privaţiune de liberatate. tîlhărie. precum şi pentru alte componenţe de infracţiune. Conform prevederilor CP din 1961. că dacă instanţa de judecată va considera că corectarea persoanei în vîrstă de sub 18 ani. care se stabilea pe un termen de la 2 luni pînă la 2 ani şi se executa.minorii.În Moldova Sovietică. este posibilă fără aplicarea pedepsei penale. fie la locul de muncă al condamnatului. ea poate aplica acestei personae măsuri de constrîngere cu caracter educativ. Codul penal din 1961 prevedea următoarele feluri de sancţiuni aplicabile minorilor: - privaţiunea de libertate. termenul privaţiunii de libertate nu putea depăşi 15 ani. 29 . fie în alte locuri din raionul în care locuia condamnatul. alin. conform sentinţei instanţei de judecată. Persoanele cu vîrsta între 14 şi 16 ani.

în cazurile necesare. Potrivit art. la propunerea organului afacerilor interne ori la demersul unei organizaţii obşeteşti sau al colectivului de muncă. condamnată la munca corecţională fără privaţiune de liberate. pentru minorul care însă nu lucra amenda se achita de părinţii lui. în limitele de la 25 la 500 de salarii minime. putea să trimită această persoană pentru executarea pedepsei în alte locuri. instanţa de judecată. luîndu-se ca bază mărimea salariului minim la momentul săvîrşirii infracţiunii. Minorilor condamnaţi la privaţiune de libertate sau la muncă corecţională pentru infracţiuni. Dacă persoana condamnată la munca corecţională fără privaţiune de libertate se sustrăgea cu rea-voinţă de la executarea pedepsei. însă în raza domiciliului condamnatului. Mărimea amenzii se stabilea în dependenţă de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite. care reprezenta o sancţiune bănească ce se aplica de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de cod. stabilite de oragnele competente să aplice munca corecţionalîă. În cazul în care persoana. săvîrşite la vîrsta sub 18 ani.52 al Codului penal din 1961. care consta în pronunţarea în public de către instanţa de judecată a mustrării aplicate vinovatului. le putea fi aplicată faţă liberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă sau înlocuirea părţii neexecutate prin altă pedeapsă mai blîndă. Altă sancţiune apliocată minorilor era mustrarea publică. la cunoştinţă publicului prin presă sau prin alte mijloace. iar pentru infracţiuni cu scop de profit .Din cîştigul condamnatuluzi la munca corecţională fără privaţiune de libertate se reţinea în folosul statului o parte stabilită prin sentinţa instanţei de judecată în limitele de la 5 la 20%. urmînd să-şi execute pedeapsa la locul de muncă. instanţa de judecată putea să înlocuiască termenul neexecutat al municii corecţionale cu pedeapsa privativă de libertate pe acelaşi termen. luîndu-se în consideraţie situaţia materială a celui vinovat. aducînd aceasta. Altă sancţiune aplicată minorilor era amenda. s-a eschivat de la executarea pedepsei.în limita de pînă la 5000 de salarii minime. singur achita amenda. eliberarea condiţionată înainte de termen de pedeapsă mai blîndă putea fi aplicată celui condamnat pentru o infracţiune 30 . Minorul. care lucra.

săvîrşită la o vîrstă sub 18 ani numai dacă dintr-o purtare exemplară şi atitudine cinstită faţă de muncă şi învăţătură a dovedit că s-a corectat. Faţă de minori, în conformitate cu Codul penal vechi, se aplicau următoarle măsuri de constrîngere cu caracter educativ: 1) obligaţia de a cere părţii vătămate scuze în mod public sau sub o altă formă stabilită de instanţa de judecată; 2) mustrarea sau mustrarea aspră; 3) avertismentul; 4) obligarea minorului, care a împlinit vîrsta de 15 ani, să repare dauna cauzată, dacă minorul are un cîştig propriu şi dacă dauna nu depăşeşte un salariu minim, sau obligarea să repare prin munca sa dauna materială cauzată, dacă aceasta nu depăşeşte un salariu minim; în cazul în care dauna depăşeşte un salariu minim, repararea daunei se face pe calea unei acţiuni civile; 5) încredinţarea minorului pentru supraveghere severă părinţilor sau persoanelor care îi înlocuiesc; 6) încredinţarea minorului pentru supraveghere unui colectiv de muncă, unei organizaţii obşteşti, cu consimţămîntul acestora, sau unor cetăţeni, la cererea lor; 7) internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de educaţie sau într-o instituţie curativă şi de educaţie.
Referinţe : 1. Igor Ciobanu. Criminologie. Vol. II. – Chişinău: Cartdidactica, 2004, p.226. 2. Ibidem, p.227. 3. Florentina Grecu, Sorin M. Rădulescu. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană între Statele Unite şi România. – Bucureşti: Lumina Lex, 2003, p.40. 4. Ibidem, p.41. 5. Ibidem, p.43.

§2. Cadrul legal naţional de reglementare a delincvenţei juvenile Actualmente, cadrul legal naţional în materia protecţiei drepturilor şi intereselor copiilor dispune de un larg spectru de acte normative, care, pe de o parte, asigură drepturi, pe de alta, sancţionează faptele minorilor, iar, în al treilea rînd, apără victima minor. Printre actele normative privind protecţia drepturilor copilului se enumeră:

Legea privind drepturile copilului 338 din 15.12.94 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.13/127din 02.03.1995;
31

Codul familiei nr.1316 din 26.10.2000 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.47-48/210 din 26.04.2001; Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.128-129/1012 din 13.09.2002; Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122 din 14.03.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.104-110/447 din 07.06.2003; Codul cu privire la contravenţiile administrative, adoptat la 29.03.85// Veştile R.S.S.M., 1985, nr.3, art.47; Codul de executare al Republicii Moldova nr.443 din 24.12.2004 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.34-35/112 din 03.03.2005; Hotărîrea Guvernului privind măsurile de ameliorare a situaţiei materiale a minorilor, ai căror părinţi se eschivează de la achitarea pensiei alimentare, nr.769/25.11.92 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.11/353 din 30.11.1992; Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Concepţiei naţionale privind protecţia copilului şi a familiei nr.51 din 23.01.2002 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.17-19/121 din 31.01.2002; Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia copilului şi familiei nr.727 din 16.06.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.126-131/774 din 27.06.2003; Hotărîrea Guvernului cu privire la protecţia copiilor şi familiilor socialmente vulnerabile nr.198 din 16.04.93 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.4/119 din 30.04.1993; Hotărîrea Guvernului despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor nr.566 din 15.05.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.87-90/600 din 23.05.2003; Hotărîrea Guvernului despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii nr.1643 din 31.12.2003 //Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr.16-18/124 din 23.01.2004.

32

În ce priveşte regimul juridico-penal al minorilor în Republica Moldova conform Codului penal actual, subiectul infracţiunii este persoana care săvîrşeşte nemijlocit latura obiectivă a infracţiunii. Subiect al infracţiunii poate fi atît persoana care săvîrşeşte o infracţiune consumată, cît şi cea care comite o tentativă de infracţiune. Persoana fizică poate fi subiect al infracţiunii dacă întruneşte cumulativ următoarele condiţii: limita de vîrstă cerută de lege şi responsabilitatea. Aceste condiţii mai sînt numite generale, fiind condiţii sine qua non pentru calitatea de subiect al infracţiunii în general şi nu sînt incluse în componenţele infracţiunilor, ci rezultă din normele cu caracter general cuprinse în Partea Generală a Codului penal (art.21, 22, 23). Pentru ca o persoană să devină subiect al infracţiunii se cere ca la momentul comiterii faptei să fi împlinit o anumită vîrstă. În dreptul penal al ţării noastre vîrsta de la care orice persoană responsabilă răspunde penal pentru săvîrşirea unei fapte prejudiciabile este vîrsta de 16 ani. Minorii care au depăşit vîrsta de 14 ani, dar nu au împlinit vîrsta de 16 ani sînt pasibili de răspundere penală numai pentru săvîrşirea în stare de responsabilitate a infracţiunilor prevăzute de alin.(2) art.21 CP. Minorii care nu au împlinit vîrsta de 14 ani nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penală. Legea penală în vigoare pentru prima dată defineşte noţiunea responsabilităţii (legislaţia anterioară conţinea numai definiţia iresponsabilităţii) ca fiind: starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija acţiunile (art.22 CP). În asemenea stare factorul intelectiv (inteligenţă, raţiune) şi cel volitiv al persoanei nu sunt afectaţi în nici un fel. Responsabilitatea este o premisă a vinovăţiei, a infracţiunii şi a răspunderii penale, iresponsabilitatea (art.23 CP) constituind o stare psihofizică anormală şi o cauză care exclude răspunderea şi pedeapsa penală. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii, potrivit art.475 al Codului de procedură penală, afară de circumstanţele generale prevăzute, urmează a se stabili: 1) vîrsta minorului (ziua, luna, anul naşterii); 2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile lui;
33

3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului; 4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii. În contextul legii procesual penale, la audierea bănuitului învinuitului, inculpatului minor participarea apărătorului şi a pedagogului sau a psihologului este obligatorie. Legea penală a Republicii Moldova, stabileşte un anumit spectru al pedepselor aplicabile acestora. Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvîrşirii de noi infracţiuni atît din partea condamnaţilor, cît şi a altor persoane. Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă care poate fi aplicată doar în calitate de pedeapsă principală, aceasta fiind una dintre pedepsele de bază alternative celor privative de libertate, care a completat sistemul de pedepse din Codul penal din 18.04.2002. Conform alin.(1) art.67 CP, „munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţiei publice locale.” Potrivit Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, pedeapsa sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii se execută la obiecte cu destinaţie socială de la locul de trai al condamnatului. Obiectele cu destinaţie socială sînt determinate de către primărie (pretură), de comun acord cu serviciul de executare, la organizaţii, instituţii şi întreprinderi, indiferent de forma organizatorico-juridică a acestora (în continuare – organizaţii). Durata timpului de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii nu poate depăşi 4 ore – în zilele în care condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază, la serviciu sau la studii, şi 2 ore – în zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a studiilor, iar cu acordul condamnatului – 4 ore. În conformitate cu acelaşi Regulament, condamnaţii la o astfel de pedeapsă pot exercita următoarele lucrări: curăţarea terenului întreprinderilor industriale, acordarea de ajutor la lucrările de cîmp sezoniere, lucrări temporare legate de îngrijirea şi păşunarea animalelor, ocrotirea şi dezvoltarea gospodăriilor silvice, tăierea sanitară a pădurilor, colectarea plantelor medicinale, curăţarea loturilor în urma defrişărilor, lucrări auxiliare în gospodăriile silvice, crearea zonelor verzi, reparaţia obiectelor social-culturale, întreţinerea în stare funcţională a sistemului de evacuare a apelor, cosirea ierbii şi tăierea arbuştilor, curăţarea de zăpadă a staţiilor
34

Deci. Pentru infracţiunile săvîrşite din interes material (furt. ţinîndu-se cont de situaţia materială a celui vinovat.(1) art. Amenda poate fi aplicată atît ca pedepasă principală. îngrijirea persoanelor de vîrstă înaintată.). lucrări de renovare şi întreţinere a edificiilor sportive. în conformitate cu alin. lipirea afişelor. tîlhărie etc.). care practică cultura fizică şi sportul (însoţirea şi ajutorarea acestor persoane în calitate de asistent social). lucrări pentru întreţinerea fondului locativ şi a obiectelor de menire socială. a invalizilor şi participanţilor la cel de-al doilea război mondial. pe un anumit termen într-un penitenciar (alin.64 CP). amenda este o restrîngere a drepturilor patrimoniale ale condamnatului. Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvîrşirea unei infracţiuni prin izolarea impusă acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei. lucrări auxiliare ce ţin de amenajarea oraşelor şi satelor pentru sărbătorile oficiale. care se manifestă în reducerea patrimoniului său. cît şi în practica judecătorească.(1) art. cît şi ca pedeapsă complimentară. Închisoarea este una dintre cele mai severe pedepse din rîndul celor principale. lucrări auxiliare la salubrizarea teritoriilor instituţiilor medicale. în baza hotărîrii instanţei de judecată. jaf. în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite.(2) art. evacuarea deşeurilor etc. confecţionarea şi instalarea barierelor pentru stăvilirea zăpezii. amenda este una dintre cele mai răspîndite tipuri de pedepse în majoritatea jurisdicţiilor lumii: atît în legile penale. Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1000 unităţi convenţionale. Amenda. participarea la acţiunile de protecţie a mediului înconjurător. infractorul urmărind scopul de a se îmbogăţi în acest mod ilicit. Caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite depind de categoria la care infracţiunea este atribuită de legiutor 35 . repararea cărţilor. care se caracterizează în mod esenţial prin două trăsături – izolarea forţată de societate a condamnatului şi instituirea unui regim bine reglementat de executare a acestei pedepse. este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de Codul penal.64 CP. curăţarea acoperişurilor de zăpadă. culturală şi sportivă. În prezent. În acest caz.70 CP). asistarea persoanelor cu handicap. la aplicarea amenzii legiuitorul a prevăzut două criterii de bază care trebuie luate în consideraţie la individualizarea pedepsei – caracterul şi gravitatea infracţiunii săvîrşite şi situaţia materială a vinovatului. săparea gropilor pentru instalarea şi reparaţia acestor bariere. amenajarea şi curăţarea teritoriilor. actualmente o unitate fiind egală cu 20 lei (alin. limita maximă a amenzii este de 5000 unităţi convenţionale. Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. medico-sanitare (reparaţii curente.de autobuze şi terenurilor aferente.

din motive obiective (lipsa salariului sau a altor venituri.59 CP).16 CP). În situaţia dată. În cazul minorilor.55 CP). în legătură cu renunţarea de bună voie la săvîrşirea infracţiunii (art.(art. în cazul tragerii la răspundere administrativă (art. În astfel de cazuri de înlocuire a pedepselor.67 CP.) nu este în stare să plătească amenda stabilită. Cazurile de eschivare cu rea-voinţă trebuie deosebite de cele cînd condamnatul. în virtutea unor împrejurări prevăzute de legea penală. forma intenţionată sau imprudentă a vinovăţiei. potrivit prevederilor art.68 sau 70 CP. numărul persoanelor aflate la întreţinere. La aprecierea situaţiei materiale a vinovatului trebuie de ţinut cont de mărimea veniturilor condamnatului.54 CP). 36 . calculîndu-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 unităţi convenţionale de amendă (alin.64 CP). În aceste situaţii persoana este liberată de aplicarea din partea statului a măsurilor cu caracter penal-juridic. care ulterior. poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în folosul comunităţii. legea penală prevede şi posibilitatea liberării de răspundere penală. Condamnatul se eschivează rea-voinţă cînd îşi schimbă locul de trai şi nu anunţă organele care supraveghează executarea pedepsei. o lună de arest sau închisoare se calculează pentru 50 unităţi convenţionale (alin. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală sau complementară.64 CP). şi-a pierdut gradul prejudiciabil. f)liberarea condiţionată (art. instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu arest sau închisoare în limitele termenelor prevăzute la art. Liberarea de răspundere penală reprezintă punerea în libertate a persoanei ce a săvîrşit infracţiunea. starea materială grea condiţionată de numărul mare de persoane aflate la întreţinere sau care sînt bolnave etc. ascunde sau nu declară veniturile din care amenda poate fi percepută.53) următoarele tipuri de liberare de răspundere penală: a) b) c) d) e) în cazul minorilor (art. în legătură cu schimbarea situaţiei (art.(5) art.56 CP).57 CP). în legătură cu căinţa activă (art. În Partea Generală a Codului penal sînt prevăzute (în art.(7) art. alţi factori care determină situaţia sa materială. consecinţele cauzate prin săvîrşirea infracţiunii. instanţa de judecată.58 CP).

16 CP.16 din 31 mai 2004. îndeosebi prin adoptarea şi aplicarea unor reglementări şi a unui sistem sancţionator special pentru minori.54 CP. persoanele pot fi liberate de răspundere penală şi li se pot aplica măsuri de constrîngere cu caracter educativ. Pentru a stabili dacă este posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale.104 CP (art. instanţa de judecată ia în consideraţie diverse circumstanţe atenuante ce se 37 . În cazul în care sînt prezente toate aceste condiţii. 4)să fie posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale. Dreptul penal concură. sau persoana anterior a mai comis o infracţiune pentru care s-au stins antecedentele penale sau s-a scurs termenul prescripţiei tragerii la răspundere penală. 2)infracţiunea să fie săvîrşită pentru prima oară. este comisă pentru prima dată. sînt faptele pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv (infracţiune uşoară) sau pînă la 5 ani inclusiv (infracţiune mai puţin gravă). În conformitate cu prevederile art.54 CP.54 alin.60 CP).1 Infracţiunea uşoară sau mai puţin gravă – în conformitate cu prevederile art. a stabilit că în cazurile în care sînt implicaţi minori. care stabileşte condiţiile liberării de răspundere penală a minorilor. prin pct. deosebite de cele privind combaterea infracţionalităţii în rîndul adulţilor. O normă care stipulează o situaţie specifică regimului juridic al minorilor în dreptul penal se conţine în prevederile art. prevăzute de art.5 din Hotărîrea cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale. instanţele de judecată nu trebuie să admită privarea de libertate a minorilor pentru infracţiunile ce nu prezintă gravitate sporită. nr. Condiţiile enunţate mai sus necesare liberării de răspundere penală a minorilor au următorul înţeles: Infracţiune săvîrşită pentru prima oară – este acea infracţiune care.(2) CP). Plenul Curţii Supreme de Justiţie. 3)infracţiunea săvîrşită să fie uşoară sau mai puţin gravă. dacă corectarea şi reeducarea lor poate fi realizată fără izolare de societate. la realizarea prevenţiei infracţionale în rîndurile minorilor. liberarea minorilor de răspundere penală este posibilă doar în cazul respectării următoarelor condiţii cumulative: 1)infracţiunea să fie săvîrşită de o persoană în vîrstă de pînă la 18 ani.g) în cazul prescripţiei tragerii la răspundere penală (art. într-adevăr.

internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare. Măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt variate după conţinut şi fiecare exercită în mod specific influenţă educativă asupra minorului. acestea „au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntîmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. condiţiile de trai. contribuirea activă la descoperirea infracţiunii. un mijloc de constrîngere. urmărind un scop de retribuire.” Printre criteriile distinctive dintre pedeapsă şi măsurile de siguranţă se enumeră: • Pedeapsa este. obligarea minorului să repare daunele cauzate. spre exemplu: căinţa sinceră. de intimidare.98 CP. măsurile de constrîngere cu caracter educativ sînt educative după conţinut şi forţate după caracterul executării. cel de constrîngere fiind subsidiar. ele totodată poartă şi un caracter de constrîngere. cum ar fi. anulează măsurile aplicate şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii în baza căreia persoana a fost condamnată. Aplicarea lor este asigurată prin forţa puterii de stat. Pedeapsa este represivă. Aplicarea măsurilor cu caracter educativ urmăresc scopul de a contribui la corectarea minorului. în principal. persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat. destinaţia sa preventivă şi de preîntîmpiare. Astfel.104 CP prevede următoarele măsuri de constrîngere cu caracter educativ: avertismentul. alte împrejurări. prin aceasta manifestîndu-se. iar măsura de siguranţă preventivă. Fiind nişte măsuri de educare. În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrîngere cu caracter educativ de către minor instanţa de judecată. după caz. caracteristica pozitivă. Art. repararea benevolă a pagubei pricinuite. cît şi la fapta săvîrşită. în final. 38 . care însoţeşte inerent caracterul de preîntîmpinare a acestora. obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică. la propunerea organelor de stat specializate. încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor.referă atît la personalitatea infractorului. acestuia îi pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracer educativ. motivul săvîrşirii infracţiunii. Minorului îi pot fi aplicate concomitent cîteva măsuri de constrîngere cu caracter educativ. În cazul cînd instanţa de judecată ajunge la concluzia că este posibilă liberarea de răspundere penală a minorului. de executare forţată ce se exprimă prin faptul că se stabilesc indiferent de dorinţa sau acordul minorului sau reprezentantului legal al acestuia. Măsurile de siguranţă însă au în prim–plan aspectul preventiv. Conform definiţiei legale date măsurilor de siguranţă la art.

confiscarea specială. Măsurile de constrîngere cu caracter medical constau în obligarea persoanei. pe cînd măsura de siguranţă Pedeapsa este determinată de judecător ţinîndu-se cont de criteriile de este concepută ante delictum. • Pedeapsa se aplică pentru săvîrşirea unei infracţiuni.98 CP. măsurile de constrîngere cu caracter educativ. ceea ce îi atribuie caracterul unei sancţiuni nedeterminate în timp. Cadrul măsurilor de siguranţă este format din totalitatea acestor sancţiuni prevăzute în art. de a urma un anumit tratament medical. 39 . din care cauză sînt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze. astfel încît cu cît mai gravă este infracţiunea cu atît mai aspră este pedeapsa. putînd fi revocată odată cu dispariţia acestei stări de pericol. alcoolicilor şi narcomanilor. printre care şi gravitatea infracţiunii. instanţa de judecată poate să le aplice măsurile de constrîngere cu caracter medical”. Din cele menţionate observăm că Codul penal adresează măsurile de siguranţă alienaţilor mintali. măsura de siguranţă nu vizează decît protejarea societăţii contra unei stări de pericol şi este aplicabilă fără a se ţine cont de răspunderea personală a delincventului. Măsura de siguranţă este aplicabilă atît timp cît există starea de pericol.99 CP. măsurile respective nu pot fi impuse în mod arbitrar oricărei persoane. expulzarea. adică care la momentul faptei era incapabilă să-şi dea seama de faptele sale şi/sau să le dirijeze. iar. pe cînd măsura de siguranţă variază în dependenţă de tipul stării de pericol şi existenţa acesteia. în al doilea rând. conform art. Astfel. eventual cu titlu definitiv. Natura şi durata pedepsei este fixată din start în lege. ci în prezenţa anumitor condiţii: în primul rând. care a săvîrşit o faptă prevăzută de legea penală şi care suferă de anumite deficenţe de ordin mintal sau face abuz de alcool sau utilizează substanţe narcotice. să poată fi atribuită la una din următoarele categorii de persoane: 1) recunoscută iresponsabilă. Însă. • individualizare. măsura de siguranţă nu vizează gravitatea infracţiunii. ea trebuie raportată la personalitatea delincventului. În baza acestei norme legale.• Esenţa pedepsei este de a interveni post delictum. persoana să fi comis o faptă prevăzută de legea penală. dar pînă la pronunţarea senţinţei sau în timpul executării pedepsei s-au îmbolnăvit de o boală psihică. „persoanelor care au săvîrşit fapte prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate sau care au săvîrşit asemenea fapte în stare de responsabilitate. incluzînd: măsurile de constrîngere cu caracter medical.

Această măsură poate fi efectivă dacă mediul familial sau care înconjoară minorul mai poate influenţa pozitiv minorul. curator. Aplicarea acestei măsuri este imposibilă cînd nu se găseşte o persoană sau instituţie care să înfăptuiască supravegherea minorului în cauză.2) devenită iresponsabilă până la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării pedepsei. au o influenţă pozitivă asupra minorului şi. prezenţa cărorva surse de 40 . Din legea penală şi procesual penală rezultă scopul măsurilor de constrîngere cu caracter medical. Avertismentul – reprezintă o admonestare. 3. în care cazuri măsura internării într-o instituţie specială de reeducare pare a fi cea mai oportună. cu preîntîmpinare că în cazul săvîrşirii de noi infracţiuni faţă de el vor fi luate măsuri mai severe. inclusiv prin aplicarea pedepsei. cu toate consecinţele negative prevăzute de legea penală. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor. organele de tutelă şi curatelă etc. 2) în scopul excluderii posibilităţii săvîrşirii de noi infracţiuni. Obligarea minorului de a repara daunele cauzate constă în recuperarea prejudiciului cauzat victimei sau altor persoane prin săvîrşirea infracţiunii. rudă apropiată. se au în vedere acele persoane care la momentul faptei erau responsabile. care se aplică: 1) în vederea tratării persoanei care are nevoie de îngrijire. tutore. au devenit deja iresponsabile. pînă la emiterea sentinţei sau în timpul executării pedepsei. dar mai apoi.) de a exercita controlul asupra comportamentului minorului. 2. de sigur. La aplicarea acestei măsuri instanţa de judecată trebuie să se convingă că persoanele cărora minorul le este încredinţat se bucură de autoritate. a daunelor survenite în urma săvîrşirii infracţiunii. ruşinare a minorului şi constă în explicarea acestuia a pericolului pe care îl prezintă fapta comisă. La aplicarea acestei măsuri trebuie să se ia în consideraţie starea materială a minorului. persoanelor care îi înlocuiesc sau organelor specializate de stat constă în transmiterea obligaţiei şi împuternicirea persoanelor nominalizate (părinţi. Cu alte cuvinte. 3) pentru protejarea societăţii. ceea ce face imposibilă fixarea unei pedepse sau executarea acesteia. pe parcursul procesului penal. instanţa de judecată poate aplica minorilor următoarele măsuri de constrîngere cu caracter educativ: 1. Potrivit legislaţiei. pot exercita controlul corespunzător asupra minorului. a întreprinde activităţi educative în vederea îndepărtării lui de la mediul criminal şi formării unei personalităţi socializate.

inadaptabilitate socială. Măsura dată poartă un caracter mixt. rezultate din comiterea infracţiunii. În cazuri excepţionale. prestarea anumitor servicii.93 CP). În Republica Moldova există o instituţie rezidenţială specială2 (s. împiedică formarea normală a personalităţii lor. fie cauzate de mediul de viaţă al minorului. Repararea daunei poate avea loc şi prin efectuarea unor lucrări de restabilire. fiind destinată minorilor care necesită condiţii speciale de educare şi supraveghere. includerea copiilor în activităţi de muncă.(2) art. complex educativ-curativ care se ia faţă de minori. responsabilitatea sporită a elevilor pentru acţiunile lor. 4. controlul permanent al activităţii lor din partea pedagogilor. organizarea specifică a timpului liber. unde se efectuează o supraveghere deosebită. sportive. Instituţii speciale de învăţămînt şi de reeducare sînt şcolile de tip internat sau case de copii. care nu poate fi realizată în regim de libertate. Soroca).Soloneţ. cu scopul refacerii psihologice şi reintegrării sociale a acestora. abilităţile de a munci ale minorului. În aceste cazuri instanţa trebuie să ţină cont de capacităţile fizice. În aceste instituţii minorul urmează programe de instruire sau pregătire profesională corespunzătoare aptitudinilor sale. reparaţie de către minor. care însă nu poate dura mai mult decît pînă la atingerea vîrstei de 18 ani de către minor. prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vîrstei de 18 ani este permisă numai pînă la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii (alin. Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică. Măsura dată nu este privativă de libertate şi se aplică cînd tratamentul medical poate fi efectuat şi în condiţii de aflare în libertate a minorului. chiar recrearea şi somnul sînt supuse unui program întocmit de conducerea şcolii. activităţile educaţional-culturale.venit propriu. care este organizată ca un centru de reabilitare social-pedagogică pentru copii şi adolescenţi. a căror deficienţe psihice sau fizice. fie trauma psihică. administrativ-gospodăreşti. Specificul condiţiilor de educare în această instituţie este determinat de regimul zilei. în cadrul altor măsuri. în special prin încredinţarea părinţilor sau altor persoane.3 41 . 5. Internarea minorului într-o instituţie specială de învăţămînt şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare este o măsură educativă privativă de libertate care constă în plasarea minorului în instituţiile speciale menţionate pe o perioadă nedeterminată. pregătirea lecţiilor. angajarea în cîmpul muncii etc. Instruirea în atelierele de producţie. prevăzut de statutul intern de activitate al acestei instituţii.

există trei tipuri de închisori: tip deschis. instituţii curative). În regim iniţial minorii beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în trimestru. care nu pot fi înlăturate. avînd dreptul de a procura nelimitat produse alimentare folosind banii de pe contul lor. cu o altă persoană indicată de condamnat. securitatea persoanlă. iar în cazuri excepţionale – cu autorizaţia administraţiei penitenciarului. În conformitate cu art. iar măsura internării încetată în cazul dispariţiei cauzelor care au dus la aplicarea ei şi dacă pare a fi oportună aplicarea faţă de minor a altor măsuri educative (incredinţarea minorului pentru supraveghere cînd mediul familial devine prielnic şi apare persoana potrivită). însă în condiţiile penitenciarului pentru minori. minorii urmează să-şi ispăşească pedeapsa privativă de libertate într-un penitenciar pentru minori. iar tratamentul nu poate fi efectuat decît prin internarea în aceste instituţii (şcoliinternate. Lor li se asigură o raţie alimentară suplimentară. Întrevederile de scurtă durată cu rudele. Regimul de deţinere în penitenciar asigură paza. în regim de 42 . măsura dată.238 din Codul de executare). Potrivit Codului de executare al Republicii Moldova. iar întrevederile de lungă durată se acordă pe o durată de la 12 ore la 3 zile. comun şi de resocializare. resocializarea condamnaţilor. se acordă pe o durată de 1-4 ore. destinată minorilor care suferă de anumite retardări în dezvoltarea mintală. Condamnaţii minori sînt deţinuţi separat de cei adulţi. ei beneficiază de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni. regimul de deţinere în penitenciarul pentru minori corespunde regimului stabilit pentru penitenciarul de tip semiînchis. de ordin psihologic. semiînchis şi închis. condamnaţii minori pot beneficia de următoarele regimuri: iniţial. supravegherea şi izolarea condamnaţilor. În cadrul acestui tip de închisoare. Potrivit legislaţiei în vigoare. alte maladii psihice sau fizice. fie alte deficienţe de adaptare. Rezonabilitatea aflării în aceste instituţii trebuie periodic examinată. deţinerea separată a categoriilor de deţinuţi etc. condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani pot executa pedeapsa şi în sectoare separate ale penitenciarelor pentru adulţi. Măsura dată este destinată minorilor care au nevoie concomitent de îngrijire medicală şi de un regim special de instruire şi educaţie. Ulterior condamnării.În cazul internării într-o instituţie curativă şi de reeducare. ca şi măsura obligării la tratament medical de reabilitare psihologică. are o natură complexă educativcurativă. executarea obligaţiunilor lor. În regim comun. (art. 273 al Codului de executare.

154. prevăzute de articolele 471 . în penitenciarele pentru minori îşi ispăşesc pedeapsa condamnaţii în vîrstă de pînă la 18 ani. în cazul comiterii contravenţiilor administrative. pe o durată de cel mult 8 ore. Minorii pot fi susceptibili nu doar de răspundere penală. minorul poate fi privit nu doar în calitate de delincvent.473. Codul penal în Capitolul VII al Părţii Speciale acceptă în calitate de victimă minorul în cazul infracţiunilor de incest. dar şi de cea administrativă. 174. Răspunderea administrativă survine faţă de persoanele în vîrstă de la şaisprezece pînă la optsprezece ani. De exemplu. 51. 164. Condamnaţilor le pot fi aplicate următoarele măsuri de stimulare: a) acordarea dreptului de a vizita manifestări cultural-distractive şi sportive în afara penitenciarului. Condamnatul major care a fost lăsat în penitenciarul pentru minori şi care a împlinit vîrsta de 23 de ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis în condiţii comune de deţinere. Condamnatul care a împlinit vîrsta de 18 ani este transferat pentru executarea pedepsei de mai departe în penitenciarul de tip semiînchis la condiţii comune de deţinere. inclusiv în cazurile cînd această calitate îi este recunoscută expres de lege. b) acordarea dreptului de a ieşi din penitenciar. În conformitate cu Statutul executării pedepsei de către condamnaţi. 181-184 din Codul cu privire la contravenţiile administrative din 1985. fiind însoţiţi de reprezentanţii lor legali. dar şi de victimă. De altfel. de eschivare de la plata pensiei alimentare sau de la 43 . a dispus continuarea executării pedepsei în penitenciarul respectiv. 1745 -1748. fiind însoţiţi de reprezentanţi ai administraţiei penitenciarului. care au comis contravenţii administrative.resocializare – de întrevederi de scurtă durată cel puţin o dată în lună şi de întrevederi de lungă durată cel puţin o dată în două luni. Vizitarea de către condamnaţi a manifestărilor cultural-distractive şi sportive pe timp de noapte este interzisă. în baza unui demers al administraţiei penitenciare. aprobat prin Hotarirea Guvernului nr. cu dreptul de a locui împreună cu familia într-un spaţiu locativ separat pe teritoriul penitenciarului sau în apropierea lui. 120 . în baza deciziei directorului general al Departamentului Instituţiilor Penitenciare.583 din 26 mai 2006.128. Transferul condamnatului în penitenciarele de tip semiînchis o hotărăşte instanţa de judecată. 165. la prezentarea administraţiei penitenciare. precum şi condamnaţii adulţi în vîrstă de pînă la 23 ani în privinţa cărora instanţa de judecată. pe o durată de cel mult 8 ore.

cît şi în ce priveşte protecţia drepturilor lor garantate sau obligaţiile lor corelative. al 44 . Toate sistemele speciale sînt inspirate de o abordare prin prisma asistenţei sociale: pedepsele sînt excluse sau urmează a fi adaptate la nevoile speciale ale tinerilor. 2. de atragere a minorilor la consumul ilegal de droguri. a minorilor. în tratamentul minorilor delincvenţi. atragerii minorilor la activitate criminală sau în caz de determinare a lor la săvîrşirea unor fapte imorale.Chişinău. . p. Hotărârea Colegiului Ministerului Educaţiei nr. lui Al. 2003. Regulamentul de activitate al şcolii-internat pentru copii şi adolescenţi cu devieri de comportament. Justiţia juvenilă reprezintă ansamblul organismelor competente în combaterea delincvenţei juvenile. legislaţie obligatorie şi recomandativă. dar în acelaşi timp sunt importante în materia drepturilor copilului.46. este stabilită o anumită limită de vîrstă a răspunderii.Codul penal al Republicii Moldova. La acest capitolul considerăm necesar a face distincţie între cîteva noţiuni: delincvenţă juvenilă şi justiţie juvenilă. 3. inclusiv penale. §3. precum şi studiul macrogenezei şi microgenezei actului delincvenţial comis. Comentariu/ Sub red. Justiţia juvenilă reprezintă mai curînd aspectul procedural. p.întreţinerea copiilor. cuprinzînd totalitatea faptelor comise de către minori. în măsură să răspundă la orice întrebări ce pot să apară în practică. scoaterii ilegale a copiilor din tara. Justiţia juvenilă în Republica Moldova.2000. Cadrul legal internaţional de reglementare a delincvenţei juvenile Toate ţările au sisteme speciale de a reacţiona contra minorilor care comit infracţiuni sau alte fapte nepenale. de abuz al părinţilor şi altor persoane la adopţia copiilor.150. Reglementările internaţionale obligatorii sau opţionale (de recomandare) în materia delincvenţei juvenile şi a justiţiei juvenile reprezintă un aspect care nu întotdeauna este unul cuprinzător şi detaliat. medicamente şi alte substanţe cu efect narcotizant. stabilirea sistemului de pedepse susceptibile de aplicare faţă de minori. Referinţe: 1.Barbăneagră. traficului de copii.11.27/6 din 28. sînt instituite organisme speciale de supraveghere şi reabilitare a minorilor delincvenţi. raport de evaluare 2002-2003. de antrenare a minorilor în acţiuni militare sau de propagandă a războiului în rîndurile lor. iar delincvenţa juvenilă – un aspect material. de divulgare a secretului adoptiei.

ratificată de Republica Moldova în 2003. semnată la New York.  Convenţia Europeană asupra recunoaşterii şi executării deciziilor privind supravegherea copiilor şi restabilirea supravegherii copiilor. semnată la Roma.  Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului. directivele. 4 noiembrie 1950. semnată la Luxemburg.  Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în 1998. 2 Principalele instrumente internaţionale speciale. care sînt aprobate de un for internaţional. 1 Majoritatea actelor internaţionale conţin nişte standarte minime aplicabile tuturor persoaelor judecate sau private de libertate. adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948. În privinţa celui de al doilea aspect.  Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor în materia delincvenţei juvenile. legislaţia obligatorie cuprinde tratatele (convenţii. al cauzalităţii fenomenului.  Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administraţia în materia adopţiei internaţionale. net Fundamentale. ratificată de Republica Moldova în 1993. însă nu implică obligaţii formale cu privire la implementarea lor. încît să se ţină cont de vîrsta lor şi posibilităţile de reabilitare a acestora. 45 . principiile şi regulile.40/33 din 29 noiembrie 1985.personalităţii delincventului minor. la care Republica Moldova a aderat justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing). 20 mai 1980. precum este Consiliul General al Organizaţiei Naţiunilor Unite. sînt:  Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. semnată la Haga. în acelaşi rînd măsurile de prevenire şi combatere a delincvenţei minorilor. ratificată de Republica Moldova în 1998 (în continuare CEDO). înţelegeri) care implică nişte obligaţii pentru statele care în mod oficial informează despre acordul lor de a se supune prevederilor prin ratificarea lor sau aderarea la ele. 29 mai 1993. Legislaţia opţională cuprinde celelalte instrumente juridice interguvernamentale. adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. aşa ca declaraţiile. fie cu caracter general. dar în cazul persoanelor minore procedura trebuie să fie de aşa fel. 20 noiembrie 1989.

minorul are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale. Principiile nominalizate sînt: 1) Principiul nedisciminării – din cauza lipsei sale de maturitate fizică şi intelectuală. oferind un larg spectru de interpretări. Evident că toate aceste instituţii nu sînt expuse exhaustiv şi nu au decît ambiţia de a genera dezbateri. Convenţia cu privire la drepturile copilului stabileşte anumite standarde. adoptate prin rezoluţia Adunării Generale a ONU nr. Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo). statele părţi se angajează să garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor. adaptabil condiţiilor şi evoluţiei vieţii şi particularităţilor unor situaţii sau categorii de populaţie. inclusiv minorilor. care interpretează textul ei conferindu-i un caracter vivace. obiectivele reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă. Obiectul actelor nominalizate reliefează: definirea minorului delincvent. 46 . axate fiind pe patru principii fundamentale.45-110 din 14 decembrie 1990. libertatea în alegerea modelelor reacţiei sociale. primordial se reţin două: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Convenţia cu privire la drepturile copilului. formulate în art. Printre textele nominalizate. fără nici o distincţie. Al doilea act recunoaşte drepturi speciale minorilor. Convenţia însă este completată de jurisprudenţa CtEDO. 3. iar uneori controverse în raport cu legislaţiile interne. Principiile au caracter obligatoiu şi sînt completate de standardele invocate în Regulile minime ale ONU în materie. Prima recunoaşte şi proclamă drepturi fundamentale tuturor persoanelor. există diferenţe majore în felul în care statele îşi elaborează propiile sisteme de drept în materia delincvenţei juvenile.  Principiile ONU pentru prevenirea delincvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh) din 1998. după cum fac şi obiectul unei protecţii particulare.  Recomandarea REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile din 24 septembrie 2003. În pofida recomandărilor obişnuite. 2. privaţiunea de libertate şi alte pedepse recomandate aplicate minorilor delincvenţi.  Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate aprobate prin Rezoluţia 54/113 din 1990. 6 şi 12 ale Convenţiei.

există cîteva modele de determinare6 :  model obiectiv – cel care ia decizia acţionează din convingerea că anumite condiţii sînt considerate a fi în interesul superior al copilului. sex.18. în art.21 care reglementează asistenţa alternativă prin adopţie. Statele părţi se angajează să asigure copilului protecţia şi îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa. 3 Acest principiu a fost anterior confirmat în Pactele Internaţionale cu privire la drepturile economice. 9 în legătură cu separarea de părinţi. acolo unde este stipulată obligaţia de a avea în vedere interesele superioare ale copilului în situaţii speciale: în art. interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în consideraţie cu prioritate. religie. 4 Sintagma ˝interesul superior al copilului˝ se regăseşte şi în alte articole ale Convenţiei. În această ordine de idei. culoare. în art. limbă.37 care ţine de privarea de libertate a copiilor. sociale şi culturale şi cu privire la drepturile civile şi politice din 1966. de incapacitatea lor sau de altă situaţie. chestiuni discutabile apar în materia determinării faptului ce ar trebui să constituie interes superior pentru un copil.20 care stabileşte că copiii privaţi de mediul familial au dreptul la protecţie şi la ajutor special din partea statului. ale tutorilor săi. 2) Principiul unui interes superior şi bunăstării copilului – în toate deciziile care vizează copiii.indiferent de rasă. şi vor lua. care reglementează responsabilităţile conjugale ale ambilor părinţi pentru creşterea şi dezvoltarea copilului. dar şi obligaţia negativă. opinie politică sau altă opinie a copilului sau a părinţilor. de originea lor naţională. în art. autorităţi administrative sau de organe legislative.  modelul autodeterminismului dinamic – copilul poate să-şi exprime propriul punct de vedere în deciziile care-i afectează direct viaţa. ţinînd cont de drepturile şi obligaţiile părinţilor săi. fie că sînt luate de instituţii publice sau private de ocrotire socială. ale altor persoane legal responsabile pentru el. adică abstenenţa statului în exercitarea dreptului. etnică sau socială.40 ce ţine de audierea în faţa instanţelor judecătoreşri a cazurilor de încălcare a legii penale de către minori. toate măsurile legislative şi administrative corespunzătoare. în acest scop. 47 . în art. adică de a preveni discriminarea. de către tribunale. Principiul respectiv implică obligaţia pozitivă a statului. de a lua măsurile necesare pentru asigurarea realizării principiului. a reprezentanţilor săi legali. în art. 5 Uneori. de situaţia lor materială.

cît şi subiective. implementînd o legislaţie penală concretă care evită comiterea atingerilor aduse persoanei. 7 Dreptul la viaţă este consfinţit în majoritatea actelor în materia drepturilor omului. Statului îi revine datoria primordială de a asigura dreptul la viaţă. dar a considerat că “ţinînd cont de diversitatea concepţiilor şi a culturilor juridice care prevalează în Europa. iar statele părţi vor asigura în deplină măsură a posibilului supravieţuirea şi dezvoltarea copilului. determinarea începutului vieţii trebuie. de asemenea. inclusiv în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. sănătate. Acest principiu nu exprimă 48 . să releve o marjă de apreciere a statelor pe care ea o califică. pe de altă parte.10 Pentru om. fără să se ţină seama de frontiere. sub formă verbală. la alegerea copilului (art. iar. 3) Principiul dreptului la viaţă. şi datorită de a lua în mod preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă este ameninţată de acţiunile criminale ale altei persoane. 11 4) Principiul dreptului la libera exprimare – copilului cu discernămînt i se garantează dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte. dar. asigurarea dreptului la dezvoltare presupune. pe de o parte. constituind obiectul articolului 2 al acesteia. tipărită sau artistică.8 În aceeaşi ordine de idei Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu s-a pronunţat cînd începe viaţa omului şi propriu-zis copilăria. 9 Dreptul la dezvoltare reprezintă un drept inalienabil al omului. în virtutea căruia orice fiinţă omenească. precum şi toate popoarele au dreptul să participe. educaţie). culturală şi politică prin intermediul cărora toate drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi pe deplin realizate. modelul mixt – îmbină atît elemente obiective.13 di Convenţia cu privire la drepturile copilului). să contribuie şi să se bucure de dezvoltarea economică. satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor individuale (hrană. Libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta. socială. ca fiind o amplă putere discreţionară”. protejarea demnităţii umane prin intermediul drepturilor omului şi justiţiei sociale.12 di Convenţia cu privire la drepturile copilului). de altfel. care reprezintă baza creativităţii individuale. a primi şi a difuza informaţii şi idei de orice natură. tehnologic şi social. sau prin orice alte mijloace. scrisă. avîndu-se în vedere vărsta lui şi gradul de maturitate (art. opiniile copilului fiind luate în consideraţie. supravieţuire şi dezvoltare – orice copil are un drept inerent la viaţă. a contribuţiei inovatoare la progresul economic.

chiar dacă acesta nu îşi poate încă exprima atitudinea. Concluzionînd. Caracterul „delincvent” depinde doar de circumstanţa 49 . schimbarea numelui etc. odihnă. inclusiv prin a determina cine este minorul şi care este pragul de vîrstă al acestuia. Dreptul la exprimare este asigurat chiar şi la vîrsta fragedă a copilului.autodeterminarea copilului. A. Nu există o listă exhaustivă a cauzelor cînd copilul se poate pronunţa. dar ca titlu de exemplu ar fi: divorţul părinţilor. Convenţia privind drepturile copilului stabileşte următoarele drepturi: • Dreptul la supravieţuire şi dezvoltare • Dreptul la un nume şi o naţionalitate • Dreptul la educaţie şi informare • Dreptul la identitate culturală şi religioasă • Dreptul la asistenţă medicală • Dreptul la joc. acuzat sau dovedit că a comis o încălcare a legii penale”. Acest drept se manifestă şi în cazul procedurii judiciare sau administrative. cu condiţia că posedă discernămînt. violenţei şi maltratării • Dreptul la asociere. deoarece fiecare copil are diferit nivel de dezvoltare. în dependenţă de gradul de maturitate a copilului. Nu are importanţă modalitatea pronunţării: direct sau prin reprezentant. De aceea. ci faptul că el are dreptul să influenţeze luarea deciziilor ce îi privesc propria persoană. Este vorba despre „orice copil suspect. nici actele internaţionale. nici jurisprudenţa exact nu o stabilesc. În studiul respectiv este important a se defini minorul delincvent. recreere • Dreptul de a avea o familie • Dreptul de a fi protejat împotriva oricărei forme de discriminare • Dreptul de a-şi exprima opinia • Dreptul de a fi protejat împotriva conflictelor armate. aprecierea şi seriozitatea exprimării urmează să fie luate în considereaţie în fiecare caz în parte. proceduri de adopţie.Natura comportamentului imputat minorului Articolul 40 al Convenţiei privind drepturile copilului oferă o definiţie juridică a minorului delincvent. În ce priveşte vîrsta copilului de la care se admite exercitarea acestui drept. Un barem etalon de vîrstă nu poate fi stabilit.

natura infracţiunii. este susceptibil de condamnare dacă a comis o infracţiune. că art. Convenţia europeană cu privire la drepturile omului nu defineşte în mod special minorul delincvent. Textul indică raţionamentul care justifică revizuirea incriminărilor comportamentale faţă de minori: „Variaţiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconformă cu normele şi valorile sociale sînt o parte a procesului de maturitate şi creştere si are tendinţa să dispară spontan. precum si elaborării masurilor ce trebuie recunoscute (. 12 În speţa Nortier c.) pentru dezvoltarea copilului însuşi. în dreptul internaţional se ridică problema necesităţii corelării incriminărilor faţă de adulţi şi a celor faţă de minori.6 al Convenţiei. gradul de severitate a sancţiunii pe care o riscă interesatul. Olandei. Potrivit jurisprudenţei CtEDO. Acesta ar fi cazul cînd dispozitivul reacţiei sociale faţă de minor face obiectul încadrării penale în dreptul intern al statului respectiv. vîrstei acestora. statele sînt invitate să elaboreze un catalog al infracţiunilor proprii minorilor luînd în calcul particularităţile minorilor.1 al Principiilor Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile dispune recunoaşterea necesităţii şi importanţei „studierii în mod sistematic. în sensul art. sînt suficiente trei criterii în baza cărora se poate constata acuzaţia penală. 50 . din punct de vedere juridic. Art. Problema este de a şti cînd minorul face obiectul unei astfel de acuzaţii în lumina Convenţiei privind drepturile omului. Interpretarea s-ar face deci prin referire la noţiuni mai generale care se aplică adulţilor. Contrar Convenţiei nominalizate.6 al Convenţiei cu privire la drepturile omului s-ar aplica în sensul protecţiei minorilor. s-ar deduce că vor fi aceleaşi modele de reacţie socială faţă de delincvenţa juvenilă care prezintă o dimensiune sancţională mai pronunţată chiar şi în cazul cînd ea nu ţine de sfera penalului în dreptul intern..conform căreia comportamentul minorului este penalmente pedepsibil. ceea ce constituie un model al reacţiei sociale faţă de actul respectiv.. Aceste trei criterii ar fi: încadrarea juridică a faptei în una dintre infracţiunile indicate în dreptul intern. Aceasta este ipoteza potrivit căreia minorul. cel faţă de care există o acuzare în materie penală. În aceste condiţii. din punct de vedere formal. la majoritatea indivizilor. odată cu atingerea maturităţii acestuia. Prin calificarea persoanei ca fiind „deviantă”. De aceea. Adică. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis de altfel. să se evite incriminarea şi penalizarea acestuia pentru un comportament care nu a avut urmări grave”. minorul delincvent este. A fortiori.

“[a] minor este un copil sau o persoană tânără care. Definiţia dată în Regulile de la Beijing rămâne aplicabilă ţărilor în care persoanele cu vîrsta de 18 ani sau peste pot fi judecate de instanţa de judecată pentru minori.„delincventă” sau „predelincventă”. că în scopurile acestui instrument. în Regulile Naţiunilor Unite privind protecţia minorilor privaţi de libertate (din 1990) nu se menţionează calificarea pentru pragul de 18 ani.” (Regula 2. în majoritatea cazurilor aplicându-se formula “sub 18 ani” din cadrul Convenţiei cu privire la drepturile copilului. acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict. 51 . poate să răspundă pentru un delict conform unor modalităţi diferite de cele care sînt aplicate în cazul unui adult.a). în Directive mai des se folosesc termenii “copii” şi “tineri”. în cadrul sistemelor respective de drept. cum ar fi sintagmele “sistemul de justiţie juvenilă” sau “delincvenţa juvenilă”13. În Directivele Riyadh de asemenea nu se conţin definiţii explicite. care nu stabilesc o vârstă anumită. Mai mult decât atât. ci de a defini utilitatea pentru copil a criminalizării comportamentului său. Regulilor de la Beijing şi al altor instrumente. însă se menţionează că interpretarea şi implementarea lor trebuie să se “încadreze în cadrul larg ” al Convenţiei cu privire la drepturile copilului. În realitate. nu se pune sarcina modificării infracţiunilor imputate minorilor. B. [b] un delict desemnează un întreg comportament (act sau omitere) ce poate fi pedepsit de lege în virtutea unui sistem juridic considerat. Pragul de vîrstă Deşi Convenţia cu privire la drepturile copilului se adresează tuturor persoanelor sub vârsta de 18. iar destinatarii sînt numiţi “minori”. În pofida denumirii lor. când în conformitate cu legislaţia aplicabilă majoratul survine mai curând" (art. Directivele de la Riyadh sugerează aplicarea oricărui dintre standardele mai înalte ale acestora (Convenţia cu privire la drepturile copilului şi Regulile de la Beijing). În ceea ce priveşte vârsta. Spre deosebire de Regulile de la Beijing. “cu excepţia cazurilor.” Problema invocată este deci de a evita stigmatizarea copilului care operează prin penalizarea comportamentului său. termenul “juvenil” se foloseşte doar în calitate de adjectiv. [c] un delincvent juvenil este un copil sau un tînăr. se ajunge adeseori la dezvoltarea unui comportament sistematic nedorit al acesteia.2.1) şi foloseşte denumirea generică “copii” pentru a-i denumi. însă declară.

art. situaţia matrimonială. avînd în vedere imaturitatea sa. În conformitate cu opinia separată a unui judecător în cauza respectivă. minorii vor trebui să accepte consecinţele unui astfel de act grav pe care l-au comis. Astăzi se pune întrebarea dacă un copil poate suporta consecinţele morale şi psihologice ale răspunderii penale. să se încerce la a se conveni la stabilirea unei limite joase rezonabile ce ar putea fi aplicată în toate statele.Trei întrebări pot forma obiectul cercetărilor în ce priveşte pragul de vîrstă: a) vîrsta majoratului penal. Acest comentariu al Regulilor de la Beijing a fost invocat şi în hotărîrea Curţii Europene a Drepturilor Omului în speţa V.40 § 3 lit. vinovăţia lui ar fi mai redusă.(a) din Convenţia privind drepturile copilului dispune că statele părţi vor „stabili o vîrstă minimă sub care copiii vor fi presupuşi a nu avea capacitatea de a încălca legea penală”. adică vîrsta de la care minorului i se poate imputa răspunderea penală ca şi unui adult. a) vîrsta majorităţii penale: Art. În general. Ar trebui. Regatului Unit din 16 decembrie 1999. există o relaţie strînsă între noţiunea de răspundere pentru un comportament delictual sau criminal şi celelalte drepturi şi responsabilităţi sociale (de exemplu. dar lui nu i se poate aplica aceeaşi pedeapsă ca şi unui matur şi. atunci noţiunea nu mai are sens.4 din Reguile de la Beijing stipulează: „în sistemele juridice care recunosc noţiunea de limită a răspunderii penale aceasta din urmă nu trebuie să fie fixată prea jos. ţinându-se cont de problemele de maturitate afectivă. „dacă un copil este judecat şi recunoscut vinovat. b) un prag de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta delincventă. psihologică şi intelectuală”. În această privinţă. Limita răspunderii penale variază destul de mult după epoci şi culturi. poate fi făcut responsabil de un comportament esenţial antisocial. Dacă vîrsta răspunderii penale este fixată prea jos sau dacă nu există deloc o vîrstă limită. Această dispoziţie impune statelor să introducă în legislaţia lor vîrsta majorităţii penale. În aceeaşi speţă Curtea a reţinut că fixarea vîrstei majoratului penal la cea de 10 ani nu constituie o încălcare a art. adică dacă un copil. majoritatea civilă. atunci el trebuie condamnat. de aceea măsurile de reeducare ar fi mai eficace”. ţinându-se cont de capacitatea de discernământ şi de înţelegere.3 al Convenţiei europene 52 . c. Avînd în vedere maturitatea psihologică şi afectivă conform vîrstei pe care o au. c) limita de vîrstă de la care subiectul poate fi responsabil. etc). În speţă doi minori de 10 şi 11 ani au fost condamnaţi la 15 ani de închisoare pentru răpirea şi uciderea unui copil de 2 ani. deci.

ci situaţia concretă trăită de către minor sau starea prin care el trece. nu există o singură măsură aplicabilă minorului. de aceea majoritatea statelor europene estimează că sub 13 sau 14 ani un copil nu are această maturitate şi deci nu poate raspunde penal. precum şi de necesitatea de 53 . că nici Convenţia privind drepturile copilului. din 24 septembrie 2003. nici Convenţia cu privire la drepturile omului nu impun explicit statelor să stabilească un etalon al vîrstei intermediare. în calitate de măsuri oportune ar fi numite cele de ajutor. Noţiunile de responsabilitate penală şi de maturitate sînt strîns legate între ele.40 alin. De asemenea. În realitate însă. Potrivit Recomandării REC (2003)20 a Comitetului de Miniştri al CE către statele membre cu privire la noile modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile. dar se impune un ansamblu al acestora. Teoretic. Din aceste considerente. Trebuie de constatat. în dependenţă de personalitatea fiecărui subiect. minor sau juvenil înseamnă persoana care a atins vîrsta de răspundere penală. totodată. Art.a drepturilor omului. În aceste condiţii este evident că necesitatea fixării unei vîrste intermediare este strîns legată de natura măsurilor ce pot fi aplicate minorului. or.(1) al Convenţiei privind drepturile copilului stipulează doar că statele trebuie "să ţină seama de vîrsta lui. a doua – vîrsta intermediară atinsă deja de minor care îi permite să se înfăţişeze în faţa unei jurisdicţii care i-ar aplica unele măsuri speciale adaptate vîrstei. independent de vîrstă. Responsabilitatea se bazează pe recunoaşterea unui minim de discernămînt după care minorii au conştiinţa celor săvîrşite. neavînd atinsă vîrsta intermediară care este mai mică decît vîrsta majoratului penal. nu fapta comisă suscită necesitatea unui ajutor. Această cocluzie se fundamentează în special pe multitudinea legislaţiilor care oferă diferite marje de apreciere şi texte internaţionale care nu stabileasc o vîrstă exactă. de aceea s-ar părea în plus stabilirea unei vîrste intermediare. prezenta recomandare se poate extinde asupra celor care în viitorul apropiat vor atinge sau au atins această vîrstă. dar nu şi majoratul. totuşi. un copil nu trebuie să perceapă măsura care i se aplică doar ca o sancţiune sau o pedeapsă. fixarea unei astfel de vîrste ar fi necesară. b) pragul de vîrstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru fapta delincventă: La acest capitol ar fi vorba despre două probleme: prima – vîrsta la care minorii nu răspund în nici un caz. pentru că astfel s-ar justifica răspunderea imputată minorului.

Art. aceasta calculându-se. decalajul de la o ţară la alta este uluitor. 14Vîrsta răspunderii penale în diferite state ar fi după cum urmează: 15 VÂRSTA OFICIALĂ A RESPONSABILITĂŢII PENALE 7 Australia Tasmania Bangadesh Barbados Belize Cipru Ghana Hong Kong Irlanda Iordania Kuwait Liban Myanmar Namibia Nigeria Pachistan Sudan Syria Thailand Trinidad 8 Australia Saint Kitts Sri Lanka Scoţia 9 Etiopia Iraq Filipine 10 Australia Fiji Nepal N. Zeelandă Nicaragua Sierra Leone Anglia Vanuatu 12 Canada Hondura s Jamaica Coreea Maroc Uganda 13 Algeria Benin Burkina Faso Chad Franţa Guinea Madagascar Niger Polonia Senegal Togo Tunisia 14 Bulgaria China Croaţia Germania Ungaria Italia Japonia Lybia Mauriţius Paraguay România Fed. cît şi infracţiunii comise". c) etalonul de vîrstă de la care subiectul poate fi responsabil: nu există acte internaţionale sau standarde care ar stabili un etalon de vîrstă exact. Această sarcină îi revine statului potrivit legislaţiei sale interne. Din considerentele nominalizate se impune stabilirea unui etalon de vîrstă de la care să se poată aplica măsurile de reacţie socială.a promova reintegrarea copilului" în societate. Rusă Rwanda Slovenia Vietnam Yemen Jugoslavia 15 Rep. în principiu. În ţările în care vîrsta minimă a fost stabilită.40 alin. statele impun două vîrste: una de la care survine răspunderea penală şi alta de la care pot fi impuse unele măsuri educative. Cehă Danemarca Egipt Finlanda Islanda Maldive Norvegia Peru Sudan Suedia 16 Argentina Azerbaidjan Belarus Bolivia Chilie Cuba El Salvador Indonezia Mongolia Micronezia Portugalia Ucraina 18 Belgia Columbia Costa Rica Ecuador Guatemala Mexic Panama Peru Spania Uruguay 54 . fix şi unic. De altfel. În unele ţări nu este specificată limita de jos a vârstei responsabilităţii penale. (4) dispune că orice măsuri aplicate trebuie "să asigure copiilor un tratament corespunzător bunăstării şi proporţional atît condiţiilor lor. de la naştere.

8. 28 actombrie 1998. § 115./ http://www. p.6. 20 noiembrie 1989. Op. Jean-François Akandji-Kombe. Thierry Moreau..2.md.24. Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a Copilului “Innocenti”. 2004. 6. 2004. Ibidem. Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a Copilului “Innocenti”. 7.6. art. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului. p. p. Tabel prezentat după Raportul Centrului Internaţional de Dezvoltare a Copilului. 2004. 10.26. p.. Referinţe: 1. Ibidem. 11.10. Regatului Unit.72.4. 9. Ibidem. 4. Osman c. p. semnată la New York. Obligaţiunile pozitive în virtutea Convenţiei europene a drepturilor omului. cit. specialitatea: 12. dar impuse în principal de grija excesivă faţă de securitatea socială. Carolina Ciugureanu-Mihailuţă. 14. Convenţia Internaţională cu privire la drepturile copilului.Zimbabwe Se pare că aceste diferenţe de vîrstă nu sînt dictate de obiectivele reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă stabilite de dreptul internaţional.cnaa. 5. Franţei. art.. 28. p.4 al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice din 1966. 13. p. 55 . 2007. p. 3.00. Justiţia juvenilă în lume.acad. 2004. p. Justiţia juvenilă în lume. § 125.30 12. Les projets de réforme au regard de la Convention européenne des droits de l’homme et de la Convention relative aux droits de l’enfant – La réaction sociale à la délinquance juvénile. art.1./ cauza Vo c.14. Carolina Ciugureanu-Mihailuţă. 2. 15. Reglementarea internaţională a drepturilor copilului://teză de doctor în drept.Paris: la charte.29.3. Ibidem.CE. 2006. art.

nu mult după apariţia sa în SUA. Tratamentul infractorilor minori în legislaţia penală a altor state Domeniul delincvenţei juvenile în Europa a apărut la începutul secolului XX. Drept urmare. deoarece singura instanţă pentru minori deschisă permanent se află la Dublin. De asemenea. Franţa şi Olanda. un grad mai mic de toleranţă faţă de abateri. Industrializarea şi dezvoltarea ştiinţelor. În Italia. S-au stabilit jurisdicţii separate şi legi penale pentru copii în Olanda (1905). Irlanda reprezintă un caz special. atitudinea s-a schimbat într-o abordare medicală şi de asistenţă socială. există instanţe speciale pentru minori. în Marea Britanie (1908). la creşterea urbanizării. Cu excepţia Danemarcii şi Scoţiei. Germania (1990). legală şi represivă. nu a fost surprinzător faptul că avusese loc o revoluţie atît în conceptualizarea comportamentului deviant juvenil. şi anume: în Italia (1988). la o societate duală. sociale şi culturale au dus la accentuarea migrării. macroevoluţiile din societăţile contemporane au influenţat profund delincvenţa juvenilă. separat de adulţi. Delincvenţa juvenilă s-a schimbat în natură şi volum. Modificările demografice. determinată de factori economici. De la o perspectivă strictă. inclusiv a medicinei şi psihologiei. atenţia acordată elementului de „justiţie” în tratarea infractorilor minori devenea din ce în ce mai importantă. Anglia şi Ţara Galilor (1988-89). sugerau un posibil control al problemelor sociale şi personale. incluzînd un control social scăzut. în Danemarca şi Italia s-a acordat o atenţie deosebită poziţiei pe care o aveau copiii în justiţia penală 1. însă organizarea şi autoritatea lor diferă de la un loc la altul. incluzînd orientarea spre o pedeapsă mai severă.§4. în timp ce tinerii delincvenţi sînt judecaţi în alte regiuni de către tribunalele locale. în cadrul unei jurisdicţii speciale. unde în 1899 s-a creat Instanţa pentru minori din Chicago. tehnologice. aceste evoluţii se reflectă prin mai multe schimbări aduse regulamentelor oficiale privind justiţia juvenilă. Opinia publică şi guvernele înclinau spre o abordare extrem de severă a delincvenţei. cît şi în natura reacţiei sociale faţă de delincvenţa juvenilă. De la sfîrşitul anilor ’80. legea penală pentru minori are obiective 56 . economice. În fiecare ţară există diferite organizaţii active care se ocupă de delincvenţii juvenili şi de familiile acestora. Totuşi. În Belgia şi Franţa au fost create Tribunale speciale pentru copii în 1912. ceea ce se experimentase deja în anumite oraşe din Germania în 1908. urmărind interesul copilului. Nu mult după critica perioadă a anilor ’60 – ’70. Motivele pentru orice tip de măsură suscită diferit tip al asistenţei sociale. cel mai important lucru este să se ştie cine poate impune acele măsuri coercitive. În acest context. Belgia (1994) şi Olanda (1994-1995).

Este regretabil că şi Convenţia nu subliniază nimic în acest sens. adică dreptul penal al minorilor este mereu actual. În unele state nu există instanţe speciale pentru minori. în afară de cazul cînd actul intern a prevăzut o derogare. fiind luată pînă şi ora în considerare. precum şi reprezentării atitudinii comunităţii în cauza respectivă. repetării şi gravităţii infracţiunii. iar Instanţa pentru tineret – pentru cea de a doua categorie. Domeniul tratamentului minorităţii penale constituie obiectul multor controverse. competenţa judecătorească privind delincvenţii minori este strict separată de intervenţiile de asistenţă socială. Anglia şi Ţara Galilor. intervenţiile coercitive de asistenţă socială sînt ordonate de către o Instanţă locală de supraveghere. în timp ce condamnările delincvenţilor sînt impuse de către Instanţa pentru minori. În Franţa şi Germania. Definirea minorităţii suscită dificultăţi. În Germania. ci este un drept special. pentru infracţiunile excepţional de grave. se recurge la stabilirea vîrstei probabile a individului prin recurgerea la o expertiză medicală. Actele nu menţionează nimic. Perceperea acestui cadru s-a schimbat. Instanţa completului de judecată privind procedurile din cadrul familiei este autorizată pentru prima categorie de intervenţii. unii ajungînd chiar pînă la momentul conceperii sau al naşterii. Limita superioară este stabilită şi nu se neagă.1 al Convenţiei privind drepturile copilului – cea de 18 ani. ci o fiinţă umană aparte în integralitatea sa. dreptul penal al minorilor şi-a cîştigat autonomia: acesta nu mai este o derogare de la dreptul penal al adulţilor care formează dreptul comun. În Anglia. astfel încît orientarea spre justiţie pare a fi prioritară decît asistenţa socială. În Anglia şi Ţara Galilor. Corelativ. jurisdicţia penală pentru minori are trei etape: judecătorul profesionist prezidează singur cazurile mai puţin grave. însă şi mai multă atenţie pare a fi acordată individualizării. În pofida faptului că se comit manipulări 57 . minorul nu mai este un adult redus. În majoritatea ţărilor un judecător profesionist îşi are locul său în cadrul instanţei pentru minori. dar uneori el este asistat de doi judecători neprofesionişti. Dar limita inferioară a minorităţii penale este controversată. În Germania. motivaţia pedagogică rămîne foarte importantă în emiterea sentinţei. Vîrsta unui minor se apreciază în ziua comiterii infracţiunii. prin însuşi art.educative şi orice pedeapsă trebuie să-şi propună pe cît e posibil reeducarea. cauzele referitoare la fapte deosebit de grave sînt audiate de către o instanţă intermediară formată din judecător şi asesori. În cazul absenţei datelor concrete. cauza este deferită „Cour d’assises des mineurs” sau la „Jugendkammer”.

Minorilor care răspund penal rareori li se aplică pedepse. există ţări care pun accentul pe măsurile educative. Ea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale amiabilă. totuşi acesta nu poate fi protejat atîta timp cît nu îi sînt recunoscute anumite drepturi. deoarece minorii sînt consideraţi ca avînd mai puţină „capacitate de înţelegere şi voinţă” (de exemplu. sînt preferate măsurile alternative. Germania. Această scuză de minoritate (specifică sistemului francez) duce la reducerea pedepselor în comparaţie cu cele aplicate adulţilor. este cazul Angliei şi Ţării Galilor. minorilor sub o anumită vîrstă care au săvîrşit fapte penale li se aplică doar măsuri de protecţie. experienţe sau acte de clonare. conform căruia începînd de la o anumită vîrstă minorilor li se aplică pedepse. De aceea. în Italia). precum medierea şi reparaţia penală. În conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la mediere din 14. În domeniul justiţiei pentru minori. de cele mai dese ori faţă de el se comit acte de maltratare.06. Minorul victimă nu are o limită de vîrstă. În calitate de infractor. Portugalia şi Spania. cu ajutorul unei terţe persoane. acte privind circulaţia drogurilor.2 În privinţa sistemul sancţionator aplicabil minorilor. În primul rînd. În alte ţări. cum sînt Belgia. şi cel mai recent. se consideră că tinerii infractori pot fi influenţaţi pozitiv mai mult decît adulţii. medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului. În al doilea rînd. În acelaşi timp medierea nu se aplică în cazul infracţiunilor deosebit de grave.genetice faţă de embrion. Dualitatea dreptului penal al minorilor. De obicei. pedepsele şi măsurile luate trebuie să fie pedagogice. Medierea este din ce în ce aplicabilă în mai multe state. situaţia minorilor este privită sub dublu aspect: fie minorul infractor. ei comit fapte contra patrimoniului. vîrsta diferă de la stat la stat. Noile tendinţe ale dreptului penal al minorilor.3 Se evidenţiază două sisteme privind răspunderea minorilor. Din punct de vedere penal. În ambele modele. ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii 58 . sistemele de drept urmează două modele: cel tradiţional. fie minorul victima infracţiunii. care acordă prioritate măsurilor educative. Spania.2007. minorului care a săvîrşit o infracţiune i se aplică cu preponderenţă măsuri disciplinare sau pedepse. În Franţa. În justiţia juvenilă caracterul punitiv şi-a pierdut din importanţă. ca o modalitate de a evita urmărirea penală faţă de minori. în timp ce metoda instrumentală de reabilitare a devenit predominantă. minoratul este folosit ca o diminuare a vinovăţiei.

5 A fost creată o instituţie judiciară autonomă. completate cu Legea privind tribunalul pentru minori din 1953. cu modificările şi completările ulterioare. minorilor li se aplică dispoziţiile Codului penal. cu atît mai mult că intervine acelaşi judecător şi acelaşi organism administrativ pentru a asigura protecţia tinerilor: acest oficiu acordă asistenţă socială pe lîngă tribunalele de minori. A treia tendinţă. Astfel. reiese că. Conţinutul tratamentului aplicat minorilor poate fi divers. acestor tineri nu li se aplică Codul penal.reciproc acceptabile. prevăzut de legea privind tribunalul pentru minori. eficiente şi durabile. Cînd sînt responsabili penal. Adică. dar şi tinerilor între 18 şi 21 ani. tinerii între 18 şi 21 de ani răspund penal şi sînt judecaţi ca adulţii de către jurisdicţiile penale de drept comun. Porneşte de la ideea că tinerii delincvenţi au nevoie mai mult de asistenţă socială decît de pedeapsă. datorită dezvoltării morale şi intelectuale. Articolul 1 din Legea privind tribunalul pentru minori defineşte tinerii ca fiind persoanele care la momentul savîrşirii faptei au vîrsta cuprinsă între 14 si 18 ani. Un tanar este responsabil penal dacă în momentul savîrşirii faptei este suficient de matur pentru a discerne gravitatea faptei şi pentru a acţiona în consecinţă. 59 . există o strînsă legătură între procedura penală şi procedura civilă aplicabilă minorilor. dar primordial se axează pe educaţie socială şi şcolară. Totuşi. una anglosaxonă – tratamentul intermediar. Germania : În Germania. ci dreptul penal al minorilor. Tribunalele de competenţă sînt cele de tutelă ataşate la structura curţilor civile ordinare. Munca în folosul comunităţi este deja ca o pedeapsă aplicată minorilor. tinîndu-se cont şi de condiţiile de viaţă. De menţionat că legislaţia germană prevede posibilitatea de a reporta vîrsta majoratului penal pînă la 21 de ani. lor li se pot aplica dispozitiile privitoare la minori. dacă în urma unei aprecieri globale a personalităţii autorului. din momentul în care o infracţiune penală a fost comisă. dar care este dependentă parţial de curţile criminale ordinare: tribunalele locale de instanţă şi tribunalele regionale. 4 În Germania există instituţii speciale pentru minori. Legea privind bunăstarea minorilor priveşte copiii în dificultate din punct de vedere social sau care necesită o grijă şi protecţie particulară. Legea privind tribunalul pentru minori este aplicabilă nu doar minorilor între 14 şi 18 ani. în momentul savîrşirii faptei acesta era asemănător unui tînăr.

Serviciul de ajutor social procedează la observarea minorilor şi prepară un dosar de personalitate care va fi ulterior transmis la autoritatea judiciară. prezumţia nevinovăţiei sau deptul la apărare. dar deciziile privative de libertate sînt luate de către un judecător de investigare. Durata pedepsei. educaţie sub supravegherea unei organizaţii). Această masură se execută într-o instituţie specializată şi îmbraca mai multe forme: detenţia de week-end (maxim 2 week-end-uri). de aceea actualmente vîrsta răspunderii penale este de 10 ani. poate ajunge la 10 ani dacă legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani pentru infracţiunea savîrşită. dezbaterile şi deciziile nu se fac în public larg.7 Legea pentru prevenirea criminalităţii şi a tulburarii liniştii publice (Crime and Disorder Act) a abrogat prezumţia de neresponsabilitate a minorilor cu vîrsta între 10 şi 14 ani. control judiciar în libertate. formalismul poate fi atenuat doar dacă a fost aplicată procedura simplificată: în această ipoteză se impun doar unele garanţii fundamentale. cuprinsă în principiu între 6 luni şi 5 ani. plasarea minorului într-o instituţie educativă. 60 . Anglia : Reglementări în materia răspunderii penale a minorilor se regăsesc în Legea pentru prevenirea criminalităţii şi a tulburării liniştii publice (Crime and Disorder Act). ca: dreptul de a tăcea. dar aceasta are un caracter excepţional: de exemplu. Judecătorul poate pronunţa diferite măsuri: educative (asistenţă educativă. şi represive (închisoarea). Pedeapsa inchisorii (Jugendstrafe) este dispusă cînd măsurile educative şi disciplinare sînt considerate insuficiente. Pentru minori sînt prioritare măsurile educative şi disciplinare6. repararea prejudiciilor cauzate. pe termen scurt (de la 2 la 4 zile) şi pe termen lung (1-4 săptămîni)]). varsarea unei sume de bani în contul unei organizaţii de interes general. detenţie pe termen scurt [pedeapsa detenţiei nu este considerată sancţiune penală si nu este înscrisă în cazierul judiciar. formalismul este important pe parcursul audienţei după o acuzare formală. În cazul audienţei. În procese privind minorii avocaţii nu au un rol prea important şi instruirea este condusă de către un procuror de stat.Dreptul german admite posibilitatea de plasare a unui minor în detenţie provizorie. în orice caz. Din contra. iar vîrsta majoratului penal este de 18 ani. disciplinare (scuze personale adresate victimei. Sancţiunile aplicabile delincvenţilor minori cu vîrsta cuprinsă între 14 şi 18 ani şi tinerilor cu vîrsta între 18 şi 21 de ani au ca scop principal educarea făptuitorului. Dar. ţinîndu-se cont de gravitatea infracţiunii săvîrşite şi de comportamentul făptuitorului. adoptată la 31 iulie 1998 şi în Police and Criminal Evidence Act din 1984.

munca în folosul comunităţii pe o durata de 3 luni. minorului supus pedepsei închisorii i se aplică o măsură specială. în fine. 8. sau o infracţiune împreună cu un major.8 Cînd fapta savîrşită de un minor este de o gravitate mare. ulterior. vor fi competente tribunalele 61 .despăgubiri în folosul victimei sau al comunităţii. iar punerea în libertate a minorului ar prezenta pericol pentru ordinea publică. iar pentru delictul următor – un avertisment. .obligaţia de a participa.o sancţiune mixtă. pentru tinerii între 10 şi 21 de ani. orientate spre tratament şi nu spre pedepsire. cuprinzînd supravegherea şi munca în folosul comunităţii. 6. ofiţerii de politie pot lua măsuri educative faţă de minor. Alte măsuri sînt prevazute de Crime and Disorder Act din 1998: . Durata acestei măsuri poate fi de 4. la activităţi organizate. Decizia de pornire a urmăririi este luată de către poliţie şi serviciul de urmărire al Coroanei. . Tribunalul pentru copii are un rol esenţial. pentru o durata de maxim 3 ani. . 2 sau 3 ore pe săptămînă. pentru tinerii sub 16 ani.dacă este la primul delict. unităţi de securitate a autorităţilor locale. instanţa poate aplica una din următoarele măsuri disciplinare.o ordonanţă de supraveghere pe o durată de la 1 la 3 ani. Conform articolului 73 din Crime and Disorder Act. pe o durata intre 40 şi 240 de ore. cuprinzînd două etape: minorul este deţinut într-un centru special. din 1996.obligaţia de a nu părăsi domiciliul. 12. Dacă este un prim delict lipsit de gravitate. instanţa poate pronunţa pedeapsa închisorii. centre de tratament pentru tineri care privesc adolescenţi cu serioase probleme de comportament. sînt centre unde se deţin tinerii înainte de judecare.munca in folosul comunitatii. unde se tinde a li se asigura o formare şi a favoriza reeducarea lor. . este eliberat. în special: instituţii pentru tineri delincvenţi care sînt în detenţie. prin purtarea unei brăţări electronice. 18 sau 24 de luni.Dreptul englez cunoaşte instituţii specifice minorilor. dar dacă minorul a comis o crimă în particular gravă. Cînd delictul are o gravitate mai mare.supravegherea. . . . acestea în majoritate fiind destinate tinerilor care au împlinit 16 ani: . adesea în şcoli. care poate fi controlată. tînărul va primi o mustrare. cu obligaţie de reşedinţă. dar se va afla sub supravegherea unui agent de probaţiune.

Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 2000 stabileşte lipsirea totală de răspundere penală pentru minorii sub 14 ani. dar răspundere penală parţială pentru minorii cu vîrsta între 14 şi 18 ani. dar în acelaşi timp judecătorul englez poate solicita un raport de la şcoala tînărului delincvent. la muncă. Între minori. Dacă un minor săvîrşeşte o faptă penală. situaţia lor familială şi necesităţile lor educative specifice. Au fost adoptate mai multe texte normative pentru a aduce în concordanţă dreptul intern cu Constituţia. Procedeele sînt duble: există ancheta socială. Detenţia provizorie a minorilor este posibilă.pentru adulţi. în cele mai bune condiţii. în ce priveşte aplicarea legii şi a stabilirea consecinţelor pentru faptele comise. învăţarea şi formarea profesională. după care se aplică judecarea. Audienţa este supusă formalismului. Reglementarea în materie este stabilită în Codul penal şi în Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000. Dreptul penal englez al minorilor se caracterizează prin aplicarea unui tratament intermediar care a fost introdus în 1969 (Children and Young Persons Act). Spania. În calitate de măsuri educative sau pedepse pot fi aplicate: amenda plătită de părinţi. supravegherea. Lor li se aplică un tratament intermediar. Chiar dacă uneori dezbaterile pot fi aduse la cunoştinţă publică. Articolul 19 din Codul penal. publicat la data de 24 noiembrie 1995 şi intrat în vigoare 6 luni mai tîrziu. organizarea timpului liber. identitatea victimei nu poate fi totuşi divulgată. de exemplu. Minorii fac iniţial obiectul unui anumit număr de teste după care se apreciază 3 criterii: periculozitatea lor. va răspunde conform dispozitiilor legii privind răspunderea penală a minorilor”. se diferenţiază. educarea socială. Ea se compune din 4 părţi: tratamentul corecţional destinat a modifica comportamentul minorului. Instruirea este dirijată de poliţie şi de serviciul de urmărire al Coroanei. Reformarea sistemului faţă de minori este în permanentă evoluţie.9 Vîrsta raspunderii penale este aceeaşi ca şi varsta majoratului penal. dar nu există la această etapă a procedurii careva reguli specifice aplicate minorilor. pedepse privative speciale. În general. două categorii: de la 14 la 62 . plasarea sub autoritatea serviciului social. dar tinerii delincvenţi pot fi eliberaţi sub cauţiune. în ce priveşte impunerea unor măsuri copiilor sub 10 ani care au comis fapte delincvente sau restricţia de a fi însoţiţi de adulţi în public la orele serii. a-i reîntoarce la şcoală. tratamentul intermediar durează 12 săptămîni. dispune că „minorii pana la vîrsta de 18 ani nu raspund penal. pur individual pentru a preveni recidivarea lor.

ci măsuri cu caracter educativ. internarea într-o instituţie specială. Minorului care nu a implinit vîrsta de 14 ani i se vor aplica prevederile ce vizează protecţia minorului din Codul penal şi din Legea organica privind raspunderea penală a minorului. • Interdicţia de a părăsi domiciliul. intimidare sau punerea în pericol a persoanei. Măsurile educative sînt prevăzute de Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 (art. fără punerea în pericol grav a vieţii sau integrităţii fizice a persoanelor. • Tratamentul medical se aplică minorilor consumatori de alcool sau droguri. unde va participa la activităţi formative. ci doar acela care are un an vechime în muncă şi 6 luni de formare în domeniu. care. d) internarea medicală. Minorilor sub 16 ani nu li se aplică pedepse. Pentru minorii care au împlinit 16 ani legea prevede o agravare în cazul savîrşirii de infracţiuni cu violenţă. c) în regim deschis. 63 . Legea organică privind răspunderea penală a minorilor din 12 ianuarie 2000 se aplică şi persoanelor majore cu vîrsta cuprinsă între 18 şi 21 de ani.7)10: • Internarea se aplică pentru faptele de un pericol social sporit. suplinind prin aceasta implicaţia scăzută a familiei. în care minorul va desfăşura activităţi social-educative. restrîngerea unor drepturi. care au savîrşit infractiuni. pot fi destul de severe. educative şi de muncă. Internarea poate fi de mai multe feluri: a) în regim închis. • Asistenţa într-un centru de zi. Nu orice judecător poate cerceta cauza unui minor. • nu există o condamnare pentru infracţiuni săvîrşite dupa împlinirea vîrstei de 18 ani. • circumstanţele personale ale delincventului şi gradul său de maturitate să recomande aplicarea acestei legi. pentru minorii cu probleme de adicţie sau psihice. în care va participa la programe educative. Astfel de măsuri sînt admonestarea. cînd judecătorul de instrucţie constată îndeplinirea urmatoarelor condiţii: • s-a comis un delict sau o infracţiune mai puţin gravă. în care va avea contacte cu persoane şi instituţii din comunitate. totuşi.16 ani şi de la 16 la 18 ani. b) în regim semideschis. fără aplicarea violenţei sau a intimidării unei persoane.

Ch Courtin.458 p. Dar această măsură face obiectul unei reglementări stricte.3.2. 2. Avocaţii care intervin trebuie să fie specializaţi. În Italia există instituţii specifice minorilor. Judecătorul poate aplica diverse măsuri. De la începutul procedurii. p. Ibidem.97). pentru că ea nu poate fi aplicată decît pentru infracţiunile cele mai grave. Munca în folosul comunităţii. Ridicarea permisului de conducere sau a permiselor de portarmă. Confronting youth in Europe: juvenile crime and juvenile justice / [edit. J-F Renucci. . adică 18 ani.Bucureşti: Institutul Naţional de Criminologie.3. 3. . dar în anumite situaţii poate fi coborîtă la 14 ani. Minorul beneficiază de mai multe garanţii procedurale. judiciare şi administrative. Codul penal instituie principiul lipsei absolute a răspunderii penale a minorilor care nu au împlinit 14 ani: „Nu este responsabilă persoana care la momentul săvîrşirii faptei nu împlinise 14 ani” (art. de exemplu. pe o perioadă determinată.48 din 22 septembrie 1988.Copenhagen: AFK.] Jill Mehlbye. impunerea de a nu părăsi domiciliul sau plasarea într-o instituţie specială. Convieţuirea cu o altă persoană. Minorul sub 14 ani este penalmente iresponsabil. Minorilor li se aplică aceleaşi sancţiuni ca şi adulţilor. Reglementări privind răspunderea penală a minorilor se regăsesc în Codul penal şi în Decretul nr.• • • • • Libertatea sub supraveghere în centrul de formare profesională sau la locul de muncă. minorul trebuie să fie în supravegherea serviciilor sociale ale Ministerului de Justiţie sau ale administraţiei locale. Italia. 64 . familie sau grup educativ. privind dispoziţiile relative la procesul penal pentru minori. Dan Mînzală. 2001. Pe parcursul procedurii.] Lode Walgrave. ca de altfel şi parchetul pentru minori. p. Vîrsta răspunderii penale coincide cu cea a majoratului penal. . 2006. Răspunderea penală a minorilor şi regimul sancţionator în legislaţia altor ţări. judecătorul poate plasa tînărul delincvent în detenţie provizorie. Carmen Nicula. [edit. – Paris: PUF. judecătorul va lua o decizie în funcţie de interesul copilului. p. Le droit penal des mineurs. 1998. Tribunalul pentru minori este compus din doi magistraţi şi din doi asesori experţi în ştiinţe sociale. 4. dar într-o modalitate atenuată.11 Referinţe: 1. Prezenţa minorului la audienţă nu este obligatorie. Aplicarea detenţiunii pe viaţă minorilor a fost declarată neconstituţională. Mustrarea.

http://www. 1.shtml 8. Ch Courtin. Fourth Edition 2005 http://www. cit.bmj.uk/acts/1984PoliceandCriminalEvidenceAct. pe de o parte. Teorii de orientare bioantropologică Teoria constituţiei predispozant delincvenţiale Promotorul acestei teorii este psihiatrul austriac Ernest Kretschmer care în lucrarea sa Structura corpului şi caracterul examina strînsa legătură între structura corpului uman şi trăsăturile sale fizice. cit. Jorg-Martin Jehle. dat fiind că acestea sînt multiple. postulate. şi anume: lui Cesare Lombroso (1835-1909) prin publicarea lucrării L’uomo delinquente. published by the Federal Ministry of Justice. Dan Mînzală.bund.html 11.. şi caracterul omului. Carmen Nicula.de/media/archive/961. Op. http://www.17.9. Etiologia delincvenţei juvenile prin prisma teoriilor de diversă orientare Teoriile privind originea delincvenţei juvenile îşi au ca rol de bază explicarea cauzelor fenomenulu de delincvenţă în rîndul minorilor.swarb. http://www.html 10. Dan Mînzală. 9. Le droit pénal des mineurs-Paris. Criminal Justice in Germany. 6. p.unifr.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx. Carmen Nicula. Delincventul comite fapta graţie particularităţilor biologice sau fiziologice..co. p.pdf 7. p.24.5. J-F Renucci.35.ch/derechopenal/legislacion/es/rpmenidx. Op. p. Kretschmer clasifica delincvenţii în patru tipuri1: 65 . În cele ce urmează ne vom referi la acele teorii care exprimă cît mai elocvent originea delincvenţei minorilor.unifr. pe de altă parte. Sorgintea teoriilor de explicaţie a criminalităţii îi revine curentului pozitivist italian. Gruparea şi clasificarea teoriilor poate fi variată. cuprinzînd în acest sens o serie de concepte.

autorul arată că în vederea descoperirii cauzelor delincvenţei trebuie studiată personalitatea individului. grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune. fraude. meticulozitate. falsuri. din care cauză este plin de ură. optimism. predispus spre comiterea faptelor în grup.  astenic – cu corpul slab.Sheldon se fundamenta pe predominanţa comite fapte care solicită forţă fizică şi mai puţin inteligenţă. displastic – suferă de maladii. rezultatele fiind publicate în 1956 în lucrarea Fizicul şi delincvenţa. sociabilitate. căruia i se asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare. umor. un simţ acut al onoarei. ci se referă la toate procesele 66 . perfidie. În lucrarea sa Basic problems of Criminology din 1935. spontaneitate. Ei nu au ajuns la aceleaşi concluzii ca şi Kretschmer. caruia îi sunt asociate urmatoarele trasaturi psihice. are anomalii corporale. exces ponderal. care corespund tipului atletic. fiecare individ reacţionează potrivit stimulilor mediului ambiant în funcţie de structura sa biologică proprie. După el. Kinberg. Pentru a desemna personalitatea ca atare. Mai tîrziu tipologia americanului W. mâini şi picioare lungi şi subţiri. mobilitate. sensibilitate. Teoria inadaptării sociale Pretinsa teorie tinde a fi una dintre cele mai remarcabile. alungit. vivace.  comite fapte din îndeletnicire. al cărei precursor a fost O. dar energic. Sheldon a cercetat corelaţiile între somatotipuri şi trăsăturile de personalitate cu fenomenul de delincvenţă.H. înclinaţie către compromisuri. Ca şi Kretschmer. mâini şi picioare scurte. vesel. dar şi superficialitate în relaţiile sociale. statură mijlocie.  atletic – cu o bună condiţie fizică. piknic – se caracterizează ca avînd faţă plină. dezvoltării aparatului visceral digestiv al individului (tipul endomorf). Kinberg precizează că structura nu vizează doar tăsăturile anatomice mai mult sau mai puţin statice. tip cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată. interiorizare. prin care înţelege modalităţile prin care părţile unui întreg sînt îmbinate pentru a realiza funcţia. Kinberg propune conceptul de structură biologică actuală. a musculaturii şi sistemului locomotor (mesomorf) şi a ţesuturilor cutanate şi nervoase (ectomorf). considerînd că mai mulţi delincvenţi se întîlnesc în rîndul mesomorfilor. Cercetări asemănătoare au efectuat şi soţii Glueck. abdomen şi torace bine dezvoltate. predispus spre a comite fapte ce solicită inteligenţă. energic.

de infantilism.4 După acest criteriu Kinberg clasifică indivizii în patru tipuri:  indivizi cu funcţie morală limitată. în al treilea rînd – din funcţia morală. sînt determinate de maladiile mintale eventuale. 1) Nucleul constituţional semnifică ansamblul tendinţelor reacţionale ale subiectului. După cum aceste tendinţe variază pentru indivizi. 4) gradul de unitate funcţională a activităţii subiectului.  indivizi care reacţionează normal. spre deosebire de cele precedente.2 Structura personalităţii este compusă. 3) stabilitatea garduală a echilibrului emoţional. termenul avînd astfel o conotaţie atît statică. 67 . trăsăturile fizice care îl fac să fie mai diferit de alţii.3 2) Variantele patologice. Pentru aceasta. din nucleul constituţional. Kinberg distinge trei serii de situaţii precriminale5: a) situaţii specifice sau periculoase care se caracterizează prin două trăsături: sunt ocazia 3) de a comite fapta. cu element moral absent. mediu sau slab. modul în care el reacţionează la stimulii externi. Este voeba de variabile normale şi în acelaşi timp evolutive.  indivizi bolnavi. Funcţia morală constă în promptitudinea de a reacţiona la stimuluii morali de provenienţă exterioară. care cuprinde trăsăturile ereditare normale. Modalităţile de inadaptare ar fi: fizică – cauzată de îmbolnăvirea unor organe interne. dar insensibili faţă de actele imorale. tulburări grave ale inteligenţei sau dezechilibrări caracteriale.biologice. Kinberg s-a axat pe cercetările psihologului suedez Sjöbring care distinge patru factori fundamentali ai constituţiei psihice: 1) capacitatea maximă a inteligenţei unui individ. 2) validitatea spre care predispune energia cerebrală a individului. psihiatrică – determinată de maladiiile psihice pe care le posedă. tot ele constituie un impuls pentru comiterea viitoarei fapte. Caracterul acestor factori este determinată de nivelul înalt. în al doilea rînd – din trăsăturile ereditare patologice şi. gigantism. din cauza cărora individul nici nu poate examina realitatea. în primul rînd. cît şi dinamică. anatomică şi fiziologică. De asemenea. psihologică – este o reacţie negativă a indivizilor normali care sînt influenţaţi de mediu. Kinberg analizează variabilele caracteristice ale comportamentului la stimulii externi.  indivizi bine adaptaţi la mediu. Inadaptarea la condiţiile sociale este determinantul declanşării comportamentului criminal.

Rezultatul a fost negativ. elaborat intenţionat de către subiect. dacă unul a comis o crimă. Multiplele cercetări şi experienţe în legătură cu rolul eredităţii în criminalitate au demonstrat că acesta este puternic. sau amorfe. Teoria cromozomului crimei Anul 1900 se consideră anul apariţiei geneticii. Aşa. care s-a hotărât să salveze copiii din părinţi criminali şi i-a plasat într-o casă anume construită. El a stabilit că în 77% din cazuri la gemenii monozigoţi.8 Mai recent. Odată cu aceasta s-au deschis noi orizonturi în interpretarea originii delincvenţei şi apariţiei teoriilor eredităţii. În aceste experienţe ereditatea a jucat rolul de seamă. Există două metode de cercetare a rolului eredităţii în devenirea criminală: metoda genealogică (după predispoziţia pe care o oferă arborele genealogic) şi gemelară (studiul asupra gemenilor). încredinţându-i unor educatoare serioase şi de încredere. Ulterior alţi adepţi ai teoriei au stabilit alt raport procentual6. XX a utilizat metoda studiului efectuat pe gemeni. atunci şi al doilea o va comite. dar. care se caracterizează prin faptul că nu există împrejurarea propice pentru delict. cercetătorii Lund şi Jorger au luat copiii de la familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral şi educativ. cercetători americani. Se 68 . realizate în SUA de către Dugdale. au încercat să demonstreze că în familiile ai căror întemeietori au avut antecedente penale există un număr mult mai mare de infractori. în organizaţii criminale). în care ocazia de a comite crima există fără o conexiune între individ şi stimuli externi (de exemplu.b) situaţii nespecifice. dar actul este pregătit. care în anii ’20 ai sec. până la urmă. Un alt exemplu ar fi experienţa unui filantrop din Hamburg. suedezi au tins să stabilească corelaţia dintre părinţii biologici şi cei adoptivi cu delictele comise de către copiii adoptaţi. iar la gemenii dizigoţi această legitate este valabilă doar în 11 la sută dintre cazuri. fiindcă după patru-cinci ani aceşti copii au părăsit căminul oferit şi au păşit pe calea delincventei. c) situaţii mixte.7 Studiile de arbore genealogic. Primul care a început a face investigaţii în domeniu a fost psihiatrul german Johan Lange. aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi. pe aceeaşi bază s-a conchis că ereditatea constituie principala cauză a criminalităţii.

Jacobs a ajuns la concluzia că frecvenţa anomaliei în închisori se datorează faptului că indivizii purtători de XYY sînt predispuşi genetic crimei. a avut-o teoria comozomiană. Profesorul Jérôme Lejeune de la Facultatea de Medicină din Paris a confirmat că purtătorii anomaliei XYY prezintă în medie înălţimea de 1. dintre teoriile eredităţii. această şcoală propagă ideea că raporturile sociale nu sînt decît rezultatul imitaţiei. În lucrarea sa Legile imitaţiei (1890) Tarde menţionează că fiecare se conduce de cutumele acceptate în mediul propriu. De altfel. Celula organismului uman are 46 de cromozomi ce formează 23 perechi distincte.5%) există în situaţiile în care atît părinţii biologici. cromozomul “Y” a fost denumit şi cromozomul crimei. totuşi problema cromozomului crimei a continuat să preocupe oamenii de ştiinţă.7%. P. astfel. devin cheli înainte de vreme. dacă cineva fură sau omoară. Concluzia lui Sarnoff Mednick este că anumite predispoziţii moştenite de la părinţii biologici infractori pot determina o creştere a probabilităţii ca descendenţii acestora. Cu toate că printre delincvenţi frecvenţa anomaliei era de până la 3%. 2. cromozomul X fiind unul feminin şi Y – masculin. ei dispuneau de un cromozom Y suplimentar. Dacă nici unul dintre părinţi nu are antecedente penale. nu face decît să imite pe altcineva.5%. Dacă numai părinţii adoptivi au antecedente penale. Cercetătoarea scoţiană Patriţia Jacobs a examinat din punct de vedere genetic 197 de deţinuţi de la închisoarea din Edinburg şi a constatat că şapte dintre ei erau purtătorii unei anomalii: în loc să dispună de un singur cromozom al sexului masculin Y. În aşa fel.80 m. Teoria comozomului crimei se fundamentează pe surplusul unui cromizom. Teorii de orientare psihologică Şcoala interpsihologică Creată de către Gabriel Tarde (1843-1904).9 O largă răspîndire. 20% dintre copiii adoptaţi devin infractori. iar mai bine de 95% din criminali nu posedau această anomalie. să devină infractori.10 69 . Cînd numai părinţii biologici au antecedente penale. sunt miopi şi au tulburări de caracter.concluzionează că cel mai ridicat coeficient de risc de delincvenţă (24. procentul copiilor adoptaţi care devin delincvenţi este de 13. procentul este de 14. adoptaţi de alte familii. cît şi cei adoptivi au antecedente penale.

Tarde nu consideră crima ca un fenomen natural al vieţii sociale. Contrar lui Durkheim, care consideră crima drept un fenomen social normal şi necesar, Tarde consideră delincventul un parazit, un străin care se penetrează în societate. Factorii antropologici şi fizici au o influenţă impulsivă, dar toţi ceilalţi factori sociali ghidează această activitate. La factorii criminalităţii Tarde atribuie moda, religia, tradiţia, industria etc. Criminalitatea sporeşte mereu, iar civilizaţia distruge unele tipuri de criminalitate pentru a le crea pe altele. Delincvenţii posedă printre caracteristici pe cele anatomice – delincventul fiind în general mare şi greu; patologice şi psihologice – delincventul fiind un bolnav. Orice influenţă a mediului asupra individului se reduce în fine la relaţia dintre doi indivizi. În conştiinţa aceluiaşi individ ansamblul de influenţe psihice se perep ca o presiune socială. Termenul de „presiune socială” este relativ, pentru că individul percepe influenţa altor persoane prin prisma propriilor interese şi de aceea mereu face ceea ce corespunde propriilor gusturi. În acelaşi mediu influenţele sociale pot avea diferite repercursiuni: în unele societăţi predomină o interacţiune onestă între indivizi, în altele – imitarea modelului celor delincvenţi.11 Teoria personalităţii criminale a lui Jean Pinatel Chestiunea personalităţii delincvente a fost clar abordată de către Yochelson şi Samenow (1976) în spaţiul anglo-saxon şi de către Pinatel (1963) în spaţiul francofon. Într-o manieră simplistă se poate spune că personalitatea delincventă pretinde a se contura, pe de o parte, în cadrul delincvenţei normale şi, pe de altă parte, în delincvenţă patologică. Yochelson şi Samenow au făcut o analiză completă şi amănunţită a stilului de viaţă a delincventului carierist şi a semnelor psihicului său (autoritar, gîndire orientată spre acţiune, sugestibilitate). Doctor în drept, Jean Pinatel publică mai multe lucrări, dintre care Criminologia (1960), Societatea criminogenă (1971), Fenomenul criminal (1987). El estimează necesitatea abandonării ideii existenţei diferenţei de natură între un delincvent şi nondelincvent, între aceştia neexistînd decît o diferenţă de grad (de la un delincvent ocazional care posedă un grad mai leger, pînă la unul recidivist cu un grad mai dur).
70

Pinatel sugerează existenţa unui nucleu central al „personalităţii criminale”.12 După el, delincventul ar poseda patru particularităţi care sînt identice la toţi delincvenţii. Această constituţie de trăsături formează un element declanşator, facilitînd trecerea la act. Aceste trăsături sînt egocentrismul (maniera de a percepe lumea în funcţie de propriile interese, de a se considera centrul universului), labilitatea (inconsistenţa la adaptarea faţă de diverse situaţii, dificultatea de a urma o linie de conduită stabilă, dificultatea de apreciere a consecinţelor propriilor acte), agresivitatea (tendinţa de a reacţiona prin violenţă), indiferenţă afectivă (dificultatea de a resimţi simpatia faţă de alţii, incapacitatea de a se ataşa faţă de cineva, insensibilitatea la suferinţa altuia). Nici una dintre aceste trăsături nu imprimă individului o orientare delincvenţială în mos independent, pentru aceasta ar fi necesară însumarea lor. Semnificaţia teoriei lui Pinatel rezidă în faptul că crima este o faptă a omului, iar criminalii sînt oameni ca toţi ceilalţi, ei se deosebesc însă de ceilalţi, deoarece „trecerea la act” este expresia unei diferenţe de grad. Între psihicul infractorului şi acela al noninfractorului deosebirea ar fi una de ordin cantitativ şi nu calitativ.13 Important, după Pinatel, este ca, examinînd un infractor, să poţi spune dacă fapta comisă a fost un accident în viaţa lui, dacă l-a marcat porfund sau dacă există îndoieli cu privire la starea lui periculoasă. Preluînd cercetările lui De Greeff, Pinatel arată că pentru 25% dintre infractori starea periculoasă este episodică, pentru 20% este cronică, pentru 55% ea este marginală, în raport cu solicitările exterioare, cei din urmă pot deveni recidivişti sau infractori ocazionali.14 Cercetările lui Pinatel au fost concretizate de către Le Blanc (1991), care a subliniat că delincvenţa nu este aceeaşi în rîndul tuturor delincvenţilor. El pune accentul pe modificările de personalitate care au loc de-a lungul copilăriei şi adolescenţei. Le Blanc a tins nu să definească personalitatea delincventă, cum a făcut-o Pinatel, dar să caracterizeze trăsăturile unei personalităţi delincvente, acestea fiind trei: o înrădăcinare criminală, o disocialitate persistentă şi un egocentrism exasperat. Teoria psihomorală a lui Etiene De Greeff Potrivit lui E. De Greeff, structurile afective ale individului sînt determinate de două grupuri fundamentale de instincte: de apărare şi de simpatie. Cînd primele experienţe de viaţă ale individului sînt trăite zbuciumat, aceste instincte se pot alerta, instalîndu-se un sentiment de injustiţie, o stare de inhibiţie şi indiferenţă afectivă.
71

Personalitatea delincventului se structurează de-a lungul unui proces lent de degradare morală a individului care, în final, îl conduce la comiterea actului delincvent.15 Fazele trecerii la act propuse de E. De Greeff, pe care le parcurge gîndirea delincventului, sînt mai mult sau mai puţin aceleaşi, ţinîndu-se cont atît de procesele cognitive, cît şi de conjunturile externe în care se află subiectul. În acest cadru el a descris „procesul criminogen” care cuprinde în trecerea la act trei etape (considerate mai mult probabil pentru infracţiunile de omor): asentimentul temperat, asentimentul formulat şi criza.16
-

Asentimentul temperat (numit şi asentimentul ineficace), la acest stadiu, cînd individul este confruntat cu o situaţie sau persoană problematică, apare, din cînd în cînd, ideea dispariţiei celuilalt. Deseori, acest prim stadiu dispare spontan, graţie nivelului moral, raţiunii. Asentimentul formulat, uneori subiectul ajunge la această stare, în care el este dezumanizat, desconsiderat, devalorizat, din care considerente probabilitatea trecerii la act sporeşte. Spre deosebire de prima fază, în cadrul acesteia, dispariţia este formulată ca un accident, însă unul mult dorit. Această fază este ambivalentă. Pe de o parte subiectul caută modalităţi de debarasare de victimă, dar în acelaşi timp posedă încă o rezistenţă la trecerea la act. Trecerea la a treia fază uneori poate fi determinată de unii factori dezinhibitori, de exemplu alcool. După De Greeff, majoritatea indivizilor care ajung la a doua sau a treia fază, sînt din clasele social defavorizate, pentru că în acest cadru există un raport mai direct cu emoţiile. Acceptarea şi criza, aici barierele morale dispar. Principiul morţii este complet acceptat. La această etapă subiectul nu are nevoie decît de un moment oportun pentru a implementa trecerea la act. Cu cît barierele şi rezistenţa fazelor precedente au fost mai puternice, cu atît actul comis va fi mai sălbatic, mai violent, proporţional conflictului interior al individului. În aceeaşi manieră pot fi caracteristice aceste faze tînărului toxicoman sau dependent de droguri care, avînd necesitate de bani, sustrage de la părinţi bunuri de preţ pentru a le realiza. Toleranţa eului se întîlneşte la unele crime pasionale; astfel, comportamentul delincventului în asemenea cazuri este similar suicidarului.

-

-

72

Criminologul canadian Noël Mailloux a susţinut, în anul 1968, teza existenţei unei diferenţe de natură între personalitatea infractorului şi cea a noninfractorului.17 Pentru Mailloux, există două momente fundamentale în dezvoltarea personalităţii:
1) apariţia identităţii autentice şi

2) consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Aceste momente apar în copilărie şi adolescenţă şi reprezintă obiectul unei crize prin care trece individul. Atunci cînd apare un eşec de identificare consecinţa este un dezechilibru psihic, durabil care se exprimă prin delincvenţă din obişnuinţă. Printre cauzele eşecului de identitate Mailloux situează la loc de frunte atitudinea nepotrivită a părinţilor care nu manifestă încredere în copiii lor.18 Bazele psihanalizei lui Sigmund Freud Medicul psihiatru S.Freud (1856-1939) a pus bazele conceptului triunic al psihicului (stabilind că are trei niveluri) şi a conceptului de psihanaliză, cunoscut prin lucrările Interpretarea viselor; Lecţii de psihanaliză etc. Psihanaliza este o teorie cuprinzătoare, referitoare la funcţionarea psihicului uman atît normal, cît şi anormal. Prin comparaţie cu psihologia experimentală, ea se ocupă mai mult de părţile iraţionale ale activităţii psihice. Cele mai multe dintre datele folosite de cercetarea psihanalitică sînt obţinute în cursul tratamentului psihanalitic. Acestea constau din relatările făcute de pacient despre gîndurile, fantasmele şi visele sale, precum şi despre amintiri legate de experienţe şi trăiri ale copilăriei.19 Psihanaliza este un concept fundamentat pe dinamica persoanei umane, privind structura şi dinamica psihicului, prin care se elaborează etiopatogenia bolilor psihice, pornind de la nevroze, ca şi metoda terapeutică prin explorarea structurilor inconştiente (profunde) ale personalităţii. Sunt luate în consideraţie trei elemente dinamice: Id (Libedo), Ego, Superego20. Libedoul cuprinde tendinţe, dorinţe instinctuale cu sediul în inconştient, care pot acţiona asupra conştientului sub forma unei pulsiuni. El este energia instinctului sexual, dar poate fi sublimată spre alte scopuri decît cele sexuale. Formele libedoului pot fi sexuale, narcisiste, obiectuale, simbolice. Fixaţia libidină, adică persistenţa ei, poate duce la nevroză.
73

Visul are funcţia de a modera tensiunea din Id. iar pedeapsa este aşteptată de el ca o uşurare. unii reformulînd-o: W. cît şi la fetiţe de atracţia faţă de mamă.21 Interacţiunea dintre cele trei componente este supusă unui conflict continuu. apare capacitatea de a simţi ruşine şi dezgust. Însă. descărcarea etc.Id este neorganizat. este traumatizat de atentia pe care aceasta i-o acordă unui nou-nascut. se schimbă nu doar modalităţile de activitate.Kardiner (a introdus conceptul de personalitate de bază). Originea sa este externă. sînt multiple: refularea. băiatul. Pe măsură ce libedoul se dezvoltă.Stekel (a insistat asupra conflictului psihic în nevroze. A. urmată atît la băieţi. prin doua exemple: mica fată ce vrea să se considere preferată tatălui şi care suferă la un moment dat o pedeapsă aspră din partea acestuia şi se vede prăbuşită din universul său. în timp ce dezvoltă sentimente de ostilitate la adresa tatălui (complexul Oedipian). pe care el îl numeşte oedipian. După Freud. deplasarea. La fetiţe legătura este inversă. Adler (fondează psihologia individuală) etc. băieţii îşi concentrează dorinţele sexuale cu mai multă intensitate asupra mamei. Abraham. A. Drept rezultat. fiind dictat de pedeapsa şi recompensa din afară. tot în primii ani de viaţă. raţionalizarea. Fromm (introduce conceptul de alienare socială analizată prin prisma psihanalizei). Printre continuatorii teoriei psihanalizei au fost K. Întîi apare iubirea de sine. Acestei prime etape i se pune capăt prin refulare. ordonat de principiul realităţii. Jones. Copilul poate fi determinat să abandoneze înclinaţia lipsită de speranţă si din cauza absenţei satisfacţiei sperate şi a refuzului permanent din partea părintelui. individul comite fapte delincvente din profundul sentiment de vinovăţie. Apoi. ci şi obiectul la care el se raportează. în detrimentul său. Mecanismele de apărare. La antipod. ca funcţie a eului. E. 74 . care o consideră pe mamă ca pe proprietatea lui. sublimarea. izolarea. inconştient şi acţionat de principiul plăcerii în opoziţie cu egoul. aceste evenimente nu este necesar să aibă loc în toate cazurile. asupra înlocuirii termenului de nevroză cu cel de parapatie). avînd funcţia de împăcare şi sinteză a pulsiunilor libidinale şi existenţiale. Supraeul decurge din normele sociale imprimate prin sugestie şi dictat din fragedă copilărie şi este o forţă inconştientă prin care normele devin imperativ-categorice. al cărui rezultat poate fi diferit. E.22 Freud exemplifica latenţa complexului. Ego este o realitate dinamică între Id şi Superego.

care studiază criminalitatea. De altfel. reacţia socială are un obiect de cercetare mult mai amplu decît criminologia clinică. Tradiţional. XX. Îndeosebi. Criminologia clinică Expresia „criminologie clinică” este utilizată în două sensuri:  în sens larg. Prin măsuri de reacţie socială se înţelege ansamblul modalităţilor utilizate de către societate în vederea luptei contra fenomenului criminal. criminologia clinică are. în ansamblul său. între criminologia clinică şi reacţia socială faţă de criminalitate există multiple interferenţe. criminologia clinică poate fi confundată cu prevenirea criminalităţii. Pe lîngă cele spuse. spre deosebire de criminologia generală. 75 . şi anume: cu prevenirea terţiară ca formă a modelului social. ca urmare a studiilor de reacţie socială. alte metode de prevenţie. După o fază a unei expansiuni remarcabile. care implică un eventual tratament. aceste modalităţi se exprimă în pedepse. Deosebirea este. criminologia clinică a intrat într-o lungă perioadă de declin. Prin aceasta din urmă se urmăreşte prevenirea recidivei prin intermediul acţiunilor de readaptare socială sau de neutralizare a delincvenţilor. ea prezintă studiul multidisciplinar al unui caz individual al delincventului în vederea prevenirii recidivei. atunci criminologia clinică – doar pe categorii. În fapt. totuşi. expresia reprezintă studiul fenomenului criminal din punct de vedre individual. adică cele cu caracter medical. Criminologia clinică îşi are originile în afirmaţiile lombrosiene privind necesitatea examenului psihomedical al criminalului şi cele ale lui Garofalo cu privire la ancheta socială. cuvîntul clinic provine din greacă însemnînd „pat”. ce a durat pînă la finele anilor ’60 ai sec. de esenţă. ca fenomen social. Lipsa de practicism a acestei teorii este dovedită de succesiunea complexă de metafore care o cuprind şi care nu pot fi verificate. Dacă prevenirea criminalităţii se face în plan general. pe categorii.23 Din punct de vedere etimologic. totuşi.  în sens restrîns.Teoria psihanalitică nu s-a dovedit capabilă să-şi asimileze într-un mod satisfăcător progresele făcute în studiul sistemului nervos.

24 De fapt. ea era orientată doar spre retribuţie. ea încercînd să transforme criminologia în medicină anticriminală. iar închisoarea – în clinică. Cu toate acestea. Noţiunea de cauză este interpretată prin intermediul elementelor sale constitutive. După Garofalo. s-a promovat în continuare conceptul clinicist. B. Pinatel. capacitate criminală sporită. dar adaptabilitate redusă. Elaborarea acestui concept a fost determinată de faptul că răspunderea vinovatului nu corespunde criteriului liberului arbitru. Formele stării de pericol sînt: 8) starea de pericol cronică sau permanentă ce se exprimă printr-o particularitate psihologică şi morală a fiinţei prin care ea îşi manifestă caracterul antisocial. prin formele şi aprecierea sa. Criminologia clinică îşi are sorgintea în starea de pericol propusă de Rafael Garofalo. dar adaptabilitate satisfăcătoare.  mică. starea de pericol conţine două elemente importante:  capacitatea criminală. capacitate criminală uşoară şi adaptabilitate satisfăcătoare. ideea exista prin noţiunea de „alarmă” creată de către J. Bentham. adică aptitudinea şi probabilitatea constantă a individului adaptabilitatea individului. pe de o parte. dar adaptabilitate redusă. doar că el decide ca această adaptare să o facă delincvenţial. pedepsire. prin care se subînţelegea pericolul social sau starea de pericol. readaptarea socială se poate atinge şi pe alte căi decît a tratamentului. pe de alta. aceasta justificîndu-se prin programele de tratament propuse de către criminologia clinică în cazul prevenirii recidivei. capacitate criminală uşoară.25 A. Mai mult decît atît. fiecare individ are posibilitatea. de a se adapta mediului. mai mare sau mai de a comite din nou o faptă. iar. criminologia clinică a fost recunoscută drept singura modalitate de înlăturare a unor forme ale criminalităţii sexuale. Există tendinţa de a identifica criminologia clinică cu readaptarea socială a infractorului. Anume din aceste considerente reprezentanţii acestui curent negau pedeapsa ca măsură preventivă.Odată cu apariţia teoriei personalităţii criminale a lu J. Prin stare de pericol a individului se înţelege înalta probabilitate că un individ va comite un delict. Există patru combinaţii posibile ale acestor două elemente: 4) 5) 6) 7) capacitate criminală sporită. înaintea pozitiviştilor. 76 .

Kellens (Crime en col blanc et stigmatisation 1970). 3. Aprecierea cazului individului se exprimă în diagnostic şi pronostic. uneori negativ. Observarea se exprimă atît sub aspectul cadrului. Aprecierea stării de pericol este dictată de doi indici: 10) 11) indici legali – constau în natura şi numărul faptelor comise de către persoană. Scopul predicţiei este elaborarea unui tratament. Shlomo Shoham (The stigma theory of crime and social deviation 1970). periculos. prin sine. Noţiunea de stare de pericol vine să genereze confuzii şi incertitudini între periculozitatea unui comportament şi periculozitatea individului. 77 . Aspectul. intervenţii chirurgicale etc. cum mai e numită. administrarea medicamentelor. Hausman (Le stigmate. Van Outrive (Stigmatisation: un prologement de l'analyse criminologique? 1973). electroşocul. aprecierea. Printre metodele de corecţie se propun psihanaliza. Însuşi individul nu poate fi. în vederea readaptării sociale a persoanei. Teorii de orientare sociologică Teoria stigmei Una dintre teoriile curentului interacţionist este „teoria stigmei" sau. luarea măsurilor de prevenire a recidivei. G. Anume în baza conceptului stării de pericol enunţat anterior s-a construit criminologia clinică. une forme originelle de reaction sociale 1973) etc. A.9) starea de pericol de criză ce caracterizează majoritatea delincvenţilor. Eminenţi reprezentanţi ai acesteia sînt Erwin Goffman (Stigma. Majoritatea acestor criminologi pun accentul pe rolul pe care îl joacă instituţiile juridice penale şi atitudinea societăţii însăşi faţă de dezvoltarea comportamentului deviant. 1963). al cercetărilor clinice s-a exprimat prin lezarea unor garanţii şi libertăţi ale persoanelor investigate. ci doar comportamentul lui poate avea un grad de pericol. lobotomia. „labeling theory" – „teoria etichetării”. care include o serie de operaţii: observarea. cît şi al momentului de efectuare. indici bio-psihologici şi sociali – permit a descoperi factorii actului criminal comis şi de a evalua starea de pericol a individului. putînd fi înaintea judecării sau după. care înainte de trecerea la act suportă o criză psihologică.

fiind ocoliţi de stigma legii. care se răsfrîng asupra condamnatului. efectuat de Wallestein I. Acest proces decurge prin multiple niveluri: 1) aplicarea legii penale de către organele de drept. În 1934 soţii Glueck au stabilit că faptul aducerii unui adolescent la poliţie are o mai mare influenţă asupra alegerii carierei delincvenţiale. 3) conceptul de personalitate – în cele din urmă.Prescripţiile legii penale (antecedentul penal. De altfel. un însemn asupra acestuia. în cele din urmă. Recidiva printre primii era mai mare decît printre cei judecaţi. În cadrul unui sondaj. se aplică ca o „stigmă". răpiri etc. De fapt. comportamentul său fiind determinat de stereotipuri.Mead. Astfel. dar anume asupra acelor mai puţin protejaţi de soartă. în SUA. nepedepsiţi." În locul acestora ar fi trebuit să fie cei care stau în libertate. „tînărul delincvent devine rău.H. care comit infracţiuni de un pericol extrem. La întrebarea „De ce legea se aplică diferit faţă de criminalii în „gulere albe" şi ceilalţi?".Sutherland. care săvîrşesc infracţiuni minore. paradoxul este că stigma se aplică nu asupra criminalilor „de forţă". nemaivorbind de atitudinea societăţii. individul va deveni cel pe care l-a considerat (l-a stigmatizat) societatea. decît însăşi condamnarea lui.). societatea rezervă fiecărui individ un anumit rol. deoarece este definit ca fiind rău şi deoarece nu este crezut dacă este bun". ajunge la concluzia că „3/4 din condamnaţii din închisorile SUA nu sînt adevăraţi criminali. încercînd să răspundă. Teoria stigmei este fondată pe trei baze psiho-sociologice: 1) noţiunea de rol – comportamentul fiecărui individ este asociat unor stereotipuri. adică o marcă. s-a stabilit că 90 la sută din intervievaţi au recunoscut că săvîrşesc infracţiuni fără a fi pedepsiţi (inclusiv tîlhării. declararea persoanei drept recidivist deosebit de periculos). nu este vorba de un singur act deviant. Reprezentanţii „păturii respectabile" a societăţii rămîn. 2) conceptul de interacţiune – fiecare act comis de individ nu este decît o reacţie la atitudinea societăţii. jafuri. E. pe care în cele din urmă acesta şi-l asumă. 78 . ci de procesul prin care societatea aplică marca „deviantă" unui individ şi maniera în care acesta reacţionează la stigmatizarea în cauză. după cum afirma şi profesorul american G. De fapt.

. Teoria stigmei se reduce la următoarele: • înainte ca unele persoane să fie stigmatizate. comportamentul lor trebuie observat de către societate. adică a normelor penale. fapt ce ar favoriza delincvenţa. De fapt. dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indivizilor şi asigură ordinea socială. De exemplu. căci. fiziologice sau psihologice. cînd persoana. 3) elaborarea regulilor sociale de conduită. contează nu pedeapsa. am putea menţiona două modalităţi de aplicare a stigmei. în cele din urmă. radioul. Durkheim. prietenii. În acest sens avea dreptate Lemert care spunea: „Nu devianţa conduce la control social. Stigma este o pecete socială. creîndu-şi astfel „cariera criminală". în cele din urmă. ci modalităţile de prevenire a infracţiunii. • observaţia va fi urmată de reacţia socială. Teoria anomiei sociale Provenită de la grecescul „a”( tradus „fără") şi nomos. Termenul a fost introdus în limbajul disciplinelor sociale de către filosoful francez Jean-Marie Guyau. De exemplu.. nu va rezista să nu recidiveze. TV. elevii care sînt etichetaţi negativ în şcoală vor ajunge a se considera drept inferiori.). teoria stigmei este un produs al evoluţiei teoriei lombrosiene care stabileşte infractorul în dependenţă de anumite particularităţi antropologice numite stigmate de natură anatomice. dar anume controlul social însuşi conduce la devianţă". dar conţinutul sociologic şi consacrarea sa se datorează lui E. Esenţa teoriei stigmei constă în evitarea dramatizării răului. în La Division du 79 . noţiunea desemnează starea de dereglare a funcţionării unui sistem sau subsistem social. în a doua jumătate a secolului al XlX-lea. în vogă acum. dar care uneori poate fi aplicată şi graţie particularităţilor fizice ale individului. • permanenta atitudine ostilă a societăţii va conduce. pînă nu demult se considerau a fi stigmatizaţi drept criminali sau nişte „răi". mai întîi. Termenul este utilizat de Durkheim.. Prima – cea aplicată de societate înainte de săvîrşirea faptei şi a doua – aplicată după condamnare. „lege" sau anomia („violare a legii"). tinerii cu freză scurtă. De fapt.) şi cel general (presa..2) nivelul reacţiilor interpersonale din mediul apropiat (familia. chiar şi reeducată fiind. la determinarea individului de a săvîrşi delictul.

prin care şi-ar înlătura frustrarea 80 . 2) organizarea socială sau ansamblul normelor şi instituţiilor care reglează accesul la cultură şi indică mijloacele autorizate pentru a atinge scopurile. atunci cînd tinerii nimeresc din lumea ideală. pentru a desemna una din cauzele proastei funcţionări a diviziunii muncii în societatea din timpul său. în viaţa reală ei încep să se decepţioneze şi să fie frustraţi. publică lucrarea Delincvenţă şi oportunitate: teoria grupurilor criminogene tinere. generată de lipsa unei reglementări satisfăcătoare a relaţiilor dintre diferite elemente (neatingerea unei „solidarităţi organice") şi apoi Le Suicide (1897). Anomia se instalează cînd se creează o discrepanţă mare între tendinţele indivizilor şi mijloacele legale de atingere a acestora pentru anumite categorii sociale. Suicidul anomic apare îndeosebi în perioadele de maximă dezvoltare economică. Cloward şi L. trebuie de distins două categorii de date fundamentale: 1) cultura sau ansamblul de valori care guvernează conduita indivizilor în aceeaşi societate şi desemnează scopul spre care trebuie să tindă membrii corpului social. „anomice" şi „fataliste". Robert Merton analizează conceptul de „anomie” ca fiind principala cauză de dispariţie a valorilor pe care se construieşte societatea. Reacţia tipică la aceasta este: crearea bandelor în care prin sustrageri tinerii ar atinge standartele impuse de societate. aceştia nu-şi mai pot ţine dorinţele în frîu. Aceste categorii defavorizate recurg la delincvenţă.Ohlin. unde anomia îşi găseşte aplicaţie în cunoscuta clasificare a sinuciderilor: „egoiste". Neputînd să-şi atingă aspiraţiile. „altruiste". exprimînd dispariţia tradiţiei. Cum forţele integratoare stabilesc indivizii aflaţi în competiţie unul cu celălalt. ajungînd pînă la dezgust de ea.travail social (1893). 26 Acest model de explicare a cauzelor delincvenţei nord-americane a fost ulterior invocat şi în statele continentului european. creată de către educatori. indiviziii încep să nege şi să încalce regulile doar ca să-şi atingă ţelul. cînd ambiţiile indivizilor nu mai au limite exacte. în care au exprimat ideea că. Preluînd ideile lui Durkheim. Cum deci se poate stabili momentul în care o societate este anomică. În 1961 succesorii lui Merton R. Ei încep să ceară prea mult de la viaţă. consideră Merton. în pofida sancţiunilor penale pe care le are? Pentru aceasta. reunirea în grupări agresive.

398. 81 . O. p. – Bucureşti: Oscar Print. includerea în organizaţii antisociale. p. Cultura cuprinde un sistem de valori şi de norme şi un criteriu de valorizare şi de integrare în grupul social. mulţi însă vor eşua. pentru a se confirma. pentru Sellin conceptul „conflictului de culturi˝ nu este suficient pentru a explica variaţiile nivelului de criminalitate. Problemes fondamentaux de la criminologie. Aşa. căzînd în mrejele delincvenţei. în societatea cu grad înalt al migrărilor.151. 2002. se închid în sine încercînd într-o astfel de manieră să se izoleze. 1998. diferitele valori fac dificilă coexistenţa umană. 1966. – Paris: Cujas. răutăcioase şi negative în reacţie cu o cultură dominantă caracterizată prin efortul susţinut de întreaga societate cu obiective de finalitate îndelungată.28 Esenţa teoriei conflictului de culturi se exprimă prin modalităţile diferite de percepere a vieţii.generată de nedreptatea socială.389. să se refugieze de degradarea socială. cit. p. Cohen caracterizează subcultura delincvenţială prin opunere la cultura generală care aparţine claselor medii: este un sistem de valori temporale ce favorizează modelele de conduită nonutilitare. fie prin o reuşită economică în limita clasei care îi aparţine.399. el trebuie situat în complexul factorilor sociali şi economici de ansamblu ale societăţii. Cu toate acestea. crima rezultă din şocul care se produce în aceeaşi societate între normele de conduită diferite. După el. Cohen care s-a bucurat de mare succes în perioada anilor 1956-1965. Referinţe: 1. p. Criminologie.. Criminologie. Conceptul conflicului de culturi a dat naştere teoriei subculturii delincvenţiale a lui A. O mică parte dintre ei va reuşi. 2. alcool. 4. Raymond Gassin. Ibidem. tânărul cel mai dezavantajat va încerca fie să se ridice pe scara socială. – Paris: DALLOZ.27 Teoria conflictului de culturi În 1938 apare lucrarea Conflictul de culturi şi criminalitatea aparţinînd lui Thorsten Sellin.156. 3. 5. Op. în particular. p. Acest şoc este aparent. Rodica Mihaela Stănoiu. acestea pot suscita înrăirea reprezentanţilor altor grupări sociale. Kinberg. cu responsabilitate personală şi politeţe etc. în care autorul a subliniat rolul conflictelor de cultură în geneza criminalităţii. Raymond Gassin. în care tinereii ar întrebuinţa droguri.

– Paris. 18. 26. С. p. Op. cit. Иншаков. 13.164-165..М.143. Boişteanu.1971. Op. Op. nr. 23. p. p. cit.585.243.15. Criminologie. Dennis Gath. A se vedea: G. Rodica Mihaela Stănoiu. cit. Op. 8. Ibidem. Merton. Tratat de psihiatrie. Richard Mayou. Mateuţ.156.М. 2003. – Iaşi: UMF.169. .M. p. Op. 1938. p. 14.Иншаков. V. Michael Gelder. p.157. Ibidem. 2006. 24. p. – Москва: Инфра-Норма. – NZ. Op.114-116. С. p.Mailloux.31. Gh. R.124. Иншаков. cit. 16. Richard Mayou. 19.1997..173. cit. p. Op. 672678.Ohlin Delinquency and Opportunity: A Theory of Delinquent Gangs. Raymond Gassin. p. 21. С. citat de R. Michel Born. 28.140. cit.. 1961. Raymond Gassin.. p. 1987. 1993. a. 7.. 10.97. Criminologia (Note de curs). Ibidem. I. 1993.Bucureşti. Dennis Gath.225. Raymond Gassin. – Arad. Social structure and anomie//American sociological review. Ibidem. Зарубежная криминология. p. L. p. – Oxford – Bucureşti.K. p. 12. 22.101. p. citat după: Raymond Gassin. 15. 9. Psychologie de la delinquance. p. citat după С. Jeunes sans dialogue: criminologie pedagogique – Paris: Fleures. Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de Drept.33-34. Op.. cit. Op.167. 20. 17. Cloward.6.579. 1890..144.М. 11.. Ciobanu. – Bruxelles: de Boeck. p.М. Иншаков.174. p. P. R.Tarde.96. Op. p. p. Les lois de l’imitation. Op. p. 82 .. cit. 1994.. Michel Born. 27. Rodica Mihaela Stănoiu. Chiriţă. 25. Stănoiu. Psihiatrie clinică.6. cit. cit. Pirozynski. p. N. cit. p. T. Michael Gelder..

Există la moment două maniere de intrepretare şi explicare a genezei delictului: prima constă în întrebarea: de ce un anumit număr de indivizi devin delincvenţi?.PERSONALITATEA DELINCVENTULUI MINOR 1. XIX este tratat şi ca un fenomen colectiv. Este semnificativ faptul că altădată acest comportament era perceput ca un act concret individual. Conceptul de personalitate a delincventului minor Actul delincvent nu este doar un fenomen de masă legat de organizarea şi funcţionarea societăţii. şi numai abia începînd cu sec. deoarece. fiind contrar normelor legale. În acest sens se poate afirma că actul delincvent este unui individual. el este întîi de toate comis de către un individ sau un mic grup de indivizi. ci şi un fenomen individual. a doua face 83 .

aptitudinile specifice. Darwin considera că acest fenomen are loc la 17 ani. Gesell – la 2 ani. în integralitatea determinărilor sale bio-psiho-socio-culturale. Variabilele psihologice care mediază performanţele şi manifestările sînt numeroase: trebuinţele şi interesele. înainte de a duce la anumite rezultate şi de a se concretiza în anumite performanţe. deci creatoare. psihic sau social. adică de personalitatea individului. atitudinile caracteriale. Fiecare avea dreptate. ca o grilă de recepţie selectivă. să fie acea personalitate în viitor. achiziţiile anterioare. cu ansamblul ei de caracteristici individuale şi de vîrstă. însuşirile intelectuale. cu însuşirile lui generale. fizic. Ele acţionează ca un filtru. generat de particularităţile psihoindividuale ale copiilor. Noţiunea de personalitate are în vedere individualitatea umană unică. repetabile. concomitent cu fenomenul variabilităţii şi dispersiei. nu numai de ceea ce a fost experienţa complexă a persoanei şi societăţii.referire la întrebarea: de ce majoritatea indivizilor nu devin totuşi delincvenţi? Desigur. fondul emoţional. fiind cercetă sub mai multe aspecte şi invocată şi de alte ştiinţe. Dar. acţionează şi legea aderenţei personalităţii individuale la tabloul de valori medii ale caracteristicilor psihice induse de apartenenţa mai multor copii la acelaşi stadiu de dezvoltare psihică. care nu se realizează brusc. în mai multe etape. orice act exteriorizat uman este indisolubil legat de aspectul interiorizat al subiectului. iar Réné Zazzo – la 3 ani. pentru că identitatea de sine este un proces complex. Payer – la 19 luni. Mulţi autori au legat apariţia identităţii de sine de momentul în care copilul se recunoaşte în oglindă.2 84 . ea este determinată şi de ceea ce vrea. structurile tipologice şi temperamentale. irepetabilă.1 Conceptul de personalitate a individului este centrat pe faptul identităţii de sine. Trecerea de la o stare la alta a sistemului de personalitate este o permanentă devenire. imprimînd o notă de specificitate individuală proceselor de învăţare şi conduitelor infantile. comune. ea fiind determinată nu numai de ceea ce este sistemul actual. Noţiunea de personalitate aparţine primordial psihologiei. anticipativ modificatoare a mediului. se răsfrîng prin prisma condiţiilor interne ale personalităţii minorului. Temeiul acestei legături rezidă în faptul că solicitările externe impuse minorului. persoana şi societatea. ceea ce deosebeşte un individ de toţi ceilalţi. disponibilităţile şi înzestrările generale.

după care personalitatea depinde de constituţia fizică.  coerenţa – exprimă existenţa unei anumite organizări şi interdependenţe între toate elementele ce compun personalitatea. făcînd din om un exemplu unic. care consideră personalitatea ca o construcţie factorială. care pot fi mii. au natură secundară). asigurînd astfel un sistem funcţional din elemente interdependente (unui individ îi sînt caracteristice 2-3 trăsături principale. personalitatea constituie suma calităţilor persoanei. Conceptul de personalitate posedă trei particularităţi ce o caracterizează :  globalitatea – personalitatea individului este constituită din ansamblul de caracteristici care permit descrierea sa. fiind înţeleasă ca homo sapiens. asigurîndu-şi astfel identitatea de sine. de temperament şi de caracter. celelalte. printre aceste fiind identificate patru curente3: 1) curentul tipologic (aparţinîndu-i lui Sheldon în special). homo faber. conceptul de personalitatea poate fi privit sub dublu aspect: static şi dinamic. personalitatea mereu presupune aspectul social intrinsec. personalitatea trebuie să îşi păstreze pe o anumită perioadă unitatea componentelor la influenţa factorilor externi.  stabilitatea temporală – fiind un sistem coerent. 4) curentul culturalist (Kardiner). personalitatea este facultatea de a se comporta într-o manieră sau alta.Noţunea de personalitate nu trebuie confundată cu cea de persoană sau individ.). după care membrii societăţii au în comun elemente asemănătoare ale personalităţii care formează „personalitatea de bază". sinteza acestora. dominanţă şi opusul ei – supunerea etc. Pentru primul. or. Ego şi Suprego. homo valeur. care percepe personalitatea ca fiind rezultatul conflictului dintre cele trei niveluri ale psihicului: Id. predominante. forţa eului ţi opusul ei – emoţionalitatea nevrotică. 3) curentul factorial (Cattel). exprimată în modalitatea răspunsurilor date la situaţii (de exemplu. Generalizînd toate curentele nominalizate. S-au formulat orientări diferite mai largi în implicaţii de cadru asupra conceptului de personalitate. de a alege o conduită sau alta în situaţiile cele mai 85 . Personalitatea este o construcţie elaborată în psihologie în scopul explicării modalităţii de creare şi funcţionare psihofiziologică a organismului uman. 2) curentul psihanalitic (Freud). dinamică şi antagonistă. Pentru a doua. identificarea printre alţii.

căci numai definidu-se pe sine ca personalitate adolescentul se va putea adapta la mediu. cu un înalt grad de stabilitate şi care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului delincvent. de integrare în viaţa socială prin asimilarea unor deprinderi adecvate. stabilea două funcţii ale acesteia: funcţia de adaptare la mediu. pe care adolescenţii o descoperă şi o judecă fără menajamente. or. de afirmare treptată şi sigură a ei. ea se situează la hotarul între copilărie şi maturitate. funcţia de definire a personalităţii. care îl împinge pe adolescent deasupra lui însuşi. nu numai deasupra a ceea ce era în copilărie. de închegare şi structurare. fiind determinată de conjuncturile şi factorii delincvenţiali şi de mecanismul trecerii la act. termenul de personalitate a devenit sinonim cu individualitatea fizică şi patologică.5 În orientarea psihologică. ci chiar dincolo de ceea ce va deveni la vîrsta adultă. de punere în acord cu solicitările mediului. se poate distinge personalitatea minorului în momentul trecerii la actul delincvenţial (factori declanşanţi) şi factori care anterior au influenţat formarea personalităţii delincventului (factori predispozanţi). ca o adevărată forţă de şoc în faţa lumii adulţilor. fapt care apare ca o sursă de progres moral şi spiritual. adolescenţa se dovedeşte a fi cea mai problematică. împreună. iar dorinţa de autoafirmare poate fi uneori excesivă. prin atitudinea sa de antisociabilitate. se va putea autodepăşi. Printre diferitele etape de vîrstă ale minoratului.7 86 . funcţia de depăşire. conceptul de personalitate a delincventului este considerat o variantă a viziunii căreia persoana este rezultatul influenţelor determinante ale factorilor socio-culturali. Anume cea din urmă şi interesează mai mult în cadrul delincvenţei juvenile. transformîndu-se în devianţă. personalitatea delincventului este o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale. Psihopedagogul francez Maurice Debesse. În orientarea sociologică.6 Din punct de vedere criminologic şi al delincvenţei juvenile. configurau portretul unui tip distinct de comportament uman.diverse în care se află individul. caracterizat prin predestinare ereditară şi nebunie morală4. analizînd adolescenţa. În cadrul orientării biologice clasice. Dezvoltarea personalităţii este determinată şi de influenţa celor cinci crize de vîrstă prin care trece omul în evoluţia sa şi care la fiecare se manifestă mai mult sau mai puţin accentuat. sumă a unor stigmate care.

conflictele cu învăţătorii. spre sfîrşitul adolescenţei fiind capabil de a se analiza obiectiv şi de a se aprecia. ci un candidat la dobîndirea acestui atribut.necesitatea exagerată în comunicare cu semenii – ca mijloc de compensare a nevoii în autoafirmare. atitudine de neplăcere. ce scopuri şi idealuri are. neglijare. cu rezultate bune sau mediocre. 87 . asumarea unor responsabilităţi sociale. . p.9 Actualmente.Se ştie că la naştere omul nu este o personalitate. evoluînd nu mereu uniform şi continuu. dar şi spre unele reacţii de negativism. dobîndire realizată în timp. cu încercări reuşite sau mai puţin reuşite.8 Printre relaţiile sociale favorizante în formarea potenţialului delincvent minor se enumeră a fi: . Adolescenţa este cea mai sensibilă şi mobilă perioadă de evoluţie fizică.neacceptarea poziţiei adultului. 1995. Mielu Zlate. Abia acum se formează conştiinţa de sine ca formaţiune psihică complexă. de respingere în bloc a ceea ce vine de la alţii. în studiul personalităţii delincvenţilor minori se pune accentul mai curînd nu pe criteriul biologic şi psihologic. ce reprezintă el pentru alţii şi pentru sine. familia nefavorabilă. Pantelimon Golu. încadrarea corectă în activităţile şcolare. Referinţe: 1. Emil Verza. .195. psihică şi socială. ce îşi propune să devină.în grup de semeni fac diferenţierea semenilor în funcţie de simpatie. care poate modela personalitatea în sens pozitiv sau negativ. Psihologia copilului. Astfel. . nereuşita şcolară.conflictele frecvente cu părinţii. de exclusivism. de revoltă şi nonconformism comportamental. anturajul îl ghidează spre practicarea unor comportamente dezirabile sub raport social. tendinţa de izolare în relaţii interpersonale. dar pe cel social. . Macromediul. adolescentul dîndu-şi seama de cine şi ce este. specialiştii consideră că dacă în jurul vîrstei de 3 ani există marea majoritate a premiselor personalităţii. în poziţia de lider sînt agresivi. –Bucureşti : Editura didactică şi pedagogică. atitudine critică faţă de adulţi. cu eforturi. Procesul constituirii personalităţii începe din primele zile ale copilării şi continuă întreaga viaţă. în poziţia de izolare socială manifestă conformitate mărită. în adolescenţă personalitatea este în linii mari constituită.

162.. p.162. funcţiilor şi însuşirilor psihice. Y. fizică şi plasamentul individului în societate. proceselor. 4. Carcea Maria Ileana. transpusă în modificările fizice. noiembrie 2003. fiind corelate una cu alta şi predeterminîndu-se. B. personalitatea cuprinde un ansamblu al unor dimensiuni bio-psihosociale.2. ce constă în apariţia. luate în ansamblu. Ibidem. Initiation à la psychologie moderne. . dezvoltarea biologică. –Iaşi: Chemarea. Narcis Giurgiu. 1992. 7.166. care în decursul vieţii sunt supuse unor transformări de ordin cantitativ sau calitativ. se desprind trei dimensiuni: A. există într-o strînsă interacţiune şi interdependenţă. Fiecare vîrstă reprezintă o etapă calitativ nouă a dezvoltării psihice şi se caracterizează printr-o multitudine de schimbări care. 6. 1969. Svetlana Rîjicova. p. – Iaşi: Universitatea Tehnică «Gh. Asachi».161. Coordonatele biologice ale personalităţii delincventului minor A. În funcţie de nivelul la care are loc asemenea modificări. Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalităţii delincventului minor Din definiţie. p. C. 5. partea I. de mediul social existenţial. în biochimice ale organismului.245-289. Perioadele de vîrstă ale dezvoltării 88 . morfologice şi dezvoltarea psihică. 3. Ibidem. 2000. care împreună asigură dezvoltarea. concretizată în reglarea conduitei individului. cit. Cunoaşterea personalităţii: – Suport de curs IDD. p. p. Chişinău. p. Pantelimon Golu şi alţii. 9.1 Cele trei determinante ale personalităţii şi concomitent forme ale dezvoltării umane.161.14. Ibidem. Castellan. Vîrsta constituie nişte coordonate morfologice care pun în evidenţă dezvoltarea psihică. formează specificul structurii personalităţii minorului la etapa dată a dezvoltării. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea. p. 2. instalarea şi transformarea dezvoltarea socială. conformitate cu normele şi cerinţele impuse de colectivitate. Op. 8.Paris: Sedes. Elemente de criminologie.

prin starea sistemului nervos.  psihologic – este determinat de modificările calitative în dezvoltarea psihică. vîrsta este importantă în stabilirea responsabilităţii.  Vîrsta şcolară mică – 7-12 ani. exigenţe înaintate minorilor de o anumită vîrstă. penală. „sînt pasibile de răspundere penală persoanele fizice care. fiind deci fapte grave de a căror periculozitate socială minorul nu putea să nu îşi dea seama. Scimbările istorice în viaţa socială impun şi alte cerinţe. la stabilirea vîrstei tragerii la răspundere – delictuală. În dependenţă de domeniul de activitate şi de dezvoltare. literatura de specialitate formulează diferite principii. cu privire la caracterul istoric al dezvoltării psihice. rolurile pe care le are individul în societate. ţine cont de posibilitatea perceperii pericolului social al faptei. perioadele de vîrstă au cel puţin patru aspecte:  cronologic – de la naştere pînă în prezent.  Copilăria fragedă – 1-3 ani. Prin aceasta se exprimă şi mobilitatea limitelor între vîrste. în dependenţă de politica penală a statului. 89 . alin.  sociologic – se caracterizează prin maturitate socială.  Vîrsta preşcolară – 3-7 ani. însă ele pot să nu coincidă cu vîrsta lui cronologică. (2) art.21 CP RM. Ca excepţie de la regula generală. precum şi relaţiile cu cei din jur. De altfel. potrivit art. Astfel. au împlinit vîrsta de 16 ani". de aceea legiuitorul.  biologic – se determină prin gradul de maturizare sau de dezintegrare a organismului. fie principiul dezvoltării în cadrul activităţii. Acestea din urmă se exprimă prin infracţiuni comise cu intenţie. de exemplu: principiul istorismului.psihice depind într-o anumită măsură de numărul de ani trăiţi şi de gradul de maturizare a organismului minorului. Mobilitatea hotarelor de vîrstă de la o epocă la alta este în strînţă corelaţie cu structura conştiinţei minorului. psihologia elaborează următoarea periodizare:  Pruncia – 0-1an. De aceea. Examinînd periodizarea dezvoltării de vîrstă. Din punct de vedere juridic. în momentul săvîrşirii infracţiunii.21 CP RM enumeră situaţiile cînd vîrsta răspunderii penale coboară la 14 ani. contravenţională. vîrsta răspunderii penale în fiecare stat este stabilită diferit. inclusiv a celei penale.

dar criza de vîrstă nu constituie deja un caracter format. La aceste crize de vîrstă se raportează: criza nounăscutului. criza de la un an. adolescenţa propriu-zisă – 15-18 ani. Cesare Lombroso. Cu toate acestea. critică şi postcritică. minoratul cuprinde următoarele categorii de vîrstă:  Copilăria (de la 0-12 ani). B. mai mult sau mai puţin evidenţiat. deoarece constituţia sa fizică este la general mai puţin compatibilă cu forţa masculară pe care o solicită faptele de violenţă. autor al pruncuciderii poate fi doar mama biologică. Însă. diconfort. manifestarea independenţei etc. Indiferent de sex. pe care o aborda încă unul dintre întrmeietorii criminologiei. ea este temporară şi trecătoare.4 Mai mulţi criminologi şi psihologi susţin că biologic şi social femeia este mai puţin predispusă spre delicte decît bărbatul. dezvoltarea criminologiei. În paralel. Este de subliniat că la diferiţi minori crizele se manifestă diferit. În criminologie.  Vărsta şcolară mare (adolescenţa) – 15-18 ani. psihologice şi sociale prin care indivizii se disting în femei şi bărbaţi. dar şi asupra reacţiei sociale faţă de femeile delincvente. 90 . Ele se manifestă prin negativism. Sexul exprimă un ansamblu al trăsăturilor morfologice. dorinţa de autoafirmare. De aceea. persoana ce a comis o faptă prejudiciabilă este trasă la răspundere. unde preadolescenţa cuprinde vîrsta între 12-15 ani. de exemplu. Fiecare dintre acestea cuprinde trei etape: precritică. este foarte importantă atitudinea celor din jur faţă de comportamentul minorilor întru evitarea unei eventuale stigmatizări. care făcea descrierea portretului bărbatului delincvent şi a femeei delincvente. criza de la 3 ani. postadolescenţa – 18-22 ani). criza de la 13 ani şi criza de la 17 ani. pentru unele infracţiuni în calitate de subiect activ le este specific doar un anumit sex. tematică cărei nu putea să nu lase amprente asupra domeniului criminalităţii feminine. Vîrsta şcolară mijlocie (preadolescenţa) – 12-15 ani. reacţiei sociale a condus la rîndu-i la examinarea problemelor nu doar sub aspectul criminalităţii feminine.  Adolescenţa (12-22 ani.3 Interesul pentru subiectul abordat se manifestă începînd cu anii 60 ai sec XX odată cu mişcarea de liberare a femeii. criza de la 7 ani.2 În evoluţia minorului un impact profund pot avea uneori perioadele critice de vîrstă care nu sînt specifice adulţilor. Studiul raporturilor între sex şi delincvenţă este o întrebare clasică.

faptele fetelor reprezintă zece la sută dintre faptele constitutive ale delincvenţei juvenile. În conformitate cu datele literaturii de specialitate. în mare parte al violurilor. variaţia geografică. Anglia. astfel încît femeia poate comite infracţiuni ce nu necesită forţă fizică. cazuri de suicid realizat printre sexul masculin. potrivit căreia proporţia femeilor condamnate în diferite state este fie joasă (Franţa. iar pentru tentativele suicidale – de 6 ori a sexului feminin. s-au înregistrat mult mai des. Două categorii de constatări pot fi făcute în privinţa volumului: 1) există mereu o disproporţie foarte importantă între delincvenţa feminină şi cea masculină. ceea ce subestimează afirmaţiile unor autori. 2) există o variaţie a nivelului delincvenţei feminine. războaielor. precum că rata mare a suicidului masculin este legată de condiţiile nefavorabile de viaţă şi de activitate ale bărbaţilor. am putea afirma că 91 . La general. funcţii şi structuri psihocomportamentale prin valorificarea subiectivă a experienţei social-istorice. cu folosirea modalităţilor mai agresive şi sigure. la general constituind 7-10 la sută din aceasta 5. Republica Moldova). se evidenţiază caracterul determinativ al acestui sex.actualmente spectrul faptelor s-a extins mult mai mult decît la agresiuni. 6 Pentru suicidul realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin. nivelul delincvenţei feminine în spaţiul urban este mult mai înalt decît în spaţiul rural în comparaţie cu cea a bărbaţilor. deoarece „totul curge". SUA. traficului de persoane etc. procese. Prin numărul mare de suicid masculin. faţă de cel feminin. care spunea că „un om nu se scaldă de două ori în apele aceluiaşi rîu". răscoalelor.8 Parafrazîndu-l pe filosoful antic grec Heraclit. inclusiv la vîrsta copilului şi adolescentului. prima fiind mai slabă decît cea din urmă. Studiul diferenţiat al delincvenţei fetelor de cel al băieţilor minori se determină de prezenţa unor caracteristici intrinseci de volum şi de structură (cantitative şi calitative).7 Coordonatele psihologice ale personalităţii delincventului minor Dezvoltarea psihică este procesul de formare şi restructurare continuă a unor însuşiri. o variaţie istorică poate fi atestată cînd nivelul delincvenţei feminine creşte în timpul tulburărilor sociale. în vederea amplificării posibilităţilor adaptative ale organismului. Portugalia). de exemplu în cazul prostituţiei. Factorii determinanţi ai delincvenţei fetelor fac ca acestea să devină mai curînd victime. anume: vîrsta femeilor la aceeaşi categorie de delicte este mai înaltă decît a bărbaţilor. fie ridicată (Belgia.

datorită permanentei schimbări şi prefaceri a vieţii sale psihice. funcţiilor şi proceselor psihice. indisciplinat. care a stabilit categoriile temperamentale în raportarea lor la cele patru elemente ale naturii: aer. Din punctul de vedere al delincvenţei juvenile ar interesa primordial trei aspecte ale dezvoltării psihice: temperamentul. a intervenirii pozitive în evoluţia sa socială. Flegmaticul este cel mai liniştit. de grup (acestea includ factorul verbal. Colericul puternic este cutezător. neatent. la rîndul lor. urmează a se valoriza activitatea lui pentru a evita deciziile pripite. singuratic. Clasificarea temperamentelor începe cu Hipocrate în antichitate. ea nu este uniformă. ferm. 92 .omul nu este aproape niciodată identic cu sine însuşi. pesimist. flegamtic şi melancolic. B. imprudent. spontan. Sanguinicul popular este voios. neimplicat. este paşnic. Există aptitudini simple care favorizează efectuarea multor activităţi. inexpresiv. perseverent. a însuşirilor. ranchiunos. independent. altruist. pretenţios. organizat. multifuncţional. diplomat. dar şi sfios. Aptitudinile exprimă însuşirea individuală care determină efectuarea cu succes a unei anumite activităţi.9 Dezvoltarea psihică are un caracter complex. Mult mai tîrziu. Aptitudinile se leagă de potenţialitatea efectuării acţiunii în baza asigurării unor condiţii optime. dar totodată obraznic. activ. lider. Plăcut. Sînt recunoscute patru tipuri temperamentale: coleric. pentru a-i doza şi a-i ordona programul de lucru. dar poliformă şi continuă. Dacă un copil este hiperactiv. cît şi în comportamentul exteriorizat. dîrz. dar în acelaşi timp despotic. Este importantă cunoaşterea temperamentului unui copil sau minor pentru determinarea măsurilor comportamentale aplicate faţă de el. stimulator. nepăsător. viclean. erorile. consecvent. instabil. autocontrolat. amabil. dar şi nehotărît. analist. a corectei orientări a activităţii sale. încăpăţînat. foc şi apă. afective. vesel. pîmînt. A. Temperamentul este dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii. Melancolicul pare a fi perfect. depresiv. vivace. exprimată atît în partcularităţile activităţii psihice. optimist. aptitudinile şi caracterul. aptitudini generale. sanguinic. psihologul rus Pavlov constată că temperamentul are la bază tipurile de sistem nervos. idealist. fricos. ce cuprind. absent.

Rolul cunoaşterii şi depsitării la timp a aptitudinilor este de a forma pe viitor o personalitate complexă. determinante pentru o persoană. jovial. nu acceptă planuri. caracterul se formează pe parcursul vieţii. activităţii de muncă. recomandări propuse din exterior. ştiinţifice.10 După gradul de exteriorizare sînt recunoscute două tipuri de caracter: extravertit (deschis. generalizate. extravertirea tinde spre manifestări caracteristice bolnavilor maniacali. Spre deosebire de temperament. Cercetările ştiinţifice nu au reuşit să implice diferit tipurile de caracter în etiologia infracţiunii. resping. termenul de caracter provine de la greaca veche semnificînd tipar. a semnalat că în formele lor extreme de manifestare. sunt orientaţi preponderent la valori materiale. Caracterul exprimă un ansamblu de atitudini-valori. cum ar fi: 93 . în procesul formării sale este foarte complex. la delincvenţii minori de cele mai dese ori se disting unele dintre atitudinile de viitor. pe cînd introvertirea tinde spre autismul schizofrenic. C. comunicativ. asimilarea atitudinilor şi valorilor socioculturale şi transpunerea lor într-un cadru strict personal. cultivîndu-i responsabilităţile şi dexterităţile pozitive şi utile. stabile. stil de viaţă. de reprezentare spaţială. devalorizarea instruirii. fiind influenţat de temperament şi aptitudini. faţă de ceilalţi în societate. dexteritate manuală) şi speciale.11 Coordonatele personalităţii minorului predispun spre formarea şi aplicarea unor reguli procedurale în interogarea delincventului minor. faţă de muncă. Totuşi. stabil şi echilibrat. lipsa planurilor profesionale. se realizează pe parcursul întregii perioade de formare a personalităţii: din copilărie spre vîrsta adultă. artistice). cum ar fi: lipsa planurilor vitale. după criminologul Narcis Giurgiu. fluiditatea frazelor. În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini: faţă de sine. perceptiv. Examinînd toate coordonatele nominalizate. aparent mai puţin sociabil şi mai puţin comunicativ). orientat spre propriul eu. şi cele complexe (tehnice. viitorul este perceput ca fiind o prelungire a prezentului. Familiei şi micromediului din apropierea minorului îi revine sarcina de formare a caracterului acestuia.numeric. Caracterul. sociabil) şi introvertit (închis. Etimologic. care se întemeiază pe convingeri puternice.

 predispunerea de a-şi asuma vina altora.  sugestibilitatea înaltă. Interogatoriul copilului se recomandă să fie promovat în formă de discuţie. intimidare şi etichetare a minorului. a modelului său comportamental care poate fi sau nu determinat de unele tulburări psihice. expertiza fiind determinată în funcţie de gradul participaţiei minorului la fapta imputată. Interogatoriul inculpatului minor. Nu se recomandă prezenţa părinţilor care poate avea efecte negative. în reproducerea consecutivităţii evenimentelor.  volumul atenţiei şi memoriei de lungă durată redus. pentru înţelegerea acestui fenomen este necesară concretizarea unor elemente de psihologie a minorului. Invitarea minorului la interogatoriu se face cît mai rapid pentru a exclude posibilitatea influenţării persoanelor „competente”. Tonul. în identificarea intervalelor de timp. După cum menţionează autorii 94 . Ţinem cont de particularităţile psihologice de vîrstă:  predispunerea de a face fantezii. ritmul discuţiei. Se evită situaţiile de ameninţare. de regilă. În unele cazuri se permite promovarea interogatoriului în condiţii neformale (depinde de personalitatea minorului). se recomandă să se facă în instituţia oficială pentru a sublinia caracterul oficial şi sever al situaţiei.12 În fiecare caz de delincvenţă a minorului este necesară efectuarea unei expertize psihiatrico-legale în vederea studierii personalităţii minorului. neobişnuite. condiţiilor şi modului de viaţă – ajută la stabilirea relaţiei.  prezenţa conformării condiţionează tendinţa de a vorbi „aşa cum trebuie/cum se cere” (comportament social-acceptat).  în procesul mărturiilor pot greşi în descrierea obiectelor şi circumstanţelor. de a exagera lucrurile. De asemenea. limbajul utilizat trebuie să corespundă particularităţilor individuale ale minorului. convorbire cu durata nu mai mult de o oră.  atenţia este selectivă şi orientată spre evenimentele extraordinare. în calitatea procesuală a acestuia. interesante.Cunoaşterea preventivă a personalităţii delincventului.

rudele. acesta are tendinţa de a prezenta faptele într-o anumită culoare. micromediu (grupurile sociale mici: şcoala. este indicat să fie ascultat în prezenţa unei persoane de încredere. relaţiile sociale. atitudini nonconformiste. în timpul examinării. În anumite cazuri patologice. gesturi. ce nu recunoaşte normele existente în societate. prietenii.14 Coordonatele sociale ale personalităţii delincventului minor Familia. educaţia. Un grup de factori determinanţi în apariţia violenţei juvenile îl reprezintă familia. Inadaptări comportamentale ale minorilor vizează. agresivităţi. stările psihice ale persoanei în momentul trecerii 95 . lucru obligatoriu la cei sub 14 ani. şi tulburările de relaţii între ei şi părinţi. adică prin însuşirile. gradul de educaţie şi cultura. Spectrul acestor devianţe este foarte larg (minciuni. vagabondajul etc. civilizaţia).).Dana Damir şi Elena Toader. în timp ce o educaţie pozitivă va configura un comportament adecvat normelor sociale16. va duce implicit la o structurare negativă de personalitate şi la un caracter de tip antisocial. utilizarea armelor. precum şi asocierea cu alte persoane sau alte acte infracţionale. colegi. anturajul. tendinţă mai accentuată atunci cînd minorul este parte vătămată. dar cel mai grav este că ele pot deveni acte delincvente. încălcarea normelor etice şi de conduită şcolară sau extraşcolară. ingestia de alcool sau droguri ce favorizează trecerea la act. calomnieri. şcoala. poate să apară situaţia de autoinculpare sau de agravare a propriei situaţii. strada). În decursul vieţii minorul este influenţat de macromediu (societatea în ansamblu. strada mereu au avut o influenţă importantă în devenirea unei personalităţi. colectivul) şi anturajul imediat din apropierea minorului (familia. indiferent de calitatea minorului. În calitate de martor are tendinţa de a fabula sau de a omite unele detalii. de asemenea. lipsa respectului şi a distanţei în relaţiile cu adulţii. profesori. De aceea. Orice fenomen psihic este determinat de influenţă externă şi orice acţiune externă poate determina psihicul spre alegerea unei conduite numai fiind trecută prin filtrul interior.15 Referitor la familie şi gradul de educaţie putem afirma ca o educaţie negativă. la aceştia adăugîndu-se o serie de factori situaţionali reprezentaţi de locul de debut al violenţei.13 Ca învinuit sau inculpat minorul va avea tendinţa de a diminua gravitatea faptei prin omisiunea unor aspecte nefavorabile lui. chiulire de la ore.

şi macromediu ar putea exercita o 96 . teoria rezistenţei la frustrare. cum ar fi D. Basiliade (1978) etc. De aceea. R.Reckless. formulată de W. ca un sociopat. orice conduită predelictuală este produsul unui amalgam între cauzele şi condiţiile individuale şi sociale. ca un inadaptat. Cauzele sociale vizează influenţele nocive ale condiţiilor de viaţă în care se află minorul în faza predelictuală. ca fiind în mod unilateral predispozante spre delincvenţa juvenilă. se constată totuşi faptul că. G. care pun accent aparte pe etiologia sociologică. şi nu putem accepta fie cauzele externe. (B) rolul educaţiei şcolare. Lagache (1964). prin cronicizare. care pune în evidenţă rolul eului şi al supraeului ca instanţe de cenzură şi control asupra tendinţelor agresive ale inconştientulu şi asigură corecta integrare morală a individului în contextulul social. în cadrul vieţii sociale. precum şi condiţiile interne predispozante ale individului. care pune în evidenţă existenţa unor componente pozitive perfect educabile ale eului. Deşi nu se pune semn de egalitate între „caracteriali” şi delincvenţi. s-au fixat în structura caracterului respectivului minor. fie cele interne. cu recunoaşterea posibilităţii educării factorilor de inhibare a trecerii la act. deoarece nu toţi copiii cu tulburări de caracter devin delincvenţi şi nu toţi delincvenţii au traversat în copilărie sau adolescenţă faza „caracterială”.17 Teoria freudistă. nu neagă nici rolul educaţiei şi nici posibilitatea combaterii criminalităţii în sistemele sociale în care educaţia familială. factori impulsionanţi. capabile să reziste tentaţiei antisociale şi chiar teorii ca cele privind conflictul de culturi ori întemeiate pe asociaţii diferenţiate sau interacţionism. (C) organizarea timpului liber. Printre cauzele individuale se enumeră determinanţii ereditari. situaţii. unii cercetători. La coordonatele sociale ale personalităţii minorului se atribuie în egală măsură nivelul de instruire şi educaţie. formulată de Jean Pinatel. arată că un copil caracterial se prezintă adesea.la actul delincvenţial. teoria „personalităţii criminale”. de micro. Mucchielli (1965). deoarece el nu reuşeşte să realizeze relaţii armonioase între el şi mediul social (datorită educaţiei greşite primite şi a experienţelor dureroase în viaţă avute). genetici. în numeroase cazuri. delincvenţa juvenilă este precedată de tulburări de caracter care apoi.. conceptul de cauzalitate presupune un complex de condiţii. Astel. Prin urmare. la care atribuim: (A) rolul educaţiei în familie.

influenţă formativă normală.18 Dint toate aceste considerente, delincvenţa juvenilă, criminologia, pedagogia, psihologia tind să atragă atenţia asupra problemelor de educaţie a minorilor. (A)Rolul educaţiei în familie, corespunde unei obligaţii morale, legale, religioase, conform căreia părinţii sînt cei care altoiesc personalitatea propriilor copii. Dintre carenţele educaţionale în familie se remarcă: insuficienta atenţie acordată copilului, certurile dese între părinţi, instabilitatea cuplului părintesc, viviile grave ale părinţilor ce constituie model pentru copii, lipsa de coerenţă în atitudinile ambilor părinţi faţă de faptele copilului, instabilitate afectivă, neurmărirea activităţii şcolare etc. În paralel cu formula clasică a familiei divorţate, ca o cauză a disconfortului psihologic al minorului, s-au introdus şi expresiile de „separare afectivă”, „separare efectivă”, care, în lipsa ataşamentului, a comunicabilităţii între părinţi şi copii, distruge atmosfera familială şi creează repercursiuni asupra copilului. Orice dezacorduri familiale vor crea la copil tulburări comportamentale. La acest capitol pot fi atribuite:
 deficienţa de climat familial – diferite însuşiri moral-volitive ale copilului

depind de anturajul familial, de valorile pe care se pune accent în familie, de atitudinea familiei însăşi faţă de relaţiile sociale. Astfel, după Ros Vincent, există familii reprimătoare, care înăbuşă spiritul de independenţă al copilului, familii liberale, care dezvoltă iniţiativele acestuia. De asemenea, există familii integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială, sau familii la limita integrării, nesigure. În familiile active membrii acesteia se pot afirma de a lupta cu greutăţile, de a se impune în societate, astfel încurajînd la copii formarea dinamismului, a încrederii în sine, a motivaţiei muncii. Familiile pasive, indiferente generează sentimentul de eşec, de neîncredere în viaţă, de descurajare în orice începuturi.19
 deficienţe de structură familială – absenţa temporară a unuia dintre părinţi

realizează un impact asupra conduitei ulterioare a copilului. Unii dintre ei îşi fortifică puterile pentru a avea reuşite în orice activitate, considerînd că a devenit semiindependent, alţii se descurajează, mizînd pe regretele şi mila celor din jur. În familia adoptivă, de exemplu, alcătuită din părinţi mai vîrstnici şi un singur copil înfiat, întreaga afecţiune şi grijă se îndreaptă spre acest copil; saturat şi plictisit de atîta atenţie, copilul va lua atitudine minimă faţă de rezistenţă la greutăţi. În familiile separate, unde părinţii luptă cine să preia copilul, fiecare încearcă să-l instige contra celuilalt părinte, astfel
97

distrugînd securitatea familială în care avea încredere copilul. Aceasta îi face pe copii să devină neîncrezători, detaşaţi, descurajaţi, ai nimănui. De asemenea, este foarte importantă relaţia copilului cu fiecare dintre membrii familiei (mama, tata, bunicii etc.); or, diversitatea jurisdicţiilor sau persoanelor cărora trebuie să se supună copilul îl derutează.
 deficienţe ale grupului fratern – relaţiile dintre fraţi şi surori depinde în

fiecare caz în parte, de vîrsta lor, de numărul lor, de sex etc. Existenţa cîtorva copii în familie favorizează comunicabilitatea şi relaţiile sociale mai diversificate, decît în familiile cu unic copil. De cele mai dese ori, conflictele apărute între fraţi se determină de scara vîrstei. După cum menţiona Alfred Adler, cel mai mare care a avut la un moment dat totul (atenţie, dragoste etc.) trăieşte, în momentul apariţiei următorului copil cu care trebuie să împartă dragostrea părinţilor, un „complex de detronare”. De aceea, el nu trebuie neglijat şi ignorat. Cei mai mici pot ajunge în situaţia de a fi răsfăţaţi sau chiar obraznici în familie. În fine, nu este de neglijat raportul între exigenţele părinţilor şi capacităţile copilului, uneori adulţii solicitînd ceva ce îl depăşeşte pe minor, fie după capacităţi, fie după vîrstă etc. Exigenţele prea mari pot conduce la decepţionări şi frustrări ale copilului. (B) Rolul educaţiei şcolare, insuficienta şcolarizare, dezavantajarea unor elevi, aprecierile neobiective, tolerarea indisciplinei etc. favorizează diminuarea efectului procesului instructiv-educativ, conducînd spre o eventuală devianţă. Supraaprecierea unui elev mediocru conduce la indiferenţa acestuia; injusta apreciere a celui care a meritat o notă mai mare va genera descurajarea lui; sarcinile didactice prea uşoare vor inhiba energia nervoasă şi capacităţile copilului; critica adusă răspunsurilor elevului că ar fi incomplete, vor conduce treptat la faptul că elevul se va obişnui cu cunoştinţele sale limitate, complexîndu-se astfel şi degradînd. Dezacordul între profesori şi copii poate genera insuccesul celor din urmă. (C) Organizarea timpului liber cuprinde odihna, distracţia care contribuie la formarea personalităţii. Este foarte important a i se organiza copilului un aşa regim care să îi oferă stabilitate, sau a diversifica genul activităţilor pentru copiii temperamentali. La acest capitol un rol important îi revine şi statului prin crearea unor centre de activitate sau de dezvoltare a copiilor. Multe dintre delicte se comit de către copii din „neavînd ce face”.
98

Deficienţele personalităţii minorului delincvent Deficienţele pot fi de natură fizică sau psihică. Prezenţa lor doar în unele condiţii, sub influenţa factorilor exogeni, poate predetermina delincvenţa, dar prin sine înseşi ele nu constituie determinante intrinseci ale delincvenţei juvenile. Printre acestea se enumeră a fi:
 nevrozele, se exprimă prin conflicte interpsihice (isterie, psihastenie).

Regula generală este că nevrozele inhibă activitatea, dar uneori ele pot determina şi trecerea la actul delincvent. Printre psihastenici se regăsesc vagabonzi, prostituate. Mitimanii, organizatori de mici isterii, fiind inventivi pot simula agresiuni. Nevrozele reprezintă un grup de afecţiuni reactive sau de dezvoltare patologică, determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburări psihice cu răsunet somatic, care sînt trăite în mod conştient şi penibil de bolnav.20 Există o strînsă legătură între nevroze şi personalitate. Unii psihiatri germani, în special Jarspers şi Schneider, au considerat nevrozele ca reacţii la stres ce se produc la subiecţi cu personalităţi anormale. Deci, nevrozele ar fi o reacţie emoţională anormală, care din copilărie poate forma o nevroză sau o tulburare depresivă în vîrsta adultă;21
 psihopatiile, constituie categoria poliformă de dezvoltări patologice ale

personalităţii, prin dizarmonii care se exprimă constant, dar cu intensitate diferită, în atitudinile faţă de sine şi ambianţă. Deşi funcţiile de cunoaştere pot avea o normală dezvoltare, prin ansamblul trăsăturilor de caracter persistă incapacitatea personalităţii de integrare în relaţiile de viaţă şi activitate, cu păstrarea, de regulă, a discernămîntului asupra acestora. Din analiza clinică a cazurilor se degajă o simptomatologie variată şi deseori bogat ilustrată de tensiuni emotive, iniţiative şi acţiuni contradictorii, care decurg în mod esenţial din dificultatea permanentă a unei integrări în relaţiile obişnuite de viaţă şi de activitate. Această dificultate de integrare priveşte cadrul familial, relaţiile de grup caracteristice oricărei etape de vîrstă, în şcoală, profesiune sau contactele obişnuite de existenţă. Modalităţile sale de exprimare cuprind tendinţa de justificare şi explicaţii plauzibile dar cu un conţinut de imaginaţie vie, mitomanii, confabulaţii, susceptibilitate crescută, reacţii explozive, impulsive, psihoplasticitate cu instabilitatea conduitei, nemulţumiri permanente.22 Pentru ei conflictul uneori poate constitui o sursă a plăcerii, nu se pot adapta la mediul familial, de grup. De regulă, ei nu se percep ca fiind cu defecte

99

şi nu se consideră bolnavi psihic. Faptele comise de psihopaţi sînt pasibile de răspundere penală;
 psihozele sînt afecţiuni psihice grave, în care discernămîntul şi, respectiv,

responsabilitatea se exclud. La acestea se atribuie schizofreniile, psihozele maniacodepresive, epilepsia, delirurile sistematice, paranoia etc;
 perverşii, anomalii determinate de instinctele de bază ale omului

(reproducere, asociere, conservare). Copilul cu tulburări comportamentale se manifestă printr-o simptomatologie poliformă, ce cuprinde o gamă largă de manifestări: de la o simplă minciună cu caracter inofensiv poate ajunge la omor. Printre aceste simptome se evidenţiază:  minciuna – este o manifestare a fantasmagoniei şi lăudăroşeniei şi devine periculoasă prin tendinţa de a se salva, de a înşela, a trezi compasiune;  instabilitatea – incapacitatea de a păstra o atitudine, de a fixa atenţia, de a reacţiona în mod conştient;  irascibilitatea – nestăpînire, o reacţie de descărcare a mîniei;

impulsivitatea – o trecere directă la actul de satisfacere a apetitului agresiv,

comisă brusc;
 furtul, îndeosebi a bunurilor din familie, începînd cu valori mici spre mari;  vagabondajul exprimat prin erupţia din mediul familial ca expresie a unei stări

conflictuale. De obicei, vagabondajul apare după fuga de cîteva ori de acasă. Asociinduse cu alţi copii ei pot comite infracţiuni;
 eşecul şcolar, caracteristic la 90 la sută delincvenţilor minori. Eşecul induce o

stare de tensiune tocmai la momentul cînd copilul îşi formează conştiinţa de sine;
 Alcoolismul şi dependenţa de droguri – pe lîngă faptul că constituie vicii

sociale, ele sînt îndeosebi dăunătoare devenirii sănătoase şi integre a minorului. Dependenţa la această vîrstă se creaază mult mai repede. În 60 la sută dintre cazuri, copiii la care unul dintre părinţi a avut viciul alcoolului sau drogurilor, va încerca aceeaşi soartă;
 Devierile sexuale, apar în special în mediile de subcultură şi dezorganizare

socială, unde moralitatea are un grad de permisibilitate coborît.23 La general, psihologia copilului, vorbeşte despre normalitate, subnormalitate şi supranormalitate psihică. Atribuirea copilului la una dintre aceste trei categorii depinde
100

Anormalitatea cuprinde atît copiii cu unele insuficienţe în dezvoltare. -tulburări hiperkinetice (cu deficit al atenţiei). A se vedea: C. p. 1950. O. Pollak.J. Lombroso şi G. Criminologie. p. -tulburările de dezvoltare globale (psihozele copilăriei). Igor A. 4. Un factor corelat este reprezentat de faptul că problema psihiatrică a unui copil poate fi o reacţie faţă de tulburările altui membru al familiei. Paris. Şapte mari grupe de tulburări psihice în copilărie sunt în general recunoscute de clinicieni: -reacţiile de adaptare. 3.314. Philadelphie. – Chişinău: Carddidact. Paris. Granier. Conceptul de subnormalitate se aplică acelor subiecţi care din cauza unor handicapuri nu au o dezvoltare şi o evoluţie normale. Criminologia. II.Referitor la supranormalitate. copiii apreciaţi ca supradotaţi pot deveni îngîmfaţi.A. Subiectul apreciat ca normal este raportat la caracteristicile medii şi dominante ale grupului de aceeaşi vîrstă. 1906 .131. 1906 . – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică. Practica psihiatriei copilului diferă de cea a adultului sub cîteva aspecte importante. -tulburări simptomatice. 2. Pantelimon Golu şi alţii. p. 289-308. -tulburări de dezvoltare specifice. – Paris: DALLOZ. 4 éd. cît şi pe cei cu handicapuri comportamentale. 1977.25. La femme criminelle. 187-202. Raymond Gassin. The British Journal of criminology. Foarte multe lucruri depind de atitudinea şi toleranţa adulţilor şi de felul în care ei percep comportamentul copilului.25 Verificînd întregul potenţial al copiilor şi coordonatele lor bio-psiho-sociale. Psihologia copilului. 101 . La femme criminelle et la prostituée. -tulburări de conduită. nivel de dezvoltare. Ciobanu. -tulburări emoţionale (nevrotice sau de interiorizare). 2004. izolaţi24. M.Bertrand. Referinţe: 1. adulţii urmează să aleagă justa cale de educare.Maclaz. J. vol. 1995.Cockburn şi I. 1965. egoişti. The criminalitz of women. p. genetică. p. Ferrero.de mai multe conjuncturi: vîrsta. Le caractère discriminatoire et inique de la Justice pour mineur: les filles dites “délinquantes” au Canada// Déviance et société. C. Sex differentials in juvenile delinquency.

14. p. – Iaşi: UMF. 9.32-33. p.ro/referate/psiho_delincventa_juvenila. Michael Gelder. Narcis Giurgiu. Romanian Society of Legal Medicine. Op. Scripcaru C. Simptomologia devianţelor comportamentale la copii // Phoenix.1-6. 3. 10. Op.e-scoala. 1994.. 15. – Paris: DALLOZ. 25.Oxford.228-230. Op. 23. Elemente de criminologie – Iaşi: Chemarea. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea.211. Chişinău.e-scoala. 17. 19. Pirozynski. 1992. P. Dennis Gath. structura şi etiopatogenia fenomenului suicidal printre copii şi adolescenţi: Teză de doctor în ştiinţe medicale... Dana Damir. p. Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori. Luca Sofia. Caracteristica medico-legală. Vlad Mirela.. noiembrie 2003.cnaa.52.5. p.315.78. Pantelimon Golu şi alţii.md 7.74// www. 12.. potrivit căreia delincventul este 102 . cit. V. 24. Pantelimon Golu şi alţii. Elena Toader.. Psihiatrie clinică. Nicuşor Diaconu. Dennis Gath. cit.27. p.194. 11. 8. p. p.ro/referate/psiho_delincventa_juvenila. P. Svetlana Rîjicova. Tratat de psihiatrie. Chiriţă. Ibidem. T.. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea. p. Richard Mayou. p. Op. Narcis Giurgiu. Svetlana Rîjicova. http://www. Op. Op. Moisescu R. cit. Raymond Gassin.. p.. Elena Toader. Fără a susţine teoria lombrosiană. – Bucureşti. p.52. http://www. 2004.html 18. Richard Mayou. Boişteanu. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă // Rom J Leg Med 14(1)51-55(2006). Ibidem. 22. Boişteanu. p. cit.178.html 20. 16. Formarea personalităţii delincventului minor Nu există o modalitate unică de formare şi de transformare a unei personalităţi în una delincventă.189. 2005. Pirozynski. Chiriţă.. Luca Catalina. Ibidem. Şarpe Vasile. Michael Gelder. Duble A. 1993. Dana Damir. 13. cit. p. 6. V. – Iaşi: Asociaţia Alternative Sociale. cit. 21. Criminologie.. Chişinău.acad. noiembrie 2003. p.124. nr.599. T. 4 éd.

dificultate de interacţiune. manifestată în special în primele 6 luni de viaţă. mai exact. cînd se pun bazele personalităţii omului.4 Printre modelele de formare a personalităţii delincvente a minorului în literatură se subliniază a fi: alienarea. Autismul debutează în jurul vîrstei de 3 ani prin tulburări de comunicare afectivă. Specialiştii descriu un concept triunic în geneza comportamentului deviant. Pentru că agresivitatea nu este înnăscută. tulburări de limbaj cu evoluţie în trei faze: tristeţe. 1) Alienarea (sau înstrăinarea) – este rezultatul dificultăţilor pe care le întîmpină minorul la integrare în societate şi la conformare normelor sociale. personalitatea delincventă şi situaţiile ce favorizează trecerea la actul antisocial. vom prezenta unii factori care determină devenirea delincventă a personalităţii minorului.1 Primul element al conceptului triunic ce intervine în formarea devianţei şi delincvenţei juvenile este mediul de formare a personalităţii. în special. îndeosebi în primii ani de viaţă. disperare şi detaşare. impulsivitate. microsocială. Ultimul element al conceptului triunic este definit de factorii situaţionali determinanţi ce realizează trecerea la actul antisocial propriu-zis: consumul de alcool sau droguri. 2 Al doilea factor ce intervine în conturarea unui comportament deviant este reprezentat de personalitatea individului. Absenţa mamei sau lipsa de afectivitate a acesteia. frustrarea. inclusiv starea de anomie macrosocială. insesibilitate. concept ce reuneşte trei elemente: mediul de formare a personalităţii. între persoana sa proprie şi unele colectivităţi restrînse. impulsivitatea scăpată de sub control. egofilie. inadaptarea. instituţională. fenomenul de alienare este o consecinţă a influenţelor negative de ordin social care intervin pe parcursul dificultăţilor procesului de 103 . intoleranţa la frustraţii. manifestată predominant prin inafectivitate. îi conferă copilului un sentiment de insecuritate afectivă manifestată ulterior prin dezvoltarea treptată a unui comportament agresiv sau prin autism infantil. sau între sine şi eul propriu. În formarea delincventului se pot pune în evidenţă cîteva conflicte existente între persoana delincventului şi mediul social. Potrivit criminologului român Narcis Giurgiu.3 Minorilor. învăţarea. le este caracteristică apariţia unor tulburări generate de lipsa de afectivitate din partea cadrului familial.înnăscut. ea se formează deci în rezultatul mai multor factori de mediu. fiind vorba în special de personalitatea agresivă. este vorba de o personalitate anomică rezultată prin suprapunerea unor valori negative de personalitate.

Frustarea este o consecinţă a alienării. astfel încît frustrarea constituie un proces mai grav. care menţiona despre o inadaptare fizică. Evoluţia spre inadaptabilitate poate parcurge cîteva etape: adaptare slabă. Gradul de intensitate al manifestării celor două fenomene le deosebeşte. de exemplu. în anul 2001 neîncadraţi în muncă au fost 1908 şi 57 încadraţi în muncă.6 Astfel. Ea presupune explorarea vie şi activă a situaţiilor. ceea ce ar presupune o eventuală transformare într-o personalitate deviantă. 104 . afective.socializare şi se manifestă ca un factor perturbator de natură generală a comportamentului uman ce intervine prin efecte generice de convertire spre devianţă. Acest comportament exprimă un neconformism cu normele sociale acceptate într-o grupare. Cauza inadaptării poate fi infirmitatea fizică a individului. avînd la bază un comportament conflictual. o ripostă pe care încearcă să o manifeste subiectul neînţelegerilor şi eşecurilor cu care se confruntă. cu amprente în conştiinţa şi subconştientul persoanei. 3) Inadaptarea – exprimă imposibilitatea de convertire a persoanei la cerinţele mediului. fiind determinată de schimbări de mediu (de exemplu. într-un nou colectiv). Anume conceptul de inadaptare a servit quintesenţa tezelor lui Olof Kimberg. sau din legea imitaţiei a lui Gabriel Tard. 4) Învăţarea – îşi are originea în teoria asociaţiilor diferenţiete a lui Edwin Sutherlend. un procentaj mai mare din cadrul delincvenţei juvenile revine minorilor fără ocupaţie. ca rezultat al exersării. tensionant. valorice. negativism. culturale. în anul 2000 dintre delincvenţii minori neîncadraţi în cîmpul muncii au fost 2598. Învăţarea exprimă orice achiziţie nouă de comportament. psihică sau psihologică a individului. mutarea într-o nouă şcoală. generatoare fiind de personalitatea sa delincventă.5 Alienarea se poate manifesta prin indiferenţă. generată de eşecul relaţiei conflictuale cu mediul. presupunînd o serie de modificări psihomorale. provocînd trecerea la actul delincvenţial. potrivit datelor statistice. gradul slăbit al aptitudinii de adaptare a individului la condiţiile externe. mai curînd ale mediului social. mai profund. dar nu orice alienare conduce indubitabil spre frustrare. inclusiv de mediu cultural. contestare. iar 86 încadraţi în cîmpul muncii. 2) Frustrarea – este un fenomen complex. opoziţie. menită să satisfacă adaptarea la mediu. adaptare dificilă sau inadaptare. fiind vorba de o asocializare. Fenomenul de frustrare îşi regăseşte sursa în distribuirea inegală a şanselor de realizare individuală în funcţie de oferta socială.

7 Modalitatea învăţării vizează cea mai largă sferă a delincvenţilor minori. negînd problemele din interiorul său. depind de experienţa individuală. care a fost elaborat în baza unor chestionare ce conţineau 155 întrebări adresate minorilor delincvenţi. de particularităţile situaţiei în care se află individul. La aceasta se adaugă sentimentele de ostilitate. dispreţul faţă de autorităţi. interese şi activităţi care sînt restrînse şi stereotipizate. interacţiune socială.  au un caracter individual. există cîteva niveluri pînă a se ajunge la o personalitate asocială: 1) Nivelul unei proaste adaptări sociale. Acest indice vizează frica faţă de eşec. etica unui dur şi dorinţa de a se vedea adult. au loc în sistemul nervos central. Rezultatul se manifestă prin trăirea unui concept al sinelui negativ şi a sentimentului de a nu fi înţeles. pentru că ei ajung să comită un delict deoarece nu au ajuns la crearea unui model propriu de comportament antisocial. 4) Alienarea se referă la atitudinile de desconsiderare şi de îndepărtare de interacţiunea cu alţii. deci au un caracter stabil. dar nu au avut alt model comportamental. 3) Autismul este o tulburare a dezvoltării care e caracterizată prin alteraţii grave a dezvoltării în trei domenii: comunicare verbală şi nonverbală. comportamente. Autismul impune o deformare a realităţii după propriile dorinţe şi necesităţi.cu posibilitatea de a sparge tiparele comportamentale existente şi a elabora forme noi de comportare. 2) Orientarea spre valorile claselor socioeconomice inferioare. Toate tensiunile interne ale acestui individ tind a se reflecta în simptome fizice. la acest nivel. Potrivit unui inventar canadian. Sînt rezultate ale învăţării modificările comportamentale care:  sînt de natură centrală. minorul considerînd că nu are noroc în viaţă.  duc la apariţia unor comportamente noi. lipsă de control. În fapt. care se referă la un ansamblu de atitudini asociate la o asocializare inadecvată sau perturbată. se poate zice că subiecţii. acceptîndu-l pe cel din urmă drept exemplu de conduită.  se păstrează şi după dispariţia stimulului care le-a dat naştere. 105 . sunt incapabili să satisfacă exigenţele mediului lor psihosocial prin manierele social adoptate.

adolescentul negînd valorile şi normele sociale de care aceştia se conduc.  reacţia de emanicipare. 106 .  reacţia de hipercompensare. mai mult sau mai puţin instinctive:  reacţia de opoziţie faţă de cerinţele sporite. pentru că el nu îşi regăseşte confortul. teama de a nu fi înţeleşi. de adulţi. Inventarul sus-numit (mai numit inventarul lui Jesness) permite evaluarea nivelului de maturitate interpersonală atins de adolescent. a unei persoane imaginare sau implantate de grupul de referinţă. 7) Refularea reflectă o excludere din conştiinţă a sentimentelor sau a emoţiilor pe care individul ar trebui în mod normal să le resimtă neplăcere şi de rebeliune. o disocialitate distrugătoare şi un egocentrism exasperat. de frustrare. iar uneori chiar comportamentul antisocial. dorinţa de a-şi părăsi casa. îndeosebi la vîrsta adolescenţei. faţă de interdicţiile abuzive ale adulţilor. într-o formă categorică. Subiectul simte şi recunoaşte la el o tensiune nervoasă.  reacţia de negare a modelului comportamental propus de adulţi. 6) Anxietatea socială manifestă prezenţa unui disconfort emotiv asociat relaţiilor interpersonale. de lipsa de atenţie din partea sau să le depăşească. de ură. este necesar să se evite atitudinea adulţilor care le-ar încuraja teama de a nu fi luaţi în seamă. El ştie că poate reacţiona brusc şi este preocupat de controlul reacţiilor sale.5) Agresivitatea exprimă sentimentul de neplăcere.  reacţia de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu. În devenirea minorilor. teama de a nu pare banali. dimpotrivă.  reacţia de emitere a unei persoane anumite sau a unui personaj din operă. care ulterior influenţează comportamentul deviant al unui minor. de afirmare într-un mediu extrem de dificil. Tendinţele comportamentale ale adolescenţilor sînt ghidate de anumite reacţii. Subiectul este dezamăgit şi de sine însuşi şi de alţii. de a fi pedepsiţi. vagabondajul. adică capacitatea lui de a percepe lumea şi de a-i răspunde. de eliberare de la standardele impuse. care pot provoca starea de înstrăinare. Excluderea emoţiilor în cazul dat se face mai curînd inconştient fapt ce generează un sentiment de adulţilor sau. Nivelurile respective au fost parţial preluate de criminologul clinicist Le Blanc care situa în personalitatea delincventă trei simptome: o înrădăcinare criminală.

 factorii genetici.  reacţia de pasiune faţă de un anumit domeniu. 107 . III. faţă de cele comise. de fapt. reacţia de aderare la grup. o ficţiune. care duce la formarea unei subculturi individuale a adolescentului. În adolescenţă însă. dar apoi devine din ce în ce reală şi posibilă. Examinarea raportului dintre realitatea ilegală şi reacţia socială faţă de aceasta. cele mai importante achiziţii la nivelul personalităţii preşcolarului sînt: extensia eului. printre cauzele acesteia stabilindu-se:  disocierea căminului şi neînţelegerile familiale. Transpunerea planului ilegal în realitate prin comiterea faptei ilegale. formarea personalităţii delincventului minor nu urmează aceleaşi reguli pentru toţi.  transformările demografice.  relaţiile dificile cu mama.  încredinţarea copilului unei organizaţii sau bunicilor. ideea apare ca o fantezie. Depresiile. în fiecare caz se ţine cont de etapele de vîrstă. formarea conştiinţei morale.  implicaţiile mass-media. există cele mai mari pericole ale depersonalizării.  morbiditatea psihică. or. s-ar putea evidenţia trei etape ale procesului de formare a unei personalităţi deviante: În prezenţa unor premise incitante.9 Un copil delincvent este.11 Evident. Eşecul afirmării de sine a adolescentului poate crea tulburări psihocomportamentale. la minor apare ideea de a-şi rezolva problemele prin intermediul faptelor ilegale. de factorul intern şi cel extern care influenţează minorul.  precocitatea pubertăţii şi sexualităţii. o victimă şi nu un vinovat conştient în raport cu responsabilităţile ce i se impun. II.  pseudodebilitatea mintală a părinţilor.10 Fiind examinate particularităţile psiho-sociale ale personalităţii minorului. Iniţial.  deficienţele în atitudinile educative ale unuia dintre părinţi. în special la acel grup ale cărui interese sînt asemănătoare cu ale lui.  factorii ecologici. socializarea conduitei. De exemplu. Delincvenţa juvenilă apare în 90% din cazuri la copiii abuzaţi.

11.65. Elena Toader. Tipologia delincvenţilor minori Ştiinţa tipologiei „se ocupă cu clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac"1. 10. Narcis Giurgiu. Discernopatia şi delincvenţa infantilo-juvenilă // Rom J Leg Med 14(1)51-55(2006). 2002. 1995. Scripcaru C. Scripcaru C. 2004. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică. 2003. M. 2. 2005. şcolară şi socială. Вадим Розин. 1992. Scripcaru Gh. Referinţe: 1. Scripcaru Gh. 168. Dana Damir. Romanian Society of Legal Medicine. 6. – Iaşi: Polirom. Medicina legală pentru jurişti. Actele de devianţă. Psihologia copilului.. Elemente de criminologie – Iaşi: Chemarea. Coşleţ. – În: Psihologia copilului // Traducere din limba franceză. Ibidem.. de alcool. 8.12. 1970. trebuind în acest caz să suscite atenţia specialiştilor. Aspecte sociale privind formarea personalităţii infractorului minor // Revista Naţională de Drept. 2005. Nicuşor Diaconu.170. 38. p. 4. Pantelimon Golu şi alţii. p.. nr. p. Chiriţa V. cu descrierea tipurilor şi metodelor prin care aceştia pot fi determinaţi. – Iaşi: Polirom. p.ca expresii ale crizei de dezvoltare. dacă însă acestea persistă în timp în mod constant.208.98. 4. 49. 9. p. Astarastoae V.52.. Adolescentul. se pot manifesta ca o dezadaptare trecătoare. – Bucureşti: Editura didactică şi pedagogică. Debesse. Michel Born. Această 108 . Психологический анализ преступной личности // Уголовное право. relativ scurte în timp. р. produc rupturi în comportamentul adolescentului. 5. p. 7. consumul de droguri.. 1999. Modificarea comportamentului deviant prin terapii educaţionale (I) // Lumină şi Speranţă. – Bruxelles: de Boeck.87 . № 2. Astarastoae V. ele reprezintă semnele unui proces de alterare a personalităţii cu efecte negative asupra sinelului şi a mediului social. nr.. p. p. Psychologie de la delinquance. O.1-6. 3. Boiştreanu P. influenţîndu-i viaţa familială. Ibidem. Psihiatrie medicolegală.

criminali cărora le lipseşte controlul sexual. dar le are pe cele mai importante. care se caracterizează prin anumite trăsături apreciate ca stigmate ale crimei. alcătuiesc un tip şi aparţin aceluiaşi tip şi formează un model care le reprezintă. nici doar concretul sau cazul singular. b) un delincvent nu acumulează toate trăsăturile caracteristice. criminali agresivi. în funcţie de o serie de criterii. Ferri. iar persoanele care alcătuiesc un asemenea grup prezintă trăsături asemănătoare. tipul este un concept. criminali caracterizaţi prin lipsă de disciplină socială.3 Primele tipologii specifice de criminali au fost realizate de C. Lombroso şi E. Lombroso a încercat să demonstreze existenţa unui tip de criminal înnăscut. 109 . o idee. c) acceptîndu-se mai multe tipuri de delincvenţi. Criminologul austriac Seeling (1956) reţine opt tipuri de criminali: criminali profeşionişti. J. bolnav mintal şi epileptic. după cum urmează: .în funcţie de gradul de conştientizare şi control al comportamentului delincvent. reprezentîndu-i pe toţi acei care au asemenea trăsături şi care fac parte dint-o asemenea grupă sau categorie. în literatura de specialitate s-au realizat diverse categorii şi tipologii ale delincvenţilor. Astfel. Ulterior. dar au unele trăsături mai accentuate. a unor categorii de infractori. În această lumină. Tipologiile infractorilor pot fi determinate prin calcularea indicelui de inadaptare.2 Este de subliniat că un tip nu este mereu acelaşi: a) tipurile nu reprezintă tipuri pure şi complete. tipul caracterial şi tipul ideologic al infractorului. încît el constituie un tip. sînt delincvenţi normali şi anormali. criminali dezechilibraţi psihic şi criminali care acţionează în baza unor reacţii primitive. acesta a făcut o diferenţiere în tipologia sa. există delincvenţi recidivişti şi nerecidivişti. criminali care într-o situaţie de criză nu găsesc decît o soluţie „criminală”. . Aceste persoane. cu astfel de trăsături. la nivel intermediar. unele tipuri sînt mai bine conturate şi mai frecvente.metodă preconizează existenţa unor grupe de persoane.în funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor delincvente. Tipul nu reprezintă esenţa persoanelor din grup. însă necesar în procesul cunoaşterii. distingând între criminalii de tip pasional. care le disting de alte tipuri. Pinatel (1963) distinge între tipul pervers. criminali contra proprietăţii. El este undeva la mijloc. o schemă.

Criminali sociopati sînt cei care se caracterizează printr-o personalitate egocentristă.6 După legătura între minor şi fapta comisă poate fi distinsă următoarea tipologie a minorilor delincvenţi: 1. în special. Criminalii psihotici au o personalitate puternic destructurată. imitarea modelelor de conduită asocială. Minori pentru care infracţiunea este condiţionată de orientarea generală negativă a personalităţii care se manifestă prin alegerea mediului de contact. acte violente cu mobil bizar. Minori pentru care infracţiunea este cauzată de instabilitatea orientării personalităţii. Criminali socializaţi prezintă o multitudine de tulburari emoţionale. fără sens. delincvenţii juvenili pot fi clasificaţi în funcţie de o serie de criterii: − prezenţa sau absenţa intenţiei. percep complet distorsionat mediul social..în funcţie de modul în care personalitatea generează conduita delincventă4. − motivaţia. Ei comit. criminali neurotici. − gradul de responsabilitate. 3. . criminali psihotici şi criminali sociopaţi. care poate fi exprimată şi în forma unor acţiuni compulsive de comitere a unor infracţiuni de tipul cleptomaniei şi piromaniei. − numărul de infracţiuni comise. sînt delincvenţi ocazionali şi de carieră. este situativă şi depinde de motiv şi situaţie. Principalul simptom al nevroticilor este anxietatea. 2. L. 110 . el învaţă regulile şi valorile grupului delincvent.5 După cercetătorul român N. Yablonski (1990) face următoarea clasificare: criminali socializaţi. Compasiunea lor faţă de alţii este limitată sau inexistentă. În urma impactului cu medii delincvente are loc o socializare negativă.în funcţie de gradul de pregătire. contravine orientării generale a personalităţii. petrecerea timpului liber. − gradul de normativitate psihică. Aceştia constientizează că există ceva rău în gîndirea şi comportamentul lor. Mitrofan. Criminali nevrotici sînt cei care comit acte delincvente datorită pulsiunilor nevrotice. Minori pentru care infracţiunea este o acţiune întîmplătoare.

4. 4) Delincventul sexual – se caracterizează prin brutalitate. a unor ocazii speciale. vanitatea. ar fi: 1) Delincventul agresiv – este autorul faptelor violente. prezenţa unui sistem stabil de aprecieri şi atitudini antisociale7. încrederea excesivă în sine. prezenţa sau absenţa unui domiciliu cu carater permanent. desconsiderearea celorlalţi. cupidant. dar există şi o contribuţie a factorilor interni. mediul de trai rural sau urban etc. Sînt situaţii care 111 . 5) Delincventul ocazional – comite o faptă datorită incitaţiilor externe. perversitate. afectarea simţului moral etc. exprimîndu-se printr-un ansamblu de atitudini-valori. La el se produce o regresie comportamentală. Se caracterizează prin agresivitate. 2) Delincventul achizitiv – este caracterizat prin tendinţa de luare şi însuşire de bunuri şi valori în scop personal. care în egală măsură se atribuie şi delincvenţilor minori. Printre cele mai generale criterii de tipologizare a delincvenţilor ar fi: a) criteriul demografic.. Majoritatea criminologilor şi psihologilor susţin că la ei factorii externi sînt predominanţi. genul de activitate. care include cautarea activă. 3) Delincventul caracterial – reprezentat de un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj. clasificînd delincvenţii după studii. lipsa emoţiilor etc. Minori pentru care infracţiunea este rezultatul predispunerii criminale a personalităţii. impulsivitate. agresive. Îi este specific orgoliul. b) criteriul social-economic. evidenţiată prin dezinhibiţia unor modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. idiferenţă afectivă. ostilitate. clasificînd delincvenţii după sex şi vîrstă. descărcări reactive. dominaţia. primare sau de recidivă etc. organizarea motivului şi situaţiei pentru infracţiune. individualismul. prezentînd unele tulburări de ansamblu ale caracterului. autocontrol scăzut. cupidante. Reieşind din toate clasificările nominalizate. principalele tipuri ale delincvenţilor. unele deficienţe în organizarea şi ierarhizarea valorilor sociale. d) criteriul conduitei delincvente: intenţionate sau imprudente. trufia. stări de mînie. devieri ale instinctului sexual. cetăţeni străini sau apatrizi. în scop de cîştig. c) criteriul cetăţeniei: cetăţeni. ambiţia. emotivitate puternică.

http://www.. pierzînd legătura cu anturajul. Chişinău. din obişnuinţă. – Bucureşti: Albatros. Butoi T.AII Educational SA. 7) Delincventul recidivist – comite fapte în repetate rînduri. 4. De obicei. delincvenţii ocazionali nu recidivează. 100. debutează ca un copil delincvent provenind din mediul social desfuncţional. jocuri de noroc) şi activi (îşi formează deprinderi şi abilităţi de înalt specialist. 1994. p. Svetlana Rîjicova.ro www. nr. P. http://juristconsulting. O. atenţia şi memoria funcţionează limitat.8 Referinţe: 1. 24.com/docs/psihologie 112 . cerşetorie. Oancea în Probleme de criminologie. de tendinţe şi idei străine de realitatea în care trăieşte. egoism.determină comiterea faptei şi pentru o persoană care în alte împrejurări nu ar fi comis-o. p. p. Se caracterizează prin scepticism. 9) Delincventul alienat – se caracterizează printr-o dezarmonie structurală a personalităţii. noiembrie 2003. Seminarul pentru avocaţi privind acordarea asistenţei juridice minorilor în conflict cu legea. – Bucureşti. citat de I. Psihologia judiciară.24. motivaţionale. iar autocontrolul este foarte scăzut. vagabondaj. imaturitate intelectuală. tendinţă de opoziţie etc. 6. p. Îi este caracteristic procesul de înstrăinare şi însingurare. 3. 8) Delincventul debil mintal – are o gîndire infantilă. 7. Bucureşti: Ed. Dicţionar de psihologie. stăpînire de idei fixe.735. p.76.5. Ibidem.uem. Există delincvent profesional pasiv (care nu desfăşoară o activitate utilă. De obicei. 6) Delincventul profesional – are o formare în direcţia comiterii faptelor. 5. cîştigîndu-şi existenţa din comiterea unor activităţi parazitare.ro Mitrofan N. 2006. concretă. El are o gîndire haotică. bine planificîndu-şi activitatea infracţională). care afectează funcţiile cognitive. Unica lui sursă de existenţă este comiterea infracţiunilor. 2.Popescu-Neveanu. afective. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură de bază a acestu tip. Pop. 8. 1978. 1998. Tipologii de infractori // Legea şi viaţa.preferatele.

Diferitele definiţii. Acest concept al victimologiei. socială şi politică. Victimologia relevă cauzalitatea şi efectele agresiunii asupra victimei. care cercetează victimele sub aspectul reacţiei sociale şi îşi centrează obiectul de studiu în vederea satisfacerii revendicărilor solicitate de victime. care şi ne interesează în acest caz. Înainte de examinarea multilaterală a noţiunilor numai ce expuse. tind să reducă din caracterul relativ al conceptului de victimă. nu trebuie confundat cu criminologia victimologică.MINORUL – VICTIMA INFRACŢIUNII 1. mai mult sau mai puţin extinse. Victimologia reprezintă ştiinţa despre personalitate şi comportamentul victimei raportată la conceperea. De aceea. celei din urmă i se mai zice victimologia secundară. care se înscrie în studiul explicaţiilor actului criminal. Conceptul de victimă Victima este individul care se înscrie într-o dimensiune personală. pentru a o deosebi de prima – victimologia primară. este de evidenţiat însuşi conceptul de victimologie. realizarea şi consecinţele directe ale actului infracţional asupra victimei. Modul în 113 . Studiul raportului dintre victimă şi autorul actului delincvenţial a dat temei creării unei ramuri speciale a criminologiei: victimologia.

Micheline Baril (1984). cercetările criminologice se concentrau pe actul şi autorul infracţiunii. victimologia reprezintă studiul victimelor delictelor sau crimelor. primordial. În sens restrîns.  Recuperarea daunelor cauzate. În anii ’80 ai sec.care victima percepe. victima este cea recunoscută în această calitate. avocat penalist. principii. înţelege. particularităţile fizionomice.  Prevenţia victimologică. Printre sarcinile victimologiei se enumeră:  Cercetarea victimizării şi victimităţii. Benjamin Mendelsohn. Ea debutează înainte de al doilea război mondial. pentru a restabili situaţia anterioară procedurii agresivităţii. ignorînd victima. Dar ea tinde a explora şi alte domenii: factorii care pot predispune o persoană să devină victimă. ai cărei precursori sînt: Hans von Hentig (1948). apartenenţa la o minoritate culturală etc. asupra ajutorului care i se poate oferi acesteia. În sens extins. reguli. Quintesenţa victimologiei o constituie deci conceptul de victimă înţeles în dimensiune personală. constituit pentru apărarea drepturilor victimei din care să decurgă măsurile de natură social-morală şi juridică.1 În antichitate. preocupările faţă de victimă vizau compensaţiile şi despăgubirile exercitate pentru a readuce părţile pe poziţii de egalitate. De-a lungul timpului. Potrivit articolului 1 al Declaraţiei principiilor 114 . cercetătorii au început să-şi focalizeze atenţia în mod egal şi asupra victimei şi. socială şi politică. victimologia trebuie să reprezinte un sistem de concepte. dar prinde amploare după acesta.  Victimioterapia. este primul care a ridicat interesul faţă de victime (1937). acceptă sau respinge violenţa actului agresiv are importanţă pentru stabilirea lanţului cauzelor şi efectelor fenomenului victimal. XX. De asemenea. Conceptul de victimologie oscilează între două extremităţi: una umanistă de origine europeană. alta nord-americană tipologică (tinde a defini variate tipuri de victime). statutul lor psiho-social şi relaţiile lor eventuale cu delincvenţii. Noţiunea victimologiei este recentă. Tendinţele victimologiei moldoveneşti sînt mai curînd cu rădăcini ce plonjează în victimologia umanistă. Ezzat Faltah (1971). de către ea şi de către organele competente din stat.  Pronosticul victimologic.

capacitate redusă de discernămînt. o pierdere materială sau o atingere gravă a drepturilor fundamentale. a suferit un prejudiciu. aşadar. o suferinţă morală. mai ales dacă aceasta are o anumită „justificare”. ulterior. recomandă Statelor Membre crearea şi dezvoltarea unei întregi reţele de servicii. arestat. ca o reacţie faţă de un fapt anormal al copilului şi dacă ea se aplică în limitele unei anume „griji” de a nu produce vătămări irecuperabile (bătăi domestice aplicate „cu dragoste” de către părinţi). referitoare la victimele criminalităţii şi la victimele abuzului de putere (elaborată cu ocazia celui de-al VII-lea Congres al ONU pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor (Milano 1985) adoptată prin Rezoluţia nr. să le creeze anumite complexe. ei pot fi nu doar instigaţi sau determinaţi la comiterea unor fapte. dar în acelaşi timp manevraţi sau ademeniţi la comiterea unor acţiuni în care tot ei vor fi victime.1985 a Adunării Generale a ONU). iar psihicul lor rămîne traumat după infracţiune. Toate acestea îi pot distorsiona comportamentul.3 Victima poate dobândi.12. urmărit. definiţia victimei ar fi: „persoana care. în cele din urmă.fundamentale de justiţie.40/34 din 11. evoluţia normală a personalităţii lor. Persoanele nevîrstnice sînt mai lejer supuse riscului de a deveni victime. sau declarat vinovat. copilul „se obişnuieşte” cu agresiunea fizică. medicală. minorii fac parte din categoria persoanelor cu victimitate sporită. graţie următoarelor particularităţi: capacitate redusă de înţelegere a actelor şi a previzibilităţii lor. anterior declanşării formale a procesului penal şi independent de aceasta. prin intermediul cărora victimele trebuie să primească asistenţa materială. Fiind fără experienţă şi cu un fizic mai slab. Cu abuzul 115 . „o persoană poate fi considerată victimă indiferent dacă autorul faptei a fost sau nu identificat. Astfel. minorii nu încearcă să se apere de agresori.” „Calitatea” de victimă se dobândeşte. contrare legilor penale în vigoare într-un Stat Membru. psihologică şi socială de care au nevoie. despre care s-a amintit anterior. Recunoaşterea acestor calităţi procesuale nu exclud. şi calitatea de parte vătămată ori de parte civilă.” Potrivit articolului 2 al aceleiaşi Declaraţii. … reprezintă încălcarea normelor dreptului internaţional în materia drepturilor omului. dar nici nu condiţionează. Este bine ştiut că. fobii. inclusiv un psihic încă nestatornicit. din cauza acţiunilor sau omisiunilor. mai exact – o atingere a integrităţii fizice sau morale. De obicei. Rezoluţia ONU. grad mai înalt de sinceritate. statutul de victimă. simultan cu comiterea faptei. individual sau colectiv.

deci nu pot fi admise în calitate de victimă obiectele distruse sau instituţiile prejudiciate. Percepţia lor asupra vieţii este total deformată. în general. Victimele celorlalte acte antisociale ce pot să apară în faţa autorităţilor judiciare în calitate de persoane vătămate nu prezintă particularităţi diferite din punct de vedere psihologic faţă de alţi copii. încât investigatorul să aibă în vedere traumele psihologice şi cele fizice ce se reverberează în fiecare dintre cazuri. 116 . dar mai ales psihic pe termen lung. cu o mare instabilitate emoţională şi o empatie faţă de adulţi redusă. ar fi indicat nu numai de a schimba mediul educativ. toate acestea îngrozesc copilul.4 Victimele minore ale actelor antisociale ce constituie infracţiuni pot fi clasificate de asemenea manieră. întrucît este considerată o anticameră a delincvenţei.psihologic. ceea ce. afectate pe plan fizic.5 Prin victimă înţelegem orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecinţele fizice. şi somatică a copilului victimizat. respingerea lui continuă sau coruperea lui forţată de a comite infracţiuni ori de a deveni partener sexual. însă. victimele abuzurilor fizice şi emoţionale la care au fost supuse în cadrul intrafamilial sînt. 6 Victima este întotdeauna fiinţa umană. Victimele infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală sînt. îi creează o stare de „insularitate”. stăpânite de frică. Traiul într-o veşnică teroare. Constatarea existenţei unui abuz psihologic din partea părintelui sau a celor care au în grijă copilul ori locuiesc cu el este o sarcină dificilă. însă foarte rar se resemnează şi au tendinţe autoagresive şi chiar suicidare. fiind uşor abordabile. apatice. materiale sau morale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale. Ei sînt ruşinaţi. sexualitatea invazivă la vîrste foarte fragede avînd efectul distorsionării relaţiilor normale dintre adulţi şi dintre ei şi adulţi. se autoculpabilizează. contactul cu ele făcîndu-se cu mare greutate datorită faptului că îşi pierd încrederea în orice adult pe care îl substituie agresorului lor. în general. Aceste trăsături psihologice necesită a fi cunoscute de către persoanele care audiază minori pentru a-şi putea structura interviul ţinînd seama de aceste caracteristici. Pe de altă parte. această fugă din mediul respectiv este privită cu severitate de către autorităţile judiciare. În asemenea situaţii. Astfel. nu se poate obişnui nici o fiinţă sensibilă. evident. corespunde realităţii. ci şi redresarea afectivă. izolarea de către cei care ar trebui să se apropie de el cu dragoste şi grijă. din păcate. din care nu poate scăpa decît la o vîrstă suficient de matură pentru a putea fugi din mediul în care se află.

Am considera că noţiunea de victimă este cu mult mai vastă decît cea de parte vătămată. modificîndu-se de la o perioadă la alta. materiale sau morale. într-o dimensiune transculturală (modificări ce survin ca urmare a presiunilor culturale sau a aculturii7). Din punct de vedere psihologic. fiindcă ultima îmbracă această formă doar în sens juridico-penal şi procesul-penal. i-au fost aduse daune morale. prin victimă înţelegem individul care recunoaşte atinse interesele sale personalede către un agent cauzal extern care i-a antrenat o daună evidentă. Evident. fizice sau materiale”.  recunoaşterii în calitate de victimă de către anturaj – la acest capitol atribuim recunoaşterea din partea corpului social (aceasta este evolutivă. imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale (alin. Conceptul de victimă urmează a fi deosebit din punctul de vedere al legislaţiei procedural penale. de exemplu – părinţii minorului. fiind de asemenea identificat în această calitate de către majoritatea corpului social. ieşit din comun şi neînţeles de cei din jur. victima declanşează reacţii afective intense. dar există o terţă persoană care o tratează în calitate de victimă. „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia.  prezenţei agentului cauzal extern care poate provoca trei tipuri de daune: fizice. datorită recunoaşterii ca parte vătămată prin ordonanţa organului de urmărire penală. prin infracţiune.59 al Codului de procedură penală stipulează că „parte vătămată este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral. aici un mare rol îl au şi organizaţiile nonguvernamentale). În acelaşi sens. Conform art. definiţia exclude persoana juridică în calitate de victimă. art. O persoană poate fi considerată victimă:  recunoaşterii de către victimă a daunei pricinuite – victima de obicei se consideră a fi un caz izolat. victima însăşi poate să nu se perceapă ca atare.59 CPP RM). fizic sau material. (2) art.58 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova. larg fundamentat pe impresia subiectivă pe care 117 . de exemplu pentru minori. Ea alimentează sentimentul de insecuritate. cu acordul victimei”. din punt de vedere socio-politic (recunoaşterea socială trebuie să conducă la modificarea legii. conform legii.Deci. În alte cazuri. determinată de mentalitate). recunoscută în această calitate.

9 Victimizarea reprezintă procesul de transformare a unei persoane concrete (a unei comunităţi umane) în victimă a unei infracţiuni (sau a unui delict/crime). moartea şi bătrîneţea. victima este exclusă din universul nostru conştient.caracteristica individuală a persoanei. riscă să devină victimă a infracţiunii. Victimitatea poate fi generală. Nivelul de criminalitate sau de delincvenţă în societate depinde şi de gradul de victimizare a societăţii respective. adică totalitatea victimelor existente la un moment dat pe un anumit 118 .) a unei persoane concrete. se vorbeşte despre nivelul de victimizare sau rata victimizării. . Comportamentul victimei minore în mecanismul actului infracţional În vederea caracterizării raportului dintre victimă şi delincvent. care se manifestă prin probabilitatea obiectivă de a deveni victimă a crimei. capacităţi. s-a dovedit că în 38. determinat de existenţa fenomenului de delincvenţă. sînt utilizate două noţiuni: victimitate şi victimizare. După o anchetă efectuată de criminologul francez Morange pe un eşantion de 500 de persoane cu vîrsta mai mare de 17 ani. . Victimitatea semnifică gradul de vulnerabilitate (trăsături. 2. Victimitatea este: . specială. Victimitatea este determinată atît de factori endogeni. cît şi de cei exogeni. ceea ce înseamnă prezicerea posibilităţii ca un individ concret să devină victimă a unei anumite categorii de infracţiuni.investigarea cauzelor şi condiţiilor ce favorizează pe unele persoane să devină victime ale infracţiunilor. care constă în predispoziţia ei de a deveni victimă. Ca şi sărăcia. prin acţiunile sale. însuşiri etc. care în anumite împrejurări.o avem cu toţii de a fi potenţiale victime. . individuală şi de masă. 8 După criminologul francez René Girard victima ar fi valoarea fundamentală a civilizaţiei.capacitatea înaltă a unui individ de a deveni „ţinta" atentatelor criminale. De aceea. şi din raţiuni asemănătoare. Există speranţa că în viitorul apropiat se va putea calcula indicele vulnerabilităţii victimale. Gradul de predispoziţie a persoanei de a deveni victimă se numeşte vulnerabilitate victimală.caracteristica comportamentului persoanei.8 la sută dintre cazuri victima însăşi determină comiterea faptei.

minţit. P – numărul de populaţie. capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora. copilul poate fi uşor antrenat în acţiuni victimizante pentru el. după următoarea formulă: Rv = V × E . cum ar fi bătaia şi incestul.000. datorită particularităţilor psihocomportamentale şi de vîrstă specifice: lipsit aproape complet de posibilităţi fizice şi psihice de apărare.teritoriu.000. femei etc. E – unitatea de măsură egală cu 100. Pe linia susţinerii ideii că victima poartă o animită răspundere în de „potenţial de receptivitate desfăşurarea acţiunii infracţionale.unde: P Rv – rata victimizării. sexul. 1. Nivelul de victimizare poate fi calculat pentru fiecare categorie de infracţiuni sau fiecare grup social: minori. poate fi manevrat. nivelul înalt de sugestibilitate şi credulitate. incapacitatea de a discerne între intenţiile bune şi cele rele ale altor persoane. Datorită acestor caracteristici. 10. cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi maturizare psihocomportamentală a acestuia. în special ale adulţilor. care înseamnă gradul de vulnerabilitate victimală a individului. Întrebarea ce se impune este dacă victimele pot sau nu să împartă responsabilitatea cu infractorii ce comit acte asupra lor. Mendelsohn. pregătirea socioculturală. capacitate redusă ampatică. capacitate redusă de a înţelege efectele. V – numărul de victime. caracteristicile psihocomportamentale. precum: vîrsta. raportat la numărul general al populaţiei şi calculat la un număr concret de persoane. Introducînd noţiunea de „victimă activantă”.11 Copilul face parte din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută. propus de B. direct sau indirect.. prin care înţelegem rolul jucat de victimă în declanşarea mecanismelor latente ale infractorilor. consecinţele unor acţiuni proprii sau ale altor persoane. von Henting ajunge la concluzia că. Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei. şi victima poartă o parte din vină în desfăşurarea acţiunii infracţionale. a apărut conceptul victimală”.10 Existenţa conceptelor de victimitate şi victimizare dovedesc că minorii sau tinerii sînt mult mai expuşi spre a deveni victime decît adulţii şi vîrstnicii. sinceritate şi puritatea sentimentelor. aspectul bioconstituţional. gîndurilor şi intenţiilor etc. condiţionat de o multitudine de factori. determinat să comită acte ale căror consecinţe negative pentru alţii şi pentru el nu poate să le prevadă.12 119 .

consumul de droguri etc. temperamentul etc. Victimele agresive şi cele nesociabile. instigator la ceartă.). Domeniul dinamic presupune cercetarea persoanei victime după comiterea actului delincvenţial. determină comiterea faptei. 3. narcisism. statutul social. şi succede cu elaborarea unui plan. Relaţiile dintre victimă şi delincvent se stabilesc în dependenţă de particularităţile personalităţii. comis. trecerea la act – anumite predispoziţii victimogene permit lărgirea agresivităţii autorului (starea de ebrietate.  care recunosc vinovăţia lor.Cercetarea personalităţii victimei se face după domeniul static şi cel dinamic. Există cazuri în care victima are un comportament neutru. Mai multe categorii de victime se caracterizează prin trăsături negative. în majoritatea cazurilor. cum ar fi: irascibilitate. Trăsăturile şi situaţia psihologică internă a victimei devine pentru moment comportamentul său. statutul acesteia. cu o imagine atractivă şi cu capacitate mai slabă de apărare. 120 . naţionalitatea. de comportament. de starea victimei. 2. Din acest punct de vedere.  care se opresc înţelegînd inutilitatea actului. Domeniul static studiază persoana minorului victimă înainte de comiterea faptei asupra sa sau înainte de victimizarea sa. dar continuă actul. după epuizarea actului. de asemenea. precum şi raportul victimei cu delincventul. metoda comiterii. supraapreciere. faza elaborării delictului – ea începe prin stabilirea autorului concret. Fazele trecerii la actul delincvenţial din punctul de vedere al potenţialei victime ar fi: 1. Atitudinea victimei în relaţia sa cu delincventul poate juca uneori un rol negativ în producerea actului delincvenţial. Anumite tipuri de relaţii determină motivul infracţiunii şi. faza executării – anumite circumstanţe favorizează actul delincvenţial şi acesta este Se reţin trei categorii de factori care permit depăşirea victimizării: a) experienţa prealabilă în unele situaţii similare (uneori experienţa similară poate conferi un efect inhibitiv). există victime:  care înţeleg că nimic nu se poate schimba şi ele continuă conduita lor. Indicii de cercetare ar cuprinde în acest caz sexul. vîrsta.

provoacă consecinţe psihologice. Cohen. făcuse următoarele concluzionări:      28% dintre subiecţi avusese relaţii de ordin personal înaintea crimei. Cusson (1992)13. După A. controlul social şi. favorizînd suprapopularea. lipsa de educaţie). deci. Hans von Henting. sociale (integrare dificilă). 2) societatea (familia. victimizarea este determinată de:   121 . caracteristicile procesului trecerii la act ar fi: 1) 2) 3) acţiunea umană care nu survine subit. dezvoltarea actului depinde de martori. factori victimogeni de mediu. din 1979. dar care caracterizează un număr mai redus de victime: factori biologici. politice. După M. rolul condiţiilor socioeconomice şi al sărăciei. conflictele sociale.b) hazardul de moment care deformează percepţia sub influenţa afectivităţii momentului (optimist sau pesimist). 6) victima ea însăşi. de asemenea. 4% avusese relaţii homosexuale. 4) industria care. constituind o cauză a conflictelor şi a violenţei. care rămîn actuali şi astăzi: 1) catastrofele naturale. accidentele tehnologice. victimă etc. sărăcia. rolul educaţiei. feedbackul. s-a stabilit că victimitatea releva 6 factori fundamentali. organizarea politică. 10% avusese relaţii amicale. suprapopularea. 4% avusese relaţii heterosexuale. La cel de-al III-lea Simpozion internaţional de victimologie de la Münster. Există. 10% avusese legături familiale. în studiul factorilor victimogenetici care predispun la victimizare. economice. îndeosebi caracterizat de slăbirea legăturilor sociale. 5) criminalitatea în general. psihologici şi sociali. 3) traficul rutier. c) cunoaşterea reală sau presupusă a atitudinilor colectivităţii faţă de situaţie şi faţă de reacţia pe care acesta o poate avea în cazul unei crime. circumstanţele care determină mişcarea spre acţiune.

3.15 Raportul „infractor-victimă" ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracţiunii. în calitate de victimă. fie unor boli psihice.  Forme foarte grave de victimizare a copilului se întîlnesc şi în cadrul familiei. ei îl folosesc faţă de propriii copii ca un model de educaţie. 2. la săvîrşirea unei infracţiuni de către o persoană care anterior a mai fost victimă a unei alte infracţiuni. Amplificarea continuă a criminalităţii determină şi apariţia recidivismului victimal. Atitudini parentale în raport cu creşterea copilului relevă părinţii care privesc copiii ca pe o modalitate de a-şi satisface propiile nevoi. Istoria propriei vieţi a părinţilor. analiza acestora reflectă un nivel sporit de victimizare a imigranţilor determinat de deosebirile dintre aceştia şi mediul social nou. care au divorţat şi cei care s-au separat în fapt. a condiţiilor obiective şi subiective care au generat-o. calificarea infracţiunii şi a infractorului. afectînd în particular zonele delincvenţiale unde este înrădăcinat alcoolismul şi toxicomania. Abuzurile parentale se pot datora şi stresului vieţii lor. a unei personalităţi imature. avînd consecinţe nefavorabile asupra dezvoltării şi maturizării psihocomportamentale a minorului. formă care constă în participarea din nou. care au fost şi ei maltrataţi de către propriii părinţi. Nevavînd alt model comportamental. O modalitate a victimizării din ce în ce mai în amploare este incestul. este mai mare la oraşe. 4. Unii autori s-au străduit să evidenţieze şi să sintetizeze unele trăsături specifice părinţilor care folosesc bătaia ca un mijloc de puternică agresare fizică asupra copilului14: 1. Privitor la această formă de victimizare au fost trasate cîteva concluzii: fetele sînt în mai mare măsură monestate sexual. victima şi infractorul se cunosc între ei. cerîndu-le să exercite activităţi care îi depăşesc. vîrsta infractorului este de 37 de ani. 122 . Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un mariaj instabil. frecvenţa crimelor. în medie. Din categoria acestora fac parte părinţii. strîngerea probelor şi chiar depistarea infractorului. în general. iar a victimei de 9 ani. legăturile între imigranţi şi delincvenţă. care indubitabil. Caracteristici demografice. Tulburări psihologice şi psihiatrice. cum ar fi bătaia şi incestul.

b) falsa victimă care induce cu bună-ştiinţă justiţia în eroare. inclusiv ale celor minore. 3. B. c) victima imaginară: paranoicii sau mitomanii. c) suicidul cuplurilor. cum ar fi: 1.victime ale accidentului de circulaţie. Victima egală în vinovăţie cu infractorul: a) suicidul conştientizat. După Mendelsohn.victime ale accidentului de muncă. Victima de vinovăţie redusă. 123 .copiii care au fost victime ale familiilor lor înainte de a deveni delincvenţi.victime ale naziştilor şi cele ale genocidului în general. care prin conduita sa incită autorul la comiterea infracţiunii. În dependenţă de rolul victimei în actul criminal este stabilită şi sancţiunea în final. cercetarea victimelor oferă posibilitatea de a stabili unii indicatori ai vulnerabilităţii şi de a elabora a măsuri de protecţie. totalmente responsabilă de accident. Victima completamente inocentă. Victima cu un grad mai sporit de vinovăţie sau integral vinovată: a) infractorul – victima unui act al legitimei apărări. După cel de al doilea război mondial. . 5.Mendelsohn a prezentat o clasificare a victimelor avînd ca bază următoarele criterii: . ideală (nou-născutul victimă a pruncuciderii). Victima mai vinovată decît infractorul: a) victima provocatoare. prin ignoranţă sau imprudenţă.Pe de altă parte. . Clasificarea şi tipologia victimelor minore Pe parcursul evoluţiei doctrina a elaborat variate clasificări ale victimelor. b) victima eutanasiei. 4. categoriile de victime se stabilesc în dependenţă de raportul dintre victimă şi delincent. 3. . b) victima prin imprudenţă. 2.

El insista asupra faptului că publicul în general este victima criminalităţii. fie direct. El citează exemplul copilului bătut care devine la maturitate un părinte ce îşi maltratează propiii copii.victimă semiactivă. adică subiectul care poate fi criminal sau victimă în funcţie de circumstanţe.  infractor activ . fie indirect. în dependenţă de climatul de insecuritate generat de criminalitate.17 Această tipologie scoate în evidenţă mai mult rolul pe care îl poate juca victima. sociale sau juridice). ar exista victime specifice (persoane fizice.victimă activă. între un isteric şi un paranoic). patricularităţi ale personalităţii etc.  infractor pasiv .-alte categorii de victime. Von Henting ar exista trei concepte privind categoria victimei: 1. După criteriul responsabilităţii criminalului şi a victimei. care este vulnerabilă în funcţie de predispoziţiile speciale sau generale: a) speciale prin vîrstă. b) generale.. A. Victima latentă. b) relaţii de compatibilitate psihologică reciprocă (de exemplu. de exemplu ale şantajului16. Fattah (1971). După E. c) anumite relaţii familiale de atracţie reciprocă.  infractor semipasiv . Schafer18 stabileşte următoarea tipologie19: 124 . domeniu de activitate. 3. Criminalul-victimă.  infractor activ . juridice) şi victime aspecifice (instituţii religioase. reieşind din dispoziţiile legii penale. După H. caracterizînd victimele prin predispoziţiile psihopatologice înnăscute sau cronice.victimă pasivă.victimă activă. ca membru al cuplului penal în comiterea infracţiunii. clasificarea lui Sheley din 1979 identifică:  infractor activ . După gradul de implicare şi de responsabilitate a victimelor.Relaţia specifică victimă-criminal: a) psihopatologice pure. S. 2.victimă activă.

cunosc infractorul.  victime care supravieţuesc agresiunii.  victime care supravieţuesc agresiunii şi cunosc infractorul. cunosc infractorul. dar în loc să-l denunţe oferă alte date şi explicaţii. În cazul infracţiunilor de violenţă.). dar nu îl denunţă din teama de răzbunare. în dependenţă de aceasta. conştient sau inconştient. iar victima nu are nici o parte din vină. 2) victime provocatoare. deci o parte de vină le aparţine (de exemplu. întîlnirea dintre victimă şi infractor este complet întîmplătoare. situaţia victimei poate avea mai multe variante şi. dar nu îl denunţă din motive personale. biologic.  victime care supravieţuesc agresiunii. ar exista o clasificare a acestora în20:  victime dispărute. cunosc infractorul. ce orientează victimizarea asupra lor înselor (prostituate. care nu pot opune rezistenţă criminalilor (bătrîni.  victime care supravieţuesc agresiunii. ceva ce a declanşat „trecerea la act". care anterior faptei infracţionale au comis. ea nu se interesează de soarta victimei cum o face victimologia umanitară. care au avut de suferit din cauza convingerilor lor.  victime decedate. cartofori. nu încuie portiera maşinii sau lasă obiecte scumpe fără supraveghere etc. dar nu pot oferi date despre infractor din motive obiective (întuneric. 125 . 3) victime care precipită declanşarea „trecerii la act" prin comportamente neglijente şi incită infractorul la comiterea de acte ilegale. 4) victime slabe fiziologic. copii).1) victime care anterior crimei nu au avut nici o legătură cu făptaşul. Această clasificare este pur penală. 5) victime slabe sub aspect social. 6) victime autovictimizante.  victime care supravieţuesc agresiunii.). infractor mascat). acestea sînt persoanele ce aparţin unor grupuri minoritare etnice sau religioase neagreate şi cad victime agresiunilor fără să aibă vreo vină personală. dar acuză o altă persoană pe care vor să se răzbune. protejîndu-l pe infractor. suicidari etc. 7) victime politice.

cu intenţia de a profita sau de a pedepsi pe cineva. exercitată de către terţe persoane. Există autoapărare activă.  dacă persoana nu permite. în dependenţă de mijloacele utilizate în acest scop.  victime care denunţă o faptă comisă asupra lor.  apărarea şi resocializarea victimelor infracţiunilor. dar încearcă să pună pe seama acestuia fapte pe care nu le-a comis.  lărgirea nivelului de apărare a persoanelor care riscă să devină victime (de exemplu. educatorii. 126 . exercitată de către însăşi victimă. Dayana Rassel a cercetat victimitatea în cazul violului şi a stabilit că:  persoanele cumsecade nu pot fi victime ale violului.  informarea persoanelor în ce priveşte situaţiile victimogene. la general. emisiuni radio şi televizate. a celor defavorizate social). cunosc infractorul.  violează. atunci ea nu va fi violată. elevii privind comportamentul acestora în unele situaţii suspecte. şi autoapărare pasivă. mass-media etc. În unele state se ţin lecţii privind lupta contra criminalităţii şi modalităţile de apărare.  discuţii cu părinţii. victime care supravieţuesc agresiunii. Prevenirea victimizării se face printr-un larg spectru de modalităţi: organisme nonguvernamentale. să nu meargă undeva cu persoane necunoscute. publicarea informaţiilor în reviste sau palete . Prevenţia victimologică Victimitatea poate fi ridicată sau scăzută. pentru a le evita. pedagogii. cu atît mai mult. Minorilor încă de la grădiniţă li se implementează să nu converseze cu străinii şi. Doritorii pot lua cursuri de autoapărare. oamenii bolnavi. 4. Printre mijloacele victimologice de prevenţie ar fi:  instruirea persoanelor minore (cum să se comporte în cazuri concrete). Profesor-criminolog.

dacă capul este înclinat înainte şi persoana vă priveşte insistent. 127 .interviatorul va oferi mereu confirmări şi încurajări verbale victimei. Din punt de vedere psihologic. . Toate acestea constituie informaţii ce au scopul de prevenţie generală. mînie. . patrimoniu..Prin prevenire victimologică înţelegem. ansamblul măsurilor statale şi sociale dirijate spre prevenirea criminalităţii prin scăderea riscului populaţiei şi a unor grupuri de persoane de a deveni victime ale actelor criminale. . pupilele se micşorează dacă persoana se află în stare de ură. cu cât mai relaxantă este atmosfera cu atât mai multe şanse există să se obţină cele mai relevante informaţii.persoana ce efectuează audierea nu trebuie să abordeze în cadrul audierii o atitudine prea familial cu victima. de exemplu. Pentru a asigura succesul audierii sînt importante următoarele aspecte: . atunci există o doză sporită a unui atac potenţial. deci. Prevenţia poate fi individuală sau generală. Un rol important în evaluarea victimei minore îl are exercitarea corectă a audierii acesteia.aşa. privirea îndelungată asupra unei persoane poate crea o stare de conflict.. . ..”. în special în partea în care aceasta relatează faptele.” etc. Limbajul non-verbal al investigatorului trebuie să reflecte atenţie şi interes pentru ceea ce spune victima.atitudinea celui ce efectuează audierea trebuie să fie una de respect şi profesionalism.este important a se reţine că în interviurile realizate cu victimele traficului de copii sau ale exploatării sexuale sînt examinate aspecte sensibile. este important însă să nu i se lase acesteia impresia că este tratată cu mai puţin respect decât celelalte persoane. luarea măsurilor de precauţie în cazul în care persoana se află într-o localitate străină sau s-a pierdut. „da”. sănătatea acesteia. Foarte importantă este şi profilaxia victimologică în cazul infracţiunilor ce atentează la persoană.este util să se folosească ascultarea activă cu privire la răspunsurile victimei. deci. dificil de reamintit. de aceea este posibil ca victimele să nu răspundă repede la unele întrebări. „continuă.o abordare formalizată şi autoritară poate induce victimei o atitudine de complezenţă. nu una de încredere şi cooperare. ca de exemplu: „. Printre recomandările de prevenţie a victimizării se recomandă.

Întreruperile blochează coerenţa şi trebuiesc evitate. fiind un reflex activ de apărare. stipulează că dreptul copilului la viaţă şi inviolabilitatea fizică şi psihică este garantat. Starea de frică poate avea diferite niveluri şi poate provoca variate consecinţe. Victima opune rezistenţă activă infractorului şi recurge în acest sens la diferite metode.investigatorul trebuie să aibă răbdare şi să ofere timpul necesar pentru un astfel de răspuns. aceasta o constituie frica. . familiei si maternităţii constituie în Republica Moldova o preocupare politică. durerea. ele pot fi atît de puternice. stările psihice cele mai frecvente în cazul minorilor victime? În primul rînd. legiuitorul. lipsa de informare privind ieşirea din această situaţie. Forma astenică a fricii poate determina fapte nejudecate. precum şi acordarea ajutorului postvictimal victimelor (a se vedea Anexa). În lume au fost create organisme naţionale al căror scop este prevenirea victimizării. Care ar putea fi. forma respectivă paralizează voinţa victimei. Fiind un reflex pasiv de apărare. frămîntările psihice şi morale. deci. cît şi al instituţiilor sau comunităţilor din care fac parte.6 din Lege. inactivitate. Ţinînd cont de faptul că în ultimele decenii omenirea trece printr-un proces de conştientizare a extinderii violenţei asupra copiilor atît în cadrul familiei. ceea ce poate conduce la sporirea nivelului de temere. care declară că statul ocroteşte inviolabilitatea persoanei copilului. protejîndu-l de orice formă de exploatare. Frica este determinată de necunoaşterea situaţiei. inumane sau degradante.21 Dimpotrivă. ridică activitatea vitală a organismului. prevede asigurarea sănătăţii lui fizice şi spirituale. forma stenică. formarea conştiinţei civice pe baza valorilor naţionale şi generalumane. pedepselor sau tratamentelor crude. În acelaşi spirit este formulat şi art. În Preambulul Legii este declarat că ocrotirea de către stat şi societate a copilului. discriminare. în art. violenţă 128 . acordă o grijă deosebită şi protecţie socială copiilor lipsiţi temporar sau permanent de anturajul familiei sau care se află în alte condiţii nefavorabile sau extreme. Complexul trăirilor psihice sînt mult mai intense la minori decît la adulţi. socială şi economică de prim ordin.relatarea victimei nu trebuie întreruptă. Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului stabileste statutul juridic al acestuia ca subiect independent.4 din Lege. în special în momentul în care povesteşte prin ce a trecut. Nici un copil nu poate fi supus torturii. încît să provoace dereglări psihice de scurtă durată post-actului comis. de neîncrederea în forţele proprii.

fie printr-un 129 . dreptul copilului la odihnă. stadioane. participarea la viaţa culturală şi artistică. În acest sens. Spre regret. asupra participării sale la activităţi extraşcolare. neadmiţînd comportarea plină de cruzime. corespunzatoare specializării profesionale. timp liber. dar şi asupra sănătăţii sale fizice şi psihice. statul stimulează şi susţine material crearea unei reţele largi de instituţii extraşcolare. dreptul de a participa la jocuri şi la activităţi recreative proprii vîrstei sale. activităţi recreative etc. de regulă. antrenarea în acţiuni criminale. efectuarea aceluiaşi tip de activitate. folosirea ilicită de substanţe stupefiante şi psihotrope. avîndu-se în vedere vîrsta şi gradul de maturitate. edificii sportive. practicarea jocurilor de noroc. Un adult are – în acord cu legislaţia internă şi internaţională în domeniul muncii – obligaţia de a munci 8 ore pe zi. tabere de odihnă şi alte obiective ce contribuie la fortificarea sănătăţii copiilor. iniţierea în consumul de băuturi alcoolice. Opiniile copilului sînt luate în consideraţie. În acest spirit. stabileşte înlesniri pentru frecventarea instituţiilor de cultură. antrenarea în activitatea pornografică. inclusiv din partea părinţilor sau persoanelor subrogatorii legale. Legea cu privire la drepturile copilului garantează dreptul copilului la exprimarea opiniei. învăţămînt. incluzînd atît stabilirea de programe sociale ce ţin de acordarea unui sprijin necesar copilului şi celor carora le-a fost încredinţat. de conştiinţă. Aceste 8 ore presupun. statul trebuie să ia toate măsurile necesare pentru protejarea copilului împotriva oricaror forme de maltratare. insultele şi maltratările. rudelor. grosolană. la libertatea de gîndire. precum şi urmărirea penală pentru cauze de rele tratamente aplicate copilului. sportive şi a bazelor de odihnă în timpul vacanţei. Statul garantează copilului cu discernamînt dreptul de a-şi exprima liber opiniile asupra oricărei probleme care îl priveste. copilului i se dă posibilitatea de a fi audiat în cursul dezbaterilor judiciare sau administrative care îl privesc.22 Articolul 12 din Legea privind drepturile copilului proclamă dreptul fiecărui copil la odihnă şi timp liber. asupra dreptului la odihnă şi recreare a copilului. Luînd în calcul aceste prevederi. Creşterea numărului de ore de instruire pe zi (7 ore în şcoală şi minimum 3-4 de autopregătire acasă pentru copiii de 12-13 ani) are efecte negative nu numai asupra timpului liber.fizică şi psihică. cluburi. fie direct. incitarea sau constrîngerea de a practica prostitutia. asociere si reuniune paşnică. dispreţuitoare. religie. cerşetorie. Spre deosebire de adult. se încalcă adeseori chiar la adapostul legii şi în numele reformei sistemului educaţional. În acest scop. copilul trebuie să desfăşoare în cele şapte ore şcolare activităţi foarte diferite.

pe de altă parte. schimb de nume. adopţie. în conformitate cu legislaţia (art. la audienţe de judecată de divorţ. depunere de bani. fapt care contribuie la mentalităţi şi modele culturale care favorizează munca copilului. considerînd că astfel ei vor dobândi abilităţi care le vor fi mult mai utile decât educaţia şcolară. în procedura de acordare a timpului de joacă. o dublă natură.23 Printre modalităţile victimizării minorilor se enumeră şi atragerea acestora în exercitarea muncilor grele. • dezorganizarea familială (familii monoparentale. În scopul asigurării dreptului copilului la libertatea de exprimare. Printre factori care contribuie la extinderea fenomenului de exploatare prin muncă a copilului ar fi : • starea de sărăcie a familiilor copiilor din stradă. custodie. • lipsa formelor alternative de învăţămînt pentru copiii care au abandonat şcoala. am putea spune. • mediul urban în care copiii şi uneori familiile acestora trăiesc. Munca dificilă la care sînt supuşi copiii priveşte riscurile. iar.reprezentant sau organ corespunzator. plasamentul şi viaţa în instituţie şi alte forme de îngrijire. Pe de o parte. Printre strategiile de prevenire şi eliminare a implicării copiilor în munci grele se propune: 130 . viaţa şcolara. mediu caracterizat printr-un grad mai redus de control sau suport social faţă de mediul lor rural de provenienţă. Şcoala este percepută ca o pierdere de timp şi de bani. procese penale dacă părinţii sînt urmăriţi penal etc. tutelă. alte efecte negative semnalate sînt îmbolnăvirile şi accidentele suferite.24 Relaţia dintre educaţie şi implicarea copiilor în muncă are. cum ar fi oboseala accentuată. vor fi luate în consideraţie opiniile copilului care a atins vîrsta de 10 ani privind: viaţa de familie. implicarea copiilor în forme grave de muncă determină participarea redusă a acestora la procesul educaţiei.8). Multe familii preferă să-şi trimită copiii la muncă. părinţi alcoolici sau aflaţi în închisoare). în toate procedurile judiciare. justiţia juvenilă. lipsa posibilităţilor de a merge la şcoală face ca implicarea în muncă să fie singura alternativă viabilă. • nivelul scăzut de educaţie al părinţilor şi tutorilor. În familiile care se confruntă cu probleme socioeconomice grave educaţia este slab valorizată.

Printre cele mai întîlnite activităţi la care sînt supuşi minorii menţionăm: cerşetoria. • Coordonarea la nivel naţional a eforturilor vizînd lichidarea fenomenului. Condiţia de abandon este identică. nu depind de familiile lor. care este copilul însuşi. problema copiilor de pe stradă. care să furnizeze acestora suport social în vederea depăşirii perioadelor de criză. menţinîndu-se relaţiile conflictuale. care este o realitate diversă de „copiii de pe strada”: în Moldova nu exista ”copiii strazii”. nu este un punct de referinţă a valorilor. care este familia. vânzarea florilor sau ziarelor şi colectarea de deşeuri. Este indispensabil de a se face o clara diferenţiere a conceptului raspîndit de „copii ai strazii”. diferenţele ce apar la distribuţia pe sexe se explică şi prin faptul că fetele sînt dispuse într-o mai mare măsură decât băieţii să îndure conflictele familiale. îndeosebi în Chişinău. sau cel mult se întoarce la ea din cînd în cînd. nu suportă parinţii din cauza că aceştia fac abuz de alcool. încărcarea şi descărcarea de mărfuri. care exista în mod fizic şi trebuie să-şi asume din nou. copilul s-a certat cu familia. „copilul de pe strada” este cel care are o familie. este foarte săracă. care trebuie recuperată şi susţinută pentru a permite reintegrarea copilului în sînul ei.• Organizarea unor servicii de consiliere psihologică şi îndrumare profesională adresate familiilor în dificultate. Ce ar însemna această diferenţă? „Copilul strazii” este cel care nu mai are nici un fel de legatura cu familia. ci familia. violenţa şi mizeria materială decît să înfrunte spaţiul străzii. este absolut singur şi traieşte o evidentă situaţie de autonomie. În ceea ce-i priveşte pe copiii care trăiesc permanent în stradă şi care. ne întoarcem la afirmaţia că în Moldova procesul de recuperare a copiilor în stare de abandon are un obiectiv imediat.25 Printre formele victimizării în Republica Moldova se înregistrează. întreţinîndu-se prin diverse forme. dar sînt “copii de pe stradă”. se schimbă doar metodologia de intervenţie. Deci. nu este recunoscută şi preferă de a sta departe de ea. deci. poate că trăieşte la sat. • Intensificarea şi diversificarea modalităţilor de informare şi sensibilizare a opiniei publice la problematica privind copiii străzii angrenaţi în forme grave de muncă. În acest caz. Unica perspectiva ramîne strada. asa ca furtul. dar aceasta este departe. un rol educativ faţă de copil. spălarea parbrizelor sau a maşinilor în parcări. dar mai are şi un obiectiv final. evident nu cu puţin efort. În schimb. familia nu reprezintă pentru minor o ambianţă plăcută pentru trai. de care se tem foarte mult. deoarece recuperarea „copilului de pe strada” are drept obiectiv nu copilul. cerşitul. Copiii implicaţi în muncă 131 .

izolare. familie sau alte potenţiale surse de sprijin. dezvoltarea fizică (subponderală. este mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decît în cazul copiilor care sînt victime directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor. insulte.) nu este în concordanţă cu vîrsta lor. de dragoste) sînt profund neglijate. probleme cu somnul. hepatitei şi bolilor de piele. Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i face uşor de recunoscut. înălţime mică. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale. în fiecare zi şi tot timpul anului. • culpabilitate. în general. ameninţări. copiii care muncesc în stradă sînt victime ale tuberculozei. frica de răniri şi moarte. familiile copiilor avînd un venit lunar sub salariul minim pe economie. Principala cauză a implicării copilului în muncă este de ordin financiar. înfometare. enurezie. expuşi la accidente în casă şi în afara Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită. de asemenea. comparare cu viaţa Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile casei. sentiment de Probleme psihologice: neîncredere în sine. violuri etc. sarcini la vîrste 132 . O altă modalitate a victimiării este „violenţa în familie" – orice act vătămător. inclusiv a copiilor. izolarea de prieteni. aceşti copiii muncesc toată săptămâna (în medie 6 zile pe săptămînă). bătăi. Într-o familie bîntuită de violenţă copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranţă. • celorlalţi. Numărul de ore de muncă pe zi a unui copil este în medie de 6. Funcţia principală a familiei – creşterea copiilor – este distorsionată cu largi şi dramatice consecinţe în viitor. depresie. bătăi. volum/masă musculară reduse etc. ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă. • mai fericită a colegilor. de viaţă ordonată. ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele actelor violentale. chiar dacă nu ei sînt victimele directe. fizic sau emoţional care are loc între membrii unei familii. dezvoltare fizică mai lentă. fuga de acasă. Cercetările denotă că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă. Ei prezintă: • Probleme fizice: boli inexplicabile. frică de abandon. distrugerea bunurilor care aparţin victimei. mînie. Perturbarea acestei funcţii se petrece.). hrană şi adăpost) şi devin victime ale diferitelor forme de abuz (suprasolicitare.sînt lipsiţi de trebuinţele de bază (somn.

de atitudine. şi care afectează climatul şcolar. care în prezent. care sînt mai subtile. lipsă de concentrare. mutilare. atingînd rata cea mai înaltă la nivelul învăţămîntului gimnazial şi liceal. iar 30% din victime afirmă că agresiunile le afectează capacitatea de a se concentra asupra sarcinilor şcolare. schimbări bruşte în performanţele Identificare cu eroi negativi. datele demonstrează că violenţele şcolare au o tendinţă constantă de creştere. • crescut fenomenul sinuciderii. Violenţa fizică şi cea verbală sînt două dintre cele mai des întîlnite tipuri de violenţă în şcolile din Europa. în anul 2000. Violenţa şcolară de cele mai multe ori nu este fatală.26 Este în creştere numărul de copii victimizaţi în familie. Sînt incluse aici dispreţul. dar poate cauza serioase prejudicii dezvoltării persoanei. • Probleme şcolare: neîncredere. potrivit legislaţiei în vigoare. b) violenţele subiective. Deşi incidenţa fenomenului este în scădere. consum de droguri şi alcool. nu beneficiază de statutul de „familie". Un lucru mai puţin luat în consideraţie pînă acum este faptul că în rîndul tinerilor a şcolare.27 133 . din punct de vedere al distribuţiei pe sexe. al tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rîndul cauzelor se află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei. Un studiu britanic a ajuns la concluzia că în fiecare an 10 elevi au tentative de suicid determinate de actele de violenţă de la şcoală. eliminare.mici. lipsa de politeţe. Germania. Pe ansamblu. 22% dintre elevi de sex masculin cu vîrsta cuprinsă între 13 şi 17 ani au fost implicaţi în trei sau mai multe violenţe fizice. În Suedia. absenţele de la ore. În Nürnberg. lipsă de maniere sociale. acelaşi studiu atestă că 80% din victimele violenţelor consideră violenţa verbală mai stresantă decît atacurile fizice. violenţele sînt cel mai des întîlnite la băieţi. 53% dintre băieţi au admis că au fost implicaţi în violenţe fizice în şcoală în anul 2000. dar şi de violenţe între concubini. umilirea. în sensul creşterii intensităţii violenţei (acte de cruzime). se manifestă o acutizare a lui. atingînd frecvenţa maximă în jurul vîrstei de 15 ani. sfidarea. relaţii pentru a scăpa de acasă. Se identifică două tipuri de violenţă în mediul şcolar: a) violenţele obiective care sînt de ordinul penalului (crime şi delicte) şi asupra cărora se poate interveni frontal. comportament defensiv cu minciuna.

securitate şi justiţie se reflectă în Comunicarea Comisiei Europene „Victimele infracţiunilor în Uniunea Europeană reflecţii privind standarde şi acţiune” (14 iulie 1999). de aceea este foarte importantă reinserarea comunitară a acestor victime. Prima categorie de măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor priveşte informarea acestora. 2.R(85)11 privind poziţia victimei în cadrul dreptului penal şi al procedurii penale. Mecanismul cel mai important de protecţie a victimelor ar privi compensarea financiară de către stat a victimelor unor infracţiuni. produc nu numai o traumă fizică. ca o formă a victimizării minorilor apare şi incestul. 3.Suicidul minorilor 134 .De asemenea. ci şi o traumă psihologică. retrase. preocuparea pentru a asigura protecţia victimelor într-un spaţiu comun de libertate. La nivelul Consiliului Europei. în Cartea verde „Compensarea victimelor infracţiunilor” a Comisiei Europene (28 septembrie 2001) şi în activitatea desfăşurată în prezent pentru definitivarea proiectului de Directivă privind compensarea victimelor infracţiunilor. această preocupare s-a concretizat în adoptarea Convenţiei europene privind compensarea victimelor infracţiunilor violente (Strasbourg. fundamentată pe raţiuni de echitate şi solidaritate socială. ale cărui victime de obicei sînt tăcute. Protecţia victimelor infracţiunilor. în Decizia Cadru a Consiliului European privind poziţia victimelor în procedura penală (15 martie 2001). Consilierea psihologică se asigură victimelor acelor infracţiuni care. constituie o preocupare a organismelor europene şi a statelor Europei. O altă categorie de măsuri se referă la consilierea psihologică a victimelor unor infracţiuni. Printre modalităţile de prevenţie a victimizării am sublinia: 1. în special protecţia victimelor infracţiunilor săvîrşite cu violenţă. 24 noiembrie 1983) şi a Recomandării nr. La nivelul Uniunii Europene. fiind săvîrşite cu violenţă sau aducînd atingere libertăţii sexuale a persoanei. 5. pornind de la ideea că o informare corectă şi completă a victimei constituie prima condiţie pentru realizarea drepturilor şi pentru ameliorarea situaţiei sale.

de caracteristici persoanle. 28 După unii autori. în consecinţă. Suicidul constituie un act grav şi irecuperabil al existenţei umane după datele literaturii medicale el apare într-o frecvenţă medie de 2%. psihologică şi socială. prin perturbarea instinctului de conservare şi a întregii personalităţi. În dependenţă de cauzele sociale. deci. reflectînd astfel influenţa identităţii de grup.29 Suicidul constituie.  suicid altruist – realizat de indivizi care şi-au sacrificat vieţile pentru binele grupurilor sociale. Evaluarea semnificaţiei actului suicidar se poate face prin criterii de analiză filosofică. Durkheim (1951) clasifică suicidul în trei categorii 30:  suicid egoist – realizat de indivizi care şi-au pierdut simţul integrării în grupul lor social şi nu se mai simt sub controlul social. anulează capacitatea de a se realiza. În cadrul suicidului pînă la vîrsta de 18 ani s-a determinat două perioade cu valori înalte ale ratei suicidale: 9-11 ani şi 14-18 ani. intensitate şi condiţionare sînt esenţial subiective. Rata suicidului diferă de la stat la stat şi în dependenţă de o multitudine de factori (variaţii legate de anotimp. actul de privare voluntară a propriei vieţi. familial şi religios al acestuia. aflîndu-se în mijlocul unor schimbări sociale majore sau al unor crize politice. Ca intenţie sau act realizat. de locul de rezidenţă. iar tentativele de sinucidere ar fi într-o proporţie de zece ori mai mare. Vîrsta şi sexul de asemenea caracterizează riscul suicidal.  suicid anomic – realizat de indivizi care au trăit într-o societate lipsită de „ordinea colectivă". Din rîndul acestora face parte şi suicidul. Conflictul se realizează prin structurarea în propria conştiinţă a unor întrebări răspunsurile stabilesc atitudini incompatibile între ele şi. cauze medicale). sinuciderea trebuie privită sub triplă incidenţă: biologică. ca cea mai gravă formă. însă riscul suicidal s-a evidenţiat preponderent în perioada maturităţii 135 . psihopatologică şi socială. etică. dintre care unele pot ameninţa însăşi existenţa fizică a persoanei. suicidul rămîne expresia unei atitudini de singularizare determinată de un conflict ale cărui durată.Perturbarea atitudinii faţă de mediul social existent se poate manifesta printr-o diversitate de aberaţii comportamentale.

care constituie în total 42. prezintă un factor de risc evident ce facilitează realizarea suicidală a tinerilor. Dragostea în eşec a indus acţiuni suicidale în majoritatea cazurilor printre sexul feminin (80%). din societate. Persoanele neidentificate au realizat suicidul mai frecvent prin aruncarea sub tren sau spînzurare cu o frecvenţă egală de 42. aruncare sub tren – 6.33 Moartea şi tentativele suicidale printre copii şi adolescenţi reprezintă un fenomen complex de autovictimizare şi rămîne o problemă medico-socială majoră. care au reacţionat mai sensibil în astfel de situaţii. intoxicaţie – 33. Alcoolul. ştiută prin modificările de caracter al persoanelor. Suicidul este determinat mai des de stările conflictuale din mediul familial. de serviciu. Copiii şi adolescenţii folosesc metodele mai accesibile pentru ei.71%. Conflictelor pe fundalul relaţiilor de dragoste le-a fost caracteristică vîrsta de 17-18 ani.08%.sexuale şi adolescenţei. Cazurile de 136 . în Moldova.7% din cazurile de suicid realizat de copii şi adolescenţi s-au produs pe fundalul alcoolizării.25% s-au notat aplicarea armelor de foc. precipitările – 33.25%.17% şi a obiectelor ascuţite – 2. Majoritatea cazurilor de suicid.6% şi în cîte 2. ascuţite şi aruncarea sub tren.31 Printre modalităţile de suicid printre copiii şi tinerii de la oraş se constată: asfixiile mecanice – 35.96%. ca urmare a „spectacolelor de suicid" întîlnite în viaţa lor. cu siguranţă. suicigaşii fiind pentru ei mai des eroi şi considerînd suicidul o metodă de pedeapsă a părinţilor. astfel de cazuri fiind înregistrate numai printre locuitorii oraşului. O influenţă asupra acestei motivaţii o are şi mediul de reşedinţă al adolescenţilor. care. cunoscute din cele auzite şi văzute. prin acţiunea sa narcotică. Un risc sporit de realizare a suicidului cu motivaţie amoroasă o prezintă zilele de odihnă. mai rar duminica sau în noaptea spre luni. au la bază conflictele părinţi-copii. deprimînd instinctul de conservare.75%. de studii. intoxicaţiile – 23.86% şi mai rar prin precipitare – 14. induce stările conflictuale din familie. 27. iar particularităţile de adaptabilitate scăzută favorizează dezvoltarea conduitei suicidale.42%. de relaţiile interpersonale interpersonale etc.29%32. atunci cînd sînt organizate de obicei diferite distracţii pentru adolescenţi. deoarece au fost realizate după întoarcerea de la randez-vous. vor suferi. Această vîrstă de tranziţie. Conform investigaţiilor. din mediul microsocial. precipitare – 10. Săvîrşirea actelor suicidale pe fundalul acestor conflicte poartă un caracter acut. preponderent sîmbăta. realizat din motivul neînţelegerilor familiale. aplicarea armelor de foc – 4.33%.. în intervalul de ore de la 9 seara la 3 noaptea. În mediul rural suicidul s-a realizat prin: spînzurare – 43.85%.

ca modalitate a autovictimizării. La moment. nu există centre şi servicii specializate cu programe unice de cercetare a actelor autodistructive. Cioclei. Ghid de practici instituţionale în instrumentarea cauzelor cu minori Sub red. Se constată o rată mai înaltă a suicidului realizat rural (17. 2005. Viaţa sexuală şi politica penală.8.Paris: DALLOZ. Iacob. 1997..acad. 6. 1994. Referinţe: 1. Analiza psihosocială a victimei şi rolul ei în procesul judiciar. care ar reflecta epidemiologia. întru elaborarea măsurilor eficace de profilaxie.md 2.29.2-77.80/0000) faţă de cel urban (14. Autovătămările de orice gen. – Iaşi: Asociaţia Alternative Sociale. Este dificil a determina motivaţia autovătămării la copiii sub 12 ani.5. iar tentativele suicidale predomină esenţial (70. Victimologie. motivaţiile şi factorii de risc suicidali. p. 5. 137 Chişinău.. pentru că pînă la această vîrstă ei nu au o concepţie clară despre moarte. – Bucureşti: Ministerul de Interne.34 Se remarcă o creştere a frecvenţei autovătămării deliberate la copii şi adolescenţi în multe zone ale lumii.25 // . Coraportul dintre tentativele şi decesele suicidale printre copii şi adolescenţi constituie 18:1. L. tulburări psihiatrice şi abuzuri ale copiilor. Acultura se exprimă în transformările care survin cînd se combină culturi diferite// după Gérard Lopez. metodologice şi aplicative: Teza de doctor habilitat în drept – http://www. de aceea în cazul lor motivaţia ar rezida în dorinţa de a evada din starea de stres sau de a manipula adulţii. – Bucureşti: Holding Reporter. Sântea I. Pentru suicidul realizat semnificativă este predominarea de 5 ori a sexului masculin. în Republica Moldova lipseşte o asistenţa suicidologică organizată. Bogdan T. V. p. p. 1988. Giurgiu. Gheorghe Gladchi. iar pentru tentativele suicidale – de 6 ori a sexului feminin. p. 2005.1%) printre toate spitalizările în urma intoxicaţiilor acute.26. p. N. Ibidem.deces suicidal la vîrsta de 7-18 ani se plasează pe locul doi după accidente. 3. Riscul autodistructiv maxim se observă la vîrsta de 16-18 ani. este determinată de dezmembrarea familiei. 29.cnaa. p. Acţiunile suicidale se caracterizează prin variaţii zonale.90/0000). riscul autoagresiv accentuîndu-se în teritoriile sudice ale republicii.Victimologie criminologică: probleme teoretice. 4.

2003.17.. Iaşi..cnaa.25. Ревтова.6. 25. Ibidem.7.64. Op. Mârza V. // http://www.net . Ibidem. Gérard Lopez. p. 22. http://www.25.Asociatia Psihologilor din Romania Powered by Mambo Generated: 1 April. 14. Психические состояния. Scafer S. 29.69. 1990. Manole-Ţăranu Daniela.45. Dennis Gath. Bujor Valeriu. 1997.28.politiaromana. p. p. La victimologie // RICP. nr. http://www. p. Consideraţii generale privind victimizarea intrafamilială // Phoenix.1-6.Bucureşti. 2004.Chişinău.1. 13. 18. 2002. – Chişinău: Prut Internaţional..1-6. 1993. Gérard Lopez. cit. Victimologie. p. .. Salvaţi copiii. Boişteanu. an. Richard Mayou.Paris: DALLOZ. the victim and his criminal. Tratat de psihiatrie. cit. Op. Z. Craiova. p. 17.1 (11). 138 . pct. Victimologie. 2008 28.acad.htm 27. Ibidem. p.IV. Phoenix. Reyes Calderon.ro/violenta_in_familie.7. În: Alternative la detenţie. 10. Evaluare rapidă privind copiii străzii care muncesc. Ibidem. 24. p. Z.IV. – Bucureşti. 379. Victor Moraru. p. P. 1994. Michael Gelder. p.6. p.Chiriţă. Op.Oxford. nr.8. 2007. 2008. С. Cuşmir Ludmila. cit.psihologie. T. mars-avril. nr.preferatele.15-16.6.64-68. 15..pdf 23. Gérard Lopez. Propecţia drepturilor mamei şi copilului în condiţiile dezvoltării sociale stabile:Teză de doctor în drept. Ulianovschi X. p. Trandafirescu. 2004. 1968. Trandafirescu. Pirozynski. p. 26. 20.107.158. p. p. p. 16. 9. p. V. .6. Medierea în cauzele penale. оказывающие влияние на формирование показаний несовершеннолетней потерпевшей // Судовы веснiк. 11. an. p. 8.4. .com/docs/psihologie/6/psihologia-victimei-21.4. 2003. 12. Psihiatrie clinică. 19. – Ramdon Hause.php 21. http://www. Ibidem. Abordarea criminologică a conduitei suicidare // Studia Universitatis.md/files/theses/2005/2135/ludmila_cusmir_thesis. Victimology. seria „Ştiinţe sociale”. nr. pct. –Iaşi: UMF. Ibidem. 30.

ca o împletire a 139 .cnaa. – Chişinău. Fenomenologia delincvenţei juvenile 1. 2004.acad. structura şi etiopatogenia fenomenului suicidal printer copii şi adolescenţi: Teză de doctor în ştiinţe medicale. Şarpe Vasile.md 32.80. VI. Ibidem.46 // http://www. Caracteristica medico-legală.41. p. Ibidem. Ibidem. 34.48.31. p. p. altfel spus.Criterii de evaluare a delincvenţei juvenile Problema cauzalităţii delincvenţei juvenile poate fi privită ca interacţiune genetică a sistemelor de factori interni şi a sistemelor de factori externi. 33. p.

formarea grupelor este mai frecventă decît la alte categorii de vîrstă. contra patrimoniului etc.2 Faptul că delincvenţa.). destructurată – a unor minori şi tineri şi mediul social istoriceşte determinat. dar şi într-un sens îngust. infracţiunile comise de minori şi tineri în ultimul deceniu fiind din următoarele grupe: infracţiuni contra patrimoniului. Apare întrebarea referitoare la originea şi cauzele apariţiei bandelor minorilor. concret istoric. Examinată pe categorii şi grupe de infracţiuni. delincvenţa juvenilă apare ca avînd ponderea cea mai mare. Teoriile culturaliste afirmă influenţa cauzală a grupului. gen infracţional. ca o totalitate a faptelor prohibite de legea penală. pentru că aceasta constituie produsul manifestărilor adolescentine şi care sînt normale în construcţia socializării şi a identităţii psihosociale. se comite deseori în grup este cunoscut de mult timp. urmate de infracţiunile săvîrşite cu aplicarea violenţei asupra persoanelor. diferenţieri şi chiar particularizări specifice. Caracteristicile subculturale au tendinţa de a se înrădăcina odată cu lărgirea grupului. decompensată. se poate recunoaşte dezvoltarea unei subculturi. Pe fondul tratării în funcţie de dimensiunile de timp. vor apare în mod necesar deosebiri. Rădăcinile delincveneţi juvenile stau în interacţiunea genetică dintre personalitatea adaptată la exigenţele legii penale. La tineri. E de menţionat că coautorii şi complicii nu formează mereu bande sau grupări. spaţiu geografic. doar comise de către minori. instigatori sau complici) cu sistemele de factori ce ţin de mediul social. de personalitate a participanţilor minori sau tineri la comiterea de infracţiuni (în calitate de autori. în particular delincvenţa juvenilă. îndeosebi în SUA. Se poate vorbi despre o delincvenţă de gen (de violenţă. unde prezenţa coautoratului se reflectă în majoritatea cauzelor. în acest caz fiind mai oportună formula de criminalitate juvenilă. deoarece se poate vorbi de asociaţii momentane de la două la trei persoane care nu constituie deci un grup în adevăratul sens al cuvîntului. grupuri organizate sau bandele de minori şi tineri). fie de una de grupă (grupuri spontane.1 Delincvenţa juvenilă poate fi distinsă în sens larg ca fiind ansamblul încălcărilor de lege comise de către minori într-o unitate de timp şi spaţiu. în timp ce teoriile contrlolului social 140 .sistemelor de factori. Oare grupul provoacă delincvenţa sau indivizii deja delincvenţi se regăsesc şi formează banda? Teoriile multifactoriale susţin dubla relaţie cauzală prezentă simultan. Atunci cînd se constituie o bandă delincventă.

66 0.7 % 20. 141 .3 % 44.8% 70.3% 67.4% 56. Delincvenţa de grup include grupurile spontane şi cele organizate. În medie.0% 60.54 0.2 % 40.0 % 27.1% 51. sustragerea.5% 36.69 0.76 0.55 0. în diferite state ar fi3: State Belgia Regatul Unit MB Finlanda Olanda Irlanda de Nord Portugalia Spania SUA Elveţia În total individual 23.73 0. fie bande). repartizarea procentuală a subiecţilor în cazul faptelor comise individual şi al faptelor comise în grup.3% 60% (11% revin delincvenţei comise individual în comun cu grupul) Dintre statele examinate.8 % 29% în grup 67.8% 59.5 % 41.3 % 26.7% 19.acceptă ideea că grupul delincvent se constituie începînd cu indivizii deja angajaţi în delincvenţă. violenţa. fie răpirea vehiculelor. delincvenţa legată de droguri. scorul delincvenţei de grup al minorilor s-ar expune după cum urmează: --------------------------------------------------------------------State Regatul Unit MB Elveţia Irlanda de Nord SUA Portugalia Spania Olanda Finlanda scorul delincvenţei în grup 0.9 % 27.47 ----------------------------------------------------------------------La general. printre conduitele delincvente specifice minorilor ar fi: delincvenţa de grup (fie grupuri spontane.9% 49.70 0.

 Subculturi retretiste în care abuzul drogurilor şi satisfacerea plăcerii imediate fără a depune eforturi sînt principalele motivaţii. minorul este supus unei testări care se transpune prin agresiune sau alte crime. o „dovadă iniţiatică”. consumul de alcool. pot fi identificate trei grupuri de delincvenţi minori7: a) Bande conflictuale – acestea se exprimă prin violenţă fizică în grup. Fenomenul bandelor are forme incipiente în perioada interbelică în SUA. pentru a fi admis în grup. Ei disting:  Subculturi de conflict şi de violenţă în calitate de expresie a necesităţii de afirmare şi de achiziţie în grupuri avînd oportunităţi slabe. O altă caracteristică este că bandele cunoscute în prezent acţionează cu mai multă violenţă. Liderul este un personaj carismatic. iar în ţările cu o puternică imigraţie sînt constituite din ce în ce mai mult pe baze etnice. colectivă. Reieşind din motivaţiile nominalizate. în cadrul căreia membrii constitutivi duc un mod de viaţă antisocial. determinată atît de relativa impunitate de care beneficiază minorii în faţa justiţiei. pentru care nu pot fi identificate anumite caracteristici. printre care: slaba preocupare a familiei. anturajul.4 2) Grupurile organizate (bandele) reprezintă acea formă de delincvenţă organizată. Cînd între aceste două tipuri de structuri există „colaborări” criminale. Aceste bande îşi au 142 . majoritatea acţiunilor fiind caracterizate de încălcarea legii. cît şi de labilitatea psihică specifică vîrstei. dar în mod egal şi o diferenţă de natură. în care indivizii nu participă la toate activităţile şi au un statut mai puţin clar. ea este mai curînd un act simbolic. În ce priveşte violenţa. Acest tip de delincvenţă este ocazional la săvîrşirea anumitor infracţiuni (furt calificat sau viol în grup) şi este favorizat de mai mulţi factori. Astfel. Ele sînt compuse în mediu de un nucleu central dur alcătuit din cîteva zeci de indivizi şi de un nucleu periferic mai flotant. între cele două fenomene delincvente există nu doar o diferenţă de grad.5 Deşi există similitudini indiscutabile cu bandele adulte.  Subculturi criminale care se organizează pentru a obţine cu eficienţă bunurile convertite.6 Susţinătorii teoriilor subculturale (Cloward şi Ohlin) au propus o tipologie a subculturilor delincvente după oportunităţile şi mijloacele utilizate. se vorbeşte de manipulare a minorilor de către adulţi.1) Grupuri spontane de tineri nu constituie un fenomen permanent şi stabil.

Delincvenţa nu este utilizată decît pentru asigurarea achiziţionării. exercitarea activităţilor centrate pe sustrageri cu sau fără aplicarea violenţei. Legătura cu banda este primordială. 2. -o imagine ce serveşte la individualizarea membrilor grupului (tunsoare. dar un mijloc de a repune puterea şi respectul datorat bandei. Intrarea în bandă este ritualizată. prezentînd legături strînse între ei bazate pe necesitatea de protecţie reciprocă. fără un lider afirmat. deseori bazată pe consumul comun de droguri sau comercializarea acestora. b) Bande criminale – acestea se caracterizează printr-un cîmp de acţiune. Activitatea în grup este structurată şi divizarea muncii este precis delimitată conform competenţelor fiecăruia. Membrii ei sînt respinşi de societate. -practicarea delimitării zonelor de influenţă (prin aplicarea desenelor cu spray pe pereţi). violentă şi umilitoare pentru cel interesat.). Starea. Delincvenţa nu este un scop în sine. Violenţa este pentru membrii bandei un mijloc de apărare a bunurilor lor şi a securităţii lor. structura şi dinamica delincvenţei juvenile în Republica Moldova 143 grupe retrase). un teritoriu. -o anumită muzică. Sînt tipice tinerilor ce provin din familii . al căror sens este cunoscut doar de membrii grupului. Sînt grupuri schimbătoare.zona lor de influenţă teritorială şi se recunosc între ele prin obiceiurile lor caracteristice. Delincvenţa este deci pentru ei o finalitate în sine şi raţiunea de a fi a bandei. care trebuie să dovedească cu toată forţa sa supunerea faţă de şef. Ele sînt compuse din 4 – 5 membri. -o „ideologie” contradictorie cu imagini violente şi nonviolente etc. Există legături între banda minorilor şi cea a adulţilor. a traficului de obiecte sau de droguri. Organizarea în bande distinscte determină existenţa unor caracteristici pentru membrii acesteia8: -un anumit limbaj în care argoul include cuvinte inventate. c) Bande retretiste – structura acestora este confuză şi relaztiv slabă. de unde şi denumirea lor de „retretişti” (adică asigurate. a comerţului. îmbrăcăminte etc.

precum şi prin coeficienţi sau indici relativi ai delincvenţei juvenile. judecată. Aspectele enunţate constituie starea (nivelul) criminalităţii sau delincvenţei juvenile. Sub raport cantitativ. Nivelul delincvenţei juvenile se reprezintă prin valoarea determinată din numărul total de infracţiuni săvîrşite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită. masă. starea tuturor faptelor ilegale comise de către minori se reprezintă doar prin infracţiuni (ceea ce ziceam că ar forma criminalitatea juvenilă. al particularităţilor specifice. cît şi cele specifice sau individuale10. Ţinem să remarcăm. diversitatea respectivă poate fi lărgită. Aspectul cantitativ desemnează determinările măsurabile. exprimată prin suma crimelor sau delictelor săvîrşite şi a persoanelor ce le-au comis (persoane vinovate minore). or. de exemplu poate fi recunoscută şi delincvenţa identificată (înregistrată de către organele poliţiei). întindere. ca un domeniu mai restrîns decît delincvenţa juvenilă). gravitatea acestora. ca un fenomen de masă. grad. cu un caracter strict individual. relative la persoana delincventului minor. datele statistice existente nu cuprind alte fapte ilegale comise de către minor. că. ocultă.9 Aspectul calitativ desemnează sistemul sau unele din însuşirile unor procese şi fenomene. 1 0000 sau 100 000 de locuitori. instituţională. în mod nemijlocit. şi aceasta în dependenţă de criteriul pus la bază. la moment. raportată la un număr stabilit de populaţie. în timp ce delincvenţa juvenilă constituie o stare socială caracterizată prin globalitatea faptelor care perturbă o societate. repartiţia teritorială şi pe categorii de vîrstă etc. sancţionată. spre exemplu la 1000. mărime. Criteriile calitative vizează. delincvenţa juvenilă este caracterizată prin indici cantitativi şi calitativi. intensitate. atît aspectele generale. judecată (sau legală). volum. descoperită.Actul delincvent comis de minor este unul izolat. care se referă la elementele delincvenţei ce se exprimă prin număr. vizează determinările sale în planul individualizării. Acesta se identifică prin numărul faptelor comise de minori. suprafaţă. vis-à-vis de polemica făcută la începutul prezentului suport de curs în ce priveşte oportunitatea noţiunii de delincvenţă juvenilă în raport cu cea de criminalitate juvenilă. De fapt. ritm etc. 11 Aspectul fenomenologic al delincvenţei juvenile s-ar reprezenta după cum urmează: 144 . se face distincţie între conceptele de delincvenţă sau criminalitate reală. Sub aspect global.

stabilirea legăturii între fiecare element particular cu sistemul delincvenţei şi criminalităţii în general. anume delincvenţa legală şi reprezintă principalul criteriu de evaluare cantitativă a delincvenţei juvenile. stabilirea ponderii specifîce a fiecărui element în cadrul delincvenţei juvenile în ansamblu. De fapt. înregistrate. în al treilea rînd. Delincvenţa ocultă mai este numită „cifra neagră” sau „cifra ascunsă” a delincvenţei.A. încălcări de lege) comise de minori. = C. în al doilea rînd. Delincvenţa aparentă se referă la totalitatea faptelor care au fost aduse la cunoştinţa organelor competente să efectueze urmărirea penală.R. Delincvenţa legală cuprinde faptele soluţionate. în primul rînd. comise de către minori. sentinţă judecătorească definitivă. delicte. indiferent dacă au fost sau nu descoperite. -după structura sociodemografică etc. 145 .C. în cadrul sistemului în ansamblu. Delincvenţa ocultă cuprinde toate faptele nedescoperite şi nici înregistrate. relevarea elementelor ei constitutive în baza unor particularităţi.N. Prin structura delincvenţei juvenile înţelegem configuraţia elementelor componente ale delincvenţei juvenile. Structura delincvenţei juvenile cuprinde: -delincvenţa după tipul de devianţă. pentru care există deja o hotărîre. care reprezintă diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă: C. -după tipul personalităţii delincventului minor. cifra neagră ar putea fi reprezentată printr-o ecuaţie matematică. stabilirea legăturii între elemente. în al patrulea rînd. într-o unitate de timp şi spaţiu. Descrierea structurii delincvenţei înseamnă..Delincvenţa reală Delincvenţa relevată Delincvenţa legală (judiciară) Delincvenţa aparentă (reclamată) Delincvenţa ocultă Delincvenţa reală cuprinde totalitatea faptelor (crime. În linii generale. judecate.

iar majorare în Cantemir +50. La comiterea celor 586 infracţiuni au participat în total 556 (-15. În acest context se atestă diminuarea criminalităţii juvenile la următoarele categorii de infracţiuni: tîlhării – cu 28. Leova +400. dintre care violuri – 3. Cahul – 8(-88.9%). Chişinău – 98(-33.9%. În stare de ebrietate s-au comis 21 (+50. Făleşti +220. deşi problema copiilor neplasaţi în familii rămîne a fi actuală.3. pentru prima dată au comis infracţiuni – 520 (-14. violuri – cu 99.9%).6%. În mun.0. Edineţ +125. Descreşterea oficială s-ar datora atenţiei sporite faţă de fenomenul delincvenţă juvenilă 146 . Ocniţa +200.4%). În conformitate cu datele cu privire la situaţia criminogenă în Republica Moldova în anul 2007. elevi – 100.3%. se constată că delincvenţa juvenilă este în continuă descreştere în comparaţie cu perioadele precedente.0. De către minori şi cu participarea acestora în total au fost comise 497 infracţiuni grave.1%. comparativ cu perioada analogică a anului 2005 (721). furturi – cu 6. O diminuare a criminalităţii juvenile la general s-a înregistrat în mun. După categorii de vârstă: 14-15 ani – 217 (-7.0. Taraclia +33.3. de către minori şi cu participarea lor au fost comise 586 infracţiuni.6%).0%).6%. Floreşti – 16(-55.7%. Donduşeni – 8(57.9%).8%).6%). ceea ce constituie o scădere cu 18.6 %). Sîngerei – 4(-55. Rezina – 2(-33. Teleneşti – 9(30. Starea delincvenţei juvenile în ultimii ani s-a caracterizat prin următorii indici12: pe parcursul primului trimestru al anului 2006. şi o majorare a jafurilor – cu 33.4.0%) infracţiuni. zone teritoriale.2%) minori. Soroca +35. Străşeni +30.3%).0.2). dintre care: neantrenaţi în cîmpul muncii 413 (-24.7%). ceea ce constituie o scădere cu 15. Căuşeni +80.0.5%) minori. 16-17 ani – 339 (-19. la care au participat 15 persoane (+15. După dinamică se determină mişcarea delincvenţei juvenile pe anotimpuri.0. Infracţiuni comise de către minori şi participarea lor în grup – 162 (-13.0. Briceni –5(-20.9%. în comparaţie cu alte perioade şi spaţii.Dinamica delincvenţei juvenile constituie evoluţia fenomenului în timp şi spaţiu.2%). Comrat +23.8). Chişinău au participat 98 (-33. Bălţi – 43(-23. jafuri – 28. Ungheni +53.8%) minori.8%). dintre ei 10 elevi (-28. tâlhării – 5. diferenţe între delincvenţa urbană şi cea rurală etc.

13 În funcţie de faptele comise în 2004-2007. practic fiecare a opta persoană care a comis crime este minoră (11. Din totalul persoanelor condamnate fiecare a paisprezecea este în vîrstă de 14-17 ani. Din totalul copiilor plasaţi în acest centru cei mai mulţi sînt din şcoli generale şi gimnazii-internat (62. Din numărul total de infracţiuni înregistrate fiecare a paisprezecea este săvîrşită de minori sau cu participarea acestora. în penitenciare se află peste 6400 persoane. dintre care peste 140 sînt tineri în vîrstă de pînă la 21 ani. huliganism (6. copiii care se ocupă cu cerşitul – 12.7%). Pe parcursul anului 2007. copiii care nu învaţă şi nu lucrează constituie 19. Comparativ cu anul 2005.2%) şi crime legate de droguri (2.1%). în scopul combaterii cerşitului şi vagabondajului. Majoritatea minorilor sînt condamnaţi pentru furt (43. numărul minorilor care au săvîrşit crime de asemenea s-a redus (cu 797 persoane). Anual.7%.4%). cazurile de plasament repetat au crescut cu 13 la sută. în Centrul de Plasament Temporar al Minorilor au fost plasaţi provizoriu 1507 minori.acordate în ultima perioadă. îndeosebi graţie eforturilor organizaţiilor neguvernamentale. Comparativ cu anul 2006. ale celor internaţionale. starea şi structura delincvenţei juvenile legale se reprezintă după cum urmează: În total minori condamnaţi inclusiv pentru: omor viol furt jaf tîlhării huliganism crime legate de droguri alte 2004 1774 6 29 1234 126 28 73 45 227 2005 1888 15 26 1317 134 31 86 51 228 2006 1316 18 21 823 121 26 42 31 234 2007 662 14 19 285 87 8 41 18 190 Printre cazurile de plasament înregistrate în anii 2006-2007 s-au categorisit: 2006 În total – minori plasaţi dintre care: care nu învaţă şi nu lucrează care se ocupă cu cerşitul rătăciţi preşcolari elevi ai şcolilor generale elevi ai gimnaziilor-internat cazuri de plasament repetat s-au prezentat personal 1459 357 221 16 62 481 368 500 10 2007 1507 300 192 27 76 584 361 565 6 147 .9%. În numărul persoanelor culpabile de săvîrşirea crimelor la săvîrşirea crimelor au participat 341 elevi ai şcolilor şi liceelor.9%). jaf şi tîlhării (14.7%).

spre deosebire de guvernul care intenţionează să creeze la public un sentiment de nesiguranţă pentru a-şi asigura suportul în ce priveşte reuşita aplicării măsurilor respective. Multe ţări din Europa Centrală şi de Est au cunoscut creşteri acute ale fenomenului în primii ani după tranziţie. atunci încă un furt de ciocolată aparent ar mări rata delincvenţei juvenile cu 50%. Un guvern care doreşte să demonstreze succesul obţinut în „combaterea criminalităţii” ar putea să găsească o altă culegere de date pentru a fi publicate. prezentîndu-se astfel un tablou distorsionat al realităţii delincvenţei juvenile. A crescut oare numărul infracţiunilor grave comise de minori de vîrstă mai mică? În ce priveşte prima întrebare. A crescut oare numărul minorilor care comit infracţiuni? 2. din ce în ce mai mult se exprimă îngrijorarea faţă de creşterea numărului crimelor de violenţă comise de minori cu vîrstă mai mică. În unele cazuri creşterea delincvenţei juvenile este indiscutabilă şi poate fi dramatică. de organizarea diferitelor emisiuni la nivel naţional în vederea stabilirii raitingului diferitelor opinii. precum că rata infracţiunilor comise de minori este într-o creştere permanentă şi semnificativă şi precum că delictele mai serioase şi violente sînt comise de copii de vîrstă mai mică. se consideră că fetele reprezintă pînă la 10% dintre delincvenţii juvenili. Această îngrijorare este alimentată de vehicularea lor în presă. sau 5% în „creşterea ratei delincvenţei juvenile”. Guvernele ţărilor dezvoltate susţin că rata infracţiunilor comise de minori este în continuă creştere pe parcursul ultimilor douăzeci-treizeci de ani.Există o percepţie generală. Apar în acest sens două întrebări: 1.15 În contextul celor enunţate. uneori nejustificată.14 De menţionat că cîţiva factori externi pot avea efecte semnificative asupra comparaţiilor de la an la an: de exemplu. diferenţelor în detectarea sau raportarea procentajului le-ar putea reveni cea mai mare parte. Rata generală de asemenea ascunde multe caracteristici importante: dacă furtul unei ciocolate şi jefuirea unei persoane în stradă se consideră ca fiind două „cazuri” diferite. În ce priveşte a doua întrebare. baza pentru statisticele naţionale variază considerabil. Atenţia sporită faţă de 148 . de aceea uneori nu li se atrage atenţia cuvenită la întocmirea statisticelor. Cifrele în acest sens sînt larg deschise pentru manipulări politice. Este imposibil a efectua comparaţii internaţionale concludente.

instanţa de judecată a aplicat închisoarea pentru 124 de minori. munca neremunerată în folosul comunităţii – pentru 154 şi suspendarea condiţionată – pentru 321 de minori. În realitate. mai mult de o mie dintre persoanele arestate sau încarcerate pe motiv de suspiciune de participare la genocidul din 1994 din Rwanda erau sub vîrsta de 18 ani atunci cînd au avut loc masacrele. în instanţa de judecată pentru examinare în fond au fost expediate 1431 de cauze. Există mereu o doză de scepticism faţă de orice măsură aplicată. este de a considera mijloacele restaurative ca fiind cele mai eficiente. cînd minorii săvîrşesc infracţiuni cu rezonanţă şi cu înalt grad de pericol social sau cînd infractorii minori au săvîrşit infracţiuni repetate în termen de probă. ale minorilor? Nu există o părere unitară la acest capitol. chiar şi cele mai grave. există state care aplică chiar pedeapsa capitală.18 Este de subliniat că. indiferent de creşterea sau descreşterea dinamicii delincvenţei juvenile. autorităţile şi reacţia societăţii trebuie mereu să fie de veghe în vederea contracarării acestui fenomen. decît prin ascendenţă.17 În anul 2007. totuşi tendinţa. iar sentinţele maxime pentru categoria de la 14 la 17 ani au fost mai mici decît pentru adulţi. În istorie. organele Procuraturii au terminat urmărirea penală pe 1949 cauze penale privind minorii. Pretutindeni se evidenţiază 149 .16 O altă problemă care apare este următoarea: care ar trebui să fie reacţia socială faţă de faptele. instanţele de judecată aplică pedeapsa sub formă de închisoare în cazuri excepţionale. Instanţele de judecată au examinat şi au pronunţat 1393 de sentinţe. Astfel. Aceasta cu atît mai mult cu cît delincvenţa juvenilă este influenţată de starea în care sînt crescuţi şi educaţi minorii. vîrsta responsabilităţii penale în această ţară.astfel de fapte trebuie justificată mai mult prin raritatea lor. Acuzaţiile nu au fost înaintate grupului de copii cu vîrsta sub 14 ani. amendă – pentru 54. că doar 22% dintre ei. În baza sentinţelor instanţelor de judecă au fost condamnaţi 662 de minori. inclusiv cîteva sute de copii sub 14 – ani. la moment. efectuat în Noua Zeelandă în 1994. De exemplu. de exemplu în SUA. s-a descoperit. în rezultatul unui studiu cuprinzînd 80% de minori între 10-13 ani consideraţi ca fiind „infractori gravi”. În privinţa minorilor condamnaţi. sau aplică un tratament în cadrul familiei delincventului. Studiul în acest domeniu relevă o schimbare esenţială a situaţiei ce vizează minorii la capitolul aplicării pedepselor în privinţa acestora. adică 23 de copii au fost de fapt condamnaţi pentru crime foarte grave sau grave.

7. 2. p.349.44.. Florentina Grecu. Lavinia Valeria Lefterache.statistica. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psihosociale pentru copii în sistemul de justiţie penală”. Robertson J. p. 2004.md/statistics/dat/1120/ro/Situatia_crim_a2007. Criminologie. http://www. 6.45. 200825. 11. Lumina Lex. p.87. 8.179. 4.99. Psychologie de la délinquance. Ibidem. 2003. 15. Michel Born. Politic G. 18. Ibidem. Pasivitatea societăţii faţă de minori generează. – Bucureşti.99. Maxwell G. Referinţe: 1. 1996. p. vagabondajul minorilor. Notă informativă cu privire la situaţia criminogenă în Republica Moldova în anul 2007// http://www. Coca-Cozma ş. Narcis Giurgiu.pdf 14.47. 2003. Michel Born. p. M. Cristina-Mihaela Crăciunescu.. Op.88. Reacţia la copii infractori // Social Policz Journal of New Zealand. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psihosociale pentru copii în sistemul de justiţie penală”. 5. cerşitul etc. nr.182.cit. – Bruxelles: de Boeck. nr. 3. p. încălcarea drepturilor acestora // Cotidian Naţional. p.accesul liber al minorilor la procurarea băuturilor alcoolice. 29-30 octombrie. – Iaşi: Chemarea.mai. Op. – Bucureşti: Universul Juridic. 16.cit. 9. diminuarea rolului părinţilor şi al corpului didactic din instituţiile de învăţământ în dezvoltarea normală a copilului. Sorin Rădulescu. Op. Justiţia pentru minori.. 17. Chişinău. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. 1996. 10..a. deseori. 2003. Ibidem. M. 2004.46. p.6. Chişinău. 12. p. p. cit. Ibidem. Coca-Cozma. 150 . Ibidem.md/dir-profilax/sec-minori/ 13. 2008. 29-30 octombrie. p.

acestea fiind diferite. provocînd astfel un rezultat. Explicarea face referire. astfel. dar „în reţea”. În materia delincvenţei juvenile cauzalitatea este o noţiune complexă care prezintă trăsături caracteristice ei: -cauzalitatea nu apare ca un fapt generator unic. dar posedă doar o valoare de diagnostic. 151 . Aspecte generale privind cauzele şi factorii delincvenţei juvenile Explicarea unui fenomen presupune iniţial tendinţa de a răspunde la întrebările „de ce?” şi „cum?”. războiul). După Jean Pinatel. identificînd astfel prezenţa unei eventuale devianţe sau delincvenţe. factor determinant şi secundar. Factorul se deosebeşte de cauză prin aceea că el nu este decît elementul care influenţează cauza. Pinatel. Conceptul analitic susţine că cauzalitatea trebuie să fie distinsă de factor şi motiv. factorul nu trebuie să fie confundat cu indicele sau simptomul care nu au semnificaţii cauzale. factor favorizant şi declanşant. atunci „pragul delincvenţial” anume că ar cuprinde un ansamblu de factori ce impulsionează trecerea la act a subiectului. Dacă e să acceptăm teoria personalităţii delincvenţiale a lui J. putem afirma că cauzalitatea nu este „lineară”. În cadrul categoriei de „factor” pot fi identificate multiple tipologii: factor criminogen şi de inhibiţie. factorul ar fi orice element obiectiv care se înglobează în cauzalitatea unui fenomen (de exemplu. -cauzalitatea nu poate fi evaluată în manieră globală. -fenomenul are mereu explicaţii într-un cadru spaţio-temporal specific (cauze interne şi externe). Cauzalitatea poate fi înţeleasă într-un sens analitic sau sintetic. fiind vorba în acest caz de cauzalitate individuală. la cauzalitate şi previziune. factor-condiţie şi factor-cauză. Cauzalitatea delincvenţei juvenile 1. În acelaşi timp.VII. Astfel. dar care nu constituie cauză prin sine însuşi. dar ca un ansamblu de factori interdependenţi. ea trebuie mereu apreciată în funcţie de nivelul la care ea se plasează.

dragoste. pot genera efecte grave. Cercetarea influenţei 152 . Este clar că cauzele pot fi interne. ¼ copii scunzi şi 2/4 copii hibrizi. Geneticienii de astăzi au descoperit regulile şi mecanismele de transmitere ereditară. temperamentul sau unele deficienţe mintale. externe sau mixte. şi anume: ½ din caracterele tatălui şi ½ din caracterele mamei. alte caractere sînt recesive. Printre factorii interni am putea evidenţia ereditatea. iar uneori cauze nesemnificative. armonie etc. Conceptul sintetic acceptă cauzalitatea ca pe un fenomen explicativ complex. din părinţi înalţi (atât tata. fie caracteriale. În fine. cât şi mama) se nasc copii înalţi. psihologică. Factorii delincvenţei juvenile Factorii care facilitează apariţia delincvenţei juvenile se împart în două mari grupe: factori externi şi factori interni. există şi curente în doctrină care abandonează termenul de „factor” în favoarea celui de „variabilă”. Unele caractere de la tată sau de la mamă sînt dominante şi evidente. dintre care coeficientul scăzut de inteligenţă. psihice de la părinţi la copii prin mijlocirea plasmei germinative. având amestec de caractere. după cum şi aceeaşi cauză poate provoca efecte diferite. absenţa simţului moral. Acestea din urmă. ascunse. care ar avea o valoare diferită de la unitate la alta. mixtă în vederea explicării originii fenomenului delincvenţial. Aceasta ar cuprinde un „cîmp criminogen” care este o transpunere spaţială a unui ansamblu de factori ce intervin în comportamentul uman. În ce priveşte noţiunea de motivaţie sau mobil.1 Prin intermediul eredităţii nu se transmite criminalitatea ca atare. Aşa. Anterior menţionam că cauzalitatea delincvenţei a constituit obiectul mai multor şcoli. influenţate de factori complecşi. fiziologici. teorii. 2.Pe de altă parte. din tată înalt şi mamă joasă se nasc ¼ copii înalţi. ci doar anomaliile psihice care facilitează apariţia ei. dacă nu apar în prima generaţie.). cum ar fi: teorii de orientare biologică. prin acestea s-ar înţelege impulsul care direcţionează un individ să acţioneze într-un scop determinat (ură. cauzalitatea în sens sintetic cuprinde o totalitate de elemente interdependente de orice natură. sociologică. factorii fizici. curente. o conduită necontrolată sau slab controlată. Ereditarea înseamnă transmiterea însuşirilor sau caracterelor fizice. pot să apară în generaţia a doua sau a treia.

Aceste atitudini extreme generează fie o exigenţă exagerată împinsă până la teroare. egoismul. nevrotismul etc. dar. Ataşamentul faţă de părintele adevărat. Copilul terorizat prin bătăi va căuta în afara familiei o desfăşurare printrun comportament agresiv faţă de colegii mai mici. şcoala. dimensiunea sa morală. La aceşti copii se manifestă fenomene negative în comportament. anturajul. violenţa nu obligatoriu se transmite pe această cale. Cel răsfăţat prea mult în familie va deveni cu uşurinţă un infractor însuşindu-şi bunuri care nu-i aparţin. lenea şi indolenţa. Întrucât caracterul constituie latura de exprimare a personalităţii în relaţiile cu lumea. aceştia au fugit din noile familii şi s-au dovedit a fi delincvenţi. fie în baza comparării copulului cu părinţii săi biologici şi cei adoptivi. el va genera în sufletul copilului o anumită rezervă afectivă şi poate chiar un sentiment de respingere. fie că sînt ei înşişi infractori.4 153 .eredităţii asupra devenirii individului se face fie în baza studiului fraţilor gemeni.copii problemă”. în societate. Dar. în acelaşi timp nu trebuie absolutizat factorul ereditar.. plecat din familie (prin divorţ sau prin deces) îi creează copilului această stare afectivă de respingere sau de indiferenţă şi-i determină pe unii la acte de vagabondaj. or. care au luat copiii de la familiile criminale şi i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral şi educativ. mass-media. cum ar fi impulsivitatea şi agresivitatea. Părinţii vor trebui să fie preocupaţi să-i ofere copilului un model de comportament pe care să-l poată imita apoi în calitate de cetăţean major. ştiind că părinţii îi vor lua apărarea. Această din urmă metodă au folosit-o cercetătorii Lund şi Jorger. până la urmă. fiind deci educată. fie datorită că sînt alcoolici. cum ar fi: caracterul extravert sau introvert. Tulburările caracteriale.3 Dintre factorii externi un rol covîrşitor îl au familia. pentru că violenţa se cultivă. copilului tolerîndu-i-se orice fel de comportament. fie o indulgenţă nepermis de mare. Sînt situaţii în care familia este formată din ambii părinţi naturali. încăpăţânarea. dar atmosfera este negativă. Familia influenţează formarea comportamentului copilului în primul rând prin relaţiile dintre părinţi. Acolo unde există deficienţe în educarea caracterului vor apare fenomenele de infracţionalism la aşa-numiţii .2 O mare parte din fondul psihopatologic şi de personalitate poate fi moştenit de la părinţi. cunoştinţele bine formate vor inhiba comportamentele infracţionale. performanţa şcolară. în mare măsură. Când unul dintre părinţi este vitreg.

pentru a i se inocula conştiinciozitatea. care sînt prin excelenţă adeptele unui „rigorism” educativ.5 Alegerea unui comportament pro-social sau pro-delincvent al copilului este influenţată de stilurile de educaţie şi relaţiile dintre membrii familiei şi copil: 1) autoritate-liberalism sau constrângere-permisivitate şi 2) dragoste-ostilitate sau ataşament-respingere. iar constrîngerile educative sînt slabe. atitudine naivă. însă diferă de acesta prin faptul că exprimă mai degrabă un fel de indiferenţă. 5) modul de manifestare a autorităţii părinteşti. responsabilitatea. Aflate la polul opus. 7) nivelul de satisfacţie resimţit de membrii grupului familial. mediul familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori. rigiditate. 9) modelul de aplicare a recompenselor şi sancţionărilor. 10) gradul de deschidere şi sinceritate manifestat de membrii grupului familial. înţelegîndu-se prin acesta nivelul de apropiere şi înţelegere. Printre indicii ce pot influenţa negativ o familie ar fi: 154 . prin atitudinea sa. Astfel.6 Numeroase studii indică o corelaţie între modelul educativ şi clasa socială. liberalism excesiv. dezorganizare sau conflicte. dintre care cei mai importanţi sînt consideraţi: 1) modelul de raportare interpersonală a părinţilor. care permite dezvoltarea liberă a personalităţii copiilor şi manifestarea autonomiei lor. ţinută. 2) gradul de coeziune a membrilor familiei. 3) modul în care este perceput şi considerat copilul. ordinea. deprinderile legate de curăţenie.7 Familia nu neapărat este cea care dezvoltă anume o personalitate delincventă.După funcţionalitatea sa. acordul sau dezacordul în legătură cu diferite probleme. 8) dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale. Cele mai multe constrîngeri se exercită asupra copiilor din familiile aparţinînd claselor mijlocii. 4) ansamblul de atitudini ale membrilor în raport cu diferite norme şi valori sociale. În cadrul acestor familii. clasele populare practică un model educativ caracterizat printr-o atitudine aparent similară celei din clasele superioare. să predispună spre delincvenţă prin crearea unor conjuncturi favorizante. absenţa proiectelor educative. dar ea poate. maniere. clasele superioare practică în general un model educativ lejer. 6) gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor. copilul este supus de timpuriu presiunilor.

priceperea de a-şi apropia sufleteşte elevii pot avea efecte pozitive asupra scăderii procentului infracţiunilor în rîndul elevilor. iar atenţia acordată copiilor din partea ambilor părinţi este la treapta de jos. ci şi dimensiunea umană. Cauzele conflictelor se statuează mult în carenţele socioeconomice. cum ar fi „bufonul clasei”. prezenţa parazitismului social. „preferarea unora” etc. 8 Prezenţa conflictelor (certuri) în familiile respondenţilor este frecventă la circa 35% (dintre care: deseori (16%).  caracteristicile comportamentale. psihosocială.  structura familiei.  situaţia economică.  calitatea vieţii.  disciplina familială. S-a constatat că procentul diverselor infracţiuni este mult crescut la copiii care nu frecventează şcoala sau la cei cu o frecvenţă slabă. s-a constatat că raporturile părinţicopil lasă de dorit: 22. Atitudinea pozitivă a profesorilor. violenţa domestică completându-le (33. fiecare al doilea minor intervievat consideră că părinţii nu i-au acordat atenţia cuvenită. stabilitatea familiei. În baza unor sondaje efectuate în republică. obişnuinţele familiale.6% din minori apreciindu-le ca fiind negative în relaţie cu tata şi 29. tactul lor pedagogic. a creşterii şi coevoluţiei în comun a celor doi subiecţi. în sensul rezistenţei acesteia la mutările spaţiale dintr-o zonă în alta. transmiterea de cunoştinţe. Cercetările sociologilor şi ale criminologilor străini denotă că circa 85% din tinerii cu comportament delincvent au crescut în familii dezorganizate.3% negative în relaţie cu mama. mai ales în rândul repetenţilor. capabilă să asigure nu doar dimensiunea informaţional-operaţională. spiritualitatea unuia se hrăneşte din spiritualitatea altuia. numărul de persoane din cadrul acesteia. ceea ce face necesară o abordare interpersonală.7%)).3%).9 Şcoala. Personalitatea elevului este educată de personalitatea profesorului. întotdeauna (6. foarte des (12%).10 Este impotant ca prin manierele sale de intervenţie profesorul să nu admită astfel de modele comportamentale. Dacă însă profesorul va lua o atitudine exagerat severă şi chiar 155 . funcţionalitatea educativă scăzută etc. că infracţiunile sînt mai frecvente în cazul celor slabi la învăţătură. S-a constatat. de asemenea.

care a cuprins statele europene.9%. prostituţia. insuficienta cooperare a şcolii cu familia.13 Cauzele şi factorii delincvenţei juvenile sînt complexe. carenţele educative şi afective – 28. (a se vedea Anexa 1). or. avînd în vedere toate cauzele nominalizate. Dacă rolul delincventului este interpretat de un actor simpatizat de copii. psihopedagogice. Institutul pentru Problemele Internaţionale din Atlanta. există toate şansele să împingă pe elevii cu o structură labilă în rîndul delincvenţilor minori. influenţa mediului de prieteni – 45%. 156 . lipsa autocontrolului în copilărie. învăţămîntul formal. programele de jocuri pe calculator care proslăvesc infracţiunea. filmele.11 Printre deficienţele socializării în şcoală ar fi: tratamentul preferenţial acordat elevilor „buni” cu care educatorul are tendinţa de a interacţiona mai frecvent.terorizantă. influenţa mass-media. Principiile de la Riyadh au stabilit modalităţi de prevenire a acestora. influenţa anturajului şcolar şi lipsa educaţiei adecvate. sociopsihologice şi sociale. violenţa văzută la televizor sau la cinematograf duce la creşterea agresivităţii şi a criminalităţii în rîndul copiilor şi tinerilor. tendinţe de a întări prin sancţiuni severe comportamentale copiilor cu probleme. neglijîndu-i astfel pe ceilalţi. efectele negative sînt mai mari.3%.12 În baza studiului efectuat asupra tinerilor infractori în 2005. s-a stabilit că în calitate de cauze ale delincvenţei proprii ei identifică: prima ar fi dezorganizarea din cadrul familiei – 78. promovîndu-le un comportament pe măsura celor citite şi văzute. influenţa societăţii. a ajuns la concluzia că evoluţia delincvenţei juvenile este favorizată de: lipsa unei supravegheri din partea părinţilor. în urma unei cercetări efectuate în 1984. copiii străduindu-se să-l imite. În această ordine de idei. desfrîul social – 35% (alcoolismul. influenţa prietenilor. Cu toate acestea.3%.). violul sau crima constituie pentru copii un veritabil drog. a doua: condiţiile de viaţă – 51% şi lipsa unei protecţii sociale adecvate din partea statului – 59. drogurile. Literatura. etc.14 Totodată. analiza literaturii de specialitate şi investigaţiile sociologice efectuate în prezentul studiu ne-au permis evidenţierea unui set de cauze cu rol determinant în ceea ce priveşte formele de comportament infracţional juvenil şi gruparea lor pe patru coloane: psihoindividuale. Mass-media poate influenţa în sens negativ delincvenţa juvenilă.

Probleme sociale ale comportamentului delincvent în rîndul tineretului (în baza investigaţiilor sociologice efectuate în Republica Moldova.. Delincvenţa juvenilă. C. Ciobanu.didactic.acad.România): Teză de doctor în sociologie.cnaa.. 2006. 1997. Iaşi:Polirom. C. I. p. p. nr. Op. de azi. Stănciulescu Elisabeta. 7.cit. 14. 5. p.ro 4..a. 11. .M.md 9. p. Buciuceanu Mariana. Sociologia educaţiei familiale.56. p. Op. p. 3.acad.M.didactic. Ibidem. Buciuceanu Mariana.167. Gavrilescu ş. Ibidem. Pantelimon Golu şi alţii. p. Ibidem.ro 12.15. 10.cit. 8. Op. Constantin Ciornei-Donighian. Ibidem.15.63 //www. p. p.91. de ieri. Ibidem 13.65.cit. Probleme ale minimizării delincvenţei juvenile: aspecte sociale (în baza investigaţiei sociologice din judeţul Iaşi . p. 6/15. http://www. de mîine…http://www.md 6.cnaa.Vol. 157 . o problem a soicetăţii. Op.Factorii ereditari (antropologici) ai criminalităţii // Revista Naţională de Drept. Gavrilescu ş. Constantin Ciornei-Donighian.59 // www. I.a. 2.54. . cit.Referinţe: 1.58..

fie comitete ad-hoc. ONU promovează un „proces de reformă a dreptului penal” în privinţa minorilor delincvenţi.1 Organul principal cu atribuţii în domeniu. în scopul asigurării prevenţiei delincvenţei minorilor. care a adoptat cinci puncte privind drepturile copilului. ajutat în activitatea sa de către Comisiile economice regionale şi de către alte comisii specializate ce includ experţi în diverse domenii. cu deosebiri de la o ţară la alta. a atenţionat şi a constituit obiectul cercetării organismelor internaţionale. din cadrul ONU. sau de la o frecvenţă la alta. Rolul ONU. al CE şi al UE în prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile Evoluţia delincvenţei juvenile în societate. Cadrul instituţional de luptă contra delincvenţei juvenile 1. este Consiliul Economic şi Social (ECOSOC). este de remarcat activitatea Comitetului pentru prevenirea crimei şi luptă împotriva delincvenţei. cît şi al celor neguvernamentale. prevenirea şi tratamentul delincvenţilor. Rolul covîrşitor al ONU a fost exercitat odată cu adoptarea de către Adunarea Generală în 1989 a Convenţiei cu privire la drepturile copilului. ONU organizează odată la 5 ani Congresul internaţional pentru combaterea.VII. 158 . Organizaţia Naţiunilor Unite s-a preocupat mereu de elaborarea unor ansambluri minime de reguli susceptibile de aplicare minorilor delincvenţi. atît al organizaţiilor guvernamentale. Preocupări în materie au fost şi anterior adoptării Convenţiei: în 1924 la al Vlea Congres al Ligii Naţiunilor. De asemenea.

Declaraţia ce conţinea zece principii privind bunăstarea şi protecţia copilului din 1959 adoptată de Adunarea Generală. adoptă Reguli minime standard pentru tratamentul deţinuţilor şi aprobate de Consiliul Economic şi Social în Rezoluţiile sale nr. Rezoluţia 40/33 din 29 noiembrie 1985 adoptă în cadrul celui de-al şaptelea Congres Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing).2076 (LXII) din 13 mai 1977. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor se situează printre primele documente cu caracter de recomandare pe care le-a promulgat ONU. care în art. încă.(5) stipula: „o condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise de persoane sub vîrsta de 18 ani” sau art. S-a ajuns să se recunoască că aceste texte au efect pe scară mondială.6 alin. Chiar dacă există. intitulat „Prevenirea crimei şi calitatea vieţii”. În 1965. de impactul mass-media asupra delincvenţei juvenile şi de privaţiunea de libertate de scurtă durată aplicată minorilor. al treilea Congres ONU. care a avut loc la Stockholm. Primul Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor. acest Ansamblu de reguli minime continuă să exercite o influenţă importantă asupra personalului penitenciarelor. pentru a se dezvolta psihic şi intelectual şi pentru a se integra mai bine în 159 . Al doilea Congres ONU a avut loc la Londra în 1960. care a avut loc la Geneva în 1955.„Declaraţia de la Geneva”. înainte şi după trecerea la actul delincvent. nefiind tradusă în realitate. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966. au nevoie. fiind abordate probleme privind combaterea recidivismului şi măsurile speciale de prevenire a acestuia. tratamentul aplicat tinerilor delincvenţi.14 alin. a permis abordarea problemelor privind tratamentul judiciar al tinerilor. astăzi ţări în care punerea lor în practică se află doar la nivel de aspiraţie.663C (XXIV) din 31 iulie 1957 şi nr. acestea fiind considerate de o mare importanţă în prevenirea delincvenţei. nefiind decâî la stadiile iniţiale de dezvoltare a personalităţii lor. Al cincilea Congres ONU.(4) conform căruia „procedura aplicată tinerilor va ţine seama de vîrsta lor şi de interesul reeducării lor”. Adoptarea acestor standarde a pornit de la recunoaşterea faptului că tinerii. fiind preocupat de noi forme ale delincvenţei juvenile. a avut ca temă „Prevenirea crimei şi a delincvenţei”.

mutilaţi. de actualitate şi destul de răspîndită. abuzaţi. la Yokohoma (Japonia). De asemenea. Se impune. demnitatea şi siguranţa lor. pe plan internaţional. Date fiind modificările rapide şi de cele mai multe ori radicale ale stilurilor de viaţă a tinerilor şi ale formelor şi dimensiunilor criminalităţii juvenile. tot mai multe cazuri de abuz. Cel de-al doilea Congres internaţional cu această temă a avut loc între 17-20 decembrie 2001. vînduţi. 160 . dar şi faţă de prevenirea victimizării minorilor. au fost adoptate Declaraţia şi Planul Mondial de Acţiune pentru eliminarea exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale. deci. necesitatea de a revedea şi de a evalua programele şi măsurile existente şi de a planifica justiţia pentru minori în contextul mai larg al obiectivelor dezvoltării globale. Practic.societate. august 1996). de o atenţie şi o asistenţă deosebite şi trebuie să fie protejaţi de lege potrivit condiţiilor care garantează liniştea. în toate colţurile lumii. traficaţi. iar statele reprezentate s-au angajat să elaboreze propriile planuri naţionale. libertatea. Consiliul Europei este o organizatie interguvernamentala ale carei obiective sînt: • Protejarea drepturilor omului. dar care a făcut referiri şi la strategiile de prevenire a delincvenţei minorilor. mai ales de către mass-media. a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului. Al optulea Congres al ONU a avut loc la Havana în 1990 cu genericul „Cooperarea internaţională pentru prevenirea crimei şi pentru justiţie penală în perspectivele secolului XXI”. adică Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile. adoptate prin Rezoluţia din 45/112 14 decembrie 1998. sînt depistate noi situaţii de copii neglijaţi. La primul Congres mondial privind lupta împotriva exploatării sexuale a copiilor în scopuri comerciale (Stockholm-Suedia.2 Printre obiectivele Regulilor de la Beijing figurează sistemul justiţiei pentru minori care trebuie să asigure bunăstarea minorilor şi să facă în aşa fel încât reacţia faţă de delincvenţii juvenili să fie întotdeauna corespunzătoare circumstanţelor delincvenţilor şi delictelor. o importantă realizare a ONU o reprezintă Regulile de la Rijadh. Extinderea acestui flagel tinde să devină o problemă socială majoră. peste tot în lume. reacţiile societăţii şi ale justiţiei la criminalitatea şi delincvenţa juvenilă sînt de cele mai multe ori reprimante şi de neadaptat. pe măsură ce au fost relevate. aproape în fiecare zi. Astfel. interesul faţă de fenomenul maltratării copiilor a crescut progresiv. Intervenţia ONU se face nu doar faţă de delincvenţii minori. Tematica este una generală.

• Favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale a Europei. R (86)4 asupra violenţei în cadrul familiei (1986). • Recomandarea nr.. 1985). sub cele două aspecte esenţiale: prevenirea delincvenţei juvenile şi recuperarea minorului infractor prin modalităţi cît mai adecvate vîrstei acestuia. soluţii care includ decriminalizarea. cibercriminalitatea. medierea. • Recomandarea 1065 a Adunării Parlamentare a CE referitoare la comerţul şi alte forme de exploatare a copiilor (Strasbourg 1987). care interpretează textul Convenţiei adaptînd-o la evoluţia vieţii sociale şi Convenţia europeană privind drepturile copilului. care recunoaşte în special drepturi specifice minorilor stabilind că drepturile fundamentale ale minorilor trebuie să constituie obiectul unei protecţii particulare. Consiliul Europei iniţiază fie diverse activităţi. Implicîndu-se activ în problemele delincvenţei juvenile. inclusiv a minorilor. bioetica şi clonarea umană. fie elaborează numeroase recomandări. Procesul este necesar şi. conforme cu cerinţele europene în materie. totodată. Procesul presupune reglementări eficiente privind protecţia minorilor infractori. legislative şi constituţionale. Forul european sugerează. violenţa contra copiilor etc. jurisprudenţa CtEDO. în textele recomandărilor din ultimii ani. crima organizată şi corupţia. conform cu soluţiile pe care le recomandă Consiliul Europei în privinţa reacţiei sociale la delincvenţa juvenilă. xenofobia. • • Dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa prin susţinerea reformelor politice. Ceea ce propune Consiliul Europei – perfecţionarea cadrului legislativ în domeniul combaterii delincvenţei juvenile – este primordial. R (85)11 asupra poziţiei victimei în procesul penal (Strasbourg. Cautarea soluţiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană: discriminarea minorităţilor. realizarea de structuri noi şi crearea de instituţii apte să conducă la rezolvarea modernă şi umanitară a problemelor legate de ocrotirea juridică a minorului infractor. cum ar fi3: • Recomandarea nr. 161 . terorismul. Actele normative de bază privind reglementarea domeniului delincvenţei juvenile sînt Convenţia europeană a drepturilor omului. intoleranţa. traficul de fiinţe umane. care asigură şi garantează respectarea drepturilor omului.

• Recomandarea nr. ca şi asupra traficului de copii şi tineri adulţi (adoptată la 9 septembrie 1991). În conformitate cu aceste recomandări. R(92)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate. brutal sau pornografic (1989). astfel încît să se evite desfăşurarea unei proceduri penale. La fiecare cinci ani Consiliul Europei desfăşoară Conferinţe de politică penală în materia delincvenţei juvenile. • Recomandarea nr. R (87)7 asupra principiilor referitoare la răspîndirea videoprogramelor cu caracter violent. atunci cînd este posibil şi oportun. statele trebuie să dezvolte un spectru mai larg de sancţiuni şi măsuri comunitare inovatoare şi mai eficiente (dar totuşi proporţionale). R(91)11 a Comitetului de Miniştri asupra exploatării sexuale. dar în acelaşi timp recunoscînd că în unele ţări ea include comportamentul antisocial şi/sau deviant care poate cădea sub incidenţa legii administrative sau civile. pornografiei şi prostituţiei. să acorde victimei 162 . R (87)19 adoptată de Comitetul de Miniştri la 17 septembrie 1997 (Strasbourg 1988) privind organizarea prevenirii criminalităţii. pe cît posibil. precum şi evitarea.• Recomandarea nr. • Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile (adoptate de Comitetul de Miniştri la 24 septembrie 2003 la cea de a 853a ca şedinţă a viceminiştrilor). • Recomandarea 22(2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare. dar şi nevoile infractorului. Ele trebuie să adreseze direct comportamentul infractor. Ele trebuie să implice şi părinţii infractorului sau alt reprezentant legal (cu excepţia cazului cînd acest lucru este considerat contraproductiv) şi. prin transformarea anumitor infracţiuni în contravenţii administrative sau încălcări ale legii civile.4 În baza Recomandărilor Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile „delincvenţă” s-a considerat a fi acţiunile care cad sub incidenţa legii penale. • Recomandarea nr. a procedurii judiciare pentru sancţionarea faptelor comise de minori. În prezent un loc important în orientările de principiu ale CE îl ocupă ideea depenalizării unor fapte săvîrşite de minori.

În 1980. Curtea statuînd că daca un copil este judecat şi recunoscut vinovat. beneficiind de o acţiune socială preventivă. Potrivit Curţii. În speţă. Din iunie 1978 el a constituit obiectul unor măsuri judiciare. dar lui nu i se poate imputa aceeaşi pedeapsă ca şi unui matur şi. contra Regatului Unit.. De asemenea. „regularitatea” implică nu doar respectarea legislaţiei naţionale. cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: . în scopul aducerii în faţa autorităţilor competente”. cu titlu de măsură provizorie de supraveghere. printre care nouă plasări în închisoare. ar trebui să fie posibil ca adulţii sub vîrsta de 21 ani să fie trataţi într-un mod comparabil cu cel al minorilor şi să li se aplice aceleaşi intervenţii. dar şi conformitatea 163 . reflectînd tranziţia extinsă spre maturitate. vinovăţia lui ar fi mai redusă.medierea. hotărîtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală. Naim Bouamar a locuit din iunie 1977 pînă în mai 1978 în diferite cămine pentru minori.(1). În cauza Bouamar contra Belgiei.. Curtea a statuat asupra încălcării art. se impune a fi luată în consideraţie necesitatea exercitării controlului asupra respectării „regularităţii”. Curtea a examinat legalitatea plasării unui minor într-o casă de arest. care este eminentă în jurisprudenţă prin interpretarea vîrstei responsabilităţii penale. luînd în calcul şi comportamentul periculos al acestuia. Toate aceste măsuri se înscriau în cadrul unei proceduri de urgenţă. este recunoscută cauza V. inclusiv „căile legale” privind detenţia lui Bouamar. prevăzute de art. avînd în vedere imaturitatea sa.5 alin. atunci el trebuie condamnat. în cazul în care judecătorul consideră că ei nu sînt tot atît de maturi şi responsabili pentru acţiunile lor ca şi adulţii. În baza Hotărîrii din 29 februarie 1988. Culpabilitatea trebuie să reflecte mai bine vîrsta şi gradul de maturitate a infractorului şi să corespundă mai multor niveluri de dezvoltare a infractorului. d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor. Acestea se întemeiau pe imposibilitatea materială de a găsi o persoană fizică sau o instituţie care să-l primească pe loc. Astfel. jurisdicţiile pentru tineri iau împotriva lui diferite măsuri provizorii. fiecare avînd o durată maximă de 15 zile. restaurarea şi repararea. Or. 53 din Legea din 1965 privind protecţia tineretului. iar măsurile penale să fie aplicate în mod progresiv pe măsura creşterii responsabilităţii individuale. de aceea măsurile de reeducare ar fi mai eficace. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Sistemul european are o bogată experienţă dezvoltată prin jurispudenţa sa în baza Convenţiei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. potrivit căruia „orice persoană are dreptul la libertate şi siguranţă.

Tinzînd spre o strategie europeană. prin care se „subliniază faptul că fenomenul delincvenţei juvenile poate fi combătut în mod eficient numai prin adoptarea unei strategii integrate la nivel naţional şi european.2004. prin Convenţia ONU privind drepturile copilului. … de către o instanţă… care va hotărî…asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa” . în domeniul delincvenţei juvenile.măsurii privative de libertate cu scopul prevăzut de art. a fost condamnat pentru tentativă de jaf cu aplicarea violenţei. Uniunea Europeană.11. contra Regatului Unit din 10. care să se axeze pe cei trei piloni fundamentali reprezentaţi. Spre deosebire de cauza V. Curtea a costatat încălcarea art. • Se consideră că obiectivul unei abordări comune la nivel european ar trebui să fie acela de a elabora modele de intervenţie pentru soluţionarea şi 164 . de măsurile judiciare şi extrajudiciare şi. al familiei şi al societăţii (2007/2011(INI)). Rezoluţia menţionează: • Se recomandă statelor membre. minorul. pe baza principiilor stabilite la nivel internaţional prin Regulile de la Beijing şi Principiile de la Riyadh. de asemenea. în colaborare cu Comisia. contra Regatului Unit. În acest sens este de menţionat Rezoluţia Parlamentului European din 21 iunie 2007 privind delincvenţa juvenilă: rolul femeilor.(1) al Convenţiei. în al treilea rînd.5: protejarea împotriva arbitrarului.C. să elaboreze şi să adopte fără întîrziere o serie de norme şi principii directoare minime în domeniul delincvenţei juvenile.(1) după care „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil. care va cuprinde trei principii directoare: prevenţia. În cazul de faţă. măsurile judiciare şi extrajudiciare şi integrarea socială a delincvenţilor minori". În fapt.6 alin. de 11 ani. în al doilea rînd. de prevenţie. integrare şi reinserţie socială. în primul rînd. de reabilitare. în cauza respectivă.6 alin. tinde să reglementeze sau să stabilească un cadru legal de contracarare a delincvenţei juvenile. Curtea a pus la îndoială faptul că reclamantul minor ar fi putut fi capabil să participe realmente la procesul său în măsura asigurată de art. comune tuturor statelor membre. unde prin examene medicale s-a dovedit că reclamantul avea deficienţe psihice necorespunzătoare vîrstei sale şi rămînea în urmă cu dezvoltarea faţă de semenii săi. În cauza S. precum şi prin alte convenţii internaţionale în acest domeniu. o acumulare inutilă a măsurilor de plasare în arest nu urmărea nici un scop educativ.

-insuficienţa serviciilor sociale comunitare. 165 . • Se salută intrarea în vigoare a unui cadru european de autoreglementare. că asesorii instanţelor pentru minori ar trebui nu doar să aibă experienţă în domeniul educaţiei tinerilor. necesitatea unor propuneri concrete din partea Comisiei. prin urmare. în timp ce recursul la măsuri privative de libertate şi la sancţiuni penale ar trebui să constituie ultima alegere şi să fie pus în aplicare doar atunci cînd se consideră absolut necesar. în consecinţă. În baza Planului de Acţiuni Republica Moldova-Uniunea Europeană. solicită. -centrarea asistenţei pe problemele de urgenţă şi mai puţin pe prevenirea apariţiei factorilor de risc. fixarea unor norme europene cu scopul de a limita difuzarea violenţei atît în mediile audiovizuale. eliminarea violenţei din mass-media şi sprijinul mediilor audiovizuale a căror grilă de programe nu este axată exclusiv pe programe violente. expres se stabilesc şi se impun a fi soluţionate următoarele probleme: .gestionarea delincvenţei juvenile.situaţia dificilă a copiilor cu disabilităţi. în ceea ce priveşte informarea şi sensibilizarea legate de navigarea sigură pe Internet şi utilizarea sigură a telefoanelor mobile. care să se bucure de succes. subliniază. -asistarea episodică a copilului aflat în dificultate. • Se subliniază că unul din elementele de prevenire şi de combatere a delincvenţei juvenile constă în dezvoltarea unei politici de comunicare care să permită sensibilizarea publicului la aceste probleme. -incapacitatea statului de a diminua numărul de copii institutionalizaţi. constrîngătoare la nivel european. institutionalizaţi şi a celor în conflict cu legea. ci şi să fi beneficiat de o pregătire care să-i sensibilizeze la problema violenţei în rîndul tinerilor. -accesul limitat la asistenţa medicală. • Se consideră că integrarea şi participarea tinerilor la toate chestiunile şi deciziile care îi privesc sînt condiţii indispensabile pentru definirea unor soluţii comune. prin care întreprinderile europene se angajează în favoarea protejării adolescenţilor şi copiilor care folosesc telefoane mobile. cît şi în presa scrisă. motiv din care consideră.

2. interesele societăţii şi ale statului contra atentatelor criminale şi altor acţiuni ilegale.-existenţa copiilor care nu frecventează şcoala primară şi a unui număr impunător de copii care nu frecventează instituţiile preşcolare. menit să apere. -creşterea numărului de copii afectaţi de HIV/SIDA. precum şi să exercite supravegherea de 166 .a. Referinţe: 1. viaţa. p. -ineficienţa şi/ sau insuficienţa parteneriatului dintre structurile guvernamentale şi societatea civilă în vederea soluţionării problemelor copilului. Justiţia pentru minori. – Bucureşti: All Beck. -insuficienţa centrelor de asistenţă. -existenţa diferitelor forme de abuz faţă de copii (traficul de copii). -insuficienţa oportunităţilor de reintegrare socială a minorilor delicvenţi. în special cei cu vîrsta de pînă la 5 ani. – Bucureşti: Universul Juridic. în baza respectării stricte a legilor. Minorul şi legea penală. p. integritatea corporală. 2. 4. M. toate formele de proprietate. Coca-Cozma ş. Ibidem. să menţină ordinea de drept şi securitatea publică. Cadrul legal instituţional în Republica Moldova în materia delincvenţei juvenile Deoarece în Republica Moldova nu există o structură executivă unică care ar avea în competenţa sa combaterea delincvenţei juvenile. 1998. printre organismele interne ce au obiectivul de protecţie a drepturilor copiilor şi cel de combatere a delincvenţei juvenile se enumeră a fi: Ministerul Afacerilor Interne (în continuare – MAI) este un organ central de specialitate al statului.85. -divizarea confuză a responsabilităţilor între structurile şi nivelurile autorităţilor administraţiei publice . -rata inaltă a mortalităţii infantile. 2003. 3.86. educaţie şi informare pentru copii. Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing). -accesul limitat la informaţia şi consultanţa privind drepturile şi libertăţile copilului. drepturile şi libertăţile cetăţenilor.73. p. Ortansa Brezeanu.

11.Hotărîrea Guvernului nr. a traficului de copii.Regulamentul poliţiei moravuri. şi contracararea pornografiei. aprobat prin ordinul MAI nr. familiei”. şefii de departamente. Secţia minori şi moravuri a DP a Direcţiei Generale Poliţie Ordine Publică îşi desfăşoară activitatea de combatere şi profilaxie a criminalităţii în rândurile minorilor în conformitate cu: .04. . direcţii şi servicii ale MAI sînt obligaţi să antreneze toate subdiviziunile organelor de poliţie pe teren în participarea activă la profilaxia infracţiunilor în rîndul minorilor.09. Cele mai mari implicaţii în combaterea delincvenţei juvenile o are Direcţia Generală Poliţe Ordine Publică.03.223 al Ministrului de Interne din 24 august 1998. DGOP şi al MAI.727 din 16. să întreprindă măsuri pentru creşterea profesională a lucrătorilor de poliţie ce se ocupă cu combaterea infracţionalităţii juvenile. a părinţilor şi altor persoane ce favorizează comiterea delictelor de către minori. iar în raioane – inspectorii pentru minori şi moravuri. 167 şi profilaxia protecţia criminalităţii copilului în şi rîndurile minorilor”. 327 din 03. DP.1 Conform ordinului nr. . prostituţiei.01 cu privire la combaterea traficului de fiinţe .03 „Despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea privind umane.stat în domeniul protecţiei civile şi asigurării apărării împotriva incendiilor pe întreg teritoriul ţării.06.01 cu privire la combaterea vagabondajului.Hotărârile Colegiului MAI. 400 din 10.233 din 28. a violenţei în familie. profilaxia delincvenţei juvenile.Regulamentul cu privire la organizarea activităţii inspectorilor pentru minori ale organelor afacerilor interne.03 „Despre aprobarea Strategiei naţionale .566 din 15. cerşitului şi fenomenului „copiii străzii”.Hotărârea Guvernului nr. Conducătorii subdiviziunilor organelor de poliţie au obligaţia: să includă în planurile de lucru probleme privind profilaxia contravenţiilor şi infracţiunilor în rîndul minorilor. care au în grijă problemele minorilor delincvenţi.Hotărârea Guvernului nr. . . prin Secţia minori şi moravuri din cadrul Direcţiei profilaxie. să asigure controlul asupra participării subalternilor la depistarea persoanelor minore care încalcă legea.1219 din 09.11. inclusiv juvenile. aprobat prin ordinul MAI nr.Hotărîrea Guvernului nr. planurile SMM. .05.2003.

aprobat în ultima redacţie prin ordinul Ministrului Afacerilor Interne pe 24 august 1998.perfecţionarea cadrului legislativ privind copilul aflat în conflict cu legea. În IPM activează unul sau mai mulţi inspectori pentru minori. în funcţie de numărul minorilor în localitatea dată. nr.organizarea unei conlucrări eficiente cu administraţia publică locală. . dintre care circa 27. cu Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului.perfecţionarea sistemului de combatere şi profilaxie a delincvenţei juvenile. potrivit legislaţiei.812 copii rămaşi fără supravegherea părinţilor. Pe parcursul celor 6 luni ale anului 2008. nu în ultimul rînd.816 sînt lipsiţi de îngrijirea ambilor părinţi. 168 . în ţară sunt 98. nu sînt considerate infracţiuni. Inspectorii pentru minori sînt informaţi despre fiecare caz de aducere a copiilor la comisariatele de poliţie pentru comiterea de infracţiuni sau contravenţii.Având ca bază realizarea sarcinilor trasate în actele normative menţionate. conform datelor din subdiviziunile teritoriale.intensificarea activităţii de profilaxie şi combatere a criminalităţii juvenile prin desfăşurarea unui complex de acţiuni preventiv-profilactice asupra minorilor cu comportament deviat şi a familiilor dezorganizate. organele de tutelă şi curatelă. Un rol aparte întru soluţionarea problemelor existente în rîndul minorilor se acordă instituţiilor de învăţămînt. Astfel.2 În cadrul comisariatelor de poliţie sînt create Inspectorate pentru minori (IPM) care funcţionează în baza Regulamentului cu privire la organizarea activităţii inspectoratelor pentru minori ale organelor afacerilor interne. Aceştia se ocupă în special de două categorii de minori: cei judecaţi sau aflaţi sub urmărire penală pentru comiterea infracţiunilor şi cei care au comis fapte considerate periculoase pentru societate dar care. . . precum şi copiilor rămaşi fără supravegherea părinţilor.223. Secţia minori şi moravuri îşi orientează activitatea spre: .monitorizarea prin intermediul serviciilor mass-media a activităţii de combatere şi profilaxie a delincvenţei juvenile. în cadrul acţiunilor de profilaxie exercitate de Secţie au fost depistate şi luate la evidenţă 240 familii dificile şi 1088 minori delincvenţi. organele de protecţie socială. oficiile forţelor de muncă. completarea calitativă cu cadre a serviciilor teritoriale de ramură. instituţiile de învăţământ şi. . aceştia fiind plecaţi la muncă peste hotare.

copii cu vîrsta de pînă la 14 ani care sînt consideraţi să fi comis acţiuni periculoase pentru societate şi necesită izolare urgentă. puşi sub interdicţie judecătorească. - îndreptaţi la şcoli speciale pentru copii şi adolescenţi cu deficienţe de comportament. - copii care s-au adresat personal solicitînd ajutor. Centrul respectiv dispune de o capacitate de plasare zilnică a 25 copii cu vîrsta 3-18 ani. pînă la executarea hotărîrilor judecătoreşti. pînă la executarea hotărîrilor judecătoreşti. de către subdiviziunile teritoriale au fost înregistrate 853 cazuri de plasament în Centrul de Plasament Temporar al Minorilor (în 2007 – 769). decăzuţi din drepturile părinteşti. 712 băieţi (în 2007 – 587). Din categoriile nominalizate în perioada vizată în CPTM au fost plasaţi: 141 fete (în 2007 – 182).Centrul de plasament temporar al minorilor (Centrul de triere) este un serviciu specializat independent din cadrul Ministerului de Interne. 377 (în 2007 – 295) elevi ai şcolilor generale. Din numărul total de minori plasaţi în CPTM 180 sînt elevi ai gimnaziilor-internat. În pofida măsurilor întreprinse. Această instituţie este plasată în municipiul Chişinău şi aici sînt aduşi copii care: - au fost abandonaţi. dintre care 5 locuitori ai altor state (în 2007 – 2). cerşitului şi „copiilor străzii” în perioada celor 6 luni ale anului 2008. - copii care au părăsit familia şi au nevoie de ajutor şi protecţie din partea statului. fiind plasaţi 626 (în 2007 – 535) „copii ai străzii” dezintegraţi de familie. necunoscuţi. 301 cu vîrsta de 3-14 ani (în 2007-341). Centrul activează în prezent în baza Regulamentului aprobat prin Ordinul Ministrului de Interne din 31 mai 2002. ocupându-se cu cerşitul şi practicînd vagabondajul. 224 169 . minorii delicvenţi continuă să părăsească domiciliul. care au părăsit şcolile speciale. care se ocupă de îngrijirea temporară a copiilor de la 3 la 18 ani lipsiţi de îngrijirea părinţilor. În conformitate cu Planul măsurilor suplimentare de profilaxie şi combatere a fenomenului vagabondajului. 26 (în 2007 – 42) de vîrstă preşcolară. alte instituţii pentru copii. ai căror părinţi sînt decedaţi.

consolidarea parteneriatului social în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi familiei. Criuleni – 29. Orhei – 27. identificarea direcţiilor prioritare de intervenţie în domeniul protecţiei drepturilor copilului şi familiei. Nisporeni – 13. Printre obiectivele Consiliului se numără: asigurarea respectării prevederilor Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului. un rol covîrşitor revine şi Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului. Anenii-Noi – 33. Aceste consilii prezintă spre examinare organelor competente ale statului cazurile de încălcare a drepturilor copilului. precum şi din reprezentanţi ai organismelor internaţionale şi ai organizaţiilor nonguvernamentale naţionale care activează în domeniu. În acelaşi timp. Cahul – 13. organ guvernamental menit să asigure elaborarea şi implementarea politicilor de protecţie a drepturilor copilului şi familiei. Călăraşi – 37. Rezina – 13. Cimişlia – 13 etc. Hînceşti – 27. a altor documente internaţionale în domeniu la care Republica Moldova este parte şi a legislaţiei naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei. Basarabeasca – 12. promovarea politicilor naţionale privind protecţia drepturilor copilului şi familiei. Străşeni – 54. acesta este constituit din reprezentanţi ai autorităţilor publice centrale şi locale. coordonarea activităţilor de elaborare a strategiilor şi programelor guvernamenatle privind protecţia drepturilor copilului şi familiei. locale pentru protecţia drepturilor copilului. organele autorităţilor publice locale creează consilii raionale. municipale. 170 . Ungheni – 21. În baza Regulamentului Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului4. Cele mai frecvente cazuri de părăsire a domiciliului fără ştirea maturilor şi a instituţiilor de învăţământ sînt frecvente în raioanele Ialoveni –72.cu vîrsta de 14-15 ani (în 2007 – 193) şi 328 cu vîrsta de 16-17 ani (în 2007 – 235). cazurile copiilor delincvenţi şi ale părinţilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiunile părinteşti. pe lîngă alte ministere de ramură şi departamente.3 De asemenea.

• monitorizarea şi controlul respectării standardelor minime pentru organizarea şi funcţionarea sistemului de servicii şi instituţii din municipiu care asigură promovarea şi respectarea drepturilor copilului.07.408-XII din 12. • ţine evidenţa copiilor abandonaţi. întreprinderilor.). instituţiilor.1990. spitale de copii etc.19 din 16. în casele de copii (republicană şi municipală). • coordonarea activităţii serviciilor municipale. dezvoltarea fizică ori psihică a copilului şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a persoanelor juridice responsabile. În cadrul Direcţiei activează două servicii: I. organizaţiilor obşteşti etc. • formularea de propuneri către autorităţile competente privind suspendarea sau încetarea activităţilor care pun în pericol sănătatea.În cadrul Primăriei Chişinău activează Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului (DMPDC) care este o structură a Consiliului Municipal. • identificarea copiilor aflaţi în dificultate de pe teritoriul municipiului. precum şi prin celelalte convenţii internaţionale. 171 . ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr. creată prin decizia Primăriei nr. Direcţia îndeplineşte următoarele atribuţii5: • monitorizarea şi controlul respectării principiilor şi normelor stabilite prin Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului. extinsă sau adoptivă. în ce priveşte lucrul cu familiile şi copiii.). extinsă.12. verificarea modului în care sînt respectate drepturile copilului aflat în dificultate în familia naturală. Serviciul reintegrare familială şi adopţie. refuzaţi etc. îngrijirea copiilor aflaţi în dificultate şi a celor cu handicap. elaborarea şi aprobarea măsurilor de protecţie a acestora. care deţine următoarele funcţii: • examinează sesizările cu privire la copiii abandonaţi în instituţiile medicale (maternităţi. acceptînd forma optimală de plasare a copilului în familie (naturală.1997. În calitatea sa de organ executiv al autorităţii tutelare în municipiul Chişinău. centrele de plasament de tip familial (statale şi neguvernamentale) şi propune măsuri de protecţie a lor. de plasament etc. protecţia drepturilor copilului şi intereselor lor.

• acordarea susţinerii familiilor care au nevoie de ajutor material. http://www. a nivelului educaţional şi a dezvoltării generale a copilului care are nevoie de ajutorul statului. 1998.98// Monitorul Oficial al Republicii Moldova. ajutor în rezolvarea problemelor de sănătate. care urmăreşte: • supravegherea bazei de date referitor la situaţia copiilor aflaţi în dificultate din familiile socialmente vulnerabile.Justiţia juvenilă: realităţi şi perspective 172 . Hotărîrea Guvernului RM privind aprobarea Regulamentului Consiliului Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului nr.04. • supraveghează evidenţa copiilor orfani. Referinţe: 1. nr. 844 din 30. ajutor umanitar.1998// Monitorul Oficial al Republicii Moldova. nr.md/d14 3. Ibidem 4. limita efectivului şi Regulamentul Ministerului Afacerilor Interne. http://chisinau. 409 din 09. Hotărîre cu privire la structura organizatorică. 1998. • verificarea condiţiilor de trai.• propune măsuri de protecţie pentru copiii ai căror părinţi nu au putut fi identificaţi în urma evaluării situaţiei de către autoritatea tutelară de la domiciliu. Serviciul asistenţă juridică şi psihosocială.60-61. 5.a. Printre subdiviziunile DMPDC sînt :  Direcţiile pentru protecţia drepturilor copilului de sector  Centrele comunitare pentru copii de la locul de trai  Centrele de zi pentru copii cu nevoi speciale  Centrele comunitare specializate pentru copii şi tineri  Centrele de plasament temporar  Serviciul de asistenţă parentală profesionistă. • apărarea drepturilor copilului în instanţe de judecată ş.mai. 2.md/dir-profilax/dgpop0608/ 3. nr.07. II. executînd planul cu privire la ocrotirea drepturilor copilului. rămaşi fără ocrotirea părintească şi aflaţi sub tutelă şi/sau curatelă în sectoarele municipiului Chişinău.75-76/756.

specialiştii în drept. 477 al CPP RM. procuratura. cum ar fi poliţia. „sistemul de justiţie juvenilă este definit drept element oficial al unei abordări mai largi privind crimele tinerilor. principalul scop al justiţiei juvenile şi al măsurilor asociate pentru abordarea delincvenţei juvenile ar fi: 1) de a preveni comiterea infracţiunilor şi recidiva. În afară de instanţele pentru minori. posibilitatea transmiterii lui sub supraveghere. cum ar fi cele de sprijin al victimelor şi martorilor”. servicii sociale şi de protecţie şi organele neguvernamentale. Această normă se aplică inter alia. şcoala. prieteni. Sistemul justiţiei juvenile trebuie privit ca un element al unei strategii comunitare lărgite pentru prevenirea delincvenţei juvenile. cum ar fi cele de sănătate. Potrivit legislaţiei Republicii Moldova. curator sau de către o altă persoană demnă de încredere. Dintre toate etapele procedurii justiţiei juvenile. de a asigura 173 . reprezentant legal. este cea cînd minorul poate fi supus abuzurilor. în conformitate cu art. în mod obligatoriu. 3) de a satisface nevoile şi interesele victimelor. vecini. 2) de a (re)socializa şi (re)integra infractorii. anume arestarea şi perioada care urmează imediat după aceasta. înainte de examinare în instanţa de judecată2. fiind una dintre procedurile speciale. serviciul de probaţiune şi instituţiile penale. În acest sens fetele sunt deosebit de vulnerabile. educaţie. procedura în cauzele privind minorii este reglementată de titlul III al Codului de Procedură Penală din 2003. care tine cont de întreg contextul în care s-a comis infracţiunea: familia lărgită. tutore. ele cuprind organele sau agenţiile oficiale.1 Conform acestor recomandări. inclusiv prevederile Convenţiei privind drepturile copilului. la soluţionarea chestiunii privind aplicarea măsurii preventive în privinţa minorului. minorii sunt în pericol de a fi lipsiţi de prezenţa persoanelor apropiate: părinţi. Colaborează strîns cu agenţiile pertinente. De asemenea. în fiecare caz se discută. Astfel. Standardele internaţionale. prevăd expres că la privaţiunea de libertate se va recurge doar ca la o ultimă soluţie şi numai pentru o perioadă cît se poate de minimală. Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către unul din părinţi. precum şi de către conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă minorul.În conformitate cu Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile. lucrător social.

De asemenea. Aceasta este oportun pentru infractorii acuzaţi pentru prima dată de comiterea unor infracţiuni neînsemnate. În acest caz. organul poliţiei ar putea decide. motivul faptei comise. Alternativele ar putea însemna examinarea cazului de către un alt organ decît judecata. Aceasta se explică prin realitatea existentă. Minorii acuzaţi de comiterea unei infracţiuni în prezent au dreptul la un tratament în care se ia în deplină consideraţie. precum şi de a contracara aplicarea măsurilor preventive. Reţinerea minorului. procedurilor.186 alin. pot fi aplicate doar în cazuri excepţionale cînd au fost săvîrşite infracţiuni grave cu aplicarea violenţei. de a nu înainta acuzaţii oficiale.”.40. conform căreia multe state nu au avut niciodată instanţe specializate în acest sens. vîrsta. autorităţilor şi instituţiilor în special aplicabile copiilor bănuiţi. acuzaţi. sau recunoscuţi că au încălcat legislaţia penală. Conform art. standardele internaţionale nu prevăd explicit instituirea unui şir de instanţe de judecată separate special pentru minori. înainte de audiere3. În unele ţări se face încercatrea de a găsi căi viabile şi constructive de evitare a contactului „inutil” a copilului sau a adolescentului cu sistemul de justiţie. fapt care se consemnează în procesul-verbal de reţinere. circumstanţele în care s-a aflat minorul. (4) CPP RM. Încurajarea creării unor instanţe specializate derivă din art. dar de a-l avertiza că la o următoare repetare a faptei el va fi supus procedurii ordinare. Cu toate acestea. Alternative 174 .. precum şi arestarea lui preventivă. deosebit de grave sau excepţional de grave. Una dintre modalităţi de evitare a contactului minorului cu sistemul justiţiei formal ar fi plasarea în cauţiune. tratarea lui trebuie să se facă într-un mod deosebit.3 al Convenţiei privind Drepturile Copilului după care „statele părţi trebuie să tindă să promoveze instituirea legilor. diferit de al adulţilor. în diferite măsuri şi în diferite moduri. demult au acceptat că atunci cînd este implicat un minor. sau ele ar putea fi incluse în joc la o etapă mai timpurie. În multe state există instanţe specializate pentru minori.(6) CPP RM reţinerea minorului nu poate depăşi 24 de ore. învinuiţilor minori durata ţinerii în stare de arest preventiv poate fi prelungită numai pînă la 4 luni. după o consultare cu familia minorului.166 alin. Majoritatea societăţilor. cînd va fi citat. despre reţinerea sau arestarea preventivă a minorului se înştiinţează imediat procurorul şi părinţii sau alţi reprezentanţi legali ai minorului.prezentarea acestuia. cu asistentul social. la organul de urmărire penală sau la instanţă. iar conform art..

iau o decizie bazată pe interesele minorului. Deosebirile dintre modelul restaurativ şi paradigma clasică de justiţie retributivă sunt vizibile. învăţătorii şi copilul respectiv. La această şedinţă. pentru a descrie orientările din domeniul justiţiei penale. Primul obiectiv al procesului de justiţie restaurativă este. unii autori vorbesc chiar de o re-victimizare a acestora. La rîndul lor. Din perspectivele enunţate. după o discuţie cu familia. condiţiile căreia sunt mai puţin formale decît la şedinţa de judecată. Eglash a identificat trei paradigme diferite de justiţie: paradigma retributivă. Australia.similare la procesul judiciar există sub o vastă diversitate. Astfel de exemple sunt în Franţa. Scoţia. În America Latină se practică soluţionarea prin recurgerea la asistenţă socială. de a răspunde nevoilor acesteia. în loc de prezentare în faţa curţii de judecată penală. se pune accentul pe reintegrarea 175 . a Statului. care nu poate fi aplicat în cazul infracţiunilor grave. Deciziile luate la astfel de şedinţe pot fi supuse apelului în instanţa de judecată. victima are posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la modul de sancţionare a infractorului. acela de a repara prejudiciul produs victimei. distributivă şi restaurativă. Potrivit sistemului de „audiere a copiilor” din Scoţia. minorul se prezintă la o audiere. Noua Zeelandă. o comisie de membri neprofesionişti instruiţi. În acelaşi timp. Justiţia restaurativă pune accentul pe responsabilizarea infractorilor şi pe compensarea/ reparaţia pe care aceştia o pot oferi victimelor. infractorii sunt trataţi într-o manieră mult mai adecvată nevoilor lor. Dacă în cadrul sistemului penal victimele sunt cel mai adesea ignorate. În primul rînd. astfel minorul fiind plasat în custodia părinţilor sau a membrului responsabil din societate4. lucrătorii sociali. ci ca un prejudiciu produs persoanelor şi comunităţii. în cadrul justiţiei restaurative victimele au un rol central. Termenul de justiţie restaurativă a fost utilizat pentru prima dată de către psihologul american Albert Eglash оn 1977. actualmente tot mai des există tendinţa implementării justiţiei restaurative faţă de minori. Spre deosebire de paradigma retributivă care pune accentul pe sancţionarea infractorului şi paradigma distributivă care se centrează pe reabilitarea infractorului. Cu această ocazie. fiind reprezentate de organe instituite special ca un substituent al sistemului formal judecătoresc. care însă soluţionează cauzele mai puţin grave. în cazul justiţiei restaurative infracţiunea nu mai este văzută ca o violare a legilor. În acelaşi timp. justiţia restaurativă are la bază ideea reparării prejudiciului produs victimei5. Filipine etc.

dar şi familiile acestora şi comunitatea).favorizarea reconcilierii dintre minorii delincvenţi şi victimele acestora şi reacceptarea lor cu drepturi depline în comunitate. urmărirea penală şi judecarea cauzelor privind minorii. odată ce el nu o recunoaşte. Rezoluţia 2002/12 a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind Principiile fundamentale privind utilizarea programelor restaurative în materie penală conţine unele precizări conceptuale referitoare la termenii utilizaţi mai des atunci cînd se face referire la justiţia restaurativă.încurajarea copiilor şi tinerilor infractori şi a părinţilor acestora de a-şi asuma activ responsabilitatea pentru fapta comisă. 2. nu poate înlocui rolul instanţei de judecată în cazul unor fapte grave. reintegrarea .orientarea către soluţionarea problemelor în sens preventiv. responsabilitatea . Drept model al unei justiţii restaurative sunt strategiile adoptate în Anglia şi Ţara Galilor din ultimii ani.flexibilitatea practicilor (creativitate)”7. . 474 CPP RM. Ceea ce este important în cazul modelelor restaurative este ca minorul să conştientizeze pericolul social al faptei comise. . potrivit prevederilor art. principii şi standarde de implementare a practicilor de justiţie restaurativă şi recomandări privind dezvoltarea programelor de justiţie restaurativă. 3.facilitarea unor forme de reparaţie făcute de tinerii delincvenţi victimelor şi/sau comunităţilor victimizate. Prin urmare. justiţia restaurativă funcţionează pe baza unor principii în virtutea cărora activităţile derulate în cazul producerii unor infracţiuni sunt orientate spre: -„crearea condiţiilor necesare participării personale a celor afectaţi în cea mai mare măsură (în special infractorul şi victima. În Republica Moldova. Dar. cît şi ca modalitate concretă de a se evita recidiva6.luarea în considerare a contextului social în care s-a produs infracţiunea. reparaţia . totuşi nici un system alternative sau restaurativ. condiţiile de utilizare a programelor de justiţie restaurativă.socială a acestora atît ca modalitate mult mai umană de a trata infractorii. atunci cauza trebuie supusă procesului formal. precum şi punerea în executare a hotărîrilor 176 . potrivit acestora urmează a se respecta trei principii ale acestui nou tip de intervenţie judiciară pentru minori8: 1. .

învăţătorii. legislaţia Republicii Moldova admite instituţia medierii în procesul penal. Şedinţa de judecare a cauzei în privinţa minorului. să pună întrebări minorului. 4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.20079 « medierea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale 177 .06. participarea apărătorului şi a pedagogului sau psihologului este obligatorie. cu completările de rigoare.134-XVI din 14. inculpatului minor.judecătoreşti privind minorii. dacă el a fost pe deplin conştient de săvîrşirea actului. de asemenea. inculpatului minor nu poate dura mai mult de 2 ore fără întrerupere. audierea bănuitului învinuitului. poate să nu prezinte învinuitului minor unele materiale ale urmăririi penale care. pot influenţa negativ asupra minorului. să ia cunoştinţă de procesul-verbal sau. cu consimţămîntul organului de urmărire penală.475 CPP RM): 1) vîrsta minorului (ziua. 3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului. se fac potrivit procedurii obişnuite. urmează a se stabili (art. 479 CPP RM. iar în total nu poate depăşi 4 ore pe zi. trebuie să se stabilească. prin ordonanţă motivată. La audierea bănuitului învinuitului. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei penale privind minorii. nu este publică. educatorii lui şi alte persoane care ar putea comunica datele necesare. interesele şi necesităţile lui. De asemenea. anul naşterii). gradul de dezvoltare intelectuală. precum şi se va cere efectuarea unei anchete sociale. volitivă şi psihologică a lui. În cazul cînd se constată că minorul suferă de debilitate mintală. la părerea sa. de declaraţiile scrise ale minorului şi să facă observaţii în scris referitor la plenitudinea şi corectitudinea înscrierii lor. iar la sfîrşitul audierii. luna. Pentru a se stabili aceste circumstanţe. după caz. particularităţile caracterului şi temperamentului. de regulă. vor fi ascultaţi părinţii minorului. 2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul. care nu este legată de o boală psihică. prezentarea documentelor necesare şi se vor efectua alte acte de urmărire penală şi judiciare. Pedagogul sau psihologul este în drept. în calitate de modalitate a aplicării justiţiei restaurative. Potrivit art. organul de urmărire penală. însă aceste materiale se prezintă reprezentantului legal al minorului. afară de circumstanţele generale. În conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la mediere nr. La terminarea urmăririi penale în privinţa minorului.

g) Ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu educaţional. În general. eficiente şi durabile». Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului.1): a) Ordonarea ajutorului orientării şi supravegherii. indemnizaţie. instanţa de judecată urmează să examineze posibilitatea liberării de pedeapsa penală a minorului sau suspendării condiţionate a executării pedepsei de către minor. la adoptarea sentinţei în procesul unui minor. una dintre părţi este minor. d) Amenzi. Printre măsurile sancţionatoare recomandate ar fi (pct. la medierea în cauzele penale. restituire.amiabilă. participarea pedagogului sau psihologului este obligatorie. instanţa informează despre aceasta organul specializat de stat respectiv şi pune în sarcina lui efectuarea controlului asupra comportării minorului condamnat. Potrivit Regulilor de la Beijing. Plasarea unui minor într-o instituţie este întotdeauna o măsură de ultimă instanţă. În cazul liberării minorului de pedeapsa penală cu internarea lui într-o instituţie specială de învăţămînt şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare. 18. În cazul în care este aplicată pedeapsa privativă. cu ajutorul unei terţe persoane. b) Probaţiune. f) Ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare şi la alte activităţi analoage. iar durata ei trebuie să fie cât mai scurtă cu putinţă. h) Alte hotărâri pertinente. c) Ordonarea intervenţiei serviciilor comunitare. pedeapsa capitală nu se aplică infracţiunilor comise de minori. ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii reciproc acceptabile. e) Ordonarea unui regim intermediar sau al altuia. este indispensabilă separarea minorului de adulţi. iar minorii nu sunt dispuşi pedepselor corporale. aceasta făcîndu-se în vederea evitării abuzurilor şi a influenţei negative din partea celor din urmă. precum şi cu aplicarea măsurilor de constrîngere cu caracter educativ. Dacă. 178 .

188 din 10. 2005. 2004. 1999.12.07. Home Office Research Development and Statistics Directorate. Restorative Justice: An Overview. 6. 29-30 octombrie. 2.În vederea asigurării principiului umanismului. 188 din 10. Chişinău.p. Legea Republicii Moldova cu privire la mediere nr.criminologie. Seminar de instruire pentru avocaţi „Acordarea asistenţei juridice şi psiho-sociale pentru copii în sistemul de justiţie penală”.pdf 9.5 8. PROGRAME DE JUSTIŢIE RESTAURATIVĂ DOCUMENTARĂ)// http://www.criminologie. p.07.pdf 7.2007// Monitorul Oficial nr.2003 la cea de-a 853 şedinţă a vice miniştrilor.ro/INC/Lang/Romana/Study/Programe%20de%20justitie %20restaurativa%20in%20lumea%20contemporana%20-%20Rezumat. Understanding victims and restorative justice. art Nr : 516. Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile//adoptate de Comitetul ed Miniştri la 24. ОN LUMEA CONTEMPORANĂ (ANALIZĂ ОN LUMEA CONTEMPORANĂ (ANALIZĂ Open 179 . PROGRAME DE JUSTIŢIE RESTAURATIVĂ DOCUMENTARĂ)// http://www.2007 10.2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului 18. Tony Marshall.07.ro/INC/Lang/Romana/Study/Programe%20de%20justitie %20restaurativa%20in%20lumea%20contemporana%20-%20Rezumat. 127-130. este recentă adoptarea Legii RM Nr. INSTITUTUL NAŢIONAL DE CRIMINOLOGIE.06. 3. Ibidem 4. Apud James Dignan. University Press.2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului10 în baza căreia procesul penal încetează la faza de urmărire penală sau la cea de judecare referitor la infracţiunea săvîrşită pînă la adoptarea prezentei legi de către persoana în vîrstă de pînă la 21 de ani. Ibidem 5. Legea RM Nr.188-191/730 din 07. INSTITUTUL NAŢIONAL DE CRIMINOLOGIE.2008 în Monitorul Oficial Nr. 94. Referinţe: 1.134-XVI din 14.09.

Prevenirea delincvenţei juvenile Toate eforturile făcute în investigarea şi stabilirea cauzelor. au drept scop în sine trasarea unor politici de prevenire a delincvenţei juvenile. fie a evita aplicarea unei sancţiuni. Combaterea delincvenţei juvenile §1.Capitolul VII. prin a evita comiterea lor viitoare. 180 . Însăşi prevenirea tinde să reducă frecvenţa unor comportamente. precum şi alte fapte decît cele penale. factorilor delincvenţei juvenile. Această activitate se materializează prin elaborarea unor programe şi proiecte de asistenţă socială şi juridică. de altfel incriminate în legea penală. precum şi a unor măsuri de natură administrativă şi penală care pun accentul pe caracterul reeducativ şi resocializator al sancţiunilor şi pedepselor şi pe diversificarea formelor de prevenire şi recuperare socială a tinerilor delincvenţi1.

Promovează o abordare activă. Principiile de la Riyadh au trei caracteristici principale: 1. inclusiv prin sancţiuni penale. Sunt cuprinzătoare. implicînd acţiunea instituţiilor şi organizaţiilor specializate cu funcţii de socializare şi control social. îndreptat spre identificarea şi înlăturarea cauzelor şi condiţiilor generale care determină sau favorizează manifestări deviante în rîndul anumitor categorii de tineri.-concepţii limitate (stricto sensu) care trasează o linie distinctivă între prevenire şi represiune. îndreptat spre combaterea şi înlăturarea anumitor „situaţii” delincvente sau cu privire la anumiţi delincvenţi. cea din urmă trebuind să existe înainte de comiterea infracţiunii. Prin implicarea în sistemul legislativ. persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogenă”. 2. integrare şi control din societate. b) Special-legal. Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile (Principiile de la Riyadh) stabilesc expres că „prevenirea delincvenţei juvenile este o parte importantă în prevenirea criminalităţii in societate. aceasta ar avea un dublu caracter2: a) General-social. Reieşind din conceptele nominalizate şi din sarcinile prevenţiei. II. urmărind şi stimulând evoluţia personalităţii lor încă de la vârsta cea mai fragedă. Prevenirea cu succes a delicvenţei juvenile necesită eforturi din partea întregii societăţi cu scopul asigurării unei dezvoltări armonioase a adolescenţilor.Politicile de prevenire includ două orientări: I. adoptarea unor activităţi sociale folositoare. adică odată cu stabilirea sancţiunilor în legea penală. a unei orientări umaniste spre societate şi nu egoistă. administrativă sau penală. 181 . avînd deci un rol preventiv general. 3.-concepţii extensive (lato sensu). implicînd acţiunea concretă a tuturor instanţelor cu rol de socializare. Printre Principiile fundamentale de la Rijadh sunt: 1. dar care urmăreşte contracararea oricărei acţiuni deviante. reprezentat de sistemul de sancţiuni şi pedepse de natură disciplinară. după care prevenirea s-ar manifesta prin reacţia faţă de delincvenţă. Consideră minorii participanţi deplini în cadrul relaţiilor din societate.

procesului de maturizare şi creştere şi tinde să dispară spontan la cei mai mulţi indivizi care se apropie de maturitate. Aceste politici şi măsuri trebuie să aibă în vedere: a) Asigurarea acelor înlesniri. În cadrul aplicării acestor Principii. mai ales în domeniul educaţional. în interesul general al persoanelor tinere şi să se bazeze pe corectitudine şi echitate. se va avea în vedere orientarea spre copil. “delincvent” sau “predelincvent” contribuie deseori la apariţia unui model de comportament nedorit al tinerilor. Acestea trebuie să evite incriminarea şi pedepsirea copilului pentru un comportament care nu dăunează grav dezvoltării copilului şi care nu îi prejudiciază pe alţii. bunăstarea persoanelor tinere. conform sistemelor juridice naţionale. sunt în pericol sau se confruntă cu riscuri sociale şi care au nevoie de protecţie şi grijă socială. 3. că etichetarea unui tânăr ca “deviant”. şi a posibilităţilor de comitere a infracţiunilor. de la vârsta cea mai fragedă. trebuie să devină punctul central al oricărui program preventiv. c) Intervenţia oficială trebuie să se producă. de cele mai multe ori. Persoanele tinere trebuie să joace un rol activ şi să accepte parteneriatul în cadrul societăţii şi nu trebuie să fie considerate simple obiecte ale socializării sau supravegherii.2. În sensul acestor Principii. Necesitatea şi importanţa unor politici progresiste de prevenire a delicvenţei şi analiza sistematică şi elaborarea unor măsuri trebuie acceptate de la sine. după părerea majorităţii experţilor. e) Convingerea că comportamentul sau atitudinea tinerilor care nu se conformează normelor şi valorilor sociale generale se datorează. 182 . mai ales a acelora care. în mod evident. care să permită satisfacerea nevoilor persoanelor tinere şi care să servească ca punct de sprijin pentru salvgardarea dezvoltării personale a tinerilor. f) Convingerea. facilităţi şi a unei reţele de asigurarea a serviciilor. dezvoltării. precum şi a eliminării condiţiilor care duc la aceasta. b) Concepte şi abordări speciale în vederea prevenirii delicvenţei. 4. drepturilor şi intereselor tuturor persoanelor tinere. acţiuni. pe baza unor legi. d) Salvgardarea bunăstării. în primul rând.

Toată această diversitate are ca scop elaborarea metodelor şi tratamentelor aplicate minorilor la diferite nivele în vederea asigurării prevenţiei. aşa ca acei copii ale căror părinţi singuri sunt într-o situaţie deosebit de dificilă sau acei care nu îngrijesc de copiii sau îngrijesc într-un mod corespunzător. Este de notat că prevenirea socială are două forme principale: a) prevenirea prin dezvoltare.4) „dezvoltarea de măsuri mai eficiente şi adecvate de prevenire a comiterii infracţiunilor şi recidivei în rîndul membrilor tineri ai minorităţilor etnice. care implică planuri menite pentru evitarea contactului inutil cu sistemul judiciar formal şi alte măsuri care ar preveni comiterea repetată a infracţiunilor. cu scopul prevenirii delicvenţei juvenile. Trebuie create servicii şi programe pentru comunitate. mai ales acolo unde nu au fost încă înştiinţate organismele corespunzătoare. tinere şi a celor sub vîrsta responsabilităţii penale”. prin acţiuni la nivelul societăţii. aşa ca sărăcia şi alte forme de marginalizare. dar a căror finalitate să fie tot individul3. în special: • prevenirea primară. Recomandările Rec (2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor membre referitoare la noile moduri de abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile. • prevenirea secundară. Principiile de la Riyadh prevăd măsurile care ar preveni delicvenţa juvenilă la mai multe niveluri. care în aşa fel abordează cauzele fundamentale ale delicvenţei. grupurilor de tineri.a localităţii. De asemenea. Pe lîngă modelul susţinut de Principiile de la Riyadh. Organizaţiile oficiale de control social trebuie solicitate numai ca ultim mijloc de acţiune. recomandă (pct. denumit modelul social. orientată în mod special spre individ şi familia sa şi b) prevenirea comunitară. doctrina subliniază şi modelul situaţional. În acest sens unul dintre obiectivele politicii penale a Republicii Moldova a fost „Perfecţionarea sistemului de combatere şi profilaxie a delicvenţei juvenile” stabilite prin Hotărîrea Guvernului RM despre aprobarea 183 . • prevenirea terţiară. adică măsurile de acordare a asistenţei copiilor identificaţi ca fiind expuşi unui risc deosebit. adică măsurile generale care promovează echitatea socială şi posibilităţi egale.5. Acesta din urmă are drept scop amenajarea locurilor vulnerabile în care riscul de a atrage infracţiuni este mai mare.

pe de altă parte. prevenirea socială dezvoltă programe de ameliorare precoce a competenţelor de viaţă ale minorilor. decît prin ei 6”. administrative şi juridice. de creare a condiţiilor pentru o bună evoluţie intelectuală şi morală a familiei. În mod deosebit. Prin definiţie. -organele care asigură securitatea. deoarece acţionează asupra tinerilor inadaptaţi în contextele sociale în care trăiesc: familie. îndeosebi ale organizaţiilor. localitate. deci. §2. inclusiv şi a delincvenţei juvenile.Politici de prevenire şi de resocializare a delincvenţilor minori Pe plan internaţional mereu s-au elaborat recomandări privind prevenirea criminalităţii la general. instanţe de judecată. subiecţi în acest caz ar trebui să fie organismele de nivel local. cu atît riscul apariţiei şi menţinerii conduitelor antisociale este mai amplu5. spre comunitatea în care trăiesc aceştia. neutralizarea şi eliminarea cauzelor fenomenului criminal.. a nu ţipa. şcoală. -deşi „prevenirea se face mai curînd pentru oameni. economice. ce constă în aplicarea măsurilor sociale. a-ţi controla violenţa. de eliminare a carenţelor parentale.05. a face faţă fricii. -organele de drept: poliţie. or numai astfel ele ar cunoaşte necesităţile zonei respective. 566 din 15.20034. prin identificare. Cu cît vulnerabilitatea socială a copiilor şi părinţilor este mai mare. aţi oferi ajutorul. nu sunt achiziţii atît de facile pe cît par la prima vedere. culturale. de îmbogăţire a mediului educativ în care trăiesc minorii (pre) delincvenţi. a respecta regulile. acţiunile preventive au o dublă orientare: pe de o parte.măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor nr. Printre subiecţii care asigură realizarea prevenţiei ar fi: -pentru că prevenirea are o aplicare şi o importanţă „locală” îndeosebi. totuşi comunităţii îi revine un rol important în exercitarea prevenţiei. politice. cum ar fi: 184 . spre factorii care anticipează o dezvoltare inadecvată a persoanei şi a familiei sale şi. În acest sens. grup de prieteni. şi care concomitent ar fi descentralizate. instituţiilor etc. am zice că prevenirea este un proces social permanent. organe de executare a pedepselor etc. a-i preţui pe cei apropiaţi. în scopul de a evita săvîrşirea faptelor prejudiciabile. cartier. Doar prevenirea socială este eficace pe termen lung. a-ţi impune să fii bun cu cei din jur. A te purta civilizat.

9 -Programul cadru al Comunitatii Europene privind prevenirea criminalitatii 20032007 (22 iulie 2002) . ea este înţeleasă ca un simplu ajutor acordat infractorului în vederea reîntoarcerii lui în comunitate. aşa ca “reabilitarea”.« Directive pentru prevenirea criminalităţii urbane » . 4 . consilierea.Proiectul O.Recomandarea nr. inclusiv a familiei. privind minorul ca fiind “în pericol” deosebit de a comite infracţiuni şi luând măsurile corespunzătoare la adresa lui/ei.Recomandarea (2000)20 a Consiliului Europei privind rolul intervenţiei psihosociale precoce în prevenirea comportamentelor criminale . R (96) 8 a Consiliului Europei privind politica penală într-o Europă în transformare . Programele de tratament în care sunt incluşi tinerii delincvenţi se bazează pe o diversitate de metode terapeutice.Recomandarea nr. 1985 . precum şi familiei.există o mare similaritate între măsurile de prevenire care urmează a fi prevăzute la toate cele trei nivele şi acelea propuse nemijlocit pentru reintegrare.ONU. 8 . pentru a reduce acest pericol pe cât se poate de posibil. 2 .M. privind instruirea profesională.obiective. Reintegrarea este scopul stabilit al întregii justiţii juvenile în general. (87) 20 a Consiliului Europei referitor la reacţiile sociale faţă de delincvenţa juvenilă . deşi reintegrarea urmează a fi obiectul măsurilor specifice expuse în special în textele legilor internaţionale opţionale – de exemplu. privind « Sănătatea în închisori » . este mai util de a privi reintegrarea ca un proces care încearcă să se întoarcă “la origine”. În baza acestora statele elaborează modele şi programme de prevenţie. 3 . R (89) 12 a Consiliului Europei privind educaţia în închisori .S.Rezoluţia 1995/9 a Consiliului economic şi social al ONU . De fapt. voluntarilor. precum şi a şcolilor şi altor 185 .1 . programme .Recomandarea nr.Strategia corecţională canadiană .Planul de acţiune Milano . 5 . Deci. 10 . 6 .3 a Regulilor de la Beijing se notează necesitatea “măsurilor pozitive cu mobilizarea deplină a tuturor resurselor posibile. eliberarea condiţionată . În regula 1. principii.Recomandarea Consiliului Europei R(87)19 a Comitetului de Ministrii ai statelor membre privind organizarea si prevenirea criminalităţii. grupurilor comunitare. 7 . Foarte des cu această sau o oarecare altă denumire.

21 al Recomandării 22(2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la sancţiunile şi măsurile comunitare. sporirea conştiinţei lor de sine şi a autocontrolului. Trebuie acordată o atenţie specială dezvoltării unor programe şi intervenţii pentru infractori care au recidivat cu infracţiuni grave sau care sunt de aşteptat să o facă. în contextul sancţiunilor şi măsurilor comunitare. programele şi intervenţiile pentru reintegrarea infractorilor trebuie să se bazeze pe metode variate. 46). de a rezolva probleme. care cuprinde toate formele de ajutor. medicamente. Recomandarea nr. posibila dependenţă de droguri. 186 .instituţii comunitare.23 Rec 22(2002)CE). R(92)16 a Comitetului de Miniştri către statele membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate. remunerat sau nu. în vederea reducerii necesităţii de intervenţie în cadrul legii…”7 Potrivit pct. Participarea comunitară trebuie utilizată cu scopul de a permite delincvenţilor să dezvolte legături reale cu comunitatea. parţial sau intermitent şi propusă autorităţii de executare de către organizaţiile pblice sau private şi de persoane individuale din comunitate. mai ales în ceea ce priveşte: abilităţi de bază (de exemplu abilitatea de a citi şi socoti. alcool. în scopul promovării bunăstării adolescenţilor. de exemplu învăţarea infractorilor să se gîndească la implicaţiile comportamentului lor infracţional. comportament prosocial). trebuie acordată o atenţie specială impactului lor probabil asupra infractorilor. aceste programe şi intevenţii ar trebui să folosească mai ales metode comportamentale cognitive. În acelaşi context. iniţiază şi defineşte un nou concept cel de „participare comunitară” necesar pentru resocializare. recunoaşterea şi evitarea situaţiilor care precedă acte infracţionale şi oferirea posibilităţii de a exersa comportamentul pro-social (pct. exercitat în timp. La conceperea programelor şi intervenţiilor. nivelul educaţional şi situaţia ocupaţională. de a se descurca în relaţiile personale şi familiale. În lumina recentelor descoperiri ale cercetătorilor. de a-i face conştienţi de interesul pe care comunitatea li-l arată şi de a lărgi posibilităţile de contacte şi sprijin (pct. adaptarea orientată spre comunitate.

Întocmirea referatului de evaluare psiho-socială se realizează la solicitarea instanţei de judecată sau a organului de urmărire penală. loc de muncă. deţinuţii au aceleaşi drepturi la servicii publice ca şi restul populaţiei. care urmăresc scopul de a reintegra minorul în comunitate. care activează în vederea susţinerii persoanelor ce se liberează din locurile de detenţie în scopul reintegrării lor sociale. cauza penală aflîndu-se în etapa urmăririi penale sau în procedură de judecare. Scopul activităţii de asistenţă şi consiliere este reintegrarea socială. Bălţi. asistenţă în plasarea în cîmpul muncii şi cazare. Cahul. În cadrul acestora activează consilierii de probaţiune. plasament temporar etc. pregătire profesională. În derularea activităţii lor centrele urmăresc: -corectarea comportamentului infracţional prin conştientizarea de către minor a faptei săvîrşite. a consecinţelor acesteia şi a responsabilităţii pentru fapta comisă. -motivarea minorului în vederea dezvoltării responsabilităţii şi autodisciplinei. servicii medicale. agenţi economici etc. autorităţile locale. Comrat. Beneficiarii de asistenţă şi consiliere sunt persoanele pînă la 25 ani. Aceste servicii sunt prestate deţinuţilor de către agenţiile din comunitate. Singurul mod de contracarare a fenomenului delincvenţei juvenile constă într-o strategie integrată. Teleneşti. Edineţ. avînd tendinţa extinderii. Centre de Justiţie Comunitară activează începînd cu 2007 în oraşele Soroca.Participarea comunitară îşi exercită rolul în procesul ispăşirii pedepsei de către condamnat. educaţie şi dezvoltare culturală. se desfăşoară activităţi de asistenţă şi consiliere psiho-socială cu minorul/tînărul aflat în conflict cu legea. în Norvegia. de a-l ajuta să revină la viaţa mondenă după ispăşirea pedepsei. ceea ce include servicii sociale. adică minori şi tineri. Rezina. De asemenea. O astfel de strategie va trebui să includă 187 . consilierii.8 În exercitarea activităţii de asistenţă şi consiliere sunt atraşi şi alţi subiecţi. -sprijinirea minorului în vederea satisfacerii unor nevoi speciale referitoare la educaţie. De exemplu. sporirea gradului de siguranţă socială şi prevenirea specială. Făleşti. la nivel naţional şi european. organizaţii neguvernamentale. Un rol similar îl exercită şi Centrele de Justiţie Comunitară din oraşele Republicii Moldova. întocmesc referate de evaluare psiho-socială a personalităţii minorului/tînărului. şi aceasta în scopul de a-i facilita contactul cu exteriorul. prin ameliorarea unor probleme identificate. îndeosebi faţă de cei privaţi de libertate. La faza presentenţială.

Parlamentul European a trasat unele strategii ale politicii de prevenire şi resocializare a delincvenţilor minori.Politici la nivel European Statele Membre. N-ar trebui să se recurgă la măsuri grave sau la sancţiuni penale decât în ultimă instanţă şi doar atunci când este absolut necesar. măsurile judiciare şi măsurile extrajudiciare (între care includerea socială a tuturor tinerilor). cum ar fi9 : I. cu acţiuni de prevenire. Generalizînd. Europene şi internaţionale. care să centralizeze statistici de la Statele Membre. am menţiona diversitatea politicilor sau programelor de prevenire şi de resocializare printre care10 : 188 . Comisia este invitată. cu posibilităţi de finanţare a proiectelor-pilot regionale şi locale. crucială. familial şi educativ. social.trei principii directoare: prevenirea. totodată. Reducerea inegalităţilor sociale şi a sărăciei în rândul copiilor este. de sprijin al iniţiativelor organizaţiilor interguvernamentale şi al cooperării inter-statale. să propună un program-cadru la nivel comunitar. să asigure schimb de bune practici şi să planifice programe noi inter-regionale. în colaborare cu Comisia europeană. Este nevoie de o politică integrată şi eficientă în plan şcolar. cursuri de formare pentru cadrele didactice. care să contribuie la transmiterea valorilor sociale şi civice şi la socializarea din timp a tinerilor. destinată mass-mediei. În această ordine de idei. ar trebui să stabilească fără întârziere standarde minime şi principii directoare comune în ce priveşte acţiunile de prevenire a delincvenţei juvenile. Programul ar contribui la promovarea practicilor la scară europeană. Comisia ar trebui să instituie un Observator European pentru Delincvenţa Juvenilă. Prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui exercitată după cum urmează: la nivel primar (pentru toţi cetăţenii) la nivel secundar (minorilor cu comportament delincvent ocazional) la nivel tertiar (minorilor cu comportament delincvent persistent) Printre măsurile preconizate ar fi un concediu parental de un an. II. Politici la nivel naţional Toţi actorii societăţii trebuie implicaţi direct în definirea şi aplicarea unor strategii naţionale. totodată. cursuri de gestionare a situaţiilor conflictuale şi "o foaie de parcurs" Europeană. şi ar asigura infrastructuri sociale şi pedagogice.

Rădulescu. 3.75. Reforma Penală.05.Institutul Naţional de Criminologie//http://www. p. Paris. prin convocare periodică în faţa unui ofiţer de probaţiune. 1991. M. p. p. http://www. 2002.- programme de prevenire bazate pe mobilizarea eforturilor comunităţii. pag.europarl. – Bucureşti. 2003. – Paris. 10. 566 din 15. Justiţia Juvenilă. 9. Lumina Lex.18. 26.183-184.05.2003// Monitorul Oficial al R. Cusson: „Prevenir la delinquance”. ANEXA 1 Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea delincventei juvenile. 407-420. în anumite condiţii şi înainte de termen. Cercetare şi prevenire socială. PREVENIREA CRIMINALITĂŢII. Sorin M. Ibidem. 183.12. PUF. 6.Bucureşti. (Principiile de la Riyadh) Rezolutia 45/112 14 decembrie 1998 (a 68-a Sesiune Plenara) Adunarea Generala. Hotărîrea despre aprobarea măsurilor speciale pentru combaterea şi profilaxia criminalităţii în rîndurile minorilor nr. Lumina Lex. editions 7. Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. 5. 2002.1. ca si alte instrumente internationale care au de-a face cu bunastarea persoanelor tinere. programme clinice de orientare şi ghidare a minorilor care ridică probleme speciale. Sorin Rădulescu. TEORIE ŞI PRACTICĂ.europa.eu Florentina Grecu. Gheorghe Florian. 2. Avand in vedere Declaratia Universala a Drepturilor Omului. p.2003. Philippe Robert.criminologie. vizează eliberarea condiţionată.Florenţa – Italia. Pactul International privind drepturile sociale si culturale si Pactul International cu privire la Drepturile Politice si Civile. Delincvenţa juvenilă în societatea contemporană. programe de intervenţie în sprijinul familiilor avînd copii în situaţii de risc.. Referinţe: 1.pdf L’Harmattan. 4. Buletin Informativ// nr. 8. .ro/INC/Lang/Romana/Study/Prevenirea %20%20criminalitatii%20-%20teorie%20si%20practica%20-%20Rezumat.Centrul Internaţional de Dezvoltare a Copilului (Innocenti). Les politiques de prévention de la délinquance à l’une de la recherche. programme zonale de prevenire a delincvenţei juvenile (exemplu notoriu fiind Proiectul Zonei Chicago iniţiat în 1933 de către Clifforg Shaw). IRP. ca cele de probaţiune. p. cum ar fi terapia şi consilierea individuală. fie suspendarea sentinţei în condiţiile unei bune conduite sub supraveghere. 2008. inclusiv standardele stabilite in Organizatia Internationala a Muncii. - - - Dan Banciu. terapia de grup . 189 .87-90/600 din 23. Dr. p.Moldova nr.

Reamintind de rezolutia 40/33 din 29 noiembrie 1983. internationalasi regionala ca abordare si strategie pentru prevenirea delincventei juvenile. inclusiv a celor care refac politica personalului din domeniul justitiei juvenile. 190 . 2. I. este o politica de aducere a acestor Principii la Cunoasterea autoritatilor. 4. Cererile Secretarului General si a Statelor Membre sa asigure cea mai larga cunoastere a textului Principiilor in toate liniile Natiunilor Unite. 8 sa considere standardele pentru prevenirea delincventei juvenile ca o expunere pentru adoptare. Si a cerut si Consiliului Economic si Social sa raporteze la al VIII-lea Congres al Natiunilor Unite de Prevenire a Criminalitatii si Tratamentului infractorilor progresul si respectul pe care le-au dobandit standardele pentru revizuire si actiune. abuzati. Luand in considerare beneficiile politicilor progresive pentru prevenirea delincventei si bunastarea comunitatii: 1. 5. 2. practicienilor si scolarilor. cu respect pentru propria personalitate inca din copilarie. persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogena. expusi la abuzul de droguri. Aprecierile expres pentru colaborarea valoroasa a Studiilor de Pazasi Centrul de Pregatire de la Riyadh. neglijati. dar care sunt abandonati. Principiile fundamentale 1. gazduirea intalnirii Internationale a Expertilor din domeniul Delincventei Juvenile au fost tinute la Riyadh din 28 februarie pana in 1 martie 1988 in colaborare cu Biroul Natiunilor Unite din Viena. Alte cereri ale Secretarului General si ale invitatilor din birourile Natiunilor Unite si institutiilor interesate in particular. 3. Prevenirea delincventei juvenile este o parte importanta in prevenirea criminalitatii in societate. mass-media. educatorilor. Am observat cu satisfactie ca esenta muncii Comisiei de Prevenire si Control a Crimei si Secretarul General in formularea principiilor pentru prevenirea delincventei juvenile este buna. asistenta accentuata. in particular. a unei orientari umaniste spre societate si nu egoista. Adoptand Principiile Natiunilor Unite pentru prevenirea Delincventei Juvenile continute in anexa prezentei rezolutii.Luand in considerare Declaratia Drepturilor Omului. grija si implicarea comunitatii. in sistemul legislativ national. Recomandarile continute in prezenta rezolutie vor forma obiectul unei agende separate si vor fi urmarite in permanent problemele justitiei juvenile. Reamintind din nou ca. acestea vor fi numite Principiile de la Riyadh. in care Adunarea Generala a adoptat Regulile Standardului Minim ale Natiunilor Unite despre Prevenirea Crimei si Tratamentul Infractorilor. adoptarea unor activitati sociale folositoare. Afirmand ca orice copil are la baza nevoile drepturilor umane. Sa nu uitam numarul mare de persoane care pot sau nu pot intra in conflict cu lege. Recunoscand nevoile pentru dezvoltare nationala. in circumstante de limitasi care prezinta un risc general. inclusiv. 6. la fel ca si experti individuali s-au concentrat asupra aplicarii acestor principii. Amintind Statelor Membre ca aplicarea planurilor de intelegere si prevenire a delictelor. Reamintind de asemenea ca Adunarea Generala in rezolutia sa 40/35 din 29 noiembrie a cerut pentru ca dezvoltarea standardelor pentru prevenirea delincventei juvenile prin care Statele Membre vor sprijini formularea si implementarea programelor si politicilor specializate. accesul la educatie libera. Conventia Drepturilor Copilului si Regulile Standardului Minim ale Natiunilor Unite pentru Administrarea justitiei copiilor (Regulile de la Beijing). Prin implicarea in sistemul legislativ. Fondului Natiunilor Unite pentru copii. Succesul in prevenirea delincventei juvenile cere eforturi din partea intregii societati sa asigure o dezvoltare armonioasa a adolescentilor. Consiliul Economic si Social in Rezolutia 1986 din 10 mai 1986 a cerut Congresului nr.

Planurile de prevenire vor trebui instituite la fiecare nivel al Guvernului: a. deoarece. Asigurarea bunastarii si dezvoltarea drepturilor si intereselor tuturor persoanelor. Declaratia Drepturilor Copilului si Conventia Drepturilor Copilului. reprezentanti ai cetatenilor si comunitatii pentru a fi oferite grija fata de copil. facilitati si resurse avute la dispozitie. sa fie in parteneriat cu societatea si sa nu fie considerati ca si obiecte ale socializarii sau controlului. pentru dezvoltarea copilului insusi sa evite incriminarea si penalizarea acestuia pentru un comportament care nu a avut urmari grave.bineinteles. delincventa sau recidivista. Politici. Conventia Internationala a Drepturilor Civile si Politice. dupa parerea majoritatii expertilor. Implementarea prezentului Principiu.3. Prevenirea Generala 9. o educatie sanatoasa. 8. 4. interese si bunastare a copiilor si persoanelor tinere. Definirea clara a responsabilitatilor pentru agentiile. social si cultural predominante in fiecare Stat Membru. institutiile si persoanele implicate in eforturile de preventie. b. c. Principiile prezente ar trebui implementate in conditiile contextului economic. servicii de furnizare a scopurilor prin reducerea motivatiei. 5. Prezentele Principii ar trebui explicate si implementate impreuna cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului. si contextul Regulilor Standard Minime a Natiunilor Unite pentru Administrarea Justitiei Juvenile (Regulile de la Beijing). Sa preintampine variatele nevoi ale persoanelor tinere si sa serveasca ca suport de baza pentru protectia dezvoltarii personale a persoanelor tinere. e. servicii. state. Institutiile legale sau cele de control vor fi utilizate numai ca ultima solutie. Interventia oficiala trebuie in primul rand sa influenteze toate persoanele tinere in sensul drepturilor si intereselor lor si sa fie cinstite si echitabile. Aceste tehnici si masuri ar trebui sa cuprinda: a. Pentru scopurile interpretarii prezentelor Principii orientarea unui copil trebuie sa fie influentata. Variatiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconforma cu normele si valorile sociale sunt o parte a procesului de maturitate si crestere si are tendinta sa disparain cele mai multe din cazuri ajungand la maturitatea acestui tanar. Acestea ar trebui. programe si strategii bazate pe studii de previziuni vor fi continuate si monitorizate. Scopul principiilor 7. Asigurarea oportunitatilor. in acord cu sistemele legale nationale. evaluate cu grijasi . prin aceasta in mod frecvent putem contribui la dezvoltarea unui comportament nedorit al tinerilor. Nevoia pentru politicile de prevenire progresiva a delincventei juvenile si studierea in mod sistematic precum si elaborarea masurilor ce trebuie recunoscute. Serviciile si programele comunitatii ar trebui sa realizeze prevenirea delincventei juvenile actionand ca un factor activ. procese. bunastarea persoanelor tinere incepand de la copilarie va trebui sa fie fixata pe orice programe de prevenire. intrarea in vigoare a unor legi si agentii judecatoresti pentru initierea unor actiuni de prevenire a delincventei juvenile si criminalitatii tinere. Grija de a nu denumi o persoana ca fiind devianta. de asemenea si ale instrumentelor si normelor legate de aceste drepturi. in special cei care sunt periculosi sau prezinta un anumit risc social si au nevoie in mod special de sprijin si protectie. Sociale si Culturale. Conventia Drepturilor Economice. institutii. b. III. d. Analiza atenta de rezolvare a problemei si descoperirea de programe. c. 6. Comunitatea sa ofere o gama larga de servicii si programe. 191 . d. in special a celor educationale. Cooperare apropiata intre natiuni. guverne locale si provinciale cu implicarea celor din sectorul particular. Metode pentru reducerea efectiva a producerii de acte criminale. nevoilor si oportunitatilor sau conditiilor pentru comiterea de infractiuni. aplicate. f. II. facilitati. e. Sistemele de gandire si abordarile preventiei delincventei juvenile au la baza legi. f. Persoanele tinere trebuie sa aiba un rol activ.

acest lucru fiind permis atunci cand nu mai exista alte alternative viabile pentru binele si viitorul copilului. În asigurarea drepturilor copilului la o socializare corecta. Familiile care au nevoie de asistenta in rezolvarea problemelor. se vor ocupa in particular de urmatoarele: a. in acest sens. pe langa activitatea de pregatire academicasi profesionala. trebuie facute eforturi la nivelul guvernului si al societatii de pastrare a integritatii familiei. Deoarece familia este unitatea de baza care raspunde de socializarea primara a copiilor. Asemenea stabilimente vor face posibila instituirea unui mediu familial stabil si in acelasi timp vor stabili o continuitate pentru copii evitand astfel problemele asociate cu devianta in educatie. h. responsabilitati si o participare deosebita in societate. Este important a se pune accentul pe functia socializatoare a familiei. precum si o buna stare fizica si mentala. iar acestia trebuie sa fie acceptati ca parteneri egali si deplini in cadrul proceselor de socializare si integrare. 13. este la fel de important a se recunoaste faptul ca tinerii vor avea roluri. inclusiv formarea familiei extinse. 19. invatarea valorilor de bazasi dezvoltarea respectului pentru propria identitate a copilului. A.g. 15. promovarea unei relatii pozitive parinte-copil. sociale si economice rapide si inegale. 16. emigrante si refugiate. Educatia (invatamantul) 20. scolilor. Se va acorda atentia cuvenita dezvoltarii personale corespunzatoare a copiilor si tinerilor. 17. inclusiv ingrijirea in timpul zilei. vor beneficia de servicii adecvate pentru aceasta. sensibilizarea parintilor la problemele copiilor si tinerilor si incurajarea implicarii lor in familie si in activitatile comunitare. pentru drepturile omului si pentru libertatile lui fundamentale. Aceste schimbari pot afecta in mod negativ capacitatea sociala a familiei de a asigura copiilor sai educatia si dezvoltarea fizica normala. Vor fi luate masuri si vor fi dezvoltate programe pentru a asigura familiilor posibilitatea de a invata despre rolurile si obligatiile parintesti cu privire la dezvoltarea si grija copilului. Societatea are raspunderea de a ajuta familia sa asigure asistenta si protectia copiilor. 192 . Familia 11. auto-ajutorarea tinerilor. Procesele socializarii 10. Cand un mediu familial stabil lipseste si cand eforturile comunitatii de a-i asista pe parinti in acest conflict au esuat. precum si cu ajutorul organizatiilor de voluntari. comunitatii. 14. Guvernele vor stabili strategii care sa conduca la dezvoltarea copiilor intr-un mediu familial stabil. 18. Se vor lua masuri corespunzatoare. mai ales cu ajutorul familiei. Guvernele au obligatia de a face accesibil invatamantul public tuturor tinerilor. dar cand obiceiurile si institutiile traditionale nusi mai ating scopul. O atentie speciala va fi acordata copiilor si familiilor confruntate cu probleme ridicate de schimbarile culturale. vor fi puse la dispozitie si permise masuri noi. precum si programe de asistenta si compensare a victimei. incluzand apelul la resursele comunitatii. iar cand familia nu si-a indeplinit rolul vor fi luate in considerare masuri alternative de plasament incluzand supravegherea atenta si adoptia. B. grupurilor compatibile. cum ar fi instabilitatea sau conflicte. pentru valorile sociale ale tarii in care copilul traieste. in special familiilor indigene. IV. guvernele si alte agentii se vor baza pe alte institutii sociale si legale existente. 21. Se va pune accentul pe politicile de prevenire care faciliteaza socializarea si integrarea tuturor copiilor si tinerilor. pentru o civilizatie diferita de cea a copilului. 12. vor fi instituite modalitati de socializare noi si constructive pentru a depasi conflictul cultural care il resimt acele familii. Sistemele de invatamant. Guvernele vor trebui sa ia masuri pentru promovarea coeziunii si armoniei familiei si pentru a descuraja separarea copiilor de parinti. Specializarea personalului la toate nivelele. Participarea tineretului in politica de preventie a delincventei. Fiecare societate va acorda prioritate nevoilor si bunastarii familiei si a tuturor membrilorei. pregatirii profesionale si al sistemului de munca.

precum si la consecintele folosirii acestora. 27. Promovarea si dezvoltarea personalitatii. g. c. 25. neglijenta. problemele. C. Implicarea tinerilor in procesul de invatamant ca participanti activi si efectivi. 33. h. Comunitatea 32. 22. victimizare si exploatare. 193 . Studentilor si elevilor li se vor pune la dispozitie informatii referitoare la consumul de droguri si alcool. drepturile si responsabilitatile lor. 24. in cooperare cu grupurile comunitare. etnice sau altor minoritati. Comunitatile vor pune la dispozitie sau vor intari acolo unde exista o larga varietate de masuri comunitare pentru tineri. 23. Punerea la dispozitie de informatii si orientare in ceea ce priveste pregatirea profesionala.0 asistenta deosebita va fi acordata copiilor si tinerilor care gasesc dificila adaptarea la regulamentele scolare precum si a "delasatorilor". Scoala si comunitatea vor desfasura activitati care sa ii orienteze pe copii spre propria identitate. Scolile vor servi ca centre de referinta pentru servicii medicale. Servicii comunitare si programe care raspund la nevoile. Sprijinirea in plan emotional a tinerilor si evitarea esecurilor psihologice. d. in mod particular a pedepselor corporale. interesele si preocuparile speciale ale tinerilor si care ofera consiliere si orientare adecvata lor si familiilor lor vor fi dezvoltate. precum si despre sistemul de valori universale in aceasta materie. 34. posibilitati de angajare si de alegere a unei cariere. inclinatiilor si abilitatilor mentale si fizice ale tinerilor pana la maximum posibil. Incurajarea tinerilor pentru intelegerea si respectarea diverselor opinii. 26. in mod particular pentru aceia cu nevoi speciale si pentru cei care sufera de abuzuri. f.b. precum si alte materiale educationale. 30. elevii vor fi reprezentati in corpurile care formuleaza strategia scolii. Va fi asigurata o monitorizare regulata a performantelor de catre autoritati si organizatiile profesionale competente. 28. Scolile vor promova strategii si reguli drepte si echitabile. e. servicii si facilitati pentru recreere care sa raspunda problemelor speciale ale copiilor cu risc social. incluzand centre de dezvoltare comunitare. Sistemele scolare vor incerca sa se ridice la cele mai inalte standarde educationale si profesionale atat in ceea ce priveste metodele de invatare si predare. Persoanele tinere si familiile lor vor fi informati despre legile. sistemele de invatamant vor planifica dezvoltarea si implementarea activitatii intrascolare de interes pentru tineri. 29. Evitarea masurilor disciplinare dure. nevoile tinerilor. agentiile si organizatiile preocupate cu activitatile tinerilor. 31. Printr-o varietate de programe de invatamant profesori. droguri si alte substante de catre tineri. O atentie deosebita va fi acordata strategiilor politicilor referitoare la prevenirea abuzului de alcool. precum si celor cu venit redus. Vor fi infiintate institutii speciale pentru a asigura gazduirea tinerilor care nu mai pot sa locuiasca acasa sau nu au locuinta. cat si pe planul angajarii si pregatirii unor profesori calificati. inclusiv instrumentele Natiunilor Unite. adulti si studenti vor fi sensibilizati la problemele. in mod particular ale acelora care apartin grupurilor dezorganizate. Sistemele de invatamant vor cauta sa lucreze impreuna cu parintii. inclusiv politica disciplinei si a luarii masurilor. Tinerii care prezinta un anumit risc social vor beneficia de o atentie si de o grija deosebita din partea sistemelor de invatamant. Prin prevederea acestor masuri de ajutorare va fi asigurata respectarea drepturilor individuale al copiilor. consiliere pentru tineri. Profesori si alte persoane vor fi special pregatite pentru a preveni si rezolva aceste probleme. precum si pentru intelegerea diferentelor de ordin cultural sau din alte naturi. sens in care vor fi utilizate si dezvoltate pe scara larga programe de preventie specializate. iar acolo unde vor exista vor fi intarite.

Vor fi infiintate si intarite organizatii ale tinerilor la nivel local carora li se va acorda statutul de participant activ la managementul problemelor comunitare. 39. acestea vor pune accentul pe griji. d. b. Criteriile care caracterizeaza interventia formala de acest fel vor fi strict definite si limitate la urmatoarele situatii: a. O serie de servicii si masuri ajutatoare vor fi prevazute pentru a-i ajuta pe tineri in privinta dificultatilor tranzitiei spre maturitate. precum si influenta pe care o are in relatiile de comunicare cu tineri dependenti de droguri si alcool. Mass-media va fi incurajata sa prezinte contributia pozitiva a tinerilor in societate. inclusiv pentru prevenirea si tratamentul abuzului de droguri si alcool si asigurandu-se totodata ca asemenea resurse ajung la tineri si ca ei beneficiaza de ele. 47. 37. Vor fi promovate la toate nivelurile campanii de intelegere a efectelor daunatoare ale drogurilor. vor fi incurajate sa reduca la minim nivelul pornografiei. 42. si televiziunea in particular. Asemenea servicii vor cuprinde activitati pentru tinerii dependenti de droguri. consiliere. 46. cand propriul comportament al copilului se manifesta instabil exista un serios pericol pe plan fizic sau psihologic. asistenta si terapie. 38. cand copilul sau tanarul a fost neglijat. Guvernele si alte institutii vor acorda tot sprijinul financiar si de orice alta natura. cand copilul sau tanarul este amenintat pe plan moral sau fizic datorita comportamentului parintelui sau tutorelui. internationalasi locala. fizic sau emotional din partea parintilor sau tutorelui. e. al drogurilor. evaluate si ajustate. Internarea tinerilor va fi o masura de ultim resort si pentru perioada minim necesara. Vor fi asigurate si vor fi usor accesibile o larga varietate de facilitati si servicii recreative de interes particular pentru tineri. cand copilul sau tanarul a suferit de un abuz din partea parintelui sau tutorelui. femei si relatiile interpersonale si sa promoveze principii si roluri de egalitate. 194 . Institutiile guvernamentale vor oferi persoanelor tinere posibilitatea de continuare a invatamantului subventionat de stat atunci cand parintii sau tutorii nu au posibilitatea de a-i sprijini pe tineri sau initia in anumite meserii. programe care vor fi in mod sistematic controlate. Aceste organizatii vor incuraja tinerii sa organizeze proiecte colective si voluntare care sa aiba ca scop ajutorarea tinerilor care au nevoie de sprijin. 36. de locuri de munca disponibile si despre alte forme si surse de ajutor. V. 43. iar promovarea intereselor tinerilor va fi de importanta deosebita. cand copilul sau tanarul a suferit un abuz sexual. Va fi incurajata sa asigure accesul la materiale si informatii de o diversitate nationala. 44. abandonat de parinti sau tutore. singura cale este internarea. al violentei prezentate si sa prezinte violenta si exploatarea in mod nefavorabil si sa ocoleasca programele degradante in special pentru copii. Mass-media 40. efectiv.. 41. Vor fi planificate si dezvoltate programe de prevenire a delincventilor care vor avea la baza metode stiintifice de cercetare.35. 48. facilitati si servicii pentru tratament medical si mental adecvat. Politica sociala 45. organizatiilor voluntare care pun la dispozitie servicii pentru tineri. va trebui sa-si foloseasca aceste forte pentru prevenirea abuzului de droguri prin prezentarea unor mesaje in acest sens. D. Mass-media in general. cazare etc. Agentiile guvernamentale vor raspunde pentru asigurarea de servicii adecvate pentru copiii strazii si cei fara camin. Mass-media va fi incurajata sa raspandeasca informatiile despre existenta serviciilor si oportunitatilor pentru tineri in societate. Agentiile guvernamentale vor acorda prioritate planurilor si programelor pentru tineri si vor pune la dispozitie fonduri si alte resurse. Mass-media va trebui sa constientizeze responsabilitatea si rolul deosebit. Tinerii vor fi informati despre facilitatile sociale. c. atat parintii cat si tutorele si orice alte servicii comunitare neinstitutionale nu pot influenta acest comportament. locurile de gazduire.

exploatarii si folosirii copiilor si tinerilor in activitati infractionale. aceasta legislatie va fi aplicata cu strictete. care se va asigura ca statutul. 61. 63. Acelasi organ desemnat va mai supraveghea si implementarea Principiilor de la Riyadh. 55. iar rezultatele acestor cercetari vor fi cunoscute de toata lumea si evaluate. sistemul de justitie. la scoala sau in orice alta institutie. Va fi elaborata legislatia in materia prevenirii victimizarii abuzului. Guvernul va trebui sa inceapa sau sa continue cautarea. politici si masuri in interiorul si in afara sistemului de justitie penala pentru prevenirea violentei impotriva tinerilor si pentru asigurarea unui tratament echitabil pentru victimele acestor violente. abuzuri. practicilor. in special proiectele de pregatire pilot si demonstrative. Cercetare. participarea la planuri si programe va fi voluntara in formularea. programelor si initiativelor legate de criminalitatea juvenila va fi intensificata pe plan national si international. Va fi instituita legislatia pentru protejarea copiilor si a tinerilor de consumul de droguri si de traficantii de droguri. 51. Cooperarea tehnicasi stiintifica privind problemele practice si cele privind politicile din domeniu. 56. precum si cooperarea privind prevenirea infractiunilor comise de tineri si a delincventei juvenile trebuie sa primeasca un sprijin ferm din partea tuturor guvernelor. Regulilor de la Beijing si a Regulilor pentru Protectia Minorilor Privati de Libertate. Guvernele vor elabora si vor aplica proceduri si legi specifice pentru promovarea drepturilor si bunastarii tinerilor. VI. dezvoltarea si implementarea programelor. cooperare care va implica practicieni. 64. VII. Nici un copil sau tanar nu va fi subiect al unor masuri corectionale dure sau degradante ori pedepse: acasa. drepturile si interesele tinerilor sunt aparate si ca ei pot beneficia de servicii adecvate. a sistemului O. coordonare si dezvoltare de strategii 60. tinerii insisi vor fi implicati. experienta castigata in cadrul proiectelor. 50. 195 . Legislatia si administrarea justitiei pentru minori 52.49. aceeasi institutie la intervale regulate va publica un raport asupra progresului realizat si care sa cuprindasi dificultatile intalnite in implementarea acestor instrumente internationale. in general. si a altor organisme interesate. Vor fi instituite de asemenea servicii de asistenta pentru tineri. prevenirea delincventei si justitia pentru tineri.U. 58. Informatiile stiintifice vor fi raspandite in comunitatea internationalasi se vor referi la felul comportamentului si la situatiile care pot indica sau rezulta victimizari pe plan fizic si psihologic. Colaborarea trebuie incurajata in promovarea cercetarii stiintifice avand in vedere modalitatile efective pentru prevenirea delincventei juvenile. comunitate si agentiile de dezvoltare si alte institutii importante. 59. Va fi luata in considerare oportunitatea instituirii unui functionar al unui birou care se va ocupa de copii. 57.N. 62. organizatii de tineri. precum si exploatarea tinerilor. Schimbul de informatii. 53. Va fi adoptata legislatia pentru prevenirea stigmatizarii. victimizarii si incriminarii tinerilor pentru a se asigura faptul ca un delict nesanctionat in cazul comiterii lui de un adult nu va fi sanctionat nici in cazul comiterii de catre un copil. 54. dezvoltarea si implementarea de strategii. experti si conducatori. Se vor depune eforturi si se vor institui mecanisme adecvate pentru promovarea pe baze multidisciplinare si interdisciplinare a interactiunii si coordonarii dintre agentiile si serviciile economice si sociale din invatamant si sanatate. Vor fi adoptate prevederi legale menite a restrictiona si controla accesibilitatea armelor de orice fel pentru tineri. Personal de ambele sexe va fi pregatit pentru a raspunde nevoilor speciale ale tinerilor si va fi familiarizat cu folosirea pe scara larga a programelor si posibilitatilor alternative in inchisori pentru tineri si in cadrul sistemului de justitie. Va fi dezvoltatasi intensificata cooperarea regionalasi internationala in problema criminalitatii juvenile.

(Québec). Local 207 Hull. rue St-Barthélémy Joliette. rue Saint-Paul.65. St-Joseph Est Montréal. J4H 3H6 (450) Centru de acordare a asistenţei 670-3400 . (Québec). CAVAC Lanaudière 121. Grant. 5. precum si in revizuirea si controlul implementarii lor si vor servi ca sursa importanta de informatii si ca modalitati efective pentru prevenirea criminalitatii.93501 Pantin Cedex 0 810 09 86 09 Nume Contact 291. CAVAC Outaouais 755. porte 404 Chicoutimi. ANEXA 2 Sursa din Jurnalul Internaţional de Victimologie în Franţa Nume INAVEM (Institutul Naţional de Ajutorare a victimelor şi de Mediere) (asistenţă juridică şi susţinere psihologică gratuite) în Canada Contact BP 48 . J6E 5N8 (450) Centru de acordare a asistenţei 755-6127 (450) 755-6069 (fax) Région de Lanaudière: 1-888-755-6127 victimelor actelor criminale a regiunii Lanaudière 938. René-Lévesque Ouest Québec. 66. (Québec). boul. J8Y 6V1 Centru de acordare a asistenţei (819) 778-3555 (victimes) (819) 778-2415 (administration) (819) victimelor actelor criminale a regiunii 778-2415 (fax) Région de l'Outaouais: 1-800-331-2311 l'Outaouais 196 . (Québec). G5L 1S8 (418) CAVAC Bas Saint Laurent 724-0976 (victimes) (418) 724-0981 (administration) (418) 724Centru de acordare a asistenţei 2066 (fax) victimelor actelor criminale a regiunii Région du Bas Saint-Laurent: 1-800-82CAVAC Rimouski Inc. colaborarii stiintifice si formularii optiunilor de strategii. H2J 1K7 (514) 277-9860 (victimes) (514) 277-2503 (administration) (514) 2775780 (fax) CAVAC Montréal Centru de acordare a asistenţei victimelor actelor criminale a regiunii Montréal Point de service Chambre de la Jeunesse: (514) 864-1500 CAVAC Montérégie 150. Pe baza prezentelor Principii. rue Racine Est. Secretarul Natiunilor Unite in colaborare cu institutiile interesate vor juca un rol activ in conducerea cercetarii. de la Carrière. suite 2 Rimouski. boul. G1R CAVAC Québec 2A7 (418) 648-2190 (418) 648-8110 (fax) Centru de acordare a asistenţei Région de St-Joseph de Beauce: (418) 397-7192 et 1-888victimelor actelor criminale a regiunii 881-7192 Québec CAVAC Saguenay 267. (Québec). agentii si oficii vor colabora si vor coordona activitatile in probleme legate de justitie pentru copii in prevenirea delincventei si criminalitatii juvenile. Local 229 Longueil. G7H Centru de acordare a asistenţei 1S5 (418) 543-9695 (418) 543-5289 (fax) victimelor actelor criminale a regiunii Région du Lac St-Jean: 1-887-543-9695 Marthe Vaillancourt inc. (Québec). boul. (Québec). Organismele Natiunilor Unite institutii.(450) 670-3402 Région de la Montérégie: 1-888-670-3401 victimelor actelor criminale a regiunii Longueil Inc.

rue Bonaventure. J7Z 5B6 (450) CAVAC Laurentides 569-0332 (victimes) (450) 569-0221 (administration) (450) 569Centru de acordare a asistenţei 0966 (fax) victimelor actelor criminale a regiunii Région des Laurentides: 1-800-49CAVAC Laurentides CAVAC Mauricie/Centre du 550. (Québec).CAVAC Laval 91.08.04. rue St-Georges St-Jérôme.95 Serviciul de acordare a Rue de la Chapelle 69 asistenţei victimelor 4800 Verviers 087/33. rue Rioul .24. de la Concorde Ouest Laval des Rapides. suite 06 Trois-Rivière.32 circumscripţiei judiciare Arlon Serviciul de acordare a Rue Ste Anne 2 asistenţei victimelor 1400 Nivelles 067/22.78 circumscripţiei judiciare Dinant Serviciul de acordare a Centre administratif de l'Etat bloc IIB bur 44 Place des Fusillés à 6700 Arlon asistenţei victimelor 063/22. Local 204 Sherbrooke.2500 Berchem +32 3366 1540 SLACHTOFFERHULP VLAANDEREN Serviciul de asistenţei circumscripţiei Neufchâteau acordare a victimelor Place Communale 17-19 6800 Libramont judiciare 061/29. Lion 3 asistenţei victimelor 5500 Dinant 082/22. J1H CAVAC Estrie 1P9 (819) 820-2822 (819) 820-8469 (fax) Centru de acordare a asistenţei Région de Granby: 1-877-822-2822 victimelor actelor criminale a regiunii Estrie 517. (Québec).08 circumscripţiei judiciare Nivelles Serviciul de acordare a Rue de l'Armée Grouchy 20b asistenţei victimelor 5000 Namur 081/74. boul.89 circumscripţiei judiciare Verviers Serviciul de acordare a Rue P. rue King Ouest.73. G9A Québec 2B5 (819) 373-0337 (819) 373-9465 (administration et fax) Centru de acordare a asistenţei Région de la Mauricie: 1-888-55CAVAC victimelor actelor criminale a regiunii Mauricie/Centre du Québec în Belgia Nume ASBL – ajutor şi resocializare Contact 22.4500 Huy +32 8521 6565 Diksmuidelaan 50 .14 circumscripţiei judiciare Namur 197 .J. (Québec).60. (Québec).03. Centru de acordare a asistenţei H7N 1H8 (450) 629-4580 (450) 629-6261 (fax) victimelor actelor criminale a regiunii Laval 230.

8302 Kloten +41 1 8604 344 Nume INSTANCE LAVI WEISSER RING în Marea Britanie Nume VICTIM SUPPORT In SUA Contact Cranmer House . 51d asistenţei victimelor 7000 Mons 065/35.43.96 circumscripţiei judiciare Mons Serviciul de asistenţei circumscripţiei Charleroi Serviciul de asistenţei circumscripţiei Bruxelles I Serviciul de asistenţei circumscripţiei Bruxelles II în Elveţia acordare a victimelor Rue Léon Bernus 27 6000 Charleroi judiciare 071/30.18 circumscripţiei judiciare Liège I Serviciul de acordare a Rue St Lambert. 84 asistenţei victimelor 4040 Herstal 04/264.93 Contact Case postale 3360 . Brixton Road .70 acordare a victimelor Chaussée de Waterloo 41 1060 Bruxelles judiciare 02/534.3581 BK Utrecht + 31 30 2340 116 198 .Serviciul de acordare a Rue de la Citadelle 135 asistenţei victimelor 7500 Tournai 069/21.44 acordare a victimelor Rue de Bordeaux 62 A 1060 Bruxelles judiciare 02/537.39.1211 Genève 3 +41 22 7875 107 CP 1156 .SW9 6DZ London + 44 171 735 9166 Nume NATIONAL ORGANIZATION FOR VICTIM ASSISTANCE (NOVA) In Olanda Contact 1757.56.24 circumscripţiei judiciare Tournai Serviciul de acordare a Rue en Féronstrée 129 asistenţei victimelor 4000 Liège 04/223.54. Park Rd Nw .28.CH .82 circumscripţiei judiciare Liège II Serviciul de acordare a Chaussée du Roeulx.20010 Washington + 1 202 232 6682 Nume LAMDELIJKE ORGANISATIE SLACHTOFFERHULP NEDERLAND (SHN) In Japonia Contact Malie Singel 38 .10.53.91.CH .

15133 Södertälj + 46 8 5501 0622 Nume SERVICE D'AIDE AUX VICTIMES WAÏSSE RANK în Argentina Contact 19-21.55130 Mainz + 49 6131 8303 28 Nume WEISSER RING In Irlanda Contact Marokkanergasse 3/2/1 .2. Tokio 100-8974 + 81 3358 10141 In Spania Nume AYUDA A DELITO (AVD) LA VICTIMA DEL Contact Navarro Reverter 2 .40233 ARBEITSKREIS DER Düsseldorf OPFERHILFEN IN DER FGR (ADO) + 49 211 6868 54 WEISSER RING In Austria Weberstrasse 16 .Nume OFFICE FOR CRIME VICTIMS Contact National Police Agency .L .1521 Luxembourg + 49 6131 8303 28 Nume CENTRO DE ASISTENCIA A LA VICTIMA DEL DELITO îu Portugalia Contact Pasaje Santa Catalina. rue Adolphe Fischer . WA 6004 199 .ChiyodaKu. 7 bajo .L .46004 Valencia + 34 963 8655 30 c/o Breton de los Herreros.Perth.2449 Luxembourg + 352 4758 21 84. 66 . 7 Bao .1 .Wien + 43 1 7121 405 Nume VICTIM SUPPORT REPUBLIC OF IRELAND In Suedia Contact Halliday House .5° esq .Las Islas Canarias OFICINA DE ATENCION A LA VICTIMA DEL DELITO OFICINA DE ASISTENCIA A LAS VICTIMAS DEL DELITO In Germania Nume Contact c/o Frauenberatungsstelle .2 .32.1100 Lisboa + 351 21 887 4369 Nume VICTIM SUPPORT SERVICE Contact 108 Adelaide Terrace . Diego Alonso Montaude.Dublin 7 + 353 1 8780 870 Nume BROTTSOFFERJOURERNAS RISKFÖRBUND In Luxembourg Contact Dalgatan 3 .Cordoba + 54 51 241 405 Nume ASSOCIACAO PORTUGUESA DE APOIO A VICTIMA (APAV) în Australia Contact Rua do Comércio 56 . Bd Royal .26071 Logrono + 34 941 2871 16 Cl.Ackerstrasse 144 . Kasumagaseki . Arran Quay .

Considerând că este necesară introducerea sau dezvoltarea unor regimuri de despăgubire a acestor victime de către Statul pe teritoriul căruia au fost comise asemenea infracţiuni. .+ 61 9 221 0444 în Finlanda Nume FINISH VICTIMS SERVICE FOR CRIME Contact PL 273 .Lagos + 234 1 8246 88 în Ungaria Nume FEHER EGYESÜLET GYÜRU KÖZHASZNU Contact Szt. Considerând că.H . Considerând că este necesar de a stabili prevederi minime în acest domeniu.00121 Helsinki + 358 961 2273 21 în Russia Nume RUSSIAN ASSOCIATION VICTIM SUPPORT în Nigeria FOR Contact vernadsky Prospect. este necesară preocuparea de situaţia victimelor infracţiunilor violente intenţionate. Considerând că scopul Consiliului Europei constă în realizarea unei unităţi mai strânse între membrii săi. Au convenit după cum urmează: PARTEA I Principii fundamentale Articolul 1 200 .1. din motive de echitate şi solidaritate socială.O Box 72020 . semnatare ale prezentei Convenţii. Consiliul Europei.117526 Moscow + 7 095 434 2027 Nume CRIME (CRIVIFON) VICTIMS FOUNDATION Contact P. care au suferit leziuni corporale sau cărora li s-a deteriorat sănătatea sau a persoanelor întreţinute de victime care au decedat ca rezultat al unor astfel de infracţiuni. în mod special atunci când infractorul nu este identificat sau nu dispune de resurse. Noiembrie 1983 Statele membre ale Consiliului Europei. 95-3-125 . Istvan krt.811 08 Bratislava + 421 752 9318 56 ANEXA 3 CONVENŢIA EUROPEANĂ CU PRIVIRE LA DESPĂGUBIREA VICTIMELOR INFRACŢIUNILOR VIOLENTE Strasbourg.1055 Budapest + 36 1 3122 287 în Slovenia Nume POMOC SUPPORT OBETIAM VICTIM Contact Lazaretskà 4 . Luând în considerare Rezoluţia (77) 27 a Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei privind despăgubirea victimelor infracţiunilor penale.

cheltuieli funerare şi. cetăţenilor tuturor Statelor membre ale Consiliului Europei care au reşedinţă permanentă în Statul pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea. de la securitatea socială. pierderea întreţinerii. cheltuieli medicale. celor care erau întreţinuţi de persoanele decedate ca rezultat al unei asemenea infracţiuni. celor care au suferit leziuni corporale grave sau a căror sănătate a fost deteriorată ca rezultat direct al unei infracţiuni intenţionate de violenţă. după caz. 3. ori luând în considerare natura prejudiciului cauzat. Statul sau autoritatea competentă poate deduce din despăgubirea acordată sau reclamată de persoana indemnizată orice sumă referitoare la prejudiciu primită de la infractor. pentru ansamblul sau pentru oricare din elemente. Despăgubirea poate de asemenea fi redusă sau refuzată în cazul în care o reparaţie totală sau parţială ar fi contrară sensului justiţiei sau ordinii publice. Articolul 10 Statul sau autoritatea competentă poate fi substituit(ă) drepturilor persoanei despăgubite până la suma compensaţiei plătite. Despăgubirea prevăzută la alineatul precedent trebuie acordată chiar dacă infractorul nu poate fi urmărit sau pedepsit. Articolul 9 In scopul evitării dublei despăgubiri. b. Articolul 2 1. Articolul 7 Despăgubirea poate fi redusă sau refuzată luând în considerare situaţia financiară a solicitantului. în ceea ce priveşte persoanele întreţinute. de la o asigurare sau din oricare alte surse. Statul trebuie să contribuie la despăgubirea: a. Articolul 4 Despăgubirea va acoperi. 2. cetăţenilor Statelor Părţi la această Convenţie. Atunci când despăgubirea nu este în întregime disponibilă din alte surse. 2. Despagubirea poate de asemenea fi redusă sau refuzată în cazurile în care victima sau solicitantul sunt implicaţi în criminalitate organizată sau sunt membrii unei organizaţii implicată în comiterea infracţiunilor de violenţă. dacă este necesar.Parţile se angajează să ia măsurile necesare pentru a face efective principiile stabilite în Partea I a prezentei Convenţii. în timpul şi după infracţiune. următoarele elemente ale prejudiciului: pierderea venitului. o limită superioară peste care şi un prag minim sub care nici o despăgubire nu poate fi acordată. b. PARTEA II Cooperarea internaţională 201 . Articolul 6 Regimul de despăgubire poate specifica un termen în care trebuie să fie introduse solicitările pentru despăgubire. Articolul 5 Regimul de despăgubire poate stabili. Despagubirea poate fi redusa sau refuzata luând în considerare comportamentul victimei sau solicitantului înainte. Articolul 8 1. Articolul 3 Despăgubirea trebuie sa fie acordată de către Statul pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea: a. de spitalizare. Articolul 11 Părţile se angajează să ia măsurile necesare pentru ca informaţia cu privire la acest regim de despăgubire să fie disponibilă pentru solicitanţii potenţiali.

să extindă aplicarea prezentei Convenţii la orice alt teritoriu specificat în declaraţie. de acceptare. încheiate între Statele contractante. la cerere. printr-o declaraţie adresată Secretarului General al Cosiliului Europei. în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare. În acest scop. Pentru orice Stat aderant. In acest scop.d din Statutul Consiliului Europei şi cu unanimitatea reprezentanţilor Statelor contractante cu drept de reprezentare în Comitet. 2. Instrumentele de ratificare. Prezenta Convenţie va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data la care trei State membre ale Consiliului Europei şi-au exprimat consimţământul de a fi legate prin Convenţie în conformitate cu prevederile Articolului 14. fiecare Parte va transmite Secretarului General al Consiliului Europei orice informaţie relevantă despre dispoziţiile sale legislative sau regulamentare relative la problemele acoperite de Convenţie. cu privire la orice teritoriu specificat în această declaraţie.Articolul 12 Sub rezerva aplicării acordurilor bilaterale sau multilaterale de asistenţă reciprocă. Orice Stat poate. Articolul 18 202 . După intrarea în vigoare a prezentei Convenţii. să fie retrasă în baza unei notificări adresate Secretarului General. 2. la orice dată ulterioară. Articolul 15 1. de aprobare sau de aderare. Pentru orice Stat membru care îşi va exprima ulterior consimţământul de a fi legat prin această Conventie. cea mai largă asistenţă posibilă în domeniul acoperit de către prezenta Convenţie. fiecare Stat contractant va desemna o autoritate centrală care va trebui să primească cererile de asistenţă şi să le dea curs şi va informa despre aceasta Secretarul General al Consiliului Europei. acceptării sau aprobării. Ea va fi supusă ratificării. 3. Comitetul european pentru probleme penale (CDPC) al Consiliului Europei trebuie să fie informat despre aplicarea prezentei Convenţii. printr-o decizie luată cu majoritatea prevăzută în Articolul 20. acceptare sau aprobare vor fi depuse pe lângă Secretarul General al Consiliului Europei. Articolul 16 1. acceptare sau aderare. Convenţia va intra în vigoare. 2. Articolul 17 1. Orice Stat poate. în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data primirii declaraţiei de către Secretarul General. PARTEA III Clause finale Articolul 14 Această Convenţie este deschisă semnării Statelor membre ale Consiliului Europei. 2. autorităţile competente ale Părţilor trebuie să-şi acorde în mod reciproc. acceptare sau aprobare. faţă de acest teritoriu. Orice declaraţie făcută în conformitate cu cele două paragrafe precedente poate. să specifice teritoriul sau teritoriile cărora se va aplica prezenta Conventie. Articolul 13 1. Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei va putea invita orice Stat care nu este membru al Consiliului Europei să adere la prezenta Convenţie. Convenţia va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data depunerii instrumentului de aderare la Secretarul General al Consiliului Europei. cu ocazia depunerii instrumentului său de ratificare. ea va intra în vigoare în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de trei luni de la data depunerii instrumentului de ratificare. Retragerea va deveni efectivă în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de şase luni de la data primirii notificării de către Secretarul General.

denunţa prezenta Convenţie. orice dată de intrare în vigoare a prezentei Convenţtii în conformitate cu Articolele 15. notificare ori comunicare având legătură cu prezenta Convenţie. Secretarul General va transmite copii certificate fiecărui Stat membru al Consiliului Europei şi fiecărui Stat invitat să adere la prezenta Convenţie. dacă rezerva este parţială sau condiţională. Articolul 19 1. Orice Stat poate. Articolul 20 Secretarul General al Consiliului Europei va comunica Statelor membre ale Consiliului şi oricărui Stat care a aderat la prezenta Conventie: a. într-un singur exemplar. aprobare sau aderare. acceptare. legal împuterniciţi în acest scop. 2. totuşi ea poate. în orice moment. Retragerea va avea efect la data primirii notificării de către Secretarul General. 3.1. c. Partea care a formulat o rezervă în legătură cu o prevedere a prezentei Convenţii nu poate pretinde aplicarea acestei prevederi de către o altă Parte. orice alt act. 203 . în engleză şi franceză. 16 si 17. subsemnaţii. acceptare. depunerea oricărui instrument de ratificare. sa declare folosirea unei sau mai multor rezerve. au semnat prezenta Convenţie. b. aprobare sau aderare. la 24 noiembrie 1983. Intocmită la Strasbourg. să pretindă aplicarea acestei prevederi în măsura în care ea a acceptat-o. 2. care va fi depus în arhivele Consiliului Europei. Orice Stat contractant care a formulat o rezervă în virtutea paragrafului precedent poate accepta în total sau parţial retragerea sa prin notificare adresată Secretarului General al Consiliului Europei. O astfel de denunţare va avea efect în prima zi a lunii care urmează după expirarea unei perioade de şase luni de la data primirii notificării de către Secretarul General. adresând o notificare Secretarului General al Consiliului Europei. d. Drept pentru care. Orice Parte contractantă poate. cele două texte fiind egal autentice. orice semnare. în momentul semnării sau depunerii instrumentului său de ratificare.

204 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful